Codul civil al Republicii Moldova

N 1107-XV от 6.06.2002

Monitorul Oficial al R.Moldova N 82-86 din 22.06.2002

CARTEA INTII
DISPOZITII GENERALE

Titlul I
DISPOZITII COMUNE

Capitolul I
LEGISLATIA CIVILA

Articolul 1. Bazele legislaţiei civile

(1) Legislaţia civilă este întemeiată pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile

reglementate de ea, inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii în
afacerile private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în
drepturile în care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor.
(2) Persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor,
orice alte condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii.
(3) Drepturile civile pot fi limitate prin lege organică doar în temeiurile prevăzute de Constituţia
Republicii Moldova.

1. Scopul acestui articol este stabilirea unor principii în baza cărora urmează să fie reglementate raporturile
civile şi care urmează să ghideze persoanele care vor interpreta şi aplica legislaţia civilă. Deci în acest
articol pe de o parte se instituie nişte reguli pe care urmează să le respecte legiuitorul atît la elaborarea
normele care urmează din codul civil cît şi la adoptarea altor acte normative iar pe de altă parte se instituie
nişte principii în conformitate cu care trebuie să interpreteze legislaţia civilă inclusiv participanţii la
raporturile juridice civile.
2. Nerespectarea acestor principii însă nu va afecta însă valabilitatea legilor adoptate de Parlament cu excepţia
cazurilor în care principiile respective sînt consfinţite şi de constituţie (vezi spre exemplu principiul
inviolabilităţii proprietăţii). Principiile stabilite în acest articol vor juca un rol important în cazurile în care
se vor soluţiona problemele privind aplicarea actelor normative subordonate legilor, care urmează să fie
adoptate în cazurile prevăzute de lege şi în conformitate cu prevederile acestora (vezi comentariul la art. 3).
3. La alin. (1) au fost fixate în mod special şapte principii: a) recunoaşterea egalităţii participanţilor la
raporturile juridice civile. Prin egalitatea participanţilor la raporturile juridice civile trebuie de înţeles faptul
că în cadrul raporturilor juridice civile participanţii nu se află în raporturi de subordonare. Drepturile şi
obligaţiile participanţilor la raporturile juridice pot fi inegale; b) inviolabilitatea proprietăţii. Acest
principiu este deja fixat în Constituţia Republicii Moldova 1 (vezi art. 46). Importanţa acestuia însă poate
servi drept justificare pentru această repetiţie; c) libertatea contractuală. Prin libertate contractuală trebuie
de înţeles dreptul participanţilor raporturilor juridice civile de a încheia liber contracte civile, atît prevăzute
de legislaţie cît şi contracte neprevăzute de legislaţie dar care nu sînt prohibite de normele imperative, de a
determina liber conţinutul contractului sau de a-i modifica conţinutul acestuia precum şi dreptul de a
desfiinţa contractul în orice moment. Nimeni nu poate fi obligat să închei contracte civile decît în cazurile
expres prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 667); d) inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private.
Prin inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private trebuie de înţeles interdicţia instituită pentru persoanele
de drept privat şi persoanele de drept public de interveni în afacerile private prin orice mijloace care nu sînt
prevăzute în lege. Va constitui imixtiune în afacerile private spre exemplu colectarea informaţiilor despre
viaţa familială a persoanei fără acordul acesteia în alte cazuri decît cele expres prevăzute de lege. Chiar şi
informaţia colectată în ordinea prevăzută de lege poate fi folosită doar în conformitate cu reguli speciale
care să excludă folosirea acestei informaţii în alte scopuri decît cele pentru care a fost colectată sau în alte
scopuri prevăzute de lege. Acest principiu se bazează şi pe prevederile art. 28 – 30 ale Constituţiei
Republicii Moldova care stipulează că statul respectă şi ocroteşte viaţa familială şi privată şi principiile
inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei; e) necesităţii de realizare liberă a drepturilor
civile. Acest principiu garantează persoanelor fizice şi juridice posibilitatea de a-şi exercita drepturile civile
în modul şi în condiţiile care corespund cel mai bine intereselor acestora. În acelaşi timp trebuie de avut în
vedere că nu există o libertate absolută de exercitarea a drepturilor civile. Titularii drepturilor civile trebuie

1
Monitorul Oficial nr. 1 din 12 aug. 1994.
 să-şi exercite aceste drepturi cu bună-credinţă şi în conformitate cu prevederile legale, cu ordinea publică şi
bunele moravuri (vezi comentariul la art. 9); f) restabilirea persoanei în dreptul în care a fost lezată. În
conformitate cu această regulă în toate cazurile în care este posibil persoana a căror drepturi au fost lezate
trebuie să fie repusă în situaţia anterioară, fapt care constituie cea mai bună modalitatea de apărare a
drepturilor civile. Titularul urmează să fie repus în drepturi atît în cazul în care a pierdut dreptul (a pierdut
posesia asupra bunului) cît şi în cazul dreptul mai aparţine titularului dar exercitarea acestuia este
imposibilă sau este îngreuiată (spre exemplu deteriorarea bunului). Mijloacele prin care se asigură
repunerea titularului în drepturi pot fi cele mai diverse şi vor depinde atît de natura bunului cît şi de natura
încălcării dreptului. Spre exemplu obligarea de a dezminţi informaţiile care nu corespund realităţii sau
obligarea de a preda bunul proprietarului. În cazurile în care restabilirea persoanei în drepturi nu este
posibilă sau nu este justificată ţinînd cont atît de interesele creditorului cît şi a debitorului drepturile
persoanei vor fi apărate prin repararea prejudiciului. Trebuie de menţionat că prejudiciul care nu a fost
reparat prin repunerea în drepturi urmează să fie reparat şi în cazul repunerii titularului în dreptul lezat; g)
apărarea judiciară a drepturilor. Acest principiu constituţional (vezi art. 20 al Constituţiei Republicii
Moldova) garantează tuturor persoanelor dreptul de a se adresa în instanţele de judecată cu o cerere privind
apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege care au fost lezate de persoane private sau de persoane
oficiale. După cum a menţionat Curtea Constituţională în hotărîrea nr. 16 din 28 mai 1998 2 dreptul
persoanei de a se adresa justiţiei este o „...condiţie sine qua non a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor
sale”. Nu constituie o încălcare a principiului liberului acces la justiţie stabilirea prin lege a condiţiilor şi a
procedurii apărării judiciare a drepturilor.
4. Pornind de la importanţa principiului libertăţii contractului legiuitorul a consfinţit o dată în plus în alin. (2)
că persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor.
Drepturile şi obligaţiile prevăzute de contract trebuie să fie însă în concordanţă cu normele imperative şi să
nu fie contrare ordinii publice, bunelor moravuri, precum şi a drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale
terţelor persoane. Părţile unui contract sînt libere să stabilească prin contract nu numai drepturi şi obligaţii
ci şi alte condiţii. Spre exemplu modul de exercitarea a acestor drepturi şi obligaţii. Şi aceste condiţii
suplimentare însă trebuie să fie în concordanţă cu normele imperative şi să nu contravină drepturile şi
intereselor ocrotite prin lege ale terţelor persoane. Spre exemplu părţile nu pot stipula prin contract
exercitarea drepturilor sau executarea obligaţiilor contrar regulilor cu privire la buna-credinţă şi diligenţă
(vezi comentariul la art. 513).
5. În scopul asigurării principiilor enumerate la alin. (1) şi a altor principii ale dreptului civil legiuitorul a
stipulat la alin. (3) că drepturile civile pot fi limitate doar prin lege organică şi doar în temeiurile prevăzute
de Constituţia Republicii Moldova. În conformitate cu art. 54 alin. (2) al Constituţie exerciţiul drepturilor şi
libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît cele prevăzute de lege, care corespund normelor unanim
recunoscute ale dreptului internaţional şi care sînt necesare în interesele: a) securităţii naţionale; b)
integrităţii teritoriale; c) bunăstării economice a ţării; d) ordinii publice sau au drept scop: a) prevenirea
tulburărilor în masă şi a infracţiunilor; b) protejarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane; c)
împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale; d) garantarea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.
Limitarea drepturilor civile trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o (art. 54 alin. (4) al
Constituţiei Republicii Moldova.

Articolul 2. Raporturile reglementate de legislaţia civilă

(1) Legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la circuitul civil, temeiurile apariţiei
dreptului de proprietate şi modul de exercitare a acestuia, reglementează obligaţiile contractuale şi de
altă natură, alte raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale conexe lor.
(2) Raporturile familiale, locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale şi de
protecţie a mediului înconjurător, ce corespund prevederilor alin.(1), sînt reglementate de prezentul cod şi
de alte legi.
(3) Raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a
altor valori nepatrimoniale sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(4) Subiecte ale raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice şi juridice, cele care practică, precum şi
cele care nu practică activitate de întreprinzător.

1. Scopul acestui articol este determinarea obiectului de reglementare a legislaţie civil, deci atît obiectul de
reglementare a codului civil cît şi a altor legi civile. Deci în baza alin. (1) putem face concluzia că codul civil
este elaborat în baza conceptului unităţii dreptului privat. Acest fapt presupune că nu va exista divizarea
dreptului privat în drept civil şi drept comercial. Deci normele codului civil vor fi aplicate atît raporturilor
dintre persoane care acţionează în scop lucrativ cît şi raporturilor dintre persoanele care nu urmăresc acest
scop. Această concluzie are la bază şi prevederile alin. (4) care stipulează că subiecte a raporturilor juridice

2
Monitorul Oficial nr. 56-59 din 25 iun. 1998, Art. 24.
 civile sînt persoanele fizice şi juridice care practică activitatea de întreprinzător cît şi cele care nu practică
această activitate.
2. Alin. (1) prevede că legislaţia civilă reglementează raporturile patrimoniale dintre persoanele fizice şi
juridice. Prin raporturi patrimoniale trebuie de înţeles acel raport social care datorită conţinutului şi valorii
economice poate fi evaluat pecuniar, adică în bani. Drept exemplu poate servi raportul născut din contractul
de leasing. În alin. (1) sînt enumerate drept obiecte ale legislaţiei civile cele mai des întîlnite raporturi
patrimoniale. Legislaţia civilă reglementează însă şi alte raporturi patrimoniale. Chiar în alin. (1) se
stipulează că constituie obiect de reglementare a legislaţiei civile şi alte raporturi patrimoniale. Spre exemplu
raporturile privind moştenirea sau privind gestiunea de afaceri.
3. Pe lîngă raporturile patrimoniale legislaţia civilă reglementează şi raporturile juridice nepatrimoniale care mai
sînt numite şi personal nepatrimoniale. Prin raport juridic nepatrimonial trebuie să înţelegem acel raport
social care este lipsit de un conţinut economic, deci acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat pecuniar.
Drept exemplu poate servi raportul care are în conţinutul său dreptul de autor al unei opere literare.
4. În alin. (1) se stabileşte că legislaţia civilă reglementează acele raporturi personale nepatrimoniale care sînt
legate cu cele patrimoniale. În acelaşi timp în alin. (3) se prevede că raporturile privind realizarea şi apărarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori nepatrimoniale (deci inclusiv şi cele care nu
sînt legate de raporturile patrimoniale, cum ar fi spre exemplu dreptul la nume, reputaţie, etc.) sînt
reglementate de codul civil şi de alte legi. Apariţia acestor două reglementări separate se datorează
controversei care există în literatura de specialitate, precum că dreptul civil nu reglementează relaţiile
personal nepatrimoniale care nu sînt legate de cele patrimoniale ci doar le apără.
5. Spre deosebirea de Codul civil din 1964 care prevedea că raporturile familiale, locative, raporturile de muncă,
de exploatare a resurselor naturale sînt reglementate de normele ramurilor de drept respective în alin. (2) este
stipulat că codul civil şi alte legi reglementează aceste raporturi juridice. Deci legislaţia civilă se va aplica
acestor raporturi direct şi nu în subsidiar. Desigur că în cazul în care în Codul familiei, Codul muncii sau în
alte acte normative destinate reglementării acestor raporturi juridice vor fi stabilite reguli speciale în raport cu
normele din Codul civil se vor aplica actele normative speciale în conformitate cu adagiul specialul derogă
de la general.
6. Lipseşte din Codul civil şi o normă similară celei din art. 2 al Codului civil din 1964, care ar prevedea că
legislaţia civilă nu se aplică raporturilor juridice care se bazează pe subordonarea unei părţi faţă de cealaltă,
precum şi raporturilor fiscale şi bugetare. Chiar şi în lipsa unei asemenea norme legislaţia civilă nu se va
aplica acestor raporturi juridice deoarece legislaţia civilă reglementează doar raporturile juridice civile
patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Pe
cînd în cazul acestor raporturi juridice precum şi în cazul altor raporturi juridice (spre exemplu raporturile
privind executarea silită a hotărîrilor judecătoreşti) cel puţin una dintre părţi acţionează în exercitarea
atribuţiilor sale şi poate să dea indicaţii celeilalte părţi care este obligată să le execute datorită faptului că
legislaţia o plasează în poziţie de subordonare faţă de cealaltă parte.
7. În conformitate cu prevederile alin. (4) în calitate de participanţi a raporturilor juridice civile pot apărea
persoanele fizice şi persoanele juridice. Prin persoană fizică trebuie să înţelegem omul privit ca titular de
drepturi subiective şi obligaţii civile. Prin persoană juridică (care mai este numită persoană morală) trebuie să
înţelegem acea entitate care îndeplinind condiţiile stabilite de lege este recunoscută ca titulară de drepturi
subiective şi obligaţii civile. Deşi este întîlnită frecvent opinia că persoana fizică este subiect individual de
drept iar persoana juridică este subiect colectiv de drept civil totuşi şi în cazul persoanei juridice nu este
obligatoriu să existe un colectiv.
8. În alin. (4) nu este stipulată nici o condiţie pentru recunoaşterea persoanei fizice sau a persoanei juridice în
calitate de subiect a raporturilor juridice civile. Deci vor putea fi subiecte a raporturilor juridice civile toate
persoanele fizice şi juridice indiferent de naţionalitate (vezi comentariul la art. 1588 şi 1598), scopul urmărit
sau alte criterii. Totuşi în cazurile expres prevăzute de lege vor există limitări a participării unor persoane
fizice sau juridice la raporturile juridice civile. Spre exemplu poate fi tutore doar persoane fizică (vezi
comentariul la art. 38) iar părţi a contractului de factoring pot fi doar întreprinzătorii (vezi comentariul la art.
1290 şi următoarele).

Articolul 3. Legislaţia civilă

(1) Legislaţia civilă constă în prezentul cod, în alte legi, în ordonanţe ale Guvernului şi în acte
normative subordonate legii, care reglementează raporturile prevăzute la art.2 şi care trebuie să fie în
concordanţă cu Constituţia Republicii Moldova.
(2) Actele normative subordonate legii se aplică la reglementarea raporturilor civile doar în cazurile în
care sînt emise în temeiul legii şi nu contravin ei.

1. Scopul acestei norme este de a defini noţiunea de legislaţie civilă şi de a stipula unele condiţii privind
adoptarea acesteia.
 2. În conformitate cu alin. (1) prin legislaţie civilă trebuie să înţelegem totalitatea actelor normative care
reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane aflate pe poziţie de egalitate
juridică.
3. În alin. (1) este stipulat că legislaţia civilă trebuie să fie în concordanţă cu Constituţia. Prin aceasta trebuie de
înţeles: a) actul normativ trebuie să fie adoptat de către organul competent. În conformitate cu art. 60 alin. (1)
al Constituţiei Republicii Moldova Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. Deci oricare alt
organ are dreptul de a adopta acte normative numai în cazul în care acest drept este stipulat prin lege. Chiar şi
în cazurile stabilite de lege aceste organe nu pot adopta norme primare de drept ci doar norme care au drept
scop asigurarea executării legilor. În acest sens Curtea Constituţională a adoptat mai multe hotărîri. Spre
exemplu în hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 41 din 20 iulie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor
prevederi din Hotărîrea Guvernului nr. 338 din 26 mai 1995 a fost stipulat „... Conform art. 102 alin. (2) din
Constituţie, Guvernul emite hotărîri şi dispoziţii doar prin organizarea executării legilor, ele nu pot conţine
norme juridice primare. În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în hotărîrile nr. 40 din 22
decembrie 1997 şi nr. 29 din 25 mai 1999” 3. Tot în temeiul unei legi se adoptă şi ordonanţele Guvernului (art.
106/2 al Constituţiei). Prin ordonanţe însă pot fi adoptate şi norme primare de drept; b) actul normativ trebuie
să fie adoptat cu respectarea procedurilor stabilite pentru categoria respectivă de acte normative. Astfel legile
trebuie să fie adoptate de Parlament şi promulgate de Preşedinte (art. 93 al Constituţiei). În cazul în care
Preşedintele refuză să promulge legea aceasta nu poate să intre în vigoare nici chiar printr-un act al
Parlamentului (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 23 din 9 iulie 1998 4 ). Pentru ordonanţele Guvernului
nu este necesară promulgarea dar în cazurile în care este prevăzut de legea de abilitare acestea se supun
aprobării de către Parlament (art. 106/2 al Constituţiei). Actele normative departamentale urmează să fie
expuse expertizei juridice şi înregistrării de stat. În conformitate cu p. 6 al Hotărîrii Guvernului Republicii
Moldova nr.1104 din 28 noiembrie 1997 cu privire la modul de efectuare a expertizei juridice şi înregistrării
de stat a actelor normative departamentale actele nesupuse expertizei juridice şi înregistrării de stat „...nu au
putere juridică şi nu pot servi drept temei legitim pentru reglementarea relaţiilor de drept respective sau
aplicarea sancţiunii”5; c) actul normativ trebuie să fie publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Obligativitatea publicării legii este stipulată în expres în art. 76 al Constituţiei Republicii Moldova care
prevede că „Legea se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi intră în vigoare la data publicării
sau la data prevăzută în textul ei”. În conformitate cu Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie
1998 privind interpretarea art. 76 din Constituţia Republicii Moldova „Intrarea în vigoare a legii” „data
intrării în vigoare a legii, prevăzută în textul ei, nu poate precede data publicării acesteia” 6. În cazul în care
legea nu este publicată aceasta nu produce efecte juridice deoarece art. 76 al Constituţiei prevede
„Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia”. Modul de intrarea în vigoare a legii se referă „atît la lege în
întregime cît şi şa părţile ei componente (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie 1998).
Regulile cu privire la obligativitatea publicării şi cu privire la efectele nepulicării stabilite de art. 76 al
Constituţiei se aplică tuturor actelor normative. Prin hotărîrea nr. 31 din 11 iunie 1999 pentru controlul
constituţionalităţii hotărîrilor Guvernului nr. 740 din 30 decembrie 1996 şi nr. 114 din 2 februarie 1999 7
Curtea Constituţională s-a pronunţat că „...dispoziţiile constituţionale privind intrarea în vigoare a legilor au
incidenţă şi asupra modului de publicare şi intrare în vigoare a hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului şi a
altor acte normative de vocaţie generală”. În rezultatul acestei interpretări Curtea Constituţională a declarat
neconstituţionale prevederile art. 30 al legii cu privire la Guvern (în redacţia legii nr. 83-XIV din 8 iulie 1998,
care prevedea posibilitatea intrării în vigoare a Hotărîrilor de Guvern anterior publicării (vezi Hotărîrea Curţii
Constituţionale nr. 4 din 4 februarie 1999 8); d) să nu conţină dispoziţii care să contravină prevederilor
Constituţionale.
4. Codul civil nu conţine o normă specială cu privire la forţa juridică a acestuia. Rezultă că legiuitorul nu a
acceptat conceptul privind forţa juridică superioară a codului civil în raport cu alte legi. Deci în caz de
apariţia a contradicţiilor dintre codul civil şi alte legi adoptate de Parlament contradicţiile vor fi soluţionate în
conformitate cu principiile: a) legea mai nouă abrogă legea mai veche; sau b) specialul derogă de la general.
5. În conformitate cu art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare. Prin hotăţrirea nr. 9 din 18 februarie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor
prevederi din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995 "Cu privire la Banca Naţională a Moldovei" 9 Curtea
constituţională s-a pronunţat că „legile organice constituie o categorie inferioară legilor constituţionale şi
o categorie superioară faţă de cele ordinare”. Asupra faptului că legile organice au o forţă juridică superioară
faţă de legile ordinare Curtea constituţională s-a pronunţat şi în hotărîrea nr. 56 din 26 octombrie 1999 pentru
controlul constituţionalităţii art. 67 din Legea nr. 847-XIII din 24 mai 1996 „Privind sistemul bugetar şi

3
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 80-82 din 29 iul. 1999, Art. 52
4
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 70 din 25 iul. 1998, Art. 33
5
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 6-7 din 29 ian. 1998, Art. 10
6
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 100-102 din 12 nov. 1998, Art. 42
7
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 65-66 din 24 iun. 1999, Art. 42
8
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 22-23 din 4 mart. 1999, Art. 12
9
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 22-23 din 4 mart. 1999, Art. 15
 procesul bugetar”10. Deşi nici Constituţia Republicii Moldova nu prevede expres acest fapt, nici legislaţia
ţărilor din care a fost preluat conceptul cu privire la divizarea legilor în legi organic şi legi ordinare, nici nu
există vre-o lucrare doctrinară care să îmbrăţişese acest concept şi nici Curtea Constituţională nu a adus nici
un argument în susţinerea acestei poziţii interpretarea Curţii Constituţionale este obligatorie în conformitate
cu art. 134 şi 140 ale Constituţiei. Reieşind din aceasta pentru a stabili locul Codului civil în ierarhia actelor
normative şi a determina forţa juridică a normele incluse în Codul civil trebuie de analizat dacă Codul civil
este o lege organică sau ordinară. Această necesitate va exista atîtă timp cît nu va fi modificată Constituţia sau
pînă cînd Curtea Constituţională nu va da o altă interpretare art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova. În
conformitate cu art. 72 lit. i) al Constituţiei Republicii Moldova dintre normele incluse în codul civil doar
normele cu privire regimul general al proprietăţii şi a moştenirii trebuiau să fie adoptate printr-o lege
organică. Reieşind din aceasta şi din faptul că la adoptarea Codului Civil Parlamentul nu a stipulat expres
dacă Codul Civil este o lege organică sau o lege ordinară rezultă că doar normele cu privire la regimul general
al proprietăţii şi a moştenirii sînt norme organice. Voinţa legiuitorului de a adopta Codul civil în întregime
drept lege organică ar putea fi dedusă totuşi din Legea nr. 1125-XV pentru punerea în aplicare a Codului Civil
al Republicii Moldova11 în care a fost stipulat expres că aceasta este o lege organică. Or atribuirea calităţii de
lege organică acestei legi poate fi justificată doar în condiţiile în care legiuitorul a pornit de la prezumţia că
Codul civil este o lege organică sau a urmărit să atribuie Codului civil calitatea de lege organică prin legea de
punere în vigoare.
6. Actele normative pot avea un caracter complex, adică pot include atît norme care reglementează raporturi
civile cît şi norme care reglementează alte raporturi juridice. Chiar şi în codul civil există norme care nu
reglementează raporturi juridice civile, spre exemplu normele cu privire la registrul bunurilor imobile (vezi
comentariul la art. 496 şi următoarele). La categoria legislaţie civilă vom atribui nu actul normativ integral ci
doar acele norme care reglementează raporturilor juridice civile, adică raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre persoanele aflate pe poziţiei de egalitate juridică.
7. În conformitate cu alin. (2) pentru a reglementa raporturile juridice civile actele normative subordonate legii
trebuie: a) să fie emise în temeiul legii. Adică posibilitatea adoptării unei asemenea act normativ trebuie să
rezulte din lege. Prin lege în acest caz se are în vedere actul normativ adoptat de Parlament. Trebuie de avut în
vedere că noţiunea de lege poate fi folosită şi cu un sens mai larg. În aceste cazuri prin lege vom înţelege orice
normă de conduită respectarea căreia este asigurată prin forţa coercitivă a statului; b) să nu conţină dispoziţii
contrare legii în temeiul căreia a fost emisă sau contrară prevederilor altor legi; c) să nu conţină dispoziţii
contrare dispoziţiilor unui act normativ subordonat legii cu o forţă juridică superioară. Pentru determinarea
ierarhiei actelor normative nu este relevant faptul dacă organele care au adoptat actele normative sînt
subordonate ierarhic sau nu. Spre exemplu actele adoptate de organele centrale au o forţă juridică superioară
faţă de actele normative adoptate de organele locale deşi autorităţile publice locale nu sînt subordonate
ierarhic organelor centrale.

Articolul 4. Uzanţa

(1) Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este general recunoscută
şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile.
(2) Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

1. Scopul acestui articol este de a defini noţiunea de uzanţe şi de a stabili condiţiile în care acestea au caracter
obligatoriu şi urmează să fie folosită pentru reglementarea raporturilor juridice civile. Prin această normă
legiuitorul a stipulat în mod expres că uzanţele sînt izvoare de drept şi astfel a soluţionat controversele
doctrinare privind calitatea de izvor de drept a uzanţelor.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) uzanţele sînt nişte norme de conduită care, deşi neconsfinţite de
legislaţie, s-au stabilit pe teritoriul întregii ţări sau în anumite părţi ale acesteia, sau între anumite persoane
fizice şi juridice care practică anumite activităţi profesionale sau comerciale şi au fost respectate o perioadă
îndelungată fiind considerate obligatorie. Nu este relevant dacă cei care respectă regulile le numesc uzanţe
sau nu.
3. Uzanţele sînt nişte norme de conduită care nu au fost stabilite de legiuitor. Apariţia uzanţelor se datorează
faptului că anumite reguli de conduită au fost respectate o perioadă de timp îndelunga şi cei care le-au
respectat le-au considerat obligatorii.
4. O normă de conduită este considerată general recunoscută în cazul în care toate persoanele de pe un
anumite teritoriu sau care practică o anumită profesie sau activitate comercială cunosc sau ar fi trebuit să
cunoască această regulă şi o acceptă în calitate de regulă obligatorie sau ar fi acceptat-o dacă ar fi cunoscut-
o.

10
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 120-122 din 4 nov. 1999, Art. 65
11
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 din 22 iun. 2002, Art. 663
 5. O normă de conduită se consideră că a fost aplicată în cazurile în care în localitatea, între persoanele sau în
activitatea în care s-a stabilit această normă de conduită, părţile raporturilor juridice civile au acţionat în
conformitate cu această normă. Nu este necesar să se facă referinţă expresă la faptul că a fost respectată
anume această normă şi nici o referire expresă la faptul că norma a fost respectată datorită caracterului ei
obligatoriu. O cerinţă obligatorie pentru ca o normă să devină uzanţă este aplicarea uniformă adică să fie
interpretată şi aplicată în acelaşi sens în locul sau de către persoanele între care s-a stabilit.
6. O normă de conduită se consideră că a fost aplicată un timp îndelungat dacă a fost aplicată suficient de
mult timp pentru reglementarea mai multor raporturi juridice civile astfel încît să putem constata că această
normă a început să fie considerată obligatorie. Determinarea exactă a perioadei de timp sau a numărului de
raporturi juridice în care s-a aplicat norma de conduită nu este posibil. Acestea urmează să fie determinate
în fiecare caz aparte ţînîndu-se cont de faptul că durata de timp necesară pentru ca o normă de conduită să
fie recunoscută drept uzanţă este cu atît mai mare cu cît sînt mai puţine raporturile juridice asupra cărora se
aplică.
7. Legiuitorul nu a stabilit printre condiţiile de aplicare a uzanţelor faptul ca părţile raportului juridic să facă
referinţă la aceasta. Rezultă că o uzanţă va vi obligatorie pentru părţile unui raport juridic şi în cazul în care
va lipsi o referinţă expresă sau implicită privind acceptarea uzanţelor în general sau a unor uzanţe în
particular. Totuşi trebuie de avut în vedere faptul că aplicarea uzanţelor se întemeiază pe prezumţia că
părţile unui raport juridic au acceptat ca uzanţele să guverneze raporturile civile dintre ele. În cazul în care
părţile vor înlătura această prezumţie excluzînd în mod expres aplicarea unei anumite uzanţe sau aplicarea
uzanţelor în general acestea nu vor mai guverna raporturile juridice dintre părţile care au exclus aplicarea
uzanţelor. Părţile pot exclude aplicare uzanţelor pentru reglementarea unuia, a cîtorva sau a tuturor
raporturilor juridice dintre acestea.
8. Dacă însă legislaţia civilă prevede pentru anumite cazuri că raporturile juridice dintre părţi vor vi guvernate
de uzanţe (vezi spre exemplu art. 389 şi 734 ale Codului civil) părţile nu vor putea exclude aplicarea
uzanţelor în general ci doar aplicarea anumitor uzanţe, indicînd în mod expres în fiecare caz aparte care
uzanţe şi pentru care raporturi juridice civile nu se vor aplica.
9. În conformitate cu prevederile alin. (2) uzanţele vor guverna raporturile juridice numai în cazul în care
acestea nu vor fi contrare: a) legii. Noţiunea de lege în acest caz este folosită în sens larg, adică include în
sine toate actele normative. Uzanţa nu se va aplica doar în cazul în care legea nu contravine constituţiei şi
dacă actele normative subordonate legii vor fi adoptate în temeiul legii sau nu vor contravine acesteia (vezi
comentariul la art. 3). În doctrină se menţionează că uzanţele nu se vor aplica doar în cazurile în care
contravin unei legi imperative. În cazul în care uzanţele contravin unei legi dispozitive acestea vor putea fi
aplicate deoarece părţile raportului juridic civil pot deroga de la normele dispozitive; b) sau ordinii publice.
Prin ordinea publică trebuie de înţeles principiul în conformitate cu care nimeni nu este îndreptăţit să aibă
un comportament dăunător intereselor societăţii sau bunăstării publice, chiar dacă comportamentul nu este
contrar unui text de lege sau imoral; c) sau bunelor moravuri. Prin bunele moravuri trebuie de înţeles
totalitate regulilor de convieţuire socială respectarea cărora este considerată obligatorie de către majoritate
membrilor societăţii.

Articolul 5. Analogia legii şi analogia dreptului

(1) În cazul nereglementării prin lege ori prin acord al părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor prevăzute
la art.2 li se aplică, dacă aceasta nu contravine esenţei lor, norma legislaţiei civile care reglementează
raporturi similare (analogia legii).
(2) Dacă aplicarea analogiei legii este imposibilă, drepturile şi obligaţiile părţilor se determină în funcţie
de principiile generale şi de sensul legislaţiei civile (analogia dreptului).
(3) Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează drepturile civile sau care stabilesc
răspundere civilă.
(4) Instanţa de judecată nu este în drept să refuze înfăptuirea justiţiei în cauzele civile pe motivul că
norma juridică lipseşte sau că este neclară.

1. Scopul acestui articol este de a stabili o cale de soluţionare a unor cazuri concrete dacă există pentru
soluţionarea căreia nu există un test de lege, adică n cazurile în care există lacune în legislaţie. Aici se
propune soluţionarea cazului cu ajutorul analogiei, adică prin recurgerea la norme (analogia legii) şi
principii (analogia dreptului) de drept civil care vizează situaţii similare celei care trebuie rezolvată. Pentru
folosirea analogiei este necesar să se îndeplinească cumulativ trei condiţii: a) lipsa unei legi. Noţiunea de
lege este folosită în sens larg, prin aceasta subînţelegîndu-se lipsa oricărui act normativ care să
reglementeze cazul; b) lipsa unui acord dintre părţi prin care să fie reglementat cazul; c) lipsa unei uzanţe.
Se consideră că aceste condiţii pentru aplicarea analogiei se împlinesc şi în cazul în care legea, acordul
dintre părţi sau uzanţa nu produc efecte juridice. Spre exemplu în cazul în care legea este neconstituţională,
acordul dintre părţi este nul sau uzanţa nu poate fi aplicată în temeiul art. 4 alin. (2).
 2. Analogia legii constă în aplicarea la un raport social a unei norme juridice care reglementează un caz
asemănător. Nu este un caz de analogie a legii aplicarea unui text de lege în care se prevede expres că
dispoziţiile ei se aplică prin asemănare, adică în cazul normelor de trimitere (vezi spre exemplu art. 1288).
Pentru aplicarea analogiei legii pe lingă condiţiile expuse la punctul 1 este necesar: a) ca raportul juridic să
fie asemănător raportului juridic reglementat de norma care urmează să fie aplicată prin analogie; b) ca
norma care urmează să fie aplicată prin analogie să fie cu caracter general. Nu se admite aplicarea prin
analogie a normelor care stabilesc reguli speciale.
3. În conformitate cu alin. (3) nu pot fi aplicate prin analogie nici normele care limitează drepturile civile şi
nici normele prin care este prevăzută răspunderea civilă. Normele care limitează drepturile civile nu pot fi
aplicate prin analogie deoarece în conformitate cu art. 1 alin. (2) drepturile civile pot fi limitate doar în
cazurile prevăzute de Constituţie şi doar prin lege organică. Normele care stabilesc răspunderea civilă nu
pot fi aplicate prin analogie deoarece toate aceste norme sînt norme speciale deoarece stabilesc cazuri
speciale de răspundere civilă în raport cu regulile generale cu privire la răspunderea contractuală (vezi
comentariul la art. 602) şi răspunderea delictuală (vezi comentariul la art. 1398).
4. În conformitate cu alin. (3) în cazul în care nu este posibil de soluţionat un caz concret prin aplicarea unei
norme care reglementează un caz similar se va aplica analogia dreptului. Se consideră că nu este posibilă
aplicarea unei norme analogice în cazul în care norma lipseşte cu desăvîrşire precum şi în cazul în care o
normă similară există dar acesta nu poate fi aplicată din anumite motive. Spre exemplu este o regulă
specială şi nu una generală. Analogia dreptului presupune rezolvarea unui caz concret, care nu este
reglementat printr-o normă juridică expresă, nici chiar asemănătoare cazului, pe baza principiilor generale
ale dreptului civil sau în baza principiilor generale ale dreptului.
5. Posibilitatea folosirii analogiei legii şi analogiei dreptului rezultă şi din alin. (4) prin care este interzis
judecătorului să refuze înfăptuirea justiţiei pe motiv că legea lipseşte sau este neclară. Deci judecătorul nu
este în drept să respingă pretenţiile reclamantului doar pentru motivul că nu există o lege care să
reglementeze cazul concret, sau că legea nu este clară, sau că legea este pasibilă de mai multe interpretări.
În caz contrar acesta poate fi urmărit pentru denegare de justiţie.

Articolul 6. Acţiunea în timp a legii civile

(1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a
unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse
anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii
juridice stinse sau în curs de realizare.
(2) Legea nouă este aplicabilă situaţiilor juridice în curs de realizare la data intrării sale în vigoare.
(3) De la data intrării în vigoare a legii noi, efectele legii vechi încetează, cu excepţia cazurilor în care legea
nouă prevede altfel.
(4) În cazul situaţiilor juridice contractuale în curs de realizare la data intrării în vigoare a legii noi,
legea veche va continua să guverneze natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi
orice alte efecte contractuale, dacă legea nouă nu prevede altfel.
(5) În situaţiile prevăzute la alin.(4), dispoziţiile legii noi se aplică modalităţilor de exercitare a
drepturilor sau de executare a obligaţiilor, precum şi de înstrăinare, preluare, transformare sau de
stingere a acestora. De asemenea, dacă legea nouă nu prevede altfel, clauzele unui act juridic încheiat
anterior intrării în vigoare a legii noi contrare dispoziţiilor ei imperative sînt, de la această dată, lipsite de
orice efect juridic.

1. Scopul acestuia articol este de a stabili unele reguli cu privire la acţiunea legii civile în timp, adică cu
privire la momentul de cînd începe acţiunea legii (intrarea în vigoare) şi cu privire la momentul cînd
încetează acţiunea legii (ieşirea din vigoare).
În acest articol însă ne se stabilesc toate regulile cu privire la acţiunea legii civile ci doar cele care ţine de
succesiunea legilor civile în timp.
2. Alin. (1) consacră principiul neretroactivităţii legii civile. Prin neretroactivitatea legii civile trebuie de
înţeles regula juridică conform căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice apărute după intrarea
ei în vigoare sau altfel spus trecutul scapă aplicării legii civile noi şi este supus legii vechi. Această regulă
este exprimată prin adagiul tempus regit actum. Principiul neretroactivităţii stabilit în codul civil nu este
opozabil legiuitorului. Deci Parlamentul în orice caz poate atribui unei legi caracter retroactiv şi instanţele
judecătoreşti sau alte organe care aplică normele civile nu vor putea refuza aplicarea legii pe motiv că
aceasta contravine Codului civil. Principiul neretroactivităţii ar putea fi opozabil legiuitorului numai în
cazul în care ar fi fixat în Constituţia Republicii Moldova. Redacţia actuală a art. 22 al Constituţiei nu de
dă însă un răspuns clar la această întrebare. Nu există actualmente o claritate nici în privinţa poziţiei Curţii
Constituţionale deoarece există hotărîri ale Curţii Constituţionale prin care aceasta se pronunţă ferm în
favoarea neretroactivităţii legii dar există şi hotărîri (mai recente) din care rezultă că nu pot avea caracter
retroactiv numai legile care stabilesc răspundere penală şi administrativă. Astfel prin Hotărîrea nr. 32 din
 29 octombrie privind interpretarea art.76 din Constituţia Republicii Moldova "Intrarea în vigoare a legii" 12
Curtea Constituţională a declarat expres că legile nu pot avea caracter retroactive. După cum a menţionat
Curtea Constituţională “Consacrat expres în art. 22 din Constituţie, principiul neretroactivităţii
legii urmăreşte protejarea libertăţilor, contribuie la adîncirea securităţii juridice, a certitudinii în
raporturile interumane. Principala valoare a ordinii de drept constă în posibilitatea oferită
fiecăruia de a-şi conforma comportamentul regulilor dinainte stabilite”. Aceiaşi poziţie a fost exprimată
de Curtea Constituţională şi în Hotărîrile Curţii Constituţionale nr. 29 din 27 octombrie 1997 13 şi nr. 11 din
15 februarie 200114. Recent se pare că Curtea constituţională şi-a schimbat poziţia pentru că în Hotărîrea nr.
26 din 23 mai 2002 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr. 583-XV din 25 octombrie 2001 "Cu
privire la punerea în aplicare a art. 16 din Legea nr. 514-XIII din 6 iulie 1995 "Privind organizarea
judecătorească"15 a declarat că „Dispoziţiile art. 22 din Constituţie (privind neretroactivitatea legii) se
rezumă la aceea că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii,
nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era
aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos”. Şi deşi în alineatul următor Curtea Constituţională a
declarat „Principiul neretroactivităţii legii are un caracter universal...” afirmaţia Curţii „Este de observat,
totodată, că principiul neretroactivităţii legii nu este un principiu cu caracter absolut. Or, art. 22 din
Constituţie prevede retroactivitatea normelor juridice penale mai favorabile. În afară de aceasta, teoria
contemporană a dreptului admite ca excepţii de la principiul neretroactivităţii legii normele juridice cu
caracter imperativ - legile interpretative, precum şi normele juridice în care legiuitorul a stabilit expres
că ele se vor aplica retroactiv”. În concluzie, legile (stricto senso) ar putea fi aplicate cu caracter
retroactiv în cazurile în care acest lucru va fi prevăzut expres de legiuitor cu condiţia că norma privind
caracterul retroactiv al legii nu este neconstituţională. Dreptul de a se pronunţa privind
neconstituţionalitatea legii o are doar Curtea Constituţională (art. 134 al Constituţiei Republicii Moldova).
Alte acte normative nu vor putea fi aplicate retroactiv chiar dacă autorul a prevăzut expres caracterul
retroactiv, deoarece aceste acte normative trebuie să nu contravină Codului civil, inclusiv art. 6 (vezi
comentariul la art. 2).
3. Prin neretroactivitatea legii trebuie de înţeles faptul că ea nu modifică sau nu suprimă condiţiile de
constituire a unei situaţii juridice constituite anterior şi nici condiţiile stingere a unei situaţii juridice stinse
anterior. Astfel legea nouă nu va putea modifica condiţiile de încheiere a unui contract încheiat anterior sau
condiţiile răspunderii pentru o faptă săvîrşită anterior intrării legii în vigoare şi nici condiţiile de stingere a
unei obligaţii stinse anterior intrării legii în vigoare. Nu va putea, fără să aibă caracter retroactiv, legea
nouă să modifice sau să desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau în curs de
realizare. Astfel art. 846 care prevede că în contractele de înstrăinarea a bunului cu condiţia întreţinerii pe
viaţă, în cazul decesului dobînditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesori lui, nu va modifica
efectele produse de decesul dobînditorului (încetarea contractului şi restituirea casei transmiţătorului – art.
452 al Codului civil vechi) înainte de data intrării în vigoare a Codului civil. La fel regulile cu privire la
obligativitatea punerii în întîrziere a debitorului (art. 617) nu se vor aplica situaţiilor juridice în curs de
realizare la momentul intrării în vigoare a codului dacă neexecutarea a avut loc înainte de intrarea în
vigoare a Codului civil.
4. Din principiul neretroactivităţii rezultă că faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unor
situaţii juridice, potrivit legii în vigoare la momentul realizării acestora, nu vor putea produce acest efect în
temeiul legii ulterioare, adică legea ulterioară nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le
putea produce sub imperiul legii care era în vigoare la momentul realizării faptului. Astfel contractul care
nu a produs efecte juridice sau fapta care nu a dat naştere răspunderii juridice civile la data la care a fost
încheiat (a avut loc) în conformitate cu legea în vigoare la acea dată.
5. Alin. (2) consacră un alt principiu al acţiunii în timp a legii civile – principiul aplicării imediate a legii noi.
În conformitate cu acesta legea nouă se aplică situaţiilor juridice în curs de realizare la data intrării legii în
vigoare. Astfel situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a
legii noi cad sub imperiul legii noi. Dacă însă elementele care alcătuiesc constituirea sau stingerea unei
situaţii juridice au individualitate proprie şi s-au înfăptuit înainte de intrarea în vigoare a legii noi atunci
aceste elemente rămîn guvernate de legea sub imperiul căreia sau produs. Astfel predarea şi recepţionarea
bunurilor în contractul de vînzare-cumpărare încheiat anterior intrării legii noi în vigoare va fi guvernat de
legea nouă. Dacă însă bunul fusese livrat pînă la data intrării legii noi în vigoare această operaţie va rămîne
guvernată de legea veche, pe cînd recepţionarea bunurilor se va face în conformitate cu legea nouă.
6. Efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare la data cînd se
realizează fiecare efect în parte. Dar efectele produse de aceeaşi situaţie juridică din momentul intrării în
vigoare a legii noi vor fi reglementate de aceasta în baza principiului aplicării imediate a legii noi. Astfel
efectele unui contract de închiriere sînt determinate de legea în vigoare la data încheierii contractului şi

12
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 100-102 din 12 dec. 1998, Art. 42
13
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 76 din 20 nov. 1997, Art. 31
14
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 11 din 15 febr. 2001, Art. 10
15
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 71-73 din 6 iun. 2002, Art. 16
 legea nouă nu poate modifica drepturile şi obligaţiile părţilor acestui contract fără a avea un caracter
retroactiv. Dacă însă neexecutarea obligaţiilor va avea loc după intrarea în vigoare a legii noi efectele
neexecutării, deci drepturile şi obligaţiile părţilor, vor fi guvernate de legea nouă.
7. În alineatul trei în mare parte se repetă dispoziţiile alineatului doi privind aplicarea imediată a legii noi şi în
acelaşi timp se stabileşte o excepţie de la acest principiu şi anumite ultraactivitatea (supravieţuirea) legii
civile vechi. Astfel în cazurile prevăzute de legea nouă legea civilă veche poate continua să fie aplicată
unor situaţii determinate, deşi a intrat în vigoare o lege civilă nouă. Ultraactivitatea este justificată de
necesitatea ca anumite situaţii juridice în curs de realizare să rămînă guvernate de legea sub imperiul căreia
au început respectiv să se constituie, să se modifice sau să se stingă. În doctrină se menţionează că există
cazuri de ultractivitate care nu sînt expres prevăzute de legea nouă dar care pot fi deduse prin interpretare.
Spre exemplu se citează cazul de ultraactivitate a legilor juridice supletive.
8. În conformitate cu prevederile alin. (4) natura şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui contract
existent la data intrării în vigoare a legii noi vor fi guvernate în continuare de legea sub imperiul căreia a
fost încheiat contractul şi deci au luat naştere drepturile şi obligaţiile respective. Vor rămîne guvernate de
asemenea de legea veche orice alte efecte produse de contract la data intrării în vigoare a legii noi. Spre
exemplu modul de executare a obligaţiilor stabilit de părţi. Legea veche va continua să guverneze natura şi
întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi alte efecte ale contractului doar în condiţia în care aceasta
erau în fiinţă la data intrării în vigoare a legii noi. Cele care vor lua naştere sub imperiul legii noi vor fi
guvernate de acesta.
9. În conformitate cu prevederile alin. (5) modalităţilor de exercitare a drepturilor sau de executare a
obligaţiilor apărute sub imperiul legii vechi vor fi guvernate de legea nouă de la data intrării acesteia în
vigoare. Această regulă se va aplica doar în cazul în care în conformitate cu alin. (4) nu urmează să fie
aplicate dispoziţiile legii vechi.
10. În conformitate cu prevederile alin. (1) condiţiile de valabilitate ale actului juridic urmează să fie guvernate
de legea în vigoare la data încheierii actului juridic. Deci în cazul în care legea ulterioară adaugă o condiţie
de valabilitate sau suprimă o asemenea condiţie actul juridic încheiat sub imperiul legii noi nu devine nul
sau respectiv nu devine valabil ulterior intrării în vigoare a legii noi. Această regulă nu este însă valabilă şi
pentru clauzele unui act juridic. În conformitate cu alin. (5) clauzele unui act juridic încheiat sub imperiul
legii vechi şi care sînt contrare dispoziţiilor imperative ale legii noi sînt nule de la data intrării în vigoare a
legii noi. Legea nouă nu poate afecta însă valabilitatea clauzelor actului juridic dacă situaţia juridică
reglementată de aceste clauze deja s-a stins.

Articolul 7. Legislaţia civilă şi tratatele internaţionale

Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte dispoziţii decît
cele prevăzute de legislaţia civilă, se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.

1. Scopul acestei norme este de a stabili reguli cu privire la corelaţia dintre legislaţia civilă şi tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
2. În conformitate cu art. 7 în cazul în care vor exista contradicţii între tratatele internaţionale la care este
parte Republica Moldova şi legislaţia civilă se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional. Această normă
este în concordanţă cu art. 8 al Constituţiei Republicii Moldova care prevede că Republica Moldova se
obligă să respecte tratatele internaţionale.
3. Noţiunea de tratat internaţional este definită în art. 1 al Legii 595/1999 privind tratatele internaţionale ale
Republicii Moldova16 care prevede că prin tratat internaţional trebuie înţeles „orice acord încheiat în scris
de către Republica Moldova, destinat a produce efecte juridice şi guvernat de normele dreptului
internaţional, perfectat fie într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar
fi denumirea sa particulară (tratat, acord, convenţie, act general, pact, memorandum, schimb de note,
protocol, declaraţie, statut, act final, modus vivendi, aranjament etc., toate avînd valoare juridică egală”.
4. În conformitate cu art. 3 al Legii 595/1999 există trei categorii de tratate internaţionale: a) tratatele
interstatale care se încheie în numele Republicii Moldova; b) tratatele interguvernamentale, care se încheie
în numele Guvernului Republicii Moldova; şi c) tratate interdepartamentale, care se încheie în numele
ministerelor sau departamentelor Republicii Moldova. Indiferent de organul în numele căruia a fost încheiat
tratatul internaţional parte a acestuia este Republica Moldova şi în cazurile în care vor exista contradicţii
între tratatele din oricare categorie şi legislaţia civilă se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.
5. Tratatele internaţional devin obligatorii pentru Republica Moldova în rezultatul exprimării
consimţămîntului de a fi legat printr-un tratat internaţional. Conform art. 4 alin. (1) al Legii 595/1999
consimţămîntul de a fi legat printr-un tratat internaţional se exprimă prin „...semnare, schimbul
instrumentelor care constituie un tratat internaţional, ratificare, acceptare, aprobare sau aderare la acesta ori
prin oricare alt mijloc convenit de confirmare formală a consimţămîntului”. Trebuie de avut în vedere că în

16
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 24-26 din 02 febr. 2000, Art. 137
 conformitate cu art. 16 alin. (1) al Legii 595/1999 un tratat internaţional sau o parte a acestuia se poate
aplica în mod provizoriu chiar înainte de intrarea în vigoare acestuia.
6. La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie ţinut cont de faptul că acestea intră în vigoare pentru Republica
Moldova în conformitate cu modul şi termenele stabilite de tratat sau cu acordul comun al părţilor (art. 18
alin. (1) al Legii 595/1999). Deci în acest caz nu sînt aplicate regulile cu privire la intrarea în vigoare a
legilor şi în special regula cu privire la inexistenţa legilor nepublicate în mod oficial. În conformitate cu art.
30 alin. (1) al Legii 595/1999 tratatul internaţional trebuie să fie publicat în Monitorul Oficial în termen ce
nu depăşeşte 15 zile de la data intrării în vigoare. Nepublicarea tratatului internaţional nu afectează însă
valabilitatea acestuia. În conformitate cu art. 27 al Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la
Viena la 23 mai 196917 o parte a unui tratat internaţional nu poate invoca dispoziţii ale dreptului intern
pentru a justifica refuzul de a aplica un tratat internaţional.
7. În conformitate cu art. 8 alin (2) al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „intrarea în vigoare a unui
tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a
acesteia”. Art. 22 alin. (2) al Legii 595/1999 prvede că tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte, recunoscute de Curtea Constituţională ca incompatibile cu Constituţia Republicii Moldova, nu
sînt puse în vigoare şi nu sînt aplicabile. Prin decizia nr. 5 din 24 noiembrie 2002 privind sistarea
procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între Republica Moldova şi
Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august
199918 curtea Constituţională s-a pronunţat că nici Constituţia Republicii Moldova şi nici Legea 595/1999
nu prevăd efectele juridice ale unui tratat internaţional intrat în vigoare şi declarat neconstituţional. În
aceste condiţii Curtea Constituţională consideră că în cazul în care nu a avut loc revizuirea Constituţiei
tratatul internaţional intrat în vigoare devine executoriu. Din această poziţie a Curţii Constituţionale rezultă
că în cazul în care vor exista contradicţii între un tratat internaţional care a intrat în vigoare pentru
Republica Moldova şi Constituţia Republicii Moldova se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.
8. La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie de ţinut cont de faptul că în conformitate cu art. 21 al Legii
595/1999 interpretarea tratatului internaţional trebuie efectuată „...în conformitate cu normele şi principiile
dreptului internaţional, astfel încît să se evite eventualele contradicţii dintre prevederile legislaţiei
Republicii Moldova şi dispoziţiile tratatului”. Este de menţionat că interpretarea tratatului internaţional
trebuie să fie făcută ţinînd cont de voinţa tuturor părţilor la tratat. În cazul în care între părţile tratatului
există contradicţii, poziţia părţii moldoveneşti faţă de interpretarea tratatului internaţional se determină
ţinînd cont de opinia ministerelor şi departamentelor, de atribuţiile cărora ţine obiectul tratatului, precum şi
opinia Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.

Capitolul II
APARITIA DREPTURILOR
SI OBLIGATIILOR CIVILE.
EXERCITAREA SI APARAREA
DREPTURILOR CIVILE

Articolul 8. Temeiurile apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile

(1) Drepturile şi obligaţiile civile apar în temeiul legii, precum şi în baza actelor persoanelor fizice şi
juridice care, deşi nu sînt prevăzute de lege, dau naştere la drepturi şi obligaţii civile, pornind de la principiile
generale şi de la sensul legislaţiei civile.
(2) Drepturile şi obligaţiile civile apar:
a) din contracte şi din alte acte juridice;
b) din acte emise de o autoritate publică, prevăzute de lege drept temei al apariţiei drepturilor şi
obligaţiilor civile;
c) din hotărîre judecătorească în care sînt stabilite drepturi şi obligaţii;
d) în urma creării şi dobîndirii de patrimoniu în temeiuri neinterzise de lege;
e) în urma elaborării de lucrări ştiinţifice, creării de opere literare, de artă, în urma invenţiilor şi altor
rezultate ale activităţii intelectuale;
f) în urma cauzării de prejudicii unei alte persoane;
g) în urma îmbogăţirii fără justă cauză;
h) în urma altor fapte ale persoanelor fizice şi juridice şi a unor evenimente de care legislaţia leagă
apariţia unor efecte juridice în materie civilă.

17
Tratate internaţionale, vol. 4, Chişinău, 1998, p. 53-84
18
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 137-138 din 10 oct. 2002, Art. 25
 1. În articolul comentat se enumără temeiurilor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor civile. Printre acestea
sunt menţionate: legea, actele persoanelor fizice şi juridice care nu sunt prevăzute de lege, dar nu contravin
principiilor generale şi sensului legislaţiei civile. Legea este considerată temeiul principal de apariţie a drepturilor şi
obligaţiilor. Termenul de „lege” nu trebuie înţeles în sens îngust, adică exclusiv actul emis de organul legislativ, ci şi
celelalte acte normative elaborate în concordanţă cu legea.
Articolul comentat admite posibilitatea apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile în baza actelor persoanelor
fizice şi juridice care, deşi nu sunt prevăzute de lege, dar nu contravin principiilor generale şi sensului legislaţiei
civile. Din aceste considerente enumerarea temeiurilor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor nu este exhaustivă şi
este posibilă apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile în baza altor temeiuri, dar cu respectarea condiţiilor cerute de
lege.
Actele juridice fac parte din categoria faptelor juridice. Faptele juridice sunt acele circumstanţe de fapt care
dau naştere, modifică sau sting drepturi şi obligaţii. În unele cazuri ele apar datorită voinţei persoanei fizice, iar
altele contrar voinţei acesteia. Această deosebire permite delimitarea faptelor juridice în acţiuni şi evenimente. Şi
unele şi altele constituie temei pentru apariţia, modificarea şi stingerea raporturilor juridice civile, doar cu condiţia
că norma de drept leagă de ele anumite consecinţe juridice.
Acţiunile, ca fapte juridice, se delimitează în acţiuni legale şi ilegale. Acţiunile ilegale sunt acţiunile care se
săvîrşesc contrara prevederilor legii sau altor acte normative. În art. 8 se menţionează printre temeiurile de apariţie a
drepturilor şi obligaţiilor aşa acţiuni i legale precum cauzarea de prejudicii unei persoane şi îmbogăţirea fără justă
cauză.
Printre acţiunile ilegale ca temei de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor se atribuie şi abţinerea de la anumite
acţiuni – inacţiunile. Într-o serie de norme ale prezentului cod se foloseşte termenul sinonim de „eschivare”.
Eschivarea reprezintă neexecutarea acţiunilor în termenele şi ordinea stabilită fără indicarea motivelor. Astfel,
eschivarea părţii obligate de la înregistrarea actului juridic dă dreptul părţii interesate să ceară repararea
prejudiciului cauzat prin întârzierea înregistrării actului juridic (art. 215). Aceleaşi consecinţe survin şi în cazul
eschivării de la autentificarea notarială a actului juridic (art. 213 alin. 2).
Manifestarea de voinţa a persoanei cu scopul de a da naştere, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii, poate fi
exprimată nu numai prin acţiuni active, ci şi prin tăcerea acesteia. Astfel, tăcerea se consideră exprimarea voinţei de
a încheia actul juridic doar în cazurile prevăzute de lege sau de acordul părţilor (art. 208 alin. 4).
Evenimentele sunt acele circumstanţe care nu depind de voinţa omului (naşterea şi moartea persoanei fizice,
calamităţile naturale, acţiunile militare). Evenimentele ca temei pentru apariţia şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor
sunt cuprinse într-o serie de articole ale codului.
2. Alineatul comentat conţine enumerarea temeiurilor în baza cărora apar drepturile şi obligaţiile civile.
a) Printre temeiurile de apariţia a drepturilor şi obligaţiilor civile în primul rînd sunt menţionate contractele.
Contractele, în condiţiile economiei de piaţă, constituie faptul juridic de bază care dă naştere la drepturi şi obligaţii
civile. În virtutea principiului libertăţii contractuale, consfinţit la art. 667, acesta, de regulă, se încheie la acordul
comun al părţilor, în mod liber, fără a fi impuşi. Art. 669 stabileşte excepţia de la principiul libertăţii contractuale,
care constă în obligarea unei părţi contractante la încheierii contractului.
De rînd cu contractele civile, care sunt acte juridice bi- sau multilaterale, temei pentru apariţia drepturilor şi
obligaţiilor civile constituie şi actele juridice unilaterale, pentru săvîrşirea cărora este suficient manifestarea de
voinţă a unei singure părţi (art. 196). Ca exemplu poate servi promisiunea publică de recompensă (art. 1371).
b) Actele emise de o autoritate publică (organele legislative, executive sau administraţiei publice locale) sunt
fapte juridice independente pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile. Actele emise de autoritate publică
constituie temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor numai în cazurile expres prevăzute de lege, deoarece ele
dau naştere la raporturi administrative, în care părţile se află pe poziţie de subordonare.
În calitate de asemenea acte pot fi menţionate: actul înregistrării de stat a persoanei juridice, care constituie
temei pentru constituirea persoanei juridice (art. 63); actul emis de autoritatea administraţiei publice locale prin care
se dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor găsite (art. 324 - 325) ş. a.
c) Hotărârea judecătorească constituie un alt temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile. Astfel, ea
constituie temei nu numai pentru modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor deja apărute, dar temei pentru
apariţia lor. Recunoaşterea hotărârii instanţei de judecată ca fapt juridic, presupune că din momentul intrării ei în
vigoare, drepturile şi obligaţiile civile se consideră apărute şi nu necesită acţiuni suplimentare pentru executarea
forţată a hotărârii instanţei de judecată. Asemenea semnificaţie este atribuită hotărârii judecătoreşti prin care se
declară valabilitatea actului juridic executat total sau parţial, iar cealaltă parte se eschivează de la autentificarea
notarială (art. 213 alin. 2). Existenţa hotărârii judecătoreşti privind declararea valabilităţii actului juridic, nu necesită
autentificarea ulterioară a acestuia.
d) Patrimoniul poate fi creat sau dobîndit nu numai în baza contractelor sau altor acte juridice, dar şi în urma
altor temeiuri care nu sunt interzise de lege. Astfel, dreptul de proprietate poate fi dobîndit prin producerea de bunuri
(art. 320), descoperirea unei comori (art. 327) ş. a.
e) La acţiunile care constituie temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor se atribuie elaborarea de lucrări
ştiinţifice, cercetării de opere literare, de artă, în urma invenţiilor, precum şi altor rezultate ale activităţii intelectuale.
Drepturile civile asupra lucrărilor apar în virtutea faptului creării lor.
Rezultatele activităţii intelectuale trebuie să fie recunoscute drept invenţii în ordinea stabilită de lege. Adică,
dreptul asupra invenţiilor trebuie să fie confirmat prin patent.
 f) Acţiunile ilegale - cauzarea de prejudicii unei persoanei - constituie alt temei pentru apariţia drepturilor şi
obligaţiilor civile. Ca rezultat al cauzării de prejudicii apare obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat,
precum şi dreptul creditorului de a cere repararea lui. Aceste obligaţii extracontractuale sunt reglementate la
Capitolul XXXIV, care stabileşte condiţiile survenirii răspunderii pentru cauzarea de prejudicii, subiecţii care
răspund pentru prejudicile cauzate, precum şi ordinea de repararea a prejudicului cauzat vieţii şi sănătăţii
persoanelor, compensarea pagubei morale.
g) Caracter extracontractual au şi obligaţiile care rezultă din îmbogăţirea fără just cauză, reglementarea
juridică a cărora se conţine la Capitolul XXXIII. Astfel, în rezultatul îmbogăţirii fără justă cauză apare obligaţia
persoanei de a restitui ceea ce a dobîndit sau a realizat din contul altei persoanei fără temei legal sau contractuale
(art. 1389 alin. 1).
h) Prin alte fapte ale persoanelor fizice sau juridice care dau naştere la drepturi şi obligaţii se înţeleg acele
temeiuri care deşi nu sunt acte juridice, dar ca fapte juridice dau naştere la raporturi juridice.
Evenimentele sunt acele fenomene care se produc independent de voinţa omului şi constituie temei pentru
apariţia drepturilor şi obligaţiilor numai în cazul în care legea leagă de producerea lor apariţia unor efecte juridice.
Ca exemplu de asemenea evenimente poate servi naşterea copilului după decesul celui ce a lăsat moştenirea, astfel
lărgindu-se cercul moştenitorilor ( art. 1433).

Articolul 9. Exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor

(1) Persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite
drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi
cu bunele moravuri. Buna-credinţă se prezumă pînă la proba contrară.
(2) Neexercitarea de către persoanele fizice şi juridice a drepturilor civile ce le revin nu duce la
stingerea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

1. Prin exercitare a drepturilor subiective civile se înţelege realizarea de către titularul dreptului subiectiv
civil a conţinutului acestui drept. Astfel, persanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile sunt
libere să-şi exercite drepturile civile după cum consideră necesar, determinînd de sine stătător volumul de
exercitare a drepturilor civile cât şi acele mijloace la care vor apela pentru exercitarea drepturilor civile. La fel
titularul dreptului civil singur decide înstrăinarea dreptului cei aparţine, precum şi refuzul de la acest drept.
Rămâne la dorinţa persoanei de a decide asupra exercitării dreptului civil. Unele drepturi subiective civile sunt
concomitent şi obligaţii civile. Astfel, de exemplu, în conformitate cu prevederile art. 40 - 44, tutorele în unele
cazuri nu numai că este în drept să încheie acte juridice civile, dar este obligat să o facă pentru a proteja interesele
persanei puse sub tutelă. De aceea, realizarea unor drepturi subiective civile depinde nu numai de voinţa titularului
dreptului, dar şi de prevederile legii.
În exercitarea drepturilor subiective civile trebuie de avut în vedere drepturile subiective civile concrete pe
care le are persoana fizică sau juridică. În ceea ce priveşte posibilitatea exercitării drepturilor civile ce vor apărea
în viitor trebuie să se ţină cont de art. 23 alin. 4.
Exercitarea drepturilor civile se efectuează prin mijloace reale şi mijloace juridice de exercitare a drepturilor
subiective civile.
Mijloace reale de exercitare a drepturilor civile sunt acţiunile săvârşite de titularul dreptului, cu excepţia
acelor acţiuni care îmbracă forma actele juridice civile. Ca exemplu pot servi acţiunile proprietarului îndreptate
spre folosirea bunurilor pe care le are în proprietate sau altfel spus acţiuni îndreptate spre exercitarea atributelor
de posesie şi folosinţă ce aparţin proprietarului. Mijloace juridice de exercitare a drepturilor civile sunt acele
acţiuni, care îmbracă forma actelor juridice, cât şi alte acţiuni cu caracter juridic. Spre exemplu, proprietarul poate
să vândă casa de locuit, poate să o transmită în arendă, poate să o schimbe ş.a.m.d. Ca exemplu de o acţiune cu
caracter juridic, alta decât actul juridic civil, poate servi acţiunile creditorului de a reţine bunul exercitând dreptul
de retenţie. Este interzisă influenţa din partea persoanelor terţe asupra drepturilor persoanei fizice sau juridice.
Exercitarea drepturilor subiective civile este în strînsă legătură cu executarea obligaţiilor civile. În
dependenţă de faptul cum va fi executată obligaţia civilă se va putea vorbi despre realizarea dreptului civil.
Modalitatea de executare a obligaţiilor diferă în raporturile juridice civile absolute de cea din raporturile
juridice relative. Astfel, în cazul raporturilor absolute obligaţia se execută prin inacţiunile de la care urmează să se
abţină subiectul pasiv (în cazul dreptului de proprietate subiectele pasive sunt obligate de a se abţine de la
săvârşirea acţiunilor care ar prejudicia o exercitare normală a dreptului de proprietate). În schimb, în cazul
raporturilor relative obligaţia va fi executată prin săvârşirea acţiunilor, corespunzătoare naturii juridice a raportului
obligaţional, de către persoana obligată (spre exemplu în raportul de vânzare-cumpărare vânzătorul trebuie
transmită bunul compărătorului).
Exercitării drepturilor şi obligaţiilor se bazează pe o serie de principii, care reprezintă nişte cerinţe generale
înaintate faţă de titularii drepturilor şi obligaţiilor. Astfel, persoanele fizice şi juridice îşi exercită drepturile şi îşi
execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu legea, contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri.
 Primul principiu este principiul bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor. Persoanele
fizice şi juridice trebuie să-şi exercite drepturile şi să execute obligaţiile cu bună-credinţă. Buna-credinţă se
prezumă pînă la proba contrară. Dacă persoana în exercitarea drepturilor sau executarea obligaţilor a acţionat cu
bună-credinţă apoi actele juridice încheiate de o asemenea persoană nu vor putea fi declarate nule.
Al doilea principiu este principiul legalităţii exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor. În conformitate
cu acest principiu titularul dreptului trebuie să-şi exercite drepturile civile în aşa fel ca acţiunile săvârşite de el să
nu contravină normelor legale. La fel trebuie să fie conforme legii şi mijloacele de exercitare a drepturilor.
Al treilea principiu constă în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor în corespundere cu prevederile
contractului. Contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante, acestea fiind obligate să respecte
prevederile înserate în contract. Dar contractul va avea forţă de lege între părţi numai în cazul în care corespunde
prevederilor legii, adică nu conţine prevederi contrare legii.
Al patrulea principiu este principiul respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri în exercitarea
drepturilor şi executarea obligaţiilor. Acest principiu impune subiectelor a respecta, în exercitarea drepturilor şi
executarea obligaţiilor, nu doar prevederile legale, dar şi ordinea publică şi bunele moravuri. Acest principiu este
reflectat şi în alte norme ale Cc (art. 66 alin.4, art. 87 alin. 1 lit. (d), art. 110 alin.2 lit. (b), art. 220 alin. 2, art. 512
alin. 3, art. 1332).
2. Neexercitarea dreptului civil nu duce, după regula generală, la stingerea acestui drept. Astfel, în virtutea
dreptului de proprietate titularul poate exercita prerogativele sale (posesia, folosinţa, dispoziţia) după bunul său
plac. Neexercitarea acestor prerogative nu duce la stingerea lor. Neexercitarea dreptului civil va duce la stingerea
acestui drept, doar atunci când acest efect este prevăzut expres în lege (art. 440, art. 1170 alin. 2). În cazul
drepturilor de creanţă, neexercitarea lor pe o durată de timp îndelungată (perioadă ce depăşeşte termenul de
prescripţie) va face ca creditorul să nu poată obţine o executare silită a obligaţiei, aceasta transformându-se din
obligaţie perfectă în obligaţie imperfectă.

Articolul 10. Apărarea judiciară a drepturilor civile

(1) Apărarea drepturilor civile încălcate se face pe cale judiciară.

(2) Modul de aplanare a litigiului dintre părţi pînă la adresare în instanţa de judecată poate fi prevăzut
prin lege sau contract.
(3) Apărarea drepturilor civile pe cale administrativa se face doar în cazurile prevăzute de lege.
Hotărîrea emisă pe cale administrativă poate fi atacată în instanţa de judecată.

1. Posibilitatea apărării drepturilor civile încălcate constituie una din garanţiile realizării lor. Dreptul la
apărarea judiciară şi accesul liber la justiţie sunt garantate de Constituţie (art. 20).
În articolul comentat sunt consfinţite următoarele prevederi fundamentale: drepturile civile sunt susceptibile
de apărare judiciară independent de faptul dacă sunt sau nu prevederi exprese în Codul civil sau alte legi; instanţa de
judecată apără nu numai drepturile, dar şi interesele legitime, atît cele încălcate, cît şi cele contestate; apărarea
judiciară este o formă de apărare preponderentă, dar nu exclusivă de apărare. Se admite şi apărarea pe cale
administrativă a drepturilor încălcate, dar această cale este admisă numai în cazurile expres stabilite în lege, după
subiectele raportului juridic menţinîndu-se dreptul de a ataca în instanţa de judecată hotărîrea emisă pe cale
administrativă. Dreptul de a ataca hotărîrea emisă pe cale administrativă nu depinde de faptul dacă este prevăzută
această posibilitate în lege sau alte acte normative.
2. În cazurile stabilite în lege sau contractul încheiat între părţi pînă la adresarea în instanţa de judecată,
părţile sunt obligate să aplaneze prealabil litigiul apărut. Este de menţionat că modul de aplanare a litigiului pînă la
adresarea în instanţa de judecată trebuie să fie expres stabilit în lege sau să se conţină în contract. Nerespectarea
modului de aplanare prealabilă a litigiului face ca cererea de chemare în judecată depusă să fie restituită, conform
art. 170 CPC, dar aceasta nu exclude posibilitatea adresării repetate, dacă este adusă dovada soluţionării prealabile a
litigiului.
 3. La apărarea drepturilor civile pe cale administrativă, aplicată în cazurile expres stabilit în lege, pot fi
atribuite, în primul rînd depunerea plîngerilor asupra acţiunilor şi actelor organelor de stat la organul ierarhic
superior, în al doilea rînd, adoptarea de către organele de stat, împuternicite cu funcţii jurisdicţionale, a hotărîrilor cu
utilizarea metodelor de apărare a drepturilor civile stabilite la art. 11, cu respectarea procedurii stabilite de actele
normative.
Astfel, conform art. 273 din Codul Vamal nr. 1149/2000, persoanele fizice şi juridice care nu sunt de acord cu
decizia organului vamal privind aplicarea sancţiunii o atacă la Departamentul Vamal. Decizia Departamentului
Vamal asupra plîngerii împotriva organului vamal privind aplicarea sancţiunii poate fi atacată în judecată în termen
de 10 zile de la emitere.
De asemenea, în ordine administrativă pot fi atacate deciziile organului fiscal sau acţiunile funcţionarului
fiscal, conform art. 269 din Codul Fiscal nr. 1163/1997.
În ordine administrativă sunt apărate drepturile civile de către organul de stat de reglementare
antimonopolistă, conform Legii nr. 906/1992 privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei. În
cazurile încălcării de către agenţii economici a prevederilor legii respective, organele de stat de reglementare
antimonopolistă examinează cauzele date în baza declaraţiilor făcute de agenţii economici, de organele puterii şi ale
administraţiei, de societăţi şi uniuni de consumatori sau din iniţiativă proprie. Cauzele se examinează în ordinea
stabilită de Guvern. Astfel, organele de stat de reglementare antimonopolistă aplică metodele de apărare a
drepturilor încălcate stabilite la art. 11. Dispoziţia organului de stat de reglementare antimonolistă poate fi atacată în
instanţă de judecată de către agenţii economici, organele puterii şi ale administraţiei şi persoanelor cu funcţii de
răspundere pentru a declara nevalabile aceste dispoziţii.

Articolul 11. Metodele de apărare a drepturilor civile

Apărarea dreptului civil se face prin:

a) recunoaşterea dreptului;
b) restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului şi suprimarea acţiunilor prin care se încalcă
dreptul sau se creează pericolul încălcării lui;
c) recunoaşterea nulităţii actului juridic;
d) declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică;
e) impunerea la executarea obligaţiei în natură;
f) autoapărare;
g) repararea prejudiciilor;
h) încasarea clauzei penale;
i) repararea prejudiciului moral;
j) desfiinţarea sau modificarea raportului juridic;
k) neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publica;
l) alte căi prevăzute de lege.

În articolul comentat sunt enumerate metodele de apărare a drepturilor civile. Printre acestea doar două sunt
noii, celelalte fiind cunoscute şi Codului civil din 1964. Metodele indicate pot fi grupate în: metode aplicate numai
de către instanţa de judecată (ca exemplu recunoaşterea nulităţii absolute a actului juridic, declararea nulităţii actului
emis de o autoritate publică etc.), metode care pot fi aplicate atît de către participanţii la raporturile juridice civile cît
şi prin intermediul instanţei de judecată (repararea prejudiciilor, încasarea clauzei penale etc.), autoapărarea,
apărarea drepturilor civile fără participarea instanţei de judecată.
Unele dinte metodele enumerate pot fi aplicate nu numai de către instanţa de judecată, dar şi de organele de
stat, care în cazurile prevăzute de lege, realizează apărarea drepturilor civile pe cale administrativă. De exemplu,
organul de stat de reglementare antimonopolistă, conform Legii nr. 906/1992 privind limitarea activităţii
monopoliste şi dezvoltarea concurenţei, este în drept să oblige agentul economic sau organul puterii sau al
administraţiei să lichideze încălcarea, să restabilească situaţia iniţială, să rezilieze sau să modifice contractul sau
acordul, să anuleze ori să modifice actul nelegitim adoptat.
Enumerarea metodelor de apărare a drepturilor civile nu este exhaustivă, ceea ce înseamnă că drepturile civile
pot fi apărate şi prin alte metode care sunt prevăzute de lege.
a) Recunoaşterea dreptului. Necesitatea aplicării metodei respective apare în cazul în care dreptul subiectiv al
titularului este contestat, negat sau există pericolul real de a fi exercitate asemenea acţiuni. Deseori incertitudinea
dreptului subiectiv duce la imposibilitatea sau îngreuiază titularul de a beneficia de el. Spre exemplu, dacă
proprietarul unui imobil nu are documentele care ar confirma dreptul de proprietate, aceasta face imposibilă
înstrăinarea lui. Recunoaşterea dreptului constituie mijlocul de înlăturare a stării de incertitudine în relaţiile dintre
persoane, crearea condiţiilor necesare pentru realizarea şi evitarea acţiunilor din partea persoanelor terţe, care
atentează la realizarea lui firească.
Recunoaşterea dreptului, ca metodă de apărare a drepturilor, se poate realiza pe cale judiciară. Cerinţa
reclamantului de a recunoaşte dreptul este adresată instanţei de judecată, care oficial confirmă existenţa sau lipsa
dreptului contestat la reclamant.
 În unele cazuri recunoaşterea dreptului constituie temei pentru aplicarea altor metode de apărare prevăzute de
lege. Astfel, pentru restabilirea situaţiei anterioare încălcării dreptului sau obligarea la executarea obligaţiei în
natură, este necesar a stabili dacă reclamantul dispune de dreptul apărarea căruia o solicită. Dar deseori
recunoaşterea dreptului are importanţă de sine stătătoare şi nu se îmbină cu alte metode de apărare. Recunoaşterea
dreptului este cea mai răspîndită metodă de apărare a dreptului de proprietate, altor drepturi reale, precum şi a
drepturilor relative.
b) Restabilirea situaţiei existente anterior încălcării dreptului este altă metodă independentă de apărare a
dreptului. Această metodă se aplică în cazurile în care dreptul subiectiv civil încălcat nu se stinge şi poate fi
restabilit ca rezultat al înlăturării consecinţelor negative ale încălcării lui. Restabilirea situaţiei anterioare încălcării
dreptului constă în săvîrşirea unor acţiuni, precum revendicarea bunului din posesiunea ilegală (art. 374).
Metodă răspîndită de apărare a dreptului subiectiv civil reprezintă suprimarea acţiunilor prin care se încalcă
dreptul sau se creează pericolul încălcării lui. Această metodă de apărare poate fi aplicată atît de sine stătător cît şi în
ansamblu cu alte metode, precum repararea prejudiciilor sau încasarea clauzei penale. Esenţa acestei metode de
apărare a dreptului constă în posibilitatea titularului dreptului de a suprima (înlătura) acţiunile care încălcă dreptul
sau care creează pericolul încălcării lui. Astfel, proprietarul este în drept să ceară încetarea încălcării dreptului său,
deşi acestea nu sunt însoţite de deposedarea lui prin intentarea acţiunii negatorii (art. 376). Titularul dreptului are
posibilitatea de a se apăra şi în cazul în care se creează pericolul încălcării dreptului lui. Astfel, în cazul pericolului
prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin peste terenul său, proprietarul poate cere vecinului să întreprindă măsurile
necesare pentru prevenirea acestui pericol (art. 380).
c) Apărarea drepturilor subiective civile poate avea loc şi prin metoda recunoaşterii nulităţii actului juridic.
Nulitatea este o sancţiune civilă, îndreptată împotriva efectelor actului juridic civil, care este încheiat cu
nerespectarea condiţiilor de valabilitate (a se vedea art. 216 – 233 şi comentariul respectiv).
d) Apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale persoanelor fizice sau juridice se poate realiza prin
intermediul declarării nulităţii actului emis de o autoritate publică. Dacă prin emiterea de către o autoritate publică a
unui act se încalcă drepturile titularilor, aceştia sunt în drept să ceară instanţei de judecată nulitatea lui. Stabilindu-se
că actul emis contravine legii şi încalcă dreptul subiectiv civil al titularului, instanţa de judecată îl declară nul total
sau parţial. În cazul dat nu se cere anularea lui ulterioară de către autoritatea care l-a emis.
Persoanele fizice şi juridice pot să ceară nu numai nulitatea actelor ilegale ale autorităţilor publice, dar şi
actele emise de organele de conducere ale persoanei juridice, dacă ele nu corespund legii sau altor acte normative şi
încalcă drepturile persoanelor fizice sau juridice. Astfel, instanţele de judecată vor examina cererile acţionarilor
privind declararea nulităţii hotărîrilor adunării generale a acţionarilor, organelor de conducere şi altor organe ale
societăţii, care încalcă drepturile stabilite de lege ale acţionarilor.
Actele autorităţilor publice se declară nule din momentul emiterii lor. Cerinţa de declarare a nulităţii actului
poate fi însoţită şi de alte metode de apărare, de exemplu cerinţa de reparare a prejudiciului sau poate avea caracter
independent, dacă interesul titularului dreptului subiectiv civil se reduce numai la constatarea nulităţii actului, care
împiedică realizarea dreptului.
e) Impunerea la executarea obligaţiei în natură se caracterizează prin aceea că debitorul este obligat, la
cererea creditorului, să execute acea prestaţie la care s-a obligat. Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face.
Această metodă de apărare a dreptului se aplică în raporturile obligaţionale. Obligarea debitorului la executarea
prestaţiei în natură are ca scop protejarea intereselor creditorului, care este îndreptăţit să ceară anume acea prestaţie
la care s-a obligat debitorul, indiferent de faptul dacă ultimul susţine că valoarea prestaţiei propuse este mai mare
decît cea datorată. Creditorul este în drept să insiste ca debitorul să întreprindă acele acţiuni care constituie obiectul
raportului obligaţional: de a da un bun, a presta un serviciu, ş. a. Numai în cazul în care executarea în natură a
obligaţiei a devenit imposibilă sau creditorul a pierdut interesul, executarea în natură a obligaţiei urmează să fie
înlocuită cu altă metodă de apărare la alegerea creditorului.
f) Autoapărarea ocupă un loc aparte în sistemul mijloacelor de apărare a drepturilor subiective civile. În
scopul autoapărării, nu sunt considerate ilicite acţiunile persoanei care ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun
sau reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui obligat la acţiunea pe care
acesta trebuie s-o tolereze, dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi, fără o intervenţie imediată,
există pericolul că realizarea dreptului va deveni imposibilă sau substanţial îngreuiată (art. 13).
g) Repararea prejudiciilor reprezintă acea metodă de apărare a drepturilor civile încălcate, care dă posibilitate
persoanei drepturile căreia au fost lezate să ceară repararea integrală acestora (art. 14).
h) Clauza penală reprezintă o evaluare anticipată de către părţi a prejudiciului. Stabilirea clauzei penale prin
contract sau prin lege are ca scop preîntîmpinarea încălcării drepturilor civile şi stimulează executarea obligaţiilor.
De aceea clauza penală este nu numai mijloc de apărare a drepturilor civile, dar şi mijloc de garantare a executării
obligaţiilor civile (art. 624 - 630). Încasarea clauzei penale poate avea loc atît benevol, cît şi în mod forţat prin
intermediul instanţei de judecată.
i) Repararea prejudiciului moral este acea metodă de apărare a dreptului civil care constă în obligarea
persoanei care a cauzat suferinţe fizice sau psihice la plata unei compensaţii băneşti unei alte persoane. Aplicarea
metodei date de apărare a drepturilor civile se limitează la următoarele circumstanţe: în primul rând, cererea de
compensare a prejudiciului moral poate fi intentată de o persoană fizică concretă şi în al doilea rând, prin fapta
persoanei obligate la compensarea prejudiciului sunt încălcate drepturile personale nepatrimoniale. Posibilitatea de
compensare a prejudiciului moral în cazul încălcării altor drepturi subiective civile are loc numai în cazurile expres
prevăzute de legislaţie.
j) Metodă specifică de apărare a drepturilor civile constituie desfiinţarea sau modificarea raportului juridic.
În temeiul acestei metode de apărare a dreptului încălcat, titularul dreptului este îndreptăţit să solicite de la
contraagentul său desfiinţarea sau modificarea raportului juridic. De exemplu, această metodă de apărare a dreptului
încălcat este aplicabilă în relaţiile dintre consumatori şi vînzători. Astfel, conform art. 11 al Legii privind protecţia
consumatorilor nr. 1453/1993, consumatorul are la dispoziţie o serie de drepturi, pe care le poate valorifica, la
alegerea sa, în cazul în care depistează careva defecţiuni ale produselor procurate, în decursul termenului de garanţie
sau de valabilitate. Printre aceste drepturi se enumere şi dreptul consumatorului de a cere înlocuirea gratuită a
produsului cu un alt produs de calitate corespunzătoare sau rezilierea contractului şi restituirea preţului. De cele mai
dese ori această metodă de apărare a drepturilor civile se realizează în ordine extrajudiciară, iar în caz de apariţie a
divergenţelor – pe cale judiciară.
k) Neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis de o autoritate publică. În
cazul emiterii de către autoritatea publică a actelor care contravin legii, instanţa de judecată nu le aplică, chiar dacă
declararea nulităţii lor nu este de competenţa sa. Totodată instanţa de judecată trebuie să motiveze din ce
considerente nu aplică prevederile actului, precum şi să indice cărei norme şi cărei legi contravine actul respectiv. În
cazul în care este competenţa instanţei de judecată declararea nulităţii actului, aceasta nu se poate limita numai la
neaplicarea lui, ci trebuie să declare nulitatea lui. Nu numai instanţa de judecată este cea care nu trebuie să aplice
actele care contravin legii, dar şi oricare alt organ care realizează apărarea drepturilor persoanelor fizice sau juridice.
l) Apărarea drepturilor civile poate avea loc şi prin intermediul altor metode. Posibilitatea dată rezultă din
conţinutul articolului comentat, deoarece enumerarea metodelor nu este exhaustivă. Astfel, prin lege pot fi prevăzute
alte metode de apărare a drepturilor civile.

Articolul 12. Declararea nulităţii actului ce contravine legii emis

de o autoritate publica

(1) Actul, emis de o autoritate publică, ce încalcă drepturile şi interesele civile ocrotite de lege ale
unei persoane fizice sau juridice va fi declarat de către instanţa de judecată nul din momentul adoptării
lui.
(2) În cazurile recunoaşterii de către instanţa de judecată a actului, prevăzut la alin.(1), ca fiind
nul, dreptul încălcat este pasibil de restabilire sau apărare prin alte metode prevăzute de prezentul cod şi
de alte legi.

1. Art. 53 din Constituţie consfinţeşte dreptul fundamental al persoanei vătămate într-un drept de o
autoritate publică prin emiterea unui act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri de
a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Articolul comentat dezvoltă
norma constituţională şi conferă instanţei de judecată dreptul de a declara nul actul care contravine legii emis de
o autoritate publică.
Posibilitatea atacării în instanţa de judecată a actului ilegal emis de o autoritate publică este reglementată
de art. 11 ca una din metodele de apărare a drepturilor civile. Prin prevederile articolului dat se instituie
controlul judecătoresc asupra actelor emise de o autoritate publică, care este mult mai efectiv spre deosebire de
cel administrativ, deoarece la înfăptuirea justiţiei judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Judecarea pricinii în instanţă de judecată dă posibilitate ca litigiul să fie examinat public şi a adopta o hotărîre
legală şi întemeiată.
Temei pentru adoptarea de către instanţa de judecată a hotărîrii prin care se declară nul actul emis de
autoritatea publică constituie necorespunderea actului legii, adică ilegalitatea acestuia, precum şi încălcarea prin
actul emis a drepturilor şi intereselor civile ale persoanelor fizice sau juridice. Sunt pasibile de nulitate actele
emise de autorităţile publice care au caracter atît normativ cît şi individual.
Necorespunderea actului emis prevederilor legii constă în: interpretarea incorectă sau aplicarea greşită a
legii la emiterea actului; emiterea actului de autoritatea publică cu depăşirea împuternicirilor sale sau încălcarea
procedurii de emitere; atragerea la răspundere, care nu este stabilită în actul normativ şi alte încălcări. Actul
ilegal trebuie să încalce un drept sau interes a persoanei care s-a adresat în instanţa de judecată. Aceste condiţii
trebuie întrunite cumulativ.
Cu cerere de chemare în judecată privind declararea nulităţii actului ilegal emis de o autoritate publică se
poate adresa persoana fizică sau juridică drepturile sau interesele căreia au fost încălcate. De asemenea, cu
asemenea cerere de chemare în judecată se poate adresa şi procurorul dacă prin emiterea unui asemenea act se
încalcă interesele statului şi ale societăţii (art. 71, 72 din CPC). Conform Legii nr. 1103/2000 cu privire la
protecţia concurenţei autorităţile administraţiei publice şi factorii lor de decizie au dreptul de a depune cerere în
instanţa de judecată privind declararea nulităţii deciziei Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei, care
nu corespunde legii ori emiterea este cu încălcarea competenţei sau modului stabilit.
Ordinea de examinare a cererilor de chemare în judecată este stabilită de Capitolul XXII din CPC şi
Legea contenciosului administrativ nr. 793/2000.
 2. Dacă instanţa de judecată recunoaşte actul emis de o autoritate publică ca fiind nul, dreptul sau
interesul încălcat pot fi restabilite sau apărate. Restabilirea sau apărarea dreptului sau interesului încălcat se face
prin metodele reglementate de prezentul Cod şi de alte legi.

Articolul 13. Autoapărarea

(1) Nu sînt ilicite acţiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorează
un bun sau, în acelaşi scop, reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau înlătură rezistenţa celui
obligat să tolereze acţiunea dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi dacă, fără o intervenţie
imediată, există pericolul ca realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanţial îngreuiată.
(2) Autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare înlăturării pericolului.
(3) În cazul deposedării de bunuri, trebuie să se solicite imediat sechestrarea acestora dacă nu este
obţinută executarea silită.
(4) Daca este reţinută, persoana obligată trebuie să fie adusă imediat în faţa autorităţii competente.
(5) Persoana care a săvîrşit una dintre acţiunile prevăzute la alin.(1), presupunînd în mod eronat ca are
dreptul la autoapărare, este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi, chiar daca eroarea nu se
datorează culpei sale.

1. Autoapărarea reprezintă una din metodele de apărare a drepturilor civile. Pentru această metodă de apărare
a drepturilor civile este caracteristic faptul că titularul dreptului civil se apără prin acţiunile proprii. Spre deosebire
de alte metode de apărare a drepturilor civile, acest mod de apărare este o măsură prealabilă de apărare şi se
realizează fără adresare la instanţa de judecată sau alt organ competent, care realizează apărarea drepturilor civile
încălcate.
Din prevederile acestui aliniat cât şi alin. 3-5 pot fi evidenţiate următoarele caractere ale autoapărării:
a) autoapărarea poate fi exercitată în cazul în care dreptul subiectiv a fost încălcat sau prelungeşte a fi încălcat
(spre exemplu dacă o persoană este obligată să restituie un bun pe care îl deţine proprietarului, dar nu o face, atunci
proprietarul va putea sustrage acest bun, în cazul în care cel ce posedă bunul pleacă peste hotare stabilindu-şi
domiciliul permanent într-o altă ţară).
b) circumstanţele în care este exercitat dreptul la autoapărare exclud pentru moment posibilitatea adresării în
organele competente pentru a cere apărarea dreptului subiectiv încălcat. În acest sens la alineatul comentat se
stabileşte că se va putea apela la autoapărare „dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi, fără o
intervenţie imediată, există pericolul că realizarea dreptului va deveni imposibilă sau substanţial îngreuiată”.
c) după regula generală autoapărarea se exercită nemijlocit de către persoana al cărui drept a fost încălcat. Cu
toate acestea dispoziţia alineatului comentat permite a apela şi la ajutorul terţelor persoane întru exercitarea dreptului
la autoapărare. Spre exemplu, în cazul nostru descris la lit. a, este posibil să se apeleze la ajutorul prietenelor pentru
a sustrage bunul datorat, numai că urmează a fi respectate strict condiţiile autoapărării.
d) autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare înlăturării pericolului. Acest caracter al
autoapărării este expres prevăzut în alin. 2. În cazul în care autoapărarea va depăşi aceste limite ea va fi calificată ca
samovolnicie, ceea ce în corespundere cu prevederile art. 352 din Codul penal va atrage răspunderea penală.
Prin introducerea autoapărării, legiuitorul permite persoanei să-şi aptere dreptul încălcat dacă sunt întrunite
cumulativ trei condiţii: a) există încălcarea dreptului sau pericolul încălcării lui; b) necesitatea curmării sau evitării
încălcării dreptului; c) întreprinderea măsurilor corespunzătoare caracterului şi conţinutului încălcării dreptului.
Exercitarea dreptului la autoapărare poate fi exercitat prin:
a) sustragerea, distrugerea sau deteriorarea unui bun;
b) reţinerea persoanei obligate care ar putea să se ascundă.
După cum se poate observa, acţiunile persoanei care au ca scop autoapărarea pot fi îndreptate fie împotriva
bunurilor persoanei obligate, fie nemijlocit împotriva persoanei obligate. Referitor la bunuri, în scopul autoapărării
persoana este autorizată fie să sustragă, fie să distrugă sau să deterioreze un bun care aparţine persoanei obligate.
Aşa spre exemplu, proprietarul bunului este în drept să sustragă bunul din posesia hoţului cînd acesta a fost prins la
locul săvîrşirii infracţiunii, la fel bunul poate fi sustras în cazul cînd este deţinut de o persoană care nu este
proprietar şi această persoană intenţionează a doua zi să plece peste hotare, ceea ce va îngreuia substanţial realizarea
dreptului persoanei îndreptăţite. În ceea ce priveşte acţiunile săvârşite în scop de autoapărare îndreptate împotriva
persoanei, apoi acestea pot consta fie în reţinerea persoanei obligate, fie în înlăturarea rezistenţei celui obligat la
acţiunea pe care acesta trebuie s-o tolereze.
2. Acţiunile persoanei îndreptate spre apărarea drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale nu sunt ilicite, dacă
ele sunt săvîrşite cu scopul autoapărării, în limitele necesare înlăturării pericolului. Legiuitorul nu specifică ce se are
în vedere prin limitele necesare înlăturării pericolului, dar acestea pot fi deduse din circumstanţele concrete ale
cazului. Ca exemplu de depăşire a limitelor necesare înlăturării pericolului constituie distrugerea de către persoană a
bunurilor persoanei obligate valoarea cărora depăşeşte esenţial valoarea creanţei persoanei care a apelat la acest mod
de autoapărare.
3. În dependenţă de faptul la ce modalitate de autoapărare recurge persoana îndreptăţită, legiuitorul o obligă
ulterior să respecte o anumită procedură. Astfel, dacă ca rezultat al autoapărării persoana care a recurs la autoapărare
a deposedat persoana obligată de un bun, prima este obligată să solicite imediat sechestrarea acestuia, dacă nu a
obţinut executarea silită.
4. În cazul în care persoana îndreptăţită recurge la reţinerea persoanei obligate, atunci este necesar ca
persoană reţinută să fie adusă în faţa autorităţii competente.
5. Pentru recurgerea la autoapărare, dar fără temeiuri justificate survin consecinţe negative pentru persoana
care a aplicat autoapărarea în asemenea condiţii. Astfel, este important să se cunoască faptul că dacă persoana a
apelat la autoapărare, întru apărarea drepturilor sale, săvîrşind una dintre acţiunile stabilite la alin. (1), însă a
presupus în mod eronat că are dreptul la autoapărare, atunci ea va fi obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte
părţi. Modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat are loc conform prevederilor art. 14. Repararea prejudiciului se
va efectua chiar şi atunci când eroarea nu se datorează culpei celui ce a apelat la autoapărare.

Articolul 14. Repararea prejudiciilor

(1) Persoana lezata într-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel.
(2) Se consideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezata într-un drept al ei le-a suportat sau
urmează sa le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu
efectiv), precum şi beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat).
(3) Dacă cel care a lezat o persoana într-un drept al ei obţine ca urmare venituri, persoana lezata este
în drept să ceară, pe lîngă reparaţia prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparaţie.

1. Articolul comentat conţine reglementări generale privind repararea prejudiciilor. Posibilitatea persoanelor
fizice sau juridice de a apela la metoda de reparare a prejudiciilor rezultă din faptul lezării lor în drepturi, indiferent
de faptul dacă se conţine sau nu asemene prevedere în norma Codului. Metodei de reparare a prejudiciilor îi este
atribuit un caracter universal de apărare a drepturilor civile. Această metodă poate fi combinată cu alte metode de
apărare. La baza metodei de apărare a dreptului prin repararea prejudiciilor stă unul din principiile fundamentale ale
dreptului civil – principiul reparării integrale a prejudiciului, care constă în despăgubirea titularului dreptului
încălcat atît pentru prejudiciul efectiv, cît şi pentru venitul ratat. De la acest principiul este şi excepţia, care constă în
repararea prejudiciului într-un volum redus, dacă aceasta este prevăzut de lege (art. 1376 alin. 5).
2. La alin. 2 se enumără două tipuri de prejudicii: prejudiciul efectiv şi venitul ratat. În conţinutul
prejudiciului efectiv sunt incluse: cheltuielile pe care o persoană lezată într-un drept le-a suportat real la momentul
intentării acţiunii sau care urmează să fie suportate la restabilirea dreptului încălcat, adică cheltuielile suplimentare.
La prejudiciul efectiv sunt atribuite şi pagubele rezultate din pieirea sau deteriorarea bunurilor, deoarece şi în acest
caz de asemenea sunt suportate cheltuieli.
Venitul ratat este acel venit care ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului
prejudiciului în împrejurări normale (de exemplu, s-ar fi executat contactul).
În toate cazurile de solicitare a reparării prejudiciului fie efectiv, cît şi cel care urmează să fie suportat trebuie
dovedită legătura cauzală între încălcarea (neexecutarea) obligaţiilor şi pagubele cauzate, precum şi mărimea
acestora.
Aceeaşi cerinţă trebuie să fie respectată şi în cazul solicitării reparării venitului ratat. Persoana păgubită
trebuie să dovedească mărimea beneficiului care nu a fost obţinut din cauza încălcării obligaţiei, precum şi legătura
cauzală între neexecutare şi venitul ratat.
La calcularea mărimii venitului ratat important este stabilirea realităţii acelor venituri, care persoana
prejudiciată presupunea că-l va obţine în condiţiile normale ale circuitului civil. Prin condiţii normale ale circuitului
civil se înţelege acele condiţii tipice de funcţionare a pieţii, asupra cărora nu influenţează circumstanţele
imprevizibile sau împrejurările considerate ca forţă majoră.
3. Partea lezată într-un drept este protejată sporit prin faptul că i se pune la dispoziţie dreptul de a cere, pe
lîngă repararea prejudiciilor şi partea din venit rămasă după reparaţie, dacă cel care a cauzat prejudiciul obţine
asemenea venit.

Articolul 15. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale

Drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori nemateriale sînt apărate în cazurile şi în modul
prevăzut de prezentul cod şi de alte legi, în limita în care folosirea modalităţilor de apărare a drepturilor
civile reiese din esenţa dreptului încălcat şi din caracterul consecinţelor acestei încălcări.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi subiective ale persoanelor fizice, iar în unele
cazuri şi ale persoanelor juridice, care apar în legătură cu reglementarea de către normele dreptului civil a
relaţiilor personale nepatrimoniale. Drepturilor personale nepatrimoniale le sunt specifice o serie de trăsături: în
primul rînd, ele sunt lipsite de conţinut economic, adică nu pot fi exprimate în bani, în al doilea rînd, ele sunt
indisolubil legate de personalitatea titularului, ceea ce însemnă că nu pot fi înstrăinate sau transmise în alt mod
 altor persoane. Unele particularităţi, în temeiul legii, sunt specifice doar unor drepturi exclusive ale persoanelor
juridice, ca de exemplu, dreptul la firmă, la marca de produs şi la marca de serviciu. În cazurile stabilite de lege
ele pot fi înstrăinate.
Apărarea juridico-civilă a drepturilor personale nepatrimoniale este posibilă în următoarele cazuri: cînd
esenţa dreptului sau valorii încălcate şi caracterul consecinţelor acestei încălcări admite posibilitatea aplicării
metodelor generale (art. 11) şi, în al doilea caz cînd pentru apărarea acestor drepturi în prezentul cod şi în alte
legi sunt prevăzute metode speciale de apărare. Asemenea metode speciale de apărare a drepturilor personale
nepatrimoniale sunt stabilite pentru apărarea onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale a persoanelor fizice
şi juridice (art. 16), apărarea dreptului la nume (art. 29), pentru apărarea proprietăţii intelectuale.
Nu este exclus că pentru apărarea drepturilor personale nepatrimoniale sau altor valori nemateriale
concomitent pot fi aplicate atît metodele speciale cît şi cele generale de apărare. De regulă, dintre metodele
generale de cele mai dese ori se aplică repararea prejudiciului patrimonial şi compensarea prejudiciului moral.
Astfel, apărarea vieţii, sănătăţii sau libertăţii şi inviolabilităţii persoanei în temeiul Capitolului XXXIV, care
prevede repararea prejudiciilor (pierderea sau reducerea capacităţii de muncă, cheltuielile suplimentare etc.) şi
compensarea prejudiciului moral. Mărimea prejudiciului care urmează să fie reparat, precum şi modul de
calculare se stabileşte de lege.
Pentru apărarea libertăţii şi inviolabilităţii persoanei se aplică prevederile art. 1405, precum şi Legea
nr.1545/1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare
penală şi e anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţei judecătoreşti.

Articolul 16. Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale

(1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale.
(2) Orice persoană este în drept să ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea
sau reputaţia profesională dacă cel care a raspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii.
(3) La cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei şi demnităţii unei persoane fizice
şi după moartea acesteia.
(4) Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este răspîndită
printr-un mijloc de informare în masă, instanţa de judecată îl obligă să publice o dezminţire la aceeaşi
rubrică, pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a
hotărîrii judecătoreşti.
(5) În cazul în care un document emis de o organizaţie conţine informaţii care lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională, instanţa de judecată o obligă să înlocuiască documentul.
(6) În alte cazuri decît cele prevăzute la alin.(4) şi (5), modalitatea de dezminţire a informaţiilor
care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională se stabileşte de către instanţa de judecată.
(7) Persoana lezată în drepturile şi interesele sale, ocrotite de lege, prin publicaţiile unui mijloc de
informare în masă, este în drept să publice replica sa în respectivul mijloc de informare în masa pe contul
acestuia.
(8) Orice persoana în a cărei privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea,
demnitatea şi reputaţia profesională este în drept, pe lîngă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului
material şi moral cauzat astfel.
(9) Dacă identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea şi
reputaţia profesională a unei alte persoane este imposibilă, aceasta din urmă este în drept să adreseze în
instanţa de judecată o cerere în vederea declarării informaţiei răspîndite ca fiind neveridică.

1. Articolul comentat consfinţeşte garanţiile juridico-civile de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale

ale persoanelor fizice şi juridice la onoare, demnitate şi reputaţie profesională. Onoarea persoanei fizice reprezintă
aprecierea socială a acesteia din partea societăţii. Demnitate este autoaprecierea din partea persoanei a calităţilor sale
morale, profesionale. Reputaţia profesională constituie aprecierea calităţilor profesionale ale persoanei.
2. Persoana onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a fost lezată este în drept să recurgă la
apărarea lor. Ea este în drept să ceară dezminţirea acelor informaţii care îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională, dacă nu corespund realităţii.
Prin „informaţii” se are în vedere orice relatare cu privire la un fapt, o opinie sau o idee sub formă scrisă, de
sunet şi/sau de imagine.
Răspîndirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională constă în publicarea în
presă a informaţiilor, translarea, difuzarea unor asemenea informaţii în emisiunile radiofonice şi televizate,
demonstrarea în programele de cronică cinematografică şi în alte mijloace de comunicare, în caracteristicile de
serviciu, precum şi în discursurile publice sau comunicarea lor în altă formă, inclusiv orală cîtorva sau cel puţin unei
persoane.
Răspîndirea informaţiilor se consideră de asemenea demonstrarea (afişarea) în locurile publice a placardelor,
lozincilor, fotografiilor, a altor opere, expunerea acestor informaţii în foile volante caricaturile difuzate care prin
conţinutul sau forma lor ponegresc onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională. Comunicarea unor asemenea de
informaţii persoanei la care se referă nu constituie răspîndire, dar poate duce la atragerea persoanei care răspîndeşte
la răspundere penală pentru calomnie, dacă sunt întrunite elementele componenţei de infracţiuni (art. 170 Cod
penal).
Afirmaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt acelea care nu corespund
realităţii şi discreditează onoarea, demnitatea şi reputaţia persoanei în opinia publică sau în opinia unor persoane din
punctul de vedere al respectării legilor, principiilor morale ale societăţii (informaţiile despre săvîrşirea unei fapte
nedemne, comportarea nedemnă în colectivul de muncă, în familie, în viaţa cotidiană, informaţiile care ponegresc
activitatea de producţie, gospodărească şi obştească, reputaţia etc. ).
Persoanele fizice şi juridice sunt în drept să ceară dezminţirea informaţiilor care-i lezează onoarea,
demnitatea, reputaţia profesională numai în acele cazuri în care ele nu corespund realităţii. Răspândirea informaţiei
care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dar care corespunde realităţii, nu dă dreptul
reclamantului de a cere dezminţirea acestor informaţii. De asemenea nu pot fi dezminţite informaţiile care se
cuprind în hotărîrile şi sentinţele judiciare, demersurile în scris (verbale) şi depoziţiile martorilor adresate anchetei
sau instanţei de judecată în procesul soluţionării unei cauze, în ordonanţele de anchetă şi administrative, în hotărîrile
organelor puterii şi administraţiei de stat, comisiilor de atestare, în actele despre aplicarea faţă de lucrător a
sancţiunii disciplinare şi în alte documente oficiale, pentru atacarea cărora legislaţia prevede o altă cale.
În cazul răspândirii informaţiilor care lezează reputaţia profesională a persoanei juridice, ea este în drept să
ceară dezminţirea lor, schimbarea documentelor emise, publicarea replicii în mijloacele de informare în masă,
declararea informaţiei ca fiind neveridică. Persoana juridică este în drept să ceară şi repararea prejudiciului cauzat.
Prejudiciului moral cauzat persoanei juridice nu poate fi compensat, prejudiciul moral compensându-se numai
persoanelor fizice, fiindcă numai aceasta pot suporta suferinţe psihice sau fizice.
La examinarea acţiunii privind dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională, sarcina probaţiuei revine atît reclamantului, cît şi reclamatului. Reclamatul este obligat să dovedească
că informaţia răspândită corespunde realităţii. Reclamantului este obligat să demonstreze numai faptul răspândirii
afirmaţiilor de către reclamat. Reclamantul poate aduce dovezi că afirmaţiile răspândite nu corespund realităţii, dar
aceasta este un drept şi nu o obligaţie.
3. Onoarea şi demnitatea persoanei fizice poate fi apărată şi după decesul acesteia. Astfel, dreptul de a cere
apărarea onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale a persoanei decedate îl au persoanele interesate. Anume ele
sunt în drept să se adreseze cu asemenea cerere în instanţa de judecată.
4. Dacă instanţa de judecată stabileşte că informaţiile răspândite nu corespund realităţii, ea va satisface
acţiunea, pronunţând hotărârea în care trebuie să indice metoda de dezminţire a informaţiilor care nu corespund
realităţii. Dacă informaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt răspândite prin mijloace
de informare în masă, instanţa de judecată va obliga organul de informare în masă să publice o dezminţire la aceeaşi
rubrică, pagină, în acelaşi program sau ciclu de emisiuni, în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii
judecătoreşti.
5. Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională se conţine într-un document
emis de o organizaţie, ultima va fi obligată de către instanţa de judecată să înlocuiască documentul. De exemplu,
informaţiile care se conţin în materialele prezentate de comisiile de atestare (caracteristici, procese-verbale) care
conţin asemenea informaţie poate fi atacată în instanţa de judecată pe motivul că nu corespunde realităţii. În cazul
dat persoana este în drept să ceară înlocuirea acestor documente care-i lezează onoarea sau demnitatea.
6. Modalitatea de dezminţire a informaţiilor, care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională,
răspândite prin alte mijloace decît cele menţionate la alin. 4 şi 5, se stabileşte de instanţa de judecată de la caz la caz,
avînd în vedere modalitatea utilizată la răspîndirea acestor informaţii.
7. Alineatul comentat stabileşte o modalitate specifică de apărare a drepturilor şi intereselor ocrotite de lege,
dacă în mijloacele de informare în masă au fost răspândite informaţii, care îi lezează aceste drepturi şi interese, dar
corespund realităţii sau răspîndirea informaţiilor nu-i lezează drepturile şi interesele, nu corespund realităţii, dar
răspîndirea lor lezează persoana în drepturile şi interesele sale, o umilesc. În aceste cazuri persoana are dreptul să
publice replica sa în mijlocul de informare în masă pe contul acestuia. Deşi acest mod de apărare, precum publicarea
replicii este stabilit doar pentru răspândirea informaţiilor prin mijloacele de informare în masă, nu este exclusă
posibilitatea aplicării metodei respective şi în cazul răspîndirii informaţiilor prin alte metode.
8. Alin. 8 confirmă posibilitatea utilizării pentru apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei, pe lîngă metodele
speciale de apărare şi metodele generale de apărare. Dintre acestea sunt evidenţiate cele mai răspândite: repararea
prejudiciului patrimonial şi compensarea prejudiciului moral cauzat. Prejudiciul material şi moral cauzat prin
răspîndirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională urmează să fie reparat conform
normelor care se conţin la Capitolul XXXIV al prezentului cod (obligaţii care nasc din cauzarea de daune). În
conformitate cu aceste norme repararea prejudiciului patrimonial poate avea loc doar în cazul răspândirii cu
vinovăţie a informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională (art. 1398), iar prejudiciul
moral se compensează indiferent de vinovăţia autorului (art. 1422).
9. Alin. 9 conţine încă un mod special de apărare a onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale în cazul în
care identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională unei
alte persoane este imposibilă, adică este anonimă. Persoana onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a
fost lezată de o persoană neidentificată (anonimă), este în drept să se adreseze instanţei de judecată cu o cerere prin
care se solicită declararea informaţiei răspândită ca fiind neveridică. Examinarea cererii are loc în baza prevederilor
Capitolului XXIV din CPC. La răspândire anonimă a informaţiilor nu se atribuie publicarea în mijloacele de
informare în masă fără indicarea autorului. În acest caz în toate cazurile se cunoaşte răspânditorul. Prin urmare,
răspunzător pentru răspândirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională este organul
de informare în masă.

T i t l u l II
PERSOANELE
Capitolul I
PERSOANA FIZICA

Articolul 17. Noţiunea de persoana fizica

Persoana fizica este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.

Omul luat în mod individual, ca persoană fizică, participă la cele mai variate raporturi juridice. Locul central
în cadrul acestor raporturi revine raporturilor juridice civile, la care persoana fizică participă ca subiect de drept
civil. Omul, ca persoană fizică, este un subiect de drept universal, poate participa la diverse raporturi juridice civile.
Persoana fizică este subiect de drept este titularul de drepturi şi obligaţii, care formează conţinutul raportului juridic
civil.

Articolul 18. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

(1) Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă) se recunoaşte în egală
măsura tuturor persoanelor fizice.
(2) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu
moartea.
(3) Dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la concepţiune dacă se naşte vie.

1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice e legată de existenţa fiinţei umane şi constituie o calitate a
oricărei persoane de a fi subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă este definită
ca aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile, ceea ce constituie condiţie necesară pentru a fi
participant la diferite raporturi juridice. Ea reprezintă posibilitatea generală şi abstractă de a fi titularul drepturilor şi
obligaţiilor civile, fiind recunoscută în egală măsură pentru toate persoanele fizice fără nici o discriminare.
Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în mod egal pentru toate persoanele se bazează pe principiul general care se
aplică în întregul sistem de drept, precum şi în dreptul civil, acesta fiind principiul egalităţii în faţa legii. Temelia
juridică a acestui principiu este consfinţită la art. 16 din Constituţie, ceea ce a constituit temei pentru a consfinţi lui
la alineatul respectiv. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă în egală măsură nu înseamnă că ea persoana fizică nu
poate fi îngrădită în capacitatea sa de folosinţă. Dimpotrivă ea poate fi îngrădită, dar numai în cazurile şi în
condiţiile stabilite de lege.
2. La alin. 2 se conţine regula generală care stabileşte momentul apariţiei şi încetării capacităţii de folosinţă.
Prin urmare, capacitatea de folosinţă începe la data naşterii persoanei fizice, care se dovedeşte cu actul de stare
civilă - certificatul de naştere şi încetează odată cu moartea acesteia. Fiind un atribut inerent fiinţei umane este firesc
ca capacitatea de folosinţă să fie acordată chiar de la naştere şi să fie indisolubil legată de existenţa acesteia. Apariţia
capacităţii de folosinţă nu depinde de vîrsta persoanei fizice, starea sănătăţii, de posibilitatea realizării drepturilor şi
obligaţiilor. De la regula generală de dobândire a capacităţii de folosinţă odată cu naştere este o excepţie, care se
conţine la alineatul 3 al articolului comentat, conform căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune,
cu condiţia că se naşte viu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea acesteia. De asemenea, declararea
morţii persoanei fizice produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat (a se vedea art.52). Dar dacă cel
declarat mort este viu, el are capacitate de folosinţă, deoarece hotărîrea instanţei de judecată nu poate constitui temei
pentru încetarea capacităţii de folosinţă. Această aptitudine a persoanei fizice este intangibilă.
3. La alin. 3 se conţine excepţia de la regula generală de dobândire a capacităţii de folosinţă odată cu naşterea.
Legiuitorul stabileşte excepţia, conform căreia copilului i se recunoaşte dreptul la moştenire din momentul
concepţiei, dar cu condiţia că se naşte viu. Astfel, se poate de afirmat că copilul dobândeşte anticipat capacitatea de
folosinţă, care după conţinutul său este redusă, fiindcă nu dobândeşte întreaga capacitate de folosinţă, ci numai
dreptul de a moşteni din momentul concepţiunii sale, dacă se naşte viu. Pentru dobândirea unei asemenea capacităţi
de folosinţă de la concepţiune, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- să fie vorba de dobândirea de drepturi, deoarece copilul conceput, dar nenăscut nu poate avea şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă anticipată constă numai în aptitudinea de a avea drepturi.
 - copilul trebuie să fie conceput în timpul vieţii defunctului, dar să se nască viu după decesul acestuia. Pentru
a fi considerat că copilul s-a născut viu este suficient ca el să fi respirat măcar odată, fapt ce poate fi
dovedit prin mijloace ştiinţifice medicale, existenţa aerului în plămâni. Indiferent cît timp a trecut după
naştere (un minut, o oră etc.) copilului i se întocmesc două acte de stare civilă: actul de naştere şi actul de
deces. Dacă copilul se naşte mort, se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea
de folosinţă anticipată a acestuia dispare.

Articolul 19. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Capacitate de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita
drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa.

Prin prevederile articolului comentat legiuitorul defineşte capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice. Astfel,
capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi
civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa. Aceste prerogative persoana fizică le realizează prin
încheierea de acte juridice civile singur, personal, fără nici o intervenţie din partea altei persoane. Prin încheierea
actelor juridice civile persoana fizică nu numai îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar şi dobândeşte
drepturi civile şi execută obligaţiile civile asumate. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă care reprezintă
posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii, capacitatea de exerciţiu presupune săvârşirea de
acţiuni proprii de partea persoanei, îndreptate spre dobândirea de drepturi şi asumarea de obligaţii. Persoanele care
au capacitate de folosinţă, dar care nu au capacitate de exerciţiu dobândesc şi exercită drepturi civile, îşi asumă
obligaţii şi le execută prin intermediul reprezentanţilor.

Articolul 20. Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice

(1) Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data cînd persoana fizică devine majoră, adică la
împlinirea vîrstei de 18 ani.
(2) Minorul dobîndeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu. Desfacerea căsătoriei nu
afectează capacitatea deplină de exerciţiu a minorului. În cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de
judecata îl poate lipsi pe soţul minor de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul stabilit de ea.
(3) Minorul care a atins vîrsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avînd capacitate de exerciţiu deplina
dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului,
practică activitate de întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) se
efectuează prin hotărîre a autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar
in lipsa unui astfel de acord, prin hotărîre judecătorească.

1. Capacitatea de exerciţiu, fiind posibilitatea persoanei de a dobândi şi de a exercita drepturi civile prin
propriile fapte, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa, nu apare odată cu naşterea persoanei fizici,
precum capacitatea de folosinţă, ci la o anumită perioadă de timp după naştere ei. Această condiţie cerută de lege
este condiţionată de faptul că pentru ca persoana fizică prin acţiunile proprii să dobândească şi să exercite drepturi
civile, să-şi asume personal obligaţii civile şi să le execute, este necesar ca ea să atingă un anumit grad de dezvoltare
mintală şi experienţă necesară vieţii juridice civile. Din aceste considerente, legiuitorul stabileşte că persoana fizică
dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină la vârsta majoratului, adică la vârsta de 18 ani, cînd are voinţă
conştientă, suficientă şi discernământ pentru a-şi da seama de interesele ei, importanţa şi consecinţele faptelor sale.
Astfel, premisele începutului capacităţii de exerciţiu depline sunt: existenţa capacităţii de folosinţă şi
discernământul, adică maturitatea psihică pentru ca persoana să-şi poată reprezenta corect consecinţele juridice ale
manifestării sale de voinţă. Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină are aptitudinea de a încheia orice fel de
acte juridice civile (de conservare, de administrare şi de dispoziţie), cu excepţia celor interzise de lege. Aptitudinea
de a încheia singur orice act juridic civil neinterzis de lege implică şi posibilitatea de a împuternici pe altul să
încheie, în numele şi pe seama sa, asemenea acte juridice (cu excepţia celor referitoare la drepturi şi obligaţii strict
personale). Capacitatea de exerciţiu deplină înseamnă şi aptitudinea de a încheia acte juridice civile în numele şi pe
seama altei persoane, în calitate de reprezentant legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant convenţional
(mandatar).
2. De la regula generală, conform căreia capacităţii de exerciţiu deplină se dobîndeşte la împlinirea vîrstei de
18 ani, în Cc sunt două excepţii. Prima excepţie, care se referă la persoanele care s-au căsătorit înainte de împlinirea
vîrstei matrimoniale. Conform art. 14 din Codul Familie, vîrsta matrimonială este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16
ani pentru femei. Vîrsta matrimonială poate fi redusă pentru bărbaţi, dar nu mai mult de doi ani, în cazul în care sunt
motive temeinice. Reducerea se încuviinţează de către autoritatea administraţiei publice locale în baza cererii
minorului care doreşte să se căsătorească, pentru aceasta fiind necesar şi acordul părinţilor lui. După înregistrarea
căsătoriei la Organele Înregistrării Actelor de Stare Civilă, minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină.
Aceasta este necesar pentru a asigura egalitatea soţilor în căsătorie, ceea ce constituie un principiu al legislaţiei
familiale. La desfacerea căsătorie pînă la împlinirea majoratului, capacitatea de exerciţiu deplină a minorului se
menţine. Altfel se soluţionează problema menţinerii capacităţii de exerciţiu deplină a minorului în cazul declarării
nulităţii căsătoriei. Deoarece încălcarea condiţiilor stabilite de lege pentru declararea nulităţii căsătoriei sunt diferite,
consecinţele declarării nulităţii căsătoriei sunt stabilite de instanţa de judecată în dependenţă de circumstanţele
concrete ale cazului. De aceea se lasă la discreţia instanţei de judecată să decidă fie să menţină, fie să dispună
pierderea capacităţii de exerciţiu restrânsă a minorului din momentul stabilit de ea.
3. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) constituie un temei nou pentru
recunoaşterea minorului care a împlinit vîrsta de 16 ani cu capacitate de exerciţiu deplină. Pentru aceasta este
necesar ca minorul să dispună de venit propriu, fiind angajat în câmpul muncii în baza unui contract de muncă sau,
cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, să practice activitate de întreprinzător. Emanciparea minorului
se efectuează printr-o hotărâre a autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar dacă
lipseşte acordul părinţilor, minorul este emancipat de către instanţa de judecată conform prevederilor Capitolului
XXVI din CPC. Cu toate că nimic nu se spune despre acordul minorului pentru emanciparea lui, nu sunt dubii
referitor la faptul că emanciparea acestuia are loc în baza cererii lui. Participarea minorului în calitate de membru al
cooperativei de asemenea constituie temei pentru emanciparea lui, dacă calitatea de membru al cooperativei îi
asigură o sursă de venit stabilă.
Scopul emancipării minorului constă în eliberarea acestuia de a primi acordul părinţilor, adoptatorilor sau
curatorului pentru încheierea actelor juridice. Minorul emancipat dobîndeşte şi exercită în volum deplin toate
drepturile pe care le are persoana cu capacitate de exerciţiu deplină şi îşi asuma personal obligaţii civile şi le
execută, inclusiv răspunde de sine stătător pentru obligaţiile apărute ca rezultat al cauzării prejudiciului de către el.
Ca excepţie, minorul emancipat nu este înzestrat cu acele drepturi şi nu poate să-şi asume acele obligaţii pentru care
conform legii este stabilit un cenz de vârstă.

Articolul 21. Capacitatea de exerciţiu a minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani

(1) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părinţilor,
adoptatorilor sau a curatorului, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
(2) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are dreptul fără consimţămîntul părinţilor, adoptatorilor
sau al curatorului:
a) să dispună de salariu, bursa sau de alte venituri rezultate din activităţi proprii;
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii
sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale aparate de lege;
c) să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu legea;
d) să încheie actele juridice prevăzute la art.22 alin.(2).
(3) Din motive întemeiate minorul poate fi limitat de instanţa de judecată, la cererea părinţilor,
adoptatorilor sau a curatorului ori a autorităţii tutelare, în drepturile prevăzute la alin.(2) lit.a) şi b).
(4) Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani poate deveni membru de cooperativă.

1. Comparativ cu prevederile legislaţiei precedente (art. din Codul civil din 1964) în noul Cod civil a fost
redusă vîrsta la care minorii dobîndesc capacitate de exerciţiu restrînsă. Astfel, minorii care au împlinit vîrsta de 14
ani dobîndesc capacitate de exerciţiu restrînsă, ei fiind în drept să încheie orice acte juridice (vînzarea-cumpărarea
bunurilor, să împrumute, să doneze etc.), dar pentru valabilitatea acestora este necesar acordul reprezentanţilor legali
(părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului). Pentru încheierea unor acte juridice, în cazurile prevăzute de lege (vezi
art. 42 alin. 2 din Codul civil), este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare. Încheierea actelor juridice fără
încuviinţare, constituie temei pentru a declara actul juridic nul de către instanţa de judecată la cererea
reprezentanţilor legali (vezi art. 224 Cc şi comentariul acestui articol).
2. Alin. 2 al art. comentat stabileşte o serie de temeiuri cînd minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani este în
drept de sine stătător să încheie unele acte juridice fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului. Astfel,
minorului care a împlinit 14 ani are dreptul:
a) să dispună de salariu, de bursă, de alte venituri rezultate din activităţi proprii. Cu toate acestea, minorul nu
este în drept de sine stătător să dispună de bunurile care au fost procurate din aceste surse.
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui
alt rezultat al activităţii intelectuale aparate de lege. Astfel, conform Legii nr. 293/1994 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 12), minorul este în drept de sine stătător să
exercite întregul complex de împuterniciri necesare pentru crearea lucrărilor ştiinţifice, literare sau de artă,
invenţiilor sau altor rezultate al activităţii intelectuale, inclusiv utilizarea lor şi primirea onorariului.
c) să facă depuneri la instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri. Legea, conferind minorului
dreptul de a face depuneri, îi permite acestuia să dispună de sine stătător doar de depunerile făcute de ei, dar nu de
alte persoane. Dacă depunerile sunt efectuate de alte persoane pe numele minorului, ultimul este în drept să dispună
de aceste depuneri numai cu acordul reprezentanţilor legali.
d) să încheie actele juridice prevăzute la art. 22 alin. 2. Printre aceste acte juridice se enumără:
 - actele juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii. Actele juridice curente de
mică valoare sunt acele acte care se caracterizează prin valoarea lor redusă şi sunt îndreptate spre satisfacerea
necesităţilor vitale de viaţa de toate zilele ale minorului (de exemplu, cumpărarea unor bilete pe mijlocul de
transport în comun, la spectacole, cumpărarea unor bunuri de mică importanţă: rechizite, cărţi etc.). Aceste acte
juridice minorul le încheie atît din contul mijloacelor proprii (salariu, bursă, alte venituri rezultate din activităţi
proprii), precum şi din contul mijloacelor acordate de părinţi, adoptatori sau curatori pentru aceste scopuri.
- actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrare de
stat a drepturilor apărute în temeiul lor. Minorul este în drept, fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor,
adoptatorilor sau curatorilor), să încheie acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii gratuite. Ei sunt în drept
să primească donaţii sau să fie de acord cu încheierea de acte juridice care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul
este în drept să dobîndească dreptul de folosire gratuită a unor bunuri, gratuit să studieze limbile străine, o profesie
anumită, etc. Unica condiţie este cerută pentru încheierea unor asemenea de acte juridice: drepturile apărute în
temeiul lor să nu necesite autentificare notarială sau înregistrare de stat. În caz contrat, minorul nu va fi în drept să
încheie asemenea acte fără acordul părinţilor.
- acte de conservare. Pentru a califica un act drept act de conservare este necesar ca acesta să întrunească în
sine următoarele condiţii:
i) să existe un pericol care ameninţă pieirea unui bun sau încetarea unui drept;
ii) actul săvârşit să necesite o cheltuială minimă în raport cu valoarea bunului sau dreptului salvat. Prin natura
lor, aceste acte sunt indispensabile pentru existenţa bunului şi de ele beneficiază minorul. Anume din aceste
considerente, legiuitorul prin norma respectivă, a prevăzut că actele de conservare pot fi făcute chiar de minor, fără a
se cere acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor.
Actele de conservare au ca scop de a salva un bun de la un pericol iminent, adică se urmăreşte menţinerea
bunului în starea lui actuală. Aşa spre exemplu, va fi un act de conservare, măsurile întreprinse de minor pentru
repararea unei case de locuit, care ameninţă să se prăbuşească dacă asemenea reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să
precizăm, că mărimea cheltuielilor ce urmează să fie suportate la reparaţia casei de locuit trebuie să fie infime în
raport cu preţul casei de locuit. Sunt, de asemenea acte de conservare şi actele prin care se întrerupe o prescripţie,
cererea de inventar, înscrierea unei ipoteci (grevarea bunului imobil).
Totodată, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, dispune de capacitate civilă delictuală, adică răspunde
personal pentru prejudiciul cauzat, conform art. 1407.
3. Minorul, care a împlinit 14 ani poate fi limitat în capacitatea de exerciţiu, dacă el abuzează de drepturile
sale prevăzute la alin.(2) lit.a) şi b). Prin urmare, dacă minorul neraţional, contrar intereselor sale, iroseşte salariul,
bursa sa sau alte venituri provenite din activităţile proprii, precum şi dacă minorul exercită în mod abuziv dreptul
său de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii
intelectuale, el poate fi limitata în capacitatea sa de exerciţiu de către instanţa de judecată. Dreptul de a cere instanţei
de judecată limitarea minorului în capacitate de exerciţiu, aparţine persoanelor interesate: părinţilor, adoptatorilor
sau curatorului ori autorităţii tutelare.
4. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani este în drept să devină membru de cooperativă. În acest caz, el
dispune de toate drepturile membrilor de cooperativă, inclusiv şi cele patrimoniale.

Articolul 22. Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a împlinit vîrsta de 14 ani

(1) Toate actele juridice pentru şi în numele minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani pot fi
încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine statator:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau
înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
c) acte de conservare.

1. Din conţinutul articolului comentat rezultă că legiuitorul distinge două categorii de minorii care nu au
împlinit vârsta de 14 ani şi anume: minorii care au împlinit vîrsta 7 ani, dar nu au împlinit vârsta de 14 ani şi minorii
care nu au împlinit vîrsta de 7 ani. Minorii care nu-au împlinit vârsta de 7 ani sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu.
De aceea pentru ei toate atele juridice le încheie părinţii, tutorii, adoptatorii. Minorii de la 7 la 14 ani, în cazurile
expres prevăzute la alin. 2, dispun de capacitatea de a încheia anumite acte juridice de sine stătător. Cu excepţia
actelor juridice indicate la alin. 2, toate actele juridice pentru şi în numele minorului care nu a împlinit vârsta de 14
ani pot fi încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore. Reprezentanţii legali sunt restrânşi în dreptul de a dispune
de bunurile minorului (articolele 42 – 43 şi comentariul respectiv).
2. Ca excepţie de la regula generală instituită la alineatul 1 al articolului comentat, minorul în vârstă de la 7
la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor. Actele juridice curente de
mică valoare sunt acele acte care se caracterizează prin valoarea lor redusă şi sunt îndreptate spre satisfacerea
necesităţilor vitale de viaţa de toate zilele ale minorului. Aceste acte juridice minorul le încheie atît din contul
mijloacelor proprii, precum şi din contul mijloacelor acordate de părinţi, adoptatori sau tutori pentru aceste scopuri.
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrarea
de stat a drepturilor apărute în temeiul lor. Minorul este în drept fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor,
tutorilor, adoptatorilor) să încheie acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii gratuite. Ei sunt în drept să
primească donaţii sau să încheie acte juridice care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul este în drept să
dobîndească dreptul de folosire gratuită a unor bunuri, gratuit să studieze limbile străine, o profesie anumită, etc.
Unica condiţie este cerută pentru încheierea unor asemenea de acte juridice: drepturile apărute în temeiul lor să nu
necesite autentificare notarială sau înregistrare de stat. În caz contrat, minorul nu va fi în drept să încheie asemenea
acte juridice, ci pentru ei şi în numele lor aceste acte vor fi încheiate de reprezentanţii legali.
c) acte de conservare. (Vezi comentariul articolului 21 alin. 2 pct. d)).

Articolul 23. Inadmisibilitatea lipsirii şi limitării capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu

(1) Capacitatea civila este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor, indiferent de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de
cultura sau de alte criterii similare.
(2) Persoana fizica nu poate fi lipsită de capacitate de folosinţă.
(3) Nimeni nu poate fi limitat în capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu decît în cazul şi în
modul prevăzut de lege.
(4) Renunţarea totală sau parţială a unei persoane fizice la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea
de exerciţiu, alte acte juridice îndreptate spre limitarea persoanei în capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu
sînt nule.

1. Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice, care exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a avea
drepturi şi obligaţii civile, precum şi posibilitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea
de acte juridice. Capacitatea civilă include în sine atît capacitatea de folosinţă, cît şi capacitatea de exerciţiu.
Legiuitorul recunoaşte capacitatea civilă în egală măsură pentru toate persoanele fizice, indiferent de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultura
sau de alte criterii similare. Egalitatea capacităţii civile a tuturor persoanelor se bazează pe principiul egalităţii în
faţa legii civile, consfinţit şi prin prevederile normelor constituţionale. Astfel, rasa, naţionalitatea, originea etnică,
limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea, originea socială, gradul de cultură sau de alte criterii
similare nu au nici o influenţă asupra capacităţii civile. Egalitatea capacităţii civile este garantată şi apărată de către
stat atît prin mijloace de drept civil, cît şi de drept penal.
2. Persoana fizică nici într-un caz nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă. Capacitatea de folosinţă este
inerentă oricărei fiinţe umane. De aceea legiuitorul interzice lipsirea persoanei fizice de capacitate de folosinţă, ceea
ce se explică prin faptul că persoana fizică odată lipsită de capacitatea de folosinţă încetează de a mai fi subiect de
drept, iar aceasta este inadmisibil. Persoana fizică pierde integral capacitatea de folosinţă numai în cazurile
dispariţiei sale ca subiect de drept (moartea fizică sau declararea morţii).
3. Capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice este intangibilă. Aceasta înseamnă că nimeni nu
poate fi limitat în capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu. Ca excepţie, persoana fizică poate fi limitată în
capacitate de folosinţă şi în capacitate de exerciţiu doar numai în cazul şi în modul stabilit de lege.
Limitată capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă în stabilirea unor îngrădiri, care au caracter de
pedeapsă sau de protecţie şi sunt stabilite fie de legea penală, fie de lege civilă. Exemplu de îngrădire a capacităţii de
folosinţă cu caracter de pedeapsă stabilită de legea penală poate servi privaţiunea de libertate, iar îngrădire cu
caracter atât de sancţiune civilă cît şi de protecţie constituie decăderea din drepturi părinteşti. Îngrădiri cu caracter de
protecţie stabilite de legea civilă reprezintă incapacităţi speciale de a încheia anumite acte juridice civile, fie de a
dobândi anumite drepturi şi obligaţii, care sunt stabilite în scopul ocrotirii intereselor unor anumite categorii de
persoane ( a se vedea art. 43 şi comentariul la articolul respectiv.
Limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu constă în lipsirea acesteia de posibilitatea de a-şi dobândi
şi executa prin acţiunile proprii drepturi şi a-şi asuma şi executa obligaţii. Astfel, prin limitarea persoanei fizice în
capacitate de exerciţiu se reduce volumul acesteia (a se vedea articolele 21 alin. 3 şi art. 25).
4. Din prevederile alineatului comentat rezultă caracterul inalienabil al capacităţii de folosinţă şi a capacităţii
de exerciţiu, ceea ce înseamnă că acestea nu pot constitui obiect de renunţare, de limitare, în tot sau în parte, şi nici
obiect de înstrăinare. Orice act juridic prin care o persoană fizică ar renunţa, limita sau înstrăina, în tot sau în parte,
capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu, este lovit de nulitate absolută. Capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a
persoanei fizice are caracter legal, de aceea subiectul de drept nu este în drept să-şi ştirbească calitatea sa de subiect
prin voinţa personală. Interzicerea renunţării, limitării sau înstrăinării capacităţii de folosinţă sau de exerciţiu a
persoanei fizice nu trebuie confundată cu renunţarea la un drept subiectiv civil, înstrăinarea acesteia. Persoana fizică
este în drept să efectueze asemenea operaţiuni. Astfel, o persoană fizică poate renunţa la o moştenire deschisă în
favoarea sa, să înstrăineze un bun sau un drept etc.
 Articolul 24. Declararea incapacităţii persoanei fizice

(1) Persoana care în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale) nu poate
conştientiza sau dirija acţiunile sale poate fi declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Asupra ei
se instituie tutela.
(2) Actele juridice în numele persoanei fizice declarate incapabile se încheie de către tutore.
(3) Dacă temeiurile în care persoana fizică a fost declarată incapabilă au dispărut, instanţa de judecată
o declară ca fiind capabilă. În baza hotărârii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se anulează.

1. Temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice constituie tulburarea psihică cauzată de bolile
mintale sau de deficienţe mintale, din cauza cărora aceasta nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Persoana
fizică care suferă de asemenea tulburări psihice este declarată incapabilă numai de către instanţa de judecată,
conform prevederilor Capitolului XXVIII din CPC, la cererea persoanelor interesate: membrii ei de familie, rudele
apropiate (părinţi copii, fraţi, surori, bunei), autoritatea tutelară, instituţia de psihiatrie (psihoneurologie), procurorul.
Instanţa de judecată, în baza rezultatelor expertizei psihiatrice, care stabileşte starea lui psihică, declară persoana
fizică incapabilă. Hotărîrea judecătorească prin care persoana fizică este declarată incapabilă serveşte temei pentru
ca autoritatea tutelară să numească o tutelă.
2. Tutorele instituit asupra persoanei declarate incapabile este reprezentantul ei legal, care este împuternicit
cu prerogativele stabilite de lege, îi apără drepturile şi interesele acesteia, încheie în numele ei toate actele juridice.
Actele juridice încheiate de către persoana declarată incapabilă sunt lovite de nulitate absolută (a se vedea art. 222 şi
comentariul art. respectiv).
3. Dacă temeiurile, în baza cărora, persoana fizică a fost declarată incapabilă dispar, instanţa de judecată, la
cererea tutorelui, a membrilor de familie a persoanei, a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a autorităţii
tutelare, a procurorul. şi în baza raportului de expertiză psihiatrică legală, o declară ca fiind capabilă. În baza
hotărârii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se anulează.

Articolul 25. Limitarea persoanei fizice în capacitatea de exerciţiu

(1) Persoana care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe
psihotrope, înrăutăţeşte starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în
capacitatea de exerciţiu. Asupra acestei persoane se instituie curatela.
(2) Persoana indicata la alin.(1) are dreptul să încheie acte juridice cu privire la dispunerea de
patrimoniu, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de venituri doar cu acordul
curatorului.
(3) Dacă au dispărut temeiurile în care persoana fizica a fost limitata în capacitatea de exerciţiu,
instanţa de judecată anulează limitarea. În baza hotărîrii judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează.

1. Persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină pot fi limitate în capacitate de exerciţiu în temeiul
prezentului articol. Limitarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice poate avea loc numai în cazul întrunirii
cumulative a următoarelor condiţii:
- consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope. Alte abuzuri precum jocurile de
hazard, pariurile nu pot servi temei pentru limitarea persoanei fizice în capacitate de exerciţiu;
- rezultatul consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope, să constituie temei
pentru înrăutăţirea stării materială a familiei sale, nu lui însuşi.
Persoana fizică este limitată în capacitate de exerciţiu numai de către instanţa de judecată la cererea
persoanelor interesate: membrii familiei, procurorului, autorităţii tutelare. Asupra acestei persoane se instituie
curatela.
2. Persoana fizică limitată în capacitate de exerciţiu nu are dreptul, de sine stătător, fără acordul curatorului,
să încheie acte juridice prin care: să dispună de patrimoniul său, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau
de alte tipuri de venituri.
3. Dacă persoana fizica limitată în capacitate de exerciţiu încetează să abuzeze de băuturi alcoolice sau de
droguri şi de alte substanţe psihotrope, instanţa de judecată, la cererea persoanei, a membrilor ei de familie sau a
curatorului, autorităţii tutelare, a dispensarului de psihiatrie, anulează limitarea persoanei în capacitate de exerciţiu.
În baza hotărârii judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează.

Articolul 26. Activitatea de întreprinzător a persoanei fizice

(1) Persoana fizică are dreptul să practice activitate de întreprinzător, fără a constitui o persoană
juridică, din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de
lege.
 (2) Persoana care practică activitate de întreprinzător fără înregistrare de stat nu poate invoca lipsa
calităţii de întreprinzător.
(3) Asupra activităţii de întreprinzător desfăşurate fără constituirea de persoană juridică se aplică
regulile care reglementează activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ dacă din lege sau din esenţa
raporturilor juridice nu rezultă altfel.

1. Activitatea de întreprinzător reprezintă acea activitate de producere efectuată pe risc propriu şi care este
îndreptată spre dobândirea de beneficii sistematice. Pentru ca persoana fizică să poată practica activitate de
întreprinzător ea trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie supusă înregistrării a de stat în calitate de
întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege. Astfel, de sine stătător persoanele fizice pot practica
activitatea de întreprinzător la împlinirea majoratului, a vârstei de 18 ani (art. 20), dacă nu este lipsită de capacitate
de exerciţiu din cauza tulburărilor psihice (art. 24) sau limitată în capacitate de exerciţiu din cauza abuzului de
alcool, substanţe narcotice sau alte substanţe psihotrope (art. 25). Ultima poate practica activitate de întreprinzător
cu acordul curatorului. Minorul care s-a căsătorit înainte de împlinirea vîrstei matrimoniale, dobândeşte capacitate
de exerciţiu deplină (art. 20 alin. 2), de aceea este în drept să practice activitate de întreprinzător. Acelaşi lucru se
referă şi faţă de minorul emancipat (art. 20 alin. 3), care practică activitate de întreprinzător, cu excepţia acelor
activităţi pentru care prin lege este stabilit un cenz de vârstă (art. 8 din Legea nr. 110/1994 cu privire la arme).
Înregistrarea de stat a întreprinzătorului are loc în baza cererii, în care se indică genurile de activitate care vor
fi practicate de întreprinzător. Înregistrarea are loc în aceeaşi zi. Temei pentru refuzarea înregistrării poate servi
incapacitatea întreprinzătorului, genurile de activitate sunt interzise de lege sau lipseşte licenţa, în cazurile în care
genul de activitate urmează a fi licenţiat. Refuzul sau eschivarea de la înregistrare pot fi atacate în instanţa de
judecată. După achitarea taxei de înregistrare, solicitantului i se eliberează un certificat, care constituie documentul
fe bază ce confirmă dreptul de a practica activitatea de întreprinzător.
2. Persoana fizică care practică activitate de întreprinzător, dar care nu a fost supusă înregistrării de stat nu
dobândeşte în legătură cu aceasta statut de întreprinzător. Instanţa de judecată poate aplica faţă de actele juridice
încheiate de o asemenea persoană fizică regulile prezentului Cod cu privire la obligaţiile rezultate din activitatea de
întreprinzător.
3. Activitatea de întreprinzător desfăşurată fără constituirea persoanei juridice este reglementată de regulile
aplicabile activităţii persoanei juridice cu scop lucrativ. Astfel, capacitatea de folosinţă a întreprinzătorului
individual este practic similară capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice cu scop lucrativ. El poate avea drepturi
şi asuma obligaţii, necesare pentru orice gen de activitate, cu condiţia că nu sunt interzise de lege (art. 60).
Întreprinzătorii individuali pot activa în colectiv în baza unui contract de societate civilă, în baza căruia două sau
mai multe persoane se obligă reciproc să urmărească în comun scopuri economice ori alte scopuri, fără a constitui o
persoană juridică, împărţind între ele foloasele şi pierderile (art. 1339).

Articolul 27. Răspunderea patrimonială a persoanei fizice

Persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care,
conform legii, nu pot fi urmărite.

Persoana fizică intră în diverse raporturi juridice, dobândind şi exercitând drepturi sau asumându-şi obligaţii.
Astfel, pentru obligaţiile care-i revin persoana fizică poartă răspundere cu toate bunurile din patrimoniul său. Ca
excepţia, pentru obligaţiile sape persoana fizică nu va răspunde cu bunurile care nu pot fi urmărite, conform
normelor legale.

Articolul 28. Numele persoanei fizice

(1) Orice persoană fizica are dreptul la numele stabilit sau dobîndit potrivit legii.
(2) Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul.
(3) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se modifică prin efectul schimbării stării
civile, în condiţiile prevăzute de lege.
(4) Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, în baza declaraţiei de naştere.

1. Numele persoanei fizice este un atribut de identificare a acesteia. Aceasta se datorează faptului că
personalitatea unei persoane fizice trebuie să apară distinct în relaţiile inter-umane, faţă de personalitatea altuia. Prin
urmare, legiuitorul consfinţeşte dreptul oricărei persoane fizice dreptul la nume stabilit sau dobîndit conform
prevederilor legii. Conform art. 55 din Codul Familiei, copilul are dreptul la un nume de familie şi prenume. Copilul
dobândeşte numele de familie al părinţilor, iar prenumele este stabilit de către aceştia. Numele persoanei fizice este
un drept subiectiv nepatrimonial. Conţinutul acestui drept cuprinde prerogativele titularului de a purta, de a folosi
numele dobîndit, posibilitatea de a cere îndreptarea, rectificarea greşelilor strecurate în actele care cuprind numele,
precum şi dreptul de a se opune folosirii numelui de către alte persoane.
 2. Numele persoanei fizice, ca atribut de identificare a acesteia, se utilizează atât în sens larg cît şi în sens
restrâns. În sens larg prin nume se desemnează numele de familie şi prenumele, iar în sens restrâns – numele de
familie. Legiuitorul utilizează termenul de nume în sens larg, şi stabileşte că acesta este format din următoarele
componente: numele de familie, prenumele, care sunt utilizate împreună, iar în cazurile prevăzute de lege şi
patronimicul. Numele de familie este format di unul sau mai multe cuvinte, stabilit conform legii (art. 55 Codul
Familie). Cu ajutorul numelui de familie omul, ca subiect de drept, se individualizează în societate. Numele de
familie nu aparţine unei persoane fizice determinate, dar este comun membrilor aceleiaşi familii. Prenumele este o
parte componentă a numelui şi constă dintr-un cuvânt sau grup de cuvinte, care individualizează persoana fizică în
familie şi, împreună cu numele de familie, în societate. Rolul prenumelui se exprimă în funcţia acestuia de a
contribui la o mai bună individualizare a persoanei fizice în familie şi societate. Acest rol al prenumelui se
realizează, îndeosebi, împreună cu numele de familie, cu care alcătuieşte o unitate. Patronimicul este acea parte
componentă a numelui care derivă de la prenumele tatălui. Numele persoanei fizice cuprinde şi patronimicul
acesteia doar în cazurile prevăzute de lege.
3. Dobândirea numelui de familie are loc prin efectul filiaţiei, conform prevederilor art. 55 din Codul Familie.
Astfel, copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii au nume de familie diferit, copilul i se va
da numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora. Modificarea numelui de familie
are loc ca rezultat al schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege. Modificarea numelui de familie poate
avea loc în cazurile: adopţiei, încheierii căsătoriei sau divorţului, depunerii cererii de către persoană la organele de
înregistrare a actelor de stare civilă în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul solicitantul.
În cazul adopţiei, numelui de familie al adoptatului poate fi modificat de către instanţa de judecată la cererea
adoptatorilor (art. 129 Codul Familiei). În cazurile în care instanţa de judecată pronunţă încetarea adopţiei, se
soluţionează şi problema restabilirii numelui de familie. În ambele cazuri de schimbare a numelui de familie a
adoptatului, dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani se cere şi acordul acestuia.
La încheierea căsătoriei se modifică numele de familie pentru ambii soţi, când numele lor comun va fi format
din numele lor de familie reunite, precum şi pentru unul dinte soţi, care ia ca nume numele de familie a celuilalt
soţi. În caz de divorţ modificarea numelui de familie are loc numai dacă în timpul căsătoriei soţii au avut nume
comun.
Persoana care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să solicite schimbarea numelui de familie prin depunerea
unei cereri la oficiul de stare civilă în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul (art. art. 49 – 53 din Legea nr.
100/2001).
4. Prenumele persoanei poate fi simplu sau compus din două prenume. Prenumele copilului se stabileşte la
acordul comun al părinţilor la data înregistrării naşterii copilului. Prenumele persoanei nu este supus modificării în
urma schimbării stării civile.

Articolul 29. Utilizarea numelui

(1) Orice persoană are dreptul la respectul numelui sau.

(2) Persoana fizică dobândeşte şi exercită drepturile şi execută obligaţiile în numele său.
(3) Cel care utilizează numele altuia este răspunzător de toate confuziile sau prejudiciile care rezultă.
Atît titularul numelui, cît şi soţul sau rudele lui apropiate pot să se opună acestei utilizări şi să ceară
repararea prejudiciului.
(4) Persoana fizica este obligată să ia măsuri pentru avizarea debitorilor şi creditorilor săi despre
schimbarea numelui şi poartă răspundere pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea acestei obligaţii.

1. Numele persoanei este un drept personal nepatrimonial, căruia îi sunt specifice trăsăturile drepturilor
absolute. Astfel, orice persoană are obligaţia negativă de a se abţine de la săvârşirea unor asemenea acţiuni ce ar
încălca dreptul titularului numelui, care constă în respectarea numele acestuia. Conţinutul dreptului de respectare a
numelui constă în dreptul titularului de a cere utilizarea întocmai a numelui său, aşa precum este stabilit în actele de
stare civilă, utilizarea numelui persoanei se admite cu acordul ei. În cazul utilizării de către o persoană a numelui
altei persoane, prim este răspunzătoare pentru confuziile sau prejudiciile cauzate.
2. Persoana fizică utilizează numele său la dobândirea şi exercită drepturile, precum şi executarea obligaţiile.
Ea este în drept să utilizeze numele său în toate domeniile vieţii şi activităţii cotidiene. Prin urmare, legea, în
general, obligă la păstrarea numelui înscris în registrul de stare civilă. Ca excepţie, numai în cazurile prevăzute de
lege, unor persoane li se permite utilizarea unui nume inventat (pseudonim), care este compus dintr-un cuvînt ori un
grup de cuvinte, întrebuinţate pentru a ascunde adevăratul nume, cît timp acest fapt nu implică fraudă sau alt scop
ilicit. Astfel, conform art. 9 al Legii 293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, autorii operelor de
creaţie intelectuală în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei şi altor drepturi conexe, au dreptul de a utiliza pentru
individualizare pseudonimul, care nu trebuie să repete numele altei persoane. Autorul este în drept să utilizeze sau să
permită utilizarea operelor fără indicarea numelui, adică anonim.
3. Numele persoanei fizice este un drept personal nepatrimonial al acesteia. Având caracterul personal acesta
este strâns legat de persoana omului. De aceea numele nu poate fi exercitat, în principiu, decât personal de către
titular, iar nu prin reprezentare. Utilizarea numelui unei persoane este o faptă delictuală, încît îi poate provoca
titularului numelui pagube. De aceea cel care utilizează numele altuia va răspunde pentru toate confuziile sau
prejudiciile cauzate astfel conform prevederilor prezentului Cod. Dreptul de a cere repararea prejudiciilor aparţine
nu numai titularului numelui, dar şi soţului, rudelor apropiate.
4. Persoana fizică participă la diverse raporturi juridice, individualizându-se prin numele său. Deoarece ea
dobândeşte şi exercită drepturi, execută obligaţiile asumate, legiuitorul obligă ca aceasta să întreprindă măsuri
pentru avizarea debitorilor şi creditorilor despre schimbarea numelui. În cazul nerespectării acestei obligaţii survine
răspunderea persoanei respective pentru prejudiciile cauzate, conform art. 14.

Articolul 30. Domiciliul şi reşedinţa

(1) Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. Se
consideră că persoana îşi păstrează domiciliul atîta timp cît nu şi-a stabilit un altul.
(2) Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară.
(3) Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul
reşedinţei sale.
(4) În lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la locul unde se găseşte, iar dacă
acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului domiciliu.

1. În conformitate cu prevederile art. 27 din Constituţie, oricărui cetăţean al Republicii Moldova îi este
asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară. Domiciliul şi reşedinţa sunt
atribute de identificare a persoanei fizice în raporturile de drept civil şi se prezintă ca drepturi nepatrimoniale.
Legiuitorul stabileşte că domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea are locuinţa statornică sau principală. Astfel,
pentru ca locuinţa persoanei fizice să fie considerată drept domiciliu este necesar ca ea să fie statornică, iar dacă
persoana fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi locuinţa sa principală. Dacă o persoană fizică
are o singură locuinţă statornică, acolo va fi şi domiciliul ei, iar dacă ea are mai multe locuinţe statornice, domiciliul
său va fi în locul unde se află locuinţa sa principală. Ca atribut de identificarea, domiciliul are importanţă pentru
individualizarea persoanei fizice în spaţiu în toate raporturile juridice, inclusiv cele civile. Astfel, importanţa
domiciliului poate fi evidenţiată sub următoarele aspecte:
- de domiciliu ţine declararea persoanei fizice absente fără veste (art. 49) şi declararea morţii acesteia (art.
52);
- în dependenţă de domiciliu este stabilită competenţa diferitor organe ale puterii executive şi celor
judecătoreşti;
- după domiciliu se determină locul executării obligaţiilor (art. 573), locul deschiderii succesiunii (art. 1443)
şi alte drepturi şi obligaţii ale persoanelor fizice.
2. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară. Reşedinţa de asemenea
este un atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, ce apare ca un drept subiectiv nepatrimonial ocrotit de
lege. Stabilirea reşedinţei este guvernată de principiul libertăţii depline, orice persoană fizică îşi poate alege
reşedinţa, conform intereselor sale. Reşedinţa poate fi stabilită în aceeaşi ori în altă localitate decât cea în care îşi are
domiciliul.
3. Reşedinţa prezintă importanţă pentru persoana fizică. Aceasta constă în faptul că în cazul în care domiciliul
persoanei nu poate fi stabilit cu certitudine, acesta se consideră la reşedinţa sa.
4. În cazul în care reşedinţa persoanei nu poate fi stabilită, deoarece ea lipseşte, domiciliul persoanei se
consideră la locul unde ea se găseşte, iar dacă nici locul de aflare nu este cunoscut, atunci domiciliul este considerat
la locul ultimului domiciliu.

Articolul 31. Domiciliul minorului şi al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu

(1) Domiciliul minorului în vârstă de până la 14 ani este la părinţii săi sau la acel părinte la care
locuieşte permanent.
(2) Domiciliul minorului dat în plasament de instanţa de judecată unui terţ rămîne la părinţii săi. În
cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei minorul va avea domiciliul, asupra
acestuia decide instanţa de judecată.
(3) Instanţa de judecată poate, în mod excepţional, avînd în vedere interesul suprem al minorului, să-i
stabilească domiciliul la bunici sau la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora, ori la
o instituţie de ocrotire.
(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul din părinţi îl reprezintă ori în cazul în care se află
sub tutelă, este la reprezentantul legal.
(5) Domiciliul minorului aflat în dificultate, în cazurile prevăzute prin lege, se află la familia sau la
persoanele cărora le-a fost dat în plasament ori încredinţat.
(6) Domiciliul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu este la reprezentantul ei legal.
 1. Domiciliul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani este la părinţii săi, iar dacă părinţii locuiesc
separat, domiciliul acestui minor este la acel părinte cu care locuieşte permanent. Totodată, părinţilor li se permite să
stabilească domiciliul minorului printr-un acordul. Dacă părinţii nu ajung la un numitor comun în privinţa
domiciliului minorului, instanţa de judecată decide unde va fi domiciliul minorului, luând în consideraţie interesele
minorului (art. 63 Codul Familiei).
2. În scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor, în cazurile prevăzute de lege (art. 112
Codul Familiei), acesta poate fi dat în plasament de către instanţa de judecată unui terţ, conform art. 115 din Codul
Familie. Cu toate că minorul este dat în plasament, domiciliul acestuia rămâne la părinţii săi. Dacă părinţii au
domicilii separate şi pot ajunge la un numitor comun privind determinarea domiciliului minorului, instanţa de
judecată va decide asupra domiciliului acestuia.
3. În cazuri excepţionale, având în vedere interesele minorului, instanţa de judecată este în drept să-i
stabilească domiciliul acestuia la bunici sau la alte rude, fie persoane de încredere, dar numai cu consimţământul
acestora.
4. Dacă minorul este reprezentat de către un singur părinte ori dacă se află sub tutelă, domiciliul minorului
este la reprezentantul lui legal.
5. Dacă minorul este în dificultate, în cazurile prevăzute de lege, domiciliul acestuia se află la familia sau la
persoanele cărora le-a fost dat în plasament ori încredinţat.
6. Persoana fizică, în cazurile prevăzute de lege (art. 24), poate fi declarată incapabilă de către instanţa de
judecată. Efectul declarării persoanei incapabile constă în instituirea tutelei asupra acesteia. Tutorele este cel care
reprezintă persoana declarată incapabilă în societate, încheind în numele ei actele juridice. Din aceste considerente
legiuitorul stabileşte că domiciliul acestei persoane este la reprezentantul ei legal, adică la tutore.

Articolul 32. Tutela şi curatela.

(1) Tutela şi curatela se instituie pentru ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor fizice
incapabile sau cu capacitate de exerciţiu restrînsă sau limitate în capacitatea de exerciţiu.
(2) Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor tutelate de ei în relaţii cu persoane
fizice şi juridice, inclusiv în instanţa de judecată, fără mandat.
(3) Tutela sau curatela asupra minorului se instituie în cazul în care el nu are părinţi ori înfietori sau
cînd instanţa de judecată a stabilit decăderea părinţilor lui din drepturile părinteşti, sau cînd el a rămas fără
ocrotire părintească din alte motive.

1.Tutela şi curatela ca instituţie de ocrotire a minorilor, a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi a

persoanelor cu capacitate de exerciţiu limitată este o instituţie nouă pentru CC. Anterior această instituţie a fost
reglementată de CCF/1969 (art. 126-153). Odată cu intrarea în vigoare a CF la 26 aprilie 2001 instituţia tutelei şi
curatelei a rămas să fie reglementată în acest act normativ numai în măsura în care ea este privită ca o formă de
ocrotire a minorilor rămaşi fără grijă părintească. Respectiv, ocrotirea drepturilor patrimponiale a minorilor şi a
persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu sau limitate în capacitatea de exerciţiu de la 26.04.2001 şi pînă la
intrarea în vigoare a prezentului Cod a fost reglementată insuficient.
2.Punctul 1 art. 32 CC determină în primul rînd, cu ce scop se instituie tutela şi curatela, în al doilea rînd, asupra
căror persoane. Scopul tutelei şi curatelei este ocrotirea persoanelor fizice incapabile, cu capacitate de exerciţiu
restrînsă sau limitate în capacitate de exerciţiu. Ocrotirea se efectuează printr-un ansamblu de mijloace care să
asigure recunoaşterea şi protecţia drepturilor subiective civile şi a intereselor îndreptăţite ale acestora. Tutela şi
curatela este unul dintre mijloacele de protecţie ale persoanei fizice ca participant în circuitul civil. Ea se
realizează în timpul participării persoanei fizice în raporturile civile concrete prin reprezentarea ori asistarea
acesteia de către tutore sau curator. Persoanele asupra cărora se instituie tutela sau curatela sînt minorii care nu
au atins vîrsta de 18 ani, persoanele majore care în urma unei tulburări psihice au fost declarate de către instanţa
de judecată ca fiind incapabile în temeiul art. 24 CC şi persoanele care au fost limitate în capacitatea de exercţiu
în urma consumului abuziv de alcool, droguri şi alte substanţe psihotrope conform art. 25 CC.
3.Tutorii şi curatorii sînt persoane fizice cu împuterniciri speciale care apără drepturile şi interesele persoanelor
incapabile, cu capacitate restrînsă sau limitate în capacitatea de exerciţiu. Fiind numite de autorităţile publice
locale printr-o decizie specială ele reprezintă drepturile şi interesele persoanelor tutelate în raporturile civile (ca
de exemplu, la încheierea diferitor convenţii, acceptarea succesiunii etc.), în raporturile juridice cu organele
administrative (reprezentarea intereselor minorilor în instituţiile de învăţămînt, organele de asistenţă socială şi
alte organe), în raporturile familiale (educarea unui minor şi relaţiile lui cu rudele sale), cît şi în instanţa de
judecată.
Reprezentarea persoanei tutelate se face fără un mandat special, adică cel ce reprezintă nu are nevoie să
dobîndească un act pentru fiecare caz în parte, deoarece însăşi decizia administraţiei publice locale despre
numirea în funcţie de tutore sau curator serveşte ca mandat universal.
 4.Ocrotirea părintească este mijlocul natural şi firesc de ocrotire a minorilor şi constă în totalitatea drepturilor şi
îndatoririlor pe care le au părinţii faţă de copiii lor minori, indiferent dacă aceştea provin din căsătorie sau din
afara căsătoriei, sau dacă aceştea sunt de provenienţă naturală sau adoptaţi.
Tutela şi curatela asupra minorilor se instituie în caz de deces al părinţilor, în caz de decădere a părinţilor din
drepturile părinteşti în baza art. 67 CF, în caz de luare a copilului de la părinţi fără decăderea lor din drepturile
părinteşti în baza art. 71 CF,în caz cînd părinţii nu trăiesc împreună cu copilul şi nu participă la educaţia şi
întreţinerea lui din motive neîntemeiate, în caz cînd părinţii sînt declaraţi incapabili de către instanţa
judecătorească şi în alte cazuri cînd o cer interesele copilului, inclusiv la cererea părinţilor. Atît tutela cît şi
curatela prezintă o sarcină gratuită şi obligatorie în virtutea căreia o anumită persoană denumită tutore sau
curator este chemată să exercite drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de un copil minor, al cărui părinţi sînt
decedaţi ori în imposibilitate de a-şi exercita îndatoririle.

Articolul 33. Tutela.

(1) Tutela se instituie asupra persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu şi asupra minorilor în vîrstă
de pînă la 14 ani, după caz.
(2) Tutorele este reprezentantul legal al persoanei care se află sub tutelă şi încheie fără mandat în
numele şi în interesul ei actele juridice necesare.

1.a)Persoanele care suferă de alienaţie sau debilitate mintală pot fi declarate la cererea membrilor familiei, a
procurorului şi a altor persoane interesate de către instanţa de judecată ca fiind incapabile. În urma declarării
persoanei ca fiind incapabilă instanţa de judecată dispune autorităţii tutelare numirea unui tutore deoarece
persoana nu poate să-şi dea seama de acţiunile sale sau să le dirijeze. Tutorele unei persoane incapabile este
obligat să aibă grijă de persoana tutelată şi respectiv să-i apere interesele patrimoniale completîndu-i prin
acţiunile sale capacitatea de exerciţiu care îi lipseşte.
b)Minorii în vîrsta de pînă la 14 ani nu posedă capacitatea de exerciţiu în pofida minorităţii, de aceea ei nu pot
participa la raporturile juridice civile de sine stătător. Conform legislaţiei familiale (art. 61 CF) drepturile şi
interesele legitime ale copiilor sînt apărate de către părinţii lor. În lipsa acestora apare problema asigurării
educaţiei, creşterii şi dezvoltării minorului, apărării proprietăţii lui, asigurării materiale. Apărarea drepturilor
personale nepatrimoniale a minorului este reglementată în detaliu de CF (art. 142-147). CC reglementează
drepturile patrimoniale ale minorului şi anume drepturile de posesie, folosinţă şi dispoziţie a bunurilor care îi
aparţin cu drept de proprietate.
2.Tutorele din momentul numirii lui în această funcţie reprezintă interesele persoanei tutelate. Prin reprezentarea
minorului pînă la 14 ani şi a persoanei lipsite de capacitatea de exerciţiu în actele civile înţelegem încheierea
acestora de către tutore, dar în numele şi pe seama minorului şi a persoanei lipsite de capacitatea de exerciţiu.
Între tutore şi persoana tutelată există o autonomie patrimonială adică tutorele nu are drept de proprietate asupra
bunurilor persoanei tutelate şi cel de sub tutelă nu are drept de proprietate asupra bunurilor tutorelui, deaceea
este şi firesc ca efectele actelor juridice încheiate de tutore să se răsfrîngă asupra patrimoniului persoanei
tutelate. Actele juridice pe care tutorele le poate încheia în calitate de reprezentant legal pot fi clasificate în trei
grupe:
– actele pe care tutorele le poate încheia singur, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;
– acte pe care tutorele le poate încheia doar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;
– acte pe care tutorele nu le poate încheia nici chiar cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Prin acţiunile sale tutorele completează capacitatea de exerciţiu a persoanei incapabile şi a minorului în vîrstă de
pînă la 14 ani şi în aşa mod cel de sub tutelă poate în deplină măsură să-şi realizeze drepturile personale
nepatrimoniale şi cele patrimoniale.
Tutela este o sarcină socială, de onoare şi de încredere deaceia tutorele încheie fără mandat în numele şi în
interesul persoanei tutelate actele juridice necesare.

Articolul 34. Curatela.

 (1) Curatela se instituie asupra minorilor în vîrstă de la 14 la 18 ani, precum şi asupra persoanelor
fizice limitate în capacitate de exerciţiu de către instanţa de judecată din cauza consumului abuziv de alcool,
consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope.
(2) Curatorul îşi dă consimţămîntul la încheierea actelor juridice pe care persoana fizică ce se află sub
curatelă nu are dreptul să le încheie de sine stătător.
(3) Curatorul ajută persoana care se află sub curatelă în realizarea drepturilor şi îndelinirea
obligaţiilor şi o protejează împotriva abuzurilor unor terţi.

1.Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă
pentru al apăra împotriva abuzurilor terţilor persoane asupra lui se instituie curatela. Dacă pînă la vîrsta
de 14 ani minorul s-a aflat sub tutelă aceasta se transformă în curatelă fără o decizie specială a autorităţii tutelare.
În realizarea drepturilor personale nepatrimoniale şi executarea obligaţiilor personale nepatrimoniale curatela nu
se deosebeşte de tutelă. Atunci cînd minorul îşi realizează drepturile patrimoniale sau îşi execută obligaţiile
patrimoniale minorul are nevoie de ajutorul curatorului. Persoanele fizice majore pot fi limitate în capacitatea de
exerciţiu de către instanţa de judecată în cazurile cînd:
– ele consumă abuziv alcool, droguri sau alte substanţe psihotrope şi aceasta
– înrăutăţeşte starea materială a familiei lor (art. 25 CC).
Spre deosebire de minorul în vîrsta de la 14 la 18 ani asupra căruia curatela se stabileşte în scopul apărării lui,
numirea curatorului asupra persoanei limitate în capacitate de exerciţiu se face cu scopul de a proteja
drepturile patrimoniale ale acesteia cît şi a familiei sale.
2.Minorii în vîrstă de la 14 la 18 ani aflaţi sub curatelă pot de sine stătător să încheie acte juridice de mică
valoare care se execută la momentul încheierii lor, să dispună de veniturile rezultate din activităţi proprii, să
exercite dreptul de autor asupra unui rezultat al activităţii intelectuale, să facă depuneri în instituţiile financiare şi
să dispună de aceste depuneri (art. 21 CC). Persoanele care sînt limitate în capacitatea de exerciţiu de către
instanţa de judecată se bucură de aceleaşi drepturi. Curatorul îşi dă consimţămîntul la încheierea actelor juridice,
altele decît cele expuse mai sus. Pentru încheierea de către minor sau persoana limitată în capacitatea de
exerciţiu a actelor juridice indicate la art. 42 CC se cere consimţămîntul curatorului şi permisiunea prealabilă a
autorităţii titulare de la domiciliul persoanei aflate sub curatelă. Consimţămîntul curatorului poate fi dat prealabil
încheierii actului juridic sau actul juridic poate fi încuviinţat ulterior, dacă nu sînt lezate interesele persosanei
aflate sub curatelă.
Curatorul nu poate să-şi dee consimţămîntul pentru încheierea actelor juridice prevăzute la art. 43 CC nici chiar
cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
3.Libertatea oferită minorului în vîrstă de la 14 la 18 ani inclusiv pentru încheierea actelor juridice, dispunerea de
veniturile rezultate din munca proprie etc., nu trebuie să-i dăuneze. Curatorul este chemat să-i ajute persoanei
aflate sub curatelă să-şi exercite drepturile în modul cel mai convenabil pentru el. Ajutorul se poate manifesta
prin diferite forme: sfaturi, consultaţii, adresări în diferite instituţii pentru adolescenţi sau instituţii curative care
ar putea schimba situaţia celui limitat în capacitate de exerciţiu, distribuirea corectă a sumelor primite pentru
asigurarea întreţinerii materiale. Curatorul trebuie să-l ajute pe cel de sub curatelă să-şi îndeplinească obligaţiile
şi să-l protejeze de abuzul terţelor persoane, minorul să frecventeze şcoala pînă la vîrsta de 16 ani, cel limitat în
capacitate de exerciţiu să dispună de veniturile sale în aşa mod ca să-şi poată satisface necesităţile curente. Dacă
a fost încheiat un act juridic fără consimţămîntul lui curatorul se poate adresa în instanţa judecătorească pentru a
cere declararea nulităţii actului juridic.

Articolul 35. Autorităţile tutelare.

(1) Autorităţi tutelare sînt autorităţile administraţiei publice locale.

(2) Autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei care se află sub tutelă supraveghează activitatea
tutorelui sau a curatorului ei.

1.Autorităţile administraţiei publice locale – consiliile executive ale municipiilor, oraşelor, raioanelor, satelor
sînt autorităţi tutelare care iau toate deciziile referitor la problemele tutelei şi curatelei.
Exercită funcţiile de autorităţi tutelare direcţiile sau secţiile de învăţămînt – în cazul minorilor şi direcţiile sau
secţiile de asistenţă socială în cazul persoanelor majore, lipsite de capacitate de exerciţiu printr-o hotărîre a
instanţei judecătoreşti sau copii minori cu handicap care se află în instituţiile subordonate Ministerului Muncii şi
Asistenţă Socială. Direcţiile sau secţiile de învăţămînt îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului propriu ,
elaborat în conformitate cu Regulamentul-tip al Direcţiei generale judeţene (municipale) învăţămînt aprobat prin
HG 1380/2002 şi , ulterior, aprobat de Ministerul Educaţiei. Documentul în cauză prevede că direcţiile sau
secţiile de învăţămînt exercită funcţia de protecţie a drepturilor copilului , organizează munca de plasare a
 minorilor orfani şi a celor lipsiţi de grijă părintească în instituţiile respective sau familii ,prezintă spre examinare
administraţiei publice locale propuneri de acordare a înlesnirilor pentru întreţinerea lor în instituţiile de
învăţămînt şi în şcolile de meserii ,examinează petiţiili şi propunerile cetăţenilor ,întreprinde măsuri în vederea
lichidării neajunsurilor semnalate ,hotărăşte toate problemele în legătură cu instituirea tutelei sau curatelei.
În Republica Moldova este şi un organ guvernamental care se ocupă cu protecţia copiilor orfani şi celor lipsiţi
de grijă părintească – Comitetul pentru Înfiere care a fost instituit prin HG 749/1993.
În localităţile unde lipsesc secţiile sau direcţiile de învăţămînt sau asistenţă socială problemele de tutelă şi
curatelă sînt puse pe seama secretarilor consiliilor locale.
2.Tutorii şi curatorii sînt obligaţi, să prezinte periodic nu mai rar decît o dată pe an direcţiilor (secţiilor)
învăţămînt sau asistenţă socială de la domiciliul lor dări de seamă privind activitatea sa în domeniul protecţiei
drepturilor celor puşi sub tutelă sau curatelă. Autoritatea tutelară verifică dările de seamă prezentate, efectuează
controale şi acordă ajutor tutorilor şi curatorilor în ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor lor, iar în caz de depistare
a încălcărilor i-a măsuri pentru înlăturarea lor.Supravegherea activităţii tutorilor (curatorilor) este obligatorie şi
cuprinde toate categoriile persoanelor incapabile şi cu capacitate de exerciţiu limitată. Prin supraveghere
permanentă autoritatea tutelară minimalizează cazurile de comportament indiferent , abuziv a tutorilor
(curatorilor) faţă de persoanele tutelate. Metoda supravegherii variază în dependenţă de persoana care se află sub
tutelă (curatelă). Dacă sub tutelă este o persoană incapabilă se controlează condiţiile de trai, acordarea ajutorului
medical, procurarea medicamentelor necesare etc. În cazul minorilor se atrage o atenţie deosebită la metodele de
educaţie a copilului. În cazul persoanelor limitate în capacitatea de exerciţiu se controlează eficacitatea curatelei
—dacă veniturile celui de sub curatelă se folosesc pentru binele familiei lui şi nu în daună. Controlul activităţii
tutorilor (curatorilor) are ca scop acordarea ajutorului necesar şi înlăturarea neajunsurilor care pot apărea pe
parcurs.

Articolul 36. Instituirea tutelei şi curatelei.

(1) Autoritatea tutelară este obligată să hotărască asupra instituirii tutelei sau curatelei în termen de o
lună de la data primirii informaţiei despre necesitatea instituirii.
(2) Pînă la numirea tutorelui sau curatorului, atribuţiile lor sînt exercitate de autoritatea tutelară.

1.Instituirea tutelei şi curatelei se poate face din oficiu ori pe baza informaţiei primite de autoritatea tutelară. În
amble cazuri instituirea tutelei şi curatelei se face într-un termen de o lună de la data aflării despre necesitatea
acesteia. Termenul de o lună de zile este stabilit pentru înlăturarea cauzelor care ar duce la lipsa îngrijirii şi la
lezarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor care au nevoie de tutelă sau curatelă.
2.Hotărîrea despre numirea tutorelui sau curatorului este luată de conducătorul administraţiei publice locale şi
poate fi contestată la organele administraţiei publice locale ierarhic superioare sau în instanţa de judecată.
Dreptul de a contesta hotărîrea o au părinţii (părintele), rudele apropiate, instituţiile educative, curative şi alte
persoane interesate.
3.Din momentul aflării ştirilor despre necesitatea instituirii tutelei sau curatelei atrubuţiile acestora sînt
executate de autorităţile tutelare prin numirea unui reprezentant care va avea grijă pînă la numirea tutorelui
(curatorului) să asigure ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor minore, cu capacitate de exerciţiu limitată
sau lipsite de capacitatea de exerciţiu. Asupra fiecărui caz de numire a tutorelui sau curatorului autoritatea
tutelară deschide un dosar personal unde sînt păstrate toate documentele necesare cît şi procesele verbale ale
controlului condiţiilor de viaţă a tutelatului şi inventarierii bunurilor lui.

Articolul 37. Obligaţia de informare despre persoanele asupra cărora trebuie instituită tutela sau
curatela.

În termen de 5 zile de la data aflării că asupra persoanei trebuie instituită tutela sau curatela, au
obligaţia să înştiinţeze autoritatea tutelară:
a)cei apropiaţi persoanei, precum şi administratorul şi locatarii casei în care locuieşte;
b)serviciul de stare civilă, în cazul înregistrării unui deces, precum şi notarul public, în cazul
deschiderii unei succesiuni;
c)instanţa judecătorească, lucrătorii procuraturii şi ai poliţiei, în cazul pronunţării, aplicării sau
executării unei sancţiuni privat de libertate;
d)autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.
 1.Temei pentru instituirea tutelei şi curatelei serveşte depistarea şi luarea la evidenţă la timp a minorilor lipsiţi de
grijă părintească, a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu limitată.
Depistarea şi evidenţa acestor persoane este o obligaţie directă a funcţionarilor autorităţii tutelare,
împuternicite să acţioneze în scopul ocrotirii lor. Totodată pentru majorarea eficacităţii activităţii în domeniu
legea obligă şi cetăţenii să informeze imediat dar nu mai tîrziu de 5 zile autoritatea tutelară despre toate
persoanele care necesită ocrotire prin tutelă (curatelă). Sînt obligaţi să prezinte astfel de informaţii cei apropiaţi
persoanei ce necesită tutelă (curatelă), aceştea pot fi membrii familiei lui sau persoanele la care locuieşte
minorul, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu limitată, cît şi administratorul şi
locatarii casei în care persoana locuieşte. Funcţionarul serviciului de stare civilă care înregistrează decesul unei
persoane este obligat să anunţe autoritatea tutelară în cazul cînd din documentele prezentate rezultă că în familia
decedatului au rămas persoane ce necesită instituirea tutelei (curatelei); tot la fel şi în cazul notarului care a
înregistrat deschiderea succesiunii. Instanţa de judecată informează autoritatea tutelară despre copiii minori ai
căror părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, copiii au fost luaţi de la părinţi fără decăderea din
drepturile părinteşti; despre persoanele care prin hotărîrea instanţei de judecată au fost lipsite de capacitatea de
exerciţiu sau au fost limitate în capacitatea de exerciţiu şi în alte cazuri. Lucrătorii poliţiei şi procuraturii în toate
cazurile cînd sînt aplicate sancţiuni privative de libertate faţă de persoanele care au la întreţinere şi îngrijire
persoane ale căror drepturi şi interese trebuie ocrotite prin tutelă (curatelă). Obligaţia de informare o au şi alte
persoane cu funcţii de răspundere care prin activitatea sa profesională sînt strîns legaţi de copii minori –
conducătorii şcolilor, instituţiilor preşcolare, curative, educative şi de alt ordin. Categoria alte persoane
presupune obligaţia tuturor cetăţenilor de a prezenta autorităţii tutelare orice fel de informaţie despre minorii
rămaşi fără grijă părintească sau persoane incapabile ori cu capacitate limitată care au nevoie de ocrotire.
2.Termenul de 5 zile este stabilit de legislaţie în scopul întăririi comportamentului respectiv a persoanelor cu
funcţii de răspundere, a membrilor societăţii în întregime şi pentru manifestarea grijii faţă de copiii rămaşi fără
ocrotire părintească şi a persoanelor care nu pot de sine stătător să-şi apere drepturile şi interesele personale şi
patrimoniale.
3.Obligaţia prevăzută la lit. a-d), art. 37 CC este asigurată de sancţiuni juridice prevăzute la art. 171³ C cu privire
la CA/1985 care prevede că încălcarea de către persoanele cu funcţii de răspundere din instituţiile de instruire,
curative, de asistenţă socială şi din alte instituţii similare a termenului de 5 zile pentru comunicare autorităţii
tutelare despre copiii rămaşi fără îngrijire părintească care pot fi transmişi sub tutelă (curatelă) atrage după sine
aplicarea unei amenzi în mărime de la cinci la zece salarii minime.
4.La primirea informaţiei autoritatea tutelară efectuiază în termen de 3 zile un control în scopul asigurării
veridicităţii informaţiei. Rezultatele controlului sînt elucidate într-un proces-verbal care serveşte temei pentru
luarea persoanei la evidenţă şi săvîrşirea acţiunilor de instituire a tutelei (curatelei).

Articolul 38. Tutorele şi curatorul.

(1) Poate fi tutore sau curator o singură persoană fizică sau soţul şi soţia împreună dacă nu se află în
vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(4) şi au consimţit expres.
(2) Atribuţiile de tutore şi curator asupra persoanei internate în o instituţie de asistenţă socială publică,
de educaţie, de învăţămînt, de tratament sau în o altă instituţie similară sînt exercitate de aceste instituţii, cu
excepţia cazului în care persoana are tutore sau curator.
(3) Tutorele sau curatorul este desemnat de autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei asupra
căreia trebuie instituită tutela sau curatela, din oficiu sau la sesizarea celor menţionaţi la art.37.
(4) Nu poate fi tutore sau curator:
a) minorul;
b) persoana lipsită de sau limitată în capacitatea de exerciţiu;
c) cel decăzut din drepturile părinteşti;
d) cel declarat incapabil de a fi tutore sau curator din cauza stării de sănătate;
e) cel căruia, din cauza exercitării necorespunzătoare a obligaţiilor de adoptator, i s-a anulat adopţia;
f) cel căruia i s-a restrîns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin
hotărîre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;
g) cel ale cărui interese vin în conflict cu interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă;
h) cel înlăturat prin act autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în
momentul morţii, ocrotirea părintească;
i) cel care, exercitînd o tutelă sau curatelă, a fost îndepărtat de la ele;
j) cel care se află în relaţii de muncă cu instituţia în care este internată persoana asupra căreia se
instituie tutela sau curatela.
1.Tutore (curator) poate fi orice persoană fizică care a împlinit majoratul şi întruneşte condiţiile morale
necesare pentru îndeplinirea unei astfel de obligaţii. Autoritatea tutelară numeşte tutorele (curatorul) asupra
minorului, asupra persoanei incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată, numai cu consimţămîntul acesteia.
Dacă cel ce pretinde a fi tutore (curator) este căsătorit se cere şi consimţămîntul soţului lui. De regulă,
autoritatea tutelară numeşte un tutore (curator), deoarece sarcina tutelei (curatelei) cere o activitate personală şi o
răspundere personală. Dar, deseori, cei ce au nevoie de ocrotire prin tutelă (curatelă), şi îndeosebi minorii, sînt
plasaţi în familia tutorelui (curatorului). În aceste cazuri pot fi numiţi tutori (curatori) soţul şi soţia împreună,
dacă ambii şi-au dat acordul şi nu se află în cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(4) al prezentului
articol.
2.Lipsa posibilităţilor de a aranja minorii orfani sau lipsiţi de grijă părintească cît şi majorii lipsiţi de sau limitaţi
în capacitatea de exerciţiu duce la necesitatea plasării lor în instituţii de stat pentru copii de vîrstă preşcolară,
şcoli-internat pentru copii orfani sau semiorfani; instituţii de tip sanatorial pentru copii cu handicap, instituţii
curative, case de invalizi pentru copii sau pentru persoane bolnave psihic, instituţii de reabilitare a persoanelor ce
fac abuz de alcool sau substabţe narcotice etc. Tutore sau curator în aceste cazuri nu se numeşte şi conform
alineatului 2 al prezentului articol atribuţiile de tutore (curator) sînt exercitate de aceste instituţii. Funcţiile
tutorelui (curatorului) sînt îndeplinite de conducătorul instituţiei educative sau curative în care se află minorul
sau persoana incapabilă sau cu capacitate de exerciţiu limitată, adică directorul şcolii-internat, medicul-şef al
casei de invalizi, ai spitalului etc.; şi nu medicul de servici sau pedagogul copilului. Conducătorul instituţiilor
enumerate îndeplineşte funcţiile de tutore (curator) paralel cu funcţiile sale prevăzute de regulamentul acestor
instituţii. Ei apără atît drepturile şi interesele personale cît şi drepturile şi interesele patrimoniale ale persoanelor
tutelate în raport cu terţele persoane. În caz de necesitate conducătorii instituţiilor reprezintă persoanele în
instanţa de judecată fără mandat special.
Dacă minorul sau persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau limitată în capacitatea de exerciţiu au deja numit
un tutore (curator) şi sînt plasaţi în instituţiile enumerate mai sus temporar, ocrotirea drepturilor persoanelor de
sub tutelă (curatelă) se înfăptuieşte de către tutore (curator). Autoritatea tutelară este în drept să hotărască
problema încetării funcţiei de tutore (curator) în cazurile cînd plasamentul în instituţiile de stat cu întreţinere
deplină a devenit permanent.
3.Tutorele (curatorul) este desemnat de autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei asupra căreia
trebuie instituită tutela sau curatela în cazurile cînd există informaţia unei instituţii sau a unei persoane despre
minorii orfani sau lipsiţi de grijă părintească sau despre persoane lipsite de sau limitate în capacitatea de
exerciţiu. Informaţia este urmată de un control rezultatele căruia sînt oglindite într-un proces verbal care reflectă
vericiditatea acesteia şi cererea persoanei care doreşte să devină tutore (curator).
Din oficiu tutorele (curatorul) se desemnează în astfel de cazuri cum ar fi tutela asupra minorului ai cărui părinţi
au fost decăzuţi din drepturile părinteşti la cererea autorităţii tutelare; asupra persoanei care are tulburări mintale
şi a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu la cererea autorităţii tutelare.
4.După cum s-a menţionat mai sus minorul în vîrstă de pînă la 14 ani are nevoie de tutelă, iar cel în vîrstă de la
14 la 18 ani de curatelă, deaceea persoana care nu a împlinit majoratul nu poate fi numită nici tutore şi nici
curator. Persoanele care sînt lipsite de sau limitate în capacitatea de exerciţiu, decăzute din drepturile părinteşti,
cele în privinţa cărora a fost anulată adopţia din culpa lor, restrînse în drepturile civile nu pot fi numite tutore
(curator) în cazurile în care faptul este dovedit printr-o hotărîre rămasă definitivă a instanţei judecătoreşti.
Cerinţa faţă de starea sănătăţii stipulară la lit.d) presupune că cel ce urmează a fi numit tutore sau curator nu
trebuie să sufere de boli grave transmisibile care ar duce la pierderea capacităţii de muncă pentru o perioadă
îndelungată, sau astfel de boli care i-ar împiedica deplasarea liberă, sau ar fi de o vîrstă foarte înaintată şi nu şi-ar
putea îndeplini funcţiile. Pentru ca tutela (curatela) să-şi atingă scopul de ocrotire persoanele ce pretind a fi
numite în această funcţie trebuie să nu fie cu rele purtări, adică să aibă calităţi morale respective care le-ar
permite să crească, să educe minorii şi să acorde ajutor necesar persoanelor lipsite de sau limitate în capacitatea
de exerciţiu. Calităţile morale presupun că persoana respectă ansamblul normelor de conveţuire, de comportare
faţă de alţii şi faţă de colectivitate.
Cazurile prevăzute la lit.g) şi i) al prezentului articol pot servi temei de refuz pentru numirea tutorelui
(curatorului) atunci cînd autoritatea tutelară posedă destule probe care dovedesc că interesele persoanei ce
pretinde această funcţie vin în conflict cu interesele persoanei puse sub tutelă (curatelă), sau există o hotărîre
anterioară a autorităţii tutelare despre înlăturarea din culpa lui a fostului tutore (curator).
Impedimentul prevăzut la lit.h) poate fi dovedit printr-un testament autentificat în modul prevăzut de lege.
Această prevedere este nouă pentru legislaţia noastră şi poate fi explicată doar prin simplul respect faţă de
părintele decedat considerîndu-se că el a avut destule motive pentru îndepărtarea persoanei de la tutela (curatela)
copilului său.
Interdicţia prevăzută la lit.j) se bazează pe faptul că cel ce se află într-o instituţie curativă sau educativă este
tutelat de conducătorul acestei instituţii în temeiul alinetului 2 al prezentului articol. În cazul cînd persoana ce se
 află în relaţii de muncă cu instituţia în care este internată persoana tutelată, a fost numită tutore (curator) anterior,
autoritatea tutelară emite o hotărîre despre încetarea tutelei (curatelei).

Articolul 39. Caracterul personal şi gratuit al tutelei şi curatelei.

(1) Tutela şi curatela sînt sarcini personale.

(2) Obligaţiile de tutelă şi curatelă se îndeplinesc gratuit. Tutorele şi curatorul au dreptul să ceară
compensarea tuturor cheltuielilor aferente îndeplinirii obligaţiilor de tutelă şi curatelă.
(3) Autoritatea tutelară poate, ţinînd seama de cuantumul şi componenţa patrimoniului celui pus sub
tutelă sau curatelă, să decidă ca administrarea patrimoniului sau doar a unei părţi din el să fie încredinţată
unei persoane fizice sau unei persoane juridice competente.

1.Tutela şi curatela sînt sarcini personale, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi transmise şi trebuiesc îndeplinite
de persoana numită în această funcţie. Dacă tutorele (curatorul) din diferite motive întemeiate (boală gravă,
schimbarea situaţiei familiale, schimbarea domiciliului etc.) îşi încetează activitatea, dar persoana tutelată mai
are nevoie de ocrotire, autoritatea tutelară poate numi un alt tutore (curator).
2.Tutorele (curatorul) nu este remunerat pentru îndeplinirea obligaţiilor care şi le-a asumat în mod benevol.
Activitatea lui nu este remunerată deoarece fiind o sarcină personală ea pune, în primul rînd, accentul pe grija de
sănătatea şi dezvoltarea celui pus sub tutelă (curatelă), şi, în al doilea rînd, el nu este obligat să-l întreţină pe cel
tutelat din mijloace proprii. Dacă tutorele (curatorul) în diferite împrejurări a fost nevoit să facă cheltuieli pentru
îndeplinirea obligaţiilor de tutelă (curatelă), cum ar fi, de exemplu, tratament medical urgent, păstrarea bunurilor,
cheltuieli şcolare etc., el este în drept să ceară autorităţii tutelare compensarea acestor cheltuieli, ce pot fi
acoperite din mijloacele celui pus sub tutelă (curatelă). În cazul lipsei acestor mijloace problema poate fi
soluţionată de administraţia publică locală prin stabilirea unor îndemnizaţii sau ajutoare prevăzute de legislaţia în
vigoare.
3.Dacă cel pus sub tutelă (curatelă) are un patrimoniu costisitor compus din mai multe bunuri de preţ (imobile,
titluri de valoare, cotă de participaţiune în capitalul social al unei persoane juridice, mijloace de transport etc.)
autoritatea tutelară poate decide ca afministrarea întregului patrimoniu sau doar a unei părţi din el să fie
încredinţată unei persoane fizice, alteia decît tutorul (curatorul) sau unei persoane juridice competente.
Aceasta se face prin încheierea unui contract de administrare fiduciară între autoritatea tutelară şi persoana fizică
sau juridică desemnată de ea (art. 1053 p.5 CC). Această activitate poate fi efectuată gratuit sau poate fi
remunerată.

Articolul 40. Obligaţiile tutorelui şi ale curatorului.

(1) Tutorele şi curaterul sînt obligaţi:

a) să locuiască împreună cu cel pus sub tutelă şi să comunice autorităţii tutelare schimbarea
domiciliului. Curatorul şi persoana aflată sub curatelă care a atins vîrsta de 14 ani pot locui
separat doar cu acordul autorităţii tutelare;
b) să aibă grijă de întreţinerea persoanei puse sub tutelă sau curatelă;
c) să apere drepturile şi interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă.
(2) Tutorelui şi curatorului le revin drepturile şi obligaţiile de părinte în educarea minorului.

1.Pentru ca tutorele (curatorul) să-şi poată mai bine îndeplini obligaţiile ce îi revin el trebuie să locuiască
împreună cu minorul sau persoana incapabilă ori limitată în capacitatea de exerciţiu aflate sub tutela sa. Tutorele
dobîndeşte dreptul de folosinţă la locuinţa minorului însă nu dreptul de proprietate. Dacă tutorele (curatorul)
decide să-şi schimbe locul de trai, în locuinţa celui tutelat, la altă adresă, ori în altă localitate el trebuie în mod
obligatoriu să anunţe autoritatea tutelară pentru ca aceasta să poată controla dacă sînt respectate interesele celui
pus sub tutelă (curatelă) şi în continuare să supravegheze activitatea lui.
2.Autoritatea tutelară poate da încuviinţare minorului care a atins vîrsta de 14 ani pentru a locui separat de
curator, dacă el doreşte să-şi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale şi dacă acest fapt nu va influenţa
negativ asupra educaţiei copilului.
3.Grija de întreţinerea persoanei puse sub tutelă sau curatelă presupune asigurarea lui cu hrană ,
îmbrăcăminte, medicamente, mijloace pentru instruirea copiilor, odihnă şi alte mijloace care asigură traiul şi
sănătatea persoanelor bolnave, creşterea şi dezvoltarea copiilor minori din mijloacele celui tutelat. Tutorele
 (curatorul) poate întreţine persoana aflată sub tutelă şi din mijloace proprii însă nu este obligat să o facă. Lăsarea
minorului sau a persoanei lipsite de sau limitate în capacitate de exerciţiu fără ajutor atraje după sine
răspunderea, după caz, civilă, contravenţională sau penală.
4.Tutorele şi curatorul sînt obligaţi să apere drepturile şi interesele persoanei puse sub tutelă sau curatelă în
raporturile lor cu terţele persoane, în toate organele inclusiv şi în instanţa de judecată. Tutorele (curatorul) este
nu numai în drept dar şi obligat să ceară înapoierea minorului, atunci cînd acesta este deţinut de către alte
persoane sau şi-a schimbat locuinţa fără învoirea autorităţii tutelare (art.146 CF). În cazul persoanei lipsite de
capacitate de exerciţiu, dacă cel tutelat se însănătoşeşte tutorele este obligat să se adreseze în instanţa
judecătorească pentru ca aceasta să constate dacă poate fi restabilită capacitatea de exerciţiu şi tutela încetată.
Curatorul celui limitat în capacitate de exerciţiu la fel este obligat să se adreseze în instanţa judecătorească dacă
cel de sub curatelă s-a tratat, nu mai face abuz de băuturi alcoolice, droguri sau substanţe psihotrope şi nu
înrăutăţeşte starea materială a familiei sale pentru ca instanţa să hotărască întrebarea despre restabilirea
capacităţii de exerciţiu.
Tutorele (curatorul) poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de persoanele tutelate conform art.1406-1409
CC.
5.Tutorele şi curatorul au aceleaşi drepturi şi obligaţii în educarea minorului. În esenţă ele coincid cu
drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de copiii lor. Tutorele (curatorul) la fel ca şi părintele este în drept să
aleagă procedeele de educare a minorului. Metodele de educare a copiilor trebuie să excludă comportamentul
abuziv, insultele şi maltratările de orice ordin, cît şi expluatarea minorului. La alegerea procedeelor de educare el
trebuie să ee în consideraţie opinia copilului şi recomandările autorităţii tutelare. Exprimarea opiniei de către
copil poate avea loc la orice vîrstă de la care copilul îşi conştientizează acţiunile. În cazul apariţiei unor
contradicţii, neînţelegeri tutorele şi curatorul se poate adresa la autoritatea tutelară pentru a primi ajutorul
respectiv. Tutorele (curatorul) alege, ţinînd cont de opnia copilului minor forma şi instituţia de învăţămînt. El
este obligat să asigure ca minorul să obţină studiile de învăţămînt general de nouă ani (Legea 547/1995), să fie
crescut sănătos, pregătit profesional în conformitate cu capacităţile lui şi potrivit cerinţelor şi scopurilor societăţii
noastre.

Articolul 41. Administrarea patrimoniului celui pus sub tutelă.

(1) Tutorele administrează şi dispune eficient de bunurile celui pus sub tutelă, în numele acestuia, dacă
nu este numit un administrator al bunurilor.
(2) La numire, tutorele, în prezenţa reprezentantului autorităţii tutelare, inventariază bunurile celui
pus sub tutelă şi prezintă autorităţii tutelare inventarul spre aprobare.
(3) Sumele cuvenite celui pus sub tutelă, sub formă de pensie, ajutor, pensie alimentară şi alte venituri
curente, se primesc şi se cheltuiesc de către tutore pentru întreţinerea celui pus sub tutelă.
(4) Dacă veniturile curente sau mijloacele baneşti ale celui pus sub tutelă nu sînt suficiente pentru
acoperirea tuturor cheltuielilor necesare, acestea pot fi acoperite din contul bunurilor lui, cu acordul
autorităţii tutelare.
(5) Tutorele este dator să întocmească şi să prezinte anual autorităţii tutelare, în termen de 30 de zile
de la sfîrşitul anului calendaristic, un raport privind modul în care s-a îngrijit de cel pus sub tutelă şi despre
administrarea şi dispunerea de bunurile acestuia.

1.Latura patrimonială a ocrotirii minorului şi persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu constă în drepturile şi
obligaţiile tutorelui cu privire la administrarea patrimoniului celui tutelat. Aceasta presupune acţiunile pe care le
desfăşoară tutorele în scopul utilizării, conservării sau înstrăinării bunurilor ce aparţin celui pus sub tutelă.
Scopul administrării bunurilor celui aflat sub tutelă este eficienţa, ceea ce presupune că tutorele trebuie să
utilizeze bunurile doar în interesele celui pus sub tutelă şi în conformitate cu legea să întrebuinţeze veniturile şi
fructele dobîndite din patrimoniu pentru binele tutelatului, dacă este necesar, să efectuieze acte de conservare a
bunurilor sau acte de înstrăinare. Tutorele poate dispune de toate bunurile celui pus sub tutelă dacă nu a fost
numit un administrator asupra lor. În cazul numirii acestuia tutorele administrează şi dispune doar de bunurile
rămase în gestiunea sa. El poate încheia în numele minorului şi pentru folosul lui acte de dispoziţie cu excepţia
celor prevăzute la art.43 CC.
2.Pentru a asigura o administrare eficientă a bunurilor autoritatea tutelară trebuie să dispună de o informaţie
completă privind patrimoniul celui pus sub tutelă. În acest scop la numire tutorele inventariază bunurile celui pus
sub tutelă. Inventarierea presupune enumerarea tuturor bunurilor, descrierea fiecăruia în parte, evaluarea lor
ţinîndu-se cont de perioada de folosinţă, a lor, uzură, costul total al bunurilor în bani. La întocmirea procesului-
verbal privind inventarierea este obligatorie prezenţă reprezentantului autorităţii tutelare, care semnează
inventarul după ce ultimul se prezintă autorităţii tutelare spre aprobare. Procesul-verbal se întocmeşte în două
 exemplare dintre care unul se păstrează la autoritatea tutelară în dosarul celui tutelat, iar al doilea la tutore, ceea
ce asigură posibilitatea controlului asupra îndeplinirii de către tutore a obligaţiei prevăzute la alineatul 1 al
prezentului articol.
3.Minorii lipsiţi de grijă părintească, de regulă, beneficiază de pensie pentru pierderea întreţinătorului, dacă au
decedat părinţii sau unul din ei, de pensie alimentară dacă părinţii sau unul din ei nu locuiesc împreună cu
copilul, de îndemnizaţii sau ajutoare materiale plătite din sistema asigurărilor sociale de stat. Cei lipsiţi de
capacitate de exerciţiu la fel pot beneficia de o pensie pentru invaliditate, pensie pentru limită de vîrstă,
îndemnizaţie de şomer sau alte îndemnizaţii prevăzute de legislaţie. Izvor al veniturilor curente a celui tutelat pot
fi şi dividenzii primiţi de el din acţiile care îi aparţin, dobînda la banii depuşi într-o instituţie bancară şi alte
miloace provenite din gestionarea averii lui. Toate sumele cuvenite celui pus sub tutelă le primeşte tutorele şi
trebuie să dispună de ele în aşa mod ca cel tutelat să fie asigurat cu cele necesare traiului (hrană, locuinţă,
îmbrăcăminte, asistenţă medicală, instruire pentru copii etc.).
4.Politica socială din ţară prevede că statul acordă susţinere materială minorilor lipsiţi de grijă părintească şi
persoanelor cu handicap. În acest scop legislaţia prevede un şir de îndemnizaţii şi ajutoare pentru populaţie. Dar,
deseori, sumele acordate nu pot satisface nevoile curente ale persoanelor tutelate. În cazul veniturilor insuficiente
pentru întreţinerea celui de sub tutelă tutorele se poate adresa la organul administraţiei publice locale pentru ca
să-i fie acordat un ajutor unic sau lunar. Dacă nici ajutorul acordat nu poate acoperi cheltuielile necesare
întreţinerii tutorele poate înstrăina bunurile minorului. Tutorele este obligat să dispună eficient de bunurile
celui pus sub tutelă. Deaceea în cazurile cînd bunurile tutelatului nu pot fi păstrate, deoarece pot să-şi pieardă
valoarea, să fie supuse stricăciunii sau pieirii, tutorele le poate înstrăina pentru a acoperi cheltuielile necesare
întreţinerii şi pentru a îndeplini sarcina unei buni gospodăriri a patrimoniului fără acordul autorităţii tutelare. În
toate celelalte cazuri înstrăinarea bunurilor celui pus sub tutelă poate avea loc numai cu acordul autorităţii
tutelare.
5.Exercitarea de către tutore a obligaţiei de a primi şi cheltui sumele cuvenite celui pus sub tutelă pentru
întreţinerea persoanei tutelate este strîns legată de o altă obligaţie – de a duce evidenţa veniturilor şi cheltuielilor.
La autoritatea tutelară se prezintă un raport anual în care sînt oglindite în cifre, pe de o parte, sumele primite
în formă de pensii, îndemnizaţii, ajutoare, dobînzi, dividenzi, alte venituri de la folosirea patrimoniului celui
tutelat, şi pe de altă parte, cheltuielile făcute pentru întreţinerea celui tutelat şi despre modul de administrare şi
dispunere de bunurile celui tutelat. Prezentarea dărilor de seamă într-un anumit termen – anual în timp de 30 de
zile de la sfîrşitul anului calendaristic – urmăreşte scopul controlului obligatoriu privind activitatea tutorelui.
Autoritatea tutelară poate cere prezentarea dării de seamă şi în alţi termeni, dacă există un patrimoniu valoros,
dacă cel tutelat are nevoie de o îngrijire specială, dacă există careva informaţii că tutorele nu-şi îndeplineşte
conştiincios funcţiile şi în alte cazuri. Rezultatele raportului sînt verificate şi aprobate de persoana cu funcţii de
răspundere a autorităţii tutelare.

Articolul 42. Autorizaţia autorităţii tutelare pentru încheierea de acte juridice.

(1) Fără permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare, tutorele nu este în drept să încheie, iar curatorul
să încuviinţeze încheierea actelor juridice de înstrăinare (inclusiv de donaţie), de schimb sau de închiriere
(arendă), de folosinţă gratuită sau de depunere în gaj a bunurilor, a actelor juridice prin care se renunţă la
drepturile persoanei puse sub tutelă sau curatelă, a convenţiilor de partajare a averii sau a cotelor-părţi ale
persoanei puse sub tutelă sau curatelă şi a oricăror altor acte juridice care duc la micşorarea averii acesteia.
(2) Încheierea de acte juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau curatelă se admite
numai cu permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare.

1.Unele drepturi ale tutorelui şi curatorului sînt limitate în exercitarea lor. Tutorele şi curatorul are grijă de
persoana celui pus sub tutelă (curatelă), î-l ocroteşte şi îi gestionează bunurile. Dreptul de folosinţă şi de posesie
tutorele şi curatorul î-l exercită în deplină măsură de sine stătător, dar dreptul de dispoziţie este limitat. Şi anume
tutorele nu este în drept să încheie, iar curatorul să încuviinţeze fără permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare
acte juridice:
a) de înstrăinare a bunurilor:
– prin vînzare;
– prin schimb, închiriere inclusiv arendă, folosinţa gratuită;
– prin donaţie, cu excepţia cazurilor cînd aceasta poartă un caracter neînsemnat şi este îndreptată spre
realizarea unor obligaţii morale (art.832 CC);
b) de gajare a bunurilor;
c) de renunţare la drepturile patrimoniale ale persoanei de sub tutelă şi curatelă, cum ar fi: renunţul de a
accepta succesiunea, refuzul de a primi donaţia;
 d) alte acte care depăşesc dreptul de a administra patrimoniul celui tutelat, ca de exemplu convenţii de
partajare a averii, de schimbare a mărimii cotelor-părţi etc.;
e) acte care duc la micşorarea averii celui tutelat, ca de exemplu, ridicarea sumelor depuse la cec sau a
titlurilor de valoare care nu urmează a fi folosite pentru întreţinerea persoanei de sub tutelă (curatelă).
Autoritatea tutelară trebuie să acorde permisiunea în prealabil şi pentru fiecare act juridic în parte. Este
inadmisibilă încuviinţare generală pentru încheierea tuturor actelor juridice enumerate mai sus. Pentru ca
autoritatea tutelară să permită încheierea actelor juridice tutorele sau curatorul trebuie să se adreseze cu o cerere
în care să fie argumentată necesitatea actului juridic şi că el va fi încheiat în scopul satisfacerii anumitor cerinţe
ale minorului sau persoanei lipsite de sau limitate în capacitatea de exerciţiu. Lipsa permisiunii prealabile a
autorităţii tutelare la încheierea actelor sus arătate serveşte drept temei pentru nulitatea actului juridic.
2.Înstrăinarea bunurilor imobile prezintă unele particularităţi. Contractele de vînzare-cumpărare, de schimb,
donaţie, înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, gaj a bunurilor imobile, se încheie în scris, se
autentifică notarial şi se înscriu în registrul bunurilor imobile. Reieşind din aceste prevederi legiuitorul a
prevăzut expres că pentru încheierea de acte juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau curatelă
se cere permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare. Permisiunea trebuie să fie dată de autoritatea tutelară numai
în cazul cînd înstrăinarea urmează să satisfacă în cel mai favorabil mod interesele celui pus sub tutelă şi sumele
de bani obţinute vor fi folosite de tutore sau curator conform indicaţiilor autorităţii tutelare.

Articolul 43. Interdicţia încheierii de acte juridice în numele celui pus sub tutelă sau curatelă.

(1) Tutorele nu are dreptul să încheie acte juridice cu titlu gratuit, iar curatorul nu are dreptul să-şi
dea acordul la încheierea actelor juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă
sau renunţă la drepturi.
(2) Excepţie de la prevederile alin.(1) fac actele juridice conforme obligaţiilor morale şi bunelor
moravuri.
(3) Tutorele şi curatorul, soţul şi rudele acestora de pînă la gradul al patrulea inclusiv nu au dreptul să
încheie convenţii cu persoana pusă sub tutelă sau curatelă, cu excepţia transmiterii către aceasta a averii prin
donaţie sau în folosinţă gratuită.

1.Pentru încheierea unor acte juridice drepturile tutorului şi curatorului sînt îngrădite, tutorele nu poate încheia
iar curatorul – încuviinţa aceste acte nici chiar cu acordul autorităţii tutelare. Acestea sînt actele considerate
prejudiciabile pentru minor şi persoana lipsită de sau limitată în capacitate de exerciţiu. Sînt interzise contractele
de donaţie în care cel tutelat are calitatea de donator, deoarece acesta este un contract cu titlu gratuit şi inevitabil
duce la micşorarea patrimoniului celui tutelat. Tot la fel tutorele şi curatorul nu poate renunţa la succesiune din
numele celui tutelat. În caz de necesitate refuzul se poate face în temeiul unei hotărîri judecătoreşti conform
alin.2, art.1536 CC. Între alte acte juridice care nu pot fi încheiate de tutore şi încuviinţate de curator mai putem
menţiona contractul de gaj, care prin esenţa lui garantează executarea obligaţiei altuia pe seama celui tutelat şi,
respectiv, lezează drepturile şi interesele lui.
Încheierea de către tutore în numele persoanei lipsită de capacitate de exerciţiu şi încuviinţarea de către curator a
actelor juridice încheiate de persoana limitată în capacitate de exerciţiu duce la nulitatea lor cu toate efectele
nulităţii unui act juridic (art.219 CC).
2.Interdicţia de a încheia unele acte juridice de către tutore şi de a le încuviinţa de către curator nu se răsfrînge
asupra actelor juridice conforme obligaţiilor morale şi bunelor moravuri. Legislaţia în vigoare nu stipulează,
spre deosebire de legislaţia altor state, care este suma în limitele căreia unele cadouri pot fi considerate ca fiind
neînsemnate. De regulă îndeplinirea bunelor moravuri şi a obligaţiilor morale se consideră atunci cînd obiect al
donaţiei făcute din numele tutelatului de către tutore sau de cel ce se află sub curatelă cu acordul curatorului este
un cadou ce nu depăşeşte trei salarii minime.
3.Interdicţia de încheiere a convenţiilor între tutore şi curator, soţul şi rudele acestora pînă la gradul al patrulea
inclusiv îşi are rădăcinile în însăşi esenţa tutelei şi curatelei – de a-l ocroti pe cel aflat sub tutelă, de a-i respecta
drepturile şi de a nu-i leza interesele. Gradul de rudenie al patrulea inclusiv înseamnă că tutorele (curatorul) nu
poate încheia convenţii din numele celui tutelat, şi a cărui reprezentant legal el este, cu rudele în linie dreaptă
(copii, nepoţi, strănepoţi, părinţi, bunici etc.) şi în linie colaterală (fraţi, surori, nepoţi de la frate sau soră,
mătuşele, unchii, verii primari). Nu pot fi încheiate convenţii nici cu soţul (soţia) tutorului (curatorului) şi afinii
lui pînă la gradul al patrulea inclusiv. La încheierea unor astfel de convenţii apare conflict de interese între tutore
(curator) ca parte contractantă şi persoana de sub tutelă ale cărei interese trebuie susţinute de tutore (curator). Ca
excepţie pot fi încheiate convenţii prin care către persoana tutelată se transmit bunuri prin donaţie sau în
folosinţă gratuită. Astfel de convenţii poartă un caracter gratuit şi sînt îndreptate spre folosul celui tutelat şi nu
poate să-l prejudicieze.
 Articolul 44. Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă.

(1) În cazul necesităţii administrării permanente, a bunurilor imobile şi mobile de valoare ale persoanei
puse sub tutelă, autoritatea tutelară încheie un contract de administrare fiduciară a proprietăţii cu
administratorul pe care l-a desemnat. În astfel de cazuri, tutorele îşi păstrează împuternicirile asupra părţii
din averea celui pus sub tutelă care nu este transmisă în administrare fiduciară.
(2) În exercitarea sarcinilor de administrare a proprietăţii persoanei puse sub tutelă, administratorul
cade sub incidenţa art.42 şi 43.
(3) Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă încetează în temeiurile prevăzute de lege
pentru încetare contractului de administrare fiduciară a proprietăţii, precum şi în cazul încetării tutelei.

1.Tutorele are în sarcina lui de ocrotire a persoanei tutelate două laturi – cea personală şi cea patrimonială. În
deosebi în cazul minorilor grija personală pentru creşterea şi educarea copilului este atît de vastă că tutorele nu
întotdeauna poate să se preocupe bine de latura patrimonială. Dacă cel pus sub tutelă dispune de un patrimoniu
valoros şi care necesită o grijă permanentă cum ar fi bunuri imobile, terenuri de pămînt, întreprinderi, titluri de
valoare etc. autoritatea tutelară alege o persoană cu care se încheie un contract de administrare fiduciară,
reglementat de cap.XIV CC cu particularităţile instituţiei tutelei şi curatelei. Contractul susnumit este un
contract, practic, nou pentru legislaţia civilă, deoarece anterior putea fi numit un tutore, altul decît cel care
ocroteşte persoana tutelată, doar în cazul cînd aceasta dispunea de bunuri care nu se aflau la domiciliul persoanei
de sub tutelă (art.136 CCF/1969).
Administrarea fiduciară este o activitate de încredere şi de sine stătătoare a persoanei desemnate de autoritatea
tutelară ca menagerul fiduciar în scopul realizării cît mai efective a drepturilor persoanei tutelate şi în interesele
ultimului. Drepturile şi obligaţiile administratorului fiduciar sînt asemănătoare cu cele ale tutorelui. Deaceea la
numirea lui, de regulă, se cere să fie respectate aceleaşi cerinţe ca şi la numirea tutorelui (curatorului), ba chiar
mai mult şi cerinţe adăugătoare ce ţin de profesionalismul persoanei pentru a dobîndi rezultate mai
eficiente.Bunurile persoanei de sub tutelă, care sînt obiect al contractului, sînt separate de bunurile
administratorului fiduciar în mod obligatoriu.Faptul se dă publicităţii care se menţine pentru toată perioada
contractului. Bunurile trasmise în administrare fiduciară nu pot fi urmărite pentru obligaţiile personale ale
menagerului fiduciar care nu reies din contract. Administratorul fiduciar gestionează bunurile în nume propriu,
dar pe riscul şi contul celui tutelat. Activitatea lui poate fi gratuită sau remunerată.
2.Dacă în administrare fiduciară a fost transmisă numai o parte din averea celui tutelat tutorele va îngriji de
persoana celui tutelat şi îşi va păstra împuternicirile asupra părţii patrimoniului care nu a fost transmis, adică va
avea grijă ca bunurile să fie păstrate, conservate în caz de necesitate, îmbunătăţite dacă o permit veniturile, să fie
folosite conform destinaţiei etc.
3.Administratorul fiduciar la fel ca şi tutorele pentru încheierea actelor juridice prevăzute la art.42 CC din
numele minorului şi a persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu şi încuviinţarea încheierii actelor juridice de
către minorii în vîtstă de la 14 – la 18 ani şi a persoanelor limitate în capacitate de exerciţiu are nevoie de
permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare. El nu poate încheia, nici chiar cu permisiunea autorităţii tutelare,
acte juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă la drepturi. În deplină
măsură sînt aplicate faţă de administratorul fiduciar şi prevederile alin.3 art.43 CC privind interdicţia de a
încheia acte juridice cu soţul şi rudele sale şi ale lui pînă la gradul al patrulea inclusiv.
4.Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă încetează în cazul încetării tutelei (curatelei) în
conformitate cu art.46 şi art.47 CC. Încetarea unilaterală şi prealabilă a contractului de administrare fiduciară nu
se admite decît în cazurile prevăzute la art.1059 CC şi în cazul decesului persoanei tutelate sau a
administratorului fiduciar ori a recunoaşterii lui ca fiind incapabil, absent fără veste sau limitat în capacitate de
exerciţiu.

Articolul 45. Păstrarea mijloacelor băneşti.

(1) Sumele de bani care depăşesc necesităţile întreţinerii celui pus sub tutelă şi ale administrării
bunurilor lui se depun pe numel acestuia la o instituţie financiară de unde nu pot fi ridicate decît cu
autorizaţia autorităţii tutelare.
 (2) Tutorele poate depune sumele necesare întreţinerii pe numele minorului. Acestea se trec într-un
cont separat şi pot fi ridicate de tutore fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

1.Persoanele care se află sub tutelă (curatelă) pot avea diferite venituri aşa ca – o sumă de bani primită ca
moştenire, pensie alimentară de la părinţii care locuiesc separat de copiii minori, cîştiguri proprii etc. Sumele
care depăşesc necesităţile curente pentru întreţinerea celui de sub tutelă se depun pe numele lui la o instituţie
financiară. Legislaţia în vigoare nu prevede care este mărimea sumei necesară pentru a acoperi cheltuielile
curente ale tutelatului, deaceia alin.1 al acestui articol poate fi aplicat în cazurile cînd veniturile depăşesc
considerabil cheltuielile pentru întreţinerea, lecuirea, odihna persoanei tutelate şi administrarea patrimoniului
lui. Pentru a dispune de sumele depuse pe cont pe numele tutelatului la instituţia financiară tutorele (curatorul)
are nevoie de acordul autorităţii tutelare. Autoritatea tutelară încuviinţează eliberarea banilor din instituţia
financiară doar în cazurile cînd s-a controlat că ei vor fi folosiţi în interesul şi pentru binele celui pus sub tutelă
(curatelă). Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani poate singur dispune de sumele aflate la contul lui dar cu
încuviinţarea, exprimată printr-o cerere scrisă, a curatoruli. Minorul care a atins vîrsta de 14 ani şi singur a depus
banii la instituţia financiară pe numele său poate dispune de bani de sine stătător (art.21, alin.2, lit. c) CC). Dar şi
aici el poate fi limitat dacă se va stabili că cheltuie banii fără rost ori în dauna sănătăţii şi intereselor sale.
2.Tutelă este o relaţie de familie şi minorul locuieşte, de regulă, în familia tutorelui. Tutorele poate să-l întreţină
din sursele proprii, iar sumele primite pentru întreţinerea minorului sub formă de pensie de urmaşi, de pensie
alimentară, îndemnizaţii etc. pot fi depuse la cont pe numele minorului. Pe măsura nevoilor apărute în familie
tutorele poate ridica aceste sume, fără încuviinţarea autorităţii tutelare. Prezentul alineat stipulează că sumele
curente necasare întreţinerii se trec într-un cont separat, însă regulile instituţiilor bancare nu prevăd modalitatea
de separare a sumelor depuse pe numele minorului ce depăşesc necesităţile întreţinerii şi sumele necesare
întreţinerii. Deci problema poate fi rezolvată numai printr-un control strict a activităţii tutorilor din partea
autorităţii tutelare şi conlucrarea lor cu instituţiile financiare.

Articolul 46. Îndepărtarea şi eliberarea tutorilor şi curatorilor de la îndeplinirea obligaţiilor lor.

(1) Minorul, precum şi persoanele prevăzute la art. 37 pot contesta sau denunţa la autoritatea tutelară
actele şi faptele tutorelui sau ale curatorului care prejudiciază minorul.
(2) Tutorele sau curatorul va fi îndepărtat dacă săvîrşeşte un abuz, o neglijenţă garavă sau fapte care-l
fac nevrednic de a fi tutore sau curator, precum şi dacă nu-şi îndeplineşte corespunzător sarcina.
(3) Autoritatea tutelară eliberează tutorele sau curatorul de la îndeplinirea obligaţiilor în cazurile în
care minorul a fost întors părinţilor sau a fost înfiat.
(4) În cazul plasării persoanei puse sub tutelă sau curatelă într-o instituţie de asistenţă socială publică,
de educaţie, de învăţămînt, de tratament sau în o altă instituţie similară, autoritatea tutelară eliberează
tutorele sau curatorul de îndeplinirea obligaţiilor lor dacă aceasta nu contravine intereselor persoanei puse
sub tutelă sau curatelă.
(5) Autoritatea tutelară eliberează, la cerere, tutorele sau curatorul de îndeplinirea sarcinii dacă există
motive întemeiate.

1.Alineatul 1 al articolului comentat subliniază dreptul copilului la protecţie contra abuzurilor din partea
părinţilor şi a persoanelor care îi înlocuiesc consfinţit în Convenţia cu privire la drepturile copilului din 1989
(art.19) şi Codul Familiei (art.53 alin.4). Sensul acestui drept este că minorul care se află sub tutelă (curatelă)
poate în orice moment să se adreseze autorităţii tutelare de la domiciliu pentru a contesta sau denunţa actele şi
faptele tutorelui (curatorului) dacă prin ele sînt încălcate drepturile şi interesele copilului sau tutorii (curatorii)
abuzează de drepturile lor. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani se poate adresa şi în instanţa de judecată.
Constituţia stipulează că toate preocupările privind întreţinerea, instruirea şi educaţia copiilor orfani şi a celor
lipsiţi de ocrotirea părinţilor revin statului şi societăţii (art.49 alin.3). Deaceea, legiuitorul impune obligaţia de a
contesta sau denunţa la autoritatea tutelară actele şi faptele tutorului (curatorului) care prejudiciază minorul
persoanelor apropiate copilului, locatarilor casei în care el locuieşte, persoanelor cu funcţii de răspundere căror
faptele sau actele le-au devenit cunoscute în urma activităţii lor profesionale, cît şi altor cetăţeni care cunosc
aceste fapte sau acte.
2.Înlăturarea de la funcţia de tutore sau curator este o sancţiune pentru neîndeplinirea corespunzătoare a
sarcinilor puse pe seama lui. Poate fi înlăturată persoana care foloseşte tutela (curatela) în scop interesat, de
cîştig, abuzează de drepturi, se eschivează de la îndeplinirea obligaţiilor cu rea voinţă sau lasă fără îngrijire
persoanele tutelate. Aceasta poate fi îndeosebi periculos pentru copiii de vîrstă fragedă sau persoanele
incapabile. Examinînd problema înlăturării tutorelui (curatorului) autoritatea tutelară ia măsuri pentru
recuperarea pagubei pricinuite celui de sub tutelă (curatelă) conform art.1398 CC. În caz că cel tutelat a fost lăsat
 fără supraveghere şi ajutor necesar, fiind pus într-o situaţie periculoasă pentru viaţă tutorele (curatorul) poate fi
atras la răspundere penală conform art.163 CP. Îndepărtarea tutorelui (curatorului) de la îndeplinirea funcţiilor
atrage după sine urmări negative. Astfel, persoana pentru viitor nu poate fi adoptator, tutore (curator) sau părinte
educator (art. art.121, 143, 150 CF).
3.Tutela şi curatela asupra minorilor poate avea un caracter temporar. Dacă părinţii au fost restabiliţi în
drepturile părinteşti, s-au reîntors din străinătate, au fost eliberaţi din locurile de detenţie etc., copiii de sub tutelă
(curatelă) pot fi înapoiaţi părinţilor, dacă acest fapt nu contravine intereselor minorilor. Autoritatea tutelară emite
o hotărîre despre încetarea tutelei (curatelei) asupra minorului, indicînd motivele. În cazul cînd tutela (curatela) a
fost stabilită pe un anumit termen tutela (curatela) poate înceta la expirarea acestui termen şi fără o hotărîre
specială.
Copilul aflat sub tutelă (curatelă) poate fi adoptat. Adoptator poate fi însuşi tutorele (curatorul), care pe baza
raporturilor stabilite dintre el şi minor a hotărît să întărească această legătură sufletească prin dobîndirea
statutului de părinte, sau o altă persoană care satisface cerinţele prevăzute de art.121 CF. Dacă adopţia minorului
se face de către o altă persoană pentru încuviinţarea ei se cere şi acordul tutorelui (curatorului). Autoritatea
tutelară hotărăşte încetarea tutelei (curatelei) odată cu hotărîrea despre transmiterea copilului în îngrijirea
viitorilor adoptatori în baza art.122 CF.
4.Din diferite motive, cum ar fi invaliditatea, boala gravă, necesitatea supravegherii permanente etc., cel tutelat
poate fi plasat într-o instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de învăţămînt, de tratament etc. Atunci
cînd plasamentul poartă un catacter permanent şi cel de sub tutelă este la întreţinerea deplină a statului
autoritatea tutelară eliberează tutorele (curatorul) de la îndeplinirea obligaţiilor lor. Dacă plasarea este temporară
tutorele curatorul poate să-şi menţină funcţiile. În fiecare caz concret să examinează în ansamblu toate condiţiile
care au dus la plasarea tutelatului în instituţia respectivă, durata aflării în această instituţie, necesitatea
administrării bunurilor celui aflat sub tutelă, relaţiile lui cu tutorul (curatorul) şi în dependenţă de aceşti factori
autoritatea tutelară decide asupra încetării tutelei (curatelei).
5.Tutela (curatela) este o sarcină binevolă şi eficacitatea ei este într-o legătură directă cu voinţa persoanei
împuternicită a o îndeplini. Totodată ea este şi o sarcină obligatorie, care nu permite refuzul neîntemeiat de la
obligaţiile puse pe seama tutorelui (curatorului). Dar, totuşi, în viaţă, pot apărea diferite motive (boală gravă,
necesitate îngrijirii permanente a unui membru al familiei, relaţiile dificile între minor şi soţul tutorelui sau
curatorului, imposibilitatea înţelegerii cu cel tutelat, neputinţa de a-l supraveghea, pierderea locului de muncă,
schimbarea situaţiei materiale etc.) care nu-i permit tutorelui sau curatorului să-şi îndeplinească funcţiile în
modul corespunzător. În aceste cazuri el poate depune la autoritatea tutelară o cerere, cu indicarea motivelor,
care serveşte drept temei pentru emiterea hotărîrii de eliberare a tutorelui sau curatorului de la îndeplinirea
sarcinii.

Articolul 47. Încetarea tutelei şi curatelei.

(1) O dată cu atigerea de către minorul pus sub tutelă a vîrstei de 14 ani, tutela asupra lui încetează, iar
persoana care a exercitat funcţia de tutore devine curatorul lui fără a fi necesară o hotărîre suplimentară în
acest sens.
(2) Curatela încetează o dată cu dobîndirea sau restabilirea capacităţii depline de exerciţiu.

1.Tutela şi curatela poate înceta indiferent de voinţa persoanelor care îndeplinesc aceste funcţii. Împlinirea
vîrstei de 14 ani de către orice minor duce la dobîndirea parţială a capacităţii de exerciţiu în urma cărui fapt
minorul poate singur încheia unele acte juridice conform art.21 CC. Anume la atingerea de către minor a vîrstei
de 14 ani tutela încetează. Tutorele devine curatorul minorului fără ca autoritatea tutelară să ee o hotărîre în acest
sens.
2.Temei pentru încetarea curatelei serveşte atingerea vîrstei de 18 ani în urma cărei minorul dobîndeşte
capacitatea deplinî de exerciţiu şi poate de sine stătător să dobîndească drepturi, să-şi asume obligaţii, şi să-şi
apere drepturile şi interesele în caz de încălcare a lor.
Un alt temei pentru încetarea curatelei este încheierea unei căsătorii. Condiţiile şi ordinea încheierii căsătoriei de
către un minor sînt reglementate de art.14 CF. În urma încheierii căsătoriei minorul dobîndeşte capacitatea de
exerciţiu deplină care se menţine şi în caz de divorţ (art.20 alin.2 CC).
Emanciparea minorului care a atins vîrsta de 16 ani este o noţiune nouă pentru legislaţia civilă din ţară şi este
reglementată de art.20 alin.3 CC. În urma emancipării minorul dobîndeşte capacitatea deplină de exerciţiu şi,
respectiv, decade necesitatea curatelei. În toate cazurile enumerate mai sus curatela încetează în mod automat
fără adoptarea unei hotărîri speciale a autorităţii tutelare.
 În cazul cînd printr-o hotărîre a instanţei judecătoreşti persoana, care se află sub curatelă ca fiind limitată în
capacitatea de exerciţiu, este restabilită în capacitatea deplină de exerciţiu curatela încetează. Autoritatea tutelară
emite o hotărîre privind încetarea curatelei în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti rămase definitivă.
Tutela (curatela) încetează în cazul decesului tutorului (curatorului) sau a persoanei de sub tutelă (curatelă).

Articolul 48. Patronajul asupra persoanelor fizice capabile.

(1) La cererea unei persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare,
nu este în stare să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi îndeplinească obligaţiile de sine stătător,
asupra ei poate fi instituită curatelă în formă de patronaj.
(2) Curatorul (asistentul) persoanei fizice capabile poate fi desemnat de organul de tutelă şi curatelă
doar cu consimţămîntul acesteia.
(3) Dispunerea de patrimoniul persoanei puse sub patronaj se efectuează de către curator (asistent)
doar în baza unui contract de mandat sau de administrare fiduciară încheiat cu ea. Încheierea de acte
juridice privind întreţinerea şi satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei puse sub patronaj poate fi
efectuată de curator (asistent) cu acordul ei verbal.
(4) Patronajul asupra persoanei capabile, instituit în conformitate cu alin.(1), încetează la cererea
acesteia.
(5) Curatorul (asistentul) persoanei puse sub patronaj se eliberează de la îndeplinirea obligaţiilor sale
în cazurile prevăzute la art.46 alin.(4) şi (5).

1.Patronajul ca formă de ocrotire a persoanelor capabile, dar cu o sănătate precară nu a fost desemnat anterior
în legislaţie. Ca formă de ocrotire a persoanelor capabile ea era specificată în art.129 CCF/1969 şi se numea
curatelă. În prezentul articol patronajul este, pe bună dreptate, separat de curatelă deoarece scopul curatelei este
de a întregi capacitatea de exerciţiu a persoanei care nu o posedă în deplină măsură, iar scopul patronajului – de a
ajuta persoana capabilă să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile, fiindcă nu o poate
face din cauza stării sănătăţii.
2.În alineatul comentat curatorul este denumit asistent ceea ce redă mai exact esenţa acestui statut al persoanei
care înfăptuieşte patronajul. Asistentul persoanei fizice capabile se numeşte de autoritatea tutelară la cererea
persoanei ce are nevoie de ajutor. Legea nu prevede expres care sînt cerinţele faţă de persoana ce pretinde a fi
asistent, dar, reieşind din faptul că cel care are nevoie de ajutor se află în neputinţă, am putea spune, că se cere
îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art.38 CC. Asistentul poate fi o persoană indicată de cel care are nevoie de
ajutor sau la alegerea autorităţii tutelare. În ultimul caz numirea asistentului se face numai cu consimţămîntul
persoanei care are nevoie de ajutor, deoarece ea este capabilă şi poate să-şi exprime conştient voinţa.
3.Latura patrimonială a patronajului este mai complicată, deoarece ea prevede că asistentul poate dispune de
patrimoniul persoanei puse sub patronaj doar în baza unui contract de mandat reglementat de art. art.1030-1052
CC, sau a unui contract de administrare fiduciată reglementat de art. art.1053-1060 CC. Tot în acest alineat este
stipulat că actele juridice privind întreţinerea şi satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei puse sub
patronaj pot fi încheiate de către curator (asistent) cu acordul verbal al persoanei patronate. Deci, dacă persoana
de sub patronaj nu dispune de un patrimoniu valoros, imobile, nu apare necesitatea încheierii contractului de
mandat sau de administrare fiduciară. Cu atît mai mult că în caz de necesitate a încheierii unui contract care cere
autentificare notarială asistentul poate acţiona în baza unei procuri.
Patronajul poate fi înfăptuit gratuit sau remunerat. În cazurile încheierii unui contract de mandat sau administrare
fiduciară se vor aplica prevederele art. art.1033, 1057 CC, adică activitatea la fel poate fi gratuită sau
remunerată. În scopul asigurării securităţii persoanei care se află în neputinţă activitatea asistentului este
supravegheată de autoritatea tutelară.
4.Patronajul poate înceta în baza cererii persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu care, din cauza sănătăţii
precare, nu este în stare să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi nici să-şi îndeplinească obligaţiile de sine
stătător.motivele care stau la baza cererii de încetare a patronajului nu importă.
5.Patronajul poate înceta şi în baza hotărîrii organului de tutelă şi curatelă în cazurile cînd persoana de sub
patronaj este plasată într-o instituţie de asistenţă socială publică, de tratament, pentru invalizi etc. Are dreptul de
a cere încetarea patronajului şi asistentul dacă îndeplinirea sarcinii nu poate fi efectuată de către el din motive
întemeiate (boală gravă, deplasare îndelungată, necesitatea îngrijirii unui copil minor-invalid etc.). Prezentul
alineat indicînd cazurile de încetare a patronajului, face trimitere la alin.(4) şi (5) art.46 CC, din care fapt reiese
că patronajul este reglementat de prezentul cod ca o formă a curatelei. În mod obişnuit patronajul încetează la
moartea uneia dintre părţi, fie a asistentului, fie a persoanei de sub patronaj.
 Articolul 49. Declararea persoanei dispărută fără veste

(1) Persoana fizica poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel
puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa de
judecată la cererea persoanei interesate.
(2) În cazul imposibilităţii de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut,
termenul pentru declararea dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în
care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această
luna, de la întâi ianuarie al următorului an.

1. Scopul principal al declarării persoanei fizice dispărută fără veste constă în apărarea drepturilor şi
lucrurilor acesteia, deoarece lipsa îndelungată şi necunoaşterea locului aflării ei creează pericol pentru acestea.
Totodată survin consecinţe negative pentru creditorii persoanei dispărute, precum şi pentru acele persoane care se
află la întreţinerea ei. Pentru declararea persoanei fizice dispărută fără veste trebuie să fie întrunite următoarele fapte
juridice:
a) lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării;
b) expirarea termenului de cel puţin un an din ziua primirii ultimilor ştiri la domiciliu despre locul
aflării ei;
c) epuizarea tuturor posibilităţilor de stabilire a ştiri despre locul aflării persoanei.
Declararea persoanei dispărute fără veste are loc la cererea persoanelor interesate de către instanţa de
judecată, conform prevederilor Capitolului XXVII din CPC.
Declararea de către instanţa de judecată a persoanei fizice dispărută fără veste creează o serie de consecinţe
juridice: a) asupra bunurilor acestei persoane se instituie pe baza hotărârii instanţei de judecată un administrator cu
care autoritatea tutelară încheie contract de administrare fiduciară; b) persoanele întreţinute de către persoana
declarată dispărută fără veste obţin dreptul de a primi pensie din cauza pierderii întreţinătorului; c) din bunurile
proprietatea acestei persoane se acordă mijloace de întreţinere celor pe care dispărutul era obligat conform legii să-i
întreţină; d) contractul de mandat la care este parte persoana fizică declarată dispărută fără veste încetează; d)
încetează acţiunea termenului procurii.
2. Expirarea termenului de cel puţin 1 an din ziua primirii ultimilor ştiri este o condiţie, în lipsa căreia
persoana fizică nu poate fi declarată absentă fără veste. Dacă se cunoaşte ziua primirii ultimilor ştiri, atunci termenul
de un an de zile începe să curgă din acea zi. Dacă este imposibil de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii
despre dispărut, termenul pentru declararea dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii următoare
celei în care au fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această
luna, de la întâi ianuarie al următorului an.

Articolul 50. Protecţia bunurilor celui dispărut fără veste

(1) Dacă este necesară administrarea permanentă a patrimoniului persoanei declarate dispărută fără
veste, instanţa de judecată numeşte un administrator, cu care autoritatea tutelară încheie un contract de
administrare fiduciară. La cererea persoanei interesate, instanţa de judecată poate numi un administrator şi
înainte de expirarea unui an din ziua primirii ultimilor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute.
(2) Declararea dispariţiei persoanei nu atrage modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor
acesteia.

1. În scopul protejării averii persoanei declarate absente fără veste, precum şi a persoanelor aflate cu el în
raporturi juridice, dar care nu şi le pot realiza din cauza absenţei persoanei, se instituie un administrator.
Administratorul se numeşte de către instanţa de judecată, iar autoritatea tutelată încheie cu acesta un contract de
administrare fiduciară. Contractul de administrare fiduciară este reglementat de prevederile art. art. 1053 – 1060.
Administratorul fiduciar este în drept, în temeiul acestui contract, să efectueze orice acţiuni în interesul celui
declarat absent fără veste, inclusiv şi să încheie acte juridice, să achite datoriile persoanei declarate absente fără
veste, să înainteze pretenţii către debitorii celui declarat absent fără veste.
Administratorul este împuternicit să achite datoriile persoanei declarate absente fără veste, să înainteze
pretenţii către debitorii celui declarat absent fără veste. Creditorii celui absent fără veste sunt în drept să înainteze
pretenţii către administrator.
Ca excepţie, asupra averii persoanei declarate absente fără veste, administratorul se numeşte de către instanţa
de judecată, la cererea persoanei interesate, chiar dacă nu a expirat termenul de un an din ziua primirii ultimilor ştiri
despre locul aflării persoanei dispărute. Dacă persoana absentă fără veste este declarată prin hotărârea instanţei de
judecată absentă fără veste, administratorul se înlocuieşte cu un alt administrator instituit în baza hotărârii instanţei
de judecată prin care a avut loc declararea persoanei absente fără veste.
 2. Declararea persoanei absente fără veste nu duce la modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor ei.
Drepturile şi obligaţiile persoanei declarate absente fără veste sunt exercitate şi executate de către administrator.

Articolul 51. Efectele apariţiei persoanei declarate dispăruta fără veste

(1) Dacă persoana declarată dispărută fără veste apare sau dacă sînt ştiri despre locul aflării ei,
instanţa de judecată, la cererea persoanei interesate, anulează hotărârea de declarare a dispariţiei şi
desfiinţează, după caz, administrarea fiduciara a patrimoniului acesteia.
(2) Cel declarat dispărut poate cere administratorului fiduciar repararea prejudiciului cauzat prin
administrarea necorespunzătoare a patrimoniului său.

1. Declararea persoanei absente fără veste prezumă aflarea acestuia în viaţă. Dacă persoana apare sau sunt
ştiri despre locul aflării ei, instanţa de judecată printr-o nouă hotărâre anulează hotărârea pronunţată prin care
persoana a fost declarată absentă fără veste. Anularea hotărârii instanţei de judecată are loc la cererea persoanei
declarate absent fără veste sau altor persoane interesate în ordinea stabilită de art. 301 din CPC. Hotărârea de
anularea constituie temei pentru desfiinţarea administrării fiduciare asupra bunurilor acesteia. Administratorul este
obligat să prezinte proprietarului o dare de seamă despre cheltuielile care le-a suportat în legătură cu administrarea
patrimoniului.
2. Deoarece administratorul fiduciar fiind obligat să administreze în nume propriu patrimoniul persoanei
declarate dispărute, dar pe riscul şi pe contul acesteia, el este obligat să manifeste faţă de interesele persoanei
declarate absente fără veste diligenţă de care dă dovadă în propriile afaceri. De aceea, dacă administratorul fiduciar
nu administrează corespunzător patrimoniul persoanei declarate absente, ultima este în drept să pretindă repararea
prejudiciului cauzat (a se vedea art. 14 şi comentariul respectiv).

Articolul 52. Declararea persoanei decedata

(1) Persoana poate fi declarată decedată prin hotărâre a instanţei de judecată dacă timp de 3 ani la
domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde se află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce
prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei a presupune ca a decedat în urma unui anumit accident.
(2) Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare poate fi declarată
decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare.
(3) Ziua morţii persoanei declarate decedată se consideră ziua la care hotărârea judecătorească privind
declararea decesului ei a rămas definitivă. Dacă o persoană dispărută în împrejurări care prezentau o
primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat în urma unui accident este declarată
decedată, instanţa de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate.
(4) Declararea decesului produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul fizic constatat.

1. Persoana fizică poate fi declarată decedată dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege. Conform regulii
generale, dacă, timp de 3 ani, la domiciliul persoanei lipsesc ştiri despre locul aflării şi au fost epuizate toate
mijloacele posibile pentru stabilirea locului aflării, persoana poate fi declarată decedată de către instanţa de judecată
la cererea persoanelor interesate. Pentru declararea persoanei decedată legea nu stabileşte obligativitatea declarării
absenţei fără veste pe durata termenului în care ea a lipsit. Este suficient ca din momentul primirii ultimilor ştiri la
domiciliu despre locul aflării persoanei să expire 3 ani. Declararea persoanei decedate poate avea loc şi după
expirarea a 6 luni, dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte (calamităţi naturale – inundaţii,
cutremure etc.) sau care dau temei a presupune ca a decedat în urma unui anumit accident (incendiu, catastrofe
aeriene, auto, maritime etc.).
2. Dacă dispariţia fără veste este legată de acţiuni militare, atunci persoana poate fi declarată decedată numai
după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare. În baza acestui temei poate fi declarat mort de către
instanţa de judecată nu numai un militar, dar şi orice altă persoană fizică, care a dispărut în urma acţiunilor militare.
3. Ziua morţii persoanei declarate decedată, în temeiurile prezentului articol, se consideră ziua la care
hotărârea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas definitivă. Dar dacă persoana este declarată
decedată în urma dispariţiei în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune
că a decedat în urma unui accident, instanţa de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morţii ei
prezumate, adică ziua în care a avut loc accidentul sau calamitatea naturală.
Declararea persoanei decedate la cererea persoanelor interesate are loc în conformitate cu prevederile
Capitolului XXVII din CPC. La declararea persoanei decedate în baza temeiurilor stabilite la art. 52 alin. 1 şi alin.2 ,
instanţa de judecată reiese din prezumţia morţii acesteia. Cu toate acestea hotărârea definitivă a instanţei de judecată
serveşte temei pentru introducerea în actele de stare civilă a datelor privind decesul persoanei. Dar declararea
persoanei decedate nu exclude posibilitatea aflării ei în viaţă. Din aceste considerente hotărârea instanţei de judecată
despre declararea decesului are forţă juridică numai la domiciliul ei, adică la locul unde a fost declarată decedată.
Numai în acest loc se face înscrieri în actele de stare civilă despre decesul ei, căsătoria se consideră desfăcută, iar
bunurile care-i aparţineau trec la moştenitori. Dacă persoana declarată decedată se află undeva în viaţă, hotărârea
dată nu influenţează asupra capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu la locul aflării ei de facto. Toate convenţiile
încheiate de persoana declarată decedată sun considerate valabile şi au putere juridică datorită faptului că ea posedă
capacitate de exerciţiu. Declararea morţii nu influenţează asupra drepturilor ei subiective, dobândite acolo unde nu
se ştie despre declararea decesului ei.
4. Declararea decesului are aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizică, ceea ce înseamnă că drepturile lui
personale încetează ori se deschide succesiunea asupra bunurilor şi acestea trec la moştenitori.

Articolul 53. Efectele apariţiei persoanei declarate decedată

(1) În cazul apariţiei sau descoperirii locului de aflare a persoanei declarate decedată, instanţa de
judecata anulează hotărîrea privind declararea decesului ei.
(2) Independent de momentul apariţiei sale, persoana declarată decedată poate cere de la oricare altă
persoană să-i restituie bunurile care s-au păstrat şi care au trecut cu titlu gratuit la aceasta după declararea
decesului sau.
(3) Dobînditorul cu titlu oneros nu este obligat să restituie bunurile dacă nu se dovedeşte că la data
dobândirii lor ştia că cel declarat decedat este în viaţă. Dacă bunurile nu s-au păstrat, dobînditorul de rea-
credinţă este obligat să restituie valoarea lor.
(4) Dacă bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza dreptului de succesiune la stat şi au
fost vândute, după anularea hotărârii de declarare a decesului persoanei i se restituie suma realizată din
vânzarea bunurilor.

1. Temei pentru anularea hotărârii instanţei de judecată despre declararea persoanei decedate constituie
apariţia ei la domiciliu sau depistarea locului aflării ei. Adresarea la instanţa de judecată cu cererea despre anularea
hotărârii instanţei de judecată poate parveni atît de la persoana declarată decedată cît şi de la alte persoane interesate.
Anularea hotărârii despre declararea persoanei decedate serveşte temei pentru anularea înregistrării decesului în
registrul de stare civilă. Căsătoria persoanei declarate decedate poate fi restabilită de către organele stării civile la
cererea ambilor soţi, dacă nici unul din ei nu a încheiat o nouă căsătorie.
2. Restituirea bunurilor care persoanei declarate decedate depinde de faptul dacă s-a păstrat în natură şi de
caracterul trecerii lor la alte persoane. Indiferent de momentul apariţiei sale, dar în limitele termenului de prescripţie,
care începe să curgă din momentul în care după apariţia sa persoana a aflat sau trebuia să afle despre trecerea
bunurilor sale la alte persoane, este în drept să se adreseze pentru restituirea lor. Astfel, persoana declarată decedată
poate cere de la oricare persoană restituirea bunurilor care s-au păstrat în natură şi au trecut cu titlu gratuit la
dobînditor după declararea decesului său (în ordine de succesiune sau au fost donate de către moştenitori
persoanelor terţe). Interpretând per a contraria prevederea respectivă, ajungem la concluzia că, dacă bunurile, cu
toate că au trecut cu titlu gratuit, dar nu s-au păstrat în natură, valoarea acestora nu se restituie de către dobânditorii
cu titlu gratuit. Dobînditorul cu titlu gratuit, în cazul în care a distrus, a consumat sau a realizat bunurile dobândite,
este obligat să compenseze valoarea lor în bani, conform prevederilor art. 1398, dacă se dovedeşte că la momentul
dobândirii ştia despre aflarea în viaţă a persoanei declarate decedate.
3. Dacă bunurile au trecut în baza unor acte juridice cu titlu oneros, persoana declarată decedată nu este în
drept să ceară restituirea lor de la dobînditorul cu titlu oneros. Ca excepţie, de la dobînditorul cu titlu oneros
bunurile vor putea fi cerute, dacă se va dovedi că acesta a fost de rea-credinţă la data dobândirii lor. Adică se face
dovada că dobînditorul ştia că cel declarat decedat este în viaţă. În acest caz dobînditorul de rea-credinţă este obligat
să restituie bunurile dobândite, iar dacă bunurile nu s-au păstrat, fiind distruse, realizate, întrebuinţate, el este obligat
să restituie valoarea lor. Deseori odată cu cererea de restituire a bunurilor pot apărea litigii referitor la veniturile
dobândite şi cheltuielile suportate pe durata folosirii lor de către dobînditorul de la care sunt restituite bunurile.
Soluţionarea lor va avea loc în conformitate cu prevederile art. 312 (vezi comentariul la articolul respectiv).
4. Cu totul diferit este soluţionată problema în cazul în care bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe
baza dreptului de succesiune la stat. Dacă aceste bunuri nu s-au păstrat (au fost vândute), atunci, după anularea
hotărârii de declarare a decesului, persoanei i se restituie suma realizată din vânzarea bunurilor.

Articolul 54. Înregistrarea de stat a actelor de stare civilă

(1) Înregistrării de stat sînt supuse următoarele acte de stare civilă:

a) naşterea;
b) adopţia;
c) stabilirea paternităţii;
d) încheierea căsătoriei;
e) desfacerea căsătoriei;
f) schimbarea numelui;
g) decesul.
 (2) Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează de către organele de înregistrare a actelor de stare
civilă prin înscrierea datelor în registrele actelor de stare civilă şi eliberarea de certificate în baza acestor
înscrieri.
(3) Organele care efectuează înregistrarea actelor de stare civila, procedura de înregistrare a acestor
acte, procedura de rectificare şi modificare a lor, restabilirea şi anularea înscrierilor actelor de stare civila,
forma registrelor actelor de stare civila şi a certificatelor, precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a
registrelor actelor de stare civila, se stabilesc prin lege.

1. Conform art. 3 al Legii nr. 100/2001 privind actele de stare civilă, acestea sunt înscrisuri autentice de stat,
prin care se confirmă faptele şi evenimentele ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi
obligaţiilor persoanelor şi caracterizează statutul de drept al acestora. Alin. 1 al articolului comentat enumără care
acte de stare civilă se supun înregistrării de stat, lista cărora este exhaustivă şi nu poate fi lărgită. Astfel, sunt supuse
înregistrării de stat asemenea acte de stare civilă precum: naşterea, adopţia, stabilirea paternităţii, încheierea
căsătoriei, desfacerea căsătoriei, schimbarea numelui , decesul.
Înregistrarea de stat a actelor de stare civilă are importanţă pentru protecţia drepturilor patrimoniale şi
personal nepatrimoniale ale persoanelor fizice, deoarece de aceste evenimente legea leagă apariţia, modificarea sau
încetarea unor drepturi şi obligaţii de o importanţă majoră pentru persoanele fizice. Astfel, odată cu naşterea
copilului la părinţi apar drepturi şi obligaţii părinteşti, obligaţii de întreţinere; în legătură cu moartea persoanei apar
drepturile de succesiune a patrimoniului defunctului, dreptul copilului minor al defunctului la pensie etc.
Scopul înregistrării de stat constă în stabilirea unei dovezi incontestabile a faptului că evenimentele respective
au avut loc şi momentul când ele au avut loc. În unele cazuri legea leagă de înregistrarea actului de stare civilă
naşterea (stingerea) de drepturi, adică stabileşte că drepturile şi obligaţiile corespunzătoare apar sau încetează doar
din momentul înregistrării actelor de stare civilă. Asemenea importanţă este atribuită înregistrării căsătoriei şi
desfacerea căsătoriei (desfacerea la organele de stare civilă).
Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează şi în interesul statului, pentru a determina, de exemplu,
gradul de natalitate, mortalitate, etc. Aceste date sunt necesare pentru elaborarea unor prognoze ştiinţific
argumentate de dezvoltare economică şi socială a societăţii.
2. Înregistrarea de stat a actelor de stare civilă se efectuează de către organele de înregistrare a actelor de stare
civilă. Sunt recunoscute valabile actele de stare civilă oficializate conform ritualurilor religioase, până la instituirea
sau reconstituirea organelor de stare civilă. Aceste acte de stare civilă se echivalează cu actele de stare civilă
întocmite la organele de înregistrarea a actelor de stare civilă şi nu necesită înregistrare de stat ulterioară.
Înregistrarea actelor de stare civilă se efectuează prin înscrierea datelor de către funcţionarul organului de
stare civilă în registrele actelor de stare civilă, eliberându-se în baza acestor înscrieri certificatele corespunzătoare de
stare civilă.
3. Articolului comentat are un conţinut general şi se limitează doar la aspectele cele mai generale în materia
actelor de stare civilă. Aceasta se explică prin faptul că: organele care efectuează înregistrarea actelor de stare civila,
procedura de înregistrare a acestor acte, procedura de rectificare şi modificare a lor, restabilirea şi anularea
înscrierilor actelor de stare civila, forma registrelor actelor de stare civila şi a certificatelor, precum şi modalitatea şi
termenele de păstrare a registrelor actelor de stare civila, se stabilesc prin Legea nr. 100/2001 privind actele de stare
civilă.

Capitolul II
PERSOANA JURIDICA
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE

Articolul 55. Noţiunea de persoana juridica

(1) Persoana juridica este organizaţia care are un patrimoniu distinct si răspunde pentru obligaţiile sale cu
acest patrimoniu, poate sa dobândească si sa exercite in nume propriu drepturi patrimoniale si
personale nepatrimoniale, sa-si asume obligaţii, poate fi reclamant si pârât în instanţa de judecata.
(2) Persoana juridica poate fi organizata in mod corporativ sau in baza calităţii de membru, poate fi
dependenta sau independenta de un anumit număr de membri, poate avea scop lucrativ sau nelucrativ.
(3) In funcţie de participare la constituirea patrimoniului persoanei juridice, fondatorii (membrii) au sau nu
au drepturi de creanţă fata de ea. Persoane juridice in a căror privinţă fondatorii (membrii) au drepturi
de creanţa sânt societăţile comerciale si cooperativele. Persoane juridice in a căror privinţa fondatorii
(membrii) nu au drepturi de creanţa sânt organizaţiile necomerciale.

1. Persoana juridică este un subiect de drept creat de legiuitor prin ficţiune în scopul de a permite colectivelor
de indivizi să se manifeste în raporturile juridice similar unei persoane fizice. Pentru aceasta dispoziţia alin.(1)
defineşte persoana juridică evidenţiind principalele elemente ale acesteia – organizaţia (structura organizatorică)
proprie, patrimoniul distinct, răspunderea, capacitatea civilă şi procedurală.
- Organizaţia presupune o structură internă a subiectului – persoană juridică prin care colectivul de
participanţi (fondatorii, asociaţii, membrii, acţionarii etc) al acesteia formează şi manifestă în exterior o voinţă
unitară. Altfel spus, organizaţia este structurarea colectivului de oameni astfel încât aceştia să se manifeste ca unul
singur. Persoana juridică ca o organizaţie de sine – stătătoare presupune existenţa a cel puţin două organe
obligatorii şi altele facultative:
a) organul suprem. Organul suprem (mai numit şi principal) la fondare este totalitatea fondatorilor. În timpul
activităţii persoanei juridice organul suprem include în sine totalitatea asociaţilor, membrilor, acţionarilor
etc. În cadrul acestui organ se formează voinţa persoanei juridice, care-şi găseşte expresia în actele adoptate.
Actele acestui organ se fac în forma actelor de constituire (contract, statut), hotărârile de modificare şi
completare a acestora, precum şi alte acte adoptate prin majoritatea voturilor stabilite de lege sau de însuşi
actele constitutive. Numit convenţional organ suprem (adunarea asociaţilor, adunarea generală a membrilor,
acţionarilor, congres etc.) acesta este cel care decide cele mai importante probleme ce ţin de existenţa
acestui subiect. Astfel el decide fondarea persoanei juridice, aprobă actele de constituire le modifică şi
completează, determină scopul, obiectul de activitate, modul de gestionare a patrimoniului, constituie toate
celelalte organe ale persoanei juridice, precum şi poate decide reorganizarea şi lichidarea persoanei juridice.
Actele acestui organ, adoptate în limitele stabilite de lege sunt obligatorii pentru toţi participanţii persoanei
juridice, organele acesteia şi persoanele cu funcţii de răspundere. În cazurile stabilite acestea sunt opozabile
terţilor.
b) Organul executiv. Organul executiv este cel care manifestă în exterior voinţa persoanei juridice. Acesta
poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie) sau unipersonal (director, manager, preşedinte,
administrator etc.) Organul executiv deţine atribuţii de gestiune a patrimoniului şi reprezentare a persoanei
juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi actele constitutive organului principal, organul executiv
poate face orice acţiuni legale în numele persoanei juridice.
Unele persoane juridice au o structură organizatorică mai complicată. Astfel pot fi create organe reprezentative care
se interpun între organul principal şi cel executiv şi organe de control. În calitate de organ reprezentativ sunt
consiliul directoriu la societăţile pe acţiuni şi cooperativele de producţie care au mai mult de 50 de acţionari sau
membri, consiliul de administraţie la întreprinderile de stat, consiliile instituţiilor financiare, fondurilor de investiţii,
a burselor etc. Aceste organe au atribuţia de a supraveghea activitatea organului executiv în perioada dintre şedinţele
organului principal, de a decide asupra unor chestiuni urgente care i le-a delegat organul principal. În unele cazuri
organul principal poate delega şi atribuţia de desemnare şi revocare a organului executiv.
În calitate de organ de control sunt considerate comisia de revizie, de cenzori, sau un auditor independent
angajat special în acest scop. Organul de control controlează activitatea organului executiv şi raportează rezultatele
acestuia organului suprem.
Unele persoane juridice au structuri teritoriale (filiale), care deşi sunt amplasate în alte localităţi ele sunt părţi
componente ale acesteia, depind de ea organizatoric, juridic şi economic.
Patrimoniu distinct. Reieşind din prevederile art.284 alin.(1) din CC, patrimoniul persoanei juridice reprezintă
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter economic al persoanei juridice. Reieşind din noţiunea legală în
patrimoniu se conţine o parte activă şi o parte pasivă. Frecvent prin patrimoniu se înţelege numai latura activă, adică
ansamblul de bunuri (lucruri şi drepturi) ale persoanei juridice. Înzestrarea iniţială a persoanei juridice cu
patrimoniu este prerogativa fondatorilor. Participanţii la fondare fie că transmit cu titlul de aport la capitalul social,
cotizaţie, taxă sau o altă contribuţie materială, fie se obligă să transmită în viitor anumite valori sau să contribuie
prin anumite activităţi la formarea patrimoniului. Caracterul distinct al patrimoniului arată că acesta nu se confundă
cu patrimoniul participanţilor la persoana juridică, deşi arată că aceştia sunt sursa de formare a patrimoniului,
participă într-un anumit mod la activitatea persoanei juridice. Prin patrimoniu se stabileşte legătura de dependenţă a
persoanei juridice de voinţa participanţilor săi. Participanţii înzestrează persoana juridică cu patrimoniu pentru a
realiza anumite scopuri comune.
Ca universalitate juridică patrimoniul persoanei juridice este unic. Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru
fiecare persoană juridică şi depinde de valoarea bunurilor pe care fondatorii le transmit, precum şi de eficienţa
activităţii acesteia. Patrimoniul nu depinde de regimul juridic al bunurilor care întră în activ, însă valoarea şi
lichiditatea acestora arată dinamica patrimoniului.
Răspunderea. Fundamentul răspunderii persoanei juridice îl constituie patrimoniul acesteia. Toate bunurile
incluse în activul patrimoniului pot fi urmărite pentru obligaţiile asumate. În unele cazuri pentru obligaţiile
persoanei juridice pot fi urmăriţi şi alte persoane (art.68). Ca exemplu ar servi răspunderea asociaţilor pentru
obligaţiile societăţii în nume colectiv (art.121, 128), a comanditaţilor pentru obligaţiile societăţii în comandită
(art.136) a fondatorilor pentru obligaţiile instituţiei (art.183). Răspunderea persoanei juridice este una materială
independent de caracterul şi natura obligaţiei – civile, administrative, fiscale sau penale.
Capacitatea. Pentru a avea calitatea de subiect şi a se manifesta în circuitul civil similar unui individ, persoanei
juridice i s-a conferit capacitate civilă, inclusiv capacitate de avea drepturi şi obligaţii proprii (capacitate de
folosinţă), precum şi de a dobândi drepturi şi aşi asuma obligaţii prin fapte proprii (capacitate de exerciţiu). În
legătură cu aceasta au fost stabilite criteriile prin care o persoană juridică se individualizează, făcându-se posibil să
fie văzută distinct de alte subiecte. Aceste criterii au ca scopul de identifica subiectul respectiv dintre totalitatea de
persoane ( art.66 denumirea persoanei juridice) şi de ai determina stabilimentul în spaţiu (art. 67 sediul).
Datorită capacităţii atribuite prin lege persoana juridică participă în circuitul civil dobândind drepturi şi
asumându-şi obligaţii, manifestându-şi astfel voinţa în raport cu alte subiecte. Pentru a evidenţia sub toate aspectele
capacitatea civilă a persoanei juridice legiuitorul a considerat necesar să evidenţieze, chiar în definiţie şi capacitatea
civilă materială (aptitudinea de a dobândi drepturi şi aşi asuma obligaţii) şi capacitatea civilă procedurală
(aptitudinea de a fi reclamant şi pârât în instanţă).
Capacitatea materială a persoanei juridice este determinată de prevederile art. 60 şi 61 din CC cât şi de
dispoziţiile actelor legislative speciale care reglementează diverse forme de persoane juridice.
Capacitatea procesuală a persoanei juridice este prevăzută de Codul de procedură civilă, legea cu privire la
contenciosul administrativ etc.
2. Alin.(2) stabileşte anumite criterii de clasificare a persoanelor juridice. Ca criterii principale sunt evidenţiate
unirea factorului material sau personal, numărul de participanţi, precum şi scopul persoanei juridice. În sensul
acestei norme persoana juridică este organizată:
a) în mod corportativ sau dependentă de calitatea de membru. La constituirea persoanei juridice în mod
corporativ prioritate i se acordă criteriului material de participare la formarea patrimoniului persoanei
juridice şi existenţei anumitor drepturi patrimoniale ale fondatorilor asupra persoanei juridice astfel
constituire. Posibilitatea fiecărui fondator de a influenţa activitatea persoanei juridice organizate în mod
corporativ depinde de mărimea participaţiunii la capitalul social. Ca exemple de persoane juridice
constituite în mod corporativ sunt societatea comercială pe acţiuni şi societatea cu răspunderea limitată. La
constituirea persoanei juridice dependentă de calitatea de membru nu are importanţă valoarea participării
patrimoniale a fondatorului, membrului sau asociatului, fiecăruia din aceştia revenindu-le câte un singur
vot. Astfel de categorii de persoane juridice se consideră societăţile comerciale în nume colectiv şi în
comandită, asociaţiile(sindicate, partide), cooperative de producţie etc.
b) persoana juridică poate fi dependentă de un anumit număr de persoane. Potrivit acestui criteriu legiuitorul
leagă existenţa persoanei juridice de un anumit număr de participanţi (fondatori, asociaţi, membri). De
exemplu o societate în nume colectiv sau în comandită poate avea numărul de asociaţi minim de 2 persoane
şi maxim de 20 de persoane.(art.121 şi 136 CC), cooperativele de producţie pot avea cel puţin de 5
persoane, societatea pe acţiuni de tip închis poate avea cel mult de 50 de persoane, partidele politice - cel
puţin 5000 de membri. Prevederi speciale sunt prevăzute şi pentru alte forme de persoane juridice.
Încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la numărul de asociaţi au consecinţe diferite. Societatea în nume
colectiv şi societatea în comandită în care au rămas un singur asociat se dizolvă dacă timp de 6 luni nu se
reorganizează (v. art.134 şi 143). Dacă într-o societate pe acţiuni de tip închis numărul de acţionari
depăşeşte 50 de persoane survin obligaţiile stabilite la art.2 alin.(8) şi (9) din Legea nr.1134/1997 cu
privire la societăţile pe acţiuni, adică aceasta se va reorganiza sau lichida. Dacă partidul sau o organizaţiei
social politică nu confirmă numărul minim de membri stabilit prin art.5 din Legea nr.718/1991 survin
consecinţele indicate la art.18 din aceiaşi lege. În cazul în care legea specială nu prevede consecinţele
încălcării se aplică dispoziţiile art.87 din C.civ./2002.
a) Persoane juridice cu scop lucrativ sau cu scop nelucrativ. Criteriul principal al acestei clasificări este
scopul urmărit de fondatori sau asociaţii persoanei juridice. Persoane juridice cu scop lucrativ sunt
societăţile comerciale (art.106-170 CC), întrepriderile de stat şi municipale (art.179 CC) cooperativele de
producţie şi cooperativele de întreprinzător. Societăţile comerciale sunt constituite în scop de a desfăşura
activitatea de întreprinzător, obţinerea în rezultatul acestora a unor beneficii şi împărţirea lor între asociaţi
cu titlu de dividend. Societăţile comerciale se constituie în formele stabilte de art.106 (2) din CC, adică
SNC, SC, SRL şi SA. Persoanele juridice care nu au scop lucrativ sunt organizaţiile necomerciale
(asociaţiile, instituţiile, fundaţiile etc.), persoanele juridice de drept public şi cooperativele de consum.
Aceste persoane juridice se constituie în scopuri ideale, iar în caz de obţinere a unor venituri din activitatea
lor acesta este destinat realizării scopului propus şi nu se împarte între fondatori sau asociaţi.
3. Prin alin.(3) din articolul comentat legiuitorul determină legătura juridică dintre persoana juridică şi persoanele
care au constituit-o sau care dobândesc ulterior calitatea de asociat, membru sau acţionar al persoanei juridice.
Persoanele care constituie persoana juridică au posibilitatea de a participa la activitatea acesteia şi de a influenţa
formarea voinţei ei prin exprimarea dreptului de vot. Toţi participanţii la persoana juridică trebuie să contribuie la
formarea patrimoniului acesteia prin facerea unor aporturi la capitalul social, plata unor cotizaţii, taxe sau altfel de
contribuţii materiale. Ca urmare a acestor plăţi participantul obţine anumite drepturi asupra persoanei juridice,
drepturi care, la rândul lor pot fi divizate în drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale. Referindu-se la drepturile
asupra patrimoniului (drepturi patrimoniale), legiuitorul a arătat că în societăţile comerciale, în cooperative, în
întreprinderile de stat şi municipale fondatorii şi asociaţii ( numiţi participanţii) dispun de asemenea drepturi.
Membrii organizaţiilor necomerciale, în special asociaţiile, sindicatele, partidele, cultele participanţii nu au drepturi
patrimoniale asupra activelor persoanei juridice.
Participanţii la societăţile comerciale care au cote de participare la capitalul social, adică drepturi de creanţă, au
posibilitatea, în anumite condiţii, să-l înstrăineze prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, precum şi să dispună
într-un alt mod de acest drept (art.131, 139,149, 152, 166 etc.). Cota de participare acordă deţinătorului dreptul la o
cotă din beneficiul supus repartizării între asociaţi, precum şi în cazul lichidării are dreptul la o parte din activele
supuse repartizării (art.96). În unele persoane juridice (societatea în nume colectiv, în comandită, cooperative)
asociatul poate să se retragă din societate cerând o cotă din activele acesteia.
Participanţii organizaţiilor necomerciale nu au drepturi patrimoniale asupra activelor acestora. Şi în această
situaţie ei nu pot pretinde la o parte din veniturile organizaţiei nu pot cesiona calitatea de asociat, nu pot pretinde la
o cotă parte din patrimoniu în caz de retragere, excludere şi lichidare (art.97).

Articolul 56. Regimul juridic aplicabil persoanelor juridice străine

Persoanele juridice străine sânt asimilate, in condiţiile legii, cu persoanele juridice ale Republicii Moldova.

Persoanele juridice înregistrate în statele străine (persoane juridice străine) au aceleaşi drepturi ca şi persoanele
juridice înregistrate în Republica Moldova (persoane juridice naţionale) dacă legea din Moldova nu stabileşte altfel.
Principalele reglementări ce ţin de statutul juridic al persoanelor juridice străine sunt stabilite prin dispoziţiile
art.1596 – 1600 C. Civ./2002. Reglementări speciale se conţin şi în legi speciale.
Este important de a nu confunda persoana juridică străină cu „întreprinderea cu investiţii străine” reglementată
prin Legea nr.998/1992 privind investiţiile străine. Întreprinderea cu investiţii străine se constituie în Republica
Moldova în una din formele societăţilor comerciale stabilite la art.106 alin.(2) CC, se înregistrează în Registrul de
stat al întreprinderilor şi organizaţilor şi se consideră persoană juridică naţională.
Legislaţia pune anumite limite persoanelor juridice străine. De exemplu persoanele juridice străine sunt limitate
în dreptul de a cumpăra terenuri cu destinaţie agricolă (art.6 alin.(2) din Legea nr.1308/1997). Potrivit dispoziţiilor
art.4 din Legea nr.718/1991 în Republica Moldova nu se admite crearea partidelor şi altor organizaţii social politice
ale statelor străine, precum şi subdiviziunile şi organizaţiile lor. Societăţile pe acţiuni din statele străine pot plasa
acţiuni în RM numai cu respectarea dispoziţiilor art.29 din Legea nr.199/1998.
Instituţiile financiare străine pot desfăşura activităţi pe teritoriul Republicii Moldova numai prin filiale şi
sucursale şi numai dacă au fost autorizate de Banca Naţională a Moldovei art.6,7 din Legea nr.550/1995.

Articolul 57. Tipurile de persoane juridice

Persoanele juridice sânt de drept public sau de drept privat care, in raporturile civile, sânt situate pe
poziţii de egalitate.

Persoanele juridice sunt divizate în două categorii de drept public şi de drept privat. Această diviziune îşi
raţionamentul în interesul pe care îl promovează aceste persoane.
Dacă persoana juridică reprezintă interesul general al unei colectivităţi (toţi cetăţenii statului sau a unei
localităţi) aceasta este una de drept public.
Dacă persoana juridică este constituită de persoane private în scopul de a promova interese particulare ale
membrilor săi, sau unui cerc mai larg de persoane, aceasta este de drept privat.
Evidenţierea persoanelor juridice ca fiind de drept public trebuie de făcut după trei criterii:
a) Statutul juridic al membrului, asociatului sau al fondatorului. Această structură include o colectivitate
determinată sau determinabilă de oameni: cetăţenii statului; cetăţenii care locuiesc în localitatea concretă,
înseşi statul, un organ al acestuia, sau o persoană juridică formată de acestea.
b) Sursa principală a patrimoniului sunt bunurile din proprietatea colectivităţii. Aceasta din urmă decide soarta
lor prin hotărârile organelor reprezentative sau de către organele executive.
c) Scopul persoanei juridice este interesul general al colectivităţii. Persoanele juridice de drept public nu poate
avea scop lucrativ.
Statul şi unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public(art.58 CC). Statul îşi realizează
capacitatea juridică prin intermediul organelor sale cărora le atribuie personalitate juridică. Statul, prin intermediul
organului competent formează şi alte persoane juridice drept public, cărora li se deleghează funcţii ale statului.
Astfel de persoane sunt Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Unele persoane de
drept public, cum ar fi Camera de Comerţ şi Industrie, Uniunea Notarilor, Uniunea Avocaţilor etc. deşi au ca
participanţi persoane private ele urmăresc un scop general promovat şi susţinut de stat, iar statul de asemenea le
poate delega exercitarea unor atribuţii de stat.
Societăţile comerciale, organizaţiile necomerciale, cooperativele şi alte persoane juridice sunt persoane juridice
de drept privat. Deşi unele persoane juridice de drept privat promovează un interes general, similar persoanelor de
drept public, ele continuă să fie persoane juridice de drept privat. Ne referim în această situaţie la sindicate , partide,
organizaţii social politice şi altele de tipul acestora.
Potrivit dispoziţiei comentate, persoanele juridice de drept public şi cele de drept privat în raporturile civile au
drepturi şi obligaţii similare. În caz de încheiere a unor contracte de vânzare –cumpărare, arendă, împrumut, prestări
servicii etc. Statul şi unităţile teritorial administrative, indiferent de poziţia lor contractuală au aceleaşi drepturi şi
obligaţii ca şi persoanele private. Pentru executarea necorespunzătoare sau pentru neexecutarea contractului acestea
vor fi putea fi obligate să-şi onoreze obligaţia şi să plătească daune interese. Statul şi celelalte persoane juridice de
drept public nu pot avea o poziţie privilegiată în raport cu cele de drept privat, căci în acest caz se pierde interesul
acestora din urmă de a contracta.

Articolul 58. Persoanele juridice de drept public

(1) Statul si unităţile administrativ-teritoriale participa la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate
cu celelalte subiecte de drept. Atribuţiile statului si ale unităţilor administrativ-teritoriale se exercita in
asemenea raporturi de organele acestora, in conformitate cu competenta lor.
(2) Organele împuternicite sa exercite o parte din funcţiile (atribuţiile) Guvernului poseda personalitate
juridica doar daca aceasta decurge din prevederile legii sau, in cazurile expres prevăzute de lege, din
actele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale.
(3) Prin derogare de la prevederile alin.(2), persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa si altfel, in
cazuri expres prevăzute de lege.
(4) Următoarele articole ale acestui capitol nu se aplica persoanelor juridice de drept public, cu excepţia
cazurilor prevăzute expres.

1.Reieşind din denumire şi conţinutul articolului comentat persoane juridice de drept public sunt statul, organele
statului cărora prin lege le sunt atribuite statut de personalitate juridică, unităţile administrativ teritoriale şi alte
persoane juridice formate în modul stabilit de lege de către stat, organele statului sau de unităţile administrativ
teritoriale
Acestora li se aplică normele ce privesc persoanele juridice reglementate de Codul civil, dacă contrariul nu
rezultă din prevederile legilor speciale.
Statul, fiind menţionat ca subiect distinct de drept, se manifestă în circuitul civil ca o persoană juridică de drept
public. Deşi nici un act normativ nu determină clar structura organizatorică a statului aceasta poate fi evidenţiată
prin prisma noţiunii de persoană juridică. Structural statul are o organizare similară persoanei juridice având un
organ suprem, un organ reprezentativ şi organe executiv.
Organul suprem – este poporul (totalitatea cetăţenilor) căruia potrivit art. 2 din Constituţie aparţine
suveranitatea şi puterea în stat. Poporul îşi poate manifesta şi exprima unitar voinţa prin două modalităţi: - direct,
prin participarea la referendum şi la alegeri; - indirect prin reprezentaţii săi în organul legislativ. La alegeri poporul
delegă puterea de stat care-i aparţine spre a fi exercitată persoanelor care întrunesc un anumit număr de voturi,
numiţi parlamentari. Aceştia la rândul lor în comun formând Parlamentul organ cu atribuţii de legiferare al statului.
Parlamentul formează voinţa statului care îşi găseşte expresia în actele legislative, acte care stabilesc modul
de formare şi funcţionare a tuturor organelor statului şi determină comportamentul tuturor participanţilor la
raporturile juridice. Dispoziţiile actelor legislative sunt obligatorii pentru toţi participanţii la viaţa juridică –
persoane fizice, persoane juridice organe de stat, inclusiv şi pentru organul emitent.
Organ executiv – este Guvernul. Acesta, potrivit Legii cu privire la Guvern organizează executarea actelor
legislative, gestionează patrimoniul statului, reprezintă statul în raporturi juridice, inclusiv încheie contracte
semnând contractele civile în numele statului, precum şi deleagă împuterniciri organelor de stat şi persoanelor cu
funcţii de răspundere de a exercita anumite atribuţii şi de a încheia anumite contracte în numele statului.
În circuitul civil statul, deşi reprezentat de un număr mare de organe, se manifestă ca un singur subiect,
dobândind şi exercitând drepturi şi obligaţii în nume propriu, adică al Republicii Moldova. În instanţa de judecată
statul trebuie să fie ca un participant unic – pârât, reclamant, terţ etc. Organele administraţiei publice centrale
menţionate în art.107 din Constituţie (ministerele, departamentele etc.) participând la relaţiile civile nu dobândesc
drepturi şi obligaţii pentru sine ci pentru stat. Aceste Organe, deşi având personalitate juridică ele nu au patrimoniu
propriu, nu au scop propriu, şi nu au răspundere proprie. Tot ce fac aceste organe fac în numele statului, din contul
statului şi pentru stat. De aceia organele statului sunt o parte a unei persoane juridice şi nu persoane juridice de
sinestătătoare.
Unităţile teritorial administrative deşi sunt expres numite şi ca subiecte distincte (art.192) ele totuşi trebuie
privite ca persoane juridice de drept public. Această afirmaţie rezultă din articolul comentat şi art. 3 alin.(2) din
Legea nr. 764/2001 privind organizarea administrativ teritorială a Republicii Moldova potrivit căruia unităţile
administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public. Unităţile administrativ teritoriale sunt raioanele,
oraşele şi satele. Au statut de Unităţi teritorial administrative localităţile care au statut de municipiu, precum şi
Unitatea administrativ teritorială Găgăuzia. Capacitatea juridică a UTA le exercită autorităţile administraţiei publice
locale ale acestora. În calitate de organ executiv al UTA este primarul, prefectul sau Başcanul.
2.Organele care exercită o parte din atribuţiile Guvernului sunt ministerele, departamentele şi alte organe
fondate de acestea. Potrivit dispoziţiei comentate aceste organe au statut de persoană juridică numai dacă aceasta
este stabilit în mod expres în lege. Legea cu privire la Guvern nu atribuie ministerelor şi departamentelor statutul de
persoană juridică, acesta însă le este stabilit prin Regulamentele aprobate de Guvern. În această situaţie ministerul
sau departamentul trebuie privit ca un organ al persoanei juridice şi nu ca subiect de sine-stătător. Personalitatea
juridică a unor structuri ale Guvernului rezultă din dispoziţii legale. Ca exemplu serveşte Camera licenţierii care
potrivit dispoziţiilor art.7 din Legea nr.451/2001 are statut de persoană juridică.
 3. Potrivit alin. (3) persoanele juridice de drept public pot fi înfiinţate în modul stabilit de lege. Prin legi
speciale au fost fondate anumite persoane juridice care îndeplinesc anumite funcţii ale statului, contribuie la
exercitarea puterii executive în stat, însă nu fac parte din Guvern. Astfel de persoane juridice sunt:
- Banca Naţională a Moldovei a cărui mod de constituire şi funcţionare este reglementat prin Legea
nr.548/1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei. Aceasta stabileşte în art.1 că, BNM „este persoană
juridică publică autonomă şi este responsabilă faţă de Parlament”.
- Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a fost constituită în baza Legii nr.192/1998 privind Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare. CNVM este persoană juridică, iar autoritatea acesteia se extinde pe întreg
teritoriu al Republicii Moldovei.
- Curtea de conturi a fost constituită prin Legea nr.312/1994 privind Curtea de conturi. Curtea este organul
suprem de control financiar în stat cu statut de persoană juridică şi care decide în mod autonom asupra
programului său de activitate.
2. Alin. (4) stabileşte că dispoziţiile Codului civil privind peroanele juridice nu reglementează statutul juridic al
statului, al UTA, al Băncii Naţionale, a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare precum nici al altor
persoane juridice de drept public, decât în cazul în care la prevederile Codului fac trimitere actele normative
ce reglementează statutul juridic al acestora.

Articolul 59. Persoane juridice de drept privat

(1) Persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber doar in una din formele prevăzute de lege.
(2) Persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) si scop nelucrativ (necomercial).

1.Alin.(1) dispune imperativ că persoanele juridice de drept privat se pot constitui doar în formele prevăzute
de lege. Forme ale persoanelor juridice de drept privat sunt:
i. societăţile comerciale (art.106 (2).
ii. cooperativele (art.171);
iii. organizaţiile necomerciale (180 alin.(2).
iv. întreprinderile de stat şi municipale (art.179);
2. Prin alin.(2) legiuitorul face cea mai importantă clasificare a persoanelor juridice de drept privat, divizându-l
după scopul urmărit de fondatorii acestora în:
- persoane juridice cu scop lucrativ;
- persoane juridice cu scop nelucrativ (ideal);
a) Persoanele juridice cu scop lucrativ se constituie de fondatori în scopul de a desfăşura o activitate de
întreprinzător (mai numită şi activitate lucrativă, economică, comercială, de antreprenoriat) a realiza beneficii şi a le
împărţi între ei. Acestui scop corespund persoanele juridice constituite în forma societăţilor comerciale, unele
cooperative şi întreprinderile de stat şi municipale.
Societăţile comerciale pot avea forma de societate în nume colectiv, societate în comandită, societate cu
răspundere limitată sau societate pe acţiuni. Fondatorii societăţilor comerciale la constituire pun în comun anumite
bunuri pentru a desfăşura activităţi de întreprinzător în scopul realizării şi distribuirii între ei a beneficiilor.
Potrivit Legii nr.1007/2002 privind cooperativele de producţie, cooperativa de producţie se constituie în scopul
desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a altor activităţi economice, bazate preponderent pe munca
personală a membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia. Potrivit Legii nr.73/2001
cooperativa de întreprinzător, contribuie la obţinerea profitului de către membrii săi.
În calitate de persoane juridice cu scop lucrativ trebuie de considerat şi întreprinderile de stat şi municipale care se
constituie în scopul desfăşurării unor activităţi de întreprinzător în domenii importante pentru stat şi unităţile
administrativ teritoriale.
b) Persoanele juridice cu scop nelucrativ se constituie de către fondatori, asociaţi şi membri care îşi propun un
scop ideal, adică de a satisface aspiraţiile sociale, profesionale, culturale şi de altă natură. Persoanele juridice cu
scop nelucrativ mai sunt numite şi organizaţiile necomerciale, care la rândul său se constituie în forme de asociaţii,
instituţii şi fundaţii.
Organizaţiile necomerciale sunt:
- organizaţiile obşteşti de apărare a drepturilor omului, de femei, de veterani, invalizi, de tineret, societăţi
ştiinţifice, ecologiste, cultural educative, sportive etc. constituite potrivit Legii nr.837/1996 cu privire la
asociaţiile obşteşti,;
- uniunile de persoane juridice constituite potrivit art. 104 din CC;
- partidele şi alte organizaţii social politice constituite potrivit Legii privind partidele şi alte organizaţii social
politice nr.718/1991;
- cultele constituite potrivit Legii despre culte nr.979/1992;
- sindicatele constituite potrivit Legii sindicatelor nr.1129/2000;
- fundaţiile;
- cooperativele de consum;
 Deşi majoritatea persoanelor juridice cu scop nelucrativ pot desfăşura activităţi economice pentru a realiza
beneficii, însă acest beneficiu nu poate fi distribuit cu titlu de dividend sau dobândă ci se va utiliza pentru realizarea
scopului propus de către organizaţie.
Importanţa clasificării respective nu este de a determina care activităţi pot fi practicate de una sau altă categorie
de persoane juridice. Atât persoanele juridice cu scop lucrativ, cât şi cele cu scopuri ideale pot practica unele şi
aceleaşi activităţi. De exemplu, activitatea în învăţământ, dacă este practicată în formă de societate comercială
aceasta indică că fondatorii îşi propun ca scop obţinerea de beneficii. Ca efect la sfârşitul exerciţiului financiar,
fondatorii pot împărţi beneficiul realizat în calitate de dividend, iar în caz de lichidare a unei asemenea persoane
juridice activele rămase se împart între asociaţi conform art.96. Dacă persoana juridică este constituită în forma
organizaţiei necomerciale membrii acesteia nu pot repartiza beneficiul în calitate de dividend, precum nici nu pot fi
repartizate actele în cazul lichidării (art.97).

Articolul 60. Capacitatea de folosinţa a persoanei juridice

(1) Capacitatea de folosinţa a persoanei juridice se dobândeşte la data înregistrării de stat si încetează la
data radierii ei din registrul de stat.
(2) Persoana juridica cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar daca nu este
prevăzută in actul de constituire.
(3) Persoana juridica cu scop nelucrativ poate desfăşura numai activitatea prevăzută de lege si de actul de
constituire.
(4) Persoanele juridice de drept public participa la circuitul civil in măsura in care aceasta este necesar
atingerii scopurilor sale. Ele sânt asimilate persoanelor juridice de drept privat in măsura in care
participa la circuitul civil.
(5) Persoana juridica poate practica anumite tipuri de activităţi, a căror lista este stabilita de lege, doar in
baza unui permis special (licenţa). Dreptul persoanei juridice de a practica activitatea pentru care este
necesara licenţa apare in momentul obţinerii ei sau in momentul indicat in ea si încetează o data cu
expirarea licenţei daca legea nu prevede altfel.
(6) Persoana juridica poate fi limitata in drepturi doar in cazurile si in modul prevăzut de lege.

1. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de
folosinţă a societăţi comerciale se caracterizează prin generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, specialitate,
legalitate şi unicitate.
Generalitatea capacităţii rezultă din dispoziţiile art.60 alin.(1) şi 61 alin.(1) şi se exprimă prin aptitudinea
generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii fără a le enumăra limitativ sau a le evidenţia anumite criterii
distinctive. Altfel se poate spune că capacitatea civilă exprimă: a) aptitudinea societăţii comerciale de a avea
drepturi, b) aptitudinea – de a avea obligaţii;
Caracterul legalităţii arată că originea capacităţii civile se află în actele legislative, adică în lege. Dispoziţiile
legale determină conţinutul, începutul şi sfârşitul capacităţii civile.
Caracterul inalienabilităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice a fost analizat ca o imposibilitate a
înstrăinării sau refuzului în total sau în parte a persoanei juridice de la propria capacitate de folosinţă.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă constă în faptul că aceasta nu poate fi limitată sau îngrădită
decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege.
Unicitatea capacităţii civile arată că fiecare societate comercială are o singură capacitate, dobândită la data
înregistrării de stat şi care există atâta timp cât aceasta „trăieşte”. Un subiect de drept nu poate avea două sau mai
multe capacităţi. Acest caracter însă nu împiedică de a grupa drepturile şi obligaţiile care fac parte din conţinutul
capacităţii după criteriul ramurilor şi subramurilor de drept, precum nici nu împiedică de a delimita capacitatea de
folosinţă de cea de exerciţiu.
Caracterul specialităţii scopul de a diferenţia capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale de cea a
persoanei fizice. Ultima este considerată ca fiind o capacitate universală, adică fiind aceiaşi pentru toate
persoanele independent de rasă, naţionalitate, religie, sex, origine etnică, socială sau apartenenţă politică. Reieşind
din dispoziţiile codului civil capacitatea persoanei juridice este specializată în raport cu capacitatea persoanei
fizice. Compararea de exemplu a societăţilor comerciale cu persoanele juridice cu scop nelucrativ capacitatea
primelor apare ca una universală. Doctrina a privit specialitatea ca o limitare a capacităţii de folosinţă a
persoanelor juridice, evidenţiind trei limite a capacităţii: a) determinate de natura de subiect abstract, adică de
aceia că persoana juridică nu poate avea drepturile persoanei fizice; b) determinate de scopul pentru care a fost
constituită; şi c) determinate de natura categoriei de persoane juridice din care face parte.
Începutul capacităţii de folosinţă. Persoana juridică dobândeşte capacitatea de folosinţă concomitent cu
calitatea de persoană juridică, adică de la data înregistrării şi inlcuderea în Registrul de stat respectiv (art.63 CC).
Dovadă a înregistrării de stat serveşte certificatul de înregistrare eliberat de organul de stat care efectuează
înregistrarea.
Numai după înregistrarea de stat persoana juridică poate să-şi deschidă un cont de decontări într-o bancă
comercială, poate să depună actele pentru a i se elibera licenţa, poate să desfăşoare activităţi nelicenţiate, dobândeşte
dreptul exclusiv asupra propriei denumiri şi embleme, poate solicita înregistrarea drepturilor dobândite în procesul
de constituire, precum şi să săvârşească alte acte juridice pentru atingerea scopurilor statutare propuse. Dobândirea
personalităţii juridice impune şi unele obligaţii stipulate de lege care sunt specifice numai unui subiect de drept. Ca
exemplu pot servi obligaţia de înregistrare în calitate de contribuabil la inspectoratul fiscal teritorial, să efectueze
plăţile numai prin operaţiuni bancare, să ţină evidenţa contabilă, să desfăşoare activitatea în limitele concurenţei
loiale etc. Societatea pe acţiuni este obligată să-şi înregistreze acţiunile emise la fondarea societăţii, să ţină Registrul
acţionarilor.
Capacitatea de folosinţă încetează la data radierii acesteia din Registrul de stat. Radierea se face potrivit art. 99
CC după ce s-a încheiat procedura de lichidare şi au fost prezentate toate actele necesare. Excepţia de la această
regulă este stabilită prin art. 100 CC potrivit căruia capacitatea juridică a persoanei juridice poate să reapară dacă
instanţa redeschide procedura de lichidare, dar aceasta este restrânsă la acţiunile legate de încasarea valorilor
patrimoniale de la terţi şi repartizarea acestora între asociaţi sau după caz între terţi.
2. Din dispoziţia alin.(2) rezultă că persoanelor juridice cu scop lucrativ li se recunoaşte o capacitate universală
de folosinţă, permiţânduli-se să desfăşoare orice activitate economică aducătoare de profit care consideră necesar, cu
excepţia celor interzise de lege, fără a fi obligat ca aceste activităţi să fie indicate expres în actele de constituire.
Activităţile interzise sunt acele pentru care există sancţiuni penale sau administrative. Printre acestea am califica
infracţiunile privind traficul de fiinţe umane, munca forţată, sclavia, activitatea mercenarilor, operaţiuni cu mijloace
băneşti dobândite pe cale ilegală, comercializarea mărfurilor de proastă calitate etc.. O serie de activităţi nu sunt
interzise, dar fiind permise numai întreprinderilor de stat, rezultă că acestea nu sunt permise pentru societăţile
comerciale şi cooperative. Nu întră în categoria activităţilor interzise activităţile desfăşurate în baza licenţei sau altei
autorizaţii de stat.
Capacitatea declarată la alin. (2) este necesară pentru a proteja circuitul civil de procese judiciare de anulare a
actelor încheiate de către persoana juridică, stabilindu-se că toate actele încheiate de organul executiv în limitele
legii obligă persoana juridică în toate cazurile. Deşi actul constitutiv este legea persoanei juridice, limitele stabilite
de aceste nu pot fi opuse terţilor, ci numai organelor şi participanţilor (asociaţilor, fondatorilor) acestora. Dacă
directorul neglijând interdicţia din actul constitutiv încheie actul juridic, acesta este perfect valabil. Dar dacă în
rezultatul acestui act persoana juridică suportă pierderi ea poate să se adreseze către director pentru a fi despăgubită.
3. Persoana juridică cu scop ideal (nelucrativ) are o capacitate limitată, aceasta putînd desfăşura numai activităţi
permise de lege şi actul de constituire. De exemplu o asociaţie a arhitecţilor sau a istoricilor ar putea face o activitate
de restaurare a monumentelor istorice, ar putea edita lucrările ştiinţifice ale membrilor săi şi să le realizeze, însă ele
nu ar putea să facă comerţ cu băuturi spirtoase, cu ţigări din propriile magazine sau să organizeze transportul de
pasageri. Totodată, dacă asociaţia respectivă are club al membrilor săi, iar acolo funcţionează un restaurant sau un
bufet pentru deservirea acestora cu siguranţă că acolo s-ar putea vinde şi băuturi spirtoase şi ţigări avînd pentru
aceasta autorizaţiile respective. Aceasta priveşte şi alte activităţi, cum ar fi procurarea şi vînzarea de imobile, de
produse petroliere, dacă aceasta se face pentru propria necesitate.
4. Persoana juridică de drept public pentru îndeplinirea atribuţiilor stabilite de lege au necesitate de a procura
anumite bunuri materiale. Astfel, statul pentru asigurarea bunei sale funcţionări de asigura procesul de învăţământ
de stat, asigurarea populaţiei cu servicii medicale, capacitatea de apărare şi securitate a sa, trebuie să procure cele
mai diverse mărfuri, lucrări, servicii etc. Începînd cu rechizitele de birou, tehnică de calcul, mobilă şi terminând cu
medicamente, armament, imobile etc. acestea se procură din reţeaua comercială internaţională sau naţională. În
legătură cu aceasta ele săvîrşesc acte civile, adică încheie contracte de vînzare cumpărare, de arendă, de concesiune,
de prestări servicii. La încheierea şi executarea contractelor respective statul are acelaşi drepturi şi obligaţii ca şi o
persoană juridică de drept privat.
5. Alin. (5) stabileşte obligaţia persoanei juridice de a desfăşura unele activităţi numai după ce a fost obţinută
autorizaţia necesară de la organul de stat competent. Lista activităţilor supuse autorizării este stabilită de art. 8 din
Legea licenţierii unor genuri de activitate nr. 451/30.07.2001. Autoritatea publică principală care eliberează licenţe
este Camera de licenţiere. Sunt competente de a elibera licenţe în domenii speciale Banca Naţională, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică, autorităţile publice locale
etc. Licenţa se eliberează contra plată, în termen de 15 zile de la adresare. Autoritatea publică este competentă de a
controla titularii de licenţă la obiectul respectării cerinţelor legale de desfăşurare a activităţii autorizate, şi în cazul
depistării unor încălcări pot suspenda acţiunea licenţei sau după caz chiar pot retrage licenţa. În cazul suspendării
persoana juridică nu poate desfăşura activitatea respectivă pînă cînd decizia de suspendare nu este anulată. Dacă
licenţa este retrasă, persoana juridică nu poate desfăşura activitatea respectivă pînă cînd nu obţine o altă licenţă.
Pentru desfăşurarea activităţii supuse licenţierii fără licenţă, persoana juridică cît şi persoanele cu funcţii de
răspundere a acestora pot fi sancţionate.
6. Limitarea capacităţii persoanei juridice are lor atunci cînd prin actele autorităţilor publice sau a instanţelor de
judecată se stabileşte anumite îngrădiri. Limitarea capacităţii de folosinţă serveşte ca exemplu suspendarea sau
retragerea licenţei, interdicţiile sau sechestrul pus pe bunurile materiale, inclusiv pe contul bancar al societăţii etc.
Nu trebuie de privit ca o limitare a capacităţii persoanei juridice interdicţiile puse persoanei care ocupă funcţia de
administrator al persoanei juridice. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este limitată dacă împotriva acestea
a fost intentat un proces de insolvabilitate. Persoana juridică care are calitatea de debitor, formal îşi păstrează
personalitatea juridică, însă toate acţiunile cu bunurile acesteia le exercită administratorul insolvabilităţii realizând
voinţa creditorilor.
 Articolul 61. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

(1) Persoana juridica îşi exercită, de la data constituirii, drepturile şi îşi execută obligaţiile prin
administrator.
(2) Au calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege sau prin actul de constituire, sînt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei
juridice.
(3) Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale executive sînt supuse prin
analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel.
(4) În cazul în care organul executiv nu este desemnat, participanţii sau creditorii persoanei juridice pot
cere instanţei de judecată desemnarea acestuia. Organul executiv desemnat de instanţa de judecată este
revocat de aceasta în cazul în care organul competent al persoanei juridice decide desemnarea
organului executiv.

1. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a dobândi drepturi şi a exercita
obligaţii prin actele proprii. Ea exprimă a) aptitudinea sau posibilitatea - de a dobândi şi exercita drepturi prin
propriile acţiuni; b) aptitudinea – de a asuma şi a îndeplini obligaţii prin propriile acţiuni. Deci spre deosebire de
capacitatea de folosinţă care este o aptitudine de a avea, capacitatea de exerciţiu este o aptitudine de a exercita.
Persoana juridică este un subiect distinct de persoanele care o compun şi se manifestă în circuitul civil prin
intermediul organelor sale. Spre deosebire de persoana fizică care este dotată de la natură, în principiu, de la o
anumită vârstă, cu discernământ şi voinţă, persoana juridică nu are , în mod firesc discernământ şi nici o voinţă
proprie. Societatea comercială se deosebeşte nu numai prin propriile atribute de identitate şi patrimoniu distinct
dar şi prin aptitudinea de a manifesta o voinţă de sine-stătătoare, generată de voturile asociaţilor. În cadrul
societăţilor comerciale, voinţa persoanei juridice se realizează prin voinţa celor ce o compun, constituiţi în
adunarea generală. Aceasta, însă, nu se reduce la simpla lor însumare, ci este o calitate nouă. Voinţele
participanţilor persoanei juridice, exprimate în cadrul adunării generale, devin o voinţă colectivă, care constituie
voinţa persoanei juridice. La baza formării acestei voinţe stă principiul majorităţii. Formarea voinţei societăţii
comerciale diferă de la o formă la alta. Pentru exprimarea voinţei persoanei juridice pe unele chestiuni, de
exemplu în societăţile comerciale pe persoane se cere acordul tuturor asociaţilor, în societăţile comerciale pe
capitaluri se cere o majoritate simplă, o majoritate absolută sau o majoritate calificată.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare concomitent cu capacitatea de folosinţă, adică de la data
înregistrării de stat. Fiind un subiect artificial, persoana juridică îşi manifestă voinţa în exterior numai prin
intermediul administratorului sau altfel spus prin organul său executiv. Administratorul este organ al persoanei
juridice. Au calitatea de administrator (organ executiv) persoanele fizice alese sau numite în modul stabilit de lege
sau de actul constitutiv. În ipoteza în care persoana juridică a fost înregistrată dar nu are organ executiv rezultă că
aceasta are capacitate de exerciţiu, însă nu o poate realiza.
2. Calitatea de administrator o poate avea una sau mai multe persoane fizice care dispun de capacitatea deplină
de exerciţiu. Dacă calitatea de administrator o au mai multor persoane (comitet de conducere, direcţie), actul
constitutiv trebuie să prevadă modul în care acestea acţionează. În lipsa unor prevederi exprese, administratorii au
împuterniciri egale privind administrarea şi reprezentarea societăţii. Potrivit art.70 alin.(6)-(7) din Legea privind
societăţile pe acţiuni calitatea de administrator o poate avea şi o persoană juridică. Art.6 alin.(3) Legea nr.1204 cu
privire la fondurile de investiţii prevede că managerul fondului de investiţii poate să fie numai persoană juridică –
participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare. Managerul persoană juridică pentru a exercita funcţia de
administrator numeşte o persoană fizică şi aceasta fiind reprezentant a administratorului – persoană juridică
săvârşeşte actele necesare în numele persoanei juridice pe care o administrează.
Calitatea de administrator a persoanei juridice o are persoana fizică care ocupă funcţia directorului, directorului
general, managerului – şef, preşedintelui, primarului, guvernatorului etc. Funcţia de administrator o poate exercita
şi altă persoană împuternicită prin lege sau act constitutiv. Ca exemplu poate servi asociatul societăţii în nume
colectiv, comanditatul din societatea în comandită. Nu poate avea calitatea de administrator a persoanei juridice
persoanele cărora le este interzis prin lege sau prin hotărâre judecătorească să ocupe posturi cu funcţii în persoanele
juridice. Interdicţii sunt stabilite prin Constituţie sau prin legi speciale şi ele privesc deputaţii, Preşedintele
Republicii Moldova, membrii Guvernului, judecătorii, inclusiv cei de la Curtea Constituţională, procurorii, etc. Prin
hotărâre judecătorească poate fi interzisă ocuparea funcţiei de administrator în temeiul Legii cu privire la
insolvabilitate, precum şi în caz de condamnare pentru încălcarea regulilor de creditare, spălarea banilor, abuzurile
la emiterea titlurilor de valoare, înşelarea clienţilor, luarea de mită, abuzul de serviciu etc.
Numele administratorului se înscrie în registrul de stat în care se înmatriculează persoana juridică. Dacă
administratorul este revocat din funcţie, sau el însuşi refuză de la aceasta, calitatea de administrator trece la altă
persoană numai după înscrierea datelor de identificare acestuia în registru de stat. Excepţie face persoanele juridice
de drept public a căror desemnare se face prin acte ale autorităţilor publice.
3. Prin alin. (3) se stabileşte că dacă prin actele constitutive sau prin contractul încheiat între persoana juridică şi
administratorul nu se stabileşte altfel, atunci relaţiile dintre ele se reglementează prin dispoziţiile contractului de
mandat. Contractul dintre persoana juridică şi administrator poate fi un contract de muncă, şi în acest caz relaţiile
dintre aceştia vor fi cârmuite de prevederile codului muncii. Dar şi în acest caz, atribuţiile de reprezentare pe care le
are de regulă administratorul sunt supuse regulilor mandatului. Astfel, persoana juridică prin hotărârea organului său
suprem, sau dacă legea şi actul de constituire permite, prin decizia consiliului, poate oricând retrage
administratorului împuternicirea de reprezentare. Administratorul la rândul său tot este îndreptăţit să renunţe oricând
la atribuţiile sale. Retragerea sau renunţarea de la funcţia de administrator este posibilă, dar trebuie de făcut într-o
modalitate ordonată. În lipsa unor prevederi legale, modul de revocare a administratorului, precum şi refuzul
acestuia de la funcţia deţinută, modul de transmitere a funcţiei şi afacerilor gestionate trebuie să fie reglementate de
actele constitutive ale persoanei juridice, de regulamentul cu privire la organul executiv al persoanei juridice sau de
contractul încheiat cu acesta.
4. Prin dispoziţia alin.(4) se stabileşte că, dacă în virtutea unor circumstanţe administratorul nu este desemnat,
acesta poate fi desemnat de instanţa de judecată. Astfel de circumstanţe pot fi egalitatea de voturi la adoptarea
hotărârii de desemnare. Cererea de desemnare a administratorului o poate înainta participanţii (asociaţii, membrii,
acţionarii etc.) sau creditorii acesteia. Instanţa va numi administratorul conducându-se prin analogie de prevederile
art.88. Candidatura administratorului o va numi persoana care s-a adresat. În caz de pluralitate de candidaţi, instanţa
va decide în favoarea celui cu calităţi profesionale mai înalte. Administratorul numit de instanţă va avea aceleaşi
atribuţii ca şi administratorul desemnat de organul suprem. Dacă organul suprem al persoanei juridice a desemnat
administratorul atunci acesta va depune o cerere prin care se va solicita revocarea acestuia din funcţie, şi
transmiterea împuternicirilor către cel sine.

Articolul 62. Actele de constituire ale persoanei juridice

(1) Persoana juridica activează in baza contractului de constituire sau in baza contractului de constituire si
a statutului, sau doar in baza statutului. Persoanele juridice de drept public, iar in cazurile prevăzute
de lege, si persoanele juridice de drept privat cu scop nelucrativ activează in baza normelor generale cu
privire la organizaţiile de tipul respectiv.
(2) Contractul de constituire a persoanei juridice se încheie, iar statutul se aproba de către fondatorii
(membrii) ei. Persoana juridica constituita de către un singur fondator activează in baza statutului
aprobat de acesta.
(3) Actele de constituire ale persoanei juridice trebuie sa conţină denumirea si sediul ei, modul de
administrare a activităţii si alte date prevăzute de lege pentru persoanele juridice de tipul respectiv. In
actele de constituire ale persoanei juridice cu scop nelucrativ se stabileşte obiectul si scopurile activităţii
ei.

1.Persoana juridică i-a naştere în baza actului de constituire. Actul de constituire este documentul în care se
materializează voinţa fondatorului (fondatorilor) care decide înfiinţarea persoanei juridice, şi care circumscrie
limitele, în care va acţiona aceasta ca subiect de drept. Actul constitutiv trebuie să corespundă condiţiilor stabilite
de lege şi să aibă un conţinut predeterminat de dispoziţiile legale. Actul de constituire nu poate acorda mai multe
drepturi decât legea.
În calitate de act de constituire poate fi, fie numai contractul de constituire, fie numai statutul, fie ambele şi
contractul de constituire şi statutul. Denumirea diferită a actului de constituire depinde de forma de organizare a
acesteia, este persoana juridică cu scop lucrativ sau cu scop nelucrativ.
Persoanele juridice cu scop lucrativ. Spre deosebire de legislaţia anterioară care stabilea constituirea societăţii
comerciale în nume colectiv şi societăţii în comandită numai în baza unui contract de constituire, iar celor cu
răspundere limitată şi pe acţiuni în baza a două acte - contract de constituire şi statut, Codul civil prin art.107 alin.
(1) şi art.108 stabileşte constituirea societăţilor comerciale printr-un act unic numit actul de constituire. Actul de
constituire a societăţii comerciale este în esenţă un act juridic unilateral, atunci când apare un singur fondator sau
un contract de societate, dacă în calitate de semnatari apar mai multe persoane. Actul de constituire conţine
asemenea clauze încât acoperă toate prevederile care se includeau anterior în contractul de constituire şi în statut.
Spre deosebire de celelalte forme, societatea pe acţiuni poate fi constituită la dorinţa fondatorilor, fie
potrivit dispoziţiilor art.157 numai prin actul de constituire, fie potrivit art. 32-33, 35 din Legea nr.1134/1997 prin
contract de constituire şi statut. În acest caz, termenul de act de constituire trebuie considerat echivalent termenului
de documente de constituire.
Legiuitorul a stabilit condiţii mai rigide pentru societăţile comerciale, deoarece pentru a realiza scopul pe
care şi-l propun fondatorii sunt necesare valori patrimoniale importante care aceştia trebuie să le transmită. De aceia
prin actul de constituire se stabileşte mai întâi obligaţiile pe care fondatorii şi-i asumă unul faţă de altul în legătură
cu formarea patrimoniului şi apoi se determină modul de colaborare dintre aceştia în legătură cu funcţionarea
societăţii. Pentru ca societatea comercială să dobândească personalitate juridică actul de constituire trebuie întocmit
în formă autentică.
Potrivit art.7 din Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativa de producţie actul constitutiv al
cooperativei de producţie este statutul.
 Potrivit art.15 din Legea nr. 73/2001 documentele de constituire a cooperativei de întreprinzător sunt
contractul de constituire şi statutul.
Potrivit art.2 din Legea nr.146/1994 cu privire la întreprinderea de stat Documentele de constituire a
întreprinderii sunt decizia fondatorului şi statutul. Dispoziţii similare sunt incluse şi în pct.9 din Regulamentul –
Model al întreprinderii municipale.
Persoanele juridice fără scop lucrativ. Potrivit art.186 organizaţiile necomerciale acţionează în baza
statutului , dacă legea nu stabileşte altfel. Reieşind din dispoziţiile Legii cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996
asociaţiile obşteşti au ca act de constituire statutul. Aceiaşi concluzie rezultă din Legea sindicatelor nr.1129/2000,
din Legea cooperaţiei de consum nr.1252/2000.
Legea cu privire la fundaţii în art.10-11 stabileşte că fundaţia se constituie prin act de constituire şi statut.
Art.12 din Legea nr.1505/2000 privind asociaţiile de economii şi împrumut al cetăţenilor prevede că „documentele
de constituire a asociaţiei sunt procesul – verbal al adunării de constituire şi statutul”. Art.15 din Legea patronatelor
prevede că patronatul se constituie prin decizia de înfiinţare şi statut.
Comparativ cu societăţile comerciale cerinţele faţă de persoanelor juridice cu scop nelucrativ cerinţele
sunt mai liberale. Forma autentică a actului de constituire se cere numai pentru fundaţii şi instituţii private.
Codul prevede că prin legi speciale se poate stabili că persoanele juridice de drept public pot activa fără un act
constitutiv individual, admiţându-se situaţia că acestea să funcţioneze în baza unei legi cadru sau a unei legi
speciale. În calitate de lege am considera că este legea cu privire la statutul - cadru al satului (comunei) oraşului,
municipiului nr.432/1995. Prin această Lege se stabileşte că statutul satului sau oraşului este aprobat de consiliul
local şi înregistrat în organul executiv al autorităţii administraţiei publice ierarhic superioare. Prin legi speciale sunt
reglementate activitatea Băncii Naţionale, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Curtea de conturi. Asemănător
persoanelor de drept public prin cod se admite că, în viitor, şi unele organizaţiile necomerciale ar putea să activeze
în baza unei legi cadru fără a avea un act constitutiv individual. Totodată, adoptarea unei asemenea legi ar solicita şi
modificarea art.60-61 şi 63 potrivit cărora capacitatea civilă a persoane juridice apar de la data înregistrării de stat.
2. Contractul (actul) de constituire a persoanei juridice trebuie să fie întocmit în formă scrisă şi să fie semnat
de toţi fondatorii, iar în unele cazuri trebuie de autentificat notarial.
Actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să fie scris în limba română şi potrivit art.107 alin.(1)
autentificat notarial. Forma autentică este necesară fundaţiei şi instituţiei private. Aceste dispoziţii transformă actul
de constituire într-un act solemn, nerespectarea căreia,) duce la nulitatea societăţii (art.110 (2) lit.a). Contractul de
constituire a altor persoane juridice decât cele menţionate pot fi încheiate în formă scrisă sub semnătură privată.
Dacă o persoană juridică se constituie de o singură persoană fizică sau juridică acesta trebuie să întocmească un
singur act de constituire. Astfel de persoane juridice pot fi societăţile cu răspundere limitată, societăţile pe acţiuni,
fundaţiile instituţiile etc.
3. Alin.(3) stabileşte principalele clauze ale actului constitutiv. Astfel actul de constituire trebuie să conţină
principalele clauze prin care se identifică o persoană juridică între participanţii circuitului civil şi în spaţiu a
acesteia, adică denumirea şi sediul. De asemenea acestea trebuie să prevadă modul de administrare a persoanei
juridice.
Celelalte clauze din actul de constituire sunt precizate în dispoziţiile altor articole din prezentul cod, sau în
legile speciale care reglementează specificul diferitor forme de persoane juridice. Astfel, art.108 prevede clauzele
generale care trebuie să le includă actul de constituire a societăţii comerciale indiferent de formă, iar art.122, 137,
146, 157 prevede clauzele particulare care trebuie să le cuprindă actul de constituire a formei concrete de societate
comercială.
Organizaţiile necomerciale sunt obligate să prevadă în actul de constituire obiectul de activitate şi scopul care
şi-l propune la fondare. În fond prin art.187 se prevede că astfel de organizaţii pot desfăşura orice gen de activitate
neinterzis de lege, inclusiv activitate de întreprinzător (art.188), dar care ţine de realizarea scopului propus prin
normele statutare. În cazul când pe parcursul activităţii organizaţia necomercială îşi modifică obiectul sau scopul ea
trebuie să facă aceasta prin modificarea actului de constituire.

Articolul 63. Înregistrarea de stat a persoanei juridice

(1) Persoana juridica se considera constituita in momentul înregistrării ei de stat.

(2) Persoana juridica de drept public se considera constituita in momentul întrării in vigoare a actului
normativ prin care se aproba regulamentul ori statutul ei sau in momentul indicat in act.
(3) Persoana juridica este pasibila de înregistrare de stat in modul prevăzut de lege. Datele înregistrării de
stat se înscriu in registrul de stat, fiind accesibile oricărei persoane.
(4) Încălcarea modului, prevăzut de lege, de constituire a persoanei juridice sau faptul ca actul de
constituire nu este in conformitate cu legea atrage refuzul înregistrării de stat a persoanei juridice. Nu se
admite refuzul înregistrării din motivul inoportunităţii constituirii persoanei juridice.
(5) Persoana juridica este supusa reînregistrării de stat doar in cazurile prevăzute de lege.

1.Prin această dispoziţie legiuitorul stabileşte regula, potrivit căreia toate persoanele juridice de drept privat nu
există până la înregistrare. Persoana juridică ca subiect al raporturilor juridice i-a naştere din momentul adoptării
 hotărârii de înregistrare de către organul de stat, sau funcţionarul public competent şi înmatricularea datelor de
identitate şi a altora stabilite de lege în registrul de stat. Din acelaşi moment aceasta dobândeşte şi capacitate
juridică. Înregistrarea persoanelor juridice în Republica Moldova se face prin act administrativ. Numai dacă organul
de înregistrare refuză înregistrarea din motive neîntemeiate, persoana lezată se poate adresa în instanţă pentru ca
ultima prin act judecătoresc să oblige organul de a înregistra persoana juridică.
2. Persoanele juridice de drept public nu sunt supuse înregistrării de stat. Ele se consideră înfiinţate şi
dobândesc capacitate la data întrării în vigoare a actului normativ prin care acestea se fondează sau la altă dată
indicată în acesta. Potrivit art. 17 din Legea nr.764/2001 formarea unităţilor administrativ – teritoriale se efectuează
de Parlament şi statutul de persoană juridică este dobândit la data indicată în actul adoptat de acesta. Banca
Naţională a Moldovei a fost înfiinţată în concordanţă cu Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.122/1991
prin reorganizarea Băncii republicane din Moldova. Potrivit art.32 din Legea privind Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare nr.192/1998 „în termen de 2 luni de la întrarea în vigoare a prezentei legi Comisia de Stat pentru Piaţa
Hârtiilor de Valoare se reorganizează în Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare”. Prin Legea cu privire la
protecţia concurenţei nr.1103/2000 a fost fondată Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei şi a fost aprobat
Regulamentul acesteia. Similar acestora se creează şi alte persoane juridice de drept public.
3.. Modul de înregistrare a persoanelor juridice de drept privat se stabileşte de acte normative speciale. Deşi
procedura de înregistrare a persoanelor juridice cu scop lucrativ este distinctă de cea a persoanelor juridice cu
nelucrativ totuşi de această divizare nu este atât de dură. De exemplu:
- Camera Înregistrării de stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale înregistrează întreprinderile
(societăţile comerciale, cooperativele de producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale) şi
organizaţiile (cooperativele de consum, asociaţiile de economii şi împrumut a cetăţenilor, uniunile de
întrepinderi, asociaţiile de locatari.). Înregistrarea la Camera Înregistrării de stat se efectuiază cu respectarea
dispoziţiilor Legii cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor nr. 1265/2000 a altor
acte normative care reglementează statutul juridic al subiectelor supuse înregistrării. Pentru a înregistra o
persoană juridică la Camera Înregistrării de Stat oficiului teritorial al acesteia sau înseşi Camerei trebuie să i
se prezinte actele stipulate de art.11 din Legea nr.1265/2000, iar acesta timp de 15 zile adoptă decizie de
înregistrare sau de respingere a cererii de înregistrare. Dacă se adoptă hotărârea de înregistrare, persoana
juridică se înscrie în Registrul de stat sub un anumit număr, indicându-se în mod obligatoriu datele principale
de identitate ale acesteia (denumirea completă şi abreviată, sediul, obiectul principal de activitate, mărimea
capitalului social), datele de identitate ale managerului principal şi al fondatorilor, precum şi alte date care le
cere legea sau fondatorii. Ca dovadă a înregistrării de stat Camera eliberează managerului principal
certificatul de înregistrare de modelul stabilit, iar la cererea acestuia sau a fondatorilor extrase din Registru.
- Secţia organizaţii neguvernamentale şi partide politice a Ministerului Justiţiei înregistrează asocaţii obşteşti,
fundaţii, instituţii, organizaţii şi partide politice, patronate, sindicate etc. Ţinerea registrelor de stat şi
înregistrarea unor categorii de organizaţii necomerciale se execută de Ministerul Justiţiei: Astfel, potrivit
art.19-25 a Legii nr.837/1996 se ţine registrul de stat şi se înregistrează asociaţiile obşteşti, potrivit art.15 din
Legea nr.718/1991 se ţine registrul de stat şi se înregistrează partidele şi organizaţiile social politice, potrivit
art. 17-19 din Legea nr.976/2000 se ţine registrul şi se înregistrează patronatele, potrivit art.10 din Legea
nr.1129/2000 se înregistrează sindicatele, potrivit art.22 din Legea nr.581/1999 se ţine registrul organizaţiilor
necomerciale şi se înregistrează fundaţiile etc.
- Modul de înregistrare a cultelor este reglementat de legea despre Culte nr.979/1992 şi se exercită de Serviciul
de Stat pentru problemele cultelor. Potrivit art.14 din Legea menţionată cultele în Republica Moldova se
înregistrează prin procedura de recunoaştere a acestora, cu condiţia că au fost prezentate actele prevăzute de
lege.
Fiecare din organele menţionate sunt împuternicite cu atribuţii de înregistrare şi sunt obligate să ţină
registrul persoanelor juridice pe care le înregistrează. De exemplu Camera înregistrării de stat ţine registrul de stat al
întreprinderilor, Ministerul Justiţiei ţine registrul asociaţilor obşteşti, a partidelor politice, Serviciul de stat pentru
problemele cultelor ţine registrul cultelor. În registre se înscriu principalele date privind persoana juridică
înregistrată. Astfel de date pe lângă numărul de înregistrare şi data înregistrării în registrul se înscrie denumirea,
sediul, obiectul de activitate, scopul, persoanele care o vor gestiona şi reprezenta, iar pentru unele şi capitalul social,
numele fondatorilor precum şi alte date stabilite de legile speciale sau care le solicită fondatorii.
Datele incluse în Registrul de stat în care sunt înregistrate persoanele juridice sunt accesibile tuturor persoanelor
interesate. De exemplu, în Legea nr.1265/2001 se stipulează expres că Camera este obligată să elibereze extrase
din Registrul de stat în termen de 3 zile de la solicitare.
4. Dispoziţia alin.(4) din articolul comentat stabileşte temeiurile generale de refuz a înregistrării de stat a persoanei
juridice. Codul civil stabileşte două temeiuri de refuz - încălcare modului de constituire a persoanei juridice sau
dacă actul de constituire nu corespunde cerinţelor stabilite în lege.
Prin încălcarea modului de constituire se înţelege nerespectarea de către fondatori a unor cerinţe sau
neefectuarea unor operaţiuni stabilite de lege pentru constituirea persoanei juridice. Un motiv pentru respingerea
înregistrării ar servi nevărsarea minimului de capital social stabilit la art.113 alin.(3) dacă se cere înregistrarea
societăţii comerciale, nepetrecerea adunării constitutive la societatea pe acţiuni, nu sau semnat numărul necesar de
fondatori (membri) sau nu au fost îndeplinite alte condiţii. Nu va fi înregistrat un partid politic dacă nu va avea cel
puţin 5000 de membri domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile administrativ teritoriale de nivelul doi, dar nu
mai puţin de 600 în fiecare din acestea.
De cel de-al doilea temei de respingere a înregistrării Organul de stat poate face uz atunci când actul de
constituire nu conţine prevederile indicate în lege pentru forma persoanei juridice, conţine unele prevederi care
contravin legii, sau dacă nu este respectată forma stabilită. Prin alte norme inclusiv cele din legile speciale se pot
stabili şi alte temeiuri de refuz al înregisrării de stat. Va fi respinsă înregistrarea persoanei juridice dacă există o altă
persoană juridică cu aceiaşi denumire, sau dacă nu au fost prezentate toate actele necesare.

Articolul 64. Publicitatea registrelor de stat ale persoanelor juridice

(1) Până in momentul in care faptul nu a fost înscris in registrul de stat al persoanelor juridice si nu a fost
făcut public, persoana in al cărei interes faptul trebuia înregistrat nu poate sa-l opună terţilor, cu
excepţia cazului când demonstrează ca terţul cunoştea faptul.
(2) Daca faptul este înregistrat si făcut public, terţul trebuie sa-l recunoască in raport cu sine. Aceasta
prevedere nu este valabila pentru actele juridice săvârşite in decursul a 15 zile de după momentul când
faptul a fost făcut public in măsura in care terţul demonstrează ca nu a ştiut si nici nu trebuia sa ştie
despre acest fapt.
(3) In cazul in care faptul care trebuia înregistrat a fost făcut public in mod greşit, terţul poate opune faptul
făcut public persoanei in al cărei interes trebuia înregistrat, cu excepţia cazului când terţul ştia sau
trebuia sa ştie despre neveridicitate.

1. Actele de constituire a persoanelor juridice şi sunt opozabile semnatarilor acestora de la data semnării lor,
independent dacă acestea au fost sau nu înregistrate. Semnatarii acestor acte pot cere unul altuia îndeplinirea
obligaţiilor asumate. Însă pentru a le face opozabile terţilor este necesar de a le face cunoscute (publice) terţilor, sau
să fie accesibile acestora. Un asemenea scop îl urmăreşte înregistrarea de stat. Cu adevărat prin înregistrare se
urmăreşte un triplu scop: - înregistrarea marchează „naşterea” societăţii ca persoană juridică; - înregistrarea permite
statului să supravegheze activitatea persoanelor juridice în vederea respectării legislaţiei; înregistrarea asigură
publicitatea cu privire la persoana juridică. Deoarece registrul întreprinderilor este public, adică este accesibil terţilor
şi oricine este interesat poate să-l consulte şi nu poate invoca necunoaşterea informaţiei deţinute acolo. Publicitatea
are importanţă pentru terţii care vor să intre în relaţii cu persoana juridică, precum şi cu înseşi asociaţii sau membrii
persoanei juridice. Informaţia conţinută în Registru precum şi în actele constitutive deţinute la organul de
înregistrare se prezumă a fi veridică. În caz de conflicte între actele constitutive deţinute de organul de stat şi cele ce
se află la persoana juridică şi la membrii acesteia, prioritatea are cel dintâi, până la proba contrarie. Dacă organul
principal adoptă hotărârea de a modifica actele constitutive, inclusiv şi datele incluse în registru, aceste modificări
obţin putere juridică şi pot fi utilizate în raport cu terţii de la data când acestea au fost înregistrate de către organul
de stat. În Registrul de stat se înscrie cu preferinţă următoarele date : - denumirea persoanei juridice, sediul, durata
activităţii, numele administratorului, capitalul social şi cotele de participare pe care le are fiecare asociat pentru
societăţile comerciale, şi alte date pe care legea le stabileşte sau pe care membri acesteia solicită. Publicitatea nu
trebuie de confundat cu publicaţiile persoanei juridice care aceasta trebuie să le facă în Monitorul Oficial făcute
potrivit dispoziţiilor art.66 alin.(7) sau art.67 alin.(5) sau în alte publicaţii. Datele prin care se modifică actele
constitutive care au fost adoptate de organul principal dar nu au fost înregistrate au putere juridică numai în raport
cu terţii care cunoşteau despre modificările efectuate. Nu poate invoca faptul necunoaşterii modificărilor terţul care
a participat la adunarea organului principal sau ulterior a fost informat despre modificările efectuate. Obligaţiile de
a demonstra faptul cunoaşterii despre modificările efectuate îl are persoana juridică sau asociaţii acesteia. Datele
înregistrate în registru au putere juridică şi terţul nu poate invoca necunoaşterea acestora. Totuşi un terţ poate să
demonstreze că nu cunoaşte datele înregistrate dacă a contract cu persoana juridică în timp de 15 zile de la data
înregistrării. Alin. (3) stabileşte că datele înregistrate în registru obligă persoana juridică şi atunci când acestea au
fost înregistrate din greşeală. Excepţie de la aceasta o fac numai terţii care ştiau despre înregistrarea greşită.

Articolul 65. Durata persoanei juridice

(1) Persoana juridica este perpetua daca legea sau actele de constituire nu prevăd altfel.
(2) La expirarea termenului stabilit pentru existenta persoanei juridice, aceasta se dizolva daca până la acel
moment actele de constituire nu se modifica.

De regulă, persoana juridică se constituie pentru a activa un termen nelimitat. Totuşi fondatori, membrii sau
asociaţii sunt în drept să constituie persoana juridică pentru a activa un termen fix (de ex. 25 ani) sau până la
anumită dată. (de ex.1.01.2010). Persoana juridică constituite în zonele libere şi având calitate de rezident al acestor
zone pot stabili termenul de activitatea până la expirarea termenului stabilit pentru zona liberă.
Persoana juridică constituite pentru un anumit termen nu poate să activeze după expirarea acestuia, şi se consideră
dizolvată. Din momentul dizolvării administratorul (organul executiv) nu are dreptul să întreprindă noi operaţiuni,
adică nu poate desfăşura genurile de activitate stabilite prin actul de constituire, dar are dreptul să le termine pe cele
începute deja. Mai mult prin art.90 alin. (7) lichidatorul este în drept să încheie noi acte juridice în măsura în care
acestea sunt necesare pentru lichidare. Astfel de acte ar putea fi cele de asigurare cu energie electică, termică,
telefonie etc. Persoana juridică a cărei termen de activitate a expirat se consideră dizolvată de drept şi potrivit art. 86
alin.(2) trebuie să intre în procedura de lichidare cu care conduce administratorul, dacă organul principal nu a
desemnat un lichidator. Persoana juridică constituită pentru un termen stabilit nu se va dizolva, dacă până la data
expirării va prelungi acest termen. Organul principal a persoanei juridice poate reveni şi decide continuarea
existenţei şi activităţii persoanei juridice chiar şi după ce a început procedura de lichidare, dar până la repartiţia
activelor între asociaţi (vezi art.86 alin.(5).

Articolul 66. Denumirea persoanei juridice

(1) Persoana juridica participa la raporturile juridice numai sub denumire proprie, stabilita prin actele de
constituire si înregistrata in modul corespunzător.
(2) Denumirea persoanei juridice trebuie sa includă, in limba de stat, forma juridica de organizare.
(3) Persoana juridica nu poate fi înregistrată daca denumirea ei coincide cu denumirea unei alte persoane
juridice înregistrate deja.
(4) Se interzice utilizarea in denumirea persoanei juridice a sintagmelor ce contravin prevederilor legale
sau normelor morale, precum si a numelor proprii, daca acestea nu coincid cu numele participanţilor la
constituirea organizaţiei si daca nu exista in acest sens acordul persoanei respective sau al
moştenitorilor ei cu privire la folosirea numelui.
(5) Persoana juridica nu poate folosi in denumirea sa cuvinte sau abrevieri care ar induce in eroare cu
privire la forma sa.
(6) Persoana juridica a cărei denumire este înregistrată are dreptul sa o utilizeze. Cel care foloseşte
denumirea unei alte persoane juridice este obligat, la cererea ei, sa înceteze utilizarea denumirii si sa ii
repare prejudiciul.
(7) Persoana juridica este obligata sa publice un aviz in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova" despre
modificarea denumirii, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.
(8) In actul emis de persoana juridica trebuie sa se menţioneze denumirea, numărul înregistrării de stat,
codul fiscal si sediul, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.

1. Persoana juridică se identifică în circuitul civil de alte subiecte ale raporturilor juridice inclusiv de alte persoane
juridice prin denumirea sa, care constă din grupul de cuvinte stabilit de lege pentru forma respectivă. Denumirea
trebuie să conţină o combinaţie de elemente obligatorii şi neobligatorii care ar face-o irepetabilă, si inconfundabilă
cu o altă denumire înregistrată în Registrele în care se înregistrează persoanele juridice. În calitate de elemente
obligatorii ale denumirii trebuie să fie forma de organizare a persoanei juridice şi numele sau denumirea unui asociat
care răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii comerciale, însă aceste elemente nu pot să individualizeze
definitiv persoana juridică. De aceia persoana juridică trebuie să conţină şi un cuvânt, o îmbinări de cuvinte sau de
litere care ar face-o irepetabilă şi inconfundabilă cu altele.
Dispoziţiile legale obligă că în denumirea persoanei juridice să fie indicată forma de organizare, cum ar fi
„societate cu răspundere limitată”, „societate pe acţiuni”, „asociaţie”, „fundaţie” etc., iar pentru societăţile
comerciale pe persoane şi numele unui asociat care răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii comerciale. Astfel
dacă persoana juridică este o societate comercială sub forma de societate în nume colectiv sau societatea în
comandită în denumirea trebuie să fie indicat şi numele unuia sau tuturor asociaţilor care răspund nelimitat pentru
obligaţiile societăţii. Societatea care indică în denumire numai numele unui asociat, dar de fapt ei sunt mai mulţi,
legiuitorul obligă să se indice şi cuvântul şi „ şi compania” (vezi art.121 alin.(3) şi art. 136 alin.(3). Ca exemplu ar
servi denumirea Societatea în nume colectiv „Movileanu şi compania” sau dacă societatea are un singur comanditat
va purta denumirea Societatea în comandită „Movileanu”.
Denumirea organizaţiei necomerciale poate fi Fundaţia „SOROS”, Instituţia obştească „Centru de studiere şi
propagare a dreptului privat”, Asociaţia de cultură „Basarabia”, Partidul Social Liberal etc. Norme similare sunt
stabilite şi pentru cooperative care au obligaţia să precizeze forma „ cooperativă de consum”, „cooperativă de
producţie” sau „cooperativă de întreprinzător”. În unele cazuri prin legi speciale se stabileşte că persoana juridică
trebuie să prevadă în denumirea sa şi alte prevederi cum ar fi „bursă de mărfuri”, „fond de investiţie”, etc.
Denumirea persoanei juridice de drept public se stipulează în actul normativ prin care aceasta se constituie.
Indicarea la forma de organizare permite participanţilor la circuitul civil să facă concluzie despre scopul persoanei
juridice precum şi despre răspunderea asociaţilor acesteia. Denumirea persoanei juridice se stabileşte iniţial de
fondatori prin actul de constituire. Este important ca denumirea stabilită prin actele de constituire să fie înregistrată
în registrul de stat, căci dreptul persoanei juridice asupra denumirii este protejat numai dacă există o asemenea
înregistrare. Dacă denumirea indicată în actele de constituire şi care se cere înregistrată este similară alteia
înregistrate anterior înregistrarea nu se va face.
Persoana juridică are un drept personal asupra denumirii sale având drept să o utilizeze personal sau să permită
sau să interzică altor persoane s-o folosească. Titularului i se acordă dreptul de a cere celui care au utilizat-o
neautorizat să plătească o despăgubire. În relaţiile pe care le are persoana juridică cu alte persoane denumirea este
principalul element faţă de care este exprimată atitudinea şi recunoştinţa terţilor. Anume în ea (denumire) se
exprimă reputaţia pozitivă sau negativă pe care o au terţii faţă de persoană. Denumirea este cea care se încrustează în
subconştientul acelora care sau aflat sau se află în legătură persoana juridică şi anume ea poartă povara atitudinii
pozitive sau negative. De aceia în activitatea de întreprinzător denumirea dobândeşte o valoare economică. Această
valoare este acordată de către clientelă, care îi avansează „şansele” persoanei juridice sau altfel spus, prin şanse se
înţelege o posibilitatea de a obţine din activitatea de întreprinzător rezultate favorabile. Din acest motiv „denumirea”
capătă o valoare economică şi similar unui obiect palpabil se transformă într-un res corporalis care incorporează în
sine reputaţia şi şansele în afaceri societăţii comerciale cu care o destinge clientela. Din acest considerent dreptul
asupra denumirii de firmă a societăţii comerciale este calificat ca un bun, şi acesta poate fi în anumite condiţii
transmisibil.
Codul civil stabileşte că prin lege pot fi interzise utilizarea unor cuvinte sau sintagme în denumirea persoanelor
juridice.
Nu pot fi utilizate în denumiri cuvinte care exprimă noţiuni contrare bunelor moravuri. Astfel de termeni ar fi
cei prin care se exprimă cuvinte necenzurate, care face apel la violenţă fizică, duşmănie între naţiuni sau altele de
acest fel.
Nu pot fi utilizate în denumiri nume proprii care sunt similare numelor personalităţilor marcante. Excepţie de la
această regulă o fac două situaţii. Numele utilizat coincide cu numele unuia din asociaţi, sau chiar dacă nu coincide
dar la utilizarea acestuia există autorizaţia persoanei sau a moştenitorilor acestora.
În conţinutul tuturor actelor care ies de la persoana juridică trebuie să se indice alături de alte date şi denumirea
sa. Aceasta arată la funcţia de semnare a angajamentelor pe care şi le asumă o persoană juridică. Şi deci orice act
emis de persoana juridică trebuie să-i poarte denumirea şi semnătura persoanei împuternicită să angajeze persoana
juridică în raport cu terţii.
Dacă actul de constituire al persoanei juridice cu scop lucrativ nu prevede denumirea acesteia, societatea
comercială poate fi declarată nulă în temeiul art.110 alin.(2) lit.c).

Articolul 67. Sediul persoanei juridice

(1) Persoana juridica are un sediu, indicat in actele de constituire.

(2) Stabilirea si schimbarea sediului sint opozabile tertilor din momentul inregistrarii de stat.
(3) Adresa postala a persoanei juridice este cea de la sediu. Persoana juridica poate avea si alte adrese
pentru corespondenta.
(4) Toate documentele si scrisorile intrate la sediu se considera receptionate de catre persoana juridica.
(5) Persoana juridica este obligata sa publice un aviz in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova" despre
modificarea sediului sub sanctiunea platii de daune-interese.

Sediul este un atribut principal al persoanei juridice şi arată locul în spaţiu unde este aceasta amplasată. Ca şi
denumirea sediul se stabileşte prin actul constitutiv la libera alegere a semnatarilor acestuia – fie locul de
desfăşurare a activităţii a persoanei juridice, fie locul aflării organelor acesteia , fie domiciliul unuia din asociaţi. În
actul de constituire trebuie să fie indicată localitatea, iar după caz strada, numărul casei sau şi a biroului. Dispoziţiile
legale nu impun condiţii sau obligaţii privitor la locul unde ar putea acesta să se afle, cu excepţia că ele trebuie să se
înregistreze la organul fiscal din teritoriul unde-şi are sediul. În caz de mutare a sediului aceasta trebuie să fie adus
la cunoştinţa terţilor prin publicarea unui anunţ în Monitorul Oficial. Determinarea sediului are importanţă practică
sub cel puţin trei aspecte: - sediul persoanei juridice determină naţionalitatea acesteia; Prin sediul societăţii se
determină locul executării obligaţiilor pecuniare, în care persoana juridică are calitatea de debitor, sau în cazul altor
obligaţii când persoana juridică are calitatea de debitor şi prin contract nu s-a stabilit contrariul;Sediul permite a
determina instanţa de judecată competentă în litigiile în care persoana juridică are calitatea de pârât. Sub aspect
procedural, legiuitorul prezumă că toate actele care au ajuns la sediul indicat în Registrul de stat au fost aduse la
cunoştinţa persoanei juridice, cu toate consecinţele negative pentru aceasta. Dacă sediul este modificat societatea are
obligaţia să comunice Organului de înregistrare timp de 7 zile despre modificare şi să publice informaţia respectivă
în Monitorul Oficial. Pentru persoanele juridice care se înregistrează la Camera înregistrării de stat potrivit Legii
nr.1265/2000 este stabilită şi sancţiunea privind „sistarea activităţii întreprinderii şi organizaţiei” precum şi chiar
„lichidarea acesteia în condiţii legale” ; Sediul determina organul fiscal al statului la care persoana juridică prezintă
rapoartele financiare şi fiscale şi la contul căruia se efectuiază plăţile obligatorii.
La sediul societăţii trebuie să păstreze documentele persoanei juridice.

Articolul 68. Răspunderea persoanei juridice

(1) Persoana juridica răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul ce ii aparţine.
(2) Fondatorul (membrul) persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile persoanei juridice, iar persoana
juridica nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului (membrului), cu excepţiile stabilite de lege sau de
actul de constituire.

Prin dispoziţia alin.(1) se stabileşte principiul general, potrivit căruia toate persoanele juridice ca şi toate persoanele
de drept privat răspund pentru obligaţiile cei revin cu toate bunurile care îi aparţin, independent de categoria la care
aceste aparţin, sunt ele bunuri corporale sau incorporale, imobile sau mobile, sunt mijloace băneşti, hârtii de valoare,
sau părţi sociale. Toate lucrurile pe care le deţine persoana juridică cu drept de proprietate, indiferent de faptul dacă
au fost procurate din mijloace proprii sau din mijloacele atrase se includ în activul persoanei juridice şi pot fi
urmărite de către creditorii acesteia. Excepţie de la această regulă este stabilită prin art. 194 potrivit căreia Republica
Moldova şi unităţile administrativ teritoriale nu răspund cu bunurile proprietate publică, ci numai cu cele care sunt
în circuitul civil şi aparţin acestora cu drept de proprietate privată.
Cu acţiunea acestui principiu este legată şi procedura de lichidare forţată a persoanei juridice pentru cauza de
insolvabilitate stabilită la art.101.
Prin alin.(2) se confirmă regulă potrivit căreia fiecare subiect de drept răspunde de sine-stătot pentru propriile sale
obligaţii, adică persoana juridică nu poartă răspundere pentru obligaţiile fondatorilor sau a membrilor săi şi invers
fondatorii membrii, asociaţii sau alţi participanţi ai persoanei juridice nu răspunde pentru obligaţiile acesteia. De la
această regulă, însă sunt unele excepţii. Excepţiile sunt stabilite fie de lege fie de actele constitutive ale persoanei
juridice. Astfel prin dispoziţiile art.121 şi art.128 se stabileşte că asociaţii societăţii în nume colectiv răspund pentru
obligaţiile societăţii nelimitat şi solidar, dacă activele societăţii nu satisfac cerinţele creditorilor. Aceiaşi regulă este
stabilită în art.136 pentru comanditaţii din societăţile în comandită şi în art.183 alin.(4) pentru fondatorii instituţiei.
Poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune majoritară (societăţii fiice)
întreprinderea cu participaţiunea majoritară (societatea mamă), dacă prima a devenit insolvabilă datorită executării
dispoziţiilor date cea dea doua. Astfel de reguli sunt prevăzute la art.118 alin.(3) precum şi la art.9 alin. (5) şi (6)
din Legea nr.1137/1997 privind societăţile pe acţiuni.
Prin actul de constituire asociaţii pot să-şi asume răspunderi suplimentare la cele stabilite de dispoziţiile legale. În
special art.15 alin.(3) din Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativele de producţie se stabileşte că „statutul
cooperativei poate prevedea o răspundere suplimentară a membrului cooperativei pentru obligaţiile acesteia în
mărime ce nu va depăşi venitul realizat de el în cooperativă în anul financiar precedent”.

Articolul 69. Reorganizarea persoanei juridice

(1) Persoana juridica se reorganizează prin fuziune (contopire si absorbţie), dezmembrare (divizare si
separare) sau transformare.
(2) Hotărârea de reorganizare se ia de fiecare persoana juridica in parte, in condiţiile stabilite pentru
modificarea actelor de constituire.
(3) In cazurile prevăzute de lege, reorganizarea persoanei juridice prin divizare sau separare se efectuează
in baza unei hotărâri judecătoreşti.
(4) Daca prin fuziune sau dezmembrare se înfiinţează o noua persoana juridica, aceasta se constituie in
condiţiile prevăzute de lege pentru forma persoanei juridice respective.
(5) Reorganizarea produce efecte fata de terţi numai după data înregistrării de stat a noilor persoane
juridice, cu excepţia reorganizării prin absorbţie, care produce efecte la data înregistrării
modificărilor in actele de constituire ale persoanei juridice absorbante.

Reorganizare este un procedeu juridic de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană
juridică la alta potrivit căreia succesorul continuă raporturile juridice în locul predecesorului său. Ca efect al
reorganizării se produce fie dizolvarea unor persoane juridice (absorbţia), fie constituirea altora (separarea), fie că
dizolvarea unora şi constituirea altora se produc concomitent (contopirea şi divizarea). Dizolvarea unor şi
constituirea altor persoane juridice nu apar ca un scop în sine al reorganizării ci reprezintă fenomene accesorii ale
acestor operaţiuni. O situaţie cu totul deosibită se creează la transformare, deoarece la aceasta nu are loc nici
dizolvarea şi nici constituirea unei persoane juridice noi, ci aceeaşi persoană juridică îşi continuă activitatea dar în
altă formă, în altă haină juridică.
Dispoziţiile legale din Codul civil cu privire la reorganizare stabilesc şi norme de procedură care asigură o
sincronizare a operaţiunilor efectuate şi înregistrările pe care le efectuează organul de stat în aşa fel încât să se
asigure o transmisiune corectă şi unitară a drepturilor şi obligaţiilor.
Hotărârea pentru ca societatea să se reorganizeze sau să participe la un proces de reorganizare în care sunt incluse
mai multe persoane juridice poate s-o i-a numai organul principal al persoanei juridice, de regulă cu o majoritate
calificată din numărul total de voturi. Dacă în procesul de reorganizare sunt implicate mai multe persoane juridice
hotărârea cu privire la reorganizare trebuie să fie adoptată de fiecare persoane juridice cu respectarea tuturor
cerinţelor stabilite pentru forma persoanei juridice şi ale actului constitutiv.
Alin.(3) prevede că în unele cazuri reorganizarea persoanei juridice prin divizare sau separare poate s-o decidă şi
instanţa de judecată. Astfel de hotărâri poate să fie adoptată de instanţă în procesul de insolvabilitate când faţă de
persoana juridică insolvabilă se aplică procedura planului stabilită de Legea insolvabilităţii. Una din soluţiile
procedurii planului poate fi divizarea persoanei juridice insolvabile în două sau mai multe şi transmiterea cotelor de
participaţiune la unul sau mai mulţi creditori. Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103/2000 stabileşte şi o
modalitate de reorganizare forţată a persoanelor juridice prin decizia Agenţiei Naţionale pentru Concurenţei. Potrivit
art.19 din Legea menţionată Agenţia are dreptul să adopte o hotărâre privind divizarea sau separarea forţată a unui
agent economic care ocupă o situaţie dominantă pe piaţă dacă acesta a încălcat de două şi mai multe ori dispoziţiile
legale. Hotărârea de reorganizare prin divizare şi separare poate fi adoptată de Agenţie numai dacă apariţia noilor
persoane juridice duce la dezvoltarea concurenţei şi există posibilitatea de a izola organizatoric, teritorial şi
tehnologic subdiviziunile persoanei juridice care urmează a fi reorganizată.
Înfiinţarea persoanei juridice noi care apare în rezultatul reorganizării se face cu respectarea dispoziţiilor
obligatorii privind constituirea persoanei juridice de forma respectivă. Astfel, dacă se realizează o contopire a două
societăţi în nume colectiv şi se constituie o societate cu răspundere limitată, sau dintr-o societate pe acţiuni se separă
o nouă societate cu răspundere limitată apoi la proiectul contractului de fuziune prin contopire (vezi art.74 alin.(3)
sau la proiectul de dezmembrare prin separare (vezi art.80 alin. (3) se anexează actul de constituire a societăţii cu
răspundere limitată care se constituie. Valoare juridică obligatorie actului de constituire i-o dă hotărârea organului
suprem care adoptă hotărârea de reorganizare şi nu semnătura persoanelor care vor dobândi calitatea de asociaţi sau
membri ai persoanei juridice care se constituie. Hotărârea de aprobare a reorganizării este obligatorie pentru toţi
membrii persoanei juridice care au votat pentru această hotărâre, care au votat împotrivă sau care nu au fost prezenţi.
Însă, faţă de terţi operaţiunea de reorganizare produce efecte şi le este acestora opozabilă numai după înregistrare la
organul de stat a noii persoane juridice.
Considerăm necesar de a menţiona că reorganizarea ca operaţiune juridică nu poate opera între persoane juridice
de drept public, precum şi între persoanele juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat. Această
afirmaţie ne-i întemeiem pe dispoziţiile art.58 alin.(4) din care rezultă că dispoziţiile din articolele ce urmează nu
sunt aplicabile persoanelor juridice de drept public, decât în cazul când sunt norme exprese în acest sens.
De asemenea este problematică reorganizarea care implică persoane juridice cu scop lucrativ cu cele fără scop
lucrativ, cu excepţia transformării. Despre fuziunea, divizarea şi transformarea acestora a se vedea comentariul la
art.73, 79 şi 85.

Articolul 70. Succesiunea de drept in cazul reorganizării persoanelor juridice

(1) In cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile si obligaţiile fiecăreia din ele trec la noua persoana
juridica, in conformitate cu actul de transmitere.
(2) In cazul absorbţiei unei persoane juridice de către alta, drepturile si obligaţiile persoanei juridice
absorbite trec la persoana juridica absorbanta in conformitate cu actul de transmitere.
(3) In cazul divizării persoanei juridice, drepturile si obligaţiile ei trec la noile persoane juridice in
conformitate cu bilanţul de repartiţie.
(4) In cazul separării, o parte din drepturile si obligaţiile persoanei juridice reorganizate trece, la fiecare
din persoanele juridice participante la reorganizare (existente sau care iau fiinţă), in corespundere cu
bilanţul de repartiţie.
(5) In cazul reorganizării persoanei juridice prin transformare, drepturile si obligaţiile persoanei juridice
reorganizate trec la noua persoana juridica in conformitate cu actul de transmitere.

Prin articolul comentat sunt stabilite reguli de trecere a drepturilor şi obligaţiilor de la persoanele juridice care decid
să se reorganizeze la persoanele juridice care-şi continuă existenţa şi după reorganizare sau care se constituie în
rezultatul reorganizării. La reorganizare are loc succesiunea universală sau cu titlul universal. La succesori se
transferă nu numai drepturile şi obligaţiile care se indică în actul de transfer sau bilanţul de repartiţie şi toate
drepturile şi obligaţiile persoanei juridice reorganizate, inclusiv şi cele nepatrimoniale. Trec la succesori şi drepturile
litigioase dintre părţi, precum şi cele care nu erau cunoscute la momentul reorganizării. Dacă drepturile care se
transferă trebuie să fie înregistrate succesorul de drepturi trebuie să le înregistreze.
Reorganizarea prin contopire a persoanelor juridice are ca efect dizolvarea persoanelor juridice cu trecerea
concomitentă a drepturilor şi obligaţiilor la o nouă persoane juridică care se înfiinţează. Fiind un proces anevoios
fuziunea prin contopire trebuie să fie motivată din punct de vedere economic şi aceasta să se aducă la cunoştinţa
celor interesaţi arătându-se poziţiile pozitive şi negative ale viitoarei reorganizări. Pentru aceasta legiuitorul
stipulează necesitatea elaborării unui proiect al contractului de contopire (art.74) care trebuie să arate perspectivele
fuziunii, participanţii la aceasta, patrimoniul fiecărei persoane juridice care doreşte să participe la reorganizare şi
alte date ce au importanţă. De asemenea acest plan trebuie să arate data prezumată a viitoarei fuziuni şi întocmirii
actului de transmitere. Actul de transmitere se întocmeşte pe baza contractului de fuziune aprobat în condiţiile art.75
numai după ce noua persoană juridică a fost înregistrată la organul înregistrării de stat şi acesta primeşte în activul
său toate bunurile persoanelor juridice care se dizolvă. Actul de transmitere trebuie să fie semnat de administratorii
persoanelor juridice care se dizolvă şi administratorul persoanei juridice care s-a constituit. Actul de transmitere este
unul din ultimele documente care poate fi semnat de administratorul persoanei juridice care dizolvă. Acesta este
motivul pentru care persoana juridică care se constituie în rezultatul fuziunii trebuie să fie înregistrată mai înainte
decât ar fi fost radiate cele care se dizolvă, făcând ca acestea (persoana juridică nou constituită şi persoanele juridice
care se dizolve) pentru puţin timp să coexiste în timp.
Fuziunea prin absorbţie este o procedură similară contopirii, urmând să efectueze aceleaşi operaţiuni juridice,
adică elaborarea unui contract de fuziune, aprobarea acestuia de către organele competente ale persoanelor juridice
care fuzionează şi întocmirea unui act de transmitere a patrimoniului. Deosebirea însă este că în rezultatul absorbţiei
nu se constituie o nouă persoană juridică, şi drepturile şi obligaţiile trec de la persoana juridică absorbită la persoana
juridică absorbantă, care preluându-le integral, îşi modifică propriile acte constitutive, şi continuă toate raporturile
juridice pe care le avea persoana juridică absorbită. O diferenţă poate fi observată şi Actul de transmitere în cazul
absorbţiei poate fi semnat de persoanele juridice participante la fuziune chiar până la înregistrarea de stat
modificărilor, şi actul de transmitere trebuie prezentat împreună cu actele necesare pentru înregistrarea modificărilor
societăţii absorbante cât şi împreună cu actele necesare pentru înregistrarea excluderii (radierii) persoanei juridice
absorbite.
Reorganizarea societăţii prin divizare are ca efect trecerea patrimoniului de la persoana juridică care se dizolvă
la persoanele juridice care se constituie, şi noile societăţi continuă raporturile juridice ale societăţii dizolvate în
modul şi proporţiile stabilite prin proiectul dezmembrării aprobat în ordinea stabilită de art.81 şi a bilanţului de
repartiţie. Actele de constituire a persoanelor juridice care se înfiinţează în rezultatul dezmembrării prin divizare
dobândesc putere juridică şi sunt opozabile membrilor persoanei juridice care se dizolvă de la data aprobării lor
împreună cu proiectul dezmembrării. Similar reorganizării prin contopire în procesul reorganizării prin divizare este
necesară coexistenţa în timp a persoanei juridice care se divizează şi încetează activitatea cu persoanele juridice care
se constituie în rezultatul reorganizării. Astfel încât ultimele mai întâi se înregistrează apar ca persoane juridice apoi
primesc prin bilanţul de repartiţie activele şi pasivele care le revin. Şi abia după aceasta persoana juridică care s-a
dezmembrat şi a stat la temelia fondării celor noi urmează a fi radiată din registru. Aceasta îşi are explicaţia în aceia
că bunurile şi documentele trebuie să fie transmise de la persoana juridică care s-a divizat la cele care s-au constituit
şi în legătură cu aceasta trebuie să fie întocmit un act semnat cel care transmite şi de cel care primeşte.
Dezmembrarea prin separare a persoanei juridice evidenţiază două situaţii: Prima situaţie este acea când în
rezultatul dezmembrării dintr-o persoană juridică care-şi continuă existenţa i-a fiinţă una sau mai multe persoane
juridice la care trec o parte din drepturile şi obligaţiile primei.
Ce-a de-a doua situaţie este când în rezultatul dezmembrării o parte din patrimoniu se separă de la persoana juridică
care îşi continuă existenţa şi trece la o altă persoană juridică existentă. Reieşind din cele menţionate şi sub aspectul
procedurii de reorganizare vor exista deosebiri. Astfel în prima situaţie va fi întocmit un plan de dezmembrare şi vor
fi elaborate actele de constituire ale persoanelor juridice care se constituie în rezultatul separării. În continuare va fi
mai întâi înregistrată societatea nouă, căreia i se va transmite o parte din activele şi pasivele societăţii care se
reorganizează modificându-se şi actele de constituire ale acesteia din urmă.
În cea de-a doua situaţie la planul de dezmembrare trebuie să fie anexat şi contractul încheiat cu persoana juridică la
care trece o parte din patrimoniu. În legătură cu aceasta sunt necesare a fi operate modificări atât în actele
constitutive ale persoanei juridice care se dezmembrează cât şi a persoanei juridice care primeşte patrimoniul
respectiv.
La transformarea persoanei juridice drepturile şi obligaţiile persoanei juridice nu suportă modificări, şi nu trec de
la una la alte. Persoana juridică continuă să există însă într-o nouă formă, şi nu este necesar a fi întocmit un act de
transmitere. Mai ales că frecvent acelaşi administrator continuă să reprezinte persoana juridică şi după transformare.
Totuşi în unele situaţii transformarea are ca consecinţe reducerea răspunderii. Ne referim la transformarea unei
societăţi în nume colectiv sau a unei societăţi în comandită într-o societate cu răspundere limitată sau pe acţiuni. În
rezultatul acestei transformări asociaţii care răspundeau subsidiar pentru obligaţiile societăţii de până la transformare
nelimitat şi solidar, după aceasta nu mai au o astfel de răspundere. Acelaşi pericol există şi în cazul transformării
unei instituţii în asociaţie sau fundaţie.

Articolul 71. Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie

(1) Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie trebuie sa conţină dispoziţii cu privire la succesiunea
întregului patrimoniu al persoanei juridice reorganizate, in privinţa tuturor drepturilor si
obligaţiilor fata de toţi debitorii si creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile contestate de părţi.
(2) Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie se confirma de fondatorii (membrii) persoanei juridice
sau de organul persoanei juridice împuternicit cu astfel de atribuţii prin lege sau act de constituire,
care au decis reorganizarea persoanei juridice, si se prezintă, împreuna cu actele de constituire ale
persoanelor juridice create, pentru înregistrarea lor de stat sau pentru introducerea modificărilor in
actele de constituire ale persoanelor juridice existente.

1. Actul de transmitere şi bilanţul de repartiţie sunt documentele prin care se confirmă transferul patrimoniului de la
o persoană juridică la alta, în sens că acest act serveşte ca temei pentru o persoană juridică să scoată de la evidenţa
sa, iar alta să pună la evidenţa sa anumite bunuri şi obligaţii. Aceste acte sunt cele care arată legătura dintre
persoanele juridice participante în procesul de reorganizare şi proporţia de drepturi şi obligaţii transferate. Deşi din
conţinutul normei rezultă că actul de transmitere sau bilanţul trebuie să prevadă toate drepturile şi obligaţiile
persoanei juridice reorganizate, totuşi neindicarea lor nu înseamnă că drepturile şi obligaţiile nu trec. În temeiul
art.72 alin.(4) succesorii răspund solidar pentru obligaţiile de până la reorganizare în cazul când nu este posibil de a
determina succesorul.
Actul de transmitere se întocmeşte în cazul fuziunii persoanelor juridice şi se semnează de administratorii persoanei
juridice care transmite şi care primeşte. Actul respectiv se întocmeşte în baza contractului de fuziune aprobat potrivit
art.75. Acest act trebuie să fie transmis la organul de înregistrare la care se înregistrează persoana juridică care se
constituie numai după înregistrarea acesteia. Aceasta se explică prin aceia că până la înregistrare persoana juridică
nu are capacitate juridică şi în numele ei nu poate să fie semnate acte. Anume din acest considerent am menţionat că
persoana care se dizolvă şi cea care se constituie în urma contopirii trebuie să coexiste în timp pentru întocmirea
acestui act.
Bilanţul de repartiţie se întocmeşte în cazul reorganizării prin dezmembrare şi trebuie să fie aprobat de organul
principal al persoanei juridice care se dezmembrează, precum şi să fie semnat de administratorii persoanelor juridice
care se dezmembrează precum şi de cele care i-au fiinţă în urma reorganizării. Bilanţul de repartiţie îşi are originea
în proiectul de dezmembrare aprobat potrivit art.81.

Articolul 72. Garantarea drepturilor creditorilor persoanei juridice in cazul reorganizării ei

(1) In termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare, organul executiv al persoanei juridice
participante la reorganizare este obligat sa informeze in scris toţi creditorii cunoscuţi si sa publice un
aviz privind reorganizarea in 2 ediţii consecutive ale "Monitorului Oficial al Republicii Moldova".
(2) Creditorii pot, in termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz, sa ceara persoanei juridice care se
reorganizează garanţii in măsura in care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii
aparţine creditorilor doar daca vor dovedi ca prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor
lor.
(3) Creditorii sînt in drept sa informeze organul înregistrării de stat cu privire la creanţele fata de
debitorul care se reorganizează.
(4) Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute până la
reorganizarea acestora daca din actul de transmitere si din bilanţul de repartiţie nu este posibila
determinarea succesorului.
(5) Membrii organului executiv al persoanei juridice participante la reorganizare răspund solidar, pe
parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare
participanţilor sau creditorilor persoanelor juridice reorganizate.

Protecţia creditorilor este una din cele mai importante probleme ale procesului de reorganizare a persoanelor
juridice. Deoarece la reorganizare are loc o cesiune a datoriei de la persoana debitoare la o altă persoană succesoare
pentru aceasta este necesar acordul creditorului. Articolul comentat stabileşte câteva-i tipuri de garanţii, cum ar fi
dreptul creditorului la informaţie privind reorganizarea, dreptul creditorului de a cere garanţii de la persoana juridică
care se reorganizează precum şi posibilitatea creditorului de a se adresa către succesorii persoanei juridice pentru a fi
satisfăcut.
Potrivit alin.(1) administratorul persoanei juridice care se reorganizează sau participă la o reorganizare este
obligat să notifice personal fiecare creditor al său, precum şi să publice informaţia în Monitorul Oficial. Organul
executiv al persoanei juridice trebuie să deţină dovezi că şi-a îndeplinit obligaţia de informare personală, în caz
contrar ei vor purta răspundere personală pentru prejudiciul cauzat creditorilor prin neinformare. Data la care se
adoptă hotărărea de reorganizare este data la care se aprobă contractul de fuziune (art.75) sau proiectul
dezmembrării (art.81). Potrivit art.21 din Legea nr.1265/2000 întreprinderea sau organizaţia este obligată să
înştiinţeze în scris oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de stat despre adoptarea hotărârii de reorganizare, pentru
consemnarea începerii reorganizării în Registrul de stat. Din momentul consemnării în Registru a începerii
procedurii de reorganizare organul de înregistrare nu este în drept să înregistreze modificări în actele de constituire a
societăţilor implicate în procedura de reorganizare.
Creditorii care consideră că vor fi afectaţi prin reorganizarea debitorului său au dreptul să se opună procedurii de
reorganizare şi să ceară fie garanţii suplimentare, fie executarea obligaţiilor. Astfel dacă obligaţia a ajuns la scadenţă
integral creditorul este în drept să ceară executarea. Dacă obligaţia a ajuns parţial la scadenţă creditorul poate cere
achitarea datoriei, iar pentru obligaţia care încă nu a ajuns la scadenţă el este în drept să ceară numai garanţii, însă
nu poate cere executarea anticipată a obligaţiei. Legiuitorul stabileşte că nu toţi creditorii pot cere garanţii. De
exemplu nu poate cere garanţii creditorul a cărei obligaţie integral deja este garantată printr-o garanţie reală (gaj sau
ipotecă) sau personală a unui terţ, creditorul unui societăţi pe acţiuni care se transformă într-o societate cu
răspundere limitată precum şi alte situaţii în care creditorul nu este nici de cum afectat de procedura de reorganizare.
Are dreptul de a cere garanţii creditorul unei societăţii care se reorganizează prin fuziune, în legătură cu faptul că
prin fuziune se poate unifica persoane juridice cu starea diferită a activelor, unde unele pot fi în prag de
insolvabilitate.
Pentru ca persoana juridică să nu se reorganizeze până la executarea sau garantarea creanţelor se stabileşte
dreptul creditorului de a preveni Camera Înregistrării de Stat pentru a nu înregistra reorganizarea, dacă creditorul nu
a fost satisfăcut. Dacă reorganizarea a fost înregistrată contrar intereselor creditorului acesta are dreptul la apărare
judiciară, putându-se adresa atât în nulitatea înregistrării reorganizării şi pentru încasarea forţată a creanţelor sale.
Dispoziţia alin.(4) stabileşte răspunderea solidară a persoanei juridice pentru obligaţiile de până la reorganizare,
dacă din actul de transmitere sau din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. Considerăm că
legiuitorul stabileşte răspunderea solidară nu numai pentru cazul în care numele creditorului nu este indicat în actele
menţionate, dar şi în cazul în care creanţele acestuia nu sunt incluse integral, sau când prin actul de transfer şi
bilanţul de repartiţie se stabileşte o disproporţie între drepturi şi obligaţii, astfel încât datoriile nu pot fi acoperite din
valoarea bunurilor transmise succesorului.
Alin.(5) stabileşte răspunderea administratorilor persoanei juridice pentru abuzurile pe care aceştia le admit în
procesul de reorganizare. Pentru despăgubire se pot adresa în egală măsură atât asociaţii sau membri persoanei
juridice cât şi creditorii acesteia. Răspunderea în faţa creditorilor administratorii o poartă numai dacă în procesul de
reorganizare au admis încălcări ale procedurilor legale, dar nu şi pentru creanţele pe care le au creditorii faţă de
persoana juridică care s-a reorganizat.

Articolul 73. Fuziunea persoanelor juridice

(1) Fuziunea se realizează prin contopire sau absorbţie.

(2) Contopirea are ca efect încetarea existentei persoanelor juridice participante la contopire si trecerea
integrala a drepturilor si obligaţiilor acestora la persoana juridica ce se înfiinţează.
(3) Absorbţia are ca efect încetarea existentei persoanelor juridice absorbite si trecerea integrala a
drepturilor si obligaţiilor acestora la persoana juridica absorbanta.
(4) In cazurile stabilite de lege, fuziunea poate fi condiţionata de permisiunea organului de stat
competent.

Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică prin care două sau mai multe persoane juridice în scopul concentrării
capitalului şi sporirii rentabilităţii activităţii îşi unifică patrimoniul în una singur. Fuziunea la rândul său are două
forme: contopirea şi absorbţia. Deosebirea dintre aceste forme este în efecte juridice pe care acesta le produce.
Contopirea (numită şi fuziune) duce la dizolvarea persoane juridice care iniţiază procedura de reorganizare şi
radierea acestora din Registrul de stat, şi apariţia unei persoane juridice noi, care se naşte pentru a continua
raporturile juridice începute de societăţile predecesoare. Invers, în rezultatul fuziunii prin absorbţie (numită şi
asociere) persoana juridică absorbantă continue să existe şi după fuziune, dar înglobează în sine drepturile şi
obligaţiile persoanelor juridice absorbite care se dizolvă şi urmează a fi radiată din Registrul de stat.
O problemă de importanţă majoră pentru procedura de fuziune priveşte posibilitatea de a fuziona a societăţile
comerciale cu organizaţiile necomerciale. În legislaţie nu există norme exprese ce interzic o asemenea fuziune.
Totodată este necesar de menţionat că nu ar putea fuziona o societate comercială cu o organizaţie necomercială
datorită faptului că asociaţii societăţilor comerciale au drepturi de creanţă asupra societăţii comerciale pe când
membrii organizaţiei necomerciale nu au drepturi de creanţă, ci au numai drepturi personale (vezi art.55 alin.(3).
Nici într-un caz nu ar putea ca un membru care nu a avut drepturi patrimoniale până la reorganizare să le aibă după
reorganizare. Din acest motiv considerăm că fuziunea ar putea opera doar între societăţi comerciale sau între
organizaţii necomerciale.
În cazul fuziunii societăţilor pe acţiuni aceasta are loc prin consolidarea bilanţurilor lor cu convertirea ulterioară
a acţiunilor societăţilor care participă la reorganizare în acţiuni ale societăţii recent înfiinţate. Potrivit art.29 din
Legea nr.1204/1997 cu privire la fondurile de investiţii un fond de investiţii poate să fuzioneze numai cu un alt fond
de investiţii, şi nici de cum nu poate fuziona cu o altă societate comercială.
La fuziunea are loc o succesiune universală, deoarece drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice care se
dizolvă trec integral la persoana juridică care absorbantă sau la cea nou constituită. Fuziunea prezintă pericol pentru
creditorii persoanei juridice deoarece operaţiunea poate opera între persoane juridice cu starea financiară diferită. În
principiu este posibil de a absorbi şi pe o persoană în prag de insolvabilitate, şi atunci există pericolul de majorare a
numărului de creditori şi a creanţelor acestora, subminând poziţia creditorilor persoanei juridice a cărei activitate
este eficientă.
Fuziunea societăţilor comerciale şi uniunilor acestora poate fi condiţionată de autorizarea organelor de stat
competent. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni stabileşte că în cazurile stabilite de legislaţia antimonopolistă
fuziunea societăţilor comerciale se efectuează cu acordul organului de stat competent. Astfel, potrivit art.17 din
Legea nr.820/2000 privind protecţia concurenţei Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei efectuează
controlul de stat prealabil asupra creării, extinderii, comasării şi fuzionării asociaţilor de agenţi economici,
holdingurilor, grupurilor industrial – financiare, precum şi asupra comasării şi fuzionării agenţilor economici dacă
faptul acesta ar duce la formarea unui agent economic a cărui cotă pe piaţa de mărfuri ar depăşi 35 la sută. Fără
acordul acestei agenţii înregistrarea fuziunilor şi comasărilor respective se interzice.
De asemenea, potrivit art.93 alin. (9) din Legea privind societăţile pe acţiuni pentru înregistrarea societăţii
înfiinţate în procesul reorganizării prin fuziune şi asociere este necesară şi autorizaţia Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare.
 Articolul 74. Proiectul contractului de fuziune

(1) In scopul fuziunii, organul împuternicit al persoanei juridice elaborează proiectul contractului de
fuziune.
(2) In proiectul contractului de fuziune trebuie sa se indice:
a) forma (felul) fuziunii;
b) denumirea si sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune;
c) fundamentarea si condiţiile fuziunii;
d) patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
e) raportul valoric al participaţiunilor;
f) data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate in
fuziune.
(3) Daca persoanele juridice fuzionează prin contopire, in proiectul contractului de fuziune trebuie sa se
indice si denumirea, sediul si organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul
contractului de fuziune se anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se
constituie.
(4) Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte in scris.
(5) Daca contractul de fuziune aprobat este afectat de o condiţie, acesta se desfiinţează cu efect
retroactiv in cazul in care condiţia nu s-a realizat timp de un an de la data aprobării. Contractul
poate prevedea un termen mai scurt sau un termen de prevenire.

Fuziunea ca operaţiune tehnico-juridică implică mai multe persoane juridice, care se produce în baza unui
contract de fuziune aprobat de organele competente ale acestora. La contopire pot să participe două sau mai multe
persoane juridice. Proiectul contractului de fuziune se elaborează de persoanele interesate în procedura fuziunii cum
ar fi asociaţii, membrii consiliului sau administratorul persoanei juridice şi se semnează de administratorii acestora.
Acest proiect de contract dobândeşte forţă obligatorie după ce este aprobat de organele competente ale persoanelor
juridice care decid să fuzioneze în condiţiile art.75.
Contractul de fuziune prin contopire după natura juridică este similar unui contract de societate civilă. Spre
deosebire de alte contracte civile în care interesele părţilor contractante sunt contrare, în contractul de societate
civilă interesele asociaţilor sunt identice, ei urmăresc un scop comun. Astfel ca şi la societatea civilă prin contractul
de contopire părţile convin să urmărească un scop comun, adică să constituie o nouă persoană juridică, şi să obţină
anumite foloase din activitatea acesteia. Dar dacă în societatea civilă părţile contractante unindu-şi eforturile
personale şi contribuţiile materiale dau naştere la o proprietate comună (vezi art.1342 alin.(3) apoi prin contractul de
contopire părţile contractante nu creează o proprietate comună, dar tot patrimoniul participanţilor la acest contract
trec la noua societate care se constituie. Contractul de fuziune are valoare juridică de la momentul aprobării de către
organul principal al persoanei juridice şi până la momentul înregistrării acestuia la organul de înregistrare. O
deosebire importantă există şi între drepturile pe care le generează contractul pentru semnatarii acestor două
contracte. Astfel prin contractul de societate civilă semnatarii acestuia dobândesc drepturi şi îşi asumă obligaţii
pentru sine pentru întregul termen de acţiune al contractului, pe când la încheierea contractului de fuziune semnatari
ai acestuia sunt persoanele juridice care fuzionează, şi acestea au drepturi şi obligaţii numai de la aprobarea acestuia
de către organele competente a fiecărei persoane juridice până la înregistrarea contractului de fuziune şi a actelor de
constituire a noii persoane juridice. După înregistrarea de stat drepturile şi obligaţiile le dobândesc asociaţii şi
membrii persoanei juridice care se constituie.
Contractul de fuziune prin contopire se deosebeşte de contractul de fuziune prin absorbţie. Astfel dacă contractul de
contopire urmăreşte scopul de constituire a unei noi persoane juridice apoi contractul de fuziune prin absorbţie are
ca scop preluarea (înglobarea) de către persoana juridică absorbantă a patrimoniului persoanei juridice absorbite. Ca
efect al înregistrării contractului de fuziune prin contopire toate persoanele juridice participante la procesul de
reorganizare îşi pierd capacitatea de subiect de drept prin dizolvare pe când la înregistrarea contractului de fuziune
prin absorbţie capacitatea de subiect de drept o pierde numai persoana juridică absorbită pe când cea absorbantă îşi
continuă activitatea. De asemenea contractul de fuziune prin absorbţie stă la originea constituirii noii persoane
juridice şi fără acest document nu poate fi înregistrată noua societate pe când la fuziunea prin absorbţie acest
contract serveşte ca temei pentru introducerea modificărilor şi completărilor în actul de constituire a persoanei
juridice absorbante.
Alin. (2) stabileşte care trebuie să fie conţinutul contractului de fuziune.
Una din cele mai importante clauze care sunt necesare pentru fiecare contract civil clauzele de identificare a
persoanelor juridice care sunt implicate în procesul de reorganizare. În acest sens legiuitorul menţionează de a indica
denumirea şi sediul acestora, însă reieşind dintr-o dispoziţia art.66 alin.(8) în contractul de fuziune trebuie de indicat
şi alte date de identificare cum ar fi numărul înregistrării de stat şi codul fiscal a fiecărei persoanei juridice.
Contractul trebuie să prevadă dacă fuziunea se face prin contopire sau prin absorbţie. Dacă societăţile fuzionează
prin contopire acestea trebuie potrivit alin.(3) să se indice datele de identitate ale noii persoane juridice, să se
anexeze actul de constituire al acesteia precum şi să se indice şi numele candidaţilor în membrii organului executiv.
Cu siguranţă din prevederile contractului de fuziune trebuie să rezulte avantajele reorganizării, drepturile şi
obligaţiile care se transmit succesorilor, datele de identitate a membrilor persoanelor juridice care se contopesc sau a
celor absorbite, mărimea participaţiunilor pe care aceştia le-au avut până la reorganizare şi mărimea participaţiunilor
pe care ei le vor avea în persoana juridică care se constituie sau în cea absorbantă.
Potrivit art.29 din Legea nr.1204&1997 cu privire la fondurile de investiţii şi art.94 din Legea nr.1134/1997
contractul de fuziune prin contopire trebuie să conţină prevederile art.33 din Legea nr.1134/1997 privind societăţile
pe acţiuni, adică prevederile contractului de constituire.
Din alin.(5) rezultă că fuziunea persoanelor juridice poate fi condiţionată. Ca condiţii pentru fuzionare poate fi
stabilite de exemplu, eliberarea autorizaţiei de către Comisia Naţională pentru Protecţia Concurenţei, de obţinerea
unui credit, de obţinerea unei licenţe sau de alţi factori. Dacă condiţia de fuzionare nu s-a realizat în termen de cel
mult un an contractul se consideră ca inexistent.

Articolul 75. Hotărârea de fuziune

(1) Contractul de fuziune produce efecte numai daca este aprobat de adunarea generala a membrilor
fiecărei persoane juridice participante la fuziune.
(2) Hotărârea de fuziune se adopta cu 2/3 din numărul total de voturi ale participanţilor daca o
majoritate mai mare nu este prevăzută de actul de constituire.

Pentru ca contractul de fuziune să producă efecte între persoanele juridice care intenţionează să fuzioneze, nu este de
ajuns ca acest contract să fie semnat de administratori, ci este necesară şi aprobarea acestui contract de către organul
principal al fiecărei persoanei juridice.
Codul civil stabileşte şi o majoritate necesară pentru adoptarea hotărârii de reorganizare, lăsând posibil ca numai
prin actul de constituire să se prevadă o majoritate mai mare. Dar este necesar de prevăzut că reorganizarea unei
societăţi în nume colectiv sau a unei societăţi în comandită poate fi făcută dacă sunt de acord toţi asociaţii. Tot odată
trebuie de menţionat că în unele acte normative sunt stipulate prevederi prin care hotărârea de reorganizare ar putea
fi efectuată şi cu un număr de voturi mai mic. De exemplu Legea cu privire la societăţile pe acţiuni poate decide
reorganizarea cu 2/3 din voturile reprezentate la adunare, iar adunarea acţionarilor este deliberativă dacă la şedinţă
sunt prezenţi acţionarii ce deţin mai mult de jumătate din voturi. De asemenea este posibil de adoptat hotărârea şi cu
un număr mai mic de voturi cum ar fi convocarea unei adunări repetate la care este deliberativă cu cel puţin1/3 din
numărul total de voturi (în acest sens art. 29 din Legea nr.1007/2002, şi art.58 din Legea nr.1134/1997). De aceia
considerăm că hotărârile de fuziune trebuie de adoptat cu respectarea prevederilor art.75 alin.(2).

Articolul 76. Cererea de înregistrare a fuziunii

(1) După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului privind fuziunea, organul executiv al
persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la contopire depune, la organul
care a efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicita înregistrarea fuziunii. La cerere se
anexează:
a) copia autentificata de pe contractul de fuziune;
b) hotărârea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante;
c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor;
d) autorizaţia de fuziune, după caz.
(2) După expirarea termenului prevăzut la alin.(1), organul executiv al persoanei juridice absorbante
sau al persoanelor juridice care se contopesc depune o cerere de înregistrare la organul de stat unde
este înregistrata persoana juridica absorbanta sau unde urmează a fi înregistrata noua persoana
juridica. La cerere se anexează actele indicate la alin.(1). Persoana juridica ce se constituie anexează,
de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.

Dispoziţiile articolului comentat prevede limitele de timp în care persoana juridică trebuie să prezinte cererea de
înregistrare şi care acte trebuie să fie prezentate pentru a se înregistra fuziunea. Astfel, persoana juridică care se
înregistrează la Camera Înregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale, trebuie potrivit art.21 din
Legea nr.1265/2000 să notifice organul de înregistrare cu privire la intenţia de fuziune în termen de 3 zile de la data
adoptării unei astfel de hotărâri de organul competent. În Registrul de Stat se face o consemnare cu privire la
viitoarea reorganizare. Pentru înregistrarea consemnării trebuie să fie prezentate anumite acte, cum ar fi hotărârea de
reorganizare, copia avizului publicat în Monitorul Oficial şi certificatul de înregistrare pentru a înscrierea menţiunii
„în proces de reorganizare”. Considerăm că termenul de 3 zile este un termen prea restrâns pentru a prezenta copia
avizului publicat în Monitorul Oficial. Mai mult, potrivit Codului civil trebuie cel puţin 2 publicaţii în Monitorul
Oficial pentru a preveni toţi creditorii.
După expirarea a cel puţin 3 luni de la data ultimei publicaţii în Monitorul Oficial fiecare persoană juridică
trebuie să prezinte organului de înregistrare actele pentru înregistrarea fuziunii. Împreună cu o cerere se prezintă
contractul de fuziune în formă autentică aprobat de organul competent şi semnat de administrator, precum şi
hotărârea de fuziune, aprobată potrivit art.75, actele care demonstrează garantarea drepturilor creditorilor sau
satisfacerea creanţelor acestora, autorizaţia de fuziune eliberată de organul de stat competent şi alte acte stabilite de
lege. Spre exemplu la înregistrarea societăţilor comerciale şi altor întreprinderi efectuată potrivit art. 22 din Legea
nr.1265/2000 sunt cerute originalele actelor de constituire şi a certificatului de înregistrare a persoanelor juridice
care se dizolvă, actele ce confirmă închiderea conturilor bancare, actele privind transmiterea pentru nimicire a
ştampilei, copiile de pe avizele privind fuziunea publicate în Monitorul Oficial. De asemenea se mai cere şi actul de
transfer, însă după cum am menţionat în comentariul la art.71, actul de transfer trebuie să fie semnat de
administratorul persoanei juridice care se dizolvă şi de administratorul persoanei juridice care s-a constituit. De acea
actul de transfer va fi prezentat mai târziu după ce va fi înregistrată persoana juridică nou constituită.
Alin.(3) stabileşte că, dacă are loc fuziunea prin contopire şi urmează a fi înregistrată o nouă persoană juridică
trebuie să se prezinte şi o cerere semnată de administratorii persoanelor juridice care se dizolvă la organul de
înregistrare în raza căreia trebuie să fie înregistrată persoana juridică nou constituită şi să se prezinte toate actele
necesare pentru înregistrarea acesteia, inclusiv a celor indicate la lit. a) – d) din alin.(1).

Articolul 77. Înregistrarea fuziunii

(1) Înregistrarea fuziunii se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice
absorbante sau care urmează sa înregistreze noua persoana juridica.
(2) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau a noii persoane
juridice informează despre înregistrarea fuziunii organul unde este înregistrata persoana juridica
absorbita sau persoanele juridice contopite.
(3) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbite sau a persoanelor
juridice contopite înscrie in registrul de stat data la care s-a produs absorbţia sau contopirea si
expediază spre păstrare organului care a înregistrat fuziunea toate actele persoanelor juridice
dizolvate.
(4) După înregistrarea efectuata conform alin.(1), persoanele juridice absorbite sau cele contopite se
considera dizolvate si se radiază din registrul de stat.

Înregistrarea fuziunii constă din mai multe înscrieri efectuate în registrul de stat pe care trebuie să le efectueze
organul de înregistrare. Astfel, dacă se înregistrează contopirea unor persoane juridice sunt necesare cel puţin trei
operaţiuni de înscriere, inclusiv înregistrarea persoanei juridice nou constituite şi radierea celor care fuzionează şi se
dizolvă. În cazul absorbţiei se fac cel puţin două înscrieri, inclusiv înscrierea prin care se modifică actele de
constituire a persoanei juridice absorbante şi radierea persoanelor juridice absorbite.
Fiind prezentate actele indicate la art.76 precum şi altele indicate în comentariul la acest articol organul de
înregistrare trebuie să verifice actele prezentate şi dacă ele sunt întocmite conform dispoziţiilor legale să facă
înregistrările care se cer. Potrivit art.20 alin.(1) din Legea nr.1265/2000 în termen de 15 zile organul de înregistrare
trebuie să adopte decizie de înregistrare sau de respingere a cererii, pe când în alte acte normative un asemenea
termen nu este stabilit. Luând în consideraţie că se efectuează mai multe înregistrări legiuitorul a stabilit
consecutivitatea operaţiunilor de înregistrare şi în lipsa unor acţiuni concordate ale persoanelor juridice care
participă la reorganizare nu se va putea respecta termenul menţionat.
Pentru a se face înregistrarea trebuie să fie prezentate actele tuturor persoanelor juridice care participă la
reorganizare inclusiv şi a persoanei juridice care se constituie. O primă înregistrare se face de către organul
competent care înregistrează persoana juridică care se constituie sau cel care înregistrează modificările la persoana
juridică absorbantă. De la această dată toate drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice care se contopesc sau care
sunt absorbite trec la societatea nou constituită şi respectiv la persoana juridică absorbantă, şi administratorii
persoanelor juridice care se dizolvă nu mai sunt în drept să facă acte juridice din numele acestora, fiind considerate
ca dizolvate. Excepţie o face numai administratorii persoanelor juridice care se contopesc. Aceştia au dreptul numai
să semneze actul de transmitere a bunurilor către persoana juridică care s-a constituit. Această explicaţie îşi are
originea în dispoziţia art.60 alin.(1) şi 61 alin.(1) potrivit căreia capacitatea civilă a persoanei juridice apare numai la
data înregistrării de stat şi numai atunci aceasta poate primi la bilanţul său şi după caz a înregistra bunuri.
Făcându-se înregistrarea potrivit alin.(1) organul care a înregistrat este obligat să informeze despre aceasta
organul de înregistrare a persoanelor juridice care se dizolvă, iar acesta la rândul său trebuie să facă înscrierea de
radiere şi să expedieze actele persoanelor juridice dizolvate organului care a înregistrat persoana juridică nou
constituită sau modificările la persoana juridică absorbantă.

Articolul 78. Efectele fuziunii

(1) De la data înregistrării fuziunii, patrimoniul persoanei juridice absorbite sau al persoanelor juridice
care se contopesc trece la persoana juridica absorbanta sau la noua persoana juridica.
(2) După înregistrarea fuziunii, persoana juridica absorbanta sau noua persoana juridica include in
bilanţul sau activele si pasivele persoanei juridice absorbite sau ale persoanelor juridice contopite,
 iar bunurile sînt înregistrate ca bunuri ale persoanei juridice absorbante sau ale noii persoane
juridice.

Înregistrarea făcută potrivit art.77 serveşte temei juridic pentru trecerea universală a drepturilor şi obligaţiilor de
la persoanele juridice care se dizolvă la persoana juridică nou constituită şi respectiv la persoana juridică absorbantă.
Toate raporturile civile şi comerciale ale persoanelor dizolvate vor fi continuate de succesorii acestora.
Actul de înregistrare a fuziunii, care se demonstrează prin certificatul de înregistrare a societăţii noi constituite
sau extrasul din registru pentru persoana juridică absorbantă, serveşte ca temei pentru includerea la bilanţul acestora
a tuturor bunurilor primite prin succesiune. Totodată, trebuie de menţionat că pe lângă trecerea de drept a
patrimoniului trebuie să fie semnat şi actul de transfer între persoanele implicate în procesul de reorganizare. Actul
de transfer se semnează de reprezentantul persoanei juridică absorbantă şi reprezentantul persoanei juridice
absorbite până la depunerea actelor la organul de înregistrare, pe când în cazul contopirii actul de transfer urmează a
fi semnat numai după apariţia persoanei juridice care se constituie, adică după actul de înregistrare a acesteia. Actul
de transfer serveşte temei pentru includerea în bilanţul contabil a activelor şi pasivelor primite de la persoanele
juridice care se dizolvă. Mai mult aceste acte servesc temei pentru ca bunurile supuse înregistrării de stat să fie
înregistrate după succesorii de drepturi. În special ne referim la imobile, valori mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni),
mijloace de transport şi altele a căror înregistrare este obligatorie.

Articolul 79. Dezmembrarea persoanei juridice

(1) Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare.

(2) Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea existentei acesteia si trecerea drepturilor si
obligaţiilor ei la doua sau mai multe persoane juridice, care iau fiinţa.
(3) Separarea are ca efect desprinderea unei parţi din patrimoniul persoanei juridice, care nu îşi
încetează existenta, si transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care
iau fiinţa.

Dezmembrarea este o operaţiune potrivit căreia dintr-o persoană juridică apar două sau mai multe.
Dezmembrarea se face prin două forme: divizare şi separare.
Divizarea se înţelege ca o operaţiune când o persoană juridică care-şi pierde calitatea de subiect de drept prin
dizolvare divizându-se în două sau mai multe persoane juridice care se constituie, transferându-le acestora din urmă
o parte din patrimoniu. Această modalitate a fost utilizată frecvent la divizarea asociaţiilor republicane de producţie
care avea aparatul central în Chişinău iar filiale în alte localităţi ale republicii. La divizarea asociaţiei fiecare filială
dobândea personalitate juridică transmiţându-i-se întreg patrimoniul care-l avuse în gestiune până atunci păstrând
acelaşi obiect de activitate, iar aparatul central care până atunci avuse numai activităţi administrative se diviza ca
persoană juridică. Ca efect asociaţie republicană divizată se dizolva, iar drepturile şi obligaţiile treceau la noile
persoane juridice.
Reorganizarea prin separare se înţelege operaţiunea prin care din componenţa unei persoane juridice care nu-şi
pierde personalitatea juridică prin dizolvare se desprind una sau mai multe persoane juridice. Această formă este
utilizată pentru formarea pe baza filialelor a unor persoane juridice. Prin alin.(3) se evidenţiază două modalităţi ale
separării. O situaţie este când dintr-o persoană juridică se separă una sau mai multe persoane juridice la care trec o
părţi ale patrimoniului, iar în cea de-a doua situaţie din prima se desprind părţi din patrimoniul acesteia însă nu se
constituie noi persoane juridice ci acestea sunt alipite la alte persoane juridice existente.
Prin dezmembrare are loc o succesiune cu titlu universal, deoarece de la o persoană juridică parţial trec drepturile
şi obligaţiile la una sau mai multe persoane juridice.

Articolul 80. Proiectul dezmembrării

(1) Proiectul dezmembrării persoanei juridice este elaborat de organul executiv.

(2) In proiectul dezmembrării trebuie sa se indice:
a) forma (felul) dezmembrării;
b) denumirea si sediul persoanei juridice care se dezmembrează;
c) denumirea si sediul fiecărei persoane juridice care se constituie in urma dezmembrării sau
cărora li se da o parte din patrimoniu;
d) partea de patrimoniu care se transmite;
e) numărul de participanţi care trec la persoana juridica ce se constituie;
f) raportul valoric al participaţiunilor;
g) modul si termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ care
se dezmembrează si de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop
lucrativ care se constituie sau care exista, data la care aceste participaţiuni dau dreptul la
dividende;
 h) data întocmirii bilanţului de repartiţie;
i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.
(3) Proiectul dezmembrării se întocmeşte in scris.
(4) La proiectul dezmembrării se anexează proiectul actului de constituire al noii persoane juridice,
după caz.

Dezmembrarea ca operaţiune juridică se produce atunci când între asociaţii sau membrii persoanei
juridice apar neînţelegeri, sau când se consideră că dezmembrarea va ridica eficienţa activităţii, datorită faptului că
persoana juridică cu patrimoniu mai mic devine mai mobilă, mai activă reacţionând rapid la necesităţi. Pentru ca
dezmembrarea să se efectueze este necesar de întocmit un plan de dezmembrare în care se arate toate aspectele,
inclusiv cauza reorganizării, eficienţa, modalitatea etc., precum şi toate clauzele indicate la alin.(2). În special
trebuie să se indice expres partea din active şi din pasive care se transmite fiecărei din persoanele care se constituie.
Specificarea aceasta este importantă pentru societăţile comerciale şi cooperative în care asociaţii au drepturi de
creanţă asupra patrimoniului. De aceia trebuie de indicat partea din capitalul social şi participanţiunile fiecărui
asociat care trec la societatea care se constituie, deoarece în baza acestora se formează capitalul social al noii
societăţi. Fiecărui asociat trebuie să i se păstreze aceiaşi mărime a participaţiunii. Adică, dacă a deţinut acţiuni sau
părţi sociale de 100 000 lei şi în noua societate trebuie să deţină acţiuni sau părţi sociale de aceiaşi mărime, însă
luând în consideraţie operaţiunea de dezmembrare proporţia la capitalul social va fi mai mare. Proporţional părţii din
capitalul social care trece la noua societate trebuie să se transmită activele şi pasivele. În special la trecerea activelor
în unele cazuri trebuie de luat în consideraţie valoarea de piaţă a activelor şi nu preţul lor de bilanţ, în alte cazuri
lichiditatea acestora. La trecerea pasivelor trebuie de luat în consideraţie scadenţa obligaţiilor. Planul dezmembrării
este principalul indiciu potrivit căruia se întocmeşte bilanţul de repartiţie.
Pe lângă indicarea formei de organizare, denumirii şi sediului persoanelor juridice care se constituie în
rezultatul reorganizării, legiuitorul stabileşte că proiectul dezmembrării trebuie să conţină în anexe şi proiectele
actelor de constituire a persoanelor juridice care i-au fiinţă. Actul de constituire trebuie să corespundă tuturor
cerinţelor stabilite de legislaţie pentru forma persoanei juridice care se constituie.
Ar fi util ca în proiectul planului să fie prevăzute şi datele de identitate ale candidaţilor în organele de
supraveghere, executive şi de control a noilor persoane juridice.
În final, trebuie de menţionat că importanţa juridică a dispoziţiilor acestui articol este minoră, deoarece
acesta reprezintă numai o intenţie şi poate fi modificat aşa cum se va considera necesar în cadrul şedinţei de
aprobare. Mai mult, planul dezmembrării ar putea fi respins fără a produce vre-un efect juridic.

Articolul 81. Aprobarea proiectului dezmembrării

(1) Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generala a participanţilor cu 2/3 din numărul total de
voturi daca actul de constituire nu prevede o majoritate mai mare.
(2) Adunarea generala a participanţilor, cu majoritatea indicata la alin.(1), aproba actul de constituire
al noii persoane juridice si desemnează organul ei executiv.

Prin hotărârea organului suprem al persoanei juridice se dă putere juridică proiectului elaborat potrivit art.80,
dacă pentru aceasta se votează cu majoritatea menţionată la alin.(1). Faţă de hotărârea organului suprem legiuitorul
nu impune nici un fel de condiţii, însă indicând că se aprobă proiectul dezmembrării, afirmăm că ea trebuie să
conţină toate prevederile stipulate la art.80 alin.(2) şi (3) precum şi să dispună formarea organului executiv al
persoanei juridice ce se constituie. Pe lângă acestea trebuie să fie aprobate şi modificările care se efectuează în actul
de constituire a persoanei juridice care-şi păstrează identitatea după constituire.
Prin dispoziţia alin. (1) se stabileşte imperativ o majoritate calificată de 2/3 din numărul total de voturi,
admiţându-se derogări prin actul constitutiv, în sensul stabilirii unei majorităţi mai dure. Această normă se aplică
pentru toate persoanele juridice, iar dacă legile speciale anterioare Codului civil prevăd o altă majoritate se va aplica
dispoziţiile Codului civil. În special ne referim la dispoziţiile art.50, 58, 61 din Legea nr.1134/1997 care prin
coroborare prevăd că hotărârea de reorganizare a societăţii pe acţiuni poate fi luată cu 2/3 din voturile care sunt
reprezentate la adunarea convocată iniţial, aceasta fiind deliberativă în prezenţa acţionarilor care deţin mai mult de
jumătate din numărul total de voturi, iar la adunarea repetată ar putea să decidă cu aproximativ 25% din numărul
total de voturi. Norme similare există şi în alte acte normative, cum ar fi Legea cu privire la cooperativele de
producţie, de întreprinzători, etc. Luând în consideraţie importanţa reorganizării pentru toţi participanţii persoanei
juridice, claritatea şi fermitatea dispoziţiei alin.(1) considerăm că aceasta prevalează cele din legile speciale.
Această opţiune se justifică prin pericolul care-l prezintă reorganizarea pentru asociaţii şi membrii persoanei juridice
care se reorganizează, deoarece contrar voinţei lor (atunci când ei votează împotrivă sau nu sunt prezenţi la adunarea
decisivă) ei se pot pomeni membri într-o altă persoană juridică. Iar atunci când se reorganizează societăţi
comerciale, drepturile acestora pot fi afectate.
Prin adoptarea hotărârii de către organul suprem al persoanei juridice ce se dezmembrează se obligă organul
executiv al persoanei juridice să îndeplinească toate formalităţile necesare înregistrării reorganizării, inclusiv cele
stabilite la art.72 şi 82.
 Hotărârea aprobată este obligatorie pentru toţi participanţii la persoana juridică şi pentru organele acesteia, însă
ea nu este opozabilă terţilor. Opozabilitate obţinând numai după înregistrarea efectuată conform art.83. Prin
adoptarea hotărârii prin care se aprobă dezmembrarea suntem în prezenţa unei limitări a drepturilor participanţilor la
persoana juridică, care din anumite motive considerate de ei justificate votează împotriva reorganizării. Astfel,
contrar voinţei lor fiind membri sau asociaţi ai unei persoane juridice devin participanţi ai altor persoane juridice. În
special persoanele care au drepturi patrimoniale pot suferi în urma dezmembrării, devenind asociat al unei societăţi
cu activele compromise. Ca o măsură de protecţie de reorganizări păgubitoare apare art.79 din Legea 1134/1997
potrivit căruia acţionarul care a votat împotriva reorganizării, sau ilegal nu a fost admis la şedinţa adunării generale
a societăţii pe acţiuni care a decis reorganizarea, are dreptul să ceară societăţii răscumpărarea acţiunilor la preţul de
piaţă dacă statutul nu stabileşte altfel.

Articolul 82. Cererea de înregistrare a dezmembrării

(1) Organul executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la
ultima publicare privind dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a
efectuat înregistrarea ei de stat si o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei
juridice care se constituie sau unde este înregistrata persoana juridica la care trece o parte din
patrimoniu. La cerere se anexează proiectul dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor
juridice participante, si dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plaţii datoriilor.
(2) La cererea depusa organului care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se
constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul
respectiv.

După adoptarea hotărârii de reorganizare prin care a fost aprobat planul de dezmembrare a persoanei juridice,
organul executiv are obligaţia să îndeplinească toate formalităţile stabilite la art.72. În acest sens se cere notificarea
fiecărui creditor al său despre hotărârea de reorganizare, publicarea în două ediţii consecutive a Monitorului Oficial
al Republicii Moldova a avizului respectiv şi să se garanteze, sau după caz să satisfacă cerinţele creditorilor şi să
îndeplinească alte condiţii cerute de legile speciale. De exemplu, prin art. 21 din Legea nr.1265/2000 se stabileşte
modul de înştiinţare a organului de înregistrare privind adoptarea hotărârii de reorganizare prin dezmembrare, care
trebuie făcută în termen de 3 zile de la data adoptării hotărârii. Dacă o asemenea înştiinţare nu va fi făcută organul
de înregistrare ar putea refuza primirea cererii sau ar respinge înregistrarea reorganizării.
Cererea de înregistrare se depune după regulile stabilite la alin.(1), atât la organul de înregistrare a persoanei
juridice care se dezmembrează cât şi la organul de înregistrare în raza căruia trebuie să se înregistrează persoana
juridică care i-a fiinţă anexându-se toate actele necesare pentru modificarea actelor constitutive ale persoanelor
juridice care-şi continuă activitatea după reorganizare, cât şi actele necesare pentru înregistrarea noii persoane
juridice. Dacă se înregistrează o societate comercială trebuie să se respecte şi dispoziţiile art.22 din Legea
nr.1265/2000.

Articolul 83. Înregistrarea dezmembrării

(1) Înregistrarea dezmembrării se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei
juridice dezmembrate. Înregistrarea dezmembrării se face numai după înregistrarea noilor persoane
juridice sau a modificării actului de constituire al persoanei juridice la care trece o parte din
patrimoniu.
(2) Organul care urmează sa efectueze înregistrarea de stat a noii persoane juridice sau care a
înregistrat persoana juridica ce primeşte o parte din patrimoniu informează organul unde este
înregistrata persoana juridica dezmembrata despre înregistrarea noii persoane juridice sau despre
modificarea actului de constituire al persoanei juridice care primeşte o parte din patrimoniu.
(3) Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate înregistrează
dezmembrarea si, după caz, radiază persoana juridica ce s-a divizat si informează despre aceasta
organul unde este înregistrata noua persoana juridica sau organul unde este înregistrata persoana
juridica ce primeşte o parte din patrimoniu. Acestea din urma înscriu data la care s-a produs
dezmembrarea.
(4) Dezmembrarea produce efecte din momentul înregistrării ei de stat la organul unde este înregistrata
persoana juridica dezmembrată.
(5) După înregistrarea efectuata conform alin.(1), persoana juridica divizata se considera dizolvata si se
radiază din registrul de stat.

Înregistrarea dezmembrării se face similar înregistrării fuziunii şi în acest sens poate fi consultate şi comentariul
la art.77. Totuşi, spre deosebire dispoziţiile art.77 alin.(1) dezmembrarea se consideră efectuată numai după ce a fost
radiată persoana juridică care se dizolvă prin reorganizare sau a fost modificat actul constitutiv ale persoanei juridice
care-şi continuă activitatea. Până la data radierii persoanei juridice dezmembrate sau modificarea actului constitutiv
al acesteia, trebuie să fie înregistrată persoanele juridice care se constituie în rezultatul divizării sau separării. O
situaţie diferită este atunci când prin separare nu se constituie o nouă persoană juridică, ci partea patrimoniului
desprins trece de la o altă persoană juridică existentă. În acest caz, din dispoziţia alin.(1) se înţelege mai întâi că se
înregistrează modificările la actele de constituire a persoanei juridice care primeşte patrimoniul desprins şi apoi se
vor înregistra modificările la actele constitutive a persoanei juridice de la care acest patrimoniu s-a desprins.
Operaţiunea de dezmembrare se consideră efectuată la momentul ultimii înregistrări, adică la data înregistrării
modificărilor în actele de constituire sau după caz a înscrierii actului de radiere a persoanei juridice dizolvate, iar de
la această dată drepturile şi obligaţiile se consideră transferate la succesori.
Bilanţul de repartiţie a persoanei juridice trebuie să fie aprobat de organul executiv al persoanei juridice care se
dezmembrează şi desigur de organele executive ale persoanelor juridice care se constituie sau care primesc
patrimoniul. Acest bilanţ se anexează la actele tuturor persoanelor juridice care se dizolvă, modifică actele
constitutive sau i-a fiinţă în rezultatul dezmembrării.

Articolul 84. Efectele dezmembrării

(1) De la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din
el trece la persoanele juridice constituite sau existente.
(2) Noua persoana juridica sau cea existenta primeşte prin act de transmitere si include in bilanţul sau
patrimoniul primit si, după caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.

Principalul efect al dezmembrării este trecerea prin succesiune cu titlul universal a drepturilor şi obligaţiilor de la
persoana dezmembrată la cele care i-au fiinţă sau care primesc o parte din patrimoniu. Drepturile şi obligaţiile care
trec de la persoana dezmembrată la altele potrivit bilanţului de repartiţie (vezi art.70 alin(3) şi (4) aprobat de către
organul suprem, însă toate bunurile din activ se transmit şi se primesc conform actului de transmitere semnat
reprezentanţii persoanei juridice care se dezmembrează şi celei noi înfiinţate. Dacă pentru dobândirea dreptului
legea cere înregistrarea în registrele publice persoana juridică care primeşte trebuie să îndeplinească toate
formalităţile legate de înregistrarea acestora.

Articolul 85. Transformarea persoanei juridice

(1) Transformarea persoanei juridice are ca efect schimbarea formei sale juridice de organizare prin
modificarea actelor de constituire in condiţiile legii.
(2) Transformarea persoanei juridice trebuie sa întrunească si condiţiile prevăzute de lege pentru forma
juridica de organizare in care se transformă.

O persoană juridică înregistrată poate să-şi continue existenţa sub o altă formă, cu condiţia că o asemenea hotărâre
se adoptă de organul principal cu majoritatea indicată de lege şi îndeplineşte toate condiţiile legale prevăzute pentru
forma de organizare juridică în care se transformă. Deşi, după cum rezultă din operaţiunea de transformare nu are
loc o trecere a drepturilor şi obligaţiilor de la o persoană la altă, fiindcă persoana juridică nu dispare, ci continuă
existenţa într-o altă haină juridică.
Chiar dacă în registru de stat se face înscrieri de radiere şi de înregistrare aceasta în opinia noastră trebuie
calificată ca o reînregistrare şi nu ca o dizolvare a unei persoane juridice şi înfiinţarea alteia noi. Persoana juridică
continuă cu aceleaşi drepturi şi obligaţii patrimoniale pe care le avea până la transformare. Nu ar fi necesar nici actul
de transmitere, căci transformarea nu influenţează componenţa membrilor persoanei juridice şi administratorul poate
să rămână acelaşi. Însă în rezultatul transformării pot suferi schimbări drepturile şi obligaţiile membrilor sau după
caz a asociaţilor persoanei juridice.
În practica de aplicare a normelor legale s-a întâlnit frecvent reorganizarea prin transformare a întreprinderilor de
stat, şi a întreprinderii de arendă în societăţi pe acţiuni. În procesul de privatizare a patrimoniului de stat au fost
transformate mii de întreprinderi de stat. În acest sens Guvernul prin Hotărârea nr.1056 din 12.11.1997 a aprobat şi
Regulamentul cu privire la reorganizarea în societăţi pe acţiuni a întreprinderilor supuse privatizării prin
transformarea întreprinderilor în societăţi pe acţiuni. Potrivit prevederilor acestui regulament statul reprezentat de
organul său Departamentul Privatizării apare ca fondator şi acţionar unic al societăţii pe acţiuni constituite prin
reorganizarea (transformarea) întreprinderii de stat.
Au avut loc transformări frecvente a întreprinderilor agricole (a colhozurilor şi sovhozurilor) în cooperative şi în
societăţi pe acţiuni, societăţi pe acţiuni în societăţi cu răspundere limitată şi invers. Nu urmează a fi calificată ca
transformare reorganizarea unei societăţi pe acţiuni de tip închis în societate pe acţiuni de deschis, a unei
întreprinderi naţionale în întreprindere mixtă sau cu capital străin, a fondului de investiţie pentru privatizare în fond
de investiţie nemutual. Nu trebuie de considerat o transformare atunci când are loc o schimbare a denumirii de
firmă, sau a genului principal de activitate.
 Transformarea ca operaţiune juridică în unele cazuri prezintă pericol pentru creditori. Acesta se referă la
societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită în cazul în care acestea se transformă în persoane juridice în
care asociaţii duc o răspundere limitată. Pentru a nu admite reorganizarea abuzivă şi limitarea de drept a obligaţiilor
asociaţilor, legiuitorul în art.135 a stabilit că asociaţii societăţii în nume colectiv şi comanditaţii răspund solidar şi
nelimitat şi după transformarea societăţii dar numai pentru obligaţiile născute până la reorganizare. Răspunderea
asociaţilor se limitează la termenul general de prescripţie adică la de trei ani de la data ajungerii obligaţiei la
scadenţă. Această regulă se păstrează chiar şi în cazul în care după reorganizare asociatul înstrăinează partea socială
care îi aparţine.
În cazul transformării unei societăţi pe acţiuni în altă formă de societate comercială sau în cooperativă, art.96 din
Legea nr.1134/1997 stabileşte că mărimea cotei fiecărui asociat sau membru în capitalul propriu al persoanei
juridice care se constituie nu poate fi mai mică faţă de valoarea nominală totală a acţiunilor deţinute de aceştia până
la reorganizare.
Considerăm posibilă transformarea unei societăţi comerciale într-o organizaţie necomercială, însă cu condiţia că
votează pentru aceasta toţi asociaţii. Ceia ce înseamnă că o asemenea transformare cu o majoritate de voturi nu
poate fi efectuată, deoarece potrivit art.55 alin.(3) asociaţii societăţilor comerciale au drepturi patrimoniale asupra
averii acesteia, iar membrii organizaţiei necomerciale nu au asemenea drepturi şi ca consecinţă a acestei
transformări persoanele care nu au participat la adunare sau au votat împotriva reorganizării ar putea fi lipsiţi de
drepturile patrimoniale contrar voinţei lor, iar acesta este în contradicţie cu prevederile art.46 din Constituţie.
Nu este posibilă nici o transformare a organizaţiilor necomerciale în societăţi comerciale. Această afirmaţie îşi
are fundamentul în acelaşi art.55 alin.(3) potrivit căruia dacă asociatul sau membrul unei organizaţii necomerciale
nu are drepturi de creanţă asupra patrimoniului acesteia el nu poate să-l dobândească de la succesorul de drepturi al
persoanei juridice drepturi patrimoniale, în acest caz reorganizarea ar putea fi utilizată ca o formă de dobândire
abuzivă a drepturilor.

Articolul 86. Dizolvarea persoanei juridice

(1) Persoana juridica se dizolva in temeiul:

a) Expirării termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituita sau imposibilităţii atingerii lui;
c) hotărârii organului ei competent;
d) hotărârii judecătoreşti in cazurile prevăzute la art.87;
e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate in legătura cu insuficienta masei
debitoare;
f) faptului ca persoana juridica cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de
fuziune si dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează
existenta si transmiterea universala a patrimoniului ei, in starea in care se găsea la data fuziunii sau a
dezmembrării, către persoanele juridice beneficiare.
(3) Persoana juridica continua sa existe si după dizolvare in măsura in care este necesar pentru lichidarea
patrimoniului.
(4) Din momentul dizolvării, administratorul nu mai poate întreprinde noi operaţiuni, in caz contrar fiind
responsabil, personal si solidar, pentru operaţiunile pe care le-a întreprins. Aceasta prevedere se aplica
din ziua expirării termenului stabilit pentru durata societăţii ori de la data la care asupra dizolvării a
hotărât adunarea generala a participanţilor sau instanţa de judecata.
(5) Organul competent al persoanei juridice poate reveni asupra hotărârii de lichidare sau reorganizare
daca patrimoniul nu este repartizat intre membrii acesteia sau nu este transmis unor alte persoane.
(6) La data dizolvării persoanei juridice, administratorul acesteia devine lichidator daca organul competent
sau instanţa de judecata nu desemnează o alta persoana in calitate de lichidator.

Încetarea activităţii unei persoane juridice impune parcurgerea a două faze: dizolvarea şi lichidarea.
Faza dizolvării cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei persoanei juridice. La
această fază persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă, dar numai în măsura în care acesta este necesară
pentru îndeplinirea formalităţilor de lichidare. De aceia alin.(4) stabileşte că din momentul dizolvării din numele
persoanei juridice nu pot fi întreprinse noi operaţiuni.
Deci momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că persoana juridică nu poate să încheie noi
contracte ce vizează obiectul să de activitate, însă ea este îndreptăţită să continue şi să finalizeze operaţiunile deja
începute (art.90 alin.(6). Acest moment survine la o anumită dată, adică la data când expiră termenul la care a fost
constituită, la data înregistrării dizolvării în registrul de stat sau la data când hotărârea instanţei devine executorie,
sau definitivă. Similare dizolvării sunt şi efectele „sistării activităţii întreprinderii sau organizaţiei” indicate în art.13
alin.(3) din Legea nr.1265/2000. Dizolvarea nu trebuie de confundat cu „suspendarea activităţii” asociaţiei obşteşti
prevăzută de art. 47 din Legea nr.836/1996 şi sau după caz a persoanei juridice în art.38 alin.(7) din Legea
nr.293/1995 potrivit căreia persoanei juridice un anumit timp (de până la 6 luni sau în al doilea caz de 30 de zile) nu
i se permite să efectueze anumite activităţi. Considerăm că prin dispoziţiile menţionate are loc o limitare a
capacităţii civile a persoanei juridice pentru un anumit timp, însă ea nu duce la dizolvarea societăţii. Dacă în
termenul respectiv persoana juridică înlătură neajunsurile care a dus la sistarea activităţii atunci persoana juridică
recapătă capacitatea deplină. Totodată limitarea activităţii nu înseamnă încetarea tuturor activităţilor persoanei
juridice ci numai a celor activităţi la desfăşurarea cărora au fost admise încălcări.
Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare. Excepţie de la această regulă o constituie
dizolvarea persoanei juridice pentru cauza de reorganizare, când persoana juridică încetează fără lichidare datorită
transmiterii patrimoniului la succesori.
În alin. (1) sunt indicate temeiurile de dizolvare a persoanei juridice. Din conţinutul acestuia cât şi din alte
dispoziţii pot fi evidenţiate moduri de dizolvare voluntară, forţată şi care intervin în temeiurile legii. Sunt
considerate ca moduri de dizolvare voluntară, cazurile de dizolvare indicate la alin.(1) lit. a), b), c), adică expirarea
termenului stabilit în actul de constituire, atingerea scopului propus, imposibilitatea atingerii scopului propus şi
adoptarea hotărârii de către organul competent al persoanei juridice. Prin dispoziţiile legii se consideră dizolvarea
când persoana juridică nu corespunde anumitor cerinţe ale legii. Prin acestea s-ar putea menţiona şi prevederile
art.134 şi 143.
Un prim temei de dizolvare a persoanei juridice este expirarea termenului pentru care a fost constituită. De regulă
persoana juridică se constituie pentru o perioadă de timp nelimitată. Existenţa acesteia nu este legată de soarta
asociaţilor sau membrilor acestora şi deseori persoana juridică continuă şi după moartea celor care au fondato.
Totuşi, fondatorii sau ulterior acestora asociaţii sau membri pot să stabilească o dată fixă până la care persoana
juridică va exista. În acest sens art. 65 prevede că la expirarea termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice,
aceasta se dizolvă dacă până la acest moment actele de constituire nu se modifică. Dizolvarea în acest sens este
considerată ca dizolvare de drept, deoarece nu mai necesită o înregistrare a acesteia în registrul de stat şi nu trebuie
să fie informarea publică, considerându-se că actul de constituire fiind înregistrat la organul de înregistrare se
înregistrează şi termenul de activitate a acesteia este cunoscut de publicul interesat. Anume din acest considerent a
reieşit legiuitorul şi în art.27 din Legea nr.1265/2000 potrivit căreia numai în cazul în care în care hotărârea de
lichidare a întreprinderii sau organizaţiei se adoptă de organul competent sau de instanţa de judecată există obligaţia
de înştiinţare a oficiului teritorial al Camerei înregistrării de stat. Totuşi contrar acestei concluzii art.89 prevede că
organul executiv trebuie să înregistreze dizolvarea în registrul de stat independent de faptul că de fapt înregistrarea
dizolvării a fost înregistrată deja.
Un alt temei de dizolvare apare atunci când persoana juridică şi-a realizat scopul pentru care s-a constituit precum
şi situaţia în care anumite circumstanţe arată că realizarea scopului propus prin actele de constituire este imposibil.
În literatură s-a menţionat că aceasta este de asemenea o dizolvare de drept, şi deci la data când există circumstanţele
care arată la realizarea scopului sau la cele ce fac imposibilă realizarea societatea trebuie să se considere ca fiind
dizolvată. Deşi este greu de obiectat împotriva acestei poziţii, şi nu excludem posibilitatea existenţei unei situaţii
concrete care ar permite clar stabilirea datei dizolvării pentru aceste temeiuri, totuşi în majoritatea cazurilor
considerăm că data realizării sau imposibilităţii realizării scopului este una incertă şi de aceia asupra dizolvării
trebuie să se pronunţe organul suprem sau instanţa şi la data înregistrării acesteia conform art.69 societatea întră în
procedura de lichidare.
De cele mai multe ori persoanele juridice se constituie pentru o perioadă de timp nelimitată şi îşi propun un scop
general, cum ar fi realizarea şi împărţirea profitului prin intermediul desfăşurării activităţii de întreprinzător de către
societăţile comerciale, sau instituţiile de învăţământ pregătirea cadrelor pentru economia naţională, satisfacerea unor
cerinţe spirituale ale membrilor organizaţiei religioase etc. Deci realizarea definitivă a scopului general este de
regulă, imposibilă. Dar dacă din prevederile actului constitutiv este posibil de determinat realizarea scopului atunci
persoana juridică trebuie să dizolve, dacă organul principal nu adoptă hotărârea de dizolvare acest lucru poate să-l
ceară oricare din participanţi prin instanţa de judecată. Ca imposibilitate a realizării scopului ar putea servi
suportarea unor pierderi neaşteptate (distrugerea sau pierea averii ca efect al unor calamităţi naturale) în rezultatul
cărora activele persoanei juridice sau redus într-atât încât nu mai asigură activităţi normale a acesteia. Unii autori
consideră că neînţelegerile grave dintre asociaţi care nu permit adoptarea unor hotărâri raţionale ar putea fi invocat
ca motiv de imposibilitate a realizării scopului, şi deci temei de dizolvare a acesteia, iar dacă adunarea nu poate
adopta nici o asemenea hotărâre atunci instanţa poate decide la cererea participanţilor.
Dizolvarea intervine din dispoziţiile legii în cazul în care numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege,
valoarea activelor persoanei juridice scade sub nivelul capitalului social minimal stabilit de lege precum şi alte
prevederi legale. Dacă unul din temeiurile de suspendare intervine atunci organul executiv trebuie să convoace
organul principal şi să raporteze despre acest temei. Ultimul trebuie să decidă fie înlăturarea temeiului de dizolvare
fie adoptarea hotărârii de dizolvare şi începutul lichidării. Dacă în acest sens nu s-a decis în termenul stabilit de lege
atunci dizolvarea poate decisă de către instanţă la cererea participanţilor, acţionarilor, a organului de stat competent
sau a procurorului (vezi art.39 alin.(8)din Legea nr.1134/1997, art. 32 din Legea nr.718/1991). Ca model de
dizolvare în dispoziţiile legii pot fi invocate normele art.134 şi 143 când societatea în nume colectiv şi respectiv
societatea în comandită se dizolvă dacă a rămas un singur asociat, sau numai comanditari sau numai comanditaţii şi
în termen de 6 luni societatea nu a înlăturat cauza de dizolvare.
Dizolvarea intervine prin act judecătoresc, dacă în instanţă se demonstrează existenţa unuia din temeiurile
stabilite la art.86 alin.(1) lit.e), art.87 alin.(1), art.110 alin.(2), precum şi în cazul stabilit de art. 32 din Legea
nr.718/1991, art.40 alin.(4) din Legea nr.837/1996, art.14 din Legea 979/1992. De fapt, prin dispoziţiile celei din
urme legi, adică prin modificarea din 2002 din Legea nr.979/1992 cu privire la culte se stabileşte o reglementare
neclară, când pe de o parte recunoaşterea cultului „se declară nulă”, iar pe de altă parte se indică „cu interdicţia, pe
cale judiciară de a practica cultul pe o perioadă de un an”. În acest articol are loc de fapt un amestec de reglementări
şi noţiuni juridice. Deoarece nulitatea poate invocată pentru temeiurile existente la momentul depunerii actelor
pentru recunoaştere, şi aceasta duce la desfiinţarea cultului ca persoană juridică adică a dizolvării acestuia şi întrarea
în procedura de lichidare. Dacă motivele indicate la art.9 din această lege intervin în timpul activităţii atunci nu
poate fi cerută nulitatea ci poate fi cerută suspendarea activităţii pentru un an sau după caz dizolvarea cultului pentru
că activitatea acesteia contravine ordinii publice şi întrarea în procedura de lichidare.
Din dispoziţia alin.(1)lit.(e) rezultă că insolvabilitatea sau încetarea procesului de insolvabilitate ar servi ca un
temei pentru dizolvare. Considerăm că dizolvarea poate opera numai în condiţiile art. 101 şi a art.44 din Legea
insolvabilităţii potrivit cărora a fost pronunţată hotărârea instanţei competente prin care s-a intentat procesul de
insolvabilitate şi nici de cum intervenirea de fapt a insolvabilităţii. Desigur că înseşi intentarea procedurii de
insolvabilitate nu duce neapărat la dizolvare şi nici o prevedere în acest sens nu există. Dacă societatea solicită să-i
fie aplicată procedura planului aceasta ar putea să desfăşoare operaţiuni curente şi deci să încheie noi contracte ce
privesc obiectul principal de activitate pentru a-şi restabili solvabilitatea sau după caz pentru a realiza planul aprobat
de creditori şi confirmat de instanţă. Dizolvarea intervine numai în cazul în care debitorul insolvabil nu are şanse de
a-şi restabili solvabilitatea şi atunci administratorul nu este în drept să încheie contracte noi ce privesc obiectul de
activitate. Reieşind din cele menţionate dacă dizolvarea intervine în cazul intentării procesului de insolvabilitate,
atunci în cazul încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare a persoanei juridice
nu poate opera dizolvarea ci urmează deja radierea din registrul de stat a debitorului insolvabil, adică efectuarea
ultimei operaţiuni a procesului de lichidare.
Dizolvarea persoanei juridice duce la radierea acesteia din Registrul de stat numai în caz de reorganizare a acestei
prin fuziune sau dezmembrare şi deci la dispariţia ei ca subiect de drept. În celelalte cazuri dizolvarea nu duce la
pierderea personalităţii juridice. Aceasta se păstrează pentru efectuarea tuturor formalităţilor de lichidare stabilite la
art.90-99.
4. Prin alin. (4) se stabileşte data la care intervine dizolvarea. Dacă data la care expiră termenul activităţii nu ridică
probleme şi acestea au fost supuse analizei anterior, apoi data adoptării hotărârii de către adunarea generală a
participanţilor sau adoptării hotărârii de către instanţă urmează a fi analizate în mod critic şi distinct. Dacă hotărârea
de dizolvare este adoptată de adunarea generală sau de alt organ principal al persoanei juridice, această hotărâre este
opozabilă terţilor de la data înregistrării dizolvării (vezi art.89), dată de la care actele emise de persoana juridică
trebuie să indice că aceasta este „în lichidare”. Dacă e să admitem că între momentul adoptării hotărârii de adunare
şi înregistrarea acesteia de către organul de stat au fost făcute unele operaţiuni atunci acestea obligă persoana
juridică. Cel care nu a respectat hotărârea adunării va fi responsabil faţă de persoana juridică care a decis dizolvarea.
O altă situaţie se creează dacă hotărârea de dizolvare se adoptă de instanţă. Regula este că hotărârea instanţei este
executorie la data când rămâne definitivă şi nu la data adoptării. Anume hotărârea definitivă poate fi prezentată
spre a fi înregistrată la organul de stat potrivit art.89, iar de la înregistrarea acesteia şi a lichidatorului desemnat
(art.90 alin.(2) persoana juridică întră în procedura de lichidare. Excepţie de la această regulă este stabilită prin
Legea cu privire la insolvabilitate nr.632/2001 potrivit căreia hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate
devine executorie de la momentul pronunţării (art.44), iar dreptul de a administra şi a dispune cu averea
insolvabilului din acest moment trece la administratorului insolvabilităţii desemnat de instanţă.
Alin.(5) stabileşte că organul principal al persoanei juridice poate să intervină şi să-şi modifice hotărârea de
dizolvare, oricând până la momentul când patrimoniul a fost repartizat potrivit art.96 şi 97, având posibilitatea să
continue activitatea desfăşurată anterior, sau să decidă reorganizarea în una din formele permise şi în modul stabilit
de codul civil.
De regulă, organul care decide dizolvarea trebuie să desemneze şi lichidatorul care va efectua toate formalităţile
de lichidare. Este oportun ca instanţa de judecată în toate cazurile când adoptă hotărârea cu privire la dizolvare să
desemneze un lichidator, căci în caz contrar lichidarea poate să sufere. Candidatura lichidatorului poate fi înaintată
de persoana care solicită dizolvarea sau să fie desemnată de către instanţă din rândurile persoanelor care au licenţa
de administrator al procedurii de insolvabilitate. Însă legea stabileşte reguli clare de desemnare a lichidatorului
numai în Legea nr.632/2001, însă nu şi în alte cazuri stabilite de art.87, 110 etc. Totuşi, dacă persoana juridică se
dizolvă pentru expirarea termenului, la hotărârea organului principal sau prin hotărârea instanţei şi lichidatorul nu a
fost desemnat, obligat să îndeplinească obligaţiile lichidatorului este administratorul persoanei juridice.

Articolul 87. Dizolvarea persoanei juridice de către instanţa de judecata

(1) Instanţa de judecata dizolva persoana juridica daca:

a) constituirea ei este viciata;
b) actul de constituire nu corespunde prevederilor legii;
c) nu se încadrează in prevederile legale referitoare la forma ei juridica de organizare;
d) activitatea ei contravine ordinii publice;
e) exista alte situaţii prevăzute de lege.
 (2) Instanţa de judecata nu dizolva persoana juridica daca, in termenul pe care il acorda, persoana va
corespunde prevederilor legii.
(3) Instanţa de judecata poate dizolva persoana juridica daca aceasta contravine interdicţiilor stabilite
de prezentul cod pentru forma ei juridica de organizare sau daca activitatea ei contravine grav
actului de constituire.
(4) Dizolvarea persoanei juridice se pronunţă la cererea participantului, a procurorului sau a
Ministerului Justiţiei.

Articolul comentat stabileşte temeiurile care servesc ca bază juridică pentru instanţa de judecată care decide
dizolvarea persoanei juridice. Constituirea persoanei juridice se consideră viciată dacă actele constitutive ale
acesteia nu corespund dispoziţiilor legale, dacă fondatorii acesteia nu au capacitatea civilă necesară, nu şi-au
exprimat consimţământul în forma cerută de lege, obiectul de activitate prevăzut în actele constitutive este interzis
de lege sau se permite numai anumitor persoane juridice şi cea înregistrată nu face parte din categoria celor care
poate desfăşura un asemenea gen precum şi în alte cazuri stabilite de lege. Prin dispoziţiile art.110 se stabilesc
exaustiv cazurile de nulitate a societăţii comerciale. Constituirea se consideră a fi viciată numai pentru situaţiile
existente la data constituirii şi nu pentru cazurile apărute după aceasta.
Ca exemplu poate servi nerespectarea dispoziţiilor cu privire la mărimea capitalului social. Dacă capitalul social
indicat în actele constitutive este mai mic decât cel minimal stabilit de lege, iar societatea a fost înregistrată, atunci
se poate invoca atât nulitatea (art.110 alin.(2)lit.d) cât şi dizolvarea dispusă prin alin.(1)lit a). Dar dacă pe parcursul
activităţii societatea scade capitalul social sub minimul stabilit de lege şi reducerea este înregistrată la organul de
stat, atunci poate fi invocată dizolvarea pentru temeiul stabilită la alin.(1) lit. b).
Dizolvarea persoanei juridice pentru temeiul că actul de constituire nu corespunde prevederilor legii operează
atunci când organul principal al persoanei juridice ulterior constituirii introduce modificări în acest act şi aceste
modificări contravin dispoziţiilor legale. Aceiaşi regulă se păstrează în cazul în care legea se modifică, iar ca efect al
acestei modificări vechile prevederi ale statului contravin noilor dispoziţii legale, şi în termenul stabilit de actul
normativ persoana juridică nu-şi aduce actele constitutive în concordanţă cu prevederile legii.
Temeiul stabilit la alin. (1) lit. c) poate opera în cazul în cazul în care după înregistrarea persoanei juridice
aceasta se transformă în una din formele de organizare care nu sunt prevăzute de lege. Ca exemplu ar fi
transformarea unei societăţi comerciale în societate în comandită pe acţiuni, prevăzută de legislaţia României,
Franţei, Elveţiei sau a societăţii cu răspundere suplimentară prevăzută de legislaţia Federaţiei Ruse. Va opera
dizolvarea şi în cazul în care instituţia financiară, fondul de investiţie sau bursa de valori va fi înregistrată în altă
formă de organizare juridică decât cea stabilită de lege.
Persoana juridică poate fi dizolvată dacă activitatea acesteia contravine ordinii publice. Se consideră că
activitatea contravine ordinii publice dacă aceasta deşi nu este prevăzută în actul de constituire se desfăşoară şi ea
contravine normelor legale. De exemplu, societatea comercială întreţine băi sau săli de odihnă, paralel admiţându-se
activităţi caracteristice caselor de toleranţă, sau se desfăşoară activităţi supuse licenţierii fără licenţe, continuă
activitatea licenţiată după expirarea termenului licenţei, sau după retragerea licenţei etc. O asociaţie obştească
desfăşoară o activitate politică fapt ce este în contradicţie cu prevederile art. _________ din legea nr._____
O asociaţie religioasă dacă activitatea _____________________ etc.
Dizolvarea poate fi pronunţată în alte cazuri stabilite de lege. Ca exemplu poate servi art. 13 din Legea
1265/2000 potrivit căreia dacă societatea comercială sau organizaţia înregistrată nu comunică Camerei înregistrării,
organului fiscal şi nu publică în Monitorul Oficial o informaţie cu privire la schimbarea sediului timp de 7 zile de la
data schimbării atunci organele de control sau de drept pot cere lichidarea acesteia, adică pot cere dizolvarea şi
începerea procedurii de lichidare. O asociaţie obştească poate fi dizolvată şi în cazurile stabilite de art.60 alin.(4) din
Legea 837/1996 alin.(4). Potrivit acestor dispoziţii se dizolvă asociaţia care efectuează acţiuni de pregătire şi sau
înfăptuire a acţiunilor de schimbare prin violenţă a regimului constituţional sau de subminare a integrităţii teritoriale
a statului, sau de răsturnare autorităţilor publice a statului, aţâţarea urii şi discordiei sociale, rasiale, naţionale sau
religioase, violarea drepturilor şi libertaţilor, crearea formaţiunilor paramilitare, avertizarea repetată a asociaţiilor
obşteşti asupra lichidării încălcărilor legislaţiei făcută în decursul unui an de organul care a înregistrat asociaţia.
Alin.(2) stabileşte că, reieşind din circumstanţele concrete, gravitatea încălcării sau chiar numărul de avertizări
făcute de organul de stat instanţa ar putea acorda un anumit termen de înlăturare a încălcărilor admise. Ca exemplu
ar putea servi, schimbarea sediului care nu este concomitentă şi încălcării obligaţiei de plată a unor impozite sau a
unor datorii, atunci instanţa poate acorda un termen pentru perfectarea actelor sale şi introducerea modificărilor în
actele de constituire.
Potrivit alin.(3) dizolvarea poate fi pronunţată de instanţă şi în cazul în care persoana juridică în perioada de
activitate nu respectă cerinţele legii stabilite pentru forma de organizare, sau dacă activitatea acesteia contravine
grav actului de constituire. Se poate dizolva societatea în nume colectiv şi cea în comandită dacă numărul de
asociaţi depăşeşte 20 de persoane şi în timpul acordat suplimentar acestea nu şi-au adus actele în concordanţă cu
legea. Se poate pronunţa dizolvarea bursei de valori dacă pe parcursul activităţii pentru nerespectarea prevederilor
art.44 din Legea nr.199/1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare dacă capitalul social scade sub minimul stabilit
de lege, dacă numărul de acţionari scade sub 20 de persoane, dacă un membru a cumulat mai mult de 5 % din
acţiuni, dacă membri – acţionari ai bursei sunt şi alte persoane decât brocherii şi dealerii. Prevederi similare există şi
în Legea nr. 1117/1997 cu privire bursele de mărfuri potrivit cărora numărul de fondatori nu poate fi mic de 10
persoane, capitalul social nu mai mic de 1 mln. lei, precum şi cota parte a unui asociat să nu depăşească 10% din
capitalul social. Cea doua situaţie de dizolvare stabilită de acest aliniat este dacă activitatea contravine grav actului
de constituire. O asemenea situaţie poate exista pentru organizaţiile necomerciale care potrivit art.60 alin.(3) pot
desfăşura numai activitatea prevăzută de actul de constituire şi care potrivit dispoziţiilor art.187 alin.(1) şi art.188
alin.(1) ţin de realizarea scopurilor statutare sau rezultă din acestea. Dacă în statut sunt stabilite clar activităţile care
pot fi desfăşurate, iar organul executiv se abate de la acestea, atunci la cererea persoanelor indicate la alin.(4) se
poate pronunţa dizolvarea. Poate fi dizolvată şi societatea în nume colectiv sau societatea în comandită dacă
persoanele împuternicite cu administrarea nu respectă obiectul de activitate indicat în actul de constituire şi
desfăşoară şi alte activităţi în numele societăţii. Dacă actul de constituire a persoanei juridice prevede şi alte cazuri
de dizolvare acestea pot fi invocate în instanţă.
Instanţa de judecată poate pronunţa dizolvarea persoanei juridice la cererea persoanelor indicat el alin.(4). Pe
lângă persoanele indicate în dispoziţia menţionată dreptul de a cere dizolvarea şi începerea procedurii de lichidare o
au potrivit art.13 alin.(3) din Legea nr.1265/2000 şi organele de control şi cele de drept, potrivit art.
__________organul de înregistrare.

Articolul 88. Administrarea fiduciară

(1) Instanţa de judecata care examinează cererea privind dizolvarea persoanei juridice poate pune
bunurile acesteia, la cerere, sub administrare fiduciara. In încheiere se specifica data instituirii
administrării fiduciare. Instanţa desemnează unul sau mai mulţi administratori fiduciari si
determina limitele împuternicirilor si remuneraţia lor.
(2) Daca instanţa de judecata nu dispune altfel, organele persoanei juridice nu pot emite decizii fără
acordul prealabil al administratorului fiduciar, iar persoanele cu drept de reprezentare a persoanei
juridice nu pot încheia acte juridice fără participarea acestuia.
(3) Instanţa de judecata poate modifica sau anula in orice moment încheierea sa de instituire a
administrării fiduciare. Aceasta încetează in momentul in care hotărârea judecătoreasca cu privire
la dizolvare rămâne definitiva.
(4) Administratorul fiduciar notifica organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice
despre încheierea judecătoreasca si comunica despre sine informaţiile care se cer de la un
administrator.
(5) Actul juridic încheiat de persoana juridica până la înregistrarea administrării fiduciare, fără a tine
cont de limitarea impusa prin administrare fiduciara, este valabil daca cealaltă parte nu ştia si nici
nu trebuia sa ştie despre instituirea administrării fiduciare.

Dispoziţiile articolului comentat constituie un mijloc de asigurare a integrităţii bunurilor persoanei juridice a
cărei dizolvare se solicită, pentru ca persoanele cu funcţii de răspundere să nu întreprindă acţiuni care ar lungi sau ar
îngreuia în alt mod lichidarea acesteia. Instituirea administrării fiduciare se face prin încheierea instanţei pentru
perioada dintre depunerea acţiunii la instanţă şi până la adoptarea hotărârii judecătoreşti şi rămânerea acesteia
definitivă.
Temei pentru instituirea administrării judiciare serveşte cererea reclamantului. Totodată instanţa poate să
respingă cerere respectivă dacă există motive care permite instanţei să nu se îndoiască că bunurile persoanei juridice
vor fi în siguranţă. Deşi administrarea fiduciară se pronunţă de către instanţă, adică este o instituire forţată, calitatea
de fondator al administrării precum şi cea de beneficiar o are persoana juridică a cărei dizolvare se solicită.
Prin încheiere instanţei se determină numele administratorului (administratorilor) fiduciar, competenţa acestuia
şi remuneraţia. Numele administratorului fiduciar trebuie să fie înregistrat în registrul de stat în care a fost
înregistrată persoana juridică. Administratorul desemnat trebuie să primească toate bunurile persoanei juridice în
administrare, întocmind inventarul necesar pentru aceasta. Administrarea fiduciară instituită se efectuează în temeiul
dispoziţiilor art. 1053-1060, însă cu derogările stabilite de articolul comentat şi de încheierea instanţei. Astfel, spre
deosebire de dispoziţiile art.1056, instanţa poate decide că organul executiv al persoanei juridice a cărei dizolvare se
solicită nu este desesizat, adică nu este înlăturat de la administrarea trebuirilor persoanei juridice, şi în acest caz
administratorul fiduciar numit de instanţă are prerogativa de a supraveghea activitatea acestor organe, iar actele
juridice pentru a avea valoare juridică va trebuie să fie confirmate în prealabil de el.
Instanţa care a desemnat administratorul poate reveni oricând asupra încheierii sale cu modificări, schimbarea
administratorului, precum şi cu anularea administrării dacă temeiurile de instituire au decăzut. Încheierea privind
administrarea fiduciară instituită îşi pierde valoarea juridică la data când hotărârea instanţei cu privire la dizolvare
rămâne definitivă. Astfel dacă prin hotărârea instanţei a fost respinsă cererea de dizolvare administratorul decade din
drepturi şi este obligat să transmită funcţia administratorului (organului executiv) a persoanei juridice, sau să
inceteze supravegherea. Plata remuneraţiei administratorului care a fost efectuată, împreună cu alte cheltuieli
judiciare şi prejudiciu trebuie să fie încasată de la reclamant. Dacă prin hotărârea rămasă definitivă s-a pronunţat
dizolvarea persoanei juridice, administrarea fiduciară încetează iar administratorul va preda lichidatorului funcţia în
condiţiile art.90 alin.(6) cu excepţia situaţiei prevăzute de art.86 alin.(6).
 Articolul 89. Înregistrarea dizolvării

(1) In cazul in care persoana juridica se dizolva in unul din temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit. a) -
c), f) si g), organul ei executiv depune o cerere de dizolvare la organul care a efectuat înregistrarea de
stat a persoanei juridice respective. In cazul in care persoana juridica se dizolva prin hotărârea
adunării generale a participanţilor, aceasta hotărâre trebuie anexata la cerere.
(2) In cazul dizolvării prin hotărâre judecătoreasca, instanţa transmite o copie de pe hotărârea
irevocabila organului care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice ce se dizolva.
(3) Cererea de dizolvare depusa de organul executiv al persoanei juridice si hotărârea judecătoreasca
sânt temeiuri pentru înregistrarea dizolvării.
(4) De la data înregistrării dizolvării, in documentele si informaţiile care emana de la persoana juridica,
la denumire trebuie adăugata sintagma "in lichidare". In caz contrar, lichidatorul persoanei juridice
răspunde personal pentru prejudiciul cauzat terţilor.

Hotărârea de dizolvare este obligatorie de la data adoptării, sau de la data când fiind adoptată de instanţă devine
irevocabilă. Sancţiunile, iar după caz şi răspunderea juridică pentru nerespectarea hotărârii de dizolvare
neinregsitrate intervin numai pentru administrator şi pentru persoanele care au avut cunoştinţă de hotărâre şi care
sunt ţinuţi la respectarea prevederilor acestora. Însă pentru ca hotărârea de dizolvare voluntară să fie opozabilă
terţilor trebuie să fie înregistrată în registrul de stat în care este înmatriculată persoana juridică a cărei dizolvare s-a
pronunţat. Până la această înregistrare hotărârea este opozabilă numai celor care au participat la adoptarea hotărârii.
Momentul înregistrării dizolvării are în esenţă două semnificaţii: persoana juridică din acest moment nu poate
întreprinde noi operaţiuni (art.86 alin.(4), din acest moment întră în procedura de lichidare (art.86 alin.(2) din acest
moment se face publică dizolvarea căci ea devine opozabilă şi oricine doreşte poate consulta registru de stat, iar de
aceasta sunt legate şi alte efecte. De exemplu art.97 alin.(4) din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni
prevede că tranzacţiile cu hârtiile de valoare ale societăţii pe acţiuni se suspendă de la data anunţării hotărârii privind
lichidarea.
Excepţie de la regula acestei înregistrării o are dizolvarea de drept a societăţilor comerciale pentru expirarea
termenului de activitate stabilit de actul constitutiv. Momentul dizolvării societăţii comerciale este data expirării
termenului de activitate, dată care este înregistrată în registrul de stat, şi o înregistrare suplimentară introduce
elemente de incertitudine (v. coment. La arrt.86). Înregistrarea dizolvării este o obligaţie a organului executiv a
persoanei juridice care a decis dizolvarea, organ care trebuie să depună împreună cu o cerere şi hotărârea de
dizolvare. Totuşi dizolvarea poate fi înregistrată şi la cererea lichidatorului care în temeiul art.90 alin.(2) notifică
organul care deţine registrul de stat şi prezintă acestuia hotărârea prin care a fost desemnat.
Dacă dizolvarea se pronunţă prin hotărârea instanţei de judecată, înregistrarea se face numai în baza hotărârii
irevocabile, şi nu după regula generală, potrivit căreia sunt executorii hotărârile definitive (vezi art.207 din CPC).
Ca excepţie de la această regulă apar hotărârile de executare imediată, inclusiv cele prin care se intentează procedura
de insolvabilitate. Această din urmă hotărâre devine executorie la momentul pronunţării (vezi art.44 alin.(2) din
Legea insolvabilităţii nr.632/2001)
Prin art. 27 din Legea nr.1265/2000 pentru întreprinderile şi organizaţiile care se înregistrează la Camera
înregistrării de stat se stabileşte termenul de 3 zile pentru înregistrarea dizolvării. Deşi, potrivit dispoziţiei indicate
calcularea termenului de 3 zile începe la data adoptării hotărârii, nerespectarea acestuia nu este sancţionat. Mai mult,
acest termen este o piedică birocratică în calea înregistrării dizolvării.
Prin alin.(4) legiuitorul pune în sarcina lichidatorului că toate actele, scrisori, rapoarte, informaţii etc. care emană
de la persoana juridică dizolvată să indice că aceasta este în lichidare. Cel care a contractat cu o persoană juridică în
lichidare, şi cunoaşte acest fapt suportă riscul actelor încheiate. Dacă, însă demonstrează că la încheierea actului nu a
cunoscut că persoana juridică era în procedură de lichidare, şi actul semnat nu conţinea sintagma „în lichidare”,
prejudiciul poate fi încasat nu numai de la persoana juridică în lichidare dar şi de la lichidatorul acestuia.

Articolul 90. Lichidatorul persoanei juridice

(1) Poate fi lichidator orice persoana fizica majora cu capacitate deplina de exerciţiu care are cetăţenia
Republicii Moldova si domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare pentru
persoana lichidatorului.
(2) Lichidatorul notifica despre desemnarea sa organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei
juridice si comunica despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. Lichidatorul anexează
hotărârea de desemnare in calitate de lichidator.
(3) In registru se înregistrează numele, domiciliul, numărul actului de identitate si codul personal,
semnătura lichidatorului.
(4) Lichidatorul are aceleaşi împuterniciri, obligaţii si responsabilităţi ca si administratorul in măsura in
care acestea sunt compatibile cu activitatea de lichidator.
(5) In cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă persoana juridica in comun daca actul de
constituire sau hotărârea prin care sânt desemnai nu prevede altfel.
(6) Îndată după preluarea funcţiei, lichidatorul împreuna cu administratorul face si semnează inventarul si
bilanţul in care constata situaţia exacta a activului si pasivului.
(7) Lichidatorul finalizează operaţiunile curente, valorifica creanţele, transforma in bani alte bunuri si
satisface cerinţele creditorilor. In măsura in care este necesar pentru lichidare, el poate încheia noi acte
juridice.
(8) Lichidatorul este obligat sa primească si sa păstreze patrimoniul, registrele si actele persoanei juridice,
sa tina un registru cu toate operaţiunile lichidării in ordinea lor cronologica.
(9) Lichidatorul poate fi revocat oricând de organul sau de instanţa de judecata care l-a desemnat. Prin
aceeaşi hotărâre se desemnează un alt lichidator. Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor
un raport cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Daca succesorul este desemnat de instanţa de
judecata, raportul se prezintă acesteia.
(10) Remunerarea lichidatorului este stabilita de organul sau de instanţa de judecata care l-a desemnat, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Din dispoziţia prezentului articol rezultă că lichidatorul unei persoane juridice cumulativ trebuie să întrunească
următoarele condiţii: să fie persoană fizică cetăţean a Republicii Moldova; să fi atins vârsta majoratului (18 ani); să
nu fi fost declarată incapabilă în modul stabilit de art.24; să aibă domiciliul în Moldova. În cazul în care
administratorul devine lichidator (vezi art.86 alin. (6) şi nu cumulează condiţii stabilite de la alin.(1) el trebuie să
aducă la cunoştinţa organului care a decis dizolvarea să fie numită o persoană care întruneşte aceste condiţii.
Condiţii suplimentare pentru persoanele care sunt lichidatori ai persoanelor juridice sunt stabilite în legi speciale. De
exemplu, art.73 din Legea nr. 632/2001 stabileşte pentru administratorul insolvabilităţii condiţii speciale prin care
stabileşte acestuia un statut deosebit de cel al lichidatorului. În mare măsură aceste condiţii sunt impuse pentru a
proteja interesele creditorilor, iar pe de altă parte şi pentru a contribui la efectuarea unei justiţii eficiente. Astfel
administratorul insolvabilităţii poate fi persoana care are studii superioare, este domiciliat în Moldova, posedă
cunoştinţe şi experienţă în domeniul de activitate a persoanei juridice care se lichidează pentru cauză de
insolvabilitate, este înregistrat în calitate de intreprinzător individual (întreprindere individuală), deţine licenţa de
administrator a insolvabilităţii, este independentă: de judecătorul care examinează procesul de insolvabilitate; de
creditori; de debitor; adică de persoana juridică care se declară insolvabilă şi să nu fie membru al organelor de
conducere şi nici asociat al acesteia; să nu fi fost membru al comitetului de conducere şi nici asociat al persoanei
juridice care a fost declarată insolvabilă în ultimele 24 de luni; să nu aibă antecedente penale şi să nu fie lipsit de
dreptul de administra persoane juridice; să nu fie asociaţi cu răspundere nelimitată a unei societăţi în nume colectiv
sau a unei societăţi în comandită;
Lichidatorul este obligat să notifice despre desemnarea sa în această calitate organul de stat care ţine registrul
persoanelor juridice de tipul respectiv, să prezinte hotărârea prin care a fost a desemnat şi să comunice toate datele
sale de identitate stabilite la alin.(3). Actele lichidatorului sunt opozabile terţilor de la data înregistrării şi nu de la
data desemnării. Actul de înregistrare a lichidatorului se face concomitent cu înregistrarea dizolvării stabilită de
art.89, sau acestea două înregistrări trebuie corelate. În caz de pluralitate de lichidatori, aceştia acţionează în comun,
iar actele de reprezentare trebuie să fie semnate de toţi lichidatorii dacă altfel nu este stipulat în actul de constituire a
persoanei juridice sau contrariul nu a fost stipulat în hotărârea de desemnare a lichidatorilor.
Întrarea în funcţie a lichidatorului desemnează şi momentul trecerii responsabilităţii de la administrator la
lichidator. Se prezumă că patrimoniul trece de la administrator la lichidator în starea în care a fost la momentul
semnării inventarului sau altfel numit a actului de predare primire. De aceia inventarul trebuie să descrie cu maximă
exactitate starea bunurilor primite de lichidator, iar acesta din urmă trebuie să asigure evidenţa activului şi pasivului
în modul stabilit de legislaţie, să întreprindă toate măsurile pentru păstra şi a conserva valoarea activelor, să păstreze
toată documentaţia persoanei juridice până la transmiterea acestea altor persoane spre păstrare. Lichidatorul este
obligat să ţină evidenţa operaţiunilor de lichidare în ordinea lor cronologică, cum ar fi a celor de satisfacere a
cerinţelor creditorilor, de vânzare a unor active, de împărţire a activelor între asociaţi etc.
Lichidarea unei persoane juridice este o procedură de durată. Această perioadă este legată pe de o parte de
protecţia drepturilor creditorilor şi disponibilizarea angajaţilor, iar pe de altă parte de finalizarea operaţiunilor
începute până la dizolvare, încasarea creanţelor pe care aceasta le are şi desigur de distribuţia activelor rămase după
satisfacerea cerinţelor creditorilor conform art.96 şi 97. Aici trebuie de menţionat că adoptarea hotărârii de lichidare
nu este temei de reziliere a contractelor în care se află persoana juridică care se lichidează, şi dacă alte temeiuri de
reziliere nu sunt atunci lichidatorul va trebuie fie să aştepte până contractul ajunge la scadenţă, fie să negocieze cu
cealaltă parte şi să-l despăgubească, fie să transmită creanţa sa prin cesiune, fie să întreprindă alte măsuri care ar
permite încetarea raporturilor juridice fără cheltuieli majore. Norma legală permite lichidatorului să încheie noi acte
juridice, însă acestea nu trebuie să fie cele indicate la art.86 alin.(4), dar altele care sunt necesare persoanei juridice
aflate în procedura de lichidare. Astfel de acte ar putea fi contractele de prestări servicii (internet, telefonie, de
organizare a licitaţiilor), vânzare-cumpărare a energiei termice, electrice, gazelor naturale, a activelor persoanei
juridice ce se lichidează, angajarea unor specialişti etc.
Lichidatorul desemnat activează până la momentul radierii persoanei juridice din Registrul de stat, dacă organul
care l-a desemnat între timp nu l-a revocat. Activitatea lichidatorului revocat încetează l-a momentul când noul
lichidatorul este înregistrat la organul de înregistrare cu excepţia obligaţiei de transmitere a actelor şi a bunurilor
persoanei juridice în lichidare, care decade l-a momentul semnării inventarului, şi prezentării raportului privind
operaţiunile deja săvârşite de el în calitate de lichidator.
Alin.(10) stabileşte organul care are obligaţia de a fixa mărimea remuneraţiei. Cu siguranţă că aceasta urmează a
fi stabilită prin acord comun între lichidator şi organul care îl desemnează. Ca orientare poate servi remuneraţia
plătită administratorului persoanei juridice în lichidare, cu excepţia cazului când legislaţia stabileşte o anumită
mărime. De exemplu administratorului insolvabilităţii instanţa de judecată poate să-i stabilească o remuneraţie de
până la 3% din sumele distribuite creditorilor în contul executării creanţelor.

Articolul 91. Informarea creditorilor

După înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publica in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova", in
doua ediţii consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei juridice si, in termen de 15 zile, îl informează pe
fiecare creditor cunoscut despre lichidare si despre termenul de înaintare a creanţelor.

Persoana juridică care a întrat în procedura de lichidare are obligaţia de a informa personal fiecare creditor al
său despre adoptarea hotărârii de lichidare. Desigur că această obligaţie persistă numai faţă de creditorii a căror
calitate rezultă din actele contabile ale debitorului, precum şi celor care au înaintat acţiuni în judecată şi încă nu au
fost soluţionate.
Însă există şi creditori despre creanţa cărora persoana juridică care se lichidează nu ştie şi desigur acesta nu
poate să-l cunoască. Ca exemplu poate fi cumpărătorul unui bun pentru care persoana juridică în lichidare răspunde
pentru vicii sau pentru evicţiune. Anume pentru prevenirea acestei categorii de creditori legiuitorul prevede
obligaţia persoanei juridice în lichidare să facă cel puţin două publicaţii consecutive în Monitorul Oficial pentru ai
informa. Aceasta este o formalitate legală, căci chiar dacă aceşti creditori nu au luat cunoştinţă de avizul publicat ei
se vor considera informaţi.
Nerespectarea termenului de 15 zile de informare personală a creditorilor nu este un termen de decădere din
drepturi. Informarea poate fi efectuată şi mai târziu. Însă în cazul în care informarea creditorului s-a făcut mult mai
târziu decât termenul stabilit acesta, în special creditorii din alte ţări ar putea cere prelungirea termenului de
înaintarea a pretenţiilor stabilit de art.92. Pentru societăţile pe acţiuni care au decis dizolvarea art.97 alin.(5) din
Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni stabileşte un termen de 10 de la data adoptării pentru publicarea în
Monitorul Oficial. O altă excepţie stabilită de Legea nr.1134/1997 este cea din art.97 alin.(6) potrivit căreia dacă
societatea pe acţiuni a fost înregistrată, însă nu a încheiat nici un contract, lichidarea poate fi făcută şi fără
publicarea avizului în Monitorul Oficial. Deşi intenţia este nobilă, problema cum organul de înregistrare va putea
verifica dacă societatea pe acţiuni a încheiat sau nu contracte civile şi comerciale.

Articolul 92. Termenul de înaintare a creanţelor

(1) Termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului in
"Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Prin hotărârea de lichidare se poate prevedea un termen
mai lung.
(2) In cazul in care lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, sub sancţiunea decăderii, ca, in
termen de 30 de zile de la data când a fost informat despre respingerea creanţei, înainteze o acţiune
in instanţa de judecata.

Termenul legal de înaintare a creanţelor este de 6 luni. Însă acest termen nu lipseşte pe creditorii cunoscuţi de
dreptul lor, ci este un punct de reper pentru lichidator la întocmirea bilanţului de lichidare. Creanţele pot fi înaintate
şi mai târziu, în limita termenului de prescripţie şi până la radierea persoanei juridice din registru (vezi art.99) iar
dacă acestea sunt întemeiate ele trebuie să fie recunoscute şi satisfăcute. În susţinerea acestei opţiuni vine şi
dispoziţiile art.95 potrivit căreia dacă creditorul cunoscut nu a înaintat pretenţii suma de bani ce i se cuvine se
depune pe cont bancar. Mai mult, legislaţia stabileşte şi un mecanism de protecţie chiar şi pentru creditorii persoanei
juridice lichidate dacă au existat active şi au fost transmise potrivit art.96 şi 97 (vezi art.100).
Legea stabileşte un termen de decădere din drepturi numai pentru persoana a cărei creanţă a fost respinsă de
persoana juridică care se lichidează şi nu a înaintat o acţiune în judecată privind încasarea forţată.

Articolul 93. Proiectul bilanţului de lichidare

(1) In termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, lichidatorul este obligat
sa întocmească un proiect al bilanţului de lichidare care sa reflecte valoarea de bilanţ si valoarea de
piaţa a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de lichidator si datoriile
care se afla pe rol in instanţa judecătorească.
 (2) Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei care a desemnat
lichidatorul.
(3) Dacă din proiectul bilanţului de lichidare rezulta un excedent al pasivelor fata de active, lichidatorul
este obligat sa declare starea de insolvabilitate. Cu acordul tuturor creditorilor, lichidatorul poate
continua procedura de lichidare fără a intenta acţiunea de insolvabilitate.

Lichidatorul îndeplinind anumite formalităţi a procesului de lichidare trebuie să determine mărimea activelor şi
pasivelor persoanei juridice în lichidare reflectându-le în proiectul bilanţului de lichidare. Bilanţul de lichidare se
consideră că are forţă obligatorie numai după ce este aprobat de organul care a desemnat lichidatorul. Dispoziţia
alin.(1) stabileşte că bilanţul de lichidare trebuie să reflecte atât valoarea de bilanţ cât şi valoarea de piaţă a
bunurilor. În circuitul civil sunt situaţii frecvente când valoarea de piaţă a bunului diferă de valoarea de bilanţ. Ca
exemplu, poate servi bunurile imobile a căror valoare de piaţă, de regulă este mai mare decât cea de bilanţ. Potrivit
regulilor stabilite prin Hotărârea Guvernului nr.1218/1997 cu privire la clasificarea mijloacelor fixe pe categorii de
proprietate în scopul impozitării norma uzurii anuale pentru construcţii capitale este de 5%, ceia ce înseamnă că o
clădire după 20 de ani, cu condiţia că în ea ulterior nu s-au făcut investiţii va valora 0 lei, însă ca obiect ea va exista
şi desigur va avea o anumită valoare. Şi invers, progresul tehnico-ştiinţific din ultimii ani arată că uzura morală a
tehnicii de calcul este foarte rapidă şi deci valoarea de bilanţ poate fi mai mare decât valoarea de piaţă. De fapt
această valoare de piaţă nu poate fi exactă, şi trebuie de admis cu o anumită probabilitate, căci valoarea exactă va fi
determinată la momentul vânzării. Bilanţul de lichidare trebuie să fie aprobat până la începutul satisfacerii creanţelor
care nu au ajuns la scadenţă.
Dispoziţia alin.(3) obligă lichidatorul să depună o cerere prin care să ceară instanţei intentarea procesului de
insolvabilitate dacă din proiectul bilanţului rezultă un excedent al pasivului faţă de active. Cererea trebuie depusă în
termen de cel mult o lună de la data când a fost stabilit starea de insolvabilitate. În caz contrar art.26 alin.(4) din
Legea nr.632/2001 prevede că lichidatorul va răspunde subsidiar în faţa creditorilor pentru obligaţiile apărute după
depăşirea termenului de o lună. Până la expirarea termenului de o lună lichidatorul ar trebui să aducă la cunoştinţa
organului care l-a desemnat despre survenirea insolvabilităţii şi să obţină de la creditori acordul că aceştia sunt de
acceptă satisfacerea cerinţelor în proporţii reduse şi nu doresc intentarea insolvabilităţii. Luând în consideraţie că
procedura de insolvabilitate este una costisitoare şi, de regulă de durată creditorilor le-ar fi mai convenabil o
executare voluntară şi rapidă decât procesul de insolvabilitate.

Articolul 94. Protecţia drepturilor debitorilor

Hotărârea de reorganizare sau lichidare in afara procedurii insolvabilităţii nu are ca efect scadenţa
creanţelor neajunse la scadenţa.

Dispoziţia articolului comentat prevede expres că dizolvarea persoanei juridice adoptată în temeiurileart.77 alin.
(4), art.83 alin.(5), art.86 alin.(1) lit.a) – d); f)-g) nu au nici o influenţă asupra raporturilor juridice în care persoana
juridică dizolvată se află. Raporturile juridice în care s-a aflat persoana juridică dizolvată ca consecinţă a
reorganizării vor fi continuate de succesorii acesteia preluând integral toate drepturile şi obligaţiile celei dizolvate.
Raporturile juridice în care se află persoana juridică dizolvată continuă până la scadenţa acestora (vezi art.90 alin.
(6), dacă părţile nu convin altfel, sau la cererea unei din părţi raporturile nu încetează. Dizolvarea persoanei juridice
nu poate servi ca temei pentru rezilierea contractelor care încă nu au ajuns la scadenţă, adică nu le-a expirat
termenul.
Dacă persoana juridică este dizolvată de instanţa de judecată în temeiurile stabile de art.84 alin.(1), iar aceasta nu
poate desfăşura activităţile stabilite prin actul de constituire şi deci nu poate continua raporturile juridice în care
aceasta s-a aflat, creditorii pot pretinde despăgubiri.

Articolul 95. Depunerea sumelor datorate creditorilor

Sumele datorate creditorilor cunoscuţi care nu au înaintat pretenţii si creditorilor care nu s-au prezentat
pentru a primi executarea se depun în conturi bancare pe numele lor.

Satisfacerea cerinţelor creditorilor de către persoana juridică în lichidare se face în locul stabilit potrivit regulile
indicate la art.573 şi 574. Dispoziţia prezentului articol stabileşte un mecanism de executare a obligaţiilor pecuniare
în cazul în care contractul dintre părţi nu indică locul de executare, iar creditorul nu s-a prezentat pentru a primi
executarea. Riscul insolvabilităţii instituţiei financiare îl suportă creditorul care din anumite considerente nu a primit
executarea.

Articolul 96. Repartizarea activelor persoanelor juridice cu scop lucrativ

 (1) Activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor
creditorilor sânt transmise de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul
social.
(2) Lichidatorul efectuează calculele si întocmeşte raportul privind lichidarea, care reflecta mărimea si
componenta activelor ramase. Daca 2 sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei
juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect de repartizare a activelor, in care stabileşte principiile de
repartizare.
(3) Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţământul participanţilor, poate sa nu înstrăineze
bunurile ei daca nu este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.
(4) Proiectul de împărţire a activelor, calculele si raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare
organului sau instanţei de judecata care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a
desemnat lichidatorul poate introduce modificări in proiectul de împărţire, luând in considerare
voinţa participanţilor.

După cum a fost menţionat, persoanele cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale constituite în forma
societăţilor în nume colectiv, societăţilor în comandită, societăţilor cu răspundere limitată şi societăţilor pe acţiuni.
Însă pe lângă aceste forme, mai pot fi menţionate şi întreprinderile de stat şi municipale (vezi art.179 şi Legea cu
privire la întreprinderea de stat nr.146/1994 şi Regulamentul model al întreprinderii municipale aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr.387/1994), precum şi cooperativele de producţie (Vezi art.171 şi Legea nr.1007/2002 cu
privire la cooperativele de producţie) şi cooperativele de întreprinzători (Vezi Legea nr.73/2001cu privire la
cooperativele de întreprinzători). Activele acestor persoane juridice pot fi repartizate după îndeplinirea a două
formalităţi: 1) satisfacerea integrală a tuturor pretenţiilor creditorilor; 2) expirarea termenului stabilit la art.98.
Activele se transmit prin act de predare primire de către lichidator persoanelor îndreptăţite. Persoane îndreptăţite
sunt în dependenţă de forma de organizare a persoanei juridice fondatorii; asociaţii, acţionarii sau membrii acesteia
adică persoanele care deţin o participanţiune (o cotă) din capitalul social. Potrivit regulii din alin.(1) fiecăruia din
aceste persoane i se repartizează o cotă din active proporţională cotei din capitalul social. Aceiaşi regulă este
stabilită şi la art.115 alin.(1) lit. d) pentru societăţile comerciale, art.14 alin.(1) lit.k) din Legea nr.1007/2002 pentru
cooperativele de producţie şi art. 86 alin.(2) lit.c) din Legea nr.73/2001 pentru cooperativele de întreprinzători. O
excepţie de la principiul de proporţionalitatea participării la capitalul social se stabileşte prin art.115 alin.(2) pentru
societăţile comerciale, potrivit căreia actul de constituire a societăţii comerciale poate prevedea şi o altă modalitate
de repartizare a profitului şi a activelor decât cea proporţională.
Mărimea activelor rămase după satisfacerea creanţelor şi principiile de repartizare sunt reflectate în raportul
lichidatorului. Lichidatorul, luând în consideraţie voinţa participanţilor, va planifica împărţirea activelor în natură
sau le va lichida ( le va vinde transformând bunurile în bani) şi va împărţi sumele băneşti. Dacă activele se împart în
natură, repartizarea acestora se va face luând în consideraţie următoarele reguli: 1) bunurile se vor împărţi
proporţional dreptului pe care îl are fiecare participant; 2) bunurile se vor atribui unuia sau la mai mulţi participanţi
de la care se va reţine suma de bani care depăşeşte valoarea bunului; 3) dacă bunurile nu vor putea fi împărţite în
natură ele vor fi vândute şi apoi se vor împărţi banii;
Raportul lichidatorului privind împărţirea bunurilor urmează să fie aprobat de organul care a desemnat
lichidatorul. După aprobarea raportului, lichidatorul purcede la realizarea acestuia. Transmiterea sumelor de bani
sau a bunurilor se face prin act sub semnătură privată dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel. De
exemplu la repartizarea imobilelor se va întocmi un act de transmitere în formă autentică şi înregistrat la oficiul
cadastral competent.

Articolul 97. Repartizarea activelor persoanelor juridice cu scop nelucrativ

(1) Activele care au rămas după satisfacerea creanţelor creditorilor persoanei juridice cu scop nelucrativ
se repartizează intre persoanele care, conform actului de constituire sau, in cazul prevăzut de actul
de constituire, conform hotărârii adunării generale, au dreptul la ele.
(2) Daca persoana juridica cu scop nelucrativ este constituita pentru satisfacerea exclusiva a intereselor
participanţilor săi si actul constitutiv sau hotărârea adunării generale nu prevăd persoanele care au
dreptul la activele persoanei juridice cu scop nelucrativ dizolvate, toate persoanele care la momentul
dizolvării au calitatea de participant la ea beneficiază de dreptul la patrimoniul rămas. Intre aceste
persoane activele se repartizează proporţional.
(3) Daca nu pot fi repartizate conform alin.(1) si (2), activele trec la stat, care le utilizează la realizarea
scopurilor statutare ale persoanei juridice cu scop nelucrativ lichidate.

Activele persoanei juridice cu scop nelucrativ care au rămas după stingerea datoriilor trebuie de transmis
anumitor persoane, însă regula este deosebită de cea stabilită la art.96. Astfel, din dispoziţiile art.55 alin.(3)
participanţii organizaţiilor necomerciale nu au drepturi de creanţă asupra patrimoniului acesteia. De aici şi concluzia
că cota parte dintr-o organizaţie necomercială nu poate fi transmisă prin acte juridice şi deci nici calitatea de
membru în aceasta nu este transmisibilă. Din coroborarea dispoziţiilor alin.(1) din articolul comentat şi dispoziţia
art.55 alin.(3) rezultă că, de regulă, dreptul asupra patrimoniului nu o pot avea participanţii (membrii asociaţii etc.)
la organizaţia necomercială. Patrimoniul organizaţiei rămas după satisfacerea cerinţelor creditorilor trebuie transmis
pentru realizarea scopurilor propuse de către organizaţia dizolvată. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi dispoziţiile
art.40 alin.(2) şi (3) din Legea nr.837/1996 cu privire la asociaţiile obşteşti, art.37 alin.(7) din Legea nr.581/1999 cu
privire la fundaţii, art.22 alin.(4) şi art.27 alin.(4) din Legea patronatelor nr. 976/2000, art.24 (18) alin.(3) şi 30 alin.
(4) din Legea nr.718/1991 privind partidele şi alte organizaţii social politice etc.
Alin.(2) din articolul comentat apare ca o excepţie de la regula stabilită la alin.(1), admiţând posibilitatea că
unele organizaţii necomerciale ar putea fi constituite pentru interesul exclusiv al participanţilor (membrilor) săi, şi
atunci, dacă patrimoniul acestea a fost format în exclusivitate din cotizaţiile şi eforturile proprii, şi aceste organizaţii
nu au beneficiat de subsidii, donaţii, granturi făcute în alte scopuri decât interesul participanţilor atunci acestea ar
putea să fie distribuite între participanţii la persoana juridică. Astfel de excepţii le-am vedea cele stabilite de Legea
condominiumului în fondul locativ nr.913/2000, potrivit cărora asociaţia coproprietarilor este în esenţă o organizaţie
necomercială deoarece participanţii se asociază pentru administrarea, întreţinerea şi exploatarea în comun a
complexului de bunuri imobiliare din condominu, şi ei potrivit art.35 alin.(3) din aceiaşi lege au dreptul la cotă din
activele asociaţii care se lichidează. Dispoziţii similare există şi în art.45 alin.(4) Legea nr.1505/1996 cu privire la
asociaţiile de economii şi împrumut a cetăţenilor şi în art.105 alin.(8) din Legea cooperaţiei de consum
nr.1252/2000. De fapt dispoziţia din ultima lege pare a cumula ambele principii, adică şi cel stipulat în alin.(1) şi cel
din alin.(2), deoarece se prevede numai restituirea părţilor sociale ale membrilor cooperatori, dar nu o cotă din active
proporţională participării la patrimoniu.
Alin.(3) stipulează că în cazul în care actele constitutive nu stabilesc şi organul principal al organizaţiei
necomerciale nu poate adopta o hotărâre în acest sens, precum şi în cazul în care organizaţia necomercială este
lichidată de către instanţa de judecată pe un temei stabilit la art.42 alin.(4) din Legea nr.837/1996 bunurile asociaţiei
obşteşti lichidate şi rămase după satisfacerea creanţelor pot fi trecute cu titlu gratuit în proprietatea statului.

Articolul 98. Termenul de repartizare a activelor

Activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decât după 12 luni de la
data ultimei publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării bilanţului lichidării si a
planului repartizării activelor daca aceste documente nu au fost contestate in instanţa de judecata sau daca
cererea de contestare a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Articolul comentat stabileşte limitele de timp mai devreme de care activele persoanei juridice dizolvate însă încă
neradiate din registrul de stat nu pot fi transmise persoanelor îndreptăţite de către lichidator. Deci numai după
respectarea condiţiilor menţionate lichidatorul este îndreptăţit să repartizeze activele persoanei juridice în modul
stabilit de art.96 sau după caz de cel din art.97.
Din dispoziţiile acestui articol rezultă că în cazul în care raportul lichidatorului întocmit în modul stipulat la
art.96-97 şi aprobat de organul care a desemnat lichidatorul lezează anumite interese, atunci cel lezat poate ataca
actul de aprobare şi numai după ce hotărârea instanţei prin care cererea a fost respinsă rămâne irevocabilă, numai
atunci activele pot fi împărţite.

Articolul 99. Radierea persoanei juridice din registru

(1) După repartizarea activelor nete, lichidatorul trebuie sa depună la organul înregistrării de stat
cererea de radiere a persoanei juridice din registru.
(2) La cererea de radiere se anexează toate actele necesare lichidării.

Radierea persoanei juridice din registru de stat unde a fost înregistrată constă într-o înscriere în registru a
operaţiunii de excludere a subiectului de drept şi încetarea existenţei acestuia. Calitatea de subiect de drept, sau
altfel spus capacitatea juridică a persoanei juridice există atâta timp cât aceasta este înregistrată în Registrul de stat
(vezi art.60 alin.(1), adică de la data înregistrării – înscrierii (înmatriculării) în Registru până la data radierii din
Registru. Făcând paralelă cu persoana fizică care apare în rezultatul naşterii şi dispare la data decesului, persoana
juridică apare la data înregistrării şi dispare la data radierii. După radierea persoanei juridice faţă de aceasta nu pot fi
înaintate nici un fel de cerinţe şi acţiuni civile sau de altă natură, iar dacă ele se înaintează, potrivit art.131 alin.
(2)pct.5) din Codul de procedură civilă, judecătorul refuză primirea cererii.
Pentru radierea persoanei juridice lichidatorul este obligat să depună o cerere la organul de stat care deţine
registrul în care a fost înregistrată persoana juridică dizolvată, şi anexează la aceasta actele necesare.
Dispoziţii exprese cu privire la radiere din registru de stat există numai în Legea nr.1265/2000, pe când în
celelalte fie că sunt prevederi sumare fie că nu sunt de fel. Pentru moment până la introducerea unor modificări în
legile speciale am sugera că organele de stat care înregistrează persoanele juridice trebuie să facă uz de analogia
legii aplicând dispoziţiile Legii nr.1265/2000.
 Astfel pentru a radia persoanele juridice înregistrate în registrul de stat al întreprinderilor şi organizaţiilor ţinut de
Camera Înregistrării de stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale trebuie de prezentat următoarele acte:
Cererea de radiere; Bilanţul de lichidare aprobat de proprietar şi autentificat de notar; actele de constituire a
persoanei juridice care se lichidează în original; certificatul de înregistrare al persoanei juridice care se lichidează;
extrasul din registrul de stat care demonstrează că persoana juridică nu este fondator al altei întreprinderi sau
organizaţii sau că aceasta nu are filiale şi reprezentanţe; actul de confirmare a achitări integrale cu bugetul de stat
eliberat de inspectoratul fiscal; actul de confirmare a închiderii conturilor bancare eliberat de băncile în care
persoana juridică a avut conturi; actul de predare spre nimicire a ştampilelor persoanei juridice eliberat de
Comisariatul de poliţie din teritoriul în care-şi are sediul; Monitorul Oficial în care au fost publicate avizele de
lichidare; actul, eliberat de Arhiva de Stat, privind predarea spre păstrare a documentelor ce fac parte din Fondul
Arhivistic al Republicii Moldova;
Dispoziţiile Legii nr.1265/2000 stabileşte că actele indicate trebuie să fie prezentate în termen de 3 zile de la
data aprobării bilanţului de lichidare, însă încălcarea acestuia nu prevede nici o sancţiune şi nici nu serveşte temei
pentru respingerea cererii. Mai mult, bilanţul de lichidare poate fi aprobat de organul care a desemnat lichidatorul,
însă distribuirea activelor conform dispoziţiilor art.96 şi 97 între persoanele care au dreptul la ele poate avea loc
numai târziu decât 2 luni din momentul aprobării bilanţului de lichidare. Însă la momentul repartiţiei activelor
persoana juridică încă trebuie să existe, adică nu este radiată. Din acest considerent semnificaţia juridică a
termenului stabilit la art.29 alin.(1) din Legea nr.1265/2000 este anihilată, şi chiar trebuie de exclus. Camera
Înregistrării de stat după verificarea actelor prezentate adoptă decizia de radiere din registru a persoanei juridice
dizolvate şi consemnează acest fapt în regisru. Termenul de adoptare a deciziei de radiere este de 3 zile de la data
primirii actelor.
Decizia Camerei privind radierea persoanei juridice din registrul de stat poate fi atacată în contencios
administrativ, dacă această decizie s-a bazat pe acte neveridice lezând drepturile şi interesele creditorilor sau
participanţilor persoanei juridice.

Articolul 100. Redeschiderea procedurii de lichidare

(1) Daca, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit sa obţină soldul ori
daca se atesta existenta unor active, instanţa de judecata poate, la cererea oricărei persoane interesate,
sa redeschidă procedura lichidării si, daca este necesar, sa desemneze un lichidator. In acest caz,
persoana juridica este considerata ca fiind existenta, dar in exclusivitate in scopul desfăşurării lichidării
redeschise. Lichidatorul este împuternicit sa ceara persoanelor îndreptăţite restituirea a ceea ce au
primit peste partea din active la care aveau dreptul.
(2) Pentru perioada in care persoana juridica nu a existat, se suspenda cursul prescripţiei extinctive a
dreptului de acţiune a persoanei juridice sau fata de persoana juridica respectivă

Prin articolul comentat se instituie o procedură nouă, care nu a existat în legislaţia moldovenească de „reabilitare”
sau „reînviere” a persoanei juridice radiate din Registru. Se stabilesc două temeiuri de redeschidere a procedurii de
lichidare: 1) dacă apare un creditor sau o altă persoană îndreptăţită să pretindă activul repartizat între participanţi în
temeiul art.96 sau transmis în scopurile stabilite de art.97; 2) dacă sunt descoperite active ale persoanei juridice
lichidate care nu au fost valorificate de către lichidator;
În legătură cu aceste prevederi trebuie făcută următoarea precizare: redeschiderea procedurii de lichidare poate fi
făcută la cererea persoanei interesate făcută în termenul general de prescripţie stabilit la art.267, adică nu mai târziu
de 3 ani de la data când a fost adoptată decizia de radiere a persoanei juridice; solicitantul redeschiderii trebuie să
demonstreze că are calitatea de creditor a persoanei juridice care a fost deja radiată, şi că activele persoanei juridice
lichidate au fost repartizate conform art.96 sau 97, sau dacă acesta este un participant al persoanei juridice lichidate
să demonstreze că există active ale persoanei juridice care nu au fost valorificate;
În calitate de pârât va figura Organul care a înregistrat radierea ???? vor fi persoanele care au preluat activele ???
Dar dacă acesta este debitor al persoanei juriidice lichidate ??
Cererea va fi înaintată după regulile stabilirii faptelor care au valoare juridică ??? adică recunoaşterea personalităţii
juridice ca fiind existentă ????
Instanţa de judecată dacă găseşte cererea solicitantului justificată adoptă o hotărâre privind recunoaşterea persoanei
juridice ca fiind existentă, însă lichidatorul poate săvârşi numai acţiunile legate de valorificarea drepturilor stabilite.
Cine va plăti remuneraţia lichidatorului până la încasarea şi valorificarea activelor ??
Lichidatorul va fi desemnat de instanţă din rândurile persoanelor indicate de solicitant ?? din rândurile persoanelor
care au licenţa administratorului insolvabilităţii ??
Lichidatorul va efectua următoarele acţiuni:
- va deschide contul bancar pe numele persoanei juiridice;
- va solicita persoanelor care au primit activele persoanei juridice întoarcerea sumelor de bani sau a bunurilor
primite cu titlu parte din active în limita celor necesare pentru stingerea datoriei iar în caz de necesitate va
iniţia un proces judiciar de încasare forţată;
 - va cere debitorului persoanei juridice a cărei procedură de lichidare s-a redeschis să restituie datoria, iar dacă
acesta nu va dori lichidatorul va intenta proces judecătoresc.
Cine va suporta cheltuielile de redeschidere a procesului ?
Trebuie să le suporte persoana care face cererea, dacă nimeni nu poartă vina pentru neinformare??
Dacă unii din cei care au primit banii sunt de acord voluntar să restituie sumele necesare iar unii nu ?
Poate unul să acopere datoria şi apoi să adreseze în regres faţă de asociatul care a primit suma de bani. Dar dacă cel
care a primit patrimoniul societăţii lichidate este statul ?

Articolul 101. Insolvabilitatea persoanei juridice

Prin hotărâre judecătoreasca, persoana juridica poate fi declarata insolvabila daca ea nu-si poate onora
obligaţiile de plata fata de creditori. Temeiurile si modul de declarare de către instanţa de judecata a
persoanei juridice drept insolvabile se stabilesc prin lege.

Persoanele juridice de drept privat pot fi declarate insolvabile, dizolvate şi lichidate forţat dacă valoarea activelor
acestora sunt mai mici decât valoarea pasivelor.
Procedura de insolvabilitate se intentează şi se desfăşoară potrivit dispoziţiilor Legii insolvabilităţii nr.632/2001,
iar atunci când aceasta nu dispune potrivit Codului de procedură civilă. Procesul de insolvabilitate poate fi intentat
împotriva tuturor persoanelor juridice de drept privat, inclusiv a celor cu scop lucrativ (numite întreprinderi) şi celor
cu scop nelucrativ (societăţile necomerciale) care sunt insolvabile şi sunt înregistrate în Republica Moldova.
Legiuitorul indică expres şi băncile, companiile de asigurare, fondurilor de investiţii şi companiilor fiduciare, care în
esenţă sunt persoane juridice cu scop lucrativ însă până la punerea în vigoare a Legii nr.632/2002 aveau o procedură
distinctă de lichidare forţată ori în general nu o aveau. Legea indică expres că nu pot fi supuse procedurii
insolvabilităţii statul, unităţile administrativ teritoriale şi persoanele juridice de drept public.
Temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate sunt prevăzute în art.22 din Legea nr.632/2001. În sensul
acestui articol instanţa de judecată va intenta procesul de insolvabilitate dacă persoana juridică se află în
incapacitate de plată sau a survenit insolvabilitate.
Acţiunea de intentare a insolvabilităţii (numită cerere introductivă) o poate face debitorul (persoana juridică
insolvabilă) şi creditorii persoanei juridice care nu-şi onorează obligaţia. Pentru persoana juridică insolvabilă,
numită în textul Legii nr.632/2001 „debitor” sunt reglementate două situaţii distincte de intentare a procesului de
insolvabilitate: prima este când debitorul are dreptul de a depune cererea în instanţa de judecată (art.25 din această
lege) şi cea de-a doua atunci când debitorul este obligat să facă aceasta (art.26 ). Legea prevede procedura distinctă
de depunere a cererii de către debitor şi de către creditor, stabilind care trebuie să fie conţinutul cererii şi care acte
urmează să fie anexate.
Cererea introductivă se depune în instanţa de judecată competentă de a examina cazurile de insolvabilitate, care
potrivit CPC sunt instanţele judecătoreşti economice. Instanţa, timp de trei zile de la depunere cererii este obligată să
pronunţe o încheiere de admitere (punere pe rol) a cererii sau de returnare a acesteia. Dacă cererea este admisă
instanţa poate lua măsurile adecvate de asigurare a integrităţii şi conservării patrimoniului persoanei juridice
debitoare şi să desemneze un administrator provizoriu. După admiterea cererii instanţa de judecată trebuie să
întreprindă măsurile preliminare prevăzute de CPC şi de Legea nr.632/2001 pentru examinarea cererii în fond.
Legea insolvabilităţii nu stabileşte un termen anumit de examinare a acţiunii în fond, lăsând pe seama prevederilor
art.278-22 din CPC, potrivit căreia litigiile trebuie să fie examinate într-un termen de cel mult 3 luni, dacă legea nu
stabileşte un alt termen. Totuşi, luând în consideraţie scopul general al legii insolvabilităţii şi obligaţia
administratorului de activa în scopul păstrării, majorării şi valorificării masei debitoare şi a executa „cât mai deplin
creanţele creditorilor”, toate acţiunile trebuie să fie făcute în termen restrânşi, şi din acest considerent am vedea un
termen special de examinare a cererii în fond de maxim 30 de zile, similar prevederilor din fosta Lege cu privire la
faliment nr.786/1996.
După îndeplinirea acţiunilor preliminare şi pregătirii cauzei de examinare instanţa de judecată examinează
cererea introductivă şi pronunţă o hotărâre prin care fie că decide intentarea procesului de insolvabilitate (art.44), fie
că respinge cererea şi hotărăşte lichidarea debitorului dacă se constată că valoarea bunurilor debitorului este
insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor procesului de insolvabilitate (vezi art.153 alin.(1) fie că respingă cererea
de insolvabilitate ca fiind neîntemeiată (art.44). Dacă se intentează procesul de insolvabilitate instanţa va desemna
administratorul insolvabilităţii, va publica dispozitivul hotărârii în Monitorul Oficial, va notifica toţi creditorii
cunoscuţi despre hotărârea respectivă şi o va comunica tuturor organelor de stat indicate la art.45 alin.(3) din Legea
nr.632/2001. Hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate devine executorie din momentul pronunţării, deşi
părţile care se consideră lezate o pot ataca cu recurs. În condiţiile art.47.
Intentarea procesului de insolvabilitate produce un şir de efecte juridice: - creanţele neajunse la scadenţă se
consideră scadente din momentul intentării procesului de insolvabilitate (art.56 alin.(1); - debitorul pierde dreptul de
a administra şi de a dispune de bunurile ce-i aparţin, acest drept transferându-se la administratorul insolvabilităţi
(art.83 alin.(1); - activitatea organelor de conducere a debitorului se suspendă; - plăţile care se fac către persoana
juridică debitoare se transferă pe contul special gestionat de administrator; - calcularea penalităţilor aferente
datoriilor se suspendă; - calcularea dobânzilor la obligaţiile băncii aflate în proces de insolvabilitate se întrerupe
(art.84) şi altele;
Persoanei juridice faţă de care a fost intentată procedura de insolvabilitate poate să i se aplice şi procedura
planului. Această procedură are ca scop evitarea declarării insolvabile a debitorului fie restabilirea solvabilităţii
debitorului fie prin satisfacerea cerinţelor creditorilor după aplicarea unor măsuri de remediere financiară şi
economică fie printr-o modalitate specifică de valorificare a masei debitoare. Procedura planului poate fi propusă de
debitor sau de administrator şi în termen de cel mult 120 de zile de la data adoptării hotărârii de intentare a
procesului de insolvabilitate şi se confirmă de instanţă numai dacă a fost votat la adunarea creditorilor de către
majoritatea simplă a creditorilor care deţin cel puţin 50% din valoarea creanţelor. Dacă planul a fost confirmat,
instanţa încetează procesul de insolvabilitate (art.191) şi purcede la realizarea acestuia. Pe parcursul realizării
planului debitorul reîntră în drepturile sale de gestiune şi reprezentare, însă dacă planul prevede administratorul
poate supraveghea activitatea debitorului pe perioada realizării. Dacă planul confirmat s-a realizat instanţa încetează
supravegherea debitorului.
În cazul în care planul nu s-a realizat, la cererea oricăruia dintre creditori instanţa va decide aplicarea procedurii
de insolvabilitate şi va ordona administratorului lichidarea patrimoniului în modul stabilit de art.124 – 126 şi
distribuirea masei debitoare în modul stabilit de art.139-148.
Dacă aplicarea procedurii planului nu a fost solicitată sau cererea a fost respinsă, administratorul îşi realizează
atribuţiile legale. Astfel administratorul i-a neîntârziat în primire şi administrare bunurile persoanei juridice
insolvabile, întocmeşte inventarul bunurilor i-a toate măsurile necesare pentru paza, păstrarea, conservarea,
evaluarea şi vânzarea acestora, după caz valorifică creanţele pe care le-a avut debitorul, inclusiv prin declarea
nulităţii unor contracte încheiate de debitor, întocmeşte registrul creditorilor, tabelul de creanţe, reziliază contractele
şi întreprinde alte formalităţi necesare şi raportează despre acestea instanţei de judecată şi comitetului sau adunării
creditorilor.
O atenţie deosebită legiuitorul o atrage procedurii de vânzare (lichidare) a bunurilor incluse în masa debitoare
(art.122- 126) şi distribuirea banilor realizaţi între creditori (art.139-148).
După realizarea acţiunilor menţionate, în special după distribuirea tuturor bunurilor între persoanele care au
dreptul la acestea instanţa hotărăşte încetarea procesului de insolvabilitate, iar administratorul va prezenta organului
de înregistrare toate actele necesare pentru radierea din Registru a persoanei juridice insolvabile. Fără a ne adânci în
analiza textelor legale stabilite de art.154 şi 157 din Legea nr.632/2001 menţionăm că acestea trebuie să fie
perfectate în sensul de a stabili reguli de radiere a persoanei insolvabile din Registru şi de a descalificării
debitorului persoană fizică şi a persoanelor cu funcţii de răspundere vinovate în insolvabilitatea persoanei juridice.
În caz contrar dispoziţiile legale nu-şi vor atinge scopul propus.

Articolul 102. Filialele persoanei juridice

(1) Persoana juridica poate institui filiale in Republica Moldova si in străinătate daca legea sau actul de
constituire nu prevede altfel.
(2) Filiala nu este persoana juridica.

Persoana juridică constituită în una din formele stabilită de lege are un singur sediu, şi realizarea scopului propus
prin actele constitutive este limitat de regulă la perimetru localităţii sau a zonei apropiate de această localitate.
Dreptul de a constitui filiale vine să precizeze şi să suplimenteze capacitatea civilă a persoanei juridice. Dispoziţia
alin.(1) stabileşte că oricare persoană juridică poate să constituie filiale, dacă legea sau actul prin care a fost
constituită nu-i interzice. Dreptul de a fonda filiale este recunoscut unor categorii de persoane juridice şi prin
dispoziţiile unor legi speciale. În acest sens este recunoscut societăţilor pe acţiuni (vezi art.8 din Legea
nr.1134/1997), asociaţiilor obşteşti (vezi art.19 alin.(8) din Legea nr.837/1996), fundaţiilor (art.18 din Legea
nr.581/1999), cooperativelor de producţie (v. Legea nr.1007/2002), cooperativelor de întreprinzători, art.9 (1) din
Legea nr.73/2001; cooperativelor de consum (art.32 alin.(1) din Legea nr.1252/2000); patronatelor ( art.16 alin.(1)
din Legea 976/2000) etc.
Pentru a-şi realiza capacitatea civilă şi pentru a-şi extinde propria activitate în alte localităţi şi zone ale Republicii
Moldova, iar în legătură cu aceasta pentru a-şi asigura unitatea juridică şi patrimonială, persoana juridică poate să
constituie structuri endogene (interne), subordonate sie total şi care nu au personalitate juridică. Aceste structuri
endogene poartă denumirea de filiale şi pot să desfăşoare toate sau numai unele genuri de activitate ale persoanelor
juridice care le constituie.
Reieşind din dispoziţiile articolului comentat şi din cele cu care au fost coroborate pentru a determina statutul
filialei unei persoane juridice naţionale trebuie de precizat următoarele:
a) Filiala este o structură instituţionalizată (înregistrată) a persoanei juridice amplasată în alt loc (fie în aceiaşi
localitate, fie în altă localitate) decât sediul acesteia. Persoanele juridice înregistrate la Camera Înregistrării
de stat sunt obligate să înregistreze filialele sale în modul stabilit de art.15 din Legea nr.1265/2000.
b) Filiala nu este persoană juridică, şi este în dependenţă patrimonială şi juridică de persoana juridică care a
constituit-o, iar conducătorul acesteia poate face acte în numele persoanei juridice numai în limitele
stabilite de procura deţinută. Filiala nu are o structură organizatorică proprie, nu are o răspundere proprie şi
 nu are un patrimoniu propriu. Filiala nu are date proprii de identitate şi nu are voinţă proprie. Deşi poate să
aibă o denumire deosebită de cea a persoanei juridice, denumirea acesteia trebuie să conţină în sine şi
denumirea persoanei juridice.
c) Filiala nu are propriul patrimoniu, iar bunurile pe care le utilizează aparţin persoanei juridice care a
constituit-o Toate obligaţiile care le angajează lucrătorii filialei, precum şi suportarea tuturor cheltuielilor
legate de întreţinerea bunurilor (impozite şi taxe obligatorii,) precum şi obligaţiile din delicte provocate de
bunurile – surse de pericol sporit puse la dispoziţia filialei aparţin persoanei juridice;
d) Filiala se constituie şi se lichidează de persoana juridică, fără respectarea formalităţilor stabilite pentru
persoana juridică, deşi ele trebuie să fie indicate în actul de constituire a persoanei juridice şi să fie
înregistrate în registrul de stat;
e) Filiala desfăşoară unele sau toate activităţile persoanei juridice. Pentru activităţile supuse licenţierii
persoana juridică trebuie să obţină copii autorizate de pe licenţă care demonstrează dreptul persoanei
juridice de a desfăşura activitatea (vezi art.14 din Legea nr.451/2001);
Constituirea şi lichidarea filialei este prerogativa organului principal a persoanei juridice. Această concluzie
rezultă din dispoziţiile art.108 şi 187 din codul civil, art.35 din Legea nr.1134/1997 etc. potrivit actele de constituire
a persoanelor juridice trebuie să cuprindă dispoziţii cu privire la filiale. În Legea nr.1134/1997 cu privire la
societăţile pe acţiuni deschiderea filialelor nu este atribuţia exclusivă a adunării generale a acţionarilor, deci poate fi
transmisă şi consiliului directoriu al societăţii, însă art.35 alin.(1) lit.(9) din Legea nr.1134/1997 cere indicarea în
statut a denumirii şi sediului filialei, însă modificarea statutului este atribuţia exclusivă a adunării generale. De aceia
afirmăm că şi la societatea pe acţiuni constituirea filialei ţine de competenţa adunării generale a acţionarilor. Actul
de constituire a filialei este regulamentul acesteia semnat de administratorul persoanei juridice, care serveşte temei
pentru înregistrare. Regulamentul filialei trebuie să stabilească modul de funcţionare a filialei, patrimoniul care îi
este transmis acesteia, organele filialei, atribuţiile acestora, genurile de activitate care pot fi desfăşurate de filiale,
însă acesta nu poate să conţină competenţe mai largi decât există în statut. Regulamentul filialei este un act intern şi
conţinutul lui nu poate fi opus terţilor. Toţi lucrătorii filialei sunt salariaţii persoanei juridice şi aceasta răspunde
pentru acţiunile acestora făcute în legătură cu executarea funcţiilor ce le revin.
Organul executiv este în drept să majoreze şi să reducă volumul activităţii filialei, să suspende activitatea
acesteia, iar după caz să-l reînceapă. Lichidarea şi excluderea din registru de stat a filialei se face de organul
principal, însă fără respectarea formalităţilor stabilite de art.86-101.
Prin derogare de la regulile menţionate, dacă o întreprindere cu investiţii străine a decis să deschidă o filială în
Republica Moldova, această filială potrivit dispoziţiilor art.8 alin.(3) din Legea nr.998/1992 cu privire la investiţiile
străine este persoană juridică.
Filialele persoanei juridice naţionale deschise în străinătate au un dublu regim juridic. Modul de constituire,
funcţionare şi lichidare a filialei din străinătate este guvernat de legislaţia statului pe teritoriul căruia filiala s-a
constituit (vezi art.1597). Filiala din străinătate este dependentă de persoana juridică care a constituit-o, având o
dependenţă patrimonială şi organizaţională similară celei dintre întreprinderea mamă şi întreprinderea fiică.
Persoanele juridice străine pot constitui în Republica Moldova filiale. Filiale societăţilor comerciale
(întreprinderilor) din statele străine se constituie potrivit art.21 alin.(5) din Legea nr.845/1992 cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi şi sunt persoane juridice. De asemenea, sunt persoane juridice şi filialele fundaţiilor
străine(art.18 alin.(8) din Legea nr.581/1999) filialele asociaţiilor obşteşti străine (art.13 şi 19 din Legea
nr.837/1996) constituite în Moldova.

Articolul 103. Reprezentanta

(1) Reprezentanţa este o subdiviziune separata a persoanei juridice situata in afara sediului acesteia,
care o reprezintă si ii apără interesele.
(2) Reprezentanta nu este persoana juridica.

Reprezentarea este un raport juridic în temeiul căruia o persoană, numită “reprezentant” săvârşeşte acte
juridice în numele altei persoane, numite "reprezentat", iar consecinţele juridice ale acestor acte, dacă ele sînt
săvârşite în limitele împuternicirilor acordate, apar nemijlocit pentru reprezentant. Reprezentarea se poate face de o
persoană fizică şi de o persoană juridică. O persoană fizică poate reprezenta persoana juridică în temeiul unor
contracte de muncă, de mandat, de comision, de agent comercial şi de comisionar profesionist. Persoana juridică
poate să reprezinte o altă persoană juridică numai în temeiul unor contracte de mandat sau de comision sau de
comisionar profesionist.
Reprezentanţa în înţelesul articolului comentat poate efectuată numai de persoane fizice care sunt salariaţi
ai persoanei juridice care a constituit-o şi acţionează în limita împuternicirilor acrordate. Reprezentanţa, numită şi
agenţie, se deosebeşte substanţial de filială, deoarece ea nu poate să practice activităţi de producere, de executare a
lucrărilor şi prestare a serviciilor pentru clientelă, aşa cum o va face filiala sau întreprinderea înseşi. Reprezentanţa
se consideră subdiviziunea separată a persoanei juridice, amplasată teritorial în altă parte decât sediul social, apără şi
reprezintă interesele persoanei juridice care a constituit-o, negociază şi încheie acte juridice în numele acesteia.
Reprezentanţa îndeplineşte, prin natura ei, o funcţie specializată, şi anume cea de intermediar dintre întreprinderea
care a înfiinţat-o şi terţele persoane care contractează cu ea.
Modul de constituire a reprezentanţei este asemănător cu modul de constituire a filialei. Reprezentanţa
poate fi constituită de regulă în alte localităţi ale ţării sau în alte ţări. Ea poate fi constituită numai dacă acest lucru
este prevăzut de actele constitutive ale întreprinderii.
Actul de constituire şi funcţionare a reprezentanţei este Regulamentul, aprobat de organul de conducere al
întreprinderii.
Raporturile juridice dintre membrii reprezentanţei şi persoana juridică sînt raporturi juridice de muncă.
Membrii reprezentanţei îşi vor îndeplini atribuţiile în concordanţă cu prevederile Regulamentului, ale contractului de
muncă, iar în anumite cazuri împuternicirile vor fi indicate în procurile eliberate fie de şeful întreprinderii, fie de
şeful reprezentanţei.

Articolul 104. Dispoziţii generale cu privire la uniunea persoanelor juridice

(1) In scopul coordonării activităţii lor, al reprezentării si apărării intereselor comune, persoanele
juridice pot crea uniuni. Daca, prin hotărâre a participanţilor, se preconizează ca uniunea sa
practice activitate de întreprinzător, aceasta se reorganizează in societate comerciala sau in
cooperativa in modul prevăzut de prezentul cod.
(2) Asociaţii uniunii îşi păstrează independenta si personalitatea juridica.
(3) Patrimoniul transmis uniunii de către fondatori (asociaţi) este proprietate a acesteia. Uniunea
utilizează acest patrimoniu in scopurile determinate in actul sau de constituire.
(4) Uniunea nu răspunde pentru obligaţiile asociaţilor săi. Aceştia poartă răspundere subsidiara pentru
obligaţiile uniunii in mărimea si in modul prevăzut in actul de constituire.
(5) Particularităţile statutului juridic al uniunii persoanelor juridice se stabilesc de prezentul cod si de
legislaţia cu privire la organizaţiile necomerciale.

Uniune este considerată persoana juridică necomercială formată de alte persoane juridice în scopul sporirii
posibilităţilor de realizare, protecţie şi apărare a intereselor comune de natură tehnico - ştiinţifică, socială,
economice, financiare, de producţie etc. creşterea eficienţei activităţii, coordonării activităţii, reprezentării
intereselor profesionale comune. Particularităţile de constituire şi funcţionare a uniunile de persoane juridice este
stabilit de mai multe acte normative, inclusiv: concernele funcţionează potrivit dispoziţiilor stabilite în art.120 din
Codul civil, grupurile financiar industriale este cârmuit de dispoziţiile Legii nr.1418 grupurilor financiar –
industriale, uniunea de cooperative de producţie prin art.55-61 din Legea nr.1007/2002), uniunea de cooperative de
întreprinzător (v. Art.88-94 din Legea nr.73/2001), în uniuni de asociaţii obşteşti potrivit art.9 din Legea
nr.837/1996, uniuni sau federaţii de partide (vezi art.2 din Legea nr.718/1991 cu privire la partide şi alte organizaţii
social politice) etc.
Uniunile de persoane juridice mai sunt numite asociaţii, federaţii, concerne, holdinguri, "sisteme societare" sau
"grupă de societăţi", care sunt ansambluri de subiecte legate prin raporturi juridice de o mare diversitate.
Uniunea de persoane juridice a fost definit în literatură ca "ansamblu stabil şi durabil alcătuit din structuri
asociate legate juridic prin relaţii în temeiul cărora una dintre acestea dobîndeşte şi exercită asupra celorlalte
dominaţia, făcînd să se manifeste unitatea de voinţă şi un scop comun". Este necesar de menţionat că această
definiţie a fost făcută în legături cu definirea unor structuri de societăţi comerciale. Codul civil stabileşte unele
principii de activitate a concernului. Potrivit art.120 concernul reprezintă o uniune de întreprinderi care are o
conducere unică împuternicită cu anumite funcţii de reprezentare, funcţii de cooperare, financiare, tehnico-
ştiinţifice, de investiţii etc. şi în care întreprinderile asociate nu-şi pierd independenţa juridică. Concernul, sub aspect
comparativ cu alte uniuni de întreprinderi, este considerat o structură cu un nivel de centralizare mai înalt şi cu o
subordonare mai strictă. Concernul este o creaţie a legislaţiei germane care formează raporturi contractuale
între întreprinderea dominantă şi întreprinderile dominate. Clauzele contractuale ce leagă întreprinderea dominantă
de cele dominate permite celei dominante să dea directive celor dominate făcînd astfel să se manifeste interesul de
grup. În literatura juridică s-a menţionat existenţa unor concerne verticale şi orizontale.
Concernele verticale au o structură complexă şi includ în sine întreprinderi din diferite ramuri ale industriei,
dar care sînt legate într-un ciclu de producţie tehnologică. De exemplu: extragerea minereurilor - metalurgia -
construcţia de maşini. Concernele orizontale au o structură mai simplă şi includ în sine întreprinderi dintr-o singură
ramură. De exemplu din industria materialelor de construcţie etc. Detalii cu privire la concerne a se vedea în
comentariul la art.120
Uniunea de persoane juridice se constituie după regulile stabilite pentru organizaţiile necomerciale, dacă în
legile speciale nu sunt prevăzute reglementări deosebite.
O trăsătură comună a uniunilor de persoane juridice de orice formă este existenţa unei structuri dominante, şi
unor structuri dominate. Structura dominantă, mai numită şi suprastructură, sau uniune este o persoană juridică
independentă care are patrimoniul fondat din aporturile structurilor dominate şi activează pentru realizarea scopului
propus prin actele de constituire. Uniunea nu răspunde pentru obligaţiile asumate de persoanele juridice care întră în
componenţa sa.
 În calitate de structuri dominate sînt persoanele juridice-fiice sau cele care, prin contract, au delegat anumite
funcţii suprastructurii şi sînt obligate să se subordoneze acesteia. Persoanele juridice dominate activează
independent şi au propria personalitate juridică. Dispoziţiile alin.(4) arată că asociaţii uniunii mai numite şi structuri
dominate răspund pentru obligaţiile uniunii dar în limitele stabilite de statut.

Articolul 105. Publicaţiile persoanei juridice

In cazul in care legea sau actele de constituire prevăd publicarea informaţiei persoanei juridice, informaţia
se publica in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Actele de constituire pot prevedea publicarea
informaţiei despre persoana juridica si in alte mijloace de informare in masa.

Persoanele juridice întră într-un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial, dobândind drepturi şi asumându-
şi obligaţii. Ele au o influenţă decisivă în activitatea socială, economică, culturală şi politică a statutului, contribuie
la acumularea valorilor materiale făcând statutul mai bogat. Totodată persoanele juridice sunt în atenţia statutului
datorită faptului că ele în anumite circumstanţe prezintă un pericol major pentru investitori şi pentru creditori.
Modificările patrimoniului, a actelor de constituire reorganizarea şi lichidarea persoanelor juridice trebuie să fie
cunoscute de publicul larg şi să fie aduse la cunoştinţa organului de stat care le-a înregistrat. Din acest considerent
dispoziţiile legale pun în sarcina persoanelor juridice obligaţia de face public anumite acţiuni.
Astfel, potrivit dispoziţiilor codului civil persoana juridică este obligată să publice în MO următoarele date: -
modificarea denumirii (art.66 alin.(7); - modificarea sediului (art.67 alin.(5); - despre adoptarea hotărârii cu privire
la reorganizare (art.72); - despre dizolvarea şi începerea procedurii de lichidare (art.92), dispozitivul hotărârilor şi
încheierilor adoptate de instanţa de judecată în procesele de insolvabilitate art.19 din Legea insolvabilităţii
nr.632/2001. Considerăm de a fi publicat în mod obligatoriu şi modificarea capitalului social al socităţilor
comerciale. În special reducerea care poate duce la păgubirea creditorilor.
În Monitorul Oficial trebuie să fie publicată numai atunci când legea obligă să fie făcută o asemenea publicaţie.
Nu considerăm că dacă persoana juridică doreşte să facă alte publicaţii ar fi obligată de a publica în Monitorul
Oficial. Ca exemplu ar servi publicaţiile societăţilor pe acţiuni de tip de deschis privind dezvăluirea informaţiei
(vezi art.91 din Legea nr.1134/1997, art.54-58 din Legea nr.199/1998), avizul privind convocarea adunărilor
generale (vezi art.53 din Legea nr.1134/1997), pierderile de acte, alte anunţuri care consideră necesar.

S e c t i u n e a a 2-a
SOCIETATILE COMERCIALE
§ 1. Dispozitii comune

Articolul 106. Dispoziţii generale cu privire la societăţile comerciale

(1) Societate comerciala este organizaţia comerciala cu capital social constituit din participaţiuni ale
fondatorilor (membrilor). Patrimoniul creat din aportul fondatorilor (membrilor) si cel dobândit de
societatea comerciala in proces de activitate aparţine acesteia cu drept de proprietate. In cazurile
prevăzute de prezentul cod, societatea comerciala poate fi fondata de o singura persoana.
(2) Societatea comerciala poate fi constituita doar sub forma de societate in nume colectiv, de societate in
comandita, de societate cu răspundere limitata si de societate pe acţiuni.
(3) Societatea comerciala poate fi fondator (membru) al unei alte societăţi comerciale, cu excepţia cazurilor
prevăzute de prezentul cod si de alte legi.
(4) In calitate de aport la patrimoniul societăţii comerciale pot servi mijloacele băneşti, valorile mobiliare,
alte bunuri sau drepturi patrimoniale. Evaluarea in bani a aportului membrului la societatea comerciala
se efectuează prin acordul fondatorilor (membrilor) societăţii si este susceptibila unui control
independent exercitat de experţi (audit).

1.Literatura juridică defineşte societatea comercială ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de
societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri,
pentru exercitarea unor activităţi comerciale (lucrative) în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Din această definiţie se desprind trei elemente specifice ale contractului de societate comerciale: Fondatorii se
obligă: a) să verse în capitalul social anumite valori patrimoniale b) să desfăşoare în comun activitatea de
întreprinzător în scopul; c) realizării şi împărţirii de beneficii.
Prin termenul de fondator sunt desemnaţi toate persoanele fizice şi furidice care au participat la constituirea
societăţii, au semnat actul de constituire şi se obligă să verse aportul subscris. Ulterior înregistrării de stat a
societăţii, fondatorii devin asociaţi, acţionari, şi sunt egali în drepturi cu persoanele (asociaţii) care au dobândit în alt
mod participaţiuni la capitalul social. Drepturile egale nu se referă la numărul de voturi care-l acordă partea din
capital deţinută.
 Societatea comercială este o persoană juridică care are capital social format din aportul material şi nematerial al
fondatorilor. Toate bunurile ce întră în patrimoniul societăţii aparţine acesteia. Bunurile materiale pe care fondatorii
le transmit în proprietate, precum şi cele dobândite prin cumpărare, schimb, donaţie, sau prin fabricare aparţin
societăţii cu drept de proprietate. Însă societatea poate avea în patrimoniu şi bunuri nemateriale (incorporale) care
sunt de fapt drepturile drepturi de creanţă, dreptul de servitute, de uzufruct, de superficiu, drepturi de proprietate
intelectuală etc.
După cum rezultă din dispoziţiile alin.(1) precum şi din definiţia menţionată societatea comercială fiind
recunoscută ca o grupare de persoane, care doreşte să activeze în comun, cu un anumit scop în aşa fel încât să apară
în raportule juridice ca unul singur i se atribuie statutul de persoană juridică. Deci esenţial pentru o societate este că
din ea fac parte mai multe persoane, care semnează actul de constituire, varsă aporturile la care sau obligat şi
întreprind toate măsurile legale pentru a activa ca o persoană juridică în atingerea scopului propus. Cu titlu de
excepţie societatea comercială poate fi constituită şi de o singură persoană, care deşi nu este o colectivitate, legea îi
permite să se constituie şi să acţioneze ca o persoană juridică. Poate fi constituită de o singură persoană fizică şi
juridică o societate cu răspundere limitată (art.145 alin.(2) şi o societate pe acţiuni (art.156 alin.(2).
2.Formele de societăţi comerciale sunt indicate de legiuitor în mod exaustiv: Nu se poate constitui o altă formă de
societate care îmbină particularităţi ale celor indicate, cum ar fi o societate în comandită pe acţiuni, sau o societate
cu răspundere suplimentară.
3. Prin textul alin.(3) legiuitorul precizează capacitatea societăţii comerciale, arătând că ea, ca persoană juridică, are
dreptul nu numai de constitui filiale, reprezentanţe, de a face parte din uniuni de persoane juridice, dar pot constitui
şi pot participa la constituirea altor societăţi comerciale, transmiţându-le acestora o parte din bunurile sale.
Bursa de valori, care este constituită în forma societăţii pe acţiuni de tip închis, nu poate constitui societăţi
comerciale, ci poate constitui numai organizaţii necomerciale. Bursa de valori nu este în drept să distribuie între
membrii săi venitul din activitatea sa, iar în legătură cu aceasta este declarată ca organizaţie necomercială (vezi
art.44 alin.(6) şi (7) din Legea nr.199/1998.
4. Aportul la capitalul social al societăţii comerciale constă din aport în numerar (în bani) şi aport în natură
(nebănesc). Indiferent de forma aportului el va fi evaluat şi exprimat în monedă naţională.
Aportul în numerar se poate face în monedă naţională sau străină. Persoanele fizice şi juridice din Republica
Moldova pot face aportul numai în monedă naţională. Această cerinţe este stabilită în art. 3 şi 4 din Legea
nr.1232/1992 cu privire la bani. Aportul în monedă străină poate să-l facă investitorii străini, care potrivit Legii
nr.998/1992 privind investiţiile străine pot fi cetăţenii străini, apatrizii, precum şi cetăţenii Republicii Moldova care
au domiciliul peste hotare, persoanele juridice de naţionalitate străină şi statele străine. Vărsarea aportului în
numerar se face cu respectarea dispoziţiilor art.113 alin.(3), art.14 din Legea instituţiilor financiare nr.550/1995 etc.
Aportul în natură poate consta din bunuri materiale (edificii, terenuri, utilaje, tehnică etc.) şi bunuri imateriale
(drepturi de folosinţă cu bunurile materiale, drepturi de autor, dreptul la denumire, drepturi la marca de producţie,
drepturi la inveţii, drepturi la desene şi modele industriale etc.) Aporturile în natură se fac cu respectarea
dispoziţiilor art.114 din Codul civil.

Articolul 107. Constituirea societăţii comerciale

(1) Societatea comerciala se constituie prin act de constituire autentificat notarial.

(2) Fiecare fondator al societăţii comerciale trebuie sa contribuie, in mărimea stabilita de actul de
constituire, la formarea capitalului social.

Actul de constituire a societăţii comerciale se elaborează în formă scrisă şi se autentifică notarial. Nerespectarea
acestei cerinţe se sancţionează cu nulitatea actului de constituire şi chiar a înseşi societăţii (vezi art.110 alin.(2) lit.a).
Legiuitorul impune autentificarea notarială în scop de protecţie a semnatorilor actului de constituire, precum şi
potenţialilor contractanţi ai persoanei juridice. Este important că o persoană care se angajează să răspundă nelimitat
pentru obligaţiile societăţii care se constituie, sau în cazul când aceasta se obligă să transmită ca aport un bun imobil
fie în proprietate sau în folosinţă. Cultura juridică a majorităţii populaţiei în Moldova lasă de dorit şi de aceia
apariţia fondatorilor în faţa unui notar este strict necesară. În acest sens art.50 din Legea nr.1453/2002 cu privire la
notariat obligă notarul să explice părţilor sensul şi importanţa proiectului actului juridic supus autentificării, să
verifice conformitatea conţinutului lui cu intenţiile reale ale părţilor şi dacă nu este în contradicţie cu legislaţia. De
asemenea notarul verifică legalitatea actelor care servesc temei pentru autentificarea actului de constituire. Deci
autentificarea notarială este impusă nu în scop de a îngreuia procesul de constituire a societăţilor comerciale, ci
pentru a asigura securitatea circuitul civil şi viabilitatea societăţii care se constituie.
Conţinutul actului constitutiv este stabilit prin art.108. Condiţiile de valabilitate a acestuia sunt cele necesare
oricărui act juridic, capacitatea (art.19), consimţământul (199), obiectul (art.206) şi cauza (art.207).
Actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să prevadă mărimea, forma şi termenul de vărsare a aportului
la capitalul social a fiecărui fondator. Aportul la capitalul social trebuie să fie transmis de asociaţi integral nu mai
târziu de 6 luni de la data constituirii.
 Articolul 108. Actul de constituire al societăţii comerciale

(1) In actul de constituire al societăţii comerciale trebuie sa se indice:

a) numele, locul si data naşterii, domiciliul, cetăţenia si datele din actul de identitate al
fondatorului persoana fizica; denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare al
fondatorului persoană juridică;
b) denumirea societăţii;
c) obiectul de activitate;
d) participaţiunile asociaţilor, modul si termenul lor de vărsare;
e) valoarea bunurilor constituite ca participaţiune in natura si modul de evaluare, daca au fost
făcute asemenea aporturi;
f) sediul;
g) structura, atribuţiile, modul de constituire si de funcţionare a organelor societăţii;
h) modul de reprezentare;
i) filialele si reprezentanţele societăţii;
j) alte date, stabilite de lege pentru tipul respectiv de societate.
(2) Actul de constituire al societăţii comerciale poate deroga de la prevederile prezentei secţiuni doar in
cazurile prevăzute expres.
(3) Actul de constituire al societăţii comerciale poate prevedea si alte clauze ce nu contravin legii.
(4) Actul de constituire al societăţii comerciale se întocmeşte in limba de stat si se semnează de către toţi
asociaţii fondatori.

1. Actul de constituire a societăţilor comerciale pe persoane (societatea în nume colectiv şi societate în comandită)
are forma de contract bi- sau multilateral, deoarece, potrivit art.121 şi 136, în calitate de semnatare ai acestuia pot fi
cel puţin două persoane. În societatea cu răspundere limitată şi cea pe acţiuni, în dependenţă de numărul de fondatori
actul de constituire va fi un act unilateral (declaraţie) sau un contract. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni
nr.1134/1997 stabileşte pentru societăţile pe acţiuni şi un al doilea act de constituire – statutul. Deşi Legea
nr.1134/1997 nu stipulează cine semnează actul şi dacă acesta trebuie să fie autentificat notarial, considerăm că
acesta trebuie să fie semnat de toţi fondatorii societăţii pe acţiuni şi să fie autentificat notarial. Existenţa a două acte
constitutive pune problema concurenţei dintre ele, adică care din cele două are o valoare juridică mai mare. Potrivit
art.32 din Legea nr.1134/1997 contractul de societate are prioritate faţă de statut numai până la înregistrarea
societăţii. După înregistrarea societăţii efectul contractului de constituire încetează. Dacă fondatorii nu şi-au
îndeplinit obligaţiile stipulate în contract atunci contractul va fi valabil până la executarea integrală a acestor
obligaţii. Actele normative stabileşte că şi societatea cu răspundere limitată trebuie să aibă statut (vezi pct.8 din
Regulamentul societăţilor economice).
Alin.(1) stabileşte clauzele care trebuie incluse în conţinutul actului de constituire a societăţii comerciale. În
dependenţă de forma societăţii comerciale, actul de constituire trebuie suplimentat cu dispoziţiile art.122, 137,
146,157 din Codul civil, precum şi cu alte clauze care le doresc fondatorii însă cu condiţia că acestea să nu
contravină dispoziilor actelor normative. Clauzele indicate sunt dispoziţii imperative şi neindicarea lor în actele de
constituire poate servi ca temei de respingere a cererii de înregistrare a societăţilor comerciale.
Actul de constituire trebuie întocmit în limba română, semnat de toate persoanele care participă la fondare şi
potrivit art.107 se autentifică notarial.

Articolul 109. Înregistrarea de stat a societăţii comerciale

(1) Societatea comerciala trebuie înregistrata, in modul si termenul stabilit de lege, la organul înregistrării
de stat în a cărui rază teritorială se află sediul său.
(2) Dacă înregistrarea societăţii comerciale nu a avut loc in termen de 3 luni de la data autentificării
notariale a actului de constituire, membrii ei au dreptul sa fie degrevaţi de obligaţiile ce rezulta din
subscripţiile lor, daca actul de constituire nu prevede altfel.

Înregistrarea societăţii comerciale se face de către registratorii Camerei Înregistrării de Stat a Departamentului
Tehnologii Informaţionale în modul stabilit de Legea nr.1265/2001 cu privire la înregistrarea de stat a
întreprinderilor şi organizaţiilor. Spre deosebire de alte state unde înregistrarea societăţilor comerciale se face prin
act judecătoresc în Moldova înregistrarea de stat se face prin act administrativ.
Persoanele care au semnat şi autentificat actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să
împuternicească, fie prin înseşi actul constitutiv, fie prin procesul verbal al adunării de constituire persoana care va
înregistra societatea comercială. Aceasta va îndeplini toate alte formalităţi necesare constituirii şi va prezenta
Camerei Înregistrării de Stat următoarele acte:
a) cererea de înregistrare de modelul stabilit;
b) actele de constituire ale societăţii care se înregistrează. În calitate de acte constituire vor fi: - pentru societatea
în nume colectiv şi cea în comandită – actul de constituire sub formă de contract de societate; pentru societatea
 cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni două acte de constituire care apar sub forma de contract de
societate şi statut. Legea nr.1265/2000 indică ca neapărat de a prezenta şi hotărârea de fondare. În opinia mea
hotărârea de fondare se întocmeşte la constituirea societăţii pe acţiuni, la care se reglementează expres modul
de desfăşurare a adunării constitutive. Pe când la celelalte societăţi hotărârea asociaţilor rezultă din înseşi actul
de constituire.
c) actele de identitate ale fondatorilor. Dacă calitatea de fondator o are o persoană fizică cetăţean a Republicii
Moldova sau un apatrid domiciliat în Moldova el va prezenta buletinul de identitate. Cetăţeanul străin şi
apatrizii cu domiciliul în străinătate care sunt fondatori vor prezenta paşaportul sau alt act de identitate eliberat
de statul în care-şi are domiciliul. Dacă calitatea de fondator o are o persoană juridică naţională, organului de
înregistrare trebuie să i se prezinte actele de constituire a acesteia, copia certificatului de înregistrare a
acesteia. Dacă fondator este o persoană juridică de naţionalitate străină, acesta va prezenta în formă autentică
şi legalizate următoarele acte traduse în limba română: extrasul din registrul persoanelor juridice din statul său,
copia certificatului de înregistrare şi actele de constituire a persoanei juridice străin, certificatul de bonitate
care demonstrează solvabilitatea sau capacitatea persoanei juridice de vărsa aportul la care s-a obligat.
d) Actul de identitate a administratorului (managerului) societăţii comerciale. Dacă administrator sau
administratori vor fi persoane fizice aceştia vor prezenta buletinul de identitate şi cazierul judiciar. Dacă
managerul va fi o persoană juridică el trebuie să prezinte aceleaşi acte ca şi fondatorul societăţii comerciale,
precum şi actele persoanei fizice care administrează managerul persoană juridică.
e) Bonul de plată a taxei de timbru. Societatea comercială care se înregistrează cu un anumit capital social este
obligată să achite 0,5% din mărimea capitalului social în calitate de taxă de timbru. Nu achită taxa de timbru
societăţile pe acţiuni, societăţile comerciale şi alte persoane juridice cu scop lucrativ care sunt constituite în
baza cotelor de teren echivalent şi a cotelor valorice a fostelor întreprinderi agricole privatizate.
f) Bonul de plată a taxei de înregistrare. Mărimea plăţii taxei de înregistrare este stabilită prin Hotărârea
Guvernului nr.926/2002 privind aprobarea tarifelor la serviciile cu plată, prestate de Camera Înregistrării de
stat.
g) Actul care demonstrează că fondatorii au vărsat aportul în numerar la capitalul social. Aporturile în numerar se
fac la contul bancar provizoriu care se deschide în numele societăţii comerciale care se constituie.
În cazul în care înregistrării de stat este supusă o societate comercială care va desfăşura activităţi
financiare, activitatea de asigurare, vor fonda fonduri nestatale de pensii, persoanele împuternicite vor prezenta
avizul Băncii Naţionale sau după caz avizul Inspectoratului de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi
Fondurilor Nestatale de Pensii de pe lână Ministerul Finanţelor.
De asemenea dacă se înregistrează o societate comercială în capitalul social al căreia statul are o cotă parte
este necesar avizul organului de stat care exercită dreptul de proprietar în numele statului. Dreptul de proprietar în
numele statului îl exercită Guvernul, fiind împuternicit pentru aceasta de Parlament (vezi art.12 din Legea
nr.64/1990 cu privire la Guvern). Guvernul la rândul său a delegat împuternicirile sale autorităţilor de administrare
publică centrală. Deşi nu se menţionează expres în Lege, dar dacă o parte socială sau anumite acţiuni din capitalul
social este deţinut de unităţile administrativ teritoriale, în acest caz considerăm că este necesar şi avizul organului
competent. În sprijinul acestei afirmaţii aducem art.12 alin.(29 lit. r) potrivit căruia înfiinţarea agenţilor economici
de interes local, precum şi participarea unităţii administrativ teritoriale cu cotă parte în capitalul social al
societăţilor comerciale o decide consiliul local.
Actele menţionate anterior se depun la oficiul teritorial din raza căreia îşi va avea sediul societatea care se cere
să fie înregistrată. Camera are oficii teritoriale în centrele judeţene şi în m. Chişinău. Deşi Legea nu stipulează dar
camera înregistrării de stat obligă ca toate societăţile comerciale care sunt fondate cu participarea investitorului
străin să fie înregistrate în oficiul din Chişinău.
Registratorul care a primit actele verifică legalitatea actelor şi în termen de 15 zile va adopta o decizie prin care
fie va ordona înregistrarea societăţii fie o va refuza. Refuzul înregistrării trebuie să fie făcut pentru motivele
indicate în art.16 din Legea nr.1265/2000. Dacă s-a decis înregistrarea societăţii comerciale, datele despre aceasta
se includ în Registrul de stat al întreprinderilor, iar persoanei împuternicite i se eliberează certificatul de
înregistrare. În legătură cu înregistrarea în Registrul se înscriu următoarele date: denumirea completă şi prescurtată
a societăţii; sediul ; obiectul principal de activitate; termenul pentru care a fost constituită; mărimea capitalului
social; partea din capitalul social a fiecărui fondator; datele de identitate a fiecărui fondator şi a administratorului
(managerului) societăţii; data şi numărul de înregistrare; numele registratorului; în registru se înscriu şi alte date
prevăzute de alte legi speciale sau date pe care le solicită fondatorii. Toate aceste date sunt preluate din actele de
constituire, cu excepţia celor care registratorul le înscrie din proprie iniţiativă.
Ca efect al înregistrării de stat societatea dobândeşte personalitate juridică şi poate încheia în nume propriu acte
juridice. Toată informaţia scrisă în registru se consideră a fi veridică. Dacă societatea doreşte să modifice unele date
care au fost înscrise în registru ea are dreptul să o facă, dar numai prin intermediul organului suprem de decizie care
poate să modifice actul de constituire, a cărui hotărâre făcută în forma stabilită se prezintă din nou organului de
înregistrare.
Alin. (2) din articolul comentat stabileşte o regulă potrivit căreia dacă societatea comercială nu a dobândit
personalitate juridică, adică nu a fost înregistrată timp de 3 luni, iar în cazul în care actul de constituire prevede un
termen mai mare, în timpul indicat acolo, de la data când actul de constituire a fost autentificat ei pot să refuze de a
vărsa aporturile la care s-au obligat şi pot cere înapoi totul ce au transmis pe contul provizoriu.
Articolul 110. Nulitatea societăţii comerciale

(1) Societatea comerciala poate fi declarata nula prin hotărâre judecătorească.

(2) Hotărârea privind nulitatea societăţii comerciale poate fi pronunţată numai atunci când:
a) actul de constituire lipseşte sau nu este autentificat notarial;
b) obiectul societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
c) actul de constituire nu prevede denumirea societăţii, participaţiunile asociaţilor, mărimea
capitalului social subscris sau scopul societăţii;
d) dispoziţiile legale privind capitalul social minim nu au fost respectate;
e) toţi fondatorii au fost incapabili la data constituirii societăţii.
(3) Dispozitivul hotărârii de declarare a nulităţii societăţii comerciale se înserează in
publicaţiile societăţii in termen de 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

O societate comercială poate dispare dacă este declarată nulă prin hotărârea instanţei de judecată. Prezentul
articol vine să confirme că societatea comercială este un contract şi dacă, ea nu trebuia, dar totuşi a fost înregistrată
cu actul constitutiv care conţine dispoziţiile menţionate la alin.(2), poate fi anulată de instanţă la cererea persoanelor
interesate. Nulitatea societăţii comerciale diferă de nulitatea altor acte juridice care se declară potrivit art.216-232
Cod civil.
Declararea nulităţii poate fi făcută în proces de contencios administrativ sau în proces civil. În proces civil se va
cere nulitatea actelor de constituire pentru cauzele indicate la alin.(2) lit.b)-e), iar în contencios administrativ se va
cere anularea actului de înregistrare efectuat de Camera Înregistrării de Stat pentru cauza indicată la alin.(2) lit. a).
Alin. (2) stabileşte exaustiv cazurile în care o societate comercială poate fi declarată nulă. Aceste cazuri de
excepţie sunt incluse şi în unele reglementări internaţionale. Astfel ele sunt obiectul reglementării Primei Directive a
Consiliului Comunităţii Europene din 9 martie 1968 prin care se recomandă statelor membre de a le include în
reglementările interne. Nulitatea poate fi declarată numai dacă cauzele nulităţii sunt anterioare apariţiei personalităţii
juridice, adică înregistrării de stat a societăţii. În mod normal toate aceste neajunsuri trebuie să fie descoperite de
registrator în procesul înregistrare dacă acesta îşi îndeplineşte funcţiile în modul corespunzător. Dar, dacă totuşi
societatea a fost înregistrată cu atare neajunsuri ea se declară nulă la cererea persoanelor interesate. Persoane
interesate care pot declara nulitatea sunt asociaţii persoanei juridice precum şi organul de stat care efectuat
înregistrarea sau cel care supraveghează respectarea legislaţiei de către autorităţile publice.
Instanţa poate declara societatea ca fiind nulă dacă actul de constituire lipseşte sau nu este autentificat notarial.
Se consideră că actul constitutiv lipseşte sau nu este autentificat atunci când el fie nu este în dosarul cu documentele
de constituire a societăţii comerciale deţinute de Camera Înregistrării de Stat fie exemplarul din acest dosar nu este
autentificat. Dar dacă, actul constitutiv totuşi există la administratorul societăţii, la unul din asociaţi cu numărul de
înregistrare pus de registrator, şi acest exemplar a fost autentificat notarial societatea nu poate fi declarată nulă. Dacă
pe actul de constituire din dosarul Camerei nu este indicat că este în formă autentică, dar la notar există un exemplar
al actului constitutiv autentificat la o dată anterioară înregistrării de stat şi conţinutul acestora este identic trebuie de
considerat că actul de constituire este în formă autentică. Nulitatea operează şi în cazul în care actul de constituire
există, dar potrivit alin.(2) lit.c) în conţinutul lui nu este indicată: - denumirea societăţii comerciale care a fost
înregistrată; - dacă nu este indicată mărimea totală a capitalului social, iar potrivit legislaţiei în vigoare societatea de
tipul respectiv trebuie să aibă un anumit capital social; - nu este indicată partea din capitalul social care revine
fiecărui fondator care a participat la fondare; - nu este indicat obiectul de activitate a societăţii.
Obiectul de activitate a societăţii comerciale se consideră ilicit dacă: este interzis de a fi desfăşurat de actele
normative; pentru practicarea acestui gen de activitate este pedeapsă penală, sau administrativă; activitatea este
permisă numai întreprinderilor de stat, iar societatea comercială are capitalul deţinut şi de persoane private;
societatea care desfăşoară această activitate trebuie să obţină autorizarea organului de stat până la înregistrare
(instituţiile financiare, companiile de asigurare). Obiectul de activitate se consideră că este contrar ordinii publice,
atunci când el nu este interzis expres de normele juridice, însă activitatea respectivă atentează la ordinea publică.
Instanţa poate declara nulitatea, dacă în actul de constituire este prevăzut capitalul social, dar mărimea indicată
acolo este mai mică decât mărimea minimală indicată în actele normative. Sau deşi în actul de constituire a fost
indicat capitalul social corect, dar în realitate capitalul social format a fost mai mic decât minimul stabilit de lege.
Astfel, legislaţia în vigoare stabileşte un capital social minim de 10 000 lei pentru societăţile pe acţiuni de tip închis
şi de 20 000 lei pentru cele de tip deschis, 500 000 lei pentru fondurile de investiţii nemutuale şi pe intervale şi
pentru bursele de valori, 1 mln. lei pentru fondurile de investiţii mutuale şi bursele de mărfuri etc.
Un ultim motiv de nulitate a societăţii comerciale indicat la alin.(2) lit. e) este dacă nici unul din fondatorii
societăţii nu au capacitatea civilă necesară de a participa la fondarea unei societăţi comerciale. Prin termenul de
incapabil trebuie de înţeles nu numai persoanele care au fost declarate incapabile prin hotărârea instanţei de judecată
(vezi art.24) sau cele care nu au atins vârsta de 7 ani, dar şi persoanele fizice care nu au capacitatea deplină de
exerciţiu (art.21, 22,) şi persoanele juridice cărora li se interzice prin lege sau prin propriul act de constituire să
participe la constituirea unei societăţii comerciale. Al doilea moment care merită atenţie, că societatea va fi declarată
nulă numai dacă toţi fondatorii nu au capacitatea respectivă. Dacă unul din fondatori nu are capacitatea societatea
trebuie privită în aşa fel de parcă acesta nici nu ar fi. Numai dacă excluderea acestuia duce la apariţia altor temeiuri
de nulitate atunci societatea poate fi anulată, însă din alte temeiuri. Ca exemplu poate fi că nesocotirea asociatului
poate să ducă la reducerea capitalului sub minimul stabilit de lege, sau numele acestui asociat era utilizat în
denumirea de firmă.
Hotărârea instanţei care a rămas definitivă şi executare căreia nu a fost suspendată de instanţa de recurs trebuie să
fie publicată timp de 15 zile în ziarul indicat în actul de constituire a societăţii şi în Monitorul Oficial după regulele
stabilite la art.91.

Articolul 111. Efectele declarării nulităţii societăţii comerciale

(1) Pe data la care hotărârea judecătoreasca de declarare a nulităţii societăţii comerciale rămâne definitiva,
aceasta se dizolva si intra in lichidare. Prin hotărâre judecătoreasca de declarare a nulităţii se
desemnează lichidatorul societăţii.
(2) Nulitatea societăţii comerciale nu afectează actele juridice încheiate in numele ei, excepţie constituind
cazul prevăzut la alin.(3).
(3) Daca societatea comerciala declarata nula este insolvabila, lichidarea ei se efectuează conform legislaţiei
cu privire la insolvabilitate.
(4) Asociaţii cărora le este imputabilă nulitatea societăţii comerciale răspund nelimitat si solidar fata de
ceilalţi asociaţi si fata de terţi pentru prejudiciul cauzat prin nulitatea societăţii.

Societatea comercială care a fost declarată nulă, se consideră că a fost dizolvată la data la care hotărârea
instanţei a rămas definitivă. Hotărârea instanţei este definitivă la data expirării termenului de apel, dacă părţile nu
au atacat cu apel sau la data când instanţa a respins cererea de apel. Societatea declarată nulă potrivit art.110 întră în
procedura de lichidare şi acesteia i se aplică regulile stabilite la art. 86 alin.(2) – (6) art.89 – 99. Instanţa de judecată
are obligaţia să desemneze şi lichidatorul acesteia, dar dacă nu a făcut-o urmează a fi aplicat art.86 alin.(6).
Conceptul de nulitate a societăţii comerciale este diferit de nulitatea actelor juridice stabilită de cele stabilite în
Titlul III Capitolul III din Codul civil, care fie că are efect retroactiv, fie că încetează numai pentru viitor. Specificul
nulităţii societăţii comerciale este influenţat de natura juridică a contractului de constituire a societăţii ca consecinţă
a existenţei căruia i-a naştere o persoană juridică. Nulitatea societăţii priveşte mai puţin relaţiile dintre fondatori şi
asociaţi. În mare măsură aceasta priveşte încetarea existenţei unei persoane juridice şi ieşirea din raporturile în care
aceasta a fost cu terţii. De aceia nulitatea nu afectează actele încheiate de societatea comercială încheiate anterior
datei dizolvării, precum nici nu pune capăt existenţei persoanei juridice. Persoana juridică continuă să existe şi după
dizolvare în măsura în care aceasta este necesar pentru lichidarea patrimoniului (art.86 alin.(3) iar lichidatorul va
finaliza operaţiunile începute de ea, iar în unele cazuri, poate încheia chiar şi acte noi (vezi art.90 (7) şi dispare
societatea la data radierii din Registrul de Stat.
Instanţa care examinează nulitatea societăţii nu examinează şi starea patrimonială a acesteia. Ea se pronunţă în
exclusivitate asupra temeiurilor de nulitate. Dacă după declararea nulităţii lichidatorul stabileşte că activele societăţii
nu satisfac cerinţelor creditorilor, adică există temei juridic de insolvabilitate atunci el este obligat să depună o
cerere prin care să declare insolvabilitatea şi să iniţieze procedura respectivă potrivit Legii nr.632/2001 cu privire la
insolvabilitate.
Potrivit alin.(4) asociaţii cu rea credinţă care au contribuit la semnarea actelor de constituire şi la înregistrarea
societăţii cu încălcările care au dus la nulitate răspund pentru prejudiciu faţă de asociaţii cu bună credinţă şi faţă de
persoanele terţe care au suportat prejudiciu în rezultatul nulităţii. Acesta este şi efectul prevăzut de art.219 alin.(3)
potrivit căruia cel prejudiciat poate să pretindă repararea de la cel vinovat.

Articolul 112. Formarea capitalului social al societăţii comerciale

(1) Capitalul social determina valoarea minima a activelor pe care trebuie sa le deţină societatea
comerciala.
(2) Capitalul social al societăţii comerciale se formează din aporturile fondatorilor, exprimate in lei.
(3) Capitalul social se vărsa integral in cel mult 6 luni de la data înregistrării societăţii comerciale.
(4) Asociatul unic varsă integral aportul până la data înregistrării societăţii comerciale.

1.Una din condiţiile esenţiale ale constituirii şi funcţionării societăţii comerciale ca persoană juridică este
înzestrarea acesteia cu anumite valori patrimoniale, care permite subiectului de drept să se manifeste în circuitul
civil. Reieşind din principiul general al dreptului, potrivit căruia orice persoană dispune de un patrimoniu,
societatea comercială i-a naştere cu anumite drepturi şi obligaţii civile. Temelia patrimoniului, în sens îngust, o
constituie drepturile cu care o înzestrează fondatorii societăţii, ansamblul cărora formează, la constituire, şi
capitalul propriu al acesteia, mai numit şi capital social sau capital nominal.
Capitalul social, este expresia valorică a totalităţii aporturilor – în numerar sau în natură – cu care participanţii la
o societate comercială contribuie, potrivit art.113 şi 114 la constituirea patrimoniului acesteia, spre a asigura
mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare. Este important de reţinut că
capitalul social reprezintă o expresie valorică (bănească) a contribuţiilor asociaţilor societăţii şi nu este un ansamblul
de bunuri transmise de aceştia. Chiar dacă obiect al aportului a fost un bun mobil sau imobil, în capitalul social se
include valoarea acestuia la momentul transmiterii. Ulterior transmiterii valoarea bunului poate creşte în rezultatul
unor îmbunătăţiri aduse, sau poate scădea în rezultatul uzurii fizice sau morale, dar capitalul social nu se va modifica
în dependenţă de aceste oscilaţii.
Obligaţia societăţii ce rezultă din alin.(1) este de a păstra la activ bani sau bunuri (corporale, incorporale) cu
valoare minimă egală cu cea a capitalului social. Însă bunurile care au fost obiectul aportului pot fi înstrăinate de
societate, iar locul valorii acestui bun, la activ, va fi ocupat de contravaloarea care a obţinut-o societatea ca
echivalent al bunului înstrăinat, adică preţul (în caz de vânzare), obiectul schimbului, partea socială sau acţiunile (în
cazul când bunul a fost transmis ca aport la capitalul social al altei societăţi) sau dreptul de creanţă. Deci bunurile
care sunt la activul societăţii circulă liber fără a influenţa valoarea capitalului social.
2. Pentru ca capitalul social să fie format, adică ca el se existe în realitate, fiecare asociat trebuie să transmită
aportul la care s-a obligat. Angajamentul asociatului de a transmite aportul la formarea capitalului trebuie fixat în
actul de constituire şi nu trebuie să fie mai mic decât minimul stabilit de lege. Pentru unele societăţi minimul este
stabilit de actele normative. Ca exemplu poate servi societatea pe acţiuni a cărei capital social minim nu poate fi mai
mic de 10 000 lei dacă societatea este de tip închis şi mai mic de 20 000 mii lei dacă este de tip deschis. În funcţie de
obiectul de activitate al societăţii capitalul social minim este de o sumă mai mare. De exemplu dacă societatea este
constituită sub formă de bancă ea nu poate avea un capital mai mic decât 32 mln. lei, fond de investiţii nu mai mic
decât 500 000 lei, bursă de mărfuri nu mai mic decât 1 mln. lei etc. Indiferent de natura juridică a aportului
fondatorului la capitalul social, fie în natură (bunuri materiale sau imateriale) fie în monedă străină capitalul social
trebuie să fie exprimat în monedă naţională, adică în lei.
3. Capitalul social se consideră că a fost vărsat, numai atunci când asociaţii au transmis integral aporturile la
care s-au obligat prin actul de constituire. Prin termenul de vărsare se înţelege transmiterea banilor pe contul
provizoriu al viitoarei societăţi sau pe contul de decontări a societăţii persoane juridice. Dacă aportul constă din
bunuri, bunurile se transmit prin act de predare primire de către asociat sau reprezentantul acestuia către
reprezentantul societăţii. Dacă se transmit bunuri care se supun înregistrării (imobile, acţiuni, obligaţiuni, mijloace
de transport, mărci comerciale sau de producţie, desene şi modele industriale etc.), bunul se consideră transmis la
data înregistrării după societate. Actul de constituire stabileşte termenul în care el trebuie să fie transmise aporturile
de către fondatori, însă dispoziţiile respective trebuie să ţină cont de art.113 alin.(3) şi alin.(3) din articolul comentat.
Din acestea rezultă că fondatorii sunt obligaţi să transmită o sumă de bani egală cel puţin 40% din aportul subscris
de el până la data înregistrării societăţii vărsându-i pe aceştia pe un cont provizoriu. Restul aportului, asociatul
trebuie să-l transmită în termenul stabilit de actul de constituire, termen care nu poate să depăşească 6 luni de la data
înregistrării.
4. Excepţie de la dispoziţiile alin.(3) se face pentru societatea care se constituie de un singur fondator, acesta
având obligaţia să verse integral aportul său, valoarea căruia trebuie să fie egal cu mărimea capitalului social până la
data înregistrării de stat a societăţii în constituire. În legătură cu această obligaţie apare o problemă de ordin tehnic la
transmiterea bunurilor, altele decât sumele băneşti. Dacă sumele băneşti se transmit pe un cont provizoriu deschis de
fondatori pe numele viitoarei societăţi (vezi art.8 din Regulamentul privind deschiderea şi închiderea conturilor la
băncile din Republica Moldova aprobat prin Hotărârea Băncii Naţionale nr.415/1999), şi după înregistrarea societăţii
acest cont se transformă în cont de decontări al acesteia, apoi bunurile nu pot fi transmise căci societatea comercială
ca subiect de drept încă nu există şi deci nu poate să le primească. De aceia am vedea utilă o dispoziţie similară celei
din art. 34 din Legea nr.1134/1997 potrivit căreia aporturile nebăneşti se predau prin proces – verbal de către
fondatorii societăţii pe acţiuni organului executiv al acesteia în termen de o lună de la data înregistrării de stat a
societăţii.

Articolul 113. Aportul la capitalul social al societăţii comerciale

(1) Aportul la capitalul social al societăţii comerciale este considerat a fi in bani daca actul de constituire nu
prevede altfel.
(2) Prestaţiile in munca si serviciile depuse la înfiinţarea societăţii comerciale si pe parcursul existentei ei nu
pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social.
(3) La data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat sa verse in numerar cel puţin 40
procente din aportul subscris daca legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.
(4) Pentru aportul la capitalul social al societăţii comerciale nu se calculează dobânzi, cu excepţiile stabilite
de lege.
(5) In cazul in care asociatul nu a vărsat in termen aportul, oricare asociat are dreptul sa-i ceara in scris
aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o luna si avertizându-l ca e posibila excluderea
lui din societate.
(6) Daca nu vărsa aportul in termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale si asupra
fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat.
 1. Principala obligaţie asumată de fondator prin contractul de societate este cea de transmitere a aportului în
capitalul social. Prin acesta el contribuie la formarea bazei materiale a societăţii, permiţând acesteia să se constituie
ca subiect de drept, să se manifeste în circuitul civil în sensul realizării de beneficii la o parte din care va putea
pretinde.
Prin aport se înţelege în mod obişnuit valoarea cu care un asociat contribuie la formarea capitalului social.
Asociaţii transmiţând aportul în proprietatea sau folosinţa societăţii comerciale dobândesc ca contra-echivalent al
prestaţiei făcute un drept de creanţă, drept care incorporează în sine dreptul de a participa cu drept de vot la
adoptarea deciziilor, dreptul de a obţine dividende, şi dreptul la o parte din active în cazul lichidării societăţii.
Aceste drepturi sunt de esenţa societăţii comerciale şi asociatul nu poate fi lipsit de ele. Întinderea acestor drepturi
depinde de proporţia (participaţiunea) care o deţine asociatul la capitalul social. Participaţiunea la capitalul social
deţinută de asociat mai este numit şi parte socială sau cotă parte sau acţiune prin care se reprezintă de fapt dreptul
de creanţă. Asociaţii transmiţând aporturile îşi unesc prin aceasta bunurile în scopul de a desfăşura o activitate
comună, contribuind prin aceasta la realizarea obiectului statutar. Prin activitatea comună se înţelege colaborarea
între asociaţi la adunarea asociaţilor, când aceştia determină strategia de activitate a societăţii, aleg sau desemnează
organele de conducere care vor realiza strategia, aprobă sau resping rapoartele de gestiune şi control, decid
repartizarea dividendelor sau incorporarea acestora în capitalul social, execută alte acţiuni ce ţin de funcţionarea
normală a societăţii.
Pentru a putea face proba efectuării aportului de către fondator, între acesta şi societate trebuie să se
întocmească un înscris, de exemplu un act de predare primire, un proces verbal, un document bancar prin care se
confirmă transferul sau depunerea sumei de bani la contul societăţii, actul de transfer a hârtiilor de valoare, actul de
transmitere a imobilului înregistrat la oficiul cadastral etc.
În calitate de aport la capitalul social cu răspundere limitată pot fi transmise sume de bani şi bunuri corporale,
incorporale mai numite şi aporturi în natură. Dispoziţia alin.(1) stabileşte prezumţia că aportul se prezumă a fi făcut
în bani dacă contrariul nu rezultă din conţinutul actului constitutiv semnat de fondatori. Aportul în bani poate fi făcut
cât în monedă naţională, atât şi în monedă străină care circulă în Republica Moldova. Aportul făcut în monedă
străină trebuie să fie exprimat în moneda naţională, adică în lei moldoveneşti. Aportul în bani poate fi depus la
contul provizoriu bancar deschis special în scopul constituirii societăţii în numerar sau prin virament. Legislaţia
stabileşte proporţia minimă a aportului bănesc, care urmează a fi transmis în capitalul social a societăţii faţă de
aporturile în bunuri materiale şi nemateriale. Din dispoziţia alin.(3) rezultă că cel puţin 40% din capitalul social
trebuie să reprezinte sumele băneşti, sume care trebuie să existe deja la momentul înregistrării de stat pe contul
provizoriu al acesteia.
2.Eforturile care sunt depuse de asociaţi la înfiinţarea societăţii comerciale ce privesc elaborarea actelor de
constituire, a planului de afaceri, îndeplinirea formalităţilor de înregistrare etc. nu pot constitui ca aport la capitalul
social. Nu pot fi considerate ca aport la majorarea capitalului social orice alte activităţi depuse de asociaţi în timpul
activităţii societăţii comerciale cu excepţiile stabilite de art.114 alin.(4).
3. Alin.(3) stabileşte o triplă condiţie pentru constituirea societăţii comerciale. Că cel puţin 40% din capitalul social
să fie transmise până la înregistrarea de stat, cel puţin 40% din capitalul social să fie în numerar şi că fiecare asociat
este obligat să verse 40 % din aportul subscris.
4. Persoana care a transmis aportul în capitalul social nu poate pretinde pentru valoarea aceasta dobânzi de la
societatea sau de la alţi fondatori. Excepţie de la această regulă poate să fie şi dispoziţia din art.44 alin.(11) care
prevede că pentru aporturile transmise pentru acţiunile emisiunii suplimentare poate fi plătită dobânda calculată dacă
majorarea capitalului social nu a avut loc.
5. Fondatorul sau asociatul care nu a transmis aportul în termenul stabilit de actul de constituire sau de lege el poate
fi pus în întârziere de oricare din asociaţi. Punerea în întârziere înseamnă că asociatului care nu şi-a onorat obligaţia
cei revine i s-a amintit despre neexecutare şi i se stabileşte un termen suplimentar de a vărsa aportul datorat. Numai
dacă nici în termenul suplimentar asociatul nu-şi onorează obligaţia el poate exclus din societate cu consecinţele
indicate la alin.(6).
6. Alin. (6) stabileşte consecinţele neonorării de către fondator sau asociat a obligaţiei de transmitere a aportului. În
această situaţie el nu poate fi forţat să-şi onoreze obligaţia în natură, ci suportă consecinţele negative. Adică el
pierde dreptul asupra aportului care l-a făcut deja potrivit cerinţelor alin.(3) este lipsit de partea din capitalul social
care-i revine, fiind lipsit şi de calitatea de asociat.

Articolul 114. Aportul în natură la capitalul social al societăţii comerciale

(1) Aportul în natură la capitalul social al societăţii comerciale are ca obiect orice bunuri aflate in circuit
civil.
(2) Bunurile se considera a fi transmise cu titlu de proprietate daca actul de constituire nu prevede altfel.
(3) Nu se pot constitui aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al societăţii de capital
creanţele si drepturile nepatrimoniale.
(4) Asociaţii in societatea in nume colectiv si asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii in munca si la
servicii cu titlu de aport social, care insa nu constituie aport la formarea sau la majorarea capitalului
 social. In schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul sa participe, potrivit actului de constituire, la
împărţirea beneficiilor si a activului societăţii, rămânând totodată obligaţi sa participe la pierderi.
(5) Aportul in natura trebuie vărsat in termenul stabilit de actul de constituire, dar nu mai târziu de
termenul indicat la art.112 alin.(3). In cazul majorării capitalului social, aportul se vărsa in termenul
stabilit de adunarea generala, dar nu mai târziu de 60 de zile de la adoptarea hotărârii de majorare a
capitalului social.
(6) Valoarea aportului in natura la capitalul social al societăţii comerciale se aproba de adunarea generala.
(7) Aportul in creanţe se considera vărsat numai după ce societatea comerciala a obţinut plata sumei de
bani care face obiectul creanţei.

Aportul în natură se consideră acel făcut în bunuri corporale(mobile şi imobile) şi cele incorporale. Ca exemplu,
obiectul aportului în natură pot fi bunurile corporale sub formă de terenuri, construcţii, mijloace de transport, tehnică
de calcul, diverse utilaje şi mijloace de producţie. Prin bunurile incorporale care pot fi transmise în capitalul social
sunt mărcile de producţie şi comerţ, desenele şi modele industriale, secrete de producţie, valori mobiliare, drepturi
de folosinţă a lucrurilor corporale (uzufruct), tehnologii precum şi alte drepturi patrimoniale. Aport în natură este
considerat şi aportul în muncă şi în servicii care-l pot să-l aducă asociaţii societăţii în nume colectiv şi societăţii în
comandită, însă acest tip de aport nu majorează partea asociatului din capitalul social. Bunurile care se transmit ca
aport trebuie să fie utile, adică să fie posibile de a fi utilizate în procesul de activitate a societăţii. Numai bunurile
care vor putea fi utilizate în activitate de întreprinzător face societatea eficientă şi pot aduce asociaţilor beneficii.
O condiţie importantă pentru bunurile corporale aduse ca aport la capitalul social este că acestea să fie în circuitul
civil. Se consideră în circuitul civil toate bunurile a căror circuit nu este interzis. Bunurile aflate în circuitul civil la
rândul său pot fi divizate în două categorii:
- bunuri a căror circulaţie este liberă. Circulă liber imobilele, tehnica de calcul, autoturismele, utilaje şi alte
mijloace de producţie, produse alimentare şi alte bunuri a căror circuit nu este condiţionat.
- bunuri a căror circulaţie este limitată. Sunt limitate în circuitul civil armamentul, substanţele explozibile şi
narcotice, precum şi altele a căror circuit este condiţionat de legislaţie
Nu sunt în circuit bunurile proprietate publică indicate în art.127 din Constituţie, precum şi obiectele care deşi,
pot satisface anumite nevoi, dar datorită calităţilor lor deosebite este inuman şi amoral de a le include în circuitul
civil (a se vedea Legea privind transplantul de organe şi ţesuturi umane nr.473 din 25.06.1999, potrivit căreia
anumite organe umane pot fi donate, însă nu pot fi vândute). De fapt, prin Legea nr. 1134/1997 cu privire la
societăţile pe acţiuni se stabileşte că bunurile proprietate publică pot fi transmise în capitalul social cu drept de
folosinţă.
Alin.(3) stabileşte că alături de cele indicate la alin.(1) adică cele scoase din circuitul civil nu pot servi ca aport la
capitalul social al societăţilor pe capital (societatea cu răspundere limitată şi societatea pe caţiuni) creanţele şi
drepturile nepatrimoniale. Însă creanţele pot fi transmise ca aport la capitalul social al societăţilor pe persoane, adică
a societăţilor în nume colectiv şi al societăţilor în comandită (a se vedea alin.(7).
Fondatorii, prin dispoziţia actului constitutiv, sau a altui act de transmitere a aportului pot decide liber dacă
bunurile corporale care servesc obiect al aportului se transmit în proprietatea sau în folosinţa societăţii şi în
dependenţă de aceasta se face evoluarea. Dacă din conţinutul actului constitutiv sau a actului de transmitere nu se
poate face concluzie cu care drept a fost transmis bunul corporal, legea stabileşte prezumţia că acesta este considerat
transmis cu drept de proprietate. Bunurile transmise în proprietatea societăţii sînt scoase din patrimoniul
fondatorului şi el nu mai este nici coproprietar. Transmiterea operează în temeiul contractului de constituire, care
datorită voinţei exprimate de fondatori devine translativ de proprietate. După transmiterea bunurilor, fondatorul
dobândeşte un drept de creanţă (partea socială) asupra societăţii egal cu valoarea bunurilor transmise. Dreptul de
proprietate asupra bunurilor transmise dă o stabilitate economică societăţii. Fondatorul (asociatul) nu poate cere
înapoi bunul transmis, iar în cazul în care doreşte să iasă din societate, el va transmite dreptul său de creanţă,
materializat prin certificatul cotei de participare, altei persoane, obţinând echivalentul lui bănesc. Bunurile transmise
ca aport vor putea fi pretinse de asociat numai la lichidarea societăţii şi în cazul în care actul constitutiv prevede un
asemenea drept.
Societatea duce riscul pieirii fortuite a bunurilor care-i aparţin, cu ele sînt garantaţi creditorii sociali şi ele
servesc ca bază economică pentru activitatea de antreprenoriat. De aceea actele de proprietate asupra bunurilor
mobile şi imobile trebuie perfectate aşa cum prevede legislaţia, adică atunci când legea prevede ele trebuie să fie
înregistrate în registrul public. Ca exemplu poate servi înregistrarea imobilelor în registrul de imobile, sau
înregistrarea acţiunilor şi obligaţiunilor în registrul valorilor mobiliare.
Bunurile transmise în folosinţă au un regim juridic deosebit. Valoarea acestor bunuri nu intră în capitalul social.
În capitalul social va intra numai valoarea dreptului de folosinţă. În calitate de indiciu la evoluarea dreptului de
folosinţă a unui bun poate fi luată mărimea arendei pe care ar plăti-o în prealabil societatea pentru utilizarea unui
asemenea bun. Această mărime prezumabilă este valoarea dreptului de folosinţă care se include în activul societăţii
şi ca aport la capitalul social. În limita acestui aport asociatului i se acordă o parte socială, cu care acesta va vota la
adunările asociaţilor şi va putea pretinde la o parte din beneficiul repartizat.
Bunurile transmise în folosinţă pentru un anumit termen nu vor putea fi cerute înapoi pînă la expirarea acestui
termen. În cazul pieirii fortuite a bunului transmis în folosinţă, riscul va fi suportat de fondatorul care rămîne
proprietar. Fondatorul rămînînd obligat în faţa societăţii cu suma de bani care n-a fost valorificată de societate din
dreptul de folosinţă asupra bunului pierit.
Similar bunurilor corporale trebuie de considerat transmise şi bunurile incorporale. Dacă nu este stabilit
termenul, limitele şi alte criterii de transmitere neexlusivă sau temporară a bunului incorporal se consideră că a fost
transmis cu drept de proprietate industrială. Dreptul de proprietate industrială trece de la fondator la societate după
înregistrarea transmiterii la AGEPI.
Una din cele mai importante probleme care apar la transmiterea aporturilor în natură este şi evaluarea corectă a
acestora. Prin alin.(6) se stipulează că valoarea aportului este aprobat de adunarea generală, adică organul suprem al
societăţii comerciale. Evaluarea, trebuie făcută reieşind din preţurile libere existente pe piaţă şi aprobate de fondatori
până la semnarea şi autentificarea actelor constitutive, sau până la transmiterea de fapt al acestuia societăţii în cazul
majorării capitalului social. Practica arată că procesul de evaluare a bunurilor este unul anevoios, şi se datorează
antagonismelor, care apar între asociaţii ce depun aporturi băneşti şi cei ce depun aporturi în natură. Cei care depun
aporturi în natură tind ca bunul transmis de ei ca aport să fie evoluat la cel mai mare preţ posibil, pentru a obţine o
cotă mai mare în capitalul social, pentru a avea o influenţă mai mare în societate. Cel care depune aportul în bani,
are o tendinţă inversă, deoarece el leagă aportul de folosul sau eficienţa pe care aceste bunuri o vor aduce societăţii.
Potrivit art.5 alin.(4) lit.i) din Legea nr.989/2002 cu privire la activitatea de evoluare, la transmiterea bunurilor în
capitalul social al societăţilor comerciale trebuie să se facă o evoluare de către un expert licenţiat. O dispoziţie
similară există şi art.41 alin(7) din Legea privind societatea pe acţiuni potrivit căreia dacă aportul nebănesc al
fondatorului depăşeşte 10% din capitalul social sau bunul ce face obiectul aportului nu circulă pe piaţa organizată,
valoarea aportului se aprobă în temeiul raportului organizaţiei de audit sau a altei organizaţii specializate care nu
este persoană afiliată a societăţii. Totuşi chiar şi evoluarea efectuată de expertul independent trebuie să fie aprobată
de organul suprem al societăţii comerciale, acesta fiind ultima instanţă care poate accepta sau respinge valoarea
bunului care se transmite.

Articolul 115. Drepturile membrului societăţii comerciale

(1) Membrul societăţii comerciale are dreptul:

a) sa participe la conducerea si la activitatea societăţii in condiţiile stabilite de lege si de actul de
constituire;
b) sa cunoască informaţia despre activitatea societăţii si sa ia cunoştinţă de cărţile contabile si de
alta documentaţie in modul prevăzut de lege si de actul de constituire;
c) sa participe la repartizarea profitului societăţii, proporţional participaţiunii la capitalul social;
d) sa primească, in caz de lichidare a societăţii, o parte din valoarea activelor ei ramase după
satisfacerea creanţelor creditorilor, proporţional participaţiunii la capitalul social;
e) sa întreprindă alte acţiuni prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Actul de constituire poate prevedea si o alta modalitate de repartizare a profitului societăţii sau a
activelor decât cea indicata la alin.(1), dar nimeni nu poate avea dreptul la întregul profit realizat de
societate si nici nu poate fi absolvit de pierderile suferite de ea.
(3) Daca organele de conducere refuza sa o facă, membrul societăţii comerciale este in drept sa ceara, in
numele acesteia, celorlalţi membri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat.

Calitatea de membru, mai numit şi asociat sau acţionar, al societăţii comerciale îl are persoana fizică sau juridică
care a participat la constituirea societăţii (fondatorul) şi a transmis aportul la capitalul social sau persoana care
ulterior constituirii a dobândit prin acte juridice o parte (acţiuni) din capitalul social al societăţii comerciale.
Legea enumără cu titlu de exemplu, unele drepturi ale asociatului pe care acesta îl are în raport cu societatea
comercială. Aceste drepturi ale membrului se nasc ca consecinţă a onorării de către acesta a obligaţiei principale
indicate la art.116 alin.(1) lit.a).
Dreptul asociatului de a participa la conducerea şi activitatea societăţii, constă în a) dreptul acestuia de a participa
la şedinţa adunării asociaţilor şi b) dreptul de vot la această adunare. Asociaţii societăţii în nume colectiv şi
comanditaţii din societatea în comandită au dreptul să participe personal la activitatea societăţii. Dacă pentru
asociatul societăţii în nume colectiv acest drept apare numai în cazul în care actul de constituire nu prevede
altfel(art.124 alin.(1), apoi comanditatul prin esenţă are nu numai dreptul dar şi obligaţia de participa personal la
activitatea societăţii în comandită. Oricare asociat, indiferent de mărimea parţii care-i aparţine din capitalul social şi
de numărul de voturi are dreptul să participe la lucrările adunării asociaţilor şi să se expună pe marginea chestiunilor
care se discută. De regulă toţi asociaţii au dreptul de vot în cadrul adunării asociaţilor. Excepţie o fac acţionarii care
deţin acţiuni preferenţiale ale societăţii pe acţiuni (art.14 alin.(5) din Legea nr.1134/1997) precum şi acţionarul
interesat în încheierea unei contract de proporţii cu societatea emitentă (vezi art.86 alin.(6) Legea nr.1134/2001)
precum şi persoana care a procurat un pachet important de acţiuni fără respectarea condiţiilor impuse de lege (vezi
art.84 alin.(11) Legea nr.1134/1997). În societăţile pe acţiuni acţionarii au drepturi suplimentare stabilite expres de
lege (a se vedea art.167 şi 168 din Codul civil şi art.26 din Legea nr.1134/1997)
 Participarea asociatului la conducerea societăţii în calitate de membru al organului executiv sau al altui organ
depinde de faptul dacă el este ales în această funcţie la şedinţa adunării asociaţilor sau la al altui organ stabilit de
aceasta.
Fiecărui asociat i se acordă dreptul să facă cunoştinţă cu informaţia despre activitatea societăţii, i-a în legătură cu
aceasta el trebuie să aibă acces la actele ţinute de societate. În special asociatul este în drept să facă cunoştinţă cu
actele constitutive şi modificările făcute la el, procesele verbale ale adunării generale, ale consiliului şi comisiei de
cenzori dacă asemenea organe există. Asociatul are dreptul să facă cunoştinţă cu actele contabile ale societăţii şi să
facă copii de pe ele. În societăţile pe capitaluri potrivit actului de constituire există organ de control, (comisie de
cenzori sau auditor) asociatul poate cere organului de control să efectueze controlul respectiv (vezi art.168 lit.a) şi
art.26 alin.(29) lit.b) din Legea nr.1134/1997). De asemenea el are dreptul să ia cunoştinţă de materialele pentru
ordinea de zi a adunării asociaţilor cu un anumit termen înainte de desfăşurarea şedinţei pentru a avea timp să se
pregătească.
Asociatul are dreptul să pretindă la o parte din beneficiul societăţii proporţional părţii din capitalul social
deţinute. Astfel fiecare asociat având o parte nominală din capitalul social, dreptul lui se extinde în aceiaşi proporţie
şi asupra activelor societăţii care depăşesc după valoare capitalul social. Repartizarea beneficiului se face de regulă
la adunările ordinare anuale ale asociaţilor care se desfăşoară după expirarea fiecărui an financiar. Însă actul de
constituire poate prevedea şi o repartizare şi mai frecventă. În deosebi repartizarea mai frecvente poate să aibă loc în
societăţile pe persoane în care asociaţii aduc ca aport şi prestaţiile în muncă şi în servicii. Societatea poate să
repartizeze beneficii numai atunci când el cu adevărat există, adică activele societăţii depăşesc valoarea capitalului
social indicat în actul de constituire şi al capitalului de rezervă preconizat. Potrivit regulii generale beneficiul se
repartizează proporţional participării la capitalul social, însă alin.(2) prevede că actul constitutiv poate să deroge de
la regula proporţionalităţii, stabilind o altă regulă de repartizare a profitului, luând în consideraţie alţi indici. Tot
odată legea interzice aşa numita clauză leonină, potrivit căreia un asociat ar putea să pretindă tot profitul realizat de
societate sau ar putea fi absolvit total de la pierderile suportate de societate.
Fiecare asociat al societăţii comerciale are dreptul la o parte din activele societăţii lichidate care au rămas după
satisfacerea cerinţelor creditorilor. Dreptul la aceste active asociatul îl realizează în condiţiile stabilite de art.96 alin.
(1) şi numai devreme de termenul art.98.
Prin alin.(3) legea permite asociatului societăţii comerciale de a intenta acţiuni indirecte către alţi asociaţi care
prin acţiunile lor au păgubit societatea cerând acestora să despăgubească societatea. Asociaţii pot să prejudicieze
societatea prin întârzierea transmiterii aportului, sau acesta fiind persoană cu funcţii de răspundere face abuz de
funcţia ocupată utilizând patrimoniul societăţii în propriul său interes sau încheind contracte cu conflict de interes.

Articolul 116. Obligaţiile membrului societăţii comerciale

(1) Membrul societăţii comerciale este obligat:

a) sa transmită participaţiunea la capitalul social in ordinea, mărimea, modul si termenele
prevăzute in actul de constituire;
b) sa nu divulge informaţia confidenţiala despre activitatea societăţii;
c) sa comunice imediat societăţii faptul schimbării domiciliului sau a sediului, a numelui sau a
denumirii, alta informaţie necesara exercitării drepturilor si îndeplinirii obligaţiilor societăţii si
ale membrului ei;
d) sa îndeplinească alte obligaţii prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(2) Fără acordul societăţii de persoane, membrul nu are dreptul sa practice activităţi similare celei pe care o
practica societatea. Acordul membrilor se prezumă, până la proba contrara, pentru activităţile despre
care membrii erau informaţi la data acceptării in calitate de membru.
(3) In cazul in care membrul încalcă prevederile alin.(2), societatea poate cere repararea prejudiciului sau
cesiunea drepturilor si obligaţiilor sau a beneficiului care rezulta din actele încheiate. Cererea privind
repararea prejudiciului sau cesiunea drepturilor si obligaţiilor sau a beneficiului se prescrie in termen
de 3 luni de la data la care membrii au aflat sau trebuiau sa afle despre încheierea actului, dar nu mai
târziu de un an de la data încheierii actului juridic.

Principala obligaţie a asociatului societăţii comerciale este transmiterea aportului (participaţiunii) la care se
obligă prin actul de constituire. Asociatul unic trebuie să verse aportul său indiferent de natura acestuia, până la data
înregistrării societăţii comerciale (vezi art.112 alin.(4). Acţionarii au obligaţia să verse întregul aport în numerar
datorat pentru acţiunile subscrise de asemenea până la înregistrarea societăţii (art.34 alin.(4), iar aportul în natură
pentru acţiunile subscrise se transmit în termen de o lună de la data înregistrării de stat. Asociaţii altor forme de
societăţi transmit aportul în modul stabilit de actul de constituire însă cu respectarea dispoziţiilor art.113 alin.(3) şi
art.112 alin.(3).
Fiecare asociat are obligaţia să păstreze informaţia confidenţială ce ţin de afacerile societăţii. Care informaţie
este considerată confidenţială pentru societate trebuie să decidă organul executiv. Organul executiv stabilind care
informaţie este confidenţială trebuie să ţină cont de dispoziţiile Legii nr.171/1994 cu privire la secretul comercial.
Încălcarea obligaţiei de confidenţialitate duce la dreptul societăţii de a pretinde despăgubiri de la persoana vinovată.
 Obligaţia pusă în sarcina asociatului prin alin.(1) lit. c) este una imperfectă. Societatea nu-l poate sancţiona pe
asociat pentru neonorarea obligaţiei respective, ci asociatul suportă consecinţele toate consecinţele negative ce vor
surveni. De exemplu, acţionarul nu poate invoca faptul că nu a fost informat despre convocarea adunării generale
dacă el nu a comunicat despre schimbarea adresei sau a sediului său. Succesorul poate să nu fie admis la adunarea
generală dacă în Registrul acţionarilor nu i-a fost înscris numele sau denumirea.
Asociatul poate să aibă şi alte obligaţii pe care şi le-a asumat prin actul de constituire. De exemplu actele unor
societăţi cu investiţii străine investitorii străini îşi asumă obligaţia de a realiza producţia fabricată de societate, de
permisiune de a fabrica sub marca de producţie a acestuia. Actul de constituire trebuie să prevadă în acest caz şi
consecinţele neonorării obligaţiei respective.
Alin.(2) stabileşte obligaţia de neconcurenţă pe care o datorează asociatul societăţii pe persoane. Acesta ne
având dreptul să practice în nume propriu (întreprinzător individual) sau printr-o societate comercială constituită de
acesta sau de membri familiei sale care acelaşi obiect de activitate. Obligaţia de neconcurenţă nu va opera în cazul în
care la data dobândirii calităţii de asociat în societatea pe persoane asociatul deja desfăşura această activitate.
Încălcarea dispoziilor clauzei de neconcurenţă poate avea una din cele două consecinţe: fie repararea prejudiciului
cauzat societăţii, fie să ceară asociatului vinovat ca acesta să-i cesioneze drepturile şi oblgaţiile pe care acesta le-a
dobândit prin actul juridic încheiat în dauna societăţii. Dreptul societăţii de a cere repararea prejudiciului sau
cesiunea drepturilor se prescrie cu termenul de maxim un an de la data efectuării actului prin care s-a încălcat pactul
de neconcurenţă, şi trei luni de la data când societatea a aflat său era obligată să afle.

Prelim art. 117 – 120

1. Realitatea economică şi reglementarea juridică. Dreptul societăţilor comerciale şi alte ramuri de drept tratează
în mare parte societăţile comerciale ca entităţi independente din punct de vedere juridic si economic, care participă
la circuitul civil prin intermediul încheierii de contracte sau prin alte mecanisme. Adeseori, insă, raporturile dintre
societăţi şi anumiţi participanţi la circuitul civil sînt mult mai stînse, decît o s-ar parea la prima vedere.
Intensitatea raporturilor se poate manifesta in moduri diverse: participarea considerabilă la capitalul social al
societăţii sau dispoziţii din actul constitutiv al societăţii care permit influenţarea deciziilor luate de către societate,
cooperarea economică sau strategică intensă între două sau mai multe societăţi, inclusiv prin constituirea comună
unor intreprinderi mixte, (inter)dependenţa economică de un furnizor sau distribuitor, etc., acestea putînd exista
alternativ sau cumulativ. Cauza principală constă in tendinţa economică de concentrare şi interferenţă a
întreprinderilor în special în vederea reducerii costurilor de producţie, desfacere şi administrare precum şi a limitării
riscurilor economice şi a răspunderii juridice. Sinergia acestui fenomen poate avea atît efecte pozitive cît şi
consecinţe negative pentru participanţii la circuitul civil. Pe lîngă crearea de monopoluri care afecteaza libera
concurenţă, censecinţele negative se pot manifesta şi prin crearea de riscuri suplimentare pentru creditorii
întreprinderilor sau asociaţilor minoritari ai acestora. Asemenea riscuri pot rezulta din crearea de grupuri de
întreprinderi care permit întreprinderii dominante exercitarea influenţei sale în detrimentrul intreprinderilor
dependente. Acest fenomen constituie parţial, alături de alte norme de drept, obiectul de reglementare al dispoziţiilor
art. 117-120 Cod civil.
2. Origine şi excurs istoric. Dispoziţiile articolelor 117 – 120 Cod civil reprezintă in forma, conţinutul şi domeniul
de aplicare o premieră in cadrul legislaţiei Republicii Moldova. Reglementarea a fost inspirată de legea germana
privind societaţile pe acţiuni (§§ 15 – 19 Aktiengesetz din 1965), care reglementeaza raporturi similare între
întreprinderi afiliate. Legea S.A. germană conţine in §§ 15 – 22 definiţii legale generale, care, prin intermediul
analogiei, se aplică de către jurisprudenţă şi literatură raporturilor juridice dintre toate formele de societăţi
comerciale. Pe lîngă acestea legea SA germană mai conţine în §§ 291 urm., §§ 311 urm. şi dispoziţii speciale,
dreptul subsanţial ca atare, care se aplică asupra societăţilor pe acţiuni.
Concepţia dreptului german a fost recepţionată in Codul civil doar parţial. Conţinutul normelor 117-120 Cod civil
constituie doar o preluare incompletă şi, in forma actuală, imprecisă a definiţiilor §§ 15 – 19 Aktiengesetz. Codul
civil nu conţine norme de drept substanţial privind raporturile intre întreprinderi afilate. Dispoziţiile ancorate in art.
117-120 Cod civil au suferit pe parcursul elaborării codului civil modificări esenţiale. Versiunea proiectului de Cod
civil propusă parlamentului pentru prima lectură continea definitii consistente si neechivoce 19. Modifcarile efectuate
in cadrul lecturilor a doua şi a treia a Codului civil in parlament a condus la aparitia unor definiţii incomplete.
Inconsistenţa art. 117-120 Cod civil faţă de dispoziţiile paralele din dreptul german şi din versiunea iniţiala a codului
civil se datorează mai puţin unei concepţii proprii a legislatorului moldovean, cît percepţiei neadecvate a
complexităţii raporturilor juridice reglementate. Aceste inadvertenţe urmeaza a fi eliminate şi completate prin
interpretarea teleologică si sistematică adecvată a conţinutului dispoziţiilor 117-120 Cod civil.
3. Scopul reglementării. În spatele reglementării raporturilor de afiliere se ascunde intenţia legiuitorului de a
cuprinde toţi asociaţii unei societăţi comerciale care, altfel decît asociaţii privaţi, datorită exercitării unei activităţi de
întreprinzător în afara participaţiunii în societate, prezintă pericolul coliziunii de interese şi, ca urmare, de
prejudiciere a societăţii in favoarea altor întreprinderi. Scopul primar al dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil constă,
de aceea, în crearea unui cadru juridic general pentru reglementarea fenomenului întreprinderilor afiliate. Prin
intermediul definiţiilorilor legale se urmăreşte identificarea, concretizarea şi sistematizarea raporturilor între

19
Vezi Buruiană, M., Drept moldovean Nr. 1/2002, Proiectul codului civil, Art. 207 – 211.
întreprinderi care urmeaza a fi calificate drept raporturi de afiliere. Identificarea acestora înseamnă stabilirea
raporturilor care conţin riscuri potenţiale pentru întreprinderile angajate în raporturile de afiliere, pentru asociaţii
minoritari, pentru creditorii acestor întreprinderi sau pentru ordinea publică in general. Odată identificate legea poate
prevedea măsuri preventive adecvate. Concretizarea raporturilor de afiliere presupune determinarea formelor în care
raporturile de afiliere pot aparea. Concretizarea are drept scop subsumarea raporturilor concrete între întreprinderi
unei anumite categorii de raporturi de afiliere. Prin sistematizare trebuie de înţeles elementele organizatorice ale
dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil. Concernul in sensul art. 120 alin. 1 Cod civil, de exemlu, constituie o nouă
formă de organizare in sens juridic, care poate atrage, dupa caz, aplicarea anumitor norme speciale.
Scopul secundar al dispoziţiilor privind societăţile comerciale afiliate constă în crearea unei baze normative
comune şi uniforme pentru actele normative speciale (subsecvente Codului civil) referitoare la raporturile juridice de
afiliere. Cu excepţia art. 118 alin. 3 Cod civil, reglementările art. 117-120 Cod civil nu prevăd efecte juridice
concrete. Acestea urmează a fi, reieşind din specificul fiecărei societăţi comerciale, obiectul de reglementare a
normelor speciale privind societăţile comerciale.
4. Întreprinderi afiliate în cadrul altor acte normative. Dispoziţiile art. 117-120 Cod civil se aplică raporturilor
juridice indicate in art. 117 Cod civil. Asemenea raporturi pot cadea de asemenea sub incidenţa altor ramuri speciale
de drept. Asemenea situaţii pun problema unei eventuale coliziuni a normelor aplicabile. Totodată, unele norme se
află intr-un raport de interdependenţă cu dispoziţiile Codului civil sau au efecte indirecte asupra acestora. În afara
dispoziţiilor legilor speciale privind societăţile comerciale, asupra cărora vom reveni în context context mai jos,
întrebări deosebite ridică indeosebi următoarele reglementări.
a. Grupurile financiar industriale (GFI). Legislaţia cu privire la GFI (Legea 1418/2000) constituie lex specialis
faţă de art. 117-120 Cod civil, dispoziţiile legislaţiei civile fiind aplicabile doar in cazul lipsei unor dispoziţii
speciale (Art. 2 Legea 1418/2000). Distincţia de bază între întreprinderile membre a unui GFI şi intreprinderi
afiliate in sensul art. 117 Cod civil constă in condiţiile şi particularităţile speciale de constituire şi funcţionare a unui
GFI. Acestea se referă indeosebi la componenţa heterogenă a grupului, natura contractuală a acestuia, înregistrarea
obligatorie a grupului, etc. O întreprindere membră a unui GFI poate constitui, după caz, şi o intreprindere afiliată in
sensul art. 117, nu şi viceversa, dacă nu sunt intrunite condiţiile de constituire a unui GFI. În masura in care
raporturile in cadrul unui GFI pot fi subsumate şi art. 117-120 Cod civil, vom fi in prezenţa unei forme de
întreprinderi afiliate menţionate la art. 117 Cod civil. Dispoziţiile art. 117-120 Cod civil vor fi aplicate doar in mod
complementar, in cazul lipsei unei dispoziţii speciale, inclusiv prin intermediul analogiei legii conf. art. 5 alin. 1 Cod
civil.
b. Monopoluri. Concentrarea şi/sau interferenţa intreprinderilor in sensul art. 117-120 Cod civil poate atrage
aplicarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei (Legea 1103/2000). Asemenea dispoziţii sînt aplicabile
concomitent şi alături de art. 117 urm. Cod civil. Legislaţia privind protecţia concurenţei urmăreşte un alt scop decît
art. 117-120 Cod civil, şi anume garantarea unei concurenţe loiale între participanţii la circuitul economic prin
intezicerea şi sancţionarea practicilor de limitare sau obstucţionare a concurenţei. Dispoziţiile art. 117 urm. Cod
civil, dimpotrivă, au drept scop crearea unui cadru juridic pentru protecţia intereselor întreprinderilor dependente, a
asociaţilor minoritari si a creditorilor acestora.
c. Persoane interdependente. Legislaţia fiscală (Codul fiscal 1163/1997) foloseşte termenul general de persoană
interdependentă pentru definirea paţială a raporturilor în sensul reglementat de art. 117-120 Cod civil. Întrucît prin
art. 5 pct. 12 lit. b Codul fiscal 1163/1997 se urmăreşte stabilirea sferei contribuabililor, aceste norme constituie,
datorită scopului lor special, lex specialis faţă de dispoziţiile art. 117-120 Cod civil. În ce măsură art. 117 urm., şi in
special noţiunea de “influenţă dominantă” prin art. 119 alin. 1 Cod civil, ar constitui un mod mai adecvat pentru
determinarea cercului de contribuabili datorită caracterului mai extensiv al definiţiei de “influenţă dominantă” faţă
de cea a “controlului”, rămîne o întrebare de competenţa organelor fiscale.
d. Întreprinderi asociate, fiice si mixte. Legislaţia contabilităţii conţine norme proprii de definire a raporturilor
între întreprinderi (vezi HMF 174/1997, Standardul Naţional de Contabilitate 28, “Contabilitatea investiţiilor in
întreprinderile asociate” – in continuare S.N.C. 28). Definiţiile pct. 4 a S.N.C. 28 fac distincţia între întreprinderi
asociate şi întreprinderi fiice. Elementul de calificare drept întreprindere asociată il constituie “influenţa notabilă”
a unei întreprinderi asupra alteia, adică autorizarea investitorului de a participa la luarea deciziilor privind politicile
financiare si de producţie ale întreprinderii deţinute, dar fara a detine dreptul de control asupra acestor politici.
Influenţa notabilă presupune deţinerea unei cote de 20-50% din capitalul social a întreprinderii, realizată prin
reprezentarea în consiliul directorilor sau în organul de administraţie echivalent al întreprinderii asociate sau prin
participarea la procesul de elaborare a politicii financiare şi de producţie, sau prin realizarea operatiilor materiale
dintre investitor si întreprinderea asociata, sau prin schimbul de personal de conducere, ori prin furnizarea de
informatii tehnice esentiale. Controlul, element determinant al întreprinderii fiice, se prezumă a exista in cazul
deţinerii unei cote mai mare de 50% din capitalul statutar. Indreprinderile mixte sînt întreprinderile “controlate
mixt”, adica atunci cînd două întreprinderi participă la capitalul social al altei întreprinderi cu o cotă de 50%.
Definiţiile legislaţiei contabile sînt importante, întrucît acestea au drept obiect de reglementare parţial întreprinedrile
care constituie şi obiectul art. 117-120 Cod civil. Definiţiile legislaţiei contabile nu se suprapun integral cu
definiţiile prevăzute de art. 117-120 Cod civil. Deşi definiţia “influenţei notabile” corespunde in mare măsură celei a
“influenţei dominante” din art. 119 alin. 1 Cod civil, ultima este mai cuprinzătoare decât prima (inra art. 117, II, III).
Dispoziţiile codului civil nu conţin termenul de control, definiţia “influenţei dominante” fiind suficientă pentu
reglementarea raporturilor de afiliere, o definiţie mai flexibilă a “întreprinderii in posesiune majoritară” fiind
prevăzuta la art. 118 alin. 1 Cod civil. În comparaţie cu legislaţia contabilităţii Codul civil introduce şi posibilitatea
instituirii influeţei dominante prin incheierea unor contracte speciale sau integrării intr-o altă intreprinderi conform
art. 120 alin. 2 Cod civil. În privinţa întreprinderilor mixte cunoscute de legislaţia contabilităţii trebuie de menţionat
si noua reglementare a art. 120 alin. 1 Cod civil.
Luînd in consideraţie scopul art. 117-120 Cod civil (supra 3) şi scopul legislaţiei contabilităţii de a asigura o
evidenţă a schimbarii, evoluţiei si fluctuaţiei patrimoniului întreprinderilor – fundamentul raspunderii intreprindrii
pentru obligaţiile sale –, considerăm necesară racordarea definiţiilor legislaţiei contabile la noile dispoziţii cadru ale
art. 117-120 Codul civil.

Articolul 117. Societatile comerciale afiliate

Se considera societati comerciale afiliate societatile care, in raporturile dintre ele, sint:
a) intreprinderi in posesiune majoritara si intreprinderi cu participatiune majoritara;
b) intreprinderi dependente si dominante;
c) intreprinderi ale concernului;
d) intreprinderi cu participatiune reciproca.

I. Aspecte generale
1. Scurt istoric. Proiectul de bază al Codului civil propus spre aprobare Parlamentului în luna mai 2000 art. 207
(corespondentul art. 117 Cod civil) conţinea noţiunea de „întreprinderi înrudite”. Noţiunea şi terminologia se
articula din punct de vedere terminologic şi sistematic cu formularea generală a titlului § 9 (art. 207 – 211 proiect
Cod civil) de „întreprinderi înrudite”. În cadrul lecturilor in parlament art. 207 proiect a devent art. 117Cod civil,
introducîndu-se modificări substanţiale. Astfel termenul de „întreprindere” din cadrul noţiunii iniţiale a fost
substituit cu termenul de „societate comercială”, iar termenul de „înrudit” a fost înlocuit cu „afiliat”. De asemenea a
fost omisă din noţiunea iniţială în actualul art. 117 Cod civil expresia „independendent din punct de vedere juridic”.
2. Obiectul si scopul normei. Art. 117 Cod civil introduce termenul cumulativ de “societăţi comerciale afiliate”.
Acest termen cuprinde formele de intreprinderi afiliate reglementate in art. 118-120 Cod civil. Scopul normei ţine de
natura tehnicii legislative şi constă în simplificarea trimiterilor la formele de întreprinderi afiliate in cadrul Codului
civil sau a altor acte normative speciale prin folosierea unui termen general şi cumulativ pentru toate formele de
afiliere.
3. Sistemul reglementării. Art. 117 Cod civil prevede patru forme de afiliere, constituind totodată dispoziţia legală
generală privind societăţile comerciale afilate. Acestea sunt definite în concret în art. 118-120 Cod civil. De
remarcat este faptul că art. 117 lit. d Cod civil nu contine o reglementare speciala in articolele subsecvente. Definiţia
concretă a întreprinderilor cu participaţiune reciprocă urmează a fi elaborată de catre literatură şi jurisprudenţă.
4. Funcţia reglementării. Art. 117 Cod civil introduce o nouă reglementare in cadrul dreptului societăţilor
comerciale. Este vorba de „dreptul societăţilor comerciale afiliate”, cu alte cuvinte un cadru juridic care cuprinde
întreprinderilor afiliate in una din formele prevăzute in art. 117 Cod civil. Funcţia art. 117-120 Cod civil acestor
norme constă în normarea raporturilor de afilierea şi sistematizarea acestora. Prin aceasta se urmăreşte crearea
fundamentului juridic pentru normele speciale de protecţie a drepturilor şi intereselor întreprinderilor dependente,
asociaţilor minoritari şi a creditorilor acestor întreprinderi. Una din dispoziţiile speciale din cadrul Codului civil este
art. 118 alin. 3.
II. Domeniul de aplicare
1. Societăţi comerciale. a) Definiţiile art. 117-120 Cod civil sînt definiţii neutre in ceea ce priveşte forma
societăţilor comerciale. Ele sînt aplicabile asupra tuturor formelor de societăţi comerciale indicate la art. 106 alin.
2 Cod civil, adică atît asupra societăţilor comerciale de persoane, societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită, cît şi societăţilor de capitaluri, societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni. O importanţă
deosebită o constituie aplicabilitatea normelor privind raporturile de afiliere asupra societăţilor de capitaluri datorită
principiului răspunderii limitate a asociaţilor sau acţionarilor acestora.
b) Aplicabilitatea acestor norme asupra societăţilor comerciale rezultă in primul rînd din sistemul reglementării
societăţilor comerciale, dispoziţiile art. 117 urm. fiind ancorate în cadrul dispoziţiilor generale privind toate formele
de societăţi comerciale. Codul civil nu prevede nici in cadrul dispoziţiilor art. 117-120, nici in cadrul dispoziţiilor
speciale referitoare la formele societăţilor comerciale excepţii de la aplicabilitatea acestor norme.
c) În al doilea rînd domeniul de aplicabilitate este evident, dacă luăm in considerare modificările efectuate de către
parlament (sus Prelim art. 117-120, 2; art. 117, I 1) asupra dispoziţiilor din proiectul de bază a Codui civil.
Terminologia iniţială a proiectului (art. 207 proiect) „întreprindere înrudită” a fost înlocuită cu cea de „societate
comercială afiliată”. Intenţia legiuitorului a fost, pe de o parte, de a accentua aplicabilitatea acestor norme asupra
societăţilor comerciale, şi, pe de altă parte, de a limita domeniul de aplicare a normelor numai asupra societăţilor
comerciale. Intenţia este clară şi binevenită în măsura in care este vorba de o întreprindere in posesiune majoritară,
dependentă sau a concernului în forma unei societăţi comerciale. Reducerea aplicabilităţii normei numai asupra
societăţilor comerciale în cazul în care este vorba de o întreprindere cu participaţiune majoritară sau dominantă nu
corespunde pe deplin scopului normelor art. 117-120 Cod civil de a cuprinde toate formele şi cazurile de afiliere
între întreprinderi. Această restricţie este nevoie de a fi exstinsă prin intermediul interpretării normelor şi a noţiunii
de întreprindere în sensul producerii de efecte juridice depline (infra art. 118, II-V).
2. Aspecte legate de raporturile cu elemente de extraneitate. a) Aplicarea dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil
unui raport cu elemente de extraneitate, de exemplu in cazul in care asociatul majoritar este o întreprindere străină,
presupune că legea aplicabilă este Codului civil sau alte normelor speciale modloveneşti care atrag după sine
aplicarea art. 117 urm. Cod civil. Legea aplicabilă se stabileşte conform dispoziţiilor dreptului internaţional
privat. În cazul in care legea aplicabliă este legea R.M., atunci definiţiile art. 117 urm. Cod civil se aplică şi
întreprinderilor străine care îndeplinsec condiţiile din ipoteza normelor in cauză.
b) Probleme speciale apar în situaţia atribuirii (imputaţiei) paticipaţiunilor la capitalul social sau a influenţei unei
întreprinderi străine asupra altor întreprinderi naţionale sau străine (infra art. 118, VI) . Dacă, spre exemplu,
întreprinderea străină A deţine o participaţiune in capitalul social a întreprinderii naţionale B, iar întreprinderea
străină C, dependentă de întreprinderea străină A în sensul art. 119 Cod civil, deţine o paticipaţiune majoritară în
capitalul social al întreprinderii naţionale B, se pune problema, în ce masură raportul între A şi C poate fi calificat
drept raport de dependenţă conform dispoziţiilor art. 119 Cod civil. Răspunsul este afirmativ, numai in acest fel
putînd fi realizat scopul normelor art. 117 urm. Cod civil, anume de a cuprinde toate raporturile de afiliere între
întreprinderi, indiferent de naţionalitatea acestora. Numai în acest caz este posibilă elaborarea eficientă prin
intermediul normelor speciale a unor sisteme de protecţie a asociaţilor minoriatari sau creditorilor întreprinderilor
dependente. În cazul amintit mai sus întreprinderea A va fi, în urma atribuirii acesteia a paricipaţiunilor
întreprinderii C, de asemenea întreprindere dominantă faţă de întreprinderea naţională B. Aceaşi soluţie este valabilă
şi pentru situaţia in care o terţă persoană, fizică sau juridică, străină deţine in nume propriu insă in contul unei alte
întreprinderi naţionale sau străine participaţiuni la o întreprindere naţională sau exercită influenţa asupra unei
asemenea întreprinderi în contul altuia. Această soluţie este necesară pentru a garanta, că efectele juridice prevăzute
pentru raporturile de afiliere în dispoziţiile normelor speciale nu vor fi eludate prin inventarea şi folosirea
intenţionată a unor structuri cu elemente de extraneitate.
III. Generalităţi privind noţiunea de întreprindere
1. Principiu. În spatele reglementării raporturilor de afiliere se ascunde intenţia legiuitorului de a cuprinde toţi
asociaţii unei societăţi comerciale care, altfel decît asociaţii privaţi, datorită exercitării unei activităţi de
întreprinzător în afara participaţiunii în societate, prezintă pericolul coliziunii de interese şi ca urmare de
prejudiciere a societăţii in favoarea altor întreprinderi. Pentru acoperirea tuturor categoriilor de asociaţi a unei
societăţi comerciale legea foloseşte termenul de întreprindere.
2. Caracterul neutru. a) Art. 117 urm. introduc şi folosesc termenul de întreprindere. Legea nu defineşte acest
termen. Grupa de elaborare a Codului civil s-a lăsat inspirată la formularea art. 117 (art. 207 proiectul de bază) de
concepţia legiuitorului german, care, de asemenea, din cauza dificultălii de a defini acest termen a lăsat noţiunea de
întreprindere deschisă. Mai mult, legiuitorul moldovean a modificat in cadrul lecturilor proiectului de bază a
Codului civil in parlament definiţia iniţială din proiect, reducînd noţiunea de întreprindere la aceea de societate
comercială: „se consideră societăţi comerciale afiliate societăţile, care, în raporturile dintre ele, sînt întreprinderi ...”
(supra I, 2). Textul legii este clar doar la prima vedere, avînd un conţinut ambiguu, dacă analizăm formularea
textului in detaliu.
b) Legiuitorul moldovean nu defineşte raportul dintre societatea comercială şi întreprindere. La citirea textului
de lege se creează impresia unui semn de egalitate între aceste două instituţii. Societatea comercială X care deţine o
participaţiune majoritară in capitalul social al societatii comerciale Y, sînt societăţi comerciale afiliate în sensul art.
117 lit. a, 118 alin. 1 Cod civil. Acelaşi lucru este exprimat dacă folosim expresia de întreprindere X şi Y, termen
folosit în art. 117 urm. Cod civil.
c) Noţiunea de întreprindere se deosebeşte de cea a societaţii comerciale. O întreprindere există şi în cazul
desfăşurării unei activităţi de către antreprenorii individuali, a practicării independente a unei activităţi profesionale
libere (avocat, medic, arhitect, jurnalist, etc.) sau în cazul activităţii practicate de către o cooperativă, fundaţie,
asociaţie sau instituţie. Toate sînt întreprinderi, întrucît ele constituie concentrarea, organizarea şi utilizarea, după
caz, a mijloacelor de producţie, capital financiar sau capital uman în vederea creării sau sporirii de valori, sau
realizării unor scopuri determinate (vez de ex. art. 126 Legea 632/2001). Din punct de vedere juridic, noţiunea de
întreprindere înseşi este neutră, ea cuprinzînd toate formele de întreprindere fără distincţii. Întreprinderea (în sine)
nu este susceptibilă nici de capacitate de folosinţă şi nici de exerciţiu. Pentru participarea acesteia la circuitul civil
este nevoie de un titular de drepturi şi obligaţii, legea prevăzînd in mod expres subiectele care dispun de asemenea
capacitate. Întreprinderea poate, de aceea, participa la circuitul civil numai prin intermediul unui purtător de drepturi
şi obligaţii, fie persoană fizică, fie pesoană juridică. În acest sens orice întreprindere este nevoită, fie de a face „uz”
de capacitatea persoanei fizice, fie (reeşind din raţionamente economice sau din scopul întreprinderii) de a face uz
de forma juridică a unei persoane juridice prevăzute expres de lege. Privind acest aspect din perspectiva titularului
înseamnă: o persoană fizică (de ex. arhitect, antreprenor individual, etc.) nu este întreprinderea inseşi, ci numai
purtătorul (de drepturi şi obligaţii ale) acesteia; o persoană juridică nu este întreprinderea inseşi, indiferent de scopul
comercial sau necomercial al acestei întreprinderi, ci doar titularul (de drepturi şi obligaţii ale) acesteia.
2. Noţiunea întreprinderii reieşind din scopul normelor art. 117 urm. Cod civil. a) Privită din această
perspectivă reglementarea art. 117 urm. Cod civil trebuie interpretată in sensul intenţiei legiuitorului moldovean de a
selecta dintr-o multitudine de întreprinderi posibile numai acele întreprinderi, a căror titular [purtător] de drepturi şi
obligaţii este o societate comercială indicată la art. 106 alin. 2 Cod civil. Raţionamentul legiutorului (a
parlamentului în cadrul lecturilor a doua şi a treia a Codului civil) este firesc, reieşind din locul dispoziţiilor art. 117
urm în cadrul Codului civil. Acest raţionament, însă, işi pierde valoarea, dacă îl analizăm din punctul de vedere a
scopului art. 117 urm. Cod civil şi anume de a cuprinde toate raporturile între întreprinderi care prezintă riscuri
pentru întreprinderea dependentă, pentru asociaţii minoritari sau pentru creditorii întreprinderii. Reducerea sferei
întreprinderilor la cele purtate de o societate comercială restrînge implicit şi sfera întreprinderilor care, fără a activa
sub egida unei societăţi comerciale, ci a altui subiect capabil de a fi purtător de drepturi şi obligaţii, prezintă ca
urmare a existenţei unui raport indicat in art. 117 Cod civil riscuri menite tocmai de a fi cuprinse de definiţiile art.
118-120 Cod civil. Or, aceasta nu corespunde pe deplin scopului art. 117 urm. Cod civil.
b) O noţiune generală a întreprinderii in sensul utilizat de art. 117 urm. Cod civil, care ar cuprinde toate constelaţiile
posibile ale art. 117 Cod civil, nu există. De aceea, este necesară o interpretare teleologică a noţiunii de întreprindere
pentru derterminarea cercului de întreprinderi care sînt cuprinse în cadrul dispoziţiilor normative ale art 117 urm.
Cod civil. În acest context nu este vorba de o întreprindere în calitate de obiect al normei, ci in calitate de adresat al
dispoziţiilor legale. Cercul acestora trebuie determinat astfel, încît scopul urmărit de art. 117 urm., identificarea
tuturor raporturilor între întreprinderi care prezintă riscuri potenţiale pentru participanţi (vezi Prelim. art. 117-120,
3), să poată fi realizat. Pentru aceasta este nevoie de a distinge între trei categorii de întreprinderi şi anume între
întreprinderile protejate de art. 117 urm. Cod civil, întreprinderile dependente şi întreprinderile dominante.
IV. Întreprinderi obiect de protecţie a art. 117 urm. Cod civil
1. Societăţile comerciale. Întreprinderile care urmează a fi protejate prin crearea une baze normative în forma art.
117 urm. Cod civil sînt întreprinderile organizate în forma uneia din societăţile comerciale indicate la art. 106 alin. 2
Cod civil. Aceasta rezultă atît din locul dispoziţiilor art. 118 în cadrul sistemului Codului civil cît şi din scopul art.
117-120 Cod civil. Aceste întreprinderi reprezintă punctul de pornire a reglementării, ele constituind, deci, obiectul
de protecţie a dispoziţiilor normative. Calitatea de întreprindere obiect de protecţie a art. 117 urm. Cod civil nu
exlude însă şi existenţa concomitentă a calităţii de întreprindere dominantă sau dependentă (infra V, VI), dacă
întreprinderea în forma societăţii comerciale participă la rîndul ei in captialul social sau deţine voturi a unei alte
întreprinderi.
2. Alte forme de organizare. Măsura în care noţiunea de întreprindere protejată de art. 117 urm. Cod civil pot fi
extinse prin analogia legii conform art. 5 alin. 1 Cod civil şi asupra întreprinderilor în alte forme juridice organizare,
urmează a fi discutat în literatură şi decis de jurisprudenţă. O asemenea extindere poate fi acceptată, dacă necesitatea
protecţiei intereselor unor asemenea întreprinderi este comparabilă cu situaţia presupusă de art. 117-120 Cod civil,
lipsa unei reglementări exprese nefiind intenţionată.
V. Noţiunea de întreprindere (dominantă)
1. Noţiune. Scopul art. 117 urm. Cod civil constă în crearea unui cadru juridic pentru cuprinderea şi prevenirea
pericolelor coliziunii de interese înre societate şi asociaţi şi prin aceasta a prejudiciilor potenţiale care pot fi cauzate
societăţii de către asociaţii ei. Întreprindere în acest context este orice asociat, indiferent de natura şi forma juridică
de organizare a acestuia, care, pe lîngă participaţiunea in capitalul social al societăţii, dispune şi de alte interesse
economice, care datorită naturii şi inentsităţii acestora fundamentează îngrijorarea serioasă, că acesta din cauza
acestor interese ar putea exercita influenţa asupra societăţii, pe care o are datorită calităţii sale de asociat, în
detrimentul acesteia.
2. Conexiunea intereselor economice. a) Simpla participaţiune in capitalul social al unei societăţi comerciale nu-l
califică pe asociat drept întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil. Aceasta este valabil şi pentru un asociat
majoritar. De asemenea, simpla concentrare a voturilor mai multor asociaţi în mîinile unui asociat prin contracte
speciale nu duce la transformarea acestuia în întreprindere, dacă nu sînt îndeplinite şi alte condiţii. Irelevant este şi
faptul, că un asemenea asociat exercită o influenţă asupra societăţii, precum şi modul exercitării influenţei.
b) Necesar şi suficient este desfăşurarea de către asociat unei activităţi de întreprinzător în afara participaţiunii
în societate. Activitatea de întreprinzător trebuie înţeleasă extensiv, nelimitîndu-se la una strict comercială.
Important este existenţa unor interese economice suplimentare participaţiunii in societate, care să permită prezumţia
unei coliziuni de interese. Raţionamentul constă în faptul, că desfăşurarea activităţii de întreprinzător (individual sau
organizat intr-o anumită forma juridică) in afara participaţiunii in societate prezintă în mod tipic pericolul
promovării pe seama societăţii a intereselor propriei întreprinderi. Indispensabil este în acest caz îngrijorarea
serioasă privind coliziunea de interese cauzată de intensitatea sau de natura altor interese economice ale asociatului.
O îngrijorare este serioasă atunci cînd în circumstanţele concrete un comportament în detrimentul societăţii este de
aşteptat sau nu poate fi exclus. De ex. asociaţii antreprenori individuali, comerciaţi, fermieri sînt întreprinderi în
sensul art. 117 urm. datorită existenţei neechivoce a unor interese economice ale întreprinderii pe care o desfăşoară
in afara participaţiunii. Aceeaşi soluţie o implică şi desfăşurarea unei profesii libere, dacă posibilitatea unui conflict
de interese în detrimentul societăţii nu poate fi exclus.
c) Deţinerea concomitentă de către un asociat, alături de participaţiunea într-o societate, de participaţiuni în capitalul
social sau a unui număr de voturi al unei (sau mai multor) alte societăţi comerciale (participaţiune multiplă) pune
problema, dacă şi în ce condiţii un asemenea asociat poate fi calificat întreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil.
Întrebarea este relevantă în special in cazul acţionarilor care deţin concomitent acţiuni la mai multe societăţi pe
acţiuni. Participaţiunea multiplă poate constitui un element constituant al calităţii de întreprindere în sensul art. 117
urm. Cod civil. Pentru aceasta este, însă, nesesară o participaţiune considerabilă într-o altă întreprindere. Decisiv
este pericolul care se naşte pentru societate atunci, cînd un asociat influent are şi alte interese economice în afara
societăţii date datorită participaţiunii sale considerabile intr-o altă întreprindere. În acest caz persistă posibilitatea, că
un asemenea asociat va da prioritate altor intereselor economice decît celor ale societăţii. Condiţia desfăşurării unei
activităţi concrete în cadrul întreprinderii uneia din societăţi sau a unei activităţi de coordonare a întreprinderilor
exercitatete de societăţile în care este asociat nu este necesară.
„Participaţiunea considerabilă” nu se cofundă cu noţiunea de participaţiune majoritară într-o altă întreprindere.
Pentru calificarea unei participaţiuni drept „considerabilă” este suficientă asumarea prezumţiei (îngrijorării
serioase), că asociatul se va comporta din cauza intereselor condiţionate de participaţiunea importantă în detrimentul
societăţii. O „participaţiune considerabilă” sau „număr de voturi considerabil” se calculează în acest caz luînd in
consideraţie şi principiile de atribuire a participaţiunilor, respectiv voturilor deţinute prin intermediul altor
întreprinderi (infra art. 118, VI). Dacă, de ex., aţionarul influent în societatea pe acţiuni X este concomitent asociat
în societatea cu răspundere limitată Y, care practică o întreprindere riscantă însă cu un coieficient de cîştig ridicat,
va fi tentat de a canaliza mijloace financiare din societatea X in societatea Y pentru a mări şansele de cîştig. Deşi un
asemenea scenariu este cel mai probabil în cazul in care asociatul deţine in societatea Y o participaţiune majoritară,
un asemena comportament nu poate fi exclus nici în cazul deţinerii unei participaţiuni minoritare în aceasta. Acelaşi
rezultat poate fi atins şi atunci cînd acţionarul societăţii X deţine o participaşiune majoritara în societatea Z care la
rîndul ei este asociat în soicetatea Y, mijloacele financiare a societăţii X putînd fi transferate societăţii Y prin
intermediul societăţii Z. Această posibilitate de a favoriza alte interese datorită unei participaţiuni considerabile
constituie, de aceea, elementul determinant pentru diferenţierea între asociaţii „asociaţi privaţi” şi asociaţii
„întreprinderi”, ultimii prezentînd pericolele enunţate mai sus.
3. Cazuri speciale. a) Holding. În cazul unei societăţi holding se disting două situaţii. Dacă societatea holding
deţine participaţiuni considerabile fără a exercita drepturile rezultînd din acestea („parcarea”
participaţiunilor), societatea holding nu îndeplineşte condiţiile unei întreprinderi. Dacă societătii holding i-au
fost transferate participaţiunile asociaţilor nu doar în posesie, ci şi cu dreptul de a administra şi a exercita
drepturile rezultate din participaţiunile considerabile, societatea holding constituie o întreprindere în sensul
art. 117 urm. Cod civil; calitatea de întreprindere a asociaţilor care au transferat participaţiunile societăţii
holding încetează. Aceeaşi soluţie o necesită (cu atît mai mult) şi cazul in care societatea holding pe lîngă
administrarea participaţiunilor considerabile a altor asociaţi exercită şi o activitate de întreprinzător proprie.
Întrebarea calităţii de întreprindere a societăţii holding trebuie distinsă de întrebarea privind calitatea de
întreprindere a asociatului societăţii holding în care acesta deţine o participaţiune considerabilă sau îi poate
influenţa deciziile. Asociatul va dobîndi, după caz alături de societatea holding, calitatea de întreprindere
atunci cînd pe lîngă posibilitatea exercitării influenţei asupra societăţii holding poate evident influenţa şi
deciziile privind administrarea participaţiunilor de către societatea holding. Întrucît aceste sfere de influenţă
nu pot fi separate cu certitudine una de cealaltă, este necesară, pornind de la scopul art. 117 urm Cod civil,
aplicarea dispoziţiilor privind raporturile de afiliere şi faţă de asociatul societăţii holding.
b) Asociaţii, fundaţii. Explicaţiile făcute mai sus la lit. a sînt valabile şi în privinţa calităţii de întreprindere a
asociaţiilor, fundaţiilor sau altor organizaţii necomerciale care sînt asociaţi in societăţi comerciale. Cu toate
că, de ex., o fundaţie nu urmăreşte sopuri comerciale, există pericolul coliziunii de interese din considerentul
exercitării influenţei unilateral in favoarea intereselor urmărite de fundaţie. Această soluţie este impusă, pe
de-asupra, şi de necesitatea prevenirii eludării dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil prin recurgerea la
exercitarea influenţei asupra unei societăţi sub paravanul unor organizaţii necomerciale. În privinţa calităţii
de întreprindere a membrilor unor asemenea organizaţii, întreprinderi în sensul art. 117 urm. Cod civil,
importantă nu este calitatea de membru, ci influenţa concretă pe care o persoană o are în cadrul organizaţiei
respective, cauzală pentru influenţa asupra societaţii comerciale.
c) Statul şi unităţile administrativ teritoriale in calitate de asociaţi ai unei societăţi pot constitui întreprinderi în
sensul art. 117 rum. Cod civil. Pentru aceasta nu este necesară existenţa unor interese sau ataşamente economice
speciale. Pericolul care emană din partea statului sau a unităţii administrativ-teritoriale de a favoriza interesele
publice în detrimentul intereselor societăţii la care este asociat este suficient. Prejudicierea societăţii prin exercitarea
influenţei asupra acesteia nu poate fi justificată de interesele publice. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale
participă la raporturile de drept civil pe poziţie de egalitate cu ceilalţi participanţi (art. 58, 192 urm. Cod civil), fiind
obligaţi la respectarea normelor de drept respective. Orice intervenţie pe cale administrativă cu scopul justificării
influenţei asupra unei societăţi are drept consecinţă dezechilibrarea balanţei de interese garantată de dreptul privat.
VI. Noţiunea de întreprindere (dependentă)
1. Scopul normativ. Noţiunea unei întreprinderi dependente presupune definirea acesteia pornind de la scopul art.
117 urm. Cod civil. Alături de scopul cuprinderii tuturor raporturilor de afiliere, dispoziţiile legale urmăresc de
asemenea şi prevenirea eludării acestor norme prin interpunerea şi folosirea unor întreprinderi subordonate.
Realizarea scopului legii implică posibilitatea atribuirii (imputării) participaţiunilor şi/sau voturilor în societăţile
comerciale deţinute de către un alt subiect de drepturi şi obligaţii în numele sau în contul întreprinderii dominante
precum şi în cazul posibilităţii indirecte de influenţare a unei întreprinderi prin intermediul alteia. Din acest
considerent este necesară o interpretare teleologică extensivă a noţiunii de întreprindere dependentă (subordonată),
care – la fel ca şi noţiunea de întreprindere dominantă (supra V) – trec peste noţiunea de întreprindere ca scop de
protecţia a art. 117 urm. Cod civil (supra IV).
2. Noţiune. Întreprindere in acest sens este orice entitate susceptibilă de a fi titular de drepturi şi obligatii, indiferent
de forma juridică de organizare sau a naturii activităţii desfăşurate. Întreprindere dependentă este în primul rînd
orice întreprindere organizată in forma juridică a unei societăţi comerciale prevăzute la art. 106 alin. 2 Cod civil.
Întreprinderi dependente pot fi de asemenea şi cooperativele, fundaţiile, asociaţiile sau întreprinzătorii individuail.
Condiţia esenţială o constituie existenţa unui titular de drepturi şi obligaţii, adică a unui subiect capabil de a exercita
drepturile ce decurg din participaţiuni sau drepturile de vot.
VII. Independenţa din punct de vedere juridic
1. Preliminarii. În varianta proiectului de Cod civil noţiunea art. 117 (ar. 207 proiect) conţinea de asemenea
sintagma „întreprindere independentă din punct de vedere juridic”. Art. 117 Cod civil in forma acutală nu conţine
expres o asemenea condiţie. Aceasta este menţionată în art. 118 Cod civil. Legiuitorul a considerat, probabil, în
cadrul modificării textului proiectului de Cod civil, că în cazul unei societeăti comerciale o asemenea sintagmă nu
este nevoie, aceasta fiind subînţeleasă. Acest raţionament este susceptibil de interpretare, datorită noţiunilor diferite
a societăţii şi a întreprinderii (supra III), pe de o parte, şi a noţiunii specifice de întreprindere in cadrul art. 117 urm.
Cod civil (supra IV-VI), pe de altă parte.
2. Noţiunea de „independenţă juridică”. Intenţia art. 117 urm. Cod civil constă în crearea unui cadru juridic în
scopul protecţiei unei întreprinderi organizate în forma juridică a unei societăţi comerciale faţă de influenţa negativă
a oricărei alte întreprinderi, indiferent de forma juridică de organizare a acesteia din urmă. Deoarece o întreprinderea
în sine nu este susceptibilă de capacitate de folosinţa şi exerciţiu (art. 60, 61 Cod civil), este nevoie de un titular
(purtător) de drepturi şi obligaţii a acesteia. Independente din punct de vedere juridic sînt întreprinderile care nu
participă la circuitul civil prin intermediul aceluiaşi titular, ci sînt atribuite unor titulari de drepturi şi obligaţii
diferiţi. Astfel nu constituie întreprindere în sensul art. 117 urm. reprezentaţele, filialele, sucursalele, agenţiile sau
alte (sub)structuri a unei societăţi comerciale, deoarece a acestea sunt atribuite aceluiaş titular de drepturi şi anume
societăţii comerciale. De asemenea, nu constituie întreprinderi în sensul art. 117 urm. Cod civil acele întreprinderi, a
căror titulari au fuzionat creînd un titular de drepturi şi obligaţii nou.
3. Dependenţa economică. Dependenţa sau independenţa economică a unei întreprinderi este irelevantă în acest
context. Pericolul emană de la o întreprindere abia atunci, cînd aceasta poate participa prin intermediul titularului ei
ca subiect independent la circuitul civil, putînd dobîndi în acest fel şi calitatea de asociat într-o societate comercială.
Împrejurările de natură economică accentuează riscul coliziunii de interese între întreprinderea-asociat şi
intreprinderea-societate. Constitutiv pentru aplicarea art. 117 urm. Cod civil este, însă, independenţa din punct de
vedere juridic.
VIII. Întreprinderi cu participaţiune reciprocă
1. Noţiune. a) Art. 117 prevede la lit. d categoria întreprinderilor cu participaţiune reciprocă, fără a o defini. O
definiţie legală a acestor raporturi nu există nici în articolele subsecvente. Prin întreprindere cu participaţiune
reciprocă se înţelege întreprinderea căreia îi aparţin participaţiuni într-o altă întreprindere, care la rîndul ei posedă
participaţiuni in prima întreprindere. Regelementarea este necesară datorită riscului diluării capitalului social a
societăţilor de capitaluri.
b) Legea nu prevede o cotă din capitalul social de la care întreprinderile cu participaţiune reciprocă sînt
considerate ca atare (în proiectul de bază a Codului civil era prevăzută o cotă minimă de 25 % 20). În lipsa unei
prevederi legale exprese constituie întreprinderi cu participaţiune reciprocă orice întreprinderi care deţin
participaţiuni reciproc, indiferent de mărimea acestora. Norme speciale pot prevedea cote diferite şi lega de acestea
efecte juridice speciale, ca de ex. art. 118 alin. 2 Cod civil.
2. Legislaţia aplicabilă. Asupra întreprinderilor cu participaţiune reciprocă se aplică dispoziţiile art. 118-120 Cod
civil în mod corespunzător.

Articolul 118. Intreprinderea in posesiune majoritara si intreprinderea cu participatiune majoritara

(1) Daca majoritatea participatiunilor in capitalul social al unei intreprinderi independente din punct de
vedere juridic sau majoritatea voturilor in ea apartin unei alte intreprinderi, prima este o intreprindere in
posesiune majoritara, iar cea de-a doua este o intreprindere cu participatiune majoritara.
(2) Intreprinderea in posesiune majoritara nu este in drept sa detina direct sau indirect participatiuni in
capitalul social sau voturi in intreprinderea cu participatiune majoritara.
(3) Intreprinderea cu participatiune majoritara raspunde subsidiar pentru obligatiile intreprinderii in
posesiune majoritara daca ultima a devenit insolvabila in urma executarii dispozitiilor date de intreprinderea
cu participatiune majoritara.

I. Obiectul şi scopul normei.

Art. 118 Cod civil defineşte raportul de afiliere între întreprinderi în forma participaţiunii majoritare, considerîndu-l
un raport juridic de sine stătător. Acesta trebuie deosebit de raportul de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1. Cod
civil. Deşi acestea de regulă se suprapun, în situaţii de excepţie poate exista un raport de participaţiune, fără însă a
exista şi un raport de dependenţă, prezumţia de dependenţă (art. 119 alin. 2) putînd fi răsturnată prin dovada

20
Vezi Buruiană, M., Drept moldovean Nr. 1/2002, Proiectul codului civil, Art. 211.
contrariului. Efectul juridic principal al participaţiunii majoritare este prezumpţia de dependenţă conform art. 119
alin 2 Cod civil. Totodată participaţiunea majoritară este element constitutiv al răspunderii subsidiare a întreprinderii
dominante conform alin. 3.
II. Domeniul de aplicare
1. Întreprinderi în posesiune majoritară. a) În măsura în care este vorba de întreprinderi în posesiune majoritară
ca obiect de protecţie a dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil, întreprinderi în posesiune majoritară in sensul art. 118
Cod civil cuprinde toate formele de societăţi comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra art. 117, IV).
Sintagma „independentă din punct de vedere juridic” este în acest sens necesară pentru delimitarea acestora de alte
(sub)structuri a societăţilor comerciale ca de ex. filiale, sucursale sau reprezentanţe. În privinţa analogiei legii asupra
altor forme de întreprinderi vezi supra art. 117, IV, 2.
b) În măsura în care este necesară atribuirea participaţiunilor unei întreprinderi alteia (infra VI), întreprindere în
posesiune majoritară poate fi orice întreprindere, indiferent de forma juridică de organizare a titularului ei de
drepturi şi obligaţii (supra art. 117, V, VI). Asemenea întreprinderi pot fi de ex. întreprinderile de stat şi municipale
(art. 179 Cod civil) , grupuri financiar industriale (Legea 1418/2000), întreprinderi străine în forma unei alte
societăţi comerciale decît a celor indicate la art. 106 alin 2 Cod civil, etc. Limitări în privinţa determinării cercului
întreprinderilor în posesiune majoritară apar nemijlocit atunci, cînd condiţia deţinerii majorităţii participaţiunilor sau
a majorităţii voturilor în aceste întreprinderi nu poate fi îndeplinită. În cazul asociaţiior, cooperativelor sau
instituţiilor membrii acestora deţin doar un singur drept de vot, o concentrare a voturilor nefiind posibilă. De
asemenea în cazul fundaţiei sau a întreprinzătorului individual nu poate fi vorba de întreprindere în posesiune
majoritară. Asemenea întreprinderi pot fi, însă, dependente datorită posibilităţii de influenţare a deciziilor acestora
(infra art. 119, II), ele fiind susceptibile atribuirii participaţiunilor altor întreprinderi.
2. Întreprinderi cu participaţiune majoritară. Sfera întreprinderilor cu participaţiune majoritară nu este limitată
de art. 118 la societăţi comerciale, ci cuprinde toate formele de întreprinderi în sensul indicat la art. 117 Cod civil
(supra art. 117, V, VI). Pentru determinarea calităţii de întreprindere cu participaţiune majoritară se vor aplica
regulile de atribuire a participaţiunilor (infra VI).
III. Noţiunea participaţiunii majoritare
O participaţiune majoritară există conform art. 118 alin. 1 Cod civil atunci, cînd unei întreprinderi, indiferent de
forma juridică de organizare a acesteia, îi aparţin participaţiunile în capitalul social sau majoritatea voturilor a unei
întreprinderi independente din punct de vedere juridic (vezi supra II, 1). Participaţiunea majoritară poate exista atît
in forma participării la capitalul social cît şi în forma deţinerii majorităţii voturilor într-o întreprindere, termenul
de „participaţiune” avînd un caracter generic. Ambele forme de participare presupun existenţa valabilă a
participaţiunii sau a dreptului de vot. Participaţiunii majoritare în capitalul social a unei întreprinderi îi corespunde,
de regulă, şi majortiatea voturilor în această întreprindere. Există însă situaţii, de ex. în cazul acţiunilor preferenţiale
fără drept de vot a unei societăţi pe acţiuni sau asociaţilor unei societăţi in nume colectiv cu voturi multiple (art. 123
alin. 2 Cod civil), cînd participaţiunea în capitalul social şi majoritatea voturilor nu se suprapun. Formele de
participaţiune nu sînt cerute cumulativ, doar una din acestea fiind suficientă. Ambele forme de participaţiune în sine
constituie elemente constitutive a prezumţiei de dependenţă a art. 119 alin. 2 Cod civil, întrebarea răsturnării acestei
prezumţii fiind una de natură probatorie şi subordonată condiţiilor art. 119 alin. 2 Cod civil.
IV. Participaţiunea majoritară la capitalul social
1. Preliminarii. Participaţiunea în capitalul social a unei întreprinderi are loc in forma dobîndirii (cu titlu de
proprietate) a unei cote părţi din capitalul social a unei întreprinderi organizate într-o anumită formă juridică.
Denumirea participaţiunilor variază în funcţie de forma de organizare juridică a întreprinderii: participaţiuni la
capitalul social în cazul societăţii în nume colectiv şi a societăţii în comandită, părţi sociale în cazul societăţii cu
răspundere limitată, acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni. Denumirea concretă a participaţiunilor este susceptibilă de
interpretare, dacă denumirea folosită nu corespunde voinţei reale a părţilor.
2. Calculul participaţiunilor. a) Calculul participaţiunilor depinde de forma juridică de organizare a întreprinderii.
Participaţiunea într-o societate pe acţiuni se determină reieşind din raportul sumei valorii nominale (fixate) a
acţiunilor dobîndite faţă de mărimea nominală a capitalului social al societăţii pe acţiuni (vezi art. 158 alin. 2, 161
alin. 6 Cod civil, art. 12 , 40 alin. 3 Legea 1134/1997). În cazul societăţii cu răspundere limitată se aplică aceeaşi
regulă, valoarea nominală a fracţiunii părţilor sociale dobîndite raportîndu-se la mărimea valorii nominale a
capitalului social al societăţii (vezi art. 147 alin. 2, 149 Cod civil). Participaţiunile la o societate în nume colecti
sau în comandită se calculează, de asemenea, pornind de la raportul participaţiunii fată de capitalul social al
acesteia. În cazul societăţii în comandită este necesar calculul separat al participaţiunilor în funcţie de calitatea
asociatului de comanditat sau comanditar.
b) În cazul tuturor societăţilor comerciale nu este necesară condiţia vărsării integrale a capitalului, dacă şi
participaţiunile aferente părţii din capital încă nevărsate oferă drepturile depline aferente acestei categorii de
participaţiuni. Mărirea capitalului social al societăţii pe acţiuni şi în cazul societăţii cu răspundere limitată este luată
in consideraţie de la momentul înregistrării acesteia conform legii (vezi art. 109 Cod civil, art 27 urm. Legea
845/1992; art. 18 urm. Legea 1265/2000). Capitalul de rezervă nu este inclus în mărimea capitalului social a
societăţilor pe acţiuni (art. 46 Legea 1134/1997) şi cu răspundere limitată (art. 148 Cod civil).
c) Din mărimea nominală a capitalului unei societăţi pe acţiuni sau cu răspundere limitată se scade fracţiunea
acţiunilor, respectiv părţilor sociale proprii dobîndite de către societate sau de către o altă persoană in numele
sau contul acesteia (vezi art. 162 alin. 2 Cod civil). Aceasta este cerută de necesitatea prevenirii eludării dispoziţiilor
art. 118 alin. 1 Cod civil. Necesar şi suficient pentru scăderea unor asemenea participaţiuni din mărimea nominală a
capitalului social este menţinerea costurilor şi a riscului economic rezultînd din participaţiuni de către societate sau
transferarea acestora asupra societăţii, chiar dacă societatea nu are (permanent sau temporar) dreptul de a cere
transferarea participaţiunilor în posesia sa. Asemenea situaţii pot apărea în special în tranzacţiile cu acţiuni.
Exemplu: societatea pe acţiuni X este constituită cu un capital social in mărime de 1000.000 Lei şi deţine 10% din
acţiunile proprii; persoana Y deţine 10% în contul societăţii X iar societatea Z deţine 420.000 Lei de acţiuni a
societăţii X. Drept bază de calcul a participaţiunii lui Z se ia suma de 800.000 Lei, Z deţinînd o participaţiune de
4,2 : 8 (sau 52,5 %), deci o participaţiune majoritară.
De asemenea, participaţiunile prorprii deţinute de către o societate indirect prin intermediul unei întreprinderi
dependente (sau de către un terţ în numele acesteia) trebuie scăzute din mărimea capitalului social luat ca bază de
calcul al participaţiunilor majoritare. O asemenea participaţiune este interzisă conform art. 118 alin. 2 Cod civil.
Necesitatea rezultă, de asemenea, din prevenirea eludării art. 118 alin. 1 Cod civil. Dacă, totuşi, o întreprindere
deţine asemenea participaţiuni se impune următoarea soluţie. În exemplul susmenţionat, dacă societatea X nu deţine
direct 10% din acţiunile proprii, ci acestea sunt deţinute de către societatea D, întreprindere dependentă a societăţii
X (sau de către un terţ T în numele societăţii D), aceste 10% trebuie de asemenea scăzute din baza de calcul a
participaţiunii lui Z. Scăderea este impusă de faptul, că societăţii D (respectiv T) îi este interzisă exercitarea
drepturilor rezultînd din aceste acţiuni în adunarea generală a societăţii X, deoarece este evident, că în asemenea
cazuri se eludează, printrea altele, interdicţia dreptului la vot a acţiunilor de tezaur prevăzută în art. 162 alin. 8 Cod
civil, art. 13 alin 4 Legea 1134/1997 (respectiv art. 151 alin. 3 Cod civil pentru societatea cu răspundere limitată).
Interdicţia votului întreprinderii dependente în societatea dominantă (sau a terţilor în contul întreprinderii
dependente) poate fi fundamentată din punct de vedere juridic atît prin aplicarea analogiei (conf. art. 5 alin. 1 Cod
civil) art. 162 alin. 8 Cod civil, art. 13 alin 4 Legea 1134/1997 (respectiv art. 151 alin. 3 Cod civil) cît şi prin
interpretarea art. 118 alin. 2 Cod civil în sensul interdicţiei exercitării oricăror drepturi rezultînd din participaţiunile
unei întreprinderi dependente sau unui terţ în contul acesteia la capitalul social a întreprinderii dominante. Luînd în
considerare interdicţia votului întreprinderii dependente şi a terţilor în întreprinderea indispensabilă imperativelor
normative, în exemplul de mai sus, cota de 10 % din acţiuni deţinute de societatea D (sau T) se va scădea din
mărimea nominală a capitalului societăţii X, întreprinderea Z deţinînd o participaţiune majoritară. Dacă acestea nu s-
ar scădea din mărimea nominală a capitalului social, întreprinderea Z nefiind întreprindere cu participaţiune
majoritară conform art. 118 alin. 1 Cod civil, ea deţinînd doar 4,2:9 (46,66 %) din acţiuni, s-ar ajunge la un rezultat
contrar scopului art. 118 alin. 1 şi 2 Cod civil.
V. Majoritatea voturilor
1. Preliminarii. Art. 118 alin. 1 Cod civil prevede expres în cadrul termenului generic de participaţiune şi
participaţiunea majoritară în forma deţinerii unei majorităţi a dreptulor la vot. Condiţia esenţială a aplicării
dispoziţiei legale este existenţa dreptului la vot, acesta lipsind de ex. în cazul acţiunilor preferenţiale. Existenţa
valabilă a dreptului la vot se stabileşte în funcţie de legea aplicabilă situaţiei concrete. În cazul întreprinderilor
străine existenţa unui drept de vot, de ex. a unor voturi suplimentare sau voturi de veto, etc., depinde de legea
aplicabilă întreprinderii străine.
2. Caclulul voturilor. a) Calculul drepturilor la vot a unei întreprinderi într-o altă întreprindere (supra II, 1) are loc
prin raportarea drepturilor la vot pe care întreprinderea în cauză le poate exercita faţă de numărul total de drepturi
la vot. Prin numărul total de drepturi la vot se înteleg toate drepturile la vot, indiferent dacă aceste drepturi rezultă
din participaţiuni la capitalul social sau în baza altor întelegeri sau acte normative.
b) Din numărul total de voturi trebuie scăzute acele drepturi la vot pe care societatea pe acţiuni sau cu răspundere
limitată le are în baza participaţiunilor proprii sau deţinute de către un terţ în contul acesteia. De asemenea,
drepturile de vot rezultînd din participaţiunile deţinute prin intermediul unei întreprinderi dependente sau un terţ în
contul acesteia se vor scădea din numărul total de voturi. Pentru detalii a se vedea supra IV 2 c.
c) Pentru calculul majorităţii drepturilor la vot a unei întreprinderi este necesară posibilitatea exersării (directe sau
indirecte) a drepturilor la vot. Prin urmare, nu vor fi luate în calcul acele drepturi la vot care sînt supuse unor limitări
(de ex. exersarea a maximum 25% din drepturi) pentru perioada limitărilor. De asemenea drepturile aparţinînd unor
terţi sau reprezentanţilor acestora, dacă nu vor fi atribuite întreprinderii (infra VI), nu vor fi luate in consideraţie la
calcularea majorităţii voturilor.
VI. Atribuirea (imputarea) participaţiunilor şi a dreptului la vot
1. Generalităţi. a) Atribuirea participaţiunilor şi voturilor aparţinînd altor titulari unei întreprinderi nu este
reglementată expres de lege. Aceasta este, însă, imanentă realizării scopului art. 117 urm., rezulînd tacit din
interpretarea teleologică a art. 118 alin. 1 Cod civil. Atribuirea participaţiunilor unei întreprinderi reprezintă
mecanismul juridic prin care participaţiunile aparţinînd altor întreprinderi sau terţe persoane sînt considerate ca
aparţinînd concomitent şi acestei întreprinderi datorită posibilităţii acesteia de a influenţa indirect exercitarea
drepturilor rezultînd din aceste participaţiuni. Scopul atribuirii este calculul participaţiunii majoritare reale într-o
întreprindere. În caz contrar, aplicarea dispoziţiile art. 118 alin. 1 Cod civil ar putea fi simplu eludată prin
interpunerea intenţionată de întreprinderi sau terţe persoane. Mecanismul atribuirii trebuie aplicat atît în privinţa
participaţiunilor cît şi voturilor unui alt titular. Aceasta rezultă din intenţia art. 118 alin. 1 Cod civil de a cuprinde
atît participaţiunile în capitalul social cît şi majoritatea drepturilor la vot. Pot fi distinse trei situaţii în care este
necesară atribuirea participaţiunilor.
2. Atribuirea participaţiunilor aparţinînd întreprinderii dependente. Participaţiuni ale unei întreprinderii sînt
considerate şi participaţiunile (participaţiuni în capitalul social şi/sau drepturi la vot) care aparţin unei întreprinderi
dependente de aceasta. Întreprinderea dependentă poate fi atît întreprindere cu sediul in R.Moldova cît şi o
întreprindere străină. Atribuirea nu se limitează numai la un singur raport de dependenţă (întreprinderile mamă-
fiică), ci cuprinde toate segmentele subsecvente (întreprinderile fiică-nepoată-strănepoată-etc.), dacă condiţia
dependenţei este realizată. Raportul de dependenţă se stabileşte conform art. 119 Cod civil (infra art. 119, II).
3. Atribuirea participaţiunilor aparţinînd unor terţe persoane. Participaţiuni ale unei întreprinderi sînt
considerate şi acele participaţiuni (participaţiuni în capitalul social şi/sau drepturi la vot) care aparţin unei terţe
persoane în contul întreprinderii sau unie persoane dependente de către această terţă persoană. Prin sintagma „în
contul întreprinderii” se înţelege situaţia în care terţul este (formal) titularul participaţiunilor, costurile şi riscurile
economice ale participaţiunilor fiind suportate de către întreprindere. Cazul principal este cel al administrării
fiduciare a participaţiunilor conf. art. 1053 urm. Cod civil.
4. Atribuirea participaţiunilor aparţinînd întreprinzătorilor individuali. a) Pentru calculul participaţiunii
(participaţiuni în capitalul social şi/sau drepturi la vot) unui antreprenor individual într-o întreprindere, separarea
participaţiunilor în participaţiuni ţinînd de sfera întreprinderii şi participaţiuni aparţinînd sferei private sau altui
patrimoniu individual nu poate fi luată în consideraţie. În acest mod s-ar eluda dispoziţia art. 118 alin. 1 Cod civil
prin simplul fapt al calificării participaţiunilor drept participaţiuni deţinute în afara întreprinderii. Acest principiu se
aplică în toate cazurile, cînd o întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil încearcă evitarea aplicării dispoziţiilor
art. 118 alin. 1 prin formarea de „categorii” de participaţiuni. Prin urmare, principiul atribuirii participaţiunilor se
aplică, de ex., şi liberilor profesionişti datorită termenului extensiv de întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil.
De asemenea, în cazul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale principiul atribuirii poate elimina eludarea legii
prin crearea de categorii de participaţiuni „aparţinînd” unor subdiviziuni administrativ-teritoriale diferite.
b) Probleme ridică atribuirea participaţiunilor aparţinînd asociaţilor unei societaţi în nume colectiv sau societăţi în
comandită acestor societăţi. Problema principală rezultă din separaţia de patrimonii între patrimoniul privat al
asociatului şi al societăţii, atribuirea participaţiunilor aparţinînd asociatului societăţii necesitînd transferul acestor
participaţiuni în patrimoniul societăţii. Clară este situaţia atribuirii participaţiunile societăţii în cazul în care
asociatul deţine aceste participaţiuni în contul acesteia, şi viceversa, asociatului, dacă participaţiuile sînt deţinute de
societate în contul acestuia (vezi supra 2, 3). În celelalte cazuri atribuirea participaţiunilor aparţinînd asociatului
societăţii (şi viceversa) depinde de numărul de asociaţi, de raporturile juridice (reale) dintrea aceştia şi in special de
modul de administrare a societăţii, adică de posibilitatea influenţării deciziilor societăţii de către asociat. Această
soluţie este necesară în vederea evitării eludării art. 118 alin. 1 Cod civil prin simpla constituire unor societăţi în
nume colectiv sau în comandită şi transferarea a unei părţi din participaţiuni în patrimoniul acestora.
5. Detalii speciale. a) Pentru atribuirea participaţiunilor nu este nevoie ca întreprinderea căreia i se atribuie
participaţiunile să deţină ea înseşi participaţiuni. Participaţiunea majoritară poate astfel exista numai din
participaţiuni atribuite. Acasta este valabil pentru toate trei alternative susmenţionate (supra 2-4).
b) Atribuirea participaţiunilor unei întreprinderi nu absorbă participaţiunile celorlalţi participanţi. Dimpotrivă,
participaţiunile vor fi atribuite în continuare tuturor întreprinderilor implicate. Astfel, este posibil ca o întreprindere
să se afle concomitent în participaţiune majoritară a două întreprinderi. Exemplu: societatea X deţine direct 40 % din
participaţiunile societăţii Z; societatea Y, la care societatea X deţine 100% din participaţiuni, deţine în societatea Z
restul de 60 % din participaţiuni. În acest caz avem situaţia unei duble participaţiuni majoritare în societaeta Z: atît a
societăţii Y (direct) cît şi a societăţii X (indirect) ca rezultat al atribuirii acesteia a 60% deţinute de către Y.
Atribuirea participaţiunilor deţinute de Y (60%) societăţii X nu are drept efect absorbţia acestora, astfel că atît
societatea X cît şi Y sînt întreprinderi cu participaţiune majoritară. Neabsorbirea participaţiunilor are efecte
importante în privinţa răspunderii întreprinderilor cu participaţiune majoritară conform art. 118 alin. 3 Cod civil.
VII. Interdicţii pentru întreprinderea în posesiune majoritară (art. 118 alin. 2)
1. Generalităţi. a) Privind noţiunea de participaţiune reciprocă a se vedea supra art. 117, VIII. Art. 118 alin. 2
urmăreşte protecţia acţionarilor minoritari şi a creditorilor.
b) Protecţia este necesară în privinţa riscului diluării capitalului. Aceasta poate apărea atît în ceea ce priveşte
aportul de parţi sociale, cît şi menţinerea sau documentarea schimbărilor legate de capital. În cazul aporturilor la
capitalul social este vorba, din punct de vedere economic, de o singură prestaţie, aceasta fiind de facto restituită
societăţii prin intermediul participaţiunii reciproce.
c) Participaţiunea reciprocă poate afecta principiile generale de administrare a întreprinderilor societăţi
comerciale, acestea necesitînd o protecţie corespunzătoare. Drepturile rezultînd din participaţiunile reciproce sînt
exercitate de către organele societăţilor, astfel că acestea vor putea influenţa, în funcţie de cota de voturi exersabile,
în mod decisiv hotărîrile luate de către adunările generale ale ambelor societăţi. Aceasta poate duce, după caz, la
sustragerea organelor societăţii de sub controlul asociaţilor prin intermediul adunării generala sau eludarea altor
mecanisme de control. Totodată, participaţiunea reciprocă considerabilă permite ocuparea de posturi în ambele
societăţi, prin denumirea sau trimiterea de către fiecare societate în cealaltă a aceloraţi persoane sau de persoane
loiale, ducînd de asemenea la eludarea principiilor de organizare şi control a organelor societăţii.
2. Participaţiunea reciprocă simplă. Participaţiunea reciprocă simplă există atunci, cînd întreprinderile deţin
participaţiuni reciproce, fără ca vreuna din acest întreprinderi să fie întreprindere cu participaţiune majoritară,
respectiv în posesiune majoritară. O asemenea participaţiune reciprocă nu este intersiză de lege lata. Termenul de
posesiune majoritară este unul generic, cuprinnzînd conf. art. 118 alin. 1 Cod civil atît majoritatea participaţiunilor
în capitalul social cît şi majoritatea drepturilor la vot (supra III). Calculul participaţiunii majoritare are loc potrivit
regulilor generale a art. 118 alin. 1 Cod civil, inclusiv a prinicipiilor de atribuire a participaţiunilor (supra IV-VI).
3. Participaţiunea reciprocă calificată. a) Participaţiunea reciprocă calificată presupune, că una din întreprinderile
cu participaţiune reciprocă este o întreprindere în posesiune majoritară conform art. 118 alin. 1 Cod civil. Elementul
constituv îl constituie participaţiunea majoritară care transformă una din întreprinderile cu participaţiune reciprocă
intr-o întreprindere în posesiune majoritară. Calculul participaţiunii majoritare, participaţiuni în capitalul social sau
majorităţii voturilor, are loc potrivit regulilor generale arătate la art. 118 alin. 1 Cod civil (supra IV-VI).
b) Participaţiunea reciprocă calificată este intersiză. Interdicţia cuprinde ambele situaţii posibile. Pe de o parte este
interzisă dobîndirea de către întreprinderea în posesiune majoritară de participaţiuni (în capitalul social sau voturi)
în întreprinderea cu participaţiune majoritară. Pe de altă parte legea interzice deţinerea de participaţiuni (în capitalul
social sau voturi) în întreprinderea cu participaţiune majoritară din momentul dobîndirii de către aceasta din urmă a
statutului de întreprindere cu participaţiune majoritară. Pentru situaţia în care întreprinderea deţine deja
participaţiuni în întreprinderea cu participaţiune majoritară, art. 118 alin. 2 Cod nu prevede nici modul, nici un
termen pentru înstrăinarea participaţiunilor şi nici sancţiuni concrete pentru încălcarea art. 118 alin. 2 Cod civil.
c) Din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 2 Cod civil rezultă, că, în acest caz, întreprinderea în posesiune
majoritară este obligată de a înstrăina participaţiunile reciproce. Aceasta soluţie este regula şi constituie punctul
de pornire a art. 118 alin. 2 Cod civil. Desigur, participaţiunea calificată poate înceta şi prin înstrăinarea de către
întreprinderea cu participaţiune majoritară a participaţiunilor sale în întreprinderea în posesiune majoritară, dacă ea
nu doreşte menţinerea statutului de întreprindere cu participaţiune majoritară (de ex. în cazul dobîndirii prin
succesiune a unei cote părţi din partiicpaţiuni, fără a exista intenţia întreprinderii de a menţine o participaţiune
majortară în întreprinderea în posesiune majoritară).
d) Înstrăinarea este necesară din momentul în care elementul constitutiv al participaţiunii reciproce calificate, adică
dobîndirea unei participaţiuni majoritare conf. art. 118 alin. 2 Cod civil (supra a), s-a realizat. Înstrăinarea
participaţiunilor de către întreprinderea în posesiune majoritară nu va avea loc, de regulă, instantaneu, astfel că pînă
la înstrăinare se va scurge o perioadă anumită de timp. Din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 2 Cod civil
rezultă, în acest caz, necesitatea interzicerii întreprinderii in posesiune majoritară a exercitării, atît direct cît şi
indirect, a tuturor drepturilor la vot în întreprinderea cu participaţiune majoritară. Numai în acest fel este posibilă
realizarea deplină scopului art. 118 alin. 2 Cod civil.
e) Înstrăinarea de către întreprinderea în participaţiune majoritară a participaţiunilor deţinute în întreprinderea cu
participaţiune majoritară presupune cunoaşterea de către întreprinderea aflată în participaţiune majoritară a
existenţei unui raport de participaţiune reciprocă calificată. Obligaţia de publicitate a participaţiunilor nu este
prevăzută expres de art. 118 alin. 2 Cod civil. O asemenea obligaţie rezultă din interpretarea teleologică a art. 118
alin. 1 şi 2 Cod civil. În măsura în care asemenea obligaţii nu există deja în baza unor legi speciale (pentru
societăţile pe acţiuni Legea 1134/1997, Legea 199/1998, legislaţia antimonopolistă, dispoziţii speciale ale Comisiei
Naţionale a Valorilor Mobiliare; pentru asociaţii societăţilor cu răspundere limitată şi societăţile de persoane de ex.
conorm dispoziţiilor privind exercitarea dreptul de preempţiune), realizarea scopului art. 118 alin. 2 Cod civil
implică obligaţia generală a întreprinderii care dobîndeşte o participaţiune majoritară într-o altă întreprindere de a
comunica aceasta imediat întreprinderii în participaţiune majoritară. Obligaţia de publicitate revine dobînditorului şi
atunci, cînd dobîndirea de participaţiuni are loc indirect, prin intermediul altor persoane în contul dobînditorului.
Această obligaţie rezultă implicit din noţiunea de „participaţiune majoritară” a art. 118 alin. 1 Cod civil, care
cuprinde datorită atribuirii pariticpaţiunilor (supra VI) şi dobîndirea indirectă de participaţiuni.
4. Aspecte de lege ferenda. Legea prevede participaţiunea majoritară drept criteriu de calificare a participaţiunii
reciproce calificate. Într-adevăr, aceasta constituie cazul principal. Pentru realizarea scopului art. 117 urm. Cod civil
considerăm, de lege ferenda, necesară luarea raportului de dependenţă drept criteriu de referinţă pentru
interzicerea perticipaţiunii reciproce calificate. Noţiunea de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil este mai
largă decît cea de participaţiune majoritară, cuprinzînd şi cazurile în care nu există o participaţiune majoritară conf.
art. 118 alin. 1, însă întreprinderea are posibilitatea de a influenţa deciziile celeilalte întreprinderi. De aceea,
interdicţia deţinerii de participaţiuni trebuie formulată pornind de la întreprinderea dependentă, respectiv
posibilitatea influenţării (reciproce a) deciziilor, numai astfel putînd fi realizat pe deplin scopul formulat în art. 118
alin. 2 Cod civil. Participaţiunea majoritară constituie doar cazul principal al dependenţei, aceasta fiind prezumată
conf. art. 119 alin. 2 Cod civil, nu însă şi singurul caz de dependenţă (infra art. 119, II, III). Luarea dependenţei în
sensul art. 119 alin. 1 Cod civil drept element constitutiv pentru participaţiunea reciprocă calificată duce la
extinderea interdicţiei de a deţine participaţiuni în întreprinderea dominantă, creînd un cadru juridic mai restrictiv.
Instanţa poate aplica regimul juridic prevăzut în art. 118 alin. 2 Cod civil şi în cazul participaţiunilor reciproce între
întreprinderi dominante şi dependente prin intermediul analogiei legii conf. art. 5 alin. 1 Cod civil.
VII. Răspunderea pentru cauzarea insolvabilităţii (art. 118 alin. 3)
1. Generalităţi. Scopul direct al art. 118 alin. 3 Cod civil îl reprezintă instituirea răspunderii juridice pentru
cauzarea insolvenţei unei întreprinderii în posesiune majoritară. Răspunderea este necesară în vederea protecţiei
acţionarilor minoritari şi a creditorilor întreprinderii în participaţiune majoritară. Scopul indirect al art. 118 alin. 3
este unul preventiv, constînd în prevenirea cauzării insolvenţei unei întreprinderi sub sancţiunea raspunderii juridice
subsidiare.
2. Condiţiile răspunderii.
a) Întreprindere. Atragerea răspunderii art. 118 alin. 3 Cod civil presupune existenţa calităţii de întreprindere a
titularului unei participaţiuni majoritare. Art. 118 alin. 3 nu prevede o noţiune specială de întreprindere. Calitatea de
întreprindere titularului unei participaţiuni majoritare se stabileşte pornind de la noţiunea generală a întreprinderii în
sensul art. 117 Cod civil (supra art. 117, III, V, VI). Întreprinderea în participaţiune majoritară este orice societate
comercială indicată la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra IV, art. 117, IV).
b) Participaţiunea majoritară. Întreprinderea subiect al răspunderii trebuie sa deţină direct sau indirect o
participaţiune majoritară în întreprinderea în posesiune majoritară. Noţiunea participaţiuniii majoritare se determină
potrivit art. 118 alin. 1 Cod civil, (supra III). Pentru calculul paricipaţiunii majoritare şi a regulilor de atribuire a
participaţiunilor deţinute indirect a se vedea supra IV-VI.
c) Dispoziţia dată de întreprinderea cu participaţiune majoritară. Art. 118 alin. alin. 3 Cod civil nu
concretizează circumstanţele în care se va realiza condiţia existenţei unor dispoziţii date de întreprinderea cu
participaţiune majoritară întreprinderii în participaţiune majoritară. Condiţia presupune determinarea conţinutului a
două elemente esenţiale: a noţiunii de „dispoziţie” şi a „dării” dispoziţiei. Noţiunea de dispoziţie trebuie înţeleasă
pornind de la scopul urmărit de art. 118 alin. 3 Cod civil, adică protecţia întreprinderii în participaţiune majoritară
împotriva oricărei influenţe a întreprinderii cu participaţiune majoritară care poate cauza insolvenţa primei. Pentru
cuprinderea tuturor riscurilor eventuale este necesară o noţiune extensivă a noţiunii de dispoziţie. Prin urmare, prin
dispoziţie se întelege orice influenţă asupra întreprinderii în participaţiune majoritară. Dispoziţia poate fie exercitată
în orice formă: ordin, directivă, recomandare, sfat, plan, dorinţă, formularea unor scopuri, etc. Caracterul obligatoriu
al unei dispoziţii (obligaţia de a realiza dispoziţia) nu este necesar. Natura favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiei
date întreprinderii în participaţiune majoritară este irelevantă, art. 118 alin. 3 Cod civil nelimitînd aplicabilitatea sa
doar la cazul existenţei unor dispoziţii defavorabile (acestea pot fi doar aparent favorabile). Din punct de vederea
practic, însă, natura acesteia este significantă pentru stabilirea existenţei raportului de cauzalitate între dispoziţie şi
insolvabilitate, întrucît o dispoziţie favorabilă nu va cauza, de regulă, insolvabilitatea unei înterprinderi. Caracterul
prejudiciabil sau nu al unei dispoziţii se va determina pornind de la interesele întreprinderii în posesiune majoritară.
„Darea” unei dispoziţii presupune posibilitatea atribuirii influenţei exercitate asupra întreprinderii în participaţiune
majoritară întreprinderii cu participaţiune majoritară. Prin urmare, dispoziţia trebuie să emane de la întreprinderea cu
participaţiune majoritară. Nu numai influenţa directă prin intermediul organelor de conducere a întreprinderii cu
participaţiune majoritară asupra organelor de conducere a întreprinderii în participaţiune majoritară constituie
dispoziţii date de întreprinderea majoritară. Orice altă influenţă exercitată indirect prin alte persoane sau titulari de
drepturi va realiza condiţia „darii de dispoziţii”. Aceasta este realizată de ex. atunci, cînd influenţa are loc prin
trimiterea de reprezentanţi în organele de conducere a întreprinderii în participaţiune majoritară, deţinerea de
mandate duble, trimiterea de reprezentanţi (persoane cu funcţii de răspundere) în subdiviziunile întreprinderii în
participaţiune majoritară sau alte cazuri similare, dacă prin aceasta se realizează influenţarea deciziilor întreprinderii
în posesiune majoritară.
d) Executarea dispoziţiei date de întreprinderea cu participaţiune majoritară. Dispoziţia dată unei întreprinderi
trebuie executată pentru a produce efecte. Numai executarea unei dispoziţii date de întreprinderea cu participaţiune
majoritară poate atrage răspunderea acesteia. Dispoziţiile neexecutate nu produc efecte juridice. Exercutarea nu
presupune obligativitatea executării unei dispoziţii, dispoziţiile executate benevol constituind de asemenea dispoziţii
în sensul art. 118 alin. 3 Cod civil.
e) Insolvabilitatea întreprinderii în participaţiune majoritară. Aplicarea dispoziţiilor art. 118 alin. 3 Cod civil
intervine atunci, cînd întreprinderea în posesiune majoritară a devenit insolvabilă. Insolabilitatea unei întreprinderi
se determină conform Legii 632/2001. Art. 118 alin. 3 Cod civil nu deosebeşte între temeiurile insolvabilităţii,
aceasta putînd aparea atît în forma incapacităţii de plată (art. 22 alin. 2 Legea 632/2001) cît şi a supraîndatoririi (art.
22 alin. 3 Legea 632/2001) întreprinderii în participaţiune majoritară.
f) Raportul de cauzalitate între dispoziţia întreprinderii cu participaţiune majoritară şi insolvabilitate.
Răspunderea subsidiară a întreprinderii cu participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 3 Cod civil presupune
existenţa unui raport de cauzalitate între dispoziţia (sau dispoziţiile) date de aceasta şi insolvabilitatea întreprinderii
în participaţiune majortară. Raportul de cauzalitate există şi în cazul în care executarea mai multor dispoziţii
succesive sau date unor organe diferite sau de o intensitate diferită luate ca un tot unitar au cauzat insolvabilitaea
întreprinderii.
g) Lipsa condiţiei culpei. Art. 118 alin. 3 Cod civil instituie o răspundere objectivă a întreprinderii cu participaţiune
majoritară indiferent de existenţa, inexistenţa sau gradul culpei acesteia. De lipsa condiţiei culpei trebuie deosebit
cazul în care întreprinderea cu participaţiune majoritară poate face dovada, că actele juridice sau măsurile luate de
întreprinderea în posesiune majoritară ca urmare a dispoziţiilor sale ar fi fost luate în asemenea circumstanţe şi de un
organ de conducere a unei întreprinderi independente (infra 5). În asemenea cazuri nu lipseşte culpa, ci elementul
constituant al prejudiciului.
3. Efectele juridice. a) Realizarea elementelor constitutive ale art. 118 alin. 3 Cod civil are drept efect raspunderea
juridică subsidiară a întreprinderii cu participaţiune majoritară pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune
majoritară. Prima va răspunde în măsura în care patrimoniul societăţii în participaţiune majoritară nu este suficient
satisfacerii creanţelor creditorilor ei.
b) Răspunderea întreprinderii cu participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 3 Cod civil presupune constatarea
insuficienţei patrimoniului întrerpinderii în participaţiune majoritară într-un proces de insolvabilitate sau cel puţin
deschiderea acestuia conform art. 17 urm. Legea 632/2001.
c) Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede expres răspunderea întreprinderii cu participaţiune majoritară faţă de
întreprinderea în participaţiune majoritară. Astfel, dreptul de a cere plata creanţelor rămase neacoperite după
desfăşurarea procesului de infosvabilitate a întreprinderii în participaţiune majoritară din patrimoniul întreprinderii
cu participaţiune majoritară aparţine creditorilor titulari ai creanţelor rămase neacoperite.
d) Executarea unor dispoziţii defavorabile intereselor întreprinderii în participaţiune majoritară poate, după caz,
atrage şi răspunderea organelor întreprinderii în posesiune majoritară pentru încălcarea obligaţiilor de loialitate şi
diligenţă faţă de întreprinderea condusă. Organele de conducere a întreprinderii în participaţiune majoritară sînt
obligate, înainte de executarea unei dispoziţii, de a verifica caracterul defavorabil al acestora vis-à-vis de interesele
întreprinderii. Răspunderea membrilor organelor de conducere sau a altor persoane cu funcţii de răspundere se
determină conform regulilor generale sau speciale prevăzute pentru forma juridică concretă de organizare juridică a
întreprinderii. Întreprinderea cu posesiune majoritară nu se va putea elibera de răspundere bazîndu-se pe faptul, că
organele întreprinderii în posesiune majoritară sînt obligate la verificarea caracterului favorabil sau defavorabil al
dispoziţiilor date de întreprinderea în participaţiune majoritară.
4. Exonerarea de raspundere. În cazul lipsei unui element constitutiv a răspunderii prevăzută de art. 118 alin. 3
Cod civil lipseşte răspunderea însăşi. Evaluarea intereselor luate în vedere de către legiuitor la instituirea răspunderii
subsidiare în art. 118 alin. 3 Cod civil impune tacit şi un caz special, în care întreprinderea cu participaţiune
majoritară trebuie exonerată de răspundere. Este vorba de situaţia în care întreprinderea cu participaţiune majoritară
face dovada, că actele juridice sau măsurile luate de întreprinderea în posesiune majoritară, ca urmare a dispoziţiilor
sale, ar fi fost luate în asemenea circumstanţe şi de un organ de conducere diligent a unei întreprinderi
independente. Exonerarea de răspundere este necesară, întrucît art. 118 alin. 3 Cod civil nu are drept scop
transferarea tuturor riscurilor proceselor decizionale şi riscurilor economice a întreprinderii în participaţiune
majoritară asupra întreprinderii în participaţiune majoritară. Art. 118 alin. 3 Cod civil intenţionează sancţionarea
numai acelor riscuri care decurg din influenţa exercitată de întreprinderea majoritară şi care nu corespund
exigenţelor obligaţiilor de conducere a unei întreprinderi independente.
5. Sarcina probei. a) Dovada existenţei unor dispoziţii date de întreprinderea cu participaţiune majoritară şi a
raportului de cauzalitate între acestea şi insolvabilitatea înterprinderii în participaţiune majoritară revine
reclamantului. Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede o prezumţie generală, confrom căreia dispoziţiile date de o
întreprindere cu participaţiune majoritară ar fi cauzale pentru insolvabilitatea întreprinderii în posesiune majoritară.
b) Administrarea integrală de către reclamant a probelor privind existenţa unor dispoziţii din partea întreprinderii cu
participaţiune majoritară precum şi dovada raportului de cauzalitate între dispoziţii şi insolvabilitate vor constitui, de
regulă, impedimente majore în implementarea răspunderii art. 118 alin. 3 Cod civil. Acest rezultat nu corespunde
scopului art. 118 alin. 3 Cod civil. Pentru crearea unui echilibru între interesele participanţilor considerăm necesară
dovada prima facie. Totuşi, simpla dovadă a existeţei unei participaţiuni majoritare nu este suficientă. Reclamantul
poate face, însă, dovada existenţei unei sau mai multor dispoziţii directe (supra 2 c) date de către întreprinderea cu
participaţiune majoritară, a existenţei unor relaţii interpersonale strînse între întreprinderi, a unor dispoziţii indirecte
sau a unor indicii ferme de natură a permite asumarea prezumtiei, că acestea datorită naturii lor ar fi putut cauza
insolvabilitatea întreprinderii în participaţiune majoritară. Pîrîtului (întreprinderii cu participaţiune majoritară) îi va
reveni, în acest caz, dovada lipsei dispoziţiilor date întreprinderii în posesiune majoritară sau a lipsei raportului de
cauzalitate între influenţa exercitată asupra întreprinderii în participaţiune majoritară şi insolvabilitatea acesteia.
c) Sarcina probei în vederea exonerării de răspundere a întreprinderii cu participaţiune majoritară (supra 4) îi
revine acesteia în calitate de pîtît.
6. Aspecte de lege ferenda.
a) Răspunderea subsidiară prevăzută la art. 118 alin. 3 Cod civil are ca punct de pornire participaţiunea majoritară,
directă sau indirectă, în capitalul social al unei întreprinderi sau majoritatea voturilor acesteia. Neîndeplinirea acestei
condiţii are drept efect lipsa răspunderii. Totuşi, există situaţii cînd o întreprindere care nu deţine participaţiunea
majoritară inntr-o altă întreprindere poate, după caz, exercita o influenţă asupra acesteia ce poate cauza
insolvabilitatea întreprinderii. Aceste cazuri nu vor putea fi subsumate art. 118 alin. 3 Cod civil, întrucît lipseşte
condiţia existenţei unei participaţiuni majoritare. Asemenea situaţii au fost reglementate de art. 119 alin. 1 Cod
civil sub noţiunea de dependenţă. Pentru realizarea scopului art. 117 urm. Cod civil este necesar und corectiv
legislativ. Acesta se poate realiza prin transferarea art. 118 alin. 3 în art. 119 alin. 3 şi substituirea condiţiei
participaţiunii majoritare cu aceea a raportului de dependenţă. Pînă la o modificare eventuală a textului de lege
insanţa poate, oricum, aplica art. 118 alin. 3 Cod civil şi asupra celorlalte cazuri prin intermediul analogiei legii
conf. art. 5 alin. 1 Cod civil.
b) Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede răspunderea întreprinderii cu participaţiune majoritară faţă de întreprinderea
în participaţiune majoritară. Prin urmare, întreprinderea în participaţiune majoritară însăşi nu are dreptul de a cere de
la întreprinderea cu participaţiune majoritară acoperirea creanţelor creditorilor săi. De asemenea, nici
administratorul insolvabilităţii nu poate exercita un asemena drept împotriva întreprinderii dominante, întrucît un
asemena drept al întreprinderii în participaţiune majoritară nu există. Dreptul de a trage la răspundere întreprinderea
cu participaţiune majoritară aparţine creditorilor întreprinderii în participaţiune majoritară cu creanţe nesatisfăcute
din masa debitoare. Considerăm această situaţie defavorabilă pentru creditori. Aceştia sînt nevoiţi de a acţiona în
mod individual întreprinderea cu participaţiune majoritară, nedispunînd adesea nici de experienţa şi nici de accesul
deplin la informaţiile legate de afacerile şi de aspectele legate de conducerea societăţii în participaţiune majoritară.
De asemenea, riscul suportării cheltuielilor de judecată va constitui o barieră majoră în exercitarea acestui drept. De
regulă, doar creditorii instituionalizaţi sau cei versaţi vor reuşi exercitarea cu succes a unei asemena acţiuni în
răspundere subsidiară. De aceea, considerăm necesară configurarea răspunderii subsidiare a întreprinderii cu
participaţiune majoritară drept răspundere faţă de întreprinderea în participaţiune majoritară. Într-un asemenea
caz, dreptul întreprinderii în participaţiune majoritară ar putea fi exercitat în cazul procesului de insolvabilitate de
către administratorul insolvabilităţii.
c) Art. 118 alin. 3 Cod civil prevede expres doar răspunderea juridică a întreprinderii cu participaţiune majoritară.
Întrucît participaţiunea majoritară poate exista şi indirect, prin interpunerea de alţi titulari, este necesară instituirea
răspunderii subsidiare solidare a întreprinderilor angajate în deţinerea participaţiunii majoritare (art. 530 urm. Cod
civil). Aceasta rezultă din scopul art. 118 alin. 3 Cod civil de a proteja interesele creditorilor întreprinderii în
participaţiune majoritară, indiferent de modul de deţinere a participaţiunii majoritare. Exemplu: întreprinderii X şi Y
le aparţin cîte 40% din participaţiunile întreprinderii Z; întreprinderii X îi aparţin 100% din acţiunile întreprinderii
Y; întreprinderea X va fi întreprindere cu participaţiune majoritară faţă de întreprinderea Z. Protecţia maximă a
creditorilor întreprinderii Z impun răspunderea subsidiară solidară a întreprinderilor X şi Y, întrucît acestea
acţionează în comun la darea de dispoziţii întreprinderii Z care duc la insolvabilitatea acesteia. Răspunderea solidară
nu va împiedica, ulterior, exercitarea drepurilor la regres între debitorii solidari (X şi Y) conform regulilor generale
(art. 544 Cod civil).

Articolul 119. Intreprinderea dependenta si intreprinderea dominanta

(1) Intreprindere dependenta este intreprinderea asupra careia o alta intreprindere (intreprinderea
dominanta) poate exercita in mod direct sau indirect o influenta dominanta.
(2) Se prezuma ca o intreprindere in posesiune majoritara este dependenta de intreprinderea cu
participatiune majoritara in ea.

I. Generalităţi
1. Obiectul normei. Art. 119 alin. 1 Cod civil reglementează raportul de dependenţă între două întreprinderi.
Legea prevede dependenţa drept un raport de afiliere de sine stătător (art. 117 lit. b). Totodată, raportul de
dependenţă este conceput ca şi noţiune centrală a raporturilor de afiliere. Raportul de dependenţa este completat, pe
de o parte, de prezumţia de dependenţă a art. 119 alin. 2 Cod civil, care stabileşte legătura cu art. 118 Cod civil. Pe
de altă parte, dependenţa constituie fundamentul prezumţiei existenţei unui concern a art. 120 alin. 3 Cod civil, dacă
existenţa unui raport de dependenţă nu poate fi combătută (infra art. 120, III, V, VI).
2. Deosebiri. Raportul de dependenţă reglementat de art. 119 alin. 1 Cod civil se deosebeşte de raportule juridice de
dependenţă cunoscute pînă în prezent de legislaţia în vigoare. Noţiunea este foarte largă (infra II), cuprinzînd toate
posibilităţile directe sau indirecte, garantate din punct de vedere juridic, de influenţare a deciziilor unei întreprinderi.
Legea nu prevede elemente constitutive suplimentare, ca de ex. art. Art. 9 alin. 8 Legea 1134/1997. Raportul de
dependenţă reglementat de art. 119 alin. 1 Cod civil cuprinde toate raporturile de depenendenţă, inclusiv cele în care
influenţa dominantă este exercitată sau poate fi exercitată într-un mod sigur şi decisiv datorită participaţiunii
majoritare în capitalul social sau deţinerii majorităţii de voturi. Art. 119 alin. 1 Cod civil nu deosebeşte între
intensitatea dependenţei („dependenţă simplă” sau „dependenţă calificată”=control), întrucît în toate cazurile
existenţei unei posibilităţii influenţei dominante pot apărea riscuri specifice pentru întreprinderea dependentă sau
creditorii acesteia.
II. Raportul de dependenţă (art. 119 alin. 1)
1. Preliminarii. a) Legiuitorul a ales o definiţie extensivă a noţiunii de dependenţă în vederea cuprinderii tuturor
situaţiilor posibile de influenţare directă sau indirectă a unei întreprinderi. Impedimentele practice la stabilirea
existenţei unei inflenţe dominante în circumstanţe neclare nu pot servi drept cauză pentru restrîngerea definiţiei de
dependenţă. Din contra, noţiunea largă a dependenţei este menită de a cuprinde şi acele situaţii, în care o
întreprindere recurge la metode sau structuri confuze în vederea exercitării influenţei dominante asupra alteia în
scopul eludării dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil.
b) Un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil există atunci, cînd, privită din perspectiva unei
întreprinderi independente din punct de vedere juridic (supra art. 117, III-VI), aceasta se află în situaţia în care o altă
întreprindere poate exercita direct sau indirect o influenţă dominantă asupra acesteia. Posibilitatea de a exercita o
influenţă dominantă este suficientă. Această posibilitate trebuie însă să fie constantă, cuprinzătoare şi fundamentată
juridic.
2. Posibilitatea exercitării influenţei dominante. a) Influenţa dominantă. Noţiunea influenţei dominante rezultă
tacit din scopul art. 119 alin. 1 Cod civil de a cuprinde toate influenţele posibile asupra întreprinderii de natură a
dezechilibra balanţa între organele de conducere, inclusiv de control, prevăzută pentru întreprinderile independente.
Dezechilibrul creat în urma unei influenţe asupra întreprinderii are drept efect posibilitatea implementării unor
scopuri proprii în detrimentul întreprinderii, asociaţilor minoritari sau a creditorilor întreprinderii. O influenţă este
dominantă atunci, cînd prin natura acesteia ea corespunde cel puţin nivelului influenţei rezultînd dintr-o
participaţiune majoritară în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil. Condiţia posibilităţii de impunere a executării de către
întreprinderea dependentă a dispoziţiilor rezultînd din influenţa dominantă a unei alte întreprinderi nu este necesară,
ea îngustînd in mod neîntemeiat domeniul de aplicare a art. 119 alin. 1 Cod civil. Numirea de persoane loiale în
organele de conducere a unei întreprinderi permite asumarea eventualităţii unui comportament loial întreprinderii
dominante.
b) Posibilitatea exercitării. Exercitarea efectivă a influenţei dominante asupra unei întreprinderi nu este necesară
conform art. 119 alin. 1 Cod civil, posibilitatea exercitării fiind suficientă („poate exercita”). Posibilitatea exercitării
influenţei dominante trebuie, însa, să fie constantă şi cuprinzătoare.
Constant înseamnă posibilitatea exercitării influenţei pentru o anumită perioadă de timp, fără condiţia existenţei
unui cadru temporal legal prestabilit. Este vorba mai mult de certitudinea exercitării, decît de continuitatea acesteia.
Posibilitatea doar accidentală de a exercita o influenţă momentană asupra întreprinderii este insuficientă. În cazul în
care posibilitatea exercitării influenţei depinde de colaborarea (benevolă) a altor titulari (de. ex. alţi asociaţi în baza
unor convenţii de exercitare a drepturilor la vot într-un anumit mod) dependenţa există doar atunci, cînd colaborarea
acestora este constantă pentru o anumită perioadă de timp. Ea încetează odată cu încetarea colaborării titularilor de
drepturi.
Posibilitatea exercitării unei influenţe dominante este cuprinzătoare atunci, cînd influenţa poate fi exercitată cel
puţin asupra politicii personalului întreprinderii, întrucît prin numirea de persoane loiale în cadrul organelor acesteia
se poate asigura o racordare a întreprinderii la interesele întreprinderii dominante. O întreprindere va fi dependentă
chiar şi în cazul în care influenţarea politicii personalului întreprinderii este imposibilă, dacă o altă întreprindere
poate influenţa unul sau mai multe din sferele centrale ale activităţii întreprinderii ca de ex. a politicii financiare, de
producţie, de desfacere, de investiţie, etc.
c) Fără impotanţă este modul în care întreprinderea are direct sau indirect, prin intermediul altor titulari,
posibilitatea exercitării inlfuenţei dominante.
3. Modurile de influenţare. a) Posibilitatea exercitării influenţei dominante trebuie să fie fundamentată juridic de
dreptul privind organizarea juridică a întreprinderilor (după caz a dreptului societăţilor comerciale), adică să
pătrundă în structura internă a întreprinderii.
b) Dependenţa de facto faţă de o întreprindere, de. ex. în baza unor contracte de credit, de livrare sau distribuire, nu
constituie dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil, nici atunci, cînd acestea coexistă cu participaţiuni într-o
întreprindere, care de sine stătătăr nu oferă posibilitatea exercitării unei influenţe dominante. Chiar şi în cazul
contractelor just-in-time sau a contractelor de franchising (art. 1171 urm. Cod civil) care pot avea ca efect o
dependenţă economică considerabilă faţă de întreprindere nu constituie un raport de dependenţă în sensul art. 119
alin. 1 Cod civil).
c) Participaţiunea majoritară (în capitalul social sau a majorităţii drepturilor la vot) atrage implicit prezumţia de
dependendenţă art. 119 alin. 2 Cod civil. Participaţiunile minoritare (în capitalul social sau a unui număr minoritar
de drepturi la vot) vor fi suficiente pentru aplicarea art. 119 alin. 1 Cod civil atunci, cînd datorită circumstanţelor
concrete (prezenţei reduse a asociaţilor în adunările generale; dispoziţii speciale ale actelor constitutive ale
întreprinderilor; convenţii între asociaţi, etc.) acestea oferă (constant) posibilitatea exercitării unei influenţe
dominante. Doar posibilitatea de blocare a deciziilor în organele întreprinderii nu constituie influenţă dominantă,
întrucît aceasta nu poate canaliza cu siguranţă întreprinderea în direcţia dorită şi nici nu o poate forţa la adoptarea
anumitor decizii concrete. În cazul societăţilor pe acţiuni, drepturile exercitate de către instituţiile de credit rezultînd
din acţiunile deţinute in depot nu constituie influenţă dominantă, deoarece instuţiile exercită drepturile în bază de
mandat (oricînd revocabil) şi sînt supuse indicaţiilor acţionarilor.
c) Un contract de subordonare a administrării întreprinderii unei alteia (art. 120 alin. 2 Cod civil; infra art. 120,
IV) va constitui prin definiţie un concern şi, implicit, un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil.
Contractele de transfer a venitului unei întreprinderi alteia (art. 120 alin. 2 Cod civil) nu conduc per se şi la
existenţa unui raport de dependenţă. Un asemenea contract, totuşi, poate constitui un indiciu ferm pentru asumarea
unui asemenea raport. Încorporarea unei întreprinderi (art. 120 alin. 2 Cod civil) alteia presupune existenţa unui
raport de dependenţă.
III. Formele dependenţei
1. Dependenţa directă şi indirectă. Conform Art. 119 alin. 1 Cod civil un raport de dependenţă poate exista atît
prin posibilitatea directă cît şi indirectă de a exercita o inlfuenţă dominantă asupra unei întreprinderi. Indirect
înseamnă că o întreprindere are posibilitatea (supra II 2) exercitării unei influenţe dominante prin interpunerea unei
sau mai multor alte întreprinderi sau terţi (supra art. 118, VI).
2. Dependenţa multiplă. a) Dependenţa multiplă simplă există atunci, cînd un terţ (întreprindere în sensul art.
117 urm. Cod civil) cu posibilitatea de a exercita o influenţă dominantă asupra unei întreprinderi este obligat de a
exercita această influenţă conform dispoziţiilor unei alte întreprinderi. În acest caz nu este necesară dependenţa
terţului de întreprindere, obligaţia executării dispoziţiilor întreprinderii de către terţ putînd avea temei contractual
sau legal. Cazul în care terţul nu este dependent de întreprinderea a cărei dispoziţii este obligat să le execute este
numită dependenţă multiplă simplă.
b) Dependenţa multiplă suprapusă există în cazul în care un terţ (întreprindere în sensul art. 117 urm. Cod civil),
pe lîngă posibilitatea exercitării unei influenţe dominante asupra unei întreprinderi, este la rîndul său dependent de o
altă întreprindere. Acesta este cazul întreprinderilor mamă-fiică-nepoată-etc., în care întreprinderea fiică este
dependentă de întreprinderea mamă, iar întreprinderea nepoată de întreprinderea fiică. Întreprinderea nepoată va fi
dependentă direct de întreprinderea fiică şi indirect de întreprinderea mamă. Dependenţa multiplă suprapusă nu se
limitează doar la unul sau două segmente, acestea putînd fi continuate de nenumărate ori, în măsura în care sînt
întrunite condiţiile existenţei unui raport de dependenţă în fiecare segment conf. art.119 alin. 1 Cod civil.
3. Întreprinderi comune (joint ventures). Înfiinţarea unor întreprinderi comune nu fundamentează în mod automat
un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Un asemenea raport depinde de împrejurările de fapt
concrete şi de raporturile între întreprinderile fondatoare. În cazul în care o întreprindere fondatoare poate exercita o
inflenţă dominantă asupra întreprinderii comune, aceasta va fi întprindere dominantă faţă de întreprinderea comună.
În cazul în care nici una din întreprinderile fondatoare nu poate influenţa întreprinderea comună (de ex.
participaţiunea 50:50 sau 33,3:33,3:33,3), existenţa unui raport de dependenţă depinde de faptul, dacă între
întreprinderile fondatoare există un cadru contractual bine definit care permite exercitarea comună a influenţei
dominante asupra întreprinderii comune. În asemenea cazuri întreprinderile fondatoare vor fi întreprinderi
dominante.
IV. Prezumţia de dependenţă (art. 119 alin. 2)
1. Scop, condiţii, efectle juridice. a) Art. 119 alin. 2 Cod civil prevede prezumţia de dependenţă a unei
întreprinderi în posesiune majoritară faţă de întreprinderea cu posesiune majoritară. Întrucît raportul de
dependenţă va rezulta, de regulă, din participaţiunea în capitalul social sau deţinerea de voturi într-o
întreprindere, legiuitorul a reglementat acest caz în mod deosebit. Scopul normei este completarea noţiunii
raportului de dependenţă, contribuind astfel la crearea unui cadru juridic stabil.
b) Condiţia aplicării art. 119 alin. 2 Cod civil este existenţa unei participaţiuni majoritare în sensul art. 118
alin. 1 Cod civil (supra art. 118, III-V, VII). Regulile privnd atribuirea participaţiunilor se aplică în mod
corespunzător la calcularea participaţiunii majoritare (supra art. 118, VI).
c) Efectul juridic direct al prezumţiei art. 119 alin. 2 Cod civil este răsturnarea sarcinii probei. Sarcina probei
privind independenţa întreprinderii (lipsei posibilităţii de exercitare a unei influenţe dominante) revine
aceluia care o invocă, acesta fiind, de regulă, întreprinderea cu participaţiune majoritară. Efectul juridic
indirect al prezmţiei dependenţei este prezumpţia existenţei unui concern conf. art. 120 alin. 3 Cod Civil
(infra art. 120, VI).
2. Răsturnarea prezumţiei de dependenţă. a) Art. 119 alin. 2 Cod civil instituie o prezumţie de dependenţă
relativă, ea putînd fi răsturnată prin dovada independenţei întreprinderii în participaţiune majoritară.
b) Prezumţia de dependenţă poate fi răsturnată prin dovada lipsei posibilităţii de exercitare a unei influenţe
dominante. Faptul neexercitării (de facto a) influenţei dominante asupra întreprinderii este irelevant, pentru
aplicarea art. 119 alin. 1 Cod civil fiind suficientă posibilitatea exercitării influenţei dominante (supra II). De
asemenea, simpla promisiune a întreprinderii cu participaţiune majoritară de a nu exercita inflenţa
dominantă nu este suficientă pentru dovada independenţei unei întreprinderi. Indispensabil pentru
independenţa întreprinderii este un fundament neechivoc, care să garanteze lipsa posibilităţii de exercitare a
influenţei dominante.
3. Probe. a) În cazul existenţei unei participaţiuni majoritare în capitalul social în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil
întreprinderea cu participaţiune majoritară poate face dovada lipsei majorităţii drepturilor la vot în
întreprinderea în participaţiune majoritară, dovedind astfel lipsa influenţei dominante. Totuşi, simpla
dovadă a lipsei majorităţii voturilor nu este suficientă, necesară fiind concomintent şi dovada lipsei
posibilităţii exercitării de facto a influenţei, de ex. datorită prezenţei reduse a asociaţilor în adunarea generală
a întreprinderii în participaţiune majoritară.
b) În cazul participaţiunii majoritare prin deţinerea majorităţii voturilor într-o întreprindere, întreprinderea cu
participaţiune majoritară poate face dovada, că datorită dispoziţiilor actelor constitutive ale întreprinderii în
participaţiune majoritară, a unor restricţii a drepturilor la vot, a unor contracte speciale de transferare a
dreptului la vot unui terţ independent, etc., nu are posibilitatea exercitării unei influenţei dominante asupra
întreprinderii în participaţiune majoritară. În cazul societăţilor de persoane important este, de asemenea,
dacă în actul de constituire a societăţii s-a prevăzut un alt mod de conducere a societăţii decît cel prevăzut de
lege (art. 123 alin. 2; art. 138 alin. 1, 123 alin. 2 Cod civil). O neexercitare de facto a influenţei dominante nu
este suficientă, indispensabilă fiind imposibilitatea fundamentată juridic de a exercita o influenţă dominantă
asupra întreprinderii în participaţiune majoritară.

Articolul 120. Concernul si intreprinderea concernului

(1) Daca mai multe intreprinderi, fara ca sa depinda una de alta, sint reunite sub o conducere unica, atunci
ele formeaza un concern. Fiecare este intreprindere a concernului.
(2) Se considera ca formeaza un concern intreprinderile intre care exista un contract prin care o
intreprindere subordoneaza administrarea sa unei alte intreprinderi sau se obliga sa verse intregul venit unei
alte intreprinderi ori intreprinderile dintre care una este integrata (incorporata) alteia.
(3) Se prezuma ca intreprinderea dominanta formeaza cu intreprinderea dependenta un concern.

I. Generalităţi
1. Obiectul normei. Art. 120 Cod civil introduce noţiunea de concern. Criteriul pricipal de definire a concernului
este reunirea a două sau mai multe întreprinderi (independente din punct de vedere juridic [supra Art. 117, VII], dar
nu neapărat şi din punct de vedere economic) sub o conducere unică. Scopul normei este cuprinderea întreprinderilor
reunite sub o conducerea unică într-un termen unic de concern. Importanţa reglementării este la momentul actual
greu de stabilit, deoarece în prezent nici în Codul civil şi nici în alte acte normative nu există dispoziţii concrete care
să folosească concernul drept criteriu de referinţă pentru anumite efecte juridice. Pentru curpinderea riscurilor
rezultînd din raporturile de afiliere este suficient deja existenţa unui raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1
Cod civil (altfel în cazul concernelor orizontale, infra II).
2. Noţinea de conducere unică. a) Condiţia principală a existenţei unui concern o constituie conducerea unică a
două sau mai multe întreprinderi. Legea nu defineşte termenul de conducere unică. Aceasta poate fi privită atît un
sens restrîns cît şi într-un sens larg.
b) În sens restrîns, prin conducere unică a două sau mai multor întreprinderi se înţelege o conducere (planificare,
executare, contol) cuprinzătoare şi armonizată a tuturor (sau majorităţii) segmentelor organizatorice şi domeniilor de
activitate a întreprinderilor antrenate într-un concern. O noţiune stricto sensu a conducerii unice are drept efect
conceprea concernului ca o entitate economică, întrucît conducerea unică trebuie să cuprindă coordonarea tuturor
(sau majorităţii) domeniilor de activitate a tuturor întreprinderilor concernului.
c) În sens larg, prin conducere unică a mai multor întreprinderi se întelege conducerea (planificare, executare,
contol) armonizată a cel puţin unui segment de activitate a întreprinderilor concernului, ca de ex. producţia,
desfacerea, planificarea, organizarea, etc. În special conducerea unică a finanţelor întreprinderilor este suficientă
pentru existenţa unui concern. Considerăm definiţia lato sensu a conducerii unice ca fiind cea mai apropiată
scopului urmărit de art. 117 urm. Cod civil. Noţiunea stricto sensu restrînge în mod neîntemeiat domeniul de
aplicare a art. 118 Cod civil. Chiar şi în cazul în care art. 117 urm. Cod civil vor fi interpretate ca fiind concomitent
şi un fundament pentru organizarea juridică a activităţii economice a mai multor întreprinderi sub o conducere
unică, noţiunea lato sensu a conducerii unice este suficientă pentru cuprinderea şi a întreprinderilor conduse unic
într-un sens restrîns.
3. Formele conernelor. Concernele pot fi împărţite în orizontale şi verticale. Deosebirea între acestea constă în
existenţa unui raport de dependenţă (în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil) în cazul concernelor verticale, concernele
orizontale fiind constituite din întreprinderi independente. În funcţie de fundamentul juridic al dreptului de a exercita
conducerea unică, concernele pot fi împărţite în contractuale şi de fapt. În cazul primelor, fundamenul juridic este
un contract menţionat la art. 120 alin. 2 sau o decizie de încorporare. Conducerea unică în cazul concernelor de fapt
nu are fundament contractual, acesta variind în funcţie de circumstanţele concrete (infra IV).
4. Întreprindere a concernului. Toate întreprinderile reunite (orizontal sau vertical) sub o conducere unică sînt
întreprinderi ale concernului. Astfel, nu numai întreprinderea mamă şi fiică constituie asemenea întreprinderi, ci, de
asemenea, şi întreprinderea nepoată, strănepoată, etc., precum şi acele întreprinderi nepoate, strănepoate, etc. care
aparţin unor întreprinderi fiice diferite constituie între ele întreprinderi ale concernului.
5. Protecţia concurenţei. Aplicarea art. 120 Cod civil nu exclude aplicarea normelor privind protecţia concurenţei
(de ex. Legea 1103/2000). Ambele reglementări se vor aplica concomitent. Art. 118 Cod civil nu constituie un
fudament juridic pentru legitimarea unor grupuri de întreprinderi de natura a leza libera concurenţă. Formarea de
concerne în sensul art. 118 Cod civil este supusă în continuare controlului normelor privind protecţia concurenţei.
II. Concern orizontal (Art. 120 alin. 1)
1. Noţiune. Art. 120 alin. 1 Cod civil reglementează concernul orizontal. Termenul de „concern orizontal” nu este
prevăzut de lege, acesta poate fi însă utilizat ca termen generic pentru identificarea mai simplă a elementelor
constitutive ale art. 129 alin. 1 Cod civil.
2. Condiţii. a) Întreprinderile antrenate într-un concern orizontal trebuie să fie întreprinderi în sensul art. 117 urm.
Cod civil (supra art. 117, III-VI). b) Întreprinderile trebuie reunite sub o conducere unică. Legea nu prevede modul
de reunire sub o conducere unică, aceasta putînd avea loc atît pe cale contractuală, cît şi prin alte intrumente de fapt.
c) Întreprinderile trebuie reunite în scopul conducerii unice (supra I 2). Considerăm conducerea unică în sens
restrîns ca fiind necesară şi suficientă. d) Un concern orizontal conf. art. 120 alin. 1 Cod civil este doar atunci
posibil, cînt între întreprinderi nu există un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Pentru aplicarea
art. 119 alin. 1 Cod civil este condiţia independenţei din punct de vedere juridic a întreprinderilor antrenate este
indispensabilă. În caz contrar va exista un concern vertical (infra III, IV). f) Existenţa unui conern în sensul art. 120
alin. 1 Cod civil presupune existenţa a cel puţin două întreprinderi. Această condiţie nu este prevăzută expres de
lege, ea rezulînd însă tacit din esenţa unui grup de întreprinderi.
3. Concern orizontal contractual. a) Un concern orizontal contractual în sensul art. 120 alin. 1 Cod civil există
atunci, cînd reunirea a două sau mai multe întreprinderi independente din punct de vedere juridic sub o conducere
unică are loc prin încheierea unic contract. Legea nu prevede nici condiţii de formă şi nici privind conţinutul
acestuia, acestea fiind lăsate la latitudinea participanţilor conform principiului libertăţii contractuale. Fără
importanţă este modul de conducere unică a întreprinderilor prevăzut în conctract, adică dacă aceasta se realizează
în comun, doar de o singură întreprindere sau prin crearea unor organe speciale în acest scop. Necesar este, însă, ca
prin încheierea contractului să nu se nască între întreprinderi sau faţă de un terţ un raport de dependenţă (art. 118
alin. 1 Cod civil), deoarece în acest caz vom fi în prezenţa unui concern contractual vertical (art. 120 alin. 2 Cod
civil). Natura juridică a unui contract de reunire a întreprinderilor sub o conducere unică va fi, de regulă, un contract
de societate civilă în sensul art. 1339 Cod civil. De asemenea, încheierea unui contract de administrare fiduciară
între întreprinderi poate da naştere, după caz, unui concern orizontal contractual.
b) Un contract prin care se naşte un concern orizontal contractual în sensul art. 120 alin. 1 Cod civil trebuie deosebit
de contractul de subordonare a administrării întreprinderii unei alteia în sensul Art. 120 alin. 2 Cod civil, întrucît
prin reunirea sub o conducere comună nu se nasc raporturi de subordonare între întreprinderi, acestea ramîn în
continuare pe poziţie de egalitate (idependente).
c) La încheierea unui contrat de reunire a mai multor întreprinderi sub o conducere unică se vor respecta dispoziţiile
privind protecţia concurenţei (supra I, 5).
4. Concern orizontal de fapt. Reunirea mai multotr întreprinderi independente din punct de vedere juridic sub o
conducere unică poate avea loc şi fără încheierea unui contract. Modul de reunire sub o conducere unică trebie
stabilit în fiecare caz concret. Conducerea unică poate fi realizată, de ex., prin exercitarea unor funcţii de conducere
a mai multor întreprinderi de către aceeaşi persoană. Condiţia esenţială, în toate cazurile, este lipsa unui raport de
dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Simpla coordonare a activităţii întreprinderilor nu este suficientă,
necesară fiind exercitarea unei conduceri unice (supra I, 2).
III. Concern vertical (noţiune)
Art. 120 alin. 2 şi 3 Cod civil nu prevăd nici termenul de concernului vertical şi nici o definiţie a acestuia. Termenul
de concern vertical urmează a fi folosit în comentar în scopul simplicării identificării art. 120 alin. 2 şi 3 Cod civil.
Definiţia concernului vertical rezultă din esenţa art. 120 alin. 2 Cod civil, acesta existînd atunci, cînd două sau mai
multe întreprinderi (independente din punct de vedere juridic) dependente una de alta, sînt reunite sub o conducere
unică. Un concern vertical presupune, deci, existenţa unui raport de dependenţă între întreprinderile concernului
reunite sub o conducere unică. În cazul art. 120 alin. 2 acest raport de dependenţă şi implicit existenţa unui concern
vertical este prezumat absolut. Art. 120 alin. 3 Cod conţine o prezumţie relativă a existenţei unui concern vertical. În
funcţie de fundamentul juridic al raportului de dependenţă pot fi deosebite concerne verticale contractuale şi
concerne verticale de fapt.
IV. Concern vertical contractual sau prin încorporare (Art. 120 alin. 2)
1. Prezumpţia absolută. Art. 120 alin. 2 Cod civil instituie prezumţia absolută a existenţei unui concern în cazul în
care între întreprinderi există un contract de subordonanre a administraţiei unei alteia sau unui contract de transfer a
venitului unei întreprinderi precum şi în cazul încorporării unei întreprinderi alteia. Prezumţia este absolută („se
consideră”). Dovada contrarie nu este admisibilă. Enumerarea cazurilor este exhaustivă, interpretarea art. 120 alin. 2
Cod civil fiind permisă doar restrictiv.
2. Concern vertical contractual. a) Legea prevede două cazuri, în care încheierea unui contract duce la naşterea
unui concern vertical. Dispoziţiile legale sînt foarte sumare, necesitînd stringent, datorită efectelor juridice a
acestora asupra întreprinderilor antrenate într-un concern, o concretizare cît mai detaliată. Legea nu conţine detalii în
privinţa formei sau conţinutului contractelor. Considerăm cel puţin forma scrisă necesară. În special în vederea
protecţiei întreprinderii dependente autentificarea notarială a contractului şi/sau înregistrarea acestuia în registrul de
stat al întreprinderilor oferă protecţie maximă. De asemenea, legea nu prevede nici condiţia existenţei unei hotărîri
a adunării generale a întreprinderilor contractante. În măsura în care o asemenea condiţie nu rezultă din dispoziţiile
speciale privind formele societăţilor comerciale concrete, considerăm de lege ferenda includerea unei asemenea
condiţii generale precum şi a unui cvorum adecvat (3/4 din numărul de voturi sau capital social) drept indispensabile
pentru garantarea drepturilor asociaţilor minoritari şi a creditorilor întreprinderilor contractante. La calificarea unui
contract drept contract de subordonare a administraţiei unei întreprinderi altei întreprinderi sau de vărsare a venitului
unei alte întreprinderi este important conţinutul acestora, nu denumirea lor.
b) Contract de subordonare a administraţiei unei întreprinderi alteia se încheie între două întreprinderi în sensul
art. 117 urm. Cod civil. Privite prin prisma scopului dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil, întreprinderile a căror
conducere este subordonată alteia vor fi întreprinderile organizate în forma societăţilor comerciale (supra art. 117,
IV). Din contra, întreprindere cărora li se poate suborodona conducerea unei altor întreprinderi pot fi orice
întrprinderi, indiferent de forma juridică de organizare a acestora (supra 117, V, VI).
Contractul trebuie să subordoneze administrarea întreprinderii alteia. Noţiunea de administrare variază în funcţie
de forma de organizare juridică a întreprinderii. În general va fi vorba de subordonarea domeniilor de planificare,
coordonare, control, numirea personalului, etc. conducerii unei alte întreprinderi supraordonate. Subordonarea
administrării unei alte întreprinderi nu implică subordonarea tuturor sferelor de administrare, suficient fiind dreptul
întreprinderii supraordonate de a determina unilateral direcţiile prioritare de activitate a întreprinderii subordonate şi
posibilitatea impunerii acestora conducerii întreprinderii subordonate.
Subordonarea înseamnă dreptul întreprinderii supraordonate de a impune o anumită administrare întreprinderii
subordonate. Acest drept poate fi realizat de ex. prin dispoziţii obligatorii sau prin trimiterea de persoane loiale în
organele de conducere a întreprinderii subordonate. Prin subordonare organele întreprinderii subordonate rămîn
acesleaşi, ele exercitînd în continuare conducerea întreprinderii, însă luînd în considerare dispoziţiile sau directivele
obligaroriii ale întreprinderii supraordonate (a se deosebi de contractul de administrare fiduciară a unei întreprinderi
conf. art. 1053 urm. Cod civil, după care funcţiile organelor sînt preluate integral de o altă întreprindere).
c) Contractul de vărsare a venitului unei întreprinderi alteia există atunci, cînd una din întreprinderi se obligă a
transfera întregul venit altei întreprinderi. Privind părţile contractului a se vedea comentariile asupra contractului de
subordonare a administraţiei unei întreprinderi altei întreprinderi (supra b). Contractul se va încheia de către
organele de conducere a întreprinderilor. Dispozţiile speciale prevăzute pentru unele societăţi comerciale referitoare
la formă sau la condiţia aprobării de către adunarea generală a unor asemenea contracte se vor aplica în mod
corespunzător. A se vedea comentariile de mai sus (supra 2 a). În privinţa conţinutului indispensabilă este obligaţia
de transfer a întregului venit a întreprinderii. Prin venit se înţelege venitul anual care ar fi fost indicat în raportul
financiar anual (art. 43 urm. Legea 426/1995; MF 147/1997), dacă nu ar fi existat obligaţia de vărsare a venitului
altei întreprinderi (un venit pozitiv nu va exista, întrucît prin transferul venitului acesta va fi trecut în partea pasivă a
balanţei). În principiu, venitul trebuie vărsat întreprinderii cocontractante, întrucît aceasta va suporta riscul
insolvabilităţii întreprinderii (art. 118 alin. 3 Cod civil analog). Un contract de varsare a întregului venit în favoarea
unei terţe persoane poate fi acceptat doar cu condiţia răspunderii subsidiare solidare a întreprinderii cocontractante
şi a terţului beneficiar conf. art. 118 alin. 3 Cod civil analog pentru insolvabilitatea întreprinderii, evitîndu-se astfel
tendinţa interpunerii de întreprinderi pentru evitarea aplicării dispoziţilor legale.
3. Concern vertical prin încorporare. a) Legea nu defineşte termenul de încorporare, fiind necesară o intervenţie
legislativă concretă. Prin urmare, expunerile de mai jos reprezintă doar cîteva puncte de reper de lege ferenda pentru
o eventuală reglementare sau pentru jurisprudenţă.
b) În general prin încorporare se înţelege integrarea din punct de vedere juridic a unei întreprinderi într-o altă
întreprindere în vederea simplificării unor formalităţi şi procese de administrare imanente întreprinderilor
independente. Prin îcorporare puterea de decizie în toate domeniile administrării trece în mîinile întreprinderii în
care este încorporată întreprinderea, aceasta putînd fi condusă ca o simplă filială sau sucursală.
c) Încorporarea poate avea loc între întreprinderi în sensul art. 117 urm. Cod civil (supra art. 117, III-VI). De
regulă, întreprinderea încorporată va fi o societate pe acţiuni sau cu răspundere limitată. Întreprinderea în care
urmează a fi încorporate o altă întreprindere poate fi orice întreprindere.
d) Încorporarea presupune dobîndirea tuturor participaţiunilor sau a unei participaţiuni de cel puţin 95% din
capitalul social al întreprinderii ce urmează a fi încorporată (detalii vizînd societăţile pe acţiuni a se vedea art. 84
Legea 1134/1997; Legea 119/1998). Încorporarea necesită o hotărîre a adunării genereale a întreprinderii ce
urmează a fi încorporată cît şi o hotărîre a adunării generale a întreprinderii în care se va încorpora întreprinderea.
Întrucît încorporarea va avea drept rezultat răspunderea subsidiară întreprinderii centrale pentru obligaţiile
întreprinderii integrate conf. art. 118 alin. 3 Cod civil analog (inra 4), necesar este aplicarea unui cvorum prevăzut
pentru modificarea capitalului social al întreprinderii. Deciziile de încorporare trebuie înregistrate în registrul de stat
al întreprinderilor în vederea publicităţii acestora. În cazul existenţei de asociaţi minoritari legea trebuie să prevadă
dreptul de opţiune a acestora de a rămîne în continuare în întreprinderea încorporată sau a de a ieşi din aceasta.
Posibilă este, de asemenea, reglementarea condiţiilor în care asociatul majoritar ar avea dreptul de a „elimina”
asociaţii minoritari (squeeze out). În ambele cazuri este necesară prevederea modului de compensare a asociaţilor
minoritari. De asemenea, este necesară crearea unui mecanism de acordare de garanţii pentru creditorii întreprinderii
încorporate, dacă aceştia fac dovada plauzibilă a existeţei unor riscuri rezultînd din încorporarea întreprinderii.
4. Efectele juridice. a) Instituirea unui concern vertical pe cale contractuală sau prin încorporare atrage după sine
răspunderea subsidiară a întreprinderii supraordonate conform 118 alin. 3 (după caz analog conform art. 5 alin. 1
Cod civil). Răspunderea rezultă din caracterul sinalagmatic a unui contract, dreptului de a conduce întreprinderea,
respectiv de a obţine venitul unei alte întreprinderi, corespunzîndu-i obligaţia de a prelua riscurile juridice şi
economice a întreprinderii subordonate (paralelismul competenţei şi a răspunderii). În cazul existenţei unei
participaţiuni majoritare la încheierea unui contract de subordonare a administrării întreprinderii sau a vărsării
întregului capital sau în cazul unei hotărîri de încorporare, art. 118 alin. 3 Cod civil se va aplica direct (supra art.
118, VII). Art. 118 alin. 3 Cod civil se va aplica în mod analog conf. art. 5 alin. 1 Cod civil atunci, cînd la încheierea
unui contract meinţionat la art. 120 alin. 2 Cod civil întreprinderea supraordonată nu este întreprindere cu
participaţiune majoritară în sensul art. 118 alin. 1 Cod civil.
b) Fundamentarea răspunderii întreprinderii supraordonate ar fi mult mai simplă (de lege ferenda), dacă raspunderea
prevăzută la art. 118 alin. 3 Cod civil ar porni de la existenţa unui raport de dependenţă şi nu a participaţiunii
majoritare (supra art. 118, VII, 6). În cazurile unui concern vertical întreprinderea subordonată sau încorporată este
dependentă de întreprinderea supraordonată.
V. Concern vertical de fapt
1. Noţiune. Art. 120 alin. 3 Cod civil conţine prezumţia unui concern în cazul existenţei unui raport de dependenţă
între întreprinderi (infra V). Legea nu defineşte elementele constitutive a unui asemenea concern. Noţiunea acestuia
rezultă din art. 120 alin. 3 Cod civil analizat cumulativ cu alineatele 1 şi 2 a art. 120 Cod civil. Prin conern vertical
de fapt se înţelege raportul juridic în care una sau mai multe întreprinderi dependente sînt reunite sub o conducere
unică a întreprinderii dominante, fără ca raportul de dependeţă să existe în baza unui contract sau hotărîre de
încorporare prevăzute la art. 120 alin. 2 Cod civil. În acest caz întreprinderea dominantă va exercitata o conducere
unică de facto.
2. Condiţii. a) Un concern vertical de fapt poate lua naşte doar între întreprinderi în sensul art. 117 urm. Cod civil.
Întreprindere dominantă poate fi orice întreprindere (supra art. 117, III, V). Întreprindere dependentă va fi orice
întreprindere organizată în forma unei societăţi comerciale prev. la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra art. 117, IV). În
măsura în care raportul de dependenţă
există indirect, prin interpunerea de alţi titulari (întreprinderea A deţine o parte din participaţiuni în întreprinderea B
prin intermediul unei fundaţii C, avînd ca fondator unic întreprinderea A), aceşti titulari se vor considera, după caz,
întreprinderi dominante, respectiv dependente (fundaţia C va fi considerată drept întreprindere dependentă de
întreprinderea A, şi, după caz, întreprindere dominantă faţă de întreprinderea B) (supra art. 117, V, VI).
Întreprinderile trebuie să fie independente din punct de vedere juridic, excluse fiind filialele, sucursalele, agenţiile,
etc. (supra art. 117, VII).
b) Între întreprinderi trebuie să existe un raport de dependenţă în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil (supra art. 119,
II, III). În cazul existenţei unei participaţiuni majoritare raportul de dependenţă se prezumă conf. art. 119 alin. 2 Cod
civil (supra art. 119, IV). Raportul de dependenţă nu trebuie să rezulte dintr-un contract de subordonare a
administraţiei întreprinderii alteia, de vărsare a întregului venit altei întreprinderi sau dintr-o hotărîre de încorporare,
în aceste cazuri existînd un concern vertical în sensul art. 120 alin. 2 Cod civil (prezumţie absolută).
c) Întreprinderile dependente trebuie reunite sub o conducere unică. Pentru noţiunea de conducere unică a se vedea
supra I, 2. Exercitarea conducerii unice depinde de specificul formei de oganizare a întreprinderii. În cazul societăţii
pe acţiuni dependente impunerea conducerii unice presupune respectarea tuturor rigurozitaţilor şi formalităţilor
impuse de Legea 1134/1997 şi de statutul societăţii. Posibilitatea impunerii une conduceri unice societăţilor cu
răspundere limitată şi societăţilor de persoane depinde de dispoziţile legale speciale şi, datorită libertăţii mai largi de
dispoziţie a asociaţilor, de prevederile concrete ale actelor constitutive a acestor societăţi. Conducerea unică nu este
limitată la un singur segment (întreprinderea mamă-fiică), aceasta putînd cuprinde concomitent mai multe segmente
(întreprinderile mamă-fiică-nepoată-etc.).
d) Conducerea unică a întreprinderilor dependente trebuie exercitată în mod efectiv. Simpla posibilitate de a
exercita conducerea unică nu este suficientă pentru existenţa unui concern. Exercitarea reală a conducereii unice
reprezintă criteriul de diferenţiere între întreprinderile dependente în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil şi
întreprinderile (dependente ale) concernului în sensul art. 120 alin. 3 Cod civil. Ultimile sînt, pe lîngă raportul de
dependenţă, conduse unic efectiv de către întreprinderea dominantă, exercitarea conducerii transformîndu-le în
întreprinderi ale concernului; în cazul neexercitării efective a conducerii unice, chiar şi în prezenţa posibilităţii
exercitării acesteia, întreprinderile vor fi doar dependente în sensul art. 119 alin. 1 Cod civil.
e) Concernul vertical de fapt este prezumat în cazul existenţei unui raport de dependenţă între întreprinderi conf.
art. 120 alin. 3 Cod civil (infra V).
3. Efectele juridice. Existenţa unui concern vertical de fapt presupune exercitărea efectvă a conducerii unice a
întreprinderilor dependente. Impunerea efectivă a conducerii unice însemnă, prin urmare, obligarea la executarea
anumitor dispoziţii a întreprinderii dominante. În cazul realizării condiţiilor art. 118 alin. 3 Cod civil, întreprinderea
dominantă va fi ţinută de a răspunde subsidiar pentru obligaţiile înterprinderilor dependente ale concernului (supra
art. 118, VII). În cazul în care raportul de dependenţă nu se datorează participaţiunii majoritare, art. 118 alin. 3 se va
aplica analog (art. 5 alin. 1 Cod civil). A se vedea în acest sens supra III, 4 şi art. 118, VII 6.
VI. Prezumţia existenţei unui concern vertical de fapt (Art. 120 alin. 3)
1. Noţiune. Art. 120 alin. 3 Cod civil prevede prezumţia existenţei unui concern între întreprinderea dominantă şi
întreprinderea dependentă. Legea instituie o prezumpţie relativă („se prezumă”; altfel art. 120 alin. 2 Cod civil -
„se consideră”), dovada contrarie fiind posibilă. Prezumţia existenţei unui conern este ultimul segment din lanţul
reglementărilor legale a raporturilor de afiliere: o întreprindere în participaţiune majoritară (art. 118 alin. 1) se
prezumă (art. 119 alin. 2) a fi dependentă (art. 119 alin. 1) de întreprinderea cu participaţiune majoritară, formînd
împreună cu aceasta un concern (art. 120 alin. 3). Scopul prezumţiei concernului este răsturnarea sarcinii probei,
dovada contrariului (lipsei concernului) revenindu-i întreprinderii pîrîte.
2. Proba contrarie. a) Întreprinderea concernului poate răsturna prezumţia art. 120 alin. 3 Cod civil prin dovada
lipsei unuia din elementele constitutive ale concernului vertical de fapt (supra IV). În cazul în care întreprinderea
dovedeşte inexistenţa unui raport de dependenţă lipseşte prezumţia art. 120 alin. 3 Cod civil ca atare, întrucît va lipsi
un element constitutiv al prezumţiei înseşi. Dovada neexercitării conducerii unice are ca efect răsturnarea prezumţiei
concernului. Lipsa exercitării conducerii unice nu implică, însă, şi lipsa automată a unui raport de dependenţă în
sensul art. 119 alin. 1 Cod civil.
b) Dovada concretă necesară răsturnării prezumţiei conernului depinde de noţiunea largă sau restrînsă a conducerii
unice a concernului (supra I, 2), deoarece în funcţie de noţiunea acesteia va trebui dovedit un volum diferit de fapte.
Dovada prima facie nu este suficentă, necesare fiind dovezi substanţiale de natură a răsturna neechivoc prezumţia
legală a concernului.

§ 2. Societatea in nume colectiv

Articolul 121. Dispoziţii generale cu privire la societatea în nume colectiv

(1) Societate în nume colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică, în conformitate cu
actul de constituire, activitate de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile acesteia. Clauza prin care se limitează răspunderea nu este opozabilă terţilor.
 (2) Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. O
persoană fizică sau juridică poate fi asociatul numai al unei societăţi în nume colectiv.
(3) Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să includă sintagma în limba de stat “societate în nume
colectiv” sau abrevierea “S.N.C.”, numele sau denumirea asociaţilor. Dacă nu sunt incluse numele sau
denumirea tuturor asociaţilor, în denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau denumirea a cel puţin
unuia dintre asociaţi şi sintagma în limba de stat “şi compania” sau abrevierea “şi Co”.

1. Consideraţii introductive. Societatea în nume colectiv este considerată drept cea mai veche dintre societăţile
comerciale reglementate de dreptul comercial contemporan. În doctrină se afirmă că primele societăţi comerciale -
datând din îndepărtata antichitate - se înrudesc, cel puţin unele dintre ele, cu societatea în nume colectiv,
reglementată de dreptul actual, iar altele se aseamănă cu societatea în comandită simplă, consacrată, de asemenea,
prin normele legale în prezent în vigoare. Apreciabila vechime a societăţii în nume colectiv este legată de
simplitatea funcţionării acestei societăţi. De altfel, această simplitate explică, pe de o parte, şi faptul că multă vreme
această formă juridică societară a fost considerată de doctrină ca fiind arhetipul societăţii comerciale.
Societatea în nume colectiv se caracterizează prin întrunirea a două elemente: (a) asociaţii îşi exercită activitatea
de întreprinzător sub o firmă (denumire) colectivă şi în numele societăţii şi (b) răspund în mod solidar şi nemărginit
pentru obligaţiile sociale. Astfel, dintre toate societăţile comerciale reglementate de legislaţia în vigoare, în
societatea în nume colectiv responsabilitatea asociaţilor este cea mai gravă din câte se pot imagina, aceasta fiind în
acelaşi timp nelimitată şi solidară. De asemenea, retragerea asociatului din societatea în nume colectiv este grevată
de îndeplinirea anumitor condiţii, iar în caz de retragere răspunderea acestuia pentru obligaţiile sociale născute
anterior respectivului moment subzistă pe o perioadă destul de lungă.
Datorită acestor elemente, societatea în nume colectiv se înfăţişează ca fiind cea mai personală; în cazul ei,
elementul intuitu personae şi importanţa lui pentru constituirea şi funcţionarea societăţii este ridicat la paroxism.
Din acest motiv, de cele mai multe ori, societatea în nume colectiv se înfăţişează ca o societate familială, constituită
între membrii aceleiaşi familii (părinţi şi copii, sau fraţi şi surori ori rude de grad mai îndepărtat), iar alteori ea este
uzuală în cadrul unei anumite profesiuni (caz în care se constituie cu participarea unor membri ai aceluiaşi corp
profesional). Desigur, nimic nu se opune ca o societate în nume colectiv să fie înfiinţată de persoane fizice între care
nu există nici legături de rudenie şi nici activităţi profesionale, ci există doar relaţii de prietenie ori de consideraţie
reciprocă.
Trebuie menţionat că, în ultimii 50 de ani, în toate statele europene ponderea societăţilor în nume colectiv în
ansamblul societăţilor comerciale a scăzut simţitor, ceea ce demonstrează relativ slaba atractivitate pe care acestea o
prezintă acum pentru cei interesaţi să constituie o societate comercială. În prezent, societatea în nume colectiv
suportă concurenţa societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni, care din raţiuni practice sunt preferate
de participanţii la activitatea de antreprenoriat. Există o explicabilă predilecţie a marii majorităţi a celor care doresc
să creeze o societate comercială să-şi valideze această dorinţă constituind fie o societate cu răspundere limitată (şi
mai ales o astfel de societate), fie o societate pe acţiuni, deoarece aceste forme juridice societare le conferă mai
multă certitudine şi mai multă securitate juridică cel puţin în ceea ce priveşte patrimoniul lor. Într-adevăr, avantajele
oferite de societatea în nume colectiv decurgând din simplitatea formalităţilor de constituire şi a mecanismului de
funcţionare sunt în mare măsură umbrite de responsabilitatea nelimitată a asociaţilor pentru datoriile sociale. Acest
gen de responsabilitate creează în persoana asociaţilor un puternic sentiment de insecuritate referitor la patrimoniul
lor, şi totodată o remarcabilă reţinere de a-şi asuma riscurile inevitabile pe care le implică orice afacere comercială.
Ori, în cazul societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni, ambele constituite pe ideea responsabilităţii
limitate a asociaţilor pentru datoriile sociale, fiecare participant are sentimentul deplinei securităţi a propriului său
patrimoniu, ceea ce îi conferă şi curajul necesar pentru asumarea riscurilor pe care le implică afacerile comerciale.
În aceste condiţii, societatea în nume colectiv continuă să rămână preferată ca formă juridică pentru organizarea de
mici întreprinderi la care participă un număr restrâns de asociaţi, pe care îi uneşte deplina încredere reciprocă şi care
nu au veleităţi de a realiza venituri apreciabile.
Totuşi, cu toate că numărul societăţilor în nume colectiv este într-o continuă descreştere, în ultimele decenii, în
statele Europei occidentale, se observă o folosire din ce în ce mai frecventă a acestui tip de societate ca tehnică de
organizare a unor filiale comune în cadrul unor grupuri de societăţi. Astfel, societatea în nume colectiv tinde să
devină dintr-o societatea de persoane fizice o societate de societăţi.
Societatea în nume colectiv este reglementată, sub diferite denumiri, în majoritatea statelor lumii: “société en
nom collectif” (Belgia, Franţa, Luxemburg), “полноe товариществo” (Federaţia Rusă), “società in nome collettivo”
(Italia), “sociedade em nome colectivo” (Portugalia), “Sociedad Colectiva” (Spania), “offene handelsgesellschaft”
(Germania, Austria), “Kollectivgesellschaft” sau “société en nom collectif ” (Elveţia), “interessentskaber”
(Danemarca), “Avoin yhtiö” (Finlanda). Menţionăm şi faptul că există state care nu reglementează un asemenea tip
de societate, şi anume: Olanda, Grecia, Norvegia, Suedia, Liechtenstein.
2. Definiţia societăţii în nume colectiv. Cea mai veche şi, în acelaşi timp, cea mai simplă formă de societate
comercială, societatea în nume colectiv, este definită în doctrină ca “societatea constituită prin asocierea, pe baza
deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o
activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii”. O definiţiei apropiată este dată şi de Codul civil în art.121 alin.1, şi anume, “societate în nume
colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică, în conformitate cu actul de constituire, activitate de
întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia”.
Din definiţia legală a societăţii în nume colectiv rezultă următoarele caractere ale acesteia:
(a) societatea este constituită în scopul desfăşurării activităţilor de antreprenoriat şi are personalitate juridică
distinctă de cea a asociaţilor21. Această concluzie poate fi trasă atât din faptul că dispoziţiile care reglementează
societatea în nume colectiv au fost plasate în capitolul II din cod – “Persoana juridică”, cât şi din faptul că asociaţii
societăţii în nume colectiv exercită activitatea de antreprenoriat în numele societăţii - persoană juridică, iar nu în
nume propriu. În acest context, este important de remarcat că în cuprinsul Codului civil nu au fost reluate
dispoziţiile art.15 şi 16 din Legea nr.845-XII/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi şi a pct.6 din
Regulamentul societăţilor economice (R.S.E.), aprobat prin H.G. nr.500/1991, potrivit cărora societăţile în nume
colectiv şi în comandită nu au personalitate juridică, iar patrimoniul lor este inseparabil de cel al asociaţilor;
(b) la baza asocierii şi funcţionării societăţii în nume colectiv stă actul constitutiv (contractul de societate), în
cadrul societăţii în nume colectiv manifestându-se cel mai pregnant caracterul contractual al societăţii comerciale;
(c) toţi asociaţii societăţii participă nemijlocit la activitatea acesteia. Deoarece în societatea în nume colectiv toţi
asociaţii îşi riscă întreaga avere, este firesc ca aceştia să coopereze şi să se controleze reciproc;
(d) toţi asociaţii societăţii răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile contractate de aceasta, orice clauză care
ar înlătura sau limita această răspundere este nulă. Aceasta reprezintă o derogare de la regula generală, înscrisă în
art.68 alin.2 din Codul civil, conform căreia fondatorii (membrii) persoanei juridice nu răspund pentru obligaţiile
persoanei juridice. Astfel, societatea în nume colectiv reprezintă pentru creditorii sociali cea mai avantajoasă formă
de societatea comercială, deoarece în caz de neexecutare a obligaţiilor societăţii ei pot fi despăgubiţi atât din
bunurile societăţii, cât şi din bunurile personale ale asociaţilor.
3. Constituirea societăţii în nume colectiv. Constituirea societăţii în nume colectiv este reglementată, în
principal, de dispoziţiile art.106-115 din Codul civil, ce constituie dreptul comun în materia constituirii societăţilor
comerciale, dispoziţii care se completează cu normele speciale cuprinse în art.121 din cod. Întrucât regulile generale
privind constituirea societăţilor comerciale au fost examinate în cadrul comentariilor la articolele menţionate, vom
aborda doar unele aspecte specifice constituirii societăţii în nume colectiv.
Pot fi asociaţi într-o societate în nume colectiv atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Întrucât legea nu
distinge, înseamnă că şi societăţile comerciale, indiferent de forma lor, pot avea calitatea de asociaţi ai societăţii în
nume colectiv.
Participarea persoanelor juridice la o societate în nume colectiv poate ridica o serie de probleme determinate
atât de răspunderea nelimitată a asociaţilor pentru obligaţiile sociale cât şi de gradul de implicare în activitatea unei
asemenea societăţi.
Astfel, în doctrină s-au purtat discuţii în legătură cu posibilitatea dobândirii calităţii de asociat la o societatea în
nume colectiv a societăţilor cu răspundere limitată şi pe acţiuni, avându-se în vedere aparenta incompatibilitate între
răspunderea limitată pentru obligaţiile sociale a acestor societăţi şi a asociaţilor lor şi răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor societăţii în nume colectiv. În acest context s-a arătat că participarea unei societăţi cu
răspundere limitată sau pe acţiuni la înfiinţarea unei societăţi în nume colectiv nu are nici o legătură cu extinderea
răspunderii propriilor asociaţi pentru datoriile sale. Oricare dintre societăţile menţionate este subiect de drept distinct
de societatea la care dobândeşte calitatea de asociat, iar responsabilitatea pe care şi-o asumă în această calitate este
propria sa responsabilitate şi nu a asociaţilor. Vom fi astfel în prezenţa a două responsabilităţi diferite ce se situează
şi se analizează în două planuri diferite, şi anume: responsabilitatea societăţii asociat faţă de creditorii societăţii la
care participă şi responsabilitatea propriilor săi asociaţi faţă de propriii creditori sociali, întinderea celei dintâi
responsabilităţi este concordantă cu forma juridică a societăţii înfiinţate, iar întinderea celei de-a doua
responsabilităţi corespunde formei juridice a societăţii participante. În cazul în care societatea înfiinţată este o
societate în nume colectiv, iar societatea participantă este o societate cu răspundere limitată sau o societate pe
acţiuni, aceasta (adică societatea participantă) va trebui să contribuie, aidoma oricărui alt asociat al unei societăţi în
nume colectiv, după epuizarea subscripţiei sale de capital cu întregul său patrimoniu la acoperirea datoriilor sociale
faţă de creditorii ultimei societăţi (adică a societăţii în nume colectiv).
Pe de altă parte, având în vedere gradul de implicare a asociaţilor unei societăţi în nume colectiv în activitatea
acesteia, precum şi răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor, legiuitorul a înţeles să interzică participarea la o
asemenea societate atât a autorităţilor administraţiei publice, cât şi a întreprinderilor de stat şi a societăţilor pe
acţiuni în care statul deţine cel puţin 30 la sută din acţiuni (pct.4 din R.S.E. 22). Menţionăm că în proiectul Codului
civil23 se prevedea o asemenea interdicţie doar pentru stat şi unităţile administrativ-teritoriale, însă această dispoziţie
a proiectului nu se mai regăseşte, din păcate în forma finală a codului.
Legea limitează numărul asociaţilor dintr-o societatea în nume colectiv la 20 de persoane. Astfel, potrivit
art.121 alin.2 fraza I din cod, numărul asociaţilor într-o astfel de societatea nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare
21
Această trăsătură delimitează societatea în nume colectiv de societatea civilă, reglementată de art.1339-1354 C. civ., care nu este persoană
juridică.
22
Având în vedere art.2 lit.b) din Legea nr.1125-XV/2002 pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova, considerăm că
dispoziţiile R.S.E. sunt aplicabile, în lipsa unei abrogări exprese, şi în continuare, dar doar în măsura în care nu contravin prevederilor codului. În
mod concret, deoarece modificările implicite ale dispoziţiilor R.S.E. în materia societăţilor în nume colectiv sunt destul de numeroase, vom apela
la prevederile actului normativ menţionat numai în măsura în care dispoziţiile sale acoperă anumite lacune ale textelor Codului civil.
23
Elaborat de Comisia specială pentru definitivarea proiectului Codului civil constituită prin Hotărârea Parlamentului nr.1315/26.10.2000.
de 20 de persoane fizice sau juridice. Limitarea numărului de asociaţi este dispusă de legiuitor tocmai pentru a
asigura caracterul intuitu personae a societăţii în nume colectiv. Trebuie, totuşi, de precizat că o asemenea limitare
nu este cunoscută şi de alte legislaţii continentale, şi nici chiar de legislaţia Federaţiei Ruse din al cărui Cod civil au
fost, de altfel, preluate majoritatea dispoziţiilor referitoare la societatea în nume colectiv.
O altă limitare instituită de lege se referă la posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a participa doar la o
singură societate în nume colectiv (art.121 alin.2 fraza a II-a din cod). Precizăm, de asemenea, că în dezvoltarea
acestei interdicţii, art.136 alin.2 din cod stipulează că asociatul comanditat (care răspunde nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile sociale) din societatea în comandită nu va putea fi asociat într-o societate în nume colectiv, şi, respectiv,
nici asociatul unei societăţi în nume colectiv nu va putea deveni membru comanditat într-o societate în comandită.
Deşi prin aceste interdicţii legiuitorul a urmărit protejarea creditorilor sociali, prin evitarea unor situaţii în care prin
participarea unei persoane la mai multe societăţi în nume colectiv (sau societăţi în comandită) s-ar diminua
întinderea răspunderii acesteia pentru datoriile sociale, ele sunt, totuşi, criticabile, întrucât nu vor reuşi să asigure o
protecţie eficace a drepturilor de creanţă a creditorilor sociali, fiind uşor de imaginat o mulţime de alte circumstanţe
care ar putea afecta solvabilitatea asociatului cu răspundere nelimitată, circumstanţe pe care legea nu le poate
prevede.
4. Firma societăţii în nume colectiv. Pentru identificarea ei în activitatea comercială societatea în nume
colectiv, ca orice persoana juridică, trebuie să aibă o firmă şi un sediu, determinarea cărora se realizează prin actul
constitutiv. Firma folosită de societatea în nume colectiv trebuie să cuprindă, potrivit art.121 alin.3 din cod, două
elemente de identificare, ambele constând din cuvinte scrise. În primul rând, se cere ca în firmă să figureze numele
sau denumirea asociaţilor. Dacă firma societăţii în nume colectiv nu poate include numele sau denumirea tuturor
asociaţilor, aceasta va cuprinde, în mod obligatoriu, numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi
sintagma în limba de stat “şi compania” sau abrevierea “şi Co”. În cazul în care un asociat al cărui nume sau
denumire figurează în firma societăţii a ieşit din societate, firma acesteia va fi modificată în mod corespunzător. Cel
de-al doilea element component al firmei constă în menţiunea obligatorie “societate în nume colectiv”, scrisă în
întregime sau cu abrevierea “S.N.C.”.

Articolul 122. Actul de constituire al societăţii în nume colectiv

(1) În afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), în actul de constituire al societăţii în nume colectiv
trebuie să se indice:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui participant la capitalul social;
c) răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor;
d) procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi;
e) procedura de admitere a noilor asociaţi;
f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.
(2) Actul de constituire poate fi modificat numai prin votul unanim al tuturor asociaţilor.

1. Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv. Potrivit legii, la baza constituirii societăţii în nume colectiv
se află contractul de constituire (de societate) 24, semnat de toţi asociaţii (membrii) societăţii (art.62 alin.1 şi 108
alin.4 din Codul civil şi pct.8 din R.S.E.). Deşi legea nu cere fondatorilor şi redactarea unui statut (ca, de exemplu,
în cazul societăţilor pe acţiuni), nimic nu-i împiedică pe aceştia să redacteze şi un asemenea act. Această concluzie
se impune având în vedere principiul libertăţii convenţiilor în conformitate cu care părţile contractante sunt libere să
încheie orice act juridic cu condiţia ca acesta să nu aducă atingere dispoziţiilor imperative ale legii. Ori, statutul unei
societăţi comerciale este şi el, lato sensu, un act juridic, un produs al voinţei asociaţilor prin care aceştia statornicesc
reguli privind funcţionarea societăţii. Aşadar, legea nu cere în mod obligatoriu statutul pentru valabilitatea
constituirii societăţii în nume colectiv, dar nici nu interzice asociaţilor ca, dacă aceştia doresc, să-l întocmească. Într-
o asemenea ipoteză s-ar putea pune problema forţei juridice a unui asemenea statut. Considerăm că, şi în această
situaţie statutul societăţii rămâne în esenţa lui o convenţie conexă contractului de constituire, pe care îl întregeşte, fie
în sensul ca îl completează, fie în sensul că îl explicitează. Astfel că, în situaţia în care prevederile statutului vor fi,
sub anumite aspecte, contradictorii cu cele ale contractului de constituire vor avea prioritate întotdeauna stipulaţiile
contractului, deoarece legea cere pentru înfiinţarea unei societăţi în nume colectiv numai contractul de constituire nu
şi statutul. Orice neconcordanţă dintre stipulaţiile contractuale şi prevederile statutare nu poate legitima concluzia că
acestea din urmă le-ar modifica pe cele dintâi, căci statutul nu poate fi privit în nici un caz ca act juridic de
modificare a contractului de constituire.
Ca orice act juridic, şi contractul de constituire trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate:
capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor care se obligă, un obiect determinat şi licit şi o cauză
licită. În plus, acesta va trebui să prezinte şi anumite elemente specifice care îl particularizează faţă de celelalte
24
Contractul de constituire a unei societăţi (sau, cum mai este denumit, contract de societate comercială) diferă de contractul de societate civilă
reglementat de art.1339-1354 din Codul civil. Astfel, în timp ce primul contract are ca efect constituirea unui patrimoniu prin aporturile
fondatorilor, cel de-al doilea creează doar o indiviziune de bunuri. În consecinţă, în timp ce societatea civilă nu va avea niciodată personalitate
juridică în vreme ce societatea comercială, indiferent de formă, are o asemenea personalitate.
contracte. Ne referim aici la intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio societatis),
obligaţia asociaţilor de a contribui prin aporturi la formarea patrimoniului societar, precum şi participarea la
beneficii şi la pierderi. Întrucât toate aceste condiţii au mai fost analizate nu vom mai reveni asupra lor. Precizăm
doar că, în societatea în nume colectiv elementul affectio societatis este mai pregnant decât în cadrul altor societăţi.
Asociaţii dintr-o asemenea societate participând “de regulă” direct şi nemijlocit la activitatea societăţii.
În ceea ce priveşte conţinutul contractului de constituire a societăţii în nume colectiv, acesta, pe lângă
menţiunile obligatorii prevăzute la art.108 alin.1 din Codul civil va trebui să cuprindă şi o serie de dispoziţii, care
sunt prevăzute de art.122 alin.1 din Codul civil. Întrucât clauzele generale au mai fost analizate vom examina în
continuare numai aspectele specifice societăţii în nume colectiv.
Toate clauzele unui contract de societate, obligatorii potrivit legii, pot fi grupate după cum urmează:
a) Clauze de identificare. Includem aici clauzele referitoare la identificarea fondatorilor societăţii în nume
colectiv şi clauzele referitoare la individualizarea viitoarei societăţi, prin care se stabilesc denumirea (firma), forma
juridică şi sediul societăţii. Precizăm că denumirea (firma) societăţii în nume colectiv trebuie să respecte cerinţele
prevăzute de art.121 alin.3 din cod;
b) Clauze privind caracteristicile societăţii. Avem în vedere clauzele privind obiectul şi capitalul social
prezumat al societăţii. Mai exact, potrivit art.122 alin.1 lit.a)-b) din Codul civil, actul constitutiv al societăţii în
nume colectiv, va trebui să indice atât cuantumul cât şi structura şi modalitatea de constituire a capitalului social al
societăţii, inclusiv prin precizarea aporturilor fiecărui asociat, în numerar sau în alte bunuri, precum şi răspunderea
asociaţilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a acestora.
Menţionăm că, deşi în cazul societăţii în nume colectiv legea nu cere un minim de capital pentru înfiinţarea
societăţii, aceasta nu înseamnă că o astfel de societate s-ar putea constitui şi funcţiona fără capital social. Acest lucru
este greu de presupus tocmai datorită faptului că, capitalul social reprezintă principalul instrument economic pentru
realizarea scopului în vederea căruia societatea a fost constituită. Este adevărat că importanţa capitalului social în
cazul societăţii în nume colectiv este întrucâtva diminuată datorită faptului că acesta nu mai constituie singura
garanţie a creditorilor sociali pentru datoriile societăţii, ei putându-se îndrepta împotriva oricărui asociat care
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Din aceste considerente, legiuitorul, deşi prevede
obligativitatea menţionării capitalul social în actul constitutiv, nu stabileşte şi un minimum de capital necesar
constituirii societăţii. În ceea ce ne priveşte, considerăm că această atitudine a legiuitorului nu trebuie interpretată în
sensul că se lasă o libertate deplină asociaţilor de a fixa cuantumul capitalului social. Asociaţii dintr-o societate în
nume colectiv nu vor putea indica un capital simbolic, impropriu ca valoare economică de a asigura îndeplinirea
scopului societăţii. Un asemenea capital ar fi de natură să îndeplinească numai formal cerinţa instituită de art.122
alin.1 lit.a) din cod, relativă la necesitatea precizării în cuprinsul actului constitutiv a mărimii capitalului social, ceea
ce ar contraveni finalităţii urmărite de legiuitor. De aceea, în opinia noastră, cerinţa legală despre care este vorba
poate fi considerată îndeplinită doar atunci când asociaţii societăţii în nume colectiv stabilesc în actul constitutiv al
respectivei societăţi un capital rezonabil. Sintagma capital rezonabil urmând a desemna o valoare minimă a
capitalului social care, raportat la finalitatea societăţii comerciale avută în vedere, ar putea fi apreciat ca îndestulător
pentru realizarea obiectului de activitate şi, deci, implicit al finalităţii societăţii avută în vedere de asociaţi la
înfiinţarea acesteia.
O altă precizare importantă se impune cu privire la tipurile de aport permise la constituirea societăţii în nume
colectiv. După cum s-a mai arătat aporturile la capitalului social al unei societăţi comerciale pot fi în numerar,
acestea fiind obligatorii indiferent de forma societăţii, şi în natură, ce au ca obiect orice bun cu valoare economică
care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Ca regulă generală, prestaţiile în muncă şi servicii ale asociaţilor nu
pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social (art.113 alin.2 din Codul civil). O asemenea
interdicţie este motivată de faptul că aporturile în muncă şi servicii nu pot servi drept garanţie pentru creditorii
sociali, ori anume aceasta este funcţia de bază a capitalului social. Totuşi, în cazul societăţilor în nume colectiv (dar
şi în comandită) legea permite asociaţilor să efectueze astfel de aporturi, având în vedere că asociaţii răspund cu
întregul lor patrimoniu pentru datoriile sociale, iar drepturile creditorilor sociali nu sunt afectate în nici un fel.
Aporturile constând în prestaţii în muncă şi servicii nu sunt cuprinse în capitalul social al societăţii, dar asociaţii vor
avea dreptul în schimbul acestora să participe, în limitele stabilite de actul constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a
activului societăţii, fiind totodată, obligaţi să participe şi la pierderi (art.114 alin.4 din Codul civil). Menţionăm
totodată că, în accepţiunea legii, un aport în muncă şi servicii constă în obligaţia pe care şi-o asumă asociatul de a
pune la dispoziţia societăţii cunoştinţele sale tehnice, serviciile şi munca sa.
c) Clauze privind funcţionarea societăţii. Legea cere ca în actul constitutiv al societăţii să se precizeze
structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor societăţii, precum şi modul de reprezentarea
a acesteia (art.108 alin.1 lit.g)-h) din Codul civil). În plus, potrivit art.122 alin.1 lit.d)-e) din cod, actul constitutiv al
societăţii în nume colectiv trebuie să prevadă: procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi, procedura de
admitere a noilor membri, precum şi temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.
Deşi formularea acestui text de lege sugerează obligativitatea includerii unor asemenea clauze în actul constitutiv,
considerăm că din economia articolelor următoare reiese în mod clar că asemenea precizări nu sunt obligatorii.
Asociaţii vor stipula în contractul de constituire clauze cu privire la reprezentarea societăţii, procedura de adoptare a
hotărârilor sau de retragere ori excludere din societate, numai în măsura în care înţeleg să deroge de la unele norme
dispozitive ale codului. Astfel, din analiza coroborată a textele legale în materia societăţii în nume colectiv,
conchidem că asociaţii vor putea prevedea, de exemplu: situaţiile când o hotărâre se va putea adopta cu majoritatea
voturilor membrilor, prin derogare de la regula conform căreia conducerea societăţii se exercită prin acordul tuturor
membrilor (art.123 alin.1 din cod); atribuirea unui număr de voturi proporţional cotei de participare a asociaţilor,
prin derogare de la regula “un asociat – un vot” (art.123 alin.2 din cod); persoanele care vor reprezenta societatea în
nume colectiv (art.125 din cod).
d) Clauze privind modalitatea de participare la beneficii şi pierderi. Asociaţii vor preciza în actul constitutiv al
societăţii în nume colectiv modul şi proporţia de participare a fiecăruia la câştigurile şi pierderile societăţii. Cu alte
cuvinte, asociaţii vor putea stabili modul de împărţire a profitului rezultat din activitatea societăţi, inclusiv
periodicitatea şi termenele în care se va efectua această operaţiune, şi, în mod corelativ, modul în care se va face
imputarea pierderilor, derogând de la regula instituită de art.127 alin.1 din Codul civil conform căreia repartizarea
veniturilor şi imputarea pierderilor se face între asociaţi proporţional participaţiunilor fiecăruia la capitalul social.
Precizăm doar că, nu va fi posibilă inserarea unor clauze numite în doctrină leonine, precum clauza prin care
totalitatea beneficiilor se atribuie unuia dintre asociaţi sau clauza conform căreia unul dintre asociaţi să fie dispensat
de obligaţia de a participa la pierderi. Tot leonină este considerată în literatura de specialitate şi clauza prin care se
garantează unuia dintre asociaţi un minim de foloase, pentru că aceasta echivalează cu scutirea de participare la
pierderi.
Contractul de constituire a societăţii în nume colectiv va putea cuprinde orice alte clauze pe care asociaţii le
consideră necesare, cu condiţia ca prin asemenea clauze să nu se aducă atingere dispoziţiilor imperative ale Codului
civil.
Contractul de constituire se va încheia în mod obligatoriu în limba de stat şi se va semna de toţi asociaţii
fondatori (art.108 alin.4 din Codul civil). Precizăm, de asemenea, că actul constitutiv al societăţii în nume colectiv
trebuie încheiat în formă autentică (art.107 alin.1 din cod), care este cerută ad validitatem, întrucât art.110 alin.2
lit.a) din cod sancţionează cu nulitatea lipsa acesteia. Contractul de constituire va fi supus autentificării notariale în
modul stabilit de Legea nr.1453-XV/8.11.2002 cu privire la notariat. La efectuarea actelor notariale, notarii vor
verifica printre altele dacă contractul de societate nu cuprinde clauze ce contravin legislaţiei, iar în cazul existenţei
unor asemenea clauze vor refuza autentificarea lui (art.41 alin.1 din Legea cu privire la notariat).
În sfârşit, menţionăm că actului constitutiv încheiat de către asociaţii fondatori îi sunt incidente principiile
generale de drept conform cărora retragerea unui contractant se poate face numai cu acordul celorlalţi contractanţi,
moartea sau interdicţia unuia dintre ei va avea ca efect stingerea convenţiei sau continuarea acesteia de către
moştenitori, revenirea de comun acord asupra clauzelor iniţial stabilite.
2. Modificarea actului constitutiv al societăţii în nume colectiv. După cum am menţionat actul constitutiv al
societăţii în nume colectiv este contractul de constituire (de societate), a cărui problematică juridică a fost analizată
mai sus. Aşadar, atunci când se vorbeşte despre modificarea actului constitutiv al societăţii menţionate este vizat
însuşi contractul de constituire prin care se înfiinţează o astfel de societate.
Deoarece contractul de constituire a societăţii în nume colectiv este opera voinţei comune a asociaţilor
exprimată în armonie cu principiul libertăţii convenţiilor, el va putea fi modificat tot prin voinţa comună a
asociaţilor căci ceea ce s-a făcut mutuum consensus poate fi desfăcut mutuum disensus. Această regulă este
consacrată expres şi de dispoziţiile Codului civil în materia societăţilor în nume colectiv, potrivit cărora “actul de
constituire poate fi modificat numai prin votul unanim al tuturor asociaţilor” (art.122 alin.2 din cod).
Modificarea actului constitutiv al societăţii în nume colectiv este dominată de principiul simetriei actelor
juridice care presupune ca actul juridic modificator să îndeplinească aceleaşi condiţii de formă şi de fond care s-au
cerut îndeplinite de actul juridic modificat la momentul perfectării. Aşadar, contractul de constituirea a societăţii în
nume colectiv poate fi modificat din punct de vedere juridic prin voinţa comună a tuturor asociaţilor cu respectarea
condiţiilor de formă şi de fond care s-au cerut îndeplinite la perfectarea lui.
Dar care este momentul de când pot fi aduse modificări contractului de constituire şi momentul până la care pot
fi aduse asemenea modificări? După cum s-a arătat şi în doctrină, actul constitutiv al oricărei societăţi comerciale,
deci inclusiv al societăţii în nume colectiv, de principiu poate fi modificat începând cu momentul imediat următor
celui al perfectării lui. Asociaţii păstrează nealterată facultatea de a modifica actul constitutiv până la momentul
desfiinţării acestuia, fie prin declararea judecătorească a nulităţii lui, fie prin rezilierea lui de către asociaţi, fie ca
urmare a intervenţiei unei cauze generale sau speciale de dizolvare a societăţii.
În sfârşit, menţionăm că, având în vedere faptul că contractul de constituire a societăţii în nume colectiv
reprezintă cea mai importantă sursă de informare pentru terţele persoane care intră în contact cu societatea,
legiuitorul a instituit obligativitatea înregistrării modificărilor contractului la Camera Înregistrării de Sat în termen
de maxim 7 zile de la data efectuării lor, acestea dobândind eficienţă juridică numai de la data înregistrării (art.18
din Legea nr.1265-XIV/05.10.2000 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor).

Articolul 123. Conducerea societăţii în nume colectiv

(1) Conducerea societăţii în nume colectiv se exercită prin acordul tuturor membrilor. În actul de
constituire al societăţii pot fi prevăzute cazurile în care hotărârea se adoptă cu majoritatea voturilor
membrilor.
(2) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are un singur vot dacă actul de constituire nu prevede
altfel.
 1. Conducerea societăţii în nume colectiv. Organizarea societăţii în nume colectiv este la fel de simplă ca şi
cea a societăţilor civile. Legea conferă asociaţilor o libertate mai accentuată în ceea ce priveşte modul de organizare
a activităţii unei asemenea societăţi spre deosebire de societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni.
Astfel, art.123 din cod nu instituţionalizează o adunare generală a asociaţilor ca organ suprem de conducere a
societăţii în nume colectiv, deşi atribuie prerogativele decizionale privind activitatea societăţii tuturor asociaţilor.
Soluţia aleasă de legiuitor se justifică prin numărul mic de asociaţi într-o asemenea societate spre deosebire de alte
forme societare. Legiuitorul s-a limitat să instituie regula unanimităţii în ceea ce priveşte luarea deciziilor privind
activitatea societăţii. Astfel, potrivit art.123 alin.1 fraza I din Codul civil, conducerea societăţii în nume colectiv se
exercită prin acordul tuturor membrilor. Instituirea acestei reguli este determinată de necesitatea ca fiecare dintre
asociaţi să aibă un cuvânt de spus în funcţionarea societăţii, avându-se în vedere faptul că aceştia răspund nelimitat
şi solidar pentru datoriile sociale. Totuşi, regula enunţată nu are un caracter imperativ, asociaţii putând prevedea prin
actul constitutiv diverse situaţii în care o hotărâre să se adopte cu majoritatea voturilor (art.123 alin.1 fraza a II-a din
cod), excepţie făcând hotărârile de modificarea a actului constitutiv, care se vor lua, în mod obligatoriu, prin votul
unanim al asociaţilor (art.122 alin.2 din cod). În mod concret, asociaţii ar putea prevedea regula majorităţii la
adoptarea hotărârilor cu privire la: repartizarea beneficiilor şi pierderilor (art.127 alin.1 din cod); acceptarea
succesorilor membrului decedat în calitatea de asociaţi în societate (art.132 alin.1 din cod); alegerea
administratorilor, dacă aceştia nu au fost desemnaţi prin actul constitutiv; aprobarea dării de seama anuale şi a
bilanţului anual; alte chestiuni pentru a căror soluţionare legea nu cere unanimitatea. Asociaţii vor stabili, de
asemenea, şi felul majorităţii necesare adoptării unor asemenea hotărâri - simplă sau calificată, precum şi modul în
care se va proceda în cazul parităţii de voturi. Pe de altă parte, în tăcerea legii, considerăm că dacă majoritatea
asociaţilor va adopta o hotărâre prin care se contravine actului constitutiv sau unei dispoziţii legale imperative,
minoritatea de asociaţi care a votat împotrivă va putea ataca respectiva hotărâre în justiţie solicitând anularea ei.
La luarea deciziilor cu privire la activitatea societăţii fiecare asociat are, dacă actul de constituire nu prevede
altfel, un singur vot (art.123 alin.2 din cod). În consecinţă, asociaţii vor putea prevedea în contractul de constituire
un alt mod de atribuire a voturilor, spre exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat, fără ca prin
această atribuire stabilită să fie posibilă lipsirea totalmente de vot a vreunui asociat.

Articolul 124. Administrarea societăţii în nume colectiv

(1) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are dreptul de a acţiona în numele societăţii dacă actul
de constituire nu prevede că toţi membrii administrează societatea în comun sau că administrarea este
delegată unor anumiţi membri sau unor terţi.
(2) Împuternicirile administratorului se limitează la domeniul de activitate al societăţii. Pentru săvârşirea
de acte ce depăşesc aceste limite este necesar acordul tuturor asociaţilor.
(3) În cazul administrării în comun, deciziile trebuie luate în unanimitate. Dacă administrarea societăţii
se deleagă unei sau mai multor persoane, ceilalţi membri, pentru a încheia acte juridice în numele societăţii,
trebuie să aibă procură de la prima (primele). În raporturile cu terţii, societatea nu are dreptul să invoce
clauzele actului de constituire prin care se limitează împuternicirile membrilor societăţii, cu excepţia
cazurilor în care societatea va demonstra că terţul, în momentul încheierii actului juridic, cunoştea sau
trebuia să cunoască faptul că membrul nu este împuternicit să acţioneze în numele societăţii.
(4) Fiecare membru al societăţii în nume colectiv, indiferent de faptul este sau nu împuternicit să
administreze societatea, are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toata documentaţia
privind administrarea. Clauza prin care se exclude sau se limitează acest drept este nulă.

1. Desemnarea administratorilor. În cazul în care actul constitutiv nu arată cine sunt administratorii societăţii
sau nu prevede nimic cu privire la modul de administrare al societăţii se presupune că fiecare asociat are dreptul de a
acţiona în numele acesteia din partea celorlalţi asociaţi, având dreptul de a încheia toate operaţiunile necesare
exercitării activităţii societăţii. Posibilitatea participării oricărui asociat la administrarea societăţii este o consecinţă
firească a răspunderii nelimitate a asociaţilor pentru datoriile sociale.
În practică, totuşi, nu vom întâlni numeroase acte constitutive care să nu desemneze modul concret de
administrare a societăţii, inclusiv persoanele desemnate ca administratori, de vreme ce art.108 alin.1 lit.h) din Codul
civil cere în mod expres inserarea în actul constitutiv a unei asemenea menţiuni. În consecinţă, se punea în mod
firesc întrebarea care ar fi opţiunile asociaţilor în ceea ce priveşte modul de administrare a societăţii? Răspunsul este
dat de dispoziţiile art.124 din cod, potrivit cărora asociaţii pot prevedea în actul constitutiv ca (a) administrarea
societăţii se fie exercitată în comun, de către toţi asociaţii, sau ca (b) administrarea să fie delegată unuia sau mai
multora dintre asociaţi ori chiar unor terţe persoane. În fine, asociaţii ar putea stipula în actul constitutiv ca (c)
administrarea societăţii să fie exercitată de către fiecare dintre asociaţi, care să îndeplinească în mod individual toate
atribuţiile pe care le presupunea calitatea de administrator.
În practică, în cele mai multe cazuri, asociaţii de la societăţile în nume colectiv preferă să încredinţeze
administrarea societăţii unuia sau mai multora dintre asociaţi ori chiar unor terţe persoane. Posibilitatea de a
desemna un administrator neasociat este criticabilă la prima vedere 25, întrucât caracterul intuitu personae al societăţii
în nume colectiv şi existenţa unei răspunderi nemărginite a asociaţiilor ar impune ca aceştia să conducă direct
activitatea socială şi să nu o încredinţeze unor persoane străine de societate. Tocmai din acest considerent legiuitorul
a instituit, ca regulă, administrarea societăţilor în nume colectiv prin administratori asociaţi. Totuşi, avându-se în vedere
că o asemenea regulă vizează în primul rând protejarea asociaţilor, acestora li se acordă posibilitatea ca în funcţie de
interesele pe care le au să opteze pentru desemnarea unui administrator neasociat. Acesta nu trebuie să fie neapărat o
persoană fizică, ci această calitatea poate să fie încredinţată şi unei persoane juridice.
Administratorii societăţii în nume colectiv vor putea fi numiţi prin actul constitutiv sau, ulterior constituirii,
aleşi de către asociaţi. Administratorii desemnaţi prin actul constitutiv sunt aleşi prin consensul tuturor asociaţilor. În
cazul în care desemnarea administratorilor nu s-a făcut prin actul constitutiv al societăţii, aceştia vor putea fi aleşi
ulterior înregistrării societăţii în conformitate cu dispoziţiile art.123 alin.1 din Codul civil, fie cu unanimitate de
voturi (regula unanimităţii), fie cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, dacă o
asemenea modalitate este prevăzută de actul constitutiv.
Serviciile făcute de administratorii societăţii în favoarea acesteia, în îndeplinirea funcţiilor lor, sunt, de regulă,
remunerate. Asociaţii au deplină libertate să decidă dacă administratorii beneficiază de o remuneraţie sau nu, ori să
stabilească cuantumul acesteia. În principiu, se acordă administratorilor o remuneraţie lunară fixă. Legea nu
interzice însă ca asociaţii să decidă stabilirea remuneraţiei administratorilor sub forma unei sume variabile,
reprezentând o cotă-parte aprioric predeterminată din beneficiile realizate de societate. În fine, este posibilă şi o a
treia soluţie care să rezulte din combinarea primelor două menţionate. O astfel de soluţie, comportând o remuneraţie
mixtă, se justifică mai cu seamă atunci când administratorul nu cumulează în persoana sa calitatea de asociat, pe
lângă cea de administrator.
2. Puterile administratorilor. În raporturile care se stabilesc între administratori şi societate, pe de o parte, şi
administratori şi asociaţi pe de altă parte, puterile administratorului sunt determinate prin actul constitutiv al
societăţii în nume colectiv (care este contractul de constituire) şi lege.
Administratorii desemnaţi pot manifestă iniţiativa oricăror operaţiuni comerciale care se circumscriu celor
efectuate în mod obişnuit de societate, fără să aibă nevoie în acest sens de acordul prealabil al celorlalţi asociaţi.
Este însă posibil ca, în exercitarea atribuţiilor sale, un administrator să aibă iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte
limitele determinate de domeniul curent de activitate al societăţii, dar care, în acelaşi timp, nu excede limitele
stabilite prin actul constitutiv privind obiectul de activitate. Potrivit art.124 alin.2 din cod, pentru săvârşirea de acte
ce depăşesc aceste limite este necesar acordul tuturor asociaţilor.
În practică, destul de frecvent, mai cu seamă în cazul societăţilor în nume colectiv cu potenţial economic ridicat,
prin actul constitutiv se prevede că administrarea societăţii va fi asigurată de o pluralitate de administratori. Într-o
atare ipoteză, tot actul constitutiv va fi cel care va stabili modul cum se distribuie între administratori sarcinile
privind administrarea societăţii. Totodată, prin actul constitutiv se poate stipula organizarea unui consiliu de
administraţie, precum şi condiţiile în care acesta va delibera. Este însă posibil ca din actul constitutiv să lipsească
orice stipulaţie privind repartizarea sarcinilor între multiplii administratori, ipoteză în care considerăm că fiecare
administrator privit separat este investit cu prerogativa generală de a îndeplini toate actele de gestiune cerute de
interesele societăţii şi care se circumscriu, bineînţeles, obiectului de activitate a societăţii.
Din punct de vedere al sferei puterilor, nu există nici o deosebire între administratorii asociaţi şi cei neasociaţi,
cu o singură menţiune: în îndeplinirea actelor de administrare, administratorul asociat exprimă atât voinţa sa de
asociat, cât şi pe aceea de administrator, astfel încât, în caz de abuz de putere, el poate suporta dubla sancţiune a
revocării puterii de reprezentare şi a excluderii din societate (a se vedea art.126 aln.1 şi art.129 alin.2 din Codul
civil).
O situaţie particulară este şi aceea în care prin actul constitutiv s-a prevăzut administrarea societăţii de către toţi
asociaţii în comun. În acest caz orice decizie luată de ei va fi considerată valabilă numai dacă a fost adoptată în
unanimitate (art.124 alin.3 fraza I din cod). Administrarea societăţii pe baza unanimităţii reprezintă sistemul cel mai
prudent, dar în acelaşi timp şi cel mai greoi de funcţionare, deoarece în situaţia existenţei unor divergenţe între
administratorii asociaţi nu se va putea realiza unanimitatea, şi prin urmare nu se va putea încheia nici actul sau
operaţiunea proiectată. Sigur, un asemenea sistem prezintă marele avantaj al eliminării unor eventualele erori sau
abuzuri pe care le-ar putea săvârşi administratorul individual, dar cum se va proceda în situaţia în care întrunirea
unanimităţii nu este posibilă datorită unor factori obiectivi? cum ar fi de exemplu, absenţa îndelungată a unuia dintre
administratorii asociaţi din localitate. Sau cum se va proceda în cazul în care trebuie luată o decizie în cazuri de
urgenţă iar unii administratori sunt în imposibilitate de a fi contactaţi sau de a lua parte la deliberarea asupra acelei
decizii? Se pot, de asemenea, imagina şi numeroase situaţii când unul din asociaţi se opune în mod nejustificat
adoptării unei decizii, blocând astfel activitatea societăţii. Din păcate, Codul nostru civil, spre deosebire de alte
legislaţii (cum ar fi, de exemplu, cea franceză, română), nu răspunde la aceste întrebări 26. În ceea ce ne priveşte,
considerăm că asociaţii, în virtutea libertăţii conferite de legiuitor în privinţa modului de organizare a activităţii
25
De altfel, o asemenea dispoziţie nu există în alte legislaţii. Trebuie, totuşi, de precizat că dacă în unele legislaţii (Federaţia Rusă) posibilitatea
de a delega administrarea societăţii în nume colectiv unor terţe persoane este exclusă de plano, în altele (Franţa, România), deşi textele legale nu
menţionează în termen expliciţi o asemenea posibilitate, opinia dominantă a doctrinei este în sensul că, în principiu, asociaţii pot desemna ca
administrator un terţ faţă de societate.
26
Din păcate în forma finală nu se mai regăsesc unele dispoziţii ale art.215 şi art.219 din proiectul Codului civil care reglementau asemenea
situaţii.
societăţii în nume colectiv, vor putea stipula felul în care vor fi reglementate şi asemenea situaţii. Astfel, asociaţii ar
putea stabili ca divergenţele existente între administratorii asociaţi să fie soluţionate prin votul asociaţilor care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. De asemenea, asociaţii ar putea să prevadă, prin actul constitutiv,
posibilitatea adoptării de hotărâri doar de către un singur administrator sau de către o parte dintre ei în situaţiile în
care ceilalţi administratori sunt “în imposibilitate” de a participa la administrare sau în situaţiile în care necesitatea
luării deciziei este motivată de un caz urgent, când neîndeplinirea urgentă a unui act de administrare ar fi de natură
să pricinuiască un prejudiciu semnificativ societăţii. În lipsa unor asemenea prevederi, în toate cazurile când se
încalcă regula unanimităţii administratorii care a luat respectiva decizie vor putea fi obligaţi să suporte prejudiciul pe
care, eventual, 1-au cauzat societăţii. În ceea ce priveşte exprimarea voinţei asociaţilor obligaţi a administra
împreună, în lipsa unei stipulaţii exprese în actul constitutiv, aceasta va putea îmbrăca orice formă. Desigur, în
măsura în care legea impune pentru un act o anumită formă, aceasta trebuie respectată. Codul civil nu impune ca
exprimarea voinţei să se facă simultan.
În sfârşit, menţionăm că şi prin clauzele stipulate în actul constitutiv pot fi stabilite anumite limite ale acestor
puteri în sensul precizării că anumite acte, enumerate limitativ, pot fi îndeplinite de administratori numai cu acordul
tuturor asociaţilor sau, cel puţin, a acelora dintre ei care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Depăşirea acelor limite se sancţionează cu asumarea implicită a responsabilităţilor personale a administratorului care
a nesocotit stipulaţiile actului constitutiv al societăţii. Printre actele de acest gen s-ar putea menţiona: înstrăinarea
imobilelor, contractarea de împrumuturi peste o anumită valoare prestabilită, gajarea sau ipotecarea bunurilor
societăţii pentru garantarea unor credite acordate de o bancă comercială în favoarea altei societăţi comerciale sau a
unor terţi sau chiar a unui asociat etc. În doctrină s-a remarcat însă pe bună dreptate că actul constitutiv nu trebuie să
fie prea restrictiv în această privinţă. Administratorilor trebuie să li se lase o marjă suficient de largă pentru a-şi
putea manifesta, în mod liber şi nestânjenit, iniţiativa în îndeplinirea actelor de gestiune a patrimoniului social.
În acest context s-ar putea discuta dacă prevederile actului constitutiv prin care sunt desemnaţi administratorii
societăţii, precum şi cele care prevăd restricţii impuse administratorilor sunt opozabile terţilor. Şi asta deoarece pot fi
imaginate numeroase situaţii în care un asociat care nu are nu are dreptul de a administra societatea şi nici procură
pentru a încheia acte juridice în numele societăţii încheie totuşi astfel de acte, ori situaţii în care un administrator,
deşi legal desemnat, încheie un act juridic cu depăşirea limitelor împuternicirilor conferite prin actul constitutiv.
Astfel, pe de o parte, prin prisma principiului relativităţii contractului, aceste restricţii nu ar trebui să fie opozabile
terţilor, deoarece aceştia nu au participat la perfectarea actului constitutiv. Pe de altă parte, însă, acest principiu nu
poate primi câmp liber de aplicare în cazul contractului prin care se constituie societatea comercială, deoarece
clauzele acelui contract sunt supuse publicităţii în momentul înregistrării societăţii, prin înscrierea lor în Registrul de
stat al întreprinderilor. În soluţionarea acestei probleme trebuie avute în vedere atât interesele societăţii şi cât şi
drepturile terţului cocontractant, care nu poate fi pus în situaţia inechitabilă de a suporta consecinţele relei-credinţe a
unui asociat sau unui administrator al societăţii. Astfel, potrivit art.124 alin.3 fraza a III-a din Codul civil, în
raporturile cu terţii, societatea nu are dreptul să invoce clauzele actului de constituire prin care se limitează
împuternicirile membrilor societăţii, cu excepţia cazurilor în care societatea va demonstra că terţul, în momentul
încheierii actului juridic, cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că membrul nu este împuternicit să acţioneze în
numele societăţii. Astfel că, după părerea noastră, în cazul în care limitarea împuternicirilor asociaţilor a fost înscrisă
în Registrul de stat al întreprinderilor, societatea va putea invoca cu succes acest fapt împotriva unui terţ, întrucât din
momentul înscrierii aceste informaţii devin publice şi sunt accesibile terţului. Deşi dispoziţia legală se referă în mod
expres doar la situaţia asociatului, considerăm că nimic nu se opunea ca acelaşi principiu să se aplice şi în cazul
administratorului care şi-a depăşit împuternicirile.
3. Obligaţiile administratorilor. Potrivit literaturii de specialitate, administratorii societăţii în nume colectiv au
următoarele îndatoriri principale:
a) să administreze afacerile societăţii cu diligenta unui bun comerciant şi să depună aceleaşi eforturi pe care le-
ar depune în cazul în care şi-ar administra propriile afaceri;
b) să nu abuzeze de semnătura socială. Totuşi, dacă operaţiunea încheiată de administrator nu este îndeplinită în
mod curent de societate, dar nu excede limitele stabilite prin actul constitutiv privind obiectul de activitate şi puterile
administratorului, ea poate fi îndeplinită, însă numai dacă toţi asociaţii sunt de acord în prealabil cu săvârşirea ei
(art.124 alin.2 din cod). În caz contrar, el va fi răspunzător pentru daunele cauzate societăţii, dar societatea rămâne
obligată faţă de terţii de bună-credinţă;
c) să îndeplinească îndatoririle lor în conformitate cu legea, actul constitutiv şi hotărârile asociaţilor.
4. Controlul gestiunii societăţii. Datorită numărului mic de asociaţi şi a volumului redus al activităţii,
societatea în nume colectiv nu are anumite persoane special desemnate pentru exercitarea controlului asupra
gestiunii administratorilor, aşa cum sunt cenzorii în societăţile de capitaluri. În absenţa unor cenzori, fiecare dintre
asociaţii care nu este administrator al societăţii va exercita dreptul de control asupra gestiunii societăţii. Acest drept
se exercită atât prin participarea la luarea deciziilor de către asociaţi în problemele esenţiale ale activităţii societăţii,
cât şi prin verificarea tuturor documentelor ce ţin de activitatea societăţii. Astfel, potrivit art.124 alin4 din Codul
civil, fiecare membru al societăţii în nume colectiv, indiferent de faptul este sau nu împuternicit să administreze
societatea, are dreptul să ia cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toata documentaţia privind
administrarea. Orice clauză prin care s-ar exclude sau limita acest drept este nulă.
 Articolul 125. Reprezentarea societăţii în nume colectiv

(1) Dreptul şi obligaţia de a reprezenta societatea în nume colectiv îl au toţi membrii ei.
(2) Actul de constituire poate stipula dreptul unuia sau mai multor membri de a reprezenta societatea. În
acest caz, ceilalţi membri nu au dreptul să o reprezinte.
(3) În cazul în care dreptul de reprezentare aparţine mai multor membri, fiecare are dreptul să acţioneze
de sine stătător dacă actul de constituire nu prevede că ei trebuie să acţioneze în comun.
(4) În cazul desemnării administratorilor dintre terţi, dreptul de a reprezenta societatea în nume colectiv
poate fi stipulat în actul de constituire.
(5) Persoanele care au dreptul de a reprezenta societatea în nume colectiv sunt obligate să notifice despre
desemnarea lor organul de stat unde este înregistrată.
(6) Prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume
colectiv nu sunt opozabile terţilor de bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă.

1. Reprezentarea societăţii în nume colectiv. Art.125 din Codul civil stabileşte regula în materia reprezentării
societăţilor în nume colectiv, şi anume că ori de câte ori nu se prevede altfel prin actul constitutiv fiecare asociat are
dreptul de a reprezenta societatea şi, implicit de a încheia orice act în numele societăţii, în limitele legii şi ale
obiectului de activitate. Această regulă este o particularizare a celei înscrise în art.124 alin.1 din cod. Considerăm că
tehnica aleasă de legiuitor de a reglementa printr-un articol separat reprezentarea societăţii în nume colectiv nu este
cea mai indicată, deoarece dispoziţiile alin.1-4 ale art.125 din cod le reformulează practic pe cele ale art.124 din cod
care reglementează administrarea societăţii. Şi aceasta deoarece, în principiu, sub raportul statutului juridic,
administratorul cumulează în persoana sa o dublă calitate, şi anume: pe de o parte, el este un organ de gestiune, iar,
pe de altă parte, administratorul este şi se manifestă şi ca un organ de reprezentare a societăţii în raporturile juridice
ale acesteia. Ca organ de gestiune a patrimoniului social, administratorul este abilitat să decidă în tot ceea ce priveşte
patrimoniul societăţii, în vederea realizării obiectului de activitate al societăţii şi a scopului avut în vedere la
constituirea acesteia. Ca organ de reprezentare a societăţii, administratorul acţionează nu în numele său personal, ci
în numele şi pe contul societăţii. Actele juridice pe care el le îndeplineşte în această calitate, produc efecte direct în
persoana societăţii. Astfel fiind, considerăm că funcţia de reprezentare a societăţii este de natura activităţii
administratorului, acesta putând reprezenta societatea în relaţiile cu terţii, chiar dacă actul constitutiv nu
menţionează nimic în această privinţă. În consecinţă, nu găsim nici o raţiune pentru reglementarea separată a
dreptului de reprezentare a societăţii separat de dispoziţiile legale privind administrarea societăţii. Sigur, au existat şi
opinii în literatura de specialitate, care au rămas însă izolate, potrivit cărora administrarea societăţii nu se confundă
cu reprezentarea, iar administratorii reprezintă, în regulă generală, simple organe deliberative, dar nu şi organe prin
care se exprimă voinţa socială; astfel încât, pentru a putea reprezenta societatea în relaţiile cu terţii, o persoană,
asociat sau administrator, ar trebui să fie învestită expres cu această putere, fie la constituirea societăţii, fie ulterior.
Din punctul nostru de vedere, aceste opinii nu sunt justificate. Considerăm că, singurele limitări care ar putea fi
aduse puterilor administratorilor sunt cele stipulate în actul constitutiv. Astfel, este posibil, dacă se prevede prin
actul constitutiv, ca un administrator să nu aibă drept de reprezentare al societăţii în relaţiile cu terţii.
Potrivit art.125 alin.4 din cod, persoanele care au dreptul de a reprezenta societatea în nume colectiv sunt
obligate să notifice despre desemnarea lor organul de stat unde societatea este înregistrată. O asemenea notificare
este importantă deoarece din momentul înscrierii acestui fapt în Registrul de stat al întreprinderilor persoana
respectivă va putea încheia acte juridice valabile în numele societăţii, şi pentru societate, acte apte să genereze
obligaţii şi drepturi subiective valabile atât pentru societate, cât şi pentru terţii cu care aceasta intră în raporturi
juridice. Totuşi, în ceea ce priveşte terţii de bună credinţă, societatea nu va putea invoca prevederile actului de
constituire prin care se limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume colectiv (art.125 alin.6 din
cod27).

Articolul 126. Lipsirea şi renunţarea la dreptul de administrare şi de reprezentare a societăţii în nume

colectiv

(1) Dacă există motive întemeiate, la cererea oricărui membru, instanţa de judecată poate priva persoana
de dreptul de a administra şi a reprezenta societatea în nume colectiv. Motive întemeiate sunt, printre altele,
încălcarea gravă a obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării atribuţiilor.
(2) Printr-o declaraţie adresată persoanelor cu drept de administrare şi reprezentare, fiecare membru
poate renunţa în orice moment la dreptul de a administra şi a reprezenta societatea.

1. Încetarea dreptului de administrare a societăţii în nume colectiv. Dreptul de a administra şi reprezenta

societatea în nume colectiv încetează fie prin revocarea administratorului (art.126 alin.1 din cod), fie prin renunţarea
acestuia la dreptul de a administra şi reprezenta (art.126 alin.2 din cod), precum şi prin expirarea termenului duratei
mandatului încredinţat, moartea sau incapacitatea administratorului ori dizolvarea societăţii (acestea din urmă cazuri

27
Această dispoziţie nu reprezintă altceva decât o reluare inexplicabilă a dispoziţiilor alin.3 al art.124 din Codul civil.
de încetare a funcţiilor administratorului, deşi nu sunt prevăzute expres de Codul civil, nu comportă nici o discuţie
deoarece sunt împrejurări obiective care nu antrenează modificarea actului constitutiv şi deci nu necesită
îndeplinirea unor formalităţi sau proceduri speciale de către asociaţi).
a) Revocarea administratorului. În privinţa revocării administratorului Codul civil prevede că, în cazul în care
există motive întemeiate, instanţa de judecată, la cererea oricărui asociat, “va putea priva persoana de dreptul de a
administra şi reprezenta societatea în nume colectiv” (art.126 alin.1 din cod). După opinia noastră, formularea legală
este deficitară din mai multe considerente. Astfel, aşa cum am arătat mai sus, este nejustificată abordarea separată a
dreptului de administrare şi a dreptului de reprezentare, întrucât ambele reprezintă prerogative ale funcţiei de
administrator. În ceea ce priveşte situaţiile în care societatea este reprezentată de alte persoane decât administratorii
acesteia se vor aplica întotdeauna regulile de la mandat. Această concluzie rezultă fără nici o urmă de îndoială din
dispoziţiile art.124 alin.3 fraza a II-a din cod, potrivit cărora, dacă administrarea societăţii este încredinţată unor
administratori, asociaţi sau nu, ceilalţi asociaţi au nevoie de procură de la administratorii desemnaţi pentru a încheia
acte juridice în numele societăţii. Pe de altă parte, dispoziţiile art.126 nu ţin cont de faptul că, calitatea de
administrator poate fi dobândită atât de către unul sau mai mulţi asociaţi cât şi de către persoane din afara societăţii.
În acest din urmă caz, considerăm că ar fi normal şi logic ca asociaţii societăţii, atâta timp cât au înţeles să renunţe la
posibilitatea de a administra ei înşişi societatea şi au încredinţat administrarea societăţii unor administratori
neasociaţi, să-i poată oricând revoca pe aceştia, respectând, bineînţeles, principiul simetriei actelor juridice, în sensul
că revocarea administratorilor neasociaţi să se facă cu acelaşi număr de voturi cu care s-a făcut desemnarea. Mai
mult chiar, considerăm că revocarea administratorului neasociat poate interveni oricând şi independent de vreo culpă
a acestuia, fiind vorba de o revocare ad nutum. În susţinerea teoriei enunţate se poate argumenta şi cu faptul că
dispoziţiile art.126 alin.1 din cod urmăresc în mod prioritar protejarea intereselor asociaţilor, prin evitarea
posibilităţii de înlăturare abuzivă a unui asociat de la administrarea societăţii, ştiindu-se că aceştia poartă o
răspundere nelimitată pentru datoriile sociale.
În considerarea celor expuse mai sus, apreciem că dispoziţiile art.126 alin.1 din cod se vor aplica doar în ceea
ce priveşte revocarea administratorilor care întrunesc în aceeaşi persoană două calităţi distincte, şi anume aceea de
asociat şi aceea de administrator. Revocarea administratorului asociat se va putea face, aşadar, la solicitarea oricărui
asociat dar numai prin hotărâre judecătorească şi numai dacă există temeinice în acest sens. Existenţa sau, după caz,
inexistenţa unor asemenea motive este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, legea făcând doar o enumerare
exemplificativă. Astfel, potrivit art.126 alin.1 fraza a doua din cod, sunt considerate motive întemeiate: încălcarea
gravă a obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării atribuţiilor. În acest din urmă caz, considerăm că nu poate fi vorba
de o imposibilitate obiectivă (cum ar fi, moartea sau incapacitatea administratorului, în asemenea ipoteze funcţia de
administrator încetând de drept), ci, mai degrabă, de o nepriceperea sau inabilitatea profesională. Ar putea constitui
motive temeinice pentru revocarea administratorului şi neglijenţa gravă în îndeplinirea atribuţiilor sau însărcinărilor
ce i-au fost încredinţate, precum şi incorectitudinea (indiferent de natura ei sau de modul în care se manifestă).
Revocarea administratorului va produce efecte fată de societate din momentul rămânerii definitive a hotărârii
prin care a fost pronunţată, iar faţă de terţi numai din momentul înscrierii, cu titlu de menţiuni, a hotărârii de
revocare în Registrul de stat al întreprinderilor. Ipotetic vorbind, până la acea dată, administratorul în cauză va putea
încheia acte juridice cu terţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Acele acte juridice îşi vor produce efectele
normale atât în persoana societăţii, cât şi în ce priveşte pe terţii implicaţi.
b) Renunţarea la dreptul de administrare a societăţii în nume colectiv. Renunţarea la dreptul de administrare
este o manifestare unilaterală de voinţă a administratorului, în sensul de a-şi declina această calitate, iar asociaţii nu
îl pot obliga pe acela care şi-a exprimat voinţa într-un atare sens să revină asupra deciziei luate. Renunţarea are un
caracter discreţionar, putând interveni în orice moment, singura condiţie cerută de lege este aceea a notificării
celorlalţi administratori asupra renunţării (art.126 alin.2 din cod). Desigur, în condiţiile în care datorită renunţării
societăţii i-a fost cauzat un prejudiciu, aceasta va avea dreptul la despăgubiri.
O anumită particularitate o reprezintă ipoteza administratorului renunţător care a fost desemnat în această
funcţie prin actul constitutiv al societăţii ca unic administrator. Într-o atare ipoteză asociaţii vor fi puşi în situaţia de
a numi un alt administrator, ceea ce de facto presupune modificarea contractului de constituire.

Articolul 127. Repartizarea veniturilor şi pierderilor societăţii în nume colectiv

(1) Veniturile şi pierderile societăţii în nume colectiv se repartizează între membrii ei proporţional
participaţiunilor la capitalul social, dacă actul de constituire sau acordul membrilor nu prevede altfel.
Acordul cu privire la înlăturarea membrului societăţii de la participarea la veniturile sau pierderile societăţii
este nul.
(2) Asociatul care a acţionat în interesul societăţii în nume colectiv fără împuternicire are dreptul, dacă
societatea nu a acceptat actele juridice încheiate de el, sa-i ceară compensarea cheltuielilor suportate, în
limita beneficiului sau a economiilor obţinute de societate ca rezultat al acţiunilor lui.
(3) Dacă, drept urmare a pierderilor suportate, activele nete ale societăţii în nume colectiv vor deveni mai
mici decât capitalul ei social, venitul obţinut de societate nu va fi repartizat între membrii ei până când
valoarea activelor nete nu va depăşi cuantumul capitalului social.
 1. Distribuirea beneficiilor şi a pierderilor înregistrate de societate. Scopul urmărit de asociaţi cu ocazia
constituirii societăţii în nume colectiv, ca de altfel a oricărei societăţi comerciale, este acela de a realiza beneficii şi
de a le împărţi între ei. Însă activitatea comercială desfăşurată poate înregistra şi pierderi, în acest caz, datorită
legăturii sociale care îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la suportarea pierderilor.
În general, asociaţii preferă să stabilească modul de împărţire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor
înregistrate de societate prin actul constitutiv al societăţii. Totuşi, pentru ipoteza în care asociaţii nu fac asemenea
precizări în actul constitutiv, art.127 alin.1 din Codul civil, stabileşte regula conform căreia beneficiile şi pierderile
societăţii în nume colectiv se repartizează între asociaţi proporţional participării lor la capitalul social. Această
regulă însă poate fi amendată prin stipulaţii contractuale contrare din actul constitutiv sau chiar printr-o hotărâre
luată în unanimitate de către asociaţi. Astfel, asociaţii au facultatea să stipuleze ca repartizarea beneficiilor să se facă
ţinându-se seama de gradul de participare al fiecăruia dintre ei la realizarea activităţii comerciale a societăţii sau la
administrarea societăţii. Principiul care va guverna orice acord a asociaţilor privind împărţirea beneficiilor şi
pierderilor decurge din însăşi finalitatea societăţii – toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să participe la
împărţirea pierderilor, iar clauzele derogatorii de la regula proporţionalităţii distribuirii dividendelor sunt admise
până la limita în care ele frizează clauza leonină. Depăşirea acestei limite se sancţionează cu nulitatea absolută a lor.
Astfel, nici un asociat nu va putea fi exclus de la beneficii sau exonerat de a suporta pierderile (art.127 alin.1 fraza a
II-a din cod). După opinia noastră, în contractul de constituire nu vor putea fi înserate nici clauze prin care unul din
asociaţi să fie limitat la beneficii vădit derizorii sau clauze prin care se garantează unuia dintre asociaţi un minim de
foloase, pentru că acestea echivalează cu excluderea participării la beneficiile sau pierderile societăţii. Sancţiunea
prevăzută de lege în aceste situaţii este nulitatea unei asemenea clauze, urmând ca celelalte clauze ale actului
constitutiv să-şi menţină valabilitatea. Cât priveşte împărţirea beneficiilor şi pierderilor societăţii în acest caz, se va
aplica regula consacrată de art.127 alin.1 din cod.
Asociaţii au deplina libertate să decidă dacă întregul profit este supus distribuirii, sau dacă numai o parte a
acestuia va primi o astfel de destinaţie, cealaltă parte a profitului urmând a fi folosită în alte scopuri (cum ar fi, de
exemplu, constituirea sau alimentarea unui fond de rezervă sau a de dezvoltare, etc.).
Menţionăm că distribuirea de beneficii asociaţilor se va putea face numai din profitul net obţinut de societate.
Astfel, dacă, drept urmare a pierderilor suportate, activele nete ale societăţii au devenit mai mici decât capitalul ei
social, venitul obţinut de societate nu va putea fi repartizat între membrii ei până când valoarea activelor nete nu va
depăşi cuantumul capitalului social (art.127 alin.3 din cod). În ceea ce ne priveşte, considerăm că o asemenea
restricţie este superfluă în cazul societăţilor în nume colectiv, întrucât răspunderea pentru datoriile societăţii nu este
limitată doar la patrimoniul acesteia ci toţi asociaţii răspund nelimitată şi solidară cu tot patrimoniul lor pentru orice
obligaţie a societăţii, ori în aceste condiţii orice diminuare a activelor nete ale societăţii nu va afecta în nici un fel
interesele creditorilor sociali.
2. Recuperarea cheltuielilor efectuate de asociaţi în realizarea scopului societăţii. În îndeplinirea obligaţiei
de administra şi reprezenta societatea, orice asociat poate fi pus în situaţia de a cheltui anumite sume de bani în
interesul societăţii. Intr-o atare ipoteză, acel asociat este îndreptăţit să primească ceea ce a cheltuit, sens în care el
trebuie să prezinte societăţii documentele justificative ale cheltuielilor făcute. Dar care va fi soluţia în situaţia în care
asociatul acţionează în numele societăţii fără a avea acest drept? Importanţa soluţionării acestei chestiuni este dată
tocmai de faptul că societatea nu va putea invoca lipsa validităţii actului în raporturile cu terţii de bună credinţă pe
motivul că asociatul care a încheiat actul juridic respectiv nu avea dreptul de a reprezenta societatea. Considerăm că,
în ipoteza în care societatea a suferit un prejudiciu în urma demersului întreprins de asociatul în culpă, ea va prelua
eventualul beneficiul a respectivei afaceri cu titlu de reparare a pagubei, iar atunci când beneficiul nu va acoperi
integral paguba încercată, societatea va avea posibilitatea să promoveze o acţiune în responsabilitate delictuală
împotriva acelui asociat. Pe de altă parte, dacă societatea a avut de câştigat de pe urma unui astfel de demers a
asociatului, legea acordă acestuia din urmă dreptul de a solicita societăţii compensarea cheltuielilor suportate de el
în limita beneficiului sau a economiilor obţinute de către societate ca rezultat al acţiunilor sale (art.127 alin.2 din
Codul civil).

Articolul 128. Răspunderea membrilor societăţii în nume colectiv pentru obligaţiile ei

(1) Membrii societăţii în nume colectiv poartă răspundere subsidiară solidară cu tot patrimoniul lor
pentru obligaţiile societăţii.
(2) Membrul societăţii în nume colectiv care nu este fondatorul ei poarta răspundere în egală măsura cu
alţi membri pentru obligaţiile apărute până la încadrarea lui în societate.
(3) Membrul care a ieşit din societatea în nume colectiv poartă răspundere, pentru obligaţiile apărute
până la ieşirea lui din societate, în egală măsură cu membrii rămaşi, în termen de 2 ani din ziua aprobării
dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate.
(4) Asociatul faţă de care este introdusă o acţiune pentru obligaţiile societăţii în nume colectiv poate
opune numai excepţiile la care societatea sau asociatul personal are dreptul.
(5) Acordul membrilor societăţii în nume colectiv asupra limitării sau înlăturării răspunderii prevăzute
de prezentul articol este nul.
 1. Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale. În concepţia Codului civil, societatea în nume colectiv
beneficiază de personalitate juridică. Fiind subiect de drept distinct, societatea are dreptul să îşi asume obligaţii în
raporturile cu terţii şi, pe cale de consecinţă, va răspunde cu patrimoniul propriu pentru nerespectarea obligaţiilor în
cauză. Însă pentru obligaţiile sociale, răspunderea va revine nu numai societăţii în nume colectiv, ci şi asociaţilor
acesteia. În acest sens, art.128 alin.1 din cod dispune: “Membrii societăţii în nume colectiv poartă răspundere
subsidiară solidară cu tot patrimoniul lor pentru obligaţiile societăţii”. Astfel că, asociaţii societăţii în nume colectiv
au o răspundere solidară şi nelimitată pentru datoriile sociale. Răspunderea lor are totodată un caracter subsidiar. În
doctrină s-a afirmat că asociaţii societăţii în nume colectiv sunt garanţi ai executării de către societate a propriilor
datorii, fiind într-o poziţie asemănătoare fidejusorului faţă de creditorii sociali şi faţă de societate (care rămâne
obligatarul principal), iar asociatul plătitor are o acţiune în regres contra societăţii.
Întrucât răspunderea solidară şi nelimitată a asociaţilor din societatea în nume colectiv este de esenţa unei altfel
de societăţi, orice acord a asociaţilor prin care limitează, divide sau exclude răspunderea acestora este nul de drept
(art.128 alin.5 din Codul civil). Prin această dispoziţie a codului se urmăreşte ocrotirea terţilor contractanţi.
Existenţa unei duble răspunderi pentru obligaţiile sociale, a societăţii şi a asociaţilor, ridică problema de a şti
care este modul de funcţionare a acestei răspunderi. Va trebui creditorul social să se îndrepte mai întâi împotriva
societăţii sau va putea acţiona în instanţă direct asociaţii? Va avea asociatul care a plătit datoria societăţii o acţiune în
regres împotriva societăţii? Dar împotriva celorlalţi asociaţi? Răspunderea acestora din urmă va fi şi ea solidară într-
o asemenea ipoteză? Din păcate, deşi această problematică este de o importanţă majoră, legiuitorul, în mod
inexplicabil, nu a considerat necesar să o reglementeze. Chiar dacă din prevederile alin.4 al art.128 Cod civil,
potrivit cărora asociatul faţă de care este introdusă o acţiune pentru obligaţiile societăţii în nume colectiv poate
opune numai excepţiile la care societatea sau asociatul personal are dreptul, s-ar putea deduce că creditorii sociali şi-
ar putea îndrepta acţiunea direct împotriva asociaţilor, o asemenea posibilitate ar fi de natură să înlăture practic
caracterul subsidiar al răspunderii asociaţilor. Astfel, societatea ar putea oricând evita răspunderea pentru obligaţiile
sociale, transferând-o asociaţilor prin simpla neexecutare a obligaţiilor, ori, după cum e şi firesc, caracterul subsidiar
al răspunderii presupune posibilitatea obţinerii beneficiului de discuţiune, adică acea excepţie prin care creditorii
sunt obligaţi să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal şi numai în măsura imposibilităţii satisfacerii
creanţelor lor vor putea urmări şi patrimoniul debitorilor subsidiari. În consecinţă, considerăm că răspunderea pentru
nerespectarea obligaţiilor sociale incumbă societăţii, ca persoană juridică, întrucât aceste obligaţii fac parte din
patrimoniul ei, şi care patrimoniu este separat de cel a asociaţilor, iar răspunderea subsidiară a asociaţilor are doar
rolul de a garanta obligaţiile sociale a căror executarea cade în sarcina societăţii. Nu se poate vorbi de o răspundere
solidară a societăţii şi a asociaţilor faţă de creditorii sociali. Tocmai din acest motiv, legiuitorul, pentru a fi pe deplin
consecvent, a eliminat din forma finală a Codului civil textul art.223 alin.4 din proiect, care acorda creditorilor
sociali posibilitatea de a se îndrepta direct împotriva asociaţilor societăţii după ce societatea era pusă în întârziere
prin notificare. O asemenea dispoziţie, chiar dacă are avantajul de a proteja interesele creditorilor, nu ţinea cont de
caracterul subsidiar al răspunderii asociaţilor şi nici din celelalte principii care decurg din calitatea de persoană
juridică a societăţii în nume colectiv.
În concluzie, răspunderea asociaţilor societăţii în nume colectiv pentru datoriile sociale asumate în numele
societăţii de reprezentaţii ei (legali sau de fapt) 28 este subsidiară răspunderii societăţii. Astfel, creditorii trebuie să
urmărească mai întâi societatea şi, în cazul în care patrimoniul acesteia nu este îndestulător pentru plata creanţelor
sociale, pot urmări şi pe asociaţi (această soluţie aplicându-se şi în cursul lichidării societăţii). În mod concret, după
ce vor obţine un titlu executoriu împotriva societăţii (sau acest titlu executoriu există deja) creditorii sociali vor
porni executarea silită a societăţii, şi numai dacă creanţa acestora nu a fost satisfăcută, ei vor putea să se îndrepte, pe
baza acelui titlu29, împotriva asociaţilor. Desigur că, în cazul în care societatea în nume colectiv a fost declarată
insolvabilă sau dacă în urma lichidării activelor societăţii creanţele creditorilor nu au fost satisfăcute integral,
aceştia, în mod logic, nu se pot îndrepta decât direct împotriva asociaţilor, iar asociaţii vor putea vor putea invoca în
apărarea lor doar excepţiile pe care le-ar fi putut opune şi societatea (art.128 alin.4 teza I din cod). În toate celelalte
situaţii, dacă creditorii sociali se îndreptă direct împotriva asociaţilor, aceştia vor putea opune creditorilor beneficiul
discuţiunii, ca orice fidejusor de drept comun. O asemenea excepţie se încadrează în categoria celor personale pe
care legea le permite să le invoce (art. 128 alin.4 teza a II-a din cod).
Răspunderea asociaţilor este nelimitată şi solidară. Având o răspundere nelimitată, asociatul urmărit va răspunde
pentru creanţa creditorului, cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. De asemenea, fiind obligat
solidar, asociatul urmărit va răspunde pentru întreaga creanţă a creditorului neputând invoca un beneficiu de diviziune.
Bineînţeles că, după ce va plăti întreaga creanţă a creditorului, asociatul care a făcut plata va avea o acţiunea în regres
împotriva celorlalţi asociaţi, datorită faptului că plătind datoria socială el devine astfel creditor pentru partea care
excede participarea lui la suportarea pierderilor societăţii. Asociatul care a plătit o datorie a societăţii nu va putea însă
să urmărească pe un alt asociat pentru tot ceea ce a plătit în plus faţă de ceea ce îi revenea să plătească, ci îl va putea
urmări numai pentru ceea ce îi revine din obligaţia de plată proporţional cu participaţiunea sa la capitalul social, dacă
28
Pentru a putea pretinde un drept de creanţă împotriva societăţii, terţul trebuie să dovedească faptul că operaţiunea din care rezultă creanţa a fost
încheiată în numele societăţii şi că această operaţiune a fost încheiată din partea societăţii de către o persoană autorizată sau care, în mod aparent,
era o persoană autorizată.
29
Deşi prevederile Codului civil nu o conţin o dispoziţie expresă în acest sens, considerăm că titlul executoriu împotriva societăţii este opozabil
şi asociaţilor, astfel încât respectivii creditori vor putea urmări pe baza aceluiaşi titlu şi pe asociaţi, nemaifiind necesar un alt titlu executor de
obligare a asociaţilor la plată.
asociaţii prin actul constitutiv nu au prevăzut o altă cotă parte de participare la pierderi. Cu alte cuvinte, solidaritatea
asociaţilor priveşte numai raporturile asociaţilor cu terţii, iar nu şi raporturile dintre asociaţi, chiar dacă datoria a fost
asumată în numele societăţii. Dacă s-ar admite soluţia contrară s-ar ajunge la un cerc vicios, unde asociatul care plăteşte
poate să se întoarcă împotriva celorlalţi, în solidar.
Persoanele care devin asociaţi ulterior înfiinţării societăţii în nume colectiv răspund solidar şi nemărginit pentru
toate obligaţiile contractate anterior de societate, orice clauză contrară fiind fără efect faţă de terţi (art.128 alin.2 din
cod).
Menţionăm că, potrivit art.128 alin.3 din Codul civil, asociatul care a ieşit din societatea în nume colectiv
răspunde, în egală măsură cu asociaţii rămaşi, pentru “obligaţiile apărute” 30 până la ieşirea lui din societate, această
răspundere prescriindu-se doar după trecerea unui termen de 2 ani din ziua aprobării dării de seamă despre
activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate. Prin această dispoziţie se urmăreşte protejarea
drepturilor creditorilor sociali, întrucât aceştia contractează cu societatea în considerarea nu numai a solvabilităţii
societăţii ci şi a asociaţilor pe care speră să-i regăsească în societate în momentul scadenţei şi executării creanţei
sale.
2. Răspunderea asociaţilor pentru încălcarea obligaţiei de neconcurenţă. Pentru a proteja interesele
societăţii în nume colectiv, legea interzice asociatului dintr-o asemenea societate să practice, fără acordul acesteia,
activităţi similare celor pe care le practică societatea (art.116 alin.2 din Codul civil). Pentru înlăturarea acestei
interdicţii este necesară existenţa consimţământului tuturor asociaţilor, nu numai a celor care deţin majoritatea
capitalului social, pentru că numai în acest fel s-ar putea împiedica înţelegerile dolosive între unii asociaţi. Din
această perspectivă, art.116 alin.2 din cod trebuie interpretat în sensul că participarea asociatului la activităţi
concurente ce atrag răspunderea sa personală trebuie cunoscută de toţi asociaţii, şi nu numai de majoritatea lor.
Considerăm că existenţa consimţământului poate fi probată prin orice mijloc, fără a fi necesară exprimarea lui în
scris. Mai mult chiar, art.116 alin.2 fraza a doua din cod stabileşte că, dacă asociaţii au cunoscut activităţile
concurente ale unuia dintre ei înainte de data acceptării acestuia ca asociat în societate, consimţământul se prezumă
acordat.
Sancţiunea violării interdicţiei din art.116 alin.2 din cod nu poate fi anularea contractelor încheiate de asociat cu
terţii, deoarece terţii nu pot avea obligaţia de a cerceta dacă actele săvârşite de un asociat contravin sau nu unei
interdicţii legale, ea privind numai raporturile dintre asociat şi societate 31. Astfel că, în cazul încălcării de către
asociat a interdicţiei de neconcurenţă, societatea va putea doar fie să solicite să solicite despăgubiri asociatului
culpabil, fie să decidă că asociatul a lucrat în contul ei şi, în consecinţă, să preia drepturile şi obligaţiile acestuia ori
beneficiul care rezultă din actele încheiate (art.116 alin.3 fraza I din Codul civil). După cum s-a arătat în doctrină,
societatea nu poate cumula dreptul de a cere despăgubiri de la asociat cu dreptul de a încasa beneficiile obţinute de
acesta prin operaţiunile făcute în concurenţă cu societatea. Cererea privind repararea prejudiciului sau cesiunea
drepturilor şi obligaţiilor (sau a beneficiului) se prescrie în termen de 3 luni de la data la care ceilalţi asociaţi au aflat
sau trebuiau să afle despre încheierea actului, dar nu mai târziu de un an de la data încheierii acestuia (art.116 alin.3
fraza a II-a din cod).

Articolul 129. Modificarea componentei membrilor societăţii în nume colectiv

(1) În caz de retragere a unui membru al societăţii în nume colectiv, de deces, declarare a dispariţiei fără
veste sau a incapacităţii unui membru persoană fizică, de insolvabilitate, deschidere a procedurii de
reorganizare în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, de lichidare a membrului persoană juridică al societăţii
sau de urmărire de către un creditor a participaţiunii membrului în capitalul social, societatea poate sa-şi
continue activitatea dacă este prevăzut de actul de constituire al societăţii sau dacă hotărârea privind
continuarea activităţii se adoptă în unanimitate de către membrii rămaşi.
(2) Membrul societăţii în nume colectiv poate fi exclus din societate dacă ceilalţi membri cer, din motive
întemeiate prin unanimitate de voturi, instanţei de judecată excluderea lui.
(3) Dacă membrul societăţii în nume colectiv a ieşit din ea, participaţiunile la capitalul social ale
membrilor rămaşi se majorează corespunzător, dacă prin actul de constituire sau prin acordul membrilor nu
este prevăzut altfel.
(4) Membrul societăţii în nume colectiv poate transmite, cu acordul celorlalţi membri, participaţiunea sa
la capitalul social sau o parte din ea unui alt membru sau unui terţ. O dată cu participaţiunea trec, integral
sau proporţional părţii transmise, drepturile membrului care a transmis participaţiunea.

1. Consideraţii generale. În afara cazurilor generale de dizolvare prevăzute în art.86 din Codul civil pentru
orice persoană juridică, societatea în nume colectiv încetează, potrivit art.129 alin.1 din Codul civil, dacă prin actul
constitutiv sau hotărârea asociaţilor nu se prevede altfel, prin:
30
Considerăm a fi fost mult mai indicată utilizarea în textul legii a expresiei “obligaţii născute”, care este mult mai neechivocă decât cea folosită
de legiuitor.
31
După opinia noastră, soluţia menţinerii contractelor încheiate cu terţii nu se va mai justifica în cazul în care aceştia au fost de rea-credinţă la
data încheierii actului cu asociatul, acţionând împreună cu acesta în scopul fraudării societăţii în nume colectiv.
 (a) Retragerea din societate a unui asociat. Prin ieşirea voluntară a unui asociat, societatea suferă o modificare
faţă de situaţia juridică iniţială, ceea ce justifică în lipsa unei stipulaţii contrare a actului constitutiv sau a deciziei
unanime a celorlalţi asociaţi dizolvarea societăţii în nume colectiv32;
(b) Decesul asociatului persoană fizică sau reorganizarea asociatului persoană juridică. În urma decesului
unui asociat societatea în nume colectiv fie se dizolvă, fie îşi continuă activitatea, cu moştenitorii acestuia (dacă
există acordul tuturor asociaţilor în acest sens) ori fără moştenitorii asociatului decedat, cărora însă li se va plăti cota
parte din activele nete ale societăţii proporţional participării asociatului în cauză la capitalul social. O soluţie
similară se aplică şi în cazul succesorilor rezultaţi în urma reorganizării asociatului persoană juridică;
(c) Incapacitatea asociatului persoană fizică sau insolvabilitatea unui asociat persoană juridică. Ca urmare a
punerii sub interdicţie a asociatului persoană fizică 33 sau a declarării insolvabilităţii asociatului persoană juridică 34,
patrimoniul acestora nu mai poate fi considerat o garanţie pentru creditori, iar implicarea activă acestora în viaţa
socială nu mai este posibilă. Aceste împrejurări descalifică societatea şi justifică dizolvarea ei în lipsa unei clauze
contrare sau a deciziei unanime a celorlalţi asociaţi;
(d) Declararea judecătorească a dispariţiei sau asociatului persoană fizică. Şi în acest caz datorită
imposibilităţii obiective a asociatului vizat de a participa la activitatea societăţii în nume colectiv se impune
dizolvarea societăţii, dacă nu există o prevedere contrară în actul constitutiv sau dacă ceilalţi asociaţi nu au hotărât
altfel;
(e) Lichidarea asociatului persoană juridică;
(f) Excluderea unui asociat ca urmare a urmăririi de către creditorii personali a participaţiunii sale la
capitalul social a societăţii35.
În ipoteza intervenirii oricăreia dintre situaţiile enunţate mai sus, societatea în nume colectiv, de regulă, îşi va
înceta activitatea şi va fi supusă procedurii lichidării în condiţiile prevăzute de lege. Societatea nu se dizolvă însă
dacă există în actul constitutiv o clauză de continuare a activităţii sau dacă acest lucru este hotărât de ceilalţi asociaţi
în unanimitate. Continuarea activităţii se va face întotdeauna într-o nouă componenţă, fapt ce va trebui, în mod
obligatoriu, reflectat şi în actul constitutiv al societăţii.
Cota parte a participaţiunii la capitalul social a asociatului care nu se mai regăseşte în societate va fi împărţită
între asociaţii rămaşi, prin majorarea proporţională a participaţiunilor fiecăruia corespunzător cotei pe care o
deţineau anterior, afară numai dacă prin actul constitutiv sau prin acordul asociaţilor nu se prevede altfel (art.129
alin.3 din Codul civil).
Având în vedere că patrimoniul societăţii a fost constituit ca urmare a fructificării aporturilor asociaţilor,
inclusiv a celui care nu mai face parte din societate, este echitabil ca restul asociaţilor să-l despăgubească pe el sau
succesorii (creditorii) săi pentru partea care i-ar reveni şi care rămâne în proprietatea societăţii. Ca regulă generală,
spre a nu se perturba activitatea societăţii, asociatul respectiv sau succesorii (creditorii) săi nu vor primi în natură o
parte proporţională din patrimoniul social ci o sumă de bani care să reprezinte contravaloarea acesteia.
2. Transmiterea participaţiunii asociatului la capitalul social. După cum am mai arătat, în schimbul
aporturilor lor, asociaţii dobândesc anumite participaţiuni, care le conferă calitatea de asociat, cu toate drepturile şi
obligaţiile aferente. Transmiterea participaţiunilor implică şi transmiterea calităţii de asociat. Întrucât schimbarea
persoanei asociatului poate leza caracterul intuitu personae al societăţii în nume colectiv - în locul asociatului iniţial
putând intra în societate o persoană care nu are calităţile avute în vedere la constituirea societăţii - Codul civil
prevede că orice transmitere (prin cesiune, schimb sau donaţie) a participaţiunilor asociaţilor să se facă doar cu
acordul unanim al asociaţilor, care trebuie să cunoască şi să evalueze calităţile personale ale noului asociat (art.129
alin.4 din cod). Consimţământul tuturor asociaţilor este cerut indiferent dacă transmiterea participaţiunilor se face
unui terţ sau unui alt asociat.
Modificarea structurii participaţiunilor asociaţilor la capitalul social va trebui înscrisă în Registrul de stat al
întreprinderilor, iar transmiterea va produce efecte numai din ziua efectuării acestor menţiuni în registrul indicat.
Pentru protejarea intereselor societăţii şi a terţilor, Codul civil prevede că asociatul care a transmis
participaţiunea sa la capitalul social rămâne răspunzător faţă de terţi pentru obligaţiile apărute până la ieşirea lui din
societate (art.128 alin.3 din cod), iar noul asociat va răspunde, în egală măsură cu ceilalţi asociaţi, atât pentru
obligaţiile ivite ulterior încadrării sale în societate cât şi pentru obligaţiile existente până la acel moment (art.128
alin.3 din cod).
3. Excluderea asociatului din societate. Societatea în nume colectiv este o societate care se bazează atât pe
încrederea dintre asociaţi şi pe calităţile personale ale acestora, cât şi pe implicarea şi conlucrarea tuturor asociaţilor
la activităţile comerciale ale societăţii. Datorită acestui fapt, succesul sau insuccesul societăţii depinde în mare
măsură de faptele asociaţilor, de activitatea pe care ei o desfăşoară în societate. Astfel că, în cazul în care un asociat
nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate faţă de societate ori săvârşeşte anumite fapte potrivnice intereselor societăţii,
existenţa societăţii este ameninţată. Pentru a proteja societatea şi, implicit, pentru a apăra interesele celorlalţi
asociaţi, Codul civil reglementează posibilitatea excluderii din societate a asociatului indezirabil.

32
Pentru detalii vezi comentariul art.130 Cod civil.
33
Vezi art.24 şi 25 din Codul civil.
34
Vezi art.101 din Codul civil.
35
Pentru detalii vezi comentariul art.133 Cod civil.
 Măsura excluderii asociatului din societate apare ca o sancţiune aplicată asociatului şi, în acelaşi timp, ca un
remediu pentru salvarea existenţei societăţii, în folosul celorlalţi asociaţi.
Potrivit art.129 alin.2 din Codul civil excluderea unui asociat din societatea în nume colectiv se va putea face
numai pentru motive temeinice la cererea unanimă a celorlalţi asociaţi şi va fi pronunţată de instanţa judecătorească.
Regula unanimităţii în ceea ce priveşte acordul asociaţilor cu privire la excludere se justifică prin faptul că
urmare a excluderii se va modifica implicit şi actul constitutiv. Este de la sine înţeles că asociatul a cărui excludere
se intenţionează nu va putea vota în această chestiune.
Instanţa judecătorească sesizată de asociaţi va aprecia dacă există “motivele întemeiate” pentru excludere cerute
de lege. Din păcate Codul civil nu face o enumerare măcar enunţiativă a unor asemenea motive. În doctrină s-a
arătat că ar putea constitui motive temeinice pentru excluderea asociatului: (a) neefectuarea de către asociat a
aportului angajat prin actul constitutiv36; (b) amestecarea fără drept în administrarea societăţii, întrucât întinderea
drepturilor şi obligaţiilor sale în calitate de simplu asociat au fost convenite fie iniţial prin actul constitutiv. fie
ulterior prin consensul asociaţilor, a cărei hotărâri este obligat să le respecte; (c) încălcarea limitelor mandatului
primit de a administra şi reprezenta societatea; (d) săvârşirea de către asociatul administrator a unor fapte
păgubitoare pentru societatea37; (e) urmărirea participaţiunii asociatului de către creditorii personali 38; alte cauze
anume prevăzute în actul constitutiv ce nasc posibilitatea excluderii pe motivul nerespectării unor obligaţii societare.
S-ar putea discuta în context dacă motivele temeinice cerute de lege implică cu necesitate culpa asociatului. Se
pune astfel problema cum se va proceda în cazul incapacităţii sau insolvabilităţii asociatului ori în cazul declarării
judecătoreşti a dispariţiei a asociatului persoană fizică sau a reorganizării asociatului persoană juridică ori a
exercitării de către creditorii unui asociat a dreptului de a-i urmări participaţiunea? Se va proceda la excluderea
asociatului aflat în situaţiile de mai sus în conformitate cu procedura prevăzută de art.133 din Codul civil sau
calitatea sa de asociat va înceta prin simpla hotărâre a celorlalţi asociaţi ori ca urmare a unei stipulaţii exprese în
acest sens a actului constitutiv? După opinia noastră simpla intervenire a împrejurărilor menţionate mai sus nu poate
duce la încetarea ope legis a calităţii de asociat, cu atât mai mult cu cât un asemenea fapt comportă în mod necesar
modificarea actului constitutiv al societăţii. Prin urmare, considerăm că şi în aceste ipoteze se va impune excluderea
asociatului din societate prin acordul unanim al celorlalţi asociaţi, în caz contrar societatea urmând să se dizolve.
Totuşi, întrucât situaţiile enumerate nu implică culpa asociatului şi sunt expres prevăzute de lege ca şi cauze care în
anumite condiţii pot duce la dizolvarea societăţii (art.129 alin.1 din cod), considerăm că excluderea asociatului în
acest caz se va face cu votul unanim a asociaţilor fără a mai fi necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în
acest sens, măsura excluderii apărând exclusiv ca un remediu pentru salvgardarea societăţii.
Asociatul exclus din societate pierde calitatea de asociat de la data excluderii, cu toate consecinţele care decurg
din acest fapt. Acesta va avea dreptul la beneficii şi va suporta pierderile, până în ziua excluderii sale. De asemenea,
asociatul exclus are dreptul la contravaloarea părţii sale de participaţiune la capitalul social. Menţionăm însă, ca
regulă generală, că, întrucât răspunderea asociatului pentru obligaţiile sociale apărute până la data excluderii
subzistă pe o perioadă de 2 ani calculaţi din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în
care a ieşit din societate, acesta nu-şi va putea retrage contravaloarea participaţiunii care i se cuvine decât după
împlinirea acestui termen.

Articolul 130. Retragerea membrului din societatea în nume colectiv

(1) Membrul societăţii în nume colectiv are dreptul să se retragă din ea cu condiţia informării celorlalţi
membri cu cel puţin 6 luni până la data retragerii.
(2) Acordul dintre membrii societăţii în nume colectiv asupra renunţării la dreptul de retragere din
societate este nul.

1. Retragerea asociatului din societate. În anumite cazuri, în cursul duratei societăţii în nume colectiv,
asociaţii pot să îşi manifeste dorinţa de a părăsi societatea. Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui
asociat din societate, cu consecinţa încetării calităţii de asociat a acestuia.
Reglementarea actuală conferă o largă libertate asociatului în ceea ce priveşte exercitarea opţiunii de a se
retrage din societatea în nume colectiv. Astfel, legea nu condiţionează în nici un fel exercitarea dreptului de retragere
de invocarea unor motive care ar legitima ieşirea din societate şi nici de acordul celorlalţi asociaţi. Singura condiţie
impusă de Codul civil este ca asociatul care doreşte să se retragă să notifice celorlalţi asociaţi intenţia sa cu cel puţin
6 luni înainte de data preconizată a retragerii (art.130 alin.1 din cod). Această cerinţă este justificată de faptul că o
retragere intempestivă a asociatului ar putea periclita existenţa şi funcţionarea normală a societăţii.
Orice convenţie dintre asociaţi asupra renunţării la dreptul de retragere din societate este nulă de drept (art.130
alin.2 din cod).

36
Vezi şi art.113 alin.5 din Codul civil.
37
Considerăm că asociatul care îndeplineşte funcţia de administrator va putea fi exclus din societate dacă săvârşeşte o fraudă în dauna societăţii
ori se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altor persoane. Asemenea fapte reprezintă manifestări ale relei-
credinţe ori abuzului de putere şi trebuie sancţionate cu excluderea din societate.
38
Vezi art.133 Cod civil.
 Articolul 131. Efectele retragerii membrului din societatea în nume colectiv

(1) Membrului care s-a retras din societatea în nume colectiv i se achită valoarea parţii din patrimoniu
proporţional participaţiunii lui în capitalul social dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(2) Prin înţelegere dintre membrul care se retrage din societatea în nume colectiv şi membrii ramaşi,
achitarea valorii patrimoniului poate fi înlocuită cu transmiterea lui în natură.
(3) Partea din patrimoniul societăţii în nume colectiv sau valoarea acestei parţi, ce i se cuvine membrului
care se retrage, se determină conform bilanţului întocmit la momentul retragerii.

1. Efectele retragerii asociatului din societate. Ca urmare a retragerii din societate, asociatul pierde calitatea
de asociat. Acesta va avea, însă, dreptul la partea sa din patrimoniul societăţii proporţional participaţiunii sale la
capitalul social (art.131 alin.1 din Codul civil).
În principiu, drepturile asociatului retras cuvenite pentru participaţiunile sale se vor stabili prin acordul
asociaţilor. Legea impune doar, ca regulă generală, ca aceste drepturi să fie determinate conform unui bilanţ întocmit
la momentul retragerii (art.131 alin.3 din cod). În aceste condiţii asociaţii vor hotărî dacă asociatul retras va primi
doar contravaloarea în bani a părţii sale din patrimoniu sau dacă i se va transmite efectiv în natură această parte
(art.131 alin.2 din cod). În caz de neînţelegere între asociaţi considerăm că drepturile asociatului retras vor fi
stabilite de către instanţele judecătoreşti.
Retragerea asociatului din societate va trebui obligatoriu menţionată în Registrul de stat al întreprinderilor, iar
capitalul social al societăţii se va reduce în mod corespunzător.
Asociatul retras din societate poartă răspundere pentru obligaţiile apărute până la ieşirea lui din societate, în
egală măsură cu membrii rămaşi, în termen de 2 ani din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii
pentru anul în care a ieşit din societate (art.128 alin.3 din cod).
Prin retragerea asociatului societatea în nume colectiv suferă o modificare faţă de situaţia iniţială, dar ea îşi va
continua existenţa. Numai excepţional, când datorită retragerii numărul asociaţilor s-a redus la unul singur,
societatea se dizolvă, afară numai dacă asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub o altă formă,
prin reorganizare (art.134 din Codul civil).

Articolul 132. Decesul sau reorganizarea membrului societăţii în nume colectiv

(1) Succesorii membrului societăţii în nume colectiv decedat sau reorganizat pot deveni, dac actul de
constituire nu interzice, asociaţi cu acordul tuturor membrilor. Actul de constituire poate prevedea o
majoritate de voturi pentru adoptarea deciziei de acceptare a succesorului în calitate de asociat.
(2) Dacă membrii societăţii în nume colectiv nu acceptă succesorii în calitate de asociaţi, societatea este
obligată să le plătească partea din activele nete, determinată la data decesului sau reorganizării,
proporţională părţii din capitalul social deţinute de asociatul decedat sau reorganizat.
(3) Succesorul membrului societăţii în nume colectiv poartă răspundere, în limitele patrimoniului care a
trecut la el, de obligaţiile pentru care, în conformitate cu art.128 alin.(2) şi (3), purta răspundere membrul
decedat sau reorganizat.

1. Decesul asociatului persoană fizică sau reorganizarea asociatului persoană juridică. Potrivit Codului
civil, în caz de deces al unuia dintre asociaţi persoană fizică sau de reorganizare a asociatului persoană juridică,
societatea în nume colectiv poate continua, asociaţii rămaşi având la îndemână două posibilităţi: fie să plătească
succesorilor acestora partea ce revenea asociatului, fie să continue societatea cu aceştia. Posibilitatea de opţiune
există doar dacă actul constitutiv prevede sau asociaţii hotărăsc în unanimitate continuarea activităţii, în caz contrar
societatea se va dizolva.
Societatea în nume colectiv va putea continua activitatea cu succesorii asociatului decedat sau reorganizat dacă
există în acest sens acordul tuturor asociaţilor sau acordul majorităţii dintre ei, dacă actul constitutiv prevede un
asemene cvorum pentru adoptarea deciziei (art.132 alin.1 din Codul civil). În ceea ce priveşte cerinţa textului de
lege invocat ca actul constitutiv să nu conţină o clauză ce ar interzice cooptarea în societate a succesorilor
asociatului decedat sau reorganizat, considerăm că o asemenea condiţie este inoperantă, atâta timp cât asociaţii
rămaşi vor putea oricând modifica actul constitutiv în sensul contrar. S-ar putea presupune chiar că aceştia o fac în
mod implicit atunci când îi acceptă în unanimitate în calitatea de asociaţi pe succesorii asociatului decedat sau
reorganizat.
Deşi Codul civil nu o prevede în mod expres, considerăm că şi succesorii asociatului, în mod obligatoriu, vor
trebui să-şi exprime consimţământul cu privire la dobândirea calităţii de asociat într-o societate în nume colectiv.
Această cerinţă apare, în mod logic, ca o consecinţă a necesităţii modificării actului constitutiv, modificare ce
implică îndeplinirea în persoana noilor asociaţi a aceloraşi formalităţi şi condiţii de fond care sunt necesare
încheierii unui contract de constituire a unei societăţi în nume colectiv. Astfel fiind, considerăm că nu vor putea fi
cooptaţi în societate moştenitorii minori sau incapabili ai asociatului decedat, chiar dacă o clauză de continuare cu
moştenitorii a activităţii societăţii există în actul constitutiv.
În cazul în care moştenitorii asociatului decedat sau succesorii asociatului reorganizat nu sunt acceptaţi în
calitate de asociaţi în societate sau nu consimt ei să devină asociaţi, societatea este obligată să le plătească partea din
activele nete, determinată la data decesului sau reorganizării, proporţională părţii din capitalul social deţinute de
asociatul decedat sau reorganizat (art.132 alin.2 din cod). Prin similitudine cu situaţia retragerii asociatului,
succesorii vor avea dreptul la o parte în natură din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte
valoarea acesteia. Succesorii vor avea, de asemenea, dreptul şi la beneficiile cuvenite asociatului decedat sau
reorganizat până la data decesului sau reorganizării.
În ceea ce priveşte responsabilitatea succesorilor asociatului decedat sau reorganizat, art.132 alin.3 din Codul
civil, prevede că aceştia vor răspunde pentru datoriile sociale apărute până în momentul decesului sau reorganizării
doar până la concurenţa activului patrimoniului pe care l-au preluat de la asociatul decedat sau reorganizat.
Ca urmare a decesului asociatului persoană fizică sau reorganizării asociatului persoană juridică, indiferent de
natura schimbărilor intervenite, noua situaţie juridică din societatea trebuie reflectată în actul constitutiv al societăţii
şi în Registrul de stat al întreprinderilor.

Articolul 133. Urmărirea participaţiunii membrului din capitalul social al societăţii în nume colectiv

(1) Urmărirea participaţiunii din capitalul social al membrului societăţii în nume colectiv pentru datoriile
lui nelegate de participarea la societate (datorii personale) se permite doar în cazul insuficienţei unui alt
patrimoniu al acestuia pentru onorarea datoriilor. Creditorii unui astfel de membru sunt în drept să ceară
societăţii separarea unei părţi din patrimoniul ei proporţional participaţiunii debitorului la capitalul social
pentru urmărirea acestei părţi. Partea din patrimoniul societăţii susceptibilă separării sau valoarea ei se
determină conform unui bilanţ întocmit la momentul înaintării pretenţiilor creditorilor cu privire la
separare.
(2) Urmărirea patrimoniului proporţional participaţiunii membrului la capitalul social condiţionează
excluderea membrului din societatea în nume colectiv şi atrage efectele prevăzute la art.128 alin.(2) şi (3).

1.Urmărirea participaţiunilor asociaţilor de către creditorii personali ai acestora. Autonomia patrimoniului

societăţii în nume colectiv faţă de patrimoniile propriilor asociaţi determină o serie de consecinţe juridice şi pentru
creditorii personali ai acestora din urmă. Astfel, odată ce bunurile aduse ca aport de către asociaţi au intrat în
patrimoniul societăţii, asociaţii nu vor mai avea nici un drept asupra acestora, iar pe cale de consecinţă nici creditorii
personali ai asociaţilor nu le vor mai putea urmări, indiferent de data creanţei lor. Creditorii asociaţilor îşi vor
satisface drepturile de creanţă din patrimoniul asociaţilor, în care se vor regăsi bineînţeles şi beneficiile obţinute de
asociat ca urmare a participării la societate. Totuşi, în scopul protejării intereselor creditorilor asociaţilor, legea le
permite acestora din urmă să solicite, în ipoteza în care patrimoniul propriu al asociatului este insuficient pentru
onorarea datoriilor, separarea unei părţi din patrimoniul societăţii în nume colectiv corespunzătoare participaţiunii
asociatului debitor la capitalul social al societăţii în vederea acoperirii creanţelor respective (art.133 alin.1 din Codul
civil). Cota parte din patrimoniul societăţii cuvenite asociatului potrivit participaţiunilor sale sau contravaloarea ei se
determină conform unui bilanţ întocmit la data înaintării pretenţiilor creditorilor cu privire la separare (art.132 alin.1
fraza a treia din cod).
Menţionăm că posibilitatea exercitării acestor drepturi speciale ale creditorilor asociaţilor nu încalcă principiul
autonomiei patrimoniului societăţii şi nici nu instituie o răspundere a societăţii pentru datoriile asociaţilor, întrucât
plata creanţelor se face nu din patrimoniul societăţii ci din partea de active nete care se cuvine asociatului.
Exercitarea de către creditorii unui asociat a dreptului de a urmări participaţiunea acestuia în societatea în nume
colectiv impune excluderea din societate a asociatului respectiv, în caz contrar societatea urmând să se dizolve.
Precizăm că, în cazul în care societatea îşi continuă activitatea fără asociatul exclus, obligaţia acestuia de a răspunde
pentru obligaţiile sociale apărute până la ieşirea lui din societate subzistă pentru o perioadă de 2 ani calculată din
ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate (art.133 alin.2
coroborat cu art.128 alin.3 din cod).

Articolul 134. Dizolvarea societăţii în nume colectiv

(1) În afară de cazurile prevăzute la art.86 alin.(1), societatea în nume colectiv se dizolvă dacă în ea
rămâne un singur membru.
(2) Ultimul membru rămas al societăţii în nume colectiv are dreptul ca, în termen de 6 luni, să
reorganizeze societatea, în modul prevăzut de prezentul cod.

1. Dizolvarea societăţii în nume colectiv. Societatea în nume colectiv se dizolvă potrivit cauzelor generale de
dizolvare a persoanelor juridice prevăzute de art.86 alin.1 Cod civil în următoarele situaţii: (a) expirarea termenului
stabilit pentru durata ei; (b) imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituita sau realizarea acestuia;
(c) existenţa unei hotărâri a asociaţilor în acest sens, luată în unanimitate; (d) existenţa unei hotărâri judecătoreşti de
dizolvare (art.87 din cod); (e) insolvabilitatea societăţii.
În afară de aceste cauze generale legea stabileşte şi anumite cauze de dizolvare aplicabile societăţii în nume
colectiv. Astfel, potrivit art.129 alin.1 din Codul civil, dacă prin actul constitutiv sau hotărârea unanimă a asociaţilor
nu se prevede altfel, societatea în nume colectiv se dizolvă în cazul: (a) decesului, incapacităţii sau declarării
judecătoreşti a dispariţiei asociatului persoană fizică; (b) declarării insolvabilităţii, reorganizării sau lichidării
asociatului persoană juridică; (c) retragerii din societatea a unui asociat; (d) excluderii unui asociat ca urmare a
urmăririi de către creditorii personali a participaţiunii sale la capitalul social a societăţi.
De asemenea, potrivit art.134 alin.1 din cod, societatea în nume colectiv se dizolvă dacă, indiferent de cauză,
numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, în acest caz ne mai putând fi îndeplinită condiţia prevăzută de art.121
alin.1 din cod.
Însă în această ultimă situaţie legea recunoaşte asociatului rămas singur în societate dreptul de a decide, în
termen de 6 luni, reorganizarea societăţii în nume colectiv în societate cu răspundere limitată sau societate pe
acţiuni.
După opinia noastră asociatul rămas singur în societate va putea evita dizolvarea acesteia şi daca va transmite
(cesiona) o parte din participaţiunile sale unei alte persoane, astfel încât să fie îndeplinită cerinţa minimului de
asociaţi.

Articolul 135. Reorganizarea societăţii în nume colectiv

(1) În cazul reorganizării societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere
limitată sau în cooperativă, asociaţii continuă, în termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile născute până la reorganizare.
(2) Asociatul nu este absolvit de răspundere nici în cazul în care, până la expirarea termenului de 3 ani,
înstrăinează dreptul de participaţiune la capitalul social.

1. Reorganizarea societăţii în nume colectiv. Pe parcursul existenţei societăţii în nume colectiv anumite
interese ale asociaţilor acesteia pot determina necesitatea schimbării formei juridice a societăţii. Astfel că, asociaţii
vor putea decide transformarea societăţii din care fac parte într-o altă formă de societate comercială sau în
cooperativă. O asemenea reorganizare a societăţii în nume colectiv este posibilă numai cu condiţia ca asociaţii ei să
respecte condiţiile prevăzute de lege pentru forma juridică în care se va transforma societatea (art..85 alin.2 din
Codul civil).
Reorganizarea societăţii în nume colectiv se va decide numai în unanimitate de către asociaţi. Concomitent cu
transformarea societăţii în nume colectiv se va opera şi o schimbare în denumirea iniţială a societăţii, adoptându-se o
denumire nouă, în armonie cu regulile de formare a denumirii proprii pentru noua formă juridică pe care o ia pentru
viitor societatea juridică transformată.
Schimbarea formei juridice a societăţii comerciale produce efect numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. De
aceea, în cazul în care o atare schimbare ocazionează şi modificarea întinderii responsabilităţii asociaţilor pentru
datoriile sociale (cum se întâmplă bunăoară atunci când o societate în nume colectiv se transformă într-o societate cu
răspundere limitată) convertind-o dintr-o responsabilitate nelimitată într-una limitată, caracterul limitat al
răspunderii asociaţilor devine operant numai pe data înscrierii menţiunii respective în Registrul de stat al
întreprinderilor. Astfel, asociaţii societăţii în nume colectiv vor rămâne în continuare responsabili nelimitat pentru
datoriile contractate de societatea transformată până la data reorganizării. În acest sens, art.135 alin.1 din Codul civil
prevede în mod explicit că, în cazul reorganizării societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate cu
răspundere limitată sau în cooperativă, asociaţii vor continua să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
născute până la reorganizare pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data înregistrării reorganizării. Mai mult chiar,
legea prevede că asociatul nu va fi absolvit de răspundere nici în cazul în care, până la expirarea termenului de 3 ani,
înstrăinează dreptul de participaţiune la capitalul social (art.135 alin.2 din cod). Asociaţii vor răspunde limitat la
valoarea aporturilor subscrise la formarea capitalului social numai pentru datoriile pe care societatea reorganizată le
va contracta ulterior înscrierii menţiunii respective de schimbare a formei sale juridice în Registrul de stat al
întreprinderilor. Această soluţie se impune ca o măsură de protejare a intereselor creditorilor sociali despre care se
prezumă că au consimţit să intre în raporturi juridice obligaţionale cu societatea în nume colectiv, tocmai pe
considerentul că au conştientizat responsabilitatea nelimitată a asociaţilor ca o garanţie suplimentară a creanţei lor.
O problemă specială se pune relativ la reorganizarea societăţii în nume colectiv într-o societate în comandită. Se
ştie că o astfel de societate (adică cea în comandită) are, printre notele de specificitate, existenţa a două categorii de
asociaţi, anume comanditaţi şi comanditarii, cei dintâi cu responsabilitate nelimitată, iar ceilalţi având beneficiul
responsabilităţii limitate. Ca urmare, prin efectul transformării societăţii în nume colectiv în societate în comandită
simplă, unii dintre asociaţii săi trebuie să dobândească calitatea de comanditaţi, iar alţii calitatea de comanditari.
Chestiunea care se cere lămurită este după ce criteriu se va produce scindarea asociaţilor în cele două categorii
distincte. După cum s-a arătat în doctrină, fiecare dintre asociaţi va avea libertatea să aleagă între cele două calităţi
la care ne-am referit. Dacă nici unul dintre ei nu va opta pentru calitatea de comanditat sau, respectiv, pentru
calitatea de comanditar, transformarea societăţii în nume colectiv în societate în comandită simplă nu va fi posibilă,
întrucât nici unul dintre asociaţi nu poate fi constrâns să accepte aceea dintre calităţile menţionate pe care nu o
doreşte. De asemenea, considerăm că pentru identitate de raţiune art.135 Cod civil se va aplica în mod corespunzător
în ipoteza reorganizării societăţii în nume colectiv într-o societate în comandită, chiar dacă interesul practic al
aplicării acestor dispoziţii priveşte numai asociaţii comanditari.

§ 3. Societatea in comandita

Articolul 136. Dispoziţii generale cu privire la societatea în comandită

(1) Societate în comandită este societatea comercială în care, de rând cu membrii care practică în numele
societăţii activitate de întreprinzător şi poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia
(comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de
întreprinzător a societăţii şi suportă în limita aportului depus riscul pierderilor ce rezultă din activitatea
societăţii.
(2) Persoana poate fi comanditat doar într-o singură societate în comandită. Membrul societăţii în nume
colectiv nu poate fi comanditat în societatea în comandită. Comanditatul din societatea în comandită nu
poate fi membru al societăţii în nume colectiv.
(3) Denumirea societăţii în comandită trebuie să includă sintagma în limba de stat "societate în
comandită" sau abrevierea "S.C.", numele sau denumirea comanditaţilor. Dacă nu sunt incluse numele sau
denumirea tuturor comanditaţilor, în denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau denumirea a cel
puţin unuia dintre comanditaţi şi sintagma în limba de stat "şi compania" sau abrevierea "şi Co". Dacă în
denumirea societăţii este inclus numele sau denumirea comanditarului, acesta poarta răspundere solidară
nelimitată.
(4) Dispoziţiile cu privire la societatea în nume colectiv sunt aplicabile societăţii în comandită în
măsura în care prezentul cod nu conţine norme exprese cu privire la societatea în comandită.

1. Consideraţii generale. Societatea în comandită îşi are geneza din Evul Mediu. Ea a fost imaginată ca un
instrument juridic menit să contracareze rigorile dreptului canonic şi a regulamentelor militare care a instituit
interdicţia pentru deţinătorii de capitaluri (clerici, nobili şi militari) de a acorda împrumuturi cu dobânzi şi, totodată,
apt să dea satisfacţie acelora care, animaţi de pasiunea pentru comerţ, dar şi de dorinţa de aventură, nu se puteau
implica în afaceri comerciale din lipsa mijloacelor financiare necesare într-un asemenea scop. Marii deţinători de
capitaluri ai acelor vremuri aveau totodată un statut social care nu le permitea să exercite profesiunea de comerciant.
Astfel fiind, trebuia găsit un artificiu juridic care, pe de o parte, să servească la ocolirea interdicţiei privind
acordarea de împrumuturi cu dobândă, instituită şi sancţionată sever de dreptul canonic, iar pe de altă parte, să
permită posesorilor de capital, cărora statutul social nu le permitea să se implice în afaceri comerciale, să-şi poată
plasa eficient disponibilul de capital în operaţiuni comerciale aducătoare de profit. Un asemenea artificiu a fost găsit
prin reglementarea legală a societăţii în comandită. Mecanismul care a stat la baza acestei societăţi era următorul:
deţinătorii de capitaluri încredinţau în baza unui contract (denumit commenda39) anumite sume de bani unor
negustori profesionişti sau unor căpitani de corăbii pentru ca aceştia să le folosească în afaceri, urmând ca
beneficiile astfel obţinute să fie împărţite între ei. Pe această cale, deţinătorii de capital investeau capitalul disponibil
şi riscau numai sumele încredinţate celor care se angajau să se implice în afaceri comerciale.
Cei care încredinţau sume de bani spre utilizare în afaceri comerciale altora au fost denumiţi comanditari, iar aceia
care, primind acele sume, se angajau să le utilizeze pentru derularea unor afaceri comerciale au fost numiţi comanditaţi.
Comanditarii încredinţau comanditaţilor sumele de bani necesare derulării anumitor afaceri comerciale şi îşi asumau
riscurile pierderii acelor sume pe baza încrederii pe care ei o aveau faţă de aceştia din urmă. Aşadar, încrederea
comanditarilor în corectitudinea comanditaţilor a fost ideea forţă care a fundamentat şi, totodată care a dominat
dintotdeauna societatea în comandită.
Într-adevăr, acest tip de societate comercială se bazează pe încredere – comanditarii care au bani şi vor să-i
investească fără să rişte o răspundere nelimitată, încredinţează sumele de bani comanditaţilor, care nu au suficient
capital, dar au iniţiativă şi vor să desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii de beneficii.
Reglementarea în dreptul modern a societăţii în comandită a fost aspru criticată în doctrină, apreciindu-se că
această formă de societate a devenit total desuetă, iar în practică aceasta nu se mai bucură de interesul
întreprinzătorilor care preferă alte forme de societate, mai practice şi mai operaţionale. Astfel, în doctrina franceză s-
a arătat că comanditaţii din societatea în comandită sunt de fapt administratori ai societăţii care nu ar trebui să
răspundă nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii, cu atât mai mult cu cât în dreptul modern accentul este pus
pe garanţiile materiale oferite de mărimea capitalului şi a activelor sociale şi mai puţin pe garanţiile personale oferite
de unii asociaţi. Aceasta este şi explicaţia tendinţei din unile legislaţii moderne de a elimina din câmpul relaţiilor
comerciale acest gen de societate care era actuală în evul mediu dar a devenit anacronică în prezent 40. Cu toate

39
Cuvântul provine de la lat. accomendare, ce înseamnă a se încredinţa cuiva.
40
Societatea în comandită nu este reglementată în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Norvegia, Suedia, Grecia, Liechtenstein.
acestea, societatea în comandită continuă să fie reglementată, sub diferite denumiri, de majoritatea legislaţiilor
europene: “société en commandite simple” (Belgia, Franţa, Luxemburg), “товарищество на вере” sau
“коммандитнoe товарищество” (Federaţia Rusă), “società in accomandita semplice” (Italia), “ sociedade em
comandita simples” (Portugalia), “Sociedad Comanditaria” (Spania), “Commanditaire vennootschap” (Olanda),
“Kommanditgesellschaft - KG” (Germania, Austria), “Kommanditgesellschaft” sau “société en commandite”
(Elveţia), “kommanditselskaber - KS” (Danemarca), “Kommandiittyhtiö” (Finlanda).
Menţionăm, de asemenea, că prin Proiectul Codului Civil 41 se intenţiona reglementarea şi unei forme de
societate asemănătoare societăţii în comandită, şi anume societatea în comandită pe acţiuni (art.326-art.331 din
Proiect). Societatea în comandită pe acţiuni este considerată în doctrină ca fiind asemănătoare societăţii în
comandită deoarece cuprinde ca şi aceasta din urmă două categorii de asociaţi: comanditaţii şi comanditarii.
Deosebirea esenţială dintre cele două forme de societăţi constă în aceea că, în cazul societăţii în comandită pe
acţiuni, capitalul social este împărţit în acţiuni, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni. Întrucât capitalul social al
societăţii în comandită pe acţiuni are aceeaşi structură ca acela al societăţii pe acţiuni, Proiectul Codului civil asimila
societatea în comandită pe acţiuni cu societatea pe acţiuni, cu precizarea că, în privinţa răspunderii pentru obligaţiile
sociale, societatea în comandită pe acţiuni urmează regulile societăţii în comandită - asociaţii comanditaţi răspund
nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului lor. Legiuitorul a preferat, însă, să
elimine din forma finală a Codului civil dispoziţiile care reglementau societatea în comandită pe acţiuni, operaţiune
justificată după părerea noastră de faptul că această formă de societate se întâlneşte rar în practică, investitorii
preferând societatea pe acţiuni.
2. Definiţia societăţii în comandită. Art.136 alin.1 din Codul civil defineşte societatea în comandită ca fiind
acea “societate comercială în care, de rând cu membrii care practică în numele societăţii activitate de întreprinzător
şi poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-
finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă în limita aportului
depus riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii”.
Din definiţia legală rezultă următoarele caractere ale societăţii în comandită:
(a) societatea în comandită, ca şi societatea în nume colectiv, este constituită în scopul desfăşurării activităţilor
de antreprenoriat şi are personalitate juridică distinctă de cea a asociaţilor;
(b) prezenţa în structura societăţii a două categorii de asociaţi - comanditaţii şi comanditarii;
(c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi
solidar, iar asociaţii comanditari răspund doar în limita aportului subscris 42 de ei.
Societatea în comandită prezintă avantaje pentru ambele categorii de asociaţi: pe de o parte, asociaţii
comanditari, care dispun de mijloace financiare, au posibilitatea să le investească, încasând beneficii fără a se
implica în activitatea societăţii şi fără a să risca o răspundere nelimitată, iar, pe de altă parte, asociaţii comanditaţi,
care nu au suficient capital dar au iniţiativă, au ocazia să atragă capital în condiţii mult mai avantajoase decât cele
ale unui împrumut şi să desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii unor beneficii.
3. Constituirea societăţii în comandită. Societatea în comandită se constituie, în principiu, potrivit regulilor
generale aplicabile societăţilor comerciale (art.106-115 din Codul civil). Actul constitutiv al societăţii este contractul
de constituire (societate), iar pentru constituirea societăţii trebuie îndeplinite formalităţile prevăzute de lege.
Deoarece regulile generale privind constituirea societăţilor comerciale au fost analizate în cadrul comentariilor
la articolele menţionate, ne vom referi în cele ce urmează doar la unele aspecte specifice constituirii societăţii în
comandită.
Vor putea fi asociaţi într-o societate în comandită atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, indiferent de tipul
acestora. În ceea ce priveşte problematica pe care o poate ridica participarea în calitatea de asociat comanditat a
persoanelor juridice la o societate în comandită facem trimitere la discuţiile făcute pe acest subiect în materia
societăţii în nume colectiv, deoarece comanditaţii sunt asimilaţi sub toate aspectele asociaţilor de la această din urmă
formă societară.
Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv şi pe aceleaşi considerente, legea limitează, prin art.136 alin.2 fraza I din
cod, posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a participa în calitate de asociat comanditat doar la o singură
societatea în comandită. În continuare, legiuitorul explicând limitele acestei interdicţii, stipulează că asociatul unei
societăţi în nume colectiv nu va putea deveni membru comanditat într-o societate în comandită şi, respectiv, nici
asociatul comanditat (care răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale) din societatea în comandită nu va
putea fi asociat într-o societate în nume colectiv (art.136 alin.2 fraza a II-a şi a III-a din cod) 43. Asociatul comanditat va
putea însă participa la o societate cu răspundere limitată sau la o societate pe acţiuni, şi chiar la o altă societatea în
comandită în calitatea de asociat comanditar. Precizăm că în privinţa asociaţilor comanditari din societatea în
comandită legea nu prevede nici o restricţie similară celei enunţate.

41
Elaborat de Comisia specială pentru definitivarea proiectului Codului civil constituită prin Hotărârea Parlamentului nr.1315/26.10.2000.
42
Considerăm mai indicată această formulare întrucât, în mod evident, asociatul având obligaţia de a vărsa în întregime aportul răspunderea sa va fi
circumscrisă noţiunii de “aport subscris” şi nu de aportul efectiv “depus” aşa cum în mod eronat s-ar putea deduce din formularea textului art.136
alin.1 din cod.
43
În acest context reiterăm opinia pe care am exprimat-o şi cu altă ocazie potrivit căreia dispoziţiile legale menţionate sunt exagerate pe
considerentul că, deşi prin aceste interdicţii se urmăreşte protejarea creditorilor sociali, ele nu sunt de natură să acopere toate împrejurările care ar
putea afecta solvabilitatea asociatului cu răspundere nelimitată şi, în consecinţă, să reuşească să asigure o protecţie eficientă a drepturilor de
creanţă a creditorilor sociali.
 Codul civil nu cere pentru constituirea societăţii în comandită un minim de asociaţi dar, datorită faptului că
această societate presupune în mod necesar două categorii de asociaţi - comanditaţii şi comanditarii – este firesc că
pentru înfiinţarea unei astfel de societăţi să fie necesari cel puţin doi asociaţi, dintre care unul să-şi asume calitatea
de comanditat, iar altul, să-şi asume calitatea de comanditar.
În ceea ce priveşte numărul maxim de asociaţi, considerăm că societatea în comandită va putea avea un număr
nelimitat de asociaţi comanditari şi maximum 20 de asociaţi comanditaţi (art.136 alin.4 coroborat cu art.121 alin.2
fraza I din Codul civil44).
Menţionăm că legea interzice participarea la o societate în comandită atât a autorităţilor administraţiei publice,
cât şi a întreprinderilor de stat şi a societăţilor pe acţiuni în care statul deţine cel puţin 30 la sută din acţiuni (pct.4
din R.S.E.). În ceea ce ne priveşte, ţinând cont că raţiunea unei asemene interdicţii, şi anume evitarea unei
răspunderi nelimitate şi solidare a acestui tip de persoane juridice, ni se pare logic ca aceasta să vizeze doar calitatea
de asociaţi comanditaţi, subiectele de drept menţionate putând participa, în principiu, la o societate în comandită în
calitate de asociaţi comanditari.
4. Firma societăţii în comandită. Ca persoană juridică, societatea în comandită are o firmă proprie ca atribut
de identificare. Firma folosită de societatea în comandită trebuie să cuprindă, potrivit art.136 alin.3 din cod, două
elemente de identificare, ambele constând din cuvinte scrise. În primul rând, se cere ca în firmă să figureze numele
sau denumirea asociaţilor comanditaţi. Dacă firma societăţii în comandită nu poate include numele sau denumirea
tuturor comanditaţilor, aceasta va cuprinde, în mod obligatoriu, numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre
comanditaţi şi sintagma în limba de stat “şi compania” sau abrevierea “şi Co”. În cazul în care un asociat comanditat
al cărui nume sau denumire figurează în firma societăţii a ieşit din societate, firma se va modifica în mod
corespunzător. Cel de-al doilea element component al firmei constă în menţiunea obligatorie “societate în
comandită”, scrisă în întregime, sau cu abrevierea “S.C.”.
Întrucât asociatul comanditar are o răspundere limitată pentru obligaţiile sociale, numele sau denumirea sa nu va
putea figura în firma societăţii. Dacă, însă, numele sau denumirea unui comanditar figurează, totuşi, cu
consimţământul acestuia, în firma societăţii, el devine răspunzător nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii 45
(art.136 alin.3 fraza a III-a din cod). Această prevedere se explică prin intenţia legiuitorului de a apăra pe terţi
împotriva oricărei confuzii ce s-ar putea crea între asociaţii comanditaţi şi comanditari.
5. Aplicarea reglementărilor cu privire la societatea în nume colectiv în materia societăţii în comandită.
Deoarece societatea în comandită se apropie în foarte multe privinţe de societatea în nume colectiv, art.136 alin.4
din Codul civil prevede că dispoziţiile cu privire la societatea în nume colectiv sunt aplicabile, în măsura în care
codul nu conţine norme exprese cu privire la societatea în comandită, şi acesteia din urmă. După cum se poate
observa majoritatea normelor în discuţie se referă la statutul juridic al comanditaţilor în societate, acesta fiind
similar celui al asociaţilor din societatea în nume colectiv. Aplicarea dispoziţiilor legale din materia societăţilor în
nume colectiv societăţii în comandită îşi are fundamentarea pe ideea potrivit căreia comanditaţii sunt mai
reprezentativi decât comanditarii pentru societate, întrucât ei îşi înscriu numele pe firma societăţii şi tot ei
înfăptuiesc administrarea acesteia.

Articolul 137. Actul de constituire al societăţii în comandită

În afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), în actul de constituire al societăţii în comandită trebuie să
se indice:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui comanditat în capitalul social;
c) răspunderea comanditaţilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aportului;
d) volumul comun al aporturilor depuse de comanditaţi;
e) procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi;
f) procedura de admitere a noilor asociaţi;
g) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.

1. Actul constitutiv al societăţii în comandită. Actul constitutiv al societăţii în comandită este contractul de
constituire (de societate), încheiat în limba de stat şi semnat de toţi asociaţii societăţii (art.62 alin.1 coroborat cu art.108
alin.4 din Codul civil).
Actul constitutiv al societăţii în comandită trebuie să îndeplinească atât condiţiile generale de validitate cât şi
acele condiţii specifice care îl particularizează faţă de celelalte contracte. Având în vedere faptul că toate aceste
condiţii au mai fost analizate şi cu alte ocazii nu vom mai reveni asupra lor.
Contractul de constituire a societăţii în comandită trebuie să fie încheiat în formă autentică (art.107 alin.1 din
cod) şi să cuprindă elementele prevăzute de art.108 alin.1 din Codul civil. Pe lângă aceste menţiuni contractul va
44
După opinia noastră aceste prevederi modifică implicit limita de asociaţi – 20 persoane – stabilită în pct.4 din R.S.E. în conformitatea cu
prevederile art.2 lit.b) din Legea nr.1125-XV/2002 pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova.
45
În doctrină s-a susţinut că aceleaşi consecinţe ar trebui să se producă şi asupra unei persoane străine de societate al cărei nume sau denumire
figurează, cu consimţământul său, în firma societăţii în comandită, pe considerentul că se creează astfel o aparenţă că persoana respectivă este
membru a societăţii, iar sancţiunea responsabilităţii nelimitate şi solidare a respectivei persoane este destinată ocrotirii terţilor de bună credinţă.
trebui să conţină o serie de dispoziţii obligatorii care sunt prevăzute de art.137 alin.1 din cod referitoare la: (a)
cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor; (b) mărimea şi modalitatea de
modificare a participaţiunilor fiecărui comanditat în capitalul social; (c) răspunderea comanditaţilor pentru
încălcarea obligaţiilor de depunere a aportului; (d) volumul comun al aporturilor depuse de comanditaţi; (e)
procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi; (f) procedura de admitere a noilor asociaţi; (g) temeiurile şi
procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate. Deoarece textul art.137 alin.1 din Codul civil nu face
altceva decât să reia dispoziţiile art.122 alin.1 din cod, cu excepţia menţiunii de la lit.c), nu vom stărui în mod
deosebit asupra acestor aspecte, făcând bineînţeles trimiterea necesară la comentariile făcute pe marginea art.122 din
cod.
Precizăm, totuşi, că deşi legea nu cere nici pentru înfiinţarea societăţii în comandită un minim de capital lăsând
acest lucru la aprecierea asociaţilor fondatori care sunt liberi să stabilească valoarea şi structura capitalului social
iniţial. După cum am mai arătat, această libertate recunoscută de lege fondatorilor nu trebuie înţeleasă în sensul că ei
ar putea constitui societatea fără subscrieri de capital sau subscriind numai un capital simbolic, deoarece capitalul
social este un element absolut necesar pentru constituirea oricărei societăţi comerciale, inclusiv a societăţii în
comandită. Pe de altă parte, capitalul social trebuie să fie suficient de important sub aspect valoric pentru a putea să
asigure, cel puţin în faza iniţială a funcţionării societăţi, realizarea scopului în vederea căruia aceasta a fost
constituită.
În contractul de constituire se va indica, în mod obligatoriu, şi categoria din care face parte fiecare asociat -
comanditaţilor sau comanditarilor, întrucât acestea au un regim juridic diferit, în primul rând, sub aspectul
responsabilităţii ce le incumbă pentru datoriile sociale. Potrivit legii, în actul constitutiv se va indica şi mărimea
participaţiunilor fiecărui comanditat la capitalul social, dar şi volumul cumulat (total) al aporturilor lor. Deşi Codul civil
nu o prevede în mod explicit, considerăm că va trebui indicată, în mod obligatoriu, şi mărimea participaţiunilor fiecărui
asociat comanditar comanditar, cu atât mai mult cu cât o serie de dispoziţii ale art.139 din cod se referă la
participaţiunile acestei categorii de asociaţi46.
Menţionăm, de asemenea, că asociaţii comanditaţi vor putea efectua aporturi în industrie (prestaţii în muncă şi
servicii), care, deşi nu sunt cuprinse în capitalul social al societăţii, vor da dreptul acestora să participe, în limitele
stabilite de actul constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a activului societăţii, ei rămânând, totodată, obligaţi să
participe şi la pierderi (art.114 alin.4 din Codul civil).
După cum am mai spus, deşi legea prevede numai obligativitatea încheierii unui contract de constituire, nimic
nu se opune ca asociaţii să perfecteze concomitent cu acesta şi un statut al societăţii. Dacă asociaţii vor decide să
încheie şi un statut, acesta deşi va constitui un act juridic valabil, totuşi nu va avea valoarea juridică a statutului cerut
de lege obligatoriu pentru societăţile pe acţiuni. Astfel că, un posibil statut la societatea în comandită nu va putea
contrazice prevederile contractului de constituire – în caz contrar statutul este considerat nul
Actul constitutiv a societăţii în comandită va putea fi modificat numai prin voinţa comună a tuturor asociaţilor.
deşi o asemenea regulă nu este expres consacrată de dispoziţiile Codului civil în materia societăţii în comandită,
soluţia se impune prin coroborarea prevederilor art.136 alin.4 cu cele ale art.122 alin.2 din cod.

Articolul 138. Conducerea administrativă şi reprezentarea societăţii în comandită

(1) Conducerea societăţii în comandită se exercită de către comanditaţi. Modul de conducere, de

administrare şi de reprezentare a societăţii de către comanditaţi este stabilit de aceştia în conformitate cu
prevederile prezentului cod referitoare la societatea în nume colectiv.
(2) Comanditarii nu au dreptul să participe la conducerea şi administrarea societăţii în comandita, să o
reprezinte fără procură, să conteste acţiunile comanditaţilor în legătură cu administrarea sau cu
reprezentarea societăţii exercitate în limitele activităţii ei obişnuite. În cazul în care acţiunile depăşesc
limitele activităţii obişnuite, este necesar acordul tuturor asociaţilor.

1. Conducerea societăţii în comandită. Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, societatea în comandită nu

are instituţionalizată o adunare generală a asociaţilor. Mai mult chiar din formularea textului alin.1 din art.138 Cod
civil s-ar putea crede că conducerea societăţii în comandită este exercitată exclusiv de către asociaţii comanditaţi,
opinie susţinută şi de literatura de specialitate din Federaţia Rusă, din al cărui cod civil a şi fost preluat acest text.
După părerea noastră o asemenea interpretare nu are temei legal, întrucât, pe de o parte, textul se referă la
conducerea administrativă sau, altfel spus, la administrarea societăţii, iar, pe de altă parte, implicarea asociaţilor
comandidari în procesul decizional al societăţii este expres prevăzută de articolul menţionat în alin.2 fraza a doua 47 -
text care, de altfel nu se regăseşte în codul rus. În acest context, ţinem să atragem atenţia că prin operaţiunea
efectuată în ultimă instanţă de către legiuitor de a prelua unele dispoziţii din Codul civil rus, iar altele din Proiectul
Codului civil, s-a ajuns ca forma finală a codului să prezinte o reglementare lipsită de coerenţa şi claritatea necesară
unei norme juridice.

46
De altfel, o asemenea dispoziţie este prevăzută în pct.59 al R.S.E.
47
“În cazul în care acţiunile depăşesc limitele activităţii obişnuite, este necesar acordul tuturor asociaţilor”.
 Astfel fiind, considerăm că asupra problemelor esenţiale ale societăţii vor delibera şi decide toţi asociaţii, atât
comanditaţii cât şi comanditarii. Cităm în acest sens şi dispoziţiile pct.63 ale R.S.E. potrivit cărora în problemele ce
nu se referă la sferele tradiţionale de activitate ale societăţii, precum şi în cazurile de suspendare a tranzacţiei
planificate de asociatul comanditat, împuternicit cu administrarea societăţii, hotărârile se vor lua de către toţi
asociaţii.
În ceea ce priveşte cvorumul necesar luării unor asemenea decizii, ca şi în societatea în nume colectiv, se aplică
regula unanimităţii, care nu are totuşi un caracter imperativ, asociaţii putând prevedea prin actul constitutiv diverse
situaţii în care o hotărâre să se adopte cu majoritatea voturilor (art.136 alin.4 coroborat cu art.123 alin.1 din cod).
Excepţie fac hotărârile de modificarea a actului constitutiv, care se vor lua întotdeauna prin votul unanim al
asociaţilor.
La luarea deciziilor cu privire la activitatea societăţii fiecare asociat va avea un singur vot, însă prin actul
constitutiv asociaţii vor putea prevedea şi un alt mod de atribuire a voturilor, spre exemplu, proporţional cotei de
participare a fiecărui asociat, fără ca prin această atribuire stabilită să fie posibilă lipsirea totalmente de vot a vreunui
asociat (art.136 alin.4 coroborat cu art.123 alin.2 din cod).
2. Administrarea societăţii în comandită. Administrarea societăţii în comandită se exercită de către
comanditaţi (art.138 alin.1 fraza I din Codul civil). Excluderea asociaţilor comanditari de la administrarea societăţii
este menită să apere interesele terţilor. Actele care angajează societatea nu pot fi încheiate de asociaţii comanditari,
care au o răspundere limitată, ci numai de asociaţi comanditaţi, care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
sociale.
Modul de conducere, de administrare şi de reprezentare a societăţii de către comanditaţi este conturat de
dispoziţiile Codului civil referitoare la societatea în nume colectiv (art.138 alin.1 fraza a II-a din cod). Astfel, în
lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, dreptul de a administra şi reprezenta societatea aparţine fiecărui
comanditat. Asociaţii, însă, vor putea decide ca administrarea şi reprezentarea societăţii în comandită să fie efectuată
în comun de către toţi asociaţii comanditaţi ori să fie delegată unuia sau mai multora dintre aceştia. În ceea ce
priveşte posibilitatea desemnării unui terţ în funcţia de administrator, considerăm că acest lucru nu este posibil la o
societate în comandită, prevederile art.138 alin.1 din cod având un caracter imperativ.
În cazul în care când prin actul constitutiv se stipulează că, în exercitarea prerogativelor de administratori ai
societăţii, comanditaţii vor lucra împreună, decizia privind efectuarea oricărui act de administrare trebuie să fie
adoptată cu consimţământul unanim al acestora.
În principiu, comanditaţii desemnaţi ca administratori vor putea avea iniţiativa oricăror operaţiuni comerciale
care se circumscriu celor efectuate în mod obişnuit de societate, fără să aibă nevoie în acest sens de acordul prealabil
al celorlalţi asociaţi. Dacă însă operaţiunea proiectată depăşeşte limitele determinate de domeniul curent de
activitate al societăţii administratorul va avea nevoie de acordul tuturor asociaţilor (art.138 alin.2 fraza a II-a din
cod).
Comanditaţii nu vor putea practica, fără acordul celorlalţi asociaţi, activităţi similare celor pe care le practică
societatea din care fac parte. Consimţământul celorlalţi asociaţi se prezumă, până la proba contrară, dacă activităţile
comanditatului operaţiunile, fiind anterioare actului constitutiv, au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au
interzis continuarea lor (art.116 alin.2 din Codul civil). Sancţiunea încălcării acestei interdicţii nu va fi anularea
contractelor încheiate de asociat cu terţii, ci, după caz, angajarea răspunderii asociatului culpabil, care va fi obligat
la plata unor despăgubiri către societate, ori preluarea de către societate a drepturilor şi obligaţiile asociatului sau
beneficiul care rezultă din actele încheiate (art.116 alin.3 din Codul civil).
Potrivit art.138 alin.2 din Codul civil dispune că asociaţii comanditari nu au dreptul să participe la conducerea
şi administrarea societăţii în comandită, să o reprezinte fără procură, precum şi să conteste acţiunile comanditaţilor
în legătură cu administrarea sau cu reprezentarea societăţii exercitate în limitele activităţii ei obişnuite. Interdicţia
comanditarilor de a se amesteca în administrarea societăţii este justificată, pe de o parte, de scopul protejării terţilor,
care ar putea să se înşele asupra poziţiei comanditarilor, considerând că tratează cu asociaţi care răspund nelimitat
pentru datoriile sociale, iar, pe de altă parte, de faptul că, răspunderea comanditarilor pentru datoriile sociale fiind
limitată, aceştia trebuie împiedicaţi să se lanseze în operaţiuni imprudente pe socoteala societăţii. Această interdicţie
nu are însă un caracter absolut, comanditarii putând încheia anumite acte în contul societăţii în temeiul unei procuri
speciale dată pentru o operaţiune determinată de către asociaţii comanditaţi care sunt administratori ai societăţii.
Procura va trebui, în mod obligatoriu, să precizeze operaţiunea sau să determine operaţiunile care vor fi încheiate de
asociatul comanditar în contul societăţii. Deoarece în acest fel ar putea reprezenta societatea şi un terţ, nu există
riscul de confuzie din partea creditorilor sociali, în sensul că ar fi tratat cu un asociat ce se obligă nelimitat pentru
datoria socială.
Considerăm de asemenea că asociatul comanditar va putea încheia orice act permis de lege unei persoane străine
ce nu participă la conducerea societăţii. De exemplu, va putea fi un colaborator tehnic, va putea ţine casieria
societăţii, va putea fi salariat al societăţii, cu condiţia de a nu depăşi rolul de subaltern în relaţiile cu terţii, va putea
garanta obligaţiile acesteia ca fidejusor, va putea împrumuta societatea sau va putea să-i vândă mărfuri. De
asemenea, asociaţii comanditari pot consilia pe administratori, cu condiţia ca terţii să nu aibă cunoştinţă despre
aceasta.
Din păcate legiuitorul nu a prevăzut şi sancţiunea care se aplică asociatului comanditar care a încălcat interdicţia
de a administra şi reprezenta societatea. Plecându-se de la scopul pentru care a fost instituită această interdicţie, şi
anume de a proteja terţele persoane, în doctrină s-a arăta că răspunderea asociatului comanditar ar trebui să fie
solidară şi nemărginită, dar limitată la operaţiunea încheiată de el, dacă imixtiunea în afacerile societăţii are caracter
izolat, lipsit de continuitate. În acest caz terţii sunt ocrotiţi suficient dacă pentru acea operaţiune răspunde alături de
societate şi comanditarul vinovat. Dacă însă comanditarul se amestecă în mod constant în administrarea societăţii,
răspunderea sa va deveni solidară şi nemărginită şi se va extinde la toate datoriile sociale posterioare primului act de
ingerinţă în afacerile sociale (aceasta deoarece prin actul de ingerinţă comanditarul îşi schimbă statutul juridic în
cadrul societăţii). În doctrină s-a mai arătat că, în afară de răspunderea sa pentru datoriile sociale, acţionarului
comanditar care intervine nepermis în administrarea societăţii, îi este angajată şi răspunderea civilă faţă de ceilalţi
asociaţi, dacă prin ingerinţa sa în gestiune le-a cauzat acestora o pagubă. Acţiunea în răspundere civilă introdusă de
asociaţi este o acţiune contractuală, izvorâta din actul constitutiv.
În vederea necesităţii asigurării independenţei comanditaţilor, care răspund cu întreaga lor avere pentru datoriile
sociale, în activitatea lor de administrare a societăţii, legea interzice comanditarilor să conteste acţiunile
comanditaţilor în legătură cu administrarea sau cu reprezentarea societăţii exercitate în limitele activităţii ei
obişnuite. Comanditarii vor putea însă contesta orice acţiune a comanditaţilor contrară legii sau actului constitutiv.

Articolul 139. Drepturile şi obligaţiile comanditarului

(1) Comanditarul are dreptul:

a) să primească partea ce i se cuvine din veniturile societăţii proporţional participaţiunii sale la capitalul
social, în modul prevăzut de actul de constituire;
b) să ia cunoştinţă de dările de seamă şi de bilanţurile anuale şi să le verifice cu datele din registre şi din
alte documente justificative;
c) să se retragă din societate la sfârşitul anului financiar şi să primească o parte din activele ei
proporţional participaţiunii sale la capitalul social, în modul stabilit de actul de constituire;
d) să transmită participaţiunea sa la capitalul social sau o parte din ea unui alt comanditar ori, dacă este
stipulat de actul de constituire, unui terţ.
(2) Regulile privind interdicţia concurentei, prevăzute la art.116 alin.(2), nu se aplică comanditarului
dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(3) În momentul înregistrării societăţii în comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60%
din participaţiunea la care s-a obligat, urmând ca diferenţa să fie vărsată în termenul stabilit în actul de
constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificat de participare eliberat de societate.
(4) Actul de constituire al societăţii în comandită poate prevedea şi alte drepturi şi obligaţii ale
comanditarului.

1. Statutul juridic al comanditarilor. Asociaţii comanditari din societatea în comandită au următoarele

drepturi:
(a) Dreptul de a participa la împărţirea beneficiilor. Calitatea de subscriitor al unui aport conferă
comanditarului dreptul de a participa la câştigurile societăţii proporţional cu participaţiunile sale la capitalul social.
Modalitatea concretă de încasare a beneficiilor se va stabili de către asociaţi în conformitate cu clauzele actului
constitutiv şi dispoziţiile art.127 din Codul civil, care se aplică în mod corespunzător şi societăţii în comandită;
(b) Dreptul de a participa la conducerea societăţii. După cum am mai arătat, asociatul comanditar va participa
la conducerea societăţii prin autorizarea comanditaţilor administratori pentru efectuarea operaţiunilor care depăşesc
limitele puterilor lor (art.138 alin.2 fraza a II-a din cod), precum şi prin implicarea sa în deliberare şi luarea
deciziilor asupra unor probleme esenţiale ale societăţii, cum ar fi, de exemplu, modificarea actului constitutiv;
(c) Dreptul de supraveghere şi control a activităţii societăţii. Comanditarul are dreptul de a controla exactitatea
datelor înscrise în dările de seamă şi de bilanţurile anuale ale societăţii prin cercetarea registrelor contabile şi a
celorlalte documente justificative (art.139 alin.1 lit.b) din cod). Orice convenţie între asociaţi cu privire la limitarea
sau renunţarea la acest drept este nulă. Deşi codul reglementează în mod expres doar dreptul comanditarilor de a
supraveghea şi controla activitatea societăţii, menţionăm că, în realitate acest drept îl au şi asociaţii comanditaţi,
prevederea legală având ca scop doar sublinierea faptului că asociaţii comanditari nu sunt excluşi de la
supravegherea şi controlul gestiunii societăţii;
(d) Dreptul de retragere. La sfârşitul anului financiar comanditarul se va putea retrage din societate, iar
societatea este obligată, în modul stabilit de actul constitutiv, să-i plătească acestuia o cotă parte din activele nete ale
societăţii proporţional participării lui la capitalul social (art.139 alin.1 lit.c) din cod);
(e) Dreptul de a cesiona, în orice mod, participaţiunea sa la capitalul social48.
(f) Dreptul preferenţial la recuperarea aporturilor în caz de dizolvarea a societăţii. Potrivit art.143 alin.2 din
cod, în cazul dizolvării societăţii în comandită, inclusiv ca urmare a insolvabilităţii, comanditarii au dreptul
preferenţial faţă de comanditaţi la recuperarea aporturilor din patrimoniul societăţii rămas după satisfacerea tuturor
pretenţiilor creditorilor.
Principala obligaţie a comanditarilor este aceea de a efectua aportul pe care l-au subscris. Aportul de capital
subscris de comanditari poate să fie în numerar, în totalitatea lui sau parţial în numerar şi parţial în bunuri în natură.

48
Pentru detalii a se vedea comentariul art.142 din Codul civil.
În toate cazurile, cel puţin parţial, acest aport trebuie să fie în numerar (art.113 alin.3 din cod). Comanditarul, spre
deosebire de comanditat, nu va putea efectua aporturi constând în prestaţii în muncă şi servicii (aporturi în
industrie).
Potrivit legii, comanditarul este obligat să verse până în momentul înregistrării societăţii cel puţin 60% din
aportul subscris (la care s-a obligat), urmând ca diferenţa să fie vărsată în termenul stabilit în actul constitutiv
(art.139 alin.3 din cod), dar nu mai târziu de 6 luni de la data înregistrării societăţii (art.112 alin.3 din cod). După
cum s-a arătat în doctrină, creditorii societăţii nu vor putea urmări comanditarul care nu a efectuat vărsământul
integral al aportului subscris pentru recuperarea creanţelor lor faţă de societate, însă vor putea exercita împotriva
acestuia o acţiune oblică cerând ca respectivul comanditar să fie obligat prin hotărâre judecătorească la îndeplinirea
obligaţiilor referitoare la vărsământul integral al aportului subscris. În schimbul aportului comanditarului i se va
elibera un certificat de participare, care va atesta calitatea de asociat a deţinătorului şi valoarea aportului de capital
adus de el în societate.
Comanditarul mai are obligaţia de a nu se implica în administrarea societăţii. În acest sens, el nu va putea
reprezenta societatea fără o procură specială dată de către comanditaţii administratori pentru o anumită operaţiune
determinată şi nici nu va putea contesta acţiunile comanditaţilor legate de administrarea societăţii în limitele
activităţii ei obişnuite (art.138 alin.2 din cod).
Având în vedere că asociaţii comanditari sunt excluşi de la administrarea societăţii, dar şi faptul că răspunderea
lor pentru obligaţiile sociale este limitată la valoarea aporturilor efectuate, aceştia au dreptul, chiar fără
consimţământul celorlalţi asociaţi, să practice activităţi concurente sau având acelaşi obiect cu cele ale societăţii din
care fac parte, întrucât interdicţia instituită de art.116 alin.2 din Codul civil nu li se aplică, afară numai dacă prin
actul constitutiv se prevede altfel (art.139 allin.2 din cod).
În afară de drepturile şi obligaţiile menţionate mai sus actul constitutiv al societăţii în comandită poate prevedea
şi alte drepturi şi obligaţii ale comanditarului (art.139 allin.4 din cod)

Articolul 140. Răspunderea în cazul acceptării calităţii de comanditar

Persoana care devine comanditar al unei societăţi existente poartă riscul pierderilor în limita
participaţiunii sale şi pentru obligaţiile născute până la momentul dobândirii calităţii de asociat. Clauza
contrara este inopozabilă terţilor.

1. Răspunderea comanditarului. Răspunderea pentru obligaţiile societăţii revine acesteia şi asociaţilor

comanditaţi. Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, răspunderea pentru obligaţiile societăţii în comandită revine,
în principal, societăţii, iar răspunderea asociaţilor comanditaţi are un caracter subsidiar. În consecinţă, creditorii
sociali se vor îndrepta mai întâi împotriva societăţii şi, numai în cazul când creanţele lor vor rămâne nesatisfăcute
vor putea urmări asociaţii pentru datoriile sociale. De remarcat că, în subsidiar, creditorii sociali vor putea urmări
numai asociaţii comanditaţi, nu şi pe cei comanditari49.
Răspunderea asociaţilor comanditaţi este nelimitată şi solidară. Ea îşi are temeiul în dispoziţiile art.136 alin.1
din Codul civil, precum şi în cele ale art.128 din cod, aplicabile - în baza art.136 alin.4 din cod - şi asociaţilor
comanditaţi.
În ceea ce-i priveşte pe asociaţii comanditari, aceştia răspund numai până la concurenţa capitalului social
subscris (art.136 alin.1 din cod). Astfel că, întrucât valoarea aporturilor acestor asociaţi este absorbită în patrimoniul
social, ei nu vor avea o răspundere personală faţă de creditorii societăţii, aşa cum au asociaţii comanditaţi. În aceste
condiţii ni se pare superfluă, precizarea art.140 din Codul civil conform căreia persoana care devine comanditar al
unei societăţi existente poartă riscul pierderilor în limita participaţiunii sale şi pentru obligaţiile născute până la
momentul dobândirii calităţii de asociat.
După cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, nimic nu se opune ca prin actul constitutiv asociatul
comanditar să-şi agraveze răspunderea pentru datoriile sociale. În acest caz, pentru suma care excede contribuţia sa
la capitalul social, comanditarul acţionează ca un fidejusor în raporturile cu creditorii sociali, având beneficiul de
discuţiune în cazul în care aceştia trec la urmărirea sa.

Articolul 141. Reducerea participaţiunii comanditarului

(1) Reducerea participaţiunii unui comanditar nu este opozabilă terţilor până la înscrierea reducerii în
registrul de stat.
(2) Reducerea participaţiunii nu este opozabilă creditorilor ale căror creanţe s-au născut până la
momentul înregistrării reducerii.

1. Reducerea participaţiunii comanditarului. Potrivit art.141 alin.1 din Codul civil, reducerea participaţiunii
comanditarului, indiferent de temeiul juridic care a generat-o, este opozabilă terţilor doar după înscrierea acesteia în
49
Cu excepţia asociaţilor comanditari care au intervenit în administrarea societăţii şi care prin această ingerinţă îşi schimbă statutul juridic.
registrul de stat al întreprinderilor, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, opozabilitatea nu priveşte terţii ale căror
creanţe s-au născut până la momentul înregistrării reducerii. Având în vedere obscuritatea dispoziţiilor legale citate,
singura interpretare a acestora pe care o putem întrevedea ar fi că legiuitorul a înţeles să oprească orice repartizare
de active proporţională participaţiunii la care este îndreptăţit comanditarul la ieşirea din societate fără efectuarea
unui bilanţ care să stabilească exact valoarea activului şi pasivului societăţii la data înregistrării reducerii
participaţiunii comanditarului.
O altă interpretare posibilă ar fi că legiuitorul a intenţionat să “prelungească” răspunderea comanditarului pentru
obligaţiile sociale născute anterior înregistrării reducerii participaţiunii acestuia şi peste acel moment. Însă, în
această ipoteză ne permitem să ne îndoim de finalitatea practică a dispoziţiei, întrucât orice creditor social, în
situaţia în care nu îşi va satisface creanţa prin executarea patrimoniului societăţii, se va îndrepta cu siguranţă
împotriva asociaţilor comanditaţi, care răspund personal şi solidar, şi nu împotriva unui comanditar care a ieşit din
societate şi pe care ar putea eventual să-l urmărească doar până la concurenţa participaţiunii pe care a avut-o în
societate.

Articolul 142. Înstrăinarea participaţiunii comanditarului

(1) Participaţiunea comanditarului poate fi înstrăinată unor terţi şi poate trece succesorilor fără acordul
asociaţilor, dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(2) Comanditarii au dreptul de preemţiune în cazul înstrăinării participaţiunii de către alt comanditar.
Regulile privind înstrăinarea participaţiunii în societatea cu răspundere limitată se aplică în modul
corespunzător.
(3) Prin înstrăinarea integrală a participaţiunii încetează calitatea de comanditar.

1. Transmiterea participaţiunilor comanditarului. În schimbul aporturilor lor asociaţii comanditari primesc

participaţiuni, care le conferă anumite drepturi şi obligaţii. Codul civil reglementează transmisiunea participaţiunilor
atât între asociaţi, cât şi către persoane din afara societăţii sau prin succesiune.
Ca regulă generală, participaţiunea comanditarului va putea fi înstrăinată unor terţi sau transmisă mortis cauza
succesorilor fără acordul asociaţilor dacă actul constitutiv nu prevede altfel (art.142 alin.1 din cod). Astfel fiind,
actul constitutiv ar putea prevedea anumite restricţii în acest sens sau chiar interdicţia înstrăinării.
Din coroborarea dispoziţiilor art.142 alin.2 cu cele ale art.152 alin.1 din cod se poate observa că legea prevede
principiul liberei transmisiuni a participaţiunilor comanditarilor între asociaţi, precum şi către soţul, rudele şi afinii
în linie dreaptă fără limită de grad, iar în linie colaterală până la gradul doi inclusiv, afară numai dacă actul
constitutiv prevede altfel.
În ceea ce priveşte transmiterea participaţiunilor către alte persoane decât cele menţionate, legea impune
respectarea anumitor condiţii având în vedere că printr-o asemenea înstrăinare se pot aduce atingeri caracterului
intuitu persoanae al societăţii în comandită. Cea mai importantă dintre ele se referă la dreptul de preemţiune pe care
îl au comanditarii în cazul înstrăinării participaţiunii unui alt comanditar (art. 142 alin.2 din cod) 50.
Orice înstrăinare a participaţiunii comanditarului trebuie înscrisă în Registrul de stat al întreprinderilor şi va
produce efecte faţă de terţi numai din acest moment.
Ca efect al înstrăinării integrale a participaţiunii încetează şi calitatea de comanditar a înstrăinătorului.

Articolul 143. Dizolvarea societăţii în comandită

(1) În afară de cazurile prevăzute la art.86 alin.(1), societatea în comandită se dizolvă dacă nu mai are
nici un comanditat sau nici un comanditar şi dacă, în decursul a 6 luni de la retragerea ultimului comanditar
sau ultimului comanditat, nu s-a reorganizat sau nu a acceptat un alt comanditat sau comanditar.
(2) În cazul dizolvării societăţii în comandită, inclusiv ca urmare a insolvabilităţii, comanditarii au
dreptul preferenţial faţă de comanditaţi la recuperarea aporturilor din patrimoniul societăţii rămas după
satisfacerea tuturor pretenţiilor creditorilor.

1. Dizolvarea societăţii în comandită. În afară de cauzele generale de dizolvare a persoanelor juridice,

prevăzute de art.86 alin.1 din cod, societatea în comandită se dizolvă, dacă prin actul constitutiv sau hotărârea
unanimă a asociaţilor nu se prevede altfel, şi în cazul: (a) decesului, incapacităţii sau declarării judecătoreşti a
dispariţiei asociatului comanditat persoană fizică; (b) declarării insolvabilităţii, reorganizării sau lichidării
asociatului comanditat persoană juridică; (c) retragerii din societatea a unui asociat comanditat; (d) excluderii unui
asociat comanditat ca urmare a urmăririi de către creditorii personali a participaţiunii sale la capitalul social a
societăţi.
De asemenea, potrivit art.144 alin.1 din codul civil, societatea în comandită se dizolvă şi dacă, indiferent de
cauză, nu mai are nici un comanditat sau nici un comanditar, iar ceilalţi asociaţi nu au reorganizat societatea sau nu
50
Pentru detalii a se vedea comentariile la art.152 alin.2-10 din Codul civil care se aplică în mod corespunzător şi societăţi în comandită.
au acceptat un alt comanditat sau comanditar în decursul a 6 luni de la retragerea ultimului comanditat sau, după
caz, comanditar.
La lichidarea societăţii în comandită, comanditarii vor avea un drept de preferinţă faţă de comanditaţi la
recuperarea din patrimoniul societăţii rămas după satisfacerea tuturor pretenţiilor creditorilor a aporturilor pe care le-
au efectuat (art.143 alin.2 din cod).

Articolul 144. Reorganizarea societăţii în comandită

(1) În cazul reorganizării societăţii în comandită în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere

limitată sau în cooperativă, comanditaţii continuă, în termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile născute până la reorganizare.
(2) Comanditatul nu este absolvit de răspundere nici în cazul în care înstrăinează, până la expirarea
termenului de 3 ani, dreptul la participaţiune la capitalul social.

1. Răspunderea asociaţilor comanditaţi în cazul reorganizării societăţii în comandită. Întrucât art.144 din
Codul civil nu face altceva decât să reia dispoziţiile art.135 din cod, facem trimitere la comentariile pe care le-am
făcut acestui text de lege, cu precizarea că art.144 vizează doar răspunderea asociaţilor comanditaţi.

§ 4. Societatea cu raspundere limitata

Articolul 145. Dispoziţii generale cu privire la societatea cu răspundere limitata

Societate cu răspundere limitata este societatea comerciala al cărei capital social este divizat in părţi sociale
conform actului de constituire si ale cărei obligaţii sânt garantate cu patrimoniul societăţii.
Societatea cu răspundere limitata poate fi constituita de una sau de mai multe persoane.
Membrii societăţii cu răspundere limitata nu poarta răspundere pentru obligaţiile acesteia. Ei suporta riscul
pierderilor, ce rezulta din activitatea societăţii, in limitele participaţiunii lor la capitalul social.
Asociatul care nu a vărsat in termenul stabilit aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile
societăţii, in limita părţii nevărsate.
Societatea cu răspundere limitata are denumire deplina si poate avea denumire abreviata. Denumirea deplina
si cea abreviata trebuie sa includă sintagma in limba de stat "societate cu răspundere limitata" sau
abrevierea "S.R.L."

1. Societatea cu răspundere limitată este o persoană juridică formată prin voinţa uneia sau mai multor persoane,
exprimată în actul de constituire, prin care acestea convin să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura
activitate de întreprinzător, a realiza şi a împărţi beneficii, societate în care asociaţii nu răspund pentru obligaţiile ei,
ci suportă riscul activităţii acesteia în limitele părţii sociale deţinute.
2. Legislaţia stabileşte numărul minim şi numărul maxim de asociaţi. SRL poate fi constituită una şi mai multe
persoane. Art.17 din Legea nr.8451992 cu privire la antreprentoriat şi întreprinderi în această societate nu poate fi
mai mult de 50 de persoane. În calitate fondator sau asociat al SRL poate fi o persoană fizică, o persoană juridică,
statul sau o unitate administrativ teritorială.
3. Alin. (3) vine să confirme că asociatul SRL nu poate fi atras la răspundere pentru obligaţiile societăţii. El riscă
cu bunurile transmise ca aport la capitalul social, sau să suporte riscul în limita valorii părţii sociale deţinute, în
cazul în care societatea va activa ineficient. De la această regulă, însă există unele excepţii. Astfel art.27 din Legea
insolvabilităţii nr.632/2001 stabileşte că dacă insolvabilitatea societăţii survine ca rezultat al culpei fondatorilor
(asociaţilor) aceştia poartă răspundere subsidiară faţă de creditori în măsura în care bunurile societăţii insolvabile nu
ajung pentru satisfacerea cerinţelor creditorilor. O regulă similară există şi în art.118 alin.(3) C.civ., numai că
acţiunea acesteia este limitată numai la fondatorii persoane juridice care deţin majoritatea voturilor în capitalul
social al societăţii insolvabile.
(4) Potrivit art.112 alin.(3) C.civ. fiecare asociat este obligat să verse aportul integral în termen de cel mult 6 luni
de la data înregistrării societăţii comerciale. Nerespectarea acestui termen însă nu duce la pierderea calităţii de
asociat. Dreptul de a cere vărsarea integrală a aportului îl are însăşi societatea prin administratorul său precum şi alţi
asociaţi. Dacă, însă societatea devine insolvabilă, până la expirarea termenului de 6 luni, sau mai târziu de această
dată, dar unul sau mai mulţi asociaţi nu ş-au vărsat integral aportul la capitalul social, atunci acestea vor putea fi
urmărite de creditorii societăţii în limitele valorii aportului nevărsat.
(5) Conform dispoziţiilor legale, societatea cu răspundere limitată are o denumire stabilită de actele constitutive şi
înscrisă în Registrul de stat. Denumirea trebuie să fie unicală, adică să aibă un conţinut irepetabil care să asigure
inconfundabilitatea cu denumirile altor societăţi şi chiar cu cele ale unor alte persoane juridice. Actele de constituire
trebuie să accepte o denumire de firmă care să includă toate elementele stabilite de legislaţie, inclusiv cele care nu
au caracter obligatoriu, dar care, luate în ansamblu, permit societăţii să se deosebească în circuitul civil şi comercial
naţional şi internaţional de toate celelalte subiecte. Societatea poate avea, pe lângă denumire deplină, şi una
prescurtată.
Regimul juridic al denumirii societăţii comerciale îşi are fundamentul în dispoziţiile art.66 C.civ., art.24-26 Legea
nr.845/1992, art.5 Legea nr.1134/1997, precum şi în art.8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii
industriale din 20 martie 188351. Protecţia juridică a denumirii de firmă se asigură şi prin art.8 din Legea
nr.1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei52 şi art.162 din Codul cu privire la contravenţiile administrative53.
Denumirea societăţii cu răspundere limitată se compune din elemente care permit identificarea ei. În structura
denumirii societăţii comerciale, doctrina juridică evidenţiază două părţi: corpul şi accesoriul.
Corpul este format din elemente obligatorii, pe când accesoriul poate avea elemente obligatorii, dar şi elemente
selectate arbitrar de fondatori. Corpul firmei este compus din textul care indică forma de organizare a societăţii
comerciale. Astfel denumirea deplină trebuie să includă forma de organizare a societăţii: „societate cu răspundere
limitată” iar denumirea lor prescurtată să conţină abrevierea respectivă: SRL. Legea nu stabileşte locul acestei
sintagme – la începutul denumirii ori la sfârşitul acesteia – de aceea fondatorii sunt cei care determină locul corpului
în denumire.
Accesoriul poate consta din litere54, cifre55, cuvînt56 sau îmbinări de cuvinte57.
Societăţile cu răspundere limitată care desfăşoară activităţi de bursă trebuie să conţină în denumire şi cuvântul bursă,
activităţi de lombard trebuie să conţină şi cuvântul lombard 58, societatea care are în capitalul social investiţii străine
va include în denumirea de firmă sintagmele „întreprindere mixtă” sau „întreprindere cu investiţii străine” 59 .

Articolul 146. Actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata

In afara de cele menţionate la art.108 alin.(1), in actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata
trebuie sa se indice: a) cuantumul capitalului social; b) valoarea nominala a participaţiunilor.

Actul de constituire a SRL este legea societăţii concrete. Dacă clauzele actului de constituire sunt nu sunt
contrare dispoziţiilor legale ele obligă toate organele societăţii şi toţi asociaţii. În caz de litigii dintre asociaţi şi
societate dispoziţiile actului de constituire pot servi ca normă juridică pentru soluţionarea lor.
In actul de constituire al societăţii cu răspundere limitată trebuie sa se indice: 1) numele, locul si data naşterii,
domiciliul, cetăţenia si datele din actul de identitate al fondatorului persoana fizica; denumirea, sediul,
naţionalitatea, numărul de înregistrare al fondatorului persoană juridică; 2)denumirea societăţii; 3) obiectul de
activitate; 4) participaţiunile asociaţilor, modul si termenul lor de vărsare; 5) valoarea bunurilor constituite ca
participaţiune in natura si modul de evaluare, daca au fost făcute asemenea aporturi; 6) sediul; 7) structura,
atribuţiile, modul de constituire si de funcţionare a organelor societăţii; 8) modul de reprezentare; 9) filialele si
reprezentanţele societăţii; 10) mărimea capitalului social; 11) mărimea părţii sociale a fiecărui asociat;
În dependenţă de genul de activitate desfăşurat, de relaţiile dintre asociaţi, de perspectivele care şi le propun
asociaţii în actul de constituire pot fi stipulate şi alte clauze.

Articolul 147. Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată

Mărimea minimă a capitalului social al societăţii cu răspundere limitată este stabilita prin lege.
Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este divizat in părţi sociale.

51
Convenţia de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale încheiată la 20.03.1883. În: Tratate Internaţionale,
1998, vol.6, p.160. Republica Moldova a aderat la această Convenţie în 1993 (Hotărârea Parlamentului nr.1328-XII
din 11.03.1993).  
52
Monitorul Oficial, 2000, nr. 166-168.
53
Veştile R.S.S.M., 1985, nr. 3.
54
De exemplu: „R&R”, “BTB”, “VIT”, “KLM” .
55
De exemplu: „555”, „989”.
56
Accesoriul poate fi alcătuit dintr-un cuvânt de uz comun (Copăcel, Toamna, Lăcrimioară, Fântâniţa etc.), dintr-
un nume (Ionel, Viorica), o denumire (Cricova, Călăraşi) un cuvânt inventat (Vitanta) sau format prin unirea
rădăcinilor sau iniţialelor a două sau mai multe cuvinte (MOLRU, INMACOM), un cuvânt dintr-o altă limbă (Mc
Donalds, Салют) etc.
57
Accesoriul denumirii poate consta şi dintr-o compoziţie de cuvinte (Floare-Carpet, Vatra Haiducului, Valea
Părului, Apă Bună). Uneori denumirea de firmă poate consta din cuvinte străine în care se include şi forma de
organizare juridică din altă limbă („Castle View Marketing LTD”, „PriceWaterhouse Coopers”).
58
Prin Hotărârea Guvernului nr.204/1995 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de organizare,
funcţionare şi licenţiere a lombardurilor (pct.10), se stabileşte că denumirea completă a lombardului trebuie să
conţină cuvântul „Lombard”, altor persoane juridice fiindu-le interzis să includă în denumire acest cuvânt sau
derivate ale lui.
59
Legea nr.998/1992, art.7.
 (1) Potrivit pct. 69 din Regulamentul societăţilor economice aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.500 din
10.09.1991 societatea cu răspundere limitată trebuie să aibă un capital social de cel puţin 300 salarii minime lunare,
ceia ce în prezent constituie 5400 lei. Pentru unele societăţi care desfăşoară activităţi speciale capitalul social trebuie
să fie mai mare.
Astfel societăţile care îşi propun ca scop de a desfăşura activitate:pentru
Pentru desfăşurarea activităţilor de importare a produselor petroliere trebuie să aibă un capital echivalent cu cel
puţin 750 000 dolari SUA.
Lombard trebuie să aibă un capital echivalent cu cel puţin 25 000 dolari SUA dacă activează în municipii şi cel puţin
15 000 dolari SUA dacă activează în localităţi rurale;
Organizarea şi întreţinerea cazinoului capitalul trebuie să constituie cel puţin 600 000 lei;
Organizarea lotereilor naţionale capitalul trebuie să constituie cel puţin 250 000 lei;
Organizarea lotereilor regionale capitalul trebuie să constituie cel puţin 150 000 lei;
Organizarea pariurilor şi întreţinerea sălilor cu automate de joc capitalul trebuie să constituie cel puţin 200 000 lei;
Organizarea jocurilor de abilitate capitalul trebuie să constituie cel puţin 50 000 lei;
Întreţinerea automatelor de joc capitalul trebuie să fie cel puţin 25 000 lei;
organizarea bursei de comerţ cu mărfuri trebuie să aibă un capital minim nu mai puţin de bursie 1 mln. lei;
organizarea activităţii de schimb valutar trebuie să aibă un capital social de cel puţin 200 000 lei.
În societatea cu răspundere limitată capitalul se devizează în atâtea părţi sociale căţi asociaţi sunt în societate.
Fiecare asociat deţine o singură parte socială. Dacă societatea este cu asociat unic, acesta deţine o parte socială egală
cu mărimea capitalului social.
O parte socială poate fi deţinută de mai multe persoane. Fiecare din cei ce o deţin sunt în drept să participe la
adunarea asociaţilor.

Articolul 148. Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitata

Societatea cu răspundere limitata este obligata sa formeze un capital de rezerva de cel puţin 10% din
cuantumul capitalului social.
Capitalul de rezerva al societăţii cu răspundere limitata poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor sau la
majorarea capitalului ei social.
Capitalul de rezerva al societăţii cu răspundere limitata se formează prin vărsăminte anuale din beneficiul ei,
in proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, până la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire.
Daca valoarea activelor nete ale societăţii cu răspundere limitata se reduce sub nivelul capitalului social si al
capitalului de rezerva, vărsămintele in capitalul de rezerva reîncep.

Articolul comentat stabileşte mărimea minimă a capitalului de rezervă, modul de formare, cât şi modul de
utilizare a acestuia. Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitată are un rol asiguratoriu. Aceasta înseamnă
că beneficiul societăţii va fi calculat ca un excedent al valorii totale a activelor faţă de mărimea sumară a capitalul
social şi a capitalului de rezervă.
În opinia noastră importanţa capitalului de rezervă este redusă. Dacă legiuitorul consideră că mărimea capitalului
social pentru asigurarea cerinţelor creditorilor nu este satisfăcătoare el ar putea majora mărimea minimă a capitalului
social, pentru a realiza aceiaşi ce realizează prin capitalul social. Norma cu privire la capitalul de rezervă are un
caracter dispozitiv şi nerespectarea ei nu se sancţionează nici de cum.

Articolul 149. Partea sociala a asociatului societăţii cu răspundere limitata

Partea sociala a asociatului societăţii cu răspundere limitata reprezintă o fracţiune din capitalul ei social,
stabilita in funcţie de mărimea aportului la acest capital.
Asociatul deţine o singura parte sociala. Părţile sociale pot avea mărimi diferite si sânt indivizibile daca actul
de constituire nu prevede altfel.
In cazul in care un asociat dobândeşte o alta parte sociala sau o fracţiune din partea sociala a unui alt asociat,
partea sociala a primului se majorează proporţional valorii părţii sociale dobândite.
Actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata poate restrânge mărimea maxima a părţii sociale a
asociaţilor. Limitarea nu se poate stabili doar fata de un asociat anume.
Daca actul de constituire nu prevede altfel, asociaţii pot schimba coraportul intre părţile sociale.
Societatea cu răspundere limitata eliberează asociatului care a vărsat aportul integral un certificat prin care
se atesta deţinerea părţii sociale si mărimea ei.
Contribuţiile suplimentare la capitalul social se efectuează in conformitate cu prevederile statutului,
proporţional aporturilor fiecărui asociat. Actul de constituire poate limita obligaţia de a vărsa contribuţii
suplimentare la o anumita suma stabilita proporţional aporturilor.
 (1) Partea socială a asociatului este o fracţiune din capitalul social şi arată din capital care revine asociatului. Ea
poate fi stabilită atât în raport procentual faţă de mărimea totală a capitalului social cât şi în sumă bănească.
Valoarea părţii sociale depinde de mărimea aportului vărsat de asociat la constituirea societăţii şi la majorarea
acestuia. Partea socială a asociatului poate fi majorată fără ca asociatul să facă aport suplimentar, însă în cazul în
care societate majorează capitalul social din contul beneficiilor şi rezervelor societăţii. În această situaţie partea
socială a fiecărui asociat se majorează proporţional.
(2)Un asociat poate deţine o singură parte socială cu care poate vota la adunarea socială. Asociatul poate dobândi
una sau mai multe părţi sociale de alţi asociaţi, în acest caz, însă valoarea propriei părţi se va majora proporţional
valorilor părţilor procurate.
Alin. (2) stabileşte prezumţia că partea socială a asociatului este indivizibilă. Asociatul poate să-şi vândă o
fracţiune din partea socială deţinută, numai în cazul în care actul de constituire prevede că partea socială este
divizibilă. Dacă această prevedere lipseşte atunci partea socială nu poate fi împărţită între coproprietari, soţi,
moştenitori precum şi între societăţile succesoare în caz de reorganizare prin dezmembrare a asociatului persoană
juridică.
Valoarea maximă a părţii sociale poate fi limitată prin lege sau prin act de constituire. Astfel, potrivit art.13 din
Legea 1117/1997 privind bursele de mărfuiri „cota parte a fiecărui membru al bursei în capitalul social nu poate
depăşi 10 %”. O dispoziţie similară se poate stipula şi în actul de constituire a unei societăţi. În lipsa unei dispoziţii
exprese asociaţii pot să cumpere alte părţi sociale, inclusiv şi să acumuleze o parte socială egală cu întregul capital.
Ei pot şi să vândă toată partea socială sau o fracţiune din ea.
Fiecărui asociat care a vărsat aportul integral societatea îi eliberează un certificat care confirmă executarea
obligaţiei de aport. În afară de certificat asociatului trebuie să i se elibereze şi un act contabil care confirmă
transmiterea bunurilor la societate. Aceasta poate fi un bon de plată, dacă aportul s-a făcut în bani, un certificat de
depozit, o factură sau cel puţin un act de predare-primire dacă aportul s-a făcut în bunuri. Certificatul de asociat nu
este hârtie de valoare şi transmiterea lui altei persoane nu dovedeşte înstrăinarea sau gajarea părţii sociale.
Certificatul vine să confirme că o anumită persoană are calitatea de asociat. Acelaşi lucru se poate demonstra prin
actul de constituire, actul de cumpărare, donare, schimb cu o parte socială, precum şi printr-un certificat de
moştenire a părţii sociale cu condiţia că acestea sunt înregistate la Camera Înregistrării de stat.
Dacă actul de constituire prevede efectuarea de către asociaţi a contribuţiilor suplimentare, mărimea acestora
trebuie să fie proporţională aporturilor deja efectuate.

Articolul 150. Partea sociala a soţilor in societatea cu răspundere limitata

Asupra părţii sociale a soţilor in societatea cu răspundere limitata dobândite in timpul căsătoriei se aplica
regimul juridic al proprietăţii comune in devălmăşie.
Soţul asociatului nu poate cere divizarea părţii sociale si nici primirea sa in societate daca actul de constituire
nu prevede altfel.

Alin. (1) din articolul comentat vine să confirme regula că toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt
proprietate comună în devălmăşie a soţilor. Deci dacă unul din soţi în timpul căsătoriei participă la fondarea unei
societăţi comerciale, sau procură o parte socială din mijloacele comune partea socială este în proprietea comună a
socţilor. Nu va fi proprietatea comună partea socială obţinută de unul din soţi prin moştenire, donaţie, sau o procură
din banii moşteniţi sau donaţi, sau transmite în capitalul social un bun obţinut prin moşternire sau donare.
Dacă are loc partajarea bunurilor între soţi sau între foştii soţi, valoarea părţii sociale va fi calculată ca un bun
comun, însă ea nu va putea fi divizată între soţi dacă aceasta nu este expres stabilit în actul de constituire.
Soţului asociat îi revine partea socială ca valoare, iar celuilalt i se compensează din contul altor bunuri divizibile.
Dacă partea socială este divizibilă şi soţul asociatului poate fi primit în societate atunci partea socială va fi divizată
în două părţi egale sau în alte proporţii cum convin coproprietarii şi calitatea de asociat o dobândeşte şi soţul care
până la partajare nu avea calitatea de asociat.

Articolul 151. Dobândirea de părţii sociale proprii de către societatea cu răspundere limitata

Societatea cu răspundere limitata poate dobândi, daca au fost achitate integral, părţi sociale proprii doar:
in baza hotărârii adunării generale a asociaţilor, adoptate la cererea asociatului care si-a propus spre vânzare
partea sociala sau o parte din ea;
de la succesorii asociatului decedat;
in cazul executării silite a creanţelor creditorului asociatului; d) in cazul excluderii asociatului.
Partea sociala poate fi dobândita de societatea cu răspundere limitata doar din contul activelor care depăşesc
mărimea capitalului social si a altor fonduri pe care societatea este obligata sa le constituie si din care nu se
permite sa se facă plăti asociaţilor.
Societatea cu răspundere limitata care a dobândit o parte sociala in capitalul sau social nu este in drept sa
obţină pentru aceasta parte sociala o parte din profitul repartizat si nici sa participe la vot in cadrul adunării
asociaţilor.
Societatea cu răspundere limitata este obligata sa micşoreze capitalul social proporţional valorii părţii sociale
dobândite in cazul in care partea sociala nu este înstrăinată in termen de 6 luni din momentul dobândirii.

Societatea cu răspundere limitată poate dobândi propriile părţi sociale. Scopul procurării părţii sociale de către
societate este de proteja societatea de întrarea în ea a persoanelor străine, cât şi dorinţa asociaţilor rămaşi de a
concentra controlul asupra societăţii.
La procurare trebuie să se ţină cont de unele restricţii:
societatea nu poate să procure partea socială de la asociatul unic. Reieşind din esenţa persoanei juridice şi a
societăţii comerciale în general SRL nu poate să se constituie decât cu cel puţin un singur fondator. Societatea nici
nu poate să existe fără cel puţin un asociat căci ea nu ar avea organ suprem (adunare a asociaţilor) care şi-ar exercita
drepturile exclusive.
Societatea poate să-şi procure părţile sociale numai din activele care excede mărimea capitalului social.
Alin.(1) din articolul comentat stabileşte cazurile în care societatea ar putea să procure părţile sociale.
Adunarea asociaţilor, adoptă hotărârea de a procura părtea socială de la asociatul său atunci când acesta a formulat-o
în modul stabilit de art.152 alin.(4). Hotărârea se adoptă timp de 30 de zile de la înaintarea ofertei. Societatea are
prioritate faţă de unul sau mai mulţi asociaţi care doresc personal să o procure. Această prioritate însă nu va opera în
cazul în care vânzătorul doreşte să o vândă unui anumit asociat, şi în actul de constituire nu sunt impedimente cu
privire la procurarea de către asociat a părţii sociale. Un impediment poate fi dispoziţia art. 149 alin.(4) C.civ.
Prin actul de constituire al SRL se poate stabili restricţii dure cu privire la întrarea în societate a altor persoane decât
cei care au semnat actul de constituire. Această restricţie priveşte şi succesorii asociatului. Succesorii asociatului
decedat nu vor putea dobândi calitatea de asociat în cazul în care actul de constituire interzice trecerea părţii sociale
şi a calităţii de asociat prin succesiune. În acest caz succesorii vor putea pretinde valoarea părţii sociale moştenite.
Adunarea asociaţilor trebuie să decidă asupra procurării părţii sociale în termen de cel mult 6 luni de la data
deschiderii moştenirii. La expirarea acestui termen moştenitorul va putea pretinde calitatea de asociat. În cazul în
care moştenitorului i se achită valoarea părţii sociale, aceasta nu trebuie să fie valoarea nominală ci o parte din
valoarea de piaţă a activelor nete ale societăţii. Dacă asociatul are 25 % din capital, atunci lui i se va achita 25 % din
valoare activelor. Această valoarea poate fi mai mare decât partea din capitalul social, dar poate fi şi mai mică. Totul
depinde de eficienţa activităţii societăţii.
Societatea poate să cumpere partea socială a asociatului în cazul în care creditorii personali ai acestuia îşi realizează
dreptul de creanţă asupra asociatului din partea acestuia. Creditorii îşi pot realiza dreptul lor cu respectarea art.153
C.civ. Societatea va putea procura partea socială în concurenţă cu alţi cumpărătări, inclusiv cu alţi asociaţi. Numai
când ea va oferi cel mai bun preţ ea îşi va realiza acest drept.
Partea socială a asociatului exclus din societate se consideră procurată de societate şi aceasta urmează să restituie
valoarea părţii sociale deţinute cu reţinerea prejudicului suportat de societate. Dacă mărimea prejudiciului este mai
mare decât valoarea părţii sociale a celui exclus, societatea va putea pretinde despăgubiri.
Alin.(2) stabileşte regula că partea socială poate fi cumpărată numai dacă societatea are active ce depăşesc
mărimea capitalului social. Legea permite să se procure chiar din activele care formează capitalul de rezervă al
societăţii sau şi alte fonduri create de societate.
Partea socială procurată de societate nu dă dreptul de vot, pentru ea nu se repartizează dividende şi nici active în
caz de lichidare a societăţii. Deşi această parte socială (fracţiune a capitalului social) există, în realitate drepturile
incorporate în ea nu pot fi realizate de nimeni. Partea din dividende sau partea din active care revine acestei părţi
sociale se vor repartiza deţinătorilor celorlalte părţi sociale proporţional participării la capitalul social.
Societate care a dobândit prin unul din modurile stabilite la alin.(1) una sau mai multe părţi sociale trebuie în
termen de 6 luni de la înregistrarea actului de procurare fie să le înstrăineze, fie să-şi reducă capitalul social. În
opinia noastră cea mai justificată operaţiune de înstrăinare este repartizarea (înstrăinarea) părţii sociale între asociaţii
rămaşi, proporţional participării acestora la capitalul social.

Articolul 152. Înstrăinarea părţii sociale in societatea cu răspundere limitata

Partea sociala sau o fracţiune a părţii sociale poate fi înstrăinata liber soţului, rudelor si afinilor in linie
dreapta fără limita si in linie colaterala până la gradul doi inclusiv, celorlalţi asociaţi si societăţii daca actul
de constituire nu prevede altfel.
Asociatul nu poate înstrăina partea sociala până la vărsarea integrala a aportului subscris, cu excepţia
cazului de succesiune.
In cazul înstrăinării părţii sociale unor alte persoane decât cele menţionate la alin.(1), asociaţii au dreptul de
preemţiune. înstrăinarea se face in acest caz in condiţiile alin.(4)-(9).
Asociatul care intenţionează sa înstrăineze parţial sau integral partea sociala transmite o oferta scrisa
administratorului societăţii. Acesta aduce oferta la cunoştinţa tuturor asociaţilor in termen de 15 zile de la
data transmiterii.
Asociaţii trebuie sa-si formuleze in scris acceptarea si sa o transmită administratorului in termen de 15 zile de
la data primirii ofertei. Asociatul indica mărimea fracţiunii din partea sociala, pe care intenţionează sa o
dobândească.
Daca exista mai mulţi solicitanţi, fiecare dobândeşte o fracţiune a părţii sociale in mărimea solicitata. In cazul
dezacordului dintre ei, partea sociala este distribuita proporţional părţii sociale deţinute de fiecare.
Daca, in termen de 30 de zile de la data transmiterii ofertei, asociaţii sau societatea nu a procurat partea
sociala, aceasta poate fi înstrăinată unui terţ la un preţ care sa nu fie mai mic decât cel indicat in oferta.
In cazul vânzării părţii sociale sau a unei fracţiuni din ea cu încălcarea dreptului de preemţiune, fiecare
asociat poate, in decursul a 3 luni de la data încheierii actului juridic, sa ceara pe cale judiciara ca drepturile
si obligaţiile cumpărătorului sa treacă la el.
Actul juridic de înstrăinare a părţii sociale se autentifica notarial. (10) Orice clauză contrară prevederilor
alin.(2)-(9) este nulă.

Partea socială, în esenţa sa este un bun şi poate fi obiectul actelor juridice civile. Astfel partea socială poate fi
înstrăinată prin vânzare cumpărare, schimb, donaţie, poate fi transmisă în capitalul social al altei societăţi
comerciale. Actul juridic prin care se înstrăinează o parte socială sau o fracţiune din aceasta trebuie să fie
autentificat notarial.
Ea poate fi grevată cu gaj precum şi transmisă prin succesiune.
Articolul comentat reglementează specificul înstrăinării părţii sociale. Cuvântului înstrăinare i se potriveşte mai
multe tipuri de acte juridice, inclusiv donaţia, schimbul, aportul la capitalul social, totuşi considerăm că în acest
articol majoritatea dispoziţiilor, în special alin.(3)-(8) se referă la înstrăinarea prin acte de vânzare-cumpărare.
Aceasta rezultă din dispoziţia expresă a alin.(8) în care se foloseşte cuvântul vânzare, dar şi din esenţa celorlalte
aliniate. Nu poate fi vorba despre un drept de preferinţă în cazul donării sau în cazul în care acesta se face aport la
capitalul social. Deşi teoretic se păstrează posibilitatea realizării dreptului de preferinţă în cazul înstrăinării prin
contracte de schimb, în realitate sunt rare cazuri când mai mulţi asociaţi ar avea obiectul schimbului în care este
interesat vânzătorul părţii sociale.
Partea socială poate fi înstrăinată prin acte între vii numai după ce a fost vărsat întregul aport la care fondatorul
s-a obligat.
Prin actul de constituire se poate limita sau chiar interzice trecerea părţii sociale la terţele persoane. Aceasta
rezultă din alin.(1) care spune că „partea socială poate fi înstrăinată liber ... dacă actul de constituire nu prevede
altfel”. Deci asociatul poate liber dona, vinde, schimba sau a o depune în capitalul social al altei societăţi partea
socială care îi aparţine dacă actul de constituire nu interzice acest lucru. Aceste interdicţii ar putea fi privite ca
limitări aduse dreptului de proprietate asupra părţii sociale, limite la care, de fapt, convin asociaţii prin actul de
constituire al societăţii.
Alin. (3) prevede că asociatul are dreptul de preemţiune la cumpărarea părţii sociale numai faţă de alte persoane
decât cele indicate în alin.(1). Actul de constituire, însă, poate stabili dreptul de preferinţă a asociatului şi faţă de
rude sau afini.
Asociaţii nu au dreptul de preferinţă unul faţă de altul. Vânzătorul poate înstrăină liber partea sa socială oricărui
alt asociat consideră necesar. Un impediment la o asemenea înstrăinare poate servi art.149 alin.(4) C.civ.
Asociatul care doreşte să vândă partea socială trebuie să respecte dreptul preferenţial al celorlalţi asociaţi şi al
societăţii. În cazul în care asociatul vinde unui terţ fără a respecta regulile stabilite la alin.(4) fiecare asociat poate, în
proces judiciar, să ceară drepturile şi obligaţiile cumpărătorului. Acţiunea de cerere a drepturilor cumpărătorului
poate fi formulată în termen de 3 luni de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a părţii sociale.

Articolul 153. Urmărirea părţii sociale de către creditorii asociatului

Creditorii asociatului pot urmări partea sociala numai in temeiul unui titlu executoriu daca creanţele nu pot
fi satisfăcute din contul altor bunuri ale asociatului.
Dreptul creditorilor asupra părţii sociale se exercita cu respectarea dispoziţiilor art.152.

Partea socială este un bun care se include în activul patrimoniului asociatului. La cererea creditorilor asociatului,
se poate adopta o încheiere de asigurare a acţiunii civile sau de executare a unei hotărâri a instanţei de judecată. Prin
măsura de asigurare asociatului i se poate interzice vânzarea sau gajarea părţii sociale. Actul prin care se adoptă
măsura de asigurare trebuie de adus la cunoştinţa administratorului SRL a cărei parte socială o deţine asociatul,
precum şi să fie înregistrat la Camera Înregistrării de Stat.
Creditorii personali ai asociatului pot urmări partea socială a acestuia. Realizarea dreptului creditorului asupra
părţii sociale pe cale forţată poate fi efectuată numai pe baza unui titlu executoriu şi numai dacă asociatul nu dispune
de alte bunuri. Legiuitorul a decis să lase partea socială asociatului pentru a fi realizată doar în ultimul rând,
considerând că aceasta nu numai că este producătoare de dividende dar este şi o modalitate de realizare a dreptului
la muncă. De regulă fondatorii sau asociaţii SRL şi activează în calitate de salariaţi ai acestor societăţi.
Articolul 154. Excluderea asociatului societăţii cu răspundere limitata

Adunarea generală a asociaţilor, administratorul, unul sau mai mulţi asociaţi pot cere excluderea din
societatea cu răspundere limitata a asociatului:
care a fost pus in întârziere si nu a vărsat integral aportul subscris in perioada suplimentara;
care, fiind administrator, comite frauda in dauna societăţii, foloseşte bunurile societăţii in scop personal sau
al unor terţi.
Excluderea asociatului se face numai prin hotărâre judecătoreasca.
Asociatului exclus i se restituie, in termen de 6 luni, aportul vărsat, fără dobânda, dar numai după repararea
prejudiciului cauzat. Obligaţia de reparare a prejudiciului subzista in partea neacoperită prin aportul vărsat.

Asociatul poate fi exclus din societate prin hotărârea judecăţii pentru două motive:
nu a vărsat aportul la care s-a obligat;
cumulând şi funcţia de administrator foloseşte bunurile societăţii în alte scopuri decât obţinerea profitului, sau face
alte acţiuni care păgubeşte direct sau indirect societatea;
Nu se cere ca aceste două motive să fie cumulative.
Fiecare asociat este obligat să verse în capitalul social după cum urmează:
cel puţin 40 % din aportul subscris în numerar până la înregistrarea de stat a societăţii;
restul aportului se varsă potrivit art.112 alin.(3) C.civ. în cel mult 6 luni de la data înregistrării societăţii. Prin actul
de constituire se poate stabili şi un termen mai restrâns.
Dacă asociatul nu a vărsat aportul în termenul stabilit de lege sau de actul de constituire, oricare alt asociat îl
poate notifica pe cel care a întârziat despre faptul întârzierii şi stabileşte un termen suplimentar de cel puţin o lună şi
îl avertizează că dacă el nu varsă în timpul suplimentar va fi exclus din societate (art.113 alin.(5) C.civ.).
Dacă asociatul pus în întârziere nu varsă integral aportul nici în termenul suplimentar atunci administratorul, unul
sau mai mulţi asociaţi din proprie iniţiativă sau la hotărârea instanţei de judecată poate cere excluderea asociatului
din societate. Dacă asociatul a fost exclus, acesta este obligat să acopere prejudiciul suportat de societate în legătură
cu nevărsarea în termen a aportului precum şi toate cheltuielile legate de procesul de excludere. În cazul în care
mărimea aportului vărsat de asociat nu acoperă prejudiciul suportat acesta va fi obligat să-l repare din alte bunuri.
Dacă mărimea aportului acoperă integral prejudiciul cauzat societăţii prin nevărsare, suma rămasă după acoperirea
prejudiciului va fi restituită asociatului în termen de şase luni.

Articolul 155. Conducerea, administrarea si reprezentarea societăţii cu răspundere limitata

Normele cu privire la conducerea, administrarea si reprezentarea societăţii cu răspundere limitata sânt

stabilite prin lege si statutul sau.

Particularităţile de constituire, funcţionare, administrare şi reprezentare a societăţii cu răspundere limitată se

reglementează prin acte normative speciale şi actul de constituire a societăţii. Astfel actul normativ în care-şi are
continuarea reglementarea juridică a SRL este Regulamentul societăţilor economice aprobat prin hotărârea
Guvernului nr.500 din 10.09.1991. Desigur că norme juridice obligatorii pentru asociaţi şi pentru organele societăţii
se conţin şi în actul de constituire (statutul) a societăţii. Actul de constituire, reieşind din normele dispozitive ale
actelor normative, poate conţine dispoziţii derogatorii precum şi dispoziţii care nu sunt obligatorii pentru actul de
constituire, însă fondatorii sau ulterior asociaţii consideră necesar a le include. Dispoziţiile incluse în actul de
constituire devin obligatorii pentru toţi asociaţii, pentru organele de conducere şi control ale societăţii de la data
aprobării acestora şi sunt opozabile terţilor de la data înregistrării acestora în Registrul de stat al întreprinderilor.

§ 5. Societatea pe actiuni

Articolul 156. Dispoziţii generale cu privire la societatea pe acţiuni

(1) Societate pe acţiuni este societatea comerciala al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei
obligaţii sînt garantate cu patrimoniul societăţii.
(2) Societatea pe acţiuni poate fi constituita de una sau de mai multe persoane.
(3) Acţionarii nu răspund pentru obligaţiile societăţii. Ei suporta, în limitele participaţiunii lor la
capitalul social, riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii.
(4) Acţionarul care nu a vărsat în termen aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile
societăţii, în limita parţii nevărsate.
(5) Societatea pe acţiuni are denumire deplina şi poate avea denumire prescurtata. În denumirea deplina
şi prescurtata trebuie să se includă sintagma în limba de stat "societate pe acţiuni" sau abrevierea "S.A.".
 1. Consideraţii preliminare. Una din formele juridice în care o societate comercială poate să se organizeze
pentru a putea dobândi personalitate juridică şi a funcţiona legal este cea de societate pe acţiuni. Societăţile pe
acţiuni sunt considerate de doctrină cele mai moderne, mai evoluate şi mai complexe forme de societăţi comerciale.
Importanţa lor în orice economie de piaţă este deosebită. Societăţile pe acţiuni, a căror activitate se desfăşoară, de
regulă, pe teritorii largi, de multe ori cu depăşirea graniţelor unei ţări sau ale unui continent, sunt societăţile create
pentru realizarea marilor afaceri. Forma juridică de societate comercială pe acţiuni se impune pentru marile
întreprinderi ale căror nevoi de capitaluri nu pot fi asigurate de un cerc restrâns de persoane. Ea permite colectarea
acestor capitaluri făcând apel public la economiile unor mase mici de investitori care primesc în schimbul
investiţiilor lor titluri (acţiuni sau obligaţiuni) uşor negociabile – mai ales dacă societatea este cotată la bursă – şi
generatoare de profit (dividende sau plusvaloarea cesiunii), în condiţiile limitării responsabilităţii lor la cadrul
sumelor angajate pentru subscrierea sau cumpărarea acestor titluri. Transmisibilitatea uşoară a acestor titluri produce o
primenire continuă a asociaţilor şi asigură continuitatea existenţei persoanei juridice dincolo de limitele biologice ale
persoanei fizice.
Societatea pe acţiuni este tipul însuşi al societăţii de capitaluri, grupând un număr mare de asociaţi care, de cele
mai multe ori, nici nu se cunosc între ei şi a căror participare la societate este fundamentată pe capitalurile pe care ei
le investesc în întreprindere. Datorită importanţei capitalului, calităţile personale ale asociaţilor sunt estompate până
la dispariţie în favoarea aporturilor la capital. Pentru aceste considerente societatea pe acţiuni în formă pură este
cunoscută în doctrină şi sub numele de societate anonimă.
Datorită importanţei economice şi rolului lor în societatea modernă societăţile pe acţiuni sunt întâlnite şi
reglementate în majoritatea statelor lumii, sub diferite denumiri: “corporation” sau “stock company” (S.U.A.),
“public company limited by shares” (Marea Britanie şi alte state din sistemul “common law”), “société anonyme”
(Franţa), “Aktiengesellschaft” (Germania), “società per azioni” (Italia), “naamloze vennootschap” (Olanda),
“sociedade anonima” (Portugalia), “Sociedad Anonima” (Spania), “aktieselskab” (Danemarca), “Osakeyhtiö”
(Finlanda), “Aksjeselskap” (Norvegia), “Aktiebolag” (Suedia), “Акционерное общество” (Federaţia Rusă).
În Republica Moldova societăţile în discuţie, pe lângă dispoziţiile Codului civil, sunt amplu reglementate printr-
o lege specială privind societăţile pe acţiuni nr.1134-XIII/02.04.1997 (în continuare Legea SA). Astfel, avem
actualmente o reglementare paralelă a societăţilor pe acţiuni, atât în cod cât şi prin lege specială, existând numeroase
discordanţe între dispoziţiile celor două acte normative. Pe de altă parte, se poate constata că în varianta finală a
Codului adoptată de legiuitor (societăţilor pe acţiuni fiindu-le alocate 15 articole, de la art.156 la art.170) se
regăseşte doar o parte din reglementarea destul de consistentă (50 de articole) şi coerentă pe care societăţile pe
acţiuni au primit-o în proiectul Codului civil 60, iar selecţia făcută de legiuitor nu este tocmai cea mai potrivită,
aceasta fiind lipsită de o concepţie clară şi unitară asupra reglementării activităţii societăţilor în discuţie. Mult mai
indicat, după părerea noastră, ar fi fost fie elaborarea sau păstrarea doar a câtorva articole care să răspundă cerinţei
de generalitate şi dezvoltarea şi completarea lor prin lege specială (lege care, de altfel, exista la data adoptării
codului) în condiţiile în care s-a vrut reducerea numărului dispoziţiilor din cod prin care să fie reglementată cu
caracter general activitatea societăţilor pe acţiuni, fie menţinerea şi, eventual, completarea, dispoziţiilor din proiectul
codului şi abrogarea legii speciale – Legea SA.
Soluţia legiuitorului de a reglementa societăţile pe acţiuni atât în Codul civil cât şi prin lege specială este după
părerea noastră discutabilă, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile codului sunt pe alocuri incoerente, lipsite de
substanţă şi de multe ori contradictorii cu cele ale legii speciale, fapt care va crea multiple probleme de interpretare
şi de aplicare a celor două acte normative.
O prima problemă care poate fi ridicată în acest context este cea a forţei juridice a dispoziţiilor celor două acte
normative şi a soluţiei pe care ar trebui să o adopte interpretul în cazul unor discrepanţe existente între acestea.
Răspunsul la această întrebare este îngreunat de două elemente: primo – Codul civil cuprinde dispoziţii cu caracter
general, fiind completat cu dispoziţiile Legii SA, care reiau şi particularizează reglementările din cod şi secundo –
Codul civil (lege generală) a fost adoptat ulterior legii speciale. Ca regulă generală, Codul civil (ce cuprinde într-o
formă unitară şi sistematizată principalele norme ale ramuri de drept civil şi comercial) fiind, în principiu, o lege
organică iar Legea SA – una ordinară, se va da prioritate dispoziţiilor codului. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile
art.2 lit.b) din Legea pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova nr.1125-XV/13.06.2002,
legile şi actele normative în vigoare se vor aplica în măsura în care nu contravin Codului civil al Republicii
Moldova. Această regulă se va aplica fără probleme în situaţiile în care între dispoziţiile codului şi cele ale Legii SA
există o neconcordanţă evidentă, cum ar fi, de exemplu, în cazul art.160 alin.1 din cod şi art.46 alin.1 din Legea SA
(care reglementează cota minimă a capitalului de rezervă) sau în cazul art.158 alin.4 din cod şi art.36 alin.1, art.37
alin.2 din Legea SA (care reglementează termenele de vărsare a aporturilor la constituirea societăţii). Dar cum se va
proceda în situaţiile în care dispoziţiile codului sunt ele însele incoerente? De exemplu, cum vor fi interpretate şi
coroborate dispoziţiile art.62 şi art.157 din cod cu cele ale art.32, 33, 35 din Legea SA cu privire la actele
constitutive? Ori, cum se va proceda în situaţia în care dispoziţiile Legii SA ar putea fi apreciate ca neconforme
concepţiei codului, deşi nu există contradicţii aparente între reglementări (cum ar fi cazul dispoziţiilor Legii SA care
fac distincţie între societăţile pe acţiuni de tip închis şi cele de tip deschis sau care reglementează ţinerea adunării
constitutive, etc.) ? În cele ce urmează vom încercă identificarea unor soluţii acceptabile, susţinând totuşi necesitatea
unor corelări şi modificări exprese a celor două acte normative.

60
Elaborat de Comisia specială pentru definitivarea proiectului Codului civil constituită prin Hotărârea Parlamentului nr.1315/26.10.2000.
 Reamintim în acest context că în majoritatea statelor europene societăţile pe acţiuni sunt reglementate, în
principal, fie numai prin legi speciale, împreună cu celelalte societăţi comerciale (Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord – “Companies Act 1985”, România – Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, Portugalia –
“Codigo Das Sociedades Comerciais” (Codul societăţilor comerciale), Ungaria), sau prin lege separată (Germania,
Austria, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Spania, Grecia), fie numai în codul comercial (Franţa – art.L224-1
- L.228-97, Belgia, Polonia, Republica Ceha) sau civil (Italia - art.2325-2461, Olanda – art.64-164, Elveţia –
art.620-763 din Codul Federal al Obligaţiilor, completate prin Legea federală din 4 octombrie 1991).
2. Definiţia societăţii pe acţiuni. În art.156 alin.1 Codul civil defineşte societatea pe acţiuni ca fiind acea
“societate comercială al cărei capital social este în întregime divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate
cu patrimoniul societăţii”. Definiţia existentă în cod este superioară celei din legea specială deoarece accentuează
o trăsătură distinctivă a societăţilor de capitaluri, şi anume, că în cadrul acestora, spre deosebire de societăţile de
persoane – societatea în nume colectiv şi societatea în comandită -, executarea obligaţiilor societăţii este
garantată numai cu patrimoniul acesteia, iar asociaţii (acţionarii) societăţii nu răspund pentru obligaţiile sociale.
Trebuie menţionat că, deşi nu constituie regula, soluţia definirii legale (în textul legii) a societăţii pe acţiuni
este întâlnită şi în alte legislaţii. Astfel, art.L225-1 din Codul comercial francez, consideră societatea anonimă ca
o societate a cărei capital este divizat în acţiuni şi care se constituie între participanţi care răspund pentru pierderi
în limita aporturilor lor. De asemenea, §1 din Legea germană privind societăţile pe acţiuni (Aktiengesetz) din
1965 defineşte societatea pe acţiuni ca fiind o societate care dispune de proprie personalitate juridică, a cărei
capital este divizat în acţiuni, iar pentru obligaţiile asumate aceasta răspunzând numai cu patrimoniul ce-i
aparţine.
3. Trăsăturile specifice ale societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni se individualizează prin următoarele
trăsături:
- societatea pe acţiuni este persoană juridică, ei fiindu-i aplicabile în absenţa unor dispoziţii speciale
regulile generale aplicabile tuturor persoanelor juridice prevăzute în art.55-105 din prezentul cod;
- societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială (cu scop lucrativ) indiferent de obiectul său de activitate.
Acesteia îi sunt aplicabile în lipsa unor dispoziţii derogatorii prevederile art.106-120 din prezentul cod;
- capitalul social al societăţii este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile;
- asociaţii (acţionarii) societăţii nu răspund pentru obligaţiile societăţii, suportând, în limitele participaţiunii
lor la capitalul social, doar riscul pierderilor ce rezultă din activitatea acesteia (art.156 alin.3).
4. Scurt istoric al societăţilor pe acţiuni. Societăţile pe acţiuni s-au dezvoltat într-o perioadă relativ recentă.
Sub o formă rudimentară le găsim, însă, şi în alte timpuri. Astfel, o formă embrionară este semnalată în societăţile
romane de publicani - societatis publicanorum - adică a concesionarilor de impozite publice, care emiteau părţi
cesibile.
În doctrina franceză, se consideră că societăţile pe acţiuni ar avea originea în concesiunile acordate la sfârşitul
Evului Mediu de către suveranitatea teritorială societăţilor de capitalişti de a organiza servicii de interes general –
servicii publice, bănci etc.
După o altă teză, societatea pe acţiuni ar fi o aplicaţie a regulii maritime potrivit căreia proprietarul unei nave
răspunde pentru avariile cauzate de căpitanul său numai în limita capitalului investit în acea navă.
În general, în doctrină, se reţin ca precedente primare: coproprietatea minieră germană, băncile italiene din Evul
Mediu şi companiile coloniale.
În proprietatea minieră germană o mină care nu putea fi material divizată era împărţită în cote denumite carate.
Fiecare posesor răspundea proporţional cu valoarea cotei sale, care putea fi liber transmisă.
În secolul al XV-lea, în Italia, se întâlnesc organizaţii bancare al căror capital era reprezentat prin titluri
cesibile, întocmai ca acţiunile din dreptul modern. Prototipul acestor bănci era instituţia cunoscută în Genova sub
denumirea “Officium Procuratorum Sanchi Georgio”. Republica Genoveză, având nevoie de bani, lansa
împrumuturi pe piaţă, în schimbul cărora elibera titluri cesibile şi producătoare de interese (dobânzi). Aceste titluri,
denumite loca, erau garantate cu veniturile pe care Republica le percepea din impozite. În momentul în care
Republica n-a mai putut plăti “interesul” (dobânzile) la sumele împrumutate a acordat deţinătorilor titlurilor dreptul
la control asupra unor gestiuni publice şi apoi, privilegiul perceperii impozitelor. Consorţiul de capitalişti, constituit
pentru apărarea drepturilor, s-a transformat, astfel, într-o instituţie bancară care funcţiona ca o instituţie publică de
sine stătătoare.
Politica de expansiune colonială din secolul XVII-XVIII a contribuit, de asemenea într-o mare măsură, la
constituirea unor forme incipiente de societăţi pe acţiuni, cărora li se acorda privilegiul exclusiv al exploatării şi
colonizării unor teritorii. Aceste companii erau constituite pe baza unor patente regale sau conexiuni, cu participarea
unui mare număr de posesori de fonduri (regele, curtenii, negustorii). Contribuţiile asociaţilor formau un patrimoniu
distinct de patrimoniul asociaţilor care avea ca titular compania, în calitate de persoană juridică. Pentru prima dată,
contribuţiile la formarea patrimoniului au primit denumirea de “acţiuni”. În sfârşit, riscurile asociaţilor erau limitate
la contribuţiile lor la formarea patrimoniului companiei.
Astfel, în cursul secolelor XVII-XVIII au luat fiinţă: Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania
Olandeză a Indiilor Occidentale (1621), Compania engleză a Indiilor, Compania Insulelor Americii (1626) pentru
colonizarea insulelor Martinica şi Guadelup, Compania Noii Franţe (1628) pentru colonizarea Canadei, Compania
Mărilor Sudului – toate companii celebre în epocă şi care au jucat un rol economic însemnat în procesul de
colonizare. Aceste companii, constituite prin concesiunea suveranităţii teritoriale, aveau adevărate drepturi
regaliene: dreptul de a bate monedă, dreptul de a ţine în permanenţă trupe sub arme, dreptul de a edicta regulamente
locale. Legiuitorul a considerat aceste companii, mai curând, ca fiind mijloace de realizare a intereselor publice,
decât ca instituţii de drept privat.
Reglementarea societăţii pe acţiuni, ca tip general de societate, a fost realizată de Codul comercial francez
(1807) care, preluând principiile care reglementau marile companii coloniale, reglementează societatea anonimă cu
cele două forme ale sale: societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Astfel de reglementări au fost
preluate de legislaţiile majorităţii ţărilor europene.
Deşi această formă de societate a adus servicii deosebite economiilor ţărilor în care a existat, ea a permis, în
acelaşi timp, şi comiterea unor fraude de mari proporţii de către administratorii lor, fraude ce au ruinat pe acţionari
sau pe creditorii sociali. Acesta a fost unul din motivele pentru care societăţile anonime pe acţiuni puteau funcţiona
numai pe baza autorizaţiei guvernului şi numai după anul 1867 (în Franţa, Belgia, Olanda, Germania) şi din 1946 (în
Anglia) această reglementare a fost suprimată, fapt ce a dus la o adevărată expansiune a societăţilor comerciale pe
acţiuni.
Pe teritoriul actualei Republici Moldova se pare că prima societate pe acţiuni atestată este Societatea anonimă
(pe acţiuni) belgiană, constituită în 1896, care avea în proprietate tramvaiele şi liniile de tramvaie din Chişinău.
Aceasta avea un capital social de 11 milioane franci, divizat în 11 mii acţiuni, a căror principali deţinători erau două
corporaţii belgiene: Compania generală de căi ferate şi electricitate – 5120 de acţiuni şi Compania căilor ferate din
Belgia – 5020 de acţiuni; restul acţiunilor, în număr de 860, fiind deţinute de 7 persoane fizice.
Mai trebuie să amintim că între 1918 şi 1944 pe teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a aplicat Codul comercial
român de la 1887, care a fost inspirat, în cea mai mare parte, din Codul de comerţ italian din 1882, considerat cel
mai modern cod al acelor timpuri. Codul comercial român conţinea o amplă reglementare a societăţilor pe acţiuni în
Titlul VIII “Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”, în special în art.121-187.
După cel de-al doilea război, în republică, ca şi în toate ţările blocului comunist, a funcţionat economia
planificată fiind desfiinţate sau reorganizate în întreprinderi de stat toate societăţile pe acţiuni.
După declararea independenţei la 27 august 1991 şi ca urmare a declanşării procesului de liberalizare a
economiei şi privatizării în peisajul economic al ţării au reapărut şi societăţile pe acţiuni. Activitatea acestora a fost
reglementată iniţial prin Legea privind societăţile pe acţiuni nr.847-XII/03.01.1992, abrogată de Legea SA care este
şi astăzi în vigoare.
5. Tipurile societăţilor pe acţiuni. Legea SA face diferenţa între societăţile pe acţiuni deschise şi cele
închise, pentru aceste doua tipuri de societăţi existând în unele cazuri reglementări diferite, deşi Codul civil nu
face nici o precizare în acest sens, spre deosebire de Codul civil al Federaţiei Ruse care în art.97 consacră această
distincţie şi defineşte cele două tipuri de societăţi. În legislaţia rusă, prevederile codului au fost dezvoltate într-o
lege specială din 26.12.1995 privind societăţile pe acţiuni, de unde, de altfel, au şi fost importate în mare parte în
Legea SA. Între timp, majoritatea specialiştilor în domeniu au criticat această împărţire, considerând, pe bună
dreptate, că regulile stipulate pentru societăţile pe acţiuni de tip închis le apropie de societăţile cu răspundere
limitată, iar oportunitatea existenţei acestora a fost pusă la îndoială. Trebuie menţionat că această dihotomie
juridică s-a încetăţenit în legislaţia rusă ca urmare a unei preluări nereuşite a modelului de reglementarea a
societăţilor comerciale din dreptul anglo-saxon, unde există două tipuri de societăţi comerciale cu răspundere
limitată (de tip public şi de tip privat). În acest sistem de drept tradiţia unei asemenea reglementări este justificată
de absenţa ca tip de societate comercială a societăţii cu răspundere limitată, astfel încât societatea publică pe
acţiuni cu răspundere limitată (public company limited by shares) din dreptul anglo-saxon (dar şi olandez) este
similară cu societăţile clasice pe acţiuni din sistemul dreptului continental, iar societatea privată pe acţiuni cu
răspundere limitată (private company limited by shares) este corespunzătoare în mare măsură societăţilor cu
răspundere limitată. Astfel, considerăm că modelul de reglementare separată a societăţilor pe acţiuni de tip închis
adoptat de legiuitorul nostru este absolut neinspirat, întrucât legislaţia Republicii Moldova reglementează printre
alte forme de societate comercială şi pe aceea a societăţii cu răspundere limitată. Sigur, o anumită distincţie între
societăţile pe acţiuni (chiar în deschise şi închise, dar nu în modul în care o face legea noastră) se face şi în
legislaţiile statelor din sistemul de drept continental, însă ea este esenţial diferită de cea prezentă în Legea
nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni. De regulă, în legislaţiile respective distincţia operează doar pe planul
participării acţiunilor societăţii la circuitul “public” al valorilor mobiliare, în sensul că asemenea societăţi pot
face apel la investiţii din partea publicului larg, atât în vederea subscrierii de acţiuni, cât şi în vederea participării
acestuia la vânzarea de acţiuni, acestea fiind cotate şi la bursele de valori. Astfel, de exemplu, în dreptul francez
şi român, societăţile pe acţiuni sunt împărţite în închise (de tip închis) şi deschise (deţinute public), după cum
capitalul social al acestora din urmă a fost constituit prin subscripţie publică şi/sau dacă acţiunile lor sau alte
valori mobiliare au făcut obiectul unei oferte publice regulat promovate şi încheiate cu succes.
După părerea noastră, absenţa în cod a unor referinţe la împărţirea societăţilor pe acţiuni în deschise şi
închise nu este una întâmplătoare, ci ar putea evidenţia intenţia legiuitorului de a nu mai face o asemenea
distincţie şi de a se alinia în acest fel la practica statelor occidentale. Totuşi, având în vedere că dispoziţiile Legii
SA nu au fost expres modificate şi ţinând cont de faptul că acestea le completează pe cele din cod, care face în
repetate rânduri trimiterea la lege (cum este cazul şi a art.158 alin.1 din cod care reglementează limita minimă a
 capitalului social), considerăm că distincţia abordată continuă să opereze până la o necesară modificare a legii.
Drept urmare, vom încerca, în continuare, să redăm sintetic principalele diferenţe între societăţile pe acţiuni de
tip deschis şi cele de tip închis, aşa cum sunt ele reglementate în Legea privind societăţile pe acţiuni. Astfel:
- societatea de tip închis, spre deosebire de societatea de tip deschis, nu are dreptul să plaseze public
acţiunile sale sau alte valori mobiliare sau să le propună, în alt mod, unui cerc nelimitat de persoane pentru
achiziţionare (art.2 alin.5 din Legea SA). Cu alte cuvinte, orice valoare mobiliară emisă de o societate de tip
închis va putea fi plasată numai în cadrul unui cerc limitat de persoane, care cuprinde acţionarii acestei societăţi
şi/sau alte persoane, a căror listă se aprobă de majoritatea acţionarilor în modul prevăzut de statutul societăţii
(art.44 alin.4 din Legea SA). De asemenea, înstrăinarea acţiunilor unei societăţi închise este supusă unei
proceduri speciale, destul de greoaie, reglementate în art.27 din Legea SA;
- numărul fondatorilor, iar ulterior constituirii a acţionarilor, societăţii închise nu poate fi mai mare de 50, pe
când numărul fondatorilor şi acţionarilor societăţii deschise nu este limitat (art.2 alin.6 şi art.31 alin.5 din Legea
SA);
- actele constitutive ale unei societăţi de tip închis (statutul) trebuie să conţină o clauză care să stipuleze
modul de înstrăinare a acţiunilor (art.35 alin.1 lit.k) din Legea SA);
- capitalul social al unei societăţi deschise nu poate fi mai mic de 20 mii lei, iar al societăţii închise de 10
mii lei (art.40 alin.2 din Legea SA);
- în privinţa societăţilor deschise sunt stabilite câteva reguli speciale ce se referă la publicitatea anumitor
informaţii legate de activitatea societăţii (art.92 din Legea SA).
Tipul societăţii trebuie expres prevăzut în actele constitutive ale acesteia, iar modificarea tipului de societate
se poate face numai prin modificarea statutului societăţii. Menţionăm, de asemenea, că modificarea tipului de
societate este obligatorie în cazul în care numărul acţionarilor societăţii închise va depăşi limita stabilită de lege
(50 de acţionari). În această situaţie, potrivit art.2 alin.8 din Legea SA, societatea, în termen de 3 luni, fie se va
transforma în societate deschisă (ori în cooperativă de producţie), fie se va reorganiza prin divizare (separare). În
caz contrar, societatea închisă urmează a fi lichidată prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor sau a
instanţei judecătoreşti (art.2 alin.9 din Legea SA).
6. Legislaţia aplicabilă societăţilor pe acţiuni. În afara dispoziţiilor Codului civil şi Legii SA constituirea şi
funcţionarea societăţilor pe acţiuni din anumite domenii de activitate este reglementată şi prin de alte acte
normative. Astfel, particularităţile înfiinţării şi statutului juridic al societăţilor pe acţiuni la privatizarea
patrimoniului întreprinderilor de stat şi municipale sunt stabilite de legislaţia cu privire la privatizare, iar la
reorganizarea colhozurilor, sovhozurilor, întreprinderilor şi organizaţiilor intergospodăreşti, precum şi a
întreprinderilor prelucrătoare din complexul agroindustrial, şi de legislaţia funciară. Particularităţile înfiinţării şi
statutului juridic al societăţilor pe acţiuni în domeniul activităţii bancare, investiţionale, bursiere şi de asigurări sunt
stabilite de alte acte legislative, dintre care enumerăm Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII/21.07.1995, Legea
cu privire la fondurile de investiţii nr.1204-XIII/05.06.1997, Legea cu privire la asigurări nr.1508-XII/15.06.1993.
Întreprinderilor cu investiţii străine organizate sub formă de societăţi pe acţiuni le sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii
nr.998-XII/01.04.1992 privind investiţiile străine.
Mai menţionăm că, reglementările privind societăţile pe acţiuni, cuprinse în cod, Legea SA şi în celelalte legi
speciale pe care le-am menţionate mai sus, se completează cu prevederile Legii insolvabilităţii nr.632-
XV/14.10.2001, Legii nr.199-XIV/18.11.1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare (ale cărei dispoziţii sunt
completate cu reglementările emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare), Legii nr.451-XV/30.07.2001
privind licenţierea unor genuri de activitate, cu alte dispoziţii cuprinse în legislaţia comercială, fiscală (întrucât
societatea pe acţiuni desfăşoară o activitate producătoare de venituri), financiară şi valutară.
7. Atributele de identificare a societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni, ca şi orice altă persoană juridică, se
identifică obligatoriu prin două elemente: denumirea (firma) şi sediul. Aceste elemente sunt distincte de elementele
de identificare a asociaţilor (acţionarilor). Societatea pe acţiuni are propria sa firmă şi propriul sediu, fără o legătură
obligatorie cu numele şi domiciliul asociaţilor, persoane fizice, respectiv denumirea şi sediul asociaţilor, persoane
juridice.
Pentru identificarea ei în activitatea comercială societatea pe acţiuni trebuie să aibă o denumire. Aceasta trebuie
să cuprindă: numele concret al societăţii, care permite a o deosebi de celelalte organizaţii, şi cuvintele “societate pe
acţiuni” pentru denumirea deplină sau iniţialele “S.A” pentru denumirea prescurtată, scrise în limba de stat (art.157
alin.5 din cod şi art.5 alin.2 din Legea SA). În mod facultativ, firma societăţii poate să cuprindă şi alte date care nu
sunt în contradicţie cu legislaţia.
În doctrină s-a discutat dacă firma unei societăţi pe acţiuni poate fi determinată prin numele unui asociat
(acţionar). Această discuţie a fost generată de faptul că societatea pe acţiuni este o societate de capitaluri a cărei
element definitoriu este cota de capital investită de asociat (intuitu pecuniae) şi nu calităţile personale ale
asociatului (intuitu personae) ca la societăţile de persoane. În acest sens, cităm o hotărâre a Curţii de Apel
Bucureşti care a statuat că numele unui asociat poate face totuşi parte din firma unei societăţi anonime (pe
acţiuni) cu condiţia ca prin trecutul şi calităţile sale să fi devenit un element obiectiv, desprins de persoana unuia
 din asociaţi, cum ar fi de pildă Voinea, Malaxa (mari industriaşi – n.a). Curtea a socotit că aceste nume au
devenit adevărate denumiri, obiectivându-se. Într-un asemenea caz, patronimicul va deveni un bun incorporal al
societăţii în cauză şi, în consecinţă, dacă asociatul respectiv s-ar retrage din societate n-ar putea să interzică
societăţii utilizarea în denumirea socială a patronimicului său.
Potrivit Legii SA sediu social al societăţii pe acţiuni este considerat sediul organului său executiv, indicat în
statutul societăţii (art.6 alin.1). Pentru aceasta se va indica localitatea, strada şi spaţiul unde va funcţiona organul
executiv al societăţii. Menţionăm, că sediul indicat trebuie să fie real, nu fictiv. Datorită importanţei sale pentru viaţa
societăţii, legea obligă societatea pe acţiuni să anunţe creditorii, acţionarii săi, precum şi autorităţile publice stabilite
de legislaţie, despre schimbarea sediului său (art.6 alin.3 din Legea SA). În afară de sediu social societatea trebuie să
aibă şi o adresă pentru relaţii (art.6 alin.2 din Legea SA). În ce ne priveşte considerăm inutilă o asemenea normă,
deoarece criteriul utilizat pentru determinarea sediului este cel al locului unde se află organul său executiv. Astfel,
adresa pentru relaţii va coincide, de regulă, cu sediul social al societăţii, iar în cazul în care adresa pentru relaţii nu
va coincide cu cea a sediului social simpla prezenţă a acesteia nu va fi de natură să înlesnească comunicarea cu
societatea.
8. Executarea obligaţiilor sociale şi răspunderea acţionarilor. Însuşirea societăţii comerciale pe acţiuni de a
fi o persoană juridică autonomă, recunoscută ca atare de lege, îi conferă în circuitul civil valenţele oricărui subiect
de drept, şi anume, calitatea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii. Graţie personalităţii juridice societatea pe acţiuni
participă în nume propriu la raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate. Deoarece problemele legate
de capacitatea persoanelor juridice au fost analizate mai sus (vezi art.60-61), ne vom opri în cele ce urmează doar
asupra unor aspecte legate de executarea obligaţiilor societăţii şi limitele răspunderii acţionarilor.
Având dreptul să participe la raporturile juridice, societatea pe acţiuni îşi poate asuma anumite obligaţii. Fiind
obligaţii ale societăţii (obligaţii sociale), societatea va răspunde pentru nerespectarea lor. Răspunderea societăţii
pentru obligaţiile sale este asigurată graţie patrimoniului propriu, care constituie o garanţie pentru creditorilor
societăţii - creditorii sociali (art.156 alin.1 din cod). Patrimoniul reprezintă suportul material al societăţii, prin aceea
că mijloacele materiale şi băneşti ce-l compun dau acesteia posibilitatea să participe la circuitul economic, încheind
diverse raporturi juridice. Potrivit art.4 alin.1 din Legea SA, patrimoniul societăţii se constituie ca rezultat al plasării
acţiunilor, al activităţii sale economico-financiare şi în alte temeiuri prevăzute de legislaţie. Întrucât patrimoniul
societăţii are drept titular societatea ca persoană juridică, înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom, el
fiind distinct de patrimoniile asociaţilor (acţionarilor) care au constituit societatea. Ca o consecinţă a autonomiei
patrimoniului societăţii, aceasta nu răspunde pentru obligaţiile acţionarilor săi (art.4 alin.4 din Legea SA). Pe de altă
parte, nici acţionarii nu vor suporta pasivul social decât în limita aportului lor (art.156 alin.3 din cod şi art.24 alin.3
din Legea SA). Responsabilitatea acţionarilor, limitată la nivelul aporturilor, este un principiu de bază al societăţilor
de capitaluri. Dispoziţiile art.156 alin.4 din cod precizează că “acţionarul care nu a vărsat în termen aportul subscris
răspunde subsidiar pentru obligaţiile societăţii, în limita parţii nevărsate”. În realitate, textul de mai sus nu are în
vedere o răspundere propriu-zisă, care ar antrena acoperirea de către acţionar a datoriilor sociale în calitate de
garant, ci executarea obligaţiei proprii şi normale a fiecărui acţionar de a plăti valoarea nominală a acţiunilor
(aportului) pe care le-a subscris. Acţionarul se obligă prin contractul de societate (în cazul plasării acţiunilor la
înfiinţarea societăţii) sau printr-un acord cu societatea (în cazul subscripţiei acţiunilor emisiunii suplimentare) să
verse aportul subscris în termenele prevăzute de lege sau de contractul de societate (hotărârea privind emisiunea
acţiunilor - pentru emisiunea închisă, prospectul ofertei publice - pentru emisiunea publică) şi este dator să-şi
onoreze obligaţia asumată. Astfel, în cazul constituirii societăţii, dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia
sa de aport, cofondatorii îl pot constrânge pe cale judecătorească, cerând executarea obligaţiei asumate prin
contractul de societate, iar în cazul subscripţiei acţiunilor emisiunii suplimentare, organele de conducere a societăţii
vor decide fie urmărirea în justiţie a investitorilor (acţionarilor) pentru vărsămintele datorate, fie adoptarea unei
hotărâri privind refuzul de a încheia emisiunea acţiunilor şi restituirea către investitori a mijloacelor pe care aceştia
le-au depus în contul plăţii acţiunilor.
Deosebit de interesante sunt în contextul problemei pe care am abordat-o mai sus dispoziţiile Legii SA care
reglementează răspunderea acţionarului pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat societăţii ca urmare a neexecutării sau a
executării necorespunzătoare a obligaţiilor ce-i revin, acesta răspunzând în faţa societăţii cu mărimea prejudiciului
cauzat (art.29 alin.3). Astfel, teoretic, dacă societatea va face dovada prejudiciului cauzat societăţii şi legăturii de
cauzalitate între prejudiciu şi neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către acţionar, acesta
din urmă va putea fi obligat la plata despăgubirilor în condiţiile dreptului comun. Considerăm că dispoziţia
menţionată consacră doar o regulă generală şi poate fi aplicată doar în coroborare cu o serie de alte dispoziţii
particulare din Legea SA. Menţionăm în acest sens dispoziţiile Legii SA care reglementează răspunderea
fondatorilor şi tranzacţiile cu conflict de interese. Astfel, fondatorii societăţii pe acţiuni răspund solidar, faţă de
societate şi terţi, pentru obligaţiile lor legate de înfiinţarea societăţii (art.31 alin.10 lit.a) din Legea SA).
Răspunderea fondatorilor poate fi angajată faţă de societate, pentru încălcarea obligaţiilor impuse de lege cu privire
efectuarea aporturilor, iar faţă de terţi (creditori sociali) pentru neîndeplinirea formalităţilor legale prevăzute pentru
constituirea societăţii şi pentru obligaţiile luate cu ocazia constituirii societăţii care nu au fost preluate de societate
asupra sa (nu au fost aprobate de către adunarea constitutivă). De asemenea, fondatorii societăţii răspund solidar faţă
de terţi pentru obligaţiile sociale apărute în cazul săvârşirii de către ei a unor acţiuni în numele societăţii după ce s-a
considerat că fondarea acesteia nu a avut loc (art.31 alin.10 lit.a) din Legea SA). În cazul tranzacţiilor cu conflict de
interese, acţionarul interesat în efectuarea tranzacţiei (acţionarul ce deţine de sine stătător sau împreuna cu
persoanele sale afiliate peste 25% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii şi are un interes material ce nu coincide
cu cel al societăţii) este obligat să comunice în scris existenţa conflictului de interese organului de conducere de
competenţa căruia ţine încheierea unei asemenea tranzacţii şi, dacă este cazul, să se abţină de la vot în adunarea
generală a acţionarilor (art.85 şi 86 din Legea SA). Menţionăm că răspunderea acţionarilor nu va putea fi antrenată
în afara cazurilor arătate mai sus în nici o altă situaţie, chiar dacă statutul societăţii ar prevedea şi alte cazuri de
răspundere, asemenea dispoziţii fiind lipsite de forţă juridică.
9. Constituirea societăţii pe acţiuni. Doctrinei juridice îi sunt cunoscute două moduri de constituire a societăţii
pe acţiuni:
- constituirea obişnuită, prin aporturile fondatorilor, denumită şi constituire simultană sau fără apel la subscripţie
publică;
- constituirea cu apel la subscripţia publică a acţiunilor, denumită şi constituire continuată (succesivă).
De lege lata, în Republica Moldova înfiinţarea unei noi societăţi pe acţiuni este posibilă numai prin subscrierea
acţiunilor între un număr de fondatori strict determinaţi prin actele constitutive, adică fără apel la subscripţia publică
(constituire simultană). Această concluzie rezultă din conţinutul art.158 alin.3 din cod, care prevede că “acţiunile
emise la constituirea societăţii pe acţiuni se plasează integral între fondatori”. În ceea ce ne priveşte, considerăm că
ar fi fost binevenită şi consacrarea posibilităţii de a apela la subscripţia publică la constituirea societăţi deschise pe
acţiuni, deoarece în acest caz plafonul mai ridicat al capitalului social ce trebuie subscris este de natură a crea unele
dificultăţi fondatorilor. Printre avantajele constituirii prin subscripţie publică a societăţii pe acţiuni doctrina
menţionează următoarele:
- pentru societate: posibilitatea obţinerii în termen scurt a capitalului necesar pentru demararea unei activităţi
economice de mai mare anvergură, fără a fi nevoie de trecerea unei perioade de timp în care societatea să
funcţioneze, în scopul obţinerii din profitul propriu a capitalului necesar expansiunii economice, sau pentru a
convinge terţii să investească în societate pe baza rezultatelor economice deja obţinute;
- pentru acţionari: posibilitatea acordată investitorilor interesaţi, care nu doresc să participe activ la
managementul unei întreprinderi comerciale de mare anvergură, de a deveni acţionari ai unei astfel de societăţi
comerciale chiar de la momentul constituirii ei, mizând pe succesul ei în viitor şi, în consecinţă, pe multiplicarea
valorii investiţiei făcute, într-un grad mai mare decât în situaţia în care ar investi într-o societate comercială deja
“consacrată” şi care se află într-un proces de extindere a activităţii.
Este adevărat totuşi, că în ciuda acestor avantaje economice, în statele unde această modalitate de constituire a
societăţilor pe acţiuni este reglementată (Franţa, Belgia, Elveţia, Italia, Spania, Portugalia – instituţiile de credit
trebuie să fie formate obligatoriu prin subscripţie publică, Norvegia, Suedia, Ungaria, Polonia, România), ea este
utilizată numai într-un număr destul de limitat de cazuri. Aceasta deoarece, pe de o parte, procedura de constituire a
societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică este foarte anevoioasă, iar pe de altă parte subscriitori sunt destul de
greu de câştigat. O asemenea modalitate prezintă şi riscul de înşelare a micilor investitori care ar putea fi ispitiţi de
câştigurile mănoase promise de către unii fondatori lipsiţi de scrupule sau nepricepuţi şi, pe cale de consecinţă, a
creării unor societăţi fictive sau neviabile.
Din coroborarea art.30 alin.2 cu art.37 alin.1 şi 2 din Legea SA rezultă că înfiinţarea societăţii pe acţiuni implică
parcurgerea a două etape:
- prima etapă are un caracter preparator, de organizare – în această etapă se întocmesc actele constitutive ale
societăţii, este subscris capitalul social şi are loc adunarea constitutivă;
- a doua etapă a constituirii societăţii este destinată dobândirii personalităţii juridice. Acest lucru se
realizează prin înregistrarea societăţii la organele teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat a Departamentului
Tehnologii Informaţionale în conformitate cu art.63 şi 109 din prezentul cod şi dispoziţiile Legii cu privire la
înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor nr.1265-XIV/05.10.2000.
10. Fondatorii societăţii pe acţiuni. Atât în doctrină cât şi în dispoziţiile legale aplicabile în materia
societăţilor pe acţiuni sunt folosite pentru a desemna persoanele care participă la crearea şi la activitatea societăţii pe
acţiuni mai multe denumiri: asociat (membru), acţionar, fondator, achizitor (subscriitor). În doctrină se admite că
noţiunea (conceptul) de asociat are calitate de gen proxim, cuprinzând în sfera sa celelalte noţiuni (specii). Astfel,
calitatea de fondator al unei societăţi pe acţiuni revine persoanelor care au luat decizia de a o înfiinţa (art.31 alin.1
din Legea SA). Calitatea de achizitor aparţine celor care subscriu acţiunile unei societăţi pe acţiuni. Aceste persoane
fizice sau juridice se înscriu în sfera asociaţilor (lato sensu). Însuşirea de acţionar presupune, prin definiţie,
posesiunea unor acţiuni. În concluzie, se poate spune că fiecare dintre cele trei specii analizate de membrii societari
are, spre deosebire de noţiunea supraordonată de asociat, pe de-o parte un conţinut ideatic mai complex, întregit cu
trăsături proprii, adiţionale şi totodată distinctive, iar pe de altă parte o extensiune mai restrânsă decât sfera larg
cuprinzătoare a noţiunii de gen.
Fără a intra în prea multe detalii referitor la acest subiect ne limităm să menţionăm că legislaţia în vigoare
consacră aptitudinea de a întemeia o societate pe acţiuni în Republica Moldova, atât în favoarea persoanelor fizice,
cât şi a persoanelor juridice, inclusiv cele de naţionalitate străină şi apatride. Astfel, conform art.31 alin.2 al Legii
SA, “fondatori ai societăţii pot fi persoane fizice capabile şi persoane juridice din Republica Moldova, din alte state,
apatrizi, precum şi state străine şi organizaţii internaţionale”. În consecinţă, putem concluziona că înfiinţarea
societăţilor pe acţiuni este dominată de principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice. Posibilitatea
concretă de participare la înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni, depinde de anumite condiţii care pot să difere în
funcţie de natura şi naţionalitatea subiectului de drept în cauză. Astfel, statutul persoanelor juridice prezintă unele
particularităţi faţă de cel al persoanelor fizice, iar fondatorii de naţionalitate străini trebuie să se conformeze şi unor
norme speciale.
Codul civil nu prevede un număr minim de fondatori, societatea pe acţiuni putând fi valabil înfiinţată prin
manifestarea de voinţă a unei singure persoane (art.156 alin.2), deşi în mod obişnuit numărul acestora este mai mare.
În cazul în care societatea pe acţiuni este constituită de o singură persoană, decizia de înfiinţare a societăţii va fi
luată de această persoană de sine stătător şi se va perfecta sub formă de declaraţie de fondare a societăţii (art.30
alin.3 din Legea SA). De la această regulă se prevede o singură excepţie, şi anume, societatea pe acţiuni nu poate fi
înfiinţată de o societate comercială care este la rându-i alcătuită dintr-un singur asociat (art.31 alin.6 din Legea SA).
În caz de încălcare a acestei prevederi, statul, prin intermediul Ministerului Finanţelor, precum şi oricare persoană
interesată sunt în drept să ceara, pe cale judecătorească, dizolvarea societăţii astfel constituite. După părerea noastră
formularea articolului este stângace, în sensul că, din cuprinsul articolului nu reiese clar dacă această prevedere se
aplică numai societăţilor în curs de constituire (de altfel, este destul de greu de presupus că s-ar reuşi eludarea
acestei dispoziţii şi înregistrarea societăţii) sau şi societăţilor în care s-a ajuns la un singur acţionar societate
comercială cu asociat unic ca rezultat al cumulării tuturor acţiunilor.
Posibilitatea înfiinţării unei societăţi pe acţiuni de către o singură persoană este o “curiozitate” legislativă,
întrucât contravine într-o oarecare măsură însăşi naturii acesteia de societate de capitaluri printre a cărei caractere
juridice figurează şi cel al unui număr minim de asociaţi. De altfel, cu excepţia câtorva legislaţii, cum ar fi cea a
Marii Britanii, Olandei sau a ţărilor nordice (Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia) majoritatea legislaţiilor
statelor europene prevăd un număr minim de asociaţi, după cum urmează: Franţa 61 - 7 persoane; Germania,
România, Portugalia - 5 persoane; Elveţia, Polonia - 3 persoane; Austria, Belgia, Italia, Luxemburg şi Grecia - 2
persoane. Prin fixarea unui număr minim de asociaţi se urmăreşte ca în societatea pe acţiuni care corespunde marilor
întreprinderi comerciale factorul uman să fie lipsit de importanţă, eficient fiind numai capitalul. Subliniem că,
organizarea unei forme “derogatorii” de societate prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane (mai ales în
condiţiile în care, de regulă, cifra de afaceri a societăţilor pe acţiuni este foarte mare) poate duce la evaziune fiscală,
la constituire de “monopoluri”, precum şi la precaritatea societăţii (cazul decesului acţionarului unic sau a hotărârii
unilaterale de lichidare), fapt ce ar putea aduce grave prejudiciu terţilor care au legături cu societatea. În consecinţă,
chiar dacă prin dispoziţiile art.31 alin.6 din Legea SA se încearcă atenuarea efectelor negative, considerăm că cea
mai indicată soluţie rămâne, totuşi, introducerea unui număr minim de asociaţi. În caz contrar, dispoziţiile legale în
materie ar trebui armonizate cu Directiva a XII-a nr.83/667/CEE din 2 decembrie 1989 care reglementează
societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic, dar care se aplică şi societăţilor pe acţiuni cu asociat unic în statele
care permit o asemenea formă de societate unipersonală. Astfel, de lege ferenda: ar trebui instituită o interdicţie prin
care o persoană fizică sau juridică să poată fi fondator (acţionar) unic decât într-o singură societate; ar trebui
instituită obligativitatea dezvăluirii informaţiei publicului larg despre existenţa unui singur acţionar în societate; ar
trebui instituită obligativitatea evaluării de către un expert independent al aporturilor în natură aduse de fondatorul
unic; stabilirea unor reguli clare privind modul de perfectare a tranzacţiilor între societate şi acţionarul unic al
acesteia.
În final, menţionăm că Legea SA prevede că numărul fondatorilor unei societăţi pe acţiuni de tip închis nu va
putea depăşi 50 de fondatori, pe când numărul fondatorilor societăţii pe acţiuni de tip deschis nu este limitat (art.31
alin.5 din Legea SA). Această dispoziţie reprezintă o aplicare particulară a regulii prevăzute la art.2 alin.6 din legea
SA conform căreia numărul acţionarilor societăţii închise, împreună cu acţionarii reprezentaţi prin deţinătorii
nominali de acţiuni, nu poate fi mai mare de 50. Indiferent de faptul dacă societatea este închisă sau deschisă, la
momentul înregistrării acesteia, numărul de fondatori va fi egal cu numărul de acţionari. Deoarece este posibil ca
fondatorii să participe la constituirea societăţii prin intermediul reprezentanţilor (mandatarilor), precizăm că, în
aceste cazuri, numărul maxim de fondatori trebuie să fie determinat în funcţie de numărul mandanţilor, iar nu de cel
al mandatarilor.

Articolul 157. Actul de constituire al societăţii pe acţiuni

În afara de cele menţionate la art.108 alin.(1), în actul de constituire al societăţii pe acţiuni trebuie să se
indice:
a) numele sau denumirea fondatorilor;
b) cuantumul capitalului social;
c) numărul, tipul şi valoarea nominală a acţiunilor; clasele de acţiuni şi numărul de acţiuni de fiecare
clasă;
d) mărimea aportului şi numărul de acţiuni atribuit fiecărui fondator;
e) numărul, tipul, valoarea nominala, mărimea dobânzii şi termenele de stingere a obligaţiunilor emise de
societate;
61
În legislaţia franceză este reglementată şi aşa numita “ société par action simplifiée” – SAS (“societate pe acţiuni simplificată”), formă de
societate pe acţiuni destinată în principal colaborării între societăţi care vor să desfăşoare un proiect comun. SAS poate fi constituită din cel puţin
două societăţi comerciale care îndeplinesc anumite condiţii în privinţa capitalului social. O altă particularitate importantă a SAS este interdicţia
pentru aceasta de a oferi valori mobiliare spre subscripţie publică.
 f) modul de ţinere a registrelor societăţii;
g) ordinea de încheiere a contractelor cu conflict de interese.

1. Consideraţii preliminare. În literatura de specialitate s-a arătat că o societate comercială este, în esenţă un
contract şi totodată, o persoană juridică. Astfel că, la baza constituirii şi funcţionării oricărei societăţi comerciale,
deci şi a societăţii pe acţiuni, se află voinţa fondatorilor, manifestată în condiţiile legii. În acest sens, coroborând
dispoziţiile art.62 din cod cu cele ale art.32 din Legea SA, putem spune că fundamentul activităţii societăţii pe
acţiuni îl reprezintă contractul de societate (de constituire – în terminologia codului) şi statutul. În cazul în care
societatea pe acţiuni se constituie de către un singur fondator contractul de societate este înlocuit printr-o declaraţia
de constituire a societăţii. Societatea pe acţiuni dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea unor formalităţi
cerute de lege care se întemeiază pe actele constitutive, în speţă, pe contractul de societate (declaraţia de constituire
a societăţii). Importanţa acestuia în faza constitutivă a societăţii este subliniată şi de dispoziţia conform căreia
contractul de societate (declaraţia de constituire a societăţii) are prioritate faţă de statutul societăţii până la
înregistrarea ei de stat (art.32 alin.2 din Legea SA). După acest moment singurul act care reglementează activitatea
societăţii pe acţiuni este statutul, efectul contractului de societate (declaraţiei de constituire a societăţii) încetând,
conform art.32 alin.3 din Legea SA, după înregistrarea de stat a societăţii şi executarea de către fondatori a tuturor
obligaţiilor lor.
2. Contractul de societate. Contractul de societate este actul constitutiv primar, prin care două sau mai multe
persoane îşi asumă obligaţia de a înfiinţa o societate pe acţiuni. În acelaşi timp contractul cuprinde regulile care
guvernează raporturile dintre fondatori sau altfel spus, acesta stabileşte condiţiile activităţii comune a fondatorilor în
vederea înfiinţării societăţii (art.33 alin.1 din Legea SA). Obligaţia de a constitui o societate pe acţiuni poate fi
asumată şi de o singură persoană, aceasta întocmind în acest caz o declaraţie de constituire a societăţii pe acţiuni
care va conţine aceleaşi prevederi ca şi contractul de societate.
Fără a intra inutil în prea multe detalii facem precizarea că, contractul de societate comercială este diferit de
contractul de societate civilă reglementat de Codul civil în art.1339-1354. Astfel, în timp ce primul contract are ca
efect constituirea unui patrimoniu prin aporturile fondatorilor, cel de-al doilea creează doar o indiviziune de bunuri.
Consecinţa este că societatea civilă nu are personalitate civilă în vreme ce societatea comercială, indiferent de
formă, are o asemenea personalitate.
3. Condiţiile de valabilitate ale contractului de societate. Contractul de societate, pentru a fi încheiat valabil,
trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
În primul rând, contractul de societate, ca orice act juridic, trebuie să îndeplinească condiţiile generale pentru
validitatea oricărui act juridic: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor care se obligă, un obiect
determinat şi licit şi o cauză licită. În principiu, acestuia îi este aplicabil regimul juridic de drept comun, statornicit
de Codul civil (Cartea întâi, Titlul II “Actul juridic şi reprezentarea”), nu însă fără a exista anumite adaptări impuse
de caracterul comercial al acordului de voinţă.
În al doilea rând, contractul de societate trebuie să aibă anumite elemente specifice care îl particularizează faţă
de celelalte contracte. În categoria condiţiilor specifice se înscriu: intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii
comerciale (affectio societatis), obligaţia asociaţilor de a contribui prin aporturi la formarea patrimoniului societar,
precum şi participarea la beneficii şi la pierderi.
În cele ce urmează vom examina anumite particularităţi legate de capacitatea părţilor de a încheia contractul de
societate la constituirea societăţilor pe acţiuni, făcând trimitere pentru alte generalităţi la analiza articolelor care
reglementează valabilitatea actului juridic în general, precum şi particularităţile elementului affectio societatis în
cadrul societăţilor pe acţiuni.
În privinţa capacităţii cerute pentru a încheia contractul de societate, Legea SA prevede că “fondatori ai
societăţii pe acţiuni pot fi persoane fizice capabile şi persoane juridice [...]”(art.31 alin.2). În lipsa unor alte
dispoziţii prin care să se prevadă condiţii speciale pentru capacitatea de a încheia contractul de societate considerăm
că persoanele fizice trebuie să dispună de capacitate deplină de exerciţiu, în condiţiile dreptului comun. Considerăm,
de asemenea, că persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14 şi 18 ani şi persoanele a căror
capacitate de exerciţiu a fost limitată de instanţele judecătoreşti) nu vor putea încheia un contract de societate în
vederea constituirii unei societăţi pe acţiuni, dată fiind responsabilitatea fondatorilor în constituirea societăţii.
Aceştia vor putea, însă, ulterior constituirii societăţii, să dobândească acţiuni cu condiţia încuviinţării prealabile din
partea ocrotitorului legal.
Menţionăm că exercitarea facultăţii de a încheia contractul de societate poate fi supusă şi unor diferite restricţii
în funcţie de calitatea individuală a părţii interesate. Astfel, de exemplu, potrivit dispoziţiilor art.11 alin.3 lit.c) din
Legea serviciului public nr.443-XIII/04.05.1995, funcţionarii publici nu au dreptul să desfăşoare nemijlocit
activitate de întreprinzător. Considerăm că această dispoziţie trebuie interpretată în sensul că funcţionarii publici, de
orice grad, nu pot înfiinţa societăţi comerciale, inclusiv pe acţiuni, însă pot dobândi sau înstrăina acţiuni ori părţi
sociale a unor societăţi deja constituite.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, acestea vor putea participa la înfiinţarea unei societăţi pe acţiuni numai
în cazul în care acest lucru nu este interzis prin lege sau prin statut şi numai dacă ele însele sunt legal constituite.
Anumite particularităţi există în situaţia în care parte la contractul de societate (fondator) sunt întreprinderile de stat
sau cele municipale, caz în care este necesară autorizaţia autorităţilor publice în subordonarea cărora se află
întreprinderile fondatoare, sau statul şi unităţile administrativ-teritoriale, situaţii reglementate prin dispoziţii
speciale, cum sunt, de exemplu, cele ale Legii privind administraţia publică locală nr.186-XIV/6.11.1998 (vezi art.18
alin.2 lit.r), art.59 lit.n), art.88).
Un caz aparte este reprezentat de posibilitatea prevăzută de art.31 alin.2 teza a II-a din Legea SA ca în calitate
de fondator a societăţii pe acţiuni să apară statele străine şi organizaţiile internaţionale. Considerăm că o asemenea
dispoziţie este superfluă şi chiar dăunătoare climatului de afaceri din moment ce statul are în economiile dezvoltate
un rol foarte redus, iar calitatea de subiect de drept privat a acestuia şi a organizaţiilor internaţionale este subiect de
controversă în literatura de specialitate.
Intenţia asociaţilor de a conlucra în cadrul societăţii în scopul desfăşurării activităţii comerciale şi al obţinerii şi
împărţirii de beneficii (affectio societatis) este tratată de doctrina occidentală ca un element specific şi obligatoriu al
contractului de societate, fără, însă, ca vreo lege să-l reglementeze expres. În doctrină s-a făcut distincţie între
societatea comercială şi alte contracte, fie şi nenumite, tocmai prin analiza prezenţei sau absenţei elementului
affectio sodetatis. Astfel, simpla participare a salariaţilor la beneficii nu îi transformă pe aceştia în asociaţi
(acţionari), întrucât lipseşte affecto societatis. De asemenea, nu suntem în prezenţa unei societăţi, în cazul închirierii
unui bun (de exemplu, un fond de comerţ), chiar dacă locatarul are un drept la beneficiile obţinute. Situaţia este
aceeaşi şi în cazul unui contract de împrumut al unei sume de bani, când s-a convenit în favoarea împrumutătorului
un drept la beneficiile rezultate din folosirea sumei împrumutate. În sfârşit, în doctrină s-a arătat deosebirea dintre
contractul de societate comercială şi acordul de cartel62 ori contractul de tontină63.
În doctrina străină s-a mai arătat că acest element este mai pregnant în cadrul societăţilor de persoane sau al
societăţilor de capital alcătuite dintr-un număr relativ restrâns de asociaţi, pentru că în aceste condiţii se poate
manifesta juridic această intenţie comună prin participarea directă şi nemijlocită a asociaţilor la conducerea societăţii
sau la dezbaterile în adunarea generală a societăţii care ia sau ratifică decizii privind activitatea acesteia. Pe de altă
parte, s-a subliniat că o astfel de participare care să dea expresie intenţiei comune a asociaţilor de a participa la o
anumită activitate economică în şi prin intermediul societăţii este mai mult teoretică în cazul societăţilor pe acţiuni
care grupează un număr mare de acţionari. Această împrejurare duce de cele mai multe ori la evaporarea intenţiei
comune de a acţiona şi înlocuirea ei cu o stare de pasivitate comună de a fi “administraţi” care, din păcate pentru
viaţa juridică şi economică a societăţii, permite managementului societăţii să “guverneze” nestingherit interesele
societăţii şi să scape oricărui control serios din partea acţionarilor. După cum s-a spus, adunările sunt vidate de
putere. Acest fenomen a fost remarcat de timpuriu de doctrină, care a constatat pasivitatea “născută din faptul că cei
mai mulţi acţionari au suflet de obligatari, adică de împrumutători de fonduri şi nu de asociaţi, deci de oameni care
nu se interesează de viaţa societăţii”. De aceea, în doctrină s-a susţinut că, în cazul unor astfel de societăţi, este firesc
ca cei mai mulţi dintre acţionari să se mulţumească să încaseze dividendele şi să revândă acţiunile. Aceasta este o
situaţie mai mult decât iluzorie, întrucât în lipsa lui affectio societatis, în scurtă vreme, există riscul ca atât
dividendele cât şi interesaţii de achiziţionarea unor acţiuni la o societate fără viitor, se evaporă. Mai degrabă am
afirma că, în aceste cazuri, affectio societatis se va manifesta doar prin exercitarea drepturilor de a participa la
adunarea generală a acţionarilor şi de a vota sau nu proiectele de hotărâri. Cu cât numărul de acţionari este mai
mare, cu atât mai mult aceste drepturi trebuie exercitate cu mai mare scrupulozitate, pentru a nu permite
administraţiei societăţii să escamoteze situaţia juridică şi economică a societăţii, şi să manipuleze votul adunării. In
opinia unor autori, în cazul societăţilor cu mii sau zeci de mii de acţionari - cum sunt de fapt cele cotate în bursă -
intenţia comună de a coopera se metamorfozează şi trebuie să se manifeste printr-o atitudine de responsabilitate a
acţionarilor unii faţă de alţii şi toţi faţă de societate, prin exercitarea activă şi cu bună credinţă a drepturilor sociale
care decurg din deţinerea acţiunilor.
Un alt caz particular îl reprezintă şi fondurile de investiţii în cadrul cărora nu există intenţia de a coopera cu
ceilalţi acţionari ai fondului pentru activitatea comună în cadrul societăţii în scopul împărţirii beneficiilor şi
pierderilor. Profitul este aşteptat de cumpărătorul acţiunii din revânzarea acesteia, iar nu din beneficiile ce ar putea
rezulta din activitatea societăţii.
De asemenea, affectio societatis dispare şi când societatea nu este decât o tehnică de organizare a întreprinderii
sau a patrimoniului. Acest lucru este evident în cazul societăţii pe acţiuni cu un singur asociat (fondator).
În final, facem precizarea că fenomenul dispersiei acţiunilor în mâinile a mii de acţionari a impus în legislaţia şi
practica altor state diverse soluţii. Astfel, de exemplu, în dreptul american complexitatea problemelor a impus
apariţia unor firme specializate în reprezentarea acţionarilor şi supravegherea conducerii societăţii, denumite proxy
advisory firms, care oferă acţionarilor, în esenţă, următoarele servicii: analiza propunerilor de rezoluţii ale
adunărilor generale ale acţionarilor, recomandări privind votul în aceste adunări asupra diverselor rezoluţii,
exercitarea drepturilor de control asupra acţionarilor societăţii. O altă soluţie recomandată de avocaţi şi adoptată în
practică a fost crearea (încorporarea) de către acţionarii minoritari a unor societăţi specializate în supravegherea
administraţiei societăţii în care sunt minoritari. Aceste soluţii au permis: creşterea profitului pe fiecare acţiune, un

62
Cartelul este înţelegerea intervenită între două sau mai multe întreprinderi participante de a-şi plafona cantităţile de marfă pe care le
fabrică, de a le pune în circulaţie la preţuri fixate în comun sau de a-şi împărţi pieţele de desfacere. Prin contrast cu societatea
comercială, atare uniuni îşi menţin, ca persoane juridice distincte, deplina independenţă în activitatea proprie de producţie şi de
valorificare a acesteia. Convenţia de cartel constituie, de regulă, o formă monopolistă, pe care dispoziţiile legale o prohibă, deoarece
destabilizează funcţionalitatea concurenţei pe piaţa liberă.
63
Prin contractul de tontină, persoanele interesate (denumite aderenţi) se obligă să alcătuiască, prin aporturi individuale sau prin cotizaţii
succesive, un fond comun, urmând ca bunurile astfel colectate să fie distribuite, la expirarea convenţiei, între supravieţuitori. Contractanţii nu
exercită nici o activitate în comun. Se exclude prin urmare şi în acest caz caracterul de societate comercială.
nivel mai realistic de plată a membrilor consiliului de administraţie si a executivului societăţii, înlăturarea
“exploatării” acţionarilor minoritari de către cei majoritari sau de către executivul societăţii. Iată deci că affectio
societatis poate lua forme diverse şi subtile de manifestare odată cu diversificarea fenomenului adusă de mărirea
numărului de acţionari şi cotarea societăţilor în bursă.
4. Conţinutul contractului de societate (declaraţiei de constituire a societăţii). Ca act constitutiv al societăţii
pe acţiuni contractul de societate (declaraţia de constituire – în cazul în care societatea este înfiinţată de un singur
fondator) trebuie să cuprindă anumite clauze (elemente) care să stabilească condiţiile activităţii fondatorilor în
vederea înfiinţării societăţii.
Din coroborarea art.62 alin.3, 108 şi 157 din Cod, precum şi a art.33 alin.2 din Legea SA reiese informaţiile
obligatorii pe care trebuie să le cuprindă contractul de societate (declaraţia de constituire). În cazul nerespectării
acestor dispoziţii societatea nu va putea fi înregistrată. Aceste informaţii (clauze) pot fi grupate în mai multe
categorii: clauze care privesc identificarea părţilor care îl încheie, clauze care privesc caracteristicile distinctive ale
viitoarei entităţi colective, clauze care privesc drepturile şi obligaţiile fondatorilor acesteia, clauze care privesc
modul şi termenele de înfiinţare a societăţii. Pe lângă prevederile obligatorii, enumerate prin dispoziţiile legale sunt,
de asemenea, posibile menţiuni facultative. Contextul este desigur finalizat prin semnăturile celor în cauză.
a) Clauze de identificare:
Clauze privind identificarea fondatorilor. Individualizarea este necesară mai întâi cu privire la părţile care
încheie actele constitutive ale societăţii. Elementele de identificare diferă după cum fondatorii sunt persoane fizice
sau juridice. Fondatori ai societăţii pot fi persoane fizice, persoane juridice, precum şi organe ale statului şi
administraţiei locale. Identificarea lor în actul constitutiv se face: pentru persoanele fizice, prin indicarea numelui,
prenumelui, domiciliului, a numărului şi seriei actului de identitate şi a cetăţeniei; pentru persoanele juridice – se
indică denumirea persoanei juridice, sediul, naţionalitatea, persoana cu împuterniciri speciale care o reprezintă,
precum şi locul de înregistrare şi numerele certificatelor cu privire la înregistrarea de stat; pentru organele de stat
sau de administraţie locală – se indică denumirea organului, împuternicirile, persoana care reprezintă acest organ.
Clauze privind individualizarea viitoarei societăţi. De asemenea, este necesar ca, în contractul de societate, să
fie precizate caracteristicile distinctive ale societăţii ce se constituie. Prin aceste clauze se stabilesc denumirea,
forma juridică, tipul şi sediul societăţii:
- denumirea sau firma societăţii. Contractul de societate trebuie să cuprindă denumirea completă şi
prescurtată a firmei, astfel cum este reglementată în art.156 alin.5 din cod, sub care societatea va fi înmatriculată în
Registrul de stat al întreprinderilor. Pentru a nu întâlni piedici la înregistrarea societăţii, denumirea ce urmează a fi
folosită trebuie verificată de organele de înregistrare în scopul corelării acesteia cu firmele existente pentru a se
elimina orice concordanţă cu vreo întreprindere înregistrată sub aceeaşi denumirea. Denumirea societăţii, ca element
de identificare, va figura pe toate actele ce emană de la societate;
- forma juridică a societăţii. Trebuie menţionat într-un mod neechivoc că societatea care se constituie va fi o
societate pe acţiuni;
- tipul societăţii. Se va specifica dacă societatea care urmează să se constituie va fi o societate deschisă sau
închisă.
- sediul societăţii. Ca atribut de identificare, sediul societăţii, denumit şi sediul social, este locul care situează
în spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept. Deoarece art.6 alin.1 din Legea SA prevede că sediul societăţii
“este considerat sediul organului său executiv”, se va indica localitatea, strada şi spaţiul unde va funcţiona organul
executiv al societăţii.
b) Clauze privind caracteristicile societăţii. Sunt avute în vedere clauzele privind obiectul şi scopul societăţii,
precum şi capitalul social prezumat.
- Obiectul societăţii. În contract trebuie să se indice obiectul de activitate a societăţii. Legea cere să fie arătate
toate genurile de activitate care urmează a fi practicate de societate. Facem precizarea că societatea are dreptul de a
practica orice activitate, cu excepţia celor interzise de lege, iar pentru cele în cazul cărora se cer autorizaţii speciale
– numai dacă au obţinut licenţele respective (vezi art.8 din Legea nr.451-XV/30.07.2001 privind licenţierea unor
genuri de activitate);
- Scopul societăţii. Deşi art.33 alin.2 lit.c) din Legea SA prevede înserarea obligatorie a unei informaţii în
privinţa scopului societăţii, considerăm că această menţiune nu este necesară, scopul prezumat fiind întotdeauna cel
de a realiza şi împărţi beneficiile (profitul).
- Capitalul social prezumtiv. În contractul de societate trebuie să se precizeze anumite elemente legate de
capitalul social. Astfel, în mod obligatoriu, trebuie prevăzută mărimea capitalului subscris de fondatori (adică
valoarea totală a aporturilor pentru care fondatorii s-au obligat să contribuie la constituirea societăţii). Legislaţia
Republicii Moldova prevede pentru societăţile pe acţiuni un capital social minim de 10.000 lei, dacă se constituie o
societate pe acţiuni de tip închis, şi de 20.000 lei, dacă se constituie o societate pe acţiuni de tip deschis (art.40 alin.2
din Legea SA). Mai trebuie menţionat, în mod expres, în contractul de societate aportul fiecărui asociat, în numerar
sau în alte bunuri, valoarea lor şi modul evaluării. În sfârşit, trebuie să se arate modul în care a fost divizat capitalul
social, indicându-se clasele şi numărul de acţiuni plasate la înfiinţarea societăţii; suma, modul, şi termenele de plată
a acţiunilor achiziţionate de fondatori, precum şi caracteristicile fiecărei clase de acţiuni plasate la înfiinţarea
societăţii.
 c) Clauze privind drepturile şi obligaţiile fondatorilor societăţii. Fondatorii trebuie să stabilească în contractul
de societate drepturile ce le revin şi obligaţiile pe care şi le asumă în procesul de constituire a societăţii. Astfel,
conform art.33 alin.2 lit.h), i, k) din Legea SA, în contractul de societate vor fi stipulate dispoziţii privind:
- obligaţiile fondatorilor şi răspunderea acestora. Astfel, de exemplu, trebuie menţionate operaţiunile şi actele
juridice pe care fondatorii au dreptul să le încheie în cursul constituirii în contul viitoarei societăţi comerciale. Avem
în vedere, de exemplu, încheierea unui contract de locaţiune pentru sediul societăţii sau cumpărarea unui sediu,
deschiderea unui cont la bancă etc. Determinarea regimului juridic al acestor operaţiuni este foarte important,
deoarece societatea va prelua numai acele acte juridice care au fost încheiate în limitele stabilite de contractul de
societate şi aprobate de adunarea constitutivă. În concluzie, pentru actele juridice preluate, societatea devine,
retroactiv, titularul drepturilor şi obligaţiilor, iar pentru actele juridice care nu au fost preluate, răspunderea rămâne
fondatorilor, deoarece conform art.31 alin.11 din Legea SA, societatea răspunde pentru obligaţiile fondatorilor legate
de înfiinţarea ei numai în cazul în care adunarea generală a acţionarilor aprobă ulterior acţiunile săvârşite de aceştia.
Acelaşi regim juridic îl au şi cheltuielile efectuate de fondatori în cursul constituirii societăţii (până la adunarea
constitutivă). Astfel, conform art.31 alin.8 din Legea SA, fondatorii suportă toate cheltuielile necesare înfiinţării şi
înregistrării societăţii, care se restituie de societate în temeiul dării de seamă a fondatorilor asupra cheltuielilor
suportate;
- lista fondatorilor împuterniciţi să depună cererea de înregistrare a societăţii;
- modul şi termenele de restituire a cheltuielilor de înfiinţare şi înregistrare a societăţii.
d) Clauze care privesc modul şi termenele de înfiinţare a societăţii. În contractul de societate trebuie prevăzut,
de asemenea, modul şi termenele de pregătire şi de ţinere a adunării constitutive.
Menţionăm că, contractul de societate poate cuprinde şi alte prevederi pe care fondatorii le consideră necesare,
cu condiţia, însă că acestea să nu contravină actelor normative în vigoare.
5. Încheierea contractului de societate. Anterior demarării actelor materiale şi juridice necesare constituirii
societăţii şi, bineînţeles, înaintea convocării adunării constitutive, fondatorii vor încheia contractul de societate prin
care vor concretizează voinţa lor de a întemeia societatea. De regulă, când efortul lor nu se finalizează în scopul
propus, neînţelegerile ce apar vor fi deduse judecăţii.
Contractului de societate încheiat de fondatori îi sunt incidente principiile generale de drept conform cărora
retragerea unui contractant se poate face numai cu acordul celorlalţi contractanţi, moartea sau interdicţia unuia dintre
ei va avea ca efect stingerea convenţiei sau continuarea acesteia de către moştenitori, după cum au prevalat calităţile
personale sau posibilităţile materiale ale defunctului, respectiv interzisului, revenirea de comun acord asupra
clauzelor iniţial stabilite.
Menţionăm că contractul de societate va avea efect numai faţă de contractanţi, fiind un res inter allios acta faţă
de viitoarea societate.
Contractul de societate trebuie întocmit în limba de stat şi semnat de toţi fondatorii, care vor fi şi unicii
subscriitori ai acţiunilor societăţii. Contractul de societate mai trebuie autentificat notarial în modul stabilit de
legislaţie (vezi art.50 din Legea nr.1453-XV/8.11.2002 cu privire la notariat). La efectuarea actelor notariale, notarii
stabilesc identitatea şi verifică capacitatea juridică şi de exerciţiu a fondatorilor sau a reprezentanţilor lor, iar în acest
din urmă caz notarii vor verifica şi împuternicirile acestora (art.42 şi 43 din Legea cu privire la notariat). Precizăm,
de asemenea, că notarii, au obligaţia să verifice dacă contractul de societate nu cuprinde clauze ce contravin
legislaţiei, iar în cazul existenţei unor asemenea clauze să refuze autentificarea lui (art.41 alin.1 din Legea cu privire
la notariat).
În final, precizăm că în cazul constituirii societăţii pe acţiuni de către o singură persoană, declaraţia de
constituire a societăţii va cuprinde aceleaşi date şi se va perfecta în acelaşi mod ca şi contractul de societate (art.33
alin.5 din Legea SA). Prin urmare, toate afirmaţiile făcute cu ocazia analizării contractului de societate, referitoare la
conţinutul şi autentificarea contractului de societate sunt valabile şi pentru declaraţia de constituire a societăţii.
6. Statutul societăţii pe acţiuni. Dacă contractul de societate este un acord de voinţă pentru a da naştere unei
persoane juridice, statutul are ca unică raţiune stabilirea cartei (“constituţiei”) societăţii. Statutul unei societăţi
defineşte pe de o parte toate elementele de individualizare a societăţii (formă, durată, denumire, obiect, capital,
sediul social), iar pe de altă parte organismele care exercită drepturile de care dispune societatea comercială,
respectiv condiţiile în care asociaţii (acţionarii) şi organele de gestiune iau deciziile în contul societăţii comerciale ca
entitate abstractă. Regulile cuprinse în statut au sens şi raţiune numai în măsura existenţei societăţii. În consecinţă,
statutul nu se poate aplica societăţii în formare la fel ca persoanei juridice căreia îi este destinat şi îi justifică
existenţa. Astfel, în perioada în care societatea este în formare numai contractul de societate guvernează raporturile
dintre asociaţii fondatori; în acest sens trebuie interpretate şi dispoziţiile art.32 alin.2 din Legea SA potrivit cărora
“Contractul de societate (declaraţia de constituire a societăţii) are prioritate faţă de statutul societăţii până la
înregistrarea ei de stat”.
Statutul, spre deosebire de contractul de societate, va fi aprobat de adunarea constitutivă şi semnat de persoanele
care au împuternicirile acestui organ. O problemă care ar putea apărea în practică în legătură cu statutul societăţii
este dacă acesta trebuie sau nu autentificat notarial. În ceea ce ne priveşte, considerăm că statutul, chiar dacă face
parte din actele constitutive ale societăţii iar art.107 alin.1 prevede autentificarea notarială a acestora, nu va trebui în
mod obligatoriu autentificat. Concluzia se desprinde din analiza coroborată a art.33 şi 35 din Legea SA, dispoziţiile
cărora prevăd în mod expres autentificarea numai pentru contractul de societate.
 7. Conţinutul statutului. Chiar dacă nu este un veritabil act managerial, statutul unei societăţi pe acţiuni
trebuie să constituie un nucleu juridic cu dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea societăţii.
Statutul societăţii trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite clauze stabilite de legislaţie (art.108 şi 157
din Cod şi art.35 alin.1 lit.a)-q) din Legea SA). Unele clauze ale actului constitutiv primar (contract de societate sau
decizie de constituire) vor fi repetate şi în statut. Astfel, vor fi reiterate clauzele din contractul de societate privind
individualizarea societăţii (denumire, formă juridică, tipul societăţii pe acţiuni, sediul), precum şi cele privind
caracteristicile societăţii (obiectul de activitate, capitalul social). La acestea se adaugă şi clauza facultativă
referitoare la durata societăţii. Menţionăm că legislaţia Republicii Moldova nu prevede vreo limitare de durată a
activităţii societăţii pe acţiuni. Astfel, potrivit art.3 alin.2 din Legea SA, durata societăţii este nelimitată, dacă
statutul nu prevede altfel. În consecinţă, nimic nu se opune ca fondatorii să prevadă un termen la împlinirea căruia
societatea îşi va înceta activitatea de drept. Precizăm, de asemenea, că anumite legislaţii (ex. franceză) prevăd o
durată maximă a societăţii (ex. 99 de ani).
În afară de clauzele menţionate mai sus, statutul va trebui să cuprindă în mod obligatoriu:
a) Clauzele privind drepturile şi obligaţiile acţionarilor. În principiu, statutul societăţii va cuprinde cu
precădere date privind drepturile şi obligaţiile deţinătorilor de acţiuni preferenţiale, întrucât celelalte drepturi şi
obligaţii sunt reglementate destul de amănunţit în art.24-29 din Legea SA (pentru detalii legate acţiuni preferenţiale
vezi comentariul art.161 din cod);
b) Clauze privind valorile mobiliare emise de societate (acţiuni, obligaţiuni). Este vorba de clauze referitoare la:
clasele de acţiuni şi numărul de acţiuni de fiecare clasă; numărul, tipul şi valoarea nominală a acţiunilor autorizate
spre plasare şi plasate; modul de emitere a acţiunilor autorizate spre plasare; modul de înstrăinare a acţiunilor
(pentru societăţile închise); modul de emitere a obligaţiunilor autorizate spre plasare, numărul tipul valoarea
nominală, mărimea dobânzii şi termenele de stingere a obligaţiunilor emise de societate. Aceste clauze vor putea să
reia dispoziţiile din Legea SA sau să prevadă reglementări diferite, în măsura în care nu contravin legislaţiei în
vigoare;
c) Clauze privind modul de distribuire a profitului. Statutul va prevedea modul şi termenele de plată a
dividendelor şi de acoperire a pierderilor societăţii, precum şi modul de creare şi de utilizare a capitalului de rezervă
(pentru detalii legate de capitalul de rezervă a societăţii pe acţiuni vezi comentariul art.160 din cod). Astfel, statutul
va trebui să cuprindă informaţii referitoare modul de împărţire a profitului rezultat din activitatea societăţi sub formă
de dividende, periodicitatea acestora şi în mod corelativ, imputarea distributivă a pierderilor, clauze care sunt lăsate,
în principiu, la discreţia acţionarilor. În consecinţă, este posibil şi nu contravine legii prevederea în statut a unor
clauze privind participarea la profit şi la pierderi, precum, de exemplu, subordonarea dreptului la dividende,
condiţiei de a se fi realizat un profit minim. Pe de altă parte, în doctrină se arată că nu este posibilă inserarea unor
clauze numite leonine, precum clauza prin care se atribuie unuia sau unora dintre acţionari dreptul de a prelua
dobânzi care, în fapt, absorb aproape totalitatea profitului, sau precum clauza conform căreia se garantează unuia
dintre acţionari un minim de foloase, pentru că aceasta echivalează cu scutirea de participare la pierderi;
d) Clauze privind conducerea şi gestiunea societăţii. Aici includem:
- clauze privind structura organizatorică a societăţii, competenţa fiecărui organ şi modul de alegere a lui;
- clauze privind modul de luare a hotărârilor de către organele de conducere ale societăţii, inclusiv lista
chestiunilor asupra cărora hotărârea se ia cu majoritatea calificată de voturi sau în unanimitate;
- clauze privind modul şi termenele de pregătire şi ţinere a adunărilor acţionarilor;
- clauze privind modul de încheiere a tranzacţiilor de proporţii şi a tranzacţiilor cu conflict de interese;
- clauze privind modul de ţinere a registrelor societăţii;
- alte clauze necesare bunei funcţionări a societăţii pe acţiuni.
e) Clauzele privind sediile secundare ale societăţii (filiale şi reprezentanţe). Dacă fondatorii doresc ca
societatea să aibă sedii secundare, acest lucru trebuie să fie expres menţionat în statut. La fel, şi în cazul în care
acestea se vor înfiinţa ulterior înregistrării societăţii, va trebui indicată denumirea şi sediul filialelor şi
reprezentanţelor societăţii. Cerinţa inserării printre clauzele statutare a unor date privind sediile secundare ale
societăţii a fost criticată în literatura de specialitate, pe motivul că o asemenea procedură apare ca fiind destul de
greoaie, întrucât este necesară convocarea Adunării generale a acţionarilor care să hotărască modificarea sau
completarea statutului în acest sens. Această procedură este de natură să creeze dificultăţi, în special, unor societăţi
mari, ale căror necesităţi şi politică economică reclamă o mare mobilitate în privinţa constituirii sau reorganizării
sediilor secundare. Pentru a accelera cât de cât procesul de constituire, dreptul de a lua deciziile în acest sens se va
putea delega de către adunarea generală consiliului societăţii (consiliului directorilor sau consiliului observatorilor);
f) Clauze privind reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni. În statut trebuie să se prevadă şi
clauze privind reorganizarea şi încetarea existenţei societăţii pe acţiuni. În speţă, fondatorii trebuie să stabilească
temeiurile şi condiţiile de schimbare a tipului societăţii, de reorganizare sau dizolvare a ei. Chiar dacă, cel mai
adesea, cu privire la această problemă fondatorii (acţionarii) reproduc dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele,
credem că este în interesul lor să stabilească anumite reguli ferme în această privinţă, putându-se astfel înlătura
inconvenientele şi dezavantajele ce ar putea să apară dat fiind insuficienţa sau ambiguitatea legislaţiei în această
materie;
g) Clauze facultative. Conţinutul statutului poate fi întregit şi cu clauze pe care dispoziţiile codului civil şi Legii
SA le consideră opţionale, în cazul în care fondatorii le vor considera necesare. Astfel, conform art.35 alin.2 din
Legea SA, statutul societăţii poate cuprinde şi alte date ce nu sunt în contradicţie cu legislaţia. Subliniem, în acest
context, că eventualele prevederi din statutul societăţii care vin în contradicţie cu legislaţia sunt considerate
nevalabile de la data adoptării (art.35 alin.4 din Legea SA).
Statutul, aprobat în conformitate cu legea, devine actul de bază al societăţii pe acţiuni. Prevederile
statutului societăţii sunt obligatorii pentru persoanele cu funcţii de răspundere şi acţionarii societăţii (art.35
alin.3 din Legea SA). Modificarea şi completarea acestuia se poate face numai cu respectarea condiţiilor
legale şi a prevederilor statutare, iar modificările şi completările făcute în statut sau statutul societăţii în
redacţie nouă intră în vigoare numai după înregistrarea lor la Registrul de stat al întreprinderilor (art.35
alin.5 din Legea SA). Modificarea şi completarea statutului se aprobă de către adunarea generală a
acţionarilor, iar în termen de 7 zile de la data adoptării hotărârii, societatea este obligată să comunice
Camerei Înregistrării de stat informaţiile privind modificările efectuate în statut, în vederea trecerii
modificărilor respective în Registrul de stat (vezi art.18 şi 19 din Legea cu privire la înregistrarea de stat a
întreprinderilor şi organizaţiilor).
În final, menţionăm că statutul trebuie redactat în mod obligatoriu în limba de stat, iar informaţiile pe care le
cuprinde nu pot fi obiect al secretului comercial (art.32 alin.4 din Legea SA), ele având, prin urmare un caracter
public.

Articolul 158. Capitalul social al societăţii pe acţiuni

(1) Mărimea minimă a capitalului social al societăţii pe acţiuni este stabilita prin lege.
(2) Capitalul social al societăţii pe acţiuni se formează prin plasarea acţiunilor între acţionari şi
reprezintă valoarea aporturilor în numerar şi în natură vărsate proporţional numărului şi valorii acţiunilor
subscrise.
(3) Acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni se plasează integral între fondatori.
(4) Fondatorii sunt obligaţi să plătească acţiunile subscrise până la înregistrarea societăţii pe acţiuni dacă
aportul este în numerar sau în termen de 30 de zile de la înregistrarea de stat dacă aportul este în natură.
(5) În cazul în care activele societăţii pe acţiuni s-au redus sub minimul stabilit de lege, iar adunarea
acţionarilor nu a hotărât acoperirea pierderilor sau reorganizarea societăţii, aceasta se dizolvă.

1. Consideraţii preliminare. În Republica Moldova, procedura de constituire a societăţii pe acţiuni cuprinde,

după cum am mai menţionat mai multe etape dintre care ne interesează în special:
1. încheierea (aprobare) contractului de societate (declaraţiei de constituire);
2. subscrierea acţiunilor de către fondatori – formarea capitalului social;
3. ţinerea adunării constitutive.
2. Noţiunea de capital social. Capitalul social este un concept juridic şi contabil, este un nomen juris, constant
pe toată durata societăţii, cel puţin până la modificarea actului constitutiv (statutului). Pierderile patrimoniale nu au
nici o influenţă asupra capitalului social cu excepţia cazului când au consecinţa externă de a obliga societatea să-l
reducă. Capitalul social este expresia valorică a aporturilor acţionarilor, iar, în schimbul aporturilor, acţionarii
primesc din partea societăţii acţiuni.
Capitalul social reprezintă prima şi cea mai importantă garanţie pentru creditorii societăţii. În acest sens, cităm
şi dispoziţiile art.40 alin.1 din Legea SA care prevăd că, “capitalul social al societăţii determină valoarea minimă a
activelor nete ale societăţii, care asigură interesele patrimoniale ale creditorilor şi acţionarilor”.
Pentru a constitui o garanţie cât mai eficace, societatea pe acţiuni are obligaţia de a indica mărimea capitalului
social în statutul, bilanţul, registrul acţionarilor şi pe foaia cu antet ale societăţii (art.40 alin.7 din Legea SA).
3. Limita minimă a capitalului social. În societăţile de capitaluri, cum este şi societatea pe acţiuni sunt
stabilite de lege anumite valori minimale obligatorii. Astfel, potrivit art.40 alin.2 din Legea SA, capitalul social al
societăţii deschise pe acţiuni nu poate fi mai mic de 20 mii lei, iar al societăţii închise pe acţiuni de 10 mii lei.
Un minim de capital social necesar înfiinţării unei societăţi pe acţiuni este prevăzut şi de alte legislaţii. În statele
Uniunii Europene aceste este de cel puţin 25.000 € (conform art.6 a Directivei a II-a nr.77/91/CE din 13 decembrie
1976). În raport cu această cifră, capitalul social minim stabilit de legislaţia noastră poate părea prea mic mai ales că
acumularea mare de capital în cazul societăţilor pe acţiuni este necesară pentru realizarea marilor afaceri (pe care,
de regulă, nu şi le pot permite celelalte tipuri de societăţi). Justificarea unei cifre atât de mici rezidă în pauperizarea
continuă a economiilor populaţiei – aceasta fiind un potenţial subscriitor în procesul constituirii unei societăţi pe
acţiuni. Considerăm, totuşi, că se impune pentru societăţile mixte sau cu capital integral străin (indiferent de tipul
societăţii) o majorare a minimelor admise de legislaţia actuală.
Subliniem, de asemenea, că în cazul anumitor societăţi, datorită naturii obiectului lor de activitate, există
reglementări derogatorii care privesc limita minimă de capital. Astfel, de exemplul, pentru bănci, potrivit art.5 din
Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII/21.07.1995, Banca Naţională este investită cu dreptul exclusiv de a stabili
şi de a schimba capitalul minim. Prevederi privind limita minimă de capital social, derogatorii de la dispoziţiile
art.40 al Legii SA sunt prevăzute şi pentru societăţile de asigurări, fondurile de investiţii, bursa de valori etc.
4. Formarea capitalului social. Capitalul social al societăţii pe acţiuni se formează prin plasarea acţiunilor
între acţionari şi reprezintă valoarea aporturilor în numerar şi în natură vărsate proporţional numărului şi valorii
acţiunilor subscrise (art.158 alin.2 Cod civil). Capitalul social va fi egal cu suma valorii nominale a acţiunilor
plasate, dacă aceasta a fost stabilită în documentele constitutive (art.40 alin.3 din Legea SA). Dacă societatea a
plasat acţiuni a căror valoare nominală nu a fost stabilită, capitalul social va fi egal cu valoarea sumară a aporturilor
depuse în contul plăţii acţiunilor (art.40 alin.5 din Legea SA). Subliniem că valoarea acţiunilor autorizate spre
plasare, însă neplasate, ale societăţii nu se include în capitalul ei social.
Dacă valoarea aporturilor efectuate în contul plăţii acţiunilor depăşeşte valoarea nominală a acţiunilor plasate,
această depăşire constituie capitalul suplimentar al societăţii, care poate fi utilizat numai pentru întregirea, inclusiv
majorarea, capitalului social al societăţii (art.40 alin.4 din Legea SA).
După cum am menţionat mai sus, capitalul social cuprinde valoarea aporturilor în numerar şi în natură aduse la
constituirea societăţii sau prin subscripţii ulterioare. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică
care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Legea nu cere ca aporturile subscriitorilor (acţionarilor) să fie egale
ca valoare sau ca ele să aibă acelaşi obiect şi nici ca aportul unui subscriitor să aibă un obiect unitar. Întrucât atât
efectuarea cît şi varietăţile de aport au fost analizate anterior (vezi comentariile al art. 112-114 din cod) ne vom opri
în cele ce urmează doar asupra unor aspecte particulare societăţilor pe acţiuni.
Astfel, potrivit Legii SA, aporturi la capitalul social pot fi: mijloace băneşti, valorile mobiliare plătite în
întregime, alte bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale sau alte drepturi care pot fi evaluate în bani, precum şi
obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori achitate cu active (art.41 alin.2 din Legea SA).
Aporturile în numerar (mijloace băneşti) au ca obiect o sumă de bani pe care subscriitorul (acţionarul) se
obligă să o transmită societăţii.
Mijloacele băneşti reprezentând acţiunile subscrise se virează într-un cont bancar provizoriu al societăţii,
indiferent dacă este vorba de subscrierea acţiunilor la înfiinţarea societăţii sau a celor dintr-o emisiune suplimentară
(art.34 alin.4 şi art.44 alin.7 din Legea SA). Precizăm că, vărsământul trebuie constatat printr-un înscris bancar care
să menţioneze suma vărsată şi să cuprindă elementele de identificare ale subscriitorului.
Menţionăm că, în cazul subscrierii de acţiuni la înfiinţarea societăţii se pune problema momentului până la care
acţiunile trebuie achitate. Astfel, pe de o parte, potrivit art.158 alin.4 teza I din cod, acţiunile trebuie achitate până la
data înregistrării societăţii, dispoziţie derogatorie de la regula instituit de art.112 alin.3 din cod conform căreia
aporturile pot fi vărsate în termen de cel mult 6 luni de la înregistrarea societăţii. Pe de altă parte, potrivit art.36
alin.1 din Legea SA, aporturile în numerar trebuie vărsate integral până la data ţinerii adunării constitutive, această
fiind, de altfel, şi o condiţie pentru ţinerea acesteia. Considerăm că în acest caz, vor avea prioritate dispoziţiile
codului ca norme posterioare care modifica implicit dispoziţiile Legii SA, în conformitate cu dispoziţiile art.2 lit.b)
din Legea pentru punerea în aplicare a Codului civil al Republicii Moldova nr.1125-XV/13.06.2002, potrivit cărora
legile şi actele normative în vigoare se vor aplica în măsura în care nu contravin Codului civil al Republicii
Moldova.
Subliniem, de asemenea, că în conformitate cu art.113 alin.3 din cod, la constituirea societăţii pe acţiuni aportul
fiecărui fondator va trebui să fie constituit din cel puţin 40% aport în numerar (mijloace băneşti) care trebuie vărsate
până la data înregistrării societăţii. Justificarea acestei dispoziţii rezidă în necesitatea ca orice societate comercială să
dispună încă de la începutul activităţii de mijloace băneşti deoarece sumele de bani sunt indispensabile începerii
oricărei activităţi comerciale.
Vărsământul este efectuat într-un cont provizoriu, care este blocat până la momentul la care societatea
dobândeşte personalitate juridică sau emisiunea suplimentară de acţiuni este încheiată, după care, la cererea
societăţii, se transferă într-un cont activ, din care societatea poate efectua operaţiuni curente. În situaţia unei
emisiuni suplimentare de acţiuni societatea va putea, totuşi, utiliza mijloacele virate în contul bancar provizoriu
până la înregistrarea totalurilor emisiunii, în cazul acordării de către bancă sau o altă persoană juridică a unei
cauţiuni sau garanţii a obligaţiei societăţii de a restitui aporturile încasate în contul plaţii acţiunilor, precum şi
dobânzile obţinute în rezultatul utilizării acestora (art.44 alin.9 din Legea SA).
Aporturile în natură (aporturile nebăneşti). Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri imobile
(clădiri, instalaţii) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri) sau incorporale (valori mobiliare, drepturi de
proprietate intelectuală, etc.). Condiţia prealabilă ca aceste bunuri să formeze obiectul aportului în natură este aceea
de a fi în circuitul civil (art.114 alin.1 din cod). Activitatea fondatorilor pentru înfiinţarea societăţii, precum şi
activitatea de muncă a acţionarilor care lucrează în societate, constituind practic un aport în muncă, nu pot forma
obiect al aportului într-o societate pe acţiuni (art.41 alin.11 lit.a) din Legea SA). Aporturi la capitalul social nu pot fi,
bineînţeles, nici datoriile fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale altor persoane (art.41 alin.11 lit.b) din Legea SA).
Vor putea constitui, însă, aporturi la capitalul social datoriile societăţii faţă de creditori (art.41 alin.2 lit.b) din Legea
SA) prin convertirea acestora în acţiuni în modul prevăzut de art.44 alin.6 teza a II-a din Legea SA şi art.11 din
Legea insolvabilităţii nr.632-XV/14.11.2001.
Aporturile în natură se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor
către societate.
Potrivit art.158 alin.2 teza a II-a din cod şi art.34 alin.5 din Legea SA coroborate cu art.36 alin.4 lit.a) din Legea
SA, la constituirea societăţii pe acţiuni aporturile în natură se predau de către fondatori, cu proces-verbal, organului
executiv al societăţii în termen de o lună de la data înregistrării de stat a societăţii, dar numai dacă ele a fost aprobate
de către adunarea constitutivă. După părerea noastră, termenul limită stabilit de lege pentru efectuarea aporturilor în
natură la constituirea societăţii este mult prea scurt. Dispoziţiile Legii SA ar trebui corelate cel puţin cu cele din cod,
care prevăd un termen de 6 luni de la data înregistrării societăţii, dacă nu chiar cu cele din alte legislaţii, care sunt
mult mai realiste. Astfel, legea română privind societăţile comerciale prevede un termen de 1 an, legea rusă privind
societăţile pe acţiuni – 1 an, legea franceză – 5 ani, iar Directiva a II-a nr.77/91/CE a Comunităţii Economice
Europene din 13 decembrie 1976 – cel mult 5 ani (art.9 alin.2). Ţinem să precizăm că, nu întotdeauna stabilirea unui
termen scurt pentru vărsarea integrală a aporturilor în natură este şi în avantajul societăţii. Uneori, vărsămintele
ulterioare sunt mai utile, societatea nefiind întotdeauna pregătită să le fructifice. Astfel, de exemplu, o instalaţie
industrială care trebuie livrată în etape succesive, pe măsură ce se asamblează părţile ei componente.
Vărsarea aporturilor în natură în cadrul majorării capitalului social pe calea unei emisiuni suplimentare de
acţiuni se va face, având în vedere “tăcerea legii”, şi în acest caz, cu proces-verbal de predare a bunurilor către
organul executiv al societăţii. Menţionăm că aporturile în natură la majorarea capitalului social vor putea fi aduse
doar în cazul unei emisiuni închise de acţiuni. Această concluzie se desprinde din analiza dispoziţiilor legale care
reglementează modul în care se desfăşoară emisiunea publică de acţiuni, cu toate că o interdicţie expresă în acest
sens nu există. În ceea ce priveşte termenul la care bunurile trebuie predate, acesta va fi cel stipulat în hotărârea
adunării generale a acţionarilor sau a consiliului societăţii pe acţiuni prin care s-a luat decizia de majorare a
capitalului social (art.42 alin.3 din Legea SA), fără a putea fi însă mai mare de 60 de zile de la data adoptării
hotărârii de majorare a capitalului social (art.114 alin.5 teza a II-a din cod).
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra bunului sau a dreptului de
folosinţă (art.41 alin.3 din Legea SA).
Aportul în proprietate este realizat prin transferarea la societate a dreptului de proprietate asupra bunurilor aduse
ca aport. Se înţelege că, dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra în patrimoniul
societăţii, subscriitorul (acţionarul) nemaiavând un drept asupra lui. În consecinţă, bunul nu va putea fi urmărit de
creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii, acţionarul nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la valoarea
sa. Proprietatea bunului subscris ca aport este transferată la societate împreună cu drepturile care sunt în legătură cu
acel bun precum şi cu accesoriile care se unesc în mod natural sau artificial cu bunul în cauză. Transmiterea
imobilelor în societate va fi opozabilă terţilor după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. De altfel,
legea prevede expres obligaţia pentru societate de a înregistra în termen de 2 luni de la înregistrarea de stat a acesteia
bunurile imobiliare şi mobiliare, predate de fondatori, ce se supun înregistrării în conformitate cu legislaţia (art.37
alin.3 lit.b) din Legea SA).
Aportul în folosinţă constă în punerea bunului la dispoziţia societăţii fără a opera un transfer de proprietate.
Precizăm că, întrucât societatea dobândeşte numai un drept de folosinţă, subscriitorul rămâne proprietarul bunului şi
în această calitate, la dizolvarea societăţii, are dreptul la restituirea bunului.
Legea prevede că anumite bunuri nu pot fi aduse ca aport decât cu drept de folosinţă. Astfel, bunurile care fac
parte din domeniul public pot fi transmise societăţii în calitate de aport la capitalul social numai cu drept de folosinţă
(art.41 alin.4 din Legea SA).
Aportul în folosinţă poate fi făcut şi de către o persoană care nu este proprietarul bunului ci numai uzufructuar
sau locatar, dar numai cu acordul proprietarului bunului. Această concluzie se desprinde din interpretarea per a
contrario a dispoziţiei legale conform căreia nu pot fi aduse ca aport bunurile aparţinând achizitorului de acţiuni cu
drept de administrare economică sau gestionare operativă, fără acordul proprietarului acestor bunuri (art.41 alin.11
lit.d) din Legea SA).
De regulă, punerea bunului la dispoziţia societăţii se face pe o perioadă determinată. În cazul prelungirii
dreptului de folosinţă a aporturilor în natură, cesionat societăţii, peste termenul stabilit, societatea este obligată să
elibereze suplimentar acţiuni proprietarului acestor aporturi în modul prevăzut de documentele de constituire sau de
hotărârea adunării generale a acţionarilor societăţii (art.41 alin.8 din Legea SA), iar în cazul încetării înainte de
termen a dreptului de folosinţă, acţionarul este obligat să restituie societăţii dividendele şi acţiunile primite în plus,
în modul prevăzut de documentele de constituire sau de hotărârea adunării generale a acţionarilor societăţii (art.41
alin.9 din Legea SA).
Unele particularităţi ale aportului în natură sunt determinate de anumite categorii de bunuri. Astfel, de
exemplu, nu vor putea fi aduse ca aport bunurile mobiliare şi imobiliare neînregistrate, inclusiv produsele
activităţii intelectuale, supuse înregistrării în conformitate cu legislaţia (art41 alin.11 lit.b) din Legea SA).
Prezintă, de asemenea, anumite particularităţi şi aportul valorilor mobiliare. Este indiscutabil că fondatorii
sunt în drept să transmită la constituirea societăţii, acţiuni şi obligaţiuni ale întreprinderilor înregistrate în
republica Moldova sau peste hotarele ei. Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor şi obligaţiunilor
trebuie notificată societăţii emitente, pentru a fi înregistrată în registrul acţionarilor (deţinătorilor de obligaţiuni)
a acesteia. În legătură cu aportul valorilor mobiliare se pune, însă, întrebarea în ce măsură vor putea constitui
obiect al unui asemenea aport celelalte valori mobiliare, altele decât acţiunile sau obligaţiunile unei societăţi,
cum ar fi: obligaţiile împrumuturilor externe de stat, bonurile de tezaur, certificatele bancare, etc. considerăm că
asemenea valori mobiliare vor putea fi aduse ca aport, însă, cu condiţia ca ele să fie exigibile până la termenul la
care trebuie îndeplinită obligaţia de aport; aportul considerându-se vărsat numai după ce societatea a obţinut
plata sumei de bani care face obiectul acestora. Bineînţeles că, aportul valorilor mobiliare la capitalul social va
trebui evaluat şi aprobat de adunarea constitutivă sau de adunarea generală a acţionarilor ori consiliul societăţii
pe acţiuni (art.41 alin.6 din Legea SA). Pentru o asemenea aprobare, se vor prezenta în adunarea constitutivă
date privind rezultatele tranzacţiilor bursiere ori extrabursiere cu valorile mobiliare în cauză, pentru o justă
apreciere a valorii acestora.
 Evaluarea aporturilor în natură. Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru
a se putea stabili valoarea acţiunilor cuvenite subscriitorului în schimbul aportului. Această evaluare este
obligatorie şi se face de către acţionari (fondatori), consiliul societăţii sau, când este necesar, de către experţi şi
se aprobă de adunarea constitutivă a fondatorilor sau de adunarea generală a acţionarilor ori consiliul societăţii.
Evaluarea exactă a aporturilor în natură este necesară pentru a preîntâmpina cazurile de supraevaluare sau de
subevaluare a acestora.
Evaluarea în sine este o operaţiune complexă, atât sub aspectul criteriilor adoptate, cât şi al momentului la
care se raportează evaluarea. Pentru a facilita această operaţiune legiuitorul a stabilit câteva criterii de evaluare.
Astfel, conform art.41 alin.6 din Legea SA, valoarea de piaţă a aporturilor în natură se aprobă prin hotărârea
adunării constitutive sau a adunării generale a acţionarilor ori prin decizia consiliului societăţii, pornindu-se de la
preţurile pieţei organizate publicate la data transmiterii acestor aporturi.
Valoarea de piaţă a aporturilor în natură transmise societăţii cu drept de folosinţă se determină pornind de la
arenda calculată pe perioada stabilită în documentele de constituire ale societăţii sau în hotărârea adunării
generale a acţionarilor (art.41 alin.5 din Legea SA).
În cazurile în care valoarea de piaţă a aportului în natură al fondatorului sau al acţionarului societăţii
depăşeşte 10% din capitalul social al societăţii şi valoarea bunurilor nu poate fi stabilită din cauză că asemenea
bunuri nu se găsesc pe piaţă, valoarea de piaţă a acestui aport se aprobă în temeiul raportului organizaţiei de
audit sau al unei alte organizaţii specializate care nu este persoană afiliată a societăţii (art.41 alin.7 din Legea
SA). Aceeaşi soluţie considerăm că trebuie să fie adoptată în cazul unor divergenţe între fondatori sau acţionari
cu privire la valoarea bunurilor ce formează obiectul aportului.
Precizăm, de asemenea, că potrivit legii, modificarea, în conformitate cu legislaţia, a valorii de inventar a
patrimoniului societăţii, inclusiv a celui depus în calitate de aport la capitalul social, nu constituie temei pentru
modificarea mărimii capitalului social şi a cotelor acţionarilor în el, dacă legislaţia, statutul societăţii sau hotărârea
adunării generale a acţionarilor nu prevede altfel (art.41 alin.10 din Legea SA). Pentru soluţie similară s-a pronunţat
şi doctrina, opinându-se că supraevaluarea aportului este opozabilă tuturor acţionarilor dacă nu a fost făcută prin
manopere dolozive sau în scop de fraudă, ea putând fi corijată ulterior prin reducerea capitalului social. Reducerea
de capital pentru acest motiv va fi imputată asupra tuturor acţiunilor, afară de cazul în care cel care a făcut aportul
acceptă să suporte singur consecinţele supraevaluării aportului său.
5. Plasarea acţiunilor la constituirea societăţii şi adunarea constitutivă. Acţiunile emise la constituirea
societăţii pe acţiuni trebuie subscrise integral de către fondatori, indiferent de tipul societăţii pe acţiuni - deschisă
sau închisă (art.158 alin.4 din cod şi art.34 alin.2 din Legea SA). Subliniem că acţiunile societăţii care se înfiinţează
vor putea fi plasate prin subscriere secretă şi la un preţ egal sau mai mare decât valoarea lor nominală, dacă această
valoare este stabilită în contractul de societate (art.34 alin.3 din Legea SA). Suma valorilor nominale a tuturor
acţiunilor plasate la înfiinţarea societăţii pe acţiuni, formând capitalul social al societăţii, nu poate fi mai mică de
10.000 lei (în cazul constituirii unei societăţi pe acţiuni de tip închis) şi 20.000 lei (în cazul constituirii unei societăţi
pe acţiuni de tip deschis).
În cazul în care vreunul din fondatori nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, cofondatorii îl pot
constrânge pe cale judecătorească, cerând executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate. Amintim, de
asemenea, că potrivit art.34 alin.6 din Legea privind societăţile pe acţiuni, fondatorii care au făcut aporturi în
numerar la capitalul social al societăţii în volum incomplet răspund solidar, în limita părţii neachitate a acestor
aporturi, pentru obligaţiile societăţii apărute după înregistrarea ei de stat. De asemenea, ei pot să transmită terţilor
obligaţiile lor faţa de societate numai pe calea transferului datoriei.
Adunarea constitutivă marchează ultimul pas în calea naşterii societăţii pe acţiuni. Ea va fi convocată în
termenul prevăzut în contractul de societate. Adunarea constitutivă are atribuţiile conferite, în principal, de art.36
alin.4 din Legea SA. Aceste atribuţii pot fi considerate totodată şi ca obligaţii ale adunării constitutive. Adunarea
constitutiva va hotărî cu privire la înfiinţarea societăţii pe acţiuni, va aproba statutul societăţii, va aproba valoarea
aporturilor în numerar ce urmează a fi făcute de către unii fondatori în contul achitării acţiunilor subscrise, va alege
organele de conducere şi control ale societăţii prevăzute de lege şi statut (art.36 alin.4 din Legea SA). În afară de
problemele arătate mai sus, adunarea constitutivă va soluţiona şi alte chestiuni ce privesc constituirea legală şi
începutul funcţionării societăţii pe acţiuni care nu sunt în contradicţie cu legislaţia (de exemplu, va aproba
contractele încheiate de fondatori până la adunarea constitutivă).
Adunarea constitutivă va fi considerată deliberativă dacă la ea vor participa personal sau prin reprezentare toţi
fondatorii. În lipsă de cvorum, ea se va convoca din nou (art.36 alin.2 din Legea SA). Pentru validitatea deliberărilor
este necesară şi în acest caz prezenţa tuturor fondatorilor. Dacă fondatorii sau reprezentanţii acestora nu s-au întrunit
nici de această dată “se consideră că fondarea societăţii nu a avut loc prin decizia fondatorilor şi reprezentanţilor lor
prezenţi”, care se comunică tuturor fondatorilor în termen de 7 zile de la data adoptării ei (art.36 alin.3 din Legea
SA). Această dispoziţie legală este, după părerea noastră, ambiguă, permiţând o dublă interpretare. Pe de o parte, se
lasă de înţeles că din punct de vedere al legii constituirea nu se realizează de drept, dacă adunarea constitutivă
convocată repetat nu întruneşte cvorumul necesar, iar pe de altă parte, în acest sens trebuie să decidă fondatorii şi
reprezentanţii lor prezenţi la adunare. Considerăm că interpretarea optimă este aceea conform căreia dreptul de a
declara societatea ca nefiind constituită este facultativ şi cei prezenţi vor putea, prin urmare, decide şi convocarea
unei a treia adunări constitutive (dacă interesele lor o justifică).
Adunarea alege un preşedinte şi un secretar. Participarea fondatorilor se va constata prin liste de prezentă,
semnate de fiecare dintre ei.
În cadrul adunării constitutive hotărârile se adoptă cu o majoritate de 3/4 din voturile reprezentate de acţiunile
subscrise, indiferent de natura problemei puse în discuţie (art.36 alin.5 din Legea SA).
În ceea ce ne priveşte, considerăm necesară de lege ferenda introducerea în legislaţie a unei dispoziţii conform
căreia fondatorii care au constituit aporturi în natură să nu aibă drept de vot în deliberările referitoare la aprobarea
aporturilor lor, chiar daca ei sunt şi subscriitori de acţiuni în numerar. Desigur, restricţia ar privi doar exprimarea
votului fondatorului în deliberările referitoare la aportul său în natură, el putând să voteze în deliberările referitoare
la aporturile în natură ale altor fondatori. O asemenea dispoziţie ar fi de natură să elimine presiunea exercitată de un
fondator în sensul supraevaluării aportului său şi ar completa şi elimina posibilitatea eludării dispoziţiilor art.41
alin.5,6,7 din Legea SA referitoare la calculul valorii aporturilor în natură transmise societăţii.
Desfăşurarea lucrărilor adunării constitutive va fi reflectată în procesul-verbal al adunării întocmit în modul
stabilit de art.64 alin.1, 2 şi 4 din Legea SA.
După soluţionarea de către adunarea constitutivă a tuturor chestiunilor ce vizează constituirea societăţii pe
acţiuni se va proceda la înregistrarea societăţii.
În cazul neexecutării de către fondatori a dispoziţiilor legale referitoare la ţinerea adunării constitutive se
consideră că fondarea societăţii nu a avut loc. Declararea nefondării societăţii se face prin hotărâre judecătorească,
iar dreptul de a adresa instanţei judecătoreşti o cerere în acest sens îl are orice fondator sau acţionar al societăţii,
precum şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (art.36 din alin.6 din Legea SA).
6. Corelarea valorii activelor nete ale societăţii cu capitalului ei social. Întrucât capitalul social reprezintă
limita gajului general al creditorilor societăţii, el este fix pe toată durata societăţii. Astfel, valoarea activelor nete ale
societăţii nu trebuie să fie mai mică decât mărimea capitalului ei social. În acest sens, art.158 alin.5 din cod dispune,
că în cazul în care activele societăţii pe acţiuni s-au redus sub minimul stabilit de lege, iar adunarea acţionarilor nu a
hotărât acoperirea pierderilor sau reorganizarea societăţii, aceasta se dizolvă. De asemenea, potrivit art.39 alin.6 din
Legea SA, dacă, la expirarea celui de-al doilea an financiar sau a oricărui an financiar ulterior, valoarea activelor
nete ale societăţii potrivit bilanţului anual va fi mai mică decât mărimea capitalului social, adunarea generală anuală
a acţionarilor este obligată să ia o hotărâre prin care să aprobe fie reducerea capitalului social şi/sau majorarea
valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare, fie dizolvarea
societăţii. În caz contrar, societatea va putea fi dizolvată prin hotărârea instanţei judecătoreşti, luată la cererea
oricărui acţionar al societăţi sau a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (art.39 alin.8 din Legea SA).
Considerăm necesară stabilirea unui procent minim de diferenţă între active le nete şi capitalul social al societăţii la
care adunarea generală a acţionarilor să fie convocată şi obligată să procedeze la luarea măsurilor prevăzute de
legislaţie, pentru a nu ajunge la situaţia absurdă în care pentru o diferenţă de câteva sute de lei să fie convocată
adunarea generală a acţionarilor sau mai grav să fie dizolvată societatea.
Cel mai adesea, reducerea activelor nete ale societăţii se datorează unor pierderi patrimoniale cauzate de
păgubitoarele afaceri ale societăţii, reaua administrare sau conjuncturii economice nefavorabile. Se poate crea
astfel o disproporţie între capitalul social nominal şi valoarea activelor nete care este dăunătoare atât acţionarilor
cât şi creditorilor sociali. Existenţa unor pierderi este o piedică în distribuirea de dividende, acestea neputând fi
distribuite decât din beneficiile reale (art.48 alin.5 lit.c) din Legea SA). O reducere de capital, urmată de o
perioadă de revenire a societăţii, redeschide posibilitatea distribuirii de dividende. Este o operaţie de asanare
financiară în sensul restabilirii echivalenţei între activele nete şi capitalul social ca şi între valoarea nominală şi
valoarea de piaţă a acţiunilor. Echivalenţa se restabileşte fie prin reducerea cifrei capitalului social la limita
activelor nete, fie prin majorarea valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi
suplimentare, până la nivelul capitalului social nominal (art.39 alin.6 lit.a) şi b) din Legea SA). Ca alternativă la
cele două soluţii menţionate poate servi şi reorganizarea (transformarea) societăţii pe acţiuni în altă formă de
organizare juridică, după caz, altă formă de societate comercială sau cooperativă. În caz, contrar societatea
urmând a se dizolva.
O altă cauză a discrepanţei între valoare activelor nete poate fi neefectuare vărsămintelor pentru acţiunile
subscrise sau o supraevaluare a unor aporturi în natură. În aceste situaţii soluţiile ar fi: fie executarea silită a
subscriitorilor care nu şi-au efectuat aporturile ori, dacă este vorba de o supraevaluare a aporturilor în natură,
completarea acestora şi implicit a capitalului, fie reducerea capitalului la valoarea reală a aporturilor.
Uneori există situaţii când, deşi societatea este prosperă, capitalul său depăşeşte necesarul de resurse pentru
realizarea obiectului social. Pentru a debloca acest capital în exces şi a restabili echilibrul dintre activ şi pasiv se
acţionarii pot proceda la reducerea capitalului social. Capitalul în exces poate să apară şi în cazul reducerii
obiectului societăţii sau al transformării societăţii (de exemplu, din societate pe acţiuni de tip deschis în societatea pe
acţiuni de tip închis). Subliniem, totuşi, că în aceste situaţii reducerea capitalului este o facultate a acţionarilor şi este
lăsată la discreţia acestora.
7. Procedee şi condiţii de validitate pentru efectuarea reducerii de capital. Potrivit art.45 alin.1 din Legea
SA, capitalul social al societăţii poate fi redus prin reducerea valorii nominale a acţiunilor plasate (denominalizare)
şi/sau anularea acţiunilor de tezaur.
 Primul procedeu – micşorarea valorii nominale a acţiunilor plasate (art.81 din Legea SA) – constă în
reducerea valorii nominale a acţiunilor cu menţinerea numărului acestora. Astfel, dacă o societatea are un capital de
30.000 lei, împărţit în 10.000 de acţiuni a 3 lei valoare nominală, reducerea capitalului se poate efectua prin
reducerea valorii nominale a acţiunilor de la 3 lei la un leu, în mod corelativ capitalul se va reduce de la 30.000 lei la
10.000 lei. Reducerea capitalului prin diminuarea valorii nominale a acţiunilor se face fie prin aducerea valorii
nominale a acestora în concordanţă cu valoarea lor contabilă (dacă societatea a înregistrat pierderi), fie prin
restituirea unor sume de bani acţionarilor.
Al doilea procedeu – anularea acţiunilor de tezaur – se realizează prin anularea acţiunilor de tezaur existente
sau prin dobândirea propriilor acţiuni de către societate prin achiziţionare (art.78 din Legea SA), răscumpărare
(art.79 din Legea SA) sau în alt mod, urmată de anularea lor (vezi comentariul art.162 din cod).
Indiferent de procedeul folosit pentru reducerea capitalului social, reducerea nu va putea fi făcută sub limita
stabilită de art.40 alin.2 din Legea SA – 10.000 lei (în cazul unei societăţi pe acţiuni de tip închis) şi 20.000 lei (în
cazul unei societăţi pe acţiuni de tip deschis) – sau sub limita prevăzută de reglementările derogatorii de la
dispoziţiile art.40, în cazul societăţilor de asigurări, fondurilor de investiţii etc.
Reducerea capitalului social se hotărăşte de adunarea generală a acţionarilor, cu cvorumul şi majoritatea
prevăzute de art.58 alin.1 coroborat cu art.50 alin.3 din Legea SA. Hotărârea trebuie să conţină motivele pentru care
se efectuează reducerea, procedeul folosit, precum şi date despre numărul de acţiuni anulate sau valoarea nominală a
acţiunilor. În acest fel se asigură transparenţa operaţiei de reducere pentru creditorii sociali, care trebuie să fie
informaţi cât mai complet, având în vedere că reducerea capitalului social afectează garanţia pe care acesta o
reprezintă pentru executarea creanţelor lor.
Hotărârea de reducere a capitalului social va fi publicată de societate în termen de 15 zile de la data adoptării,
pentru a fi opozabilă terţilor (art.45 alin.3 din Legea SA). Deşi legea nu stabileşte unde poate fi publicată informaţia
privitoare la reducerea capitalului social, publicarea într-un ziar local sau cu tiraj mic nefiind de natură să atingă
scopul publicării – aceea de a aduce la cunoştinţa tuturor creditorilor societăţii intenţia de reducere a capitalului
social, considerăm că această informaţie va trebui publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova (partea a
IV-a) şi/sau într-un ziar de mare tiraj cu acoperire naţională.
În preocuparea legiuitorului pentru apărarea creditorilor, art.45 alin.4 din Legea SA prevede că orice creditor al
societăţii are dreptul să ceară de la societate, în termen de o lună de la data publicării hotărârii cu privire la reducerea
capitalului social, acordarea de cauţiuni sau garantarea obligaţiilor asumate de ea ori executarea înainte de termen
sau încetarea înainte de termen a obligaţiilor societăţii şi repararea prejudiciilor cauzate de aceasta. În ceea ce ne
priveşte, socotim că, creditorul va trebui să învedereze că este lezat prin reducere, în sensul că creanţa sa nu mai
găseşte în capitalul astfel redus o suficientă acoperire. De asemenea, considerăm necesar modificarea textului art.45
din Legea SA, în sensul că, în cazul în care reducerea capitalului social este determinată de pierderi financiare
suferite de societate, creditorii să-şi piardă dreptul de a solicita societăţii acordarea de garanţii ori executarea înainte
de termen a creanţelor lor64.
Dacă creditorii sociali nu au solicitat societăţii acordarea de garanţii (cauţiuni) ori executarea creanţelor lor sau
dacă cererile creditorilor au fost satisfăcute, hotărârea de reducere a capitalului social intră în vigoare după trecerea a
2 luni de la data publicării (art.45 alin.5 din Legea SA).
Reducerea capitalului social se va reflecta în statutul societăţii şi se va înregistra la Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare (art.42 alin.5 din Legea SA). Modificarea înregistrată a capitalului social se va reflecta, pe
lângă statut, şi în bilanţ, în registrul acţionarilor şi pe foaia cu antet ale societăţii.
Dacă reducerea capitalului social are ca finalitate restituirea către acţionari a unei părţi din aporturi,
reprezentând active nete ale societăţii, această plată se va putea efectua numai după înregistrarea modificărilor
referitoare la reducerea capitalului în statutul societăţii (art.45 alin.6 din Legea SA).

Articolul 159. Plasarea emisiunii suplimentare de acţiuni

(1) Emisiunea suplimentară de acţiuni este publică dacă acestea nu sunt subscrise integral de acţionari.
(2) Condiţiile emisiunii suplimentare de acţiuni sunt stabilite prin lege şi sunt aceleaşi pentru toţi
subscriitorii.

1. Consideraţii generale. În viaţa unei societăţi comerciale apare, destul de frecvent şi în situaţiile din cele mai
diverse, necesitatea măririi capitalului social. Apare şi atunci când societatea întâmpină dificultăţi financiare, dar şi
atunci când ea este într-o situaţie prosperă şi vrea să-şi extindă activitatea. În ambele situaţii societatea are nevoie de
noi fonduri băneşti sau de anumite bunuri, pe care preferă să şi le procure prin majorare de capital decât să recurgă
la un împrumut bancar sau la o emisiune de obligaţiuni. Orice împrumut înseamnă un efort financiar pentru
societate, implicând plăţi la scadenţă şi dobânzi împovărătoare, la care băncile adaugă diverse cerinţe – de la garanţii
până la controlul societăţii. La rândul său emisiunea de obligaţiuni, pe lângă inconvenientele oricărei datorii, este
incertă cât priveşte acoperirea emisiunii.

64
Dispoziţii în acest sens sunt cuprinse în Codul civil italian (art.2446).
 Majorarea de capital poate deveni necesară şi în situaţia în care s-au acumulat rezerve importante rezultând din
profitul societăţii sau când, datorită inflaţiei monetare, valoarea contabilă a activelor societăţii este disproporţionat
de mică faţă de valoarea lor actualizată ca şi atunci când valoarea reală a activelor este mult mai mare decât cifra
capitalului social, ceea ce creează o disproporţie între acestea ca şi între valoarea nominală a acţiunilor şi valoarea
lor intrinsecă. În asemenea situaţii se procedează la majorarea capitalului social prin încorporarea beneficiilor
(profitului) ce exced capitalul de rezervă sau, după caz, a diferenţelor din reevaluare, realizându-se astfel o
echilibrare a bilanţului.
Majorarea capitalului mai poate deveni necesară pentru a realiza lărgirea şi diversificarea acţionariatului unei
societăţi, prin posibilitatea ce se dă salariaţilor societăţii sau altor persoane de a subscrie noile acţiuni.
În sfârşit, majorarea capitalului social poate constitui o obligaţie legală ca, în cazul ridicării limitei minime a
capitalului social.
În literatura de specialitate, printre căile de mărire a capitalului social este enumerată şi fuziunea. Trebuie, însă,
să ţinem seama că, deşi fuziunea produce, printre alte efecte, şi pe acela al majorării capitalului societăţii absorbante,
totuşi ea este o operaţiune complexă, cu multiple consecinţe, având o eventualitate bine conturată şi care, atât pe
plan legislativ cât şi statutar, îşi găseşte o reglementare proprie, distinctă de cea a măririi capitalului.
Surse ale măririi capitalului social pot fi capitalul propriu al societăţii, în limita părţii ce depăşeşte capitalul ei
social şi cel de rezervă, şi/sau aporturile primite de la achizitorii de acţiuni (art.43 alin.3 din Legea SA).
Potrivit legii, capitalul social al societăţii poate fi majorat prin ridicarea valorii nominale a acţiunilor existente 65
şi/sau prin plasarea de acţiuni ale emisiunii suplimentare în limitele claselor şi numărului de acţiuni autorizate spre
plasare (art.43 alin.1 din Legea SA).
2. Emisiunea suplimentară de acţiuni. Emisiunea suplimentară de acţiuni reprezintă, după cum am mai arătat,
o modalitate de majorarea capitalului social şi se efectuează în condiţiile stabilite de Legea SA, legislaţia cu privire
la valorile mobiliare, statutul societăţii şi hotărârea adunării generale sau a consiliului societăţii de emitere
suplimentară de acţiuni.
Emisiunea suplimentară de acţiuni poate fi publică sau închisă. Codul civil defineşte în art.159 alin.1 emisiunea
publică de acţiuni ca fiind acea emisiune în care acţiunile nu sunt subscrise integral de acţionarii societăţii. Per a
contrario, emisiunea închisă de acţiuni va fi considerată aceea în care acţiunile au fost subscrise în întregime de către
acţionarii societăţii.
Această abordare a codului diferă oarecum de cea din legislaţia cu privire la piaţa valorilor mobiliare, pe care o
considerăm mai exactă, şi care înţelege prin emisiunea publică de acţiuni o emisiune efectuată prin intermediul unei
oferte publice de acţiuni (art.9 din Legea nr.199-XIV/18.11.1998; în continuare – Legea PVM), iar prin emisiune
închisă – plasarea acţiunilor în cadrul unui cerc limitat de persoane, a căror listă se aprobă în modul prevăzut de
statutul societăţii emitente (pct.4 din Instrucţiunea CNVM privind modul de emisiune şi înregistrare de stat a
valorilor mobiliare aprobată prin Hotărârea CNVM cu privire la modul de emisiune şi înregistrare de stat a valorilor
mobiliare nr.76-5/29.12.1997). Prin ofertă publică de valori mobiliare se înţelege oferta de valori mobiliare de o
anumită clasă efectuată în una din următoarele modalităţi: prin publicarea în mass-media a unui anunţ adresat unui
cerc nelimitat de persoane; prin intermediul unei propuneri privind transmiterea dreptului de proprietate asupra
valorilor mobiliare din clasa respectivă, adresată unui număr de cel puţin 100 de persoane; prin transmiterea
drepturilor de proprietate asupra valorilor mobiliare din clasa respectivă la mai mult de 50 de persoane, cu excepţia
cazurilor emisiunii constitutive sau în rezultatul modificării caracteristicilor distinctive ale clasei înregistrate a
valorilor mobiliare plasate (pct.4 din Instrucţiunea CNVM privind modul de emisiune şi înregistrare de stat a
valorilor mobiliare).
Menţionăm că o societate pe acţiuni de tip închis nu va putea apela la o emisiune publică de acţiuni. Aceasta nu
înseamnă nicidecum că societatea pe acţiuni de tip închis nu va putea atrage noi acţionari, aceştia însă vor fi selectaţi
de acţionarii societăţii emitente. Astfel, potrivit legii, societatea pe acţiuni de tip închis este în drept să efectueze
plasarea individuală a acţiunilor emisiunii suplimentare numai în cadrul unui cerc limitat de persoane, a căror listă se
aprobă de majoritatea acţionarilor în modul prevăzut de statutul acestei societăţi (art.44 alin.4 din Legea SA).
Societatea pe acţiuni de tip deschis poate apela atât la subscripţia publică a acţiunilor emisiunii suplimentare
(emisiune publică), cât şi la plasarea individuală a acţiunilor respective (emisiune închisă), dacă statutul societăţii nu
prevede altfel.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile Legii SA, dar şi pe cele din legislaţia privind valorile mobiliare,
definiţia dată de codul civil emisiunii publice de acţiuni este criticabilă, ea nereuşind să surprindă anumite aspecte
legate de emisiunile de acţiuni efectuate de societăţile pe acţiuni de tip închis, în special, posibilitatea acestora de a
oferi spre subscriere propriile acţiuni şi unor persoane din afara societăţii, care nu sunt acţionari. Sigur că dispoziţia
codului civil prin care este definită emisiunea publică ar putea fi interpretată ca un argument în plus în ceea ce
priveşte intenţia legiuitorului de a elimina distincţia făcută de Legea SA între societăţile de tip închis şi cele de tip
deschis, lucru binevenit după părerea noastră, dar în acest caz se impune, în primul rând, corelarea şi, implicit,
modificarea actelor normative cu caracter special – Legea SA şi legislaţia cu privire la valorile mobiliare, întrucât
numeroase dispoziţii din actele normative menţionate pornesc tocmai de la distincţia care operează între cele două
tipuri de societăţi pe acţiuni.

65
Majorarea capitalului social prin creşterea valorii nominale a acţiunilor se poate face prin încorporarea fie a resurselor disponibile, fie a
diferenţelor favorabile din reevaluarea patrimoniului.
 3. Condiţiile emisiunii suplimentare de acţiuni. Indiferent de modalitatea adoptată de societate pentru
efectuarea emisiunii suplimentare, aceasta nu va putea fi efectuată decât după înregistrarea de stat a acţiunilor
plasate la înfiinţarea societăţii (art.44 alin.2 din Legea SA). De asemenea, nu se va putea face o emisiune
suplimentară de acţiuni nici în cazul în care plasarea acţiunilor unei emisiuni anterioare nu a fost încheiată, moment
consemnat de înregistrarea acţiunilor plasate în modul prevăzut de legislaţie (art.161 alin.5 din cod).
Emisiunea suplimentară de acţiuni se face în temeiul unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor sau, cu
titlu de excepţie, conform prevederilor art.43 alin.2 din Legea SA, de consiliul societăţii, în cazurile de mărire a
capitalului social cu până la 50% din mărimea capitalului nominal existent (dacă statutul societăţii nu prevede o
cotă mai mică, în limitele căreia consiliul este în drept să ia decizii pentru mărirea capitalului social) prin
emisiune suplimentară de acţiuni. Hotărârea se va lua de către adunarea generala a acţionarilor, cu cvorumul şi
majoritatea prevăzute de art.58 alin.1 coroborat cu art.50 alin.3 din Legea SA, ori de către consiliul societăţii, cu
cvorumul şi majoritatea prevăzute de art.68 alin.5 şi 7 din Legea SA, şi trebuie să cuprindă următoarele
elemente: datele de identificare ale societăţii; data şi numărul înregistrării de stat al societăţii; data adoptării
hotărârii privind emisiunea valorilor mobiliare; denumirea organului de conducere al societăţii care a adoptat
hotărârea privind emisiunea suplimentară de acţiuni; tipul acţiunilor; clasa acţiunilor; numărul de ordine al
emisiunii respective a acţiunilor din clasa respectivă; numărul acţiunilor în emisiunea respectivă; numărul total
de acţiuni în clasa respectivă (ţinând cont de emisiunea în cauză); forma acţiunilor, iar în cazul emisiunii de
acţiuni materializate - descrierea sau specimenul titlului de acţiuni; descrierea drepturilor pe care acţiunile din
clasa respectivă le conferă achizitorilor şi a altor caracteristici distinctive; modul de emisiune a acţiunilor
(emisiune publică sau închisă); termenele iniţiale şi finale ale plasamentului acţiunilor din emisiunea respectivă;
semnătura conducătorului societăţii, numele şi funcţia acestuia, ştampila societăţii; alte date stabilite de legislaţie
(art.10 alin.2 din Legea PVM). Precizăm că, trebuie adoptate hotărâri separate pentru fiecare clasă de acţiuni
pentru care se face emisiunea (art.10 alin.1 din Legea PVM).
Condiţiile emiterii suplimentare de acţiuni, inclusiv costul plasării lor, vor fi aceleaşi pentru toţi subscriitorii de
acţiuni (art.159 alin.2 din cod).
În cazul în care acţiunile emisiunii suplimentare sunt achitate în întregime cu activele nete (capitalul propriu) al
societăţii, acestea se vor repartiza fără plată între acţionarii societăţii, în corespundere cu clasele şi proporţional
numărului de acţiuni care le aparţin (art.44 alin.6 teza I din Legea SA). Dacă emisiunea suplimentară este efectuată
pentru stingerea datoriilor societăţii, acţiunile se vor repartiza între creditorii sociali, cu acordul lor, proporţional
sumei datorată de societate fiecărui creditor (art.44 alin.6 teza a II-a din Legea SA).
Menţionăm că achitarea în rate a acţiunilor la plasamentul lor este interzisă (art.11 alin.5 din Legea SA).
Mijloacele băneşti încasate de la plasarea publică a acţiunilor emisiunii suplimentare se virează la contul
bancar provizoriu al societăţii (art.44 alin.7 din Legea SA). Precizăm că, până la înregistrarea totalurilor
emisiunii suplimentare de acţiuni, mijloacele virate la contul bancar provizoriu nu vor putea fi utilizate de
societate decât în cazul acordării de către bancă sau o altă persoană juridică a unei cauţiuni sau garantări a
obligaţiei societăţii de a restitui aporturile încasate în contul plaţii acţiunilor, precum şi dobânzile obţinute în
rezultatul utilizării acestora (art.44 alin.9 din Legea SA).
Societatea emitentă este obligată să încheie plasamentul acţiunilor emise: în cazul emisiunii închise – la
expirarea unui an de la data adoptării hotărârii privind emisiunea, iar în cazul emisiunii deschise – nu mai târziu de 6
luni de la data înregistrării prospectului de emisiune a acţiunilor, cu excepţia situaţiilor când hotărârea privind
emisiunea (pentru emisiunea închisă) sau prospectul ofertei publice (pentru emisiunea publică) nu preconizează un
termen mai mic (art.44 alin.8 din Legea SA coroborat cu art.9 alin.5 din Legea PVM). Termenele de efectuare a
emisiunii, prevăzute de hotărârea privind emisiunea sau prospectul ofertei publice, nu vor fi prelungite în cazul în
care emisiunea acţiunilor se suspendă din motivul depistării vreunei încălcări a prevederilor legale şi este reînnoită,
după înlăturarea încălcărilor, în baza hotărârii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (art.9 alin.10 din Legea
PVM).
Societatea emitentă este în drept să încheie emisiunea înainte de termen în cazul plasării totale a acţiunilor sau
adoptării de către organele de conducere a societăţii a hotărârii privind refuzul de a încheia emisiunea acţiunilor şi
privind restituirea către investitori a mijloacelor pe care aceştia le-au depus în contul plăţii acţiunilor - în cazul în
care adoptarea unei asemenea hotărâri este prevăzută de hotărârea privind emisiunea acţiunilor - pentru emisiunea
închisă, sau de prospectul ofertei publice - pentru emisiunea publică (art.9 alin.9 din Legea PVM).
Emisiunea se consideră efectuată dacă au fost plasate acţiuni în număr egal cu cel stabilit de societatea
emitentă şi coordonat cu Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în hotărârea privind emisiunea acţiunilor sau
în prospectul ofertei publice (art.9 alin.8 teza I din Legea PVM).
În cazul în care au fost plasate acţiuni în număr mai mic decât cel stabilit de societatea emitentă, emisiunea
se consideră neefectuată (art.9 alin.8 teza a II- a din Legea PVM). În cazul în care emisiunea acţiunilor a fost
calificată de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ca neefectuată sau nevalabilă, toate acţiunile din
emisiunea respectivă se restituie societăţii emitente pentru a fi anulate. Mijloacele obţinute de societate în urma
plasamentului acţiunilor urmează a fi restituite achizitorilor în modul stabilit de către Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare. Totodată, societatea va restitui şi beneficiul obţinut ca rezultat al folosirii mijloacelor atrase
 în procesul plasamentului sau câştigul ratat, în cazul în care condiţiile emisiunii conţin o asemenea stipulare
(art.44 alin.11 din Legea SA şi art.9 alin.11 din Legea PVM). Toate cheltuielile legate de calificarea emisiunii ca
neefectuată sau nevalabilă şi de restituirea mijloacelor respective achizitorilor sunt suportate de societatea
emitentă (art.9 alin.12 din Legea PVM).
După plasamentul acţiunilor, consiliul societăţii adoptă darea de seamă asupra rezultatelor emisiunii, precum şi
modificările legate de aceasta în statutul societăţii, şi ia măsuri pentru înscrierea informaţiilor necesare în registrul
acţionarilor. Înscrierile în registrul acţionarilor în legătură cu totalurile emisiunii suplimentare de acţiuni, se fac în
baza dării de seamă înregistrate cu privire la totalurile emisiunii suplimentare de acţiuni, a hotărârii de înregistrare a
măririi capitalului social şi a listei subscriitorilor de acţiuni (art.44 alin.10 din Legea SA).
Emisiunea închisă a acţiunilor include următoarele etape: (1) adoptarea de către societate a hotărârii privind
emisiunea suplimentară a acţiunilor; (2) plasamentul acţiunilor; (3) adoptarea de către societate a dării de seamă
asupra rezultatelor emisiunii; (4) înregistrarea la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a dării de seamă asupra
rezultatelor emisiunii şi calificarea emisiunii de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ca efectuată sau
neefectuată; (5) operarea în statutul societăţii a modificărilor şi completărilor determinate de rezultatele
emisiunii; (6) introducerea în registru a datelor despre achizitorii de acţiuni şi eliberarea extraselor din registru
(art.9 alin.3 din Legea PVM).
Emisiunea publică de acţiuni include următoarele etape: (1) adoptarea de către societate a hotărârii privind
emisiunea suplimentară a acţiunilor; (2) pregătirea şi aprobarea de către societate a prospectului ofertei publice, cere
trebuie să respecte condiţiile prevăzute în art.13 din Legea PVM; (3) înregistrarea ofertei publice la Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare în modul stabilit de art.14 din Legea PVM; (4) deschiderea de către societate a unui
cont provizoriu în lei pentru acumularea mijloacelor băneşti obţinute în procesul plasamentului acţiunilor; (5)
imprimarea titlurilor reprezentative a acţiunilor – în cazul în care se emit valori mobiliare materializate; (6)
dezvăluirea informaţiei cuprinse în prospectul ofertei publice; (7) plasamentul acţiunilor; (8) adoptarea de către
societate a dării de seamă asupra rezultatelor emisiunii; (9) înregistrarea la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
a dării de seamă asupra rezultatelor emisiunii şi calificarea emisiunii de către Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare ca efectuată sau neefectuată; (10) operarea în statutul societăţii a modificărilor şi completărilor
determinate de rezultatele emisiunii; (11) închiderea contului provizoriu şi transferarea mijloacelor de pe acest cont
pe contul curent al societăţii – în cazul în care Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a calificat emisiunea publică
a acţiunilor ca efectuată; (12) introducerea în registru a datelor despre achizitorii de acţiuni şi eliberarea titlurilor
care atestă dreptul de proprietate asupra acţiunilor (în cazul emisiunii de acţiuni materializate) sau a certificatelor de
acţiuni (în cazul emisiunii de acţiuni nematerializate) primilor proprietari de acţiuni (art.9 alin.2 din Legea PVM).

Articolul 160. Capitalul de rezervă al societăţii pe acţiuni

(1) Societatea pe acţiuni este obligată să constituie un capital de rezervă de cel puţin 10% din mărimea
capitalului social.
(2) Capitalul de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor societăţii pe acţiuni sau la
majorarea capitalului ei social.
(3) Capitalul de rezervă se formează prin vărsăminte anuale din beneficiul societăţii pe acţiuni, în
proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, până la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire.
(4) Daca valoarea activelor nete ale societăţii pe acţiuni se reduce sub nivelul capitalului social şi al
capitalului de rezervă, vărsămintele în capitalul de rezervă reîncep.

1. Capitalul de rezerva al societăţii pe acţiuni. Destinaţia beneficiilor societăţii pe acţiuni este, potrivit însuşi
scopului actului constitutiv, de a fi distribuite, sub formă de dividende acţionarilor. Art.160 din cod prevede o
derogare de la acest principiu, impunând formarea unui capital de rezervă prin preluarea anuală a unei cote din
beneficiul societăţii, în proporţie de cel puţin 5% din profitul net până la atingerea mărimii stabilite de actul de
constituire, însă nu mai puţin de 10% din mărimea capitalului social (art.160 alin.1 şi 3 din cod). Limita minimă de
10% nu poate fi ştirbită. Dacă, totuşi, capitalul de rezervă coboară, din orice cauză, sub această limită, el va fi
completat în mod corespunzător. Această cotă se calculează prin raportarea la capitalul social nominal şi nu la cel
efectiv vărsat. Capitalul de rezervă are rolul unei asigurări pentru societate şi pentru creditorii ei, pentru acoperirea
eventualelor deficite din anii mai puţin favorabili societăţii. Din punct de vedere al naturii juridice capitalul de
rezervă este o prelungire a capitalului social.
Formarea capitalului de rezervă este obligatorie, dispoziţiile art.160 din cod fiind de ordine publică
(imperative).
Volumul defalcărilor la capitalul de rezervă se stabileşte de adunarea generală a acţionarilor şi va constitui nu
mai puţin de 5% din profitul net al societăţii pe acţiuni. Din momentul în care rezerva legală a atins limita de 10%
prelevarea încetează a mai fi obligatorie în afară de cazul în care statutul prevede o limită mai mare. În mod
corespunzător, dacă valoarea activelor nete ale societăţii pe acţiuni se reduce sub nivelul capitalului social şi al
capitalului de rezervă, vor reîncepe şi vărsămintele în capitalul de rezervă (art.160 alin.4 din cod).
 O primă problemă legată de capitalul de rezervă se ridică în legătură cu cota minimă a acestuia, deoarece
art.160 alin.1 din cod prevede o cotă de minimum 10% din capitalul social spre deosebire de dispoziţiile art.46 alin.1
din Legea SA care prevede o cotă minimă de 15%. Prioritate vor avea dispoziţiile codului ca norme posterioare care
modifica implicit dispoziţiile Legii SA, în conformitate cu dispoziţiile art.2 lit.b) din Legea pentru punerea în
aplicare a Codului civil al Republicii Moldova nr.1125-XV/13.06.2002, potrivit cărora legile şi actele normative în
vigoare se vor aplica în măsura în care nu contravin Codului civil. Menţionăm că impunerea unui capital de rezervă
este proprie majorităţii legislaţiilor, diferenţe apărând doar în ceea ce priveşte cota minimă a acestuia (20% - în
România, 15% - Rusia, 10% - Franţa).
O a doua problemă legată de capitalul de rezervă este legată de destinaţia acestuia. Astfel, potrivit art.46 alin.4
din Legea SA, capitalul de rezervă nu poate fi folosit decât pentru acoperirea pierderilor societăţii şi/sau plata
dobânzii sau a altor venituri aferente obligaţiunilor plasate de ea, în cazul insuficienţei de profit sau de mijloace ale
fondurilor speciale ale societăţii, cu obligaţia reîntregirii lui dacă a coborât sub limita legală sau statutară. Pe de altă
parte, conform art.160 allin.2 din cod, capitalul de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor societăţii pe
acţiuni sau la majorarea capitalului ei social. Aplicând aceeaşi regulă menţionată mai sus considerăm că prioritate
vor avea dispoziţiile codului car ele modifică implicit pe cele ale Legii SA, deşi posibilitatea utilizării capitalului de
rezervă pentru mărirea capitalului social ne apare ca discutabilă. Sigur se poate susţine că, cel puţin teoretic, prin
acest procedeu de majorare nu ar putea fi adusă atingere drepturilor creditorilor societăţii, ba mai mult prin existenţa
unui capital social mai mare, pe de o parte, şi prin refacerea într-un termen scurt al capitalului de rezervă, pe de altă
parte, chiar într-un cuantum mai mare, deoarece cota minimă va fi raportată de această dată unui capital social mai
mare, creditorii vor avea numai de câştigat.
Capitalul de rezervă va putea fi folosit doar conform destinaţiei indicate mai sus. Acesta nu va putea fi folosit,
de exemplu, la plata de dividende în anii în care nu a fost realizat profit. Considerăm totuşi că, în situaţia în acre
acţionarii au hotărât să majoreze cota capitalului de rezervă peste limita minimă impusă de lege sau actul constitutiv
prevede o cotă mai mare, partea care excede cota de 10% din capitalul social va putea fi folosită şi pentru alte
destinaţii decât cele arătate mai sus, în funcţie de hotărârea adunării generale. Aceasta deoarece majorarea cotei
minime legale ale capitalului de rezervă este o facultate pentru societăţi, în funcţie de interesele acţionarilor.
Spre deosebire de capitalul social, capitalul de rezervă nu este supus regulii fixităţii sau intangibiităţii, el variind
pe măsura alocării de prelevări sau prin folosire conformă cu destinaţia sa.
Deşi art.46 alin.3 din Legea SA prevede obligativitatea plasării capitalului de rezervă în active cu lichiditate
înaltă, care ar asigura folosirea lui în orice moment, aplicarea practică a acestei dispoziţii va fi foarte dificilă.
2. Fonduri de rezervă statutare. În afară de capitalul de rezervă, statutul societăţii pe acţiuni mai poate să
prevadă şi alte fonduri de rezervă - fonduri de rezervă statutare. Acestea nu pot fi eliminate decât printr-o modificare
a statutului. De asemenea, chiar dacă nu sunt prevăzute în statut, adunarea generală poate să stabilească fonduri de
rezervă cu o destinaţie precisă, de exemplu pentru amortismente sau pentru creanţe dubioase, acestea fiind denumite
uneori şi rezerve facultative.
Spre deosebire capitalul de rezerva, rezervele statutare şi cele facultative pot avea orice destinaţie hotărâtă de
acţionari, ele nefiind decât beneficii reportate, a căror împărţire este amânată. Astfel, rezervele statutare pot fi
distribuite sub formă de dividende pe baza unei hotărâri a adunării generale, dar numai dacă acest lucru se prevede
prin statut, în caz contrar fiind necesară modificarea acestuia, iar rezervele facultative pot fi întotdeauna distribuite
ca dividende doar pe baza unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor.

Articolul 161. Acţiunile

(1) Acţiuni sunt părţile în care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni în conformitate cu actul
de constituire.
(2) Acţiunea atestă dreptul acţionarului de a participa la conducerea societăţii, de a primi dividende sau
o parte din valoarea bunurilor societăţii în cazul lichidării acesteia, precum şi alte drepturi prevăzute de lege
sau de actul de constituire al societăţii.
(3) Felurile acţiunilor sunt determinate prin actul de constituire. În caz contrar, ele vor fi la purtător.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materiala, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin
înscriere în cont.
(4) Acţiunile nu pot fi emise pentru o suma mai mica decât valoarea lor nominală.
(5) Nu pot fi emise acţiuni noi până când nu sunt plătite cele din emisiunea precedenta.
(6) Acţiunile se emit cu valoare totală nu mai mică decât mărimea capitalului social.
(7) Acţiunea este indivizibilă. Dacă o acţiune este deţinută de mai multe persoane, acestea sunt
considerate un singur acţionar şi îşi exercită drepturile prin reprezentant.
(8) Tipurile acţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt reglementate de lege.

1. Noţiunea de acţiune. Societatea pe acţiuni este în drept să emită valori mobiliare sub formă de acţiuni şi
obligaţiuni. Plasarea, circulaţia şi anularea acţiunilor şi obligaţiunilor societăţii se efectuează în conformitate cu
Codul civil, Legea SA, legislaţia cu privire la valorile mobiliare şi actul constitutiv al societăţii.
 Pentru a se reflecta participarea acţionarilor la formarea capitalul social, teoretic, acesta este împărţit în
fracţiuni, materializate în titluri reprezentative, numite acţiuni.
Sensul noţiunii de acţiune a fost, în general, conturat de doctrină, plecând de la drepturile pe care acţiunea le
conferă şi de la izvorul acestor drepturi. Astfel, profesorul Cesare Vivante (în “Traité du droit commercial”, tome II,
Paris, 1911) arăta că acţiunea are trei sensuri: fiecare fracţiune de capital social, ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
care decurg pentru asociaţi din contractul de societate, titlul prin intermediul căruia asociaţii îşi exercită drepturile şi
le transmit altora. Asemănător, profesorul I.L. Georgescu (“Drept copmercial român. Societăţile comerciale”, vol.II,
Bucureşti, 1948) desluşea în noţiunea de acţiune trei sensuri: o fracţiune a capitalului social, obligatoriu egală,
pentru că egalitatea este unul din caracterele esenţiale ale acţiunii, titlul de credit constatator al drepturilor şi
obligaţiilor derivând din calitatea de acţionar şi înscrisul în care dreptul acţionarului este încorporat. Conform
legislaţiei franceze, acţiunea reprezintă dreptul acţionarului şi titlul care constată dreptul, iar în cea americană,
acţiunea (“share”) are înţelesul de fracţiune egală a capitalului social al unei societăţi pe acţiuni. Legea SA defineşte
acţiunea ca pe un document ce atestă dreptul proprietarului lui (acţionarului) de a participa la conducerea societăţii,
de a primi dividende, precum şi o parie din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia (art.12 alin.1 din Legea
SA).
În consecinţă, putem spune că noţiunea de acţiune este susceptibilă de mai multe sensuri.
Acţiunea este o fracţiune a capitalului social; ea trebuie să fie egală în valoare cu celelalte acţiuni din aceeaşi
clasă.
Apoi, acţiunea este un titlu de credit; ea încorporează şi constată drepturile şi obligaţiile izvorâte din calitatea de
acţionar.
În sfârşit, acţiunea desemnează raportul societar, adică raportul juridic dintre acţionar şi societate.
2. Caracterele acţiunilor. Din cele arătate mai sus rezultă următoarele caractere ale acţiunilor:
a) Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. Fiecare acţiune reprezintă
o valoare nominală care exprimă fracţiunea din capitalul social pe care o încorporează. Astfel, conform art.161 din
cod, acţiunile sunt părţile în care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni în conformitate cu actul
constitutiv, iar potrivit art.12 alin.9 din Legea SA, valoarea nominală a acţiunii reflectă partea de capital social al
societăţii ce revine unei acţiuni plasate.
Acţiunile au o valoare nominală (atribuită de statut şi de acţiunea în sine), reală (dată de divizarea patrimoniului
în numărul de acţiuni, această valoare nu poate fi cunoscută exact decât prin rezultatele lichidării definitive), curentă
sau de bursă (dată de cerere şi ofertă).
Emisiunea la o valoare inferioară valorii nominale este interzisă (art. 161 alin.4 din cod) şi nici valoarea totală a
acţiunilor emise nu poate fi mai mică decât mărimea capitalului social (art. 161 alin.4 din cod), pentru că nu s-ar mai
constitui capitalul social, în schimb, este permisă emisiunea la o valoare superioară. Diferenţa dintre valoarea la care
este emisă acţiunea şi valoarea nominală se numeşte primă de emisiune şi se încorporează în rezervele societăţii.
Acţiunile se pot emite la o valoare superioară valorii nominale pentru că patrimoniul societăţii în care intră surplusul
este o garanţie mai serioasă pentru creditori. Valoarea nominală nu trebuie confundată cu valoarea patrimonială sau
contabilă, care poate fi dobândită în cursul existenţei societăţii datorită fluctuaţiilor patrimoniului după bunele sau
relele afaceri pe care le săvârşeşte, în raport de aceste variaţiuni, acţiunea va avea şi o valoare de bursă, care poate fi
superioară sau inferioară faţă de cea nominală. Desigur valoarea de bursă a acţiunii presupune cotarea titlurilor pe o
piaţă organizată de valori mobiliare.
Acţiunile societăţii vor avea valoare nominală care trebuie să se împartă la un leu (art.12 alin.5 din Legea SA).
Menţionăm că pentru a evita o fracţionare excesivă şi, deci, apariţia unor dificultăţi legate de constituirea şi
funcţionarea societăţii, unele legislaţii instituie un plafon minim privind valoarea nominală a acţiunii. Astfel, de
exemplu, potrivit art.93 din Legea româna privind societăţile comerciale nr.31/1990, valoarea nominală a unei
acţiuni nu va putea fi mai mică de 1.000 de lei.
Prin fixarea valorii nominale a acţiunii se determină valoarea aportului ce trebuie efectuat pentru fiecare acţiune
subscrisă.
Valoarea nominală a acţiunii se aprobă de adunarea constitutivă sau de adunarea generală a acţionarilor şi se
indică în documentele de constituire ale societăţii şi în alte documente prevăzute de Legea SA şi de legislaţia cu
privire la valorile mobiliare (art.12 alin.7 din Legea SA).
În cazul plasării acţiunilor a căror valoare nominală nu este determinată, consiliul societăţii este în drept, în
decizia de emitere a acestora sau în darea de seamă cu privire la totalurile emisiunii, să fixeze valoarea acţiunii.
Valoarea fixată a acţiunii nu se indică în documentele de constituire ale societăţii şi se foloseşte la stabilirea mărimii
capitalului social şi capitalului suplimentar ale societăţii (art.12 alin.8 din Legea SA).
b) Acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social. Acest caracter este valabil doar în cazul acţiunilor
ordinare. Astfel, potrivit art.12 alin.5 din Legea SA, toate acţiunile ordinare ale societăţii vor avea valoare nominală
egală. În consecinţă, toate acţiunile ordinare trebuie să încorporeze aceeaşi valoare. Având o valoare egală, acţiunile
conferă proprietarilor drepturi egale. Valoarea egală a acţiunilor asigură condiţiile necesare pentru luarea hotărârilor
în adunarea generală a acţionarilor.
Prin derogare de la principiul conform căruia acţiunile trebuie să fie de o egală valoare, societatea are
posibilitatea emiterii, în condiţiile stabilite de statut şi adunarea generală a acţionarilor, de acţiuni preferenţiale, ce
pot avea valori nominale diferite şi conferi titularilor drepturi diferite.
Menţionăm că valoarea nominală a acţiunilor se distinge de valoarea intrinsecă. Aceasta din urmă reprezintă
cota parte acţiunii în activele nete, fără datoriile faţă de terţi, iar nu numai în capitalul social. La momentul
constituirii societăţii, valoarea intrinsecă este egală cu valoarea nominală, în timp ce pe durata funcţionării societăţii,
valoarea intrinsecă creşte sau scade comparativ cu valoarea nominală, după cum activele nete depăşesc sau sunt mai
mici decât capitalul social. De asemenea, valoarea nominală şi valoarea intrinsecă se deosebesc de valoarea bursieră,
prezentă în cazurile în care acţiune este cotată la bursă şi care se stabileşte numai în funcţie de mecanismul cererii şi
ofertei.
c) Acţiunile sunt indivizibile. Acest fapt este expres prevăzut de art.161 alin.7 din cod. Dacă o acţiune este
deţinută de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi îşi exercită drepturile prin
reprezentant (art.161 alin.7 din cod).
Caracterul indivizibil al acţiunilor este menit să asigure buna funcţionare a societăţii. Divizarea acţiunilor ar
avea drept rezultat fracţionarea excesivă a capitalului social şi, implicit, creşterea numărului acţionarilor, ceea ce ar
îngreuna funcţionarea societăţii. Astfel, în situaţia când o acţiune devine proprietatea mai multor persoane (de
exemplu, în cazul transmisiunii succesorale), legea cere coproprietarilor să îşi desemneze un reprezentant dintre ei,
care va exercita drepturile şi obligaţiile aferente acţiunii. Aceeaşi soluţia va trebui adoptată, după părerea noastră, şi
în cazul în care un număr mai mare de acţiuni se transmite moştenitorilor care sunt în indiviziune, până la partajarea
averii succesorale.
d) Acţiunile sunt titluri negociabile. Acţiunile emise de societate sunt titluri care încorporează anumite valori
patrimoniale. De aceea, ele sunt considerate titluri de valoare, fiind denumite şi valori mobiliare. Aceste titluri de
valoare se pot transmite altor persoane, în condiţiile legii.
3. Natura juridică a acţiunilor. Natura juridică a acţiunlor este definită diferit în literatura de specialitate.
În general, se admite că acţiunile fac parte din categoria titlurilor de credit (de valoare).
S-a observat însă că acţiunile nu satisfac pe deplin condiţiile titlurilor de credit; acţiunile reprezintă titluri care
încorporează anumite drepturi, dar ele nu îndeplinesc condiţiile autonomiei şi literalităţii. Astfel, acţiunile nu sunt
titluri autonome, independente faţă de actul juridic din care decurg; ele îşi au izvorul în actele constitutive. Totodată,
în cazul transmisiunii acţiunilor, dobânditorul devine titularul unui drept derivat, iar nu al unui drept nou, originar.
Tot astfel, acţiunile sunt titluri lipsite de literalitate; întinderea drepturilor conferite este incomplet determinată prin
titlu, motiv pentru care trebuie cercetate actele constitutive.
Datorită faptului că nu au toate caracterele titlurilor de credit, se consideră că ele nu sunt titluri de credit
perfecte, ci titluri speciale, denumite corporative, societare sau de participaţiune.
4. Clasificarea acţiunilor. Potrivit art.161 alin.8 din cod, tipurile acţiunilor, regimul juridic şi modul lor de
circulaţie sunt reglementate de lege. Din analiza prevederilor Codului civil, Legii SA şi legislaţiei cu privire la
valorile mobiliare, am putea clasifica acţiunile emise de societatea pe acţiuni după mai multe criterii, şi anume: (1)
în funcţie de drepturile conferite; (2) în funcţie de modul lor de transmitere; (3) în funcţie de momentul achitării; (4)
în funcţie de proprietarul acţiunii.
(1) Clasificarea acţiunilor în funcţie de drepturile conferite. În funcţie de drepturile conferite – egale sau
diferite –, acţiunile se împart în două categorii: acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale. Astfel, potrivit art.14 alin.1
din Legea SA, societatea este în drept să plaseze acţiuni ordinare şi preferenţiale.
Acţiunea ordinară este acţiunea care conferă proprietarului ei dreptul la un vot în adunarea generală a
acţionarilor, dreptul de a primi o cotă-parte din dividende şi o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia
(art.14 alin.2 din Legea SA). Toate acţiunile ordinare ale societăţii vor avea valoare nominală egală.
Drepturile patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni ordinare pot fi realizate numai după satisfacerea tuturor
drepturilor patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni preferenţiale (art.14 alin.3 din Legea SA).
Acţiunea preferenţială este acţiunea care conferă proprietarului ei drepturi suplimentare faţă de proprietarul
acţiunii ordinare referitor la ordinea primirii dividendelor şi la cuantumul dividendelor, precum şi la ordinea primirii
unei părţi din bunurile societăţii care se distribuie în cazul lichidării ei (art.14 alin.4 din Legea SA). Aceste acţiuni
oferă investitorilor un risc mai mic decât acţiunile ordinare prin faptul ca ele conferă un drept de preferinţă fata de
acţiunile ordinare în ce priveşte dreptul la dividende şi în cazul lichidării. Statutul societăţii va trebui să prevadă în
mod concret drepturile suplimentare pe care le conferă proprietarului fiecare tip de acţiune preferenţială.
Acţiunile preferenţiale vor putea fi subscrise şi de fondatorii societăţii pe acţiuni, aceasta fiind singura
modalitate legală de a-i remunera pentru activitatea lor legată de constituirea societăţii.
Societatea este în drept să plaseze acţiuni preferenţiale cu dividende fixate sau nefixate (art.15 alin.2 din Legea
SA). În cazul acţiunilor preferenţiale cu dividende nefixate (în care nu este prevăzut cuantumul dividendelor),
proprietarii acestora vor avea prioritate la încasarea dividendelor faţă de deţinătorii de acţiuni ordinare. Dividendele
fixate se stabilesc prin statut într-o sumă fixată pe o acţiune sau în procent fixat faţă de valoarea nominală acţiunii.
Acţiunile preferenţiale cu dividende fixate pot fi cumulative, parţial cumulative sau necumulative.
Acţiunile cumulative acordă proprietarilor lor dreptul de a primi, printr-un singur vărsământ, toate dividendele
acumulate într-o anumită perioadă de timp sau dreptul de a primi dividende în următoarea perioadă dacă societatea
nu le-a plătit în perioada precedentă (art.15 alin.4 din Legea SA).
Acţiunile parţial cumulative dau dreptul de a primi o parte din dividendele acumulate, iar acţiunile necumulative
nu dau un asemenea drept (art.15 alin.5 din Legea SA).
 Dacă societatea plasează acţiuni preferenţiale de două sau mai multe clase 66, în statutul ei va trebui prevăzută
ordinea de plată a dividendelor anunţate (art.15 alin.8 din Legea SA).
Acţiunea preferenţială cu dividente fixate nu dă drept de vot proprietarului ei. El va putea, totuşi, participa la
discutarea chestiunilor de pe ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor, fără, însă, a putea să şi voteze. Totuşi,
legea recunoaşte titularilor acţiunilor preferenţiale cu dividente fixate posibilitatea de a votă în anumite cazuri, când
adunarea generală a acţionarilor ia hotărâri asupra unor chestiuni care privesc modificarea drepturilor lor (art.25
alin.3 coroborat cu art.15 alin.6, art.25 alin.11 şi art. 49 alin.9 din Legea SA). Astfel, potrivit art.15 alin.6 din Legea
SA, titularii acţiunilor preferenţiale cu dividente fixate vor obţine dreptul de vot în cazul:
- neplăţii dividendelor fixate pe acţiunile cumulative sau parţial cumulative în decursul termenului stabilit de
statut. Dreptul la vot încetează după plata în întregime a dividendelor acumulate;
- luării de către adunarea generală a acţionarilor a hotărârii privind modificarea drepturilor proprietarilor de
acţiuni preferenţiale în legătură cu transformarea societăţii deschise în societate închisă, cu reorganizarea ori
lichidarea societăţii, cu emiterea suplimentară de acţiuni preferenţiale de altă clasă care dau proprietarilor lor
drepturi suplimentare faţă de proprietarii acţiunilor preferenţiale plasate, sau din alte motive prevăzute de legislaţia
cu privire la valorile mobiliare sau de statutul societăţii.
În acest din urmă caz, vor avea drept de vot şi titularii acţiunilor preferenţiale cu dividente nefixate (art.15 alin.7 din
Legea SA).
Acţiunea preferenţială dă proprietarului ei şi dreptul la primirea unei părţi din bunurile societăţii în cazul
lichidării acesteia într-un cuantum corespunzător valorii de lichidare a acestei acţiuni. Valoarea de lichidare a
acţiunii preferenţiale este stabilită în statutul societăţii şi poate depăşi valoarea ei nominală. Dacă în statut nu este
stabilită valoarea de lichidare a acţiunii preferenţiale, în caz de lichidare a societăţii, proprietarul acestei acţiuni are
dreptul la primirea unei părţi din bunurile societăţii în cuantum corespunzător valorii nominale a acţiunii (art.14
alin.6 şi 7 din Legea SA).
Dacă societatea plasează acţiuni preferenţiale de două sau mai multe clase, în statutul ei va trebui prevăzută
valoarea de lichidare a acţiunilor preferenţiale de fiecare clasă (art.15 alin.8 din Legea SA).
În final, menţionăm că, cota-parte de acţiuni preferenţiale nu poate depăşi 25% din capitalul social al societăţii
(art.14 alin.8 din Legea SA). Limita de 25% trebuie, să fie calculată, după părerea noastră, la data emiterii acţiunilor
şi raportată la întreg capitalul subscris, deoarece legea nu prevede că are în vedere capitalul vărsat. Prin stabilirea
acestei limite se urmăreşte împiedicarea transformării dreptului la dividend al celorlalţi acţionari într-un drept
iluzoriu şi încălcarea principiului fundamental conform căruia orice acţionar are dreptul la o parte din beneficii
(dividend) în schimbul contribuţiei sale la formarea capitalului social.
(2) Clasificarea acţiunilor în funcţie de modul lor de transmitere. După modul lor de transmitere valorile
mobiliare sunt de două feluri: la purtător şi nominative.
Acţiunile la purtător sunt acţiuni care nu au numele titularului menţionat în titlu. Potrivit art.3 din Legea PVM,
Registrul deţinătorilor de valori mobiliare la purtător nu se ţine, iar realizarea şi transmiterea drepturilor conferite de
ele nu necesita identificarea proprietarului acestor valori. În consecinţă, titular al acţiunii este posesorul ei căruia îi
aparţin şi drepturile aferente acţiunii pe care şi le va exercita. Transmiterea ei se face fără vreo formalitate de
înregistrare ori publicitate.
Acţiunile nominative sunt acţiuni care au înscris în titlu numele titularului. În titlu se menţionează numele,
prenumele şi domiciliul acţionarului sau, după caz, denumirea şi sediul acestuia. Aceste elemente de identificare
sunt înscrise şi în registrul acţionarilor societăţii. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate numai de
către titularul acţiunii.
Spre deosebire de Legea SA (art.11 alin.4) şi Legea PVM (art.4 alin.2) care prevăd că societatea pe acţiuni este
în drept să plaseze numai acţiuni nominative, Codul civil, modificând implicit dispoziţiile sus-menţionate, permite şi
emiterea de acţiuni la purtător.
Acţiunile pot fi nominative sau la purtător la alegerea acţionarilor, a căror voinţă se exprimă în actul constitutiv
(statut). Dispoziţiile codului stabilesc o prezumţie potrivit căreia, dacă felul acţiunilor nu este determinat prin actul
constitutiv, acestea vor fi considerate la purtător (art.160 alin.3 teza I şi a II-a din cod). Cu alte cuvinte, acţiunile de
drept comun sunt acţiunile la purtător, acţiunile nominative constituie excepţia şi este necesară o menţiune expresă
în actul constitutiv al societăţii pentru ca acţiunile să fie nominative.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin
înscriere în contul analitic deschis pe numele proprietarului lor (art.160 alin.3 teza a III-a din cod), cu respectarea
regulii conform căreia toate valorile mobiliare dintr-o clasă vor fi plasate în aceeaşi formă (art.11 alin3 din Legea
SA). Întrucât în ambele situaţii societatea este obligată să asigure înscrierea în registrul acţionarilor a unor informaţii
indiferent de forma acţiunilor, distincţia legală prezintă interes doar sub aspectul înscrisului cu valoare de probă şi
condiţiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească, şi anume, titlurile ce reprezintă acţiunile emise în formă
materială şi certificatul de acţiuni – pentru acţiunile plasate în formă dematerializată. Forma acţiunilor se stabileşte
de către societate şi se indică în hotărârea privind emisiunea acestora, adoptată de organul de conducere abilitat al
societăţii, iar în cazurile stabilite de legislaţie – şi în prospectul de emisiune a valorilor mobiliare şi/sau în actele

66
Prin clasă de acţiuni legea înţelege totalitatea acţiunilor cu aceleaşi caracteristici – acordare de drepturi egale, valoare nominală egală, dacă
aceasta este stabilită, aceeaşi formă şi acelaşi număr sub care se află înregistrate în Registrul de stat al valorilor mobiliare (art.15 alin.1 din Legea
SA).
constitutive ale societăţii. Forma acţiunilor poate fi schimbată prin decizia organului de conducere al societăţii, care
a adoptat hotărârea de a le emite, dar numai cu acordul majorităţii deţinătorilor de acţiuni de clasa respectivă şi după
înregistrarea deciziei la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Subliniem că, de lege lata, nu există, ca în legislaţia altor state (de exemplu, Franţa) posibilitatea de a emite
acţiuni la purtător în formă dematerializată. Acest fapt este de natură să creeze anumite probleme în practică. Astfel,
menţionăm că, de regulă, în statele unde sunt reglementate ambele tipuri de acţiuni, acţiunile la purtător sunt emise
de societăţile mari pe acţiuni, deoarece prezintă avantajul cesibilităţii mult mai mari în comparaţie cu cele
nominative, în schimb, acţiunile nominative sunt caracteristice societăţilor mai mici, cu capitaluri mai reduse, şi care
au un număr mai mic de acţionari. În aceste condiţii acţiunile la purtător, fiind în număr foarte mare, vor genera
costuri ridicate pentru a fi emise şi dificultăţi de manipulare, iar datorită cesibilităţii sporite sunt în pericol de a se
deteriora rapid. Apoi, riscul de a fi furate există în privinţa titlurilor la purtător, căci numai posesorul acestora este
prezumat a fi proprietarul lor. În consecinţă, considerăm că ar fi util, de lege ferenda, reglementarea posibilităţii ca şi
acţiunile la purtător să poată fi emise în formă dematerializată, prin înscriere în cont. În plan practic,
dematerializarea şi utilizarea sistemelor electronice de înregistrare şi tranzacţionare vor fi de natură să înlăture
dificultăţile de manipulare a titlurilor de valoare, care vor deveni tot mai mari pe măsura creşterii numărului
acţiunilor la purtător.
Acţiunile din aceeaşi clasă trebuie emise într-o singură formă (art.4 alin.2 din Legea PVM).
Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor la purtător se realizează prin simpla tradiţiune a titlului
(acţiunii), iar dreptul trece la cumpărător din momentul transmiterii titlului, dacă contractul nu prevede altă condiţie.
Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative se realizează, în modul stabilit de legislaţia
cu privire la valorile mobiliare, prin intermediul dispoziţiei de transmitere (în cazul în care evidenta acţiunilor se ţine
în registrul acţionarilor) sau prin intermediul dispoziţiei date deţinătorului nominal (în cazul în care evidenta
acţiunilor o ţine deţinătorul nominal care este un profesionist la piaţa valorilor mobiliare ce deţine, în numele său,
valori mobiliare din însărcinarea proprietarilor de valori mobiliare 67), perfectate în conformitate cu cerinţele stabilite
de către CNVM (art.26 alin.2 din Legea PVM). În aceste cazuri, dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative
nematerializate trece la cumpărător din momentul efectuării înscrierii pe contul lui personal în registru (în cazul în
care evidenta acţiunilor se ţine în registrul acţionarilor) sau în documentele de evidenţă ale deţinătorului nominal (în
cazul în care evidenta acţiunilor o ţine deţinătorul nominal) (art.26 alin.5 din Legea PVM). Dreptul de proprietate
acţiunilor nominative materializate trece la cumpărător fie din momentul eliberării titlului care atesta dreptul de
proprietate asupra acţiunilor, după efectuarea înscrierii pe contul personal al cumpărătorului (în cazul în care
evidenta acţiunilor se ţine în registrul acţionarilor), fie din momentul efectuării înscrierii respective pe contul
personal al cumpărătorului în registru, după ce îi transmite deţinătorului nominal, al cărui client este cumpărătorul,
titlul ce reprezintă acţiunile (în cazul în care evidenta acţiunilor o ţine deţinătorul nominal) (art.26 alin.6 din Legea
PVM).
În doctrina străina s-a discutat problema dacă înscrierea transmiterii acţiunilor în registrul acţionarilor (sau
documentele de evidenţă ale deţinătorului nominal) priveşte numai stabilirea proprietăţii faţă de societate şi terţi sau
şi raporturile dintre părţile contractante. Cu alte cuvinte, se pune întrebarea dacă vânzarea unei acţiuni nominative
este valabilă între părţi şi faţă de creditorii lor prin simplul consimţământ al părţilor, iar înscrierea este cerută numai
pentru ca vânzarea să fie opozabilă societăţii emitente, sau înscrierea este o condiţie privind transmiterea dreptului
de proprietate? Considerăm că din formularea textelor legale (art.26 alin.2, 5, 6 din Legea PVM) rezultă fără
echivoc că formalitatea înscrierii în registru este o condiţie privind transmiterea dreptului de proprietate asupra
acţiunilor nominative şi nu doar o condiţie de publicitate pentru opozabilitatea transmiterii. Menţionăm că interesul
transferului acţiunilor nominative prin menţiunea în registru este protejarea societăţii, a acţionarilor şi a creditorilor
sociali.
(3) Clasificarea acţiunilor în funcţie de momentul achitării. Potrivit art.12 alin.2 din Legea SA, prin statutul
societăţii se vor stabili acţiunile autorizate spre plasare şi acţiunile plasate de societate.
Acţiuni autorizate spre plasare sunt acţiunile stabilite de adunarea constitutivă sau de adunarea generală a
acţionarilor societăţii, înregistrate în Registrul de stat al valorilor mobiliare şi în limita claselor şi numărului cărora
societatea este în drept să emită acţiuni suplimentare (art.12 alin.3 din Legea SA).
Acţiunile plasate sunt acţiunile achitate în întregime de primii lor achizitori (subscriitori), înregistrate în
Registrul de stat al valorilor mobiliare şi în registrul acţionarilor societăţii (art.12 alin.4 din Legea SA).
(4) Clasificarea acţiunilor în funcţie de proprietarul acţiunii. În legislaţie se mai face distincţie între acţiunile
aflate în circulaţie şi acţiunile de tezaur.
Acţiunile aflate în circulaţie sunt acţiunile plasate de societate ce aparţin persoanelor fizice sau juridice în
calitate de acţionari.
Acţiunile de tezaur sunt acţiunile dobândite de societatea pe acţiuni emitentă de la acţionarul său (art.162 alin.1
din cod).
Acţiunile de tezaur nu constituie capital propriu al societăţii, nu dau dreptul la vot în adunarea generală a
acţionarilor, dreptul la primirea dividendelor şi a unei părţi din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia (art.162
alin.8 din cod).

67
Calitatea de deţinător nominal o pot avea depozitarii (în cazul acţiunilor deponenţilor lor), brokerii şi managerii fondurilor de investiţii, precum
şi companiile fiduciare (în cazul acţiunilor clienţilor lor).
 5. Drepturile acţionarilor. Acţionarul este un membru al societăţii pe acţiuni, deţinătorul unui titlu negociabil,
prin a cărui transmitere se produc permanente transformări în componenţa structurală a societăţii. Legea defineşte
acţionarul ca fiind persoana care a devenit proprietar al unei sau al mai multor acţiuni ale societăţii în modurile
stabilite de legislaţie (art.24 alin.1 din Legea SA).
Societatea pe acţiuni aparţine acţionarilor, iar drepturile lor sunt reprezentate de acţiuni emise de societate în
favoarea fiecărui acţionar în schimbul unei sume în numerar sau în schimbul unor active oferite de fiecare acţionar,
acestea urmând să fie utilizate de societate pe parcursul desfăşurării activităţii sale. Dar, societatea pe acţiuni are
personalitate juridică şi este un subiect de drept distinct de persoana acţionarilor, fiecare având propriul patrimoniu.
Acţionarul nu devine proprietar al patrimoniului societăţii, ci dobândeşte doar un drept de creanţă asupra acestui
patrimoniu în limita acţiunilor deţinute (art.24 alin.4 din Legea SA). În consecinţă, acţionarii nu vor răspunde pentru
obligaţiile societăţii şi vor suporta riscul pierderilor doar în limita valorii acţiunilor ce le aparţin (art.24 alin.3 din
Legea SA). Distincţiile între patrimoniul societăţii şi cele ale acţionarilor sunt în cazul societăţii pe acţiuni atât de
pregnante încât se consideră că acţionarii au drepturi împotriva societăţii şi obligaţii faţă de ea.
Prin drepturi ale acţionarilor se înţeleg prerogativele conferite acestora de lege şi de actul constitutiv al
societăţii, în temeiul cărora pot pretinde societăţii şi altor persoane o anumită conduită, constând în acţiuni sau
abstenţiuni, folosind la nevoie forţa de constrângere a statului, pe calea acţionării în justiţie.
Potrivit art.161 alin.2 din cod şi art.25 din Legea SA, acţiunea conferă titularului următoarele drepturi principale:
(a) dreptul de a participa la conducerea societăţii (dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor; dreptul de
vot, cu excepţia acţiunilor fără drept de vot; dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii); (b) dreptul la
informare; (c) dreptul la dividende; (d) dreptul de a înstrăina acţiunile deţinute; (e) dreptul de a cere societăţii
răscumpărarea acţiunilor deţinute; (f) dreptul asupra părţii cuvenite din valoarea bunurilor societăţii la lichidarea
acesteia. Menţionăm că acţionarii vor putea avea şi alte drepturi prevăzute de lege (de exemplu, drepturi suplimentare
ale acţionarilor care deţin un pachet de acţiuni prevăzute de art.167, 168 din cod) sau actul constitutiv (de exemplu,
dreptul de preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare).
Drepturile acţionarilor sunt guvernate de două principii: principiul egalităţii de tratament între acţionarii care
deţin acţiuni din aceeaşi clasă şi principiul indivizibilităţii acţionarilor, în sensul că o singură şi aceeaşi persoană
trebuie să valorifice drepturile derivate din acţiuni, chiar dacă acestea sunt proprietatea mai multor persoane. Astfel,
potrivit art.161 alin.7 din cod, dacă o acţiune este deţinută de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur
acţionar şi îşi exercită drepturile prin reprezentant.
Doctrina clasifică drepturile acţionarilor în drepturi nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale.
Drepturile nepatrimoniale ale acţionarilor sunt: dreptul de a participa la adunarea generală, dreptul de vot,
dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii, dreptul de a fi informat, dreptul la apărarea intereselor
legitime etc.
(a) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept îl au toţi acţionarii societăţii, chiar dacă, din
anumite motive (de exemplu, deţin acţiuni preferenţiale fără drept de vot sau când există conflict de interese cu
privire la problemele supuse dezbaterii), ei nu pot participa la luarea hotărârilor. Astfel, potrivit art.25 alin.2 din
Legea SA, acţionarul deţinător de acţiuni care nu dau dreptul la vot poate participa la discutarea chestiunilor de pe
ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor. De asemenea, acţionarii în privinţa cărora există un conflict de
interese cu privire la problemele supuse dezbaterii sunt obligaţi să se abţină de la vot, însă vor putea participa la
adunare.
Lista acţionarilor care au dreptul să participe la adunare se întocmeşte de persoana care ţine registrul
acţionarilor societăţii şi cuprinde toţi acţionarii care sunt incluşi în registrul acţionarilor la data de referinţă fixată de
consiliul societăţii, care însă nu va putea preceda data luării deciziei de convocare a adunării generale ordinare a
acţionarilor şi nu poate depăşi termenul de 45 de zile înainte de ţinerea ei 68 (art.54 alin.1 şi 2 din Legea SA). Prin
stabilirea unei date de referinţă se urmăreşte în primul rând identificarea acţionarilor care au dreptul de a participa la
adunarea generală în raport de o dată stabilită în mod unitar pentru toţi acţionarii, în lipsa unei asemenea date unice,
este aproape imposibil de stabilit căror acţionari le va fi notificată convocarea adunării generale. Lista acţionarilor
astfel stabilită va putea fi modificată numai în cazurile prevăzute de art.54 alin.5 din Legea SA. Dispoziţiile
menţionate urmăresc asigurarea respectării dreptului de participare la adunarea generală a tuturor acţionarilor,
inclusiv a celor care au achiziţionat acţiuni cu puţin timp înainte de ţinerea adunării.
În contextul precizărilor de mai sus, care se aplică în mod evident numai deţinătorilor de acţiuni nominative se
pune problema modalităţii în care vor putea participa la adunările generale deţinătorii acţiunilor la purtător, cu atât
mai mult cu cât codul care a prevăzut posibilitatea emiterii unor asemenea acţiuni nu conţine nici o dispoziţie în
acest sens. Fără a putea oferi un răspuns la această întrebare, exemplificăm prin soluţia adoptată de legea din
România care prevede obligativitatea depunerii acţiunilor la purtător de către posesorii lor în anumite locuri indicate
în actul constitutiv sau în înştiinţarea de convocare. Prin această procedură se urmăreşte dovada proprietăţii asupra
acelor acţiuni, ceea ce, pe de o parte, permite deţinătorului acţiunilor să participe în mod valabil la adunarea
generală, iar, pe de altă parte, permite să se verifice ponderea pe care o are acţionarul respectiv în totalul voturilor.

68
Deoarece legea se referă expres la adunările generale ordinare, rezultă per a contrario că în cazul adunărilor generale extraordinare lista
acţionarilor care au dreptul să participe la adunare se poate întocmi cu mai puţin de 45 de zile înainte de ţinerea ei. Această concluzie se impune
cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, adunarea generală extraordinară trebuie să se întrunească în mai puţin de 30 de zile de la data
primirii de către societate a cererii de a ţine o astfel de adunare.
Totodată, prin verificările făcute, se poate preveni accesul la adunare al unor persoane care nu au calitatea de
participanţi şi care ar putea tulbura deliberările şi se poate împiedica crearea unor majorităţi fictive.
(b) Dreptul de vot. Dreptul de vot în adunarea generală pe care îl conferă acţiunea este un drept esenţial, de
natură socială, în absenţa căruia acţionarul nu îşi poate apăra interesele proprii şi nu îşi poate exercita dreptul de a
participa la conducerea societăţii. În mod excepţional, legea permite crearea anumitor acţiuni fără drept de vot –
acţiuni preferenţiale, în schimbul unor avantaje de natură economică, însă nici în aceste cazuri suprimarea dreptului
la vot nu este totală, titularul unor asemenea acţiuni obţinând acest drept în situaţiile prevăzute de Legea SA (de
exemplu, art.15 alin.6 şi 7) sau de actul constitutiv al societăţii.
Dreptul la vot, dat de acţiunea cu drept de vot, nu poate fi limitat, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de
lege, dispoziţiile care îl reglementează fiind imperative. O astfel de restrângere legală a dreptului de vot o întâlnim,
de exemplu, în cazul tranzacţiilor cu conflict de interese când acţionarul interesat în efectuarea tranzacţiei trebuie să
se abţină de la vot (art.86 alin.6 din Legea SA) sau în situaţiile prevăzute de art.61 alin.6 din Legea SA, care
reglementează cazurile în care persoanele cu funcţii de răspundere ale societăţii ce deţin acţiuni sau îi reprezintă pe
alţi acţionari nu au drept de vot. Există şi situaţia particulară a cumpărării de către societate a propriilor acţiuni
(acţiuni de tezaur), când, obiectiv, votul corespunzător acestor acţiuni nu poate fi exercitat (art.162 alin.8 din cod).
O acţiune cu drept de vot conferă titularului ei un vot, conform principiului “o acţiune cu drept de vot – un vot”
(art.61 alin.4 din Legea SA). Singurele excepţii de la principiul proporţionalităţii votului sunt cele înscrise în art.61
alin.5 din Legea SA, conform căruia acţionarul are dreptul să voteze numai cu acel număr de acţiuni care nu
depăşeşte limita stabilită de legislaţie, şi art.66 alin.7 din Legea SA – în cazul alegerii consiliului societăţii prin vot
cumulativ.
(c) Dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii. Orice acţionar are dreptul de a fi ales în organele
de conducere ale societăţii (consiliul societăţii, organul executiv sau comisia de cenzori).
(d) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra desfăşurării activităţii societăţii.
Dreptul de a fi informat este unul dintre cele mai importante drepturi ale acţionarilor. Nu este vorba numai de
dreptul la informaţiile importante, ci şi de dreptul la informaţii oportune, corecte şi complete. Fără acestea acţionarul
nu îşi poate exercita cu discernământ nici un drept, nici chiar dreptul fundamental de a vota. Dreptul la informare se
exercită în condiţiile şi modalităţile prevăzute de art.170 din cod şi art.25 alin.1 lit.b) şi c), precum şi art.91 şi 92 din
Legea SA.
(e) Dreptul la apărarea intereselor legitime. Acţionarii sunt în drept, în modul stabilit de legislaţie, să sesizeze
organele de conducere ale societăţii şi/sau Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi/sau instanţa judecătorească
(art.28 alin.2 din Legea SA).
În afară de drepturile nepatrimoniale fundamentale, enumerate mai sus, legea acordă acţionarilor care deţin un
anumit pachet de acţiuni şi unele drepturi suplimentare (art.167, 168 din cod şi art.26 din Legea SA). Mai
menţionăm că, actul constitutiv al societăţii poate acorda şi alte drepturi suplimentare decât cele prevăzute de lege.
Drepturile patrimoniale ale acţionarilor sunt: dreptul la dividende, dreptul de a înstrăina, gaja sau pune în
administrare fiduciară acţiunile deţinute, dreptul de preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare şi asupra
acţiunilor societăţii închise înstrăinate de ceilalţi acţionari, dreptul de a cere răscumpărarea de către societate a
acţiunilor deţinute, dreptul asupra bunurilor rezultate din lichidare.
(a) Dreptul la dividende. Scopul principal urmărit de acţionar prin achiziţionarea de acţiuni este obţinerea unui
profit sub formă de dividende. Potrivit art.25 alin.1 lit.d) din Legea SA, acţionarul are dreptul să primească
dividendele anunţate în corespundere cu clasele şi proporţional numărului de acţiuni care îi aparţin. Dividendele se
raportează proporţional valorii nominale, a numărului şi claselor de acţiuni deţinute de acţionar. Menţionăm că
deţinătorii de acţiuni preferenţiale obţin dividende înaintea deţinătorilor de acţiuni ordinare (art.14 alin.5 din Legea
SA), fără însă a exista posibilitatea să li se garanteze de către societate plata de dividende (art.48 alin.3 din Legea
SA). Astfel, chiar şi în cazul în care societatea a realizat un profit, adunarea generală a acţionarilor sau, după caz,
consiliul societăţii vor putea lua hotărârea de a repartiza profitul în alte scopuri decât plata dividendelor (de
exemplu, pentru investiţii).
Dividendele se plătesc, de regulă, anual, legea prevăzând, însă, şi posibilitatea plăţii unor dividende
intermediare. Astfel, conform art.48 alin.2 şi 5 din Legea SA, societatea are dreptul să plătească dividende
intermediare (trimestriale, semestriale) şi anuale pe acţiunile aflate în circulaţie, iar, potrivit art.49 alin.1 din lege,
decizia cu privire la plata dividendelor intermediare se va lua de consiliul societăţii, iar hotărârea cu privire la plata
dividendelor anuale – de adunarea generală a acţionarilor, la propunerea consiliului societăţii, fără, însă, a putea
stabili dividende mai mari decât cele propuse de consiliu. Precizăm, totuşi, că plata dividendelor intermediare este
posibilă numai într-un conjunctură economică şi de afaceri stabilă, fără fluctuaţii prea mari, în caz contrar societatea
riscând să plătească dividende pentru un semestru sau trimestru în care a realizat profit, iar la sfârşitul anului să
înregistreze pierderi sau un profit sub mărimea dividendelor acordate.
În scopul asigurării unei stabilităţi financiare a societăţii şi a protejării drepturilor creditorilor sociali, prin lege
se stabilesc anumite restricţii şi limitări în ceea ce priveşte distribuţia de dividende. Astfel, potrivit art.48 alin.5 din
Legea SA, societatea nu este în drept să ia hotărâre cu privire la plata dividendelor: (a) până la răscumpărarea
acţiunilor la cererea acţionarilor în cazurile prevăzute de lege; (b) dacă, la data luării hotărârii cu privire la plata
dividendelor, societatea este insolvabila sau plata dividendelor va duce la insolvabilitatea ei; (c) dacă valoarea
activelor nete, conform ultimului bilanţ al societăţii, este mai mică decât capitalul ei social sau va deveni mai mică
în urma plăţii dividendelor; (d) pe acţiunile ordinare dacă nu s-a hotărât cu privire la plata dividendelor pe acţiunile
preferenţiale; (e) pe orice acţiuni dacă nu s-a hotărât cu privire la plata dobânzii pe obligaţiuni.
Determinarea acţionarilor care au dreptul la dividende se face în conformitate cu art.49 alin.4 din Legea SA.
Astfel, în lista acţionarilor care au dreptul să primească dividende intermediare vor fi înscrişi acţionarii şi deţinătorii
nominali de acţiuni înregistraţi în registrul acţionarilor cel mai târziu cu 15 zile până la luarea hotărârii cu privire la
plata dividendelor intermediare, iar în lista acţionarilor care au dreptul să primească dividende anuale vor fi înscrişi
acţionarii şi deţinătorii nominali de acţiuni înregistraţi în registrul menţionat la data la care se întocmeşte lista
acţionarilor care au dreptul să participe la adunarea generală, dată fixată de consiliul societăţii, care, însă, nu poate
preceda data luării deciziei de convocare a adunării generale ordinare a acţionarilor şi nu poate depăşi termenul de
45 de zile înainte de ţinerea ei. Subliniem faptul că nici în acest caz, Legea SA sau codul nu prevăd modalitatea de
încasare a dividendelor aferente acţiunilor la purtător, iar pentru o posibilă soluţie facem trimitere la considerentele
exprimate cu ocazia analizei problemei similare a dreptului de participarea la adunarea generală a deţinătorilor de
acţiuni la purtător.
Deşi, de regulă, dividendele sunt plătite cu mijloace băneşti, nimic nu se opune ca acestea să fie distribuite prin
acţiuni sau alte bunuri destinate consumului populaţiei civile, a căror circulaţie nu este interzisă sau limitată de
actele legislative, dacă acest lucru este prevăzut în actul constitutiv al societăţii. Pentru cazul în care dividendele
sunt plătite în acţiuni, legea stabileşte regula, conform căreia dividendele pe acţiunile de aceeaşi clasă pot fi plătite
cu acţiuni de altă clasă numai în temeiul unei hotărâri aparte a acţionarilor care deţin acţiuni de clasa dată, luată cu
votul a unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin trei pătrimi din aceste acţiuni, şi confirmată prin
hotărârea adunării generale a acţionarilor (art.49 alin.9 din Legea SA).
Obligaţiile societăţii referitoare la plata dividendelor apar la data anunţării hotărârii cu privire la plata lor (art.48
alin.4 din Legea SA). Din acest moment, dreptul la dividende încetează să mai fie un drept social, el devenind un
drept de creanţă individual al acţionarului faţă de societate, cu toate consecinţele ce decurg din acest drept. Tot de la
această dată, suma care revine acţionarului nu mai face parte din patrimoniul societăţii. În consecinţă, dacă
societatea este declarată în stare de faliment, el se poate înscrie, cu valoarea dividendelor, alături de ceilalţi creditori,
la masa debitoare.
Termenul de plată a dividendelor se stabileşte de consiliul societăţii în conformitate cu statutul societăţii, însă
nu poate fi mai mare de 3 luni de la data luării deciziei cu privire la plata lor (art.49 alin.10 din Legea SA).
(b) Dreptul de a înstrăina, gaja sau pune în administrare fiduciară acţiunile. Dreptul de proprietate asupra
acţiunilor aparţine acţionarului, acest drept putând fi transferat, gajat sau trecut asupra succesorilor. Codul civil
prevede expres doar dreptul acţionarului de a înstrăina acţiunile deţinute (art.166 alin.1), însă dispoziţiile codului
trebuie completate cu cele ale legii speciale conform cărora “acţionarul are dreptul să înstrăineze acţiunile care îi
aparţin, să le pună în gaj sau în administrare fiduciară” (art.25 alin.1 lit.e) din Legea SA).
Precizăm că acţiunile emise de societate pot fi grevate cu obligaţii de gaj în temeiul unui contract de gaj ce se
perfectează în scris şi cu respectarea condiţiilor stabilite de art.460 Cod civil şi art.28 din Legea PVM, a căror
neîndeplinire atrage nulitatea contractului de gaj cu toate consecinţele generate de acest fapt, prevăzute de legislaţie.
Acţiunile gajate nu dau creditorului gajist dreptul de a participa ca acţionar la adunările generale, dreptul de
participare şi de vot fiind exercitate de către acţionar (art.460 alin.3 din cod). Este absolut firesc să fie aşa, de vreme
ce drepturile menţionate sunt nişte drepturi intangibile ale acţionarului, iar creditorul gajist rămâne o persoană
străină de societate; singurul drept pe care îl conferă gajul este ca, în cazul în care acţionarul debitor nu plăteşte
datoria, creditorul să provoace vânzarea acţiunilor gajate şi să se îndestuleze cu prioritate din preţul acestora.
În final, menţionăm că orice grevare cu sarcini (sechestru, gaj, etc.) a acţiunilor trebuie înscrisă în registrul
acţionarilor într-o rubrică specială (art.164 alin.4 din cod).
(c) Dreptul de preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare şi asupra acţiunilor societăţii închise
înstrăinate de ceilalţi acţionari.
Acţionarul care deţine acţiuni cu drept de vot sau alte valori mobiliare ale societăţii care pot fi convertite în
acţiuni cu drept de vot are drept de preemţiune asupra acţiunilor cu drept de vot plasate public sau asupra altor valori
mobiliare ale societăţii care pot fi convertite în acţiuni cu drept de vot, dacă acest drept este prevăzut de statutul
societăţii sau de decizia de emitere a acţiunilor cu plasare publică (art.25 alin.10 din Legea SA). Acţionarii au drept
de preemţiune la procurarea acţiunilor emisiunii noi, acest drept exercitându-se proporţional numărului de acţiuni
care le aparţin la momentul adoptării hotărârii privind emisiunea acţiunilor. Prin lege nu se stabileşte un termen în
interiorul căruia acţionarii ar trebui să-şi exercite dreptul de preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare. În
acest caz, dacă termenul nu este precizat în actul constitutiv al societăţii, adunarea generală a acţionarilor sau, după
caz, consiliul societăţii va hotărî care va fi acesta, acţionarii fiind obligaţi să respecte acest termen pentru exercitarea
dreptului lor de preemţiune. După expirarea termenului, acţiunile vor putea fi subscrise de public.
Înstrăinarea acţiunilor unei societăţi închise este supusă unei proceduri speciale, reglementată în art.27 din
Legea SA şi descrisă mai sus. Reamintim doar că, în societatea de tip închis, acţionarul este în drept să propună
acţiunile sale spre vânzare numai celorlalţi acţionari, care au un drept de preemţiune asupra acestora şi pe care îl pot
exercita în decurs de o lună de la data primirii ofertei acţionarului de către societate.
(d) Dreptul de a cere răscumpărarea de către societate a acţiunilor deţinute. Acţionarul are dreptul să ceară
răscumpărarea acţiunilor ce îi aparţin, în cazurile prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii. Acţionarul
este în drept să ceară răscumpărarea acţiunilor care îi aparţin în cazul în care nu a fost informat sau nu i s-a permis
să participe la adunarea generală a acţionarilor la care s-au luat hotărâri cu privire la operarea în actul constitutiv al
societăţii a unor modificări ce limitează drepturile acţionarilor, inclusiv în legătură cu transformarea societăţii
deschise în societate închisă, sau cu privire la efectuarea de către societate a unei tranzacţii de proporţii sau cu
privire la reorganizarea societăţii ori în cazul în care el a votat împotriva luării unor astfel de hotărâri şi a cerut ca
acest fapt să fie consemnat în procesul-verbal al adunării generale şi în lista acţionarilor care au dreptul să ceară
răscumpărarea acţiunilor ce le aparţin (art.166 alin.3 din cod şi art.79 alin.2 şi 3 din Legea SA). Menţionăm că
acţionarul nu este în drept să ceară răscumpărarea acţiunilor ce îi aparţin în cazul în care s-a luat hotărârea de
lichidare a societăţii sau dacă acţiunile date au fost incluse în listingul bursei de valori (art.166 alin.4 din cod şi
art.79 alin.8 din Legea SA).
(e) Dreptul asupra bunurilor rezultate din lichidare. La încetarea existenţei societăţii, acţionarii au dreptul să
primească partea ce li se cuvine în urma lichidării societăţii (art.115 alin.1 lit.d) din cod şi art.25 alin.1 lit.g) din
Legea SA). Trebuie precizat însă că acest drept poate fi valorificat numai după ce au fost achitate toate datoriile faţă
de creditorii societăţii şi numai dacă a mai rămas un sold activ.
La repartizarea bunurilor se va ţine cont de clasele acţiunilor deţinute (art.98 din Legea SA). Ca şi în cazul
repartizării dividendelor, deţinătorii de acţiuni preferenţiale au prioritate faţă de deţinătorii de acţiuni ordinare la
obţinerea cotei din bunurile societăţii ce se distribuie în cazul lichidării ei.
Pe lângă drepturile enumerate mai sus, expres prevăzute de Legea privind societăţile pe acţiuni, acţionarii vor
putea să exercite orice alte drepturi prevăzute de actul constitutiv al societăţii, care nu vin în contradicţie cu
reglementările legale în domeniu (de exemplu, dreptul prioritar de a procura bunurile sau serviciile societăţii).
Drepturile conferite de acţiuni se realizează în cazul acţiunilor nominative emise în formă materializată de
persoana indicată în titlu respectiv, la prezentarea acestuia de către deţinător sau de către persoana împuternicită de
acesta, iar în cazul acţiunilor nominative emise în formă nematerializată – de persoana indicată în registrul
acţionarilor (art.27 alin.1 din Legea SA). În ceea ce priveşte acţiunile la purtător, drepturilor conferite de acestea vor
fi exercitate de către posesorul titlului (acţiunii).
6. Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale acţionarilor. Problematica apărării drepturilor acţionarilor
este în contextul actual de o importanţă deosebită, cu atât mai mult cu cât orice drept subiectiv care nu este însoţit de
mijloace procesuale de apărare accesibile şi eficiente îşi pierde din atractivitate. Problematica în discuţie comportă o
anumită specificitate determinară de particularităţile relaţiilor sociale din cadrul societăţilor pe acţiuni. Astfel, în
societăţile pe acţiuni interesele acţionarului sunt valorificate atât direct – prin exercitarea de către acesta a
drepturilor ce îi aparţin, cât şi mediat – prin activitatea societăţii a cărui membru este. În acest context, nu e deloc
dificil de imaginat o multitudine de cazuri în care interesele unui acţionar ar intra în conflict nu numai cu interesele
altui acţionar ci şi cu cele ale societăţii în general. Pentru exemplificare putem menţiona situaţiile când adunarea
generală urmează să hotărască asupra reinvestirii profitului şi neacordării de dividende, modificării drepturilor
conferite de acţiunile dintr-o anumită clasă, convertirea valorilor mobiliare ale societăţii, fuziunii sau reorganizării
acesteia etc. Un aspect important în prevenirea şi soluţionarea problemelor ce ţin de satisfacerea intereselor
acţionarilor îl reprezintă realizarea unei corelări echitabile între interesele acţionarilor majoritari şi cele ale
acţionarilor minoritari, inclusiv protejarea acestora din urmă de abuzurile şi arbitrarul “majorităţii”.
Legea SA şi legislaţia cu privire la valorile mobiliare cuprind o serie de dispoziţii menite să apere drepturile şi
interesele legitime ale acţionarilor minoritari împotriva unor eventuale abuzuri venite din partea acţionarilor
majoritari. Aceste dispoziţii asigură protejarea intereselor acţionarilor minoritari pe două căi distincte: pe de o parte,
este stabilit un mecanism eficient de participare la adoptarea deciziilor în cadrul societăţii care să ţină cont, în
măsura posibilităţilor, de interesele tuturor acţionarilor, iar, pe de altă, acţionarului nemulţumit de adoptarea unor
decizii care îi afectează interesele i se oferă posibilitatea de a se retrage din societate cu obligarea acesteia din urmă
la răscumpărarea acţiunilor deţinute.
În prima categorie includem dispoziţiile care reglementează dreptul acţionarului de a participa la adunarea
generală, precum şi obligativitatea de a supune votului acesteia orice măsură capabilă să aducă atingere drepturilor
şi intereselor legitime ale oricărui acţionar. Astfel, una din cele mai importante garanţii împotriva abuzurilor de orice
fel în legătură cu drepturile acţionarilor o reprezintă dispoziţia legală conform căreia drepturile acţionarilor date de
acţiunile de orice clasă pot fi modificate numai prin hotărârea adunării generale a acţionarilor, iar această hotărâre
este valabilă numai în cazul existenţei unei hotărâri aparte a acţionarilor care deţin acţiuni de clasa dată, luată cu
votul a unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin trei pătrimi din aceste acţiuni (art.25 alin.11 din Legea
SA). În literatura de specialitate s-a discutat dacă majoritatea cerută de lege va putea să dispună nestânjenită chiar cu
privire la acele drepturi ale acţionarilor care au fost socotite de aceştia esenţiale pentru intrarea în societate? Fără a
intra în detaliile frământărilor iscate de această problemă în literatura de specialitate, vom arăta că se consideră în
mod unanim că există o serie de drepturi intangibile ale acţionarilor, un minimum de drepturi prezumate a constitui
însăşi cauza intrării acestora în societate, drepturi ce nu pot fi modificate. Iată care sunt, potrivit doctrinei, aceste
drepturi inderogabile: (a) dreptul la dividend şi de a participa la împărţirea finală a patrimoniului social, prin
lichidare; (b) dreptul de a lua parte la administrarea societăţii, prin participarea la formarea voinţei sociale; cu alte
cuvinte este vorba despre dreptul de a participa la adunările generale, iar în cadrul acestora de a discuta problemele
de pe odinea de zi, de a vota, de a lua parte la numirea membrilor consiliului societăţii, comisiei de cenzori sau a
altor organe sociale speciale; (c) dreptul de a lupta împotriva hotărârilor adunărilor generale când acestea sunt
contrarii legii sau actului constitutiv şi dreptul de a controla gestiunea, când celelalte organe sunt deficiente, fie
adresându-se adunării generale, fie instanţelor judecătoreşti; (d) dreptul de a se retrage din societate atunci când
adunarea generală ia unele decizii grave privind viata societăţii; (e) dreptul acţionarului de a nu i se impune obligaţii
faţă de societate mai mari decât cele prevăzute în actele constitutive (astfel, adunarea generală nu poate impune
acţionarilor aporturi suplimentare faţă de cele la care s-au obligat; (f) dreptul la paritate de tratament, în sensul că
adunarea generală nu poate modifica raportul de egalitate dintre acţionari (de exemplu, prin emiterea unor acţiuni
numai pentru unii dintre acţionari, fără ca toţi să aibă vocaţie la acestea); (g) dreptul de a înstrăina acţiunile pe care
le deţine (singurele limitări a dreptului de înstrăinare a acţiunilor sunt prevăzute pentru societăţile pe acţiuni de tip
închis în art.27 din Legea SA. Aceste limitări fiind de strictă interpretare, adunarea generală nu va putea introduce în
statut aşa numitele clauze de agrement, în virtutea cărora acţionarul ar deveni prizonierul acţiunilor sale. De
asemenea, adunarea nu va putea, prin hotărâre, să împiedice pe un acţionar să înstrăineze acţiunile pe care le posedă.
Analizând drepturile expuse mai sus constatăm că acestea, în majoritate, sunt drepturi ce rezultă din dispoziţiile
legale, chiar dacă unele nu sunt consacrate în mod formal de un text de lege. Hotărârea adunării generale care ar
încălca aceste drepturi, implicit ar încălca legea, or, indiscutabil, atotputernicia adunării generale este limitată de
lege.
În cea de-a doua categorie includem dispoziţiile ce reglementează dreptul acţionarului de a se retrage din
societate atunci când nu este de acord cu anumite hotărâri a adunării generale cu obligaţia pentru societate de a-i
răscumpăra acţiunile pe care le deţine (art.166 alin.2-3 din cod şi art.79 alin.2 şi 3 din Legea SA). Un alt mecanism
menit să protejeze interesele acţionarilor minoritari este acela prin care se stabileşte obligativitatea pentru persoana
care a achiziţionat, de sine stătător sau împreună cu persoanele sale afiliate, acţiuni ale unei societăţii deschise
reprezentând un pachet de control, de a propune acţionarilor să-i vândă acţiunile cu drept de vot care le aparţin
(ofertă tender), propunere ce trebuie făcută în termen de 3 luni de la data înregistrării în registrul acţionarilor a
achiziţionării acestui pachetului de control (art.84 alin.5 din Legea SA şi art.21 din Legea PVM). Menţionăm că
noţiunea de “pachet de control” este în strânsă corelaţie cu noţiunea de “poziţie de control”, care potrivit art.3 din
Legea PVM, însemnă “exercitarea influenţei decisive asupra hotărârilor adoptate de către o persoană fizică sau
juridică”. Este normal ca deţinerea de către o persoană a unui pachet de control să fie de natură să afecteze interesele
acţionarilor minoritari din societate, de unde şi grija legiuitorului de a-i proteja pe aceştia din urmă.
Dar care sunt modalităţile procesuale de apărarea a drepturilor acţionarilor? Legislaţia conţine o dispoziţie
expresă în acest sens, şi anume, potrivit art.28 alin.2 din Legea SA, pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor
legitime, acţionarii sunt în drept, în modul stabilit de legislaţie, să sesizeze organele de conducere ale societăţii
şi/sau Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi/sau instanţa judecătorească. Această dispoziţie este completată de
prevederile art.59 alin.5 din Legea SA, conform cărora hotărârea luată de adunarea generală a acţionarilor contrar
cerinţelor legii sau ale actului constitutiv al societăţii poate fi atacată în justiţie de oricare dintre acţionari sau de o
altă persoană împuternicită, dacă: (a) acţionarul nu a fost înştiinţat, în modul stabilit de prezenta lege, despre data.
ora şi locul ţinerii adunării generale; (b) acţionarul nu a fost admis la adunarea generală fără temei legal; (c)
adunarea generala s-a ţinut tară cvorumul necesar; (d) hotărârea a fost luată asupra unei chestiuni care nu figura în
ordinea de zi a adunării generale sau cu încălcarea cotelor de voturi; (e) acţionarul a votat contra luării hotărârii ce îi
lezează drepturile şi interesele legitime; (f) drepturile şi interesele legitime ale acţionarului au fost grav încălcate în
alt mod. Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea prevederilor legii sau ale actului constitutiv vor fi, după
caz, fie aduse în concordanţă cu actele respective printr-o nouă hotărâre a adunării generale, adoptate cu respectarea
cerinţelor statutare şi legale, fie anulate de către instanţa judecătorească.
7. Reprezentarea acţionarilor. Cu excepţia dispoziţiei art.161 alin.7, potrivit căreia “dacă o acţiune este
deţinută de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi îşi exercită drepturile prin
reprezentant”, Codul civil nu cuprinde alte precizări referitoare la reprezentarea acţionarilor. Găsim, însă, asemenea
reglementări în legea specială. Astfel, potrivit legii, acţionarul este în drept, în temeiul mandatului sau contractului,
să cesioneze exercitarea drepturilor sale reprezentantului sau deţinătorului nominal de acţiuni 69 (art.25 alin.5 din
Legea SA).
În principiu, reprezentant al acţionarului poate fi orice persoană. Legiuitorul nostru stabileşte o singură restricţie
cu privire la calitatea de reprezentant, şi anume, aceea conform căreia persoanele cu funcţii de răspundere ale
societăţii, cu excepţia membrilor consiliului societăţii, nu pot fi reprezentanţi ai acţionarului (art.25 alin.8 din Legea
SA). Prin această interdicţie se urmăreşte, în principal, înlăturarea posibilităţii ca persoanele care exercită atribuţii de
dispoziţie în conducerea societăţii să influenţeze, prin acapararea unui număr mare de voturi, rezultatul deliberărilor
în adunarea generală a acţionarilor.
Deoarece Legea privind societăţile pe acţiuni nu cuprinde alte reguli speciale aplicabile reprezentării, se va da
eficienţă dispoziţiilor de drept comun din materia reprezentării.
Astfel, acţionarii, persoane fizice, care nu au capacitate legală de exerciţiu vor fi reprezentaţi de reprezentanţii
lor legali. În această categorie intră minorii până la 14 ani şi incapabilii. Minorii pot fi reprezentaţi de părinţi,
adoptatori sau tutore, iar incapabilii – de tutore (art.22 alin.1 şi art.24 alin.2 din cod). La rândul lor, reprezentanţii
legali vor putea mandata alte persoane să exercite drepturile de acţionar, caz în care suntem în prezenţa unei “duble
reprezentări”.

69
Deţinător nominal de acţiuni poate fi persoana care deţine acţiuni în temeiul unui contract sau un participant profesionist la piaţa valorilor
mobiliare care deţine, în numele său, acţiuni din însărcinarea proprietarilor de acţiuni sau a altor deţinători nominali, nefiind proprietar al
acţiunilor respective. Calitatea de deţinător nominal o pot avea depozitarii (în cazul acţiunilor deponenţilor lor), brokerii şi managerii fondurilor
de investiţii, companiile fiduciare (în cazul acţiunilor clienţilor lor). Deţinătorul nominal poate realiza drepturile conferite de acţiuni numai având
împuternicirile respective ale proprietarilor acestora (art.8 alin.5 din PVM).
 În ceea ce priveşte acţionarii, persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14 şi 18 ani şi
persoanele a căror capacitate de exerciţiu a fost limitată de instanţele judecătoreşti), aceştia îşi vor exercita drepturile
de acţionar, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor (art.21 alin.1 şi art.25 alin.2 din
cod).
Acţionarii, persoane juridice, vor fi reprezentate în exercitarea drepturilor lor de acţionar de către persoana
desemnată în acest sens de către organele de conducere în conformitate cu statutul persoanei juridice respective. Şi
reprezentanţii persoanei juridice pot da, la rândul lor, cu respectarea dispoziţiilor legii şi a actelor constitutive,
procură specială altor persoane pentru a exercita drepturile societăţii acţionare
Exercitarea drepturilor ce revin satului (comunei), oraşului (municipiului) sau raionului, în calitate de acţionar
al societăţii pe acţiuni, este de atribuţia primarului (art.38 pct.30), respectiv, preşedintelui comitetului executiv al
consiliului raional (art.67 lit.l) din Legea nr.186/1998 privind administraţia publică locală). Pe lângă regula instituită
de art.25 alin.7 din Legea SA potrivit căreia “statul poate avea doar un singur reprezentant într-o societate”,
exercitarea drepturilor conferite de acţiunile deţinute de stat comportă o serie de particularităţi ce sunt prevăzute în
Regulamentul cu privire la reprezentarea statului în societăţile economice aprobat prin H.G. nr.109/1999.
În sfârşit, orice acţionar cu capacitate deplină de exerciţiu poate delega exercitarea drepturilor sale unei alte
persoane printr-o procură specială ce va fi supusă, în principiu, regulilor generale aplicabile reprezentării (art.242-
257 din cod). Mandatarul poate fi un alt acţionar sau o persoană străină de societate. Nu pot fi mandatari, după cum
am arătat mai sus, persoanele cu funcţii de răspundere ale societăţii, cu excepţia membrilor consiliului societăţii.
Acţionarul este în drept să-1 înlocuiască oricând pe reprezentantul său ori pe deţinătorul nominal de acţiuni sau
să-i retragă împuternicirile, dacă actele legislative, contractul sau actul administrativ nu prevede altfel (art.25 alin.9
din Legea SA).
8. Obligaţiile acţionarilor. Deşi nici cu privire la obligaţiile acţionarilor Codul civil, spre deosebire de Legea
SA, nu conţine nici o dispoziţie expresă, existenţa acestora reiese din analiza unor texte privind societatea pe acţiuni.
Vom examina pe scurt, în cele ce urmează, principalele obligaţii ale acţionarilor.
(a) Obligaţia de a efectua plata vărsămintelor datorate. Principala obligaţie a acţionarului este aceea de a
efectua plata vărsămintelor datorate sau, cu alte cuvinte, de a achita valoarea nominală a acţiunilor subscrise.
Acţionarul se obligă prin contractul de societate sau printr-un acord cu societatea (în cazul subscripţiei acţiunilor
emisiunii suplimentare) şi este dator să-şi onoreze obligaţia asumată. Astfel, în cazul constituirii societăţii, dacă
fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, cofondatorii îl pot constrânge pe cale judecătorească,
cerând executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate, iar în cazul subscripţiei acţiunilor emisiunii
suplimentare, organele de conducere a societăţii vor decide fie urmărirea în justiţie a investitorilor (acţionarilor)
pentru vărsămintele datorate, fie adoptarea unei hotărâri privind refuzul de a încheia emisiunea acţiunilor şi
restituirea către investitori a mijloacelor pe care aceştia le-au depus în contul plăţii acţiunilor.
(b) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege. Astfel, potrivit art.29 alin.1 lit.a) şi b) din
Legea SA, acţionarul este obligat să informeze persoana care ţine registrul acţionarilor despre toate schimbările din
datele sale, introduse în registru şi să comunice în scris societăţii, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare şi
organului de stat care efectuează reglementarea antimonopolistă despre achiziţionarea de acţiuni ale societăţii
deschise în număr ce depăşeşte limita stabilită de legislaţie. De asemenea, conform art.29 alin.2 din Legea SA,
acţionarii persoane cu funcţii de răspundere ale societăţii deschise sunt obligaţi să comunice în scris societăţii şi
Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare despre toate tranzacţiile lor cu acţiunile societăţii, în modul prevăzut de
legislaţia cu privire la valorile mobiliare.
(c) Obligaţia de a nu se amesteca fără drept în administrarea societăţii. Potrivit legii, acţionarul nu este în
drept, fără împuterniciri speciale, să acţioneze în numele societăţii sau pe cauţiunea ori cu garanţia societăţii (art.25
alin.14 din Legea SA).
(d) Obligaţia de a respecta actele constitutive ale societăţii şi hotărârile adunării generale. Acţionarii sunt
ţinuţi să respecte prevederile statutare şi hotărârile adunării generale, dacă au fost luate cu respectarea procedurii
prevăzute de lege. Menţionăm că, hotărârile adunării generale sunt obligatorii atât pentru acţionarii care au fost
prezenţi la adunare, cat şi pentru cei absenţi. Totuşi, în cazul în care hotărârile adunării generale sunt contrare legii
sau actului constitutiv ele vor putea fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionari în condiţiile prevăzute de art.59
alin.5 din Legea SA.
(e) Obligaţia acţionarului de a suporta pierderile sociale până la concurenţa aportului său. Acţionarii nu vor
suporta pasivul social decât în limita aportului lor. Responsabilitatea acţionarilor, limitată la nivelul aporturilor, este
un principiu de bază al societăţilor de capitaluri.
În încheiere, menţionăm că, în cazul în care societăţii i-a fost cauzat un prejudiciu ca urmare a neexecutării sau
a executării necorespunzătoare de către acţionar a obligaţiilor ce-i revin, acesta va răspunde în faţa societăţii cu
mărimea prejudiciului cauzat (art.29 alin.3 din Legea SA).

Articolul 162. Dobândirea de acţiuni proprii (acţiunile de tezaur)

(1) Acţiunea de tezaur este acţiunea dobândită de societatea pe acţiuni emitentă de la acţionarul său.
 (2) Societatea pe acţiuni nu poate dobândi acţiuni proprii, nici direct, nici prin persoane care acţionează
în nume propriu, dar pe seama acestei societăţi, în afară de cazul în care adunarea generală a acţionarilor
hotărăşte altfel, cu respectarea dispoziţiilor prezentului articol.
(3) Valoarea acţiunilor proprii dobândite de societatea pe acţiuni, inclusiv a celor aflate în portofoliul său,
nu poate depăşi 10% din capitalul social subscris.
(4) Se pot dobândi numai acţiuni eliberate integral şi numai în cazul în care capitalul social subscris este
vărsat integral.
(5) Acţiunea proprie poate fi dobândită de societatea pe acţiuni doar din contul activelor care depăşesc
mărimea capitalului social şi a altor fonduri pe care societatea este obligată să le constituie şi din care nu se
permite să se plătească drepturile acţionarilor.
(6) Acţiunile proprii dobândite cu încălcarea dispoziţiilor alin.(2)-(5) vor fi înstrăinate în cel mult un an
de la data subscrierii lor. Acţiunile care nu au fost înstrăinate în acest termen vor fi anulate, societatea fiind
obligată să reducă corespunzător capitalul social.
(7) Restricţiile prevăzute la alin.(2) - (6) nu se aplica atunci când dobândirea de către societate a unui
număr determinat de acţiuni proprii, eliberate integral, se face în una din următoarele situaţii:
a) cu scopul de a reduce capitalul social, prin anularea unui număr de acţiuni proprii de o valoare
corespunzătoare reducerii;
b) pentru cedarea către personalul societăţii a unui număr de acţiuni proprii, în limitele şi în condiţiile
aprobate de adunarea generala a acţionarilor;
c) prin efectul succesiunii universale sau al fuziunii ori al unei hotărâri judecătoreşti pronunţate intr-o
procedură de urmărire silită împotriva unui debitor al societăţii;
d) cu titlu gratuit;
e) în scopul regularizării cursului acţiunilor proprii pe piaţa bursieră sau pe piaţa organizată
extrabursieră, numai cu avizul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
(8) Acţiunea de tezaur nu dă societăţii dreptul la vot în cadrul adunării generale a acţionarilor, dreptul la
dividend şi nici dreptul la o parte din patrimoniu în cazul lichidării societăţii.

1. Consideraţii generale. În principiu, orice persoană fizică sau juridică poate deţine în proprietate acţiuni ale
unei societăţi comerciale. Prin urmare, nimic nu se opune ca o societate pe acţiuni să fie acţionara unei alte societăţi.
Problema care însă s-a ridicat în doctrină este cea a admisibilităţii ca o societate pe acţiuni să devină proprietara
propriilor sale acţiuni? Dobândirea de către societate a acţiunilor proprii prezintă numeroase avantaje, dar şi
dezavantaje, ce au fost relevate de doctrina comercială. Astfel, s-a arătat că printr-o asemenea operaţiune s-ar oferi
posibilitatea societăţii de a susţine cursul propriilor acţiuni, prin cumpărarea acestora în cantitate mare, sau,
dimpotrivă să le facă să scadă, vânzând titlurile pe care le deţine în portofoliu. Pe de altă parte, se subliniază că
asemenea speculaţii, prin denaturarea valorii acţiunilor, ar putea fi catastrofale pentru depunători. S-a mai spus, de
asemenea, că dacă această posibilitate ar fi oferită, s-ar constitui un capital fictiv (autodeţinut) care nu ar mai
reprezenta o garanţie reală pentru creditorii sociali, că nu se poate accepta ca o societate să fie propriul ei acţionar,
nefiind admisibil ca o persoană să fie în acelaşi timp şi debitor şi creditor, etc.
Atitudinea legiuitorului nostru în această problemă este una cât se poate de flexibilă. Astfel, deşi se instituie
regula interzicerii dobândirii de către societate a propriilor sale acţiuni, se prevede şi posibilitatea derogării de la
această regulă prin hotărârea adunării generale a acţionarilor cu respectarea anumitor restricţii (art.162 alin.2 din
cod). Totodată, sub presiunea necesităţilor care pot apărea în activitatea cotidiană a societăţii, legiuitorul a prevăzut
şi o serie de excepţii de la regulă, când dobândirea propriilor acţiuni se poate face fără a se ţine seama de restricţiile
instituite în alin.2-5 ale art.162 din cod.
În concluzie, putem afirma că dobândirea de către societate a propriilor acţiuni este permisă: (a) restricţionat, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de alin.2-5 ale art.162 din cod şi (b) fără restricţii, în cazurile prevăzute de art.162
alin.7 din cod.
Acţiunile dobândite de societatea emitentă de la acţionarii săi sunt denumite de legiuitor acţiuni de tezaur
(art.162 alin.1 din cod). Este de observat că spre deosebire de concepţia promovată de Legea SA, Codul civil include
în sfera acţiunilor de tezaur orice acţiune plasată de societate dobândită (s.a.) de la acţionarul său şi nu doar acţiunile
achiziţionate sau răscumpărate. Altfel spus, vor fi considerate acţiuni de tezaur şi cele dobândite de societate ca efect
al unei succesiuni sau cu titlu gratuit.
Dacă legislaţia nu prevede altfel, acţiunile de tezaur vor fi trecute în inventarul societăţii.
Acţiunea de tezaur nu dă societăţii dreptul la vot în cadrul adunării generale a acţionarilor, dreptul la dividend şi
nici dreptul la o parte din patrimoniu în cazul lichidării societăţii (art.162 alin.8 din cod). Aceste drepturi vor fi
suspendate până la înstrăinarea sau, după caz, anularea acţiunilor de către societate.
2. Dobândirea restricţionată de către societate a propriilor acţiuni. După cum am arătat mai sus, ca regulă
generală, societatea pe acţiuni nu poate dobândi acţiuni proprii nici direct şi nici prin persoane care acţionează în
nume propriu, dar pe seama acestei societăţi. Codul civil prevede însă şi o importantă derogare de la acest principiu,
şi anume ipoteza în care adunarea generală a acţionarilor hotărăşte în acest sens, dobândirea propriilor acţiuni este
posibilă cu condiţia respectării dispoziţiilor art.162 alin.3-5 din cod, şi anume: (a) valoarea acţiunilor proprii
dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în portofoliul său, nu trebuie să depăşească 10% din capitalul social
subscris. Considerăm că pentru stabilirea plafonului de 10 % se va lua în calcul valoarea nominală a acţiunilor; (b)
se pot dobândi numai acţiuni integral liberate şi numai în cazul în care capitalul social subscris este integral vărsat.
În completarea acestei dispoziţii vine şi prevederea din art.78 alin.8 pct.1 din Legea SA, conform căreia societatea
nu va putea achiziţiona propriile acţiuni în decursul unei luni până la începutul plasării acţiunilor emisiunii
suplimentare, în procesul plasării acestora, precum şi în decursul unei luni după plasarea lor; (c) plata acţiunilor
dobândite se va face numai din contul activelor care depăşesc mărimea capitalului social şi/sau din contul altor
fonduri disponibile ale societăţii. Această dispoziţie este completată de prevederile art.78 alin.8 pct.2 din Legea SA,
potrivit cărora, societatea pe acţiuni nu este în drept să achiziţioneze acţiuni plasate de ea dacă, conform ultimului
bilanţ societatea este insolvabilă sau achiziţionarea acţiunilor plasate o va face insolvabilă ori valoarea activelor nete
ale societăţii este mai mică decât valoarea capitalului ei social sau va deveni mai mică în urma achiziţionării
acţiunilor plasate. Considerăm că referirea legiuitorului la “alte fonduri pe care societatea este obligată să le
constituie şi din care nu se permite să se plătească drepturile acţionarilor” nu este prea reuşită, deoarece ar putea fi
interpretată în sensul că plata acţiunilor s-ar putea face şi din capitalul de rezervă, lucru ce contravine art.160 alin.2
din cod.
În cazul dobândirii de acţiuni proprii cu încălcarea acestor condiţii operaţiunea nu va fi nulă, însă acţiunile
astfel dobândite vor trebui înstrăinate în cel mult un an de la “data subscrierii” lor. Considerăm că referirea
legiuitorului la “data subscrierii” este greşită deoarece sancţiunea prevăzută urmează a se aplica indiferent de
modalitatea de dobândire (cumpărare de la un terţ, schimb, etc.) şi nu numai în cazul în care societatea subscrie
propriile acţiuni. Acţiunile care nu au fost înstrăinate în acest termen vor fi anulate, societatea fiind obligată să
reducă în mod corespunzător capitalul social.
3. Dobândirea fără restricţii de către societate a propriilor acţiuni. După cum am arătat, codul civil prevede
în art.162 alin.7 o serie de situaţii de excepţie când societatea poate dobândi propriile sale acţiuni fără respectarea
restricţiilor menţionate mai sus. Singura condiţie impusă este ca acţiunile să fie integral liberate.
Cazurile în care nu mai funcţionează restricţiile prevăzute de art.162 alin.3-5 din cod sunt următoarele:
(a) Dobândirea se face cu scopul de a reduce capitalul social, prin anularea unui număr de acţiuni proprii de o
valoare corespunzătoare reducerii. Bineînţeles că întreaga operaţiune va trebui să respecte regulile prevăzute pentru
reducerea capitalului social enunţate de art.45 alin.2-5 din Legea SA, iar acţiunile de tezaur vor fi anulate după
înregistrarea modificărilor respective în actul constitutiv al societăţii;
(b) Dobândirea se face pentru cedarea către personalul societăţii a unui număr de acţiuni proprii, în limitele şi în
condiţiile aprobate de adunarea generala a acţionarilor. Întrucât codul civil nu distinge, cesiunea acţiunilor către
salariaţi se va putea face atât cu titlu oneros cât şi cu titlu gratuit. Dacă cesiune ase face cu titlu gratuit, ea
echivalează practic cu participarea salariaţilor la împărţirea beneficiilor societăţii, societatea având uneori acest
interes pentru a stimula ataşamentul salariaţilor faţă de societate prin cooptarea lor ca acţionari ai acesteia.
Considerăm că, pentru a preveni eventualitatea unor abuzuri şi având în vedere necesitatea armonizării legislaţiei
naţionale cu cea a Uniunii Europene este necesară introducerea unui termen în care acţiunile dobândite de societate
trebuie cesionate către salariaţi; Directiva a II-a nr.77/91/CE a Comunităţii Economice Europene din 13 decembrie
1976 prevăzând în acest sens un termen de 12 luni de la data achiziţionării acţiunilor (art19 pct.3). Precizăm că
practica stimulării salariaţilor prin oferire de acţiuni este frecvent întâlnită în statele occidentale, existând chiar, în
unele din ele, posibilitatea emiterii unor acţiuni destinate exclusiv salariaţilor – denumite “employee shares” sau
“bonus shares”;
(c) Dobândirea are loc printr-o transmitere universală sau cu titlul universal a unui patrimoniu (în urma unei
succesiuni sau fuziuni) ori ca efect al unei hotărâri judecătoreşti pronunţate intr-o procedură de urmărire silită
împotriva unui debitor al societăţii. Fuziune ava avea ca rezultat dobândirea de societate a propriilor acţiuni atunci
când societatea absorbantă era acţionar al societăţii absorbite la data fuziunii;
(d) Dobândirea se face cu titlu gratuit. Semnalăm faptul că prevederea acestui caz de excepţie, în care societatea
poate dobândi fără limite propriile sale acţiuni, ar putea fi de natură să faciliteze eludarea interdicţiilor legale, prin
încheierea unor acte deghizate;
(e) Dobândirea se face în scopul regularizării cursului acţiunilor proprii pe piaţa bursieră sau pe piaţa organizată
extrabursieră. Posibilitatea dobândirii în acest caz priveşte numai acţiunile cotate la bursă sau pe o piaţă secundară
organizată. De asemenea, dobândirea va putea fi făcută numai cu avizul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
Deşi situaţia reglementată de art.166 alin.2-3 din cod, când societatea este obligată să-şi răscumpere acţiunile
plasate, nu este menţionată printre ipotezele de dobândire fără restricţii de către societate a propriilor acţiuni,
considerăm că nici în acest caz nu se vor aplica restricţiile prevăzute de art.162 alin.3-5 din cod, fiind regretabilă
omisiunea legiuitorului în acest sens.
4. Procedura de dobândire a acţiunilor proprii. În principiu, dobândire de către societate a propriilor acţiuni
se va face fie în temeiul unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor (în cazul în care dobândirea se face în scopul
reducerii capitalului social, cesiunii acestora către personalul societăţii, etc.), fie în temeiul unei hotărâri a
consiliului societăţii (în situaţiile în care dobândirea se face cu titlul gratuit sau în scopul regularizării cursului
acţiunilor).
În ipoteza în care dobândirea acţiunilor proprii se face prin achiziţionare, în hotărârea societăţii vor fi indicate
clasele şi numărul acţiunilor ce urmează să fie achiziţionate, preţul de achiziţie, forma de plată şi termenul în
decursul căruia va avea loc achiziţionarea, acesta neputând fi mai mic de o lună (art.78 alin.4 din Legea SA). De
asemenea, societatea este obligată să aducă la cunoştinţa fiecărui acţionar sau reprezentant legal al acestuia ori
deţinător nominal de acţiuni propunerea de achiziţionare a acţiunilor aflate în circulaţie ale societăţii şi/sau să
publice propunerea sa (art.78 alin.5 din Legea SA). Odată publicat, sau comunicat în alt mod, anunţul privind
achiziţionarea de către societate a acţiunilor plasate, orice acţionar va putea să vândă acţiunile ce îi aparţin, iar
societatea va fi obligată să le achiziţioneze în condiţiile anunţate. În consecinţă, societatea nu va putea refuza sau
alege selectiv ofertele acţionarilor. Totuşi, dacă numărul total de acţiuni care figurează în ofertele acţionarilor
depăşeşte numărul de acţiuni anunţate pentru achiziţionare de către societate, societatea va achiziţiona acţiunile
proporţional numărului lor indicat în fiecare ofertă (art.78 alin.7 din Legea SA).

Articolul 163. Obligaţiunile

(1) Societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni la purtător sau obligaţiuni nominative. Obligaţiunile
nematerializate pot fi numai nominative.
(2) Valoarea nominala a tuturor obligaţiunilor plasate de societate nu trebuie să depăşească mărimea
capitalului social.
(3) Obligaţiunea acordă deţinătorului său dreptul la dobânda promisa de emitent, iar la sfârşitul
perioadei pentru care este emisă şi dreptul la valoarea nominală a acesteia. Obligaţiunile pot fi convertite în
acţiuni.
(4) Obligaţiunea nu poate fi emisa pentru o perioada mai mica de un an.
(5) Obligaţiunile se emit numai prin oferta publică şi se achita numai în numerar. Achitarea în rate a
obligaţiunii nu se admite.
(6) Obligaţiunile nu pot fi plasate în scopul constituirii, întregirii sau majorării capitalului social.
(7) Tipul obligaţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt reglementate de lege.

1. Noţiunea şi natura juridică a obligaţiunilor. O societate pe acţiuni îşi poate procura bani, atunci când are
nevoie de un capital suplimentar, folosind mai multe procedee. În primul rând, societatea îşi poate majora capitalul
social printr-o emisiune de noi acţiuni. Aceasta presupune însă acoperirea completă a acţiunilor din emisiunea
precedentă, iar mărirea numărului de acţionari cu noii subscriitori ai acţiunilor emise conduce la o micşorare a
dividendelor prin împărţirea profitului cu aceştia. În al doilea rând, societatea poate solicita credite de la o bancă, dar
inconvenientele acestui procedeu constau în posibilitatea procurării unor sume relativ mici pe care banca le poate
acorda, în termenul scurt de rambursare, ca şi în garanţiile pe care societatea trebuie să le constituie. În sfârşit, există
şi procedeul mai avantajos pentru societate de a se împrumuta prin subscripţie publică. Societatea va emite, în acest
scop, obligaţiuni – titluri care constată un drept de creanţă asupra societăţii pentru o sumă de bani scadentă, în
general, după o perioadă mai lungă de timp.
Sistemul obligaţiunilor este specific societăţii pe acţiuni, celelalte forme societare nefiind abilitate de lege să
procedeze la emisiunea de obligaţiuni.
Avantajele emisiunii de obligaţiuni sunt multiple şi ele au fost reliefate în doctrina comercială. S-a arătat astfel
că această modalitate de procurare a fondurilor prezintă avantaje atât pentru societate, cât şi pentru deţinătorul de
obligaţiuni. Societatea care are nevoie de bani poate să procure, graţie acestui procedeu, sume importante, fără a
suporta inconvenientele care decurg din majorarea capitalului social sau din contractarea unui credit bancar. Astfel,
emiterea obligaţiunilor va putea fi făcută şi în situaţia în care acţiunile subscrise n-au fost integral liberate. Apoi,
obligatarii fiind simpli creditori ai societăţii şi nu asociaţi, prin emiterea obligaţiunilor nu se va modifica nici
structura adunării acţionarilor, nici cota-parte din beneficiul cuvenit fiecărui acţionar. În sfârşit, dobânda pe care
societatea o plăteşte obligatarilor, spre deosebire de dividende, se va deduce din profitul social impozabil. În raport
cu creditele bancare, emiterea de obligaţiuni poate fi mai puţin oneroasă. În ceea ce îl priveşte pe obligatar, acesta va
primi în fiecare an dobânda aferentă valorii nominale a obligaţiunilor, indiferent dacă societatea a realizat sau nu
profit. El este, de asemenea, sigur că i se va rambursa, la scadenţă, valoarea nominală a obligaţiunilor, spre
deosebire de acţionar, care nu are garanţia că, prin vânzare sau în urma lichidării societăţii, va redobândi valoarea
nominală a acţiunilor deţinute. Totuşi, în literatura de specialitate s-a arătat că în perioadele de inflaţie aceste
avantaje reprezintă doar o amăgire pentru obligatari. In momentul rambursării împrumutului, în virtutea principiului
nominalismului monetar, aceştia nu vor primi decât valoarea nominală a obligaţiunilor deţinute.
Codul civil nu conţine o definiţie a obligaţiunilor, o găsim, însă, în Legea SA care defineşte obligaţiunea ca
fiind un document ce atestă dreptul proprietarului lui (obligatarului) de a primi suma vărsată în contul achitării
obligaţiunii şi dobânda sau un alt profit aferent în mărimea şi în termenul stabilite prin decizia de emitere a
obligaţiunilor” (art.16 alin.1 din Legea SA).
În doctrină obligaţiunile au fost definite ca fiind titluri de credit emise de societate în schimbul sumelor de bani
împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.
În ceea ce priveşte natura juridică a obligaţiunilor, acestea, ca şi acţiunile, sunt valori mobiliare emise de
societate. În timp ce acţiunile sunt titluri reprezentative ale părţilor sociale ce constituie fracţiuni ale capitalului
social, iar acţionarii, în sens larg, sunt membri ai societăţii, obligaţiunile sunt titluri de credit, fracţiuni ale unui
împrumut unic cu o anumită valoare nominală, iar obligatarii sunt creditori ai societăţii pentru suma reprezentând
valoarea obligaţiunii subscrise şi dobânzile aferente (art.16 alin1 şi 2 din Legea SA).
Obligatarul, nefiind asociat, nu are dreptul la dividende şi nici la celelalte drepturi pe care le are un acţionar, dar
nici nu participă la pierderile societăţii. Pe de altă parte, obligatarii au dreptul preferenţial faţă de acţionari la
primirea unei părţi din profitul societăţii sub formă de dobândă sau alt profit (art.16 alin.3 din Legea SA).
Obligaţiunea, a cărei profitabilitate este dată de o dobândă fixă, este valoare de plasament, în timp ce acţiunea este o
valoare speculativă, profitabilitatea ei variind în funcţie de valoarea beneficiului înregistrat de societate.
Obligaţiunea are în comun cu acţiunea mai multe caractere, şi anume: negociabilitatea şi indivizibilitatea faţă de
societate, felurile în care pot fi emise, precum şi modalităţile de transmitere.
Obligaţiunile fiind indivizibile, asemenea acţiunilor, prin analogie cu art.161 alin.7 din cod, când o obligaţiune
devine proprietatea mai multor persoane, pentru exercitarea drepturilor rezultate din titlu, coindivizarii trebuie să
desemneze un singur reprezentant.
2. Felurile obligaţiunilor. Obligaţiunile pot fi clasificate după modul de circulaţie, după forma emiterii şi după
forma de răscumpărare.
(a) Obligaţiunile, după modul cum circulă, sunt de două feluri: obligaţiuni nominative şi obligaţiuni la purtător.
Obligaţiunile nominative se caracterizează prin aceea că au numele titularului înscris în titlu. Dreptul de
proprietate asupra acestora se transmite prin intermediul dispoziţiei de transmitere perfectate în conformitate cu
legislaţia cu privire la valorile mobiliare.
Obligaţiunile la purtător nu cuprind menţiuni de identificare a titularului titlului, iar dreptul de proprietate
asupra acestor obligaţiuni se transferă prin simpla lor tradiţiune.
Deşi Legea SA (art.11 alin.4) şi Legea PVM (art.4 alin.2) prevăd că societatea pe acţiuni este în drept să plaseze
numai valorile mobiliare – deci şi obligaţiuni – nominative, Codul civil, modificând implicit dispoziţiile sus-
menţionate, permite şi emiterea de obligaţiuni la purtător (art.163 alin.1).
(b) După forma emiterii obligaţiunile pot fi materializate (pe suport de hârtie) sau nematerializate (prin
înscrierea în contul analitic deschis pe numele proprietarului lor sau deţinătorului nominal în registrul oblilgatarilor).
Obligaţiunile nematerializate pot fi numai nominative (art.163 alin.1 din cod).
(c) În funcţie de forma de răscumpărare, obligaţiunile pot fi convertibile sau neconvertibile.
Obligaţiunile convertibile sunt acele obligaţiuni care dau obligatarilor dreptul de a schimba obligaţiunile pe
acţiuni ale societăţii, fie din emisiunea suplimentară, fie pe acţiuni de tezaur.
Obligaţiunile neconvertibile sunt acele acţiuni pe care societatea le poate stinge exclusiv cu mijloace băneşti.
Posibilitatea emiterii unor obligaţiuni convertibile în acţiuni este expres prevăzută de lege (art.163 alin.3 din
cod şi art.16 alin.5 din Legea SA). Precizăm că conversia obligaţiunilor în acţiuni nu se poate face decât la cererea
obligatarului societatea neputând să-l oblige să accepte convertirea în locul rambursării valorii nominale şi a
dobânzii.
Condiţiile de convertire a obligaţiunilor vor fi stabilite de către adunarea generală a acţionarilor (art.50 alin.3
lit.g) din Legea SA), fiind cuprinse şi în prospectul respectiv de ofertă publică. Menţionăm că acţionarii societăţii
vor avea un drept preferenţial de subscriiere (de preemţiune) la plasarea obligaţiunilor convertibile în acţiuni în
măsura în care acest drept este prevăzut de actul constitutiv şi nu a fost suprimat de adunarea generală a acţionarilor
(art.25 alin.10 din Legea SA).
3. Emiterea obligaţiunilor. Legea cere pentru lansarea unui împrumut cu obligaţiuni îndeplinirea, în prealabil,
a anumitor condiţii de fond şi de formă.
Condiţii de fond. Emiterea acţiunilor trebuie să aibă ca scop obţinerea de către societate a mijloacelor circulante.
Această concluzie se desprinde din analiza art.163 alin.6 din cod, conform căruia obligaţiunile nu pot fi plasate în
scopul constituirii, întregirii sau majorării capitalul social al societăţii.
Pentru a ocroti creditul general, legea impune ca valoarea nominală a tuturor obligaţiunilor plasate de societate
să nu depăşească mărimea capitalului social (art.163 alin.2 din cod). În mod indiscutabil legiuitorul a avut în vedere
capitalul vărsat şi existent, în scopul asigurării unei proporţii reale între fondurile societăţii şi fondurile împrumutate.
În cazul în care se fac mai multe emisiuni, acestea trebuie să respecte toate la un loc limita stabilită. Dacă această
limită a fost atinsă, societatea nu va mai putea emite alte obligaţiuni, dacă nu procedează la o majorare a capitalului
social, şi dacă din suma cu care capitalul a fost sporit nu a fost vărsată o parte suficientă pentru ca valoarea
obligaţiunilor emise să respecte limita stabilită.
Trebuie spus că prevederea art.16 alin.6 fraza I din Legea SA, potrivit căreia societatea este în drept să plaseze
numai obligaţiuni asigurate prin gajarea bunurilor ei proprii sau pe cauţiunea ori cu garanţia terţilor, este de natură a
limita drastic sau chiar a suprima posibilitatea societăţilor de a emite obligaţiuni. Considerăm că limitarea emisiunii
de obligaţiuni la mărimea capitalului social este suficientă pentru protejarea intereselor obligatarilor, iar dispoziţiile
art. 16 alin.6 din Legea SA ar putea fi modificate în sensul că, dacă valoarea nominală a obligaţiunilor emise
depăşeşte mărimea capitalului social, emisiunea de obligaţiuni va putea fi considerată valabilă cu condiţia ca
obligaţiunile care depăşesc valoarea capitalului social să fie garantate de terţi.
Conform legii, valoarea nominală a obligaţiunii societăţii trebuie să se împartă la 100 de lei (art.16 alin.4 fraza I
din Legea SA). În consecinţă, valoarea nominală a unei obligaţiuni nu va putea fi mai mică de 100 de lei. Legea
prevede, de asemenea, că obligaţiunile vor putea fi emise pentru o perioadă de cel puţin un an (art.163 alin.4 din cod
şi art.16 alin.4 fraza II din Legea SA).
Condiţii de formă. Competenţa de a hotărî emiterea de obligaţiuni aparţine, conform art.50 alin.3 lit.g) din
Legea SA, adunării generale a acţionarilor.
Emiterea obligaţiunilor poate fi efectuată numai prin intermediul unei oferte publice, deci în cadrul unei
emisiuni publice (art.163 alin.5 din cod). În consecinţă, societăţile pe acţiuni de tip închis nu vor putea efectua
emisiuni de obligaţiuni.
 În ceea ce priveşte regulile aplicabile emisiunilor de obligaţiuni, ele sunt în principiu aceleaşi cu cele aplicabile
emisiunii acţiunilor şi sunt reglementate de art.9 alin.2 şi alin.5-16 din Legea PVM. Amintim, totuşi, că în cazul
emisiunii de obligaţiuni decizia de emisiune a obligaţiunilor va conţine şi date despre patrimoniul societăţii, asupra
căruia obligatarii au dreptul de deţinător de gaj, sau denumirea întreagă a chezaşului sau garantului împrumutului
prin emitere de obligaţiuni în cauză şi date despre obligaţiile acestuia (art.16 alin.6 din Legea SA).
4. Subscrierea şi rambursarea obligaţiunilor. Spre deosebire de acţiuni, obligaţiunile se plătesc numai în
numerar (art.163 alin.5 fraza I din cod), iar valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată, întrucât
legea nu permite achitarea în rate a obligaţiunilor (art.163 alin.5 fraza a II-a din cod).
Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. La aceea dată fiecare titular al unei obligaţiuni
va primi suma de bani corespunzătoare valorii nominale a obligaţiunii. După cum am mai menţionat obligaţiunile
emise de societate pot fi liberate şi prin convertirea lor în acţiuni ale societăţii emitente (art.163 alin.3 fraza a II-a
din cod).
În doctrină s-a arătat că dacă un singur subscriitor a subscris toate obligaţiunile convertibile în acţiuni şi solicită
conversia lor, iar societatea nu se opune, nimic nu împiedică conversia obligaţiunilor şi majorarea în acest fel a
capitalului social, pentru că ne aflăm în prezenţa unui contract unic de împrumut între emitent şi subscriitor, a cărui
modificare în executare este la latitudinea părţilor. Pentru identitate de raţiune, considerăm, cu toate că legea nu
prevede în acest sens, că societatea va putea rambursa valoarea obligaţiunilor subscrise cu acordul deţinătorilor şi
înainte de termenul fixat în prospectul de emisiune (dar nu mai devreme de un an). În acest caz, rambursarea se va
putea face la o sumă superioară valorii nominale a obligaţiunilor, diferenţa reprezentând prima sau premiul, care are
menirea să compenseze dobânzile pe perioada rămasă până la scadenţă.
5. Drepturile deţinătorilor de obligaţiuni. Deţinătorii de obligaţiuni (obligatarii) din aceeaşi clasă au drepturi
egale, indiferent dacă sunt în acelaşi timp şi acţionari sau angajaţi ai societăţii emitente. Obligaţiunea acordă
deţinătorului său dreptul la valoarea nominală a acesteia, precum şi la dobânda stipulată în prospectul de ofertă
publică.
Este de observat lacuna legislaţiei în ceea ce priveşte organizarea obligatarilor, între care se creează o adevărată
comuniune de interese ce reclamă o anumită protecţie, lipsa unei asemenea protecţii fiind de natură să expună
creditul public diverselor operaţiuni abuzive ale societăţii emitente. Când vorbim de organizarea obligatarilor ne
referim în primul rând la posibilitatea acestora de a se întruni într-o adunare a deţinătorilor de obligaţiuni, în cadrul
căreia să poată delibera asupra tuturor măsurilor care au ca obiect apărarea intereselor obligatarilor, cu dreptul de a
interveni cu respectarea unor anumite limite în activitatea societăţii. Legislaţia actuală reglementează problema
supravegherii societăţii emitente de către obligatari ca şi când fiecare din aceştia din urmă şi-ar fi avut izvorul
drepturilor proprii în operaţiuni distincte, lăsând fiecăruia grija de a-şi apăra interesele. Astfel, singurele dispoziţii în
acest sens sunt cele care reglementează drepturile creditorilor societăţii. Astfel, deţinătorii de acţiuni vor avea, în
virtutea calităţii lor de creditori ai societăţii, dreptul de informare asupra activităţii societăţii. În acest scop,
obligatarii vor putea să studieze şi să solicite pe cheltuiala lor copii de pe documentele indicate la art.92 alin.1 din
Legea SA. De asemenea, în cazul reducerea capitalului social, obligatarii societăţii vor avea dreptul să ceară de la
aceasta acordarea de cauţiuni sau garantarea obligaţiilor asumate de ea ori executarea înainte de termen sau încetarea
înainte de termen a obligaţiilor societăţii şi repararea prejudiciilor cauzate (art.45 alin.4 din Legea SA).

Articolul 164. Registrul acţionarilor şi registrul deţinătorilor de obligaţiuni

(1) Societatea emitentă de acţiuni şi obligaţiuni nominative ţine registrul deţinătorilor de acţiuni şi
registrul deţinătorilor de obligaţiuni.
(2) Dacă societatea are mai mult de 50 deţinători de acţiuni sau obligaţiuni, registrele sunt ţinute de un
registrator independent.
(3) Registrul acţionarilor şi registrul deţinătorilor de acţiuni (obligaţiuni – n.a.) trebuie să conţină:
a) denumirea, sediul şi numărul de înregistrare al societăţii emitente, numărul de înregistrare al
fiecărei emisiuni acordat de Comisia Naţionala a Valorilor Mobiliare;
b) numele, alte date din actul de identitate, domiciliul acţionarului sau al deţinătorului de obligaţiuni
persoană fizică; denumirea, numărul de înregistrare şi sediul acţionarului sau deţinătorului de obligaţiuni
persoană juridică;
c) numărul de acţiuni sau obligaţiuni, tipul, clasa şi valoarea nominala a acţiunilor sau obligaţiunilor
deţinute de fiecare acţionar sau deţinător de acţiuni (obligaţiuni – n.a.);
d) data la care fiecare acţionar sau deţinător de obligaţiuni a dobândit sau a înstrăinat acţiuni sau
obligaţiuni.
(4) Registrul trebuie să aibă o rubrică specială în care se menţionează sechestrul, gajul sau o altă grevare
a acţiunilor sau obligaţiunilor fiecărui acţionar sau deţinător de obligaţiuni.

1. Consideraţii generale. Pe lângă celelalte evidenţe prevăzute de lege pentru toate societăţile comerciale
(registrele de contabilitate şi registrele care privesc activitatea societăţii), societatea pe acţiuni trebuie să ţină
anumite registre specifice – registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii. Ţinerea acestor registre se face
în scopul asigurării evidenţei valorilor mobiliare ale societăţii, deţinătorilor acestora şi operaţiunilor efectuate cu
respectivele valori mobiliare.
Legea obligă societăţile pe acţiuni înregistrate în Republica Moldova care emit valori mobiliare nominative să
asigure ţinerea registrelor deţinătorilor de valori mobiliare: registrul deţinătorilor de acţiuni şi registrului
deţinătorilor de obligaţiuni (art.164 alin.1 din cod). Registrele respective reprezintă un sistem unificat de înscrieri, ce
cuprinde date despre orice persoană înregistrată în calitate de posesor sau deţinător nominal de acţiuni sau
obligaţiuni nominative ale societăţii. În fapt, registrele menţionate se prezintă sub forma unei liste a persoanelor
înregistrate, întocmită conform datelor la momentul respectiv pentru fiecare clasă a valorilor mobiliare în parte, listă
ce permite identificarea persoanelor înregistrate, evidenţa drepturilor persoanelor asupra valorilor mobiliare
înregistrate pe numele lor, executarea dispoziţiilor de transmitere, precum şi descrierea clasei valorilor mobiliare,
pentru care este ţinut registrul deţinătorilor lor. Prin aceste registre se asigură totodată recepţionarea şi expedierea
către persoanele înregistrate a informaţiei referitoare la valorile mobiliare, precum şi colectarea şi păstrarea, în
termenele stabilite de lege, a informaţiei privind toate operaţiunile ce implică efectuarea modificărilor în registre.
Ţinerea registrelor deţinătorilor de valori mobiliare va începe fie în termen de maximum 15 zile de la
înregistrarea de stat a societăţii pe acţiuni, în cazul în care în procesul constituirii au fost emise acţiuni nominative,
fie din momentul plasamentului valorilor mobiliare, în cazul emisiunii ulterioare de acţiuni sau obligaţiuni
nominative (art.7 alin.1 din Legea PVM).
Ţinerea registrelor deţinătorilor de valori mobiliare se efectuează fie de însăşi societatea pe acţiuni, fie prin
intermediul unui registrator independent 70, în temeiul unui contract cu privire la ţinerea registrului. Trebuie
menţionat că, dacă numărul persoanelor înregistrate în registrele deţinătorilor de valori mobiliare (şi nu a
“deţinătorilor de acţiuni sau obligaţiuni” – aşa cum în mod defectuos prevede textul art.162 alin.2 din cod) este de
peste 50, societatea este obligată să transmită ţinerea registrului unui registrator independent. În cazul în care
societatea nu îndeplineşte această cerinţă, ea va fi obligată să încheie contractul cu privire la ţinerea registrului cu
registratorul numit de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Registratorul ales de societate nu va putea fi o
persoană afiliată societăţii sau organizaţiei gestionare ori organizaţiei de audit a societăţii (art.17 alin.4 din Legea
SA). De asemenea, societatea pe acţiuni nu va putea încredinţa ţinerea simultană a registrului mai multor registratori
(art.7 alin.4 din Legea PVM), iar până la încetarea acţiunii contractului cu privire la ţinerea registrelor deţinătorilor
de valori mobiliare nu va putea transmite ţinerea acestora unei alte persoane sau să-l ţină de sine stătător (art.17
alin.7 din Legea SA).
După semnarea contractului cu privire la ţinerea registrelor deţinătorilor de valori mobiliare, societatea pe
acţiuni va transmite registratorului toate documentele prevăzute de legislaţie şi contract necesare pentru ţinerea
registrelor: documentele cu privire la acţiunile sau obligaţiile autorizate spre plasare sau puse în circulaţie,
documentele de constituire a societăţii cu toate modificările şi completările efectuate, procesele-verbale ale
adunărilor acţionarilor, documentele care confirmă achitarea acţiunilor şi alte documente, ce servesc drept bază
pentru efectuarea înscrierilor în registre.
2. Datele conţinute de registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii pe acţiuni. Potrivit art.164
alin.3 şi 4 din cod, registrul acţionarilor şi registrul deţinătorilor de obligaţiuni (nu “deţinătorilor de acţiuni” aşa cum
este în mod evident eronat în textul legii, fiind vorba cel mai probabil de o eroare de redactare) trebuie să conţină:
(a) denumirea, sediul şi numărul de înregistrare al societăţii emitente; (b) numărul de înregistrare al fiecărei emisiuni
de valori mobiliare acordat de Comisia Naţionala a Valorilor Mobiliare; (c) numele, domiciliul şi alte date din actul
de identitate ale acţionarului sau deţinătorului de obligaţiuni persoană fizică ori denumirea, numărul de înregistrare
şi sediul acţionarului sau deţinătorului de obligaţiuni persoană juridică; (d) numărul de acţiuni sau obligaţiuni, tipul,
clasa şi valoarea nominala a acţiunilor sau obligaţiunilor deţinute de fiecare acţionar sau deţinător de obligaţiuni; (d)
data la care fiecare acţionar sau deţinător de obligaţiuni a dobândit sau a înstrăinat acţiuni sau obligaţiuni; (e) date
privind sechestrul, gajul sau o altă grevare a acţiunilor sau obligaţiunilor fiecărui acţionar sau deţinător de
obligaţiuni.
În principiu, registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii pe acţiuni pot fi ţinute atât pe suport de
hârtie, cât şi în sistem computerizat. Totuşi, registratorul independent este obligat să ţină registrele numai în sistem
computerizat (pct.4.4 din Regulamentul cu privire la registrul acţionarilor şi registrul posesorilor de obligaţii ai
societăţii pe acţiuni elaborat de CNVM, publicat în Monitorul Oficial al R. Moldova nr.5-6/25.01.1996).
3. Efectuarea înscrierilor în registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii. În registrele
deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii se înregistrează toate tranzacţiile translative de proprietate săvârşite cu
acţiunile şi obligaţiunile nominative ale societăţii fie inter vivos (vânzarea-cumpărare, schimb, donaţie, etc), fie
mortis cauza (succesiune), precum şi constituirea unor garanţii asupra acestora. Astfel, orice modificări care reflectă
transmiterea sau grevarea cu sarcini a dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare nominative se vor introduce
în registru corespunzător de către deţinătorul de registru în termen de 3 zile de la data depunerii tuturor
documentelor prevăzute de lege (dispoziţie de transmitere, contractul de gaj, certificat de moştenitor, hotărâre
judecătorească, etc.). Înscrierile în registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii se efectuează la cererea
societăţii, achizitorului, proprietarului, reprezentantului acestuia sau deţinătorului nominal al valorilor mobiliare
(art.18 alin.1 din Legea SA şi art.7 alin.5 din Legea PVM). În cazul refuzului de a efectua înscrierea în registrul

70
Registrator independent este o persoana juridică, participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare, ce dispune de licenţa Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare de a desfăşura activitatea de ţinere a registrului.
corespunzător, deţinătorul registrului este obligată să trimită în scris solicitantului, în termen de 3 zile de la data
depunerii tuturor documentelor prevăzute de lege, o notificare argumentată motivată asupra refuzului (art.18 alin.3
din Legea SA). Refuzul deţinătorului de registru de a introduce înscrierea în registru sau eschivarea de la această
acţiune poate fi atacată la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare sau/şi în instanţa de judecată (art.17 alin.13 din
Legea SA şi art.7 alin.6 din Legea PVM).
Importanţa efectuării înscrierilor rezidă în faptul că, pe de o parte, ele au caracter constitutiv al dreptului de
proprietate (dreptul de proprietate asupra valorilor mobiliare se transmite noului proprietar din momentul efectuării
înscrierii respective în registrul acţionarilor sau registrul deţinătorilor de obligaţiuni ori în documentaţia de evidenţă
a deţinătorului nominal al valorilor mobiliare în modul stabilit de legislaţie – art.18 alin.2 din Legea SA), iar, pe de
altă parte, în cazul emisiunii de valori mobiliare nominative în formă dematerializată, înscrierile făcute în registrele
deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii au caracter probatoriu în baza legii, ele constituind un temei pentru
eliberarea către proprietarii sau deţinătorii nominali ai valorilor mobiliare a extraselor din registrele respective.
4. Obligaţiile şi răspunderea registratorului. Registratorul, indiferent dacă este vorba de un registrator
independent sau de societatea pe acţiuni care ţine ea însăşi registrele deţinătorilor de valori mobiliare, este obligat:
(a) să respecte modalitatea stabilită de ţinere a registrului; (b) să deschidă în registru un cont personal (cont analitic)
pentru fiecare persoană înregistrată, în modul stabilit de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare; (c) să
opereze în registru toate modificările şi completările necesare; (d) să elibereze persoanelor înregistrate extrase din
registru. În afară de aceste obligaţii, registratorul independent mai este obligat: (a) să aducă la cunoştinţa persoanelor
înregistrate informaţia dezvăluită de societate; (b) să prezinte societăţii listele persoanelor înregistrate în registru; (c)
să confrunte lunar cu societatea balanţa acţiunilor ei şi a altor valori mobiliare; (d) să nu divulge altor persoane
informaţii privitoare la activitatea oricărei societăţi faţă de care el exercită funcţiile de registrator independent; (e) să
nu efectueze tranzacţii cu valorile mobiliare ale societăţii cu care a încheiat contractul cu privire la ţinerea
registrului; (f) să nu delege altor persoane executarea obligaţiilor din contractul de ţinere a registrului fără acordul
societăţii; (g) la încetarea sau rezilierea contractului de ţinerea a registrului, să respecte modul stabilit de către
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare de transmitere a registrului (art.17 alin.8 şi 10 din Legea SA şi art.37 alin.3
din Legea PVM).
Persoana care ţine registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii răspunde pentru prejudiciul cauzat
proprietarului sau deţinătorului nominal al valorilor mobiliare în cazurile încălcării termenelor de efectuare a
înscrierii în registru, eschivării sau refuzului nemotivat de a face înscrierea sau de a elibera extrase din registru,
comiterii de greşeli la ţinerea registrului şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie. Trebuie de subliniat că, chiar dacă
societatea pe acţiuni a încheiat un contract cu privire la ţinerea registrelor cu un registrator independent, ea nu este
eliberată în fata acţionarilor de răspundere pentru ţinerea registrului. Registratorul nu răspunde pentru prejudiciu
cauzat persoanelor înregistrate în registrele deţinătorilor de valori mobiliare numai dacă acesta s-a produs ca urmare
a neprezentării de către persoanele respective a informaţiei pe care acestea erau obligate să o aducă la cunoştinţa
registratorului (art.17 alin.11-12 coroborat cu art.18 alin.4 din Legea SA).
Actele nelegitime ale registratorului pot fi atacate de către persoanele interesate la Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare şi/sau în justiţie, iar în cazul imposibilităţii realizării drepturilor conferite de valorile mobiliare
datorită acţiunilor sau inacţiunilor registratorului putându-se solicita şi repararea prejudiciului astfel cauzat, inclusiv
a beneficiului nerealizat (art.17 alin.13 din Legea SA coroborat cu art.7 alin.12 din Legea PVM).

Articolul 165. Certificatul de acţiuni sau obligaţiuni

(1) Societatea pe acţiuni este obligată să elibereze certificate de acţiuni sau de obligaţiuni deţinătorilor de
acţiuni sau de obligaţiuni nematerializate.
(2) Certificatul confirmă că persoana căreia îi este eliberat deţine un anumit număr de acţiuni sau de
obligaţiuni ale societăţii emitente. Certificatul nu este o valoare mobiliara, iar transmiterea lui nu înseamnă
transmiterea valorilor mobiliare.

1. Consideraţii generale. După cum am mai menţionat valorile mobiliare nominative pot fi emise în formă
materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în contul analitic deschis pe numele
proprietarului lor. Indiferent de forma de emitere a valorilor mobiliare societatea va asigura înscrierea informaţiilor
cerute de lege în registrele deţinătorilor de valori mobiliare respective. În cazul în care societatea emite valori
mobiliare nominative în formă materială calitatea de acţionar se va dovedi prin titlul ce reprezintă acţiunile. Dacă
însă valorile mobiliare nominative au fost plasate în formă dematerializată, prin înscriere în cont, societatea este
obligată să elibereze, din oficiu sau la solicitarea proprietarului valorilor mobiliare respective, a reprezentantului
acestuia sau a deţinătorului nominal, certificate de acţiuni sau de obligaţiuni (art.165 alin.1 din cod). Aceste
certificate sunt nişte acte care atestă dreptul de proprietate asupra unui anumit număr de acţiuni sau de obligaţiuni de
aceeaşi clasă, precum şi drepturile proprietarului lor faţă de societatea emitentă. Certificatele de acţiuni şi
certificatele de obligaţiuni fac probă despre drepturile constatate şi întinderea acestora până la proba contrarie.
Certificatele de acţiuni sau de obligaţiuni nu sunt titluri de valoare, iar transmiterea lor nu înseamnă transmiterea
valorilor mobiliare pe care le atestă (art.165 alin.2 din cod).
 În contextul precizărilor de mai sus, este de semnalat neconcordanţa de natură terminologică existentă între
dispoziţiile codului civil menţionate mai sus şi concepţia promovată de legislaţia cu privire la valorile mobiliare, dar
şi de o parte din dispoziţiile Legii SA (art.19-23), potrivit cărora valorile mobiliare materializate se pun în circulaţie
sub formă de certificate care autentifică drepturile conferite de valorile mobiliare, iar valorile mobiliare nominative
nematerializate se emit în formă de înscrieri făcute în conturile personale ale persoanelor înregistrate, documentul
care confirmă drepturile conferite de valoarea mobiliara fiind hotărârea privind emisiunea valorilor mobiliare şi
extrasul din registru. Pentru a evita eventualele confuzii şi interpretări eronate dispoziţiile din legislaţia cu privire la
valorile mobiliare ar trebui corelate cu prevederile codului civil. În consecinţă, considerăm că toate dispoziţiile din
legislaţia cu privire la valorile mobiliare şi din Legea SA care fac referire la eliberarea şi elementele certificatului de
acţiuni (sau de obligaţiuni) trebuie interpretate în sensul că se referă la titlurile ce reprezintă acţiunile emise în formă
materială, pe suport de hârtie, iar cele care fac referire la extrasele din registrele de acţiuni (sau obligaţiuni) sunt
aplicabile în cazul emisiunii de valori mobiliare în formă dematerializată.
2. Acţiunile (obligaţiunile) emise în formă materială. Titlurile acţiunilor (obligaţiunilor) trebuie să cuprindă
anumite elemente prevăzute de lege, în lipsa cărora acestea sunt considerate nule.
Astfel, titlurile acţiunilor trebuie să cuprindă, potrivit art.21 alin.2 din Legea SA: denumirea întreagă a societăţii
emitente, tipul şi sediul ei; denumirea documentului; numărul de ordine al titlului; numele, prenumele şi numărul
actului de identitate (denumirea, numărul certificatului de înregistrare de stat) al acţionarului, în cazul acţiunilor
nominative; clasa şi numărul de acţiuni ce aparţin acţionarului cu drept de proprietate; valoarea nominala a acţiunii,
dacă a fost stabilită de statutul societăţii; numărul de acţiuni plasate de clasa dată; numărul din Registrul de stat al
valorilor mobiliare sub care sunt înregistrate acţiunile de clasa dată; drepturile şi privilegiile de bază date de
acţiunile de clasa respectivă, inclusiv mărimea dividendelor fixate şi valoarea de lichidare a acţiunii, dacă acestea
sunt prevăzute de statutul societăţii; semnătura în facsimil a conducătorului organului executiv şi a contabilului-şef
al societăţii emitente; imprimatul sigiliului societăţii emitente; denumirea întreagă, sediul şi numărul certificatului de
înregistrare de stat al persoanei care ţine registrul acţionarilor; data eliberării documentului şi semnătura persoanei
care 1-a eliberat.
Titlurile obligaţiunilor trebuie să cuprindă, conform art.22 alin.2 din Legea SA, următoarele menţiuni
obligatorii: denumirea întreagă a societăţii emitente, tipul şi sediul ei; denumirea documentului; numărul de ordine
al titlului; numele, prenumele şi numărul actului de identitate (denumirea, numărul certificatului de înregistrare de
stat) al obligatarului, în cazul obligaţiunilor nominative; clasa şi numărul de obligaţiuni ce aparţin obligatarului cu
drept de proprietate; valoarea nominală a obligaţiunii; numărul de obligaţiuni plasate de clasa dată; numărul din
Registrul de stat al valorilor mobiliare sub care sunt înregistrate obligaţiunile de clasa dată; termenul de plasare şi de
stingere a obligaţiunilor de clasa dată, precum şi mărimea, modul şi termenele de plată a dobânzii sau a altor venituri
aferente, prevăzute în decizia de emitere a obligaţiunilor; semnătura în facsimil a conducătorului organului executiv
şi a contabilului-şef al societăţii emitente; imprimatul sigiliului societăţii emitente; denumirea întreagă, sediul şi
numărul certificatului de înregistrare de stat al persoanei care ţine registrul obligatarilor; data eliberării titlului şi
semnătura persoanei care 1-a eliberat.
Eliberarea titlurilor de valori mobiliare se face de către persoana care ţine registrele deţinătorilor de valori
mobiliare ale societăţii în termen de 3 zile de la data solicitării (art.23 alin.1 din Legea SA). Eliberarea titlurilor de
valori mobiliare se face, de regulă, la plasarea valorilor respective, iar costurile eliberării sunt suportate de societatea
emitentă.
Titlul de valori mobiliare poate atesta dreptul de proprietate asupra uneia, asupra câtorva sau asupra tuturor
valorilor dintr-o clasă. Dreptul asupra unei valori mobiliare poate fi atestat printr-un singur titlu. În consecinţă, nu se
permite eliberarea unor titluri de valori mobiliare, dreptul de proprietate asupra cărora a fost atestat printr-un titlu
eliberat anterior (art.23 alin.3 din Legea SA). În cazul transmiterii valorilor mobiliare nominative, titlul eliberat
proprietarului lor precedent va fi anulat, iar noului proprietar i se va elibera un alt titlu, dacă legislaţia cu privire la
valorile mobiliare sau statutul societăţii nu prevede altfel (art.23 alin.5 din Legea SA). În caz de pierdere sau
deteriorare a titlului de valori mobiliare, titularului acestora i se va elibera o copie de pe titlu, contra unei taxe
stabilite de societate, care însă nu va putea depăşi cheltuielile pentru confecţionarea copiei (art.23 alin.6 din Legea
SA).
Emitentul titlurilor de valori mobiliare poartă răspunderea, conform legislaţiei, pentru necorespunderea datelor
din titlu cu cele indicate în hotărârea privind emisiunea valorilor mobiliare.
3. Acţiunile (obligaţiunile) emise în formă dematerializată. Certificatul de acţiuni (obligaţiuni). După cum
am menţionat, în cazul plasării de valori mobiliare nominative în formă dematerializată, prin înscriere în cont,
dovada drepturilor de proprietate asupra valorilor mobiliare respective se va face cu certificatul de valori mobiliare
(acţiuni sau obligaţiuni). Certificatele de acţiuni sau de obligaţiuni nu sunt titluri de valoare, iar transmiterea lor nu
înseamnă transmiterea valorilor mobiliare pe care le atestă.
Certificatele de acţiuni şi certificatele de obligaţiuni este documentul care se eliberează de deţinătorul
registrului, din oficiu sau la solicitarea proprietarului valorilor mobiliare respective, a reprezentantului acestuia sau a
deţinătorului nominal, şi confirmă drepturile acţionarului sau obligatarului ori deţinătorului nominal de acţiuni sau
obligaţiuni asupra respectivelor valori mobiliare ale societăţii, la data eliberării certificatelor.
Certificatul de acţiuni trebuie să cuprindă, potrivit art.19 alin.4 din Legea SA: (a) denumirea întreagă a societăţii
emitente, tipul şi sediul ei, precum şi mărimea capitalului ei social; (b) denumirea documentului; (c) numărul de
ordine al extrasului; (d) numărul contului analitic al acţionarului sau al deţinătorului nominal al acţiunilor; (e)
numele, prenumele, numărul actului de identitate (denumirea, numărul certificatului de înregistrare de stat) al
acţionarului sau al deţinătorului nominal al acţiunilor; (f) domiciliul (sediul) acţionarului, reprezentantului legal al
acestuia sau deţinătorului nominal al acţiunilor, precum şi numerele lui de telefon şi de telefax; (g) clasele şi
numărul de acţiuni ce aparţin acţionarului sau deţinătorului nominal; (h) valoarea nominală a acţiunilor de fiecare
din clasele ce aparţin acţionarului sau deţinătorului nominal, dacă aceasta a fost stabilită de statutul societăţii; (i)
numărul tuturor acţiunilor plasate de fiecare din clasele ce aparţin acţionarului sau deţinătorului nominal; (j)
numărul din Registrul de stat sub care sunt înregistrate acţiunile de fiecare din clasele aparţinând acţionarului sau
deţinătorului nominal; (k) drepturile şi privilegiile de bază date de acţiunile preferenţiale de fiecare din clasele ce
aparţin acţionarului sau deţinătorului nominal, inclusiv mărimea dividendelor fixate şi valoarea de lichidare a
acţiunii, dacă acestea sunt prevăzute de statutul societăţii; (l) grevarea dreptului de proprietate asupra acţiunilor
aparţinând acţionarului sau deţinătorului nominal; (m) denumirea întreagă, sediul şi numărul certificatului de
înregistrare de stat al persoanei care ţine registrul acţionarilor; (n) data şi ora eliberării certificatului, precum şi
semnătura persoanei care 1-a eliberat; (o) imprimatul sigiliului persoanei juridice care ţine registrul acţionarilor; (p)
certificatul trebuie să conţină o indicaţie certă a faptului că respectivul nu este un titlu de valoare, ci numai un
document ce confirmă că la data eliberării persoana indicată în el a fost persoană înregistrată faţă de acţiunile sau
obligaţiunile cu numerele indicate sau valoarea indicată, precum şi de tipul indicat în certificat. De asemenea,
extrasul din registru trebuie să conţină o indicaţie certă a faptului că pentru perfectarea transmiterii acţiunilor sau
obligaţiunilor şi înregistrării tranzacţiei, este necesară prezentarea în faţa deţinătorului registrului a dispoziţiei de
transmitere semnată de către persoana înregistrată sau de către reprezentantul ei.
În principiu, aceleaşi menţiuni va trebui să le cuprindă şi certificatul de obligaţiuni.
Proprietarul, reprezentantul acestuia sau deţinătorului nominal al valorilor mobiliare ale societăţii este în drept
să ceară, iar deţinătorul de registru (după caz, societatea pe acţiuni, registratorul independent sau deţinătorul nominal
al valorilor mobiliare) este obligat să-i elibereze certificatul de valori mobiliare cu privire la acţiunile sau
obligaţiunile care sunt înscrise în registru pe numele persoanei date, în termen de 3 zile de la data cererii (art.20
alin.1 coroborat cu art.20 alin.4 din Legea SA ). Certificatul de valori mobiliare se eliberează pentru una, câteva sau
toate valorile mobiliarede o clasă, câteva clase ori de toate clasele valorilor mobiliare ale societăţii (art.20 alin.3 din
Legea SA).
În cazul în care deţinătorul registrului nu eliberează certificatul la cerere, sau îl eliberează purtând alte menţiuni
decât cele prevăzute de lege, acesta va putea fi acţionat în justiţie sau la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi
va răspunde pentru prejudiciile cauzate în acest fel proprietarului valorilor mobiliare.
Eliberarea primului certificat de valori mobiliare către proprietarul sau reprezentantul acestuia ori deţinătorul
nominal al valorilor mobiliare se face din contul societăţii. Eliberarea către aceeaşi persoană a celui de-al doilea şi a
certificatelor ulterioare ce confirmă drepturile asupra aceloraşi valori mobiliare se face contra unor taxe stabilite de
legislaţia cu privire la valorile mobiliare, dacă statutul societăţii nu prevede eliberarea acestora din contul societăţii
(art.20 alin.2 din Legea SA).
În sfârşit, subliniem că deţinătorul registrului nu este obligat să controleze numărul certificatelor eliberate, ce
corespund unei anumite acţiuni sau obligaţiuni. Precizăm, de asemenea, că certificatele de valori mobiliare nu pot fi
retrase din circulaţie şi anulate de către registrator.

Articolul 166. Dreptul de înstrăinare a acţiunii şi obligaţia de răscumpărare

(1) Acţionarul este în drept să înstrăineze liber, în condiţiile legii, acţiunile deţinute.
(2) Societatea este obligată să răscumpere acţiunile plasate de ea în cazul:
a) împlinirii termenului de răscumpărare stabilit la emiterea acţiunilor;
b) introducerii în actul de constituire a unor clauze care limitează drepturile acţionarului;
c) încheierii unor contracte de proporţii în temeiul hotărârii adunării generale a acţionarilor;
d) reorganizării societăţii dacă răscumpărarea acţiunilor se impune.
(3) Acţionarul are dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor dacă nu a fost informat sau nu i s-a permis
să participe la adunarea la care s-a luat hotărâre cu privire la chestiunile indicate la alin.(2) lit.b)-d) sau dacă
a votat împotriva unei astfel de hotărâri şi a cerut consemnarea faptului în procesul-verbal.
(4) Acţionarul nu are dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor:
a) în cazurile stipulate la alin.(2) lit.b)-d) dacă acţiunile au fost incluse în listingul bursei de valori
mobiliare;
b) dacă s-a adoptat o hotărâre de lichidare a societăţii.
(5) Hotărârea de răscumpărare a acţiunilor se adoptă de către adunarea generala a acţionarilor dacă
actul de constituire nu atribuie această funcţie consiliului societăţii.
(6) Acţiunile se răscumpăra la preţul de piaţă dacă actul de constituire nu prevede altfel.

1. Consideraţii generale. Datorită specificului societăţilor pe acţiuni, retragerea acţionarului din societate este
posibilă ca regulă generală doar pe calea înstrăinării acţiunilor ce îi aparţin unei terţe persoane.
 Acţiunea, fiind un titlu negociabil prin definiţie, poate fi înstrăinată fie către un cerc restrâns, fie către un cerc
nelimitat de persoane, art.166 alin.1 din cod prevăzând, în acest sens, că “acţionarul este în drept să înstrăineze liber,
în condiţiile legii, acţiunile deţinute”.
Astfel, dacă societatea pe acţiuni este de tip deschis, acţionarul este în drept să înstrăineze oricui acţiunile
deţinute, fie pe piaţa extrabursieră, fie la Bursa de valori, dacă acţiunile sunt listate la bursă.
Dacă societatea pe acţiuni este de tip închis, acţionarul este în drept să propună acţiunile sale spre vânzare
numai celorlalţi acţionari. Astfel, acţionarul societăţii închise care doreşte să-şi vândă acţiunile este obligat să trimită
în scris organului executiv al societăţii o ofertă cu indicarea condiţiilor tranzacţiei propuse (art.27 alin.1 din Legea
SA). Dacă, în decurs de o lună de la data primirii de către societate a ofertei acţionarului, nici un acţionar al
societăţii nu a procurat acţiunile supuse înstrăinării, organul executiv fie va decide răscumpărarea în numele
societăţii a respectivelor acţiuni (acestea devenind în acest caz acţiuni de tezaur), fie le va propune unui terţ (art.27
alin.2 din Legea SA). Dacă societatea sau terţul indicat de ea, în decursul celei de-a doua luni de la data primirii de
către societate a ofertei acţionarului, nu s-a folosit de dreptul de a achiziţiona acţiunile supuse înstrăinării, acţionarul
este în drept să le vândă oricărei alte persoane, cu singura condiţie ca preţul de vânzare să nu fie mai mic decât cel
propus altor acţionari (art.27 alin.3 din Legea SA). Precizăm că nu necesită acordul acţionarilor sau al societăţii
transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor societăţii închise pe calea succesiunii, cu titlu de cauţiune,
precum şi în alte temeiuri prevăzute de legislaţie sau de actul constitutiv al societăţii.
2. Răscumpărarea de către societate a acţiunilor plasate. În concepţia codului civil răscumpărarea de către
societate a acţiunilor plasate este un caz particular al dobândirii de către societatea a propriilor acţiuni. Spre
deosebire de achiziţionare, care este operaţiunea de cumpărare de acţiuni din iniţiativa societăţii, răscumpărarea este
operaţiunea de cumpărare a acţiunilor proprii de către societate dar, de data aceasta, la cererea acţionarilor. Cazurile
şi condiţiile de răscumpărare obligatorie de către societate a acţiunilor plasate de ea sunt prevăzute în art.166 alin.2-
6 din Codul civil, dispoziţiile căruia sunt completate de art.79 din Legea SA.
Dar pentru început ne exprimăm nedumerirea în legătură cu prevederea din cod potrivit căreia “societatea este
obligată să răscumpere acţiunile plasate de ea în cazul împlinirii termenului de răscumpărare stabilit la emiterea
acţiunilor (sic!)” (art.166 alin.2 lit.a) din cod). Trecând peste faptul că posibilitatea emiterii unor acţiuni cu
specificarea unui termen de răscumpărare este un nonsens juridic şi contravine înseşi naturii juridice a acţiunilor, ele
fiind nişte titluri de participaţiune reprezentând fracţiuni ale capitalului social al societăţii, o asemenea posibilitate
nu este reglementată în alte dispoziţii ale codului sau ale legii speciale, ceea ce face inaplicabila prevederea
menţionată. Ne exprimăm speranţă că acest text din cod va fi îndepărtat cu prima ocazie.
După cum am arătat, în societăţile pe acţiuni retragerea acţionarului din societate este posibilă ca regulă
generală doar pe calea înstrăinării acţiunilor ce îi aparţin unei terţe persoane. În scopul protejării acţionarilor
minoritari, însă, legea conferă acestora dreptul de a se retrage din societate şi, corelativ, dreptul de a cere
răscumpărarea acţiunilor ce le aparţin, acest drept reprezentând pentru aceştia un mijloc de a se apăra împotriva
hotărârilor adunării generale a acţionarilor care sunt legal adoptate, dar care totuşi le afectează unele drepturi
personale esenţiale71. Conceput ca mijloc de conciliere a intereselor generale ale societăţii, căreia nu i se poate nega
libertatea de a-şi adapta organismul la nevoile practice, dreptul de retragere este, el însuşi, un drept intangibil care nu
poate fi ridicat acţionarului printr-o hotărâre a adunării generale, nici chiar cu votul majorităţii acţionarilor.
Din punct de vedere al efectelor produse, dreptul de retragere al acţionarului, în baza art.166 alin.2, se
deosebeşte de dreptul acestuia de a se retrage din societate prin înstrăinarea acţiunilor. În cazul în care acţionarul se
retrage prin înstrăinarea acţiunilor el recuperează ceea ce a investit prin dobândirea acţiunilor numai în limita
contravalorii acţiunilor înstrăinate, convenită între înstrăinător şi dobânditor. Acţionarul înstrăinător are un drept de
creanţă împotriva dobânditorului pentru plata contravalorii acţiunilor, nu şi un drept de creanţă împotriva societăţii,
cu excepţia plăţii dividendelor ce i se cuvin în condiţiile art.49 alin.4 din Legea SA. În situaţia prevăzută de alin.2 al
art.166 din cod, acţionarul solicită societăţii răscumpărarea acţiunilor, având un drept de creanţă împotriva acesteia
pentru plata contravalorii lor calculate în funcţie de preţul de piaţă sau prin alte metode stabilite în actul constitutiv.
Din raţiuni ce ţin de păstrarea fiinţei sociale, dreptul de retragere al acţionarului cu obligaţia pentru societate de
a răscumpăra acţiunile este limitat. Acţionarul nu are dreptul de a se retrage ori de câte ori adunarea generală adoptă
o hotărâre cu care acesta nu este de acord, ci numai atunci când adunarea generală ia hotărâri grave privind viaţa
societăţii, cu privire la unele elemente considerate esenţiale pentru intrarea acţionarului în societate, aşa încât,
schimbarea lor îl îndreptăţeşte să se retragă. Astfel, acţionarul îşi va putea exercita dreptul retragere, şi corelativ, de
a cere răscumpărarea acţiunilor numai atunci când adunarea generală ia hotărâri cu privire la: (a) introducerea în
actul constitutiv a unor clauze care limitează drepturile acţionarului; (b) încheierea de către societatea a unor
contracte de proporţii; (c) reorganizarea societăţii (art.166 alin.2 lit.b, c, d din cod).
În ceea ce priveşte dreptul acţionarului de a se retrage din societate în cazul în care adunarea generală a
acţionarilor hotărăşte asupra modificării actului constitutiv prin introducerea unor clauze care limitează drepturile
acţionarului, codul civil nu face alte precizări, rămânând în sarcina doctrinei şi a jurisprudenţei să stabilească aceste
situaţii. Menţionăm, totuşi, în acest sens, precizarea făcută în art.79 alin.2 lit.b) teza a II-a din Legea SA, care
include în categoria modificărilor ce limitează drepturile acţionarilor şi transformarea societăţii pe acţiuni deschise

71
În ceea ce priveşte hotărârile adunării generale ce care aduc atingere interesului social al acţionarului şi care au fost adoptate cu încălcarea
cerinţelor legale sau statutare, acestea vor putea fi anulate printr-o acţiune în justiţie introdusă de acţionar sau de o altă persoană împuternicită. A
se vedea în acest sens art.59 alin.5 din Legea SA.
în societate închisă (nu şi viceversa). Am putea adăuga în categoria modificărilor actului constitutiv care limitează
drepturile acţionarului şi cele referitoare la convertirea acţiunilor dintr-o clasă în alta, limitarea drepturilor date de
acţiunile dintr-o clasă etc.
Şi încheierea de către societate a unor contracte de proporţii poate servi drept temei pentru retragerea
acţionarului din societate. Este de remarcat folosirea de către legiuitor în dispoziţiile codului civil a expresiei de
“contracte de proporţii” spre deosebire de expresia “tranzacţii de proporţii” utilizată în Legea SA. Deşi cele două
noţiuni comportă anumite deosebiri de nuanţă, considerăm că acestea trebuie trecute cu vederea, deoarece fără
îndoială legiuitorul a înţeles să se refere la aceleaşi operaţiuni. Din analiza dispoziţiilor Legii SA, se poate deduce că
hotărârea adunării generale, pentru a putea fi considerată suficient de importantă pentru a fi de natură să afecteze
drepturile şi interesele acţionarului şi să servească drept temei pentru retragerea acestuia din societate, trebuie să
vizeze o tranzacţie (sau câteva tranzacţii legate reciproc) prin care societatea achiziţionează, înstrăinează, gajează,
dă sau ia în arendă cu drept de răscumpărare bunuri a căror valoare constituie peste 50% din valoarea activelor
societăţii conform ultimului bilanţ (art.82 alin.1 lit.a) din Legea SA) sau care se referă la plasarea de către societate a
acţiunilor cu drept de vot sau a altor valori mobiliare convertibile în astfel de acţiuni, ce constituie peste 50% din
totalul acţiunilor cu drept de vot plasate de societate (art.82 alin.1 lit.b) din Legea SA). Numai în aceste situaţii, şi cu
întrunirea celorlalte condiţii cerute de dispoziţiile codului acţionarul va putea cere societăţii răscumpărarea
acţiunilor pe care le deţine.
În fine, drept temei pentru retragerea acţionarului poate servi şi reorganizarea societăţii. Estet evident că
reorganizarea societăţii, fie că îmbracă forma fuziunii, fie că îmbracă forma dezmembrării ori a transformării, este
de natură să determine o sporire a obligaţiilor acţionarului sau pierderea unor drepturi.
Îndeplinirea condiţiilor menţionate mai sus nu este suficientă pentru retragerea acţionarului din societate şi
răscumpărarea acţiunilor sale de către societate, ci mai este necesar ca acţionarul respectiv să fi lipsit de la adunare,
fie pentru că nu a fost informat fie pentru că nu i s-a permis să participe la adunarea generală a acţionarilor la care s-
au luat hotărâri ce îi afectează interesul social (art.166 alin.3 teza I din cod). Este de observat că, spre deosebire de
art.79 alin.3 lit.a) din Legea SA, codul civil nu mai prevede cerinţă ca împiedicarea participării acţionarului la
adunare să fie rezultatul unei acţiuni lipsite de temei legal. Retragerea acţionarului cu răscumpărarea ulterioară a
acţiunilor de către societate este posibilă şi în situaţia în care acesta a participat la adunarea generală cu condiţia,
însă, să fi votat împotriva hotărârii ce îi afectează în mod grav interesele şi să fi cerut ca acest fapt să fie consemnat
în procesul-verbal al adunării generale şi în lista acţionarilor care au dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor ce le
aparţin (art.166 alin.3 teza a II-a din cod şi art.79 alin.3 lit.b) din Legea SA).
Există şi situaţii când, deşi toate condiţiile indicate sunt întrunite, acţionarul nu va putea solicita răscumpărarea
acţiunilor, şi anume, în cazul în este vorba de o hotărâre de lichidare a societăţii sau dacă acţiunile societăţii sunt
incluse în listingul bursei de valori (art.166 alin.4 din cod şi art.79 alin.8 din Legea SA).
3. Procedura de răscumpărare a acţiunilor. Dreptul de a solicita societăţii răscumpărarea acţiunilor deţinute
îl vor avea numai acţionarii incluşi în lista respectivă, ce se întocmeşte în termen de 10 zile de la data ţinerii adunării
generale a acţionarilor care a luat hotărârile prin care au fost afectate drepturile şi interesele acţionarilor şi se
anexează la procesul verbal al adunării (art.64 alin.3 lit.c) din Legea SA). După cum am menţionat în această listă
vor fi incluşi atât acţionarii care nu au participat la adunarea datorită neinformării sau împiedicării participării, cât şi
acţionarii care, deşi au participat la adunare, s-au opus adoptării hotărârii şi au cerut consemnarea acestui fapt în
procesul-verbal al şedinţei. Deşi nici în cod şi nici în Legea SA nu există nici o prevedere în acest sens, considerăm
că societatea este obligată să înştiinţeze toţi acţionarii îndrituiţi despre dreptul de a solicita răscumpărarea acţiunilor
deţinute şi condiţiile de realizare a acestuia.
Termenul de depunere de către acţionari a cererilor de răscumpărare a acţiunilor ce le aparţin este cel stabilit în
actul constitutiv al societăţii, care nu va putea fi însă mai mic de 2 luni de la data luării de către adunarea generală a
acţionarilor a hotărârii ce lezează interesele acţionarului (art.79 alin.6 din Legea SA).
Art.166 alin.5 din cod prevede că hotărârea de răscumpărare a acţiunilor societăţii se ia de adunarea generală a
acţionarilor sau de consiliul societăţii, dacă actul constitutiv atribuie această competenţă consiliului societăţii, fără a
face alte precizări. Întrucât este greu de presupus că legiuitorul a avut în vedere întrunirea unei noi adunări generale
extraordinare care să adopte o asemenea decizie, urmează să conchidem că hotărârea privind răscumpărarea
acţiunilor de către societate, precum şi condiţiile unei asemenea răscumpărări (preţul de achiziţie, termenele în care
se va face achiziţionarea de acţiuni pe această cale etc.), vor fi adoptate în cadrul şedinţei adunării care a adoptat şi
hotărârea care afectează drepturile acţionarilor, bineînţeles, ulterior luării unei asemenea decizii.
O altă problemă ce se poate ivi este aceea a numărului mare de acţiuni pe care societatea este obligată să le
răscumpere, mai exact în situaţia în care valoarea acestora va depăşi cota de 10 % impusă de lege. În aceste cazuri
propunem aplicarea regulii proporţionalităţii, altfel spus societatea va răscumpăra acţiuni în aceeaşi proporţie de la
fiecare acţionar care a solicitat răscumpărarea.
Răscumpărarea acţiunilor societăţii se va face la preţul lor de piaţă, cu excepţia cazului când actul constitutiv al
societăţii prevede altfel (art.166 alin.6 din cod). Potrivit Legii SA, valoarea de piaţă a bunurilor, inclusiv a valorilor
mobiliare, este preţul la care vânzătorul şi cumpărătorul, deţinând întreaga informaţie despre preţurile de piaţă la
aceste bunuri şi nefiind obligaţi, respectiv, să le vândă şi să le cumpere, ar fi de acord să efectueze această tranzacţie
(art.75 din Legea SA). După cum se poate observa definiţia legală este prea vagă şi nu stipulează criterii concrete
pentru determinarea valorii de piaţă. În consecinţă, considerăm că în cazul răscumpărării acţiunilor valoare lor de
piaţă se va putea stabili doar de o organizaţie specializată care nu este persoană afiliată a societăţii.
 Articolul 167. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 5% din acţiuni

Acţionarii care deţin 5% şi mai mult din acţiunile cu drept de vot au dreptul:
a) să facă propuneri pentru ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor;
b) să propună candidaţi în consiliul societăţii şi pentru funcţia de cenzor;
c) să ceară convocarea şedinţei extraordinare a consiliului societăţii;
d) să ceară instanţei de judecată desemnarea membrilor consiliului societăţii dacă aceştia nu sunt aleşi
pe parcursul a 2 adunări generale ale acţionarilor.

Articolul 168. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 10% din acţiuni

Acţionarii care deţin 10% şi mai mult din acţiunile cu drept de vot au dreptul:
a) să ceară efectuarea unor controale extraordinare asupra societăţii;
b) să ceară determinarea costului plasării acţiunilor din emisiunea suplimentară dacă cererea este
bazată pe concluzia unui auditor;
c) să ceară, în numele societăţii, repararea prejudiciului cauzat acesteia de membrii organelor ei.

1. Consideraţii generale. După cum este şi firesc, acţionarii care deţin un pachet mai mare de acţiuni
beneficiază pe lângă drepturile conferite oricărui acţionar72, şi de anumite drepturi nepatrimoniale suplimentare.
Justificarea acordării acestor drepturi rezidă în aceea că, deţinând un anumit număr de acţiuni, aceşti acţionari au un
interes nemijlocit în buna desfăşurare a activităţii societăţii şi supravegherea atentă a tuturor operaţiunilor derulate
de societate. Codul civil şi Legea SA prevede o serie de drepturi suplimentare în funcţie de pachetul de acţiuni
deţinut, şi anume 5%, 10% sau 25% din acţiunile cu drept de vot. Este de observat că drepturile suplimentare le sunt
atribuite doar proprietarilor de acţiuni ordinare (cu drept de vot), nu şi proprietarilor de acţiuni preferenţiale. Deşi
într-o anumită măsură această soluţie este justificată de faptul că acţiunile preferenţiale oferă un risc mai mic
investitorilor decât acţiunile ordinare, deoarece ele conferă un drept de preferinţă fata de acţiunile ordinare atât în
ceea ce priveşte dreptul la dividende cât şi în cazul lichidării societăţii, este incontestabil că şi proprietarii acestor
acţiuni au interes de a veghe la buna gestiune a societăţii. Prin urmare, considerăm că se impune acordarea unor
drepturi suplimentare şi aceste categorii de deţinători de acţiuni, mai cu seamă a dreptului de a cere efectuarea unor
controale asupra activităţii societăţii şi de a cere, în numele acesteia, repararea prejudiciului cauzat de membrii
organelor ei de conducere.
Asupra drepturile suplimentare prevăzute de lege considerăm că nu se va putea deroga prin actul constitutiv sau
hotărâre a adunării generale a acţionarilor, ele fiind garantate tuturor deţinătorilor de pachete de acţiuni cu drept de
vot în cuantumul prevăzut de lege. Prin actul constitutiv se vor putea însă acorda şi alte drepturi suplimentare decât
cele prevăzute de lege (art.26 alin.4 din Legea SA). De asemenea, nimic nu se opune acordării, prin actul constitutiv,
pentru acţionarii care deţin acţiuni cu drept de vot într-o proporţie mai mare decât cea legală a unor drepturi
suplimentare faţă de cele stabilite de lege.
2. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 5% din acţiuni. Acţionarii care deţin cel puţin 5% din
acţiunile cu drept de vot ale societăţii, au dreptul, în modul prevăzut de lege şi de actul constitutiv:
(a) să facă propuneri pentru ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor. Deşi codul civil nu prevede
expres, acest drept se exercită numai cu privire la adunarea anuală a acţionarilor (art.26 alin.1 lit.a) coroborat cu
art.53 din Legea SA). Dreptul de a face propuneri pentru ordinea de zi a adunării generale se exercită în condiţiile
stabilite de art.52 din Legea SA (dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel). Astfel, acţionarul (după caz, un
grup de acţionari care deţin împreună cel puţin 5% din acţiunile cu drept de vot) va face, până cel târziu la data de
10 ianuarie a anului următor celui gestionar, propuneri pentru înscrierea în ordinea de zi a adunării a cel mult două
chestiuni. Chestiunile propuse pentru a fi înscrise în ordinea de zi vor fi formulate în scris, indicându-se motivele
înscrierii lor, numele şi prenumele (denumirea) acţionarului (acţionarilor) care propune chestiunea, precum şi clasele
şi numărul de acţiuni care îi aparţin. Consiliul societăţii va examina cererile primite de la acţionari, urmând să
decidă cu privire la satisfacerea lor sau la refuzul de a le satisface, nu mai târziu d e15 zile până la data ţinerii
adunării generale. Decizia adoptată de consiliul societăţii în acest sens se va expedia acţionarilor în termen de cel
mult 3 zile de la data luării ei. În cazul în care consiliul societăţii aprobă propunerile primite de la acţionari, el nu va
putea să modifice formulările chestiunilor propuse pentru a fi înscrise în ordinea de zi a adunării generale.
Eschivarea consiliului societăţii de la luarea deciziei, precum şi refuzul acestuia de a înscrie chestiunea în ordinea de
zi a adunării generale pot fi atacate în organele de conducere ale societăţii şi/sau Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare ori în justiţie;
(b) să propună candidaţi în consiliul societăţii şi pentru funcţia de cenzor. Şi acest drept se exercită în condiţiile
arătate mai sus, cu precizarea că listele cu propuneri de candidaţi trebuie depuse nu mai târziu de 20 de zile până la
data ţinerii adunării generale a acţionarilor, iar dacă adunarea generală se va ţine în formă mixtă până cel târziu la

72
A se vedea în acest sens comentariile la art.161 din cod.
data de 10 ianuarie a anului următor celui gestionar. Lista depusă va putea conţine un număr de candidaţi care să nu
depăşească componenţa numerică a organelor pentru care se face propunerea. La lista de propuneri se va anexa în
mod obligatoriu acordul scris al fiecărui candidat;
(c) să ceară convocarea şedinţei extraordinare a consiliului societăţii. Şi în acest caz, dreptul de a cere
convocarea şedinţei exdraordinare a consiliului societăţii o are atât acţionarul care deţine de unul singur un pachet
de 5% din acţiunile cu drept de vot, cât şi un grup de acţionari care deţin împreună acţiuni cu drept de vot într-un
asemenea cuantum (art.167 lit.c) din cod coroborat cu art.68 alin.4 lit.c) din Legea SA);
(d) să ceară instanţei de judecată desemnarea membrilor consiliului societăţii dacă aceştia nu sunt aleşi pe
parcursul a 2 adunări generale ale acţionarilor. Odată cu adoptarea codului se observă şi o schimbare de optică a
legiuitorului, art.167 lit.d) din cod modificând implicit art.26 alin.1 lit.c) din Legea SA, care prevedea că, în cazul în
care acţionarii nu aleg consiliul societăţii în decursul a două sau mai multe adunări generale, acţionarii ce deţin cel
puţin 5% din acţiunile cu drept de vot vor putea adresa instanţei judecătoreşti cereri în vederea lichidării societăţii.
3. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 10% din acţiuni. Acţionarii care deţin cel puţin 10%
din acţiunile cu drept de vot ale societăţii, pe lângă drepturile arătate mai sus, au de asemenea dreptul, în modul
prevăzut de lege şi de actul constitutiv:
(a) să ceară efectuarea unor controale extraordinare asupra societăţii. Dreptul acţionarilor de a solicita
efectuarea unor controale asupra activităţii societăţii face parte dintr-o serie de mijloace legale puse la dispoziţia
acţionarilor pentru a facilita accesul acestora la informaţiile referitoare la gestiunea patrimoniului social. Acţionarul
sau, după caz, un grup de acţionari care deţin împreună cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot, vor putea solicita
fie efectuarea unui control intern asupra activităţii economico-financiare a societăţii, care se va exercita de către
comisia de cenzori (art.72 alin.2 lit.b) din Legea SA), fie efectuarea unui control extern (de audit) exercitat de către
auditori, care sunt persoane străine de societate specializate în activităţi de control (art.89 alin.2 lit.a) din Legea SA).
Rapoartele asupra acestor controale vor fi remise atât organelor de conducere ale societăţii cât şi acţionarilor care le-
au solicitat. În cazul în care controlul se efectuează de auditori, serviciile acestora vor fi plătite de acţionarul
(acţionarii) care au solicitat controlul, dacă hotărârea adunării generale a acţionarilor nu prevede altfel. Deşi nici
codul civil, şi nici Legea SA, nu conţin criterii pentru desemnarea persoanelor care vor exercita controlul de audit,
considerăm că acestea vor trebui să fie independente atât faţă de societate cât şi faţă de acţionarii care au cerut
controlul, având în vedere că sarcina persoanelor care efectuează controlul de audit este de a aduce un punct de
vedere obiectiv în examinarea situaţiilor contabile ale societăţii, precum şi a exactităţii şi corectitudinii situaţiilor
prezentate;
(b) să ceară determinarea costului plasării acţiunilor din emisiunea suplimentară dacă cererea este bazată pe
concluzia unui auditor;
(c) să ceară, în numele societăţii, repararea prejudiciului cauzat acesteia de membrii organelor ei. Acţionarii
care deţin cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii vor putea să intenteze acţiuni pentru repararea
prejudiciilor cauzate societăţii de persoanele cu funcţii de răspundere în urma încălcării intenţionate sau grave de
către aceste persoane a prevederilor legii sau actului constitutiv.
4. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 25% din acţiuni. În sfârşit, potrivit art.26 alin.3 şi
art.53 alin.3 lit.c) din Legea SA, acţionarii care deţin cel puţin 25% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii, au, în
plus faţă de drepturile arătate mai sus, şi dreptul de a cere convocarea adunării generale extraordinare a acţionarilor.
În cererea de convocare a adunării generale extraordinare vor fi formulate chestiunile ce urmează a fi înscrise pe
ordinea de zi a adunării, indicându-se şi motivele înscrierii lor, precum şi date privind numele şi prenumele
(denumirile), clasele şi numărul de acţiuni ce aparţin acţionarilor ce au solicitat convocarea (art.53 alin.4 din Legea
SA). Consiliul societăţii va examina cererea de convocare în termen de 15 zile de la data depunerii şi va decide
convocarea adunării generale extraordinare, asigurând totodată informarea acţionarilor despre aceasta, ori va refuza
convocarea, expediind această decizie acţionarilor care au cerut-o (art.53 alin.6 din Legea SA). Dacă consiliul
societăţii nu a examinat cererea de convocare în termenul stabilit sau a refuzat neîntemeiat convocarea, acţionarii
care au cerut convocarea adunării generale extraordinare sunt în drept, fie să convoace adunarea generală de sine
stătător, în modul stabilit pentru consiliul societăţii, fie să atace în justiţie eschivarea consiliului societăţii de a lua o
decizie sau refuzul de a convoca adunarea generală (art.53 alin.10 din Legea SA).

Articolul 169. Conducerea, administrarea şi reprezentarea societăţii pe acţiuni

Normele cu privire la conducere, administrare şi reprezentare a societăţii pe acţiuni sunt stabilite prin
lege şi actul de constituire.

1. Consideraţii generale. Codul civil nu conţine nici o dispoziţie, nici măcar cu caracter general, privind modul
de funcţionare a societăţii pe acţiuni. Absenţa unor asemenea dispoziţii, deşi motivată de existenţa unei ample
reglementări în Legea SA, este după părerea noastră neavenită, atâta timp cât şi-au găsit loc în cuprinsul codului
unele dispoziţii care reglementează aspecte de o mai mică importanţă, cum ar fi de exemplu cele referitoare la
registrele deţinătorilor de valori mobiliare (art.164) sau capitalul de rezervă a societăţii (art.160). Singura dispoziţie
în materie a codului civil face trimitere la reglementarea conţinută de Legea SA şi la prevederile actului constitutiv.
Societatea pe acţiuni, ca orice persoană juridică, nu are o existenţă organică şi, deci, nici o voinţă naturală. Ca
atare, voinţa societăţii se manifestă prin organele sale. Voinţa socială se formează în organul de deliberare, care este
adunarea generală a acţionarilor (organ colectiv format din totalitatea acţionarilor). Voinţa socială este adusă la
îndeplinire prin actele juridice ale consiliului de administraţie al societăţii (consiliul directorilor sau consiliul
observatorilor) şi organului executiv. În sfârşit, controlul activităţii de gestiune a societăţii se realizează de către un
organ specializat – comisia de cenzori.
Mecanismele de funcţionare a organelor de conducere a societăţii pe acţiuni sunt reglementate de art.7 şi art.50-
74 din Legea SA, de actul constitutiv şi regulamentele societăţii.
Din analiza coroborată a dispoziţiilor Legii SA rezultă următoarele posibilităţi de structurare a organelor de
conducere ale unei societăţi pe acţiuni:

Modelul I Modelul II Modelul III Modelul IV Modelul V Modelul VI

Adunarea generală a
Da
acţionarilor
Consiliul directorilor (consiliul
Da Nu
observatorilor)
Colegial + Colegial +
Organ executiv Colegial Unipersonal Colegial Unipersonal
unipersonal unipersonal
Comisia de cenzori (cenzorul) Da

În ceea ce priveşte posibilele modele de organizare se impune următoarea precizare, şi anume, modelele IV, V
şi VI vor putea fi aplicate numai în societăţile pe acţiuni cu un număr de acţionari mai mic de 50, unde atribuţiile
consiliului societăţii (consiliul directorilor sau consiliul observatorilor) pot fi exercitate de adunarea generală a
acţionarilor (art.7 alin.2 din Legea SA). Alegerea modelului potrivit de conducere are o mare însemnătate practică,
întrucât eficacitatea unei societăţi pe acţiuni depinde în mare măsură de încrederea pe care acţionarii şi potenţialii
investitori o au în sistemul de conducere şi administrare a societăţii.
În cele ce urmează vom încerca o trecere în revistă a principalelor atribuţii ale organelor de conducere a
societăţii pe acţiuni.
2. Adunarea generală a acţionarilor. Adunarea generală a acţionarilor este depozitara voinţei sociale şi, în
consecinţă, organul suprem de conducere al societăţii pe acţiuni. Ea este aceea care numeşte celelalte organe,
stabileşte limitele în care ele urmează să-şi desfăşoare activitatea şi exercită controlul asupra acestora. Ea va putea să
exercite acţiunea în răspundere împotriva celorlalte organe de conducere, derivând din raporturile de mandat. În
sfârşit, tot ea este chemată să modifice actul constitutiv, punându-1 de acord cu necesităţile noi, născute din
desfăşurarea activităţii sociale.
Adunarea generală a acţionarilor se ţine cel puţin o dată pe an, şi are, în mod obligatoriu, următoarele atribuţii
exclusive: (a) aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările şi completările aduse în statut, inclusiv cele
ce ţin de schimbarea claselor şi numărului de acţiuni autorizate spre plasare, de convertirea, denominalizarea,
consolidarea sau împărţirea acţiunilor societăţii, cu excepţia modificărilor şi completărilor determinate de mărirea
capitalului social prin mărirea valorii nominale fixate a acţiunilor plasate şi prin emitere suplimentară de acţiuni, în
cazurile în care hotărârea de modificare a capitalului social a fost luată de consiliul societăţii; (b) hotărăşte cu privire
la modificarea capitalului social, cu excepţia cazurilor de mărire a capitalului social cu maximum 50%, prin mărirea
valorii nominale fixate a acţiunilor plasate şi prin emitere suplimentară de acţiuni, când hotărârea de modificare a
capitalului social se ia de consiliul societăţii; (c) aprobă clasele şi numărul de obligaţiuni autorizate spre plasare; (d)
aprobă regulamentul consiliului societăţii şi al comisiei de cenzori; (e) alege şi revocă membrii consiliului societăţii
şi comisiei de cenzori, stabileşte cuantumul retribuţiei muncii lor, remuneraţiilor anuale şi compensaţiilor; (f)
hotărăşte cu privire la tragerea la răspundere sau eliberarea de răspundere a membrilor consiliului societăţii şi a
comisiei de cenzori; (g) confirmă organizaţia de audit şi stabileşte cuantumul retribuţiei serviciilor ei; (h) hotărăşte
cu privire la modificarea drepturilor acţionarilor; (i) hotărăşte, în cazurile prevăzute de lege sau de actul constitutiv,
cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii; (j) examinează şi aprobă dările de seamă anuale ale societăţii,
prezentate de consiliului societăţii şi de comisia de cenzori; (k) aprobă normativele de repartizare a profitului
societăţii; (l) hotărăşte cu privire la repartizarea profitului anual, inclusiv plata dividendelor anuale, sau la acoperirea
pierderilor societăţii; (m) hotărăşte cu privire la prelungirea duratei societăţii, modificarea obiectului de activitate al
societăţii, modificarea formei de societate, modificarea tipului societăţii, reorganizarea (fuziunea, divizarea,
transformarea) sau lichidarea ei (art50 alin.3 coroborat cu art.26 alin.11 din Legea SA). Chestiunile enumerate mai
sus sunt de competenţa exclusivă a adunării generale a acţionarilor şi, prin urmare, nu pot fi transmise spre
examinare altor organe de conducere ale societăţii.
În afară de chestiunile ce ţin de competenţa exclusivă a adunării generale a acţionarilor, adunarea va putea
hotărî şi în alte probleme.
Astfel, de exemplu, potrivit art.50 alin.4 din Legea SA, adunarea generală a acţionarilor are competenţa, dacă
statutul societăţii nu prevede altfel, de a aproba: (a) direcţiile prioritare ale activităţii societăţii; (b) modul de
înştiinţare a acţionarilor despre ţinerea adunării generale, precum şi modul de prezentare acţionarilor a materialelor
de pe ordinea de zi a adunării generale pentru a se lua cunoştinţă de ele; (c) regulamentul organului executiv al
societăţii şi deciziile privind numirea şi revocarea conducătorului acestuia, privind stabilirea cuantumului retribuţiei
muncii lui, remuneraţiei şi compensaţiilor, privind tragerea lui la răspundere sau eliberarea de răspundere; (d) dările
de seamă trimestriale ale organului executiv al societăţii; (e) hotărârile privind deschiderea, transformarea sau
lichidarea filialelor şi reprezentanţelor, privind numirea şi revocarea conducătorilor lor. Chestiunile enumerate,
nefiind de competenţa exclusivă a adunării generale, vor putea fi transmise spre examinare consiliului societăţii în
temeiul unei hotărâri a adunării generale.
De asemenea, în societăţile pe acţiuni cu un număr de acţionari mai mic de 50, adunarea generală a acţionarilor
va exercita, în cazul în care consiliului societăţii nu a fost constituit, şi atribuţiile consiliului (art.7 alin.2 din Legea
SA).
În principiu, adunarea generală a acţionarilor nu este în drept să hotărască cu privire la chestiuni care, conform
legii sau statutului societăţii, nu ţin de atribuţiile ei, cu excepţia cazului în care vreunul din organele de conducere
ale societăţii nu poate soluţiona o chestiune ce ţine de atribuţiile lor şi cere acest lucru adunării generale a
acţionarilor (art.50 alin.6 şi 7 din Legea SA).
Hotărârile adunării generale a acţionarilor în problemele ce ţin de atribuţiile ei sunt obligatorii pentru toate
persoanele cu funcţii de răspundere ale societăţii şi toţi acţionarii acesteia, indiferent dacă au participat sau nu la
adunare şi daca au susţinut sau nu adoptarea hotărârii.
Menţionăm că în cazul în care numărul acţionarilor societăţii nu este mai mare de unu, hotărârea adunării
generale a acţionarilor se consideră hotărârea unipersonală luată de acest acţionar.
Formele, modul de convocare şi desfăşurare a adunărilor generale sunt reglementate de art.51-64 din Legea SA.
3. Consiliul societăţii. Întrucât acţionarii sunt adesea prea numeroşi pentru a-şi putea exercita în mod eficient
drepturile ce implică conducerea şi administrarea societăţii prin adunări generale ale acţionarilor, în cadrul
societăţilor pe acţiuni se formează o conducere interne ce are menirea să se ocupe de societate intr-o maniera stabilă
şi fără a avea vreo legătură cu compoziţia acţionariatului ca urmare a transferurilor. Acest organ este consiliul
societăţii (consiliul directorilor sau consiliul observatorilor). Existenţa unui organ permanent de decizie şi control
(consiliul societăţii), superior ierarhic organului executiv ce se ocupă de gestiunea de zi cu zi a societăţii, este
caracteristică societăţilor pe acţiuni. Ceea ce e, însă, de remarcat la Legea privind societăţile pe acţiuni este
flexibilitatea sa în privinţa structurării organelor de conducere – societatea având posibilitatea, în primul rând, de a
opta între a avea un organ executiv unipersonal ori unul colegial sau o îmbinarea a acestora două, iar, în al doilea, de
a nu mai constitui consiliul societăţii în acele societăţi pe acţiuni care au mai puţin de 50 de acţionari, în acest caz
atribuţiile consiliului societăţii fiind exercitate de adunarea generală a acţionarilor.
Potrivit legii, consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor în perioada dintre adunările generale, este
subordonat acestora, şi, în limitele atribuţiilor sale, exercită conducerea generală şi controlul asupra activităţii
societăţii (art.65 alin.1 din Legea SA).
Consiliul societăţii are următoarele atribuţii exclusive: (a) decide cu privire la convocarea adunării generale a
acţionarilor; (b) stabileşte data, ora şi locul adunării generale, precum şi ora înregistrării participanţilor la ea; (c)
stabileşte data la care trebuie să fie întocmită lista acţionarilor care au dreptul să participe la adunarea generală; (d)
stabileşte ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor; (f) decide cu privire la mărirea capitalului social în
cazurile de mărire a capitalului social în limita a 50% din capitalul social existent, prin mărirea valorii nominale
fixate a acţiunilor plasate şi prin emitere suplimentară de acţiuni, precum şi modifică în legătură cu aceasta statutul
societăţii; (g) aprobă prospectul de emisiune suplimentară de acţiuni, rezultatele emiterii suplimentare de acţiuni,
precum şi modifică în legătură cu aceasta statutul societăţii; (h) decide, în cursul anului financiar, cu privire la
repartizarea profitului net, la folosirea capitalului de rezervă şi a celui suplimentar, precum şi a mijloacelor
fondurilor speciale ale societăţii; (i) face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire la plata
dividendelor anuale şi decide cu privire la plata dividendelor intermediare; (j) aprobă valoarea de piaţă a bunurilor
care constituie obiectul unei tranzacţii de proporţii; (k) decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii care
au o valoare între 25% şi 50% din totalul activelor societăţii; (l) decide cu privire la achiziţionarea de către societate
a acţiunilor plasate în scopul prevenirii scăderii cursului lor; (m) hotărăşte cu privire la încheierea de către societate
a tranzacţiilor cu conflict de interese; (n) încheie contracte cu organizaţia gestionară a societăţii; (o) desemnează,
dacă este cazul, registratorul societăţii şi stabileşte cuantumul retribuţiei serviciilor lui; (q) aprobă fondul de
salarizare şi normativele de retribuire a muncii personalului societăţii; (p) decide cu privire la aderarea societăţii la o
asociaţie sau la o uniune de întreprinderi; (r) prezintă adunării generale a acţionarilor raportul anual cu privire la
activitatea sa şi la funcţionarea societăţii, întocmit în conformitate cu legislaţia, cu statutul societăţii şi cu
regulamentul consiliului societăţii (art.65 alin.2 din Legea SA). Chestiunile enumerate mai sus sunt de competenţa
exclusivă a consiliului societăţii şi, prin urmare, nu pot fi transmise spre examinare organului executiv al societăţii.
În afară de chestiunile ce ţin de competenţa exclusivă a consiliului societăţii, consiliul va putea hotărî şi în alte
probleme, cum ar fi, de exemplu, cele prevăzute de art.65 alin.3 din Legea SA.
Consiliul societăţii nu este în măsură să delege împuternicirile sale, nici în tot şi nici în parte, unei altei persoane
(art.65 alin.6 din Legea SA).
Modul de alegere şi funcţionare a consiliului societăţii sunt reglementate de art.66-68 din Legea SA.
4. Organul executiv al societăţii. Organul executiv al societăţii pe acţiuni este organul care exercită
conducerea curentă a societăţii, prin intermediul căruia societatea îşi manifestă (exteriorizează) voinţa socială, este
organul care exprimă capacitatea de folosinţă şi exerciţiu în raport cu terţele persoane, organele de stat şi reprezintă
societatea în instanţele judecătoreşti. Organul executiv al societăţii pe acţiuni asigură îndeplinirea hotărârilor
adunării generale a acţionarilor şi deciziilor consiliului societăţii, fiind subordonat consiliului societăţii şi, dacă acest
lucru este prevăzut expres în actul constitutiv, adunării generale a acţionarilor (art.69 alin.2 din Legea SA).
Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial (comitet de conducere sau comitet de direcţie),
unipersonal (director general, director) sau, daca statutul prevede, o îmbinare a acestor două organe. Menţionăm, de
asemenea, că adunarea generală poate delega împuternicirile organului executiv al societăţii unei persoane juridice
specializate (“organizaţie gestionară” – în terminologia legii).
Funcţionarea organului executiv este reglementată de art.70 din Legea SA, actul constitutiv, precum şi
regulamentele interne ale societăţii.
5. Comisia de cenzori. Structura organizatorică a societăţii pe acţiuni include şi un organ de control al gestiunii
societăţii – cenzorii. Astfel, în timp ce adunarea generală are funcţia de elaborare a voinţei sociale, iar consiliul
societăţii şi organul executiv de concretizare a acesteia prin administrarea şi gestiunea societăţii în limita realizării
obiectului social, cenzorii controlează şi supraveghează respectarea legalităţii în actele de gestiune.
Cenzorii nu sunt un organ de decizie. Ei verifică numai dacă cei abilitaţi să facă acte juridice respectă legea.
Verificările lor se finalizează în rapoarte prin intermediul cărora cenzorii informează pe acţionari în adunările
generale sau pe membrii consiliului societăţii cu cele constatate. În anumite situaţii excepţionale cenzorii sunt
abilitaţi să ceară convocarea adunării generale (art.53 alin.3 lit.b) şi art.72 alin.7 lit.a) din Legea SA), iar atunci când
se impune, să participe, cu drept de vot consultativ, la şedinţele organului executiv sau ale consiliului societăţii şi la
adunarea generală a acţionarilor (art.72 alin.7 lit.b) din Legea SA).
În exercitarea atribuţiilor, cenzorii au acces la toate documentele, registrele şi evidenţele societăţii pentru a se
informa, dar totodată au şi obligaţia de a păstra secretul profesional fiindu-le interzis de a comunica acţionarilor în
particular, sau terţilor, datele referitoare la operaţiunile societăţii, constatate cu ocazia exercitării atribuţiilor lor.
În legislaţiile comerciale există două variante de abordare a controlului gestiunii societăţii pe acţiuni: controlul
intern exercitat de cenzori (de regulă, acţionari ai societăţii) şi controlul extern exercitat de auditori, persoane străine
de societate, specializate în asemenea activităţi, retribuite, de regulă, în baza unei convenţii de prestări servicii.
Legea SA a adoptat un sistem flexibil de abordare a controlului gestiunii societăţii, permiţând efectuarea unui
control dublu, atât de către cenzori interni, cât şi de către auditori (cenzori externi independenţi), conform art.72
alin.8 din Legea SA. În anumite cazuri controlul extern este obligatoriu, şi anume, la societăţile deschise cu un
număr de acţionari şi deţinători nominali de acţiuni de peste 300 (art.89 din Legea SA).
Cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori exercită controlul obligatoriu şi cel ocazional al activităţii
economico-financiare a societăţii şi se subordonează numai adunării generale a acţionarilor (art.71 alin.1 şi art.72
alin.1 şi 2 din Legea SA).
Atribuţiile, componenta numerică, modul de formare şi de funcţionare a comisiei de cenzori a societăţii se
stabilesc prin actul constitutiv al societăţii şi, dacă este cazul, regulamentul comisiei de cenzori.

Articolul 170. Asigurarea accesului acţionarilor la informaţiile societăţii pe acţiuni

(1) Societatea pe acţiuni este obligată să publice, cu cel puţin 10 zile înainte de ţinerea adunării generale
anuale a acţionarilor, în publicaţiile sale bilanţul contabil anual, bilanţul profitului şi pierderilor, valoarea
contabilă a acţiunilor şi a obligaţiunilor, alte date, conform legii.
(2) Societatea pe acţiuni este obligată să pună la dispoziţia acţionarilor, în condiţiile legii şi ale actului de
constituire, informaţii despre conducerea, administrarea şi reprezentarea societăţii, despre situaţia financiară
şi altele, inclusiv actul de constituire, certificatul de înregistrare a societăţii şi a acţiunilor, regulamentele
societăţii, procesele-verbale ale adunărilor generale, ale consiliului, lista membrilor consiliului, a
administratorilor, contractele cu registratorul, cu auditorul, dările de seamă contabile şi fiscale, rapoartele
cenzorului.
(3) La cererea acţionarilor, societatea este obligată să elibereze, pe cheltuiala solicitanţilor, copii şi
extrase de pe documentele indicate la alin.(2).

1. Consideraţii generale. Dispoziţiile art.170 au rolul de a asigura dreptul la informare al acţionarilor.

Dispoziţiile articolului menţionat trebuie coroborate cu cele ale art.91 şi 92 din Legea SA, prin care se urmăreşte
asigurarea accesibilităţii la unele informaţii despre societate pentru toate persoanele interesate, conform unei
proceduri care garantează obţinerea informaţiei respective, indiferent de scopul solicitării ei.
2. Publicarea informaţiei despre activitatea societăţii. Conţinutul art.170 alin.1 din cod este asemănător cu
cel al art.91 din Legea SA cu menţiunea că dispoziţiile codului prevăd obligativitatea dezvăluirii informaţiei
indiferent de tipul societăţii pe acţiuni. Astfel, orice societate pe acţiuni este obligată să publice, cu cel puţin 10 zile
înainte de ţinerea adunării generale anuale a acţionarilor, bilanţul contabil anual, bilanţul profitului şi pierderilor,
valoarea contabilă a acţiunilor şi a obligaţiunilor, precum şi alte date prevăzute de lege (cum ar fi, de exemplu, darea
de seamă asupra rezultatelor emisiunii publice a valorilor mobiliare), iar pentru societăţile deschise pe acţiuni care
au un număr de acţionari şi deţinători nominali de acţiuni de peste 300 vor publica şi principalele teze ale raportului
de audit, cu indicarea denumirii organizaţiei de audit care la elaborat (art.91 alin.1 lit.d) din Legea SA).
 Publicarea acestor informaţii se va face în organul de presă indicat în actul constitutiv al societăţii, aceasta fiind
după părerea noastră interpretarea corectă a noţiunii de “publicaţii ale societăţii”, utilizată de legiuitor în art.170
alin.1 din cod.
Publicarea informaţiilor cerute de lege are o importanţă foarte mare, întrucât pe de o parte, informaţiile prompte
şi corecte inspiră investitorilor încredere, reprezentând totodată un stimulent pentru membrii organelor de conducere
ale societăţii, în sensul că ei sunt mai eficienţi dacă constată că buna activitate pe care au desfăşurat-o a fost
observată, iar pe de altă parte, fără a dispune de informaţii recente şi exacte, nici acţionarii nu-şi pot exercita în mod
corespunzător drepturile conferite de acţiuni.
3. Accesul acţionarilor la documentele societăţii. Societatea pe acţiuni este obligată să pună la dispoziţia
acţionarilor, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv, informaţii despre conducerea, administrarea şi reprezentarea
societăţii, precum şi despre situaţia sa financiară (art.170 alin.2 din cod). Pentru aceasta societatea va asigura accesul
acţionarilor l ao serie de documente ale societăţii prevăzute de lege, şi anume: (a) actele constitutive; (b) certificatul
de înregistrare a societăţii şi certificatele de înregistrare a acţiunilor; (c) regulamentele societăţii; (d) procesele-
verbale ale adunărilor generale ale acţionarilor şi procesele-verbale ale adunărilor consiliului societăţii; (e) lista
membrilor consiliului societăţii, lista membrilor organului executiv şi a celorlalte persoane cu funcţii de răspundere
ale societăţii; (f) contractele cu registratorul şi cu persoanele care efectuează auditul societăţii; (g) dările de seamă
contabile şi fiscale; (h) rapoartele cenzorului, rapoartele persoanelor care au efectuat auditul societăţii, precum şi
actele de control, inclusiv deciziile luate în urma controlului, ale organelor de stat care au exercitat controlul asupra
activităţii societăţii; (i) prospectele de emisiune a valorilor mobiliare ale societăţii, toate modificările şi completările
operate în ele, precum şi dările de seamă cu privire la totalurile emisiunilor; (j) lista persoanelor interesate, cu
indicarea datelor prevăzute de art.85 alin.2 din Legea SA; (k) date despre volumul lunar şi preţurile medii ale
tranzacţiilor înregistrate în registrele deţinătorilor valorilor mobiliare ale societăţii (art170 alin.2 din cod coroborat
cu art.92 alin.1 din Legea SA).
Dacă personalul societăţii refuză prezentarea informaţiilor şi documentelor menţionate, acţionarii interesaţi vor
putea sesiza acest fapt organelor de conducere sau Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, iar în caz de necesitate
se vor adresa instanţelor judecătoreşti pentru a obţine obligarea societăţii la prezentarea informaţiilor respective.
Societatea este obligată să elibereze la cererea acţionarilor şi pe cheltuiala acestora copii şi extrase de pe
documentele indicate mai sus (art.170 alin.3 din cod). În ceea ce priveşte cuantumul plăţii datorate de acţionar
pentru eliberarea unei copii sau a unui extras, acesta se va stabili de societate fără, însă, a putea depăşi volumul
cheltuielilor necesare pentru aceasta. Pretinderea unui preţ exagerat pentru furnizarea copiilor şi extraselor
respective ar echivala cu un refuz. Desigur, nimic nu se opune ca actul constitutiv sau hotărârea adunării generale a
acţionarilor să prevadă gratuitatea furnizării unor asemene acopiii şi extrase.
În sfârşit, menţionăm că potrivit art.92 din Legea SA vor avea acces la informaţiile menţionate şi creditorii
societăţii, bineînţeles că în măsura în care informaţiile respective nu constituie secret comercial.

S e c t i u n e a a 3-a
COOPERATIVELE

Articolul 171. Dispoziţii generale cu privire la cooperative

(1) Cooperativa este asociaţia benevolă de persoane fizice şi juridice, organizată pe principii corporative
în scopul favorizării şi garantării, prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi a
altor interese legale.
(2) Cooperativa nu poate avea mai puţin de 5 membri. Calitatea de membru de cooperativa o poate avea
persoana fizică de la vârsta de 16 ani şi persoana juridică.
(3) Membrul cooperativei suportă riscul ce rezultă din activitatea acesteia în limita participaţiunii
deţinute în patrimoniul ei, inclusiv partea nevărsată.
(4) Denumirea cooperativei trebuie să conţină cuvântul "cooperativa" şi să indice în limba de stat scopul
principal al activităţii sale.
(5) Particularităţile şi statutul juridic al diferitelor tipuri de cooperative, precum şi drepturile şi
obligaţiile membrilor lor se stabilesc de prezentul cod şi de alte legi.

1. Consideraţii preliminare. Cooperativele sunt părţi componente ale economiei naţionale şi ale vieţii sociale,
activitatea lor economică desfăşurându-se în sistemul sectorului privat al economiei de piaţă. Cooperativele sunt, ca
şi societăţile comerciale, persoane juridice de drept privat; în cadrul acestei categorii, însă, ele ocupă un rol aparte.
Astfel, deşi se aseamănă, sub multe aspecte, cu societăţile comerciale, cooperativele nu sunt identice cu acestea nici
în general şi nici în ceea ce priveşte reglementările speciale referitoare la cele două categorii de persoane juridice.
Spre deosebire de societăţile comerciale, care au ca motor al funcţionării exclusiv obţinerea unor profituri,
cooperativele există, mai degrabă, pentru a servi necesităţilor membrilor ce o deţin şi controlează. Cooperativele
sunt, deci, în general, persoane juridice cu sau fără caracter economic, cu un profil propriu, specific.
 Codul civil defineşte cooperativa ca fiind o “asociaţie benevolă de persoane fizice şi juridice, organizată pe
principii corporative în scopul favorizării şi garantării, prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor
economice şi a altor interese legale” (art.171 alin.1 din cod).
Definiţia legală se apropie, astfel, foarte mult de definiţia dată cooperativei de către Alianţa Cooperatistă
Internaţională (ACI), potrivit căreia, cooperativa este “o asociaţie autonomă de persoane ce s-au asociat voluntar în
vederea satisfacerii necesităţilor şi aspiraţiilor lor comune pe plan economic social şi cultural printr-o întreprindere
deţinută în comun şi controlată democratic”.
În fine, doctrina a definit cooperativa ca pe o societate asociativă cu caracter economic constituită pe baza
consimţământului exprimat în mod liber de către persoanele care devin membrii acesteia, în scopul desfăşurării unei
activităţi în comun cu mijloace material-financiare comune.
Din definiţiile de mai sus, dar şi din observaţiile făcute pe marginea reglementărilor legale în domeniu, se pot
evidenţia următoarele trăsături definitorii pentru o cooperativă:
a) Posibilitatea asocierii libere şi voluntare şi a retragerii necondiţionate dintr-o astfel de întreprindere.
Cooperativele se constituie pe baza liberului consimţământ şi sunt deschise tuturor persoanelor care sunt de acord
să-şi asume responsabilităţile calităţii de membru cooperator, fără nici un fel de discriminare pe criterii de
naţionalitate, origine etnică, religie, apartenenţă politică, origine socială sau sex;
b) Structura democratică a funcţionării. Cooperativele funcţionează în mod democratic şi sunt controlate de
către membrii cooperatori, care participă la stabilirea politicilor şi adoptarea deciziilor, potrivit principiului “un
membru – un vot”, iar conducerea aleasă este responsabilă în faţa membrilor;
c) O participare economică echitabilă a membrilor. Astfel, fiecare membru a cooperativei contribuie în mod
echitabil la constituirea capitalului social, participă activ la acţiunile acesteia şi, în final, beneficiază de o distribuire
corectă şi justă a rezultatelor ei economice;
d) Un capital social variabil, ce este susceptibil de creştere prin vărsăminte treptate făcute de membrii asociaţi
şi de diminuare prin luarea înapoi, totală sau parţială, a participaţiunilor vărsate;
e) Autonomia şi independenţa cooperativei în relaţiile cu alte persoane fizice sau juridice, inclusiv cu autorităţile
publice.
2. Tipurile şi reglementarea legală a cooperativelor. Din analiza coroborată a actelor normative în vigoare,
am putea clasifica cooperativele în câteva categorii, şi anume: (a) cooperative de întreprinzător 73; (b) cooperative de
producţie74; (c) cooperative de consum75; (d) cooperative de credit (denumite în legislaţie “asociaţii de economii şi
împrumut ale cetăţenilor”76).
Aceste tipuri de cooperative sunt reglementate, în afară de dispoziţiile Codului civil (art.171-art.178) ce
constituie dreptul comun în materie77, de: Legea privind cooperativele de întreprinzător 78 nr.73-XV/12.04.2001
(Legea C.Î.), Legea privind cooperativele de producţie79 nr.1007-XV/25.04.2002 (Legea C.P.), Legea cooperaţiei de
consum80 nr.1252-XIV/28.09.2000 (Legea C.C.), Legea privind asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor 81
nr.1505-XIII/18.02.1998 (Legea A.E.Î.C.), precum şi de alte acte cu valoare normativă privind unele forme de
cooperative ce prezintă anumite specificităţi faţă de genurile enumerate mai sus 82. Scopul tuturor acestor acte
normative este de a asigura reglementările necesare constituirii şi activităţii unor variate forme de cooperative.
În principiu, majoritatea reglementărilor în domeniu adoptate în ultimii ani ţin cont de tendinţele reformiste din
statele europene în sectorul cooperaţiei, cum ar fi: stabilirea unui număr minim de persoane abilitate să formeze o
cooperativă, posibilitatea de a oferi unor membri mai mult decât un vot, lărgirea limitelor pentru activităţi şi
colaborarea cu membri, posibilitatea de a emite obligaţiuni, permiterea terţilor să participe la constituirea capitalului

73
Art.5 alin.1 din Legea privind cooperativele de întreprinzător defineşte cooperativa de întreprinzător ca fiind “o organizaţie comercială
(întreprindere) cu statut de persoană juridică, ai cărei membri sunt persoane juridice şi/sau fizice care practică activitate de întreprinzător”.
74
Cooperativa de producţie este definită de Legea privind cooperativele de producţie ca fiind “o întreprindere înfiinţată de către 5 sau mai multe
persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a
membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia” (art.1 alin.1).
75
Cooperativa de consum este o asociaţie autonomă şi independentă de persoane fizice, creată pe principiul liberului consimţământ, prin
cooperarea de părţi sociale ale membrilor săi, care desfăşoară activităţi economice pentru satisfacerea intereselor acestora şi necesităţii lor de
consum (art.1 din Legea cooperaţiei de consum).
76
Asociaţia de economii şi împrumut a cetăţenilor este considerată în concepţia Legii privind asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor
“o organizaţie necomercială cu statut juridic special, care primeşte ca depuneri economiile personale ale membrilor săi şi le acordă împrumuturi
cu destinaţie specială, nu are ca scop obţinerea de profit (venit) şi nu-l repartizează între membri, dacă este obţinut, ci îl îndreaptă spre
dezvoltarea sa” (art.3 lit.a) din lege).
77
Potrivit art.171 alin.5 din Codul civil, “particularităţile şi statutul juridic al diferitelor tipuri de cooperative, precum şi drepturile şi obligaţiile
membrilor lor se stabilesc de prezentul cod şi de alte legi.”
78
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/03.05.2001.
79
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/6.06.2002.
80
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.154-156/14.12.2000.
81
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.38-39/30.04.1998.
82
Codul cu privire la locuinţe (Veştile .... nr.2718-X/03.06.1983), H.G. cu privire la aprobarea Statutului-model al cooperativei de construire a
locuinţelor nr.338/08.10.1984 (Veştile .... nr.11/93/1984), Legea privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII/10.03.1993 (M. O.
nr.5/30.05.1993), H.G. cu privire la aprobarea Statutului-model al cooperativei de construcţie a garajelor şi a Statutului-model al asociaţiei
proprietarilor de garaje nr.365/06.04.1998 (M.O. nr.56-59/25.06.1998), H.G. privind aprobarea documentelor-tip ale cooperativelor agricole de
întreprinzător de prestări servicii şi ale uniunilor acestora nr.809/19.06.2002 (M. O. nr.91-94/27.07.2002).
(“membri finanţatori”), permiterea transformării cooperativei într-o societate comercială, inclusiv societate pe
acţiuni.
Menţionăm în acest context că, din punct de vedere al legislaţiei care reglementează cooperativele, statele
europene pot fi divizate în trei mari categorii: (a) state în care există o lege generală cooperatistă (Belgia, Finlanda);
(b) state în care legislaţia cooperatistă este divizată în conformitate cu scopurile sectoriale şi sociale ale cooperativei
(Franţa, Italia, Portugalia, Spania, Suedia) şi (c) state în care nu există legislaţie cooperatistă şi, în care natura
cooperatistă a companiei derivă din documentele de asociere (Marea Britanie, Olanda, Danemarca, Luxemburg).
3. Firma cooperativei. Potrivit art.171 alin.4 din Codul civil, denumirea cooperativei trebuie să includă
cuvântul “cooperativă” şi să indice în limba de stat scopul principal al activităţii sale, de exemplu: “cooperativa de
prestări servicii “Ciubotăraş”.
Menţionăm că denumirea cooperativei nu trebuie să includă numele membrilor săi sau altor persoane.
4. Constituirea cooperativei. Cooperativa fiind o “asociaţie benevolă de persoane fizice şi juridice...”,
membru al acesteia poate deveni orice persoană fizică, indiferent de cetăţenie, sex, domiciliu 83 etc., ori juridică84.
Persoanele fizice vor putea obţine calitatea de membru a unei cooperative de la vârsta de 16 ani 85 (art.22 alin.4 şi
171 alin.2 din cod). Astfel, în ipoteza în care în cazul decesului unui membru al cooperativei succesorul său este o
persoană care nu au împlinit 16 ani, acesta nu va putea dobândi calitatea de membru, însă va avea dreptul la plata
contravalorii participaţiunii şi a dividendelor cuvenite asociatului decedat conform situaţiei financiare anuale
încheiate la sfârşitul exerciţiului financiar în care a intervenit decesul.
Codul civil stabileşte un număr minim de membri pentru înfiinţarea cooperativei în număr de cinci (art.171
alin.1 fraza I din cod). Prin legi speciale se prevede pentru anumite tipuri de cooperative un număr minim mai mare;
astfel cooperativele de consum şi asociaţiile de economii şi împrumut a cetăţenilor nu vor putea avea mai puţin de
10 membri. Dacă numărul de membri a cooperativei se reduce, indiferent de cauză, sub limita stabilită, cooperativa
este obligată fie să majoreze numărul de membri până la limita stabilită, fie să se reorganizeze într-o întreprindere cu
altă formă juridică, fie să se dizolve, în temeiul hotărârii adunării generale.
Legea nu prevede o limită maximă de membri, însă leagă de atingerea unui anumit număr anumite efecte
juridice (de exemplu, acordând posibilitatea desemnării unui consiliu de observatori, în cazul în care cooperativa
există mai mult de 50 de membri, sau, prevăzând posibilitatea de a ţine adunarea generală sub forma adunării
reprezentanţilor).
O problemă de real interes în legătură cu constituirea cooperativei este cea legată de obligativitatea ţinerii unor
adunări constitutive, prevăzută prin legile speciale (art.18 din Legea C.Î., art.8 din Legea C.P., art.20 din Legea
C.C., art.21 din Legea A.E.Î.C.), în condiţiile în care Codul civil nu conţine nici o dispoziţie în acest sens, ba din
contra, din formularea art.172 alin.4 din cod s-ar putea deduce că o asemenea adunare nu este necesară. După opinia
noastră, “tăcerea” codului nu poate fi interpretată altfel decât în sensul validării soluţiilor oferite prevederile
normelor speciale.
5. Răspunderea membrilor cooperativei. Art.171 alin.3 din codul civil instituie principiul răspunderii limitate
a membrilor cooperativei la valoarea participaţiunii aduse în societate, mai exact la valoarea cotei la care s-a obligat
potrivit statutului. Este important de precizat că dispoziţiile sus citate vin în contradicţie cu cele ale art.174 alin.3 din
cod care instituie practic o răspundere subsidiară indirectă a membrilor cooperativei pentru datoriile acesteia, prin
obligaţia prevăzută în sarcina acestora de a acoperi pierderile cooperativei prin contribuţii suplimentare personale.
Potrivit aceluiaşi text de lege, “membrii cooperativei poartă răspundere subsidiară solidară pentru obligaţiile ei în
limitele părţii netransmise a contribuţiei suplimentare a fiecărui membru”. După cum se poate observa această
dispoziţie instituie, pe de o parte, o solidaritate între membrii cooperativei în ceea ce priveşte răspunderea acestora
pentru datoriile cooperativei, iar, pe de altă parte, limitează această răspunderea la contravaloarea părţii netransmise
a contribuţiei suplimentare a fiecărui membru, or, după cum se ştie, de esenţa solidarităţii pasive este tocmai
posibilitatea de a cere unui debitor (în cazul nostru – membru a cooperativei) executarea integrală a obligaţiei. În
afară de aceasta, parcă pentru a complica şi mai mult lucrurile, legiuitorul prevede posibilitatea inserării în statutul
cooperativei a unor clauze prin care să reglementeze răspunderea individuală a membrilor cooperativei 86 (art.172
alin.2 lit.b) din cod). În aceste condiţii, suntem tentaţi să dăm prioritate dispoziţiilor art. 171 alin.3 din cod, care
limitează răspunderea membrului unei cooperative la valoarea participaţiunii deţinute în patrimoniul cooperativei,
inclusiv partea nevărsată, dacă e cazul; cu atât mai mult cu cât dispoziţiile din legile speciale care reglementează în
parte fiecare tip de cooperativă conţin prevederi similare.

Articolul 172. Statutul cooperativei

83
Prin derogare de la regula generală art.14 alin.1 din Legea A.E.Î.C. consacră principiul comunităţii teritoriale al înfiinţării şi desfăşurării
activităţii asociaţiei de economii şi împrumut.
84
Potrivit art.22 alin.1 din Legea C.C. vor putea dobândi calitatea de membru a cooperativei de consum numai persoanele fizice. În acelaşi sens,
art.14 alin.1 din Legea A.E.Î.C. condiţionează posibilitatea de a deveni membri ai asociaţiei de statutul de persoană fizică.
85
Pentru asociaţiei de economii şi împrumut a cetăţenilor limita de vârstă este stabilită la 18 ani, datorită specificului activităţii unor asemenea
cooperative.
86
Astfel, de exemplu, potrivit art.15 alin.3 din Legea C.P., “statutul cooperativei poate prevedea o răspundere suplimentară a membrului
cooperativei pentru obligaţiile acesteia în mărime ce nu va depăşi venitul realizat de el în cooperativă în anul financiar precedent”.
 (1) În statutul cooperativei trebuie să se indice:
a) denumirea;
b) obiectul de activitate şi scopul;
c) sediul;
d) aporturile membrilor în capitalul social, modul şi termenul de vărsare a acestora;
e) prestaţia în bani sau în alte bunuri la care pot fi obligaţi membrii, precum şi natura şi valoarea acestor
prestaţii;
f) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere ale cooperativei;
g) modul de reprezentare;
h) regulile de convocare a adunării generale a membrilor;
i) filialele şi reprezentanţele societăţii;
j) alte date stabilite de lege.
(2) Nu sunt valabile, decât în cazul includerii în statut, dispoziţiile cu privire la:
a) aporturile în natură, obiectul acestora şi preţul pentru care sunt acceptate, precum şi membrul care le
face;
b) răspunderea individuala a membrilor;
c) derogările de la lege privind intrarea în cooperativă, retragerea şi excluderea membrului;
d) întinderea şi restricţiile dreptului de vot al membrului;
e) calculul şi destinaţia excedentului activ al exerciţiului financiar şi în cazul lichidării;
f) cota în a cărei limită unii membri pot participa la capitalul social.
(3) Statutul poate prevedea şi alte clauze ce nu contravin legii.
(4) Statutul se întocmeşte în limba de stat şi se semnează de către toţi membrii fondatori.

1. Actul de constituire al cooperativei. Actul de constituire a cooperativei este statutul 87. Acesta va fi întocmit
în limba de stat şi semnat de către toţi membrii fondatori (art.172 alin.4 din Codul civil). În condiţiile în care, după
cum am mai arătat, ţinerea unei adunări constitutive este obligatorie, conţinutul statutului va fi discutat şi aprobat în
cadrul acesteia.
Statutul cooperativei va trebui să conţină toate clauzele necesare pentru o funcţionare normală a cooperativei.
Potrivit art.172 alin.1 din cod, statutul cooperativei va trebui să indice, în mod obligatoriu, următoarele: (a)
denumirea; b) obiectul de activitate şi scopul; (c) sediul; (d) aporturile membrilor în capitalul social, modul şi
termenul de vărsare a acestora; (e) prestaţia în bani sau în alte bunuri la care pot fi obligaţi membrii, precum şi
natura şi valoarea acestor prestaţii; (f) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de
conducere ale cooperativei; (g) modul de reprezentare; (h) regulile de convocare a adunării generale a membrilor; (i)
filialele şi reprezentanţele societăţii.
Statutul cooperativei va mai putea prevedea şi unele dispoziţii cu privire la: (a) aporturile în natură, obiectul
acestora şi preţul pentru care sunt acceptate, precum şi membrul care le face; (b) răspunderea individuala a
membrilor; (c) derogările de la lege privind intrarea în cooperativă, retragerea şi excluderea membrului; (d)
întinderea şi restricţiile dreptului de vot al membrului; (e) calculul şi destinaţia excedentului activ al exerciţiului
financiar şi în cazul lichidării; (f) cota în a cărei limită unii membri pot participa la capitalul social. De notat că
asemenea prevederi nu pot fi valabile decât prin introducerea lor în statutul cooperativei (art.172 alin.2 din cod).
În afară de clauzele menţionate statutul cooperativei de întreprinzător va trebui să conţină date cu privire la:
modul de formare şi de utilizare a rezervelor fondurilor)cooperativei, normele de prudenta financiara, modul de
acordare a informaţiei membrilor şi membrilor asociaţi ai cooperativei şi răspunderea pentru neacordarea acesteia,
modul de contestare a deciziilor organelor cooperativei şi de soluţionare a litigiilor dintre membrii cooperativei,
dintre aceştia din urmă şi cooperativă, precum şi modul tragerii la răspundere a persoanelor cu funcţii de răspundere
ale cooperativei, temeiurile şi modul de reorganizare şi dizolvare a cooperativei (art.17 din Legea C.Î.).
De asemenea, statutul cooperativei de producţie va trebui să cuprindă şi clauze referitoare la: modul de
participare prin muncă personală a membrilor cooperativei la activitatea acesteia, modul de retribuire a muncii
membrilor cooperativei, modul de formare a capitalului social şi a rezervelor (fondurilor) cooperativei, modul de
distribuire a profitului net între membrii cooperativei, modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale cooperativei,
modul de acordare a informaţiei membrilor cooperativei, modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei (art.9 din
Legea C.P.).
Clauzele minime ale statutului unei cooperative de consum sunt prevăzute de art.83 din Legea C.C., iar pentru
statutul unei asociaţii de economii şi împrumut a cetăţenilor – de art.22 din Legea A.E.Î.C.
Statutul cooperativei va putea prevedea şi alte clauze ce nu contravin legii, în caz contrar, acestea fiind nule de
drept.
Prevederile statutului cooperativei sunt obligatorii pentru persoanele cu funcţii de conducere a cooperativei, dar
şi pentru membrii acesteia.
Modificarea statutului este de competenţa exclusivă a adunării generale a membrilor cooperativei (art.175 alin.5
lit.a) din Codul civil).

87
Art.15 din Legea C.Î. prevede obligativitatea încheierii şi unui contract de constituire, conţinutul căruia este reglementat în art16 al aceleiaşi
legi.
 Articolul 173. Înregistrarea cooperativei

Înregistrarea de stat a cooperativelor se efectuează în modul stabilit pentru societăţile comerciale.

1. Înregistrarea cooperativei. Dobândirea de către cooperativă a personalităţii juridice se realizează, potrivit

art.63 din Codul civil, prin înregistrarea de stat a acesteia. Potrivit art173 din cod, înregistrarea de stat a
cooperativelor se efectuează în modul stabilit pentru societăţile comerciale. În mod concret, înregistrarea
cooperativei are loc la organele teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii
Informaţionale în conformitate cu dispoziţiile art.10-art.14 din Legea cu privire la înregistrarea de stat a
întreprinderilor şi organizaţiilor nr.1265-XIV/05.10.2000. Dispoziţiile Legii cu privire la înregistrarea de stat a
întreprinderilor şi organizaţiilor se completează, în măsura necesităţilor, cu dispoziţiile art.19 din Legea C.Î. (pentru
cooperativa de întreprinzător), art.12 din Legea C.P. (pentru cooperativa de producţie), art.84 din Legea C.C. (pentru
cooperativa de consum) şi art.23 din Legea A.E.Î.C. (pentru cooperativele de credit).

Articolul 174. Capitalul social al cooperativei

(1) Cooperativa are un capital social variabil. El reprezintă suma tuturor participaţiunilor membrilor
cooperativei în conformitate cu statutul ei.
(2) Până la înregistrarea cooperativei, membrul este obligat să depună integral participaţiunea sa dacă
legea sau statutul cooperativei nu prevede altfel.
(3) Membrii cooperativei sunt obligaţi ca, în termen de 2 luni după aprobarea bilanţului contabil anual,
să recupereze, prin contribuţii suplimentare, pierderile cooperativei. În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii,
cooperativa poate fi desfiinţată prin hotărâre judecătorească, la cererea creditorilor. Membrii cooperativei
poarta răspundere subsidiară solidară pentru obligaţiile ei în limitele părţii netransmise a contribuţiei
suplimentare a fiecărui membru.
(4) Patrimoniul rămas după lichidarea cooperativei se repartizează între membrii acesteia în
conformitate cu statutul ei.

1. Capitalul social al cooperativei. Ca orice altă persoană juridică, şi cooperativa are un patrimoniu propriu,
existenţa acestuia fiind, de altfel, şi o condiţie sine qua non a existenţei cooperativei. Acest patrimoniu propriu şi
distinct de cel al membrilor şi al altor persoane fizice sau juridice este destinat realizării obiectului social stabilit în
actul său constitutiv. Una din cele mai importante componente a patrimoniului cooperativei este capitalul social.
Capitalul social reprezintă suma tuturor participaţiunilor 88 membrilor cooperativei în conformitate cu statutul ei
(art.174 din cod).
Precizăm că legea nu cere, ca în cazul anumitor forme de societăţi comerciale, o limită minimă de capital
social89, dar nici o limită maximă a acestuia. Valoarea capitalului social va fi determinată în fiecare caz concret de
membrii cooperativei90, care sunt liberi să decidă atât în acest sens, cât şi în privinţa aportului fiecăruia.
În principiu, membru cooperator va putea efectua atât aporturi în bani (numerar), cât şi în natură. Aportul în
natură are ca obiect anumite bunuri mobile sau imobile şi care pot fi transmise cooperativei cu titlu de proprietate
sau cu titlul de folosinţă. La anumite tipuri de cooperative sunt acceptate numai aporturi în numerar – cooperativa de
consum (art.90 alin.1 din Legea C.C.) şi cooperativa de credit (A.E.Î.C.), în cadrul căreia datorită specificităţii sale
se vor efectua doar aporturi în numerar. De asemenea, chiar în cadrul cooperativelor în privinţa cărora legea permite
aporturi în natură se va putea stabili prin statut obligativitatea efectuării doar a aporturilor în numerar.
Nu vor putea constitui obiect al aportului: (a) evaluarea în bani a activităţii privind constituirea cooperativei, (b)
bunurile imobile şi mobile neînregistrate, inclusiv produsele activităţii intelectuale, pasibile înregistrării de stat în
conformitate cu legislaţia, (c) bunurile a căror participare în circuitul civil este interzisă sau limitată de actele
legislative, dacă nu există autorizaţia corespunzătoare a autorităţii publice abilitate, (d) împrumuturi primite de la
cooperativă, (e) alte bunuri nebăneşti determinate de statutul cooperativei (art.38 alin.7 din Legea C.Î. şi art.24 alin.3
din Legea C.P.).
Pentru unele tipuri de cooperative prin lege este stabilit şi un plafon de participare la capitalul social, şi anume:
pentru cooperativa de întreprinzător (art.39 alin.3 din Legea C.Î.) şi pentru cooperativa de producţie (art.25 alin.3
din Legea C.P.) – 20%, iar pentru cooperativa de credit – 10% (art.25 alin.2 din Legea A.E.Î.C.). Prin statut se vor
putea prevedea şi cote mai mici în conformitate cu art.172 alin.2 lit.f) din Codul civil.

88
Unele acte normative folosesc expresia de “cotă de participare” sau “parte socială”.
89
Din coroborarea art.25 cu art.7 alin.3 din Legea A.E.Î.C. reiese că pentru cooperativele de credit legea prevede un minim de capital social, care
va fi de cel puţi 50 de salarii minime, şi va creşte proporţional numărului de asociaţi potrivit regulii conform căreia participaţiunea minimă a unui
asociat nu poate fi mai mică de 5 salarii minime în vigoare la data depunerii.
90
Acesta fiind, după părerea noastră, şi sensul dispoziţiei legale potrivit căreia “cooperativa are un capital variabil”.
 Membrul cooperator va efectua integral aportul până la înregistrarea cooperativei, afară numai dacă prin lege
sau statutul acesteia se prevede altfel (art.174 alin.2 din Codul civil).
În afară de capitalul social patrimoniul cooperativei (capitalul total) este format din fondurile (rezervele)
cooperativei, constituite potrivit legii sau statutului, beneficiu net (profitul nerepartizat), precum şi din alte surse.
Potrivit art.174 din cod, “membrii cooperativei sunt obligaţi ca, în termen de 2 luni după aprobarea bilanţului
contabil anual, să recupereze, prin contribuţii suplimentare, pierderile cooperativei. În cazul neîndeplinirii acestei
obligaţii, cooperativa poate fi desfiinţată prin hotărâre judecătorească, la cererea creditorilor. Membrii cooperativei
poarta răspundere subsidiară solidară pentru obligaţiile ei în limitele părţii netransmise a contribuţiei suplimentare a
fiecărui membru”. Întrucât asupra acestei dispoziţii cel puţin bizare a legii ne-am pronunţat anterior nu vedem
necesitatea unei reveniri. Ne vom limita să menţionăm doar faptul că, după opinia noastră, răspunderea membrului
unei cooperative va fi limitată la valoarea participaţiunii deţinute în patrimoniul cooperativei, avându-se în vedere
participaţiunea la care s-a obligat potrivit statutului. Astfel că, în ipoteza în care membrul cooperator nu a efectuat
integral aportul corespunzător participaţiunii sale, răspundere sa va fi angajată inclusiv pentru partea nevărsată
(art.171 alin.3 din cod).
În sfârşit, precizăm că patrimoniul rămas după lichidarea cooperativei se va repartiza între membrii acesteia în
conformitate cu statutul ei (art.174 alin.4).

Articolul 175. Conducerea cooperativei

(1) Organul suprem de conducere al cooperativei este adunarea generala a membrilor ei. În cooperativa
cu peste 50 de membri poate fi creat un consiliu de observatori, care va exercita controlul asupra activităţii
organelor ei executive. Membrii consiliului de observatori nu au dreptul să activeze în numele cooperativei.
(2) Organele executive ale cooperativei - consiliul de administraţie şi preşedintele cooperativei - exercită
administrarea curentă şi se subordonează consiliului de observatori şi adunării generale.
(3) Preşedinte al cooperativei, membri ai consiliului de observatori şi ai consiliului de administraţie pot fi
doar membrii cooperativei. Aceeaşi persoană nu poate fi concomitent membru al consiliului de observatori şi
al consiliului de administraţie sau preşedinte al cooperativei.
(4) Competenţa organelor de conducere ale cooperativei şi modul de emitere a deciziilor se stabilesc de
lege şi de statutul cooperativei.
(5) De competenta exclusivă a adunării generale ţin:
a) modificarea statutului;
b) formarea consiliului de observatori şi ridicarea împuternicirilor membrilor lui, atribuirea şi ridicarea
împuternicirilor organelor executive ale cooperativei, dacă acest drept nu este atribuit prin statut consiliului
de observatori;
c) aprobarea dărilor de seama anuale şi a bilanţului contabil anual, repartizarea pierderilor;
d) deciderea asupra reorganizării şi lichidării cooperativei.
(6) Prin legislaţia cu privire la cooperative şi prin statutul cooperativei, competenţei exclusive a adunării
generale pot fi atribuite şi alte chestiuni. Problemele a căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a
adunării generale sau a consiliului de observatori nu pot fi date în competenţa organelor executive ale
cooperativei.
(7) Membrul cooperativei are dreptul la un singur vot în adunarea generala.

1. Consideraţii generale. Cooperativa este organizată pe principii corporative în scopul favorizării şi garantării,
prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor interese legale. Structurile de
conducere ale cooperativei sunt: adunarea generală a membrilor cooperativei, consiliul cooperativei (consiliu de
observatori), consiliu de administraţie şi preşedintele, precum şi comisia de cenzori (comisia de revizie).
Competenţa organelor de conducere ale cooperativei şi modul de emitere a deciziilor sunt stabilite de lege şi de
statutul cooperativei.
2. Organe deliberative. Adunarea generală. Adunarea generală a membrilor cooperativei este organul suprem
de conducere a acesteia şi se compune din totalitatea membrilor asociaţi sau din reprezentanţii aleşi în adunările
generale a reprezentanţilor (adunare generală de sector)91.
Adunarea generală are competenţă exclusivă în următoarele chestiuni: (a) modificarea statutului; (b) formarea
consiliului de observatori şi ridicarea împuternicirilor membrilor lui, atribuirea şi ridicarea împuternicirilor
organelor executive ale cooperativei, dacă acest drept nu este atribuit prin statut consiliului de observatori; (c)
aprobarea dărilor de seama anuale şi a bilanţului contabil anual, repartizarea pierderilor; (d) deciderea asupra
reorganizării şi lichidării cooperativei (art.175 alin.5 din cod). În afară acestor chestiuni, potrivit art.42 alin.1 din
Legea C.Î., de competenţa exclusivă a adunării generale mai sunt şi problemele ce ţin de: aprobarea direcţiilor
prioritare şi/sau a programului de activitate, precum şi a bugetului cooperativei; aprobarea hotărârii privind plasarea
obligaţiunilor sau altor titluri de creanţă; stabilirea surselor şi mărimii defalcărilor în rezervele (fondurile)

91
Posibilitatea desfăşurării unor adunări a reprezentanţilor sau adunări de sector este prevăzută de lege pentru cooperativele cu peste 300 de
membri.
cooperativei şi a direcţiilor de utilizare a acestora; aprobarea normativelor de repartizare a profitului net al
cooperativei; examinarea plângerilor membrilor cooperativei împotriva acţiunilor preşedintelui şi/sau ale consiliului
cooperativei. De asemenea, potrivit art.26 alin.1 din Legea C.P., de competenţa exclusivă a adunării generale sunt şi:
stabilirea mărimii taxei de intrare şi cotei de participare, a modului depunerii lor; adoptarea sistemelor şi modului de
retribuire a muncii în cooperativă; adoptarea hotărârilor privind primirea în cooperativă şi excluderea din
cooperativă; aprobarea normativelor de repartizare a profitului net al cooperativei; adoptarea hotărârilor privind
încheierea tranzacţiilor cu bunurile imobile; examinarea plângerilor membrilor cooperativei împotriva deciziilor
consiliului cooperativei sau preşedintelui cooperativei. Potrivit art.36 alin.1 din Legea C.C. adunarea generală mai
este exclusiv competentă să: soluţioneze contestaţiile privind încetarea calităţii de membru cooperator; stabilească şi
modifice cuantumul taxei de înscriere şi al părţilor sociale; adopte programul de activitate al cooperativei de
consum, bugetul de venituri şi cheltuieli; hotărască asupra dobândirii, înstrăinării sau transmiterii fondurilor fixe şi
să ia măsuri pentru acoperirea pierderilor suportate de cooperativa de consum; hotărască asupra înfiinţării de
întreprinderi cooperatiste. În fine, potrivit art.32 alin.2 din Legea A.E.Î.C. de competenţa exclusivă a adunării
generale sunt şi: aprobarea direcţiilor principale de folosire a mijloacelor asociaţiei, precum şi a limitei cheltuielilor
ei; adoptarea de hotărâri, după caz, privind exercitarea auditului şi alegerea organizaţiei de audit; stabilirea modului
de primire ca depuneri a economiilor personale ale membrilor asociaţiei şi modului de acordare a împrumuturilor
către aceştia; adoptarea de hotărâri privind primirea în asociaţie şi excluderea din ea; adoptarea nomenclatorului de
informaţii confidenţiale privind activitatea asociaţiei.
Adunarea generală poate fi ordinară sau extraordinară.
Ca regulă generală, în adunarea generală membrul cooperativei are dreptul la un singur vot (art.175 alin.7 din
Codul civil), însă prin statut ar putea fi prevăzute anumite situaţii în care, datorită cotei de participare a unui
membru la relaţiile economice ale cooperativei care depăşeşte în mod considerabil volumul participării altor
membri, acestuia să i se acorde mai multe voturi.
Consiliul de observatori. Potrivit legii, în cooperativele cu peste 50 de membri poate fi creat un consiliu de
observatori, care să exercite controlul asupra activităţii organelor ei executive (art.175 alin.1 fraza a II-a din cod).
După cum se poate observa testul legii nu obligă, ci acordă doar dreptul de a crea un asemenea organ de conducere.
Vor putea fi aleşi în consiliul de observatori al cooperativei doar membrii acesteia, cu condiţia să nu fie membru al
consiliului de administraţie sau preşedinte al cooperativei (art.175 alin.3 din cod).
Membrii consiliului de observatori nu au dreptul reprezinte cooperativa (art.175 alin.1 fraza a III-a din cod).
3. Organe executive. Organele executive ale cooperativei sunt: (a) consiliul de administraţie şi (b) preşedintele
(directorul) cooperativei. Aceste organe exercită administrarea curentă a cooperativei şi urmăresc realizarea zilnică
a sarcinilor cooperativei. Preşedintele cooperativei este cel care o reprezintă în raporturile acesteia cu autorităţile
publice, alte persoane juridice şi persoanele fizice. În principiu, cooperativa este angajată legal în raporturile ei
financiare şi patrimoniale prin semnătura preşedintelui.
Consiliul de administraţie şi preşedintele cooperativei se subordonează consiliului de observatori şi adunării
generale.
Preşedinte al cooperativei sau membru al consiliului administraţie poate fi doar un membru a cooperativei.
Aceeaşi persoană nu poate fi concomitent membru al consiliului de observatori şi al consiliului de administraţie sau
preşedinte al cooperativei (art.175 alin.3 din cod).
4. Organe de control. Deşi Codul civil nu face nici o menţiune cu privire la comisia de cenzori (comisia de
revizie), prin legile speciale se prevede obligativitatea şi competenţa acestui organ de control (art.13 alin.5, art.57-58
din Legea C.Î.; art.10 alin.1 lit.d), art.39-40 din Legea C.P.; art.38 din Legea A.E.Î.C.). Comisia de cenzori, aleasă de
adunarea generală, verifică activitatea economico-financiară din cooperativă. Legea permite ca, în anumite situaţii,
funcţiile comisiei de cenzori să fie transmise, prin hotărârea adunării generale, unei organizaţii de audit sau unei
uniuni de cooperative.

Articolul 176. Dobândirea calităţii de membru

(1) Cooperativa poate primi oricând noi membri.

(2) Statutul cooperativei poate stabili unele condiţii particulare la admiterea a noi membri.

1. Dobândirea calităţii de membru a cooperativei. Orice persoană fizică sau juridică care îndeplineşte
condiţiile legale poate deveni membru a cooperativei.
După cum am arătat singura condiţie impusă de Codul civil este cea referitoare la vârsta, şi anume de a avea cel
puţin 16 ani împliniţi (art.171 alin.2 din cod).
Prin legile speciale care reglementează funcţionarea unor tipuri distincte de cooperative se mai prevăd o serie de
condiţii suplimentare. Astfel, pentru a putea deveni membru unei cooperative de credit (A.E.Î.C.) solicitantul
trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii: (a) să fie persoană fizică, (b) să fie cetăţeni ai Republicii
Moldova sau apatrizi, (c) să aibă 18 ani împliniţi, (d) să domicilieze într-o localitate care intră în aria teritorială de
activitate a cooperativei, (e) să aibă aceleaşi profesii sau să lucreze în domenii profesionale conexe ori să aibă alte
interese comune prevăzute de statutul cooperativei, (f) să fi depus efectiv aportul care reprezintă cota sa de
participare (art.14 alin.1 din Legea A.E.Î.C.).
 O altă restricţie, de data această cu privire la persoanele juridice, este prevăzută de art.22 alin.1 din Legea C.C.
potrivit căruia pot dobândi calitatea de membru a cooperativei de consum numai persoanele fizice. De asemenea,
potrivit art.24 alin.1 al aceleiaşi legi, nu va putea dobândi calitatea de membru a cooperativei nici persoana care are
interese contrare celor ale cooperativei de consum sau care îi face concurenţă.
Pe lângă aceste condiţionări legale statutul cooperativei va putea stabili unele condiţii particulare la admiterea a
noi membri (art.176 alin.2 din cod).

Articolul 177. Încetarea calităţii de membru al cooperativei şi restituirea participaţiunii

(1) Calitatea de membru al cooperativei încetează prin retragere, excludere, deces sau lichidare.
(2) Membrul are dreptul să se retragă din cooperativă până la adoptarea deciziei de dizolvare.
(3) Membrului care se retrage din cooperativă i se compensează valoarea participaţiunii sau i se
transmite patrimoniu corespunzător participaţiunii sale. Calculele se efectuează conform bilanţului de la
data retragerii, iar dacă retragerea are loc pe parcursul exerciţiului financiar, restituirea se face conform
ultimului bilanţ.
(4) Membrul cooperativei poate, dacă statutul nu prevede altfel, să înstrăineze oricând participaţiunea sa
către un alt membru sau un terţ care urmează să devină membru, retrăgându-se astfel din cooperativă fără a
cere partea sa din patrimoniu.
(5) Membrul cooperativei poate fi exclus prin hotărâre a adunării generale în cazul neexecutării sau al
executării neconforme a obligaţiilor atribuite prin statutul cooperativei, precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege sau de statutul cooperativei. Membrul exclus din cooperativă are dreptul la restituirea participaţiunii în
conformitate cu alin.(3).
(6) Participaţiunea se transmite prin succesiune dacă statutul cooperativei nu prevede altfel. În cazul în
care nu pot deveni membri ai cooperativei, succesorilor li se achită valoarea participaţiunii.
(7) Urmărirea participaţiunii pentru datorii personale se permite doar în cazul insuficienţei unui alt
patrimoniu al membrului cooperativei pentru achitarea lor în modul prevăzut de lege sau de statutul
cooperativei.

1. Consideraţii generale. Calitatea de membru al cooperativei încetează prin retragerea ori excluderea
membrului, precum şi ca urmare a decesului membrului persoană fizică sau lichidarea membrului persoană juridică
(art.177 alin.1 din cod).
2. Retragerea din cooperativă. Principiul asocierii libere şi voluntare care guvernează înfiinţarea cooperativei
implică, pe cale de consecinţă, şi posibilitatea pentru membrul acestei structuri de a se retrage necondiţionat din ea.
În aplicarea acestui principiu, Codul civil consacră dreptul membrului unei cooperative de a se retrage oricând din
ea, acest drept subzistând până la adoptarea deciziei de dizolvare a cooperativei (art.177 alin.1 din cod). Pentru a se
retrage din cooperativă membrul acesteia va trebui să depună o cerere în acest sens la organele executive ale
acesteia. Ca urmare a retragerii membrului retras fie i se va plăti contravaloarea patrimonială a participaţiunii sale,
fie i se va transmite o parte din patrimoniu corespunzător acestei participaţiuni (art.177 alin.3 din cod). În toate
cazurile, calculele se vor efectua conform bilanţului de la data retragerii, iar dacă retragerea are loc pe parcursul
exerciţiului financiar, restituirea se face conform ultimului bilanţ.
3. Înstrăinarea cotei de participare (participaţiunii). Potrivit art.177 alin.4 din cod, membrul cooperativei
poate, dacă statutul nu prevede altfel, să înstrăineze oricând participaţiunea sa către un alt membru sau un terţ care
urmează să devină membru, retrăgându-se astfel din cooperativă fără a cere partea sa din patrimoniu. Dispoziţiile
legale în materie fac distincţie în ceea ce priveşte înstrăinare participaţiunii de către membru, după cum aceasta se
face unui alt membru sau unui terţ faţă de cooperativă. În cazul în care înstrăinarea se face unui alt membru legea nu
prevede acordul în acest sens a organelor de conducere a cooperativei. Dacă însă înstrăinarea se face în favoarea
unui terţ va fi necesar după caz acordul consiliului societăţii sau chiar a adunării generale.
Înstrăinarea participaţiunii poate interveni şi mortis cauza. În această situaţie, dacă statutul cooperativei nu
prevede altfel, participaţiunea membrului decedat se va transmite moştenitorilor acestuia care dobândesc astfel
calitatea de membri ai cooperativei (art.177 alin.6 din cod). Bineînţeles că, succesorii vor trebui să îndeplinească
pentru aceasta condiţiile formale impuse de lege, în caz contrar ei neputând dobândi calitatea de membru a
cooperativei. Într-o asemenea ipoteză moştenitorii vor avea totuşi dreptul la plata contravalorii participaţiunii şi a
dividendelor cuvenite asociatului decedat conform situaţiei financiare anuale încheiate la sfârşitul exerciţiului
financiar în care a intervenit decesul.
4. Excluderea din cooperativă. Membrul cooperativei poate fi exclus prin hotărâre a adunării generale în cazul
neexecutării sau al executării neconforme a obligaţiilor atribuite prin statutul cooperativei, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege sau de statutul cooperativei (art.177 alin.5 din Codul civil). Constituie motive
pentru excluderea membrului din cooperativă, de exemplu: nevărsarea integrală a aporturilor la termenele
stabilite prin lege sau statut; dobândirea calităţii de membru cu încălcarea prevederilor legale; încălcarea unei
obligaţii de neconcurenţă înscrisă în statutul cooperativei, etc.
 5. Urmărirea participaţiunii de către creditorii personali ai membrului cooperativei. Întrucât patrimoniul
cooperativei are drept titular cooperativa ca persoană juridică, acest patrimoniu are un caracter autonom faţă de
patrimoniile membrilor cooperativei. Astfel fiind cooperativa nu va răspunde pentru obligaţiile contractate de
membrii săi. Codul civil oferă, totuşi, posibilitatea urmăririi de către creditorii personali ai membrului cooperativei a
participaţiunii acestuia, cu condiţia ca creanţele acestora să nu fi fost satisfăcute prin executarea patrimoniului
membrului (art.177 alin.7 din cod).

Articolul 178. Reorganizarea şi lichidarea cooperativei

Cooperativa se reorganizează şi lichidează în modul stabilit pentru societatea comercială.

1. Reorganizarea şi lichidarea cooperativei. Potrivit art.178 Cod civil cooperativa se reorganizează şi

lichidează în modul stabilit pentru societăţile comerciale.
Un caz specific de reorganizarea şi lichidare a cooperativei este micşorarea numărului de membri sub limita
legală. În aceste condiţii, membrii rămaşi vor trebui să hotărască fie majorarea numărului de membri până la limita
minimă legală stabilită pentru tipul respectiv de cooperativ, fie reorganizarea cooperativei într-o întreprindere cu altă
formă juridică, fie dizolvarea acesteia şi, drept consecinţă, lichidarea ei.

S e c t i u n e a a 4-a
INTREPRINDERILE DE STAT
SI INTREPRINDERILE MUNICIPALE

Articolul 179. Întreprinderile de stat si întreprinderile municipale

(1) Întreprinderile de stat se fondează si se dotează de către Guvern sau de alte organe abilitate prin
lege.
(2) Întreprinderile municipale se fondează si se dotează de către autorităţile administraţiei publice
locale.
(3) Întreprinderile de stat si întreprinderile municipale sînt persoane juridice si răspund pentru obligaţii
cu tot patrimoniul lor.
(4) Statul si unităţile administrativ-teritoriale nu poarta răspundere pentru obligaţiile întreprinderilor
de stat si ale întreprinderilor municipale. Aceste întreprinderi nu poarta răspundere pentru
obligaţiile statului si ale unităţilor administrativ-teritoriale.
(5) Particularităţile fondării, funcţionarii si încetării activităţii întreprinderilor de stat si
întreprinderilor municipale se reglementează de prezentul cod, de legislaţia cu privire la
întreprinderile de stat si la întreprinderile municipale, cu privire la administraţia publica locala, de
alte acte normative, precum si de statutele-model ale acestor întreprinderi.

Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale sunt persoane juridice cu scop lucrativ constituite de stat şi
respectiv de unităţile administrativ teritoriale ca persoane juridice de drept public. Statul şi UAT poate să fondeze de
sine-stătător o persoană juridică pe care o dotează cu bunuri şi care prin înregistrarea la organul competent
dobândeşte dreptul să desfăşoare independent activitatea de întreprinzător pentru a obţine venit. Altfel spus, aceasta
este o modalitate de a destina bunurile statului şi UTA, inclusiv cele proprietate publică unei activităţi economice
reproductive.
(1) Întreprinderile de stat, potrivit alin.(1) din articolul comentat şi art.2 din Legea nr.146/1994 cu privire la
întreprinderea de stat, se fondează de către Guvern ca autoritate executivă a statului, precum şi organele centrale de
specialitate ale statului cărora Guvernul le-a delegat împuternicirea respectivă. Această competenţă este atribuită şi
în legătură cu faptul că Guvernul exercită în numele statului atribuţiile de proprietar. Numai acest organ poate
dispune de bunurile statutului prin transmiterea dreptului de proprietate sau prin transmiterea posesiei şi folosinţei.
(2) Întreprinderile municipale se fondează de unităţile administrativ teritoriale, prin decizia consiliului local. În
gestiunea întreprinderii municipale se transmit bunurile care se află în proprietatea UAT.
(3) Alin.(3) şi (4) vine să confirme o regulă, potrivit căreia fiecare persoană răspunde pentru obligaţiile asumate
cu întreg patrimoniul pe care îl are. Nici întreprinderea nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului (statului sau
UAT) şi nici fondatorul nu răspunde pentru obligaţiile întreprinderii.
Aici este necesar de a preciză că la crearea acestor întreprinderi bunurile nu se transmit în proprietate ci se
transmit, după caz întreprinderii de stat în „gestiune operativă”, iar întreprinderii municipale în gestiune „gestiune
economică”. Deşi, expres nicăieri nu este prescris afirmăm că bunurile se consideră transmise cu un drept similar
celui de folosinţă. Bunurile transmise de stat întreprinderii de stat continuă să rămână în proprietatea statului. La
această concluzie impune dispoziţia art. 1 din Legea nr.146/1994 cu privire la întreprinderea de stat în care se
dispune că capitalul social al întreprinderii de stat „aparţine în întregime statului”, sau că întreprinderea de stat este
persoana juridică care desfăşoară activitatea de întreprinzător pe „baza proprietăţii de stat transmise ei gestiune”.
Întreprinderea municipală îşi poate înstrăina fondurile fixe numai în baza deciziei fondatorului.
Din aceste dispoziţii rezultă că dacă întreprinderea de stat şi cea municipală nu este proprietară a bunurilor primite în
gestiune nici nu poate să răspundă cu ele pentru obligaţiile sale. Ele răspund numai cu bunurile care le dobândeşte în
rezultatul activităţii.
(5) Particularităţile fondării, funcţionării şi încetării activităţii întreprinderilor de stat se reglementează de Legea
nr.146/1994 cu privire la întreprinderea de stat. În executarea Legii nr.146/1994 Guvernul a elaborat şi a pus în
vigoare Hotărârea sa nr.770/1994 privind aprobarea unor acte nomative vizând funcţionarea Legii cu privire la
întreprinderea de stat, prin care a fost aprobate trei acte normative: a) regulamentul Consiliului de administraţie al
întreprinderii de stat; b) Statutul – model al întreprinderii de stat; c) Contractul-tip între fondator şi managerul-şef al
întreprinderii de stat;
În unele domenii de activitate au fost aprobate Regulamente cu privire la organizarea concursului pentru
ocuparea funcţiei vacante de administrator (manager-şef) al întreprinderii de stat. Astfel prin Hotărârea Guvernului
nr.642/2003 despre aprobarea Regulamentului cu privire la organizarea concursului pentru ocuparea funcţiei vacante
de manager-şef (conducător) în instituţiile şi organizaţiile subordonate Agenţiei de Stat Relaţii Funciare şi Cadastru.
Particularităţile fondării, funcţionării şi încetării activităţii întreprinderilor municipale sunt reglementate prin
Regulamentul-Model al întreprinderii municipale aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.387 din 6 iunie 1994.

S e c t i u n e a a 5-a
ORGANIZATIILE NECOMERCIALE

Articolul 180. Dispoziţii generale cu privire la organizaţiile necomerciale

(1) Organizaţie necomercială este persoana juridică al cărei scop este altul decît obţinerea de venit.
(2) Organizaţii necomerciale sînt:
a) asociaţia;
b) fundaţia;
c) instituţia.

I. Alin.1 al art. 180 defineşte noţiunea organizaţiei necomerciale. Cu sens de sinonim, art. 59 vorbeşte despre
persoane juridice cu scop nelucrativ. Datorită faptului că organizaţiile necomerciale pot avea cele mai diverse
scopuri şi activa în diferite domenii, este mai simplu de a le defini ca ceea ce nu sunt, decît în termeni afirmativi,
adică accentuînd ce nu este şi nu ceea ce este o organizaţie necomercială. Criteriul de bază după care delimităm
organizaţiile necomerciale de societăţile comerciale este urmărirea în activitatea primelor a oricărui alt scop licit
decît obţinerea venitului.
Organizaţiile necomerciale contribuie la realizarea dreptului la libera asociere şi libera expresie, stimulează
pluralismul şi toleranţa, contribuie la asigurarea respectării legilor şi la stabilitate socială. Activitatea organizaţiilor
necomerciale este îndreptată spre atingerea unor scopuri de utilitate publică: sociale, umanitare, filantropice,
educaţionale, ştiinţifice, culturale, de administrare, satisfacerea necesităţilor spirituale, etc.
Faptul că organizaţiile necomerciale activează pentru atingerea altor scopuri decît obţinerea venitului nu înseamnă
că acestea nu pot obţine venituri. Spre deosebire de societăţile comerciale însă, obţinerea venitului nu reprezintă un
scop în sine, ci o modalitate de atingere a scopului. Venitul obţinut, inclusiv din activitatatea de întreprinzător (Art
188) nu poate fi repartizat între participanţii la activitatea organizaţiei necomerciale (alin. 3 art.55) şi poate fi
utilizat doar pentru atingerea scopurilor statutare. Acest principiu este fixat şi în unele legi speciale care
reglementează activitatea anumitor categorii de organizaţii necomerciale (art. 28, Legea 837/1996; art. 23, Legea
581/1999; art. 24(18), Legea 718/1991; art. 22, Legea nr.976/2000).
Organizaţiile necomerciale dispun de capacitate civilă specială, fiind în drept să desfăşoare doar acea activitate care
este prevăzută de lege şi de actele de constituire a lor (alin.3, art.60). Avînd calitatea de persoană juridică,
organizaţiilor necomerciale li se aplică în mod corespunzător normele generale care reglementează activitatea
persoanelor juridice (Art.55-105).
II. Pornind de la prevederile art. 59 conform căror persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber în
una din formele prevăzute de lege, în alin.2 al articolului comentat se indică formele în care se pot crea organizaţiile
necomerciale, enumărarea fiind exhaustivă.
Deosebirea principială între formele organizaţiilor necomerciale constă în următoarele:
a) asociaţiile sunt persoane juridice create pe baza asocierii de persoane (universitas personarum);
b) fundaţiile reprezintă persoane juridice create în rezultatul asocierii de bunuri (universitas bonorum) unde
fondatorul nu deţine controlul asupra acestora;
c) insituţiile reprezintă persoane juridice create în rezultatul asocierii de bunuri (universitas bonorum), unde
fondatorul menţine controlul asupra proprietăţii transferate.
În dependenţă de particularităţile anumitor categorii de organizaţii necomerciale, legea reglementează diferite tipuri
ale acestora în cadrul formelor menţionate (alin. 2 art.181; alin. 5 art.183).
 Articolul 181. Asociatia

(1) Asociatie este organizatia necomerciala constituita benevol de persoane fizice si juridice asociate, in
modul prevazut de lege, prin comunitate de interese, care nu contravin ordinii publice si bunelor
moravuri, pentru satisfacerea unor necesitati nemateriale.
(2) Asociatia poate avea forma de asociatie obsteasca, asociatie religioasa, partid sau de alta organizatie
social-politica, de sindicat, uniune de persoane juridice, de patronat, alte forme in conditiile legii.
(3) In asociatie, calitatea de membru se consemneaza.
(4) Patrimoniul transmis asociatiei de catre fondatori (asociati) este proprietatea ei. Asociatia utilizeaza
acest patrimoniu in scopurile stabilite in statut.
(5) Membrii nu-si pastreaza drepturile asupra patrimoniului transmis asociatiei in proprietate, nici
asupra cotizatiilor de membru. Ei nu raspund pentru obligatiile asociatiei, iar aceasta nu raspunde pentru
obligatiile membrilor sai.
(6) Particularitatile constituirii, ale activitatii, statutul juridic al diferitelor tipuri de asociatii se
stabilesc prin lege.

I. A.Legiutorul stabileşte două criterii de bază la definirea asociaţiei ca o formă a organizaţiei necomerciale:
a) scopul asocierii este satisfacerea necesităţilor nemateriale ale persoanelor; Noţiunea „necesităţilor
nemateriale” este foarte
largă, practic fiind imposibil de a enumăra exhaustiv o listă a acestora. Aici se încadrează oricare necesitate
spirituală a individului şi cele care nu ţin de material. În sens larg, necesităţile spirituale reprezintă necesităţile din
lumea ideilor, cunoştinţelor, reprezentărilor, valorilor culturale, etc. Pe cît de diferite sunt necesităţile spirituale ale
indivizilor, pe atît de diverse sunt şi asociaţiile care se constituie pentru satisfacerea lor. Constituirea unei asociaţii
pentru satisfacerea necesităţilor spirituale nu exclude însă posibilitatea susţinerii materiale a membrilor săi. Astfel,
uniunile de creaţie se crează inclusiv pentru susţinerea materială a asociaţilor prin crearea condiţiilor benefice de
creaţie, punînd la dispoziţia membrilor ateliere de creaţie, organizînd expoziţii, etc.
b) asocierea persoanelor are loc după comunitatea intereselor acestora. Interesul desemnează necesităţile
materiale şi
spirituale ale indivizilor conştientizate sub forma aşteptărilor,idealurilor şi care reprezintă mobilul acţiunilor
omeneşti, adică ceea ce acţionează ca stimul şi element de motivaţie pentru comportamentul persoanelor sau a
diferitor grupruri sociale. În depenenţă de obiect, deosebim interes economic, politic, profesional, ştiinţific, spiritual,
confesional, etc. Comunitatea intereselor înseamnă pe de o parte existenţa la fiecare membru a asociaţiei a unui
interes, iar pe de altă parte – coordonarea interesului personal cu interesele altor persoane – membri ai asociaţiei.
Interesele asociaţilor nu trebuie să contravină ordinii publice şi bunelor moravuri. Constituţia Republicii Moldova şi
legile ei interzic constituirea şi activitatea asociaţiilor care prin activitatea lor urmăresc schimbarea prin violenţă a
regimului constituţional, subminarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, propagarea răsbouilui, aţîţarea urii
naţionale, rasiale sau religioase, constituirea formaţiunilor militare sau paramilitare.
B. Asocierea persoanelor în asociaţii este benevolă. Aceasta presupune libera manifestare a voinţei
persoanelor care se asociază. Caracterul benevol este trăsătura care în cea mai mare parte determină esenţa
asociaţiilor şi constă în realizarea anumitor porniri interne ale individului, fără a fi constrîns (impus) de factori din
exterior. Datorită faptului că constituirea asociaţiilor este o modalitate de exercitare a unui drept fundamental al
omului – dreptul la libera asociere,- principiul respectiv este fixat în cele mai importante instrumente internaţionale
cu privire la drepturile omului. Astfel, art.20 a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948
consfinţeşte dreptul la libertatea întrunirilor şi de asociere paşnică, stabilind totodată un principiu foarte important,
conform cărui, nimeni nu poate fi obligat să facă parte dintr-o asociaţie. Prevederi similare se conţin şi în art. 22 al
Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 11 al Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 (în vigoare pentru
Republica Moldova din 12 septembrie 1997). Abateri de la principiul asocierii benevole sunt posibile doar în
cazurile prevăzute de lege, atunci cînd obiectul restrîngerii constituie măsuri necesare întro societate democratică
(Art. 11, Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale). Astfel, pentru a putea participa la
competiţii oficiale, sportivii de performanţă sunt obligaţi de a fi membru al unei asociaţii sportive, club sau federaţie
sportivă naţională (alin.3 Art. 16, Legea 330/1999). Curtea Constituţională a Republicii Moldova a stabilit că prin
această restricţie „...se urmăreşte o mai bună organizare a ramurii (culturii fizice şi sport), se evită haosul şi
exercitarea abuzivă a dreptului la libera asociere” (Hot. Curţ. Const. 17/2000).
C. Asociaţiile se constituie în modul prevăzut de lege şi dispun de capacitate civilă din momentul
înregistrării de stat. Normele generale care reglementează constituirea persoanelor juridice (art.60- 63) se
completează de normele care reglementează activitatea diferitor categorii de asociaţii (vezi comentariul la alin 6. a
articolului comentat).
D. Fondatori ai asociaţiilor pot fi cel puţin două persoane înzestrate cu capacitate civilă. Legile speciale
care reglementează activitatea diferitor tipuri de asociaţii stabilesc, în dependenţă de specificul activităţii lor,
exigenţe proprii faţă de numărul şi calitatea persoanelor care le pot constitui. Astfel, asociaţiile obşteşti pot fi
fondate de cel puţin 3 persoane fizice şi/sau a unei sau mai multe persoane juridice – asociaţii obşteşti (alin.3 Art.14,
Legea 837/1996); Sindicatele se constituie la iniţiativa a cel puţin 3 persoane fizice (Art.8, Legea 1129/2000);
Asociaţiile patronale se constituie la iniţiativa a cel puţin 10 patroni – persoane juridice/fizice (Art. 6, Legea
976/2000); Organizaţiile religioase – cel puţin10 persoane fizice (Art. 5, HG 758/1994); Asociaţiile de economii şi
împrumuturi pot fi constituite la iniţiativa a cel puţin 10 cetăţeni ai Republicii Moldova sau apatrizi (Art.7, 14, 21,
Legea 1505/1998).
II. În alin.2 a articolului comentat se conţine o enumărare a formelor posibile de asociaţii. Încît enumărarea
nu este exhaustivă, asociaţiile se pot crea şi în alte forme, prevăzute de lege.
III. Institutul consemnării calităţii de membru, alături de scopul asocierii şi comunitatea de interese ale
asociaţilor reprezintă o particularitate caracteristică organizaţiilor necomerciale constituite în formă de asociaţie. În
cazul fundaţiilor şi instituţiilor calitatea de membru nu se consemnează
Consemnarea calităţii de membru presupune următoarele:
a) organul suprem de conducere a asociaţiei este adunarea tuturor membrilor;(alin.2, Art 7, Legea Legea
837/1996; Art.32, Legea 1505/1998; Art.9, Legea 1129/2000; Art.15, Legea 976/2000;)
b) statutul asociaţiei trebuie să conţină prevederi referitor la modul de dobîndire şi pierdere a calităţii de
membru; (lit. c), alin 3, Art.16, Legea 976/2000; lit.c), alin 1, Art.9, Legea 1129/2000; lit. e), alin.1,
Art.18, Legea 837/1996 );
c) membrii asociaţiei sunt egali în drepturi şi beneficiază de drepturile consfinţite în lege şi în statutul
asociaţiei, inclusiv de a alege şi de a fi ales în organele de conducere şi de a verifica activitatea acestora;
d) obligaţiile membrilor asociaţiei sunt prevăzute de statutul ei. Pentru nerespectarea obligaţiilor membrul
poate fi exclus din asociaţie;
e) membrii asociaţiei participă la crearea patrimoniului acesteia, achitînd cotizaţii de membru (lit.a), alin.2,
Art.22, Legea 976/2000; lit.i), alin.1, Art.18 şi lit.a) Art.30, Legea 837/1996; alin.1, Art. 27, Legea
1129/2000)
IV. Pentru desfăşurarea activităţii oricare persoană juridică necesită un patrimoniu, distinct de cel al
fondatorilor (asociaţilor) săi (Art.55). Patrimoniul asociaţiilor se constituie din taxe de aderare şi cotizaţii de
membru, din donaţii, încasări din organizarea lecţiilor publice, expoziţiilor, lotereilor, licitaţiilor, acţiunilor sportive
şi de altă natură, venituri din activitatea economică (inclusiv de întreprinzător), alte surse neinterzise de lege.
Una din sursele de formare a patrimoniului asociaţiilor reprezintă contribuţiile fondatorilor (asociaţilor). Norma
comentată prevede că patrimoniul transmis de fondatori (asociaţi) reprezintă proprietatea asociaţiei. Această
prevedere urmează a fi interpretată restrictiv, or fondatorii (asociaţii) pot transmite anumite bunuri şi cu alt titlu legal
(folosinţă gratuită sau contra plată), rămînînd proprietarul lor. Prevederea respectivă se aplică doar patrimoniului
transmis în baza unui act juridic translativ de proprietate.
Atît patrimoniul obţinut de la fondatori (asociaţi) cît şi cel obţinut din alte surse urmează să fie utilizat întru
atingerea scopurilor statutare. Actele juridice prin care asociaţia utilizează patrimoniului contrar scopurilor fixate în
statut sunt lovite de nulitate absolută (Art.220).
V. Asociaţia face parte din categoria persoanelor juridice în a căror privinţă fondatorii (membrii) nu au
drepturi de creanţă (alin.3, Art.55). Din momentul transmiterii de către membri a patrimoniului în proprietatea
asociaţiei, ei pierd orice drept asupra acestuia. Regula este valabilă şi în privinţa cotizaţiilor de membru, care se
achită de membri în modul, forma şi mărimea prevăzută de statutul asociaţiei. Membrii asociaţiei nu pot cere
restituirea patrimoniului transmis nici chiar în caz de retragere sau excludere din rîndurile membrilor. Mai mult ca
atît, în caz de excludere sau retragere, membrii asociaţiei vor fi obligaţi la plata cotizaţiilor stabilite pentru toată
perioada cît au avut calitatea de membru.
Din moment ce membrii nu au nici drepturi reale şi nici de creanţă asupra patrimoniului asociaţiei, aceştia nu poartă
răspundere pentru obligaţiile ei, precum nici asociaţia nu poartă răspundere pentru obligaţiile membrilor.
VI. Prevederile alin. 6 au o semnificaţie dublă:
a) Codul civil stabileşte bazele reglementării juridice a activităţii asociaţiilor necomerciale. Normele speciale,
care reglementează activitatea diferitor tipuri de asociaţii ţinînd cont de specificul acestora se conţin în legi
speciale.
b) Reglementarea particularităţilor funcţionării diferitor tipuri de asociaţii, precum şi instituirea altor tipuri de
asociaţii decît
cele prevăzute la alin. 3 al art.181 se face prin lege şi nu prin alte acte normative;
Astfel, particularităţile activităţii asociaţiilor obşteşti sunt stabilite prin Legea nr. 837-XIII din 17 mai 1996 Cu
privire la asociaţiile obşteşti (MO nr.6 din 23.01.1997); ale federaţiilor sportive – Legea nr.330-XIV din 25 martie
1999 Cu privire la cultură fizică şi sport (MO nr. 83-86/399 din 05.08.1999); ale organizaţiilor religioase ale cultelor
– Legea nr. 979-XII din 24.03.1992 Cu privire la culte (Monitorul nr.3/70 din 30.03.1992); ale partidelor - Legea nr.
718 din 17 septembrie 1991 Privind partidele şi a alte organizaţii social-politice (Veştile nr. 11-12/106 din 1991); ale
sindicatelor – Legea sindicatelor nr.1129 din 07 iulie 2000 (MO nr. 130 -132/919 din 19.10.2000); ale patronatelor -
Legea patronatelor nr.976-XIV din 11 mai 2000 (MO nr. 141-143/1013 din 09.11.2000); ale asociaţiilor de
economii şi împrumuturi - Legea nr.1505-XIII din 18 februarie 1998 (MO 38-39/268 din 30.04.1998); ale
asociaţiilor avocaţilor – Legea nr.1260 din 19.07.2002 Cu privire la avocatură; ale asociaţiilor notarilor – Legea
nr.1153 - XIII din 11 aprilie 1997 Cu privire la notariat (MO 61/520 din 16.09.1997).
Articolul 182. Fundatia

(1) Fundatie este organizatia necomerciala, fara membri, infiintata de una sau mai multe persoane fizice
si juridice, dotata cu patrimoniu distinct si separat de cel al fondatorilor, destinat atingerii scopurilor
necomerciale prevazute in actul de constituire.
(2) Fundatia poate fi constituita si prin testament.

I. A. Fundaţia este o formă a organizaţiilor necomerciale, creată şi dotată cu patrimoniu de fondatorii ei

pentru atingerea scopurilor statutare. Articolul comentat defineşte doar noţiunea fundaţiei. Particularităţile statutului
juridic al fundaţiilor în Republica Moldova este determinat de Legea 581/1999.
B. Spre deosebire de asociaţii, care reprezintă o asociere de persoane şi activitatea căror este îndreptată
primordial spre satisfacerea intereselor şi protejarea drepturilor membrilor săi, fundaţia reprezintă o asociere de
patrimoniu, constituit de fondator (fondatori) pentru realizarea unor scopuri necomerciale, care corespund
intereselor acestora. Activitatea fundaţiilor nu este bazată pe elementul de colaborare între membri sau prin cel al
democraţiei interne şi din acest considerent, în fundaţii nu se consemnează calitatea de membru. Menirea fundaţiilor
este de a acumula patrmoniul necesar activităţii, de a-l administra şi de al utiliza pentru atingerea scopurilor sale
Patrimoniului fundaţiei (inclusiv a mijloacelor băneşti) se repartizează beneficiarilor săi (Art. 4, Legea 581/1999),
prin finanţarea diferitor programe (fundaţii ) sau se utilizează nemijlocit de fundaţie pentru realizarea diverselor
programe (proiecte) întru atingerea scopurilor statutare (fundaţii operaţionale).
C..Fondatori ai fundaţiei pot fi atît persoanele fizice cît şi cele juridice (comerciale şi necomerciale).
Fundaţia poate fi constituită şi de o singură persoană. Componenţa fondatorilor poate fi schimbată ulterior
înregistrării fundaţiei prin operarea modificărilor în actul de constituire. Norma comentată nu stabileşte cerinţe
speciale faţă de fondatorii fundaţiei. Conform legii speciale însă, nu pot avea calitatea de fondator autorităţile
publice centrale şi locale, precum şi instituţiile bugetare (alin.4, Art.6, Legea 581/1999). Aceştia pot contribui la
activitatea fundaţiilor prin acordarea de finanţe publice pentru finanţarea/realizarea programelor de utilitate publică.
D. Actul de constituire a fundaţiei este contractul de constituire sau decizia de constituire (în cazul unui
singur fondator). Actul de constituire a fundaţiei urmează să fie încheiat în formă autentică (Art. 10, Legea
581/1999). În cazul constituirii fundaţiei prin testament, actul de constituire a fundaţiei este decizia de constituire,
semnată de executorul testamentar (alin. 3, Art. 10, 581/1999). Suplimentar semnării actului de constituire,
fondatorii fundaţiei aprobă statutul ei.
E. Fondatorii fundaţiei, asociindu-şi bunurile constituie patrimoniul iniţial al ei, care nu poate fi mai mic
200 salarii minime şi nu se poate diminua pe toată durata activităţii fundaţiei (Art. 9, Legea 581/1999). Patrimoniul
iniţial poate fi subscris în bani sau în bunuri materiale. Fiind înzestrate cu capacitate civilă specială, fundaţiile, ca şi
celelalte forme ale organizaţiilor necomerciale urmează să utilizeze patrimoniul doar întru atingerea scopurilor
statutare. Utilizarea patrimoniului prin derogare de la scopurile prevăzute în statut reprezintă temei de lichidare
forţată a fundaţiei de către instanţele judecătoreşti (lit. b, Art. 35, Legea 581/1999).
Atît patrimoniul transmis de fondatori la momentul constituirii, cît şi cel obţinut de fundaţie din alte surse legale
reprezintă proprietatea fundaţiei. Fondatorii îşi pierd toate drepturile în privinţa patrimoniului transmis fundaţiei.
Fundaţia nu va purta răpundere pentru obligaţiile fondatorilor cît şi fondatorii pentru obligaţiile fundaţiei. În cazul
lichidării fundaţiei patrimoniul acesteia se utilizează în modul prevăzut de statut şi nu poate fi repartizat fondatorilor
săi. Dacă statutul fundaţiei nu conţine prevederi referitor la soarta patrimoniului în cazul lichidării, atunci după
achitarea cu creditorii, acesta este repartizat unei fundaţii care are scopuri analogice, în conformitate cu decizia
comisiei de lichidare (alin.7, Art.36, Legea 581/1999).
F. O particularitate a fundaţiilor constă în faptul că după constituire, fondatorii lor pierd orice posibilitate
de a influienţa direct activitatea fundaţiei, or aceştia nu pot fi membri a nici unui organ de conducere sau control
(alin.2, Art. 25, Legea 581/1999). Controlul asupra activităţii fundaţiei şi modului de utilizare a patrimoniului este
realizat de fondatori prin intermediul organelor fundaţiei, componenţa căror este desemnată de fondatori.
II. Fundaţiile pot fi constituite atît prin acte între vii cît şi pentru cauză de moarte. Norma comentată,
stipulînd posibilitatea constituirii fundaţiei prin testament, oferă posibilitatea persoanelor fizice, după moartea
acestora, să dispună de patrimoniul său integral sau în parte pentru scopuri de utilitate publică.
Atunci cînd testatorul dispune constituirea unei fundaţii, testamentul trebuie să conţină expres sau să permită
deducerea scopului viitoarei fundaţii.
Înregistrarea fundaţiei constituite prin testament este pusă în sarcina executorului testamentar (alin. 3, art.10, Legea
581/1999), care se determină conform prevederilor Art.1475.Executorul testamentar este obligat să înregistreze
fundaţia în cel mult o lună de la eliberarea certificatului de moştenitor. Deşi semnarea actului de constituire şi
aprobarea statutului în acest caz sunt puse în sarcina executorului testamentar, calitatea de fondator o are testatorul.
La constituirea fundaţiei prin testament se aplică în mod corespunzător prevederile normelor în materie de legat
(Art.1498).
Conform prevederilor alin.4. Art.10, Legea 581/1999, succesorii legali şi creditorii testatorului dispun faţă de
fundaţia constituită prin testament de aceleaşi drepturi ca şi în privinţa oricărui alt bun succesoral.
Articolul 183. Institutia

(1) Institutie este organizatia necomerciala constituita de fondator (fondatori) pentru exercitarea unor
functii de administrare, sociale, culturale, de invatamint si altor functii cu caracter necomercial, finantata
partial sau integral de acesta (acestia).
(2) Patrimoniul se considera transmis de fondator institutiei cu drept de proprietate daca actul de
constituire nu prevede altfel.
(3) Pot avea calitate de fondator persoanele fizice si cele juridice, inclusiv persoanele juridice de drept
public.
(4) Fondatorul raspunde pentru obligatiile institutiei in masura in care patrimoniul acesteia nu este
suficient pentru stingerea lor.
(5) Institutia poate fi publica sau privata.

Instituţia reprezintă o organizaţie necomercială, fără membri, care se constituie pentru exercitarea
diverselor funcţii cu caracter necomercial. Ca regulă, instituţiile se crează pentru a presta anumite servicii, care
corespund intereselor fondatorilor. Specificul instituţiei în raport cu celelalte forme ale organizaţiilor necomerciale
este determinat de următoarele:
 fondatorul (fondatorii) finanţează integral sau parţial activitatea ei;
 fondatorul (fondatorii) păstrează controlul direct asupra instituţiei, reprezentînd organul suprem de
conducere a ei.
 fondatorul poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile instituţiei.
Instituţia este forma optimă pentru constituirea instituţiilor de învăţămînt (publice sau private), sociale, culturale
(muzee, teatre, biblioteci), etc.
Constituind o instituţie, fondatorul urmează să finanţeze activitatea acesteia. Finanţarea poate fi integrală, adică în
măsura în care acoperă necesităţile pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost creată sau parţială. Finanţarea
din partea fondatorului poate fi atît în bani cît şi în natură. Deşi legea nu stabileşte limitele minime a finanţării
fondatorului, aceasta urmează să acopere în întregime sau în parte necesităţile instituţiei pentru desfăşurarea
activitatăţii pentru care a fost creată. Mărimea, modul şi periodicitatea finanţării instituţiei de către fondator se
stabileşte în actul de constituire.
Instituţia în calitate de persoană juridică este în drept să-şi completeze patrimoniul din toate sursele permise de lege
şi actul de constituire. Atunci cînd prin actul de constituire este înzestrată cu dreptul de a desfăşura activităţi
economice profitabile, instituţia îşi va co-finanţa activitatea din veniturile obţinute.
Alin. 2 al normei comentate reglementează regimul juridic al bunurilor transmise de fondator instituţiei.
Contribuţia fondatorului se consideră transmisă cu titlu de proprietate, în măsura în care actul de constituire nu
prevede alt regim juridic. Fondatorul poate transmite bunurile şi cu alt titlu legal care-i va permite instituţiei să
activeze pentru atingerea scopurilor. Astfel, bunurile pot fi grevate cu uzufruct în favoarea instituţiei, transmise în
folosinţă (locaţiune sau comodat), etc. Instituţia exercită drepturile de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra
bunurilor pe care le deţine cu alt titlu legal decît dreptul de proprietate în limitele determinate de lege şi de actul
juridic în baza cărui i-au fost transmise.
Patrimoniul obţinut de instituţie în rezultatul activităţii sale, cu excepţia celui transmis de fondator cu alt titlu de cît
cu drept de proprietate, reprezintă proprietatea instituţiei.
Instituţia poate fi creată de orice persoană cu capacitate, inclusiv de persoane juridice de drept public.
Instituţia poate fi fondată de o singură persoană fizică sau juridică.
Norma ce se conţine în alin. 4 al articolului comentat instituie răspunderea subsidiară a fondatorului
(fondatorilor) instituţiei pentru obligaţiile acesteia. În cazul insuficienţei patrimoniului instituţiei pentru acoperirea
propriilor obligaţii, creditorii vor cere satisfacerea creanţelor lor de la fondatorul (fondatorii) instituţiei, care sunt
obligaţi să stingă obligaţiile instituţiei integral. Raţiunea instituirii răspunderii solidare este dictată de faptul că rolul
fondatorului (fondatorilor) la administrarea patrimoniului instituţiei este determinant. Administrînd direct sau prin
intermediul persoanelor desemnate instituţia, fondatorul (fondatorii) sunt responsabili de obligaţiile ei întro măsură
mai mare decît fondatorii altor forme de organizaţii necomerciale.
În dependenţă de statutul fondatoruluii şi specificul funcţionării acestora, legea face distincţie între
instituţiile publice şi private (Art. 184, 185).

Articolul 184. Institutia publica

(1) Institutia publica se constituie in baza unui act emis de autoritatea publica si este finantata,
integral sau partial, de la bugetul acesteia din urma.
(2) Institutia publica nu este in drept sa instituie alte persoane juridice, cu exceptia uniunii de persoane
juridice.
Instituţia publică reprezintă o persoană juridică de drept privat constituită pentru desfăşurarea anumitor activităţi
îndreptate spre realizarea funcţiilor atribuite prin lege la competenţa autorităţii publice – fondator.
Fondator al instituţiei publice poate fi doar o persoană juridică de drept public (Art. 58), care este înzestrată cu
dreptul de a constitui instituţii în temeiul legilor care reglementează competenţa lor.
Potrivit alin.1 al normei comentate actul de constituire a instituţiei publice este actul emis de autoritatea publică de
nivel central sau local, conform competenţei ei (decretul preşedintelui, hotărîre de guvern, ordinul ministrului,
decizia consiliului local, etc). În temeiul alin.2, Art. 62 şi Art. 186, instituţia publică activează în baza statutului
aprobat de fondator.
Competenţa autorităţilor publice de a constitui anumite categorii de instituţii este reglementată prin legi speciale.
Astfel, instituţiile de învăţămînt se constituie în baza Legii 547/1995; instituţiile teatrale, circurile – Legea
1421/2002; bibliotecile – Legea 286/1994; muzeele – Legea 1596/2002.
Instituţia publică urmează să fie dotată cu patrimoniul necesar activităţii sale din bugetul autorităţii publice –
fondator. Legea admite finanţarea activităţii instituţiilor publice şi din alte surse legale decît alocaţiile fondatorului.
Instituţia publică va putea desfăşura activităţi economice profitabile doar în cazurile cînd actele de constituire a
acesteia prevăd această posibilitate.
Alin.2 a normei comentate interzice instituţiei publice de a fonda persoane juridice, altele decît uniunile de persoane
juridice (Art. 104). Prohibiţia se referă atît la constituirea societăţilor comerciale, cooperativelor cît şi a
organizaţiilor necomerciale.
În cazurile în care uniunea se reorganizează în societate comercială sau cooperativă (alin.1, Art. 104), instituţia
publică urmează să-şi retragă calitatea de fondator a uniunii de persoane juridice. De altfel, se anihiliează scopul
protector al prohibiţiei legale ce se conţine în alin. 2, Art. 184.

Articolul 185. Institutia privata

(1) Institutia privata se constituie in baza hotaririi persoanei fizice sau juridice de drept privat, care o
doteaza potrivit scopului preconizat.
(2) Hotarirea de constituire a institutiei private se autentifica notarial.

Potrivit alin.1 al articolului comentat fondatori ai instituţiilor private pot fi persoane fizice şi persoane
juridice de drept privat. Din punct de vedere a numărului fondatorilor, instituţiile private pot fi constituite de cel
puţin o persoană din cele menţionate mai sus. Componenţa fondatorilor poate fi diferită, astfel încît, instituţiile
private pot fi constituite în egală măsură de către persoane fizice, persoane fizice şi juridice şi doar de persoane
juridice. Pentru constituirea anumitor categorii de instituţii, legile speciale prevăd exigenţe suplimentare referitor la
numărul şi calitatea fondatorilor. Astfel, instituţiile obşteşti pot fi constituite de cel puţin 3 persoane fizice şi/sau o
persoană juridică -asociaţie obştească Art...,Legea 837/1996; Instituţiile filantropice pot fi constituite doar de o
societate filantropică (Art. 8, Legea 1420/2002); Autorităţile publice pot avea calitatea de fondator doar a
instituţiilor publice (Art.184).
Actele de constituire a instituţiei sunt hotărîrea de constituire şi statutul. În dependenţă de modul de adoptare a
deciziei de constituire a instituţiei private – unipersonal sau colegial, prin hotărîrea fondatorului de fondare
legiuitorul are în vedere decizia de constituire sau acordul (contractul) de constituire. Astfel, instituţia privată se
crează prin decizia de constituire atunci cînd este fondată de o singură persoană sau prin acordul de constituire – în
cazul mai multor fondatori. Actele de constituire a instituţiei urmează să corespundă prevederilor alin.3, Art. 62 şi
Art. 186.
Pornind de la prevederile art. 183, fondatorii instituţiei private urmează să o înzestreze parţial sau întegral cu cele
necesare pentru desfăşurarea activităţii statutare. Contribuţia fondatorului (fondatorilor) poate fi exprimată atît în
bani cît şi în natură. Modul de finanţare şi periodicitatea acestei urmează să fie prevăzută în hotărîrea de constituire
a instituţiei private.
Potrivit alin. 2, hotărîrea de constituire a instituţiei private urmează să fie autentificată notarial.
Nerespectarea formei autentice produce efectele stabilite la art. 213. Forma autentică nu este cerută pentru statutul
instituţiei private

Articolul 186. Statutul organizatiei necomerciale

(1) Organizatia necomerciala actioneaza in baza de statut daca legea nu prevede altfel.
(2) Statutul trebuie sa fie semnat de toti fondatorii daca legea nu prevede altfel.
(3) In statutul organizatiei necomerciale trebuie sa se indice:
a) denumirea;
b) scopul si obiectul de activitate;
c) sediul;
d) numele, domiciliul, data nasterii, cetatenia si alte date din actele de identitate ale fondatorilor;
 e) conditiile si modul de admitere in organizatia necomerciala, modul de retragere si de excludere a
membrilor (pentru asociatii);
f) modul de formare a patrimoniului, contributiile fondatorilor si cotizatiile periodice ale membrilor;
g) modul de desemnare si de revocare a membrilor organelor;
h) modul de constituire si de lichidare a filialelor;
i) modul si conditiile de reorganizare;
j) modul de lichidare a organizatiei;
k) alte date stabilite de lege pentru tipul respectiv de organizatie necomerciala.
(4) Statutul poate prevedea si alte clauze care nu contravin legii.

I. Conform prevederilor art. 62 persoanele juridice activează în baza actelor de constituire. Actul de
constituire a
organizaţiei necomerciale, conform regulii generale stabilite la alin. 1 al articolului comentat este statutul ei.
Statutul organizaţiei este un act juridic de natură contractuală, reprezentînd o înţelegere a fondatorilor (asociaţilor).
Statutul reprezintă „constituţia” organizaţiei necomerciale, avînd drept obiect stabilirea regulilor şi condiţiilor de
organizare, conducere şi funcţionare a acestora. Întrucît statutul este un act juridic, pentru validitatea sa trebuie
îndeplinite condiţiile cerute faţă de valabilitatea actului juridic – consimţămînt, capacitate, obiect, cauza, formă, etc.
(Capit.II, Titlul III, Cartea I).
Legile speciale care reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii necomerciale pot conţine alte prevederi
referitor la actele de constituire a lor. Astfel, actul de constituire a fundaţiilor este declaraţia de constitire – în cazul
cînd este constituită de un fondator şi contractul de constituire, atunci cînd este constituită de doi şi mai mulţi
fondatori (Art.10, Legea 581/1999). Suplimentar, fondatorii fundaţiei aprobă şi statutul fundaţiei (Art.11, Legea
581/1999). La constituirea asociaţiilor obşteşti în formă de instituţie obştească sau la constituirea uniunii de asociaţii
obşteşti, fondatorii urmează să semneze contractul de constituire şi să aprobe statutul (lit.d., p.3, art.19, Legea
837/1996). Actul de constituire al instituţiei publice este actul emis de autoritatea publică (Art.184), iar a instituţiei
private – hotărîrea fondatorului (Art.185). În anumite situaţii, organizaţiile necomerciale pot activa în baza normelor
generale cu privire la organizaţiile de tipul respectiv (vezi com. Art.62).
II. Potrivit alin.2 al articolului comentat, statutul organizaţiei necomerciale se semnează de către toţi
fondatorii, dacă
legea nu prevede altfel. Semnătura fondatorului dovedeşte manifestarea consimţămîntului său de a participa la
constituirea organizaţiei necomerciale.
În cazul constituirii fundaţiei în baza testamentului, statutul ei se aprobă de executorul testamentar în conformitate
cu certificatul de moştenitor (Art.11, Legea 581/1999).
III. Pornind de la cerinţele generale faţă de actele de constituire a persoanelor juridice (alin.3, art.62), alin.
3 al normei comentate stabileşte cerinţele obligatorii faţă de conţinutul statutului oricărei organizaţii necomerciale.
În cazul cînd statutul nu conţine informaţia cerută de lege, organul competent va refuza înregistrarea organizaţiei
necomerciale. Dacă după înregistrare se constată că statutul nu corespunde prevederilor legii, atunci organizaţia va fi
dizolvată de către instanţa de judecată (p.b), alin.1, art.87).
A. Statutul organizaţiei neomerciale trebuie să conţină denumirea acesteia. Denumirea organizaţiei
necomerciale este un element de individualizare a ei, care o deosebeşte de alţi participanţi la circuitul civil.
Denumirea trebuie să conţină în mod obligatoriu forma de organizare juridică a organizaţiei necomerciale. Alte
cerinţe obligatorii faţă de denumirea organizaţiei necomerciale sunt fixate în art. 66.
B. Din considerentul că oganizaţiile necomerciale sunt înzestrate cu capacitate civilă specială (alin.3,
art.60), statutul organizaţiei necomerciale trebuie să conţină scopul şi obiectul de activitate. Scopul şi obiectul de
activitate trebuie să fie licite şi formulate clar. Obiectul de activitate nu trebuie să fie formulat generic, ci trebuie
stabilit concret, prin indicarea activităţilor care pot fi practicate de organizaţia necomercială.
C. În statutul organizaţiei necomerciale urmează să fie fixate prevederi referitor la sediul acesteia – un alt
element a persoanei juridice cu ajutorul cărei ea se individualizează în spaţiu, în calitate de participant la raporturile
juridice civile. Sediul organizaţiei necomerciale este considerat locul de aflare a organelor de conducere şi control a
acesteia şi este stabilit de fondatori (asociaţi), avînd în vedere locul unde organizaţia îşi va desfăşura activitatea.
Reglementarea juridică a sediului persoanei juridice se conţine în art.67.
D. Statutul organizaţiei necomerciale trebuie să conţină prevederi referitor la fondatorii ei. Deşi norma
comentată cere doar datele care individualizează persoana fizică - nume, data naşterii, cetăţenia şi alte informaţii din
buletinul de identitate, atunci cînd în calitate de fondator a organizaţiei necomerciale figurează persoane juridice,
statutul trebuie să conţină datele care le individualizează ce se conţin în certificatul de înregistrare a lor – denumire,
sediu, etc.
E. În statutele organizaţiilor necomerciale în care se consemnează calitatea de membru, adică constituite în
formă de asociaţie, trebuie să se conţină prevederi referitor la modul şi condiţiile de admitere a membrilor, modul de
retragere şi de excludere a lor din organizaţie. La acest compartiment urmează să se conţină detalii referitor la
cerinţele faţă de persoanele care pot deveni membri. Acestea se formulează în dependenţă de scopul şi specificul
asocierii şi pot fi legate de vîrstă, statut social, apartenenţa la o anumită profesie (în cazul asociaţiilor profesionale),
alte cerinţe. Statutul poate limita sau poate exclude în general posibilitatea admiterii noilor membri, constituind o
organizaţie necomercială de tip închis. Statutele asociaţiilor trebuie să prevadă posibilitatea retragerii benevole
precum şi temeiurile şi modul de excludere a membrilor. Suplimentar, trebuie să se conţină prevederi referitor la
drepturile şi obligaţiile membrilor.
F. Organizaţiile necomerciale trebuie să dispună de o anumită bază materială, adică de resurse material-
financiare (bunuri şi mijloace băneşti), care le permite o funcţionare şi dezvoltare continuă în vederea realizării
scopurilor statutare.
Patrimoniul organizaţiilor necomerciale se poate crea din orice sursă neinterzisă de lege. Una din sursele iniţiale de
bază de constituire a patrimoniului organizaţiilor necomerciale reprezintă contribuţiile fondatorilor. În statut
urmează să fie stabili expres modul în care contribuie fondatorii la constituirea patrimoniului şi exăpresia bănească a
contribuţiei lor. Menţionăm că contribuţia fondatorilor este obligatorie doar în cazurile prevăzute de lege la
constituirea anumitor tipuri de organizaţii necomerciale. Astfel fondatorii fundaţiei trebuie să constituie patrimoniul
iniţial al ei în mărime de cel puţin 200 salarii minime (Art. 9, Legea 581/1999); Fondatorii instituţiei au obligaţia de
a o finanţa integral sau parţial, în modul şi mărimea prevăzută de hotărîrea de constituire (Art.183).
În asociaţie, sursa de bază de constituire a patrimoniului reprezintă cotizaţiile de membru. Statutul organizaţiilor
necomerciale constituite în formă de asociaţie trebuie să conţină categoriile de cotizaţii achitate de membri (ex.
cotizaţii de aderare, cotizaţii de membru, etc), mărimea concretă a cotizaţiilor de membru şi periodicitatea plăţilor.
Asociaţiile pot să prevadă facilităţi la achitarea cotizaţiilor anumitor categorii de membri. În unele tipuri de
asociaţii, legea reglementează limitele minime şi maxime ale contribuţiei membrilor. Astfel cota minimă a unui
membru a asociaţiei de economii şi împrumuturi este de 5 salarii minime, iar cota maximă – nu mai mult de 10% din
cotele depuse de toţi membrii asociaţiei (Art. 25, Legea 1505/1998).
În afară de contribuţiile fondatorilor şi cotizaţiilor achitate de membrii organizaţiilor necomerciale patrimoniul
acestora se poate constitui şi din alte surse legale, cum ar fi donaţii, sponsorizări, subsidii din partea autorităţilor
publice, venituri din activitatea de întreprinzător, etc. Toate acestea urmează să fie reflectate în statutul organizaţiei
necomerciale.
Pentru anumite tipuri de organizaţii necomerciale sunt stabilite restricţii referitor la sursele de constituire a
patrimoniului. Conform art. 12, Legea 718/1991activitatea partidelor şi a altor organizaţii social politice patrimoniul
acestora nu poate fi constituit din finanţări din partea persoanelor fizice şi juridice străine, a întreprinderilor şi
instituţiilor de stat, a persoanelor anonime şi a asociaţiilor neînregistrate de persoane.
G. Statutul trebuie să conţină clauze referitor la administrarea organizaţiei necomerciale care să determine
organele de conducere şi control, competenţa acestora, numărul membrilor organelor, modul de desemnare şi de
revocare a membrilor, mandatul organelor desemnate (vezi comentariul Art.189).
H. Organizaţia necomercială este în drept să deschidă filiale în ţară şi peste hotarele ei, în condiţiile Art.
102. Informaţia referitor la filialele ei reprezintă o altă prevedere obligatorie a statutului organizaţiei necomerciale.
Cu excepţia cazurilor cînd statutul prevede expres că organizaţia nu va avea filiale sau legea interzice posibilitatea
deschiderii filialelor, statutul trebuie să conţină clauze referitor la modul de constituire şi de lichidare a filialelor.
Compartimentul respectiv trebuie să conţină informaţii referitor la modul de creare a filialelor, dotarea lor cu
patrimoniu, administrarea şi reprezentarea filialei, drepturile şi obligaţiile ei, încetarea activităţii filialei.
I. Reorganizarea persoanelor juridice este reglementată de art. 69-85. Pornind de la aceste norme, statutul
organizaţiei necomerciale trebuie să conţină prevederi referitor la modul şi condiţiile de reorganizare a acesteia.
Datorită faptului că reorganizarea, ca şi lichidarea organizaţiei necomerciale produce consecinţe juridice importante,
soluţionarea problemei respective trebuie atribuită la competenţa organului suprem al organizaţiei necomerciale
(alin.2, Art.69). Tot din acest considerent, aprobarea deciziei respective, ca regulă se face cu o majoritate calificată
de voturi (2/3, ¾, etc).
La stabilirea conţinutului prevederilor statutului organizaţiei necomerciale în privinţa reorganizării acestei trebuie să
se ţină cont de faptul că deşi ea se poate opera şi între organizaţii necomerciale şi societăţi comerciale, în rezultatul
reorganizării pot să rezulte doar organizaţii necomerciale. Imposibilitatea reorganizării organizaţiei necomerciale în
societate comercială este determinată de două momente: În primul rînd, organizaţia necomercială, dispunînd de
capacitate civilă specială (alin.3, Art.60) nu poate transmite societăţii comerciale, care este înzestrată cu capacitate
civilă generală (alin.2, Art.60) mai multe drepturi de cît deţine. Pe de altă parte, reorganizarea din organizaţie
necomercială în societate comercială contravine prevederilor alin. 3, Art.55.
J. Alte prevederi obligatorii ale statutului organizaţiei necomerciale sunt cele referitor la lichidarea
acesteia. Statutul
trebuie să conţină prevederi referitor la lichidarea benevolă a organizaţiei necomerciale, or temeiurile de dizolvare
forţată sunt fixate în Art. 87.
Lichidarea persoanelor juridice se face în conformitate cu prevederile Art. 86-100. Ca şi în cazul reorganizării,
statutul trebuie să conţină prevederi clare referitor la temeiurile de lichidare, organul competent să decidă lichidarea,
modul de desemnare a lichidatorului şi cerinţele faţă de acesta, modul de repartizare a activelor în cazul lichidării.
Din considerentul că fondatorii (membrii) nu au drepturi de creanţă faţă de organizaţia necomercială (alin.3, Art.55),
în cazul lichidării activele ei nu pot fi repartizate lor, dar trebuie utilizate conform prevederilor Art.97.
K. Legile care reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii necomerciale stabilesc exigenţe
suplimentare faţă de statutele acestora. Astfel, statutul partidului şi a altor organizaţii social-politice trebuie să
conţină prevederi referitor la competenţa organelor de a desemna candidaturi în alegerile locale, parlamentare sau
prezidenţiale (p.9), Art.5, Legea 718/1991); Statutul asociaţiilor obşteşti trebuie să conţină forma organizatorico-
juridică a asociaţiei şi informaţii referitor la formele de participare a asociaţiilor obşteşti la viaţa societăţii şi a
statului p.a), k), alin.1, Art.18, Legea 837/1996); Statutul asociaţiilor de economii şi împrumuturi va conţine în mod
obligatoriu date referitor la mărimea minimă a capitalului propriu şi nomenclatorul serviciilor prestate de asociaţie
(p. d), e), alin. 1, Art.22, Legea 1505/1998); Statutul fundaţiei trebuie să prevadă suplimentar date referitor la modul
de transmitere a dreptului de proprietate de către fundaţie, categoriile de beneficiari potenţiali ai fundaţiei (p.e), g),
alin.2, Art.11, Legea 581/1999); Statutul patronatului trebuie să prevadă procedura controlului activităţii acestuia
(lit. h), alin. 1, Art. 16, Legea 976/2000); Statutul sindicatului urmează să conţină prevederi referitor la modul de
asociere în centre sindicale în formă de federaţii şi confederaţii (lit.i), alin.3, Art.9, Legea 1129/2000);
IV. Unul din principiile de activitate a organizaţiilor necomerciale este principiul autoadministrării şi
autogestiunii. Reieşind din acest principiu, precum şi din faptul că organizaţiile necomerciale sunt înzestrate cu
capacitate civilă specială (alin.3, Art.60), alin. 4 al normei comentate permite organizaţiilor necomerciale să
stabilească în statut şi alte prevederi alături de cele obligatorii, cu condiţia că acestea să nu contravină legii.

Articolul 187. Genurile de activitate ale organizatiilor necomerciale

(1) Organizatiile necomerciale sint in drept sa desfasoare orice gen de activitate neinterzis de lege, care
tine de realizarea scopurilor prevazute de statut.
(2) Activitatea care, conform legii, este supusa licentierii va fi practicata de organizatiile necomerciale
doar dupa obtinerea licentei.

I.Alin.1 al articolului comentat determină cerinţele faţă de genurile de activitate care pot fi practicate de
organizaţiile necomerciale – ele trebuie să fie legale, să corespundă şi să contribuie la realizarea scopurilor
statutare. Exigenţele respective rezultă din norma ce se conţine la alin.3, Art.60, conform cărei, organizaţia
necomercială este înzestrată cu capacitate civilă specială.
Pentru a putea desfăşura anumite genuri de activitate, trebuie să se întrunească două condiţii:
a) genul respectiv de activitate să nu fie interzis expres de lege;
Se are în vedere atît interdicţia cu desfăşurării anumitor genuri de activitate pentru toate categoriile de persoane
juridice, cît şi prescripţia că un anumi gen de activitatea poate fi practicat doar de societăţile comerciale.
b) practicarea genului respectiv de activitate să fie îndreptat spre atingerea scopurilor pentru care a fost
constituită organizaţia
necomercială.
Norma comentată nu stabileşte criteriile după care o anumită activitate este recunoscută drept una „care ţine de
realizarea scopurilor statutare”. Se consideră că atare activitatea, care rezultă din scopuri şi care este necesară pentru
atingerea lor. Astfel, drept activitate „care ţine de realizarea scopurilor” unui teatru va fi recunoscută atît activitatea
lui de bază - montarea şi reprezentarea spectacolelor, cît şi activitatea complementara, care este în legătură
funcţională şi constitituie un sistem unic cu activitate de bază: confecţionarea decorului şi costumelor (inclusiv
pentru comercializarea lor altor persoane); difuzarea publicităţii şi comercializarea biletelor, serviciile de depozit în
vestiarele teatrului; comercializarea produselor în bufetul teatrului, etc.
Pentru a putea desfăşura o activitate concretă, nu este obligatoriu indicarea acesteia în actul de constituire a
organizaţiei necomerciale. Lista activităţilor care pot fi practicate poate fi formulată şi ne-exhaustiv, admiţîndu -se
formula „şi alte activităţi neinterzise de lege”. La încheirea actelor juridice concrete, de fiecare dată însă se va
verifica dacă actul ţine de realizarea scopurilor statutare. Actele juridice încheiate contrar scopurilor organizaţiilor
necomerciale sunt nule în condiţiile art.220.
II. Organizaţiile necomerciale pot desfăşura orice activităţi care ţin de realizarea scopurilor statutare,
inclusiv cele, care conform legii sunt supuse licenţierii. În aceste cazuri, norma comentată prescrie organizaţiilor
necomerciale obţinerea licenţei anterior începerii desfăşurării genului respectiv de activitate. Genurile de activitate
care sunt supuse licenţierii şi condiţiile de oferire a licenţelor sunt stabilite în Legea 451/2001.

Articolul 188. Activitatea economica a organizatiei necomerciale

(1) Organizatia necomerciala este in drept sa desfasoare activitatea economica ce rezulta nemijlocit din
scopul prevazut in statut.
(2) Pentru practicarea activitatii economice care nu rezulta nemijlocit din scopul prevazut in statut,
organizatiile necomerciale pot fonda societati comerciale si cooperative.
(3) Dreptul unor anumite categorii de organizatii necomerciale de a fonda societati comerciale si
cooperative poate fi limitat prin lege.

I. În calitate de participanţi la circuitul civil şi în condiţiile reale de piaţă, organizaţiile necomerciale trebuie
să fie apte de aşi spori patrimoniul său. Aceasta le permite pe de o parte să se autofinanţeze şi să nu depindă de
finanţarea din afara organizaţiei, iar pe de altă parte, să acumuleze rezerve pentru propria dezvoltare, ceea ce în
ultima instanţă contribuie la atingerea scopurilor statutare. Norma comentată se referă la activităţile economice
aducătoare de venituri ale organizaţiilor necomerciale. Prin activităţi economice profitabile se înţelege activitatea
organizaţiei îndreptată spre obţinerea veniturilor de la proprietatea sa, de la producerea şi comercializarea mărfurilor
şi serviciilor.Spre deosebire de societăţile comerciale care sunt în drept să desfăşoare orice activitate aducătoare de
venituri, organizaţiile necomerciale sunt în drept să desfăşoare doar acele activităţi economice profitabile, care
rezultă nemijlocit din scopurile statutare. Această limitare este dictată de faptul că scopul organizaţiilor
necomerciale este unul ideal, de a servi binelui public şi altul decît obţinerea venitului. Realizarea activităţilor
profitabile nu reprezintă pentru organizaţiile necomerciale un scop în sine, ci o activitate complementară, care
contribuie la desfăşurarea activităţii de bază. Oferirea posibilităţii de a desfăşura orice activitate profitabilă ar putea
sustrage organizaţiile necomerciale de la urmărirea scopului pentru care au fost constituite.
Legea nu determină criteriile după care se stabileşte dacă o activitate sau alta rezultă nemijlocit din scopul
organizaţiei necomerciale. Se consideră că rezultă nemijlocit din scopurile statutare următoarele genuri de activitate
economică aducătoare de venituri:
a) activitatea economică „pasivă” – activitatea care permite obţinerea veniturilor în rezultatul utilizării
proprietăţii şi/sau a deţinerii drepturilor de proprietate intelectuală (locaţiunea proprietăţii, depozitele
bancare, dividende, remuneraţia de autor, royalti, etc);
b) comercializarea bunurilor şi serviciilor produse de organizaţiile necomerciale în rezultatul activităţii
prevăzute de actele de constituire. Ex. – comercializarea obiectelor de cult de către organizaţiile religioase;
comercializarea publicaţiilor (cărţi, studii, cercetări, sondaje, etc) organizaţiilor necomerciale; încasarea
taxei de studii de către instituţiile de învăţămînt; etc.
c) comercializarea bunurilor şi prestarea serviciilor produse de organizaţia necomercială altor persoane decît
beneficiarilor direcţi ai săi. Astfel, o instituţie medicală constituită pentru oferirea serviciilor medicale
gratuite copiilor cu disabilităţi poate presta contra plată servicii medicale altor persoane, pentru acumularea
fondurilor, care i-ar permite să desfăşoare activitatea de bază;
Prin lege, anumitor categorii de organizaţii necomerciale li se poate interzice sau limita dreptul de a practica
activităţi economice profitabile. Astfel, uniunile de persoane juridice nu sunt în drept să desfăşoare activitate de
întreprinzător(alin.1, Art.104). Partidele şi alte organizaţii social-politice pot obţine venituri doar de la mijloacele de
informare în masă care le aparţin, din comercializarea literaturii social-politice, materialelor de propagandă şi
agitaţie, confecţiilor cu simbolică proprie, în rezultatul organizării festivalurilor, expoziţiilor, lecţiilor şi altor
manifestaţii de acest gen (alin.1, Art. 23(17), Legea 718/1991).
II. Alin. 2 al articolului comentat permite organizaţiei necomeciale să desfăşoare şi genuri de activitate
economică care nu rezultă nemijlocit din scopurile statutare ale ei. Aceasta este posibil prin constituirea societăţilor
comerciale sau a cooperativelor.
Constituirea societăţilor comerciale şi a cooperativelor de către organizaţiile necomerciale şi funcţionarea lor are loc
în modul prevăzut de art. 106-178.
Organizaţiile necomerciale pot fonda societăţi comerciale atît independent cît şi în asociere cu alte persoane.
Societăţile comerciale şi cooperativele create de organizaţiile necomerciale dispun de capacitate civilă generală
(alin.2, Art.60). Din acest considerent, ele pot desfăşura orice gen de activitate neinterzis de lege, spre deosebire de
fondatori lor. Veniturile realizate de la activitatea societăţilor comerciale şi cooperativelor respective se supun
regimului juridic al patrimoniului organizaţiei necomerciale şi vor fi utilizate exclusiv pentru atingerea scopurilor
organizaţiilor necomerciale – fondator.
III. În dependenţă de scopurile, particularităţile constituirii şi funcţionării anumitor categorii de organizaţii
necomerciale, acestora se poate limita dreptul sau se poate interzice de a constitui societăţi comerciale sau
cooperative. Astfel, nu dispun de acest drept instituţiile publice (alin. 2, art.184); Partidele şi alte organizaţii social –
politice nu pot constitui întreprinderi industriale, asociaţii şi cooperative de producţie (alin. 4, Art. 22(16), Legea
718/1991).

Articolul 189. Conducerea, administrarea si reprezentarea organizatiei necomerciale

Normele de conducere, administrare si reprezentare a organizatiei necomerciale sint stabilite prin lege si
statutul ei.

Organizaţiile necomerciale se constituie pentru realizarea scopurilor de utilitate publică care corespund
intereselor fondatorilor şi sunt fixate în actele de constituire. Realizărea intereselor fondatorilor se face prin
intermediul mecanismului de conducere şi administrare a organizaţiei necomerciale.
Voinţa organizaţiilor necomerciale în calitate de persoane juridice este creată şi exprimată prin intermediul
organelor acestora. În rezultatul acţiunilor lor organizaţiile necomerciale dobîndesc drepturi şi îşi asumă obligaţii.
Norma comentată stabileşte că regulile de conducere, administrare şi reprezentare sunt determinate în lege şi în
statutul organizaţiei necomerciale.
Legile care reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii necomerciale conţin prevederi referitor la
organele obligatorii şi competenţa lor. Pornind de la minimul legal, organizaţiile necomerciale sunt libere să-şi
construiască propriul model de guvernare prin indicarea în statut a structurii concrete a organelor de conducere
(suprem şi executiv), modul de creare şi funcţionare a acestora, durata mandatului, competenţa şi modul de adoptare
a deciziilor.
 Conducerea, administrarea şi reprezentarea organizaţiei necomerciale ca şi a altor persoane juridice se face
prin intermediul organului suprem şi a executivului.
Organul suprem de conducere a organizaţiei necomerciale este determinat de forma acesteia. Astfel, în asociaţii –
organizaţie care consemnează calitatea de membru, organul suprem de conducere este adunarea generală a
membrilor; în fundaţii – organul suprem este consiliul fundaţie desemnat de fondator (fondatori); în instituţii – însăşi
fondatorul sau adunarea fondatorilor.
Organul suprem de conducere este împuternicit să soluţioneze cele mai importante chestiuni ce ţin de activitatea
organizaţiei necomerciale. Competenţa exclusivă a organului suprem de conducere a organizaţiei necomerciale ţine
de:
 adoptarea deciziilor referitor la schimbarea statutului juridic a organizaţiei – modificarea şi completarea
statutului, reorganizarea şi încetarea activităţii;
 adoptarea deciziilor ce ţin de strategia activităţii organizaţiei necomerciale. Organul supem de conducere
determină direcţiile prioritare şi programul de activitate.
 desemnarea şi revocarea organelor executive şi a altor organe a organizaţiei necomerciale.
Legile speciale determină competenţa exclusivă a organului suprem de conducere, în dependenţă de forma şi
specificul activităţii organizaţiei necomerciale. Prin statut, la competenţa exclusivă a organului suprem poate fi
atribuită soluţionarea oricărei chestiuni.
Mecanismul conducerii şi administrării organizaţiei necomerciale presupune crearea organului executiv,
care este competent să conducă activitatea cotidiană a organizaţiei. Dacă organul suprem de conducere este chemat,
pornind de la interesele fondatorilor, să formeze voinţa organizaţiei necomerciale, organul executiv realizează
voinţa organizaţiei în activitatea practică şi săvîrşeşte în numele ei acte juridice.
Organul executiv poate fi colegial (consiliu, direcţie, etc) sau unipersonal (director, preşedinte, etc). Statutul
organizaţiei necomerciale poate prevedea constituirea mai multor organe executive, delimitîndu-le competenţa.
De competenţa organului executiv este soluţionarea tuturor chestiunilor, care prin lege sau statut nu sunt atribuite la
competenţa exclusivă a altor organe.
Constiuirea şi activitatea organului executiv se va efectua cu respectarea legilor speciale care reglementează
activitatea diferitor tipuri de organizaţii necomerciale şi a prevederilor Art. 61.

Articolul 190. Conflictul de interese

(1) Organizatia necomerciala trebuie sa evite, in activitatea sa, conflictele de interese, iar in cazul
aparitiei, le va solutiona in conformitate cu art.191.
(2) Se considera ca exista conflict de interese in cazul incheierii unui act juridic referitor la patrimoniul
organizatiei necomerciale intre aceasta si persoana interesata.
(3) In sensul prezentului articol, sint considerati persoane interesate: conducatorul organizatiei,
membrii organelor ei de conducere si control, angajatii, precum si orice alta persoana care, datorita
relatiilor specifice cu organizatia necomerciala, poate conditiona luarea de decizii privind incheierea de
acte juridice in numele organizatiei cu sine sau cu persoane cu care se afla in raporturi de rudenie de
pina la gradul trei inclusiv, in relatii de munca, sau cu persoane al caror creditor este.

Normele ce se conţin în articolul comentat au menirea să reglementeze situaţiile cînd o persoană, în virtutea
poziţiei pe care o deţine poate obţine beneficii personal, familiei sale, rudelor sau altor perosoane cu care se află în
relaţii, în detrimentul organizaţiei necomerciale. În astfel de situaţii apare un conflict între interesele persoanelor
respective şi ale organizaţiei necomerciale.
Misiunea organizaţiilor necomerciale, prin definiţie, este una de a servi binelui public şi nu intereselor limitate,
particulare. Satisfacerea intereselor personale în detrimentul organizaţiei necomerciale nu contribuie la atingerea
scopurilor declarate şi din acest considerent organizaţiile necomerciale trebuie să acorde o atenţie specială politicilor
sale cu privire la conflictele de interese.
Survenirea prejudiciului nu este o condiţie necesară pentru recunoaşterea actului juridic ca încheiat cu conflict
de interese. Însăşi admiterea conflictului de interese în activitatea organizaţiei necomerciale dăunează intereselor ei
şi din acest considerent,
Alin.1 prescrie organizaţilor necomerciale să evite în activitatea lor conflictele de interese.
Conform alin. 2, suntem în prezenţa unui conflict de interese de fiecare dată cînd se încheie un act juridic
referitor la patrimoniul organizaţiei necomerciale între aceasta şi persoana interesată. Pornind de la prevederile art.
248, se va considera cu conflict de interese oricare act juridic încheiat cu o persoană interesată referitor la bunurile
care aparţin organizaţiilor necomerciale, activul şi pasivul patrimoniului ei.
În sensul normei comentate, potenţiale persoane interesate sunt:
a) Conducătorul organizaţiei şi membrii organelor de conducere şi control, din considerentul că aceştea
nemijlocit sunt împuternicite de lege şi/sau actul de constituire să acţioneze în numele şi pe seama
organizaţiei necomerciale în raporturile cu terţii şi pot adopta sau condiţiona adoptarea deciziilor.
 b) Angajaţii organizaţiei necomerciale, or aceştia pot condiţiona adoptarea anumitor decizii de organele de
conducere.
c) Alte persoane decît cele indicate la lit.a) şi b) care datorită relaţiilor sale specifice cu organizaţia
necomercială, le permite condiţionarea adoptării deciziilor. Aici se încadrează fondatorul (fondatorii)
organizaţiei necomerciale, finanţatorii ei, beneficiarii (consumatorii) mari de servicii, etc.
Persoanele indicate se vor considera interesate atît în cazul încheierii actelor juridice cu dînşii personal, cît şi
cu:
a) rudele lor pe linie dreaptă sau colaterală pînă la gradul trei inclusiv;
b) persoanele cu care se află în relaţii de muncă. În raporturile de muncă respective persoana interesată poate
avea atît calitate de patron al persoanei cu care se încheie actul juridic cît şi de angajat al acesteia.
c) Societăţile comerciale şi organizaţiile necomerciale în care persoana interesată are calitatea de fondator
(membru) sau angajat;
d) Persoanele al căror creditor este în virtutea unor obligaţii contractuale sau extracontractuale.
Reieşind din misiunea lor, potenţialele persoane interesate urmează să respecte cu stricteţe interesele
organizaţiilor necomerciale. Aceasta presupune atît abţinerea de la săvîrşirea acţiunilor care prejudiciază
organizaţia necomercială cît şi utilizarea patrimoniului ei doar pentru atingerea scopurilor pentru care a fost
constituită.
O modalitate de evitare a conflictelor de interese reprezintă abţinerea de la încheierea actelor juridice cu
persoanele menţionate mai sus. Constituirea organelor de conducere şi control din diferite persoane, în aşa mod,
încît membrii anumitor organe de conducere să nu fie membri ai altor organe de conducere şi a organelor de control
la fel contribuie la evitarea conflictelor de interese. Unele legi care reglementează activitatea diferitor tipuri de
organizaţii necomerciale conţin interdicţii exprese în acest sens. Astfel, membrii Consiliului fundaţiei nu poate fi
membru al oricărui alt organ de conducere sau control al acesteia (alin.5, art.25, Legea 581/1999). În cazurile cînd
organizaţia necomercială este totuşi în prezenţa conflictelor de interese, ele urmează a fi soluţionate conform
prevederilor art.191.

Articolul 191. Solutionarea conflictului de interese

(1) Actele juridice cu conflict de interese trebuie sa fie aprobate in prealabil de organul suprem al
organizatiei necomerciale daca prin statut nu s-a stabilit competenta unui alt organ colegial.
(2) Persoana interesata este obligata sa repare prejudiciul adus organizatiei necomerciale prin
incheierea unui act juridic cu conflict de interese daca acesta nu a fost aprobat de organul competent.
(3) Pe linga reparatia prejudiciului, persoana interesata trebuie sa restituie organizatiei necomerciale tot
venitul obtinut ca urmare a incheierii actului juridic cu conflict de interese. Daca prejudiciul a fost cauzat
prin actiunea mai multor persoane interesate, ele vor purta raspundere solidara fata de organizatia
necomerciala.

I. Menirea normelor care reglementează conflictul de interese este nu de a interzice încheierea actelor
juridice cu persoanele interesate (alin. 3 art. 190). În unele situaţii, în rezultatul încheierii a unor astfel de tranzacţii
organizaţiile necomerciale ar putea avea beneficii şi nu pierderi (ex. închirierea anumitor bunuri de la membrii unei
asociaţii la preţuri mai joase decît cele existente pe piaţă). Din acest considerent, reglementările respective au mai
curînd rolul de a proteja deciziile cu privire la anumite cursuri de acţiune şi nu neapărat de a preveni o tranzacţie.
Încheierea unui act juridic cu conflict de interese este posibil, conform alin. 1 al normei comentate doar ulterior
aprobării lui de către organul suprem al organizaţiei necomerciale sau de către un alt organ colegial, împuternicit
prin statut să soluţioneze conflictele de interese. Prin statut s-ar putea determina competenţa organelor de revizie şi
control (comisia de revizie, consiliul de tutelă, etc) să soluţioneze conflictele de interese sau a unui organ special
constituit în vederea depistării şi soluţionării conflictelor de interese.
În cazul cînd însăşi membrii organelor împuternicite să soluţioneze conflictele de interese sunt persoane interesate,
soluţionarea conflictului de interese va fi de competenţa organului suprem al organizaţiei necomerciale.
Din considerentul că interesele organizaţiei necomerciale determinate de lege şi actul de constituire urmează să
prevaleze asupra intereselor particulare a persoanelor interesate, organul competent să soluţioneze conflictul de
interese va aproba încheierea actului juridic doar în cazul cînd acesta nu prejudiciază interesele organizaţiei
necomerciale.
Deşi norma nu prevede expres, pentru a evita survenirea consecinţelor prevăzute la alin.2, persoana interesată
trebuie să înştiinţeze prealabil încheierii, într-o formă care permite de a face dovada executării acestei obligaţii,
organul împuternicit să încheie acte juridice despre relaţiile pe care le are cu persoana ce ar putea beneficia în
rezultatul tranzacţiei. Pentru a exclude oricare posibilitate de a influenţa decizia organului care soluţionează
conflictul de interese, persoana interesată urmează să nu asiste la adoptarea deciziei respective. Alin.2, art. 26 al
Legii 581/1999 interzice expres membrilor consiliului fundaţiei să participe la adoptarea deciziei, cînd se
examinează o problemă legată de un interes patrimonial sau de altă natură a lor sau a rudelor de pînă la gradul III a
acestora, fapt care urmează să fie consemnat în procesul verbal al şedinţei.
 II. Alin. 2 al articolului comentat stabileşte consecinţele încheirii unui act juridic cu conflict de interese fără
respectarea procedurii determinate de alin.1. Persoana interesată va fi obligată să repare integral prejudiciul adus
organizaţiei necomerciale conform normelor care reglementează efectele neexecutării obligaţiei (Cap.V, Cartea III).
Persoana interesată va fi exonerată de răspundere atunci cînd deşi a înştiinţat organizaţia despre interesul care îl are,
actul juridic a fost încheiat fără respectarea procedurii de soluţionare a conflictului de interese (alin.4, art. 1398). În
această situaţie, prejudiciul cauzat organizaţiei necomerciale va fi reparat de persoana care a încheiat actul juridic
fără a respecta procedura de soluţionare a conflictului de interese, în modul cum răspunde mandatarul pentru
prejudiciul cauzat mandantului (alin.3, art.61).
III. Dacă în rezultatul încheierii unui act juridic cu conflict de interese pesoana interesată a realizat un
venit, ea va fi obligată să-l restituie organizaţiei necomerciale, suplimentar reparării prejudiciului cauzat, după
regulile care guvernează îmbogăţirea fără justă cauză (Art.1389-1397) .
Dacă la încheirea tranzacţiei cu conflict de interese au acţionat mai multe persoane interesate, acestea vor repara
prejudiciul cauzat în mod solidar, conform prevederilor art.530-549.

Capitolul III
PARTICIPAREA REPUBLICII MOLDOVA
SI A UNITATILOR ADMINISTRATIV-
TERITORIALE LA RAPORTURILE
REGLEMENTATE DE LEGISLATIA CIVILA

Articolul 192. Republica Moldova si unităţile ei administrativ - teritoriale

ca subiecte de drept civil

(1) Republica Moldova si unităţile ei administrativ-teritoriale participa la raporturile reglementate de

legislaţia civila pe principiul egalităţii participanţilor la aceste raporturi - persoane fizice si juridice.
(2) Subiectelor menţionate la alin.(1) se aplica normele care reglementează participarea persoanelor
juridice la raporturile reglementate de legislaţia civilă daca din lege sau din specificul acestor
subiecte nu reiese altfel.

Statul, prin intermediul organelor sale emite acte normative şi cere tuturor participanţilor la circuitul civil să
respecte dispoziţiile imperative incluse în aceste acte. În caz contrar, respectarea se asigură prin forţa de
constrângere. Totuşi, viaţa juridică impune situaţii, în care statul, pentru a-şi asigura buna funcţionare trebuie să
intre în relaţii cu persoanele private. În aceste din urmă relaţii statul, însă, nu-şi rezervă o poziţie privilegiată.
Repetând unele dispoziţii din art.58 C.civ., în alin. (1) se arată că statul şi unităţile administrativ-teritorial (UTA)
participă la raporturile civile pe poziţie de egalitate cu alte subiecte. Proclamând expres numai principiul egalităţii în
raporturile civile cu participarea statului şi a UAT, aceasta nu înseamnă că alte principii ale dreptului civil nu sunt
aplicabile raporturilor civile cu participarea statului. Trebuie menţionat că reieşind din dispoziţia celui de-al doilea
aliniat şi alte principii ale dreptului civil sunt aplicabile acestor raporturi. Ca exemplu am putea menţiona principiul
inviolabilităţii proprietăţii şi principiul libertăţii contractule principii care-şi au fundamentul în art.126 şi 127 din
Constituţie şi art. 1, 315, 667 din C.civ.
Articolul comentat stabileşte prezumţia potrivit căreia statului şi UAT li se aplică normele care
reglementează participarea persoanelor juridice reglementate de legislaţia civilă, dacă din lege sau din specificul
acestor subiecte nu rezultă contrariul. Desigur că faţă de stat şi UAT nu pot fi utilizate normele cu privire la
capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei juridice, cu privire la denumire, sediu, acte constitutive,
înregistrare de stat, reorganizare sau lichidare.
Anumite dispoziţii din Codul civil şi din alte acte legislative prevăd expres posibilitatea participării statutului şi
unităţilor administrativ teritoriale în raporturile civile. Astfel de dispoziţii am putea menţiona dispoziţiile exprese a
art. art. 1404, 1405, 1515, precum şi art.1410-1413 C.civ. care vor fi aplicate în cazul în care proprietarul sursei de
pericol sporit, a animalului, sau construcţiei este statul. De asemenea poate fi menţionată răspunderea statului şi a
UAT pentru obligaţiile instituţiei publice în măsura în care patrimoniul acesteia nu este deajuns pentru stingerea
oblgaţiilor asumate. Potrivit art.3 din Legea nr.589/1995 privind rezervele materiale de stat şi de mobilizare
păstrarea şi deservirea rezervelor materiale ale statului se efectuează .... şi la unii agenţi economici, indiferent de
forma de proprietate, pe bază de contract. Pentru asigurarea necesităţilor statului în bunuri şi servicii se organizează
achiziţii publice. Achiziţiile publice decurg în conformitate cu Legea nr.1166 /1997 cu privire la achiziţii de mărfuri,
lucrări şi servicii pentru necesităţile statului.
Cele menţionate arată că legiuitorul promovează consecvent respectarea principiilor civile în raportule cu
participarea statului şi a UAT.

Articolul 193. Modalitatea de participare a Republicii Moldova si a unităţilor ei administrativ-teritoriale la

raporturile reglementate de legislaţia civila
 (1) Autorităţile administraţiei publice centrale pot sa dobândească si sa exercite drepturi si obligaţii
patrimoniale si personale nepatrimoniale in numele Republicii Moldova, precum si sa o reprezinte in
instanţa de judecata, in limitele competentei.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale pot sa dobândească si sa exercite drepturi si obligaţii
patrimoniale si personale nepatrimoniale in numele unităţilor administrativ-teritoriale in limitele
competentei.
(3) In cazul si in modul prevăzut de lege, de decretele Preşedintelui Republicii Moldova, de hotărârile si
ordonanţele Guvernului si de actele autorităţilor administraţiei publice locale, in numele lor pot
acţiona, prin autorizare speciala, persoane fizice si juridice. Regulile mandatului se aplica in măsura
in care nu contravin esenţei raportului juridic sau nu este stipulat expres altfel.

Ca şi la persoanele juridice de drept privat capacitatea juridică a statului şi a UAT se realizează prin organele
sale.
Statul se manifestă în circuitul civil prin organul său executiv – Guvernul. Guvernul, însă fiind un organ colegial
realizează atribuţiile ce le revin prin ministere ca organe centrale de specialitate. Acestea potrivit art.107 din
Constituţie realizează politica Guvernului şi conduc cu domeniile de activitatea încredinţate şi sunt responsabile de
activitatea lor. În anumite domenii de activitate Guvernul formează alte organe centrale de specialitate cum sunt
departamentele, agenţiile de stat, administraţiile sau alte organe de stat. Ca exemplu poate servi Agenţia de Stat
pentru achiziţii publice formată în cadrul Ministerului Economiei care este organul de stat care organizează procesul
de achiziţii publice a mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor pentru necesităţile statului, precum şi Agenţia de Stat pentru
Rezervele Materiale care organizează păstrarea, schimbarea şi utilizarea rezervelor materiale ale statului.
Sunt organe ale statului şi Banca Naţională şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, care pentru a-şi asigura
desfăşurarea activităţii întră în relaţii civile cu persoanele private.
Dreptul organelor centrale de specialitate de a reprezenta statul rezultă, fie din legi speciale fie din Regulamentele
aprobate de Guvern.
Potrivit art.34 din Legea nr.123/2003 cu privire la administrarea publică locală primarul reprezintă unitatea
administrativ-teritorial de nivelul întâi (satele, comunele, oraşele) în raporturile juridice la care participă. Potrivit
art.59 din Legea nr.123/2003 raionul ca unitate administrativ teritorială este reprezentată în raporturile juridice la
care participă de către preşedintele raionului.
Primarul sau preşedintele raionului este cel care semnează actele juridice în numele UAT şi le reprezintă în alte
raporturi juridice. Însă în unele situaţii juridice primarul poate să semneze actele juridice numai având decizia
consiliului respectiv. Astfel, pentru ca primarul să poată semna acte juridice de înstrăinare a bunurilor UAT care
aparţin domeniul privat, de schimb al terenurilor, de constituire a societăţilor comerciale sau de transmitere a
bunurilor în capitalul social al societăţii comerciale se fac numai după ce consiliul local a adoptat o decizie
favorabilă în acest sens.
În calitate de reprezentant al statului poate fi prin delegare (substituire) şi o persoană privată. Astfel potrivit
Regulamentului cu privire la reprezentarea statului în societăţile economice aprobat prin Hotărârea Guvernului
nr.109/1999 se stabileşte că împuternicirile reprezentantului statului pot fi delegate funcţionarilor publici sau
specialiştilor întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor de stat, altor cetăţeni ai Republicii Moldova, precum şi
persoanelor juridice, disponibile să asigure realizarea funcţiilor reprezentatului statului. Împuternicirile se confirmă
prin ordinul emis de conducătorul organului central de specialitate din domeniul economiei naţionale în care
activează societatea comercială în care statul deţine acţiuni sau părţi sociale.
Prin mandat fiecare conducător al organului central de specialitate (Ministrul, Directorul Departamenului) este în
drept să elibereze procuri pentru o persoană fizică sau juridică pentru ca acestea din urmă să încheie anumite acte
juridice cu alte persoane private în limita atribuţiilor stabilite pentru organul respectiv.

Articolul 194. Răspunderea civila a Republicii Moldova si a unităţilor ei administrativ-teritoriale

(1) Republica Moldova si unităţile ei administrativ-teritoriale răspund pentru obligaţii cu toate bunurile
ce le aparţin cu drept de proprietate privata.
(2) Republica Moldova nu poarta răspundere pentru obligaţiile unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Unităţile administrativ-teritoriale nu poarta răspundere pentru obligaţiile Republicii Moldova.
(4) Dispoziţiile alin.(2) si (3) nu se răsfrâng asupra cazurilor in care Republica Moldova a acordat
garanţii pentru obligaţiile unităţilor administrativ-teritoriale sau acestea au acordat garanţii pentru
obligaţiile Republicii Moldova.
(5) Particularităţile răspunderii civile a Republicii Moldova si a unităţilor administrativ-teritoriale in
raporturi cu persoane fizice si juridice străine sau cu alte state sânt stabilite prin lege.

1. Statul şi UAT răspund pentru obligaţiile asumate doar în limita valorii bunurilor aflate în circuitul civil.
Bunurile proprietate publică nu pot fi utilizate pentru satisfacerea cerinţelor creditorilor. Aceasta rezultă din
dispoziţia art.296 alin.(4) C.civ. potrivit căruia bunurile domeniului public sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile. În special art.1 din Legea insolvabilităţii dispune că Statul, unităţile adminisrativ – teritoriale şi
persoanele juridice de drept public nu sunt subiecte ale insolvabilităţii, adică acestora nu li se aplică procedura de
insolvabilitate.
Statul şi UAT răspunde în faţa persoanelor private pentru prejudiciul adus acestora în raporturile contractuale cât
şi în cele extracontractuale. Astfel, potrivit art.1404 C.civ. prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau
prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţii de
răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin
condamnare ilegală atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului
preventiv sau sub forma declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea etc. se repară de către stat integral (art.1405 C.
civ.).
Statul sau UAT va fi obligat să repare prejudiciul cauzat persoanelor private de către sursa de pericol sporit, de
către animale, de către deteriorarea unor construcţii care aparţin statului dacă nu va demonstra circumstanţele care
exclud răspunderea.
2. Similar persoanelor private Republica Moldova şi UAT răspunde numai pentru propriile obligaţii.

T i t l u l III
ACTUL JURIDIC SI REPREZENTAREA
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA ACTUL JURIDIC

Articolul 195. Noţiunea actului juridic

Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre
naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile.

1. Unul din elementele definitorii ale actului juridic civil este manifestarea de voinţă. Avînd drept scop
crearea, modificarea ori stingerea unor rapoturi cu alte persoane, voinţa autorului actului juridic civil
trebuie să fie manifestată, exteriorizată. Eficacitatea acestei voinţe depinde de posibilitatea altor persoane
de a lua cunoştinţă de ea. Prin manifestare, voinţa încetează de a mai fi un fenomen subiectiv, devenind un
fapt social, o realitate obiectivă, iar terţii pot lua cunoştinţă de conţinutul ei şi pot adopta o anumită
conduită.
2. Manifestarea de voinţă trebuie să provină de la un subiect de drept civil- persoană fizică sau persoană
juridică. Întrucît actul juridic civil este un act volitiv, conştient, el poate fi săvîrşit numai de un subiect care
are capacitatea de exerciţiu necesară (privitor la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, a se vedea art.
art. 19 – 26; capacitatea de ezerciţiu a persoanei juridice – art. 61.)
Persoana fizică, adică omul privit individual (art. 17), săvîrşeşte acte juridice civile personal. Persoana
juridică, neavînd o voinţă proprie în sens psihologic, acţionează prin intermediul unor persoane fizice,
abilitate de a săvîrşi asemenea manifestări de voinţă. Aceste persoane fizice, care săvîrşesc acte juridice
civile, prin lege sau prin actul de constituire, în numele şi pe seama persoanei juridice, sînt administratorii
(art. 61).
3. Manifestarea de voinţă trebuie să fie îndreptată spre producerea efectelor juridice: naşterea, modificarea
sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile. Intenţia de a produce efecte juridice este un element necesar
al actului juridic civil, astfel încît aceste efecte nu se pot produce, conform legii, decît dacă o asemenea
intenţie a existat. Această trăsătură definitorie deosebeşte actul juridic civil de faptul juridic civil, care este
săvîrşit fără intenţia de a produce efecte juridice, care însă se produc în virtutea legii. Astfel, nu sunt acte
juridice aşa acţiuni ca: efectuarea construcţiilor sau lucrărilor pe terenul altuia (art. 329 (3)), îmbogăţirea
fără justă cauză (art. art. 1389 – 1397), fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (art. 1398) etc., deoarece pentru
a produce efecte juridice, legea nu cere existenţa unei voinţe îndreptate spre realizarea acestor efecte. În
exemplele date drepturile şi obligaţiile civile iau naştere, se modifică ori se sting, indiferent de faptul dacă
autorii acestor acţiuni au avut sau nu o atare intenţie.
4. Finalitatea actelor juridice este crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii civile concrete.
Prin această trăsătură actul juridic civil se deosebeşte de actele juridice din alte ramuri de drept (de ex.:
actul juridic administrativ.)

Articolul 196. Actul juridic unilateral, bilateral şi multilateral

 (1) Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a un ei singure părţi. Actul juridic unilateral
poate da naştere la obligaţii pentru terţi numai în cazurile prevăzute de lege.
(2) Actul juridic unilateral se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privind obligaţiile şi
contractele dacă acestea nu contravine legii sau caracterului unilateral al actului juridic.
(3) Actul juridic bilateral este manifestarea de voinţă concordantă a două părţi.
(4) Actul juridic multilateral este manifestarea de voinţă a trei sau mai multe părţi.

1. Actele juridice civile se clasifică în funcţie de numărul părţilor în acte unilaterale, bilaterale şi
multilaterale. Prin parte în actul juridic se înţelege persoana care, manifestîndu-şi voinţa, personal sau prin
reprezentant, promovează în act un interes juridic propriu şi direct.
2. Este unilateral actul juridic civil care este rezultatul manifestării voinţei unei singure părţi. Sunt acte civile
unilaterale: testamentul (art.1449), acceptarea succesiunii (art. 1516), renunţarea la succesiune (art.1526) ,
procura (art.252), oferta (art.681), promisiunea publică de recompensă (art.art. 1371-1374), rezoluţiunea
sau rezilierea unui contract (art.art. 733-748) etc.
3. Întrucît actul juridic reprezintă principalul izvor al obligaţiilor civile, iar contractul este cel mai răspîndit
act juridic, între aceste trei categorii juridice: „act juridic”, „obligaţii” şi „contract”, există o
interdependenţă strînsă. În virtutea acestui fapt reglementările prezentului cod în materiile de obligaţii şi
contracte sunt aplicabile, în anumite limite, şi actelor juridice. Nu pot fi aplicate acele dispoziţii privind
obligaţiile şi contractele care prevăd în mod necesar existenţa a două sau mai multe părţi, deoarece în actul
juridic unilateral nu există decît o singură parte.
4. Este bilateral actul juridic civil care reprezintă rezultatul voinţei concordate a două părţi. Actele juridice
bilaterale, numite contracte, sunt cele mai frecvent utilizate acte juridice în dreptul civil.
De reţinut că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale, făcută în
funcţie de numărul părţilor, cu clasificarea contractelor în unilaterale şi sinalagmatice (bilaterale), în baza
criteriului efectelor lor (a se vedea comentariul la art.666).
5. Este multilateral actul juridic civil care este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi. Un act
multilateral tipic este contractul de societate civilă (art.1339).
Este de menţionat că numărul părţilor actului juridic multilateral nu întotdeauna coincide cu numărul
persoanelor ce participă nemijlocit la operaţia juridică în cauză. Astfel, contractul de constituire a unei
societăţi comerciale , încheiat pentru mai mulţi fondatori de un mandatar unic (privitor la mandat a se
vedea art. art.1039-1052), constituie un act multilateral, deşi este săvîrşit de o singură persoană.

Articolul 197. Actul juridic cu titlu gratuit şi actul juridic cu titlu oneros

(1) Act juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial fără a se
urmări obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.
(2) Act juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru
obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.

1. Clasificarea actelor juridice în acte cu titlu gratuit şi acte cu titlu oneros se referă numai la actele civile
patrimoniale (care au un conţinut evaluabil în bani), dar nu şi la actele civile nepatrimoniale (care au un
conţinut neevaluabil în bani).
2. Actul cu titlu gratuit este acel act, în care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părţi nu are
drept scop obţinerea avantajului corelativ. Acte cu titlu gratuit sunt: donaţia (art.827), comodatul (art.859),
legatul (art.1486).
3. Actele cu titlu gratuit se clasifică, la rîndul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi. Prin actele dezinteresate,
dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatului, dar nu-şi micşorează patrimoniul propriu. Drept exemple
por servi: comodatul, mandatul neremunerat (art. art. 1030, 1033), fidejusiunea gratuită (art.1146).
Liberalităţile sunt acele acte, prin care se operează un transfer de valori patrimoniale de la dispunător la
gratificat, transfer care diminuează patrimoniul dispunătorului. Sunt liberalităţi donaţia şi legatul.
4. Actul cu titlu oneros este acel act, în care avantajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părţi
sau unui terţ, îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ. Sunt acte cu titlu oneros: vînzarea-cumpărarea
(art.753), schimbul (art.823), locaţiunea (art.875), antrepriza (art.946) ş. a.
5. Avantajul corelativ avantajului conferit de partea din actul cu titlu oneros nu trebuie să fie procurat
neapărat anume acestei părţi, ci poate fi acordat şi unui terţ, fără ca prin aceasta actul să-şi piardă caracterul
oneros. Ca exemplu poate servi contractul de asigurare, în care asiguratorul se obligă să plătească, la
producerea riscului asigurat, suma asigurată ori despăgubirea unui terţ- beneficiarului asigurării (art.1301).
6. Există acte juridice care, prin esenţa, lor pot fi numai gratuite sau numai oneroase. De exemplu, comodatul
este întotdeauna un act gratuit (art.859). Dacă pentru darea în folosinţă a bunului comodantul ar primi o
remunerare, acest raport şi-ar schimba natura juridică şi ar deveni locaţiune (art.875).
 Alte acte pot fi atît gratuite, cît şi oneroase, în funcţie de opţiunea părţilor participante. Astfel mandatul,
fidejusiunea (art.1146), depozitul (art.1086, 1088), împrumutul (art.867, 869) pot fi atît acte oneroase, cît şi
gratuite, în dependenţă de faptul dacă în contract s-a stipulat sau nu o remuneraţie.

Articolul 198. Actele juridice de conservare, de administrar şi de dispoziţie

(1) Act juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte preîntîmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil.
(2) Act juridic de administrare este actul prin care se urmăreşte o obişnuită punere în valoare a unui
bun sau patrimoniu.
(3) Act juridic de dispoziţie este actul care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept sau
grevarea cu sarcini reale a unui bun.

1. În funcţie de natura juridică, scopul sau rolul actului în gestiunea patrimoniului, actele juridice se clasifică
în acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie.
2. Prin acte de conservare se înţeleg actele destinate păstrării unui drept sau preîntîmpinării pierderii lui.
Actele în cauză sunt întotdeauna utile patrimoniului, deoarece implică cheltuieli băneşti minime faţă de
valoarea dreptului păstrat ori salvat. Ca acte de conservare sunt menţionate următoarele: întreruperea
prescripţiei extinctive prin intentarea unei acţiuni (art.277), înregistrarea gajului (art.470, 471), somaţia
(art.617).
3. Sunt acte de administrare actele săvîrşite pentru a face bunurile productive, fără a depăşi limitele unei
exploatări normale a lor. Ca exemple pot servi: darea în locaţiune a bunurilor (art.875), asigurarea bunurilor
(art. 1301), darea bunurilor în administrare fiduciară (art.1053).
4. Se consideră acte de dispoziţie actele, prin care se operează ieşirea unor bunuri din patrimoniu sau grevarea
unor bunuri, adică depăşindu-se dreptul de a administra, se înstrăinează bunuri, se constituie drepturi reale
asupra lor sau se renunţă la drepturi. Printre actele de dispoziţie se numără: vînzarea-cumpărarea, schimbul,
constituirea asupra bunurilor, a unui drept de uzufruct (art.395, 396), uz sau abitaţie (art.424), superficie
(art.443, 444), gaj (art.454, 466), tranzacţia (art.1331).
5. Importanţa practică a clasificării în cauză a actelor juridice civile se învederează, în special, în materie de
reprezentare şi de capacitate.
De exemplu, tutorele, ca reprezentant legal al persoanei puse sub tutelă, săvîrşeşte în numele acesteia acte
de administrare a bunurilor ei, fără a fi necesară permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare (art.41). În ceea
ce priveşte actele ce depăşesc drepturile de administrare, adică actele de dispoziţie (acte juridice care duc la
micşorarea averii persoanei puse sub tutelă), tutorele are nevoie de permisiunea prealabilă a autorităţii
tutelare (art.42).
Un alt exemplu este contractul de mandat (art.1030). Astfel, mandatul general este valabil numai pentru actele de
conservare şi de administrare; pentru actele de dispoziţie mandatul trebuie să fie special (art.1032).

Capitolul II
CONDITIILE DE VALABILITATE
ALE ACTULUI JURIDIC

Articolul 199. Consimţămîntul

(1) Consimţămîntul este manifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei de a încheia un act juridic.
(2) Consimţămîntul este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, este exprimat cu intenţia
de a produce efecte juridice şi nu este viciat.

1.Una din trăsăturile definitorii a consimţămîntului este exteriorizarea voinţei persoanei de a încheia un act
juridic.
Actele juridice pot fi exteriorizate în diferite modalităţi: în scris, verbal sau prin acţiuni concludente.
Manifestarea de voinţă poate fi expresă( directă) atunci cînd este manifestată prin mijloace care pot să o aducă
nemijlocit la cunoştinţa terţilor, sau tacită (indirectă, implicită) cînd se exteriorizează prin fapte care nu
comunică direct voinţa, dar permit deducerea ei cu certitudine. Cumpărătorul care acceptă verbal sau în scris
oferta vînzătorului sau care ridică mîna în cazul vînzării la licitaţie îşi exprimă voinţa expres. Moştenitorul care
intră efectiv în posesiunea patrimoniului succesoral acceptă succesiunea tacit (art.1516 al.3). În acest context
este de reţinut că tăcerea în sine ca şi inacţiunea nu produce efecte juridice. Prin natura ei tăcerea nu permite
stabilirea voinţei persoanei de a săvîrşi un act juridic. Totuşi, în mod excepţional, ţinînd cont de împrejurările
 concrete în care s-a produs, tăcerea poate valora ca manifestare de voinţă. Astfel, tăcerea valorează ca acceptare
a unei oferte atunci cînd legea, practica stabilită între părţi sau uzanţele îi conferă această valenţă (art.694).
Există unele acte care, prin natura lor, necesită manifestarea expresă a voinţei. De exemplu, actele numite
solemne sau formale trebuie să fie încheiate, sub pedeapsa nulităţii, în forma prescrisă de lege – forma scrisă
(art. 210), sau forma autentică (art. 212).
2. Consimţămîntul trebuie să provină de la o persoană cu discernămînt, adică avînd facultatea de a pătrunde, de
a judeca şi a aprecia lucrurile la justa valoare. Subiectul de drept civil trebuie să conştientizeze acţiunile sale,
să-şi dea seama de urmările lor şi să le dorească în cunoştinţă de cauză.
3. Consimţămîntul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie reiese din însăşi
esenţa actului juridic civil care este o manifestare de voinţă, înreptată spre naşterea, modificarea sau stingerea
drepturilor şi obligaţiilor civile (a se vedea comentariul la art. 195).
4. Consimţămîntul nu trebuie să fie viciat. Pentru formarea valabilă a oricărui act juridic consimţămîntul trebuie
să fie liber şi dat în cunoştinţă de cauză. Aceste condiţii nu sunt întrunite atunci cînd consimţămîntul este alterat
de vicii: eroare (art.227), dol (art.228), violenţă (art.229) sau leziune (art.230).

Articolul 200. Momentul de producere a efectelor consimţămîntului

(1) Manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în momentul în
care parvine acesteia, indiferent de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei.
(2) Manifestarea de voinţă nu produce efecte în cazul în care celeilalte părţi i-a parvenit anterior sau îi
parvine în acelaşi timp o declaraţie de retractare.
(3) Valabilitatea manifestării de voinţă nu este afectată de decesul persoanei care şi-a exprimat voinţa,
sau de lipsirea ei de capacitate de exerciţiu, dacă aceste evenimente au avut loc după exprimarea
voinţei.

1. Eficacitatea voinţei depinde de posibilitatea destinatarului de a lua cunoştinţă de ea pentru a putea acţiona în
cunoştinţă de cauză.
2. Norma alineatului 1 se referă la actele juridice bilaterale, multilaterale şi actele unilaterale supuse
comunicării. Sunt acte supuse comunicării actele unilaterale pentru valabilitatea cărora este necesară
comunicarea voinţei către o persoană determinată, de exemplu procura art. 252, rezoluţiune a unui contract (art.
737), care se deosebesc de actele unilaterale nesupuse cominicării, care se formează prin simpla exteriorizare a
voinţei autorului actului, fără să fie necesară aducerea ei la cunoştinţa unei persoane determinate: testamentul
(art. 1449), promisiunea publică de recompensă (art. 1371) etc.
3. Dispoziţiile prezentului articol se concretizează în reglementările privind momentul
încheierii contractului. Astfel contractul se consideră încheiat în momentul primirii acceptului de către ofertant
(art. 699) . O normă similară este consacrată în Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980 asupra contractelor de
vînzare-cumpărare. Art. 18 al.2 din această Convenţie stipulează: „acceptarea unei oferte produce efecte în
momentul în care indicaţia de aceptare parvine ofertantului”.
Este de reţinut că în ce priveşte ajungerea acceptării la cunoştinţa ofertantului, poate exista un decalaj între
momentul sosirii acceptării la sediul ofertantului şi momentul cînd acesta ia cunoştinţă efectiv despre conţinutul
acceptării. Acest fapt crează premise pentru un abuz din partea ofertantului care poate să pretindă că a luat
cunoştinţă despre acceptare la o dată ulterioară celei la care înştiinţarea respectivă a sosit la sediul lui. Pentru a
evita asemenea abuzuri, se prezumă că ofertantul cunoaşte conţinutul acceptării chiar din momentul în care
notificarea acceptării a parvenit la sediul lui.
În acelaşi context este de menţionat că în ceea ce priveşte notificarea „Principiile UNIDROIT cu privire la
contractele comerciale internaţionale” din 1984 consacră următoarea regulă: notificarea produce efecte în
momentul în care ea parvine destinatarului, adică atunci cînd aceasta i se comunică verbal sau i se livrează la
sediul său, sau la adresa sa poştală (art.9).
4. Retractarea manifestării de voinţă are ca efect lipsirea acesteia de eficacitate, cu condiţia ca retractarea să
ajungă la destinatar anterior sau cel tîrziu concomitent cu manifestarea de voinţă. Această regulă îşi găseşte
concretizarea în art.683 al.2: oferta poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul ofertei cel tîrziu
concomitent cu oferta.
5. Deoarece actul juridic produce efecte din momentul cînd manifestarea de voinţă parvine destinatarului,
decesul autorului actului sau lipsirea lui de capacitatea de exerciţiu, survenite ulterior, nu trebuie să afecteze
valabilitatea actului juridic.
În cazul decesului persoanei care a săvîrşit actul juridic, drepturile şi obligaţiile izvorîte din acesta trec asupra
succesorului (art.art.1432, 1444)
În cazul lipsirii atorului actului juridic de capacitatea de exerciţiu, tutorele ca reprezentant legal al acestuia va
săvîrşi actele juridice necesare în vederea realizării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg din actul
juridic săvîrşit de persoana declarată incapabilă.
 Articolul 201. Imposibilitatea determinarii esentei consimtamintului

Actul juridic se considera neincheiat in cazul in care esenta consimtamintului nu poate fi

determinata cu certitudine nici din exprimarea exteriorizata si nici din alte circumstante ale
incheierii sale.

Deoarece eficacitatea actului juridic depinde de posibilitatea destinatarului de a lua cunoştinţă de manifestarea
de voinţă exteriorizată, actul juridic nu poate fi încheiat dacă cel căruia îi este adresată manifestarea de voinţă
nu o percepe şi nu pătrunde în esenţa ei, şi nici alte circumstanţe nu permit deducerea certă şi univocă a
acesteia.
Cînd esenţa consimţămîntului nu poate fi determinată, nu ne aflăm în prezenţa unui adevărat act juridic, întrucît
nu se poate şti care anume efecte le-a dorit autorul lui.
Pentru ca manifestarea de voinţă să producă efecte juridice, ea trebuie să fie exteriorizată în aşa mod, încît să
demonstreze clar şi precis esenţa consimţămîntului celui ce încheie actul juridic.

Articolul 202. Acordul terţului la încheierea şi executarea actului juridic

(1) Dacă efectul unui act juridic care trebuie îndeplinit faţă de altcineva depinde de acordul unui
tert, acordul sau dezacordul poate fi exprimat atît faţă de o parte, cît şi de cealalta.
(3) Acordul nu necesită formele stabilite pentru actul juridic.

1. Legea prevede cazuriile cînd un act juridic produce efecte juridice numai dacă există acordul unui terţ. Acest
acord poate fi prealabil – autorizare,încuviinţare sau ulterior – confirmare, aprobare. În unele norme noţiunile
evocate sînt exprimate prin alte sintagme: consimţămînt (art.34), permisiune (art. 42), acceptare (art. 568).
Legea prevede obligativitatea acordului terţului privind încheierea anumitor categorii de acte juridice, care ating
nemijlocit interesele unui terţ. Printre asemenea acte se numără: actul de dispoziţie al celui neîndreptăţit (art. 205),
reprezentarea fără împuterniciri (art. 249), actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în
devălmăşie (art. 369 alin. 2), preluarea datoriei de la debitor (art. 568) etc.
Pentru alte categorii de acte juridice acordul terţuluii este necesar în vederea exercitării controlului asupra
conţinutului acestor acte juridice. Aici încuviinţarea este cerută în vederea protecţiei unui participant la actul juridic.
Este cazul actelor juridice încheiate de persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu (art. 25), de minorii în vîrstă de
la 14 la 18 ani (art. 34).
2. Este necesar de a face diferenţiere între încuviinţarea (acordul) în sensul dreptului civil de autorizaţiile
administrative date de organele publice abililitate. Condiţiile şi efectele acestor autorizaţii sînt reglementate de
dreptul public.
3. Dispoziţiile prezentului articol sînt aplicabile actelor juridice care trebuiesc îndeplinite faţă de altcineva. Terţul
poate exprima acordul său atît părţii care săvîrşeşte actul juridic, cît şi părţii faţă de care actul este îndeplinit.
4. Actul juridic încheiat cu autorizare (acord prealabil) devine valabil necondiţionat din momentul încheierii lui.
Dacă lipseşte autorizarea actul nu este nevalabil în mod inevitabil, ci se consideră încheiat sub condiţie suspensivă:
survenirea efectelor depinde de faptul dacă va fi dat acest acord sau nu, adică de un eveniment viitor şi incert (art.
239). Odată cu darea confirmării (acordului ulterior) actul devine valabil cu efect retroactiv. Dacă confirmarea este
refuzată actul juridic devine în mod definitv nevalabil.
5. Fiind o manifestare de voinţă independentă de actul juridic pentru care acordul este dat, nu este necesar ca el să
îmbrace o formă predeterminată, atunci cînd această formă este cerută pentru actul juridic în cauză. Potrivit
principiului consensualismului, voinţa juridică produce efecte indiferent de forma în care a fost manifestată: oral, în
scris, printr-un comportament concludent, iar uneori, chiar prin tăcere (a se vedea comentariul la art. 208). Prin
urmare, acordul este valabil în orice modalitate nu ar fi exprimat.

Articolul 203. Acordul prealabil pentru încheierea actului juridic

Acordul prealabil este revocabil pînă la încheierea actului juridic în măsura în care nu reiese altfel din
raportul juridic în a cărui bază a fost dat acordul prealabil. Revocarea poate fi exprimată atît faţă de o
parte, cît şi de cealaltă.

1. Acordul prealabil, ca şi orice manifestare de voinţă, este, în principiu, revocabil (vezi art. 200 alin. 2). Revocarea
(retractarea) acordului prealabil are ca efect lipsirea acestuia de eficacitate, dacă revocarea ajunge la destinatar pînă
la încheierea actului juridic.
2. Acordul prealabil este irevocabil atunci cînd legea prevede expres acest lucru sau irevocabilitatea este prevăzută
prin acordul părţilor privind raportul juridic pentru care se cere acordul prealabil. De exemplu, pentru actele de
dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie ete necesar acordul scris al tuturor
proprietarilor devălmaşi (art. 369 alin. 2). În contractul de vînzare-cumpărare asupra unui bun imobil prorietate
comună în devălmăşie poate fi prevăzută condiţia că, odată dat, acordul fiecăruia din coproprietarii devălmaşi este
irevocabil.
3. Ca şi însuşi acordul prealabil revocarea lui poate fi exprimată atît părţii care săvîrşeşte actul juridic cît şi părţii
faţă de care actul juridic este îndeplinit.

Articolul 204. Acordul ulterior pentru încheierea actului juridic

(1) Acordul ulterior (confirmarea), în lipsa unor dispoziţii contrare, are efect retroactiv din momentul
încheierii actului juridic.
(2) Prin retroactivitate nu se desfiinţează actele de dispoziţie pe care cel care a dat confirmarea le-a
făcut anterior confirmării sau care au avut loc în cursul executării silite, al îndeplinirii măsurii
sechestrului ori au fost luate de administratorul insolvabilităţii.

1. Actul juridic, pentru care se cere confirmarea, produce efecte din momentul în care a fost încheiat actul juridic, şi
nu din momentul în care a fost dată confirmarea, dacă altceva nu este prevăzut de lege sau de acordul părţilor atului
juridic. Confirmarea este o condiţie a valabilităţii unui asemenea act juridic, însă efectele lui survin din momentul
cînd manifestarea voinţei de a încheia actul juridic parvine celeilalte părţ (art. 200 alin 1).
2. Prin retroactivitate nu se desfiinţează actele de dispoziţie (vezi art. 198 alin.3 şi comentariul) pe care cel care
a dat confirmarea le-a făcut anterior confirmării. Această prevedere are ca scop protejarea terţilor contra eventualei
nulităţi a actelor juridice efectuate în favoarea lor de către cel care şi-a exprimat acordul ulterior. Prevederea în
cauză se referă la actele de dispoziţie săvîrşite între momentul încheierii actului juridic pentru care sete necesar
acordul ulterior şi momentul exprimării acestui acord. Dacă persoana care trebuie să îşi exprime acordul a modificat
sau a grevat dreptul în privinţa căruia trebuie să-şi exprime acordul, dobînditorul dreptului respectiv va dobîndi un
drept modificat sau grevat. Această situaţie intervine, de exemplu, în cazul actului juridic încheiat în numele unei
alte persoane fără a avea împuterniciri pentru reprezentare, care produce efecte numai în cazul în care reprezentatul
îl confimă ulterior (art. 249 alin. 1). Astfel, dacă neîndreptăţitul a încheiat un act juridic prin care se înstrăinează un
bun, iar reprezentatul, anterior confirmării acestui act, a gajat acest bun, noul proprietar ve dobîndi bunul fiind
grevat de gaj.
3. Prin rectroacivitate de asemenea nu se desfiinţează actele de dispoziţie efectuate împotriva persoanei care trebuie
să-şi dea acordul ulterior:
- Care au avut loc în cursul executării silite (a se vedea art. 359 al Codul de procedură civilă din 26.12.1964
);
- Care au avut loc în cursul îndeplinirii măsurii sechestrului (a se vedea capitolul XIII al Codului de
procedură civilă din 30.05.2003);
- Care au fost luate de administratorul insolvabilităţii (a se vedea art.38 al Legii insolvabilităţii nr.
632/2001//M.O., nr. 139 – 140 din 15.11.2001).

Articolul 205. Efectele actului de dispoziţie al celui neîndreptăţit

(1) Un act de dispoziţie încheiat cu privire la un lucru de o persoană neîndreptăţită produce efecte dacă
este încheiat cu încuviinţarea celui îndreptăţit.
(2) Actul de dispoziţie al celui neîndreptăţit produce efecte dacă cel îndreptaţit îl confirmă sau dacă cel
care încheie actul dobîndeşte ulterior bunul sau îl moşteneşte de la cel îndreptăţit şi răspunde nelimitat
pentru obligaţiile succesorale. În cazul dobîndirii sau moştenirii, dacă au fost încheiate succesiv mai
multe acte de dispoziţie incompatibile între ele, produce efecte doar actul care a fost încheiat primul.

1. Norma alineatului 1 al prezentului articol se referă la cazurile în care este încheiat un act de dispoziţie cu privire
la un lucru de o persoană care nu este proptietarul lucrului şi nu este titular al unui careva alt drept care i-ar conferi
puterea de a săvîrşi asemenea acte. Actul de dispoziţie în cauză produce efecte numai dacă există încuviinţarea
(acordul prealabil) celui îndreptăţit. Încuviinţarea poate fi exprimată în orice formă. (a se vedea comentariul la art.
202).
2. Dispoziţiile alineatului 2 prevăd următoarele condiţii de valabilitate a actului de dispoziţie dacă acesta nu este
încheiat cu încuviinţarea celui îndreptăţit:
A. Actul de dispoziţie produce efecte dacă este confirmat ulterior de cel îndreptăţit. Este cazul, de exsemplu,
încheierii unui act de dispoziţie de către o persoană în numele unei alte persoane fără a avea împuterniciri
sau cu depăşirea împuternicirilor (art. 249 alin.1).
B. Persoana neîndreptăţită care încheie actul dobîndeşte ulterior bunul. De exemplu, mandatarul, fără a avea
împuternicirea de a încheia acte de dispoziţie privind bunurile mandantului (vezi art. 1032 alin.2), încheie
un contract de gaj al acestor bunuri. Actul de dispoziţie în cauză (contractul de gaj) va fi valabil dacă
persoana neîdreptăţită (mandatarul) va dobîndi ulterior aceste bunuri în orice mod prevăzut de lege
(art.320).
 C. Persoana neîndreptăţită care încheie actul moşteneşte bunul de la cel îndreptăţit şi răspunde nelimitat pentru
obligaţiile succesorale. Situaţia indicată în punctul prezent este un caz particular al celei prevăzute în
punctul B, deoarece moştenirea (succesiunea) este unul din modurile de dobîndire a bunurilor (art. 320).
Condiţia valabilităţii actului de dispoziţie în cazul moştenirii este ca moştenitorul să răspundă nelimitat
pentru obligaţiile succesorale.
3. Dacă în cazul dobîndirii sau moştenirii au fost încheiate succesiv mai multe acte de dispoziţie incompatibile între
ele (de exemplu un bun a fost vîndut unei persoane, iar apoi a fost donat altei persoane), produce efecte doar actul
care a fost încheiat primul. Art. 762 prevede o normă specială pentru contractele de vînzare – cumpărare, care
derogă de la regula vizată: dacă vînzătorul a vîndut unul şi acelaşi bun mobil mai multor persoane, prioritate are
cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat bunul.

Articolul 206. Obiectul actului juridic

(1) Obiect al actului juridic este obligatia persoanei care a incheiat actul juridic.
(2) Obiectul actului juridic trebuie sa fie licit, sa se afle in circuit civil si sa fie determinat sau
determinabil cel putin in specia sa.
(4) Pot constitui obiect al actului juridic si bunurile viitoare.

1. Obiect al actului juridic sînt acele acţiuni sau inacţiuni, la care se obligă persoana în virtutea actului juridic
încheiat. Obligaţia poate consta în a da, a face ori a nu face.
Obligaţia de a da, adică de a transfera un drept real se poate concretiza în livrări de mărfuri, în plata unei sume de
bani cu titlu de preţ al mărfii primei de asigurare, dobînzei bancare etc.
Obligaţia de a face, în care prestaţia constă într-un fapt pozitiv pe care debitorul se obligă să-l săvîrşească, se poate
concretiza în prestări de servicii (contractul de transport, contractul de asigurare, contractele bancare etc.) sau
executarea de lucrări (contractul de antrepriză).
Obligaţia de a nu face constă în abţinerea de la săvîrşirea unor anumite fapte şi se materializează, de exemplu, în
obligaţia de a nu recurge la concurenţa neloială. De exemplu, art. 8 al Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia
concurenţei (M.O. nr. 166-168 din 31.12.2000) le interzice agenţilor economici să efectueze acte de concurenţă
neloială.
2. Pentru ca actul juridic să ia fiinţă şi să fie valabil, este necesar ca obiectul să existe. În principiu, raportul
obligaţional se poate naşte doar atunci cînd el ţine de un bun ce există la momentul încheierii actului. Dacă pierderea
bunului se produce după încheierea actului, obligaţia va fi valabil formată, dar va rămîne, în vederea stabilirii
efectelor juridice ale pierderii, de determinat dacă aceasta este fortuită sau este datorată unor acţiuni culpabile.
Sunt însă valabile actele juridice referitoare la bunurile viitoare (a se vedea p.6 infra). Aceasta înseamnă că nu este
necesar ca bunul ce constituie obiect al obligaţiei să existe la momentul naşterii obligaţiei; este suficient ca el să fie
de natură să existe într-un moment careva în viitor.
3. Obiectul trebuie să fie licit. Această condiţie cere ca acţiunea sau inacţiunea autorului actului juridic să fie în
concordanţă cu legea. Astfel este ilicit prin obiectul său actul juridic prin care o persoană se obligă să săvîrşească o
infracţiune în schimbul unei sume de bani.
Totodată, cînd obiect al actului juridic este abţinerea de la săvîrşirea unor acţiuni, aceasta trebuie să fie deasemenea
licită. De exemplu, conform Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei, este considerat nul orice acord
al agenţilor economici neconcurenţi, unul dintre care deţine o situaţie dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul
sau cumpărătorul (beneficiarul) acestuia, dacă un astfel de acord poate aduce la limitarea concurenţei, inclusiv este
îndreptat spre limitarea teritoriului vînzării sau cercului de cumpărători, interzicerea de a desface mărfuri produse de
concurenţi (art. 7 alin. 2).
4. Obiectul trebuie să se afle în circuitul civil . Bunurile inalienabile ca viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a
persoanei umane nu pot constitui obiect valabil al actului juridic civil bunurile inalienabile (viaţa, sănătatea şi
integritatea persoanlă a persoanei umane), bunurile circuitul cărora este interzis sau restrîns în scopul protejării
sănătăţii şi securităţii publice (substanţe toxice, droguri, ), bunurile care prin natura lor aparţin tuturor (lumina, aerul,
marea).
5. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Dacă obiectul unei prestaţii de a da este un bun determinat
individual (art.294 al.1): un obiect de artă, un imobil etc., actul juridic trebuie să conţine suficiente elemente pentru
individualizarea bunului. O desemnare insufficient de precisă ar putea da naştere unei erori în obiect, erori-obstacol
(a se vedea art.227).
Bunurile determinate generic (art.294 al.2) care formează obiectul prestaţiei trebuie să fie determinate cel puţin în
specia lor: grîu, petrol, un automobil de un anumit model etc. Asemenea bunuri trebuie să fie determinate şi sub
aspectul cantităţii lor. Astfel, este nul contractul de vînzare – cumpărare în cazul în care nu este stabilită cantitatea
bunului vîndut sau modul de determinare a acesteia (art. 774).
6. Obiect al actului juridic pot fi bunurile viitoare. În practică asemenea acte juridice se întîlnesc destul de
frecvent. De exemplu, un furnizor se obligă să livreze la comanda cumpărătorului produse pe care nu le are în stoc şi
care urmează să fie fabricate. La fel, o persoană poate cumpăra un apartament într-un imobil care urmează a fi
construit.
Este de menţionat că actele juridice asupra unor bunri viitoare comportă anumite riscuri, deoarece nu este
întotdeauna posibil de a aprecia corect valoarea acestor bunuri. În acest sens, este nul contractul prin care o parte se
obligă să transmită patrimonial său viitor sau o parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu usufruct (art. 674). Nul
este şi contractul asupra moştenirii unui terţ încă în viaţă (art. 675).
Actul asupra unui bun viitor va deveni caduc, dacă bunul preconizat nu va exista, cu excepţia culpei uneia din părţi
care va pune problema responsabilităţii. Astfel, în cazul vînzării unui bun ce urmează a fi fabricat, cumpărătorul va
fi obligat să achite preţul numai dacă bunul va fi efectiv livrat.

Articolul 207. Cauza actului juridic

(1) Actul juridic civil încheiat fără cauză ori fondat pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un
efect.
(2) Cauza actului juridic se prezumă pînă la proba contrara.
(3) Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.

1. Cauza (scopul) este obiectivul urmărit la încheierea actului juridic civil, este acel interes pe care autorul (părţile)
actului juridic caută să-l satisfacă.
Cauza actului juridic civil constă din două elemente: elementul obiecti şi elementul subiectiv.
Elementul obiectiv constă în scopul imediat, direct, numit şi scopul obligaţiei, este abstract şi invariabil în cadrul
unei anumite categotii de acte juridice civile. Scopul imediat este:
- considerarea (reprezentarea mintală) a contraprestaţiei cocontractantului – în contractele
sinalagmatice cu titlu oneros;
- considerarea remiterii bunului – în actele reale;
- intenţia de a gratifica – în contractele cu titlu gratuit,
- considrerea unei împrjurări viitoare şi incerte de care depinde survenirea efectelor – în cotractele
aleatorii.
Elementul subiectiv constă în scopul mediat, numit şi scopul actului juridic, este concret şi variabil de la act la act
juridic şi de la persoană la persoană. Scopul mediat este motivul determinant al încheierii actului juridic civil şi se
referă sau la însuşirile unei prestaţii sau la calităţile unei persoane. Astfel eroarea asupra calităţilor esenţiale
obiectului prestaţiei sau asupra persoanei , în cazul cînd identitatea acestuia este motivul determinant al încheierii
actului juridic, poate atrage nulitatea actului (art. 227).
Scopul imediat şi scopul mediat au, de regulă, domeniul său de aplicare: primul permite de a verifica dacă cauza
există, iar al doilea – dacă ea este reală, licită şi morală.
2. Pentru a fi valabilă cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să existe, b) să fie
reală, c) să fie licită şi morală.
a) Existenţa ca condiţie de valabilitate a cauzei este formulată în alineatul 1 al prezentului articol: “actul
juridic civil încheiat fără cauză… nu poate avea nici un effect”. Inexistenţa cauzei ţine de scopul imediat al
actului. Astfel, în contractele sinalagmatice obligaţia unei părţi este lipsită de cauză atunci cînd partea
contractullui nu poate primi cotraprestaţia la care este îndreptăţită. Obligaţia cumpărătorului este fără cauză
atunci cînd bunul ce constituie obiect al contractului a pierit înaintea încheierii acestuia. În contractele
reale se poate vorbi de inexistenţa cauzei atunci cînd remiterea bunului nu a avut loc. De exemplu, este
lipsită de cauză obligaţia unei personae de resttitui o sumă de bani pe care în realitate nu a primit-o.
Deoarece cauza este un element constitutiv al actului juridic fără de care acesta nu poate exista,
inexistenţa cuzei trebuie sancţionată cu nulitatea absolută (art. 217).
b) Condiţia de valabilitate a cauzei – să fie reală- este formulată tot în alineatul 1: “actul juridic civil .. fondat
pe o cauză falsă… nu poate avea nici un effect.” Cauza falsă este strîns legată de eroare – viciu de
consimţămînt (art. 227). Uneori cauza falsă este echivalentă cu absenţa cauzei: cocontractantul credea în
existenţa cauzei atunci cînd ea nu exista.
Ca consecinţă a similitudinii dintre cauza falsă şi eroare, sancţiunea trebuie să fie, ca pentru orice viciu
de consimţămîn, nulitatea relativă (art. 218).
c) Conform aceluiaşi alineat 1 “actul juridic civil… fondat pe o cauză ilicită… nu poate avea nici un effect.
Conţinutul acestei condiţii este precizat în alineatul 3: “este ilicită cauza care contravine legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri.
În privinţa cauzei ce contavine legii este de reţinut că actul juridic este nul doar dacă el contavine normelor
imperative ale legii şi dacă legea nu prevede altfel (art. 220, alin.1).
Legislaţia Republicii Moldova nu cunoaşte o definiţie a ordinii publice ca noţiune de drept civil. În
doctrină şi în jurisprudenţă ordinea publică este privită ca o totalitate de dispoziţii legale imperative de
drept public şi de drept privat ce urmăresc ca finalitate apărarea instituţiilor şi valorilor fundamentale ale
societăţii, ocrotirea socială a tuturor persoanelor, a drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi dezvoltarea
economică a ţării. Este necesar de a face deosebire dintre noţiunea de ordine publică în dreptul civil de
noţiunea desemnată prin aceeaşi sintagmă – ordine publică – în dreptul penal.
 La fel, legea nu prevede o definiţie a buneleor moravuri. Această noţiune ce diferă de la o ţară la alta în
funcţie de tradiţiile istorice specificul naţional, religios etc., reprezintă regulile de morală socială
considerate ca fundamentale pentru ordinea societăţii. Bunele moravuri, spre deosebire de normele juridice,
nu sînt edictate în dreptul pozitiv, ci îşi găsesc reflectarea în reprezentările general recunoscute în societate
despre comporatamentul cuvenit, care s-au constituit pe parcursul dezvoltării sociale, fiind, totodată,
influenţate de ptincipiile generale ale dreptului şi de jurisprudenţă.
Pentru a stabili o cauză imorală deseori este necesar de a depăşi aparenţa obiectivă a scopului imediat şi de
a stabili motivul determinant (scopul mediat) al încheierii actului juridic. Astfel, cumpărarea unui imobil,
considerată obieciv, este întotdeauna licită şi morală. Va fi însă imorală cauza unui asemenea act juridic
dacă cumpărătorul imobilului intenţionează să instaleze în el o casă de toleranţă.
Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului juridic civil (art. 220).
3. Actul juridic este valabil chiar dacă cauza nu este expresă. Cauza nu trebuie dovedită, existenţa ei fiind
prezumată de lege. Sarcina dovedirii inexistenţei cauzei incumbă acelui care o invocă.

Articolul 208. Forma actului juridic

(1) Actul juridic poate fi incheiat verbal, în scris sau in formă autentică.
(2) Forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai in cazurile expres prevazute de lege.
(3) Actul juridic care poate fi incheiat verbal se consideră incheiat şi in cazul in care comportamentul
persoanei arată vădit voinţa de a-l incheia.
(4) Tăcerea se considera exprimare a vointei de a incheia actul juridic in cazurile prevazute de lege sau
de acordul părţilor.
(5) Orice modificare adusă unui act juridic trebuie să imbrace forma stabilită pentru acel act.
(6) Promisiunea de a incheia un act juridic nu trebuie să imbrace forma ceruta pentru acel act.

1. Forma actului juridic civil este modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea,
modifica sau stinge un raport juridic civil. În articol se conţin regulile generale cu privire la forma actului juridic
civil şi sînt determinate modalităţile existente de exprimare a manifestării voinţei de a încheia un act juridic civil:
verbal, în scris, în formă autentică, prin acţiuni concludente, prin tăcere.
2. Conform principiului consensualismului, simpla manifestare de voinţă este suficientă pentru ca actul juridic civil
să ia naştere în mod valabil din punct de vedere al formei. Prin consecinţă, pentru a produce efecte, manifestarea de
voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială, decît în cazurile expres prevăzute de lege.
3. Codiţiile de formă a actului juridic civil se clasifică, în funcţie de consecinţele nerespectării nerespectării lor, în
următoarele categorii:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic – ad validatem; în cazul cînd forma este cerută de
lege ca condiţie a valabilităţii actului juridic civil, nerespectarea ei atrage nulitatea actului (art. 211
alin 2; art. 213 alin.1);
- forma cerută pentru probarea actului juridic – ad probationem; nerespectarea ei nu atrage nulitatea
actului, ci imposibilitatea dovedirii lui prin proba cu martori (art.211 alin. 1);
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi; nerespectare acestei cerinţe se sancţionează cu
inopozabilitatea, ceea ce înseamnă că terţa persoană este în drept să ignore actul juridic care trebuia
adus la cunoştinţa altor persoane prin îneplinirea formalităţilor impuse de lege (a se vedea
comentariul la art. 214).
4. Comportamentul persoanei care arată vădit voinţa ei de a încheia un act juridic (acţiuni concludente) produce
efecte juridice, conform alineatului 3, numai în cazul cînd asemenea act juridic poate fu încheiat verbal. Exemple de
încheiere a actelor juridice civile prin acţiuni concludente sînt: procurarea mărfurilor prin automat (art. 806),
retragerea de numerar prin distribuitorul automat de bancnote (“bancomat”), acceptarea succesiunii prin intrarea în
posesiunea patrimoniului succesoral (art. 1516, alin. 3), acceptarea ofertei prin acţiuni ce atestă consimţirea ei (art.
687, alin. 1).
5. Tăcerea în sine nu produce efecte juridice, deoarece nu permite de a deduce cu certitudine voinţa persoanei de a
încheia una act juridic (a se vedea comentariul la art. 199). Tăcerea se consideră ca exprimare a voinţei de de a
încheia un act juridic civil numai în cazurile expres prevăzute de lege sau de acordul părţior. De exemplu, conform
art.904, alin.1, contractul de locaţiune se consideră prelungit pe un termen nedeterminat dacă raporturile
contractuale continuă tacit după expirarea termenului contractului.
6. Deoarece actul juridic prin care se operează modificări la actul juridic iniţial constituie un tot întreg cu acesta din
urmă, este firesc ca el să îmbrace aceiaşi forma stabilită pentru actul iniţial. Astfel, în cazul cînd părţile unui contract
încheiat în formă autentică convin să aducă modificări la acest contract, acordul lor cu privire la modificările în
cauză trebuie să fie încheiat în aceeaşi formă.
7. Promisiunea de a încheia un act juridic se poate realiza în două modalităţi: promisiunea unilaterală şi
promisiunea sinalagmatică.
a) Promisiunea unilaterală de a încheia un act juridic este un act prin care o persoană, promitentul, se
angajază în faţa unei alte persoane, beneficiar, să încheie un act juridic, condiţiile căruia sînt deja
 determinate, în caz dacă beneficiarul va cere acest lucru. Deoarece promisiunea unilaterală se distinge de
actul juridic formarea căruia ea îl pregăteşte, în virtutea principiului consensualismului, promisiunea poate
îmbrăca orice formă, independent de forma ceruta pentru actul juridic definitiv.
b) Promisiunea sinalagmatică este atunci cînd două persoane se angajază reciproc să încheie ulterior un act
juridic, cu condiţia ca o formalitate suplimentară să fie îndeplinită în viitor. De exemplu, constatînd
acordul lor asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale contractului, părţile convin să perfecteze ulterior
contractul lor în faţa unui notar. Forma promisiunii sinalagmatice de a încheia un act juridic de asemmenea
poate să difere de foma actului definitiv.

Articolul 209. Forma verbală a actului juridic

(1) Actul juridic pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte forma scrisă sau autentică poate fi
incheiat verbal.
(2) Actul juridic care se execută chiar la incheierea lui poate fi incheiat verbal. Excepţie fac actele
juridice pentru care se cere forma autentică sau actele juridice pentru care forma scrisă este cerută pentru
valabilitate.

1. Într-o societate cu un puternic dinamism economic cum este societatea modernă, cerinţele de a întocmi
actele juridice în forme prestabilite îngreuiază, într-o oarecare măsură, schimbul rapid de bunuri şi servicii.
Deaceea legislatorul a prevăzut posibilitatea încheierii unui şir de acte juridice în formă verbală. Acestea
sînt toate actele juridice pentru care legea sau acordul părţilor nu cer forma scrisă sau autentică.
2. De cele mai dese ori forma verbală se utilizează în cazul actelor care se execută chiar la încheierea lor.
Aceste acte, de obicei, se încheie în cadrul operaţiilor cotidiene în sfera comerţului cu amănuntul,
prestărilor de sevicii etc., condiţia fiind ca valoarea obiectului acestor acte juridice să nu depăşască suma
de 1000 de lei (a se vedea art.210 alin.1). Legislatorul a redus semnificativ numărul actelor juridice ce pot
fi încheiate verbal în comparaţie cu Codul Civil anterior. Astfel, dacă din economia art.art.45 şi 46 al
Codului Civil din 1964 rezulta că actele juridice care se execută chiar la încheierea lor pot fi săvîrşite în
formă verbală indiferent de suma lor (cu excepţiile stipulate de lege), atunci prezentul cod stabileşte pentru
aceste acte plafonul de 1000 de lei.
3. Nu pot fi încheiate în formă verbală actele juridice care se execută chiar la executarea lor dacă legea
prevede expres pentru aceste acte forma autentică sau forma scrisă ca condiţie a valabilităţii. De exemplu,
nu poate fi încheiat în formă verbală un contract de donaţie a unui bun pentru înstrăinarea căruia se cere
formă autentică (art.830 alin.1);

Articolul 210. Forma scrsiă a actului juridic

(1) Trebuie să fie încheiate in scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre persoanele
juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului actului juridic depăşeste
1000 de lei, iar in cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului.
(2) În cazul în care, conform legii sau învoielii între părţi, actul juridic trebuie încheiat in scris, el
poate fi încheiat atît prin întocmirea unui singur înscris, semnat de părţi, cît şi printr-un schimb de
scrisori, telegrame, telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat.
(3) Utilizarea mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic este permisă în cazul şi în modul stabilit
de lege ori prin acordul părţilor.
(4) Daca, din cauza unei deficiente fizice, boli sau din alte cauze, persoana nu poate semna cu propria
mînă actul juridic, atunci, in baza împuternicirii date de ea, actul juridic poate fi semnat de o
altă persoană. Semnătura terţului trebuie să fie certificată de notar sau de o altă persoană
împuternicită prin lege, arătîndu-se cauza în a cărei virtute cel care a incheiat actul juridic nu
a putut semna cu propria mînă.

1. Multiplele şi importantele avantaje pe care le prezintă forma scrisă a actelor juridice civile (crearea posibilităţii
de a preciza în termeni clari conţinutul actului juridic, conferrirea certitudinii în privinţa momentului încheierii lui,
facilitarea controlului asupra modului de executare a obligaţiilor cărora acesta le dă naştere etc.) determină utilizarea
foarte largă a acestei fome în circuitul civil. Participanţii la raporturile juridice civile pot îmbrăca în formă scrisă
orice act juridic, dacă legea nu cere expres o altă formă, de exemplu, forma autentică. Pe lîngă recurgerea opţională
a subiecţilor de drept civil la forma scrisă, aceasta este cerută în anumite condiţii prin lege. Alineatul 1 al prezentului
articol prevede forma scrisă pentru actele juridice încheiate de orice subiecţi de drept civil dacă valoarea obiectului
actului juridic depăşeşte suma de 1000 de lei.
2. Legea cere forma scrisă pentru unele acte juridice indiferent de valoarea obiectului lor. Codul Civil prevede
obligativitatea formei scrise pentru diferite categorii de acte juridice: clauza penală (art. 625), contractul de locaţiune
a unui bun imobil (art. 876), contractul de arendă (art. 912), contractul de leasing (art. 924), contractul de
administrare fiduciară (art. 1054), contractul de servicii turistice (art. 1134), contractul de fidejusiune (art. 1147),
contractul de franchising (art. 1172), contractul de credit bancar (art. 1236), contractul de asigurare (art. 1308) etc.
3. Obligativitatea formei scrise poate fi prevăzută atît prin lege cît şi prin acordul părţilor. Astfel, printr-o
promisiune de vînzare părţile pot conveni ca actul definitiv să-l încheie numai în formă scrisă. Acordul părţilor
asupra adoptării formei scrise poate fi ca condiţie de validitate a actului juridic în cauză sau poate avea scop
probator, părţile urmînd doar să limiteze libertatea utilizării anumitor mijloace de probă în privinţa actului juridic
respectiv (a se vedea art.211 şi comentariul). De aceea este necesar să se stabilească, de la caz la caz, care a fost
intenţia reală a părţilor atunci cînd au convenit să încheie actul juridic respectiv în fomă scrisă şi în funcţie de
aceasta să se decidă dacă nerespectarea formei scrise atrage nulitatea actului juridic sau are consecinţe doar în
privinţa mijloacelor de probare.
4. Alineatul 2 al prezentului articol prevede modalităţile formei scrise ale actelor juridice civile. Actul juridic
poate îmbrăca forma unui înscris semnat de persoana sau persoanele care îl încheie, sau de persoanele împuternicite
pentru aceasta în modul cuvenit. De asemenea, actul juridic poate fi încheiat prin intermediul alcătuirii mai multor
documente semnate de părţile care le expediază: prin schimb de scrisori, telegrame telefonograme, altele asemenea.
Este cazul, de exemplu, al contractelor încheiate prin corespondenţâ sau „între absenţi” prin schimb de ofertă şi
acceptare. Lista mijloacelor
de comunicare prin intermediul cărora ce face expedierea documentelor nu este exhaustivă, ceea ce permite
utilizarea oricăror mijloace de comunicare, cu condiţia să existe posibilitatea de a constata expedierea comunicării
anume de persoana ce încheie actul juridic.
Pentru unele categorii de contracte legea prevede modalităţi speciale ale formei scrise. De exemplu, dovada
încheierii contractului de asigurare rezultă din trimiterea unui document de asigurare, precum poliţa de asigurare,
din cererea de plată a primei ori din înscrisul prin care se constată efectuarea acestei plăţi (art. 1308 alin. 6).
Contractul de transport de bunuri este constatat printr-o scrisoare de trăsură (art. 994), iar cel de transport de
persoane – printr-un bilet (art. 986).
5.Alineatul 3 prevede posibilitatea utilizării, în cazul şi în modul stabilit de lege ori prin acordul părţilor, a
mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic. Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale din ultimii ani a adus la
recunoaşterea şi răspîndirea tot mai largă a încheierii actelor juridice prin intermediul „semnăturii electronică”.
Utilizarea „semnăturii electronice” este reglementată atît pe plan internaţional (a se vedea: Legea model a
C.N.U.D.C.I. asupra comerţului electronic, aprobată de Adunarea Generală a ONU la 16.12.1996, Directiva
1999/93/EC a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din 13.12.1999 privind regimul comunitar
al semnăturilor electronice), cît şi la nivel naţional.
Ca exemplu a utilizării mijloacelor tehnice la semnarea actelor juridice prin acordul părţilor pot servi prevederile
contractelor încheiate între bănci şi clienţi referitor la utilizarea cardurilor bancare (art.1289), conform cărora
formarea numărului personal de identificare a clientului echivalează cu semnătura lui manuscrisă.
6. Alineatul 4 prevede posibilitatea de a respecta forma scrisă în cazul cînd persoana nu poate semna actul juridic cu
propria mînă. Actul juridic poate fi semnat de o altă persoană, în baza împuternicirii date de persoana inaptă de a
semna. Persoana care semnează trebuie să aibă capacitate de exerciţiu şi semnătura ei trebuie să fie certificată de
notar sau de altă persoană împuternicită prin lege, indicîndu-se cauza în a cărei virtute cel care a încheiat actul
juridic nu a putut semna cu propria mînă.

Articolul 211. Efectele nerespectarii formei scrise a actului juridic

(1) Nerespectarea formei scrise a actului juridic face sa decada partile din dreptul de a cere, in caz de
litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic.
(2) Nerespectarea formei scrise a actului juridic atrage nulitatea lui numai in cazul in care acest efect
este expres prevazut de lege sau prin acordul partilor.

1. Nerespectare formei scrise a actului juridic civil poate avea ca consecinţă nulitatea actului juridic în caz dacă
forma scrisă este cerută ad validatem, sau imposibilitatea dovedirii acestui act prin proba cu martori, atunci cînd
forma scrisă este cerută ad probationem (a se vedea p. 3 al comentariului la art. 208).
2. Ca regulă generală, nerespectrea formei scrise actului juridic civil nu atrage nulitatea lui, ci lipseşte părţile de a
cere, în caz de litigiu, de dreptul de a cere proba cu martori pentru dovedirea acestui act. Părţile sînt în drept să
dovedească actul juridic în cauză cu toate celelalte mijloace de probă prevăzute de lege. Codul de procedură civilă
(M. O. nr. 111-115 din 12.06.2003) prevede că, în afară de depoziţiile martorilor, în calitate de probe se admit
elementele de fapt constatate din explicaţiile părţilor şi ale altor personae interesate în soluţionarea pricinii, din
înscrisuri, probe materiale, înregistrări audio-video, din concluziile experţilor.
3. Atunci cînd forma scrisă este cerută prin lege ca condiţie de valabilitate a actului juridic civil, este firesc ca
sancţiunea lipsei sale să fie nulitatea absolută, ca în toate cazurile cînd se încalcă o dispoziţie legală imperativă (art.
220).
Codul civil prevede sancţiunea nulităţii ca consecinţă a nerespectării formei scrise pentru diferite categorii de acte
juridice civile, prinre care se numără: clauza penală (art. 625), contractul de fidejusiune (art. 1147), contractul de
franchising (art. 1172) etc. În unele cazuri legea prevede posibilitatea
înlăturării viciului de formă prin executarea efectivă a obligaţiei ce constituie obiectul actului juridic (art. 1147).
4. Dispoziţiile prezentului articol se aplică atît în cazurile cînd forma scrisă a actului juridic civil este impusă de
lege, cînd şi atunci forma scrisă obligatorie este instituită prin acordul părţilor ( a se vedea p.3 al comentariului la
art. 210).

Articolul 212. Forma autentică a actului juridic

Forma autentică a actului juridic este obligatorie in cazurile:

a) stabilite de lege;
b) prevazute prin acordul partilor, chiar daca legea nu cere forma autentica.

1. Instituirea prin lege a formei autentice obligatorii pentru unele acte juridice civile are diferute finalităţi:
a) atenţionarea părţilor asupra importanţei pe care o prezintă actul juridic pentru patrimoniul lor, de exemplu în
cazul contractului de ipotecă (art. 468, alin. 2);
b) asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţămîntului, de exemplu în cazul testamentului (art. 1458)
c) exercitarea unui control al societăţii, prin autorităţile publice, asupra actelor ce prezintă o importanţă juridică
generală, de exemplu, actul de constituire a unei societăţi comerciale (art. 107, alin. 1).
Ptintre actele juridice care trebuie să fie încheiate în formă autentică se numără următoarele: procura pentru
încheierea actelor juridice în formă autentică (art. 252 alin.2), procura de substituire (art.253 alin. 2), contractul de
ipotecă (art. 468 alin.2), contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii (art. 818), contractul de rentă (art. 849) etc.
2. În afară de cazurile cînd forma autentică este impusă de lege, părţile pot cădea de acord să încheie orice act juridic
în această formă. Consecinţele nerespectării unui asemenea acord sînt aceleaşi ca şi pentru nerespectarea formei
autentice cerute imperativ de lege (art. 213).
3. Autentificarea actelor juridice civile se efectuează, de regulă, de către notari în conformitate cu Legea 1543/2002
cu privire la notariat (M. O. nr.154-157 din 21.11.2002). Aceeaşi lege prevede cazurile cînd actele juridice sînt
autentificate de alte persoane abilitate prin lege de a desfăşura activitate notarială. Astfel, actele juridice (în afară de
contractele de înstrăinare de bunuri imobile şi contractele de gaj) încheiate de persoanele fizice şi juridice ale
Republicii Moldova pe teritoriul altor state sînt autentificate de consulii Republicii Moldova (art. 36). Conform art.
37 al aceleiaşi legi autentificarea unor acte juridice este efectuată de persoanele cu funcţii de răspundere abilitate ale
autorităţilor publice locale (autentificarea testamentelor, unor feluri de procuri, contractelor de înstrăinare a
bunurilor imobile).
4. Codul civil prevede posibilitatea autentificării unor acte juridice civile şi de alte persoane. De exemplu, art. 252
alin. 4, 5 prevede condiţiile eliberării procurilor care sînt echivalate cu cele autentificate notarial. Sînt asimilate cu
actele juridice autentificate notarial testamentele autentificate de persoanele indicate în art. 1459.

Articolul 213. Efectele nerespectării formei autentice

(1) Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic.

(2) Dacă una dintre părti a executat total sau parţial actul juridic pentru care se cere forma autentică,
iar cealaltă parte se eschivează de la autentificarea lui notarială, instanţa de judecată are dreptul, la
cererea părţii care a executat total sau parţial actul juridic, să îl declare valabil dacă el nu conţine
elemente care contravin legii. In cazul acesta, nu se cere autentificarea notarială ulterioara a actului
juridic.
(3) Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la autentificarea notarială a actului juridic este
obligată sa repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin întîrzierea autentificării.

1. Consecinţa nerespectării formei autentice a actului juridic civil atrage nulitatea lui absolută (art. 217), survenind
efectele prevăzute de lege (art. 219). Dispoziţiile prezentului articol se aplică atît în cazurile cînd legea cere expres
forma autentică, cît şi atunci cînd aceasta rezidă în acordul părţilor.
2. Dispoziţiile alineatului 2 sînt similare cu cele care erau stipulate în art. 49 al Codului Civil din 1964 şi au au ca
scop apărarea intereselor părţii de bună credinţă a actului juridic în cazul în care cealaltă parte se eschivează de la
autentificarea lui notarială. Partea care a executat total sau parţial actul juridic în cauză poate cere instanţei de
judecată să îl declare valabil, cu condiţia ca actul să nu conţină elemente care contravin legii. În acest caz hotărîrea
instanţei de judecată va înlocui autentificarea notarială a actului juridic.
3. Alineatul 3 conţine o prevedere nouă, care nu era cunoscută Codului Civil anterior: partea care s-a eschivat
neîntemeiat de la autentificarea notarială este obligată să repare părţii de bună credinţă prejudicial cauzat prin
întîrzierea autentificării. Acest prejudiciu va include şi cheltuielile de judecată pe care le-a suferit partea de bună
credinţă în legătură cu declararea actului juridic valabil de către instanţa de judecată.
 Articolul 214. Inregistrarea actului juridic

(1) Actul juridic ce are ca obiect bunuri imobile urmează sa fie inregistrat în modul stabilit prin lege.
(2) Poate fi stabilită prin lege condiţia inregistrării unor alte acte juridice.

1. Alineatul 1 stabuleşte obligaţia de înregistrare a actelor juridice civile care au ca obiect bunurile imobile. Aceste
bunuri sînt enumerate în art. 288. Prevederile alineatului 1 al prezentului articol sînt completate prin dispoziţiile
art. 290, care stabileşte regulile privind înregistrarea drepturilor asupra bunurilor immobile şi prin dispoziţiile altor
legi. Legea cadastrului bunurilor imobile 1543/1998 (M.O. nr. 44-46 din 21.05.1998) în art. art. 4, 5 prevede
obligativitatea înregistrării bunurilor imobile şi drepturilor asupra lor. În registrul bunurilor imobile, în afară de
drepturile patrimoniale asupra bunului imobil, se înscriu sub formă de menţiune faptele juridice care pot duce la
stingerea sau naşterea drepturilor patrimoniale asupra bunului imobil. Legea privind preţul normativ şi modul de
vînzare-cumpărare a pămîntului 1308/1997 (M.O. nr. 57-58 din 04.09.1997) stipulează că în termen de 3 luni de al
data autentificării notariale a contractului de vînzare-cumpărare a terenului, prezintă acest contract organului
cadastral teritorial în al cărui rază de acţiune este situat terenul, pentru înregistrarea dreptului de proprietate asupra
lui (art. 4 alin.5, art. 5 alin. 3).
2. Înregistrarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile are menirea să asigure publicitatea acestor acte.
Înregistrarea constă în înscrierea într-un registru public unic a informaţiei despre toate actele juridice care au ca
obiect bunuri imobile, ceea ce permite de a avea o informaţie deplină şi veridică cu privire la proprietarul bunului
imobil, grevările acestui bun etc. Scopul acestei cerinţe de formă a actului juridic este protecţia terţilor, deoarece
aceştia au interesul, cînd actele juridice se referă la bunuri imobile, să cunoască exact situaţia acestor bunuri,
operaţiile de constituire, modificare, transmitere sau stingere a drepturilor reale respective.
3. Alineatul 2 prevede posibilitatea stabilirii prin lege a condiţiei înregistrării şi a unor alte acte juridice. Legea
prevede obligaţia înregistrării de stat a societăţilor comerciale, care au la baza lor un act juridic, care este actul de
constiutire (a se vedea art.art. 107 –109 şi comentariile). Conform art. 818 contractul de vînzare-cumpărare a
întreprinderii ca complex patrimonial unic se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat.
4. Ca regulă generală, consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a actelor juridice constă în inopozabilitatea
lor faţă de terţi. Această formalitate nu afectează valabilitatea actului juridic sau admisibilitatea anumitor mijloace
de probă şi intervine deja după naşterea valabilă a actului juridic. Între părţi actul juridic respectiv îşi produce, de
regulă, toate efectele, dar eficienţa practică a actului este anihilată substanţial dacă nu se îndeplineşte cerinţa de
înregistrare. Astfel, locatarul în cadrul unui contract de locaţiune a unui imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani nu
poate opune drepturile sale privind acest imobil locatarului ulterior al aceluiaşi imobil, care a înscris însă mai înainte
contractul de locaţiune în registrul bunurilor imobile (art. 876 alin. 2).
Inopozabilitatea este consecinţa nerespectării condiţiei de înregistrare a actelor juridice atît în cazurile expres
stipulate de lege, cît şi atunci cînd legea nu prevede expres consecinţele nerespectării acestei condiţii. Nerespectarea
obligaţiei de înregistrare a actelor juridice atrage nulitatea lor numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut
de lege.
5. În unele cazuri legea impune obligaţia de înregistrare ca condiţie de valabilitate a actului juridic privitor la un
bun imobil. Astfel, contractul de ipotecă se prezintă pentru înregistrare la organul cadastral teritorial în termen de 3
luni de la data încheierii lui. Nerespectarea termenului atrage nulitatea contractului (art. 470 alin. 2).
4. Înregistrarea este o condiţie a naşterii efectelor unor acte juridice, cum este cazul actelor juridice civile translative
de proprietate asupra bunurilor imobile. Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri se dobîndeşte la data înscrierii
în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege (art.321 alin. 2).

Articolul 215. Efectele eschivării de la inregistrarea actului juridic

(1) Dacă actul juridic ce urma să fie inregistrat este încheiat în forma cerută de lege, însă partea
obligată se eschivează de la înregistrarea acestuia sau dacă a expirat termenul stabilit de lege pentru
înregistrare, instanta de judecată, la cererea părţii interesate, este în drept să dispună prin hotărîre
înregistrarea actului juridic. În cazul acesta, actul juridic se înregistrează în baza hotărîrii instanţei de
judecată.
(2) Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la înregistrarea actului juridic este obligată să repare
celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin întîrzierea înregistrării actului juridic.

1. În scopul apărării părţii de bună credinţă a actului juridic civil, în cazul în care cealaltă parte se eschivează de la
înregistrarea acestuia sau dacă a expirat termenul stabilit de lege pentru înregistrare, legea permite părţii de bună
credinţă să ceară instanţei de judecată dispunerea înregistrării actului juridic. Condiţia este ca acesta să fie încheiat
în forma cerută de lege, de exemplu, în formă scrisă sau în formă autentică. În cazul acesta, actul juridic se
înregistrează în baza hotărîrii instanţei de judecată.
2. Norma prezentului articol este asemănătoare cu cea a art. 213 cu privire la eschivarea de la autentificarea
notarială a actului juridic. Există însă o deosebire substanţială între aceste două ipoteze: în cazul eschivării de la
autentificarea notarială a actului juridic o condiţie necesară este ca actul juridic să fie executat total sau parţial, pe
cînd în cazul eschivării de la înregistrarea actului juridic asemenea condiţie nu se impune.
3. Conform alineatului 2, partea de bună credinţă este îndreptăţită să ceară de la partea care s-a eschivat neîntemeiat
de la înregistrarea actului juridic prejudiciul cauzat prin întîrzierea înregistrării actului juridic. Acest prejudiciu va
include şi cheltuielile de judecată pe care le-a suferit partea de bună credinţă în legătură cu declararea actului juridic
valabil de către instanţa de judecată.

Capitolul III
NULITATEA ACTULUI JURIDIC

Articolul 216. Actele juridice nule şi anulabile

(1) Actul juridic este nul în temeiurile prevăzute de prezentul cod (nulitate absolută).
(2) Actul juridic poate fi declarat nul, în temeiurile prevăzute de prezentul cod, de către instanţa de
judecată sau prin acordul părţilor (nulitate relativă).

1. Nulitatea este sancţiunea care se aplică în cazul în care la încheierea actului juridic civil nu se respectă condiţiile
de valabilitate. Nulitatea este mijlocul prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condiţiilor de valabilitate a
actului juridic. În măsura în care un act juricic concret nu respectă aceste condiţii, el este lipsit de efectele sale prin
intermadiul nulităţii.
2. Nulitatea actului juridic civil se clasifică în absolută şi relativă în funcţie de natura interesului juridic ocrotit prin
dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic.
Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la înheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte
un interes general, obştesc.
Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme care ocroteşte
un interes particular, individual, personal.
Actul juridic nul (nulitate absolită) nu este valabil nici un moment şi nu produce nici un efect. Actul juridic anulabil
(nulitate relativă) pînă nu este anulat îşi produce toate efectele sale; din momentul însă ce nulitatea lui este
pronunţată, aceste efecte cad, ele fiind distruse şi pentru trecut.
3. Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este desemnată în legislaţie şi doctrină prin formulele: „actul este
nul”, „nul de drept” sau „actul va fi nul”, iar nulitatea relativă – prin formulele: „actul este anulabil”, „actul poate fi
anulat”, actul poate fi declarat nul”.
4. Printre temeiurile nulităţii absolute prevăzute de prezentul cod se numără următoarele:
- lipseşte un element esenţial pentru formarea actului juridic, precum consîmţămîntul (art. 199), obiectul (art.
206), cauza (art. 207), forma cerută ad validatem (art.art. 211, 213);
- prin obiectul sau cauza sa actul juridic contravine normelor imperative, ordinii publice, sau bunelor
moravuri (art. 220);
- actul juridic este fictiv sau simulat (art. 221);
- actul juridic este încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu (art. 222);
- actul juridic este încheiat de un minor în vîrstă de la 7 la 14 ani (art. 223);
- nu este respectată obligaţia de înregistrare a actului juridic ca condiţie de valabilitate ( a se vedea art. 214
şi comentariul, art. 470 alin.2).
5. Printre temeiurile nulităţii relative prevăzute de prezentul cod se numără următoarele:
- actul juridic este încheiat de un minor în vîrstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în cpacitatea de
exerciţiu (art. 224);
- actul juridic este încheiat de o persoană fără discernămînt sau care nu îşi putea dirija acţiunile (art. 225);
- actul juridic este încheiat cu încălcarea limitei împuternicirilor (art. 226);
- actul juridic este afectat de vicii de consimţămînt: eroare (art. 227), dol (art. 228), violenţâ (art. 229),
leziune (art. 230), înţelegere dolosivă între dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte (art. 231);
- actul juridic este încheiat cu încălcarea interdicţiei de a dispune de un bun (art. 232).
6. În principiu, nulitatea presupune emiterea unei hotărîri judecătoreşti. Totuşi, pentru actele juridice anulabile,
legea prevede posibilitatea declarării nulităţii prin acordul părţilor. Cînd părţile sînt de acord, nulitatea poate fi
hotărîtă pe cale amiabilă, fără a fi necesară intervenţia organului jurisdicţional.
7. Dacă actul juridic lovit de nulitate nu poate fi desfiinţat pe cale amiabilă, partea intresată în declararea nulităţii
trebuie să se adreseze în instanţa de judecată (acţiunea în nulitate). Necesitatea acţiunii în nulitate se învederează
mai ales atunci cînd în baza actului una sau mai multe părţi au săvîrşit prestaţii. Este firesc că restituirea prestaţiilor
efectuate se poate obţine doar în temeiul unei hotărîri judecătoreşti.
8. Nulitatea poate fi invocată nu numai pe calea acţiunii în nulitate, dar şi pe calea excepţiei, ca mijloc de apărare
faţă de acţinea în executare intentată de cealaltă parte.
 Articolul 217. Nulitatea absolută a actului juridic

(1) Nulitatea absolută a actului juridic poate fi invocată de orice persoană care are un interes născut şi
actual. Instanţa de judecată o invocă din oficiu.
(2) Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată prin confirmarea de către părţi a actului lovit de nulitate.
(3) Acţiunea în constatare a nulităţii absolute este imprescriptibilă.

1. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată. Prin „orice persoană interesată” nu se înţelege
însă oricine are un interes orecare în declararea nulităţii. Interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie recunoscut de lege; nu poate fi invocat un interes ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri;
- să fie în strînsă legătură cu cauza nulităţii;
- să fie născut şi actual; nu poate fi temei pentru declararea nulităţii un interes viitor, eventual, incert, sau
care s-a epuizat către momentul invocării nulităţii.
2. Deoarece nulitatea absolută este sancţiunea pentru nerespectarea normei ce ocroteşte un interes general, este
firesc să se acorde unui cerc cît mai larg de persoane şi organe de stat posibilitatea aplicării acestei sancţiuni.
3. Întrucît, de regulă, actele juridice produc efecte juridice numai între părţi, anume acestea au, în primul rînd,
interes să invoce nulitatea absolută.
4. Părţilor actului juridic sînt asimilaţi avînzii cauză ai acestora, adică persoanele interesate în măsura în care
situaţia lor este afectată de actul în cauză. Astfel, achizitorul unui imobil închiriat, ţinut în virtutea art. 900 al
prezentului cod să respecte contractul de locaţiune încheiat de fostul proprietar, ar putea, în anumite condiţii, să
invoce nulitatea contractului de locaţiune. În cazul în care achizitorul va obţine declararea nulităţii, imobilul va fi
liber de locaţiune.
5. Actele juridice sînt opozabile terţilor şi deci există situaţii în care terţii pot avea un interes recunoscut de lege de
a invoca nulitatea absolută. Al doilea cumpărător al unui imobil poate invoca nulitatea absolută a actului de vînzare-
cumpărare prin care primul cumpărător a dobîndit acelaşi imobil, fiindcă are un interes recunoscut de lege ca
instanţa judecătorească să desfiinţeze actul juridic în cauză.
6. Reprezentantul legal poate intenta acţiunea în constatarea nulităţii absolută din numele persoanei în al cărei
interes este stabilită această sancţiune. Astfel, în virtutea art.art.32, 33 al prezentului cod, tutorele, în calitate de
reprezentant legal al persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu sau al minorului în vîrstă de pînă la 14 ani, apără
drepturile şi interesele persoanelor tutelate, inclusiv în instanţa de judecată. În cadrul acestor împuterniciri, tutorele
poate invoca nulitatea absolută a actelor juridice încheiate de persoanele fără capacitate de exerciţiu (art. 222) şi
celor încheiate de un minor în vîrstă de pînă la 14 ani (art. 223).
7. La fel, creditorii părţilor pot avea interesul să ceară aplicarea aceastei sancţiuni; ei pot cere declararea nulităţii pe
calea acţiunii oblice în condiţiile art. 599 al prezentului cod (a se vedea de asemenea comentariul la art. 218).
8. Procurorul poate intenta acţiuni în apărarea drepurilor şi libertăţlior legitime la cererea persoanelor care nu se pot
adresa în judecată, din motive întemeiate, personal, sau poate intenta din oficiu acţiuni în apărarea intereselor
persoanelor incapabile. De asemenea, procurorul este în drept să adreseze în instanţă o acţiune în apărarea
drepturilor şi intereselor statului şi ale societăţii (a se vedea art. 71 al Codului de procedură civilă).
9. Instanţa de judecată poate invoca nulitatea absolută din oficiu, declarînd ineficacitatea actului juridic chiar dacă
părţile nu ştiu sau nu vor să aplice această sancţiune.
10. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (referitor la confirmare – a se vedea p. 6 al
comentariului la art. 218). Inadmisibilitatea confirmării actului lovit de nulitate absolută este necesară pentru a se
realiza finalitatea dispoziţiei legii încălcate la încheierea acestui act juridic, ocrotindu-se un interes general, obştesc.
11. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă, adică poate fi intentată indiferent de termenul
scurs de la data încheierii actului juridic. Deoarece nulitatea absolută are ca scop ocrotirea unui interes general,
social, este necesar ca ea să poată fi invocată oricînd, făcîndu-se derogare de la norma generală prevăzută de art. 267
alin. 1 al prezentului cod. Numai prin înlăturarea oricărei limite în timp poate fi asigurată protejarea eficientă a
acestui interes.

Articolul 218. Nulitatea relativă a actului juridic

(1) Nulitatea relativă a actului juridic poate fi invocată doar de persoana în al cărei interes este
stabilită sau de succesorii ei, de reprezentantul legal sau de creditorii chirografari ai părţii ocrotite pe calea
acţiunii oblice. Instanţa de judecată nu poate să o invoce din oficiu.
(2) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin voinţa expresă sau tacită a persoanei în al cărei interes
este stabilită nulitatea. Voinţa de a confirma actul juridic lovit de nulitate trebuie să fie certă şi evidentă.
(3) Pentru confirmarea actului juridic lovit de nulitate relativă, voinţa nu trebuie să fie exprimată în
forma cerută pentru încheierea actului juridic respectiv.
(4) Dacă fiecare parte poate invoca nulitatea actului juridic sau dacă mai multe persoane pot cere
declararea nulităţii, confirmarea actului juridic de către o persoană nu le impiedica pe celelalte sa
invoce nulitatea.
1. Stabilită pentru ocrotirea interesului individual, particular al unei persoane concrete, legea stabileşte un cerc
determinat de persoane care pot intenta acţiunea în anulare sau opune excepţia nulităţii relative. Va putea invoca
nulitatea relativă, în primul rînd, însăşi persoana în al cărei interes este stabilită sancţiunea nulitatăţii relative.
2. Succesorii persoanei îndreptăţite să invoce nulitatea relativă pot cere anularea actului juridic, numai dacă
acţiunea în anulare nu este strict legată de persoana celui îndreptăţit. De exemplu, succesorii soţilor decedaţi nu vor
fi îndreptăţiţi să intenteze acţiunea în anularea căsătoriei pentru vicii de consimţămînt.
3. Acţiunea în anulare poate fi intentată din numele persoanei în al cărei interes este stabilită sancţiunea nulităţii
relative de către reprezentantul ei legal. Reprezentant legal este persoana ce săvîrşeşte acte juricice în numele
reprezentatului în baza împuternicirilor ce rezultă din lege (a se vedea art. 242 alin. 1 şi comentariul).
4. Creditorii chirografari ai părţii în a cărei interes este stabilită nulitatea relativă pot invoca această nulitate pe calea
acţiunii oblice. Creditori chirografari sînt acei creditori care nu se bucură de nici o garanţie specială (de exemplu,
drept de gaj) în privinţa bunurilor debitorului. În corespundere cu prevederile art. 599 al prezentului cod, în cazul în
care persoana îndreptăţită să intenteze o acţiune în nulitate relativă refuză sau omite să exercite acest drept în dauna
unui creditor al său a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă, acest creditor poate intenta în numele debitorului
său asemenea acţiune.
5. Instanţa de judecată nu poate invoca din oficiu nulitate relativă aşa cum o poate face în cazul nulităţii absolute.
Însă instanţa de judecată, în virtutea rolului diriguitor care îi incumbă conform art. 9 al Codului de procedură civilă,
trebuie să-i explice părţii interesate dreptul său de a invoca această nulitate şi să-i acorde sprijin în exercitarea
acestui drept.
6. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de cel care este îndreptăţit s-o invoce.
Confirmarea este actul juridic prin care cel îndreptăţit să invoce nulitatea renunţă la dreptul de a cere anularea
actului sau de a opune nulitatea pe cale de excepţie.
Prin natura sa confirmarea este un act juridic care prezintă următoarele caractere:
- este unilateral, deoarece îşi produce toate efectele în rezultatul manifestării voinţei unei singure părţi;
- este abdicativ, deoarece reprezintă renunţarea la un drept;
- are caracter accesoriu, deoarece nu are o existenţă de sine stătătoare, ci se referă în mod necesar la un alt
act juridic.
Pentru a fi valabilă confirmarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să emane de la partea îndreptăţită să invoce nulitatea, fiindcă poate să renunţe la un drept doar titularul
acestuia;
- temeiul nulităţii actului să fi încetat la momentul confirmării, deoarece, fiind ea însăşi un act juridic,
confirmarea trebuie să reprezinte o manifestare de voinţă neviciată;
- să fie făcută în cunoştinţă de cauză, adică autorul confirmării să cunoască viciul.
Ca şi orice act juridic confirmarea est o manifestare de voinţă care poate fi comunicată în diferite modalităţi.
Confirmarea poate fi expresă sau tacită. Confirmarea expresă poate fi exprimată în formă scrisă sau în formă
autentică. Confirmarea este tacită atunci cînd persoana, în al cărei interes este invocată nulitatea, săvîrşeşte fapte
care demonstrează în mod cert şi evident voinţa sa. Confirmarea tacită poate rezulta din executarea voluntară a
actului anulabil, precum şi din alte acţiuni ale celui îndreptăţit să invoce nulitatea, dacă acestea arată vădit voinţa de
a confirma actul în cauză.
Fiind ea însăşi un act juridic, confirmarea actului juridic lovit de nulitate nu trebuie să fie în mod necesar exprimată
în forma cerută pentru actul juridic respectiv.
7. Dacă la încheierea actului juridic au fost încălacate dispoziţiile legale ce ocroteau două sau mai multe părţi ale
acestui act, fiecare din aceste părţi poate invoca nulitatea. De exemplu, întru-un contract de vînzare-cumpărare
vînzătorul este minor în vîrstă de la 14 la 18 ani, iar cumpărătorul, deşi major, a fost victima unei erori. În acest caz
ambele părţi pot invoca nulitatea relativă, dar fiecare o invocă din motivele sale, deoarece au fost încălcate dispoziţii
legale ce ocroteau interese diferite ale ambelor părţi. Cauzele de anulare operează în mod independent una de alta.
Respectiv, dacă una din părţi confirmă actul juridic anulabil, această confirmare nu leagă cealaltă parte (celelalte
părţi), deoarece dreptul acesteia (acestora) de a invoca nulitatea pentru temeiurile sale continuă să existe.
8. Acţiunea în nulitate relativă, spre deosebire de cea în nulitate absolută, este prescriptibilă, adică ea trebuie
intentată în termenul de prescripţie extinctivă. Termenul general de prescripţie extinctivă, conform art. 267, este de 3
ani. Prin derogare de la regula generală, art. 233 stabileşte termene de prescripţie extinctivă speciale pentru acţiunile
în anularea actelor juridice afectate de eroare (art. 227), încheiate prin dol (art. 228), încheiate prin violenţă (art.
229) şi încheiate prin leziune (art. 230).

Articolul 219. Efectele nulităţii actului juridic

(1) Actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din momentul încheierii. Dacă din conţinutul său
rezultă că poate înceta numai pentru viitor, actul juridic nu va produce efecte pentru viitor.
(2) Fiecare parte trebuie să restituie tot ceea ce a primit în baza actului juridic nul, iar în cazul
imposibilitătii de restituire, este obligată să plătească contravaloarea prestaţiei.
 (3) Partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic
nul.

1. Prin efectele efectele nulităţii actului juridic se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii,
absolute sau relative, actului juridic încheiat cu încălcarea condiţiilor de valabilitate stabilite de lege sau de părţi.
Nulitatea are menirea să restabilească, pe cît este posibil, situaţia juridică a părţilor şi a terţilor existentă la
momentul încheierii actului. De aceea, nulitatea trebuie să opereze nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, cu
efect retroactiv. Retroactivitatea este înlăturarea efectelor actului juridic care s-au produs între momentul
încheierii actului şi acela al desfiinţării lui. Retroactivitatea este consecinţa necesară a sancţiunii nulităţii; într-
adevăr nulitatea nu şi-ar putea realiza finalitatea dacă ar permite să existe, chiar şi numai pentru trecut, efecte ale
actului juridic contrar legii sau voinţei părţilor.
2. Natura juridică a anumitor acte juridice civile implică excepţii de la regula retroactivităţii. Este cazul
contractelor cu executare continuă sau succesivă (ce comportă o executare eşalonată, în timp a prestaţiilor de
acelaşi fel repetate în intervale de timp regulate sau neregulate). Aceste contracte nu pot fi desfiinţate decît pentru
viitor. Un contract de locaţiune (art.art. 875 – 910), în virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, iar
locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru trecut, deoarece beneficiul folosinţei este ireversibil şi deci
restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar aduce la îmbogăţirea fără justă cauză a locatarului (art.art. 1389 –
1397).
3. Alineatul 2 consacră regula repunerii părţilor în situaţia anterioară – restitutio in integrum – ceea ce implică
restituirea reciprocă a prestaţiilor, dacă în temeiul actului nul s-au efectuat prestaţii, astfel încît părţile actului
juridic să ajungă în situaţia care exista înaintea încheierii actului. Această regulă apare ca un mijloc de asigurare a
eficienţei practice a regulii retroactivităţii.
4. Restituirea prestaţiilor trebuie să fie efectuată în natură. De exemplu, în cazul nulităţii unui act de vînzare –
cumpărare, cumpărătorul trebuie să restituie bunul, iar vînzătorul este ţinut să restituie preţul. Sînt însă cazuri
cînd, din diferite motive, părţile sau una din părţi nu poate să restiuie prestaţia în natură. Atunci părţile sau partea
în imposibilitate este ţinută să restituie contravaloarea prestaţiei. Cuantumul contravalorii prestaţiei va fi stabilit
prin acordul părţilor, iar în cazul în care părţile nu vor ajunge la un acord – va fi stabilit de către instanţa de
judecată.
5. Fiind strîns legată de regula retroactivităţii, restitutio in integrum cunoaşte, în principiu, aceleaşi excepţii ca şi
retroactivitatea efectelor nulităţii.
6. În virtutea principiului relativităţii actelor juridice (actul juridic produce efecte numai între părţi), nulitatea
produce efecte numai în privinţa părţilor care au încheiat actul. Efectele nulităţii pot avea, însă, impact şi asupra
terţilor, atunci cînd aceştea au dobîndit drepturi de la partea împotriva căreia s-a declarat nulitatea. Întrucît
nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decît are el însuşi, este firesc ca odată cu desfiinţarea dreptului
dobîndit prin actul juridic de una din părţi să înceteze şi dreptul subdobînditorului. Altfel spus, anularea actului
iniţial atrage şi nulitatea actului subsecvent.
7. Legea prevede excepţii de la această regulă. Este cazul subdobînditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros
asupra unui bun mobil. Conform art. 331 dobînditorul de bună credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra
bunului mobil şi în cazul cînd cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. De exemplu, A a încheiat cu B un
contract de depozit (art. 1086). B, fiind depozitar, vinde (deşi nu are dreptul s-o facă) bunul depozitat lui C care
este de bună credinţă (nu ştie că B nu este proprietarul bunului). Apoi contractul de depozit este declarat nul (de
exemplu, în virtutea unui viciu de consimţămînt). Conform regulii generale, anularea contractului iniţial
(contractului de depozit) ar trebui să atragă şi nulitatea contractului subsecvent (contractului de vînzare-
cumpărare), C fiind obligat să restituie bunul. Totuşi, dreptul de proprietate al lui C va fi menţinut în virtutea art.
331, deoarece acesta este dobînditor de bună credinţă.
O normă particulară instituită în vederea apărării terţului dobînditor de bună credinţă se conţine în art. 220 alin.3.
8. În dispoziţia alin. 3 este este reflectat unul din principiile dreptului civil - principiul ocrotirii bunei credinţe,
adică al protejării persoanei ce exercită drepturile şi execută obligaţiile în mod onest, loial, fără dol sau fraudă. În
cazul nulităţii actului juridic, partea de bună credinţă este îndreptăţită să ceară despăgubiri. Aceasta reiese din
regula generală consacrată în art.14 alin.1, conform căreia persoana lezată într-un drept al ei poate cere repararea
integrală a prejudiciului cauzat astfel. În ceea ce piveşte întinderea despăgubirii pe care o poate pretinde partea de
bună credinţă, alin. 2 al art. 14 stipulează că prejudiciul include cheltuielile pe care persoana lezată în drept le-a
suportat sau urmează să le suporte la restabilira dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale,
precum şi beneficiul neobţinut din cauza încălcării dreptului său.
Partea de bună credinţă poate să beneficieze de dispoziţia alin. 3, în special, în cazurile în care culpa celeilalte
părţi este manifestă, adică în cadrul actelor încheiate prin dol (art. 228), violenţă (art.229), înţelegere dolosivă
dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte (art.231); dar şi în cazurile cînd cealaltă parte a ştiut sau trebuia
să ştie despre aceea că actul este lovit de nulitate (art. 222 alin.2, art.223 alin.2, art. 224 alin.2).
Întrucît efectele nulităţii se pot răsfrînge şi asupra terţilor (vezi p. 6 supra), terţii de bună credinţă de asemenea
sînt îndreptăţiţi să primească despăgubiri în cazul nulităţii actului juridic.

Articolul 220. Nulitatea actului juridic ce contravine legii,

 ordinii publice sau bunelor moravuri

(1) Actul juridic sau clauza care contravin normelor imperative sînt nule dacă legea nu prevede altfel.
(2) Actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sînt nule.
(3) Nulitatea clauzei nu atrage nulitatea intregului act juridic dacă se poate presupune ca acesta ar fi
fost încheiat şi în lipsa clauzei declarate nulă.

1. Dispoziţiile prezentului articol sînt o continuare a prevederilor art. 206. alin.2 care stipulează că obiectul actului
juridic civil trebuie să fie licit şi ale art. 207 conform căruia este nul actul juridic fondat pe o cauză ilicită, adică care
contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri (vezi p.3 al comentariului la art. 206 şi p.2 al comentariului la
art. 207).
2. Regula generală consacrată în alin. 1 reiese din principiul legalităţii şi are ca finalitatea respectarea prevederilor
legii şi deci apărarea interesului, pentru ocrotirea căruia s-a instituit dispoziţia legală respectivă. Sancţiunea
nerespectării acetei norme este nulitatea absolută. Este clar însă că nu orice încălcare a legii atrage nulitatea
absolută. Norma acestui alineat prevede că sînt lovite de nulitate absolută actele juridice care contravin normelor
imperative, adică acelor norme care prescriu în mod expres o conduită obligatorie, o obligaţie de la care subiectul nu
se poate sustrage sau n-o poate ocoli (norme onerative), sau care, prin dispoziţia lor, interzic săvîrşirea unor acţiuni
(norme prohibitive). Asemenea norme se conţin atît în prezentul cod, cît şi în alte acte legislative.
3. Legea poate prevedea alte efecte decît nulitatea absolută a actelor juridice care contravin normelor imperative.
Este, de exemplu, cazul art. 211 care prevede efectele nerespectării formei scrise a actului juridic şi al art. 221 alin. 2
care prevede efectele actului juridic simulat. Totodată, pentru încălcarea unor norme imperative legea prevede în
calitate de sancţiune nulitatea relativă şi nu cea absolută.
4. După cum s-a menţiont mai sus (vezi p.2 al comentariului la art. 207), legislaţia Republicii Moldova nu cunoaşte
o definiţie nici a ordinii publice nici a bunelor moravuri. Aceste noţiuni nu existau în Codul civil precedent. Art. 51
al Codului civil din 1964 conţinea noţiunea de convenţie încheiată cu un scop contrar intereselor statului şi
societăţii, care în linii generale poate fi privită ca o noţiune similară celei a actului juridic care contravine ordinii
publice sau bunelor moravuri.
Întrucît norma dată are ca finalitate ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii şi a fost instituită în interes
general, sancţiunea pentru încheierea actelor juridice care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri este
nulitatea absolută.
5. Regulile prezentului articol sînt aplicabile atît actului juridic în întregime, cît şi unei părţi sau unei clauze a
actului. În funcţie de întinderea ineficacităţii, nulităţile se împart în nulităţi totale şi nulităţi parţiale. Nulitatea este
totală atunci cînd ea desfiinţează actul juridic în întregime. De exemplu, contractul de donaţie încheiat de o persoană
fără capacitate de exerciţiu este lovit de nulitate absolută, deoarece contravine legii integral. Nulitatea este parţială
dacă ineficacitatea se limitează doar la o parte sau la o clauză a actului juridic. De exemplu, nulitatea unei condiţii
ilicite sau imorale inserate într-un contract de donaţie este o nulitate parţială. În principiu, nulitatea unei părţi sau a
unei clauze a actului juridic nu atrage nevalabilitatea întregului act.
Însă menţinerea acelor efecte ale actului care nu contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri este imposibilă
dacă se dovedeşte că actul nu ar fi fost încheiat fără partea ori clauza lovită de nulitate. Cel care invocă nulitatea
totală, deşi numai o parte sau o clauză a actului contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, trebuie să
demonstreze că clauza ori partea respectivă a determinat consimţămîntul părţilor. Pînă la proba contrară orice parte
ori clauză nulă este prezumată ca nedeterminantă în încheierea actului juridic luat în întregime.

Articolul 221. Nulitatea actului juridic fictiv sau simulat

(1) Actul juridic încheiat fără intenţia de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este nul.
(2) Actul juridic încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic (actul juridic simulat) este nul.
Referitor la actul juridic avut în vedere de părţi se aplica regulile respective.
(3) În cazul trecerii bunului dobîndit în baza unui act juridic fictiv la un terţ de bună-credinţă, se
consideră că trecerea a avut loc in baza unui temei juridic valabil.

1. Actele juridice fictive şi cele simulate au menirea să creeze o aparenţă juridică pentru terţi şi implică:
- o neconcordanţă intenţionată între voinţa reală şi voinţa declarată;
- această neconcordanţă are ca scop amăgirea terţilor.
Motivele actelor juridice fictive şi simulate pot fi diferite: ocolirea unor dispoziţii legale imperative, fraudarea
fiscului sau a creditorilor, ascunderea faţă de public a anumitor operaţii juridice etc.
2. Actul juridic încheiat fără intenţia de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este lovit de nulitate absolută,
deoarece în cazul acestui act lipseşte unul din elementele definitorii ale actului juridic consfinţit în art. 195 – intenţia
de a da naştere, modifica, sau stinge drepturi şi obligaţii civile. Manifestarea de voinţă în cazul actului juridic fictiv
este falsă şi are ca scop inducerea în eroare a altor persoane, creînd aparenţa existenţei actului juridic în realitate. De
exemplu, pentru a evita aplicarea măsurilor de executare silită asupra bunurilor sale, persoana încheie un contract de
donaţie cu o rudă de a sa, fără intenţia de a transmite proprietatea, ci doar în scopul creării aparenţei săvîrşirii actului
în cauză.
3. Actul juridic simulat implică existenţa de fapt a două acte, dintre care unul este aparent şi nu este menit să
producă nici un efect, iar altul este secret, care diferă de cel aparent privitor la natura, părţile sau conţinutul operaţiei
juridice.
Simulaţia poate fi subiectivă sau obiectivă. Simulaţia este subiectivă atunci cînd se referă la părţile actului juridic.
Este cazul interpunerii de persoane. De exemplu, o persoană vrea să-şi extindă proprietatea, cumpărînd terenurile de
pămînt din vecinătate, dar se teme că proprietarii acestora vor cere un preţ exagerat dacă el se va prezenta în
persoană. Atunci el însărcinează un terţ să procure aceste terenuri, care, în aparenţă, acţionează în numele şi pe
contul propriu, dar de fapt acţionează pe contul mandantului său ascuns, care va deveni proprietarul efectiv al
bunurilor.
Simulaţia este obiectivă atunci cînd se referă la natura sau conţinul actului juridic. De exemplu, se încheie un act
simulat de donaţie a unei părţi de imobil, ascunzînd un contract de vînzare-cumpărare, pentru a eluda dreptul de
preemţiune a celorlalţi coproprietari ai acestui imobil (art. 352). În alte cazuri simulaţia are ca obiect numai un
element sau o clauză a contractului. De exemplu, în scopul fraudării fiscale, în actul autentificat notarial se indică un
anumit preţ, iar printr-un acord secret părţile convin că operaţia se va efctua la un preţ mai înalt decît cel indicat în
actul aparent.
4. În cazul în care actul juridic secret (avut în vedere de părţi) corespunde condiţiilor de valabilitate prevăzute de
lege el poate fi recunoscut valabil, aplicîndu-se prevederile legale ce reglementează asemenea acte. În caz contrar
actul va fi lovit de nulitate absolută sau relativă, în dependenţă de prevederile normei legale încălcate.
5. Norma alineatului 3 are ca scop apărarea terţului dobînditor de bună credinţă. Prin derogare de la regula potrivit
căreia anularea actului iniţial atrage şi nulitatea actului subsecvent, în cazul anulării actului juridic fictiv, actul
juridic în baza căruia bunul a trecut la terţ va fi considerat valabil (a se vedea, de asemenea, p.p. 6 şi 7 al
comentariului la art. 219).

Articolul 222. Nulitatea actului juridic încheiat de o persoăna

fără capacitate de exerciţiu

(1) Actul juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este nul.
(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte
părţi prin încheierea actului juridic nul dacă se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă
parte nu are capacitate de exerciţiu.

1. Prevederile prezentului articol se aplică persoanelor care nu au aptitudinea de a dobîndi prin fapta proprie şi de a
exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa ( a se vedea art. 19). Aceste
persoane sînt:
- minorii în vîrstă de pînă la 7 ani. În numele acestora actele juridice sînt încheiate de către reprezentanţii lor
legali – părinţi, adoptatori sau, după caz, tutore (art. 33);
- persoanele care în urma unei tulburări psihice nu pot conştientiza sau dirija acţiunile sale şi sînt declarate
de instanţa de judecată incapabile (interzişii judiciari). În numele acestora actele juridice sînt încheiate de
către tutore (art.art. 24, 33).
La încheierea actelor juridice de către turore este necesar de respectat prevederile art. 42 care stipulează obligaţia
tutorelui de a obţine permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare pentru încheierea anumitor acte juridice şi
prevederile art. 43 care stabilesc interdicţia pentru tutore de a încheia acte juridice cu titlu gratuit prin care cel pus
sub tutelă se obligă sau renunţă la drepturi.
Întrucît ocrotirea persoanelor incapabile este de un interes general, social, actele juridice încheiate de aceste
persoane sînt lovite de nulitate absolută.
2. Nulitatea actului juridic încheiat de persoana fără capacitate de exerciţiu atrage efectele prevăzute de art. 219:
fiecare parte trebuie să restiutie tot ce a primit în baza actului juridic, iar în cazul imposibiltăţii de restituire – să
plătească contravaloarea prestaţiei.
3. În afară de repunerea părţilor în situaţia anterioară, nulitatea actului juridic încheiat de o persoană incapabilă
atrage obligaţia părţii cu capacitate de exerciţiu deplină de a repara prejudiciul cauzat persoanei incapabile, dacă se
va demonstra că a ştiut sau trebuia să ştie despre incapacitatea celeilalte părţi. Întinderea despăgubirii se stabileşte
conform regulii art. 14 alin.2.
Reieşind din principiul general al răspunderii civile, conform căruia vinovăţia părţii care a cauzat prejudiicu se
prezumă, obligaţia de a dovedi că nu a ştiut şi nu a trebuit să ştie despre incapacitatea celeilalte părţi îi incumbă
părţii cu capacitate de exerciţiu deplină. Pînă la proba contrară se prezumă că partea cu capacitate de exerciţiu
deplină a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă nu are capacitate de exerciţiu. Această soluţie se impune şi prin anologie
cu art. 223 alin. 2.

Articolul 223. Nulitatea actului juridic încheiat de un minor în

 vîrstă de la 7 la 14 ani

(1) Actele juridice încheiate de un minor în virstă de la 7 la 14 ani, cu excepţia celor stipulate la art. 22
alin.(2), sînt nule.
(2) Persoana cu capacitate de exerciţiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat minorului
dacă nu demonstrează că nu a ştiut şi nu trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu
necesară încheierii actului juridic.

1. Regula generală privind capacitatea de exerciţiu a minorului în vîrstă de la 7 la 14 ani este pevăzută în art. 22
alin.1: actele juridice pentru şi în numele acestor persoane sînt încheiate de părinţi, adoptatori sau tutore (referitor la
încheierea actelor juridice de către tutore – a se vedea de asemenea art. art. 42, 43). Actele juridice încheiate de
minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani sînt lovite de nulitate absolută.
2. Prin derogare de regula generală, minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător actele
juridice stipulate în art. 22 alin. 2:
- acte juridice de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
- acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii ( a se vedea art. 197 alin. 1 şi comentariul) care nu
necesită autentificare notarială (a se vedea art. 212 şi comentariul) sau înregistrarea de stat a drepturilor
apărute în temeiul lor (a se vedea art. 214 şi comentariul);
- acte de conservare (a se vedea art. 198 alin.1 şi comentariul).
3. Efectele nulităţii actului juridic săvîrşit de minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani sînt:
- repunerea părţilor în situaţia anterioară (art. 219 alin.2) şi
- obligaţia părţii cu capacitate de exerciţiu deplină de a repara prejudiciul cauzat minorului. În alin. 2 este
stipulată expres obligaţia persoanei cu capacitate de exerciţiu deplină de a dovedi că nu a ştiut şi nu trebuia
să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu necesară încheierii actului juridic, pentru a fi
exonerată de obligaţia de reparare a prejudiciului.

Articolul 224. Nulitatea actului juridic încheiat de un minor

în virstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în capacitatea de exerciţiu

(1) Actul juridic încheiat de un minor în virstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în
capacitatea de exerciţiu fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului, dacă acest acord este cerut
de lege, poate fi declarat nul de instanţa de judecatâ, la cererea parinţilor, adoptatorilor sau a
curatorului.
(2) Persoana cu capacitate de exercitiu deplină este obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte
părţi dacă se demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de
exerciţiu necesară încheierii actului juridic.

1. Subiecţii la care se referă prezenzul articol sînt:

- minorul în vîrstă de la 14 la 18 ani;
- persoana care în urma consumului abuziv de alcool, de droguri şi alte substanţe psihotrope înrăutăţeşte
starea materială a familiei sale şi este limitată de către instanţa de judecată în capacitatea de exerciţiu (art.
25).
2. Regula generală privind capacitatea de exerciţiu a minorului în vîrstă de la 14 la 18 ani se conţine în art. 21
alin.1, care dispune că el, în principiu, încheie acte juridice personal dar cu încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau
a curatorului.
Încuviinţarea este manifestarea de voinţă unilaterală prin care o persoană îşi dă acordul său pentru încheierea unui
act juridic de către altă persoană. Legea nu cere o anumită formă pentru încuviinţare; ea poate fi scrisă sau verbală,
expresă şi chiar tacită, dar vădită şi certă.
Actele juridice încheiate de minorul în vîstă de la 14 la 18 ani fără încuviinţarea persoanelor sus numite sînt lovite
de nulitate relativă.
3. Legea prevede o serie de excepţii de regula generală, în virtutea cărora actele juridice, în funcţie de capacitatea de
exerciţiu a minorului, se împart în:
- acte pe care minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani le poate încheia valabil singur, fără încuviinţarea
părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului (art. 21 alin.2);
- acte pentru săvîrşirea cărora este nevoie, în afară de încuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului,
şi de permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 42); aceste acte pot fi declarate nule nu numai pe
motivul lipsei încuviinţării părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului dar şi din cauza lipsei permsiunii
autorităţii tutelare, ca acte ce contravin normelor imperative (art. 220 alin.1).
- acte pe care minorul în vîrstă de al 14 la 18 ani nu le poate încheiea cu nici un fel de încuviinţare (art. 43);
în cazul încheierii unor astfel de acte, ele vor fi lovite de nulitate în virtutea art. 220 alin.1.
4. Referitor la capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate în capacitatea de exerciţiu, art. 25 alin. 2 stipulează
că aceste persoane au dreptul să încheie acte juridice cu privire la dispunerea de patrimoniu, să primească şi să
dispună de veniturile sale doar cu acordul curatorului. În cazul încheierii unor asemenea acte de către persoana cu
capacitate de exerciţiu limitată fără acordul curatorului, aceste acte vor fi lovite de nulitate relativă în corespundere
cu alin. 1 al prezentului articol.
Pentru actele juridice sipulate în art. 42, pe lîngă încuviinţarea curatorului, este cerută şi permisiunea prealabilă a
autorităţii tutelare. Actele juridice încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 vor fi lovite de nulitate în virtutea
normei art. 220 alin.1, ca acte ce contravin normelor imperative. Tot în temeiul art. 220 alin.1 vor fi nule şi actele
juridice încheiate cu încălcarea prevederilor art. 43.
5. Persoanele care pot intenta acţiunea în anulare conform alin.1 sînt: sînt părinţii, adoptatorii şi curatorul. Prin
derogare de la norma generală a art. 218, nulitatea în baza normei date poate fi invocată şi de curatorul minorului în
vîrstă de la 14 la 18 ani sau al persoanei cu capacitate de exerciţiu limitată.
6. Efectele nulităţii actului juridic săvîrşit de minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani sînt:
- repunerea părţilor în situaţia anterioară (art. 219 alin.2) şi
- obligaţia părţii cu capacitate de exerciţiu deplină de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi dacă se
demonstrează că a ştiut sau trebuia să ştie că cealaltă parte nu are capacitatea de exerciţiu nercesară
încheierii actului juridic.

Articolul 225. Nulitatea actului juridic încheiat de o persoană

fără discernămînt sau care nu îşi putea dirija acţiunile

Actul juridic încheiat de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină într-un moment în care nu putea
să conştientizeze acţiunile sale ori să le dirijeze poate fi declarat nul de instanţa de judecată.

1. Norma prezentului articol se referă la persoanele cu capacitatede exerciţiu deplină. Situaţia reglementată de
prezentul articol se deosebeşte de incapacitatea persoanei declarată de instanţa de judecată în virtutea faptului că
persoana, în urma unei tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale), nu poate conştientiza sau dirija
acţiunile sale (art. 24 alin.1). În cazul actelor juridice încheiate de persoana declarată incapabilă trebuie să existe
decizia instanţei de judecată privind declararea incapacităţii persoanei, pronunţată anterior încheierii actului juridic
lovit de nulitate, ceea ce nu este necesar în sutuaţia reglementată de prezenzul articol. Sancţiunea actului juridic
încheiat de persoana declarată incapabilă este nulitatea absolută (art. 222 alin.1), pe cînd sancţiunea actului juridic
încheiat în condiţiile prezentului articol este nulitatea relativă.
2. Nulitatea actului juridic aflat sub incidenţa prezentului articol este cauzată de faptul că persoana respectivă era
lipsită de discernămînt, adică nu avea facultatea de a pătrunde, de a judeca şi a aprecia lucrurile la justa lor valoare,
sau nu era în stare să înţeleagă sensul acţiunilor sale sau să le dirijeze. Cauzele care pot genera asemenea stare a
persoanei sînt de diferită natură; ele pot fi atît exterioare (traumă fizică, boală, moartea persoanelor apropiate,
calamitate naturală etc.), cît şi provocate de însăşi persoană (stare de ebrietate) şi nu au importanţă juridică.
3. Norma dată poate fi aplicată prin anlogie şi în cazul încheierii actului juridic de către o persoană juridică, dacă
persoana fizică care reprezenta persoana juridică nu putea să conştientizeze acţiunile sale sau să le dirijeze.

Articolul 226. Nulitatea actului juridic încheiat cu incălcarea limitei împuternicirilor

În cazul în care atribuţiile persoanei privind încheierea actului juridic sînt limitate prin contract, iar
împuternicirile organului persoanei juridice - prin actul de constituire, în comparaţie cu cele stipulate
prin mandat, lege sau cu cele deduse din circumstanţele în care se încheie actul juridic, acesta, încheiat
fără respectarea limitelor impuse, poate fi declarat nul numai în cazul în care se demonstreaza că cealaltă
parte a ştiut sau trebuia să ştie despre limitări.

1. Norma art. 226 reprezintă o derogare de la regula generală consfinţită în art. 249 alin.1, conform căreia, dacă o
persoană încheie un act juridic în numele unei alte persoane cu depăşirea împuternicirilor pentru reprezentare, actul
juridic produce efecte pentru reprezentat numai în cazul în care acesta îl confirmă ulterior. Pentru valabilitatea
actului juridic încheiat cu depăşirea atribuţiilor stabilite prin contract sau prin contractul de constituire a persoanei
juridice nu este necesară confirmarea lui de către reprezentat; asemenea act juridic este valabil dacă nu va fi declarat
de către instanţa de judecată nul în condiţiile art. 226.
2. Norma prezentului articol a fost edictată în scopul asigurării stabilităţii circuitului civil şi comercial şi instituie
prezumţia valabilităţii actului juridic încheiat în conformitate cu mandatul, legea şi în condiţiile obişnuite de
săvîrşire a unor asemenea acte juridice. Acest act juridic poate fi anulat numai dacă persoana care invocă nulitatea
va demonstra că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre limitările impuse printr-un contract sau prin actul de
constuire a persoanei juridice.
3. Actul juridic încheiat cu depăşirea atribuţiilor stabilite prin contract sau prin actul de constituire a persoanei
juridice este lovit de nulitate relativă. Cercul persoanelor care pot invoca nulitatea se stabileşte conform prevederilor
art. 218 alin.1.
4. Legea conţine unele norme speciale referitoare la limitarea împuternicirilor de reprezentare. Astfel, art. 125 alin.
6 stipulează că prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta societatea în nume
colectiv nu sînt opozabile terţilor de bună credinţă. Buna-credinţă se prezumă. Prin urmare, actul juridic încheiat de
un asociat al acestei societăţi este valabil indiferent de prevederile actului de constituire care limitează dreptul
asociatului de a reprezenta societatea , dacă cealaltă parte nu a ştiut şi nu trebuia să şie despre aceste prevederi.

Articolul 227. Nulitatea actului juridic afectat de eroare

(1) Actul juridic încheiat în baza unei erori considerabile poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
(2) Eroarea este considerabilă daca la încheiere a existat o falsă reprezentare referitor la:
a) natura actului juridic;
b) calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic;
c) părţile actului juridic (partenerul sau beneficiarul), în cazul în care identitatea acestora este motivul
determinant al încheierii actului juridic.
(3) Eroarea asupra motivului este considerabilă doar în cazul în care motivul este inclus în obiectul
actului juridic.
(4) Eroarea imputabila celui al cărui consimţămînt este viciat nu poate servi temei pentru anularea
actului juridic.
(5) Persoana în al cărei interes a fost declarată nulitatea este obligată să repare celeilalte părţi
prejudiciul cauzat, dar nu mai mult decît beneficiul pe care aceasta l-ar fi obţinut dacă actul juridic nu ar fi
fost declarat nul. Prejudiciul nu se repară în cazul în care se demonstrează că cel îndreptăţit la
despăgubire ştia sau trebuia să ştie despre eroare.
(6) Actul juridic încheiat sub influenţa erorii nu poate fi contestat dacă cealaltă parte este de acord să-l
execute în conformitate cu dorinţa părtţi care intenţionează să conteste actul.

1. Eroarea este reprezentarea falsă a realităţii la încheierea unui act juridic civil.
Eroarea poate fi de fapt sau de drept.
Eroarea de fapt este este reprezentarea greşită a unei situaţii faptice la încheierea actului juridic (referitor la obiectul
actului, calităţile lui, persoana cocontractantului etc.).
Eroarea de drept este o reprezentare greşită a existenţei sau conţinutului normelor de drept (cu excepţia normelor
imperative ori a celor ce privesc ordinea publică).
Actul juridic încheiat în baza erorii este lovit de nulitate relativă.
Pentru ca eroarea să constiutie temei de anulare a actului juridic civil este necesar ca ea să fie considerabilă, în
sensul că elementul asupra căruia reprezentarea este falsă să fie determinant pentru încheierea actului, astfel încît,
dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat.
2. Pentru ca eroarea să fie considerabilă este necesar ca reprezentarea falsă să se refere la următoarele elemente:
A. Natura actului juridic. Eroarea care se referă la acest element (error in negatio) este considerată ca cea mai
gravă formă a erorii (numită în doctrină eroare-obstacol) şi în unele sisteme de drept naţionale este
sancţionată cu nulitate absolută. Eroarea în privinţa naturii actului juridic este, de exemplu, atunci cînd o
parte crede că încheie un anumit act juridic iar cealaltă parte consideră că încheie un alt act juridic (o
persoană intenţionează să vîndă un bun, iar cealalta crede că primeşte acest bun cu tilu de donaţie).
B. Calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic. Eroarea care se referă la acest element (error in
substantiam) ţine de acele calităţi al obiectului care ţin de însăşi esenţa lui şi fără de care el nu ar fi ceea ce
este. La aceste calităţi se atribuie atît însuşirile materiale ale obiectului, cît şi alte elemente ca:
autenticitatea, apartenenenţa, vechimea, aptitudinea de a servi destinaţiei avute în vedere etc. Colegiul civil
al Curţii de Apel, judecînd o cauză privind anularea unui contract de vînzare-cumpărare a unei odăi
locative la cererea cumpărătorului, a menţinut decizia instanţei judecătoreşti prin care contractul a fost
declarat nul pe motivul că odaia locativă avea o suprafaţă mai mică decît cea indicată în contract. Bazîndu-
se pe art. 59 alin.1 al Codului civil din 1964, care prevedea că convenţia încheiată datorită unei erori care
are o însemnătate esenţială poate fi declarată nulă, instanţa a considerat că suprafaţa spaţiului locativ
litigios are o însemnătate esenţială la încheierea contractului (Curtea de Apel. Culegere de practică
judiciară 2001-2002, Chişinău, 2002, p.36-38) .
C. Părţile actului juridic (partenerul sau beneficiarul). Eroarea asupra părţilor cu care s-a încheiat actul
juridic (error in personam) produce efecte numai în cazul în care identitatea acestora este motivul
determinant al încheierii actului juridic. Actele juridice în care persoana cocontractantului este decisivă la
încheierea lor (intuitu personae) sînt destul de numeroase. Acestea pot fi contracte cu titlu gratuit, care se
încheie în consideraţia persoanei gratificate. Cînd un donator, dorind să facă o donaţie unei persoane pe
care o consideră o rudă de a sa, face în realitate o donaţie unei persoane străine, eroarea donatorului
constiuie un viciu, deoarece aici calitatea de rudă este motivul determinant al donaţiei. Printre actele intuitu
personae se numără şi acte cu titlu oneros; acestea sînt, de exemplu, contractele în care identitatea fizică,
identitatea civilă, pregătirea profesională, experienţa, talentul, capacităţile intelectuale şi alte calităţi
 personale ale cocontractantului sînt decisive la încheierea actului: contractele de împrumut, de mandat, de
depozit, de societate civilă, de tranzacţie, de antrepriză etc.
3. În principiu, eroarea asupra motivului încheierii actului juridic nu este considerabilă, fiindcă motivul, ca atare, nu
are importanţă juridică şi nu afectează valabilitatea actului juridic. Astfel, dacă o persoană cumpără o cravată,
crezînd că ea se asortează cu un costum al său, iar în realitate culoarea ei nu i-a convenit, această eroare nu poate
servi ca temei pentru anularea actului de vînzare-cumpărare.
Eroarea asupra motivului este considerabilă doar în cazul în care motivul este inclus în obiectul actului juridic.
Persoana care a cumpărat într-un magazin de antichităţi un obiect de artă la un preţ foarte ridicat, considerînd greşit
că acest obiect a aparţinut unui personaj istoric, nu poate cere anularea actului, chiar dacă motivul apartenţei
obiectului personajului istoric a fost determinant, dacă această calitate a obiectului nu a fost stipulată la încheierea
actului. Soluţia ar fi diferită dacă s-ar fi specificat în act că obiectul a fost cumpărat din motivul că a aparţinut unui
personaj istoric.
4. Nu poate servi ca temei pentru anularea actului juridic eroarea care este imputabilă celui al cărui consimţămînt
este viciată. Erorea este imputabilă acestuia dacă el a manifestat uşurinţă sau neglijenţă, nu a luat măsurile
elementare de precauţie, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se informa. În acest caz eroarea este inexcuzabilă. Este sau
nu imputabilă eroarea persoanei a cărei consimţămînt este viciat se apreciază în funcţie de circumstanţele concrete
ale cauzei, reieşind din vîrsta, experienţa, profesia persoanei în cauză.
5. Persoana în a cărei interes a fost pronunţată nulitatea este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat.
Legea stabileşte întinderea despăgubirii la care poate pretinde partea prejudiciată; despăgubirea nu este mai mare
decît beneficiul pe care cel îndreptăţit la despăgubire l-ar fi obţinut dacă actul juridic nu ar fi fost declarat nul şi nu
include prejudiciul efectiv suportat (a se vedea art. 14).
Partea căreia i-a fost cauzat prejudiciu prin anularea actului juridic afectat de eroare are dreptul la despăgubire
numai dacă că ea este de bună-credinţă. Prejudiciul nu se repară dacă se demonstrează că această parte ştia sau
trebuia să ştie despre eroare.
6. Părţile uni act juridic afectat de eroare pot remedia pe cale amiabilă efectele erorii. De exemplu, cumpărătorul
într-un act de vînzare-cumpărare intenţionează să invoce nulitatea actului pe motivul erorii în calităţile substanţiale
ale obectului actului. Însă înainte de a fi intentată acţiunea în anulare părţile convin ca vînzătorul să reducă preţul
obiectului. Dacă vînzătorul este de acord să reducă preţul în conformitate cu dorinţa cumpărătorului, acesta din urmă
nu mai poate contesta actul în cauză.
7. Dovada erorii incumbă celui ce invocă acest viciu de consimţămînt. Fiind un fapt juridic, eroarea poate fi
dovedită cu orice mijloace de probă.

Articolul 228. Nulitatea actului juridic încheiat prin dol\

(1) Actul juridic a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul dolosiv sau viclean al uneia
din părţi poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care autorul dolului estima că
actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte.
(2) Daca una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări la a căror dezvăluire cealaltă parte nu
ar mai fi încheiat actul juridic, anularea actului juridic poate fi cerută numai în cazul în care, în baza
principiului bunei-credinţe, se putea aştepta ca cealaltă parte să dezvăluie aceste împrejurări.
(3) În cazul în care dolul este comis de un terţ, actul juridic poate fi anulat numai dacă se
demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre dol.

1. Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace dolosive sau viclene pentru a o determina să
încheie un act juridic.
Dolul are două elemente constitutive:
- elementus subiectiv, care constă întenţia de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un
act juridic; dacă inducerea în eroare a fost provocată neintenţionat, nu există dol;
- elementul obieciv, care constă în utilizarea diferitor mijloace viclene pentru realizarea intenţiei de induce
în eroare: manopere viclene, minciuni, maşinaţii etc.
2. Pentru ca dolul să fie temei de anulare a actului juridic este necesar ca eroarea să fie determinantă pentru
încheierea actului juridic, adică mijloacele viclene utilizate de una dintre părţi să fie de aşa natură, încît să fie
evident că fără aceste mijloace, cealaltă parte n-ar fi încheiat actul. Aceste mijloace pot fi cele mai diferite. De
exemplu, constiutuie dol inducerea cumpărătorului în eroare de către vînzătorul unei mărfi cu ajutorul unui certificat
de origine fals, fapt care l-a determinat pe cumpărător să încheie actul de vînzare-cumpărare. De asemenea este dol
în cazul speculării, profitării cu rea-credinţă de afecţiunea unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau
un testament.
Este necesar ca mijloacele dolosive să prezinte o anumită gravitate pentru a putea produce efectele unui viciu de
consimţămînt. Astfel exagerarea de către vînzător a calităţilor mărfii sale de obicei nu constituie dol.
3. Spre deosebire de eroarea propriu-zisă, care operează ca temei de anulare a actului juridic numai dacă se referă la
elementele actului juridic expres stipulate în lege (a se vedea art. 227 alin.2 şi comentariul), eroarea provocată de dol
atrage anulabilitatea actului juridic, oricare ar fi elementul actului juridic la care se referă această eroare. Astfel,
actul juridic afectat de dol poate fi anulat chiar dacă eroarea victimei cade asupra motivului, ceea ce, de regulă, este
imposibil în cazul erorii propriu-zise(a se vedea art. 227 alin.3 şi comentariul).
4. Dolul este un fapt obiectiv şi produce efecte juridice prin sine însuşi. Motivele pentru care partea în culpă a indus
în eroare cealaltă parte nu au importanţă juridică. Dolul este temei de anulare a actului juridic chiar dacă autorul
dolului estima că actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte.
5. De cele mai multe ori mijloacele dolosive se exprimă prin fapte pozitive. Sînt însă cazuri cînd dolul se realizează
prin abţinerea de la acţiuni, omisiuni (dol prin reticenţă). Este dol prin reticenţă atunci cînd una din părţi trece sub
tăcere intenţionat anumite împrejurări care prezintă interes esenţial, determinant pentru cealaltă parte şi pe care
autorul dolului, dacă era lioal şi de bună credinţă, trebuia să le comunice. Uneori însăşi legea determină caracterul
dolosiv al omisiunilor. Este, de exemplu, cazul contractului de asiguare (a se vedea art. 1317).
6. În principiu, dolul provine de la cealaltă parte a actului juridic. Însă dolul care este comis de un terţ de asemenea
poate servi ca temei de anulare a actului juridic dacă cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre manoperele
dolosive ale terţului şi nu l-a avertizat pe cocontractant sau chiar a fost instigator ori complice al terţului. De
asemenea dolul terţului constituie temei de anulare a actelor juridice unilaterale, întrucît în aceste acte cealaltă parte
nu există.
7. Ca şi în cazul erorii, dovada dolului incumbă celui care îl invocă. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit cu
orice mijloace de probă.
8. Natura dublă a dolului – viciu de consimţămînt şi fapt cauzator de prejudiciu – comportă şi o sancţiune dublă. Ca
viciu de consimţămînt dolul atrage nulitatea relativă a actului juridic cu efectele respective prevăzute de lege (art.
219). Ca delict civil dolul generează dreptul părţii vătămate la despăgubiri (art. 1398).

Articolul 229. Nulitatea actului juridic încheiat prin violenţă

(1) Actul juridic încheiat în urma constrîngerii prin violenţă fizică sau psihică poate fi declarat nul de
instanţa de judecată chiar şi în cazurile cînd violenţa a fost exercitată de un terţ.
(2) Violenţa este temei de anulare a actului juridic numai în cazul în care se demonstreaza ca este de
natură să determine o persoană să creadă că ea, soţul, o rudă sau o altă persoană apropiată ori patrimoniul
lor sînt expuşi unui pericol iminent.
(3) În sensul prezentului articol, nu există violenţă atunci cînd autorul ei nu a utilizat vreun mijloc ilicit.

1. Violenţa este constrîngerea sau ameninţarea unei persoane cu un rău injust care îi produce o temere care o
determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Violenţa – viciu de consimţămînt presupune două elemente constitutive:
- elementul obiectiv, care constă în amenţarea cu un rău;
- elementul subiectiv, care constă în temerea, ca consecinţă a ameninţării, care afectează consimţămîntul.
Răul cu care se ameninţă poate fi de natură patrimonială (de ex., distrugerea unui bun), fizică (de ex., vătămarea
integrităţii corporale) sau morală (de ex., compromiterea reputaţiei).
În afară de persoana ameninţată răul poate privi pe soţ, o rudă sau altă persoană apropiată.
2. Spre deosebire de dol, care, de regulă, provine de la cealaltă parte, şi numai în anumite condiţii poate emana de la
terţi (a se vedea art. 228 alin.3 şi comentariul), în privinţa violenţei legea precizează expres că ea este temei de
anulare şi atunci cînd este exercitată de un terţ. Din punct de vedere juridic este indiferent dacă ea emană de la
cealaltă parte a actului juridic sau de la un terţ.
3. Pentru ca violenţa să servească ca temei de anulare a actului juridic trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:
- violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
- pericolul la care este supusă victima sau patrimoniul ei trebuie să fie iminent.
Aprecierea existenţei acestor condiţii se face în fiecare caz concret, reieşind din împrejurările încheierii actului
juridic şi persoana victimei (vîrsta, experienţa, forţa fizică sau morală etc.).
4. Violenţa - viciu de consimţămînt este atunci cînd ameninţarea cu un rău este injustă, nelegitimă. Nu constituie
violenţă faptul de a ameninţa cu folosirea unei căi legitime sau cu exercitarea unui drept. De exemplu, creditorul îl
ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă acela nu va îndeplini obligaţiile sale contractuale.
5. Actul încheiat prin violenţă este lovit de nulitate relativă. Nulitatea rezultată din violenţă poate fi acoperită prin
confirmare (art. 218 alin. 2) numai după încetarea violenţei, astfel încît actul juridic al confirmării să nu fie el însuşi
viciat.
6. Dovada violenţei incumbă celui ce invocă acest viciu de consimţămînt. Fiind un fapt juridic, violenţa poate fi
dovedită cu orice mijloace de probă.

Articolul 230. Nulitatea actului juridic încheiat prin leziune

(1) Actul juridic pe care o persoană l-a încheiat din cauza unui concurs de împrejurări grele de care a
profitat cealaltă parte, in condiţii extrem de nefavorabile, poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
 (2) Instanţa de judecată poate menţine actul juridic dacă pîrîtul oferă o reducere a creanţei sale sau o
despăgubire pecuniară echitabilă.

1. Leziunea este prejudiciul material pe care îl suferă una din părţile actului juridic civil din cauza disproporţiei
vădite de valoare existente în momentul încheierii actului între prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia pe care ar
urma să o primească în locul ei.
Leziunea ca temei de anulare a actului juridic presupune două elemente constitutive:
- elementul obiectiv, care constă în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii ceea ce face ca actul
juridic să fie extrem de nefavorabil pentru una din părţi;
- elementul subiectiv, care constă în profitarea de starea de nevoie creată de un concurs de împrejurări grele
în care se află cealaltă parte.
Leziunea există numai în contractele sinalagmatice, oneroase şi comutative şi este exclusă în contractele gratuite, în
cele unilaterale şi în cele aleatorii.
2. Pentru ca leziunea să servească ca temei pentru anularea actului juridic este necesar să fie întrunite următoarele
condiţii:
- starea de necesitate în care se află partea ce ivocă nulitatea să fie determinantă pentru încheierea actului
juridic, astfel încît, dacă nu s-ar afla în asemenea împrejurări, partea dată nu ar fi încheiat acest act sau nu
l-ar fi încheiat în asemenea condiţii;
- actul juridic să fie încheiat în condiţii nu pur şi simplu nefavorabile, ci extrem de nefavorabile pentru una
din părţi;
- disproporţia dintre contraprestaţii să exite în momentul încheierii actului juridic şi nu într-un moment
ulterior; în caz contrar ar exista situaţia de impreviziune dar nu de leziune;
- să se demonstreze că cealaltă parte a profitat de starea de necesitate în care se găsea partea ce invocă
leziunea.
Este leziune, de exemplu, în cazul cînd o persoană, profitînd de starea materială foarte grea cauzată de lipsa
mijloacelor de existenţă a altei persoane, o determină să vîndă un obiect preţios la un preţ excesiv de mic în
comparaţie cu valoarea reală a obiectului sau o determină să ia un împrumut cu o dobîndă excesiv de mare.
3. Leziunea atrage nulitate relativă a actului juridic. În corespundere cu regula generală consacrată în art. 219,
efectul nulităţii este repunerea părţilor în situaţia anterioară. Legea prevede posibilitatea menţinerii actului juridic
lezionar, în cazul în care se vor lua măsuri în vederea restabilirii echilibrului contraprestaţiilor. Instanţa de judecată
poate dispune o reducere a creanţei creditorului sau o despăgubire pecuniară echitabilă oferită părţii prejudiciate. De
exemplu, instanţa poate obliga pîrîtul să plătească părţii lezate o despăgubire pentru repararea prejudiciului cauzat
prin vînzarea la un un preţ excesiv de mic sau să reducă dobînda excesivă pentru împrumut.
4. Dovada leziunii incumbă celui care o invocă. Fiind un fapt juridic, leziunea poate fi dovedită cu orice mijloace de
probă.

Articolul 231. Nulitatea actului juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul
unei părţi şi cealaltă parte

(1) Actul juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă
parte poate fi declarat nul de instanţa de judecată.
(2) Cererea de anulare, în cazul prevazut la alin.(1), poate fi depusă în termen de un an de la data la care
cel interesat a aflat sau trebuia să afle despre încheierea actului juridic.

1. În actul juridic încheiat prin reprezentant (art. 242) acesta din urmă nu manifestă voinţa sa proprie, scopul lui este
de a comunica voinţa reprezentatului. În cazul înţelegerii dolosive dintre reprezentant şi cealaltă parte voinţa
reprezentatului nu este manifestată, ea este înlocuită cu voinţa reprezentantului, ceea ce atrage nulitatatea acestui act
juridic. Actul juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte este
lovit de nulitate relativă.
2. Înţelegerea dolosivă dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte presupune săvîrşirea de către reprezentant în
mod intenţionat, cu rea-voinţă a unor acţiuni ce contravin voinţei reprezentatului. Neglijenţa reprezentantului şi
încheierea actului juridic în condiţii nefavorabile pentru reprezentat, la fel ca şi depăşirea împuternicirilor date de
reprezentat nu cad sub incidenţa prezentului articol.
Scopul înţelegerii dolosive (obţinerea beneficiilor de către părţile acestei înţelegeri, cauzarea prejudiciilor
reprezentatului etc.) nu are importanţă juridică.
3. Alineatul 2 stabileşte termennul de prescripţie extinctivă pentru acţiunea în anulare a actului juridic încheiat în
urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte. Prin deroagare de la regula generală
privind termenul de prescripţie extinctivă care este de 3 ani (art. 267), norma dată stabileşte un termen de
prescripţie de un an. Acest termen începe să curgă de la data la care cel interesat a aflat sau trebuia să afle despre
încheierea actului juridic.
 Articolul 232. Nulitatea actului juridic încheiat cu încalcarea
interdicţiei de a dispune de un bun

Actul juridic prin care s-a dispus de un bun referitor la care, prin lege sau de instanţa de judecată, sau
de un alt organ abilitat, este instituita, in favoarea unor persoane, o interdicţie cu privire la dispoziţie
poate fi declarat nul de instanţa de judecată la cererea persoanelor în favoarea cărora este instituită
interdicţia.

1. Norma prezentului articol se referă la actele juridice de dispoziţie (art. 198), prin care se dispune de un bun,
referitor la care este instiutită o interdicţie în favoarea unor persoane. Interdicţia poate fi instiutită prin lege, de
instanţa de judecată, sau de un alt organ abilitat.
2. Legea stabileşte interdicţii privind actele de dispoziţie în vederea ocrotirri intereselor unor categorii de persoane.
Astfel, sînt interzise actele cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă la drepturi
(art.43). Această interdicţie este instiutită în favoarea persoanelor incapabile, celor cu capacitate de exerciţiu
restrînsă sau limitată (a se vedea art.art. 20 –22, 24,25). Sînt interzise actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile
proprietate comună în devălmăşie fără acordul scris al coproprietarilor devălmaşi (art. 369). Debitorului gajist îi este
intrezis să încheie acte juridice de înstrăinare a bunurilor gajate fără autorizaţia creditorului gajist (art.477 alin3).
Este interzis orice act de dispoziţie al debitorului asupra unui bun din masa debitoare efectuaut după intentarea
procesului de insolvabilitate (art. 83 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001//M.O., nr. 139 – 140 din 15.11.2001).
3. Interdicţia de a încheia acte juridice de dispoziţie poate fi instituită de către instanţa de judecată. Conform art.
175 la Codului de procedură civilă, instanţa de judecată este în drept: a) să pună sechestru pe bunurile pîrîtului; b) să
interzică pîrîtului săvîrşirea unor anumite acte; c) să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa
obiectului în litigiu.
4. Actul juridic de dispoziţie încheiat cu încălcarea interdicţiei de a dispune de un bun este lovit de nulitate relativă.
În prezentul articol se stipulează expres că acţiunea în anulare poate fi intentată de persoana în favoarea căreia este
instiuită interdicţia: coproprietarul în cazul unui act juridic prevăzut de art. 369, creditorul gajist în cazul actelor
juridice prevăzute de art. 477 alin.3 etc.

Articolul 233. Termenul înaintării acţiunii privind anularea actului juridic

(1) Persoana îndreptăţită are dreptul să ceară anularea actului juridic pentru temeiurile stipulate la
art.227, 228 şi 230 în termen de 6 luni de la data cînd a aflat sau trebuia să afle despre temeiul anulării.
(2) În temeiul stipulat la art.229, cererea de anulare poate fi depusă în termen de 6 luni de la data cînd a
incetat violenta.

1. Acţiunea în nulitate relativă, spre deosebire de cea în nulitate absolută, este prescriptibilă, adică ea trebuie
intentată în termenul de prescripţie extinctivă. Prin prezentul articol sînt instituite termene speciale de prescripţie
extinctivă pentru acţiunile în anulare a unor categorii de acte juridice. Aceste termene derogă de la regula generală
privind termenul de prescripţie extinctivă care este de 3 ani (art. 268) şi constiutie 6 luni privitor la acţiunile în
anularea:
- actului juridic afectat de eroare (art. 227),
- actului juridic încheiat prin dol (art. 228),
- actului juridic afectat de leziune (art. 230) şi
- actului juridic încheiat prin violenţă (art. 229).
2. O problemă importantă în cea care priveşte prescripţia acţiunii în anularea unui act juridic este acea a datei de la
care ea începe să curgă. Conform regulii generale, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data cînd
persoana a cărei drept a fost încălcat a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului. Privitor la acţiunile în
anularea actului juridic această dată variază în funcţie de temeiul acţiunii în anulare. În cazul acţiunilor în anularea
actului juridic afectat de eroare, actului juridic încheiat prin dol şi actului juridic afectat de leziune termenul de
prescripţie începe să curgă de la data cînd cel îndreptăţit a aflat sau trebuia să afle despre temeiul anulării, iar în
cazul acţiunii în anularea actului juridic încheiat prin violenţă – termenul de prescripţie începe să curgă da la data
cînd a încetat violenţa.
3. Prevederile prezentului articol trebuiesc privite în ansamblu cu prevederile art. 272 alin. 5.

Capitolul IV
ACTELE JURIDICE INCHEIATE
SUB CONDITIE

Articolul 234. Actul juridic încheiat sub condiţie

 Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie cînd apariţia şi încetarea drepturilor subiective civile şi
a obligaţiilor corelative depind de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare.

1. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde existenţa naşterea sau desfiinţarea actului
juridic.
Condiţia, ca modalitate a actului juridic, prezintă următoarele caractere:
A. Este un eveniment viitor sau un eveniment care deja a survrnit, însă deoacamdat nu este cunoscut părţilor.
Nu este condiţie dacă este cert, chiar fără ca părţile să ştie, că evenimentul nu se va produce.
B. Este un eveniment nesigur. Incertitudinea în privinţa survenirii evenimentului viitor deosebeşte condiţia de
termen, care este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde producerea sau stingerea
efectelor unui act juridic. Astfel, obligaţia ce urmează a fi executată la moartea unei anumite persoane este
o obligaţie cu termen, fiind neîndoelnic că acest eveniment se va produce, chiar dacă nu se poate cunoaşte
data decesului. Dacă însă producerea efectelor unui act juridic este condiţionată de moartea unei persoane
pînă la o anumită dată, sîntem în faţa unui act cu condiţie suspensivă (a se vedea art. 239 şi comentariul),
neputîndu-se şti cu siguranţă dacă decesul se va întîmpla sau nu pînă la această dată.
C. Condiţia trebuie să fie rezultatul voinţei părţilor, ca manifestare a princiliului libertăţii contractuale. Dacă
eficacitatea actului juridic este condiţionată de producerea unui eveniment viitor şi nesigur prin lege, nu
este condiţia, ca modalitate a actului juridic, în sensul strict-juridic al acestei noţiuni.
D. De realizarea evenimentului viitor şi nesigur depinde eficacitatea actului juridic – producerea sau încetarea
retroactivă a efectelor lui, dar nu însăşi existenţa actului juridic afectat de această modalitate. Actul juridic
ca atare există deoarece, prin ipoteză, întruneşte toate elementele esenţiale cerute de lege (consimţămînt,
capacitate, obiect, cauză şi, eventual, formă), dar apariţia sau dispariţia retroactivă a efectelor actului sînt
condiţionate de producerea unui eveniment viitor şi incert.
2. În funcţie de legătura dintre voinţa părţilor şi realizarea sau nerealizarea condiţiei, aceasta poate fi cauzală, mixtă
şi potestativă.
Este cauzală acea condţie cărei realizare depinde de întîmplare, fiind totalmente independentă de voinţa părţilor.
Este cazul actului juridic subordonat unui eveniment natural, sau care depinde exclusiv de voinţa unui terţ. De
exemplu, obligaţia de a iriga un teren, dacă pînă într-o dată anumită nu va ploua, este o obligaţie sub condiţie
cauzală.
Este potestativă acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa părţilor (a se vedea art. 235 alin.2 şi
comentariul).
Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uniea din părţi şi de voinţa unui terţ. Răspunde acestei
definiţii, de exemplu, condiţia ca una din părţi să încheie un alt act juridic: cumpărarea unui bun cu condiţia vînzării
altui bun sau cu condiţia obţinerii unui împrumut.

Articolul 235. Condiţia nulă

(1) Este nulă condiţia care contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri sau condiţia a cărei
îndeplinire este imposibilă. Actul juridic încheiat sub astfel de condiţie este nul în întregime.
(2) Condiţia a cărei survenire sau nesurvenire depinde de voinţa părţilor actului juridic este nulă.
Actul juridic încheiat sub o astfel de condiţie este nul.

1. După cum este nul actul juridic ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, tot aşa este nulă şi
condiţia, ca modalitate a actului juridic, atunci cînd este ilicită, imorală sau contrară ordinii publice (a se vedea art.
220 şi comentariul şi p.2 al comentariului la art.207).
2. Condiţia este imposibilă cînd evenimentul avut în vedere de părţi este absolut irealizabil în împrejurările sau cu
mijloacele existente la data încheierii actului juridic. Este firesc ca o asemenea condiţie să fie nulă, deoarece
subordonarea îndeplinirii obligaţiei unui eveniment despre care se ştie din capul locului că este imposibil de realizat
echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga. Imposibilitatea poate fi fizică, dacă se datorează unor cauze de ordin
material sau natural (de exemplu, condiţia de a transforma fierul în aur), sau juridică dacă este determinată de
impedimente de de ordin legislativ (de exemplu, condiţia săvîrşirii unui act juridic de către o persoană incapabilă).
Imposibilitatea se apreciază la data încheierii actului juridic, deoarece un fapt imposibil de realizat la un moment dat
poate deveni realizabil ulterior, fie datorită dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, fie datorită modificării legislaţiei.
3.Condiţia imposibilă, ilicită, imorală sau contrară ordinii publice este sancţionată cu nuiutate absolută. Nulitatea
este totală, adică inserarea în actul juridic a unei clauze condiţionale atrage nulitatea întregului act juridic. Această
normă este o derogare de la regula generală, conform căreia nulitatea clauzei nu atrage nulitatea întregului act juridic
dacă se poate presupune că acesta ar fi fost încheiat şi în lipsa acestei clauze (art. 220 alin.3).
4. Alineatul 2 este consacrat condiţiei potestative – condiţiei a cărei survenire sau nesuvenire depinde de voinţa
părţilor actului juridic. În principiu, actul juridic, încheiat sub o condiţie a cărei survenire depinde exclusiv de voinţa
unei părţi, este nul. Deşi textul legii nu precizează, este valabil actul juridic cu condiţie potestativă pentru creditor.
În favoarea acestei soluţii optează atît jurisprudenţa, cît şi doctrina. Într-adevăr, nu există nici un impediment ca
debitorul să se oblige sub condiţia ca creditorul să săvîrşeacă, sau, din contra, să se abţină de la săvîrşirea unor
acţiuni.
Actul juridic încheiat sub condiţie potestativă pentru debitor este lovit de nulitate, odată ce survenirea acestei
condiţii depinde exclusiv de voinţa debitorului. De exemplu, va fi nul actul de vînzare-cumpărarare în care
vînzătorul „îşi asumă obligaţia” de a vinde bunul „atunci cînd va vrea”, întrucît asumarea unei obligaţii subordonată
totalmente arbitrarului debitorului echivalează cu neasumarea vreunei obligaţii. Acest act juridic este lovit de
nulitate absolută.

Articolul 236. Condiţia pozitivă

(1) Dacă actul juridic este încheiat sub condiţia survenirii unui eveniment oarecare într-un termen
determinat, condiţia se consideră nerealizată dacă acest termen a expirat şi evenimentul nu a survenit.
(2) Dacă termenul nu este determinat, condiţia poate fi îndeplinită oricînd. Condiţia poate fi
recunoscută nerealizată atunci cînd este evident că survenirea ulterioara a evenimentului este imposibilă.

1. Condiţia pozitivă este condiţia că se va produce un anumit eveniment. În prezentul articol sînt fixate regulile
privind determinarea momentului în care se poate considera că o condiţie pozitivă este căzută, adică nu mai este
realizabilă în mod definitiv. Regulile sînt diferite în funcţie de fapul dacă părţile au fixat sau nu un termen pentru
realizarea condiţiei.
2. Dacă părţile au fixat un termen în decursul căruia condiţia va trebui să se realizeze pentru a produce efecte,
atunci condiţia se poate considera nerealizată:
- cînd termenul fixat a expirat înainte ca condiţia să se fi realizat, chiar dacă ea se va realiza ulterior, fiindcă
voinţa părţilor a fost de a considera ca valabilă numai realizarea împlinită pînă la expirarea termenului
fixat. Astfel cînd se stabileşte ca condiţie transmiterea proprietăţii unui bun determinat individual (art.294
alin.1), de exemplu, un imobil anumit, condiţia se consideră nerealizată dacă proprietatea nu a fost
transmisă pînă la data fixată, chiar dacă a fost transmisă ulterior.
- cînd, înainte de expirarea termenului fixat, realizarea condiţiei a devenit imposibilă în mod cert pe viitor.
Astfel, în exemplul dat condiţia se consideră nerealizată dacă bunul determinat individual a pierit (imobilul
a fost demolat) înainte de această dată, astfel încît este sigur că proprietatea nu mai poate fi transmisă.
3. Dacă părţile n-au fixat nici un termen pentru realizarea condiţiei, atunci, în principiu, realizarea ei trebuie
aşteptată la infinit şi condiţia nu se poate nicicînd considerată ca definitiv nerealizată. Condiţia poate fi recunoscută
ca definitiv nerealizată atunci cînd este evident că survenirea ulterioară a evenimentului este imposibilă. De
exemplu, dacă se pune drept condiţie căsătoria unei persoane, fără a fixa termenul în care această căsătorie va trebui
să aibă loc, condiţia se va considera definitiv nerealizată, dacă acea persoană moare înainte de a se căsători, doarece
este cert că condiţia nu se mai poate realiza.

Articolul 237. Condiţia negativă

(1) În cazul în care actul juridic este încheiat sub condiţia nesurvenirii unui eveniment anumit într-
un termen determinat, condiţia se consideră realizată chiar şi pînă la expirarea acestui termen dacă este
evident că survenirea ulterioară a evenimentului este imposibilă.
(2) Dacă termenul nu este determinat, condiţia se consideră realizată doar atunci cînd va fi evident că
evenimentul nu va surveni.

1. În prezentul articol este reglementată realizarea condiţiei negative. Condiţia negativă este condiţia că nu se va
produce un anumit eveniment.
2. Dacă părţile au fixat un termen pentru nesurvenirea evenimentului, atunci condiţia se consideră realizată:
- dacă termenul fixat s-a epuizat fără ca evenimentul să se producă, chiar dacă el se produce ulterior;
- dacă, chiar şi pînă la expirarea termenului fixat devine evident că evenimentul nu va mai putea avea loc.
De exemplu, condiţia că o persoană nu se va căsători timp de un an este realizată, fie cînd a trecut un an fără ca
persoana să se căsătorească, fie, dacă înaintea expirării termenului de un an, persoana moare, astfel încît este cert că
nu poate avea loc căsătoria.
3. Dacă părţile n-au fixat un termen pentru ca să nu survină un anumit eveniment, atunci condiţia va rămîne
nerealizată un timp indefinit, şi nu va fi considerată realizată decît în cazul cînd va fi evident că evenimentul nu se
mai poate produce.

Articolul 238. Inadmisibilitatea influenţei asupra realizării condiţiei

(1) Persoana care a încheiat un act juridic sub condiţie determinată nu are dreptul, pîna la realizarea
condiţiei, să efectueze acţiuni capabile să împiedice executarea obligaţiilor sale.
 (2) Dacă condiţia se realizează, iar persoana a intreprins deja acţiunile menţionate la alin.(1), ea este
obligată sa repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat astfel.

1. Dispoziţiile prezentului articol au ca scop de a asigura ca lucrurile să decurgă normal şi de a exclude amestecul
cu rea-credinţă şi neloial al uneiea din părţi în desfăşurarea evenimentelor. Persoana care a încheiat un act juridic
sub condiţie nu poate săvîrşi, înaunte de îndeplinirea condiţiei, acţiuni care ar afecta executarea obligaţiilor sale.
Dacă prin acţiuni culpabile săvîrşite înaintea îndeplinirii condiţiei debitorul împiedică executarea obligaţiilor sale, el
poate cauza prin aceasta prejudicii creditorului.
2. La survenirea condiţei partea, care a săvîrşit acţiuni capabile să împiedice executarea obligaţiilor sale, este
obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin acţiunile sale. Pentru ca sancţiunea prevăzută în alineatul 2
să fie aplicată trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- condiţia determinată de părţi să se realizeze;
- partea care a săvîrşit acţiunile în cauză să se afle în culpă.
Întinderea despăgubirii pe care o poate predinde partea de bună-credinţă se stabileşte conform prevederilor art. 14
alin.2.
Prevederile prezentului articol trebuiesc privite în ansamblu cu cele înscrise în art. 241.

Articolul 239. Actul juridic incheiat sub condiţie suspensivă

Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie suspensivă dacă apariţia drepturilor subiective civile
şi a obligaţiilor corelative prevăzute de el depinde de un eveniment viitor şi incert sau de un eveniment
survenit, însă deocamdată necunoscut părţilor.

1. Condiţia este suspensivă atunci cînd efectele actului juridic sînt subordonate unui eveniment viitor şi incert sau
unui eveniment survenit dar necunoscut părţilor la momentul încheierii actului juridic. Astfel, vînzarea poate fi
subordonată obţinerii unui împrumut, donaţia poare fi condiţionată de căsătoria donatarului. În cazul condiţiei
suspensive actul juridic este valabil format, dar eficacitatea sa deplină depinde de poroducerea unui fapt ulterior –
împlinirea condiţiei. Atît timp cît condiţia suspensivă nu s-a împlinit, drepturile şi obligaţiile părţilor se află
suspendate în existenţa lor.
2. Din actele juridice încheiate sub condiţie decurg următoarele consecinţe:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei. De exemplu, într-un act de vînzare-cumpărare cu condiţie
suspensivă cumpărătorul nu poate cere predarea bunului, pînă la survenirea condiţiei;
- debitorul nu datorează nimic; dacă totuşi a plătit, el poate cere restituirea plăţii ca nedatorată;
- în actele translative sau constitutive de drepturi reale nu are loc transmiterea sau constituirea acestor
drepturi. De exemplu, înstrăinătorul sub condiţia suspensivă rămîne proprietarul bunului înstrăinat, cu
consecinţele ce decurg din acest titlu, inclusiv referitor la riscul pieirii fortuite (dacă bunul piere înaintea
survenirii condiţiei suspensive, vînzătorul nu poate pretinde cumpărătorului plata preţului);
- creditorul poate săvîrşi acte de dispoziţie (de exemplu, dobînditorul sub condiţie suspensivă poate să
înstrăineze sau să gajeze bunul), dar condiţionat, căci, în virtutea unui principiu general al dreptului, nimeni
nu poate ceda mai multe drepturi decît are el însuşi. Achizitorul nou va deveni titular al dreptului afectat de
aceeaşi condiţie;
- termenul de prescripţie extinctivă nu începe să curgă (art. 272 alin.2).
3. Dacă condiţia suspensivă a survenit, se consideră, retroactiv, că actul a fost pur şi simplu. În principiu, prin
survenirea condiţiei suspensive actul juridic îşi produce efectele din momentul încheierii sale, ca şi cînd nu ar fi fost
afectat de această condiţie. Locul drepturilor şi obligaţiilor condiţionale îl iau drepturile şi obligaţiile pure şi simple.
Actul devene eficace cu efect retroactiv.
Articolul dat nu conţine nici o prevedere expresă referitor la soarta actelor de dispoziţie săvîrşite de creditor
(dobînditor) şi celor săvîrşite de debitor (înstrăinător) înaintea survenirii condiţiei suspensive, dacă condiţia se
realizează. Jurisprudenţa şi doctrina altor ţări, legislaţiile cărora conţin dispoziţii similare (Franţa, România etc.),
consideră că actele de dispoziţie săvîrşite de creditor (dobînditor) se consolidează retroactiv, iar cele săvîrşite de
debitor (înstrăinător) se desfiinţează retroactiv.
La determinara efectelor actelor de dispoziţie săvîrşite de debitor (înstrăinător), care provizoriu a rămas proprietarul
bunului înstrăinat, trebuie de ţinut cont de dispozţiile art.319, care stipulează că schimbarea proprietarului nu
afectează drepturile terţilor asupra bunului dobîndit cu bună-credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietae.
4. Dacă condiţia suspensivă nu s-a realizat ( referitor la condiţia nerealizată – a se vedea art. 236), părţile se găsesc
în situaţia în care ar fi fost dacă n-ar fi încheiat actul. Nerealizarea condiţiei suspensive, ca şi realizarea ei produce
efect retroactiv. Dacă prestaţiile reciproce au fost deja efectuate între părţi (de exemplu, s-a plătit un avans), ele
trebuie restituite. Actele de dispoziţie săvîrşite de debitor (înstrăinător) se consolidează retroactiv, cele săvîrşite de
creditorul virtual (dobînditor), din contra, se desfiinţează retroactiv.
5. Dacă efectele actului juridic sînt subordonate unui eveniment deja survenit dar încă necunoscut de părţi, condiţia
suspensivă va fi realizată atunci cînd părţile vor lua cunoştinţă de producerea evenimentului. Dacă survenirea
evenimentului produs devine cunoscută uneia din părţi, ea trebuie să informeze într-un termen rezonabil cealaltă
parte (celelalte părţi) despre aceasta. Condiţia suspensivă în cauză se consideră realizată în momentul cînd ambele
părţi, în actele juridice bilaterale, sau toate părţile, în actele juridice multilaterale, iau cunoştinţă de survenirea
evenimentului căruia îi sînt supuse efectele actului juridic.

Articolul 240. Actul juridic încheiat sub condiţie rezolutorie

Actul juridic se consideră încheiat sub condiţie rezolutorie dacă realizarea condiţiei atrage desfiinţarea
actului juridic şi restabilirea situaţiei existente pînă la încheierea lui.

1. Condiţia este rezolutorie atunci cînd realizarea ei atrage desfiinţarea actului juridic. Astfel, actul de vînzare-
cumpărare poate fi supus unei condţii rezolutorii de neplată a preţului la o anumită scadenţă. Actul juridic încheiat
sub condiţie rezolutorie esre valabil şi eficace din momentul încheierii lui. Eficacitatea acestui act juridic este însă
provizorie, astfel încît realizarea condiţiei rezolutorii atrage desfiinţarea retroactivă a lui.
2. Actul juridic încheiat sub condiţie rezolutorie produce următoarele consecinţe:
- creditrul poare cere executarea obligaţiei, iar debitorul, respectiv, este obligat s-o execute;
- în actele translative sau constitutive de drepturi reale aceste drepturi se transmit sau se constiutie.
Dobînditorul devine imediat proprietarul bunului transmis cu toate consecinţele ce decurg din acest titlu,
inclusiv referitor la suportarea riscurilor;
- dobînditorul poate înstrăina sau gaja bunul sub rezerva efectului retroactiv al realizării condiţiei;
- termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă în conformitate cu regula generală (art. 272 alin.1).
3. Dacă condiţia rezolutorie s-a realizat, în principiu, obligaţia se desfiinţează retroactiv. Prin consecinţă, părţile
sînt obligate să restiutie reciproc prestaţiile primite. Dacă restituirea nu se pote face în natură, ea se va efectua prin
echivalent.
Regula retroactivităţii nu operează în cazul actelor juridice cu executare continuă sau succesivă. Astfel, într-un
contract de locaţiune (art.art.875 – 910), restituirea reciprocă prestaţiilor este imposibilă, fiindcă locatarul nu poate
restitui beneficiul folosinţei, deaceea nici restituirea chiriei nu ar fi justificată.
Actele de dispoziţie ale creditorului (dobînditorului) săvîrşite înainte de survenirea condiţiei rezolutorii se
desfiinţează retroactiv (sub rezerva protecţiei drepturilor terţilor asupra bunului dobîndit cu bună-credinţă – art. 319)
, în timp ce actele de dispoziţie ale debitorului (înstrăinătorului) sînt consolidate retroactiv.
4. Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic condiţional se transformă în unul pur şi simplu, făcînd să
dispară incertitudinea ce exista în privinţa eficacităţii sale definitive. Toate efectele actului care s-au produs rămîn în
vigoare, actul fiind definitiv consolidat.

Articolul 241. Buna-credinţă la survenirea condiţiei

(1) Dacă survenirea condiţiei a fost reţinută cu rea-credinţă de partea pentru care survenirea
condiţiei este dezavantajoasă, condiţia se consideră survenită.
(2) Dacă la survenirea condiţiei a contribuit cu rea-credinţă partea pentru care survenirea condiţiei
este avantajoasă, condiţia nu se consideră survenită.

1. În prezentul articol îşi găseşte manifestarea unul din principiile generale ale dreptului civil - principiul ocrotirii
bunei credinţe, adică al protejării persoanei ce exercită drepturile şi execută obligaţiile în mod onest, loial, fără dol
sau fraudă. Regulile prezentului articol se referă, în special, la actele juridice cu condiţie mixtă (a se vedea p.2 al
comentariului la art. 234), în care realizarea condiţiei depinde parţial de voinţa uneia din părţi. Acest text
completează prevederile art. 235 alin.2, care interzic condiţia potestativă: dacă realizarea condiţiei, în principiu, nu
trebuie să depindă de voinţa exclusivă a uneia din părţi, atunci, este firesc că niciuna din părţi nu trebuie să
influenţeze cu rea-credinţă asupra survenirii sau nesurvenirii condiţiei.
2. Regulile prezentului articol se aplică în cazurile cînd prin acţiunile sale culpabile una din părţi reţine survenirea
unei condiţii care îi este dezavantajoasă, sau din contra, contribuie la survenirea condiţiei care îi este avantajoasă. De
exemplu, comportarea cu rea-credinţă a debitorului unei obligaţii de plată rezultată dintr-un act juridic încheiat sub
condiţia obţinerii de către debitor a unui împumut se poate manifesta în neefectuarea de către acesta a tuturor
formalităţilor necesare în vederea obţinerii împrumutului, sau în refuzul nejustificat al propunerii de împtumut.
Dacă prin comportarea sa cu rea-credinţă debitorul reţine producerea evenimentului care constiutie condiţia naşterii
obligaţiei sale (condiţie suspensivă), creditorul are două opţiuni:
- dacă condiţia totuşi survine, el poate cere repararea prejudiciului conform dispoziţiilor art.238;
- poate să ceară considerarea condiţiei ca survenită, atrăgînd prin consecinţă exigibilitatea creanţei.
De asemenea, debitorul prin acţiuni culpabile poate contribui la producerea unui eveniment care constituie o
condiţie rezolutorie în scopul de a desfiinţa efectele actului juridic care nu îi este avantajos. În acest caz creditorul
poate cere recunoaşterea acestei condiţii ca nesurvenită pentru a menţine efectele actului, eficacitatea căruia a fost
anihilată în mod artificial.
Aceleaşi efecte survin şi în cazul cînd creditorul prin acţiunile sale de rea-credinţă împiedică realizarea unei condiţii
rezolutorii sau provoacă survenirea unei condiţii suspensive.
3. Pentru ca sancţiunile înscrise în prezentul articol să fie aplicabile este necesar ca acţiunile persoanei, care a
contribuit la survenirea condiţiei, sau, din contra, la întîrzierea survenirii ei, să fie culpabile. Dacă asemenea acţiuni
au avut loc în cadrul exercitării unui drept, nu se poate vorbi de culpă şi, prin urmare aceste sancţiuni nu se vor
aplica.

Capitolul V
REPREZENTAREA SI PROCURA

Articolul 242. Reprezentarea

(1) Un act juridic poate fi încheiat personal sau prin reprezentant. Împuternicirile reprezentantului
rezultă din lege, din act juridic sau din împrejurările în care acţionează.
(2) Actul juridic încheiat de o persoana (reprezentant) în numele unei alte persoane (reprezentat) în
limitele împuternicirilor dă naştere, modifică sau stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului.
(3) Dacă actul juridic este încheiat în numele unei alte persoane, părţii cu care a contractat
reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a împuternicirilor dacă reprezentatul a creat astfel de împrejurări
în virtutea cărora această parte presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea împuterniciri.
(4) Dacă la încheierea unui act juridic reprezentantul nu prezintă împuternicirile sale, actul produce
efecte nemijlocit pentru persoana reprezentată doar în cazul în care cealaltă parte trebuia, pornind de la
împrejurările în care s-a încheiat actul, să presupună existenţa reprezentării. Aceeaşi regulă se aplică şi
atunci când pentru cealaltă parte persoana contractantului nu are importanţă.
(5) Este interzisă încheierea prin reprezentant a actului juridic care, după natura lui, urmează a fi
încheiat nemijlocit de persoana contractantă sau a cărui încheiere prin reprezentant este interzisă expres de
lege.

1. Consideraţii preliminare. În principiu, fiecare act juridic este destinat să producă efecte pe seama
persoanelor care au luat parte la încheierea lui şi care sunt părţi; toate celelalte persoane care nu au participat la
încheierea actului sunt terţi faţă de acesta, iar actul respectiv nu va produce nici un efect pe seama lor. Suntem,
astfel, în prezenţa principiului relativităţii efectelor actului juridic care dă expresie ideii exprimate într-un vechi
adagiu juridic, potrivit căruia res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest (actul juridic încheiat
între anumite persoane nu poate nici să prejudicieze şi nici să profite altor persoane). În acest context trebuie
subliniat că sunt părţi, şi deci efectele actelor juridice se produc faţă de ele, persoanele care participă în mod fizic şi
direct la încheierea actelor, semnându-le. Este însă posibil ca, datorită unor consideraţii de ordin practic, părţile unui
act juridic să participe la încheierea acestuia prin intermediul altor persoane. În aceste cazuri, efectele actelor
juridice astfel încheiate se produc în persoana celui reprezentat; din punct de vedere juridic considerându-se că la
încheierea actului a luat parte însuşi reprezentatul.
Reprezentarea a fost definită în literatura juridică ca fiind acel procedeu prin care o persoană, numită
reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numite reprezentat, astfel încât efectele
actului se produc direct şi nemijlocit în persoana şi patrimoniul acesteia din urmă. Prin reprezentare, manifestarea de
voinţă a reprezentatului, care devine parte a raportului juridic, este înlocuită de manifestarea de voinţă a
reprezentantului.
Reprezentantul care participă la încheierea actului este un simplu intermediar în operaţiunea juridică respectivă
– el nu devine parte în raportul juridic, iar efectele actului încheiat se produc în persoana reprezentatului.
Reprezentarea constituie o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, în sensul
că actul juridic încheiat prin reprezentare se produc faţa de reprezentat, iar nu faţă de reprezentant, deşi anume
acesta din urmă este cel care încheie în realitate actul juridic.
Instituţia reprezentării este reglementată în principal în Codul civil, atât prin dispoziţii cu caracter general
(art.242-251 din cod), cât şi prin dispoziţii speciale care concretizează aplicarea acestei instituţii în unele materii,
îndeosebi la contractul de mandat (art.1030-1052 din cod), dar şi în situaţia reprezentării persoanelor lipsite de
capacitate de exerciţiu (art.22 alin.1 şi art.33 alin.2 din cod), persoanelor juridice (art.61 alin.1, art.125, art.138,
art.155, art.169, art.189), societăţilor civile (art.1345 din cod) ori în materia solidarităţii creditorilor (art.529 din cod)
sau debitorilor (art.549 din cod), precum şi a gestiunii de afaceri (art.1378-1388 din cod). De asemenea, dispoziţii cu
privire la reprezentare cuprind şi Codul de procedură civilă (art.75-81), Codul familiei (art.61 alin.2 şi art.146
alin.6), precum şi o serie de alte acte normative.
Reprezentarea îndeplineşte un rol important şi are o deosebită utilitate în raporturile juridice. Astfel, dacă n-ar
exista reprezentare, persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu, deci care nu pot încheia personal un act juridic
valabil, nu s-ar putea bucura de nici un avantaj al vieţii juridice. Prin acest procedeu juridic legea ocroteşte
incapabilii (minorii sub 14 ani şi alte persoane lipsite de capacitate de exerciţiu), dându-le un reprezentant legal care
cu voinţa sa înlocuieşte voinţa neconştientă a celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi încheie acte juridice în numele
şi pe socoteala acestora din urmă, care astfel vor dobândi drepturi şi asuma obligaţiile spre folosul lor, ca titulari de
drepturi şi obligaţii.
Însă, utilitatea reprezentării se învederează şi în cazul persoanelor cu deplină capacitate de exerciţiu cărora le dă
posibilitatea să încheie acte juridice (fără a lua parte, în persoană, la formarea lor), prin reprezentant convenţional,
facilitând astfel considerabil schimburile economice între persoane aflate la mare distanţă unele de altele, permiţând
o însemnată economie de timp şi efort, şi asigurând totodată folosirea de către cei interesaţi a persoanelor cu
pregătire de specialitate într-un anumit domeniu etc. Tot prin procedeul reprezentării persoanele juridice pot încheia
acte prin împuterniciţii (organele) lor.
Un caz aparte în care poate funcţiona reprezentarea îl constituie gestiunea de afaceri. După cum se ştie, ea
constă în săvârşirea de către o persoană (gerant) a unui act juridic sau a unui fapt în interesul altei persoane (gerat),
fără ca aceasta să fi dat gestorului de afaceri vreo împuternicire. Dacă actul săvârşit pe seama altei persoane a fost
necesar şi util, el produce de îndată efecte faţă de această persoană (art.1387 din codul civil). Este un caz de
reprezentare fără împuternicire, actul producându-şi efectele direct în persoana şi patrimoniul geratului
(reprezentatului), prin voinţa util manifestată a gerantului (reprezentantului) şi în puterea legii, care validează
asemenea acte.
2. Felurile reprezentării. Principalul criteriu de clasificare a reprezentării îl constituie izvorul împuternicirii.
Astfel, potrivit art.242 alin.1 din Codul civil, împuternicirile reprezentantului rezultă din lege, din act juridic sau din
împrejurările în care acesta acţionează. După părerea noastră, formularea textului de lege este criticabilă, întrucât
împuternicirile reprezentantului ar putea rezulta din anumite împrejurări numai în măsura în care legea sau un act le
atribuie anumite consecinţe juridice 92. În consecinţă, putem afirma, fără riscul de a greşi că, reprezentarea poate fi în
sistemul nostru de drept de două feluri: legală şi convenţională.
Reprezentarea este legală atunci când legea împuterniceşte o persoană să săvârşească anumite acte juridice în
numele şi pe seama altei persoane. În această ipoteză, cazurile şi întinderea împuternicirilor reprezentantului sunt
determinate prin lege.
Reprezentarea este convenţională când împuternicirea se acordă de către reprezentat reprezentantului printr-un
contract. Exemplul tipic de astfel de reprezentare îl constituie mandatul.
Reprezentarea legală sau convenţională se numeşte şi judiciară, atunci când o persoană, numită reprezentant,
îndeplineşte actele procesuale într-un proces şi participă la raporturile procesuale în numele şi pentru o altă
persoană, numită reprezentat.
Doctrina a mai clasificat reprezentarea şi în funcţie de participarea sau lipsa de participare a voinţei
reprezentantului la stabilirea raporturilor juridice de reprezentare. În raport de acest criteriu, distingem reprezentarea
voluntară şi reprezentarea obligatorie sau necesară. În prima categorie intră cazurile de reprezentare întemeiate pe
voinţa reprezentatului, care participă la reprezentare, fie înainte de săvârşirea actului juridic prin acordarea
împuternicirii, fie ulterior, prin ratificare (confirmare). Cea de a doua categorie cuprinde acele cazuri în care
raporturile juridice de reprezentare se stabilesc independent de voinţa reprezentatului (reprezentare legală, gestiunea
de afaceri).
În fine, după criteriul obiectului său, adică din punctul de vedere al actelor juridice ori al bunurilor la care se
referă, reprezentarea poate fi clasificată în generală sau specială. Ea este generală când priveşte toate actele juridice
pe care o persoană le poate săvârşi prin reprezentant sau toate bunurile acestei persoane. Astfel, spre exemplu,
reprezentarea minorului sub 14 ani de către părinţi sau tutore este generală sub ambele aspecte, deoarece are ca
obiect toate actele juridice susceptibile de a fi încheiate în numele şi pe seama minorului de către reprezentantul său
legal, precum şi toate bunurile din patrimoniul acestuia. Reprezentarea este specială când are ca obiect o anumită
categorie de acte (de exemplu, acte de administrare) sau un anumit act (cum ar fi, un act de vânzare-cumpărare) ori
unele bunuri sau un bun singular din patrimoniul reprezentatului. Reprezentarea poate fi specială din ambele puncte
de vedere, în sensul că ea poate avea ca obiect un singur act juridic cu privire la un singur bun.
3. Efectele reprezentării. Reprezentarea generează trei serii de raporturi juridice: între reprezentat şi
reprezentant, între reprezentat şi terţul parte în act şi între reprezentant şi acelaşi terţ. Ca atare, efectele reprezentării
trebuie examinate faţă de fiecare dintre cele trei persoane, angajate în cele trei serii de raporturi juridice.
Efectele faţă de reprezentat. Ca urmare a reprezentării, efectele actului juridic încheiat de reprezentant se
produc direct
în persoana şi patrimoniul reprezentatului, în principiu ca şi când acesta ar fi săvârşit personal actul respectiv. În
acest sens, art.242 alin.2 din Codul civil prevede că, actul juridic încheiat de o persoana (reprezentant) în numele
unei alte persoane (reprezentat) în limitele împuternicirilor dă naştere, modifică sau stinge drepturile şi obligaţiile
civile ale reprezentatului. Astfel, reprezentatul devine parte în raporturile stabilite de reprezentant de la data
încheierii actului, chiar dacă a aflat acest lucru ulterior şi chiar dacă neregularitatea iniţială a reprezentării a fost
înlăturată abia mai târziu, prin ratificare. Ca parte şi beneficiar al actului, reprezentatul răspunde faţă de terţi pentru
prejudiciile cauzate de reprezentant cu ocazia încheierii actului, independent de răspunderea proprie pe care
reprezentantul şi-o angajează într-o asemenea situaţie faţă de aceiaşi terţi.
Efectele faţă de reprezentant. Nefiind parte în act, reprezentantul nu devine personal nici creditor, nici debitor
faţă de terţ şi nici nu poate să pretindă de la acesta din urmă executarea actului, afară numai dacă ar avea o

92
Legiuitorul a preluat, în mod neinspirat după părerea noastră, dispoziţiile art.64 alin.2 din codul civil anterior, potrivit cărora “împuternicirea
poate să rezulte din împrejurările în care acţionează reprezentantul (vânzător în comerţul cu amănuntul, casier, ş.a.m.d.)”.
împuternicire specială în acest sens din partea reprezentatului. De aceea el nu poate cere rezoluţiunea, anularea ori
revocarea actului, chiar dacă ar fi îndeplinite condiţiile acestora. De asemenea, nici terţul contractant nu se poate
îndrepta împotriva reprezentantului cu vreo acţiune izvorâtă din act, afară de cazul când acesta şi-ar fi asumat o
obligaţie personală alături de reprezentat.
Efectele faţă de terţ. Terţul contractant – parte în actul încheiat prin reprezentare – stabileşte raporturi juridice
directe numai cu reprezentantul. El se obligă numai faţă de acesta şi tot astfel numai lui poate să-i pretindă drepturile
rezultate din act.
4. Actele care pot forma obiectul reprezentării. Art.242 alin.1 fraza întâia din Codul civil stabileşte regula
potrivit căreia un act juridic poate fi încheiat personal sau prin reprezentant. Prin urmare, cele mai multe acte
juridice vor putea fi încheiate prin reprezentare. Este interzisă, însă, încheierea prin reprezentant a actelor juridice
care, după natura lor, urmează a fi încheiate nemijlocit de persoana contractantă sau a cărui încheiere prin
reprezentant este interzisă expres de lege (art.242 alin.5 din cod). Printre asemenea acte putem enumera testamentul,
căsătoria, adopţia, recunoaşterea maternităţii şi a paternităţii etc. La determinarea sferei actelor care intră în
categoria celor ce nu pot fi încheiate decât personal se va ţine seama caracterul drepturilor pe care le conferă şi a
obligaţiilor pe cale le impune un asemenea act persoanei contractante. De cele mai multe ori inadmisibilitatea
reprezentării va decurge în mod necesar din condiţiile de validitate a actului impuse de lege, cum ar fi, de exemplu,
semnătura personală a celui ce se obligă, etc.
5. Subiectele reprezentării. După cum am mai arătat, pot fi reprezentate atât persoanele fizice cît şi persoanele
juridice.
În ceea ce priveşte însă posibilitatea de a figura ca reprezentanţi există unele îngrădiri în acest sens. Astfel, în
ipoteza unei reprezentări legale, persoanele fizice vor putea figura ca reprezentanţi doar dacă posedă capacitate de
exerciţiu deplină, şi aceasta deoarece validitatea actului încheiat se va aprecia în raport de manifestarea de voinţă a
reprezentantului. În ipoteza însă a reprezentării convenţionale, întrucât validitatea actului se va aprecia în principal
prin prisma voinţei reprezentatului, ar putea figura în calitate de reprezentanţi şi persoanele cu capacitate de
exerciţiu limitată, cu condiţia de a avea capacitatea prevăzută de lege pentru a putea reprezenta o altă persoană.
Astfel, de exemplu, un minor cu capacitate de exerciţiu limitată va trebui să aibă încuviinţarea prealabilă a părinţilor
sau curatorului pentru a încheia valabil, sub aspectul capacităţii, contractul de mandat în temeiul căruia urmează să
încheie pentru mandant acte juridice cu terţii.
Persoanele juridice vor putea figura ca reprezentanţi cu condiţia respectării principiului specialităţii capacităţii
lor de folosinţă sau, altfel spus, cu condiţia ca o asemenea activitatea să nu contravină actelor lor constitutive şi
scopului în vederea căruia au fost create.
În sfârşit, menţionăm că legea instituie unele îngrădiri şi în cazul reprezentării judiciare. Astfel, potrivit art.76
alin.1 din codul de procedură civilă nu pot fi reprezentanţi decât persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină, iar
potrivit art.78 din acelaşi cod nu vor putea fi reprezentanţi în judecată judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire
penală, poliţiştii, deputaţii, cu excepţia cazurilor participării lor la proces în calitate de împuterniciţi ai acestor
autorităţi sau în calitate de reprezentanţi legali, precum şi persoanele care au acordat sau acordă în pricina respectivă
asistenţă judiciară unor persoane ale căror interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o reprezintă,
sau care au participat în acea pricină în calitate de judecător, de procuror, de ofiţer de urmărire penala, de expert.
Reprezentantul din raporturile juridice de reprezentare nu trebuie confundat cu comisionarul din contractul de
comision sau intermediarul din contractul de intermediere. În primul caz deosebirea rezidă în faptul că deşi
comisionarul lucrează în contul şi la însărcinarea comitentului contractul cu terţul este încheiat în nume propriu,
comisionarul fiind cel care devine parte în actul încheiat cu terţul. În cel de-al doilea caz, intermediarul nu participă
la încheierea propriu-zisă a actului, el fiind doar un mijlocitor la încheierea acestuia între client şi terţ.
Nu poate fi considerat reprezentant nici curatorul unui minor în vârstă de la 14 la 18 ani sau a unei persoane
limitate de instanţa judecătorească în capacitatea de exerciţiu, deoarece el doar îşi dă consimţământul la încheierea
actelor juridice pe care persoana ce se afla sub curatelă nu are dreptul să le încheie de sine stătător.
6. Împuternicirea de a reprezenta. Pentru ca actul juridic încheiat de reprezentant să-şi producă efectele direct
în persoana şi patrimoniul reprezentatului este necesar ca reprezentantul să aibă o împuternicire în acest sens, fie din
partea reprezentatului însuşi (reprezentare convenţională), fie numai de la lege (reprezentare legală). Mai mult,
pentru ca reprezentarea să fie valabilă reprezentantul trebuie să lucreze în calitate de reprezentant al altei persoane
(reprezentat), în numele şi pe seama acesteia. În acest sens, reprezentantul va trebui să aducă la cunoştinţa persoanei
cu care încheie actul calitatea sa de reprezentant, pentru ca acea persoană să ştie că raportul juridic nu se formează
între ea şi reprezentant ci între ea şi persoana reprezentată. Dacă reprezentantul nu aduce faptul la cunoştinţa
celeilalte părţi sau dacă el ignoră calitatea sa de reprezentant, reprezentarea nu mai poate avea loc, iar raportul
juridic se formează direct şi exclusiv între reprezentant şi cealaltă parte.
În literatura juridică s-a arătat că, pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele care îi sunt specifice,
reprezentantul trebuie să-şi exprime clar intenţia de a încheia actul juridic în numele şi pe seama reprezentatului
(contemplatio domini). El trebuie să-şi exteriorizeze fără echivoc această intenţie, pentru ca persoana interesată în
săvârşirea actului să aibă conştiinţa limpede că tratează cu un reprezentant, iar nu cu însăşi partea direct interesată.
Dacă reprezentantul nu procedează astfel, el devine parte în act şi îşi asumă personal obligaţiile, fără să poată angaja
în vreun fel pe reprezentat. S-a mai arătat, de asemenea, că, la rândul său, şi terţul contractant trebuie să lucreze şi el
cu intenţia ca actul pe care îl încheie să-şi producă efectele în persoana şi patrimoniul reprezentatului. Cu alte
cuvinte, consecinţele juridice ale reprezentării trebuie să fie rezultatul voinţei comune în acest sens atât a
reprezentantului cât şi a terţului contractant.
Deşi codul civil nu statuează în mod expres o asemenea condiţie a reprezentării ea poate fi uşor dedusă din
dispoziţiile art.242 alin.4, potrivit cărora, dacă la încheierea unui act juridic reprezentantul nu prezintă
împuternicirile sale actul produce efecte nemijlocit pentru persoana reprezentată doar în cazul în care cealaltă parte
trebuia, pornind de la împrejurările în care s-a încheiat actul, să presupună existenţa reprezentării. În consecinţă, în
materia reprezentării, reprezentantul va trebui să prezinte terţului contractant împuternicirile sale, în caz contrar
efectele operaţiunii încheiate producându-se direct asupra sa. Dar legea prevede şi o excepţie de la această regulă,
când actul astfel încheiat îşi produce efectele direct în persoana reprezentatului, şi anume în ipoteza în care reieşind
din împrejurările încheierii actului terţul contractant trebuia să presupună existenţa reprezentării, chiar dacă persoana
contractantului nu are pentru el nici o importanţă (art.242 alin.4 din cod).
7. Reprezentarea aparentă. În ipoteza în care o persoană încheie acte juridice în numele şi pe seama altei
persoane, dar îi lipseşte împuternicirea legală sau convenţională în acest sens actele respective nu produc efecte faţă
de “reprezentat”, cu excepţia cazului când acesta din urma confirmă (ratifică) actul astfel încheiat în condiţiile
stipulate de art.249 din codul civil.
Există, totuşi, şi situaţii în care în anumite condiţii speciale (şi fără a se putea vorbi de gestiune de afaceri) un
act juridic încheiat în lipsa unei împuterniciri în acest sens poate produce efecte faţă de persoana în numele şi pe
seama căreia s-a încheiat actul. Astfel, potrivit art.242 alin.3 din cod, dacă actul juridic este încheiat în numele unei
alte persoane, părţii cu care a contractat reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a împuternicirilor dacă
reprezentatul a creat astfel de împrejurări în virtutea cărora această parte presupunea cu bună-credinţă existenţa unor
asemenea împuterniciri. Altfel spus, “reprezentatul” va suporta efectele actului încheiat în numele şi pe seama sa de
o altă persoană în cazurile în care prin comportarea sa insuflă terţilor contractanţi credinţa existenţei unor
împuterniciri pe care le-a acordat. Această soluţie îşi găseşte justificarea în comportamentul culpabil al
“reprezentatului” care creează, în acest fel, aparenţa unei reprezentări. În asemenea situaţii, după cum s-a arătat şi în
literatura de specialitate, cea mai adecvată modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat de greşeala, neglijenţa sau
imprudenţa “reprezentatului” o constituie eficacitatea faţă de el a actului respectiv. Astfel, de pildă, dacă
reprezentatul a împuternicit pe reprezentantul său să împrumute o anumită sumă de bani, neglijând să specifice în
procură că ea este valabilă numai pentru un singur împrumut, el va fi obligat să suporte consecinţele şi ale altor
împrumuturi făcute de reprezentant fără să fi existat în realitate o împuternicire în acest sens, şi aceasta ca o
consecinţă a culpei in omittendo a reprezentatului. Soluţia va fi aceeaşi în cazul când reprezentatul a semnat în alb o
procură, de care ulterior reprezentantul a abuzat, atribuindu-şi împuterniciri pe care acesta nu a consimţit să i le
acorde.
Considerăm că pentru a da eficienţă dispoziţiilor art.242 alin.3 din cod referitoare la reprezentarea aparentă
trebuie dovedită culpa “reprezentatului”, culpă în lipsa căreia angajarea acestuia prin actul încheiat fără
împuternicire ar fi excesivă. Sigur, în anumite condiţii va fi suficientă chiar şi simpla pasivitate a “reprezentatului”,
care, ştiind că altă persoană încheie sau vrea să încheie acte juridice în numele şi pe seama sa, nu ia atitudine pentru
a înlătura orice echivoc (non redamatio luneta cum scientia et patientia sat est ad inducendum mandatum).

Articolul 243. Reprezentantul limitat în capacitatea de exerciţiu

Actul juridic încheiat de reprezentant este valabil şi în cazul în care reprezentantul este limitat în
capacitatea de exerciţiu.

1. Particularităţile condiţiilor de validitate ale actului juridic încheiat prin reprezentare. Capacitatea.
Întrucât adevărata parte în actul încheiat prin reprezentare este reprezentatul, condiţiile de validitate ale acestuia se
examinează în persoana reprezentatului. În consecinţă, şi capacitatea necesară pentru validitatea actului juridic
săvârşit de reprezentant se va aprecia numai în persoana reprezentatului, căci actul produce efecte numai faţă de el.
Aceasta este şi semnificaţia dispoziţiei art.243 din cod, potrivit căreia, actul juridic încheiat de reprezentant este
valabil şi în cazul în care reprezentantul este limitat în capacitatea de exerciţiu.
Astfel, de exemplu, pentru încheierea valabilă a unui act de dispoziţie în numele şi pe seama reprezentatului,
acesta din urmă trebuie sa aibă capacitate de exerciţiu deplină. Reprezentantul însă va putea încheia în mod valabil
actul chiar dacă nu are o atare capacitate, fiind suficient să aibă discernământul necesar pentru a-şi da seama de
semnificaţia şi consecinţele acţiunii sale. Prin urmare, un minor cu capacitate de exerciţiu limitată poate face pentru
persoana majoră pe care o reprezintă un act de dispoziţie, fără a avea nevoie de încuviinţarea prealabilă a părinţilor
sau tutorelui ori de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. În literatura juridică s-a arătat, însă, că este necesar
ca reprezentantul să aibă capacitatea prevăzută de lege pentru a putea reprezenta o altă persoană. Astfel în cazul luat
ca exemplu mai sus, minorul cu capacitate de exerciţiu limitată trebuie să aibă încuviinţarea prealabilă a părinţilor
sau tutorelui pentru a încheia valabil, sub aspectul capacităţii, contractul de mandat în temeiul căruia urmează să
încheie pentru reprezentat (mandant) acte juridice cu terţii.

Articolul 244. Substituirea reprezentantului

 (1) Reprezentantul trebuie să încheie personal actele juridice pentru care este împuternicit. El poate să
transmită împuternicirile unui terţ numai în cazul în care este împuternicit de reprezentat sau în cazul în
care aceasta o cer interesele reprezentatului.
(2) Reprezentantul care a transmis unui terţ împuternicirile este obligat să aducă faptul cât mai curând
la cunoştinţa reprezentatului, precum şi informaţia necesară despre substituitor. În cazul în care nu
îndeplineşte această obligaţie, reprezentantul poartă răspundere pentru acţiunile substituitorului ca pentru
acţiuni proprii.

1. Substituirea reprezentantului. Deoarece desemnarea reprezentantului, indiferent dacă este rezultatul voinţei
reprezentatului sau unei dispoziţii legale, se face ţinându-se seama de calităţile personale ale acestuia, adică intuitu
personae, reprezentantul va trebui să încheie personal actele juridice pentru care este împuternicit (art.244 alin.1
fraza I din codul civil). El va putea să-şi substituie o altă persoană în îndeplinirea sarcinii sale, prin transmiterea unei
părţi sau a tuturor împuternicirilor primite, numai în cazul în care un asemenea drept i-a fost conferit de către
reprezentat sau în cazul în care substituirea este impusă de interesele reprezentatului (art.244 alin.1 fraza a II-a din
cod). În primul caz, posibilitatea substituirii poate rezulta fie din însăşi actul generator al reprezentării, fie dintr-un
act ulterior acestuia. În ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză, când substituirea este impusă de interesele
reprezentatului, exprimăm serioase rezerve faţă de redactarea textului care ar permite, în opinia noastră, anumite
abuzuri din partea reprezentatului în condiţiile în care legea nu stabileşte nici un criteriu obiectiv pentru substituire
ci lasă această decizie la libera apreciere a reprezentantului. Considerăm că ar fi indicată în această ipoteză aplicarea
dispoziţiilor din materie de mandat, potrivit cărora mandatarul trebuie să transmită împuternicirile sale către un terţ,
dacă interesele mandantului o cer, atunci când din cauza unor circumstanţe imprevizibile nu poate exercita
mandatul şi nu are posibilitate sa-l informeze în timp util despre aceasta pe mandant (art.1036 alin.2 din codul civil).
Ca efect al substituirii se modifică subiectele raportului de reprezentare. Întrucât o asemenea modificare ar
putea afecta persoana reprezentată, legea stabileşte pentru reprezentant obligaţia de a aduce cât mai curând la
cunoştinţa reprezentatului atât faptul substituirii, cât şi informaţii despre substituitor în toate cazurile în care
reprezentantul transmite unui terţ împuternicirile sale (art.244 alin.2 fraza I din cod). Legea are în vedere acele
informaţii care ar avea vreo înrâurire asupra exercitării împuternicirilor, şi anume: numele şi prenumele (denumirea)
substituitorului, domiciliul (sediu) acestuia, alte calităţi personale sau profesionale relevante în îndeplinirea
împuternicirilor. În cazul în care reprezentantul nu îndeplineşte această obligaţie, el va purta răspundere pentru
acţiunile substituitorului ca pentru acţiunile proprii (art.244 alin.2 fraza a II din cod).
Menţionăm, că în cazul în care posibilitatea substituirii este prevăzută în actul care a generat raportul de
reprezentare, reprezentantul va răspunde doar pentru vina ce-i revine în privinţa alegerii terţului 93 şi pentru modul în
care i-a transmis instrucţiunile (art.1036 alin.4 din codul civil). Considerăm, de asemenea, că în situaţia în care actul
care permite substituirea arată şi terţul care urmează a substitui nu va putea fi angajată nici un fel de răspundere a
reprezentantului.

Articolul 245. Viciile de consimţământ, obligaţia cunoaşterii

(1) La declararea nulităţii pentru viciu de consimţământ a actului juridic încheiat de reprezentant, se are
în vedere doar consimţământul acestuia.
(2) Dacă reprezentantul împuternicit prin procura a acţionat în conformitate cu anumite indicaţii ale
reprezentatului, ultimul nu are dreptul să invoce necunoaşterea de către reprezentant a unor circumstanţe pe
care reprezentatul le cunoştea sau trebuia să le cunoască.

1. Particularităţile condiţiilor de validitate ale actului juridic încheiat prin reprezentare.

Consimţământul. După cum am arătat, întrucât adevărata parte în actul încheiat prin reprezentare este
reprezentatul, condiţiile de validitate ale acestuia se examinează în persoana reprezentatului. Este însă la fel de
adevărat că deşi reprezentantul încheie actul juridic în numele şi pe seama reprezentatului el nu este un instrument
pasiv ori un simplu purtător de cuvânt al acestuia. Actul de voinţă necesar pentru săvârşirea operaţiei aparţine
reprezentantului, care manifestă în acest sens o certă iniţiativă. După cum s-a subliniat şi în doctrină, libertatea de
iniţiativă a reprezentantului variază în funcţie de felul reprezentării şi de limitele împuternicirii, dar ea nu poate lipsi
cu desăvârşire. Pe de altă parte, spre deosebire de voinţa reprezentantului, a cărei participare este de esenţa
reprezentării, rolul voinţei reprezentatului în constituirea şi funcţionarea reprezentării variază în raport cu felul
reprezentării, putând uneori lipsi cu desăvârşire, fără ca prin aceasta să împiedice eficacitatea reprezentării. Astfel,
dacă în cazul reprezentării convenţionale participarea voinţei proprii a reprezentatului este absolut necesară şi
această voinţă determină, prin procură, limitele împuternicirii reprezentantului, la reprezentarea legală voinţa
reprezentatului nu participă în nici un fel, iar limitele împuternicirii sunt fixate de lege. O situaţie similară există în
cazul gestiunii de afaceri.

93
Este vorba de aşa numita culpă in eligendo.
 După cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate, stabilirea rolului voinţei reprezentatului şi a
reprezentantului în diferitele feluri de reprezentări este importantă pentru determinarea validităţii actului juridic
încheiat de reprezentant, în numele şi pe seama reprezentatului.
Astfel, în ipoteza reprezentării convenţionale, când la stabilirea raportului de reprezentare participă deopotrivă
voinţa reprezentatului şi voinţa reprezentantului, lipsa consimţământului se apreciază atât în persoana
reprezentatului cât şi în persoana reprezentantului. În ipoteza reprezentării legale, când la încheierea actului juridic
participă numai voinţa reprezentantului, ca în cazul tutorelui care acţionează în numele şi pe seama minorului sub 14
ani ori a incapabilului, pentru validitatea actului interesează numai existenţa voinţei reprezentantului.
O altă problemă legată de validitatea consimţământului dat la încheierea unui act prin reprezentare o constituie
aprecierea viciilor de consimţământ. În această materie, anularea actului încheiat prin reprezentare se va putea cere
doar pentru vicierea consimţământului reprezentantului, nu şi a reprezentatului (art.245 alin.1 din codul civil) 94. Mai
mult chiar, dacă reprezentantul împuternicit prin procura a acţionat în conformitate cu anumite indicaţii ale
reprezentatului, ultimul nu are dreptul să invoce necunoaşterea de către reprezentant a unor circumstanţe pe care
reprezentatul le cunoştea sau trebuia să le cunoască (art.245 alin.2 din cod). Cu alte cuvinte, în ipoteza menţionată,
pentru anularea unui act încheiat prin reprezentare pentru vicii de consimţământ nu este suficient ca consimţământul
reprezentantului să fi fost viciat în modurile prevăzute de lege, ci mai este necesar ca o asemenea viciere să nu fi fost
determinată de anumite circumstanţe pe care reprezentatul le cunoştea sau trebuia să le cunoască.

Articolul 246. Împuterniciri de reprezentare

(1) Acordarea împuternicirilor se efectuează prin exprimarea voinţei faţă de persoana care se
împuterniceşte sau faţă de terţ în a cărui privinţă va avea loc reprezentarea.
(2) Declaraţia de acordare a împuternicirilor nu trebuie efectuată în forma cerută pentru actul juridic
care urmează să fie încheiat în baza împuternicirilor. Această dispoziţie nu se aplică dacă astfel rolul
protector al cerinţelor de formă este anihilat.

1. Împuterniciri de reprezentare. În ipoteza reprezentării convenţionale, pentru ca actul juridic încheiat de

reprezentant să-şi producă efectele direct în persoana şi patrimoniul reprezentatului este necesar ca reprezentantul să
aibă o împuternicire în acest sens din partea reprezentatului. Potrivit dispoziţiilor art.246 alin.1 din cod, acordarea
împuternicirilor se efectuează prin exprimarea voinţei faţă de persoana care se împuterniceşte sau faţă de terţul în a
cărui privinţă va avea loc reprezentarea. Exprimarea voinţei poate îmbrăca, după caz, forma unui act juridic fie
autentic, fie sub semnătură privată, unei scrisori, etc. ori poate fi făcută chiar şi în mod verbal 95. Această concluzie
rezultă, în mod evident din prevederile art.246 alin.2 fraza I din cod conform cărora “declaraţia de acordare a
împuternicirilor nu trebuie efectuată în forma cerută pentru actul juridic care urmează să fie încheiat în baza
împuternicirilor”. Dispoziţia menţionată nu se aplică, potrivit art.246 alin.2 fraza a II-a din cod, dacă în acest mod
rolul protector al cerinţelor de formă este anihilat. După opinia noastră aceste prevederi vor da naştere la numeroase
interpretări şi, pe cale de consecinţă, la abuzuri, fiind mult mai indicat de a supune declaraţia de acordare a
împuternicirilor formei cerute de lege pentru actul care urmează să fie încheiat în baza acestora. O asemenea
redactare a textului ar pune capăt controverselor inutile şi ar asigura coordonarea dispoziţiilor art.246 alin.2 cu cele
ale art.252 alin.2 din codul civil.

Articolul 247. Durata împuternicirilor

(1) Dacă sunt acordate printr-o declaraţie adresată unui terţ, împuternicirile rămân valabile pentru
acesta până la anularea lor de către persoana care le-a acordat.
(2) În cazul în care o persoană, prin comunicare specială adresată unui terţ sau prin comunicare publică,
a anunţat că împuterniceşte o altă persoană cu dreptul de a o reprezenta, ultima are dreptul de reprezentare
în primul caz faţă de terţul indicat, iar în al doilea caz faţă de orice altă persoană. Împuternicirile de
reprezentare se păstrează până la anulare în ordinea în care sunt acordate.

1. Durata împuternicirilor acordate printr-o declaraţie adresată unui terţ. Potrivit art.247 alin.1 din codul
civil, împuternicirile acordate printr-o declaraţie adresată unui terţ rămân valabile pentru acesta până la anularea lor
de către persoana care le-a acordat. Pentru a înceta reprezentarea va fi necesară notificarea terţului asupra anulării
împuternicirilor. Astfel fiind, toate actele juridice încheiate de reprezentant cu terţul respectând limitele
împuternicirilor primite vor produce efecte faţă de reprezentat.

94
Există, totuşi, şi posibilitatea anulării actului încheiat prin reprezentare pentru vicierea consimţământului reprezentatului, şi anume în ipoteza în
care actul a fost încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentant şi terţul contractant (art.231 din Codul civil).
95
De regulă, însă, se redactează un înscris (procură) pentru ca în raport de acesta să se poată verifica împuternicirile conferite reprezentantului şi
limitele în care acesta poate contracta în numele reprezentatului.
 Acordarea împuternicirilor poate fi făcută printr-o comunicare adresată unui terţ, fie printr-o comunicare
publică. În primul caz persoana împuternicită are dreptul de reprezentare faţă de terţul indicat, iar în al doilea caz
faţă de orice altă persoană. Împuternicirile de reprezentare se păstrează până la anulare în ordinea în care sunt
acordate (art.247 alin.2 din cod).

Articolul 248. Modificarea sau retragerea împuternicirilor

Despre modificarea sau retragerea împuternicirilor terţii trebuie anunţaţi prin mijloace adecvate. În
cazul nerespectării acestei cerinţe, modificarea sau retragerea împuternicirilor nu poate fi opusă terţilor, cu
excepţia cazurilor în care se va dovedi că aceştia ştiau sau trebuiau să ştie despre modificarea sau retragerea
împuternicirilor în momentul încheierii actului juridic.

1. Modificarea sau retragerea împuternicirilor. Art.248 din codul civil stabileşte regula potrivit căreia terţii
trebuie anunţaţi prin mijloace adecvate despre modificarea sau retragerea împuternicirilor reprezentantului, în caz
contrar modificarea sau retragerea împuternicirilor nu le va fi opozabilă, iar actele astfel încheiate vor produce
efecte faţă de reprezentat. Regula stipulată de art.248 este aplicabilă numai în cazul terţilor de bună credinţă, care nu
ştiau şi nici nu ar fi trebuit să ştie despre modificarea sau retragerea împuternicirilor în momentul încheierii actului
juridic. Aşadar, legea ocroteşte terţii de bună-credinţă care au încheiat acte juridice cu reprezentantul căruia i-a
încetat reprezentarea fără ştirea lor, păstrând validitatea acestor acte. Deşi legea nu defineşte şi nici nu face o
enunţare, nici măcar exemplificativă, a “mijloacelor adecvate” prin care modificările împuternicirilor
reprezentantului trebuie comunicate terţilor, considerăm că ele vor trebui să fie de natură a permite în mod efectiv
luarea la cunoştinţă de către terţele persoane a voinţei reprezentatului.

Articolul 249. Încheierea actului juridic fără împuterniciri de reprezentare

(1) Dacă o persoană încheie un act juridic în numele unei alte persoane fără a avea împuterniciri pentru
reprezentare sau cu depăşirea împuternicirilor, actul juridic produce efecte pentru reprezentat numai în
cazul în care acesta îl confirmă ulterior. În acest caz, actul juridic poate fi confirmat atât expres, cât si prin
acţiuni concludente.
(2) Dacă cealaltă parte se adresează reprezentatului cu o cerere despre confirmarea actului, confirmarea
poate fi făcută numai printr-o declaraţie expresă adresată nemijlocit acestei parţi. Dacă declaraţia despre
confirmare nu este trimisă celeilalte părţi în termen de 2 săptămâni de la data primirii cererii, se consideră că
reprezentatul a refuzat să confirme actul juridic.
(3) Până la confirmare, partea care a încheiat actul juridic cu reprezentantul lipsit de împuterniciri, în
cazul în care nu a ştiut despre lipsa împuternicirilor, poate renunţa la actul juridic printr-o declaraţie
adresată reprezentatului sau reprezentantului.

1. Actul juridic încheiat fără împuterniciri de reprezentare sau cu depăşirea acestor împuterniciri. În
mod obişnuit, dacă o persoană încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane, dar îi lipseşte
împuternicirea în acest sens, ori dacă având împuternicire, depăşeşte limitele ei, actele respective nu produc efecte
faţă de reprezentat96. În acest sens, dispoziţiile art.249 alin.1 din Codul civil, prevăd că dacă o persoană încheie un
act juridic în numele unei alte persoane fără a avea împuterniciri pentru reprezentare sau cu depăşirea
împuternicirilor, actul juridic produce efecte pentru reprezentat numai în cazul în care acesta îl confirmă ulterior. Un
act juridic va fi considerat încheiat fără împuternicire atât în cazul în care persoanei care l-a încheiat nu i-au fost
acordate în modul prevăzut de lege împuterniciri de reprezentare, inclusiv în ipoteza în care acordarea acestora nu s-
a făcut în forma cerută de lege, cât şi în cazurile când deşi împuternicirile au fost legal acordate valabilitatea lor a
încetat, ca, de exemplu, în ipotezele menţionate de art.255 alin.1 din cod. Depăşirea limitelor împuternicirilor se
poate manifesta în privinţa naturii juridice a actului încheiat (ex.: reprezentantul a fost împuternicit să facă o vânzare
însă încheie un act de donaţie), în privinţa alegerii persoanelor cu care reprezentantul contractează, în cazul în care
cercul acestora este strict determinat prin împuternicirile acordate ori în privinţa unor alte condiţii impuse de
reprezentat prin acordarea împuternicirilor (ex.: reprezentantul a fost împuternicit să contracteze un împrumut de la
banca X, însă reprezentantul, prin depăşirea limitelor împuternicirilor, a contractat împrumutul de la banca Y), etc.
După cum am arătat mai sus actul juridic încheiat de reprezentant cu depăşirea împuternicirii sau în lipsa oricărei
împuterniciri nu va produce efecte faţă de persoana în numele şi pe seama căreia a fost săvârşit decât dacă aceasta
din urmă îl va confirma ulterior. În literatura de specialitate s-a menţionat chiar că persoana care a încheiat acte
juridice pe seama altei persoane fără împuternicire sau cu depăşirea acestora va putea face în mod valabil un

96
În anumite condiţii speciale un act juridic săvârşit în lipsa oricărei împuterniciri va putea produce efecte faţă de persoana în numele şi pe seama
căreia s-a încheiat. Pentru amănunte a se vedea comentariile art.242 alin.3 şi 4 din cod.
angajament personal faţă de persoana cu care a contractat, promiţându-i să obţină confirmarea actului juridic de
către reprezentat 97.
Dacă persoana în numele şi pe seama căreia a fost încheiat actul refuză confirmarea acestuia, actul nu-şi va
mai produce efectele fireşti, iar manifestările de voinţă ale reprezentantului şi ale terţului contractant rămân faţă
de el res inter alios acta, neputând avea nici o consecinţă juridică în persoana sau patrimoniul său. Dacă confirmă
însă actul, acesta îşi produce toate consecinţele faţă de reprezentant şi de terţul contractant, generând între părţi
aceleaşi efecte ca şi când nu ar fi existat neregularitatea în privinţa reprezentării, căci confirmarea înlătură piedica
existentă până atunci în calea deplinei lui eficacităţi.
Ca urmare a confirmării, actul îşi produce efectele de la data încheierii lui, iar nu de la data confirmării.
Aceasta se explică prin împrejurarea că actul ia naştere chiar pe data încheierii lui, prin manifestarea de voinţă
proprie a reprezentantului, iar confirmarea se mărgineşte doar să înlăture piedica existentă până atunci în calea
deplinei eficacităţi a actului 98. Totuşi, în privinţa terţilor care nu au participat la încheierea actului confirmarea nu
va putea avea efect retroactiv, ci va opera de la data când a fost săvârşită. Aceasta înseamnă că confirmarea nu
poate să vătămeze drepturile dobândite de terţi ex intervallo, adică între data actului încheiat de reprezentant şi
data confirmării, pe motivul că actul făcut fără împuterniciri este făcut de o persoană fără calitate. Dacă actul
ulterior de confirmare sau repudiere nu poate vătăma drepturile terţilor de bună-credinţă, în schimb putem spune
că el poate profita acestora prin confirmare, consolidând actele lor în mod retroactiv.
Confirmarea, fiind un act unilateral, îşi produce efectele prin simpla manifestare de voinţă a reprezentatului 99 şi
nu necesită vreo manifestare de voinţă a reprezentantului sau a terţului contractant. Menţionăm că acesta din urmă
va putea, până la confirmare, să renunţe la actul juridic pe care l-a încheiat, printr-o declaraţie adresată
reprezentatului sau reprezentantului, cu condiţia însă să nu fi ştiut despre lipsa de împuternici a reprezentantului
(art.249 alin.2 din Codul civil).
Fiind, în principiu, un act juridic, confirmarea – spre a fi operantă – trebuie să îndeplinească, la data săvârşirii
ei, toate condiţiile de validitate ale oricărui act juridic.
Confirmarea poate fi expresă (consemnată printr-un înscris) sau tacită (art.249 alin.1 fraza a II-a din cod). Când
este tacită confirmarea reiese din anumite acţiuni concludente ale reprezentatului, din care rezultă neîndoielnic
voinţa lui de a aproba actul încheiat în numele şi pe seama sa, cum ar fi, de exemplu, executarea voluntară (totală
sau parţială) a obligaţiilor care îi incumbă prin actul respectiv. În ceea ce priveşte forma confirmării, considerăm că
atunci când legea impune o anumită formă pentru acordarea împuternicirilor de reprezentare în vederea încheierii
actului şi confirmarea acestuia se va putea face numai în acea formă. Mai menţionăm, de asemenea, că potrivit
art.249 alin.2 din cod, dacă terţul contractant se adresează reprezentatului cu o cerere despre confirmarea actului,
confirmarea poate fi făcută numai printr-o declaraţie expresă adresată nemijlocit acestuia. În cazul în care în termen
de 2 săptămâni de la data primirii cererii reprezentatul nu va trimite terţului contractant declaraţia despre confirmare,
se consideră că reprezentatul a refuzat să confirme actul juridic.
Deşi legea prevede un termen în care trebuie să se facă confirmarea doar în cazul în care terţul contractant se
adresează reprezentatului cu o cerere în acest sens (2 săptămâni), considerăm că şi în toate celelalte cazuri
confirmarea actului va trebui făcută într-un termen rezonabil raportat la natura specifică a fiecărui act.
O altă problemă legată de confirmare o constituie obiectul acesteia. Astfel, întrucât este posibil ca
reprezentantul să fi săvârşit fără împuternicire sau cu depăşirea acesteia unul sau mai multe acte juridice,
confirmarea poate avea ca obiect unul, câteva sau toate actele încheiate de reprezentant. În literatura juridică s-a
arătat că confirmarea este indivizibilă, când are ca obiect un singur act juridic sau când, săvârşindu-se mai multe
acte juridice, acestea sunt legate între ele în mod indisolubil, astfel încât nu pot fi decât sau toate confirmate, sau
toate repudiate.

Articolul 250. Răspunderea reprezentantului care a acţionat fără împuterniciri

(1) Persoana care a încheiat un act juridic în calitate de reprezentant, în cazul în care nu poate
demonstra că a avut împuterniciri, este obligată, la alegerea celeilalte părţi, să execute actul juridic sau să
repare prejudiciul cauzat dacă reprezentatul refuză să confirme actul juridic.
(2) Dacă reprezentantul nu ştia despre lipsa împuternicirilor, el este obligat numai la repararea
prejudiciului care se datorează faptului că cealaltă parte era convinsă că împuternicirile există şi numai în
măsura în care valabilitatea actului juridic prezenta interes pentru cealaltă parte.
(3) Reprezentantul care a acţionat fără împuterniciri este exonerat de răspundere dacă cealaltă parte ştia
sau trebuia să ştie despre lipsa împuternicirilor. Reprezentantul nu poartă răspundere nici în cazurile când
era limitat în capacitatea de exerciţiu, cu excepţia cazurilor când a acţionat cu încuviinţarea curatorului.

1. Răspunderea reprezentantului care a acţionat fără împuterniciri. Un act juridic încheiat de reprezentant
cu depăşirea împuternicirii sau în lipsa oricărei împuterniciri nu produce efecte faţă de persoana în numele şi pe

97
Convenţie de port-fort.
98
A se vedea în acest sens şi comentariul art.204 din cod.
99
Deşi legea nu o prevede în mod expres, considerăm că confirmarea va putea să emane atât de la reprezentat, cât şi de la succesorii săi.
seama căreia a fost săvârşit decât dacă aceasta îl confirmă ulterior. În acest context se pune problema apărării
drepturilor şi interesele terţilor de bună-credinţă care au contractat în condiţiile în care nu cunoşteau faptul că
reprezentarea este imperfectă. Codul civil soluţionează această problemă prin obligarea persoanei care a încheiat un
act juridic în calitate de reprezentant şi care nu poate face dovada împuternicirilor sale în acest sens de a executa
actul juridic astfel încheiat sau de a repara prejudiciul cauzat terţului contractant (art.250 alin.1 din cod). Dacă terţul
contractant va opta în sensul executării de către reprezentant a actului încheiat, persoana care a încheiat actul în
calitate de reprezentant devine parte în act şi va executa personal obligaţiile ce izvorăsc din acesta.
Deşi legea lasă la latitudinea terţului contractant alegerea modalităţii concrete prin care va răspunde persoana
care a încheiat actul în calitate de reprezentant, exercitarea acestei opţiuni va fi posibilă numai în măsura în care
aceasta din urmă ar putea fi parte în actul încheiat fără împuterniciri.
Potrivit art.250 alin.2 din cod, reprezentantul care nu ştia despre lipsa împuternicirilor va răspunde numai în
măsura în care valabilitatea actului juridic încheiat prezenta interes pentru terţul contractant. Este de menţionat, de
asemenea, că în acest caz reprezentantul va putea fi obligat doar la repararea prejudiciului care se datorează faptului
că terţul contractant era convins că împuternicirile există.
În sfârşit, art.250 alin.3 din cod stabileşte doua cauze de înlăturare a răspunderii persoanei care a acţionat fără
împuternicire. În primul rând, răspunderea reprezentantului care a acţionat fără împuterniciri nu va fi angajată în
cazul în care terţul contractant ştia sau trebuia să ştie despre lipsa împuternicirilor. O asemenea exonerare de
răspundere apare ca firească atât în ipoteza în care terţul a cunoscut şi acceptat încheierea actului de către
reprezentant fără împuternicirile corespunzătoare, el asumându-şi riscul ca actul astfel încheiat să nu fie confirmat
ulterior de către reprezentat, cât şi în ipoteza în care ar fi putut cunoaşte lipsa de împuternicirilor de reprezentarea
depunând minime diligenţe în acest sens, de exemplu prin verificarea înscrisului care atestă împuternicirile conferite
reprezentantului. În al doilea rând, răspunderea reprezentantului nu va fi angajată nici atunci când acesta era limitat
în capacitatea de exerciţiu, cu excepţia cazurilor când a acţionat cu încuviinţarea curatorului.

Articolul 251. Actul juridic încheiat cu sine (contrapartida)

Reprezentantul nu are dreptul, în măsura în care nu îi este permis în mod expres, să încheie acte juridice
în numele reprezentatului cu sine însuşi, nici în nume propriu, nici în calitate de reprezentant al unui terţ, cu
excepţia cazului în care actul juridic constă exclusiv în executarea unei obligaţii.

1. Actul juridic încheiat cu sine (contrapartida). Actul juridic cu sine însuşi a fost definit în doctrină ca
operaţiunea juridică încheiată pentru două părţi diferite de voinţa unei singure persoane, care acţionează într-o dublă
calitate. O atare operaţie există în ipoteza în care aceeaşi persoană încheie un act pe de o parte ca reprezentant al
unei alte persoane, iar pe de altă parte, pentru sine (in proprio), precum şi în cazul când aceeaşi persoană apare ca
reprezentant al ambelor părţi contractante (aşa-numita dublă reprezentare). Astfel, reprezentantul care cumpără
pentru sine un bun cu vânzarea căruia a fost însărcinat de reprezentat sau persoana care încheie un contract de
locaţiune ca reprezentant atât al locatorului cât şi al locatarului săvârşeşte un aşa-zis contract cu sine însuşi.
Din punct de vedere tehnico-juridic actul cu sine însuşi nu este de neconceput, deoarece acelaşi individ poate
acţiona, pe tărâm juridic, în mai multe calităţi, exprimând interesele unor persoane diferite, susceptibile de a figura
ca părţi distincte într-un act. O asemenea operaţiune ar părea chiar să simplifice încheierea unui act. În practică însă
actul cu sine însuşi prezintă riscul vătămării drepturilor reprezentatului din pricina conflictului de interese ce se
poate ivi între reprezentat şi reprezentant ori partea pe care acesta din urmă, de asemenea, o reprezintă. Într-adevăr,
într-o asemenea situaţie reprezentantul ar putea fi ispitit să dea precădere intereselor proprii atunci când încheie cu
sine însuşi actul juridic, în care figurează şi ca reprezentant al altei persoane, sau să favorizeze pe una dintre părţi în
dauna celeilalte, în cazul dublei reprezentări.
Pentru considerentele de mai sus, Codul civil interzice reprezentantului să încheie acte juridice în numele
reprezentatului cu sine însuşi, atât în nume propriu, cât şi în calitate de reprezentant al unui terţ (art.251 din cod).
Dar deoarece actul cu sine însuşi nu este subminat de un viciu de structură, ci este primejdios numai prin conflictul
de interese pe care îl poate prilejui între reprezentat şi reprezentant, legea îl consideră valabil ori de câte ori
reprezentatul a autorizat expres pe reprezentant să încheie o atare operaţie juridică sau când actul juridic încheiat
constă exclusiv în executarea unei obligaţii, în această ipoteză lezarea intereselor reprezentatului fiind cu desăvârşire
exclusă.
În orice caz sancţiunea nesocotirii prohibiţiei cu privire la actul cu sine însuşi nu poate fi decât nulitatea
relativă, susceptibilă de a fi invocată numai de persoana ocrotită prin instituirea acestei prohibiţii, adică de
reprezentat.

Articolul 252. Procura

(1) Procura este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat unui sau
mai multor reprezentanţi.
 (2) Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în forma autentică trebuie să fie autentificată
notarial.
(3) Procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei publice locale sunt echivalate cu
procurile autentificate notarial.
(4) Sunt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile eliberate de:
a) persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi în alte instituţii medicale militare,
în cazul în care sunt autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale sau de medicul-
şef, sau de medicul de garda;
b) militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, instituţiilor sau instituţiilor de învăţământ
militar unde nu există birouri notariale sau alte organe care îndeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de
membri ai familiilor lor şi ale militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei
respective;
c) persoane care ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune de libertate, autentificate de şeful instituţiei
respective;
d) persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială a populaţiei, autentificate de
administraţia instituţiei respective sau de conducătorul organului de protecţie socială respectiv.
(5) Procurile eliberate pentru primirea salariului sau a altor drepturi la locul de muncă, a pensiilor,
indemnizaţiilor, burselor, a corespondenţei, inclusiv a coletelor şi mandatelor băneşti, pot fi autentificate de
administraţia de la locul de muncă sau de studii al persoanei care eliberează procura, de organizaţia de
exploatare a locuinţelor de la domiciliul persoanei care eliberează procura sau de administraţia instituţiei
medicale în care este internată persoana care eliberează procura.

1. Consideraţii generale. Termenul de procură are un dublu înţeles. Într-o primă accepţiune el desemnează
actul juridic unilateral supus comunicării prin care reprezentatul împuterniceşte pe reprezentantul său, în cadrul
reprezentării convenţionale, să încheie unul sau mai multe acte juridice cu terţe persoane. Într-o a doua accepţiune,
procura este înscrisul în care se consemnează împuternicirea conferită de reprezentat. Anume în această din urmă
accepţiune termenul de “procură” este folosit şi în codul civil, care în art.252 alin.1 defineşte procura drept un
înscris care este întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi.
Procura se redactează în special pentru ca terţii să fie în măsură să verifice împuternicirile conferite reprezentantului,
precum şi limitele în care acesta poate contracta în numele reprezentatului. Tocmai de aceea procura va trebui să fie
prezentată terţilor fie de către reprezentant, fie de către reprezentat.
Deşi, de regulă, procura se dă în temeiul unui contract de mandat, ea nu se confundă cu mandatul, fiind un act
juridic distinct. Procura îşi poate avea izvorul şi în alte contracte (de exemplu, într-un contract de muncă sau într-un
act constitutiv al unei persoane juridice – în aceste cazuri de cele mai multe ori în practică se încheie un act denumit
“delegaţie”, dar care este echivalentul unei procuri).
Deoarece procura este un act juridic unilateral întocmirea procurii nu este condiţionată de acceptarea
reprezentantului, însă îndeplinirea sau nu a operaţiunii prevăzute în procure depinde de manifestarea sa de voinţă.
Procura poate atesta împuternicirile conferite unuia sau mai multor reprezentanţi 100 (art252 alin.1 din cod). Pe
de altă parte, subliniem că procura va putea fi dată şi unui singur reprezentant de către mai mulţi reprezentaţi, cu
condiţia însă să existe un interes comun în încheierea actului sau operaţiunii care formează obiectul procurii (de
exemplu, să reprezinte mai multe persoane în cadrul unui proces în care nu există o contrarietate de interese între
persoanele reprezentate)101.
2. Felurile procurii. Procurile pot fi clasificate după criteriul întinderii şi obiectului împuternicirilor conferite
în trei categorii: generale, speciale şi pentru un singur act.
Procura este generală când reprezentantul primeşte împuternicirea de a se ocupa de toate treburile
reprezentatului încheind în acest scop toate actele juridice care vor fi necesare şi care pot fi săvârşite prin
reprezentant (acest tip de procură se eliberează, de regulă, de o persoană care pleacă pe o perioadă îndelungată,
lăsând gestiunea întregii sale averi pe seama reprezentantului).
Procura este specială când reprezentantul este împuternicit să efectueze anumite operaţiuni determinate (de
exemplu, operaţiuni de administrare a unui imobil) sau să încheie numai o anumită categorie de acte (de exemplu,
acte de achiziţionare de materie primă).
Procura este dată pentru un singur act când are ca obiect încheierea unui anumit act sau o anumită operaţiune
care este expres prevăzută în conţinutul procurii, cum ar fi, procura eliberată pentru încheierea unui act de vânzare-
cumpărare a unui autoturism determinat sau pentru ridicarea unui colet, etc.
3. Condiţii de formă. Procura va putea fi dată doar în formă scrisă (art.252 alin.1 din Codul civil). Înscrisul va
fi întocmit în condiţiile prevăzute de art.210 din Codul civil şi va trebui să conţină anumite elemente pentru a putea
fi valabil ca procură, şi anume: datele de identificare ale reprezentatului şi reprezentantului, obiectul şi limitele
împuternicirilor conferite reprezentantului, data întocmirii (art.254 alin.2 din cod).

100
Pentru anumite particularităţi ale procurii dată mai multor reprezentanţi a se vedea comentariile art.1037 din Codul civil, care se va aplica prin
analogie în toate situaţiile când există mai mulţi reprezentanţi şi nu numai la contractul de mandat.
101
Această posibilitate este prevăzută expres de art.53 alin.1 din Legea cu privire la notariat nr.1453-XV/2002 (M. Of. al R. Moldova nr.154-
157/2002).
 Când pentru validitatea actului juridic legea cere consemnarea lui într-un înscris autentic, procura eliberată în
vederea încheierii acelui act trebuie, de asemenea, autentificată notarial (art.252 alin.2 din cod), întrucât, de vreme
ce autenticitatea actului este impusă de legiuitor pentru salvgardarea unui interes obştesc ori pentru ocrotirea părţilor
împotriva unui consimţământ uşuratic la un act de o însemnătate deosebită, este firesc ca autorul actului să fie
obligat să îndeplinească aceleaşi cerinţe de formă atunci când înţelege să încheie actul prin reprezentant. Numai în
acest mod va putea fi asigurată pe deplin realizarea scopului urmărit prin edictarea autenticităţii 102.
Sunt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile autentificate, conform legii, de autorităţile
administraţiei publice locale (art.252 alin.3 din cod). Astfel, potrivit art.37 lit.e) din Legea cu privire la notariat,
persoanele cu funcţie de răspundere abilitate ale autorităţilor administraţiei publice locale pot efectua, printre altele,
şi autentificarea procurilor pentru primirea pensiilor şi a indemnizaţiilor, precum şi pentru primirea sumelor indexate
din depunerile băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii.
De asemenea, având în vederea anumite împrejurări neobişnuite, excepţionale în care se poate afla persoana
care doreşte să întocmească o procură ce necesită autentificare notarială, codul civil prevede posibilitatea
autentificării acesteia de către alte persoane decât notarul, echivalând-o totodată cu procurile autentificate notarial.
Astfel, sunt echivalate cu procurile autentificate notarial:
(a) procurile întocmite de persoanele care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi în alte instituţii
medicale militare, cu condiţia să fie autentificate de şefii acestor instituţii, de adjuncţii în probleme medicale sau de
medicul-şef, ori de medicul de garda (art.252 alin.4 lit.a) din cod);
(b) procurile întocmite de militari şi autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei de învăţământ
militar (art.252 alin.4 lit.b) teza I din cod);
(c) procurile eliberate de salariaţii unităţilor, instituţiilor militare sau instituţiilor de învăţământ militar, precum
şi procurile întocmite de membri ai familiilor respectivilor salariaţi şi ai familiilor militarilor, dacă sunt autentificate
de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei de învăţământ militar. Procurile menţionate vor putea fi autentificate
de către comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei de învăţământ militar numai cu condiţia ca în punctele de
dislocare a unităţilor, instituţiilor sau instituţiilor de învăţământ militar să nu existe birouri notariale sau alte organe
care îndeplinesc acte notariale (art.252 alin.4 lit.b) teza a II-a din cod);
(d) procurile întocmite de persoanele care îşi ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune de libertate, dacă sunt
autentificate de şeful instituţiei respective (art.252 alin.4 lit.c) din cod);
(e) procurile eliberate de persoanele majore care se află în instituţii de protecţie socială a populaţiei,
autentificate de administraţia instituţiei respective sau de conducătorul organului de protecţie socială respectiv
(art.252 alin.4 lit.d) din cod).
În ceea ce ne priveşte considerăm că numărul prea mare de persoane abilitate să autentifice procurile întocmite
de persoanele şi în împrejurările menţionate mai sus este de natură a antrena numeroase abuzuri, care ar anihila rolul
protector al cerinţei formei autentice impusă de lege unor asemenea tipuri de procuri. Pot fi imaginate suficiente
ipoteze în care persoanele chemate să autentifice procurile ar putea abuza de poziţia lor profitând de prerogativele pe
care legea le acordă. Mult mai indicat ar fi, după părerea noastră, ca şi în situaţiile de mai sus autentificarea
procurilor să fie efectuată tot de către notari, cu atât mai mult cu cât legea 103 le permite îndeplinirea actelor notariale
chiar în afara biroului notarial şi în afara orelor de program. Singurele excepţii care ar justifica autentificarea
procurilor de către alte persoane ar putea fi cele în care în locul în care se află, în împrejurările de mai sus, persoana
care doreşte să întocmească procura nu există birouri notariale. În aceste din urmă situaţii considerăm că cel mai
indicat ar fi ca procurile să fie autentificate de către persoane anume investite din cadrul autorităţilor administraţiei
publice locale.
În sfârşit, pentru a simplifica procedurile de multe ori greoaie şi costisitoare a autentificării notariale, legea
permite persoanelor să apeleze în cazul procurilor eliberate pentru efectuarea anumitor operaţiuni comune, de largă
răspândire, la o autentificare “simplificată”. Astfel, potrivit art.252 alin.5 din Codul civil, procurile eliberate pentru
primirea salariului sau a altor drepturi la locul de muncă, a pensiilor, indemnizaţiilor, burselor, a corespondenţei,
inclusiv a coletelor şi mandatelor băneşti, pot fi autentificate de administraţia de la locul de muncă sau de studii al
persoanei care eliberează procura, de organizaţia de exploatare a locuinţelor de la domiciliul persoanei care
eliberează procura sau de administraţia instituţiei medicale în care este internată persoana care eliberează procura.
Este de observat că enumerarea operaţiunilor pentru care legea permite asemenea autentificare este limitativă.

Articolul 253. Procura de substituire

(1) Persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o procură de substituire numai dacă acest
drept este stipulat expres în procură sau dacă este în interesul reprezentantului.
(2) În toate cazurile, procura de substituire trebuie autentificată notarial.

1. Procura de substituire. După cum am arătat şi cu o altă ocazie, deoarece desemnarea reprezentantului se
face ţinându-se seama de calităţile personale ale acestuia, el va trebui să efectueze personal operaţiunea sau să

102
Vezi şi comentariile art.246 alin.2 din Codul civil.
103
Art.38 alin.2 din Legea cu privire la notariat.
încheie actele juridice pentru care este împuternicit. Reprezentantul va putea să-şi substituie o altă persoană în
îndeplinirea sarcinii sale, prin transmiterea unei părţi sau a tuturor împuternicirilor primite, numai în cazul în care un
asemenea drept i-a fost conferit de către reprezentat sau în cazul în care substituirea este impusă de interesele
reprezentatului. Dispoziţiile art.253 alin.1 din codul civil nu fac altceva decât să reia regula stabilită de art.244 din
cod, prevăzând că persoana căreia îi este eliberată procura poate elibera o procură de substituire numai dacă acest
drept este stipulat expres în procură sau dacă este în interesul reprezentantului104.
Procura de substituire va trebui întotdeauna autentificată notarial (art.253 alin.2 din cod). Întrucât dispoziţia
textului de lege menţionat este imperativă nu se vor putea întocmi procuri de substituire în modalităţile menţionate
de art.252 alin.3-5 din cod.
Procura de substituire va putea fi autentificată notarial numai după prezentarea de către reprezentant a procurii
de bază în care este menţionat dreptul de substituire ori după prezentarea dovezilor referitoare la faptul că
mandatarul (reprezentantul) procurii de bază a fost silit de împrejurări să facă aceasta pentru a apară interesele
persoanei care a eliberat procura (art.53 alin.3 din Legea cu privire la notariat).
Prin procura de substituire reprezentantul iniţial va putea transmite o parte sau toate împuternicirile care i-au
fost conferite, pe o durată egală cu termenul de valabilitate a procurii de bază sau mai scurtă. În toate cazurile,
procura de substituire nu va putea însă conţine mai multe împuterniciri decât procura de baza, iar termenul ei de
valabilitate nu va putea depăşi termenul de valabilitate al procurii de bază. Odată cu încetarea valabilităţii procurii
de bază va înceta şi valabilitatea procurii de substituire (art.255 alin.3 din cod).

Articolul 254. Termenul procurii

(1) Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu este indicat în procură, ea
este valabila timp de un an de la data întocmirii.
(2) Este nulă procura în care nu este indicată data întocmirii.
(3) Procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi autentificată
notarial este valabilă până la anularea ei de către persoana care a eliberat-o.

1. Termenul procurii. Durata procurii este limitată de lege. Astfel, potrivit art.254 alin.1 fraza I din codul civil,
procura se poate elibera pe un termen de cel mult 3 ani. Procura întocmită pentru un termen mai mare va fi valabilă
doar până la împlinirea termenului de 3 ani. Dacă în procură nu s-a indicat termenul de valabilitate, ea va fi valabila
timp de un an de la data întocmirii (art.254 alin.1 fraza I din cod).
Întrucât toate termenele de valabilitate a procurii încep să curgă de la data întocmirii acesteia, legea consideră
nulă procura în care nu este indicată data întocmirii (art.254 alin.2 din cod).
Prin excepţie de la regula instituită de art.254 alin.1 din cod, procura eliberată pentru încheierea unor acte
juridice în afara Republicii Moldova şi autentificată notarial este valabilă până la anularea ei de către persoana care a
eliberat-o (art.254 alin.3 din codul civil). Este vorba, bineînţeles, de o procură în care nu este indicat termenul de
valabilitate. În ceea ce ne priveşte, considerăm nejustificată diferenţa de tratament juridic între procurile eliberate
pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi cele eliberate pentru încheierea de acte juridice în
interiorul ţării.

Articolul 255. Încetarea valabilităţii procurii

(1) Valabilitatea procurii încetează în cazul:

a) expirării termenului;
b) anulării de către persoana care a eliberat-o;
c) renunţării persoanei căreia îi este eliberată;
d) dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura;
e) dizolvării persoanei juridice căreia îi este eliberată procura;
f) decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept incapabilă, limitată în
capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste;
g) decesului persoanei fizice căreia îi este eliberată procura, declarării ei incapabilă, limitată în
capacitatea de exerciţiu sau dispărută fără de veste.
(2) Persoana care a eliberat procura o poate anula în orice moment, iar persoana căreia îi este eliberată
procura poate renunţa la ea în orice moment. Orice clauză contrară este nulă.
(3) O dată cu încetarea valabilităţii procurii, încetează valabilitatea procurii de substituire.

104
Întrucât procura de substituire reprezintă mijlocul tehnico-juridic prin care se realizează substituirea reprezentantului, trimitem cu privire la
alte consideraţiuni asupra acestui subiect la comentariile art.244 din codul civil.
 1. Încetarea valabilităţii procurii. Valabilitatea procurii încetează prin expirarea termenului stipulat în procură
sau prevăzut de lege. De asemenea, procura eliberată pentru încheierea unor acte determinate încetează prin
încheierea acestora, altfel spus prin executarea împuternicirilor primite.
Întrucât procura este un act juridic unilateral, reprezentatul care a eliberat-o va putea oricând să o anuleze
(revoce)105, chiar dacă este dată cu termen, orice clauză prin care acesta ar renunţa la dreptul său de cere anularea
procurii fiind considerată nulă (art.255 alin.2 din codul civil). Menţionăm că anularea poate fi nu numai totală dar şi
parţială (de exemplu, procura dată pentru vânzarea casei şi autoturismului se anulează în privinţa casei). De
asemenea, valabilitatea procurii poate să înceteze şi prin renunţarea la ea a persoanei căreia îi este eliberată.
Valabilitatea procurii încetează din momentul anulării ei de către persoana care a eliberat-o sau a renunţării
persoanei căreia îi este eliberată şi nu din momentul informării despre acest lucru a celeilalte părţi 106.
Valabilitatea procurii încetează şi în cazul decesului uneia dintre părţi, declarării ei drept incapabilă, limitată în
capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste (art.255 alin.1 lit.f) şi g) din cod). În mod corespunzător, procura
va încetaşi ca urmare a dizolvării persoanei juridice care a eliberat sau căreia îi este eliberată procura (art.255 alin.1
lit.d) şi e) din cod).
Întrucât procura de substituire are un caracter derivat, o dată cu încetarea valabilităţii procurii de bază va înceta
şi valabilitatea acesteia.
La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei sunt obligaţi să
restituie imediat procura (art.257 alin.2 din cod).

Articolul 256. Informarea despre anularea şi încetarea valabilităţii procurii

Persoana care a eliberat procura este obligată să informeze despre anularea şi încetarea valabilităţii
procurii pe cel căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunoscuţi de el cu care reprezentantul urma să
contracteze. Aceeaşi obligaţie o au succesorii celui care a eliberat procura în cazurile stipulate la art.255 alin.
(1) lit. d) si f).

1. Informarea despre anularea şi încetarea valabilităţii procurii. Problema informării despre anularea şi
încetarea procurii se află într-o anumită corelaţie cu cea privind încetării valabilităţii acesteia. Astfel, deşi
valabilitatea procurii încetează din momentul anulării ei de către persoana care a eliberat-o, pentru ca procura să
înceteze efectiv sunt necesare notificări în acest sens către mandatar şi terţi. Astfel, este normal să se presupună că,
atâta vreme cât cel căruia i-a fost eliberată procura nu a cunoscut încetarea acesteia, el va continua să acţioneze în
această calitate fără a i se putea face vreo imputare. Pe de altă parte pentru ca efectele unei situaţii juridice să
înceteze, este necesar ca voinţa celui îndrituit a-i pune capăt să se exteriorizeze într-un mod susceptibil de a permite
luarea ei în consideraţie în cadrul raporturilor juridice. Pentru aceste considerente, dispoziţiile art.255 fraza I din
codul civil obligă persoana care a eliberat procura să informeze despre anularea acesteia atât pe cel căruia i-a
eliberat-o cât şi pe terţii cunoscuţi de el cu care reprezentantul urma să contracteze, în caz contrar, anularea nefiindu-
le opozabilă. De asemenea, obligaţia de a informare despre încetarea valabilităţii procurii există şi în cazul dizolvării
persoanei juridice sau decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept incapabilă sau limitată în
capacitatea de exerciţiu, însă, de această dată, ea revine succesorului persoanei juridice dizolvate sau a persoanei
fizice decedate, tutorelui persoanei declarate incapabile ori curatorului persoanei limitate în capacitatea de exerciţiu
(art.255 fraza a II-a din cod).

Articolul 257. Efectele încetării valabilităţii procurii

(1) Actele juridice încheiate de reprezentant până la momentul când acesta a aflat sau trebuia să afle
despre încetarea valabilităţii procurii rămân valabile pentru reprezentant şi pentru succesorii lui, cu excepţia
cazului în care aceştia demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie că procura a încetat.
(2) La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei sunt
obligaţi să restituie imediat procura.

1. Efectele încetării valabilităţii procurii. În scopul protejării terţilor de bună-credinţă ce au încheiat acte
juridice cu reprezentantul căruia i-au încetat împuternicirile, legea consideră valabile toate actele juridice încheiate
de acesta până la momentul când a aflat sau trebuia să afle despre încetarea valabilităţii procurii. Actele astfel
încheiate îşi vor produce efectele atât faţă de reprezentat cât şi faţă de succesorii săi, cu excepţia cazului în care
aceştia demonstrează că ca terţul contractant a ştiut sau trebuia să ştie că procura a încetat (art.257 alin.1 din codul
civil).

105
Deşi codul civil foloseşte termenul de “anulare”, considerăm mai potrivit pe cel de “revocare”, deoarece, pe de o parte, este mai potrivit în
materia analizată, iar, pe de altă parte, nu creează confuzie cu instituţia anulării actelor juridice pentru nulitate relativă.
106
Vezi şi comentariul art.256 din codul civil.
 Din momentul informării, cel căruia i-a fost eliberată procura va răspunde pentru eventualele acte încheiate fără
împuternicire.
La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau succesorii ei sunt obligaţi să
restituie imediat procura (art.257 alin.2 din cod), presupunându-se că în lipsa acesteia terţii nu ar mai trata cu
reprezentantul decât dacă ar fi de rea-credinţă sau insuficient de prudenţi şi deci în culpă.

Articolul 258. Reprezentarea comercială

(1) Reprezentantul comercial este persoana care reprezintă de sine stătător şi permanent interesele
întreprinzătorului la încheierea actelor juridice în vederea gestionarii afacerii.
(2) Reprezentarea comercială concomitentă a diferiţilor participanţi la încheierea actului juridic se
admite doar dacă există un acord expres între părţi în acest sens şi în alte cazuri prevăzute de lege,
reprezentantul comercial fiind ţinut să execute atribuţiile cu diligenţa unui bun proprietar.
(3) Reprezentantul comercial este în drept să ceară plata remuneraţiei convenite, precum şi compensarea
cheltuielilor de executare a procurii în părţi egale de la persoanele reprezentate concomitent în condiţiile alin.
(2), dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
(4) Reprezentarea comercială se efectuează în bază de contract, încheiat în scris, cu indicarea
împuternicirilor reprezentantului, iar în cazul lipsei acestor împuterniciri, şi în bază de procură.
(5) Reprezentantul comercial este obligat să nu divulge informaţiile confidenţiale ce i-au devenit
cunoscute în urma reprezentării, chiar şi după încetarea procurii comerciale.
(6) Specificul reprezentării comerciale în anumite domenii ale activităţii de întreprinzător se stabileşte
prin lege.

1. Reprezentarea comercială. Art.258 alin.1 din codul civil defineşte reprezentantul comercial ca fiind acea
persoană care reprezintă de sine stătător şi permanent interesele întreprinzătorului la încheierea actelor juridice în
vederea gestionarii afacerii. În înţelesul prevederilor art.258 din cod, pot deveni reprezentanţi comerciali atât
persoanele juridice, constituite potrivit legii, cât şi persoanele fizice, dacă au calitatea de întreprinzători individuali.
De regulă, reprezentanţii comerciali încheie în contul întreprinzătorilor diferite acte dintr-un domeniu
determinat, în care deţin cunoştinţe de specialitate, legături de afaceri şi alte informaţii specifice domeniului
respectiv. Mai mult chiar, în anumite domenii, încheierea anumitor acte juridice este posibilă doar de către
persoanele care deţin un un statut special ori sunt licenţiaţi pentru efectuarea anumitor operaţiuni (cum ar fi, de
exemplu, brokerii din cadrul burselor de valori, participanţii profesionişti la piaţa valorilor mobiliare).
Deoarece reprezentarea comercială este o specie a reprezentării, nici în această materie, de regulă, nu este
admisă dubla reprezentare la încheierea unui act. Astfel, optrivit art.258 alin.2 din Codul civil, reprezentarea
comercială concomitentă a diferiţilor participanţi la încheierea actului juridic se admite doar dacă există un acord
expres între părţi în acest sens şi în alte cazuri prevăzute de lege, reprezentantul comercial fiind ţinut să execute
atribuţiile cu diligenţa unui bun proprietar107.
Reprezentarea comercială se efectuează în baza unui contract încheiat în formă scrisă. De regulă, este vorba de
un contract de mandat fie de o specie a acestuia. Contractul respectiv va trebui să conţină împuternicirile conferite
reprezentantului precum şi limitele puterilor acestuia. În măsura în care asemenea precizări lipsesc din contract,
reprezentantului comercial i se va elibera o procură (art.258 alin.4 din cod).
Contractul de reprezentare comercială eset prezumat a fi cu titlul oneros. În lipsă de prevedere contrară,
reprezentantul comercial este în drept să ceară plata remuneraţiei convenite, precum şi restituirea tuturor
cheltuielilor făcute cu ocazia executării împuternicirilor (procurii). În cazul în care reprezentantul comercial
reprezintă concomitent mai multe părţi, el va fi în drept să solicite plata remuneraţiei şi compensarea cheltuielilor
efectuate în părţi egale de la persoanele reprezentate concomitent, cu excepţia cazului în care prin contract s-a
prevăzut altfel (art.258 alin.4 din cod).
Dat fiind specificul activităţilor comerciale, reprezentantul comercial are obligaţia să să nu divulge informaţiile
confidenţiale ce i-au devenit cunoscute în urma reprezentării, chiar şi după încetarea acesteia (art.258 alin.5 din
cod).
Specificul reprezentării comerciale în anumite domenii ale activităţii de antreprenoriat este stabilit prin legi
speciale (de exemplu, pentru brokeri şi firmele de brokeraj – Legea privind bursele de mărfuri nr.1117-
XIII/26.02.1997 (M.Of. al R. Moldova nr.70/25.07.1998); pentru participanţii profesionişti la piaţa valorilor
mobiliare – Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare nr. 199-XIV/18.11.1998 (M.Of. al R.Moldova nr.27-
28/23.03.1999); pentru agenţii de asigurare, comisarii de avarie şi misiţii de asigurare – Legea cu privire la asigurari
nr.1508-XII/15.06.1993 (M.Of. al R. Moldova nr.5/15.09.1994), etc.).

T i t l u l IV

107
După opinia noastră, ar fi fost mai indicat a se utiliza expresia “bun comerciant” care este mai potrivită în context şi care, de altfel este
utilizată chiar în cod la capitolul referitor la agenţii comerciali şi comisionarii profesionişti.
 TERMENELE
Capitolul I
CALCULAREA TERMENULUI

Art. 259. Instituirea termenului

(1) Termenul se instituie prin lege, hotarire judecatoreasca sau prin acordul partilor.
(2) Indiferent de temeiul aparitiei, termenul se calculeaza dupa regulile stipulate in prezentul articol.

1. Activitatea subiectelor raporturilor juridice de drept civil este intimidata nu numai de limitele drepturilor
subiective si ale obligatiilor. Aidoma oricarei activitati omenesti, activitatea subiectelor raporturilor juridice de
drept civil, in rezultatul carora se nasc, se realizeaza si se executa drepturile subiective civile si obligatiile, este
limitata si in timp. Factorul timpului este utilizat de drept ca un mijloc de reglementare consecventa a activitatii
omului. Existenta drepturilor si obligatiilor civile in timp – masura eficace de influentare din partea dreptului
asupra comportamentului subiectelor de drept civil. Timpul exercita o influenta considerabila in dezvoltarea
raporturilor juridice civile. Realizarea sau apararea drepturilor civile incalcate de asemenea este cuprinsa in
limitele timpului. Timpul curge continuu si omului acest proces nu-i sta in puteri. Iata de ce importanta juridica
o are nu insusi procesul de curgere a timpului, ci anume etape, perioade ale lui, numite in drept „termeni”.
Termenii regleaza circuitul civil, contribuie la executarea la timp a obligatiilor. Daca curgerea timpului este
obiectiva si nu depinde de vointa omului, atunci instituirea unor etape, perioade, pentru efectuarea unor actiuni
de importanta juridica tine de vointa acestuia. Instituirea, modificarea, incetarea, prelungirea si repunerea in
termen, dupa natura sa juridica reprezinta actiunile volitive. Valoarea juridica o are nu insusi timpul in sine, ca
fenomen al lumii materiale, supus legilor ei, ci „termenul”, ca o perioada stabilita de om, ce are ca efect
producerea anumitor consecinte juridice.
2. Legislatia civila a R.Moldova nu contine notiunea de „termeni” in drept civil. In pofida importantei sale
deosebite in reglementarea raporturilor patrimoniale si a celor legate de acestea personal nepatrimoniale. In
drept sub notiunea de „termen” este obisnuit sa intelegem un moment sau o perioada anumita, de curgerea sau
scurgerea caruia, actele normative cu forta juridica diferita, leaga survenirea anumitor consecinte juridice. Dupa
caracterul sau generic „termenul” in drept civil – interval de timp, instituit prin lege, hotarire judecatoreasca sau
acordul partilor, survenirea sau scurgerea caruia duce la aparitia, modificarea sau stingerea raporturilor
patrimoniale (raporturi ce apar in legatura cu patrimoniul – o totalitate de bunuri materiale ce au o forma
economica) sau a celor personale nepatrimoniale legate de cele patrimoniale, cit si unele cazuri ale celor
nelegate de cele patrimoniale.
3.Temei de aparitie a raporturilor juridice ne apar imprejurarile, numite fapte juridice. Un tip deosebit al
faptelor juridice sunt „termenii”. Specificul termenilor ca fapte juridice se explica prin caracterul lor dualist. Pe
de o parte, stabilirea termenilor este conditionata de cointa legislatorului, vointa instantei de judecata or vointa
subiectilor conventiei. In acelasi timp curgerea lor este supusa legilor obiective ale curgerii timpului, care nu se
supun factorilor volitivi. In virtutea celor expuse, multe dintre „termenele” de insemnatate juridico-civila pot fi
atribuite la evenimente sau actiuni. Astfel potrivit art.260 CC RM, termenul poate fi instituit prin referire la un
eveniment viitor si sigur ca se va produce. De exemplu, potrivit al.1 art.1440 CC, in ziua decesului persoanei
fizice se deschide succesiunea. Un astfel de termen se atribuie la evenimente. Termenul de incarcare a navei
(art.154, 155 al Codului navigatiei maritime comerciale RM) sau de descarcare (art.164 al Codului navigatiei
maritime comerciale RM), se calculeaza in Codul navigatiei maritime comerciale din momentul punerii la
dispozitie a navei spre incarcare, ceea ce ne vorbeste despre faptul ca este vorba despre fapte juridice-actiuni,
care doar se comensureaza cu curgerea obiectiva a timpului.
In acelasi timp, se cere mentionat faptul ca majoritatea termenilor in dreptul civil reprezinta o atare categorie
de fapte juridice, care nu sunt considerate nici evenimente si nici actiuni. Pentru acestea sint caracteristice alte
particularitati si ele sint tratate separat in sistemul faptelor juridice din dreptul civil. La ele se atribuie toate
termenele instituite de legislator, acordul partilor sau hotarirea instantei de judecata sub forma anumitor
perioade de timp si calculate in ani, luni, saptamini, zile, ore sau termenele legate de un anumit moment al
succesivitatii obisnuite a timpului (data calendaristica). Astfel, data executarii obligatiei de catre cumparator de
predare a marfii determina momentul trecerii riscului pieirii sau deteriorarii fortuite de la vinzator la
cumparator.
Importanta juridica a termenelor in dreptul civil, dupa regula generala, se determina nu in dependenta de
curgerea lor, ci de inceputul sau sfirsitul curgerii. Aparitia, modificarea sau stingerea drepturilor si obligatiilor
civile in unele cazuri poate fi determinata doar de survenirea sau scurgerea termenului. De exemplu al 3. art.17
al Legii RM privind dreptul de autor si drepturile conexe din 23 noiembrie 1994 prevede ca dreptul de autor al
succesorilor automat se sfirseste numai reesind din scurgerea celor 50 ani din ziua decesului autorului. In alte
cazuri survenirea sau scurgerea termenului naste efecte juridico-civile numai in ansamblu cu anumite actiuni ale
subiectilor de drept civil. De exemplu, potrivit art. 595 CC RM, intirzierea acceptarii prestatiei de catre creditor
serveste drept temei de reparare a prejudiciului cauzat astfel debitorului.
 4. Legislatia civila a RM contine norme generale pentru toate termenele (art.259-246 CC RM) si norme
speciale, care se refera la anumite tipuri de termene, numarul carora este mare (de exemplu termenele de
prescriptie exctinctiva art. 267-283 CC RM). Pentru corecta aplicare a normelor des[re termene, e necesar de
orientat bine prin diferite tipuri ale acestora.
In legislatia civila termenele sint nu numai multiple, dar si diverse. Ele se clasifica pe tipuri in dependenta
de diverse criterii: dupa efectele juridice; in dependenta de faptul daca pot fi modificate sau nu prin acordul
partilor; in dependenta de caracterul determinabil sau nedeterminabil; in dependenta de cine sint stabilite; dupa
utilitatea lor etc. Este obisnuit de deosebit urmatoarele tipuri de termene in dreptul civil: imperative si
dispozitive; determinabile si nedeterminabile; termene de aparitie, de realizarare, de existenta a drepturilor
civile; precluzive; de garantie; termene de valabilitate si de utilizare; termenele executarii obligatiilor; termenele
de aparare a drepturilor civile (termeni de pretentie si de prescriptie extinctiva); termene normative; termenele
stabilite prin acordul partilor sau de catre instanta de judecata (sau alt organ jurisdictional); determinat in
dependenta de o data calendaristica, dupao perioada de timp sau precizarea unui fapt care trebuie sa se produca
numaidecit; termene generale si speciale; de inceput si de sfirsit; determinate ca „intervale de timp” si „moment
de timp”.
Imperative - termene general obligatorii, care nu pot fi modificate prin acordul partilor raportului civil.
Astfel de termene sint, in special, cele de prescriptie extinctiva ( art.267, 268 CC RM, etc.); termene succesorale
(art. 1492, 1517,1518, 1519, 1525, 1538 CC RM, etc.); termene de prescriptie achizitiva (art. 332,333 CC RM);
termenele dreptului de autor (art.17,25,33 al Legii cu privire la dreptul de autor si drepturile conexe); termene
de rascumparare 9art.791 CC RM) si altele.
Dispozitive – termene care sint stabilite de legislatie, dar pot fi modificate prin acordul partilor in
dependenta de imputernicirile acestora. Un astfel de termen este termenul maxim al contractului de locatiune
(art. 887 CC RM). In cadrul acestui termen partile prin acordul sau pot stabili termene mai mici. Termenul
valabilitatii procurii – nu mai mare de trei ani (art.254 CC RM).
Mandatarul are dreptul dupa propria consideratiune sa stabileasca orice termen de valabilitate in limita de trei ani.
Durata persoanei juridice (art.65 CC RM) este nelimitata, daca prin documentele de constituire nu este prevazut
altfel. Termenul de inaintare a pretentiilor creditorilorfata de persoana juridica ce se lichideaza este de sase luni din
momentul publicarii comunicatului in Monitorul Oficial al Republicii Moldova. In hotarirea de lichidare poate fi
prevazut si un termen mai mare (art.92 CC RM). Termenul dispozitiv continua sa ramina astfel chiar si in cazul cind
partile prin acordul sau nu au stabilit un alt termen (mai mare sau mai mic). Pentru termenele dispozitiveeste
caracteristica posibilitatea modificarii lr. Legea sau actul normativ poate prevedea fie termenul dispozitiv maxim fie
minim. Astfel termenul arendei nu poate fi mai mic de un an (art.914 CC RM), iar contractul de locatiune poate fi
incheiat pe termenul ce nu depaseste nouazeci si noua ani (art.877 CC RM).
Termene determinate – acestea sunt termene in care este indicat inceputul si sfirsitul, care stabilesc un interval
concret de timp sau care determina o fapta concreta sau moment. Termenul poate fi absolut determinat sau relativ
determinat. Absolut determinate sint acelea care indica la inceputul si la sfirsitul lor (prin indicarea momentului
sau a faptei). Termenele absolut determinate se marcheaza prin date calendaristice (de exemplu 31 decembrie 2003)
sau scurgerea perioadei de timp, calculat in ani (art.267 CC RM- termenul general a prescriptiei extinctive este trei
ani), in luni (de exemplu termenele reduse ale termenului de prescriptie extinctiva – sase luni – art.268 CC RM), in
saptamini, zile sau ore (de exemplu cindfata de darea de seama a comisionarului exista pretentii, comitentul e
obligat sa-l anunte pe acesta in termen de cincisprezece zile din ziua primirii darii de seama, daca prin contract nu e
prevazut alt termen – art.69 CC; sau vinzatorul si persoana care cumpara imobilul la licitatie, sint obligati sa
intocmeasca contractul de vinzare-cumparare a imobilului in termen de 10 zile de la cererea celeilalte parti – art.814
CC RM). Calcularea termenului in ore sau minute este prevazut, de exemplu de Regulamentul transporturilor auto
de calatori si bagaje din 9.12.1999.
Termene relativ determinate – indica doar reperele aproximative – termen rezonabil (art.799, 828, 984, 1010
CC RM,s.a.), termenul normal necesar (art. 688 CC RM), imediat (art.863, 1067, 1070 CC RM, la timp (art. 1077
CC RM), in orice moment (art.1096, 1143, 1183 CC RM), din momentul executarii actului juridic (art. 1204 CC
RM). Termenele relativ determinate pot fi deasemenea stabilite prin indicarea faptului, care trebuie neaparat sa se
intimple (de exemplu decesul cetateanului, atingerea unei anumite virste, inceputul si sfirsitul navigatiei, pina la
solutionarea litigiului s.a.). Aceste termene inevitabil survin, dar nu se stie cu certitudine cind anume, iata de ce sint
numite relativ determinate. In cazul cind sintem in prezenta incertitudiniica fapta stipulata va surveni or in cazul
cind este imposibil de a vorbi cu siguranta ca fapta in general se va intimpla in viitor, sintem loviti de o conditie, dar
nu termen (art.234 CC RM).
Termene nedeterminate. De obicei pentru executarea obligatiei se indica un termen anumit. Termenele
nedeterminate – sunt astfel de termene, care se contin in legislatia civila si se aplica in cazurile cind nici prin lege,
nici prin actul juridic sau contract, termenul in general nu e prevazut, sau e dependent de momentul solicitarii de
catre una din parti. Astfel daca in contractul de imprumut nu a fost stabilit nici termenul restituirii, nici termenul
preavizarii, atunci acest contract de imprumut se considera incheiat pe un termen nedeterminat (art.871 CC RM),
adica termenul restituirii poate fi dependent de momentul cererii (art.575 CC RM). Deci cind termenul executarii
obligatiilor nu e instituit prin lege, contract sau e determinat in dependenta de momentul cererii, sintem in prezenta
obligatiilor cu termen nedeterminat de executare. In unele cazuri termenul poate fi nedeterminat doar pentru
executarea unei sau citorva obligatii, dar nu a obligatiei complete. Astfel, pentru transmiterea bunului de la vinzator
la cumparator poate fi stabilit termen corespunzator, iar plata pretului de cumparare poate fi determinata de
momentul inaintarii cererii. In astfel de cazuri regula alin. 1 art.575 CC RM este aplicabila doar fata de obligatiile cu
termen nedeterminat de executare - in cazul nostru doar fata de plata pretului de cumparare.
De obligatia cu termen nedeterminat de executare trebuie sa deosebim obligatiile continuie cu termen
determinat, in cadrul caruia obligatiile se executa. La astfel de termene continuie se refera termenul stabilit la
incheierea contractului de instrainare a bunului cu conditia intretinerii pe viata (art.839 CC RM) sau a obligatiilor
relativ continuie, executarea carora nu este limitata de un careva termen (mai detaliat despre aceatsa la comentariul
art.575 CC RM). Obligatiile cu termen nedeterminat ofera creditorului dreptul de a cere executarea in orice moment.
Cu toate acestea debitorului ii este stabilit un termen de gratie, calculat din ziua inaintarii cererii de catre creditor.
Astfel termenul se considera nedeterminat daca nu se cunoaste momentul survenirii lui. Cazul cind termenul nu
este determinat trabuie deosebit de cazurile cind unul sau altul drept subiectiv este fara termen. De exemplu dreptul
subiectiv de proprietate nu este limita de careva termene. Ca regula, fara termen sint si multe dintre drepturile
personal nepatrimoniale. Daca in cazul termenului nedeterminat dreptul totusi are termen, dar nu se stie cind acesta
va surveni, la drepturile fara termen acesta in general nu curge.
Termenele de aparitie a drepturilor civile – termenele de nastere a drepturilor si obligatiilor civile.
Termenele de nastere a drepturilor civile se refera la categoria faptelor juridice de aparitie a drepturilor. Astfel
calcularea termenului de prescriptie achizitiva, in corespundere cu art. 332,333 CC RM, reprezinta temei de aparitie
a dreptului de proprietate – respectiv daca bunul este mobil sau imobil.
Termenele de realizare a drepturilor si obligatiilor civile – este perioada de timp, in cadrul careia detinatorul
dreptului subiectiv este imputernicit sa-si realizeze dreptul sau. Tot aici se refera si dreptul de a cere de la debitor
savirsirea unor actiuni concrete. Varietati ale termenului de realizare a drepturilor civile sint: a) termenul de
existenta a dreptului; b) precluziv; c) de garantie.
Termen de existenta a drepturilor civile – termenele de actiune in timp a drepturilor civile, inauntrul carora
detinatorul dreptului subiectiv are dreptul, iar uneori chiar si obligat, sa-si realizeze dreptul ce-i apartine or sa ceara
luarea unor masuri pentru realizarea dreptului sau propriu-zis de la persoana obligata. La scurgerea termenului de
existenta a dreptului civil, dreptul subiectiv al persoanei imputernicite inceteaza, iar posibilitatea realizarii lui se
pierde. Astfel dreptul de autor, dupa regula generala, actioneaza pe parcursul vietii autorului plus cincizeci de ani
dupa moartea lui (al.3 art.13 al Legii cu privire la dreptul de autor si drepturile conexe); realizarea imputernicirilor
mandatarului conform procurii nu poate depasi trei ani (art. 254 CC RM). Fiind dat faptul sint cunoscute drepturi
subiective fara termen, asupra acestora nu se rasfringe actiunea termenului de existenta a drepturilor civile: astfel
dreptul de proprietate se refera la categoria drepturilor fara termen.
Termene precluzive (punitive) – termene instituite de legislatie pentru realizarea de catre subiectul dreptului
civil a posibilitatilor oferite de dreptul subiectiv. Acestea stabilesc persoanei imputernicite un timp strict
determinatpentru realizarea drepturilor sale sub sanctiuneapierderii acestui drept. Astfel pentru acceptarea mostenirii
succesorilor se stabileste un termen de sase luni din ziua deschiderii ei (art.1517 CC RM) La expirarea acestui
termen dreptul la acceptarea mostenirii se pierde. Art.122 al Codului navigatiei maritime comerciale al RM vorbeste
despre un astfel de termen, ca termen de inconstiintare a portului despre intentia proprietarului de a ridica bunurile
scufundate – un an din ziua scufundarii. Termenele precluzive, dupa esenta sa, sunt sanctiuni pentru realizarea
necorespunzatoare sau nerealizarea dreptului – incetarea inainte de termen a dreptului subiectiv. Despre faptul ca
termenele precluzive poarta caracter sanctionatoriu ne vorbeste si norma din dreptul cambiilor. Astfel potrivit art. 19
al Legii cambiei din 23 iunie 1993 in orice cambie trataemitatorul cambiei poate stipula ca cambia trebuie inaintata
la accept cu indicarea termenului. Al.2 art.47 al Legii cambiei prevede ca in cazul neprezentarii cambiei la accept in
termenul, stabilit de emitatorul cambiei, detinatorul cambiei pierde dreptul la regres ca urmare a neacceptului, adica
a dreptului la actiune de regres a detinatorului de cambie (creditorul cambiei) va fi pierdut definitiv. In cazul de fata
scurgerea termenului precluziv pentru inaintarea cambiei spre plata are ca efect incetarea termenului la actiune in
regres.
Particularitatea termenelor punitive consta in aceea ca asupra lor nu se rasfring regulile de suspendare,
intrerupere si restabilire, cum aceasta se intimpla in cazul termenelor de prescriptie extinctiva. Potrivit art.15 al
Legii RM despre patenta de inventator din 18 mai 1995, pentru primirea patentei de inventator se depune o cerere.
La examinarea cererii Agentia de stat pentru protectia proprietatii intelectuale efectuiaza o expertiza formala si
preliminara, iar la demersul petitionarului si expertiza inventiei in esenta. Un astfel de demers se depune odata cu
cererea sau in termen de 30 luni de la data depunerii cererii. Daca demersul nu a fost depus in termen, cererea se
considera ca a fost retrasa (al.8 art.16 al Legii cu privire la patenta de inventator). Termenul indicat este
sanctionatoriu si potrivit al.1 art.21 al Legii mentionate nu poate fi restabilit.
In anumite cazuri termenele precluzive pot fi doar prelungite. Astfel la scaparea din motive intemeiate a
termenului pentru acceptarea mostenirii art. 1519 prevede prelungirea termenului pentru primirea mostenirii. Poate
fi prelungit termenul sanctionatoriu de pastrare a spatiului locativ persoanei temporar absente (art.63 Codul Locativ
RM). Termenele punitive se stabilesc de lege sau de contract, daca aceasta e prevazut de lege.
Termene de garantie. Prin termen de garantie se intelege termenul inauntrul caruia debitorul poarta raspundere
pentru calitatea bunului, iar creditorul are dreptul inauntrul acestui termen de a cere remedierea gratuita a bunului,
preschimbarea bunului, serviciul sau aplicarea altor urmari prevazute de lege sau contract. Dar dupa natura sa
termenele de garantie sint asemanatoare cu cele punitive. Termenul de garantie nu poate fi lungit, nici restabilit prin
hotarire judecatoreasca. In cazurile prevazute de lege termenele de garantie pot fi doar prelungite.
 Termenele de garantie sint prevazute pentru marfurile si bunurile vindute ( art.772, 783, 784, 804 CC RM);
pentru rezultatele lucrarilor de antrepriza (art.969) etc. Ele servesc ca garantie juridica a calitatii marfii, productiei.
Despre termenele de garantie, ca despre o masura ce asigura calitatea corespunzatoare a productiei, direct se
vorbeste in art.1 al Legii cu privire la protectia drepturilor consumatorului. Legislatia civila deosebeste termene de
garantie de exploatare a bunului, de pastrare a produselor, termene de utilizare etc. Termenele indicate se stabilesc
prin acordul partilor, de standarde. De conditiile tehnice. Prin acordul partilor pot fi instituite termene mai
indelungate decit cele stabilite de standarde sau conditiile tehnice. O varietate a termenelor de garantie sint
termenele de utilitate. Potrivit Legii RM privind protectia consumatorilor, termenele de utilitate sint stabilite pentru
produsele de uz indelungat. Termenul de utilitate – intervalul de timp in cadrul caruia producatorul marfii se obliga
sa asigure consumatorului posibilitatea utilizarii ei conform destinatiei si sa poarte raspundere pentru viciile aparute
din vina sa. Lista marfurilor fata de care producatorul este obligat sa stabileasca termene de utilitate sint instituite de
actele normative. Acestea sint marfurile care dupa scurgerea termenului stabilit pentru ele vor prezenta pericol
pentru viata, sanatatea consumatorului sau pot provoca daune patrimoniului sau mediului inconjurator. Termenul de
utilitate se rasfringe si asupra elementelor componente: detalii, agregate. Termenul de utilitate se stabileste de Legea
RM privind protectia consumatorilor documentele tehnice normative, dar poate fi declarat si de catre producator sau
discutat de parti. Inauntrul termenului de utilitate marfurile trebuie sa-si mentina calitatile precise, daca au fost
respectate conditiile de transport, manipulare, depozitare si exploatare.
Prin lege, standarde sau alte cerinte obligatorii poate fi stabilit termenul de valabilitate a produsului (art.773 CC
RM, art.1,23 al Legii RM privind protectia consumatorilor). Acest termen se deosebeste de termenul de garantie si
de utilizare. Termenul de valabilitate este intervalul de timp dupa expirarea caruia produsul devine impropriu pentru
utilizare conform destinatiei. Potrivit art.1 al Legii RM privind protectia consumatorului termenul de valabilitate
este limita de timp, in car eprodusul poate fi consumat si in care acestea trebuie sa-si mentina caracteristicile
calitative, daca au fost respectate conditiile de transport, manipularea, depozitarea, consum. Legea RM privin
protectia consumatorulu art. 9, prevede obligatoa producatorului de a stabili termenul de valabilitate pentru
produsele alimentare, medicamente, produsele chimice si altele asemanatoare lor. La expirarea termenului de
valabilitate produsul se considera impropriu pentru utilizarea lui conform destinatiei si nu poate fi supus realizarii.
Expirarea termenului de valabilitate duce la interzicerea realizarii a astfel de produse. Iata de ce acesta poate fi
considerat ca varietate a termenului sanctionatoriu si trebuie deosebit de termenul de garantie si de utilitate ( mai
detaliat despre aceasta la comentariul art. 773 CC RM).
Termenele de executare a obligatiilor. Este limita de timp in cadrul careia creditorul si debitorul trebuie sa
savirseasca actiunile ce constituie continutul drepturilor si obligatiilor acestora. Dupa natura sa juridica, termenele
de executare a obligatiilor stabilite cel mai des prin acordul partilor intervale de timp indreptate spre incetarea
obligatiilor existente. Termenele de executare a obligatiilor se determina, in primul rind, in functie de specificul
fiecarui tip de obligatii. Particularitatile contractelor de vinzare-cumparare, mandat, antrepriza, depozit etc.
Determina si perioada executarii obligatiilor. In virtutea acestui fapt, cerinta de respectare a termenelor de executare,
inaintata catre comportamentul participantilor la executarea obligatiilor, se releveaza in compartimentele codului
civil si ale altor acte normative, dedicate tipurilor concrete de obligatii (mai detaliat la com. Art.575). Pentru
executarea obligatiilor o importanta deosebita o au termenele generale si speciale de executare. In multe cazuri
executarea obligatiilor urmeaza nemijlocit dupa aparitia lor (utilizarea autobusului, troleibusului). Alte ori invers,
intre aparitia si executarea obligatiei trece un interval de timp (la comandarea produselor cu livrarea lor la
domiciliu). Executarea unui sir de obligatii necesita o perioada mai indelungata de timp. La acestea pot fi atribuite
obligatiile ce apar din contractul de antrepriza de constructie capitala sau obligatiile aparute din contractele de
deservire a populatiei de catre diferite intreprinderi de deservire sociala (spalatorii, reparatia incaltamintei, ceasurilor
s.a.). Unele contracte (in special cel de antrepriza in constructii capitale) se indica atit termenul general de executare
a obligatiei, cit6 si termenele speciale. Caracterul nedeterminat al termenului de executare este prezent in cazurile
cind termenul de executare nu este stabilit sau este dependent de momentul inaintarii cererii. Creditorul in acest caz
este in drept de a cere executarea in orice moment, iar debitorul sa execute in orice timp.
Executarea obligatiilor reciproce de catre parti trebuie sa se faca simultan, daca din lege, contract sau esenta
obligatiei nu rezulta altfel. De exemplu, la contractul de vinzare-cumparare actiunea regulii date se exteriorizeaza
prin aceea ca vinzatorul este obligat sa transmita bunul vindut, iar cumparatorul sa-l receptioneze si totodata sa
achite pretul (Art.753). Potrivit unor tipuri de obligatii, una din parti trebuie sa-si execute obligatia anterior celeilalte
parti (alin.1, Art.966 clientul trebuie sa plateasca antreprenorului remuneratia dupa primirea lucrarii, daca prin lege
sau contract nu este prevazuta plata in rate sau in alt mod).
Partea ce nu si-a indeplinit obligatiile, nu este in drept sa ceara executarea obligatiilor sale celeilalte parti,
deoarece in contractele sinalagmatice obligatiile partilor sint reciproce. Daca din lege, continutul obligatiei sau
contract nu reese altfel atunci debitorul este in drept sa execute obligatia inainte de termen. Posibilitatea executarii
obligatiei inainte de termen depinde de faptul in favoarea cui este stabilit acest termen – creditorului sau debitorului.
Daca in interesele creditorului (contract de depozit), atunci acesta este in drept sa ceara executarea inainte de termen
indeplinirea obligatiei, debitorul, insa, fara acordul creditorului nu poate efectua executarea inainte de termen,
deoarece aceasta echivaleaza cu neexecutarea obligatiei. Daca termenul este stabilit in favoarea debitorului (contract
de imprumut), atunci debitorul poate sa-si stinga datoria inainte de termen, creditorul la rindul sau poate cere
executarea obligatiei doar la scadenta.
 Termenele de aparare a drepturilor civile – intervale de timp, inauntrul carora persoanele abilitate sint in
drept sa se adresese la delicvent, in instanta de judecata sau alt organ jurisdictional cu pretentia despre apararea sau
executarea silita a dreptului incalcat sau interesului contestat. La termenele de aparare a drepturilor civile se refera
termenele de inaintare a pretentiilor si termenele de prescriptie extinctiva.
Termenele prealabile – sint termenele stabilite de normele dreptului civil, in cadrul carora persoanele abilitate,
trebuie inainte de adresarea in judecata sau altui organ jurisdictional, sa inainteze o pretentie pentru transarea
conflictului intre parti. Forma prealabila de solutionare a conflictului nu este o metoda fortata, cum aceasta apare in
cadrul formei judecatoresti. Pentru inaintarea pretentiilor se stabileste un termen, numit prealabil. In dependenta de
temeiul si categoria conflictului, durata termenului prealabil poate fi diversa, dar nu depaseste sase luni. Sint
instituite de actele normative, acordul partilor sau uzante. Termenele prealabile stabilite prin acordul partilor sau de
uzante nu poarta caracter imperativ si nu impiedica persoana abilitata sa-si realizeze nemijlocit dreptul la aparare
judiciara. Termenele prealabile, prevazute de actele normative, dupa esenta sa sunt punitive. Respectarea lor este o
conditie obligatorie pentru adresarea in judecata de drept comun sau specializata. Pericolul pierderii dreptului la
inaintarea actiunii din cauza nerespectarii formei prealabile obligatorii, in esenta face aceste termene punitive.
Aceasta contravine principiilor libertatii si disponibilitatii in realizarea drepturilor civile. Noua legislatie civila a
micsorat considerabil numarul cazurilor de utilizare a procedurii prealabile de solutionare a litigiilor si le-a pastrat in
astfel de sfere cum sint obligatiile de transport (art.1020 CC RM, art. 383 al Codului Navigatiei maritime
comerciale, art. 49 al Codului transporturilor auto, p.116 al Regulamentului transporturilor de marfuri din
09.12.1999, si alte acte normative ce reglementeaza raporturile de transport), obligatiile de antrepriza (art.959),
turism (art.1141), s.a. In cazul refuzului debitorului de a satisface pretentia, recunoasterii partiale sau neprimirii in
termenul stabilit a raspunsului la ea,persoana imputernicita este in drept de a inainta o actiune in judecata, in
termenul stabilit de legislatie, calculat din ziua primirii raspunsului sau expirarii termenului prevazut pentru raspuns.
Astfel in cazurile prevazute de lege, prezentarea pretentiilor in cadrul termenului prealabil serveste drept temei
obligatoriu pentru o ulterioara adresare in organul respectiv in scopul realizarii dreptului la executarea
silita,termenul prealabil nu este o modalitate de executare silita a obligatiilor.
Dupa efectele juridice,termenele se impart nu numai in termene de aparitie a dreptului (termene care duc la
nasterea raporturilor juridice, a unor drepturi si obligatii, de exemplu: atingerea majoratului serveste ca temei pentru
aparitia capacitatii de exercitiu depline – art.20), dar si in termeni de modificare si incetare.
Termenele de modificare a drepturilor – termenele care duc la modificarea raporturilor juridice, a anumitor
drepturi si obligatii. Astfel potrivit art. 715 de ziua semnarii actului de transmitere si bilantului de repartitie in cazul
reorganizarii persoanelor juridice (art.69-70), legea leaga trecerea drepturilor si obligatiilor, adica are loc
modificarea componentei subiective a raportului juridic.
Termenele de incetarea a drepturilor – termenele care duc la incetarea raporturilor juridice, a anumitor
drepturi si obligatii. De exemplu: la expirarea a sase luni (al.1 art.1544), sau al unui an (al.2 art.1544), creditorii isi
pierd dreptul la inaintarea pretentiilor.
Termenele se pot imparti in generale si speciale. Speciale – nu sint exceptii de la regula, ele doar concretizeaza
termenele generale. De exemplu la incheierea contractului pe un termen indelungat, partile pot prevedea termene
speciale de executare in cadrul termenului general. Astfel partile in contractul de antrepriza pot stabili un termen
general de executare, iar in caz de necesitate – termenul de inceput, termenul de executare a anumitor etape si
termenul de incheiere a lucrarilor (art.954).
Se deosebesc de asemenea termene de inceput si de sfirsit. Primele determina inceputulraportului juridic sau a
anumitei stari ( de exemplu dreptul la actiune ca stare specifica a dreptului subiectiv); celui de-a doilea – sfirsitul lor.
Se aplica si astfel de termene care marcheaza inceputul, continuitatea si sfirsitul raportului juridic ( de exemplu
termenul de valabilitate a procurii – art.254).
5. Dupa sensul al.1 art.259, toate tipurile de termene in dreptul civil, in dependenta de subiectul care le
stabileste se imparte:
a) stabilite de le sau legislative. Legile, ca izvoare a dreptului civil ocupa un loc central, principal in sistemul
actelor normative, care impreuna alcatuiesc legislatia civila. Termenele juridico-civile se determina nu numai de
legi, deoarece legislatia civila este compusa nu doar din Codul civil si a legilor adoptate in conformitate cu el, dar si
din acte subordonate legii, care reglementeaza statutul juridic al participantilor la raportul juridic de drept civil,
temeiurile si procedura realizarii dreptului de proprietate, a obligatiilor contractuale si de alt tip, alte raporturi
patrimoniale si cele legate de ele nepatrimoniale, relatiile legate de realizarea si apararea drepturilor si libertatilor
fundamentale si altor valori nemateriale. La grupa actelor normative subordonate legii se atribuie hotaririle
Parlamentului, decretele Presedintelui, ordonantele si hotaririle Guvernului, hotaririle organelor administratiei
publice locale, ordinile si instructiunile Ministerelor si Departamentelor, actele subordonate legii ale patronilor
intreprinderilor,organizatiile – ordinile, regulile, unele acte ale organizatiilor obstesti (statutele). Caracterul
subordonat al acestor acte normative nu inseamna ca ele dispun de o forta juridica mai mica decit legile. Termenele
juridico-civile, stabilite de actele subnormative poseda ca si termenele stabilite de lege o forta juridica suficienta
pentru respectivii subiecti ai raporturilor juridice civile (art.2, 192). Deosebirea consta doar in faptul ca forta juridica
a termenelor stabilite de actele subnormative nu are aceeasi generalitate si superioritate dupa cum o au cele instituite
prin lege. De exemplu sfera de aplicare a termenelor de prescriptie extinctiva, stabilite de legislatie (art. 267), au o
aplicabilitate generala fata de termenele stabilite in Regulamentul transporturilor auto de marfuri, adoptate de
Ministerul Transporturilor si Comunicatiilor la 9.12.1999. Sfera de actiune a ultimelor se rasfringe doar asupra
relatiilor de transportare a marfurilor cu transportul auto. Principalul e ca termenele stabilite de actele civle
subnormative nu pot denatura esenta si continutul termenelor stabilite de lege. De exemplu reglementarile despre
termene, care se contin in Regulamentul transporturilor auto de marfuri, nu trebuie sa denatureze esenta si continutul
termenelor stabilite in Codul transporturilor auto. Termenele juridico-civile stabilite prin lege sau act subnormativ,
poarta caracter imperativ si nu pot fi midificate prin acordul partilor sau hotarirea instantei de judecata. Respectarea
lor e obligatorie pentru cetateni, organizatii, judecata, arbitri sicelelalte organe jurisdictionale, abilitatesa solutioneze
conflicte juridice-civile.
b) termenele stabilite de judecata sau arbitri alesi – termenele judiciare mai sint numite termenele organelor
de jurisdictie. Prin hotarire judecatoreasca pot fi stabilite, de exemplu: termene de lichidare a restantierilor de catre
pirit; termene de desmintire a informatiilor ce ponegresc onoarea, demnitatea sau reputatia profesionala; eliberarea
localului; termenele pentru remedierea gratuita a deficientelor de catre antreprenor; termenul de preschimbare a
bunului necalitativ la cererea cumparatorului; suspendarea pe un anumit termen a executarii hotaririi luate de ea. In
toate hotaririle judecatoresti, care obliga pe pirit sa savirseasca anumite actiuni, se stabileste un termen, in cadrul
caruia ele trebuie efectuate. In multe cazuri chiar legislatia obliga instantele judecatoresti sa stabileasca unele
termene. Astfel art. 31 al Legii cu privire la reclama din 27 iunie 1997, prevede ca in cazul stabilirii de catre instanta
a faptului incalcarii legislatiei cu privire la reclama, delicventul este obligat sa opreasca total sau partial reclama
respectiva si in termenul stabilit de instanta sa dea o dezmintire. Alin. 7 art.38 al Legii cu privire la dreptul de autor
si drepturile conexe, prevede ca in cazul incalcarii grave unice sau incalcarii sistematice a drepturilor de autor si
drepturilor conexe de catre persoana juridica, instanta este in drept sa emita o hotarire de suspendare a acesteia pe un
termen de 30 zile.
c) termenele instituite prin acordul partilor. Termenele conventionale – stabilite prin acordul partilor si
incluse in contract, perioade de timp in cadrul carora vinzatorul, antreprenorul si altii trebuie sa transmita
cumparatorului, clientul s.a.m.d. lucrarea, marfa s.a. Termenele in contracte se stipuleaza diferit: a) fixarea unei
date; b) fixarea unei perioade de timp, adica a intervalului de timp in cadrul caruia partile trebuie sa-si realizeze
drepturile si obligatiile: decada, luna, cvartal, an, cu utilizarea unor termeni specifici – „imediat”,”in orice moment”,
„ in termen rezonabil”, „in momentul predarii”, „pina la expirarea termenului rezonavil” etc.; c) prin dispozitia
executarii conditiilor contractuale pe parti sau pe etape cu aprobarea unui plan, unde sint stipulate termene de
transmitere a fiecarei partide de marfuri. Acest plan, potrivit uzantelor comertului, se numeste de exemplu: „Planul
de expediere a marfurilor in 1 trimestru al anului 2003” (art.758). Planul dat este anexat la contract sub denumirea
de „Anexa nr.1 (sau nr.2) la contract”, cu indicarea obligatorie a datei si numarului contarctului. Plus la aceasta in
textul contractului trebuie de mentionat ca anexa nr.1 sau nr.2 este parte integranta a contractului (cu trimitere la
numarul si data incheierii contractului). Fixarea acestei clauze exclude in continuare invocarea de catre parti a lipsei
anexei. Trimiterea in anexa la numerul si data incheierii contractului exclude total posibilitatea contragentului de a
declara (chiar si in judecata) ca anexa „nu s-ai ntocmit”, iar „s-a pierdut”, „a disparut” etc. Prin acordul partilor
poate fi stabilit un grafic de predare a marfii: de decada, de diurna, de ora, s.a.m.d. In majoritatea cazurilor termenul,
stabilit prin acordul partilor, este conditia esentiala a diferitor tipuri de contract. Tranzactiile unilaterale deasemenea
contin conditii despre termene. In acest tip de tranzactii termenul se stabileste prin dispozitia persoanei care o
efectuiaza. Astfel potrivit art.1371, termenul de prezentare a lucrarilor la concursul public si anuntarea rezultatelor
acestuia se stabilesc de organizatori.
Spre deosebire de termenele instituite prin lege, termenele stipulate de parti in contract sau in tranzactie
unilaterala, pot fi modificate prin acordul partilor si pot fi stabilite termene speciale de executare.
Al.1 art.259 este o norma de imputernicire si indica cercul subiectelor (legislatorul, instanta de judecata, partile
in contract), care au dreptul de a stabili termene juridico-civile, survenirea sau expirarea carora duca la aparitia,
modificarea sau stingerea raporturilor civile. Spre deosebire de aceasta norma al.2 art.259 este o norma ce obliga si
stabileste obligatia tuturor subiectelor care aplica normele civile despre termene, independent de cine acestea sint
stabilite (legea,instanta de judecata sau parti), sa se conduca la calcularea lor de regulile stabilite de Codul civil:
regulile date sint reglementate de titlul IV „termenele”, capitolul „Calcularea termenelor”. Fiind o norma imperative,
alin2. art.259 contine prescriptia categorica: „indiferent de temeiul aparitiei, termenul se calculeaza dupa regulile
stipulate in prezentul titlu”. Regulile de calculare stabilite de Codul civil pot fi modificate de catre participantii
raporturilor civile, de asemenea de instanta de judecata, legi sau alte acte normative subordonate legilor, cu exceptia
legilor ce introduc modoficari sau completari in titlu IV al Codului civil, care reglementeaza modalitatea calcularii
termenilor.

Art.260. Modul de stabilire a termenului

Termenul se instituie prin indicarea a unei date calendaristice, a unei perioade sau prin referire la un
eveniment viitor şi sigur că se va întîmlpa.

Timpul exercită o influenţă deosebită asupra apariţiei, modificării sau încetării raporturilor civile. Apărarea
drepturilor încălcate, de asemenea, este limitată în timp. Deosebit de important este rolul termenelor ca intervale
de timp, referitor la drepturile civile, existenţa cărora este limitată în timp, de exemplu - de termenul de acţiune
a contractului, deoarece să-şi realizeze drepturile şi obligaţiile reciproce, părţile pot doar în cursul acestui
termen.
Respectarea şi aplicarea termenelor juridico-civile este în mare parte determinată de corectitudinea calculării
lor, ceea ce la rîndul său depinde de modul de determinare a termenelor. Regulile de calculare a termenelor sîn t
expuse în art.260 şi se răsfrînge asupra termenelor, stabilite de lege, contracte, sau instanţa de judecată.
După modul de marcare a termenelor, acestea se împart în termene determinate de:
a) Dată calendaristică. De exemplu, termenul de predare a mărfii conform contractului de vînzare-
cumpărare, stabilit de părţi este o dată concretă + 20 septembrie 2003. Termenele se determină printr-o dată
calendaristică în cazurile, cînd acţiunea drepturilor şi obligaţiilor este necesar de a lega de un moment concret,
de exemplu, cu o dată concretă – 5 august 2003, sau de o dată concretă a fiecărei luni, caz ce apare cel mai des
la efectuarea plăţilor periodice : comunale, de asigurare, plata procentelor conform depozitului bancar (al. 2 art.
1225). Dacă altfel nu este stabilit de contractul de depozit bancar, procentele la suma depozitului se plătesc
deponentului la cererea lui, la data scurgerii fiecărui cvartal. Prin dată calendaristică se determină nu numai un
moment concret, dar şi începutul şi sfîrşitul lui. Astfel în corespundere cu Legea RM din 22 septembrie 1995 cu
privire la mărcile comerciale şi denumirea locului de provenienţă a mărfii, pentru înregistrarea mărcii
comerciale sau denumirii locului de provenienţă a mărfii se depune o cerere în Agenţia de Stat pentru Protecţia
Proprietăţii Industriale. Potrivit al.2 art.11 al acestei legi, petiţionarul este în drept, de la data parvenirii cererii şi
pînă la data primirii unei hotărîri în baza acesteia, să concretizeze şi să corecteze documentele, fără a modifica
marca comercială sau denumirea locului de provenienţă a mărfii. Printr-o dată calendaristică se poate
determina şi încheierea unei perioade de timp, în cadrul căreia persoanele cointeresate sînt în drept să efectuieze
acţiuni juridice concludente. Astfel potrivit al.2 art.14 al Legii RM din 15 octombrie 1996 despre Protecţia
desenelor şi modelelor industriale, petiţionarul este în drept să-şi retragă cererea despre înregistrarea desenului
sau modelului industrial în orice timp, dar nu mai tîrziu de data primirii hotărîrii despre înregistrare sau refuzul
înregistrării desenului sau modelului industrial.
Termenele calculate printr-o dată calendaristică, totdeauna sînt determinate şi se referă la termenele absolut
determinate.
b) Termenele, determinate de scurgerea unei perioade. Termenul se determină printr-o perioadă de timp,
dacă este necesar să evidenţiem un interval de timp, înăuntrul căruia drepturile şi obligaţiile civile trebuie să
acţioneze ( să apară, să existe, să se modifice şi să dispară ). În aşa cazuri durata unei astfel de perioade se
calculează în ani, luni, săptămîni, zile, ore şi chiar în astfel de termen cum este momentul. Astfel obligaţia
vînzătorului de predare a mărfii se consideră executată în momentul predării acesteia cărăuşului saula oficiul
poştal pentru a fi transportat la cumpărător, dacă contractul nu prevede altfel (al.2 art. 760). Dreptul de
proprietate asupra întreprinderii ca complex patrimonial, apare din momentul predării şi este supus înregistrării
imediate (art.822). Continuitatea perioadei de timp, determinată în ore şi minute, este prevăzută, de exemplu, de
Regulamentul transporturilor auto de călători şi bagaje. Potrivit Regulamentului în cauză, pasagerul în cazul
restituirii biletului în casă, nu mai tîrziu de 2 ore înainte de plecarea autobusului, este în drept să primească
preţul integral al biletului, cu deducerea comisionului achitat pentru vînzarea preliminară, iar la restituirea
biletului mai tîrziu de termenul dat, dar nu mai tîrziu decît cu 15 cu 15 minute pînă la plecarea autobusului, să
primească costul călătoriei minus 15% şi a comisionului pentru vînzarea prealabilă. În unele cazuri, intervalul
de timp, ca termen juridico-civil, se marchează prin utilizarea diferitor noţiuni : „imediat”, „îndată” etc. Astfel
al.2 art 1137 prevede că în cazul depistării cărorva neajunsuri în timpul călătoriei, turistul are dreptul să ceară
înlăturarea lor imediată. Reclamaţiile referitor la viciile ascunse sau abaterile de la condiţiile contractului care
nu au putut fi descoperite în momentul recepţionării lucrării, urmează a fi prezentate antreprenorului imediat
după constatarea lor (art.959). Cumpărătorul este obligat să anunţe cumpărătorul despre viciile depistate de
îndată ce le-a descoperit (art.765). etc.
Des în actele normative şi cele subnormative cu caracter civil, se aplică şi o astfel de modalitate de
determinare a perioadelor de timp cum sînt „termenele rezonabile” (al.4 art.765, art.799, 984,1010). Legiuitorul
nu dezvăluie noţiunea de termen rezonabil, iar normele respective nu conţin condiţiile ce ar determina acest
termen. Aceasta se explică prin multitudinea de pricini, inclusiv şi a celor care stipulează unele categorii de
obligaţii trebuie executate în virtutea uzanţelor comerciale ( operaţiunile bancare, depozit le cerere, ş.a.).
Stabilind termenul rezonabil, părţile raportului juridic trebuie să reiasă din circumstanţele concrete ale cauzei,
caracteristice pentru tipul dat de raporturi juridice. Termenul rezonabil trebuie să fie suficient pentru efectuarea
acţiunilor juridice ( realizarea obligaţiei civile ) şi în plus nu prea îndelungate, pentru ca să nu creeze condiţii
pentru întîrzierea apariţiei, modoficării şi încetării drepturilor şi obligaţiilor civile. „Termenul rezonabil”, în
ultima instanţă, se determină de instanţă în cazul conflictului de executare tardivă a obligaţiilor.
Legiuitorul în normele de drept, părţile în contract, instanţele de judecată în hotărîrile sale, trebuie prin orice
metode să diminueze utilizarea unei astfel de modalităţi de determinare a termenelor, ca „termen rezonabil”.
Lipsa unui termen concret de executare a obligaţiilor sau utilizarea unui „termen rezonabil”, complică
raporturile contragenţilor, creeazăo stare de incertitudine în aplicarea sancţiunilor pecuniare pentru încălcarea
condiţiilor contractuale, legate, de exemplu, de stabilirea termenelor de final al vînzării bunurilor, de
verificarea calităţii bunlui, la informarea vînzătorului despre existenţa viciilor, pentru darea acordului vis-a-vis
de bunul cumpărat la probă sau la vedere, la transportarea pasagerilor etc. Existenţa în normele de drept sau în
 contracte a definiţiei de „termene rezonabile” duce la complicarea procesului de sancţionare a contragenţilor
pentru încălcarea acestor termene.
Legislaţia civilă prevede, de asemenea, cazuri cînd determinarea intervalului de timp are loc în mărimi
zecimale faţă de unităţile de măsură a timpului: jumătate de an, un an şi jumătate, jumătate de oră ş.a. Trebuie
totuţi de avut în vedere că termenele, determinate în funcţie de un interval de timp, cel mai des se calculează în
ani, luni, zile. Termenele civile se determină cu preferinţă în zile. Dacă termenul civil se stabileşte absolut
determinat (ora, ziua, data), atunci şi fapta juridico-civilă trebuie realizată în termenul în termenul strict indicat.
Cînd termenul este indicat printr-o perioadă de timp anumită ( lună, săptămînă), atunci fapta juridică trebuie
realizată în cadrul intervalului de timp, dar nu mai tîrziu de scurgerea lui.
c) Termenul poate fi determinat prin referire la un eveniment viitor şi sigur că se va produce : de
exemplu decesul persoanei, începutul şi sfîrşitul navigaţiei, începutul sezonului respectiv ( de încălzre),
atingerea unei vîrste anumite, decesul beneficiarului întreţinerii sau a dobînditorului în contractul de înstrăinare
a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, etc. Termenele-evenimente survin inevitabil, dar nu se ştie cînd
concret. Trebuie de avut în vedere că în cazurile,cînd termenele civile se determină prin indicarea unei
împrejurări, care trebuie să survină, atunci raporturile civile, potrivit legislaţiei civile în vigoare, pot să apară, să
existe, să se modifice şi înceteze, pînă la şi după survenirea evenimentului stipulat, sau în timpul acestuia. De
exemplu, succesiunea se deschide numai după moartea cetăţeanului (art.1440); capacitatea deplină de exerciţiu
apare la 18 ani (art.20); tutela îşi păstrează acţiunea pe tot termenul tulburării psihice a persoanei fizice (bolii
psihice sau debilităţii mintale) şi pînă în momentul, în care temeiurile, în virtutea cărora persoana a fost
declarată incapabilă, vor decădea (art.24).
În cazul incertitudinii că evenimentul în general se va întîmpla, sîntem în prezenţa condiţiei, dar nu a
termenului (art,234). Astfel dacă apariţia sau modificarea drepturilor şi a obligaţiilor într-un contract se pune în
dependenţă de evenimentul incert, atunci astfel de eveniment nu determină un termen, dar o condiţie.

Art.261. Începutul curgerii termenului

1) Dacă începutul curgerii termenul este determinat de un eveniment sau moment în timp care va
surveni pe parcursul zilei, atunci ziua survenirii evenimentului sau momentul nu se ia în consideraţie
la calcularea termenului.
2) Dacă începutul curgerii termenului se determină prin începutul unei zile, această zi se include în
termen. Regula se extinde asupra zilei de naştere la calcularea vîrstei.

Pentru calcularea corectă a termenelor este nvoie de stabilit momentele sale de început şi de sfîrşit.
Termenele, determinate prin perioade de timp (ani, luni sau zile), se calculează după regulile stabilite de lege.
Începutul termenului se stabileşte după regula indicată în al.1 art.261, potrivit căruia, termenele în dreptul civil
încep a curge din ziua următoare după data calendaristică sau survenirea evenimantului, care determină
începutul acestora. Această regulă se referă şi la calcularea termenelor în ore şi minute – termenul începe a
curge de la unitatea următoare.Ziua care marchează începutul calculării termenului nu se ia în considerare la
calculare. Astfel termenul de 6 luni pentru acceptarea moştenirii, începe a curge din ziua următoare a zilei
decesului defunctului, spre exemplu dacă defunctul a murit la 1 martie 2003, termenul pentru acceptarea
moştenirii sau refuzul de la moştenire începe a curge la 2 martie 2003. Dacă evenimentul, dela care se
calculează termenul a avut loc la 23 noiembrie, prima zi de curgere a termenului va fi 24 noiembrie. Sau: dacă
transmiterea bunurilor conform contractului de vînzare-cumpărare (art.757), încheiat la 15 septembrie 2003,
trebuie să fie efectruată în termen de 10 zile din momentul încheierii, atunci aceasta va însemna că termenul de
predare a bunului va fi 25 septembrie 2003 (al.1 art.757). Astfel, independent de faptul cum se determină
termenul civil – în ani, luni, zile, - curgerea lui, după regula generală începe din ziua următoare după data
calendaristică sau evenimentul, care marchează începutul termenului. Această regulă foarte importantă, care
decurge din conţinutul art.261, are o însemnătate practică pentru acele relaţii juridice, termenele de apariţie,
modificare, existenţă sau încetare a cărora se calculează în zile.
2. Regula comentată este şi mai mult concretizată în al.1 art. 261: dacă începutul curgerii termenului este
legat de un eveniment anumit sau moment în timp, atunci ziua survenirii evenimentului sau momentului ne se ia
în considerare la calcularea termenului. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că data calendaristică sau ziua
survenirii evenimentului în calcul nu se iau şi termenul, determinat de perioada de timp, începe a curge din ziua
următoare după data calendaristică sau producerii evenimentului, care marchează începutul. Regula a fost
introdusă pentru a simplifica calcularea curgerii termenului. În afară de aceasta, spre deosebire de luna
calendaristică, care întotdeauna începe cu data de „1”, curgerea lunii juridice poate să înceapă şi respectiv să se
termine nu numai cu data de ”1”, dar şi cu orice altă dată.
Regula generală potrivit căreia calcularea termenelor în ani, luni, zile, începe cu următoarea zi după data
calendaristică sau producerii evenimentului, care marchează începutul lor, poate avea şi excepţii. Actele
normative speciale pot stabili alte reguli de stabilire a momentului de început a termenului. Astfel potrivit art.
49 începutul calculării termenului de 1 an pentru recunoaşterea persoanei fizice absente fără veste, este ziua
parvenirii ultimelor ştiri despre cel dispărut. Dacă această zi nu poate fi stabilită, atunci începutul calculării
 termenului de 1 an, se consideră data de unu a lunii ce urmează după luna în care au fost primite ultimele ştiri
despre dispărut, iar dacă nu se poate stabili şi luna - de la 1 ianuarie a anului următor. Al.1 art 272 stabileşte
regula generală, care determină momentul de început al calculării prescripţiei extinctive. Această regulă se
conţine atît în CC RM (al.2 art. 233, art.2, 3, 5, 6 ş.a. art. 272, al.2 art.1021, ş.a.), cît şi în alte legi. Astfel o
modalitate deosebită de calculare a termenului de prescripţie se conţine în Codul navigaţiei maritime
comerciale, art.388; art.60 al Legii cambiei; art.13 al Legii cu privire la protecţia dreăturilor consumatorului,
etc. Separat este stabilit modul de calculare a termenului de transportare a încărcăturilor prin intermediul căii
ferate – de la ora 24 a zilei primirii încărcăturii.
Excepţii de la regula generală că termenele, determinate prin intervale de timp, încep a curge din ziua
următoare după data calendaristică a evenimentului, care marchează survenirea lor, este regula al.2 art.
comentat: dacă începutul curgerii termenului se determină prin începutul unei zile, această zi se include în
termen. Regula se extinde şi asupra zilei de naştere la calcularea vîrstei. Momentul de debut de la care trebuie
calculat timpul (2ani), necesar pentru declararea morţii militarului sau altei persoane, care a dispărut fără veste
în legătură cu operaţiunile militare, nu este ziua următoare după terminarea operaţiunilor militare, ci ziua
încheierii acestor operaţiuni. Începutul curgerii termenului, prevăzut la al.2 art. 52, este legat de începutul zilei
de încheiere a operaţiunilor militare şi anume această zi se ia în considerare la calcularea termenului dat.
Vîrsta matrimonială pentru bărbaţi este 18 ani, iar pentru femei este 16 ani (art.12 Codul Familiei RM).
Înregistrarea de stat a încheierii căsătoriei poate avea loc şi în ziua atingerii vîrstei matrimoniale, deoarece
persoana, care doreşte să înregistreze căsătoria, trebuie să atingă vîrsta stabilită de lege, la momentul
înregistrării căsătoriei, şi nu la ziua depunerii declaraţiei de căsătorie în organele stării civile. Ziua de naştere se
calculează pentru calcularea vîrstei matrimoniale.
Existenţa criteriilor alternative, care nu corespund cu regula generală de determinare a debutului curgerii
termenului (termenele încep a curge nu din ziua următoare după survenirea datei calendaristice sau
evenimentului; ziua cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său), necesită din partea
persoanelor cointeresate şi organelor jurisdicţionale în fiecare caz aparte cunoaşterea şi analiza circumstanţelor
concrete, prevăzute de normele juridice.
Regula art. 261 despre determinarea începutului curgerii termenului se extinde numai la termenele,
determinate prin perioade de timp, începutul cărora este marcată de o dată calendaristică sau eveniment.
Anumite termene determinate prin perioade de timp – curg. Regula articolului comentat nu se extinde şi asupra
termenelor, care se scurg de la o dată anumită sau eveniment anumit ( de exemplu termenul de plată a datoriei
sau alt termen de executare a obligaţiilor), deoarece aceste termene nu curg, dar survin, şi nu este nevoie de
calcularea şi determinarea momentului de început la calcularea lor.

Art.262. Diferitele modalităţi ale termenului

1) Prin jumătate de an ori semestru se înţeleg 6 lunim prin semestru – 3 luni, prin jumătate de lună – 15
zile, prin decadă – 10 zile.
2) Dacă termenul este stipulat printr-o perioadă şi o fracţiune din această perioadă, fracţiunea se
calculează la urmă.
3) În cazul în care este indicat începutul, mijlocul sau sfîrşitul lunii, se are în vedere data de întîi, de
cincisprezece sau respectiv ultima zi a lunii.

Unităţile de măsură general recunoscute a termenelor sînt anul, luna, săptămîna, ziua, ora, minutul. Actele
juridice civile prevăd determinarea intervalului de timp în perioade şi fracţiuni din aceste perioade, faţă de unităţile
de măsură a timpului, de exemplu faţă de lună. Aceasta poate fi un trimestru, jumătate de an, decadă, diurnă etc.
Trimestru este echivalent cu trei luni, iar calculare lui se face de la începutul anului, adică începutul primului
trimestru este 1 ianuarie a anului respectiv, al doilea trimestru - de la 1 aprilie, al treilea – de la 1 iunie, al patrulea –
de la1 octombrie. La termenul stabilit prin jumătate de an, se aplică regulile pentru termenele, calculate în luni şi
jumătatea de an echivalează cu 6 luni.
Termenul stabilit de jumătate de lună, se priveşte ca termen calculat în zile şi echivalează cu 15 zile, indiferent
de numărul zilelor în luna respectivă, adică termenul se scurge la a 15 zi din ziua de debut. Respectiv şi termenul de
o decadă este privitca termen calculat în zile şi este echivalent cu 10 zile. Regula art. 262 poate fi reprodusă sau
concretizată de norme juridice separate de fiecare dată în dependenţă de specificul raporturilor juridice. Astfel
al3,5,6,7 art.22 al Legii cambiei, în context cu art. 262, prevăd următoarele: dacă cambia trată este eliberată pe un
termen de o lună şi jumătate sau pe cîteva luni şi jumătate de la întocmire sau prezentare, atunci trebuie calculate
mai întîi lunile pline. Dacă termenul plăţii este stabilit pentru începutul, mijlocul sau sfîrşitul lunii, atunci
semnificaţia acestor noţiuni este data de 1, 15 sau ultima zi a lunii. Îmbinarea „opt zile” sau „cincisprezece zile”
înseamnă nu una sau două săptămîni, dar termenele de opt sau cincisprezece zile pline. Îmbinarea „jumătate de
lună” echivalează cu 15 zile.

Art. 263. Calcularea termenului de un an şi de o lună

Dacă termenele de un an şi de o lună se calculează fără a se ţine cont de curgerea lui neîntreruptă, se
consideră că luna are 30 zile şi anul – 365 zile.

1. Timpul se scurge într-un singur sens – înainte. Nu poate fi oprit în loc sau întors, ci îşi continuă curgerea. Tot
ce putem e să-l măsurăm în minute, ore, zile, luni, ani etc. Pe lîngă zi, următoarea măsură de timp folosită de oameni
a fost luna sinodică. Luna ia aceleşi forme la intervale de timp regulate, între o fază de lună nouă şi următoarea
scurgîndu-se 28 zile. În realitate, intervalul este de aproximativ 29,5 zile. Aceasta este luna sinodică. Intervalele
între fazele lunii nu se cuprind exact în cele 365 sau 366 zile ale unui an, deci, de-a lungul istoriei, luna pe care o
folosim astăzi ca măsură de timp, numită „lună calendaristică”, a suferit mici modificări, devenind mai lungă şi mai
scurtă. Aprilie, iunie, septembrie şi noiembrie, au fiecare cîte 30 zile. Toate celelalteluni au cîte 31 zile, cu excepţia
lui februarie care are 28 de zile, sau 29 în anii bisecţi. Anul nu cuprinde un număr întreg de zile şi aproximativ 365
şi un sfert. Adăugînd în calendar o zi suplimentară, o data la patru ani, evităm apariţia treptată a unui decalaj între
anotimpuri şi datele calendaristice specifice lor. De atîta există ani bisecţi. Pe 4 octombrie 1582 Papa Grigore al
XIII-lea a introdus calendarul gregorian, care este cel mai precis de pînă atunci şi care îl folosim şi astăzi. Dar mai
există şi alte calendare, religioase şi tradiţionale, utilizate încă în anumite regiuni ale globului. În calendarul evreiesc
durata anului variază între 353 şi 385 zile. Calendarul musulman are 354 sau 355 zile. În comunicaţiile
internaţionale (inclusiv relaţiile juridice civile internaţionale ), întreaga lume foloseşte calendarul gregorian,
conform căruia anul are 365 sau 366 zile.
2. Raportul juridic civil există în timp, care curge neîntrerupt. Totodată, importanţă juridică îl are nu propriu-zis
procesul de curgere a timpului, dar etapele, intervalele lui, numite în drept termene. Exactitatea determinării
termenului (începutul, continuitatea şi sfîrşitul) duce la consecinţe juridice, în forma apariţiei, modificării sau
încetării raportului juridic. În virtutea acestui fapt, legiuitorul încearcă să determine exact durata termenului juridic,
care nu totdeauna coincide cu curgerea obiectivă a termenului calendaristic. Astfel dacă termenele de un an sau o
lună se calculează fără a se ţine cont de curgerea lui neîntreruptă, se consideră că luna are 30 zile şi anul – 365. Dacă
termenele de un an sau o lună se calculează ţinîndu-se cont de curgerea lui neîntreruptă, se consideră că luna are
respectiv 28, 29, 30, 31 zile, iar anul 365 sau 366 zile.

Art.264. Expirarea termenului

1) Termenul stabilit în ani expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului an al termenului.

2) Termenul stabilit în luniexpiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului. Dacă ultima luna nu are
data respectivă, termenul expiră în ultima zi a lunii.
3) Termenul stabilit în săptămîni expiră în ziua respectivă a ultimei săptămîni.
4) Termenul expiră la ora 24 a ultimei zile a termenului. Dacă acţiunea trebuie săvîrşită la o organizaţie,
termenul expiră la ora cînd acestă organizaţie, în conformitate cu normele stabilite, încheie programul de
lucru.
5) În cazul în care este mai scurt de o zi, termenul expiră la expirarea unităţii de timp respective. Dispoziţia a
doua din alin.4 se aplică în modul corespunzător.
6) Documentele depuse la oficiile poştale sau telegrafice pînă la ora 24 a ultimei zile a termenului se consideră
depuse în termen. Echivalează cu depunerea la poştă transmiterea textului documentului prin teletip, fax şi
prin alte mijloace de comunicaţie.

Sfîrşitul termenelor este legat, de regulă, de expirarea lor. Sfîrşitul curgerii termenului civil este determinat de
regulile art. 264, 265. Regulile despre expirarea termenelor sînt diverse pentru diferite categorii de termene şi
expirarea termenului depinde de unitatea de măsură, prevăzută în caz concret.
Sfîrşitul perioadei calculate, calculate în ani, are loc pe data respectivă, care a marcat începutul ei. Aceasta
înseamnă că, termenul, calculat în ani expiră în ultimul an al termenului, în aceeaşi lună după denumire, şi la aceeaşi
dată care a marcat începutul lui. Astfel dacă evenimentul sau acţiunea de la care se calculează termenul de trei ani al
prescripţiei extinctive (art. 267) sau termenul de declarare a morţii (art.52), a avut loc la 15 iulie 2003, termenul
respectiv va expira la 15 iulie 2006 şi nici o zi mai devreme. Aceasta este posibil, deoarece momentul de început al
curgerii termenului, determinat printr-o perioadă de timp, este stabilit de art. 261, astfel încît expirarea termenului,
calculat în ani, va reveni la aceeaşi dată, deoarece ziua, care marchează începutul termenului, nu se ia în considerare
la calculare, iată de ce zilele de început şi de sfîrşit coincid. Aceasta permite în cazul termenului calculat în ani, să
referim expirarea lui la luna respectivă şi la data ultimului an al termenului.
Modul de determinare a începutului termenului, instituit de art. 261, face posibil expirarea termenului, calculat în
luni, să coincidă cu aceeaşi dată a ultimei luni a termenului, care a pus începutul acestuia. Astfel termenul de 6 luni
al prescripţiei extinctive de încasare a penalităţilor art.268, calculat de la tada încălcării comise pe 18 martie 2003,
va expira la 18 septembrie2003. Aceasta ne demonstreză că termenul stabilit în luni expiră pe data respectivă a
ultimei luni a termenului. Tot acest exemplu mărturiseşte despre aceea că la calculareatermenului în luni se va
schimba luna ( în cazul nostru a fost martie şi a devenit septembrie), iar în unele cazuri posibil şi anul. Astfel
termenul de 6 luni, început la 30 decembrie 2003, va expira la 30 iunie 2004. Termenele calculate în jumătăţi de an
sau în trimestre, se calculează în aceeaşi ordine, ca şi termenele, calculate în luni. Termenul stabilit în jumătate de
lună, este privit ca termen ce este calculat în zile şi echivalează cu 15 zile, indiferent de numărul zilelor ce-l are luna
respectivă, adică termenul expiră în a 15 zi de la momentul începutului. Termenul de o lună şi jumătate sau două
luni şi jumătate, va fi echivalent cu o lună, respectiv două luni şi cincisprezace zile.
Data respectivă în ultima lună a termenului poate şi să nu fie. De exemplu termenul începe la 31, iar în ultima lună
a termenului sînt doar 30 zile. În acest caz termenul expiră în ultima zi a lunii. Astfel termenul de 6 luni,calculat de
la 30 august, expiră la 28 februarie, iar în anul bisect la 29 februarie. Situaţia analogică poate apărea şi la calcularea
termenului în ani, dacă curgerea lui a început în ultima zi a lui februarie, în an bisect.
Termenul stabilit în săptămîni expiră în ziua respectivă a ultimei săptămîni. Aici ca ţi în cazul calculării
termenului în ani şi luni, sub această zi se înţelege ziua care corespunde datei calendaristice sau producerii
evenimentului, care determină începutul curgerii termenului. De exemplu termenul de o săptămînă (două sau trei
săptămîni), calculat de la un eveniment sau acţiune, care a avut loc miercuri, va expira tot miercuri în ultima
săptămînă a termenului.
Cînd termenul este stabilit pentru a efectua careva acţiuni juridico-civile, aceasta va putea fi efectuată pînă la orele
24 a ultimei zile a termenului. Aceasta se referă la persoanele fizice şi juridice cu orar nelimitat de lucru. Dacă
acţiunea trebuie efectuată într-o organizaţie cu orar limitat de lucru, atunci termenul se consideră expirat la ora, cînd
organizaţia dată, după regulile stabilite, î-şi încheie ziua de lucru sau operaţiile respective (chiar dacă organizaţia
continuă să lucreze). De exemplu unele operaţiuni bancare se petrec de bancă numai pănă la orele 14, deşi banca
lucrează pînă la 18. În acest caz executarea privind aceste operaţiuni poate fi realizată doar pînă la orele 14, iar altele
– pînă la 18. Dacă în organizaţie nu sunt stabilite reguli privind efectuarea respectivelor acţiuni, ele trebuie efectuate
pînă la încheierea zilei de muncă: astfel dacă regimul interior de muncă este de la ora 8-18, pînă la 18.
Obligaţiile trebuie executate în mod corespunzător, cu bună-credinţă, în locul şi în termenul stabilit. Iată de ce,
cînd acţiunea trebuie efectuată doar într-o organizaţie anumită şi ca urmare a încălcării regimului ei de lucru (în
ultima zi a termenului în organizaţie, prin încălcarea regimului de lucri, munca s-a terminat înainte de program sau
nu s-a efectuat) obligaţia nu a putu fi executată, atunci se consideră că termenul nu a expirat şi că executorul nu este
în întîrziere. Astfel dacă marfa trebuie livrată la depozit, atunci această operaţiune urmează a fi efectuată pînă la
închiderea depozitului. Este vorba de orele de lucru a depozitului, stabilit prin reguli anumite. Dacă depozitul s-a
închis mai devreme în această zi, iar marfa nu a fost livrată pînă la ora normală de închidere a depozitului, debitorul
nu va fi considerat în întîrziere. Cele spuse mai sus pot fi formulate într-o regulă: dacă în ultima zi a termenului,
lucrul în organizaţie, cu încălcarea regimului interior de muncă, s-a sfîrşit mai înainte sau în general nu s-a efectuat,
ceea ce a împiedicat efectuarea acţiunilor respective, atunci termenul nu poate fi considerat scăpat.
La comentariul al.4, art. 264, vorba este despre fapte, cum ar fi intrarea în posesia bunurilor succesorale,
transmiterea de fapt a banilor sau bunurilor, primirea bunului dat spre păstrare, etc. De asemenea este vorba şi
despre acţiuni legate de înaintarea diferitor cereri sau reclamaţii (acţiunii civile, a reclamaţiei, înştiinţarea îndreptată
de antreprenor clientului despre terminarea lucrării şi predare).
Timpul de scurgere a termenului în articolul comentat se determină după locul efectuării acţiunilor respective,
adică se ia în considerare aşa numita vreme locală, ceea ce trebuie să se ia în seamă în cazurile în care părţile
raportului juridic litigios locuiesc în zone cu diferite fuse orare. În cazurile prevăzute de lege, termenul îndreptării a
unor asemenea cereri şi înştiinţări are importanţă juridică. Iată de ce la înaintarea diferitor cereri ( a acţiunii civile, a
cererii de apel, de recurs) şi altor documente scrise, care pot fi predate la poştă sau la telegraf, se aplică regula
generală de expirare a termenului la orele 24 a ultimei zile. Aşadar, nu va fi scăpat termenul de achitare a plăţii
pentru apartament sau plata oricărei alte datorii dacă transferul s-a efectuat la poştă pînă la orele 24 a ultimei zile a
termenului. Toate documentele scrise, predate la poştă sau telegraf, pe teletip, fax, prin alte mijloace de comunicare
pînă la orele 24 a ultimei zile a termenului, se consideră transmise în termenul stabilit, chiar dacă au fost adresate
organizaţiei cu regim limitat de muncă. Cu toate acestea trebuie de avut în vedere că potrivit Art. 23 al Legii cu
privire la poştă din 15 mai 1996, „ Poşta Moldovei” organizează şi asigură prestarea serviciilor poştale principale pe
tot teritoriul republicii, în toate zilele de lucru. În oraşe şi oraşe-reşedinţe, oficiile poştale lucrează sîmbăta pînă la
orele 16, iar duminica lucrează cel puţin un oficiu poştal de serviciu. Duminica se asigură transmiterea textelor prin
telegrame urgente.

Art. 265 Expirarea termenului într-o zi de odihnă

Dacă ultima zi a termenului este o zi de duminică, de sîmbătă sau o zi care, în conformitate cu legea în
vigoare, la locul executării obligaţiei este zi de odihnă, termenul expiră în următoarea zi lucrătoare.

Nelucrătoare se consideră zilele de odhină generale şi zilele de sărbătoare. Zi de odihnă generală este
duminica. În săptămîna de lucru de 5 zile, se stabilesc 2 zile de odihnă, iar în săptămîna de lucru cu 6 zile lucrătoare
– o zi de odihnă. A doua zi nelucrătoare, în cadrul săptămînii de 5 zile lucrătoare, se stabileşete de legislaţie, iar dacă
nu se stabileşte de legislaţie, se reglementează de regulamentul de ordine interioară a muncii. După regula generală,
zile nelucrătoare sunt zilele de sîmbătă şi duminică – în săptămîna de lucru de 5 zile şi duminica – în săptămîna de
lucru de 6 zile. Zile de sărbătoare sunt zile nelucrătoare. La ele, potrivit Codului muncii se atribuie: 1 ianuarie –
Anul Nou; 7,8 ianuarie – Crăciunul; 8 martie – Ziua internaţională a femeilor; prima şi a doua zi de Paşte după
calendarul religios; a doua lune după Paşte – Paştele Blajinilor; 1 mai – Ziua internaţională a solidarităţii oamenilor
muncii; 9 mai – Ziua vicoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru independenţa Patriei; 27 august – Ziua
Independenţei; 31 august – sărbătoarea „ Limba Noastră”; Ziua Sfîntului în al cărui nume este sfinţită biserica din
localitatea respectivă (Hramul bsericii).
Nelucrătoare sunt şi zilele de odihnă şi de sărbătoare transferate de Guvernul RM.
Ziua nelucrătoare influenţează asupra calculării termenului doar atunci, cînd asupra ei cade ultima zi a efectuării
acţiunii juridico-civile respective. Ziua nelucrătoare nu se ia în calcul, doar dacă ea este ultima zi a termenului. În
acest caz este indiferent dacă termenul expiră într-o zi de odihnă generală, într-o zi de sărbătoare sau într-o zi de
odihnă transferată de Guvernul RM. În aceste cazuri termenul civil, se prelungeşte pînă la următoarea zi lucrătoare.
Astfel dacă expirarea termenului, stabilit pentru realizarea unor sau altor acţiuni îndreptate la realizarea sau
dobîndirea drepturilor şi obligaţiilor civile, survine într-o zi nelucrătoare, ziua expirării termenului se va considera
următoarea zi lucrătoare. De exemplu, în cazul expirării termenului stabilit de lege, contract sau hotărîre
judecatorească are loc la 1 ianuarie, expirarea lui se va transfera la 2 ianuarie, iar dacă 2 ianuarie este zi de odhnă –
atunci se va transfera în următoarea zi lucrătoare.
Regula articolului comentat se extinde şi asupra zilelor de odihnă ( care nu coincid cu cele generale) determinate
prin graficul de lucru al unor sau altor organizaţii, unde trebuie săvîrşite anumite acţiuni, dacă ele nu pot fi realizate
nu în timpul de lucru al acestor organizaţii. De exemplu obligaţia poate fi executată prin întroducerea banilor la
depozit (art.645 ). Dacă debitorul este obligat să introducă bani, hîrtii de valoare sau alte documente sau obiecte de
giuvaierie în depozitul băncii sau a notarului, instanţei de judecată luni, dar în legătură cu orarul acestora (a băncii, a
notarului, a instanţei de judecată) ei nu lucrează, atunci ziua expirării termenului executării obligaţiei va fi marţi –
următoarea zi lucrătoare.
Regulile prevăzute de articolul respectiv, se extind asupra expirării termenului şi nici într-un caz această regulă nu
se răsfrînge asupra începutului curgerii termenului, şi zilele de odihnă şi cele de sărbătoare nu se exclud la
calcularea duratei acestuia.

Art. 266. Prelungirea termenului

În cazul prelungirii termenului, termenul nou se calculează din momentul expirării termenului precedent.

1. Prelungirea termenului presupunemărirea duratei termenului stabilit de cineva anterior şi este determinată de
oferirea posibilităţii ca participanţii raporturilor civile să-şi poată îndeplini acţiunile juridico-civile, să-şi realizeze
dreptul lor subiectiv, etc. Prin prelungire se stabileşte un nou termen, egal după durata sa cu cel anterior pentru
executarea căreiva acţiuni juridice sau realizarea dreptului în termen. Necesitatea prelungirii termenului poate apărea
în legătură cu imposibilitatea efectuării unei acţiuni juridico-civile în termenul stabilit, din motive întemeiate.
2. După sensul articolului comentat, termenul poate fi prelungit cît pînă la expirarea lui, cît şi după aceasta. Însă,
în toate cazurile calcularea termenului nou va avea loc de la momentul expirării termenului anterior (vezi
comentariul art. 264). Reeşind din conţinutul al.1 art.259, termenele se stabilesc prin lege, hotărîre judecătorească
sau acordul părţilor.
Articolul comentat nu indică care termene – stabilite prin lege, de hotărîre judecătorească sau acordul părţilor –
pot fi prelungite. În legislaţia procesuală civilă, referotior la termenele stabilite de instanţade judecată se utilizează
noţiunea de prelungire, iar faţă de termenele stabilite de lege noţiunea de restabilirea în termen. Diferenţa se
explică prin aceea că instanţa nu este în drept să mărească durata termenului stabilit de lege, dar poate doar restabili
curgerea lui.
Termenele civile sînt foarte variate şi printre ele se evidenţiază în special termenele imperative şi dispozitive.
Termenele imperative nu pot fi modificate şi prelungite prin acordul participanţilor la raporturile civile. Imperative
sînt majoritatea termenelor civile, stabilite de normele corporative şi succesorale. Spre deosebire de ele, normele
dispozitive pot fi modificate prin acordul părţilor.După demersul persoanei interesate, instanţa de judecată
prelungeşte termenul stabilit tot de ea, prin istituirea unui nou termen. Aceasta este inadmisibil faţă de termenele
stabilite prin dispoziţia legii.
Participanţii la raporturile juridice civile nu sînt în drept nici să excludă acţiunea normelor imperative, nici să le
prelungească sau scurteze aceste termene, instituite prin lege, nici să determine o altă modalitate de calculare a
acestora, decît cea preavăzută de lege. În toate cazurile instanţele de judecată, alte organe jurisdicţionale, aplică
termenele imperative şi dispoziţiile cu privire la ele, prevăzute de lege. În cazuri excepţionale legea admite
prelungirea termenelor civile, instituite prin lege. Astfel termenul de acceptare a succesiunii, stipulat în art. 1517,
poate fi prelungit de instanţa de judecată (art.1519). Unele termene civile se prelungesc propriu-zis de lege. În
virtutea avestui fapt, ele reprezintă o categorie aparte a termenelor, care nu pot fi prelungite nici de participanţii la
raporturile juridice, nic de instanţa de judecată. Cele menţionate se referă la termenele art. 915 al.2; 977; 1176;
1208, s.a. Un astfel de caz este cel prevăzut în art.971, ce reglementează problema termenului de răscumpărare: un
astfel de termen nu poate fi prelungit. După regula generală, nu se supun prelungirii termenele de garanţie,
termenele de valabilitate, termenele de utilitate. Indiferent de motivele omiterii, nu se prelungesc majoritatea
termenelor punitive ( cu excepţia celui de acceptare a moştenirii).
 Instituirea prin lege, acte subnormative, acordul părţilor sau hotărîrea instanţei de judecată, a termenelor civile,
reprezintă o garanţie de asigurare a dobîndirii, realizăriii şi apărării drepturilor subiective şi un instrument juridic de
influenţare a comportamentului participanţilor la raporturile juridice civile. Termenele disciplinează circuitul
comercial, contribuie la executarea contractelor. În cumul cu alte instrumente juridice civile, ele asigură cert şi la
timp apariţia, modificarea sau încetarea raporturilor juridice. Menirea termenelor – să asigure posibilitatea
satisfacerii anumitor cerinţe ale persoanei împuternicite la timp. În virtutea acestui fapt, termenele trebuie respectate
de toţi participanţii la raporturile juridice, şi prelungirea lor trebuie să se bazeze pe motive întemeiate.

Capitolul II
PRESCRIPTIA EXTINCTIVA

Articolul 267. Termenul general de prescripţie

(1) Termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe calea intentării unei acţiuni în
instanţă de judecată dreptul încălcat este de 3 ani.
(2) Acţiunile privind apăarea drepturilor personale nepatrimoniale se prescriu numai în cazurile expres
prevăzute de lege.

1. Prescripţia extinctivă – instituţie a dreptului civil. După natura sa juridică prescripţia extinctivă este termen
juridico-civil, adicăo perioadă determinată de timp. Articolul comentat nu dă o definiţie legală a prescripţiei
extinctive. Stabilirea esenţei termenului de prescripţie extinctivă se poate realiza pe calea răspunsului la următoarele
întrebări : Prescripţia extinctivă – pentru ce e acest termen? Asupra cui se răsfrînge? Timpul existenţei cărui fapt
juridic termenul de prescripţie extinctivă sabileşte? Dacă prescripţia extinctivă este o perioadă de timp (interval de
timp), atunci care obiect este marcat de întinderea termenului de prescripţie? Analiza articolelor capitolului II
„Prescripţia extinctivă” a Titlului IV CC RM (cartea I) ne permite să determinăm obiectul prescripţiei extinctive şi
astfel să răspundem la la întrebarea : asupra ce totuşi se răsfrînge prescripţia extinctivă? Prescripţia extinctivă ca
termen juridico-civil se răsfrînge asupra posibilităţii apărute la persoană (fizică sau juridică) de a-şi apăra dreptul
încălcat pe calea acţiunii civile. Posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a primi apărarea pe calea acţunii civile
reprezintă dreptul subiectiv la apărare pe calea acţunii civile, denumit dreptul la acţiune. Apărut din cadrul
raportului juridic civil, dreptul la acţiune reprezintă dreptul de a cere de la instanţa de judecată emiterea hotărîrii,
care ar admite acţiunea, sau dreptul la admiterea acţiunii. Aşadar, prescripţia extinctivă este termenul, la expirarea
căruia în cazul în care acţiunea n-a fost înaintată, se stinge dreptul civil, apărut în urma delictului civil, la
admiterea acţiunii- dreptul la apărare pe calea acţiunii civile – dreptul la acţiune. Expirarea prescripţiei
extinctive nu duce la încetarea a dreptului subiectiv civil încălcat, ci stinge dreptul subiectiv civil la apărare pe calea
acţiunii civile. Dreptul subiectiv încălcat poate fi benevol executat de către persoana obligată şi după expirarea
prescripţiei extinctive. Prescripţia extinctivă nu afectează dreptul subiectiv încălcat, prescripţia se răsfrînge asupra
posiblităţii exercitării forţate a dreptului la admiterea acţiunii, adică a dreptului la acţiune. De aici rezultă că
prescripţia extinctivă este determinată ca teremenul pentru apărarea dreptului pe calea acţiunii ăn justiţie
(dreptul la admiterea acţiunii) a persoanei, dreptul căreia a fost încălcat.
Acţiunea prescripţiei extinctive ar trebui să fie legată cu dreptul la acţiune, care are posibilitatea de a fi
exercitat în mod forţat de către organul jurisdicţional (instanţa de judecată, judecata arbitrală, etc.). Aşa de exemplu,
în cazul încălcării dreptului de proprietate prin lipsirea dreptultui la posesie, prescripţiri extinctive i se supune nu
propriu-zis dreptul de proprietate încălcat, ci astfel apărută prin încălcare cerinţa de revendicare (p.1. art. 374 CC
RM). De aceea prescripţia extinctivă trebuie înţeleasă ca termen care determină graniţele de timp ale cerinţelor
respective, dispunînd de posibilitatea de exercitare forţată în ordine jdecătorească.
Prescripţia extinctivă nu poate fi determinată ca termen pentru înaintarea acţiunii. Prescripţia extinctivă -
termen stabilit de către lege în scopul exercitării forţate a cerinţelor reclamantului. Prescripţia extinctivă nu se aplică
la acţiuni. Înaintarea fcţiunii este posibilă şi după expirarea termenului de prescripţie (p.1. art. 270 CC RM), aceasta
deoarece expirarea prescripţiei nu duce la stingerea dreptului subiectiv. Art. 270 CC RM stabileşte regula generală :
cererea de apărare a dreptului încălcat este primită spre examinare de către instanţă indiferent de scurgerea
teremenului de prescripţie. Acţinuea civilă este acţiunea, îndreptată la intentarea procesului civil în scopul realizării
forţate a cerinţelor indicate ale reclamantului. Reieşind din aeasta, acţinuea civilă nu face obiectul prescripţiei
extinctive. Prescripţia extinctivă nu se aplică şi raporturilor juridice civile ca raporturi sociale reglementate de norma
de drept. Raportul juridic civil nu poate fi examinat sub aspect de obiect al prescripţiei extinctive. Obiect al
prescripţiei extinctive este dreptul de a cere, adică dreptul îndreptat la apărarea dreptului subiectiv încălcat sau
interesului protejat de lege.
2. Termenele de prescripţie se referă la la termenele de apărare a drepturilor civile şi a intereselor protejate de
lege. De pe această poziţie ele sînt examinate ca peroade de timp pentru adresare în instanţa de judecată cu cereri de
apărare sau exercitare forţată a a dreturilor sale sau a intereselor protajate de lege. Stabilirea termenilor de
prescripţie este îndreptată spre asigurarea funcţionării normale a circuitului civil. Scopul acestui institut – a contribui
la stabilitatea ordinei de drept, stabilitatea raporturilor patrimoniale deja apărute. Prescripţia extinctivă dusciplinează
particicpanţii la circuitul civil, stimulează activitatea în realizarea drepturilor sale şi îndeplinirea obligaţiilor.
Serveşte întăririi disciplinei contractuale, rapidităţii circulaţiei mărfurilor.
Prescripţie extinctivă este necesară participanţilor la circuitul civil în scopul apărării drepturilor sale şi
intereselor – împrejurările litigioase după scurgerea unui interval de timp îndelungat nu totdeauna pot fi stabilite cu
exactitatea dorită şi persoanele, cărora le sînt înainate cerinţe neîntemeiate şi demult stinse, deseori nu dispun de
probe în apărarea sa : - ca urmare a scurgerii unei periaode de timp însemnnate unii martori pot să decedeze, alţii să
plece, ceilalţi să uite despre unele înmprejurări, documentele pot fi pierdute, etc.
Prescripţe extinctivă este importantă şi pentru organele judiciare – respectarea termenilor de prescripţie asigură
corectitudinea hotărîrii luate de către instanţă. În cazul existenţei termenilor de prescripţie este mai uşor de a găsi
probele necesare pe dosar şi cu ajutorul lor de a stabili adevărul în litigiu. De aceea, dacă acţiunea este înaintată în
interiorul teremenilor de prescripţe, există o garanţei destul de mare de păstrare a probelor, prin intermediul cărora
organele jurisdicţionale vor fi în stare să stabilească împrejurările de fapt ale cauzei.
Aplicarea prescripţei extinctive împinge părţile în raport la timp să-şi exercite drepturile sale, astfel
contribuind esenţaial la întărirea disciplinei finaciare şi antreprenoriale în circuitul civil. Numai prin respectarea
termenilor de prescripţie organele jurisdicţionale sunt în stare să contribuie la admiterea pretenţiilor legale ale
deţinătorilor de drepturi încălcate. Nu este permisibil, o tranzacţie realizată, un drept obţinut, să-l lăsăm o perioadă
nedeterminat de lungă sub riscul contestării din partea terţelor persoane, iar patrimoniul – sub riscul confiscării, etc.
3. Termenele de prescripţie extinctivă trebuie de deosebit de la alte termene, aplicate în circuitul juridic civil şi
care au de asemenea o omportanţă impunătoare pentru realiuarea drepturilor civile.
De termenii de prescripţie trebuie de deosebit termenele de prescripţie achizitivă (art. 333-336 CC RM).
Prescripţia achizitivă reprezintă teremenul, la expirarea căruia asupra bunului străin, care se află în posesia
îndelungată de bună credinţă a persoanei, apare dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate, în virtutea perscripţiei
achitive, poate fi căpătat atît asupra unui bun ce nu aparţine nimănui, cît şi asupra unui bun care se află în
proprietatea altei persoane.Prescripţia achizitivă incipient a apărut în sfera relaţiilor civile şi anume prin necesităţile
circuitului civil trebuie de explicat includerea acestui institut de apariţie a dreptului de proprietate în legislaţia
noastră civilă. Pentru apariţia dreptului de proprietate trebuie îndeplinită condiţia posesiunii îndelungate de bună
credinţă în decursul unui termen anumit. Buna credinţă înseamnă că posesorul confundînd scuzabil împrejurările de
fapt, pe motive suficiente presupune că temeiul pe baza căruia bunul a nimerit la el îi acordă dreptul de proprietate
asupra lui. (art. 333 – 336 şi comentariu la ele).
Termenele de prescripţie extinctivă şi termenele de precripţie cambială. Termenele de prescripţie
cambială reprezintă unul dintre institutele dreptului cambiilor, care-şi sediul în Legea cambiei din 22.06.1993 (art.
60-61). Prescripţia cambială se referă la tipul de prescripţie specială. Institutul prescripţiei cambiale determină
intervalele de timp pentru protejarea drepturilor creditorilor pe calea exercitării forţate a pretenţiilor sale. Cambia –
document, reprezentînd o obligaţie scrisă, oformată în conformitate cu cerinţele Legii cambiei, care acordă
posesorului acesteia dreptul necontestabil şi exigibil ca la scadenţă să ceară de la debitor, iar în cazul neîndeplinirii
cererii şi de la alte persoane obligate prin cambie, plata sumei indicate în aceasta. În cambie este stabilit un drept
subiectiv – dreptul de a cere plata unei sume de bani stabilită. La refuzul acceptantului de a face plata conform
cambiei la persoana împuternicită apare un drept nou, care nu a existat pînă atunci, dreptul de a cere (acţiune civilă),
conţinutul căruia este descris în art. 60-61 al Legii cambiei. Aceast drept la acţiune, acordat creditorului în scopul
prozejării dreptului încălcat din cambie, reprezintă obiectul prescripţiei cambiale. Expirarea prescripţiei cambiale
stinge posibilitatea (obiectului) de a fi realizat forţat de către instanţa de judecată sau alt organ jurisdicţional.
Expirarea prescripţiei cambiale nu duce la stingerea dreptului creditorului, ci are drept efect stingerea la el a
dreptului la exercitare forţată prin intermediul organului juriscdicţional. Prescripţia cambială poate fi suspendată,
întreruptă şi restabilită conform regulilor art. 274, 277, 279 CC RM. Ea nu poate fi aplicată din iniţiativa instanţei.
(art. 271 CC RM).
Termenele de prescripţie extinctivă şi termenele punitive (precluzive) . Termenele indicate se aseamănă
prin aceea că în cadrul unora şi altora se permite apărarea drepturilor subiective. Între ele există şi deosebiri
însemnate : 1) termenele de prescripţie extinctivă se referă la pretenţiile legate de încălcarea dreptului, pe cînd cele
punitive cele mai deseori sînt legate cu drepturile care nu sînt încălcate – acestea reprezintă termenele stabilite de
lege pentru exercitarea de către persoană a posibilităţilor acordate lui de dreptul subiectiv. Acestea sunt teremenele
de existenţă propriu-zisă a dreptului neîncălcat. Astfel de termene, de exemplu, sînt termenul de acceptare a
succesiunii, termenul de înştiinţare a portului despre intenţia proprietarului de a ridica de la fund bunurile
scufundate, etc.; 2) La expirarea termenului punitiv dreptul subiectiv respectiv se stinge, pe cînd la expirarea
prescripţiei extinctive dreptul continuă să existe, încetează doar posibilitatea exercitării lui forţate cu ajutorul
organului judiciar sau altui organ jurisdicţional. Stingerea înainte de termen a dreptului subiectiv civil în legătură cu
expirarea termenului punitiv reprezintă o sancţiune de drept pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare
a dreptului; 3) Prescripţia extinctivă se aplică de către organul jurisdicţional numai în cazul în care una dintre părţile
aflate în proces declară pîna la încheierea dezbaterilor judiciare despre expirarea lui. (art.271 CC RM). Termenul
punitiv , dimpotrivă, se aplică de către instanţă din proprie iniţiativă; 4) Necesitatea delimitării termenilor de
prescrpţie de la termenele punitive este condiţionată şi de faptul că în cazul termenelor punitive se aplică doar unele
reguli ale prescripţiei. Asupra termenelor punitive se răsfrîng regulile despre întrerupere, suspendare. Prelungirea lor
este posibilă doar în cazuri exclusive şi numai la indicaţia concretă a legii, cum aceasta are loc la scăparea
termenului pe motive întemeiate a acceptării succesiunii sau a termenului de păstrare pentru persoana temporar
absentă a dreptului de folosire a spaţiului de locuit.Termenele de prescripţie pot fi suspendate (art. 274, 275, 276 CC
RM), ]ntrerupte (art. 277 CC RM) şi în unele cazuri, dependente de personalitatea reclamantului, restabilite de către
instanţa de judecată ()art. 279 CC RM); 5) plus la toate, termenele de prescripţie extinctivă sunt stabilite de lege şi
de aceea nu pot să fie modificate prin acordul părţilor. Termenele punitive se stabilesc prin acordul părţilor şi de
către lege, dacă aceasta este revăzut de lege: 6) Termenele punitive în circuitul civil – sînt termene exclusive,
stabilite de lege în ambele cazuri. Prescripţia extinctivă, dimpotrivă, poartă un caracter general în sensul că ele sunt
aplicate tuturor relaţiilor civile, excepţie făcînd cazurile prevăzute de lege.
Termenele de prescripţie extinctivă şi teremenele de garanţie. Cum a fost deja menţionat, sub termen de
garanţie trebuie de înţeles acel termen în interiorul căruia debitorul (vînzătorul, antreprenorul) poartă răspundere
pentru calitatea necorespunzătoare a bunului (spre exemplu uzina-producător garantează funcţionarea
corespunzătoare a frigiderului, televizorului, video recorderului sau a computerului pe parcursul unui termen (6
luni, 12 luni, 18 luni etc.) din momentul procurării bunului în magazin). Termenele de garanţie servesc scopului
creşterii calităţii bunurilor şi protejării interesului consumatorului. Prescripţia extinctivă – termenul protejării
corecitive a dreptului la cererea persoanei, dreptul căreia este încălcat. Dacă reclamaţia (pretenţia) înaintată în
interiorul termenului de garanţie nu a fost satisfăcută, persoana cointeresată poate în termenul de prescripţie să-şi
realizeze forţat dreptul său prin intermediul instanţei de judecată sau a unui alt organ jurisdicţional. După natura sa
termenul de garanţie este unul punitiv. Termenul de garanţie nu poate fi restabilit de către instanţa de judecată.
Asupra acestuia nu se răsfrîng regulile art. 297 CC RM despre restabilirea termenului de prescripţie. În cazuri foarte
rare, legea prevede că termenele de garanţie pot fi prelungite, dar aceasta nu modifică caracterul general al
termenului de garanţie ca termen punitiv.
De termenele de prescripţie extinctivă trebuie deosebite şi termenele reclamative. Acestea din urmă sînt
stabilite pentru soluţionarea pretenţionistă (reclamaţională), prealabilă a unora dintre litigiile juridice civile. Aşa
cum ele oferă posibilitatea realizării benevole a drepturilor civile, sub termenele reclamative trebuie de subînţeles
termenele, în interiorul cărora persoana împuternicită (care posedă dreptul de a cere ) este în drept, iar în unle cazuri
este obligată, pînă la adresarea în instanţa de judecată să se adreseze la persoana obligată cu cererea (propunerea)
despre îndeplinirea benevolă (restabilirea) dreptului încălcat, despre satisfacerea benevolă a pretenţiei. Numai după
ce părţile au luat măsuri de aplanare nemojlocită a conflictului, litigiul poate fi transmis spre soluţionare în judecată
sau alt organ jurisdicţional. În majoritatea cazurilor este prevăzută obligaţia înaintării scrise a pretenţiei la apariţia
litigiilor economice, care sînt în competenţa instanţelor de judecată. Întreprinderile, organizaţiile, organele
administraţiei de stat, precum şi persoanele fizice-antreprenori, primind pretenţia, sunt obligaţi să o examineze în
termenul stabilit de actul normativ sau de acordul părţilor şi să înştiinţeze în scris rezultatul petiţionarului. În cazul
refuzului total sau parţial în satisfacerea pretnţiei sau neprimirea răspunsului în termen, petiţionarul este în drept să
înainteze în instanţa de judecată sau alt organ în competenţa căruia intră acest litigiu o acţiune civilă.Respectarea
căii pretenţioniste nu este obligatorie în toate cazurile. Astfel potrivit art. 763 CC RM, cumpărătorul este în drept să
înainteze vînzătorului cerinţele sale, legate de neajunsurile mărfii, despre care vînzătorul nu a înştiinţat cumpărătorul
pînă la transmitere, imediat după constatatrea lor, dar nu mai tîrziu de termenul indicat în contract. Dacă de contract
nu este stabilit nici un termen, pretenţiile pot fi înaintate nu mai tîrziu de 6 luni din momentul predării, iar în cazul
bunurilor imobile – în decursul unui an. În cazul imposibilităţii de a stabili momentul transmiterii bunului, supus
înregistrării, sau în cazul predării bunului pînă la încheierea contractului, termenul se calculează din momentul
înregistrării bunului în modalitatea stabilită de lege. Potrivit art. 785 CC RM, acţiunile referitoare la viciile bunului
pot fi înaintate pe parcursul unui an din momentul înaintării pretenţiei, iar în cazul în care pretenţiile n-au fost
înaintate sau stabilirea datei înaintării lor nu poate fi stabilită, - în decursul unui an de la expirarea termenului indicat
în art. 783 CC RM. Astfel, în acest caz, înaintarea pretniei nu este obligatorie. Înaintarea pretenţei sau a acţiunii
rămîne la discreaţia însuşă a persoanei cointeresate. În alte cazuri creditorul este obligat pîna l a înaintarea acţiunii
să depună o pretenţie debitorului. Astefl în conformitate cu art. 383 al Codului Navigaţiei maritime comerciale al
RM, pînă la înainatrea cărăuşului a cerinţelor sale , legate cu transportul maritim al mărfurilor, pasagerilor şi
bagajului, este obligatriu de a depune o pretenţie. Aceeaşi regulă este prevăzută şi de art. 49 al Codului
transporturilor auto al RM – pînă la înainaterea acţiunii în legătură cu transportarea auto este obligatorie depunerea
reclamaţiei faţă de persoanele particpante la transport. În astfel de cazuri, înaintarea acţiunii în judecată sau alt
organ, în comptenţa căruia este soluţionarea litigiului, fără depunereqa reclamaţiei nu este posibilă.
După regula generală termenul pentru depunerea reclamaţiei nu prelungeşte prescripţia extinctivă, ci
dimpotrivă se onclude în termenul de prescripţie stabilit de lege. Depunerea reclamaţiei şi aşteptarea răspunsului la
ea nu suspendă curgerea prescripţiei (art. 274-276 CC RM). De către legile speciale pot fi prevăzute excepţii de la
regulă. Codul navigaţiei maritime comerciale (p.2. art. 387) stabileşte că din momentul depunerii reclamaţiei
cărăuşului, curgerea termenului de prescripţie se suspendă pînă la primirea răspunsului la reclamaţie sau expirarea
termenului stabilit pentru răspuns. P.2 art. 1141 CC RM de asemenea prevede că în cazul înaintării pretenţiilor din
partea turistului, curgerea prescripţiei este suspendată pînă în ziua în care organizatorul respinge scris pretenţiile
turistului. În cazul în caretermenul pentru depunerea şi examinarea pretenţiilor este inclus în termenul de prescripţie,
atunci pretenţia poate fi înaintată şi după expirarea termenului stabilit pentru ea, dar înăuntrul termenului de
prescripţie. Legislaţia civilă poate prevedea şi alte reguli, potrivit cărora termenul reclamaţionist nu se include în
termenul de prescripţie. În aşa cazuri curgerea prescripţiei începe din ziua primirii răspunsului negativ la pretenţie
sau expirarea termenului, stabilit pentru răspuns. Termenul pentru înainatera pretenţiei, după regula generală, se
calculează din ziua cînd organizaţia, întreprinderea, instituţia sau cetăţeanul au aflat sau trebuiau să afle despre
încălcarea dreptului său. Dacă termenul pentru depunerea reclamaţiei se include în termenul stabilit de lege al
prescripţiei, atunci momentul apariţiei dreptului la acţiune şi a dreptului la pretenţie coincid.
4. Reglementarea juridică a prescripţiei extinctive se axează mai întîi de toate pe Capitolul II „Prescripţia
extinctivă” a Titlului IV „Termenele” a Cărţii I a CC RM. Normele insluse în capitolul comentat „Prescripţia
extinctivă” sunt determinante pentru termenele de prescripţie. Împreună cu aceasta, regulile de comportament
regeritoare la prescripţia extinctivă se găsesc şi în alte capitole al celorlalte cărţi ale CC RM (sistemul CC este
alcătuit din 5 cărţi). Poţi vedea, spre exemplu, art. 92, 233, 785, 968, 1021, 1141, 1424, 1474, 1538, 1545, 1624 CC
RM. Prescripţiile referitoare la prescripţia extinctivă se găsessc şi în alte acte legislative şi acte subordonate legilor.
În domeniul prescripţiei extinctive trebuie de sublinita codurile de transport şi statutele de transport. Termene de
apărare a drepturilor sînt incluse şi în Codul navigaţiei maritime comerciale al RM ( capitolul 3 „Prescripţia
extinctivă” a Titlului XI „Pretenţii şi acţiuni”); în Codul transporturilor auto al Rm (art. 49,50”; în Codul
transportului feroviar (art. 155, 156). Pe întrebările prescripţiei extinctive există reglementări şi în Codul Familiei al
RM (art. 8, p.8 art. 25, p.4 art. 49, art. 98, art. 159), cît şi în alte acte codificate din RM.
O importanţă deosebită în sistemul actelor normative codificate ale dreptului civil, pe întrebările prescripţiei
extinctive, o au şi astfel de acte normative ca Legea cambiei din 23.06.1993 (Capitolul 9 „Prescripţia extinctivă”),
Legea RM cu privire la protecţia consumatorului din 13 martie 2003 (art. 26), Legea RM despre protecţia soiurilor
de plante din 11 iulie 1996 ( Capitolul VIII „Răspunderea pentru încălcarea drepturilor deţinătoruluin de patentă”),
Legea RM cu privire la brevetele de invenţie din 18 mai 1995 (art. 36) şi multe altele. Prescripţii pe întrebările
termenelor de prescripţie pot fi regăsite şi în actele subordonate legilor. De exemplu, p. 116 al Regulilor
transportului auto de mărfuri, aprobate de Ministerul Transporturilor şi telecomunicaţiilor al RM din 9 decembrie
1999, reprezintă o normă de blanchetă, care indică că acţiunile pe marginea transporturilor auto se examinează după
procedura stabilită de lege.
Potrivit art. 8 al Constituţiei, Republica Moldova se obligă să-şi stabilească relaţiile cu alte state în baza
principiilor general recunoscute ale dreptului internaţional, să respecte Statutul ONU şi tratatele, una din părţi la care
ea este. Art. 7 al CC RM prevede că dacă prin tratatul internaţional la care RM este parte sînt stabilite alte dispoziţii
decît cele prevăzute de legislaţia civilă, se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.
Republica Moldova este participantă la multe tratate internaţionale care conţin norme ale dreptului civil.Printre
ele de o importanţă deosebită se bucură tratatele despre principalele tipuri de contracte (vînzare-cumpărare,
transport, etc). Dispoziţiile acestor acte internaţionale sunt pasibile aplicării ralaţiilor internaţionale cu participarea
întreprinzătorilor moldoveni, precum şi unor relaţii ale persoanelor fizice şi juridice, de exemplu transporturilor
internaţionale, executate de către transportatorii autohtoni. Astfel faţă de dispoziţiile cu privire la prescripţia
extinctivă sînt aplicabile prevederile art. 7 CC RM, potrivit cărora regulile tratatului internaţional au prioritate faţă
de regulile legislaţiei naţionale. Din numărul convenţiilor internaţionale , care conţin norme referitoare la prescripţia
extinctivă trebuie de subliniat Convenţia despre prescripţia extinctivă în vînzarea-cumpărarea internaţională de
mărfuri (New York 11 iunie 1974, cu modificările din 11 aprilie 1980 - Viena), intrată în vigoare la 1 august 1988.
Republica Moldova a ratificat această convenţie prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1214 din 25 iunie 1997 şi este
obligatorie pentru RM începînd cu 1 martie 1998. Regulile Conveţiei din 14 iunie 1974 vor fi aplicate în locul
regulolor corespunzătoare din CC RM referitoare la prescripţia extinctivă în ceea ce priveşete contractele de
vînzare-cumpărare internaţională de mărfuri, încheiate de antreprenorii RM cu partenerii străini.
La numărul actelor internaţionale ale RM care ar conţine reguli referitoare la prescripţia extinctivă se referă şi
un şir de convenţii din domeniul tarnsporturilor – Convenţia de la Varşovia din 12 octombrie 1929 referitoare la
transportul aerian internaţional, ratificată de RM la 6 martie 1996 şi intrată în vigoare pentru rM din 19 iunie 1997;
Convenţia de la Geneva despre contractul de transport feroviar internaţional de mărfuridin 19mai 1956, ratificată
prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1318 din 2 martie 1993 şi care este obligatorie pentru RM din 26 mai 1993.
Curtea Supremă de Justiţie reprezintă instanţa de judecată superioară, care asigură aplicarea corectă şi
uniformă a legislaţiei de către instanţele de judecată. În virtutea p. d art. 16 din Legea cu privire la Curtea Supremă
de Justiţie, Plenul Curţii Supreme de Justiţie face explicaţii pe întrebările aplicării legislaţiei moldoveneşti, inclusiv
în ceea ce priveşete dispoziţiile CC RM cu privire la prescripţia extinctivă. De exemplu, p. 18, 22 al Hotărîrii
Plenului despre aplicarea legislaţiei referitor la apărarea onoarei, demnităţii şi reoutaţiei profesionale a cetăţenilor şi
organizaţiilor din 27 martie 1997 cu modificările de 20.12.1999 şi 19. 06.2000; p. 22 al Hotîrîrii Plenului CSJ despre
practica aplicării legislaţiei la examinarea cauzelor despre apărarea drepturilor consumatorilor din 10.07.1997 cu
modoficările din 20.12. 1999,; p.20 al Hotărîrii Plenului CSJ despre practica aplicării de către instanţele de judecată
a unor prevederi ale legislaţiei referitoare la proprietatea industrială şi activitatea de raţionalizator din 24.12.2001; p.
26 al Hotărîrii Plenului CSJ despre examinarea cauzelor cu privre la succesiune din 10 iunie 1998 cu modoficările
din 20.12.1999 şi 16.09.2002 şi alte hotărîri cu caracter explicativ.
5. Deoarece prescripţia extinctivă este considerată drept termenul de apărare pa calea acţiunii a dreptului
încălcat al persoanei, atunci reieşind din art. 267 CC RM, sub drept al persoanei supus apărării judiciarte se
subînţelege dreptul subiectiv al persoanei concrete. În primul rînd se are în vedere drepturile subiective civile al
persoanelor participante la raporturi patrimoniale, reglemetate de dreptul civil – cetăţenii, persoanele juridice, statul,
cînd acesta apare în raport ca purtător de drepturi patrimoniale. Aşadar prescripţia extinctivă se aplică mai întîi de
toate raporturilo patrimoniale. Raporturile patrimoniale, reglementate de dreptul civil, ca regulă, se exprimă sau pot
fi exprimate în formă bănească, iar raporturile propriu-zise poartă un caracter oneros. Trebuie de avut în vedere şi
aceea că în dreptul civil nu sînt excluse şi raporturile cu caracter patrimonial, în care germenele de onerozitate
lipseşte. De exemplu, contractele de donaţie şi alte tranzacţii gratuite săvîrşite cu scop de sponsorizare şi reclamă.
Alături de raporturile patrimoniale, în obiectul de reglementare al dreptului civil intră şi două grupe de
raporturi nepatrimoniale. Prima grupă, despre care se vorbeşte în p.1 art. 2 CC RM, o formează raportirile personale
nepatrimoniale, strîns legate de cele patrimoniale; mai întîi de toate este vorba de raporturile din domeniul
proprietăţii intelectuale (dreptul de autor şi inventator), subiecţii căreia pe lîngă drepturi patrimoniale, posedă şi
drepturi persoanle nepatrimoniale ( dreptul de a se numi autor, inalienabilitatea operei create). A doua grupă de
drepturi nepatrimoniale, care se referă la obiectul de reglementare al dreptului civil, o formează aşa-numitele
drepturi inalienabile şi libertăţile persoanei şi alte bunurr nemateriale, care conform p.3 art.2 CC RM, sunt apărate
de legislaţia civilă, dacă altceva nu reiese din caracterul acestor bunuri nematriale. La acestea pot fi atribuite viaţa şi
sănătatea, onoarea şi bunul nume şi reputaţia (art. 16 CC RM), neatingerea vieţii private şi altele, prevăzute de
legislaţia RM. Potrivit p.2 al articolului comentat, acţiunilor referitoare la încălcarea drepturilor subiective
nepatrimoniale. prescripţia extinctivă se aplică doar în cazurile strict indicate de lege (comentariu la art. 280 CC
RM).
Prescripţia extinctivă – instrument al dreptului civil, se supune principiilor dreptului civil şi de aceea statutului
ei juridic îi este caracteristic caracterul juridico-privat. Prescripţia extinctivă este parte componentă a dreptului
privat şi nu public. Încă în secolul XIV şi XX juriştii indicau că normele referitoare la prescripţia extinctivă sînt
proprii doar acţiunilor juridice civile şi sînt inaplicabile, de exemplu, încasării restanţelor la impozite şi alte plăţi
nelegate de impozite.Raporturile fiscale sunt raporturi juridico-publice şi nu se referă la raporturile juridico-private.
Apărarea pe calea procedurii civile a drepturilor subiective, apărute din raporturile juridico-publice (în mod special
cele fiscale) nu presupune că ele se transformă în juridico-civile şi sunt private. Raporurilor fiscale le sunt proprii
relaţii de putere şi subordonare, cu toate că actul respectiv al aficiului fiscal ca organ de stat poate fi contestat în
instanţa de judecată. Din punctul de vedere al art.2 CC RM şi Capitolului „Prescripţia extinctivă” al Titlului IV CC
RM (cartea I), prescripţia extinctivă este stabilită în calitate de termen pentru apărarea dreptului patrimonial încălcat
(iar în cazurile prevăzute de lege şi a celor nepatrimoniale). Raporturilor juridico-publice prescripţia extinctivă nu
trebuie aplicată cu excepţia cazurilor strict indicate de lege. La stabilirea prescripţiei extinctive raporturilor juridico-
civile trebuie de luat în consideraţie caracterul ei juridico-civil, bazat pe principiul autonomiei de voinţă şi în special
dispoziţiile referitoare la faptul că prescripţia extinctivă se aplică de instanţa de judecată numai la cererea persoanei,
în favoarea căreia curgea prescripţia. (art. 271 CC RM).
Prescripţia extinctivă nu poate fi aplicată şi în cazul contestării actului normativ, dacă altceva nu este prevăzut
de lege. Recunoaşterea nulităţii actului organului administraţiei publice, care contravine legislaţiei, se referă la
forma de apărare a drepturilor civile (p. d art. 11 CC RM) alături de astfel de forme cum sunt neaplicarea de către
instanţă a actului organului administraţiei publice, caer contravine legii (p. k art. 11 CC RM). Acţiunile despre
declararea nulităţii actelor arganelor administraţiei publice ( actelor organelor de stat şi a organelor administraţiei
publice locale) constituie partea esenţială a dosarelor civile. Potrivit p. 1. art. 12 CC RM, actele emise de o autoriate
publică pot fi declarate nule dacă: 1) nu corespunde legii sau altor acte normative; 2) încalcă drepturile civile şi
interesele protejate de lege ale persoanelor fizice şi juridice ca subiecţi ai dreptului civil; Art. 12 CC RM arată că în
aşa cazuri actul autorităţii publice trebuie să încalce nemojlocit un drept civil subiectiv sau interes protejat de lege.

Art. 268 Termene speciale de prescripţie extinctivă

Se prescriu în termen de 6 luni acţiunile privind:

a) încasarea penalităţii;
b) viciile ascunse ale bunului vîndut;
c) viciile lucrărilor executate în baza contractului de deservire curentă a persoanelor;
d) litighiile ce izvorăsc din contrcatul de transport.

1.Codul Civil al RM din 6 iunie 2002 spre deosebire de CC RSSM din 26.12.1964 stabileşte doar un termen de
prescripţie general – de trei ani, indiferent de faptul cine intră în raporturile juridice în calitate de beneficiar al
apărării pe calea acţiunii civile – cetăţeanul sau organizaţia. Aceasta corespunde principiului de bază al legislaţiei
civile – cel al egalităţii tuturor participanţilor la raporturile reglementate. Acestui principiu îi corespunde şi
principiul egalităţii căilor de apărare a tuturor formelor de proprietate, măcar că apărarea drepturilor încălcate nu se
reduce doar la aceasta. Spre deosebire de art. 267 CC RM, art. 268 CC RM şi alte norme ale legislaţiei civile prevăd
că pentru diferite categorii de cerinţe de către lege pot fi stabilite termene speciale ale prescripţiei : prescurtate (mai
mici de 3 ani) sau mai lungi faţă de termenul de prescripţie general (de 3 ani). De menţionat este faptul că denumirea
art. 268 CC RM „Termene speciale de prescripţie extinctivă” nu corespunde conţinutului lui. Reieşind esenţa
articolului comentat, ieşim la concluzia că termenele speciale sunt doar cele de şase luni. Comentarea în ansamblu al
CC RM ne permite să vorbim despre faptul că pentru anumite tipuri de cereri sînt stabilite şi alte termene speciale de
prescripţie extinctivă – mult mai îndelungate atît faţă de termenul special de şase luni, cît şi faţă de termenul general
de trei ani. Exemplu elocvent poate fi art. 968 CC RM : în acţiunile legate de îndeplinirea unei lucrări în baza
contractului de antrepriză constituie un an din momentul primirii lucrării. În acelaşi timp potrivit p.2 al aceluiaşi
articol, pentru acţiunile în legătură cu construcţiile se stabileşte un termen prescripţie extinctivă de 5 ani.
 Astfel legislaţia despre prescripţie extinctivă stabileşte două categorii de termene de prescripţie extinctivă
specială în raport cu termenul general de trei ani : a) termen de prescripţie extinctivă special mai scurt de 3 ani; b)
termen de prescripţie extinctivă mai lung de trei ani.
La termene speciale de prescripţie extinctivă se aplică regulile generale ale CC RM referitor la nulitatea
convenţiei despre modificarea termenului de prescripţie extinctivă (art. 270 CC RM), începutul curgerii termenului
de prescripţie extinctivă (art. 272 CC RM); termenul de prescripţie extinctivă în cazul modificării persoanelor în
obligaţie, la cesiune de creanţă sau de datorie (art. 273 CC RM); suspendarea şi întreruperea curgerii termenului de
prescripţie extinctivă (art. 274-277 CC RM); curgerea prescripţiei în cazul scoaterii cererii de pe rol (art. 278CC
RM); restabilirea termenului de prescripţie extinctivă (art. 272 CC RM); executarea obligaţiei după expirarea
termenului de prescripţie (art. 281 CC RM); şi prescripţia aplicabilă la prestaţiile suplimentare (art. 283 CC RM).
După izvorul de stabilire a normelor juridice cu privire la prescripţia extinctivă deosebim următoarele legi şi
acte subordonate legii:
Codul Civil al RM (p.3 art. 116 referitor la cererea de reparare a prejudiciului sau cesiunii de drepturi şi
obligaţii sau venitului căpătat în rezultatul săvîrşirii unei tranzacţii de către participanţii la societatea comercială;
p.3. art. 128 referitor la răspunderea participantului, plecat din societatea în nume colectiv; art. 231 despre
recunoaşterea tranzacţiei drept nule ca rezultat al înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă
parte; art. 233 despre declararea nulităţii actului juridic în temeiurile prevăzute de art. 227, 228, 229 CC RM; art.
268 – de încasare a penalităţii , pentru viciile ascunse şi alte temeiuri prevăzute în acest articol; p.3 art. 352 referitor
la transferarea asupra coproprietarului a drepturilor şi obligaţiilor cumpărătorului; p.2 art. 785 – acţiunile referitor la
viciile bunului vîndut; p.1 art. 986 referitor la neajunsurile lucrărilor în contractul de antrepriză; art. 1021 –
prescripţia în contractul de transport; art. 1141 referitor la pretenţii şi acţiuni înainate de către turist organizatorului
călătoriei; art. 1439 – recunoaşterea persoanei ca succesor nedemn; art. 1474 – prescripţia referitor la recunoaşterea
nulităţii testamentului; art. 1492 referitor la cererea legatarului despre executarea legatului; art. 1538 acţiunile despre
contestarea acceptării sau refuzului la succesiune).
Legea RM cu privire la protecţia consumatorului ( art. 10,13,14,15 referitor la înaintarea de către consumator a
pretenţiilor în legătură cu viciile (calitatea) mărfurilor şi serviciilor).
Legea cambiei (art. 60-61 referitor la acţiunea înaintată de creditor faţă de andosanţi şi debitor).
Codul navigaţiei maritime comerciale (art. 388-391 referitor la reclamaţiile ce reiese din contractul de
transport maritim a mărfurilor, pasagerilor, bagajului şi în legătură cu alte cerinţe, rezultate din raporturile legate de
navele maritime, de repararea prejudiciului cauzat de poluare, de poluare atomică de către navele atomice).
Codul transportului auto al RM (art. 49 referitor la acţiunile pasagerilor, ale expeditorilor către organizaţiile de
transport. Trebuie de avut în vedere că Codul transportului auto nu prevede teremene concrete de prescripţie
extinctivă. Probabil în aceste cazuri se ţine cont de termenul de un an sau de trei, stabilite de art. 1021 CC RM).
Articolul comentat în dependenţă de durata termenului evidenţiază doar un termen prescurtat de prescripţie
extinctivă – termenul de şase luni. Conţinutul legislaţiei civile despre termenele prescurtate de prescripţie extinctivă
indică şi la alte tipuri de durată a termenelor prescurtate de prescripţie extinctivă :
trei luni . Dacă asociatul societăţii comerciale a realizat fără acordul celorlaţi asociaţi o activitate similară celei pe
care o exercită societatea, atunci în temeiul art. 116 p.3 al CC RM, societatea are drept ca în termen de trei luni să
înainteze o reclamaţie de reparare a prejudiciului cauzat sau cedarea drepturilor şi obligaţiilor sau venitului, căpătat
în urma exercitării tranzacţiei, calculate din ziua cînd asociaţii au aflat sau trebuiau să afle despre tranzacţie, dar nu
mai mult de un an din momentul săvîrşirii.
Potrivit art. 352 p.3 al CC RM în cazul vînzării cotei-părţi din patrimoniu fără respectarea dreptului de
preemţiune, orice coproprietar este în drept în termen de 3 luni să intenteze o acţiune pentru a i se atribui drepturi şi
obligaţii de cumpărător. Cum prevede art. 1539 CC RM acţiunea referitor la contestarea acceptului sau refuzului la
succesiune poate fi înaintat în termen de 3 luni din ziua, cînd persoana cointeresată a aflat despre aceea că are pentru
aceasta cauze întemeiate.
Şase luni. În articolul comentat (268) este înşirată lista termenelor prescurtate de şase luni de prescripţie
extinctivă. Cu toate că şirul relaţiilor asupra cărora se răsfrînge termenul de prescripţie extinctivă de şase luni este
dat în formă exhaustivă (adică nu suportă interpretări extensive), alte norme ale legislaţiei civile ne vorbesc despre
contrariul. Analiza legislaţiei civile ne permite să evidenţiem destul de multe relaţii asupra cărora se răsfrînge
termenul de prescripţie extinctivă de şase luni. Termene de prescripţie extinctivă de şase luni sînt stabilite de însuşă
Codul Civil pentru acţiunile de declarare a nulităţii (art. 253) în temeiurile art. 227, 228, 229, 230; în acţiunile
rezultate din contractul de servicii turistice ş.a. Termenul de prescripţie extinctivă al andosanţilor unul către celălalt
şi către creditor este egal cu şase luni, calculate din ziua cînd andosantul a achitat cambia sau din ziua înaintării
acţiunii către acesta.
Un an. Potrivit p.2 art. 231 CC RM, acţiunea de declarare a nulităţii actului juridic, încheiat în urma înţelegerii
dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte, poate fi înaintată în termen de un an din ziua în care
persoana cointeresată a aflat sau trebuia să afle despre încheierea actului juridic. În corespundre cu art. 785 CC RM,
acţiunea referitor la viciile bunului pot fi înaintate în termen de un an din data înaintării cererii, iar dacă pretenţiile
n-au fost înaintate sau nu este cunoscută data înaintării – în termen de un an de la expirarea termenelor prevăzute de
art. 783 şi 784. Termenul de prescripţie extinctivă în contrcatul de antrapriză potrivit art. 968 p.1 CC RM este de un
an din mometl recepţiei lucrării. P.1 art. 1021 CC RM stabileşte termenul de prescripţie extinctivă de un în relaţiile
din domeniul transportării. Termenul de prescripţie extinctivă de un este prevăzut şi pentru declararea persoanei
drept nedemnă pentru venirea la succesiune(art. 1438) CC RM. Tremenul de prescripţie împotriva creditorului şi
andosanţilor şi debitorului este egal cu un an din ziua protestului, săvîrşit în termenul stabilit sau din ziua plăţii în
cazul notei „circuit fără cheltuiel”. P.2 art. 389 Codul navigaţiei maritime comerciale stabileşte că în cazurile
prevăzute de p.2 art. 306 al codului acţiunilor în regres li se aplică termenul de un an, calculat dn ziua achitării
sumei respective.
Doi ani. Potrivit p.2 art. 128 CC RM asociatul plecat din societatea în nume colectiv răspunde pentru obligaţiile
societăţii, născute pînă la părăsirea societăţii în egală măsură cu asociaţii rămaşi şi lui îi poate fi înaintată acţiunea în
termen de 2 ani din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii din care acesta a ieşit.
2. Termene de prescripţie extinctivă prescurate se stabilesc pentru reclamaţii aparte, cel mai des faţă de
relaţiile dintre antreprenori şi au drept scop de a determina contragenţii de a cere cît mai rapid restabilirea dreptului
încălcat. Acestui scop nu-i contribuie normele de colizie incluse în CC RM despre termenul de prescripţie
extinctivă. Prescripţiile conţinute în Cartea I a CC RM referitoare la termenul de prescripţie extinctivă nu rareori
diferă esenţial de prescripţiile referitoare la termenul de prescripţie extinctivă din celelalte cărţi. În special p. d art.
268 CC RM stabileşte termenul de prescripţie de şase luni în litigiile izvorîte din contractele contractele de transport.
În acelaşi timp p.1 art. 1021 CC RM „Termenul de perscripţie în contractul de transport” al Capitolului XII
„Transportul” al titlului III „Categoriile de obligaţii” prevăd că termenul de prescripţie în relaţiilde transport
constituie un an. În cazul intenţiei sau a culpei grave acesta constituie trei ani. De faţă sînt două norme care
reglementează unul şi acelaşi raport şi care contravin una celeilalte.Soluţia este aplicarea regulilor normei speciale :
dacă în lege se conţin reglementări generale cu privire la unul sau altul cerc de relaţii şi în acelaşi timp se prevede o
normă specială cu privire la aceste raporturi, atunci se aplică norm aspecială – adică art. 1021 CC RM. Astfel de
situaţii de colizie se admit şi în cazul altor raporturi. De exemplu se conţine o colizie în ceea ce priveşte înaintarea
cerinţelor despre îndeplinirea lucrărilor de construcţie ce se conţin în art. 269 şi 968 CC RM. Este necesară aducerea
în concordanţă a acestor reguli ale CC.
3. Legislaţia veche (CC RSSM din 1964) prevedea stabilirea doar a termenelor prescurtate de prescripţie în
raport cu termenul general de prescripţie extinctivă, dar care nu depăşeau aceste termene. Cu toate acestea dintr-un
şir de norme din CC RM din 06 iunie 2002 şi alte acte normative decurge că termenele speciale de prescripţie pot fi
mai lungi faţă de termenul general de prescripţie extinctivă (de trei ani). Nu rareori termenele mai îndelungate
servesc mai bine intereselor persoanelor împuternicite.
Termenele speciale de prescripţie, mai lungi decît termenul general de prescripţie, se aplică în cazurile
următoare : 10 ani – despre introducerea modificărilor în cadastrul bunurilor imobile ( p.2 art. 506 CC RM); 5 ani –
referitor la viciile în construcţii (art. 269 CC RM); 5 ani – în contractul de antrepriză referitor la construcţii (p.2 art.
968); potrivit p.2 art. 51 CL RM, ordinul de repartiţie poate fi declarat nul în termen de 3 ani din ziua primirii lui.
Astfel de acţiune poate fi înaintată şi după trei ani, dacă ordinul a fost eliberat ca rezultat al acţiunilor nelegitime din
partea persoanelor ce l-au primit; 6 ani şi 15 ani – în cazul reparării prejudiciului cauzat de poluare şi prejudiciu
nuclear (art. 309 Codul navigaţiei maritme comerciale) ş.a.
4. Natura juridică a termenelor speciale de prescripţie coincide cu esenţa juridică a termenului general de
prescripţie. Reglementările referitoare la termenul general de prescripţie extinctivă sunt aplicabile şi în cazul
termenlor speciale. Stabilirea pentru unele categorii de raportuei a termenelor speciale este condiţionată de
specificul acestor raporturi. De accea normele dreptului civil, luînd în considerare specificul raporturilor respective
(mai ales a celor de transport), în unele cazuri, admit posibilitatea abaterii de la regula generală. Unul din astfel de
cazuri este neaplicarea regulei generale a începutului calculării termenului de prescripţie unor termene speciale.
Drept exemplu poate servi p.2 art. 1021 CC RM, care determină diferit începutul calculării termenului special în
cazul reclamaţiilor din contrcatul de transport : a) în cazul pierdere parţială, de deteriorare sau încălcare a termenului
de transportare – din ziua predării încărcăturii către destinatar; b) în cazul distrugerii sau pierderii totale – în a 30-a
zi de la expirarea termenului de transportare, iar dacă acest termen nu este stabilit de părţi sau de lege – în cea de-a
60-a zi din ziua preluării încărcăturii de către cărău.; c) în celelalte cazuri – în ziua expirării unui termen de 3 luni de
la data încheierii contrcatului de transport. Legislaţia transporturilor, normele de apărare a drepturilor
consumatorilor şi alte acte normative, stabilind un moment special de la care se calculează termenele speciale de
perscripţie, iau în considerare faptul că de lege pentru astfel de cerinţe este stabilită calea pretenţionistă de
soluţionare a litigiului. De aceea momentul, de la care se începe calcularea termenul special de prescripţie, nu rareori
se determină cu luarea în seamă a a timpului necesar pentru examinarea pretenţiei şi primirii răspunsului la ea.
Astfel potrivit p.1 art. 387 Codului navigaţiei maritime comerciale, în cazul transportului maritim, cărăuşul este
obligat să examineze pretenţia în termen de 3 luni şi să înştiinţeze petiţionarul despre satisfacerea sau respingerea ei.
În cazul transportului combinat, pretenţiile se examinează în termen de 6 luni. Art. 383 CNMC reglementează
momentele speciale, de la care se calculează începutul curgerii termenului de prescripţie în cerinţele, iyvorîte din
contractul de transport maritim.

Art. 269 Prescripţia în cazul viciilor construcţiei

(1) În contrcatul pentru executarea de lucrări, dreptul ce se naşte din viciul construcţiei se prescrie în termen
de 5 ani.
(2) În contractul de vînzare-cumpărare, dreptul ce se naşte din viciul construcţiei nu se prescrie înainte de
trecerea a 5 ani de la executarea lucrării de construcţie.
(3) Pentru viciile materiilor prime sau ale materiilor livrate, destinate realizării unei construcţii, care au
cauzat viciul acesteia, dreptul se prescrie în termen de 5 ani.

Viciile construcţiilor sînt legate mai întîi de toate de calitatea lucrărilor îndeplinite de antreprenor. Calitatea
lucrărilor trebuie să foe stabilită mai întîi de toate în contrcatul de antrepriză, iar în cazul caracterului incomplet al
condiţiilor – să corespundă condiţiilor obişnuite. Calitatea lucrărilor de construcţie poate stabilită nu numai în
contarctul de antrepriză, dar şi în anexele la el – descrierile, schiţele sau formulate în formă de trimitere la
documentele de construcţie respective ( standarturi, norme tehnice). Cerinţele faţă de lucrările de construcţie pentru
clădiri sunt diverse şi sunt formulate în diferite documente juridice : standarte, norme tehnice, norme şi reguli în
construcţie. Responsabilitatea antreprenorului pentru calitatea lucrărilor de construcţie survine pentru executarea
lucrărilor cu deviere de la contrcat, de la proiect, devizul de cheltuieli, cît şi de la normele şi regulile de construcţie,
în vigoare la momentul îndeplinirii categoriilor de lucrări. Trebuie de avut în vedere că pentru fiecare tip de lucrări
în construcţie există diverese norme şi regule. În afară de normele şi regulile de construcţie în sistemul actelor
normative, care reglementează procedura de elaborare, avizare, aprobare şi componenţă a documentaţiei de proiect
pentru construcţia clădirilor pe teritoriul RM şi care sînt menite să fie aplicate de către clienţi şi antreprenori,
organele adminstraţiei de stat şi controlului de stat, persoanele fizice şi juridice – participanţi la relaţiile de
construcţie.
Calitatea lucrărilor de construcţie depinde şi de calitatea materialelor, detaliilor puse la dispoziţie de client sau
antreprenor. Calitatea lucrărilor de construcţie, cît şi atingerea indicilor în construcţie, aşa cum ar fi capacitatea de
producţie a întreprinderii, depind de calitatea materiei prime şi a materialelor, îndreptate pentru realizarea
construcţiei. Viciile construcţiei se găsesc în dependenţă directă de viciile materiei prime şi a materialelor, folosite
pentru realizarea construcţiei.
Clientul este în drept în decursul întregii perioade a construcţiei să execute controlul asupra activităţii
antreprenorului în ceea ce priveşte nivelul înalt al calităţii lucrărilor de construcţie şi folosirea materialelor calitative
în realizarea construcţiei. În cazul depistării viciilor în executarea lucrărilor de construcţie sau folosirea materialelor
necalitative, clientul este în drept să ceară de la antreprenor înlăturarea lor. Existenţa defectelor în lucrările de
construcţie poate fi percepută şi după finisarea lucrărilor de construcţie, lşa expirarea unei perioade de timp mai
îndelungate. Cu acest scop legiuitorul a stabilit termene mai îndelungate pentru cerinţele legate de viciile în
construcţii, de calitatea necorespunzătoare a lucrărilor privitor la construcţii. Acestora li se aplică alte termene de
perscripţie.
2. Prescripţia în cazul viciilor în construcţii se referă la prescripţia specială. Termenele stabilite pentru astfel de
cerinţe sunt mult mai îndelungate în raport cu termenul general de prescripţie extinctivă. Termenul special de
prescripţie extinctivă în cerinţele despre viciile în construcţii sunt stabilite de lege, şi nu de contrcatul de antrepriză,
de normele şi regulile în construcţie, de GOSTuri în domeniul construcţiei, regulile de proiectare şi de recepţie în
exploatare a construcţiilor finisate.
Stabilirea termenelor mai îndelungate de prescripţie cu durata de cinci ani pentru reclamaţiile clientului cu
privire la calitatea lucrărilor de construcţie îndeplinite este determinată de necesitatea unei verificări mai îndelungate
a calităţii acestora. Termenul de cinci ani, fiind un termen mai îndelungat decît cel general, serveşte în primul rînd
intereselor clientului. Aceste termene sunt legate de viciile ascunse ale construcţiilor, care nu pot fi stabilite în cazul
unei examinări obişnuite.
Prescripţia cu durata de cinci ani trebuie aplicată nu doar în cazurile cînd obiect al lucrărilor de construcţie au
fost lucrările de ridicare, reconstruire sau reparaţie a cladirilor. Această regulă se aplică şi faţă de dreptul, născut din
contrcatul de vînzare-cumpărare al obiectului, vîndul cu vicii de construcţie. Calitatea obiectului construit trebuie să
corespundă nu doar cerinţelor obişnuite faţă de lucrările de genul respectiv, dar şi faţă de materialele întrebuinţate,
detalii. Dacă pentru executarea construcţiei au fost utilizate materiale şi materie primă cu vicii, atunci acţiunea cu
privire la viciile materialelor şi materiei prime, care au avut drept efect vicii ale construcţiei se prescrie tot în cinci
ani. Sub vicii ale materialelor şi materiei prime despre care se vorbeşte în p.3 al articolului comentat, trebuie de
înţeles vicii care dau naştere la răspunderea antreprenorului pentru calitatea necorespunzătoare a materialelor
propuse de el, întrebuinţate la executarea lucrărilor, cît şi răspunderea lui pentru prezentarea materialelor grevate de
drepturile terţilor.
În art. 269 CC RM este vorba despre prescripţia de 5 ani numai în problemele legate de calitatea
necorespunzătoare a lucrărilor de construcţie executate şi calitatea materialelor, destinate pentru executarea lucrării
şi care au dat naştere la vicii în construcţie. În articolul comentat nu sînt indicaţii despre termenele de prescripţie
pentru alte cerinţe, legate de contractul de antrepriză în construcţie. Cum, de exemplu, ar fi încălcarea termenului de
construcţie în parte sau total, litigiile de calcul, ş.a. În astfel de litigii ne vom conduce de termenul general de
prescripţie extinctivă de trei ani, stabilit de art. 267 CC RM.
Articolul comentat nu stabileşte execepţii în ceea ce priveşte momentul de început al calculării termenului de
prescripţie (art. 327 CC RM). Curgerea prescripţiei, legate de viciile construcţiei depinde de faptul despre care vicii
este vorba : vicii iminente sau ascunse. În cazul celor iminente, curgerea prescripţiei se începe odată cu momentul
cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său- adică din momentul depistării viciului. În
cazul viciilor ascunse ale construcţiei, ne vom conduce de partea 1 a subpunctului b) al punctului 7 art. 272 CC RM
– la expirarea a 3 ani de la data preluării construcţiei.
Articolul comentat de asemenea nu menţionează nimic despre momentul de început al curgerii prescripţiei de 5
ani în cazul existenţei unui termen de garanţie pentru construcţie sau materialele livrate pentru executarea
construcţiei, termen stabilit de lege, act subordonat legii sau contractul de antrepriză. Dacă pentru lucrările executate
este stabilit un termen de garanţie, atunci momentul de început al curgerii prescripţiei trebuie de considerat data
expirării termenului de garanţie, reieşind din aceea că clientul putea şi trebuia să înainteze reclamaţiile sale pînă la
acea dată.

Art. 270 Interzicerea modificării termenului de prescripţie extinctivă sau a modului de calculare

Actul juridic de modificare a termenului de prescripţie extinctivă sau a modului de calculare ori privind
renunţarea la dreptul de a invoca prescripţia este nul.

1. Articolul comentat stabileşte un principiu de drept foarte important, potrivit căruia actul juridic de
modificare a termenului de prescripţie extinctivă sau a modului lui de calcul fie referitor la refuzul de la dreptul de a
face trimitere la prescripţia extinctivă nu corespunde normelor dreptului civil despre termenul de prescripţie
extinctivă şi de aceea este nul. Astfel de acte juridice se se referă la categoria actelor, care nu corespund legii sau
altor acte normative. Această prevedere cu caracter de axiomă decurge din esenţa şi destinaţia reglementării juridice
a prescripţiei, de altfel în cazul unei reglementări opuse, norma de drept referitor la termenul de prescripţie
extinctivă şi-ar pierde caracterul său regulativ şi ar fi încălcată.
Din punct de vedere juridic actele juridice despre modificarea prescripţiei extinctive, despre modificarea
modalităţii de calcul sau despre refuzul de dreptul a face trimitere la termenul de prescripţie extinctivă, sunt
întemeiate pe necorespunderea lor faţă de cerinţele legislaţiei. Termenul de prescripţie extinctivă şi regulile
referitoare la termenul de prescripţie extinctivă sunt stabilite de lege, poartă caracter imperativ şi nu pot fi
modificate de acordul părţilor. Convenţia despre modificarea prescripţiei extinctive, despre modificarea modalităţii
de calcul sau despre refuzul de dreptul a face trimitere la termenul de prescripţie extinctivă contravine scopului
prescripţiei – să asigure stabilitatea raporturilor patrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice, disciplina
participanţilor circuitului civil, stimularea activitţii lor în executarea drepturilor şi obligaţiilor, să întărească
disciplina contractuală şi financiară, să întărească controlul reciproc asupra executării obligaţiilor contractuale, să
asigure protejarea dreptului încălcat.
2. Normele referitoare la termenul de prescripţie şi regulile de calculare a lor au caracter imperativ. Termenele
imperative şi modul de calculare a lor nu pot fi modificate prin acordul părţilor. De aceea, potrivit p.1 art. 220 CC
RM, actul juridic sau o condiţie a acestuia, care contracvine normei imperative sunt nule.
Dreptul la prescripţie reprezintă o garanţie sigură de protejare a drepturilor civile sau altor drepturi materiale
ale cetăţenilor, organizaţiilo, întreprinderilor, statului. Reprezintă dreptul în corespundere cu care instanţa de
judecată sau alt organ jurisdcţional este obligat să acorde protecţie persoanei (fizice sau juridice), dreptul căreia a
fost încălcat. Drept garanţie a realizării dreptului subiectiv al cetăţenilor sau organizaţiilor la adresare în judecată şi
acordarea protecţiei persoanei, dreptul căreia a fost încălcat reprezintă şi regula cuprinsă în art. 270 CC RM, în
virtutea căruia refuzul de la dreptul de a invoca prescripţie este nul. Refuzul de la dreptul a invoca prescripţia este
nul indiferent de faptul cum acesta a fost făcut, în formă generală sau pentru o categorie anume de raporturi juridice
sau litigii, care au apărut sau pot apărea în viitor dintr-un contract concret.
3. Actul juridic de modificare a prescripţiei extinctive sau modului de calculare a acesteia,fie refuzul de la
dreptul de a invoca prescripţia nu corespunde cerinţelor legii şi se declară nulă în temeiul p.1. art.220 CC RM.
Pentru aplicarea acestui temei este ecesar doar depistarea faptului încheierii actului juridic contrar prevederilor
legislaţiei (art. 220, 270 CC RM), indiferent de faptul au avut părţile sau nu intenţia într-adevăr de a încălca legea
sau cunoşteau că actul încheiat contravine acesteia. Potrivit art. 217 CC RM, instanţa de judecată face trimitere la
nulitatea actului juridic referitor la modificarea prescripţiei extinctive, despre modificarea modalităţii de calcul sau
despre refuzul de dreptul de a face trimitere la termenul de prescripţie extinctivă din proprie iniţiativă.
4. Caracterul imperativ al normelor referitoare la termenul de prescripţie şi modul lor de calculare se răsfrînge
asupra actelor juridice cu participarea subiecţilor naţionali. În cazul tranzacţiilor cu element de extranietate, Codul
Civil oferă posibilitatea subiecţilor de a alege dreptul aplicabil. Aşa potrivit art. 1610 CC RM, contractul este
guvernat de legea aleasă de părţi. În virtutea art. 1624 CC RM întrebările referitoare la prescripţia extinctivă se
soluţionează după dreptul statului aplicabil pentru reglementarea raportului respectiv – „Prescriptia extinctiva a
dreptului la actiune este guvernata de legea aplicabila dreptului subiectiv”, Respectiv acordul părţilor despre
alegerea dreptului străin ca aplicabil contrcatului (p.1 art. 1610 CC RM) presupune şi acordul lor de a aplica alte
termene de prescripţie şi modului de calculare a lor, dacă astfel sunt prescripţiile legii străine. Asupra astfel de acte
juridice nu se răsfrînge dispoziţia art. 270 CC RM.

Articolul 271. Aplicarea prescriptiei extinctive

Actiunea privind apararea dreptului incalcat se respinge in temeiul expirarii termenului de prescriptie
extinctiva numai la cererea persoanei in a carei favoare a curs prescriptia, depusa pina la incheierea
dezbaterilor in fond. In apel sau in recurs, prescriptia poate fi opusa de indreptatit numai in cazul in
care instanta se pronunta asupra fondului.

1. În conformitate cu regulile CC RM din 26 decembrie 1964, instanţa de judecată şi alte organe

jurisdicţionale, care au fost împuternicite să soluţioneze litigii juridico-civile, erau obligate să aplice normele
referitoare la prescripţia extinctivă indiferent de cererea părţilor, adică chiar şi dacă pîrîtul nu făcea trimitere la
scăparea termenului de prescripţie.
CC RM din 6 iunie 2002 a luat în această direcţie o poziţie cu totul contrarir – prescripţia extinctivă se aplică
doar la cererea persoanei interesate. Cu late cuvinte, dacă pîrîtul nu a atenţionat asupra faptului de scăpare a
termenului de prescripţie de către reclamant, atunci instanţa de judecată sau alt organ jurisdicţional, împuternicit cu
soluţionarea cauzei, nu poate din oficiu să refuze în acţiune pe motivul scăpării termenului de prescripţie. Poziţia CC
RM din 6 iunie 2002 este corectă şi în concordanţă cu principiul dreptului civil şi procesual civil – cel al
disponibilităţii – principiului independenţei şi iniţiativei în obţinerea, exercitarea şi apărarea drepturilor civile ( art.
1, 9, 10 CC RM). Principiul disponibilităţii, adică de statornicire asupra subiecţilor dreptului civil a posibilităţii de
sine stătător să dispună de drepturile sale materiale şi procesuale, ceea ce referindu-se la dreptul la prescripţie –
presupune aplicarea prescripţiei numai la cererea persoanei interesate.
Numai pîrîtului îi aparţine dreptul de a refuza reclamantului în acţiune pe m otivul expirării termenului de
prescripţie. Trimiterea pîrîtului la scăparea de către reclamant a termenului de prescripţie nu este unicul mijloc de
apărare a pîrîtului împotriva reclamantului. Prescripţia începe să curgă doar din momentul în care este încălcat
dreptul subiectiv sau interesul protejat de lege. Dacă pretenţiile reclamantului către pîrît sunt neîntemeiate în fond,
prescripţia în general nu începe să curgă. De aceea în acele cazuri cînd pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate în
fond, prescripţia extinctivă nu începe să curgă, nu poate fi vorba de scăparea lui şi pîrîtul nu este în drept să utilizeze
dreptul său de aplicare a termenului de prescripţie. În aşa cazuri pîrîtul poate să cîştige procesul nu pe motivul
scăpării de către reclamant a termenului de prescripţie, ci pe motivul că pîrîtul în general nu avea nici un fel de
obligaţii faţă de reclamant.
În aşa fel regula despre faptul că prescripţia extinctivă se aplică de către instanţă numai la cererea persoanei
cointeresate înseamnă că prescripţia nu se răsfrînge asupra pretenţiilor de apărare judiciară, ea se aplică la cerera
părţilor. Potrivit normelor dreptului procesual civil, părţi în proces sînt reclamantul şi pîrîtul. În virtutea art. 1 şi 9
CC RM, persoanele fizice şi juridice la libera sa laegere exercită drepturile ce le aparţin, inclusiv dreptul de a
declara în instanţă despre omiterea termenului de prescripţie.
Cererea de omitere a termenului de prescripţie, făcută în procesul examinării cauzei de către terţa persoană, nu
este temei de aplicare de către instanţă a prescripţiei extinctive, dacă o stfel de cerere nu a fost făcută de către partea
în proces. Această prescripţie este corectă, dar în practică un astfel de punct de vedere poate fi pus sub semnul
întrebării. Nu se poate de a nu fi de acord cu aceea că legislaţia procesuală (art. 68 CPC RM) nu acordă terţei
persoane care nu înaintează pretenţii proprii, a dreptului la refuz la acţiune, recunoaştere a acţiunii sau încheierea
unei tranzacţii de împăcare şi aceste terţe persoane doar fac uz de drepturile părţii, nefiind astfel. Această
împrejurare ne permite să vorbim despre aceea că terţa persoană este lipsită de dreptul de a invoca omiterea
termenului de prescripţie. Cu toate acestea este corectă şi o altă prevedere : art. 271 CC RM nu vorbeşte categoric
despre aceea că prescripţia extinctivă se aplică doar la cererea părţii în litigiu, care sunt reclamantul şi pîrîtul.
Reieşind din conţinutul şi sensul art. 271 CC RM consider posibil aplicarea termenului de prescripţie şi la solicitarea
terţei persoane care nu are pretenţii proprii. Articolul comentat nu utilizează termenul de „parte”, „pîrît”, ci
expresia „ la cererea persoanei în folosul căreia curgea prescripţia” , adică în folosul oricărei persoane cointeresate.
Din punct de vedere formal, o astfel de prevedere legislativă permite şi terţei persoane să vină cu cererea despre
omiterea termenului de prescripţie. În practica judiciară pot fi cazuri cînd terţa persoană , lipsită de dreptul undicat,
practit pierde posibilitatea de a apăra interesele sale. În acest sens este convingător următorul argument întîlnit în
literatura de specialitate : în cazul înaintării acţiunii la unul dintre debitorii solidari, alt debitor, ce participă în proces
ca intervenient, neavînd posibilitatea de a depune cererea despre omiterea teremenului de prescripţie, riscă în
consecinţă să răspundă faţă de pîrît, acţiunea faţă de care a fost admisă, în procedură de regres, deoarece curgerea
termenului de prescipţie începe din momentul executării obligaţiei de bază.
Cererea de aplicare a termenului de prescripţie, făcută de unul dintre copîrîţi, nu se răsfrînge asupra celorlalţi
copîrîţi, inclusiv şi în cazul obligaţiei solidare. Fiecare dintre coreclamanţi şi copîrîţi participă faţă de cealaltă parte
în proces în mod de sine stătător şi în acţiunile sale nu depinde de alţi coparticipanţi : el poate de exemplu să
declare despre omiterea termenului de prescripţie sa să refuze de la acest drept fără acordul cu ceilalţi. Aşa
prevedere este conformă cu principiul realizării drepturilor sale în interes propriu, care nu admite a extinde
manifestarea de voinţă a unuia dintre copîrîţi asupra celuilalt fără acordul celui din urmă. Cererea despre aplicarea
termenului de prescripţie făcută de unul dintre copîrîţi nu se răsfrînge asupra celorlalţi pîrîţi. În cazul coparticipării
procesuale pasive nu se exclude posibilitatea declarării omiterii termenului de prescripţie de fiecare dintre pîrîţi. Cu
toate aceste instanţa de judecată este în drept să refuze în acţiune în cazul existenţei cererii de omitere a termenului
de prescripţie de la unul dintre copîrîţi cu condiţia, că în virtutea legii sau contractului sau reieşind din caracterul
raportului litigios pretenţiile reclamantului nu pot fi admise din contul celorlaţi copîrîţi ( de exemplu în cazul
înaintării acţiunii despre revendicare a bunului indivizibil, care se află în proprietate comună).
 Nu de rareori acţunea se înaintează faţă de persoana corectă, care se află în raport litigios cu creditorul. O
astfel de persoană este pîrîtul necorespunzător. Partea necorespunzătaore (pîrîtul) - este o persoană procesuală cu
capacitate juridică. Astfel de persoană poate înainta demersuri, să facă cereri şi să exercite alte drepturi procesuale.
Cerera părţii necorespunzătoare depsre aplicarea termenului de prescripţie nu are importanţă juridică pentru partea
corespunzătoare care a întrcat în proces (art. 64 CPC RM), cu toate că termenul de prescripţie într-adevăr a expirat.
Nimeni nu poate să dispună de dreptul care nu-i aparţine. De dreptul de a cere aplicarea termenului de prescripţie
beneficiază doar acel subiect al circuitului civil care este răspunzător în acţiune. Aceată persoană este pîrît
necorespunzător, anume aceteia îi aprţine dreptul de a aplica prescripţia perosnal sau prin reprezentant. (art. 75 CPC
RM)
Deoarece succesorul în drepturi continuă să partcipe în procesul succedatului, toate acţiunile săvîrşite în proces
pînă la întrarea lui, sunt obligatorii pentru acesta în acea măsură, în care ele ar fi fost obligatorii pentru persoana pe
care succesorul a înlocuit-o ( conform noului CPC p.2 art. 70). Instanţa de judecată aplică prescripţia extinctivă dacă
pîrîtul pe care l-a înlocuit succesorul, a făcut o astfel de cerere pînă la încheierea dezbaterilor judiciare în fond. O
cerere repetată de la succesor referitor la aplicarea termenului de prescripţie nu este necesară.
Subiect al dreptului de înaintare a cererii faţă de instanţă despre expirarea termenului de prescripţie est
reclamantul şi pîrîtul. În virtutea art. 271 CC RM, reclamantul se include de prevederea „ la cererea persoanei, în
favoarea căreia a curs prescripţia”. Din punct de vedere practic, legislaţia civilă cunoaşte cazuri, cînd la reclamant
poate să apară necesitatea în apărarea intereselor sale pe calea cererii referitor la omiterea termenului de prescripţie.
Dee exemplu reclamantul poate să protesteze în temeiul subpunctului „a” p.1 art. 659 CC RM împotriva
compensării în legătură cu expirarea termenului de prescripţie.
2. În conformitate cu art. 116 al Constituţiei RM, judecătorii sînt imparţiali. Acest principiu constituţional se
asociază cu principiul exercitării dreptrilor sale în interes propriu şi voinţă proprie. Această prevedere a dreptului
civil acordă soluţionarea întrebării despre eliberarea de la încasarea în favoarea creditorului la discreţia debitorului.
Iată de ce aplicarea termenului de prescripţie este posubilă doar la solicitarea persoanei în a cărei favoare a curs
termenul de prescripţie. Instanţa nici într-un caz nu trebuie să intenteze problema despre termenul de prescripţie din
proprie iniţiativă, ex offcio.
Potrivit art. 202 CPC RM, judecătorii sunt obligaţi să explice părţilor şi altor persoane, ce paricipă în proces
drepturile şi obligaţiile lor procesuale. Cu toate acestea instanţa nu trebuie să amintească persoanelor cointeresate
despre necesitatea aplicării termenului de prescripţie extinctivă. Explicînd drepturile şi obligaţiile procesuale,
judecătorii nu trebuie să se ocupe de comentariul art. 271 CC RM despre consecinţele aplicării sau neaplicării
termenului de prescripţie. Aceasta va fi considerată ca un ajutor pîrîtului, ceea ce contravine principiilor
imparţialităţii şi contradictorialităţii procedurii civile. În virtutea împuternicirilor sale instanţa de judecată poate să
pună în discuţie din proprie iniţiativă orice întrebare, care are, după părerea ei, importanţă juridică, exceptînd cele
referitoare la termenului de prescripţie, deoarece norma specială a dreptului material (art. 271 CC RM) leagă
aplicarea termenului de prescripţie numai cu aceea că vafi aceasta invocat de persoana în favoarea căreia curgea
termenului de prescripţie. În astfel de situaţii instanţa de judecată nu este în drept să pună în discuţie din proprie
iniţiativă în timpul dezbaterilor judiciare întrebarea despre aplicarea termenului de prescripţie. La fel instanţa nu este
în drept să propună oricărei părţi pe dosar să aducă probe sau să facă explicaţii referitoare la expirarea termenului
de prescripţie, dacă nu există o cerere despre aplicarea termenului de prescripţie.
Din prevederile art. 271 CC RM este destul de clar că cererea persoanei în favoarea căreia curgea termenul de
prescripţie trebuie făcută pînă la finisarea dezbaterilor judiciare. Această cerinţă a legii cuprinde fazele intentării
acţiunii civile, pregătirea pricinii către dezbaterile judiciare şi propriu-zis faza examinării acţiunii în fond. Faza
pregătirii pricinii către dezbaterile judiciare – parte componentă a procesului civil. În faza pregătirii pricinii către
dezbaterile judiciare instnţa este în drept să întreprindă diferite acţiuni procesuale. Luînd în consideraţie că termenul
de prescripţie se aplică de instanţă numai la cerera persoanei în a cărei favoare a curs termenul de prescripţie, în faza
pregătirii pricinii către dezbaterile judiciare instanţa nu este în drept să propună uneia din părţi să să aducă probe
sau să facă explicaţii (inclusiv în încheierea de pregătire a pricinii către dezbaterile judiciare) referitoare la expirarea
termenului de prescripţie. Dacă însă persoana cointeresată ( pîrîtul în referinţă (art.186 CPC) se referă la omiterea
teremenului de prescripţie., instanţa este în drept în procedura pregătirii a pricinii către dezbaterile judiciare, în
scopul soluţionării în termen şi corect, să propună oricăreia din părţi să aducă probe corespunzătoare ( art. 119,
185, 186 CPC RM). Indicarea în încheierea despre pregătirea pricinii către dezbaterile judiciare despre faptul
expirării termenului de prescripţie, dacă nu a existat o cerere corespunzătoare din partea persoanei cointeresate, nu
este admisibilă, cum aceasta nu ar fi considerat de instanţă de incorect.
3. În sensul art. 271 CC RM cererea despre termenul de prescripţie poate fi făcută doar pînă la finisarea
dezbaterilor judiciare în fond. Este vorba de dezbaterile judicare în prima instanţă. În practica judiciară au fost nu
rareori cazuri cînd hotîrîrea primei instanţe a fost anulată şi dosarul poate fi examinat în prima instanţă necontenit.
Această împrejurare naşte întrebarea despre necesitatea cererii repetate referitor la aplicarea termenului de
prescripţie după îndreptarea dosarului de instanţa de apel şi de recurs la o nouă examinare. Aplicarea termenului de
prescripţie norma CC RM o leagă de manifestarea de voinţă a persoanei în folosul căreia curgea termenul de
prescripţie. Dacă pîrîtul a făcut o cerere de aplicare a termenului de prescripţie pînă la emiterea hotărîrii anulate,
atunci în cazul anulării hotărîrii şi trimiterii la o nouă examinare, instanţa trebuie să aplice norm art. 271 CC RM
despre termenul de prescripţie, chiar dacă pîrîtul nu a cerut aplicarea termenului de prescripţie.
 Dreptul de a cere aplicarea termenului de prescripţie pîrîtul l-a utilizat la examinarea cauzei în fond la prima
examinare. Pîrîtul la o nouă examinare a cauzei poate să refuze de la aplicarea lui, anulînd prima sa cerere. Aceasta
nu vine în contradicţie cu voinţa şi principiul disponobilităţii. Cu toate acestea, dacă persoana în favoarea căreia a
curs termenul de prescripţie la examinarea anterioară a cauzei (pînă la anularea hotărîrii) nu a cerut aplicarea
termenului de prescripţie, atunci pentru aplicarea lui în cadrul examinării repetate (după anularea hotîrîrii) este
necesară cererea respectivă (scrisă sa verbală) adresată instanţei.
Regula despre faptul că trimiterea de către partea interesată la omiterea termenului de prescripţie trebuie să fie
făcută în prima instanţă pînă la încheierea dezbaterilor judiciare în fond nu înseamnă deloc că persoana în favoarea
căreia a curs termenul de prescripţie nu poate să facă o astfel de cerere la o stadie mai evoluată, adică în apel sau
recurs. După sensul art. 271 CC RM cererea despre termenul de prescripţie poate fi făcută de persoana împuternicită
în apel şi recurs cu condiţia emiterii hotîrîrii în fond. Admiţînd aceasta legiuitorul probabil a reieşit din aceea că
persoana respectivă poate cere aplicarea normelor referitoare la termenul de prescripţie şi după emiterea hotărîrii de
prima instanţă, dacă instanţa ierarhic superioară va stabili existenţa împrejurărilor nu numai cu caracter subiectiv
( inalfabetismul, starea de neputinţă, vîrsta înaintată a persoanei în a cărei favoaer curgea termenul de prescripţie),
dar şi cu caracter obiectiv ( stabilirea unor împrejurări noi), care acordă posibilitatea persoanei cointeresate să se
folosească de dreptul său.
4. Acţiunea despre apărarea dreptului încălcat se respinge în temeiul omiterii termenului de prescripţie numai
la cererea persoanei, în favoarea căreia curgea prescripţia. Articolul comentat (271 CC RM), cît şi normele
dreptului procesual civil nu prevăd careva cerinţe faţă de forma şi conţinutul cererii persoanei cointeresate referitor
la expirarea termenului de prescripţie. Cererea de aplicare a termenului de prescripţie poate fi făcută atît în formă
scrisă, cît şi verbală, atît în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, cît şi nemijlocit pe parcursul
procesului. În formă scrisă - în cadrul cererii separate sau în referinţă la acţiune sau pretenţie, cînd de lege este
prevăzută faza prealabilă de examinare a litigiului. Aplicarea termenului de prescripţie este posibilă şi la cererea
verbală a persoanei cointeresate. În acest ultim caz, despre cererea făcută, în corespundere cu normele CPC RM
(codul nou art. 274) se indică în procesul verbal al şedinţei judiciare. Cererea depsre aplicarea termenului de
prescripţie făcută în formă scrisă nu poate servi drept temei pentru refuzul în aplicarea termenului de prescripţie de
către instanţa de judecată. Legea (materială şi procesuală) nu numai că nu stabileşte o formpă specială pentru o
astfel de cerere, dar şi nu prevede şi rechizitele obligatorii ale conţinutului ei.
Nu rareori persoanele în favoarea cărora curgea prescripţia, în corespundere cu art. 56 CPC RM, făceau cereri
scrise şi verbale, depun demersuri, în timpul şedinţei de judecată faceau explicaţii, în care se conţin trimiteri la
articolele corespunzătaore ale CC RM despre prescripţie ( în acelaşi timp şi la art. 271), în acelaşi timp neînaintînd
cereri despre aplicarea termenului de prescripţie. Includerea trimiterilor la articolele corespunzătoare al CC RM
despre prescripţia extinctivă (respectiv la art. 271 CC RM) trebuie apreciată ca voinţa reală a persoanei în favoarea
căreia curgea prescripţia, de a realiza dreptul său la aplicarea termenului de prescripţie în interes propriu. Un alt
punct de vedere cu privire la aceste cazuri nu este corect. Astfel independent de forma pe care o ia voinţa persoanei
cointereaste – cerere directă, demers, explicaţie (scrisă sau verbală), adresată instanţei de judecată despre aplicarea
regulilor referitoare la expirarea termenului de prescripţie sau pur şi simplu trimiterea persoanei, în a cărei favoare
curgea prescripţia în cererea scrisă sau verbală (inclusiv în referinţa la acţiune), la ert. 270 CC RM sau alte articole
referitoare la prescripţie, fără cererea directă despre aplicarea termenului de prescripţie, în toate cazurile trebuie
examinată ca temei pentru aplicarea termenului de prescripţie.
5. Cerera persoanei, în a cărei favoare curgea termenul de prescripţie despre aplicarea termenului de prescripţie
este temei pentru refuzul în apărarea dreptului încălcat (respingera acţiunii) cu condiţia că omitera termenului de
prescripţie este confirmat de probe. Trebuie de accentuat că cererea persoanei despre aplicarea termenului de
prescripţie nu împiedică examinarea cererii reclamantului –persoană fizică (art. 279 CC RM) despre recunoaşterea
motivelor întemeiate de omitere a termenului de prescripţie şi restabilirea lui, co condiţia existenţei motivelor
întemeiate legate de persoana reclamantului.

Articolul 272. Inceputul curgerii termenului de prescriptie Extinctiva

(1) Termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data nasterii dreptului la actiune. Dreptul la
actiune se naste la data cind persoana a aflat sau trebuia sa afle despre incalcarea dreptului.
(2) Daca legea prevede altfel, prescriptia incepe sa curga de la data cind obligatia devine exigibila, iar in
cazul obligatiei de a nu face, de la data incalcarii acesteia. In cazul in care dreptul subiectiv este afectat de
un termen suspensiv sau de o conditie suspensiva, termenul de
prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data implinirii termenului ori a realizarii conditiei.
(3) In raporturile juridice in care nu este stipulat termenul executarii obligatiei sau in care
executarea poate fi ceruta oricind, termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data cind
debitorul trebuie sa execute obligatia.
(4) In actiunile privind raspunderea delictuala, termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de
la data cind pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca paguba si pe cel care raspunde de ea.
(5) Termenul de prescriptie extinctiva in cazul actiunii in anulare a unui act juridic pentru violenta incepe
sa curga de la data la care a incetat violenta. In celelalte cazuri de anulare, termenul de prescriptie extinctiva
incepe sa curga de la data la care cel indreptatit,
reprezentantul sau legal sau persoana chemata de lege sa-i incuviinteze actele a cunoscut temeiul anularii.
(6) In cazul obligatiilor regresive, termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data cind
trebuia executata obligatia principala.
(7) Prescriptia dreptului la actiune pentru viciile ascunse incepe sa curga:
a) in cazul unui bun instrainat sau al unei lucrari executate alta decit o constructie, de la implinirea
unui an de la data preluarii (predarii) bunului sau lucrarii, afara numai daca viciul a fost descoperit
mai inainte, cind prescriptia va incepe sa curga de la data descoperirii;
b) in cazul unei constructii, de la implinirea a 3 ani de la data preluarii (predarii) constructiei, afara
numai daca viciul a fost descoperit mai inainte, cind prescriptia va incepe sa curga de la data
descoperirii.
(8) Pentru executarea unor lucrari curente, termenele prevazute la alin.(7) sint de o luna in cazul
prevazut la lit.a) si, respectiv, de 3 luni in cazul prevazut la lit.b).
(9) Cind este vorba de prestatii succesive, prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la data la
care fiecare prestatie devine exigibila, iar daca prestatiile alcatuiesc un tot unitar, de la data ultimei
prestatii neexecutate.

1.Legislaţia civilă face legătura dintre acţiunea tremenului de prescripţie cu încălcarea dreptului. Aceasta
înseamnă că pînă în momentul în care dreptul subiectiv sau interesul protejat de lege nu sunt încălcate, nu poate fi
vorba despre începutul curgerii termenului de prescripţie. Termenul de prescripţie poate să-şi aibă începutul nu doar
în momentul în care dreptul subiectiv a fost încălcat, dar şi mult mai tîrziu, moment despre care se vorbeşte în
articolul comentat şi alte acte normative. Termenul de prescripţie în general nu curge dacă dreptul subiectiv, care se
cere a fi protejat în general nu există. Deoarece acţiunea civilă este acţiunea îndreptată spre realizarea forţată a
pretenţiei indicate de reclamant, atunci această acţiune poate fi exercitată după începutul curgerii termenului de
prescripţie. În p.1 art. 272 CC RM este stabilită regula generală, care determină momentul începutului calculării
termenului de prescripţie : dreptul la înaintarea acţiunii apare din ziua cînd persoana a aflat sau trebuia să afle
despre încălcarea dreptului său. Din această zi după regula generală începe curgerea termenului de prescripţie.
Pînă la acest moment persoana dreptul căreia a fost încălcat nu putea să se adreseze în instanţele de judecată sau alte
organe jurisdicţionale pentru apărarea dreptului încălcat. După sensul articolului comentat, începutul termenelor
generale, cît şi speciale de prescripţie, este condiţionat de monentul cînd persoana în favoarea căreia curge termenul
de prescripţie, poate să se adreseze în judecată pentru realizarea forţată a dreptului său.
Determinarea momentului încălcării dreptului depinde de faptul dacă este încălcat un drept absolut, de creanţă
sau un drept părut din aşa-numitele raporturi continuie. În acţiunile despre apărarea dreptului de proprietate şi altor
drepturi absolute ( dreptul la demnitate, reputaţie comercială, alte drepturi nepatrimoniale) momentul de încălcare a
dreptului nu creează dificultăţi – ziua în care proprietarul a aflat despre încălcarea dreptului său. Dacă proprietarul
nu a ştiut despre încălcarea dreptului din neglijenţă, sau alte motive întemeiate, atunci începutul curgerii prescripţiei
se calculează din momentul în care el trebuia să afle despre încălcarea dreptului său.
Drepturile juridice civile sunt destul de diverse şi nu rareori foarte complicate, în rezultatul cărui fapt
momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie este foarte greu de determinat. Articolul comentat mai
detaliat reglementează începutul curgerii termenului de prescripţie referitor la drepturile ce decurg din raporturi
obligaţionale.
2. Dreptul de înaintare a acţiunii sau a pretenţiei aparţine persoanei dreptul subiectiv sau interesul căreia a fost
încălcat. Curgerea termenului de prescripţie începe din momentul, cînd anume această persoană a aflat sau trebuia să
afle despre încălcarea dreptului său, indiferent de faptul cine s-a adresat după apărare – propriu-zis persoana dreptul
căreia a fost încălcat, sau în interesul acesteia alte persoane, în cazurile cînd legea materială sau procesuală le acordă
dreptul la adresare în judecată. (art. 7, 71, 73 CPC RM).
În practica judiciară sunt destul de dese cazurile cînd acţiunile sînt înainate de procurori, organele conducerii
de stat, sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile obşteşti sau alte persoane în apărarea drepturilor şi intereselor
altor persoane. Practica judiciară uneori ne mărturiseşte că persoanele protestează împotriva demersului persoanei în
a cărei favoare curgea prescripţia, despre aplicarea consecinţelor expirării termenului de prescripţie. Protestul
împotriva demersului pîrîtului este motivat de aceea că începutul curgerii termenului de prescripţie trebuie de
calculat nu din ziua în care despre încălcarea dreptului i-a devenit cunoscut deţinătorului lui (reclamantului), în
interesele căruia este înaintată acţiunea (p.2 art. 34 CPC RM), ci din momentul cînd despre încălcarea dreptului
reclamantului i-a devenit cunoscut organului care s-a adresat cu cererea în cauză (procuror, organele conducerii de
stat, sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile obşteşti, etc.). Această poziţie contravine p.1 art. 272 CC RM.
Articolul comentat vorbind despre persoana, dreptul căreia a fost încălcat, are în vedere posesorul (deţinătorul)
nemijlocit al dreptului subiectiv încălcat, şi nu oricare altă persoană, împuternicită prin lege cu atribuţii de adresare
în judecatăcu cerei de apărare drepturilor şi intereselor altor persoane. Pentru determinarea începutului curgerii
procurori, organele conducerii de stat, sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile obşteşti, importanţă juridică o
are o are ziua în care deţinîtorul dreptului subiectiv ( persoana – după formularea art. 272 p.1 CC RM) a aflat sau
trebuia să afle despre încălcarea dreptului său, şi nu are importanţă juridică ziua, în care despre încălcarea dreptului
reclamantului i-a devenit cunoscut persoanei, care în virtutea legii are dreptul de adresare în judecată cu cererea de
apărare a drepturilor terţelor persoane.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul dosarelor despre lichidarea persoanelor juridice. La înaintarea acţiunii de către
lichidator sau administrator fiduciar din numele persoanei juridice în proces de lichidare către terţele persoane, care
au datorii faţă de organizaţie, în interesele căreia se depune acţiunea, termenul de prescripţie trebuie calculat din
ziua în care despre încălcarea dreptului i-a devenit cunoscut deţinătorului acestui drept, şi nu lichidatorului sau
administratorului fiduciar. Termenul de prescripţie începe să curgă , după regula generală, din ziua în care despre
încălcarea dreptului a aflat sau trebuia să afle deţinătorul acestui drept. Potrivit p.1 art. 61 CC RM, persoana juridică
îşi realizează drepturile şi execută obigaţiile prin organul său de conducere. Ziua nominalizată trebuie determinată
de ziua, cînd despre încălcarea dreptului a aflat sau trebuia să afle organul de conducere al persoanei juridice.
Concluzia este următoarea : înaintarea acţiunii de către lichidator sau administartorul fiduciar nu modifică regula
generală de calculare a termenului de prescripţie, deoarece administratorul fiduciar (lichidatorul) în acest caz
acţionează din numele creditorului, care ştia sau trebuia să ştie despre încălcarea dreptului său din momentul, cînd
executarea stabilită de contract nua fost efectuată la timp sau dreptul subiectiv a fost încălcat în alt mod.
În practica judiciară se întîlnesc cereri ale noii conduceri (noi alese) despre aceea că el a aflat despre încălcarea
dreptului întreprinderii conduse de el doar din momentul în care el a fost numit în funcţie, astfel momentul de
început al curgerii termenului de prescripţie trebuie considerat ziua cînd el a aflat despre încălcarea dreptului. Aşa o
împrejurare nu poate servi drept temei pentru modoficarea momentului de început al curgerii termenului de
prescripţie. În astfel de situaţii este înaintată acţiunea despre apărarea drepturilor persoanei juridice, şi nu a
conducătorului ca persoană fizică.
3. Excepţiilde la regula generală de calculare a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie
sunt stabilite în însuşi CC RM. Mai întîi de toate excepţiile de la această regulă se conţin în articolul comentat (p.2-
9), unele prevederi ale căruia au nevoie de precizări.
În obligaţiile cu indicarea termenului de executare a obligaţiei termenul de prescripţie începe să curgă la
survenirea acestui termen, dacă executarea din partea debitorului nu a urmat. De exempli, dacă debitorul este obligat
să restituie mijloacele băneşti în baza contractului de împrumut (art. 867 CC RM) la 10 mai 2003, atunci în cazul
nerestituirii datoriei în acest termen şi în modul, prevăzut de contract, termenul de prescripţie începe să curgă de la
11 mai 2003. În cazul neexecutării obligaţiei cu indicarea termenului de executare are loc încălcarea dreptului
creditorului bazat pe un ansamblu de împrejurări: creditorul cunoaşte despre încălcarea dreptului său (el nu poate să
nu ştie despre aceasta), creditorului îi este cunoscut debitorul, este cunoscut termenul de xecutare de către debitor a
obligaţiei, este cunsocut faptul neexecutării. În cazul obligaţiilor, îndreptate spre abţinerea de la acţiune ( obligaţia
de a nu face), curgerea termenului de prescripţie începe din ziua încălcării acestei obligaţii – adică din momentul în
care debitorul a săvîrşit careva acţiuni, de la care s-a obligat săs e abţină. Astfel în baza contractului de regizare,
autorul s-a obligat să nu transmită regizia altui teatru, dar în pofida acestei obligaţii a săvîrşit această acţiune.
Curgerea termenului de prescripţie începe din ziua în care primul teatru a flat sau trebuia să afle despre acest fapt,
adică din momentul încălcării. Dreptul subiectiv poate apărea şi cu termen suspensiv sau rezolutoriu – adică în
dependenţă de termenul sau împrejurarea, care poate să se petreacă sau să nu se petreacă în viitor. În calitate de
condiţie poate apărea atît evenimentul, cît şi acţiunile persoanelor fizice şi juridice. În acelaşi timp ca condiţie pot
servi acţiunile terţelor persoane, cît şi acţiunile participanţilor nemijlociţi la actul juridic. Momentul de apariţia a
acestor drepturi şi obligaţii este considerat momentul survenirii termenului sau a condiţiei, indiferent de aceea
cunoşteau părţile că condiţia s-a realizat sau nu. Aşa în contractul de vînzare-cumpărare un cetîţean vinde altei
persoane un cîine de rasă cu condiţia că cîinele va aduce pe lume mai mult decît un ţînc sau cetăţeanul se obligă sub
condiţie suspensivă să vîndă casa sa, dacă el va procura sau construi una nouă. Din momentul construirii casei noi la
cumpărător apare dreptul de a cere transmiterea casei. Din momentul realizării condiţiei indicate se începe să curgă
termenul de prescripţie, dacă de către vînzător nu este îndeplinită condiţia contractului.
Dacă termenul executării obligaţiei nu este indicat sau este condiţionat de momentul cererii din partea
creditorului, atunci debitorul este obligat din momentul înaintării cererii de către creditor să-l execute în orice
moment. De exemplu, persoana care a plasat la păstrare un bun este în drept
să-l ceară de la depozitar în orice moment (art. 1096 CC RM). În aşa situaţii curegerea termenului de prescripţie se
începe din ziua următoare după înaintarea cererii de către creditor. Dacă executarea imediată nu decurge din lege,
contract sau natura obligaţiei, debitorul este obligat să execute obligaţia în teremen de 7 zile din momentul
prezentării cererii respective. La creditor, în cazul neexecutării obligaţiei în termen de 7 zile, apare dreptul la acţiune
în ziua următoare şi din acest moment începe curgerea termenului de prescripţie.
Curgerea termenului de prescripţie la cererea părţii vătămate în acţiunile de răspundere civilă delictuală nu
poate începe mai devreme de ziua , cînd partea vatămată a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său şi
a faptuitorului. Pînă ce părţii vătămate nu-i este cunoscut făptuitorul încăclcării, el este lipsit de posibilitatea
înaintării acţiunii către făptuitorul încălcării, cu toate că despre faptul încălcării el este deja conştient. Doar din
momentul cînd părţii vătămate i-a devenit cunoscut nu numai despre cauzarea prejudiciului, dar şi despre persoana
ce l-a cauzat, începe să curgă termenul de prescripţie în acţiunile de răspundere civilă delictuală. Dacă părţii
vătămate îi este cunoscut faptul cauzării prejudiciului, dar el nu conoaşte pîrîtul, curgerea termenului de prescripţie
nu începe.
Actul juridic, săvîrşit cu aplicarea violenţei, se referă la grupul celor contestabile şi instnaţa este în drept la
acţiunea părţii vătămate să-l declare nul. Violenţă este considerată cauzarea participantului la actul juridic de
suferinţe fizice şi psihice cu scopul a-l determina la încheierea ctului juridic. Suferinţele fizice şi psihice pot fi
cauzate pe calea violenţei şi faţă de persoanele apropiate celei participante la actul juridic. De exemplu, violenţă va
fi considerat influenţarea ilegală asupra contragentului pe calea abuzului situaţiei de serviciu. Faţă de actele juridice,
încheiate prin aplicarea violenţei, curgerea termenului de prescripţie se începe din ziua încetării acţiunilor de
violenţă, sub influenţa cărora a fost încheiat actul juridic, şi nu din ziua încheierii lui.
Calcularea termenului de prescripţie în acţiunile de regres de asemenea are specificul său. Executarea
obligaţiei solidare de către unul dintre debitori liberează ceilalţi codebitori de la executarea obligaţiei faţă de
creditor, dar ei vor fi obligaţi să repare respectiv cheltuielile suportatedebitorului, care a executat obligaţia
totalmente. Respectiv pentru debitorul ce a executat obligaţiafaţă de creditor calcularea termenului de prescripţie
începe din momentul, cînd la el apare dreptul de a cere de la ceilalţi debitori. După logică dreptul de regres apare din
momentul executării obligaţiei de bază. Dreptul de regres apare din momentul reparării daunei, cauzat de altă
persoană. Legislaţia în vigoare nu admite examinarea acţiunilor de regres înainte de termen referitor la sumele încă
nerestituite în baza obligaţiei de bază. De exemplu, curgerea termenului de prescripţie în acţiunea de regres a
întreprinderii de comercializare către întreprinderea – producător al bunurilor necalitative, legat de restituirea
cumpărătorului a preţului de comercializare a produsului, începe din ziua satisfacerii în termenul stabilit de către
întreprinderea de comercializare a pretenţiilor cumpărătorului. Potrivit art. 1025 CC RM, cărăuşul capătă drept de
regres doar după aceea ce el a a plătit pentru alţi cărăuşi repararea încărcăturii pierdute, pierite sau deteriorate. În
baza contrcatului de factoring la debitor apare dreptul de regres dacă debitorul a efectuat plăţile factorului, iar
factorul a efectuat plăţile aderentului. Debitorul posedă dreptul de reparare a prejudiciului doar de la aderent în cazul
neexecutării de către el a obligaţiilor contractuale, şi nu de la factor, cu excepţia cazului, cînd factorul a efectuat
plăţile aderentului, cu toate că cunoştea că obligaţiile n-au fost executate în conformitate cu prevederile contractului
(art. 1298 CC RM). Curgerea termenului de prescripţie a debitorului în contrcatul de factoring se începe din ziua în
care factorul a efectuat plăţile aderentului. Pretenţiile sale de regres debitorul le înaintează aderentului. Termenul
pretenţiilor de regres ale statului către persoanele cu funcţie de răspundere ale organelor de cercetare penală,
anchetă preliminară, procuraturii şi instanţelor de judecată începe să curgă din ziua reparării de către stat a
prejudiciului în baza art. 1405 CC RM (p.2 art. 1415 CC RM) ş.a. Începutul curgerii termenului de prescripţie nu
poate fi mai înainte decît apariţia dreptului de regres. Dreptul de regres către persoana, care a cauzat daune, apare la
persoana, care a reparat aceste daune (art. 1415 p.1 CC RM). Pînă la repararea prejudiciului dreptul de regres nu
apare. Respectiv şi termenul de prescripţie în obligaţia de regres nu începe să curgă. Aşa. P.2 art. 389 CNMC a RM
stabileşte că în cazurile prevăzute de p.2 art. 306 (proprietarii de nave, vinovate de accident, răspund solidar faţă de
terţele persoane pentru prejudiciile, legate de pierderea vieţii sau cauzării daunelor sănătăţii, printre altele
proprietarul de navă, care a achitat o sumă superioară decît cea datorată, are dreptul la înaintarea pretenţiei în regres
altor proprietari de nave) la înaintarea cerinţelor în regres se aplică termenul de prescripţie de un an, calculat din
ziua achitării sumei respective.
Sub termenul de lucrări de construcţie curentă, în sensul art. 272 p.8 CC RM, trebuie de subînţeles nu lucrările
de construcţie capitală ( înălţarea de clădiri şi construcţii) sau reconstrucţie capitală, ci astfel de lucrări de antrepriză
ca cele de reparaţie, văruire, ş.a. lucrări similare. Pentru depistarea calităţii lucrărilor de construcţie curentă nu este
nevoie de o perioadă de timp îndelungată şi de aceea curgerea termenului de prescripţie se începe odată cu expirarea
a trei luni din momentul de la recepţia lucrărilor de construcţie curentă.
Curgerea termenului de prescripţie în acţiunea, rezultată din încălcarea de către o parte contractuală a condiţiei
despre achitarea mărfii (lucrărilor, serviciilor) în rate, începe pentru fiecare rată în parte din ziua cînd persoana a
aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului său. Termenul de prescripţie în acţiunile despre achitările
succesive începe să curgă din momentul cînd fiecare plată devine exigibilă (din momentul apariţei dreptului
respectiv). Este vorba despre obligaţiile, dreptul de a cere în care apare nu simultan, ci succesiv pe zile sau perioade
( de exemplu penalităţi sau procente pentru utilizarea banilor străini- art.869 CC RM, plata de arendă ş.a.). În
contractul de antrepriză poate fi prevăzut că recepţia lucrărilor va fi executată pe părţi, dar executarea în contractul
de antrepriză reprezintă un obiect unitar. De aceea, potrivit p.3 art. 968 CC RM, dacă contractul de antrepriză
prevede recepţia lucrărilor pe părţi, curgerea termenului de prescripţie se începe de la data recepţiei lucrărilor în
total.
4. În afară de excepţiile cuprinse în Codul Civil de la regula generală privind începutul termenului de
prescripţie, alte reguli, care determină momentul de început al calculării termenului de prescripţie se conţin şi în alte
legi. Astfel art. 389 CNMC, prevede că potrivit legislaţiei termenul de prescripţie se aplică în cazul înaintării
pretenţiilor, apărute din contractul de transport maritim al pasagerilor, de acostare temporară a navelor, despre
leasingul navei, despre acordarea serviciilor de loţman, despre asigurarea maritimă, cît şi a pretenţiilor, legate de
actele juridice, încheiate cu căpitanul navei, cu repararea prejudiciului, cauzat de acroşarea navelor, cu efectuarea
operaţiilor de salvare. Acest termen se calculează:
a) pentru revendicarile care nasc din contractul de transport
maritim de pasageri:
- privind pasagerul - de la data cind pasagerul a parasit sau trebuia sa paraseasca nava, iar daca revendicarea
a fost expusa in legatura cu lezarea in timpul cursei a sanatatii lui, finalizata cu moartea, - din ziua decesului,
insa in cel mult 3 ani de la data cind pasagerul a parasit nava;
- privind bagajele - de la data predarii sau de la data cind bagajele trebuiau predate;
 b) pentru revendicarile care nasc din contractul de navlosire, de leasing, de remorcaj, de pilotaj, de
asigurare maritima, din tranzactiile incheiate de comandant, in temeiul art.62, 72,73, - de la data aparitiei
dreptului de a intenta actiune;
c) pentru revendicarile de reparatie a daunelor cauzate de abordajul navelor - de la data abordajului;
d) pentru revendicarile generate de operatiuni de salvare - de la data incheierii lor.
O modalitate deosebită de calculare a termenului de prescripţie este prevăzută de Legea cambiei a RM. Astfel
termenul de prescripţie împotriva acceptantului, născut din cambia trată, este egal cu trei ani şi începe să curgă din
ziua pentru plată. Termenul de prescripţie a deţinătorului cambiei împotriva andosanţilor şi trăagătorului este egal cu
un an şi începe să curgă din ziua protestului, săvîrşit în termenul stability sau din ziua achitării în cazul notei “circuit
fără cheltuieli”. Termenul de prescripţie a andosanţilor unul faţă de altul şi faţă de deţinătorul de cambia este egal cu
şase luni, curgerea căruia începe din ziua în care andosantul a achitat cambia sau din ziua înaintării faţă de el a
acţiunii (art.60).
Plenul CSJ al RM în Hotarîrea nr.9 din 23 februarie 1998 “Despre practica aplicării legislaţiei referitor la
repararea prejudiciului cauzat sănătăţii” explică, că moment al apariţiei dreptului la acţiune referitor la repararea
prejudiciului cauzat sănătăţii, se consideră ziua survenirii incapacităţii de muncă, cînd pătimaşul a fost lipsit de
cîştigul obţinut anterior, fie recunoaşterea la pătimit a bolii profesionale, iar în cererile de recalculare a plăţilor lunar
– ziua în care o aşa acţiune trebuia să fie îndeplinită în virtutea legii. În sensul Regulilor de reparare de către
organizaţii, întreprinderi, a prejudiciului cauzat lucrătorilor, funcţionarilor prin leziuni sau altă daună adusă sănătăţii,
în tmpul îndeplinirii de către aceştia a obligaţiilor de serviciu din 3 iulie 1984, în cazurile cauzării prejudiciului
sănătăţii sau cauzarea morţii, termenul de prescripţie în acţiunile de restituire a pagubei aduse persoanelor aflate l
aîntreţinerea celui decedat se calculează din ziua morţii pătimitului. Tremenul de prescripţie de trei ani referitor la
repararea prejudiciului, în cazul dacă cauzarea leziunilor sau pierderea venitului nu coincid în timp, trebuie calculat
din ziua pierderii venitului.
Reguli deosebite sunt stabilite pentru calcularea curgerii termenului de prescripţie în cazul pretenţiilor de
apărare a drepturilor consumatorilor, din contractul de transport, înaintate faţă de cărăuş, cît şi în litigiile, legate de
transporturile în traffic internaţional, în litigiile cu privire la dreptul de autor asupra invenţiilor, descoperirilor sau
propunerilor de raţionalizator.

Articolul 273. Efectul asupra prescriptiei extinctive al cesiunii

creantei sau al preluarii datoriei

Cesiunea creantei sau preluarea datoriei nu afecteaza cursul prescriptiei extinctive.

Articolul comentat reglementează întrebarea despre efectul adus termenului de prescripţie şi momentului de
calculare a acestuia în cazul subrogării părţilor în obligaţie. Subrogarea părţilor în obligaţie presupune intrarea în
raportul obligaţional a unei persoane noi în locul creditorului sau debitorului iniţial. Regula art. 273 CC RM poartă
un caracter general şi este aplicabil atît în cazul cesiunii de creanţă (comentariul art. 556 CC RM), cît şi în cazul
cesiunii de datorie (comentariul art. 567 CC RM). Acestea reprezintă cazurile aşa-numitei succesiuni private
(singulare) în drepturi – adică transferul de la o persoană la alta a unui drept sau obligaţii (sau ambele simultan),
izolat de la celălalt patrimoniu al persoanei ce cedează dreptul sau obligaţia.
Prevederile art. 273 CC RM sunt aplicabile şi în cazul succesiunii universale – în cazul moştenirii (art. 1540
CC RM), cît şi la reorganizarea persoanei juridice (comentariul art. 70 CC RM).
În toate cazurile enumerate se produce subrogarea creditorului sau a debitorului în raportul obligaţional şi
transferul de drepturi şi obligaţii la alte persoane pe calea succesiunii. Analiza art. 273 CC RM „Efectul asupra
prescriptiei extinctive al cesiunii creantei sau al preluarii datoriei” şi conţinutul acestei norme ne permite să facem
concluzii că modoficarea produsă în componenta subiectivă a obligaţiei nu aduce nici o atingere atît duratei
termenului de prescripţie, cît şi asupra momentul de început al curgerii acestuia. De exemplu, curgerea termenului
de prescripţie în acţiunea înaintată de succesorul debitorului începe să curgă cînd a apărut dreptul la acţiune la
creditor, successorul în drepturi al căruia este reclamantul. La fel curgerea termenului de prescripţie începe în
acţiunea înaintată faţă de succesorul debitorului din ziua apariţiei la creditor a dreptului la acţiune faţă de debitor, şi
nu din ziua transferului obligaţiei executorului la succesorul acestuia.
Subrogarea părţilor în raportul obligaţional nu duce la modificarea nu numai a termenului de prescripţie sau a
modului de calculare a acestuia, dar şi în alte reguli are termenului de prescripţie. Respectiv nu creează dubii că
modificarea în curgerea termenului de prescripţie, legată de suspendarea (art. 274, 275, 276), întreruperea (art. 277)
sau restabilirea în termen (art. 279) şi altele, întîmplate pentru predecessor, îşi continuă acţiunea şi pentru successor.
Expirarea termenului de prescripţie în raporturile părţilor iniţiale acţionează şi în raporturile care continuă între
noii creditori şi debitori, care au intrat în acest raport. Aceasta înseamnă că dacă debitorul a transmis în modul
stabilit de lege obligaţiile sale terţei personae sau ele au trecut la successor după moartea debitorului sau în alt temei,
atunci această terţă persoană este în drept să se folosească de expirarea termenului de prescripţie pentru a protesta
împotriva acţiunii.
Regula art. 273 se aplică nu doar în cazul modificării persoanelor în obligaţie. Asupra raporturilor reale
regulile articolului comentat de asemenea se răsfrîng.
 Regula art. 273 CC RM trebuie să fie aplicată în ansamblu cu celelalte reguli ale CC RM şi altor legi, care au
referinţă la termenul de prescripţie.

Articolul 274. Suspendarea curgerii termenului de prescriptie extinctive

1) Curgerea termenului de prescriptie extinctiva se suspenda daca:

a) inaintarea actiunii este imposibila din motive de forta majora;
b) executarea obligatiilor este aminata (moratoriu);
c) creditorul sau debitorul face parte din rindul fortelor armate puse pe picior de razboi;
d) creditorul este incapabil sau este limitat in capacitatea de exercitiu si nu are un reprezentant legal, cu
exceptia cazurilor in care creditorul are capacitate de exercitiu procesuala;
e) este suspendat actul normativ care reglementeaza raportul juridic litigios;
f) activitatea autoritatilor judecatoresti de a caror competenta tine solutionarea litigiului dintre parti este
suspendata.
(2) Cursul prescriptiei extinctive se suspenda doar daca temeiurile de suspendare au aparut sau au
continuat in ultimele 6 luni ale termenului de prescriptie extinctiva, iar daca acest termen este de 6 luni sau
mai scurt, inauntrul lui.
(3) Curgerea termenului de prescriptie extinctiva continua de la data incetarii imprejurarilor care servesc
drept temei pentru suspendarea cursului prescriptiei extinctive si termenul scurs in perioada in care
cursul prescriptiei extinctive este suspendat nu se include in termenul de prescriptie extinctiva. Termenul
ramas se prelungeste pina la 6 luni, iar daca termenul de prescriptie extinctiva este mai scurt de 6 luni,
pina la durata lui.

1. Termenul de prescripţie extinctivă – termenul în cursul căruia se poate pretinde realizarea forţată a dreptului
încălcat prin intermediul organului jurisdicţional. Termenul de prescripţie, ca regulă, curge neîntrerupt. În perioada
indicată pot apărea împrejurări care în mod obiectiv împiedică persoana cointeresată să înainteze acţiunea în limitele
termenului de prescripţie. Temporar se pierde posibilitatea apărării dreptului încălcat sau interesului protejat de lege.
Împrejurările, care împiedică persoana la timp să înainteze acţiunea în apărarea dreptului său încălcat trebuie
să aibă caracter obiectiv, adică să se manifeste independent de voinţa persoanelor cointeresate. Dacă împrejurările
apărute se recunosc de către lege întemeiate, curgerea termenului de prescripţie se suspendă pe toată perioada
acţiunii lor. Un astfel de eveniment în dreptul civil poartă denumirea de suspendare a termenului de prescripţie.
Suspendarea cursului prescripţiei înseamnă că timpul, cît acţionează împrejurările, recunoscute de lege ca temei de
suspendare a curgerii termenului de prescripţie, nu se ia în calculul termenului de prescripţie. Se suspendă curgerea
termenului de prescripţie care a început, dar care încă nu s-a scurs. Suspendarea îndepărtează momentul expirării
termenului de prescripţie. După finisarea acţiunii împrejurărilor, care au servit temei pentru suspendarea termenului
de prescripţie, acesta continuă să curgă mai departe.
2. Împrejurările apărute, recunoscute de lege ca temei pentru suspendarea curgerii termenului de prescripţie,
înseamnă că pentru reclamant a apărut imposibilitaea de a-şi apăra dreptul său pe calea acţiunii. La aceste
împrejurări se referă :
forţa majoră, adică împrejurările particularităţile cărora sunt următoarele: caracterul excepţional, neîntrerupt, de
neînvins. Împrejurările de forţă majoră nu depind de voinţa părţilor în raport şi se referă la evenimente, care nu au
legătură cu activitatea lor. Forţa majoră se examinează ca o forţă de neînvins, dacă ea este neobişnuită, ce exclude
posibilitatea posibilitatea prevenirii. Forţa majoră se caracterizează ca o forţă obiectivă de neînvins, adică lipsa în
astfel de condiţii a mijloacelor necesare, cu ajutorul cărora s-ar putea preveni efectele condiţionate de forţa majoră.
Legea nu explică ce trebuie de avut în vedere prin forţă majoră. Acestea pot fi de două tipuri : calamităţi distructive
ale naturii şi unele evenimente sociale. La primele se referă inundaţiile, alunecările de teren, cutremurile. La
evenimente sociale se referă acţiunile militare, grevele, epidemiile şi alte evenimente sociale. De reţinut este că
pentru a produce suspendarea prescripţiei, potrivit art. 274 al.1 lit. “a”, este nevoie ca în situaţia de forţă majoră să fi
fost “cel împotriva căruia prescripţia curge”, adică titular al dreptului la acţiune (şi nu cel în favoarea căruia curge
prescripţia), care a fost împiedicat să facă actele de întrerupere a prescripţiei, adică să formuleze cererea de chemare
în judecată. Prin cauză de forţă majoră trebuie înţeleasă acea situaţie pe care partea nu o poate prevedea şi înlătura ,
chiar dacă ar fi luat toate măsurile de prevenire.
Moratoriu ( de la lat. “moratorius” – cel care încetinează, acordă timp suplimentar). În dreptul civil sub moratoriu
se subînţelege suspendarea executării obligaţiei, care se stabileşte pe o perioadă determinată sau pînă la finisarea
cărorva evenimente excepţionale ( război, calamitate naturală). Moratoriul duce la imposibilitatea pentru creditori de
a-şi realiza drepturile sale pe calea înaintării acţiunii despre executarea forţată. Timpul pentru care se declară
suspendarea executării obligaţiei nu se include în termenul de prescripţie. Temei pentru declararea de către Guvern a
moratoriului este survenirea căruiva eveniment excepţional în viaţa ţării. Moratoriul ca suspendare a executării
obligaţiilor se întîlneşte foarte rar. Declararea moratoriului este posibilă atît pe teritoriul întregii ţări, cît şi în
teritoriile unelor raioane ale ţării în legătură cu situaţiile excepţionale. Moratoriul ca temei de suspendare a
termenului de prescripţie are o răspîndire practică în relaţiile economice externe. Astfel de moratorii Guvernul poate
să declare pe perioada aplicării faqţă de unele state a sacţiunilor economice la hotărîrea ONU.
 creditorul sau debitorul face parte din rindul fortelor armate puse pe picior de razboi. Situaţia de război – un
regim juridic deosebit în ţară sau în unele sectoare ale acesteia, care se stabileşte, de obicei, prin hotîrîrea organului
superior al statului în situaţii excepţionale (răyboi, calamitate naturală, altele). În cazul situaţiei de război, toate
funcţiile ale organelor puterii de stat pe problemele apărării, ordinii publice şi securităţii de stat trec la organelle
militare. Legea limitează suspendarea curgerii termenului de prescripţie doar la situarea creditorului sau debitorului
în rîndul forţelor armate puse pe picior de război. Chemarea creditorului sau debitorului în timp de pace în rîndurile
forţelor armate nu serveşte drept temei al suspendării termenului de prescripţie. De reţinut că simpla participare la
forţele armate ale ţării ( ca militar activ ori pentru satisfacerea stagiului military) nu este cauză de suspendare a
prescripţiei extinctive, condiţia impusă de lege este aceea ca forţele armate ale ţării să fie puse pe picior de război.
De reţinut că pentru a produce suspendarea prescripţiei, potrivit art. 274 CC RM alin.1 lit “c”, este nevoie ca într-o
asemenea situaţie (participarea în forţele armate care sînt puse pe picior de război), trebuie să fie “creditorul” sau
“debitorul”. Suspendarea va avea loc şi în ipoteza în care, atît creditorul, cît şi debitorul, în acelaşi timp, fac parte
din forţele armate ale ţării puse pe picior de război.
creditorul este incapabil sau este limitat in capacitatea de exercitiu si nu are un reprezentant legal, cu
exceptia cazurilor in care creditorul are capacitate de exercitiu procesuala. Capacitatea de exerciţiu procesuală
– posibilitatea ca prin acţiunile proprii de a realiza drepturile într-un process concret (de a înainta acţiunea, de a
rechema cererea, a modifica temeiul sau obiectul acţiunii, a mări sau micşora cuantumul pretenţiilor, de a încheia
tranzacţia de împăcare, ş.a.), de a împuternici ducerea dosarului reprezentantului. Creditorii minori în vîrstă dintre
16 la 18 ani posedă capacitatea deplină de exerciţiu procesuală din momentul încheierii căsătoriei sau emancipării,
cît şi în cazul, cînd ei se ocupă de activitatea de întreprinzător (art. 26 CC RM) sau sunt membri ai cooperativelor
(alin.4 art. 21 CC RM). Posedă capacitate de exerciţiu procesuală parţială cetăţenii în vîrsta dintre 16 la 18 ani, cît şi
minorii limitaţi în capacitatea de exerciţiu. După regula generală interesele lor sînt apărate în instanţa de judecată de
către reprezentanţii lor legali (părinţii, adoptatorii, tutorele). Dar instanţa este obligată în aşa cazuri să invite la
process şi nemijlocit minorii sau persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu. Cu toate acestea persoanele între 14
şi 18 ani personal îşi apără interesele în cazurile prevăzute de lege. Este vorba de raporturile ce se nasc din relaţii
civile, de muncă, de familie sau alte relaţii, cît şi din actele juridice, legate de dispunerea de veniturile primite sau
accumulate ca rezultat al activităţii de antreprenoriat. Atragerea părinţilor, tutorilor, adoptatorilor, la participare în
aşa cazuri, în scopul acordării de către aceştia de ajutor, depinde de discreaţia instanţei. În cazul în care creditorul
posedă capacitate de exerciţiu procesuală ( alin.4 şi 5 art.58 CPC RM) curgerea termenului de prescripţie nu se
suspendă.
este suspendat actul normativ care reglementeaza raportul juridic litigious. Sistemul actelor normative ale
RM, care reglementează relaţiile sociale pe calea stabilirii de drepturi şi obligaţii, este reprezentată de următaorele
tipuri : legi şi hotărîri ale parlamentului, decretele preşedintelui, hotărîrile şi ordonanţele guvernului, ordinele şi
instrucţiunile ministerelor şi departamentelor, hotărîrile cu caracter normative ale organelor administraţiei publice
locale, ordineşe şi regulamnetele conducătorilor întreprinderilor, organizaţiilor, care conţin norme de acţiune internă.
Elaborat în modul stabilit de lege, de către organul împuternicit al statului, actul normative are limite de acţiune : în
timp, spaţiu, cercul de persoane şi obiecte . Suspendarea acţiunii actului normative, care reglementează raportul
litigios, înseamnă imposibilitatea temporară de aplicare a normelor acestuia, condiţionată de împrejurările obiective.
Suspendarea aplicării actului normative duce la nefucnţionarea reală a normelor incluse în el. Prin actul normative,
care suspendă acţiunea actului juridic normative, ce reglementează raportul litigious, se stabilesc limitele
suspendării, care de asemenea pot fi exprimate în timp, spaţiu, obiect de reglementare şi cercul de subiecţi asupra
cărora actul juridic suspendat nu se va aplica. În actul normativ suspendat se conţin indicaţii la faptul, că regulile
conţinute în actul normativ suspendat, nu vor acţiona în limitele unui raion, oraş, asupra tuturor localităţilor, situate
într-o zonă anumită, faţă de toţi cetăţenii sau organizaţiile, aflate pe acest teritoriu. Acţiunea legii civile poate fi
suspendată şi faţă de raporturile reglementate de el, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile. La survenirea
împrejurărilor, cu care se leagă încetarea suspendării acţiunii actului normative, care reglementează raportul
litigious, se reîncepe forţa lui juridică. Temeiul indicat pentru suspendarea termenului de prescripţie cu certitudine
ne vorbeşte şi despre faptul că dacă prin hotărîrea organului competent este suspendată acţiunea actului normative,
care reglementează raportul letigios, atunci nu există temeiuri juridice pentru pretenţiile bazate pe acest act
normative.
activitatea autoritatilor judecatoresti de a caror competenta tine solutionarea litigiului dintre parti este
suspendata. Acesta este un temei nou pentru suspendarea prescripţiei, necunoscut anterior de legislaţia civilă. Cu
toate acesta este cert, că dacă prin hotărîrea organului competent este suspendată activitatea organelor judiciare în
competenţa cărora intră soluţionarea litigiului dintre părţi, atunci drept ieşire din situaţia dată ne poate servi
prevederea subpunctului “g” aliniatul 2 art.43 CPC RM, care prevede dreptul instanţei de a transmite dosarul spre
examinarea altei instanţe în cazul, în care ca rezultat al împrejurărilor excepţionale instanţa de judecată, în
competenţa căreia se referă dosarul, nu poate funcţiona timp îndelungat.
3. În sensul alin.1 art.274 CC lista temeiurilor de suspendare a termenului de prescripţie este exhaustivă. Cu
toate acestea, în cazul actelor juridice cu element de extranietate, legislaţia civilă a RM reiese din dreptul părţilor de
a-şi alege de sine stătător dreptul aplicabil. În afară de aceasta, potrivit art. 1624 CC RM, termenul pe prescripţie
referitor la dreptul la acţiune se determină după legea aplicabilă dreptului subiectiv. Respectiv alegerea de către părţi
a dreptului străin în calitate de drept aplicabil actului juridic, practic înseamnă că părţile au convenit asupra faptului
aplicării altor temeiuri de suspendare a curgerii termenului de prescripţie, dacă astfel sunt prevederile dreptului
străin respectiv.
Analiza legislaţiei civile a RM indica asupra faptului că, de către alte legi pot fi stabilite şi alte temeiuri de
suspendare (în afară de cele indicate în p.1. art. 274 CC RM) a termenului de prescripţie. În calitate de exemplu,
poate fi indicat alin.2 art. 100 CC RM, în conformitate cu care perioada, în cursul căreia persoana juridică n-a
existat, se suspendă curgerea termenului de prescripţie în ceea ce priveşte dreptul la acţiune a persoanei juridice
respective sau faţă de aceasta.
Alte cazur de suspendare a curgerii termenului de prescripţie legea numeşte suspendarea curgerii prescripţiei
în cazul raporturilor de familie (art. 275 CC RM) şi suspendarea în cazul administrării cu patrimoniul altei persoane
( art. 276 CC RM).
Suspendarea termenului de prescripţie este prevăzută pentru acţiunile despre repararea prejudiciului. Repararea
prejudiciului este întotdeauna legată de stabilirea cuantumului acestuia. De aceea în cazul, cînd între persoana
obligată să repare prejudiciul şi pătimitului se poartă negocieri, curgerea termenului de prescripţie se suspendă pînă
în momentul în care una din părţi nu va refuza de la negocieri (alin.2 art. 1424 CC RM). Art. 392 CNMC indică
asupra altei împrejurări, care duce la suspendarea termenului de prescripţie. În acest articol este indicat că dacă
calcularea sumei pretenţiilor depinde de calculul daunelor în cazul accidentului general, curgerea termenului de
prescripţie se suspendă pe perioada din ziua emiterii hotărîrii despre existenţa unui accident general şi pînă la
primirea dispaşei de către persoana cointeresată.
4. Împrejurările enumerate poartă un caracter obiectiv. Acţiunea lor are loc independent de voinţa părţilor. În
p.2 art. 274 CC RM este stabilit, că împrejurările enumerate mai sus se iau în considerare, dacă ele au avut loc în
ultimele şase luni ale termenului de prescripţie, iar dacă acest termen este egal cu şase luni sau este mai mic decît
şase luni – în decursul termenului de prescripţie. Piedicile indicate trebuie să apară sau să continuie acţiunea sa în
intervalul de timp, care nemijlocit împiedică curgerea termenului de prescripţie. După încetarea împrejurărilor, care
au servit ca temei de suspendare a curgerii termenului de prescripţie, pînă la expirarea acestuia rămîn mai puţin de
şase luni, de aceea termenul de prescripţie se prelungeşte pînă la şase luni, iar dacă termenul de prescripţie a fost mai
mic de şase luni, atunci partea rămasă se prelungeşte pînă la durata completă a termenului de prescripţie. De
exemplu : agenţia de transport era împiedicată în înaintarea acţiunii pe parcursul ultimei luni a termenului de
prescripţie de faptul că debitorul se afla în rînduriel forţelor armate pe picior de război. Deoarece termenul de
prescripţie pentru categoria dată de litigii este de şase luni ( p.3 art.66 al Regulelor de transportare de călători şi
bagaje, aprobate de Hotărîrea Guvernului nr. 1348 din 10.10.2003), partea rămasă a termenului se prelungeşte pînă
la şase luni. Dacă în decursul ultimelor şase luni din nou va apărea un temei de suspendare a termenului de
prescripţie, atunci după ce el va decade, pentru înaintarea acţiunii din nou se deţin 6 luni sau un alt termen de
prescripţie respectiv.

Articolul 275. Suspendarea cursului prescriptiei extinctive in cazul raporturilor familiale

Cursul prescriptiei extinctive se suspenda:

a) pentru cererile dintre soti - pe durata casatoriei;
b) pentru cererile dintre parinti si copii - pina la atingerea majoratului de catre copii;
c) pentru cererile dintre tutori sau curatori si persoanele aflate sub tutela sau curatela lor - pe durata tutelei
sau curatelei.

1. În cadrul raporturilor de familie locul cel mai important îl deţin raporturile nepatrimoniale, caracterul
continuu al cărora necesită protecţie pe tot parcursul existenţei acestora, pînă ele nu încetează în temeiurile
prevăzute de lege (moarte, desfacerea căsătoriee, nuliatea tutelei, ş.a.). De aceea, cu excepţia cazurilor prevăzute de
Codul Familiei al RM, care reies din raporturile de căsătorie sau de familie, drepturile pot fi apărate în orice moment
indiferent de timpul, care a curs de la încălcarea dreptului respectiv.
2. Pretenţiilor ce decurg din raporturile de familie şi căsătorie aplicarea termenului de prescripţie are loc doar
în cazurile prevăzute de Codul Familiei. Codul prevede aplicarea tremenului de prescripţie în cazul partajului averii,
care este proprietatea comună a soţilor, căsătoria cărora a fost desfăcută (art. 25 CF RM); declarării actului juridic de
dispunere a averii comune, săvîrşită de unul dintre soţi (art. 21 CF RM); despre contestarea paternităţii ( art. 49 CF
RM). La prescripţia extinctivă autorii atribuie şi termenul de trei ani, prevăzut de art. 104 p.1 CF RM, pentru care se
pot încasa alimentele.
3. La palicarea termenului de prescripţie este necesar de a respecta un şir de reguli, de care trebuie să se
conducă atît participanţii la raporturile familiale, cît şi instanţa de judecată, soluţionînd litigiile între ei. Aceasta
decurge din p.2 art. 8 CF RM despre aceea că, la examinarea pretenţiilor, care decurg din raporturile de familie,
instanţa de judecată aplică normele, care reglementează termenul de prescripţie, în conformitate cu articolele
respective ale CC RM. Una din astfel de reguli este şi prevederea despre faptul că referitor la acţiunile ce decurg din
raporturile de familie, termenele de prescripţie de asemenea pot fi suspendate. Potrivit articolului comentat,
suspendarea termenului de prescripţie în cazul raporturilor de familie are loc numai în cazul acelor raporturi de
familie, în care ca participanţi sunt soţii, părinţii şi copiii minori, tutorii sau curatorii şi persoanele, care se află sub
tutelă sau curatelă. Suspendarea termenului de prescripţie se aplică faţă de acele pretenţii, care decurg din raporturile
de familie, faţă de care CF RM stabileşte termen pentru apărarea lor.
Împrejurările, care suspendă termenul de prescripţie în cazul raporturilor de familie, poartă un caracter
exclusiv şi ele influienţează asupra duratei suspendării termenului de prescripţie – pe întreaga perioadă a căsătoriei,
a tutelei sau curatelei. Altceva din articolul comentat nu rezultă. Din formularea punctului „a” al art. 275 CC RM,
rezultă cu claritate, că presripţia este suspendată pe durata căsătoriei şi este irelevant dacă soţii sunt sau nu despărţiţi
în fapt, căci textul nu distinge altfel. Din formularea punctului „b” art. 275 CC RM, rezultă că această cauză de
suspendare priveşte părinţii (adoptatorii), minorul sub 14 ani şi minorul între 14-18 ani. Suspendarea prescripţiei
operează pe durata atingerii majoratului de către copii. Cauza de suspendare, prevăzută de p.”c” art. 275 CC RM, se
aplică raporturilor dintre totore ori curator, de o parte şi cealaltă parte minorii în vîrstă de pînă la 14 ani, persoanele
lipsite de capacitate de exerciţiu de către instanţa de judecată din cauza consumului abuziv de alcool, consumului de
droguri şi de late substanţe psihotrope. Suspendarea prescripţiei operează pe durata tutelei sau curatelei. În aceste
cazuri de suspendare a prescripţiei debitorul se găseşte în imposibilitate morală sau juridică de a-şi valorifica
drepturile sale pe calea acţiunii, adică să formuleze cererea de chemare în judecată.
Toate cauzele de suspendare menţionate produc efectul suspensiv numai dacă ele intervin după ce prescripţia a
început să curgă, deoarece nu poate fi suspendat ceva ce nu există. Odată cu atingerea majoratului de către copil ori
după ieşirea sa din funcţie a tutorelui, de asemenea după ce căsătoria a fost desfăcută, prescripţia începe să curgă.
Astfel după încetarea suspendării în legătură că copilul a devenit major, prescripţia îşi reia cursul, iar copilul devenit
major poate să-l tragă pe tutore (curator) la răspundere pentru faptele administrării sale şi invers, tutorul poate
acţiona împotriva persoanei, care a devenit capabilă să acţioneze de sine stătător (dobîndirea sau restabilirea
capacităţii de exerciţiu).

Articolul 276. Suspendarea prescriptiei in cazul administrarii bunurilor unei alte persoane

Prescriptia nu incepe sa curga iar cea inceputa se suspenda intre persoana care, in temeiul legii, al unei
hotariri judecatoresti sau al unui act juridic, administreaza bunurile unei alte persoane si cel ale caror
bunuri sint astfel administrate, cit timp administrarea nu a incetat si socotelile nu au fost date si
aprobate.

Administrarea bunurilor terţelor persoane reprezintă prin sine un raport juridico-civil de administrare a
patrimoniului proprietarului în interesele proprietarului sau persoanei indicate de acesta. Administrarea
patrimoniului terţelor persoane poate să se bazeze pe lege, hotărîre judecătorească sau act juridic ( mai detaliat vezi
comentariul art. 41, 44, 88, 1053, 1060 CC RM, ş.a.). Administrarea bunurilor altor persoane în virtutea legii sau
administrarea fiduciară în baza hotărîrii judecătoreşto sau actului juridic este prevăzută de normele CC RM şi alte
legi speciale. Fondator al administrării poate fi atît proprietarul ( unipersonal sau deţinătorii patrimoniului în baza
proprietăţii comune – de exemplu soţii), aşa şi alte persoane – organ de tutelă şi curatelă (art. 41,44 CC RM),
instanţa de judecată ( art.50,88 CC RM), executorul testamentului ( art. 1475 – 1485, 1555 CC RM), ş.a.
Din formularea art. 276 CC RM, rezultă că această cauză de suspendare priveşte pe : persoana care în temeiul
legii, al hotărîrii judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile unei alte persoane şi persoana ale cărui
bunuri sînt astfel administrate. Aşa cum dispune textul, suspendarea operează pînă “administrarea nu a încetat şi
socotelile nu au fost date şi aprobate”.

Articolul 277. Intreruperea cursului prescriptiei extinctive

(1) Cursul prescriptiei extinctive se intrerupe:

a) in cazul intentarii unei actiuni in modul stabilit;
b) in cazul in care debitorul savirseste actiuni din care rezulta ca recunoaste datoria.
(2) Dupa intreruperea cursului prescriptiei extinctive, incepe sa curga un nou termen. Timpul scurs
pina la intreruperea cursului prescriptiei extinctive nu se include in noul termen de prescriptie
extinctiva.

1.Alături de suspendarea curgerii termenului de prescripţie, legea admite şi întreruoerea lui în virtutea
împrejurărilor determinate în formă de acţiuni ale creditorului sau debitorului.Spre deosebire d suspendare,
întreruperea termenului de prescripţie, înseamnă că timpul care s-a scurs pînă la împrejurarea, ce aservit temei de
întrerupere, nu se ia în considerare. După întrerupere termenul de prescripţie începe să curgă din nou pentru un
termen deplin, prevăzut de lege pentru categoria dată de pretenţii. Timpul scurs pînă la întrerupere nu se ia în calcul.
Timpul scurs pînă la suspendare, dimpotrivă se ia în calcul, după suspendare el continuîndu-şi cursul mai departe.
Împrejurările indicate în art. 277 CC RM de întrerupere a termenului de prescripţie (spre deosebire de cele ce
suspendă), poartă în caracter subiectiv, adică se manifestă în dependenţă de voinţa persoanelor, şi de aceea sunt
acţiuni, dar nu evenimente. La ele se referă: a) înaintarea acţiunii; b) recunoaşterea datoriei.
 Lista temeiurilor de întrerupere a termenului de prescripţie, stabilită de art. 277 CC RM şi alte legi, nu poate fi
modificată sau completată la decizia părţilor ce se află în litigiu şi nu se supune interpretării extensive. Luînd în
considerare, că împrejurările prevăzute de art. 277 CC RM sunt cu certitudine temeiuri de încetare a termenului de
prescripţie, iar hotîrîrea instanţei trebuie să fie legală şi întemeiată, ea, la soluţionarea cererii părţii cu privire la
expirarea termenului de prescripţie aplică regulile de întrerupere a prescripţiei şi în cazul lipsei demersului despre
acest fapt din partea persoanei cointeresate, cu condiţia existenţei în dosar a probelor suficiente, care demonstrează
faptul întreruperii termenului de prescripţie.
2. Pentru întreruperea termenului de prescripţie este necasar ca acţiunea să fie înaintată în instanţa de judecată,
judecat arbitrală, a arbitrilor aleşi, sau alt organ jurisdicţional, în modul stabilit de lege. În conformitate cu art. 277
CC RM, curgerea termenului de prescripţie se întrrupe, în special, prin înaintarea acţiuniiîn modul stabilit, adică cu
aplicarea regulilor de competenţă generală şi jurisdicţională, de formă şi conţinut al cererii, de achitare a taxei de
stat, cît şi a altor cerinţe, prevăzute de actele normative, încălcarea cărora poate duce la refuz în primirea cererii şi
restituirea acesteia reclamantului.
Potrivit p.6 art. 264 CC RM, cererile scrise, prezentate în oficiul psştel pînă la orele douăzeci şi patru a
termenului, se consideră înaintate în termen. De aceea zi a înaintării acţiunii în termen trebuie considerată data,
conţinută pe plic, pusă de oficiul poştal.
Pretenţiile creditorului despre încasarea sumelor băneşti sau revendicarea bunurilor imobile de la debitor, pot fi
exercitate nu numai pe cale de acţiune civilă, dar şi pe calea ordonanţei judecătoreşti, ceea ce este o procedură
simplificată a examinării cauzei. Înainatera de către creditor a cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti cu
respecatarea regulilor, prevăzute de CPC RM, întrerupe curgerea termenului de prescripţie, la fel ca şi înaintarea
acţiunii. Dacă acţiunea civilă se depune nemijlocit în instanţa de judecată, dată a înaintării acesteia va fi consideraă
ziua depunerii acţiunii la instanţa de judecată.
În primirea cererii reclamantului îi poate fi refuzat în temeiurile, care nu împiedică adresarea repetată, sau
acţiunea paote fi restituită reclamantului, ca necorespunzătoare cerinţelor. În aşa cazuri, termenul de prescripţie se
întrerupe doar din ziua, cînd cerera va fi depusă în instanţă cu respectarea procedurii stabilite. În cazul îndeplinirii la
timp a tuturor cerinţelor, conţinute în încheierea înstanţei despre lăsarea cererii fără examinare, cît şi în cazul
anulării încheierii despre restituirea cererii, ea, în virtutea prescripţiilor CPC RM se consideră depusă în ziua
înaintării iniţiale, şi anume din ziua aceea se întrerupe curgerea termenului de prescripţie. Din ziua înaintării iniţiale
în judecată se întrerupe curgerea termenului de prescripţie în cazul anulării încheierii înstanţei despre refuzul de a
primi cererea, despre refuzul în primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, sau refuzul de a elibera
ordonanţa.
Legea prevede dreptul reclamantului la mîrirea sau micşorarea cuantumului acţiunii. Această acţiunde de
dispoziţie nu prezintă o modificare a obiectului acţiunii.. În aşa cazuri moemntul întreruperii al curgerii termenului
de prescripţie rămîne neschimbat – prescripţia se consideră întreruptă din momentul înaintării acţiunii, valoarea
căreia se măreşte sau se micşorează de către reclamant. Astfel, creşterea sau micşorarea valorii acţiunii pînă la
adoptarea hotărîrii de către instanţă, în special referitor la micşorarea sau mărirea valorii pretenţiilor, nu modifică
momentul întreruperii termenului de prescripţie, survenit c aurmare a depunerii acţiunii în modul prevăzut.
În art. 277 CC RM nu este stabilit, dacă influienţează cumva asupra întreruperii termenului de prescripţie,
faptul atragerii altui pîrît pe cauză sau a celui de-al doilea pîrît. Înaintarea cţiunii, care duce la întreruperea
termenului de prescripţie, este legată de începutul exercitării forţate a dreptului încălcat de o persoană concretă. În
cazul menţionat, curgerea termenului de prescripţie la cererea către pîrîtul sau ce de-al doilea pîrît atras se întreruoe
în ziua emiterii încheierii despre atragerea lor în proces.
În practica judiciară sunt foarte dese cazurile, cînd părţile procesului nu sunt subiectele raportului material
litigios, adică sunt părţi necorespunzătoare în proces. Se ceează situaţia, cînd curgerea termenului de prescripţie se
întrerupe la depunerea acţiunii de către o persoană neîmputernicită (reclamant necorespunzător) sau faţă de pîrîtul
necorespunzător. O astfel de situaţie nu răspunde sensului legii despre înaintarea caţiunii în modul stabilit..
Reclamantul trebuie să fie subiectul corespunzător, iar pîrîtul cel obligat să răspundă. Luînd în considerare acest
fapt, se cere subliniat faptul că art. 277 CC RM lasă fără răspuns şi întrebarea cu privire la momentul întreruperii
termenului de prescripţie în cazul subrogării părţii care figurează greşit în proces. Moment al întreruperii termenului
de prescripţie va fi ziua cînd va fi adoptată încheierea despre subrogarea părţii necorespunzătoare după regulile CPC
RM.
În literatura juridică ( comentariul la CC RM, M.1998, pag. 408-410) referitor la norma depsre întreruperea
termenului de prescripţie prin depunerea acţiunii în modul stabilit, se menţionează, că conţinutul normei date nu se
referă la indicaţiile concrete şi referitor la alte întrebări importante, care apar în practică. Lit.”a” alin 1 art. 277 CC
RM adoptat la astfel de întrebări se referă la următoarele : 1) încălcarea modului stabilit de înaintare a acţiunii este
depistată nu de prima, ci de cea de apel sau recurs după scurgerea unui timp îndelungat, după primirea acţiunii spre
examinare în prima instanţă; 2) În execuatera hotărîrii, adoptată de judecată, este refuzat şi este necesar de a depune
o nouă acţiune. De exemplu, instanţa neîntemeiat a primit spre examinare un litigiu, care nu se află în competenţa sa
(în cazul existenţei clauzei de arbitri aleşi), sau hotărîrea adoptată nu poate fi executată peste hotare, deoarece RM
nu are un contract de asistenţă în materie civilă, penală, etc. cu ţarta unde se află pîrîtul; 3) Este refuzat în executarea
hotărîrii arbitrilor aleşi pe motiv că este nulă clauza de arbitarj, fie din cauza că va fi recunoscut că hotărîrea este
luată în litigiul, ce iese din limitele unui astfel de acord. În aşa cazuri se propune de a aplica regula, analogică art.
278 CC RM. Termenul de prescripţie trebuie să se suspende pe timpul din momentul primirii acţiunii iniţiale şi pînă
la momentul refuzului în examinare. Această regulă nu trebuie aplicată, cînd încheierea despre refuzul în
examinarea cererii este adoptată de prim ainstanţă. Soluţi ar fi terbuit să fie aceeaşi şi în cazul imposibilităţii
executării hotărîrii adoptate de instanţă. Termenul de prescripţie trebuie de recunoscut ca suspendat pe timpul din
momentul depunerii acţiunii şi pînă la refuzul în executare.
Curgerea termenului de prescripţie se întrerupe cu condiţia depunerii acţiunii în modul stabilit. Dacă acţiunea a
fost depusă în modul necorespunzător, de exemplu cu încălcarea regulilor de competenţă, prescripţia nu se întrerupe.
Nu se întrerupe prescripţia ţi în cazul cînd reclamantul a refuzat de la acţiune.
3. Un alt temei de întrerupere a termenului de prescripţie este recunoaştera de către persoana obligată a
pretenţiilor persoanei împuternicite – recunoaşterea datoriei sau obligaţiei. Recunoaşterea obligaţiei, înclusiv şi a
datoriei, întrerupe prescripţia în raporturile, atît cu participarea persoanelor fizice, cît şi a persoanelor juridice.
Aceasta decurge din legislaţia în vigoare, care prevede că băncile de stat şi cele comerciale, persoanele juridice,
independent de forma de proprietate, dar şi cetăţenii, pot să acored unul altuia împrumuturi ( cu sau fără dobîndă).
În cazul întreruperii termenului de prescripţie în legătură cu efectuarea de către persoana obligată a acţiunilor,
din care rezultă că recunoaşte acţiunea ( p.”b” alin.1 art. 277 CC RM), instanţa de judecată şi persoana cointeresată
trebuie în fiecare caz să stabilească, cînd concret au fost săvîşite aceste acţiuni. Această împrejurare este foarte
importantă, deoarece întreruperea poate opera doar înăuntrul termenului de prescripţie, dar şi nu după expirarea lui.
Săvîrşirea de către debitor sau altă persoană obligată a acţiunilor prin care se recunoaşte pretenţia după expirarea
termenului de prescripţie, nu este temei pentru întrerupere. Astfel, din data săvîrşirii acţiunilor de către persoana din
care rezultă recunoaşterea acţiunii, depinde hotărîrea întrebării despre faptul dacă a expirat sau nu termenul de
precripţie. În cazurile în care, acţiunile de recunoaştere a datoriei au fost făcute după expirarea termenului de
prescripţie, astfel de acţiuni deja nu întrerup prescripţia. Ceea ce nu curge, nu poate fi întrerupt.
La acţiuni de recunoaştere a datoriei, în scopul întreruperii curgerii termenului de prescripţie, reieşind din
situaţia concretă, pot fi atribuite : admitera pretenţei, achitarea de către debitor sau cu acordul cu creditorul de o altă
persoană a suemi datoriei de bază şi/sau penalităţilor, de altfel cum ar fi şi admiterea parţială a pretenţiei de achitare
a sumei de bază a datoriei, dacă ultima are sub siendoar un temei şi nu mai multe; achitarea procentelor în vaza
datoriei de bază; modoficarea contractului de către persoana împuternicită, din care rezultă că se recunoaşte datpria,
la fel şi cererea debitorului de a petrece o aşa modificare a contractului ( despre amînarea sau eşalonarea datoriei);
acceptul incassoului ; cererea de compensare: diferite scrisori conţinînd intenţia de achitare datoriei, făcute chia şi
persoanei neîmputernicite. În conţinutul recunoaşterii nu este obligatoriu să fie clar individualizată datoria sau
cuantumul ei. Este suficien ca să fie clar faptul că se recunoaşte. În toate cazurile de recunăaştere a datoriei,
curgerea termenului de prescripţiese reîncpe de fiecare dată pentru un termen nou, din momentul săvîrşirii de către
debitor a acţiunilor indicate.
În acele cazuri, înd obligaţia prevedea executarea în rate sau în forma plăţilor periodice şi debitorul a săvîrşit
acţiunile, ce dovedesc recunoaştera numai a unei părţi a datoriei, astfel de acţiuni nu pot fi considerate temei pentru
întreruperea termenului de prescripţie pentru celelalte părţi ale datoriei. Existenţa în dreptul civil al RM a institutului
încasării incontestabile a sumelor datoriei de la debitor nu serveşte temei pentru întreruperea termenului de
prescripţie pe calea înaintării pîrîtului a dispoziţiei de plată respectiv. Încasarea incontestabilă reprezintă prin sine
exercitarea forţată a dreptului, dar aceasta nicidecum nu presupune recunoaştera datoriei de către debitor.
CC RM 1964 nu prevedea recunoaşterea datoriei ca temei de întrerupere a termenului de prescripţie în
raporturile dintre organizaţii. La moemntl actual ( CC RM 06 iunie 2002), recunoaşterea obligaţiei, inclusiv şi
recunoaştera datorie, întrerupe curgerea termenului de prescripţie şi în raporturiel dintre organizaţii. Organizaţiile ca
subiecte ale dreptului civil acţionează în raporturile juridice prin reprezentanţi, inclusiv prin persoanel cu funcţie de
răspundere ( art. 61 CC RM). În legătură cu aceasta un interes practic o reprezintă problema determinării cercului de
lucrători ai organizaţiei, acţiunile de recunoaştere a datoriei din partea cărora, pot fi recunoscute ca acţiuni ale
persoanei juridice. Săvîrşire de către lucrătorul întreprinderii-debitor a acţiunilor de executare a obligaţiei, de
recunoaştere a datoriei, întrerupe prescripţia cu condiţia, că aceste acţiuni intrau în cercul obligaţiilor sale de serviciu
şi se bazau pe împuternicirea lucrătorului de a efectua astfel de acţiuni. (art. 242 p.1 CC RM) .
Legislaţia civilă deosebeşte aşa-numita datorie de bază şi cerunţe suplimentare.Neexecutarea cerinţelor
suplimentare reprezintă prin sine datoria suplimentară, nu de bază. Recunoaştera de către debitor a datoriei de bază,
inclusiv şi a formei de plată, singură prin sine nu poate servi drept dovadă a recunoaşterii de către debitor şi a
datoriei suplimnetare ( penalităţi, dobînzi), cît şi a pretenţiilor de reparare a daunelor şi respectiv, nu poate fi
considerată ca întrerupere a curgerii termenului de prescripţie în ceea ce priveşte pretenţiile suplimentare şi cele de
raprare a daunelor.
Normele dreptului civil leagă efectele juridice nu numai cu acţiuni, dar şi cu inacţiuni. Deoarece lit.”b” alin.1
art. 277 CC RM indică, că curgerea termenului de prescripţie se întrerupe prin săvîrşirea , de către persoana obligată
a acţiunilor ce demonstrează recunoaşterea datoriei, termenul de prescripţie n poate să se întrerupă prin inacţiunea
persoanei menţionate. De aceea, împrejurarea, că debitorul nu a contestat documentul de încasare incontestabilă a
suemi datoriei, posibilitatea contestării căruia este oferită de lege sau contract, nu poate fi considerat drept dovadă a
recunoaşterii datoriei. Pentru astfel de temei ca recunoaştrea datoriei, nu poate să se întrerupă curgerea termenului
de prescripţie în cazul pretenţiilor de recunoaştere a nulităţii actului juridic şi a organelor administrării publice.
Alin.2 art. 277 CC RM indică asupra consecinţelor întreruperii : Dupa intreruperea cursului prescriptiei
extinctive, incepe sa curga un nou termen. Timpul scurs pina la intreruperea cursului prescriptiei extinctive
nu se include in noul termen de prescriptie extinctiva.
Articolul 278. Cursul prescriptiei in cazul scoaterii cererii de pe rol

Daca instanta judecatoreasca a scos cererea de pe rol, cursul prescriptiei extinctive care a inceput
pina la intentarea actiunii continua fara intrerupere.

1. Primind cererea, instnaţa este obligată să verifice, dacă are petiţionarul sau nu dreptul la înaintarea ei şi dacă
este respectat modul stabilit de înaintare. Dacă acţiunea a fost înaintată cu respectarea procedurii procesuale,
curgerea termenului de prescripţie se întrerupe ( lit. “a” art. 277 CC RM) din stadia întentării acţiunii civile.
Nerespectarea procedurii de depunere a acţiunii atrage după sine consecinţe nagative. Judecata fie refuză în primirea
cererii, fie nu dă curs acesteia. Refuzul în primirea acţiunii, fie nedarea cursului cererii înseamnă, că acţiunea a fost
înaintată fără respectarea procedurii stabilite. În aşa cazuri curgerea termenului de prescripţie nu se întrerupe, ci
continuă.
2. De obicei persoana interesată şi instanţa de judecată respectă procedura stabilită de înaintare a acţiunii.
Litigiul juridico-civil se examinează în fond şi se încheie cu adoptarea hotărîrii, care dă răspuns la fondul pretenţiilor
înaintate. Sunt cazuri, cînd la stadia examinării se depistează, că nu a fost respectat modul de înaintare a acţiunii
stablit de lege. Respectiv, curgerea termenului de prescripţie nu a fost efectuată şi acesta continuă să curgă.
Concluzia – regula art. 278 CC RM diferă de la regula lit.”a” art. 277 CC RM doar printr-o circumstanţă : întrebarea
despre faptul neîntreruperii termenului de prescripţie a fost aflată nu în ziua depunerii acţiunii, care trebuie primită
sau lăsată fără curs, ci mai tîrziu – în momentul, cînd instanţa, a început să examineze cauza în fond.
Lăsarea acţiunii fără examinare – una din formele de încetare a procedurii judecătoreşti, cînd hotărîrea
judecătorească nu se adoptă ca rezultat al nerespectării de către persoana interesată a procedurii de realizare a
dreptului constituţional la apprare. Toate temeiurile de scoatere a cererii de pe rol convenţional se divizează în trei
grupe. La I grupă se referă împrejurările, care dovedesc faptul că la primirea cererii de către persoana interesată şi
instanţa de judecată a fost comisă o greşeală : de către persoana ce s-a adresat în judecată, nu a fost respectată
procedura prealabilă, stabilită pentru categoria dată de cauze şi ea mai poate fi exercitată; cererea este depusă de o
persoană incapabilă; cererea este depusă în numele unei persoane de către altă persoană, care nu are pentru aceasta
împuternicirile necesare ; în procedura instanţei date sau altei instanţe este o cauză între aceleaşi părţi, cu privire la
acelaşi obiect şi cu aceleaşi temeiuri. Al doilea grup de temeiuri este legată de nerespectarea de către părţi a
procedurii de prezentare în judecată. Cererea poate fi scoasă de pe rol, de exemplu, dacă părţile nu au solicitat
examinarea cauzei în absenaţa lor, nu s-au prezentat fără motive întemeiate la citarea repetată, iar instanţa consideră
posibil de a examina cauza în baza materialelor existente în dosar; reclamantul, care nu a silicitat examinarea cauzei
în absenţa sa, nu s-a prezentat la citarea repetată, iar pîrîtul nu silicită examinarea cauzei în fond. În sfîrşit, al treilea
grup include acele împrejurări, apariţia cărora împiedică examinarea în continuare în virtutea indicaţiei concrete a
legii. La acestea se referă, de exemplu, apariţia litigiului de drept în cauzele cu procedură specială, ş.a.
Scoaterea cererii de pe rol în conformitate cu aceste temeiuri nu lipsesc reclamantul de dreptul de a se adresa
repetat în instanţă, după ce va înlătura împrejurările, care au servit drept temei pentru scoaterea cererii de pe rol. În
acest caz, din momentul în care a fost înaintată acţiunea iniţială şi pînă la emiterea încheierii de scoatere a cererii de
pe rol, termenul de prescripţie nu curge ( se suspendă); însă din data acestei încheieri curgerea teremenului de
prescripţie continuă după regula generală, adică în termenul de prescripţie se include timpul scurs pînă la înaintarea
iniţială a acţiunii. Dar nu orice lăsare fără examinare a acţiunii are ca efect consecinţele prevăzute de art. 278 CC
RM. Cum este menţionat, în cazul apariţieilitigiului de drept în cauzele u procedură specială, instanţa lasă cererea
fără examinare şi explică părţilor, că ele sunt în drept de a se adresa cu acţiune în procedura contencioasă. Termenul
de prescripţie începe să curgă numai din momentul apariţiei litigiului de drept, în cazul examinării cauzei în
procedura specială. Regula este următoarea – nu poate fi intrerupt sau suspendat termenul care nu a început să curgă.
Dacă la depunerea cererii acţiunea a fost examinată şi admisă, întrebarea despre o nouă curgere atermenului de
prescripţie decade, deoarece pretenţia material-litigioasă a reclamantului a fost realizată şi raportul litigios a încetat.
În cazurile de adresare repetată a reclamantului, cînd aceasta este admisă de CPC RM, curgerea termenului de
prescripţie se întrerupe în ziua depunerii din nou a aceleiaşi acţiuni. Dacă instanţa de apel sau recurs au anulat
încheierile despre scoaterea cererii de pe rol, atunci termenul de prescripţie se calculează interrupt de acţiunea
iniţială, deoarece adresarea în judecată de la bunul început a fost efectuată în modul stability de normele procesuale.
3. Spre deosebire de CC RM 1964, CC RM din 6 iunie 2002, nu reglementează separat consecinţele curgerii
termenului de prescripţie în cazul lăsării cererii fără examinare, în cazul procesului civil. Din punct de vedere
practice, p.5 art. 82 CC RM 1964, ar fi trebuit să fie împrumut de CC RM din 2002. Deoarece reclamantul este în
drept să se adreseze în instanţă cu aceeaşi acţiune, dacă instanţa a lăsat fără examinare acţiunea, înaintată în procesul
civil. În aşa caz, curgerea termenului de prescripţie se suspendă din momentul înaintării acţiunii pînă la intrarea în
vigoare în vigoare a sentinţei, prin care acţiuna civilă a fost lăsată fără examinare. Cazurile, cînd acţiunea civilă în
procesul penal este lăsată fără examinare, sunt prevăzute de CPP RM: Din momentul adoptării hotărîrii, însă,
curgerea termenului de prescripţie continuă. Aici nu are loc întreruperea termenului de prescripţie, curgerea lui
continuă, şi nu se întrerupe. Începerea curgerii termenului de prescripţie, pînă la depunerea acţiunii civile în procesul
penal, continuă din ziua intrării în vigaore a sentinţei, prin care acţiunea civilă a fost lăsată fără examinare. În cazul
suspendării termenul de prescripţie nu curge un anumit timp, iar apoi continuă să curgă. Şi invers, timpul, scurs pînă
la întrerupere, în termenul de prescripţie nu se include. Din momentul întreruperii termenul de prescripţie curge din
nou.

Articolul 279. Repunerea in termenul de prescriptie extinctive

(1) In cazuri exceptionale, daca instanta de judecata constata ca termenul de prescriptie extinctiva nu
este respectat datorita unor imprejurari legate de persoana reclamantului, dreptul incalcat al persoanei
este aparat.
(2) Repunerea in termen nu poate fi dispusa decit daca partea si-a exercitat dreptul la actiune inainte de
implinirea unui termen de 30 de zile, calculat din ziua in care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca
incetarea motivelor care justifica depasirea termenului de prescriptie.

1. Omiterea termenului de prescripţie nu întotdeauna înseamnă că dreptul încălcat al persoanei este retras din
regimul exercitării forţate a acestuia prin intermediul instanţei de judecată sau altui organ jurisdcţional. Nu este aşa.
Dacă în cadrul examinării cauzei va fi stabilit că, partea pe dosar a omis termenul de prescripţie, atunci instanţa de
judecată este împuternicită să-l restabilească. CC RM 1964 acorda instanţelor de judecată posibilităţi foarte largi de
repunere în termen, independent de obiectul şi componenţa subiectivă ce necesită apărare. Pentru repunerea în
termen era necesar doar existenţa unui motiv întemeiat de omitere a termenului. Spre deosebire de CC RM 1964,
regula cuprinsă în p.1 art. 279 CC RM din 6 iunie 2002 cuprinde limite esenţiale referitor la repunerea în termen.
Repunerea în termen se admite doar faţă de persoanele fizice şi numai în cazul existenţei unor motive, legate de
personalitatea reclamantului.
După sensul articolului comentat, repunerea în termen, indifferent de motivele omiterii lui, nu se admite în
cazul acţiunilor persoanelor juridice, cît şi cetăţenilor-antreprenori, în raporturiile ce decurg de practocarea
activităţii de antreprenoriat.
P.1 art. 279 CC RM nu stabileşte lista îprejurărilor, legate de personaliatea reclamantului, care au dus la
omiterea termenului de prescripţie şi care instanţa sau alt organ jurisdicţional este în drept să-l considere întemeiat.
În afară de aceasta, evaluarea unelor sau altelor împrejurări în calitate de motive întemeiate de omitere a termenului
de prescripţie, este totalmente acordată instanţelor de judecată sau altor organe jurisdicţionale. Practica judiciară
consideră întemeiate motivele pentru omitera termenului de prescripţie următoarele: care fac imposibilă sau deosebit
de complicată depunerea acţiunii, în lipa neglijenţei sau neatenţiei din partea persoanei interesate în apărarea
dreptului său. În calitate de listă de exemplu a motivelor, pentru care este posibilă repunerea în termen se poate de
indicat : boala gravă, situaţia de neputinţă sau analfabetism, care au împiedicat reclamantului să recurgă la apărarea
drepturilor sale prin reprezentant; o deplasare îndelungată în interesele organizaţiei sau a statului; lipsa adresei
pîrîtului în legătură cu schimbarea locului de trai; introducerea contragentului în eroare, ş.a. Aşa în practica judiciară
motivul de omitere a termenului de prescripţie din cauza inducerii în eroare, atunci cînd pîrîtul din scrisorile sale îl
ruga pe reclamant să nu depună în instanţă cerera de încasare a datoriei, promiţînd să livreze marfa care lipseşte. În
unul din cazuri, ca temei pentru omiterea termenului de prescripţie au servit acţiunile incorecte ale judecătorului,
care primind din instanţa ierarhică cererea de chemare în judecată, îndreptată acolo de către reclamant, şi depistînd
neajunsuri în ea, restituie cererea în loc ca să stabilească termenul pentru corectarea neajunsurilor depistate. În astfel
de situaţie au fost toate temeiurile de a considera omiterea întemeiată şi repunerea în termen. Cauzele omiterii
termenului de prescripţie trebuie să sublinieze caracterul lor exclusiv, cînd repunerea în termen este posibilă.
Normele dreptului civil reies din aceea că termenul de prescripţie poate fi omis doar din motive ce nu depind de
voinţa părţilor. De aceea, în aşa cazuri, independent de expirarea termenului de prescripţie, legea prevede repunerea
în termen, cu scopul acordării persoanei împuternicite a protecţiei. Repunerea în termen poate avea loc doar după
expirarea termenului de prescripţie.
Faptul repunerii în termen este examinat în cadrul dezbaterilor judiciare în fond, cu citarea părţilor. Despre
posibilitate repunerii în termen hotărăşte instanţa de judecată, reieşin din circumstanţele concrete ale cauzei,
stabilind de fiecare dată temeinicia motivelor de omitere a acestuia. La repunerea în termen, în hotărîre este
obligatoriu de indicat motivele pentru care, temeiul de repunere a fost considerat întemeiat.
Repunerea în termen de către instanţa de judecată a prescripţie omise din motive întemeiate, prin sine
prestabileşte soarta litigiului. Verificarea şi evaluarea probelor, invocate de către reclamant, pot duce atît la admitera
pretenţiilor reclamantului, cît şi la refuz în repunere, dacă după materialele dosarului pretenţiile reclamantului sunt
neîntemeiat. Dacă în cadrul examinării cauzei va fi stability, că partea în cauză care a omis termenul de prescripţie şi
motive întemeiate pentru repunerea în termen nu sunt, atunci în cazul existenţei cererii din partea pîrtului despre
expirarea termenului de prescripţie, instanţa de judecată este în drept să refuse în satisfacerea cerinţelor anume din
acest motiv, deoarece potrivit art. 271 CC RM, expirarea termenului de prescripţie este temei de sine stătător de
refuz în acţiune.
Indiferent de faptul care va fi hotărîrea, repunerea în termenul, omis din motive întemeiate, duce la
obligativitatea instanţei de a examina cauza în fond, deoarece în lege (p.1 art. 279 CC RM) este indicat: “ daca
instanta de judecata constata ca termenul de prescriptie extinctiva nu este respectat datorita unor
imprejurari legate de persoana reclamantului, dreptul incalcat al persoanei este aparat”. Aceasta
înseamnă că repunerea în termen obligă instanţa, indifferent de cererea pîrîtului despre expirarea prescripţie, de a
examina cauza, aşa cum ar ea examinată în cazul în care prescripţia nu ar fi expirat. Deoarece legea acordă instanţei
dreptul de a hotărî întrebarea despre temeinicia sau netemeinicia motivelor de omitere a termenului, atunci hotărîrea
despre restabulirea termenului nu se supune revizuirii de către organul ierarhic superior.
Sensul art. 279 p.1 C RM referitor la repunerea în termense reduce la următaorele:
regula despre repunerea în termenul de prescripţie omis, acţionează în cazurile, cînd termenul de prescripţie este
scăpat, dar nu există motive pentru suspendarea sau întreruperea lui;
repunerea în termenul de prescripţie omis se petrece la decizia instanţei de judecată sau altui organ jurisdicţional;
repunerea în termenul de prescripţie omis presupune stabilirea momentului subiectiv, legat de persoana
reclamantului – imposibilitatea pentru această persoană în condiţii concrete de timp şi spaţiu de a depune acţiunea.
repunerea în termenul de prescripţie omis este posibilă în cazurile exclusive, în cazul existenţei împrejurărilor, care
sunt recunoscute ca motive întemeiate de omitere a termenului de prescripţie. Recunoscînd motivul omiterii
întemeiat, instanţa de judecată nu poate refuza în acţiune pe motivul expirării prescripţiei.
Dacă instanţa de judecată recunoaşte motivul de omitere a termenului de prescripţie întemeiat, dar examinarea
cauzei în fond în virtutea unor împrejurări, prevăzute de legea procesuală, nu va avea loc, atunci din momentul
încheierii procedurii, se reîncepe să curgă termenul de prescripţie în conformitate cu regulile despre întrerupere. În
fond, aceasta inseamnă nu altceva decît repunerea în termen.
Dacă motivele omiterii termenului de prescripţie sunt considerate de instanţă întemeiate, atunci trebuie să aibă
loc repunerea în termen, atît pentru pretenţia de bază, cît şi pentru cele suplimentare (penalitate,etc.).
Regula despre repunerea în termen se răsfrînge asupra termenelor generale, cît şi speciale de prescripţie. Cu
toate acestea, dacă faţă de termenele generale regula despre repunerea în termen se aplică fără excepţii, atunci faţă
de termenele de prescripţie speciale, aceeaşi regulă poate fi aplicată în cazurile prevăzute de lege. De exemplu,
potrivit p.2. art. 1170 CC RM, în cazul cînd termenul de fidejusiune nu este stabilit, ea încetează dacă creditorul în
timpul unui an de la expirarea termenului pentru executarea obligaţiei garantate, nu a înaintat acţiune faţă de
fidejusor. Deoarece, astfel termenul de un an se consideră termenul de existenţă a fidejusiunii, el nu poate să se
suspende şau întrerupă, să se restabilească la hotărîrea instanţei. Regulile despre suspendarea şi repunerea în termen
nu se răsfrîng asupra termenului de prescripţie despre executarea tabulară şi în acţiunile despre introducerea
corectărilor (comentariul la art. 511 CC RM). Astfel, legea poate să stabilească excepţii de la regula generală despre
repunerea în termen şi să să excludă unul sau altul termen special de prescripţie de la acţiunea regulii generale de
repunere în termen.
Tremenul de prescripţie, ca şi orice alt termen, poate fi restabilit, dar şi prelungit (art. 266 CC RM). Cazuri de
prelungire pot fi prevăzute de legi specviale. Astefel potrivit art. 313 CNMC RM, termenul de prescripţie, stabilit
pentru pretenţiile, prevăzute de codul de faţă, se prelungesc de instanţele de judecată, în cazurile cînd nava, faţă de
care sînt înaintate astfel de pretenţii, nu putea să se afle pe durate termenului de prescripţie în apele interioare ale
RM.
2. Cauzele de omitere a termenului de prescripţie pot fi recunoscute întemeiate, dacă persoana interesată a luat
măsuri de realizare a dreptului său la înaintarea acţiunii în termenul stabilit de lege. Potrivit p.2 art. 279 CC RM
hotărîrea despre repunerea in termen nu poate fi dispusa decit daca partea si-a exercitat dreptul la actiune inainte
de implinirea unui termen de 30 de zile, calculat din ziua in care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca incetarea
motivelor care justifica depasirea termenului de prescriptie. Termenul de 30 zile indicat este un termen de existenţă
a dreptului la înaintarea caţiunii ( adică precluziv) şi el nu poate fi prelungit sau restabilit.
3. Repunerea în termen naşte întrebarea despre faptul, pentru care perioadă sau din care moment este pasibilă
apărarea dreptului încălcat şi în ce volum. Un răspuns ferm nu-l putem da. Dar trebuie de reieşit din împrejurarea, că
repunerea în termen nu presupune înnoirea pe un nou termen. Esenţa reounerii în termen constă în aceea că , instanţa
de judecată va afectua apărarea dreptului încălcat, cu toate că termenul pentru aceasta a expirat. În legătură cu
întrebările puse se poate menţiona, că se admit diferite hotărîri, în dependenţă de conţinutul pretenţiei apărate, iar în
unele cazuri şi cu luarea în considerare a comportamentului pîrîtului. Referitor la volumul apărării dreptului, atunci,
ca regulă, el se apără în volumul, existent la momentul expirării prescripţiei. De exemplu, dacă instanţa de judecată a
repus în termenul, expirat cu patru ani înainte de înaintarea acţiunii în revindecare, atunci atribuirea bunului în
folosul reclamantului este egală cu neaplicarea prescripţiei în cazul dat. Sau, p.2 art.98 CF RM, pensia alimentară se
încasează, începînd cu ziua adresării în judecată. Alimentele pot fi încasate pentru perioada trecută, dacă este stabilit
că pînă la adresarea în judecată a creditorului, au fodt luate măsuri de primire a lor, dar debitorul se eschiv ade la
plata lor ( p.3 art. 98 CF RM). Potrivit p.3 art. 98 CF RM alimentele pentru aperiada anterioară, se încasează din
momentul apariţiei dreptului la alimente, dacă va fi stabilit că persoana împuternicită, pînă la adresarea în judecată, a
luat măsuri de primire a pensiei alimentare, dar ele nu au fost primite ca rezultat al eschivării persoanei obligate să le
achite. Se are în vedere că neexecutarea cu vinovăţie a obligaţiilor de plată a pensiei de întreţinere, de exemplu prin
refuzul de a încheia contractul cu privire al achitarea pensiei de întreţinere, ascunderea locului aflării sale, etc. În
volum deplin şi pentru toată perioada sunt pasibile încasării orice surplusuri primite de către pensionar, ca rezultat al
abuzului din partea sa, dacă acţiunea a fost înaintată în interiorul termenului de prescripţie. Aceasta decurge din p.39
al Regulamentului despre modul de achitare a pensiilor, aprobat prin HG RM nr. 868 din 22.09.1999 ( MO, 1999,
nr. 106-108), în care se prevede că sumele pensiilor, achitate illegal în rezultatul încălcării din partea pensionarului
( prezentarea documentului cu date eronate, ascunderea veniturilor, etc.) se restituie în volum deplin organelor, care
au efectuat plata pensiei.
 De la regula generală despre apărarea dreptului subiectiv în volumul, existent la data expirării termenului de
prescripţie, de către legislaţie pot fi stabilite excepţii. Astfel de excepţii sunt acţiunile de reparare de către
întreprinderi, organizaţii, a daunelor cauzate lucrătorilor şi funcţionarilor prin leziuni corporale sau altă daunare a
sănătăţii, legate de serviciu. În aşa cazuri, la depunerea acţiunii despre repararea prejuduciului cauzat sănătăţii, la
expirarea a trei ani după pierderea venitului anterior în legătură cu boala de muncă sau moartea întreţinătorului,
rapararea prejudiciului are loc din ziua adresării către administraţia întreprinderii, iar în celelalte cazuri – din ziua,
cînd ca rezultat al traumei, lucătorul a pierdut venitul anterior sau din ziua morţii întreţinătorului (p.18 al Regulilor
de reparare de către organizaţii, întreprinderi, a prejudiciului cauzat lucrătorilor, funcţionarilor prin leziuni sau altă
daună adusă sănătăţii, în tmpul îndeplinirii de către aceştia a obligaţiilor de serviciu din 3 iulie 1984 – aplicabile ca
nefiind în contradicţie cu legislaţia naţională). Legislaţia poate să prevadă şi o altă soluţie a întrebăriipentru ce
perioadă sau din care moment este pasibilă apărarea dreptului încălcat. O soluţie ar stabilirea volumului pretenţiilor
admise în dependenţă de limitele termenului restabilit. Uneori repunerea în termen în general nu atinge raporturile
juridice trecute. De exemplu art. 1416 CC RM prevede, că repararea daunelor în echivalent bănesc se realizează pe
calea încasării sumei generale în folosul pătimitului sau pe calea stabilirii plăţilor periodice. Dacă este prevăzută
modalitatea plăţilor periodice, instanţa de judecată trebuie să admită acţiunea despre încasarea plăţilor periodice
pentru repararea prejudiciului din ziua înaintării acţiunii. În aşa cazuri repunera în termen nu trebuie să aducă
atingere pretenţiilor trecute.

Articolul 280. Pretentiile imprescriptibile extinctive

Sint imprescriptibile extinctiv pretentiile:

a) privind apararea drepturilor personale nepatrimoniale daca legea nu prevede altfel;
b) deponentilor fata de institutiile financiare privind restituirea depunerilor;
c) cu privire la repararea prejudiciului cauzat vietii sau sanatatii persoanei. In acest caz, se repara
prejudiciul pentru o perioada anterioara intentarii actiunii, dar nu mai mare de 3 ani.

1. Termenul de prescripţie se aplică faţă de majoritate araporturilor juridice şi este chemat nu numai să
disciplineze părţile, dar şi să acorde raporturilor patrimoniale o stabilitate în viitor. Probabil, că nu se poate
contractul încheiat sau dreptul subiectiv căpătat a-l lăsa pentru o perioadă îndelungată sub riscul contestării din
partea terţelor personae, iar patrimonial – sub pericolul confiscării. Cu trecerea unei perioade de timp îndelungate
din momentul achiziţionării proprietăţii, chiar şi persoana, care administrează legitim bunul, ar putea în cazul
apărării dreptului său să se confrunte cu duficultăţi în soluţionarea litigiului din cauză insuficienţei de probe : unii
martori au plecat, alţii s-au îmbolnăvit grav sau au decedat, terţii ar putea uita despre fapte, documentele ar putea fi
pierdute. De aceste şi multe altele motive se explică faptul, că apărarea majorităţii drepturilor subiective este limitată
în timp de un termen determinat, stabilit de lege. Expirarea lui stinge posibilitatea exercitării forţate a dreptului prin
judecată sau alt organ jurisdicţional.
2. Dar, asupra unor raporturi civile, prescripţia nu se răsfrînge. Ea nu este aplicabilă în pretenţiile ce decurg din
raporturile de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale daca legea nu prevede altfel. Articolul comentat
prevede nu unele execpţii de la prevederile institutului termenului de prescripţie, ci neaplicarea acestui institut în
general. Pretenţiile, asupra cărora prescripţia nu se răsfrînge, sunt stabilite mai întîi de toate în art. 280 CC RM.
Acestea în primul rind cererile de apărare a drepturilor care, după regula generală, nu sunt limitate în timp. Aşa,
prescripţia extinctivă nu se răsfrînge asupra cererilor deponentilor fata de institutiile financiare privind restituirea
depunerilor. Relaţiile de deposit în instituţiile financiare sunt prevăzute, ca regulă, pe un termen îndelungat al
păstrării lor şi o astfel de prevedere este îndreptată spre apărarea drepturilor deponenţilor. P.”b” art. 280 CC RM
trebuie înţeles în mod extensiv, deoarece prescripţia nu este aplicabilă atît asupra pretenţiilor de restituire a
depunerilor, dar şi de repartizare a veniturilor primite ca rezultat al depunerilor, în formă de procente sau căştiguri.
Tipul depozitului nu este relevant.
P,”c” art. 280, stabileşte că prescripţia nu se aplică în ceea ce priveşte la repararea prejudiciului cauzat vietii
sau sanatatii persoanei. Tot aici este prevăzut că se repara prejudiciul pentru o perioada anterioara intentarii
actiunii, dar nu mai mare de 3 ani. După sensul acţiunii, în acest caz este aplicabil termenul general de prescripţie
( art. 267 CC RM), dar calcularea termenului este efectuată după regulile pretenţiilor continuie, dreptul la înaintarea
cărora apare nu simultan ( comentriul art. 272 CC RM). Trebuie de atras atenţia că p.”c” art. 280 CC RM se
răsfrînge asupra raporturilor juridice, apărute ca rezultat al cauzării de prejudiciu sănătăţii şi vieţii şi norma dată este
cuprinsă în cartea I a CC RM “Dispoziţii generale”. În capitolul XXXIV CC RM “OBLIGATIILE CARE SE NASC
DIN CAUZAREA DE DAUNE”, se conţine art. 1424, în care se prevede, că actiunea in reparare a prejudiciului se
prescrie in termen de 3 ani incepind cu momentul in care persoana vatamata a cunoscut sau trebuia sa cunoasca
existenta prejudiciului si persoana obligata sa-l repare. După logică, avem o colizie între două norme ale dreptului
civil (p.”c” art. 280 şi art. 1424 CC RM), care reglementează una şi aceeaşi problemă, adoptate ambele de acelaşi
organ legislative. Astfel art. 1424 CC RM nu stipulează că acţiunea lui se răsfrînge asupra pretenţiilor de reparare a
prejudiciului cauzat vieţii saă sănătăţii cetăţeanului. La soluţionarea coliziei date trebuie de reieşit din faptul, că sub
prejudiciu în cazul capitolului XXXIV CC RM se are în vedere prejudicial material, exprimat în micşorarea
patrimoniului pătimitului. Cauzarea de prejudiciu vieţii şi sănătăţii cetăţeanului este o încălcare de lege, care poartă
un caracter continuu, adică permanent şi asupra unui astfel de prejudiciu nu se pot răsfrînge prevederile prescripţiei.
De aceea asupra pretenţiilor de reparare a prejudiciului cauzat vieţii să sănătăţii, prescripţia nu se răsfrînge şi la
soluţionarea astfel de categorii de acţiuni, trebuie de condos de prevederile p.”c” art. 280 CC RM, iar de art. 1424
CC RM. Prescripţia nu se răsfrînge şi asupra altor cerinţe despre apărarea bunurilor nemateriale şi drepturilor
nepatrimoniale. La ele se referă pretenţiile cetăţenilor şi organizaţiilor despre apărarea demnităţii, onoarei şi
reputaţiei profesionale, apărarea drepturilor personale ale autorilor ( vezi p.26 al Hotărîrii Plenului CSJ nr.32 din
9.11.1998 cu modificările introduse prin hotărîrea Plenului nr.38 din 20.12.1999 “Cu privire la practica aplicării de
către instanţele judecătoreşti ale unor prevederi ale legislaţiei despre despre dreptul de autor şi drepturile conexe”,
alin.2 p.20 al Hotărîrii Plenului CSJ nr.26 din 24.12.2001 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti ale unor prevederi ale legislaţiei privind protecţia proprietăţii industriale şi activităţii de raţionalizator”,
ş.a.). Prescripţia nu se răsfrînge şi asupra altor cerinţe, stabilite de lege. De exemplu p.3 art. 217 CC RM stabileşte
că asupra nulităţii actului juridic nu se răsfrînge prescripţia. La unele raporturi, legate de elaborarea, ducerea
cadastrului bunurilor immobile, termenul de prescripţie de asemenea nu ar fi trebuit să se aplice. Aşa p.1 art. 506 CC
RM prevede că sub rezerva prescriptiei dreptului la actiune in fond, actiunea in rectificare este imprescriptibila
fata de dobinditorul nemijlocit de rea-credinta si subdobinditorii de rea-credinta care si-au inscris dreptul in
folosul lor. Despre neaplicarea termenului de prescripţie este indicat şi în art. 1369 CC RM. Termenul de prescripţie
nu se aplică şi faţă de acţiunile nagatorii de apărare a drepturilor proprietarului împotriv atingerilor, nelegate de
lipsirea de posesie (art. 376 CC RM) şi asupra altor raporturi, prevăzute de lege.
În legislaţie pot fi special prevăzute cazuri, cînd asupra pretenţiilor de apărare a drepturilor personale
nepatrimoniale prescripţia extinctivă se aplică. Această situaţie este prevăzută de p.2 art. 267 şi p. “a” art. 280 CC
RM. Excepţiile de la regula neaplicării prescripţiei extinctive trebuie special prevăzute de lege. O astfel de excepţie
este Legea RM privind marcile si denumirile de origine a produselor N 588-XIII din 22.09.1995. Potrivit art. 13 In
functie de rezultatele examinarii semnului solicitat, Agentia ia decizia de a publica sau de a respinge cererea,
ceea ce se notifica socilicitantului în termen de 10 zile. Potrivit p.2 art.14 al legii menţionate, în cazul in care
solicitantul nu este de acord cu decizia Comisiei de apel a Agentiei, el o poate ataca in instanta
judecatoreasca de drept comun competenta in termen de 3 luni de la primirea deciziei mentionate. P.7 art. 17 al
aceleiaşi legi prevede, că decizia Comisiei de apel a Agentiei poate fi atacata in instanta judecatoreasca in termen
de 6 luni de la data adoptarii ei. Potrivit p.6 art. 35 al Legii RM cu privire la protecţia desenelor şi modelelor
industriale nr. 991 din 15.10.1996, persoanele care nu sint de acord cu decizia Comisiei de Apel a Agentiei au
dreptul sa sesizeze instanta judecatoreasca de drept comun
competenta in termen de 3 luni de la data primirii notificarii. Legislaţia RM prevede şi alte cazuri cînd asupra
pretenţiilor de apărare a drepturilor nepatrimoniale termenul de prescripţie nu se aplică.

Articolul 281. Executarea obligatiilor dupa expirarea termenului de prescriptie extinctive

(1) Dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva, debitorul poate refuza executarea obligatiei.
(2) Executarea benevola a obligatiei dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva nu constituie un
act lipsit de temei juridic.
(3) Persoana care a executat obligatia dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva nu are dreptul
sa ceara restituirea celor executate, chiar daca, la data executarii, nu cunostea faptul expirarii termenului
de prescriptie extinctiva. Aceeasi prevedere se aplica si pentru recunoasterea datoriilor conform
contractului, precum si pentru garantiile asiguratorii date de debitor.

1. Sensul apărării creditorului se conţine în faptul posibilităţii aplicării forţei faţă de debitorul incorijabil în
scopul executării obligaţiei. În legătură cu aceasta, sarcina termenului de prescripţie este în aceea de a limita în timp
posibilitatea aolicării măsurilor de onfluienţare împotriva voinţei peroanei obligate. La expirarea Prescripţiei se
pierde posibilitatea exercitării forţate a dreptului subiectiv prin intermediul acţiunii. Expirarea termenului de
prescripţie acordă pîrîtului posibilitatea contrapunerii cerinţelor reclamantului faptul expirării prescripţiei. În acest
caz pretenţiile reclamantului nu vor fi satisfăcute, nu poate fi utilizată procedura compensării.
Dacă termenul de prescripţie a expirat, persoana obligată se eliberează de executarea obligaţiei. Această
obligaţie aduce ultimului un cîştig anumit. De exemplu, dacă proprietarul bunului a pierdut dreptul de a cere prin
instanţă înapoi bunul aflat în posesia ilegală a terţei personae, atunci după expirarea termenului, începe să curgă
prescripţia achizitivă. După expirarea termenului de prescripţie extinctivă şi achizitivă, bunul poate intra în
proprietatea posesorului. Astfel bunurile care au rămas la debitor după expirarea prescripţiei, pot să devină obiect al
proprietăţii acestuia î baza regulilor de prescripţie achizitivă.
2. Legea nu consideră expirarea termenului de prescripţie drept temei de stingere a dreptului subiectiv al
creditorului. Expirarea termenului de prescripţie nu duce la stingera dreptului, ea doar îl lipseşte de posibilitatea
exercitării lui forţate. Apare situaţia cînd însăşi dreptul încălcat se păstrează, ca jus nudum. De aceea legea nu
exclude că debitorul şi după expirarea termenului de prescripţie poate de sine stătător să execute obligaţia. Aceasta
poate fi făcut conştient, cît şi din cauza lipsei cunoştinţelor referitor la efectele juridice ale expirării termenului de
prescripţie. Legea nu acordă importanţă juridică faptului că, cunoştea sau nu debitorul despre expirarea termenului
de prescripţie. De aceea, independent de motivele ce l-au determinat pe debitor să execute obligaţia după expirarea
termenului de prescripţie, el nu este în drept să ceară înapoi ceea ce a executat, cu toate că în momentul executării
nu ştia despre faptul că termenul de prescripţie a expirat, cu atît mai mult că ultimul se aplică acum doar la cerere
( art. 271 CC RM).
Executaera, primită de către creditor după expirarea termenului de precripţie, nu poate fi privită ca îmbogăţire
fără just temei ( art. 1389 CC RM). Persoana, care benevol a executat obligaţia după expirarea prescripţiei nu este în
drept să ceară restituirea bunurilor. Trebuie de avut în vedere şi altceva – executarea benevolă a cerinţelor după
expirarea termenului de prescripţie nu poate fi considerată ca donaţie din partea debitorului.
Executarea benevolă a obligaţiei de către debitor după expirarea termenului de prescripţie nu reprezintă
acţiune, lipsită de temei juridic. O astfel de executare benevolă nu contravine normelor dreptului civil şi este legală.
Legea (art. 281 p.2 CC RM) recunoaşte în aceste cazuri acţiunile fostului debitor ca un fapt juridic, îl examinează
ca un temei juridic de primire a executării de fostul creditor şi acordă executării date un caracter ireversibil.
Îndeplinirea benevolă stinge faptul expirării termenului de prescripţie. În legătură cu aceasta şi dreptul subiectiv se
consideră că nu a fost stins prin prescripţie, ci, prin urmare, el continuă să fie privit de lege ca drept existent.

Articolul 282. Efectele prescriptiei in cazul drepturilor garantate

(1) Prescrierea unui drept garantat prin gaj nu impiedica pe cel indreptatit sa ceara satisfacerea din
bunul grevat.
(2) In cazul in care pentru garantare a fost transferat un drept, restituirea nu poate fi ceruta din cauza ca
dreptul se prescrie. In cazul proprietatii, restituirea lucrului poate fi ceruta daca dreptul garantat s-a
prescris.
(3) Alin.(1) si (2) nu se aplica la prescrierea drepturilor la dobinzi si la alte prestatii succesive periodice.

1.Articolul comentat reglementează aplicarea prescripţiei în cazul garantării executării unei obligaţiuni prin
gaj. Gajul poate garanta doar o creanţă valabilă, determinată sau determinabilă. Creanţa greditorului gajist poate
consta deci, în dreptul privind rambursarea unei sume de bani de către debitorul gajist, întoarcerea sau transmiterea
unui bun, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. Gajul garantează obligaţia propriu zisă, dobănzile
,cheltuielile de urmărire şi de întreţinere a bunulzui gajat.
Pentru asigurarea executării acestor prestaţii, debitorul gajist poate depune în gaj, potrivit art.457, orice bun,
universalitaţi de bunuri, titluri de valoare şi drepturi confirmate prin certificate de acţiuni. Potrivit art.8, alin.1 al
Legii nr.449-XV din 30.08.2001 cu privire la gaj, obiect al gajului poate fi orice drept patrimonial sau creanţă
bănească, inclusiv dreptul de creanţă al debitorului gajist asupra creditorului gajist ( cu excepţia drepturilor legate
nemijlocit de persoana debitorului gajist, precum şi drepturile, a căror cesiune este interzisă de lege).
Potrivit art.454 alin.2 gajul este condiţionat în timp de durata obligaţiei principale, dacă legea sau contractul de gaj
nu prevede altfel.
Putem conchide că părţile contractului de gaj pot negocia un termen al contractului relativ îndelungat, astfel
cătermenul de executare al obligaţiei principale, inclusiv termenul în care aceasta se va prescrie, potrivit legii, poate
fi mult mai redus. Astfel dacă dreptul de creanţă garantat prin gaj s-a prescris, potrivit art.282 alin 1 Cod civil,
creditorul gajist poate pretinde satisfacerea creanţei sale din bunul gajat. Important este să nu fie expirat termenul,
pentru care a fost constituit gajul or, aceasta va duce la încetarea dreptului de gaj, potrivit art.495,lit.b) al Codului
Civil.
Alin.1 al art. Comentat stabileşte dreptul creditorului gajist de a pretinde satisfacerea din bunul gajat, dar nu şi
executarea obligaţiei garantate, or, în virtutea art.281 alin.1, expirarea termenului prescripţiei extinctive oferă
debitorului oputunitatea de a refuza executarea obligaţiei.
2. Dacă obligaţia de bază este garantată prin transferul unui drept, termenul de prescripţie al căruia expiră,
creditorul gajist nu poate invoca acest temei (adică faptul prescrieriiacelui drept), pentru a pretinde restituirea
(transmiterea,executarea) a ceea , ce constituie conţinutul obligaţiei de bază (garantate).
De regulă potrivit art.487, alin.1 Cod Civil exercitatea dreptului de gaj poate fi întreprinsă de către creditorul gajist
cînd debitorul gajist nu a executat conform contractului sau a executat în mod necorespunzător obligaţia garantată
ori o parte a cestuia, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege şi contract.Prin urmare dacă legea ori contractul nu
prevede expres, exercitarea dreptului de gaj nu poate avea loc înainte de expirarea termenului de executare a
obligaţiei, adică înainte de a începe să se prescrie obligaţia principală. Totodată crditorul gajist trebuie să se asigure
că dreptul ce i se oferă în gaj nu se va prescri, cel puţin pînă a începe să se prescrie obligaţia principală, or, în acest
caz gajarea unui astfel de drept ar fi lipsită de sens.
Dacă obiectul creanţei creditorului gajist este un lucru pe care debitorul gajist trebuie să i-l restituie, atunci primul
poate cere restituirea lucrului chiar dacă dreptul garantat, adică dreptul de a cere restituirea acestui lucru s-a prescris.
3.În cazul în care debitorul gajist datorează careva prestaţii succesive periodice sau trebuie să achite
creditorului gajist dobînzi, de exemplu pentru angajarea unui credit bancar atunci prescrierea dreptului creditorului
gajist de a pretinde executarea acestei obligaţii are drept efect imposibilitatea de a le recupera di contul bunului sau
dreptului gajat,(chiar dacă valoarea nbunului ar fi suficientă ar permite pentru a le acoperi).Prin urmare ,în partea ce
ţine de dobînzi şi prestaţii periodice ,creditorul gajist poate rămîne fără satisfacere.
Articolul 283. Prescriptia prestatiilor suplimentare

O data cu dreptul principal, se prescrie si dreptul la prestatiile suplimentare legate de dreptul principal,
chiar si atunci cind termenul de prescriptie special pentru acest drept nu a inceput sa curga.

1. Obligaţiile în dreptul civil se divid în diverse grupe, inclusive ele se impart în cele de bază şi cele
suplimentare(accesorii) obligaţiile suplimentare de obicei asigură executarea corespunzătoare a obligaţiilor
principale. De exemplu, obligaţia de achitare a penalităţii sau gajul bunurilor garantează restituirea la timp şi în
volum deplin a creditului bancar. Obligaţiile accesorii, după regula generală, depind totalmente de obligaţiile de
bază şi işi pierd sensul în absenţa lor. Nulitatea obligaţiei de bază duce la nulitatea obligaţiei accesorii, dacă alt ceva
nu este prevăzut de lege. Stingerea obligaţiei de bază în toate cazurile duce la stingerea obligaţiei accesorii.
2.Cu expirarea termenului de prescripţie în obligaţia de bază expiră şi termenul de prescripţie în obligaţia
accesorie, apariţia şi existenţa căreia presupune existenţa datoriei de bază, spre exemplu pretenţia de achitare a
procentelor a penalităţilor. Astfel de pretenţii se sting prin prescripţie împreună cu datoria de bază indeferent de
faptul, achitarea procentelor, a penalităţii este bazată pe lege sau contract, chiar şi în cazul dacîă termenul special de
prescripţie pentru ele a expirat sau curgerea acestuia din urmă pentru dreptul respective nici nu a început. Protestele
pîrîtului impotriva acţiunii în baza obligaţiei principale, în legătura cu scurgerea termenului de prescripţie, dacă în
acest temei în acţiune a fost refuzat, se referă la asigurarea obligaţiei prin gaj, fidejusiune, arvună, adică în cazul
respingerii acţiunii pentru motivul omiterii termenului de prescripţie toate cerinţele accesorii deasemenea îşi pierd
protejarea juridică, independent de faptul dacă este declarat impotriva lor un protest bazat pe lege sau nu. De aceea
toate prevederile despre prescripţie, aplicabile dreptului principal, se răsfrîng şi asupra executărilor accesorii, legate
de dreptul principal.
3.Spre deosebire de art.87 CCRM 1964, art.283 CCRM din 06.06.2002 nu conţine lista pretenţiilor
suplimentare, faţă de care se poate aplica articolul comentat. Cu toate acestea, în alte norme ale CCRM alături de
metode tradiţionale de garantare (penalitate, gaj, arvună şi fideojusiune) sunt prevăzute şi altele: retenţia(art.637
CCRM), garanţia debitorului (art.634CCRM). În conformitate cu art.1290,1300 CCRM obligaţia poate gi garantată
prin transmiterea creditorului a creanţelor băneşti(contractul de factoring). Cesiunea creanţei băneşti poate fi
utilizată în calitate de modalitate de executare a unei obligaţii a clientului faţă de agentul financiar. Pentru aceasta în
contarct se indică obligatoriu că derptul de a cere mijloace băneşti trece la agentul financiar numai în cazul
neexecutării obligaţiei garantate prin cererea dată. Mai ales trebuie de indicat asupra unei modalităţi de executare ca
garanţia bancară.(art.1246 CCRM). Garanţia bancară, spre deosebire de alte modalităţi de garamtare nu este lagată
de obligaţia de bază şi nu-i urmează soarta. Ea nu reprezintă prin sine executare accesorie. Aceasta înseamnă că
prevederea conţinută în art. 283 CC RM, nu sunt aplicabile la cerinţele, bazate pe o modalitaet de garantare a
executării independentă de obligaţia de bază.