Sunteți pe pagina 1din 360

 

Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 1 

Tudorel TOADER Marieta SAFTA

DIALOGUL
JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI
 
2 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Tudorel TOADER

• Prof. univ. dr., Decanul Facultăţii de Drept, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi;
• Judecător la Curtea Constituţională;
• Membru titular al Comisiei de la Veneţia.

Marieta SAFTA

• Lect. univ. dr., Facultatea de Drept, Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti;
• Prim magistrat-asistent la Curtea Constituţională;
• Corespondent al Curţii Constituţionale la Comisia de la Veneţia.
 
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 3 

Tudorel TOADER Marieta SAFTA

DIALOGUL
JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Universul Juridic
Bucureşti
-2015-
 

4 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

Copyright © 2015, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin


S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI


COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSOŢIT DE SEMNĂTURA
UNUIA DINTRE AUTORI ŞI ŞTAMPILA EDITORULUI,
APLICATE PE INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


TOADER, TUDOREL
Dialogul judecătorilor constituţionali / Tudorel Toader, Marieta Safta. -
Bucureşti : Universul Juridic, 2015
ISBN 978-606-673-523-0
I. Safta, Marieta
34

REDACÞIE: tel./fax: 021.314.93.13


tel.: 0732.320.666
e-mail: redactie@universuljuridic.ro

DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15


DISTRIBUÞIE: fax: 021.314.93.16
e-mail: distributie@universuljuridic.ro

www.universuljuridic.ro
 
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 5 

CUPRINS

Abrevieri ............................................................................................................. 11
Cuvânt-înainte .................................................................................................... 13
Introducere ......................................................................................................... 15

I. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI


Evoluţie şi consolidare instituţională .................................................................... 21
1. Dinamica reglementării Curţii Constituţionale a României........................ 21
1.1. Norme constituţionale de referinţă ..................................................... 21
1.2. Normele legii organice de referinţă .................................................... 23
1.3. Competenţa Curţii Constituţionale ..................................................... 24
2. Consolidarea rolului Curţii Constituţionale prin jurisprudenţa acesteia .............. 30
2.1. Neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale prin care se restrâng
competenţele Curţii Constituţionale .......................................................... 30
2.2. Imposibilitatea reluării reglementării soluţiilor legislative
constatate neconstituţionale ..................................................................... 33
2.3. Posibilitatea verificării constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor
abrogate .................................................................................................... 35
2.4. Sancţionarea nerespectării deciziilor Curţii Constituţionale ............... 37
3. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale ................................................... 38
3.1. Actele Curţii Constituţionale ............................................................... 38
3.2. Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale ............ 39
3.3. Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale.......... 42
3.4. Deciziile interpretative ........................................................................ 43
3.4.1. Precizări conceptuale .................................................................. 43
3.4.2. Modalităţi de redactare a dispozitivelor deciziilor
interpretative .......................................................................................... 46
3.4.3. Caracterizare generală ................................................................ 54
3.4.4. Efectele deciziilor interpretative ................................................... 56
3.4.5. Delimitări de competenţe ............................................................. 59

II. DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI LA NIVEL


INTERNAŢIONAL ................................................................................................ 62
1. Cadrul constituţional ................................................................................. 62
2. Dialogul între Curtea Constituţională a României şi Curtea
Europeană a Drepturilor Omului ................................................................. 67
2.1. Locul şi rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului în peisajul
constituţional european ............................................................................. 67
6 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

2.2. Forme ale dialogului dintre Curtea Constituţională a României


şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului ................................................ 69
2.2.1. Aspecte generale ........................................................................ 69
2.2.2. Dialogul realizat în cadrul întâlnirilor oficiale, conferinţelor
naţionale şi internaţionale ...................................................................... 70
2.2.3. Receptarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului prin intermediul controlului de constituţionalitate ...................... 71
2.2.4. Reflectarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a
României în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului .......... 85
2.3. Concluzii ............................................................................................ 91
3. Dialogul dintre Curtea Constituţională a României şi Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene ....................................................................... 93
3.1. Locul şi rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul
construcţiei europene ................................................................................ 93
3.2. Dialogul dintre curţile constituţionale şi CJUE.................................... 96
3.2.1. Aspecte generale ........................................................................ 96
3.2.2. Acceptarea cu rezerve de către curţile constituţionale a
supremaţiei dreptului european – ierarhia normelor –
problematica drepturilor fundamentale – controlul ultra vires ................ 97
3.2.3. Mecanismul întrebărilor preliminare .......................................... 104
3.3. Curtea Constituţională a României şi CJUE .................................... 109
3.3.1. Aspecte generale ...................................................................... 109
3.3.2. Perioada prealabilă aderării României la Uniunea
Europeană ........................................................................................... 110
3.3.3. Perioada postaderare ................................................................ 111
3.3.4. Delimitări de competenţe la nivel jurisdicţional .......................... 114
3.3.5. Respectarea Constituţiei în procesul de armonizare a
dreptului naţional cu dreptul Uniunii Europene .................................... 117
3.4. Concluzii .......................................................................................... 122
4. Dialogul între instanţele de jurisdicţie constituţională ..................... 124
4.1. Aspecte generale ............................................................................. 124
4.2. Forme ale dialogului între curţile constituţionale .............................. 125
4.2.1. Dialogul în cadrul unor organisme internaţionale ...................... 125
4.2.2. Organisme internaţionale de referinţă în domeniul justiţiei
constituţionale ..................................................................................... 125
4.2.3. Dialogul în cadrul întâlnirilor bilaterale, conferinţelor şi
simpozioanelor .................................................................................... 129
4.2.4. Referirile la jurisprudenţa altor curţi constituţionale ................... 130
4.3. Concluzii .......................................................................................... 138
5. Dialogul Curţii Constituţionale a României cu Comisia de la
Veneţia ....................................................................................................... 140
5.1. Comisia de la Veneţia. Scurt istoric şi activitate............................... 140
5.2. Forme ale dialogului cu Comisia de la Veneţia ................................ 141
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 7 

5.2.1. Dialogul prin intermediul conferinţelor, seminarelor,


precum şi în cadrul unor forme de asociere a instanţelor de
jurisdicţie constituţională ..................................................................... 141
5.2.2. Dialogul prin intermediul agenţilor de legătură. Consiliul
mixt pentru justiţie constituţională........................................................ 141
5.2.3. Dialogul cu Comisia de la Veneţia reflectat în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale a României ........................................................ 142
5.3. Concluzii .......................................................................................... 155

III. DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI


CU AUTORITĂŢILE LA NIVEL INTERN ............................................................ 156
1. Parteneri de dialog ................................................................................. 156
2. Dialogul Curţii Constituţionale cu Parlamentul ................................. 159
2.1. Aspecte generale ............................................................................. 159
2.2. Parlamentul în raporturile cu instanţa constituţională ...................... 159
2.2.1. Reglementarea organizării şi funcţionării Curţii
Constituţionale. Autonomia financiară a Curţii Constituţionale ............ 159
2.2.2. Competenţe în procedura de numire a judecătorilor
constituţionali ....................................................................................... 161
2.2.3. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale....................... 169
2.2.4. Formularea de puncte de vedere în cauzele aflate pe rolul
Curţii Constituţionale ........................................................................... 170
2.2.5. Comunicarea deciziilor/hotărârilor/avizelor Curţii
Constituţionale ..................................................................................... 171
2.2.6. Concluzii .................................................................................... 173
2.3. Curtea Constituţională în raporturile cu Parlamentul. Limite
constituţionale ale puterii legislative ........................................................ 173
2.3.1. Aspecte generale ...................................................................... 173
2.3.2. Autonomia parlamentară – limite de constituţionalitate ............. 173
2.3.3. Respectarea principiului „configuraţiei politice” ......................... 176
2.3.4. Rolul comisiilor parlamentare .................................................... 177
2.3.5. Hotărârile Parlamentului ............................................................ 179
2.3.6. Statutul deputaţilor şi al senatorilor ........................................... 181
2.3.7. Limite constituţionale ale activităţii de legiferare ....................... 187
2.3.8. Raporturile Parlamentului cu alte autorităţi publice ................... 201
2.4. Curtea Constituţională – „colegislator pozitiv şi specific” ................. 215
2.4.1. Consideraţii introductive ............................................................ 215
2.4.2. „Corectarea” omisiunilor legislative prin jurisprudenţa
constituţională ..................................................................................... 217
2.4.3. Controlul de constituţionalitate al normelor abrogatoare ........... 218
2.4.4. Deciziile interpretative ............................................................... 226
2.4.5. Formularea de recomandări pentru legiuitor ............................. 227
2.4.6. Deciziile Curţii Constituţionale constituie izvor de drept ............ 229
2.5. Concluzii .......................................................................................... 230
8 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

3. Dialogul cu Preşedintele României ..................................................... 232


3.1. Aspecte generale ............................................................................. 232
3.2. Preşedintele României în raporturile cu instanţa constituţională ..... 233
3.2.1. Competenţe în procedura de numire a judecătorilor
constituţionali ....................................................................................... 233
3.2.2. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale....................... 233
3.2.3. Posibilitatea de a formula puncte de vedere în dosarele
aflate pe rolul Curţii Constituţionale ..................................................... 235
3.2.4. Curtea Constituţională îi transmite Preşedintelui sesizările,
precum şi deciziile/hotărârile/avizele pronunţate de aceasta, în
cazurile prevăzute de lege .................................................................. 236
3.3. Curtea Constituţională în raporturile cu Preşedintele României ...... 236
3.3.1. Competenţele Curţii în procesul electoral pentru alegerea
Preşedintelui României ....................................................................... 236
3.3.2. Competenţele Curţii în cadrul procedurii de suspendare,
precum şi a referendumului pentru demiterea Preşedintelui ............... 241
3.3.3. Pronunţarea Curţii Constituţionale cu privire la exercitarea
atribuţiilor constituţionale ale Preşedintelui României ......................... 245
3.4. Concluzii .......................................................................................... 259
4. Dialogul cu Guvernul României .......................................................... 260
4.1. Aspecte generale ............................................................................. 260
4.2. Guvernul în raporturile cu Curtea Constituţională ............................ 260
4.2.1. Posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională ....................... 260
4.2.2. Posibilitatea de a formula puncte de vedere în dosarele
aflate pe rolul Curţii Constituţionale ..................................................... 261
4.2.3. Comunicarea deciziilor/hotărârilor pronunţate de Curtea
Constituţională, în cazurile prevăzute de lege ..................................... 262
4.3. Curtea Constituţională în raporturile cu Guvernul ............................ 263
4.3.1. Aspecte generale ...................................................................... 263
4.3.2. Răspunderea membrilor Guvernului.......................................... 263
4.3.3. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de
lege ...................................................................................................... 268
4.3.4. Delegarea legislativă ................................................................. 279
4.3.5. Concluzii .................................................................................... 286
5. Dialogul Curţii Constituţionale cu instanţele judecătoreşti şi
de arbitraj comercial ................................................................................ 287
5.1. Aspecte generale ............................................................................. 287
5.2. Sesizarea Curţii Constituţionale de către instanţele
judecătoreşti sau de arbitraj comercial ................................................... 288
5.2.1. Cadru constituţional şi legal....................................................... 288
5.2.2. Soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi
ordonanţelor ........................................................................................ 290
5.3. Rolul instanţele judecătoreşti şi de arbitraj comercial în
receptarea şi aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale........................... 322
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 9 

5.3.1. Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale în raporturile


cu instanţele judecătoreşti ................................................................... 322
5.3.2. Preluarea jurisprudenţei instanţelor europene de către
instanţele judecătoreşti, ca urmare a faptului că instanţa
constituţională a luat-o în considerare în deciziile sale ....................... 332
5.4. Concluzii .......................................................................................... 334
6. Dialogul Curţii Constituţionale cu Avocatul Poporului ..................... 335
6.1. Aspecte generale ............................................................................. 335
6.2. Avocatul Poporului în raporturile cu instanţa constituţională............ 335
6.2.1. Date statistice ............................................................................ 335
6.2.2. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale în
vederea controlului constituţionalităţii legilor înainte de
promulgare .......................................................................................... 336
6.2.3. Posibilitatea de a ridica în mod direct excepţii de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ................................ 337
6.2.4. Posibilitatea de a formula puncte de vedere în dosarele
aflate pe rolul Curţii Constituţionale ..................................................... 338
6.2.5. Comunicarea deciziilor pronunţate de Curtea
Constituţională, în cazurile prevăzute de lege ..................................... 338
6.3. Curtea Constituţională în raport cu Avocatul Poporului ................... 339
6.3.1. Verificarea constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului
privind desemnarea Avocatului Poporului ori asigurarea
interimatului funcţiei ............................................................................. 339
6.3.2. Verificarea constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului
privind revocarea Avocatului Poporului ............................................... 341
6.3.3. Statuări ale Curţii Constituţionale cu privire la rolul şi
statutul Avocatului Poporului ............................................................... 343
6.4. Concluzii .......................................................................................... 349
7. Dialogul Curţii Constituţionale cu şi prin mass-media ..................... 350
7.1. Consideraţii generale ....................................................................... 350
7.2. Organizarea Curţii Constituţionale a României în materie de
comunicare cu/ prin mass-media ............................................................ 351
7.2.1. Modalităţi de comunicare........................................................... 351
7.3. Responsabilităţi în cadrul comunicării Curţii Constituţionale
prin mass-media. Reglementări interne .................................................. 354
7.3.1. Organizarea Curţii Constituţionale............................................. 354
7.3.2. Drepturile şi obligaţiile reprezentanţilor mass-media ................. 355
7.4. Interesul mass-mediei faţă de activitatea Curţii Constituţionale
şi problematica libertăţii de exprimare .................................................... 356
7.4.1. Atribuţiile Curţii Constituţionale reflectate în mass-media ......... 356
7.4.2. Probleme de comunicare cu şi prin mass-media. Limitele
libertăţii de exprimare .......................................................................... 357
7.5. Concluzii .......................................................................................... 358
 

10 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI


  Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 11 

ABREVIERI

alin. alineat
apud citat după
art. articol
c. contra
cap. capitolul
C. civ. Codul civil
CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Strasbourg)
C. Jud. Revista „Curierul Judiciar” – serie nouă
CJCE Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (Luxembourg)
CJUE Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Convenţie Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)
C. pen. Codul penal
C. pr. civ. Codul de procedură civilă
C. pr. pen. Codul de procedură penală
Dreptul Revista „Dreptul” – serie nouă
ed. ediţia
Ed. Editura
et alii şi alţii (altele)
etc. et caetera („şi celelalte”)
H.G. Hotărârea Guvernului României
ibidem în acelaşi loc
ICCJ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României
JOUE Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
lit. litera
M. Of. Monitorul Oficial al României, Partea I
n.a. nota autorului
nr. numărul
O.U.G. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
op. cit. opera citată
p. pagina
par. paragraful
pp. paginile
pct. punctul
PR Pandectele Române – Repertoriu de jurisprudenţă, doctrină şi
legislaţie – serie nouă
RRDE Revista română de drept european
RDP Revista de drept public
12 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

RRDP Revista română de drept privat


supra mai sus
TFUE Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
TUE Tratatul privind Uniunea Europeană
UE Uniunea Europeană
urm. următoarele
vol. volumul
  Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 13 

CUVÂNT-ÎNAINTE

Indiferent de modelul controlului de constituţionalitate pentru care statele au


optat, curţile constituţionale s-au impus în arhitectura statului de drept, evoluţie
facilitată şi de dialogul instituţional dintre acestea.
Pornind de la rolul pe care îl au instanţele de jurisdicţie constituţională, activi-
tatea acestora trebuie abordată şi analizată în sistemul complex al relaţiilor
determinate de această evoluţie la nivel naţional, internaţional şi supranaţional.
Având în vedere natura acestor relaţii, precum şi efectele pe care le produc,
considerăm că pot fi subsumate conceptului cu largi semnificaţii de „dialog” institu-
ţional. Cu referire la Curtea Constituţională a României, există astfel mecanisme
de relaţionare/cooperare instituţionalizată atât la nivel internaţional – cu alte
instanţe de jurisdicţie constituţională, instanţe internaţionale sau supranaţionale –,
cât şi la nivel intern – cu diverse autorităţi publice, chiar şi cu mass-media. Modul
lor de configurare ne determină să susţinem ideea unui permanent dialog, ale cărui
efecte se concretizează în procesul de constituţionalizare a dreptului, de
„modelare” şi adaptare a instituţiilor juridice şi, în cele din urmă, într-un proces de
uniformizare a dreptului, cu precădere vizibil în materia reglementării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale şi a garanţiilor acestora.
Chiar dacă, ulterior adoptării soluţiilor cu valoare de principiu constituţional,
legislaţia a cunoscut unele modificări, respectivele soluţii îşi menţin valabilitatea, în
lipsa modificării legii fundamentale, motiv pentru care deciziile instanţei constitu-
ţionale fac trimitere la normele de referinţă, la data pronunţării acestora.
Amplificarea şi consolidarea dialogului judecătorilor constituţionali, atât în plan
intern, cât şi internaţional, determină un fenomen de emergenţă către valori consti-
tuţionale comune. Acest tip de cooperare conduce la constituţionalizarea şi unifor-
mizarea dreptului, respectiv la o consolidare în ansamblu a protecţiei valorilor
statului de drept în Europa şi în lume.
Dialogul judecătorilor constituţionali prezintă dialogul instituţional al Curţii
Constituţionale a României pe coordonatele enunţate, cum se materializează şi
care sunt efectele sale la nivel naţional şi internaţional.
Zece dialoguri prezintă mecanismele de colaborare instituţională dintre Curtea
Constituţională şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, celelalte instanţe de jurisdicţie constituţională, Comisia de la
Veneţia, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, Avocatul Poporului,
instanţele judecătoreşti şi mass-media.

Autorii

Bucureşti, 15 decembrie 2014


  14 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI
  Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 15 

INTRODUCERE

Instanţele de jurisdicţie constituţională sunt instanţele abilitate să realizeze


controlul de constituţionalitate, adică activitatea de verificare a conformităţii legilor
şi altor acte normative cu prevederile Legii fundamentale. Acest tip de control al
normelor juridice este o consecinţă a faptului că sistemul juridic nu se prezintă ca
un ansamblu nediferenţiat de norme, plasate toate la acelaşi nivel, ci ca o ierarhie
alcătuită pe criteriul valorii juridice a izvoarelor dreptului, articulată la vârf cu
supremaţia constituţiei1. Structura piramidală a sistemului juridic este dată, aşadar,
de relaţia dintre lege şi actele normative subordonate legii şi de poziţia supra-
ordonată a constituţiei, a cărei supremaţie, sub aspect instituţional, este asigurată
prin rolul instanţelor de jurisdicţie constituţională.
Studiile în materie2 relevă în acest sens faptul că secolul al XX-lea în general,
mai cu seamă a doua parte a acestuia, este marcat de un fenomen de emergenţă
având ca epicentru „noul constituţionalism”3, adică un model de democraţie, de
organizare a statului, care refuză dogmatismul suveranităţii legislative, acordă prio-
ritate drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi impune controlul de constituţio-
nalitate realizat prin instanţe specializate. În „valuri” corespunzătoare transfor-
mărilor care au avut loc în plan politic la nivelul statelor, noul constituţionalism s-a
extins. În prezent, formula cuprinzând o constituţie scrisă, un catalog al drepturilor
şi libertăţilor fundamentale, un control de constituţionalitate instituţionalizat există în
aproape întreaga Europă. Curţile constituţionale, indiferent de modelul controlului
de constituţionalitate pentru care statele au optat, s-au impus în arhitectura statului
de drept, evoluţie facilitată şi de dialogul instituţional din ce în ce mai strâns dintre
aceste curţi la nivel european şi internaţional.
Acest proces a fost accelerat în Europa de prăbuşirea sistemului comunist,
constituirea curţilor constituţionale în ţările foste comuniste fiind percepută ca un
simbol al statului de drept4. În circumstanţele sistemului posttotalitar, garanţiile
oferite de curţile constituţionale au avut şi au un rol important, în mod special cu
privire la problemele inerente tranziţiei către democraţie, probleme care nu sunt
specifice doar Europei. Aceasta nu înseamnă însă că, în democraţiile de tradiţie,
rolul lor şi problematica pe care o abordează prezintă mai puţină importanţă.
Evoluţia remarcată nu constituie doar un fenomen de ordin cantitativ, ci şi
calitativ, întrucât extinderea geografică a fost însoţită de o „îmbogăţire” a contro-
lului de constituţionalitate în ceea ce priveşte misiunea şi funcţia sa, precum şi de
                                                            
1
Pentru dezvoltări, a se vedea M. Troper, D. Chagnollaud, Traité international de droit
constitutionnel – Théorie de la Constitution, Tome I, Dalloz, Paris, 2012, pp. 756-763.
2
Pe larg, a se vedea A.S. Sweet, Constitutional Courts, în The Oxford handbook of comparative
constitutional review, Oxford University Press, 2012.
3
M. Shapiro, A. Stone, The new Constitutional politics of Europe, în Comparative Political
Studies nr. 26/1994, p. 397.
4
L. Solyom, On the co-operation of constitutional courts, în Freedom of expression and
separation of powers in the jurisprudence of constitutional courts. General reports of the 10th
Conference of the European Constitutional courts, Budapest, Hungary, 6-9 May 1996, p. 8.
16 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

dobândirea unor noi domenii de competenţă a curţilor constituţionale, subsumate


conceptului mai larg de justiţie constituţională, care înglobează controlul de consti-
tuţionalitate, fără însă a se reduce la acesta1. Funcţiile instanţelor de jurisdicţie
constituţională au crescut în număr şi complexitate, astfel cum relevă şi doctrina,
unii autori2 reţinând, în principal, următoarele astfel de funcţii „comune tuturor
curţilor constituţionale şi organismelor de jurisdicţie constituţională”:
♦ garanţi ai supremaţiei Constituţiei, toate atribuţiile curţilor constituţionale fiind
orientate către realizarea acestui scop; cu referire la supremaţia Constituţiei, s-a
reţinut3 că este o noţiune în conţinutul căreia sunt cuprinse trăsături şi valori politice
şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a acesteia nu doar în sistemul de
drept, ci şi în întregul sistem politic al unei ţări. Ea se fundamentează pe faptul că
legea fundamentală este expresia voinţei guvernanţilor, a poporului, în ultimă
instanţă, voinţă strâns legată de contextul economic social, politic, cultural al
societăţii în care este edictată. Supremaţia Constituţiei nu este deci o simplă afir-
maţie, ci este şi trebuie să fie o realitate juridică în orice stat de drept şi democratic,
cu o serie de consecinţe juridice şi garanţii, între care controlul exercitat de curţile
constituţionale;
♦ vocea şi garantul Constituţiei aşa cum a stabilit puterea constituantă; se
precizează sub acest aspect că, potrivit teoriei clasice a democraţiei, puterea
constituantă a statului, fiind expresia suveranităţii poporului, creează Constituţia,
nefiind implicată în legiferare, guvernare efectivă, administrarea justiţiei şi soluţio-
narea cauzelor de către instanţe. Puterea constituantă nu dispare, ci intră într-o
stare latentă sau „de adormire”. Revine la viaţă şi devine activă atunci când dispo-
ziţiile Constituţiei necesită modificare sau când naţiunea sau elitele sale politice au
luat decizia politică de a adopta o nouă Constituţie4. Atâta vreme cât se află în
stare latentă, Curtea Constituţională este cea care exprimă înţelesul exact al
dispoziţiilor constituţionale, având posibilitatea de a le interpreta cu condiţia de a se
menţine în limitele voinţei „părinţilor fondatori”;
♦ garant judiciar suprem al drepturilor fundamentale ale omului, aceasta fiind
„piatra de temelie în legitimarea controlului judiciar al constituţionalităţii legilor”;
♦ garanţi care obligă instituţiile statului să se menţină în limitele constituţionale
ale competenţelor lor, funcţie realizată însă în diverse forme şi căi, în virtutea
competenţelor lor constituţionale;
♦ arbitri sau agenţi de arbitraj legal şi constituţional în soluţionarea conflictelor;
curţile constituţionale exercită arbitrajul constituţional – conflictele dintre puterile
statului fiind soluţionate în baza şi în limitele Constituţiei.
                                                            
1
În acest sens, a se vedea I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi
în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 828-832.
2
E. Tanchev, Implicaţii comparative ale controlului de constituţionalitate, în Curtea
Constituţională a României, 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate,
Ed. Universul Juridic, 2013, pp. 42-59.
3
I. Muraru, Există un garant al supremaţiei Constituţiei române?, în RRDP nr. 1/2011,
pp. 130-155.
4
 Cu privire la redactarea constituţiei ca act de decizie politică supremă asupra tipului şi formei de
unitate politică, a se vedea C. Schmitt, Constitutional Theory, Duke Univ. Press, 2008, pp. 75-94. 
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 17 

♦ prin controlul efectuat, previn aspiraţiile despotice ale majorităţii aflate la


guvernare; în contextul democraţiei liberale, curţile previn ca majoritatea să
anuleze opoziţia, protejând drepturile minorităţii;
♦ supapă de siguranţă pentru a reduce nivelul de presiune socială, nelinişte şi
a preveni distrugerea sau autodistrugerea sistemului constituţional şi guverna-
mental prin acţiunea ilegală, extraparlamentară sau extraconstituţională;
♦ autorităţi de armonizare a valorilor, principiilor şi normelor naţionale, constitu-
ţionale şi supranaţionale, precum şi rezolvarea conflictelor dintre instituţiile şi
sistemele juridice naţionale şi supranaţionale.
Având în vedere caracterul complex şi particularităţile justiţiei constituţionale în
Europa şi în lume, este dificilă identificarea strictă a unor modele sau tipare1. Cu
toate acestea, în considerarea unor trăsături specifice comune, se pot identifica, în
sens larg, ca „modele” de control de constituţionalitate cu cea mai mare extindere
în prezent, cel american (controlul de constituţionalitate exercitat în cadrul compe-
tenţelor ce revin instanţelor judecătoreşti) şi cel european sau kelsenian (controlul
exercitat printr-un organ unic, special şi specializat de jurisdicţie constituţională).
Ca tendinţă, sub aspectul opţiunii pentru unul sau altul dintre aceste modele,
s-a observat2 că între cele două războaie mondiale şi cu precădere după cel de-al
Doilea Război Mondial, tot mai multe state s-au orientat către modelul european de
control de constituţionalitate. De exemplu, după 1990, ţările din Europa Centrală şi
de Est – cu excepţia Estoniei – au optat pentru acest model.
În România a fost consacrat iniţial controlul de constituţionalitate exercitat de
puterea judecătorească, instituţionalizat prin Constituţia din 19233 şi menţinut de
Constituţia din 1938. După al Doilea Război Mondial, nu a mai existat un control al
constituţionalităţii legilor (Constituţiile din 1948 şi, respectiv, din 1952). Chiar dacă
în Constituţia din 1965 se prevedea că Marea Adunare Naţională „exercita
controlul general al aplicării Constituţiei. Numai Marea Adunare Naţională hotă-
răşte asupra constituţionalităţii legilor”4, nu exista în mod real un asemenea control.
După înlăturarea regimului comunist, prin Constituţia din 1991 a fost consacrat
modelul european de control al constituţionalităţii legilor, fiind înfiinţată Curtea
Constituţională, ca autoritate independentă de orice altă autoritate publică, cu rolul
de a garanta supremaţia Constituţiei. Opţiunea legiuitorului constituant s-a înca-
drat, aşadar, în evoluţia generală la nivel european, chiar dacă aceasta a suscitat
vii dezbateri în Adunarea Constituantă5.
                                                            
1
Pentru o prezentare a modelelor de control de constituţionalitate, a se vedea D. Maus,
Application of the case law of foreign courts and dialogue between constitutional courts, în
Constitutional Law Review nr. II, p. 3, pe www.constcourt.ge.
2
S. Dürr, Comparative Overview of European Systems of Constitutional Justice, pe
www.icl-journal.com, vol. V, nr. 2/2011, p. 159.
3
Potrivit art. 103 alin. (1) din Constituţia României din 1923: „Numai Curtea de Casaţie în
secţiuni unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea cari
sunt contrarii Constituţiunii. Judecata asupra inconstituţionalităţii legilor se mărgineşte numai la cazul
judecat”.
4
Art. 43 pct. 15.
5
F.P. Vasilescu, Curtea Constituţională a României: un început anevoios, în Curtea
Constituţională a României, 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate,
Ed. Universul Juridic, 2013, pp. 131-136.
18 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Această tendinţă către extinderea instituţionalizării controlului de constituţio-


nalitate a fost explicată1 în diverse moduri: fie ca rezultat al conştientizării
crescânde a importanţei apărării principiilor statului de drept şi a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, fie ca rezultat al guvernării pe mai multe niveluri,
respectiv al preocupărilor pentru identificarea unui instrument de coordonare a
statelor într-un sistem federal, fie ca răspuns la problematica pe care o implică
alternanţele la guvernare, fie ca răspuns la dezvoltarea constituţională a altor state
şi a transformărilor care au loc în acest sens în plan internaţional. Indiferent de
teoria agreată, este evident că instituţionalizarea controlului de constituţionalitate şi
crearea de instanţe specializate care să realizeze acest control reprezintă unul
dintre cele mai importante fenomene ale secolului al XX-lea şi începutul secolului
al XXI-lea2. Această evoluţie nu este una lipsită de provocări, problemele cu care
instanţele de jurisdicţie constituţională se confruntă fiind în mare parte comune şi
vizând, în special, raporturile cu celelalte instituţii ale statului, asigurarea unei reale
independenţe şi autorităţi, concretizate în cele din urmă în eficienţa justiţiei consti-
tuţionale, respectiv în modul în care deciziile curţilor constituţionale sunt respectate
şi executate.
Pornind de la aceste premise şi rolul pe care îl au în prezent instanţele de juris-
dicţie constituţională în întreaga lume, context în care s-a dezvoltat şi controlul de
constituţionalitate în România, lucrarea prezintă Curtea Constituţională a României
în sistemul complex al relaţiilor pe care îl determină această evoluţie la nivel naţio-
nal, internaţional şi supranaţional. Având în vedere natura acestor relaţii, precum şi
efectele pe care le produc, considerăm că ele pot fi subsumate conceptului cu largi
semnificaţii de „dialog” instituţional.
Există, astfel, mecanisme de cooperare instituţionalizată între Curtea
Constituţională şi diverse autorităţi publice, specialişti în domeniul juridic, precum şi
mass-media3. Modul de configurare a acestora ne determină să susţinem ideea
unui permanent dialog, ale cărui efecte se concretizează nu doar în ceea ce
priveşte constituţionalizarea dreptului, ci şi într-o „modelare” şi adaptare a institu-
ţiilor la acest fenomen de amploare globală.
Antamând mecanismele de cooperare instituţionalizată menţionate, pe care le
vom dezvolta în cele ce urmează, arătăm că Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale4 prevede obligaţia Curţii ca, în cadrul
exercitării atribuţiilor sale, să solicite puncte de vedere de la Parlament, Guvern şi
Avocatul Poporului cu privire la constituţionalitatea actelor normative deferite
controlului său (în mod diferenţiat, după cum este vorba despre sesizări de

                                                            
1
T. Ginsburg, M. Versteeg, op. cit., pp. 2-3; T. Toader, M. Safta, Raport sinteză – Controlul de
constituţionalitate – tradiţie şi perspective, în Curtea Constituţională a României, 20 de ani de
existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate, Ed. Universul Juridic, 2013, pp. 137-150.
2
Ibidem.
3
Pe larg, a se vedea T. Toader, M. Safta, în Justiţia Constituţională – Funcţii şi raporturi cu
celelalte autorităţi publice – Drept constituţional comparat – lucrările celui de-al XV-lea Congres al
conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, 23-25 mai 2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.
4
Republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 19 

neconstituţionalitate a priori sau a posteriori, conform regulilor stabilite de legea sa


de organizare şi funcţionare)1. Solicitarea punctelor de vedere de către Curte este
obligatorie, însă formularea acestora de către autorităţile menţionate este facultativă.
Tot astfel, Curtea Constituţională are obligaţia de a comunica deciziile pe care
le pronunţă, după caz, Preşedintelui României, Parlamentului, Guvernului, respec-
tiv instanţelor de judecată, în condiţiile prevăzute de legea sa de organizare şi
funcţionare.
O discuţie aparte priveşte raporturile Curţii Constituţionale cu instanţele jude-
cătoreşti sau de arbitraj comercial, atât din perspectiva rolului acestora din urmă,
conferit de Constituţie şi de Legea organică a Curţii, cu precădere în procedura
soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor, cât şi din
perspectiva efectelor deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională asupra
practicii instanţelor, în special, precum şi asupra ramurilor de drept, în general, în
sensul realizării unui proces de constituţionalizare a acestora.
Cât priveşte raporturile Curţii Constituţionale cu alte autorităţi, instituţii, per-
soane juridice, trebuie menţionate dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 47/1992,
republicată, care stabilesc că „autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome,
societăţile comerciale şi orice alte organizaţii sunt obligate să comunice infor-
maţiile, documentele şi actele pe care le deţin, cerute de Curtea Constituţională
pentru realizarea atribuţiilor sale”, aşadar, posibilitatea jurisdicţiei constituţionale de
a solicita asemenea documente şi informaţii şi, corelativ, obligaţia destinatarului
                                                            
1
În cazul controlului de constituţionalitate al legilor, înainte de promulgare, dacă sesizarea s-a
făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de
Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare,
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc
dezbaterile. Dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea
Constituţională o va comunica preşedintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum şi Avocatului
Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului [art. 16 din Legea nr. 47/1992]. Până
la data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului
pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere, punctul de vedere al Guvernului fiind prezentat numai
sub semnătura prim-ministrului (art. 17 din Legea nr. 47/1992);
- în cazul controlului de constituţionalitate al tratatelor sau al altor acorduri internaţionale, dacă
sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituţională o va
comunica Preşedintelui României, preşedintelui celeilalte Camere, precum şi Guvernului, iar dacă
sesizarea este făcută de parlamentari se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului şi Guvernului (art. 24 din Legea nr. 47/1992); până la data dezbaterilor în
plenul Curţii Constituţionale, Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului
şi Guvernul pot prezenta, în scris, punctele lor de vedere (art. 25 din Legea nr. 47/1992);
- în cazul controlului de constituţionalitate al regulamentelor Parlamentului, dacă sesizarea se
face de parlamentari, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare,
preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la data
dezbaterii, preşedinţii Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente (art. 27 din
Legea nr. 47/1992);
- în cazul în care Curtea este sesizată de instanţele de judecată sau de arbitraj comercial cu
soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, primind încheierea de sesizare, preşedintele Curţii
Constituţionale o va comunica preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi
Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere (art. 30 din
Legea nr. 47/1992).
20 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

cererii de a comunica datele sau informaţiile cerute. De asemenea, art. 47 alin. (4)
din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale1 stabileşte
că judecătorii-raportori pot solicita consultaţii de specialitate unor personalităţi sau
unor instituţii, cu aprobarea prealabilă a preşedintelui Curţii. În conformitate cu
dispoziţiile art. 78 din acelaşi Regulament, Curtea Constituţională stabileşte relaţii
de cooperare cu autorităţi similare din străinătate şi poate deveni membră a unor
organizaţii internaţionale din domeniul justiţiei constituţionale.
Referitor la planul internaţional, este de remarcat că tema acestui dialog a fost
şi este frecvent abordată la nivelul întâlnirilor şi comunicărilor ştiinţifice, naţionale şi
internaţionale, în considerarea importanţei sale. Astfel, de exemplu, cel de-al
XVI-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, care a avut loc în
perioada 12-14 mai 2014 la Viena, a fost dedicat şi a relevat formele de cooperare
între curţile constituţionale, între acestea şi curţile europene, consolidarea poziţiei
instituţionale şi dinamica dezvoltării lor în ultimii 60 de ani.
Pornind de la cele câteva repere astfel enunţate, după o scurtă prezentare a
evoluţiei Curţii Constituţionale de la înfiinţarea sa şi până în prezent, sub aspectul
consolidării instituţionale, vom analiza dialogul instituţional la care ne-am referit,
cum se materializează şi care sunt efectele sale la nivel naţional şi internaţional.

                                                            
1
Aprobat prin Hotărârea nr. 6/2012, publicată în M. Of. nr. 198 din data de 27 martie 2012.
 

Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 21 

I. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI


Evoluţie şi consolidare instituţională1

1. Dinamica reglementării Curţii Constituţionale a României


1.1. Norme constituţionale de referinţă

Constituţia aprobată prin referendumul din 8 decembrie 1991 a impus în


România modelul european al controlului de constituţionalitate, încredinţând Curţii
Constituţionale, concepută ca autoritate distinctă şi independentă de celelalte
autorităţi ale statului, misiunea de a garanta supremaţia Constituţiei2.
Poziţia pe care legiuitorul constituant i-a acordat-o în rândul autorităţilor publice
a constituit o premisă favorabilă evoluţiei Curţii Constituţionale a României, atât în
ceea ce priveşte competenţa sa (care s-a îmbogăţit de-a lungul timpului, prin
reglementarea de noi atribuţii), cât şi în privinţa modului în care Curtea s-a impus
ca o instituţie esenţială a statului de drept.
Constituţia României consacră reglementării Curţii Constituţionale un titlu
separat – Titlul V (art. 142-147, în forma revizuită), în cadrul căruia sunt cuprinse
dispoziţii privind: rolul Curţii, structura acesteia, mandatul membrilor săi, moda-
lităţile de desemnare a judecătorilor şi de alegere a preşedintelui Curţii, condiţiile
pentru ocuparea funcţiei de judecător, incompatibilităţile, independenţa şi inamovi-
bilitatea, competenţa Curţii Constituţionale, precum şi efectele deciziilor sale. În
baza textelor constituţionale de referinţă, Parlamentul a adoptat Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale3.
Astfel, Curtea Constituţională a României se compune din nouă judecători,
numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei
judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele
României. Pentru numirea la Curtea Constituţională este necesară întrunirea
                                                            
1
T. Toader, M. Safta, Le rôle de la Cour Constitutionnelle dans la consolidation de l’État de droit,
în Revista Est Europa nr. 2/2012, pp. 116-139.
2
Opţiunea majoritară a membrilor Comisiei de redactare a Constituţiei pentru un control printr-un
organ unic, special şi specializat s-a sprijinit, în principal, pe următoarele argumente, expuse cu
prilejul lucrărilor în Adunarea Constituantă: prin deposedarea jurisdicţiilor de drept comun de com-
petenţa de a verifica, în litigiile dintre particulari, constituţionalitatea legilor, se asigură omogenitatea
jurisprudenţei; efectele confirmării conformităţii legii cu Constituţia sau, dimpotrivă, al infirmării
acesteia, producându-se pentru toţi şi faţă de toţi, constituie neîndoielnic un rezultat mai satisfăcător
decât autoritatea de lucru judecat a unei decizii judiciare; cadrul strict în care se realizează verificarea
constituţionalitatea legilor reduce considerabil insecuritatea juridică; prin modul de desemnare a
membrilor Curţii se asigură nu numai profesionalismul acestui organ, dar şi, mai ales, neutralitatea lui;
nefiind un organ esenţialmente şi exclusiv jurisdicţional şi aflându-se situat între puteri, el poate
exercita şi alte prerogative (Stenograma Şedinţei din ziua de 14 mai 1991, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea a II-a, nr. 18 din 16 mai 1991, în Geneza Constituţiei României – Lucrările
Adunării Constituante, Regia Autonomă Monitorul Oficial, p. 854 şi urm.).
3
Republicată M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010.
22 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

cumulativă a următoarelor condiţii, impuse de art. 143 din Constituţie: pregătire


juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani
în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Atât Constituţia, cât şi
Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale reglementează
importante principii şi garanţii ale independenţei şi neutralităţii judecătorilor Curţii
Constituţionale, de natură să permită acestora exercitarea obiectivă a judecăţii,
Curtea însăşi fiind, potrivit Legii nr. 47/1992, „independentă faţă de orice altă
autoritate publică” şi supunându-se numai Constituţiei şi prevederilor propriei legi
de organizare şi funcţionare1.
În forma adoptată în 1991, Constituţia stabilea expres şi limitativ atribuţiile
Curţii Constituţionale, după cum urmează: se pronunţă asupra constituţionalităţii
legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de
Justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori,
precum şi din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; se pronunţă
asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori; hotărăşte asupra excepţiilor
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a
ordonanţelor; veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi confirmă rezultatele sufragiului; constată existenţa împrejurărilor care
justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică
cele constatate Parlamentului şi Guvernului; dă aviz consultativ pentru propunerea
de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; veghează la respectarea
procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezulta-
tele acestuia; verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative
de către cetăţeni; hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţio-
nalitatea unui partid politic.
Revizuirea Constituţiei, în anul 2003, a constituit un moment important pentru
consolidarea instituţională a Curţii Constituţionale, întrucât s-a realizat extinderea
competenţei Curţii, prin stabilirea expresă de noi atribuţii, extinderea subiecţilor cu
drept de sesizare, precum şi a efectelor deciziilor pronunţate, după cum urmează:
♦ a fost consacrată competenţa de a se pronunţa asupra constituţionalităţii
tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25
de senatori;
♦ a fost consacrată competenţa de a soluţiona conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii;
♦ consacrarea unei reglementări mai flexibile a competenţei Curţii Constituţionale,
în sensul posibilităţii reglementării de noi atribuţii prin legea organică a Curţii
                                                            
1
A se vedea T. Toader, M. Safta, Raportul general prezentat la al XV- lea Congres al Curţilor
Constituţionale Europene, Partea I – Raporturile Curţii Constituţionale cu Parlamentul şi Guvernul,
disponibil pe www.ccr.ro.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 23 

Constituţionale1. În doctrină s-a subliniat raţiunea şi importanţa introducerii acestei


prevederi, arătându-se că un asemenea text legal, de tradiţie în sistemul juridic,
permite ca legiuitorul ordinar să poată interveni în situaţii noi, apărute în viaţa
instituţiilor, fără a fi nevoie de modificarea Constituţiei, „este vorba despre acea
dinamică a dreptului în corelaţie cu dinamica vieţii sociale”2;
♦ a fost instituită posibilitatea Avocatului Poporului de a ridica direct excepţii de
neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor şi de a sesiza Curtea Constituţională
pentru exercitarea controlului de constituţionalitate al legilor înainte de promulgare;
♦ consacrarea expresă a obligativităţii erga omnes a deciziilor Curţii
Constituţionale, curmându-se astfel controversele existente în această privinţă în
doctrină şi în practica judiciară;
♦ a fost eliminată posibilitatea Parlamentului de a lipsi de efecte deciziile Curţii
Constituţionale pronunţate în control a priori. Această posibilitate era prevăzută de
Constituţia din 1991, care, anterior revizuirii din 2003, stabilea în art. 145 alin. (1)
că: „În cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a)
şi b), legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este
adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar
promulgarea devine obligatorie”. Această dispoziţie a Constituţiei din 1991, criticată
în mod justificat în doctrina de specialitate, permitea ca Parlamentul să ajungă
Curte de Casaţie într-un litigiu în care este parte. Se putea, astfel, ca o lege
neconstituţională să devină constituţională prin voinţa unei majorităţi calificate a
deputaţilor şi senatorilor, fără să se revizuiască Constituţia, cu parcurgerea tuturor
fazelor şi îndeplinirea procedurilor prevăzute pentru aceasta. Ca urmare a revizuirii
Constituţiei din anul 2003, această posibilitate a Parlamentului de a invalida o
decizie a Curţii Constituţionale a fost eliminată, toate deciziile Curţii Constituţionale
fiind, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, definitive şi general obligatorii.

1.2. Normele legii organice de referinţă

Procesul de consolidare a statutului şi rolului Curţii Constituţionale a fost conti-


nuat prin reglementările adoptate la nivel infraconstituţional. Astfel, Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale3 a fost modifi-
cată, ulterior revizuirii Constituţiei, prin Legea nr. 232/20044, fiind introdusă, în baza
art. 146 lit. l) din Constituţie, o nouă atribuţie a Curţii Constituţionale:
- de a se pronunţa din oficiu asupra legii de revizuire a Constituţiei, în termen
de 5 zile de la adoptarea acesteia de către Parlament.
În anul 2010, legea organică a Curţii a fost din nou modificată prin Legea
nr. 177/20105, fiind reglementată încă o atribuţie a Curţii Constituţionale:
                                                            
1
Art. 146 lit. l) din Constituţie: „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”.
2
I. Muraru, A. Muraru, Un secol de control de constituţionalitate în România, în RRDP
nr. 2/2012, pp. 171-186.
3
Publicată în M. Of. nr. 101 din 22 mai 1992.
4
Publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004.
5
Publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010.
24 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

- de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei


Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului, precum şi a hotărârilor plenului celor
două Camere reunite ale Parlamentului.
Spre deosebire de atribuţia introdusă prin lege în anul 2004, care a fost
apreciată ca fiind firească, deoarece proiectul legii de revizuire a Constituţiei,
adoptat de Parlament, scăpa controlului de constituţionalitate, ceea ce putea avea
drept consecinţă lipsirea de eficienţă a controlul din oficiu exercitat de Curte asupra
proiectului sau propunerii de revizuire, extinderea competenţei Curţii în anul 2010 a
determinat aprinse dispute. Între altele, s-a apreciat că această modificare „co-
boară prea jos pe scara valorilor rolul unui tribunal constituţional”, precum şi faptul
că „a admite controlul Curţii asupra unor hotărâri parlamentare cu caracter
normativ înseamnă a admite că ea poate decide, în locul Parlamentului, asupra unor
numiri în funcţii şi demnităţi publice, deci că s-ar putea substitui Parlamentului”,
conchizându-se că „această modificare (completare) trebuie apreciată ca o gravă
eroare politică şi parlamentară”1.
Poziţia exprimată de Curtea Constituţională în acest sens a fost aceea că
instituirea atribuţiei sale de a exercita un asemenea control de constituţionalitate
reprezintă expresia diversificării şi consolidării competenţei Curţii Constituţionale,
unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, şi un câştig în eforturile
de realizare a unui stat de drept şi democratic2. Cu prilejul examinării jurisprudenţei
Curţii Constituţionale şi a consolidării instituţionale realizate prin intermediul
acesteia, ne vom raporta şi la opinia, concordantă sub acest aspect, exprimată de
Comisia de la Veneţia.

1.3. Competenţa Curţii Constituţionale

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională asigură con-
trolul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor
Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului, adică al actelor de reglementare primară.
Astfel, Curtea Constituţională exercită controlul de constituţionalitate al legilor
organice sau ordinare – înainte de promulgare [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie]3
                                                            
1
I. Muraru, A. Muraru, op. cit., pp. 171-186.
2
Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012.
3
În cadrul acestui tip de control, Curtea nu poate soluţiona problema constituţionalităţii unei legi
în vigoare. Astfel, prin Deciziile nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 638 din 28
decembrie 1999, şi nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în M. Of. nr. 115 din 19 februarie 2010,
Curtea a respins sesizările de neconstituţionalitate ca inadmisibile, întrucât legile contestate fuseseră
deja promulgate, iar sesizările de neconstituţionalitate fuseseră formulate după expirarea termenului
legal. De asemenea, nu pot face obiect al acestui tip de control proiectele sau propunerile legislative
şi nici amendamentele. În Decizia nr. 42/1993, Curtea a arătat că art. 146 lit. a) teza I din Constituţie
se referă la „controlul constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, ceea ce presupune
că legea a fost adoptată de Parlament, în forma în care a fost adoptată”, iar nu la „un text dintr-un
proiect de lege sau un amendament propus Parlamentului, dar care nu a fost adoptat de acesta,
deoarece în ultima situaţie nu este vorba de un text de «lege». Drept urmare, Curtea Constituţională
nu este competentă să verifice constituţionalitatea textelor din proiectele de legi, propunerile
legislative şi amendamentele prezentate Parlamentului, dar neadoptate de acesta, aşa cum este în
1
cazul sesizării privitoare la art. 30 din proiectul de lege care, prin adoptarea de Parlament în forma
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 25 

sau după intrarea lor în vigoare [art. 146 lit. d)]1 –, al tratatelor sau altor acorduri
internaţionale înainte de ratificarea acestora de Parlament [art. 146 lit. b) din
Constituţie şi art. 24 din Legea nr. 47/1992], respectiv după ratificare2 [art. 146
lit. d) prin raportare la art. 147 alin. (3) din Constituţie şi la art. 26 alin. (3) din Legea
nr. 47/1992], al regulamentelor Parlamentului în vigoare [art. 146 lit. c)], precum şi
al ordonanţelor Guvernului în vigoare [art. 146 lit. d)].
Cât priveşte procedura revizuirii Constituţiei (implicit legile constituţionale),
Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, atât asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei [art. 146 lit. a) teza a II-a], cât şi asupra legii de revizuire după adop-
tarea acesteia de către Parlament (art. 23 din Legea nr. 47/1992).
Controlul de constituţionalitate se poate exercita a priori (priveşte legile adop-
tate de Parlament, înainte de promulgarea lor, respectiv, în cazul legilor de
revizuire a Constituţiei, înainte de a fi supuse aprobării prin referendum, precum şi
tratatele sau acordurile internaţionale, înainte de ratificarea lor de Parlament) sau a
posteriori [priveşte tratatele şi acordurile internaţionale după ratificare (legea de
ratificare), regulamentele parlamentare, legile şi ordonanţele în vigoare].
În cadrul controlului a priori, examinarea Curţii poartă atât asupra prevederilor
menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu
pot fi disociate, regulă diferită faţă de aceea consacrată cu privire la controlul de
constituţionalitate a posteriori al legilor şi ordonanţelor în vigoare, unde, numai în
caz de admitere a excepţiei, Curtea se pronunţă şi asupra constituţionalităţii altor
prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate
prevederile menţionate în sesizare. Prin urmare, în cazul controlului a priori, chiar
dacă nu se constată neconstituţionalitatea textului criticat, Curtea poate extinde din
oficiu obiectul sesizării de neconstituţionalitate şi asupra altor texte legale, însă
constatarea de către Curte a legăturii necesare şi evidente între norma legală cu
care a fost sesizată şi cea la care extinde obiectul sesizării este o condiţie sine qua
non pentru extinderea obiectului controlului. Raţiunea acestei diferenţe între
reglementările legale ce privesc controlul a priori şi cel a posteriori constă în
importanţa deosebită a celui dintâi, în faptul că, prin decizia sa, Curtea
Constituţională poate elimina anumite texte legale (altele decât cele cu care a fost
                                                                                                                                                                   
adoptată, a devenit «Legea de modificare şi completare a Legii nr. 35/1991 privind investiţiile
străine»”.
1
Prin soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau
de arbitraj comercial ori a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului.
2
Anterior revizuirii din 2003 a Constituţiei, Curtea Constituţională putea controla doar legea de
ratificare a tratatului sau a acordului internaţional, fie pe calea unui control a priori, fie pe calea unui
control a posteriori. După revizuirea Constituţiei şi adăugarea acestei noi atribuţii în sarcina Curţii
Constituţionale, controlul de constituţionalitate se poate realiza în două etape, cu privire la două acte
juridice distincte: în baza art. 146 lit. b) se pot verifica tratatele sau acordurile internaţionale pe care
România intenţionează să le ratifice înainte de a se proceda la ratificarea propriu-zisă, iar în baza
art. 146 lit. a) şi, respectiv, lit. d) se pot verifica legile de ratificare a acordurilor sau tratatelor
internaţionale înainte de intrarea lor în vigoare sau pe cale incidentală. Normele care reglementează
această atribuţie trebuie corelate cu dispoziţia cuprinsă la art. 11 alin. (3) din Constituţie, potrivit căreia
„în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare
Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.
26 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

sesizată, dar care au o legătură evidentă şi necesară cu obiectul sesizării), chiar


înainte de promulgarea, publicarea şi intrarea în vigoare a legii.
Controlul de constituţionalitate poate fi abstract, obiectul său purtând asupra
normelor legale în absenţa oricărei aplicări, sau concret, ceea ce presupune
aplicarea la un caz de speţă a normei legale verificate. Controlul a priori are un
caracter abstract, pe când cel a posteriori poate fi concret, atunci când Curtea
hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate direct de
Avocatul Poporului1, sau abstract, atunci când Curtea se pronunţă asupra
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului.
În exercitarea acestui control, Curtea se pronunţă numai asupra conformităţii
dispoziţiilor criticate cu normele Constituţiei, întrucât, potrivit art. 2 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992, sunt neconstituţionale dispoziţiile din actele normative men-
ţionate, „care încalcă dispoziţiile şi principiile Constituţiei”. În acest context, trebuie
arătat că, deşi nu mai există un text expres în Legea de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale2, orice excepţie de neconstituţionalitate care vizează nu o
lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă, ci exclusiv
interpretarea sau aplicarea lor urmează a fi respinsă ca fiind inadmisibilă, întrucât,
potrivit art. 126 din Constituţie, această atribuţie intră în sfera de competenţă a
instanţelor judecătoreşti. Desigur, aceasta nu înseamnă că, în exercitarea
competenţei sale, Curtea nu realizează interpretarea normelor asupra cărora se
pronunţă. Astfel cum s-a arătat3, chiar în cadrul controlului de constituţionalitate,
pentru a stabili dacă o dispoziţie legală este sau nu contrară Constituţiei, trebuie să
fie desluşit în primul rând conţinutul, înţelesul exact al acelei dispoziţii legale, şi
                                                            
1
Art. 146 lit. d) teza a II-a, introdusă prin revizuirea Constituţiei; acesta este un instrument juridic
pus la îndemâna Avocatului Poporului de intervenţie instituţională pentru realizarea misiunii sale, de
apărare a drepturilor cetăţenilor şi a libertăţilor fundamentale. Cât priveşte formularea constituţională,
care denumeşte „excepţie” sesizarea directă prin care Avocatul Poporului poate învesti Curtea
Constituţională cu examinarea constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, s-a arătat că este improprie,
fiind vorba mai degrabă de un recurs direct la judecătorul constituţional, oferit spre exercitare numai
Avocatului Poporului pentru a-şi pune în valoare constatările privind incompatibilitatea unor dispoziţii
cuprinse în legi şi ordonanţe în vigoare cu prevederile constituţionale (a se vedea C. Doldur, Controlul
de constituţionalitate în lumina noilor prevederi ale Constituţiei revizuite, în Buletinul Curţii
1
Constituţionale nr. 7/2004, disponibil pe www.ccr.ro); în doctrină s-a arătat că Avocatul Poporului
poate sesiza Curtea numai cu aspecte cuprinse în sfera sa de activitate, întrucât textul constituţional
al art. 58 alin. (1) consacră specializarea funcţională a Avocatului Poporului, limitând competenţa
acestuia la domeniul apărării drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice; în consecinţă, o sesizare
făcută de Avocatul Poporului care nu este subsumată acestui obiectiv depăşeşte competenţa
acestuia, fiind inadmisibilă şi trebuind să fie respinsă ca atare de Curtea Constituţională. Totuşi, prin
Decizia nr. 1133/2007, pronunţată în urma ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate în mod direct
de către Avocatul Poporului, Curtea a stabilit că „art. 146 din Constituţie nu condiţionează (...) cazurile
în care Avocatul Poporului este abilitat să adreseze Curţii Constituţionale sesizări şi, respectiv,
excepţii de neconstituţionalitate”.
2
Anterior modificării Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 232/2004, art. 2 alin. (3) teza finală din Lege
prevedea, în mod expres: „Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de
interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei”.
3
G. Koszokar, în Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului – lucrările Conferinţei Naţionale, Sinaia, 15-16 iunie 2005, p. 53.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 27 

acel înţeles şi conţinut exact să fie comparat cu prevederile Constituţiei1. Din


această perspectivă, vom examina, într-un capitol distinct, problematica deciziilor
interpretative.
Dintre atribuţiile care privesc controlul de constituţionalitate al unor acte
normative, ponderea (concretizată prin număr de dosare) în activitatea Curţii
Constituţionale este dată de soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a
legilor şi ordonanţelor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din
Legea nr. 47/1992, Curtea decide2 asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau
ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă, care are legătură
cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Instanţele în faţa cărora sunt ridicate excepţii de neconstituţionalitate sunt obligate
să sesizeze Curtea Constituţională, după verificarea condiţiilor de admisibilitate
prevăzute de lege3.
Creşterea accentuată de-a lungul timpului a numărului dosarelor având ca
obiect excepţii de neconstituţionalitate a fost determinată nu numai de întărirea
rolului Curţii Constituţionale şi dobândirea de către părţi a exerciţiului vieţii
democratice. De multe ori, invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate de către
                                                            
1
De altfel, unele dintre deciziile Curţii Constituţionale – aşa-numitele decizii interpretative –
constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în măsura în care din acestea se desprinde un
anume înţeles contrar Constituţiei, ceea ce implică un necesar proces de interpretare a normei
examinate. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 660/2007 (publicată în M. Of. nr. 525 din 2 august
2007), Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004 „în măsura în care permit ca acţiunea introdusă la instanţa
de contencios administrativ să aibă ca obiect principal constatarea neconstituţionalităţii unei
ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă”. De asemenea, prin Decizia nr. 818/2008 (publicată
în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008), Curtea Constituţională, admiţând excepţia de neconstituţionalitate,
a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea
şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale „în măsura în care din acestea
se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea
unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu
norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”.
2
Trebuie precizat în acest context că excepţia de neconstituţionalitate este de ordine publică,
autorul ei neputându-şi exercita dreptul de a renunţa la ea. În acest sens a decis Curtea
Constituţională, arătând că excepţia de neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a
invocat-o şi nu este susceptibilă de acoperire nici pe calea renunţării exprese la soluţionarea ei de
către instanţă (Decizia nr. 73/1996, publicată în M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996). Odată
sesizată, Curtea trebuie să procedeze la examinarea constituţionalităţii textului criticat, nefiind
aplicabile dispoziţiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului (Decizia
nr. 126/1995, publicată în M. Of. nr. 51 din 13 martie 1996).
3
Astfel, instanţa judecătorească sau de arbitraj comercial în faţa cărora sunt invocate excepţiile
constituie un prim filtru legal în cadrul controlului de constituţionalitate, întrucât sesizarea Curţii
Constituţionale se va face numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele
referitoare la admisibilitatea sa (prevăzute, de asemenea, de art. 29 din Legea nr. 47/1992); cauzele
de inadmisibilitate (denumite în doctrină „motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea
procedurii de control al constituţionalităţii legii” – I. Muraru, M. Constantinescu, Cauzele de
inadmisibilitate în jurisdicţia constituţională, în Dreptul nr. 2/1998, p. 3) determină limitele legale ale
controlului pe cale de excepţie, fiind legate de competenţa Curţii Constituţionale în exercitarea
acestuia, în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, au caracter imperativ şi sunt de ordine publică.
28 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

părţi a constituit o modalitate de a tergiversa soluţionarea cauzelor, întrucât, pe


perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa constitu-
ţională, judecarea cauzei în care aceasta era ridicată se suspenda.
Pentru evitarea acestor inconveniente, prin Legea nr. 177/20101 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură
penală al României au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis
a cauzelor în care se invocă excepţii de neconstituţionalitate, şi anume dispoziţiile
cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. (6) C. pr. pen. şi
în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei2, ceea ce a
determinat reducerea numărului dosarelor având ca obiect excepţii de neconstitu-
ţionalitate. Reglementarea menţionată a suscitat şi unele poziţii critice, aspect
relevat de o parte a doctrinei, care a reţinut că „poate ar fi fost mai indicat ca, în
cazul invocării excepţiei de neconstituţionalitate, legiuitorul să reglementeze un caz
de suspendare facultativă”3. S-a arătat că această soluţie ar fi preferabilă având în
vedere cel puţin două aspecte: un asemenea caz de suspendare facultativă a fost
reglementat în forma iniţială a art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/19924; posibilitatea
judecătorului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate din oficiu. S-a relevat că,
datorită faptului că nu mai există un caz de suspendare obligatorie sau facultativă
a judecăţii, în ipoteza în care chiar judecătorul din oficiu invocă excepţia de
neconstituţionalitate, simţind neconstituţionalitatea unui text legal, acesta va fi
obligat să soluţioneze cauza aplicând legea asupra căreia are „dubii” cu privire la
constituţionalitatea ei, aşadar, va fi obligat să îşi motiveze hotărârea judecă-
torească printr-un text legal pe care singur l-a atacat prin intermediul excepţiei de
neconstituţionalitate.
Pe lângă atribuţiile de verificare a constituţionalităţii actelor arătate5, intră în
competenţa Curţii Constituţionale a României şi următoarele atribuţii, prevăzute de
art. 146 din Constituţie, respectiv de legea organică a Curţii Constituţionale:

                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010.
2
Pronunţându-se, în control a priori, asupra acestei legi, prin Decizia nr. 1106/2010, Curtea a
reţinut că intervenţia legiuitorului prin care se abrogă măsura suspendării de drept a cauzelor în care
se invocă excepţii de neconstituţionalitate constituie tocmai expresia asumării şi respectării obligaţiei
ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor convenţionale.
Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiţie, atât la instanţa de drept comun, cât şi la
instanţa constituţională, părţile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt
recunoscute prin lege şi, implicit, de posibilitatea de a-şi realiza, în mod real, drepturile şi a-şi satisface
interesele în faţa justiţiei. Abrogarea măsurii suspendării de drept nu impietează asupra efectivităţii
dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i
pune în discuţie însăşi substanţa. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între per-
soane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin deter-
minarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.
3
C.C. Dinu, Implicaţiile adoptării Legii nr. 177 din 28 septembrie 2010 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală a
României în angrenajul procesului civil, în RRDP nr. 5/2010, pp. 36-46.
4
Publicată în M. Of. nr. 101 din 22 mai 1992.
5
Pentru o clasificare în acest sens, a se vedea I. Muraru, op. cit., p. 1394, respectiv I. Deleanu,
Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 832.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 29 

♦ soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile


publice [art. 146 lit. e) din Constituţie];
♦ de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi confirmă rezultatele sufragiului [art. 146 lit. f)];
♦ constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului [art. 146 lit. g)];
♦ emiterea avizului consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României [art. 146 lit. h)];
♦ de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia [art. 146 lit. i)];
♦ de a verifica îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni [art. 146 lit. j)];
♦ de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic [art. 146 lit. k)];
♦ exercită controlul de constituţionalitate al hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului [art. 146 lit. l) din Constituţie cu raportare la
art. 27-28 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale]1.
Cu excepţia atribuţiilor care privesc procedura de revizuire a Constituţiei (şi
care se exercită din oficiu), Curtea Constituţională se pronunţă numai la sesizarea
unor subiecte expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile Constituţiei, respectiv ale
Legii nr. 47/1992, iar sesizările trebuie formulate în scris şi motivate. Pentru
realizarea singurelor atribuţii pe care Curtea Constituţională le exercită din oficiu,
Legea nr. 47/1992 stabileşte (cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei) că
iniţiatorul revizuirii are obligaţia de a depune proiectul sau propunerea legislativă,
împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea Constituţională înainte de
sesizarea Parlamentului, Curtea dispunând de un termen de cel mult 10 zile pentru
a se pronunţa, în plen, cu votul a cel puţin două treimi dintre membrii săi. În termen
de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se
pronunţă, din oficiu, asupra acesteia, cu aceeaşi majoritate prevăzută de lege în
cazul controlului de constituţionalitate al iniţiativelor de revizuire a Constituţiei2.
Ca şi propuneri de lege ferenda referitoare la competenţele Curţii Constituţionale,
s-a propus extinderea competenţei Curţii Constituţionale şi cu privire la soluţio-
narea plângerilor individuale formulate împotriva hotărârilor judecătoreşti date cu
încălcarea Constituţiei sau a Convenţiei3. S-a arătat că această competenţă a
                                                            
1
Lit. l) din Constituţie are următorul conţinut: „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea
organică a Curţii”.
2
Controlul de constituţionalitate privind atât iniţiativa de revizuire, cât şi legile constituţionale
vizează, pe de o parte, gradul şi măsura în care respectiva lege respectă procedura de revizuire
(constituţionalitatea extrinsecă) stabilită prin chiar Legea fundamentală (puterea constituantă instituită
poate fi limitată de către puterea constituantă originară), iar, pe de altă parte, asigură respectarea
limitelor de fond stabilite în materia revizuirii Constituţiei (constituţionalitate intrinsecă).
3
I.A. Motoc, Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului –
evoluţia unui dialog, în volumul Curtea Constituţională a României – 20 de ani de existenţă şi 100 de
ani de control de constituţionalitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 30-41.
30 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Curţii Constituţionale trebuie văzută ca un „grad de jurisdicţie intern”, astfel încât


formularea plângerilor la CEDO să fie condiţionată şi de epuizarea acestui remediu
procesual intern. Este o idee avansată şi de Comisia de la Veneţia, pe baza unui
studiu cu privire la accesul individual la justiţia constituţională, care a acoperit
diferite forme ale unui asemenea acces în peste 50 de state. Astfel cum s-a
evidenţiat de către reprezentantul Comisiei de la Veneţia1, unul dintre rezultatele
acestui studiu a fost acela că accesul neîngrădit la instanţa constituţională, nu doar
împotriva actelor normative, ci şi împotriva unor acte individuale, precum în Spania
şi Germania, permite o protecţie eficientă a drepturilor omului la nivel naţional. În
cazul în care un astfel de acces este disponibil, cetăţenii nu au nevoie să se
adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului, problemele acestora fiind soluţio-
nate în ţară. Acelaşi reprezentant a arătat că în această privinţă există o tendinţă
clară de introducere a accesului individual la justiţia constituţională în Europa.

2. Consolidarea rolului Curţii Constituţionale prin jurisprudenţa acesteia


2.1. Neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale prin care se restrâng
competenţele Curţii Constituţionale

Disputele create în jurul sporirii atribuţiilor Curţii prin introducerea în compe-


tenţa sa a controlului de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului au fost
urmate de adoptarea Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin care era
eliminată această atribuţie a Curţii.
Sesizată fiind, în control a priori, Curtea a admis obiecţia de neconstituţio-
nalitate2 şi a constatat că soluţia legislativă care exclude de la controlul de consti-
tuţionalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori şi principii constituţionale
este neconstituţională. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că modificarea legislativă, în
sensul eliminării atribuţiei Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constitu-
ţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi
hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, fără nicio
distincţie, nu face decât să ştirbească autoritatea Curţii Constituţionale, instituţie
fundamentală a statului, şi să înfrângă astfel principiile statului de drept, conducând
la dificultăţi în realizarea unei politici de stat adecvate consolidării şi dezvoltării unui
stat democratic, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie. Curtea a subliniat că statul de drept, democratic şi social nu trebuie să
rămână un principiu fundamental, cu valenţe pur teoretice, fără urmări practice, ci o
realitate corect receptată atât de autorităţile publice, cât şi de cetăţeni. Or, exclu-
derea de la controlul de constituţionalitate a tuturor hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere
reunite ale Parlamentului nu se fondează pe statul de drept, ci, eventual, pe
                                                            
1
G. Buquicchio, Accesul individual la justiţia constituţională – piatra de temelie a unei protecţii
eficiente a drepturilor omului de către Curtea Constituţională, în volumul Curtea constituţională a
României – 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, pp. 14-16.
2
Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 31 

considerente de oportunitate care, prin esenţa lor, presupun subiectivismul,


interpretarea şi arbitrariul, iar justiţia constituţională se fundamentează pe statul de
drept, nu pe oportunitate. Aşa fiind, această atribuţie nu poate avea semnificaţia
unei sarcini „excesive” pentru Curtea Constituţională, ci se integrează, în mod
indisolubil, odată ce a fost legitim acordată, unui mecanism juridic de natură să
contribuie la realizarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor într-un stat de
drept, democratic şi social. A aprecia şi a decide asupra activităţii Curţii
Constituţionale, cu precădere prin prisma unor standarde de ordin cantitativ,
înseamnă incorecta sa receptare şi, mai mult, ignorarea substanţei rolului său
fundamental.
Cu prilejul iniţiativei de revizuire a Constituţiei din anul 2014, s-a propus,
implicit, eliminarea atribuţiilor Curţii Constituţionale care sunt consacrate la acest
moment doar de legea organică. Prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 20141, Curtea
a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor în cauză.
Astfel, pronunţându-se asupra articolului unic, pct. 120 din propunerea
legislativă de revizuire a Constituţiei, care abroga dispoziţiile lit. l) a art. 146 din
Constituţie – potrivit cărora Curtea Constituţională „îndeplineşte şi alte atribuţii
prevăzute de legea organică (...)”, Curtea a observat că, potrivit expunerii de
motive, această abrogare urma o recomandare realizată prin Decizia nr. 799 din
17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României.
Recomandarea a fost justificată de împrejurarea că, în temeiul textului constitu-
ţional propus spre abrogare, „atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi multiplicate ori
de câte ori interese ale forţelor politice impun modificarea sau completarea legii de
organizare a Curţii”. Curtea a apreciat, totodată, că, „prin eliminarea dispoziţiei
constituţionale, este garantată independenţa instanţei constituţionale şi se
păstrează voinţa puterii constituţionale originare cu privire la atribuţiile Curţii limi-
tativ prevăzute numai în cuprinsul Constituţiei”. Observând însă că în conside-
rentele aceleiaşi decizii s-a reţinut necesitatea completării dispoziţiilor art. 146
lit. a) şi c) din Constituţie, în sensul constituţionalizării normelor cuprinse în art. 23
alin. (1) şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, texte care reglementează atribu-
ţiile Curţii Constituţionale de control al legii de revizuire a Constituţiei adoptate de
Parlament şi, respectiv, de control al constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului, Curtea a subliniat că recomandarea sa nu a
privit o simplă abrogare a art. 146 lit. l) din Constituţie, „întrucât, în lipsa modificării
corelative a lit. a) şi c) ale aceluiaşi articol, această abrogare încalcă dispoziţiile
art. 152 din Constituţie – Limitele revizuirii”.
Cu referire la atribuţia constând în controlul constituţionalităţii legii de revizuire
a Constituţiei adoptată de Parlament, Curtea a reţinut că „se impune ca legea de
revizuire adoptată de Parlament, înainte de a fi supusă referendumului în condiţiile
art. 151 alin. (3) din Legea fundamentală, să fie examinată de Curtea Constituţională
pentru a constata, pe de o parte, dacă a fost respectată decizia Curţii privind
proiectul de lege sau propunerea de revizuire a Constituţiei şi, pe de altă parte,
dacă modificările şi completările aduse proiectului sau propunerii de revizuire în
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014.
32 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

procedura de dezbatere şi adoptare parlamentară respectă principiile şi dispoziţiile


constituţionale referitoare la revizuire. În absenţa unui asemenea mecanism de
control există riscul eludării efectului general obligatoriu al deciziei Curţii
Constituţionale pronunţate cu privire la iniţiativa de revizuire a Constituţiei şi a
lipsirii de eficienţă a controlului de constituţionalitate realizat, consecinţe incompa-
tibile cu principiile statului de drept şi rolul Curţii Constituţionale”. De altfel, nece-
sitatea eliminării unor asemenea consecinţe a fundamentat, în esenţă, regle-
mentarea acestei atribuţii a Curţii Constituţionale prin Legea nr. 232/2004 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale1. Examinând expunerea de motive în adoptarea legii, se
constată că legiuitorul a avut în vedere transpunerea noilor reglementări aduse prin
revizuirea Constituţiei în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, principalele coordonate vizate fiind reglementarea normelor
de procedură pentru exercitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale, realizarea core-
lărilor necesare şi instituirea unor garanţii în considerarea introducerii în mod
expres a obligativităţii erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale. Punctual, în
redactarea tabelului comparativ al legii în vigoare şi a modificărilor propuse, regle-
mentarea atribuţiei Curţii Constituţionale de control al constituţionalităţii legii de
revizuire a Constituţiei adoptată de Parlament este susţinută cu următorul argu-
ment: „pentru reglementarea riguroasă a procedurii de verificare a iniţiativei de
revizuire a Constituţiei, prevăzută la art. 151 din Constituţie, republicată”.
Întărind raţionamentul expus, Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie, că
legiuitorul a conceput această atribuţie a sa indisolubil legată de aceea privind
controlul de constituţionalitate a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, raţiune de
natură să fundamenteze o reglementare comună şi completarea în consecinţă a
art. 146 lit. a) din Constituţie, după cum urmează: „a) se pronunţă asupra constitu-
ţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui
României, a preşedintelui Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei şi a legilor de revizuire a Constituţiei, înainte de aprobarea lor prin
referendum”.
Cât priveşte atribuţia Curţii Constituţionale de control al hotărârilor plenului
Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor
două Camere reunite ale Parlamentului, aceasta constituie, potrivit Deciziei
nr. 80/2014, „o expresie a exigenţelor statului de drept şi o garanţie a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale”. Curtea a reţinut cu acest prilej şi faptul că, în acest sens,
Comisia de la Veneţia a opinat că, „«prin regulamentul său şi prin alte norme
generale, Parlamentul adoptă, totuşi, acte normative, care reprezintă cadrul de
referinţă pentru Parlament, în ansamblul său, şi pentru membrii săi, în mod
individual. Controlul jurisdicţional al aplicării unor asemenea acte normative este o
componentă esenţială a statului de drept. Lipsa controlului jurisdicţional echi-
valează cu o transformare a majorităţii parlamentare în judecător al propriilor acte.
Dacă doar majoritatea poate decide cu privire la respectarea normelor parlamentare,
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 33 

minoritatea nu are cui să solicite ajutor în cazul în care aceste norme sunt încăl-
cate. Chiar dacă actele vizate sunt acte individuale, acestea afectează nu doar
dreptul minorităţii parlamentare, ci şi, ca o consecinţă, dreptul de vot al cetăţenilor
care au ales minoritatea parlamentară». Astfel fiind, «controlul jurisdicţional al
actelor individuale ale Parlamentului nu este doar o chestiune care ţine de statul de
drept dar, în condiţiile în care dreptul de vot este afectat, chiar o chestiune de
drepturile omului»”1.
Pentru ca exercitarea acestei competenţe să se realizeze cu deplina respec-
tare a locului şi rolului Parlamentului în statul de drept, Curtea a statuat că în regle-
mentarea acestei atribuţii trebuie avut în vedere faptul că „pot fi supuse controlului
de constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii
competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau, după
caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional”2.
Concluzia Deciziei nr. 80/2014 este aceea că se impune constituţionalizarea
celor două atribuţii reglementate în prezent la nivel infraconstituţional, ca efect al
abrogării lit. l) a art. 146 din Constituţie. Eliminarea acestor atribuţii printr-o simplă
abrogare a textului constituţional în temeiul cărora au fost reglementate este de
natură să încalce accesul la justiţia constituţională pentru apărarea unor valori,
reguli şi principii constituţionale, adică suprimarea unei garanţii a acestor valori,
reguli şi principii, care includ şi sfera drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.
Pentru aceste motive, cu unanimitate de voturi, Curtea a constatat neconstitu-
ţionalitatea abrogării lit. l) a art. 146 din Constituţie, întrucât aceasta încalcă limitele
revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care nu este
însoţită de constituţionalizarea, în mod corespunzător, a atribuţiilor Curţii
Constituţionale de control al legii de revizuire a Constituţiei adoptate de Parlament
şi, respectiv, de control al constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Depu-
taţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere
reunite ale Parlamentului care afectează valori, reguli şi principii constituţionale
sau, după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang
constituţional.

2.2. Imposibilitatea reluării reglementării soluţiilor legislative constatate


neconstituţionale

Decizia Curţii Constituţionale la care am făcut referire (nr. 727/2012) statuează


şi asupra unei alte probleme, antamată cu alte prilejuri – aceea a competenţei
Curţii Constituţionale de a constata neconstituţionalitatea unor soluţii legislative –,
ceea ce înseamnă – atât cantitativ, cât şi calitativ – mai mult decât simpla consta-
                                                            
1
Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor
Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea
de-a 93-a Sesiune plenară, 14-15 decembrie 2012.
2
Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011.
34 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

tare a neconstituţionalităţii dispoziţiei sau dispoziţiilor legale cu privire la care


Curtea este sesizată. Controlul de constituţionalitate transcende astfel cadrul strict
al limitelor sesizărilor adresate Curţii, în scopul asanării sistemului legislativ de
acele dispoziţii care reiau soluţii legislative constatate ca fiind neconstituţionale.
Astfel, observând că, după sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la ne-
constituţionalitatea Legii pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi înainte de
soluţionarea acestei sesizări, Guvernul a adoptat O.U.G. nr. 38/2012 pentru
modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale1, având în structura sa un articol unic care consacra o soluţie
legislativă identică2, Curtea a constatat neconstituţionalitatea legii cu privire la care
a fost sesizată, prin care se elimina atribuţia Curţii de a se pronunţa asupra
constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului. Totodată, Curtea a reţinut – cu referire
la ordonanţa de urgenţă ulterioară şi care nu forma, din punct de vedere formal,
obiect al controlului de constituţionalitate – că actele de reglementare primară
ulterioare nu pot păstra conţinutul normativ al unei norme legale neconstituţionale
şi să se constituie astfel într-o prelungire a existenţei acesteia3. Curtea a subliniat
că soluţia aleasă de Guvern de a adopta, cu puţin timp înainte ca instanţa de
contencios constituţional să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii pentru
modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992, o ordonanţă de urgenţă care
preia integral conţinutul normativ al legii criticate pune în discuţie comportamentul
neconstituţional şi abuziv al Guvernului faţă de Curtea Constituţională.
Pornind de la constatarea neconstituţionalităţii acestei soluţii legislative şi
având în vedere prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora: „În
cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea
acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru
punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”, precum şi ale alin. (4) al
aceluiaşi articol, potrivit cărora: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în
Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii
şi au putere numai pentru viitor”, prin mai multe decizii (nr. 728 din 9 iulie 20124,
nr. 729 din 9 iulie 2012 şi nr. 732 din 10 iulie 20125), Curtea Constituţională, în
temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, a hotărât cu privire la competenţa sa
de a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor,
hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 445 din 4 iulie 2012.
2
Este de reţinut că, în sistemul român de drept, ordonanţele de urgenţă sunt de imediată
aplicare, acestea intrând în vigoare numai după depunerea la Parlament şi după publicarea în
Monitorul Oficial al României.
3
A se vedea şi Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 99 din 8 februarie
2012; soluţia a fost criticată în doctrină, arătându-se că, în cauză, Curtea s-a pronunţat din oficiu
asupra O.U.G. nr. 38/2012, procedând „cu exces de putere”, câtă vreme singura situaţie când se
poate pronunţa din oficiu priveşte iniţiativele de revizuire a Constituţiei – a se vedea D.A. Tofan,
L’odysee du contrôle de la Cour constitutionelle sur les Resolutions du Parlement et des deux
chambres. Il s’agit vraiment de la garantie de la suprematie de la Constitution?, în La Cour
Constitutionelle – garant de la suprematie de la constitution, Institutul European, 2014, pp. 177-193.
4
Publicată în M. Of. nr. 478 din 12 iulie 2012.
5
Publicate în M. Of. nr. 480 din 12 iulie 2012.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 35 

Parlamentului, luând în considerare, pe de o parte, dispoziţiile articolului unic din


ordonanţa de urgenţă a Guvernului mai sus arătată şi, pe de altă parte,
considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 727/2012.

2.3. Posibilitatea verificării constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor


abrogate

În scopul asigurării unui acces efectiv la justiţia constituţională, Curtea


Constituţională a României a procedat la o mai largă interpretare a dispoziţiilor legii
privind organizarea şi funcţionarea sa, dispoziţii care limitau sfera actelor care
puteau fi supuse controlului Curţii pe calea excepţiei de neconstituţionalitate1
numai la acele legi şi ordonanţe în vigoare la momentul exercitării controlului de
constituţionalitate.
Astfel, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 20112, Curtea a constatat că sintagma
„în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale este
constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse
controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau
din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor
din vigoare.
Curtea a reţinut că, în sistemul român de control concret al constituţionalităţii
legilor, declanşarea controlului a posteriori operează doar pe cale incidentală, prin
intermediul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecă-
toreşti sau de arbitraj comercial, iar nu printr-o „actio popularis”, pe baza sesizării
directe de către orice persoană. Instituirea acestei proceduri de control al constitu-
ţionalităţii legii aplicabile în cauza dedusă judecăţii instanţei de fond, ca modalitate
de acces la justiţie, implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza
pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală.
Condiţia ca dispoziţia legală criticată pentru neconstituţionalitate să aibă legătură
cu soluţionarea cauzei este, evident, necesară, dar şi suficientă. Or, adăugarea la
acestea a unei condiţii suplimentare – dispoziţia legală să fie şi formal în vigoare –,
a cărei neîndeplinire are semnificaţia unui fine de neprimire a cererii de sesizare a
instanţei constituţionale cu respectiva excepţie de neconstituţionalitate, constituie o
                                                            
1
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale:
„(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege
sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi
oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu,
de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de
procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (…) (4) Sesizarea Curţii
Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate,
printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi
va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie
motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de
sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând
datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (…)”.
2
Publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011.
36 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

îngrădire a accesului liber la justiţia constituţională. Aceasta cu atât mai mult cu cât
scoaterea sau ieşirea formală din vigoare a unei norme juridice nu înseamnă
neapărat şi în toate situaţiile inaplicabilitatea sa. Chiar dacă dreptul este viu, astfel
că, odată cu societatea, şi el trebuie să se adapteze modificărilor survenite, nu mai
puţin soluţiile normative pe care ele le consacră trebuie să respecte principiile Legii
fundamentale. Curtea Constituţională, odată sesizată, are sarcina de a le controla,
fără a condiţiona acest control de eliminarea, indiferent sub ce formă, din fondul
activ al legislaţiei a actului criticat pentru neconstituţionalitate.
În doctrină1 s-au reţinut ca principale motive ale reconsiderării jurisprudenţei
Curţii Constituţionale în materia controlului de constituţionalitate al normelor
juridice ieşite din vigoare următoarele: jurisprudenţa instanţelor de contencios
constituţional europene, introducerea condiţiei caracterului rezonabil al restrângerii
legale a liberului acces la justiţia constituţională, necesitatea şi suficienţa condiţiei
de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la legătura cu
soluţionarea cauzei.
Subliniem în context reperele reţinute în materie, şi anume instanţele de
jurisdicţie constituţională din Germania, Italia, Ungaria, Republica Cehă, Polonia,
Franţa, unde jurisprudenţa referitoare la normele juridice care nu mai sunt în
vigoare, dar sunt aplicabile cauzei este în sensul controlului pe fond al acestor
norme. Necesitatea controlului apare ca o adevărată obligaţie pentru instanţele de
contencios constituţional, în calitatea acestora de garanţi ai respectării Constituţiei,
modificarea sau abrogarea ulterioară a dispoziţiei contestate nefăcând să dispară
automat eventuala încălcare a prevederilor Constituţiei. În acest mod, analiza pe
fond a dispoziţiilor criticate, în scopul eliminării acelora care nu corespund
imperativelor constituţionale, indiferent de existenţa juridică actuală a acestora,
prezintă importanţă mult mai mare decât stabilirea unui criteriu procedural pur
formal care ar conduce la încetarea procesului.
Prin această decizie, Curtea Constituţională a acoperit, practic, un vid de
competenţă în materia controlului de constituţionalitate al normelor abrogate. Un
pas în acest sens se realizase deja cu jurisprudenţa prin care Curtea a constatat
că neconstituţionalitatea unei ordonanţe de urgenţă loveşte actul normativ în
ansamblul său, astfel că abrogarea unor dispoziţii din actul normativ criticat, ulterior
sesizării instanţei constituţionale, nu mai are nicio relevanţă pentru soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, cu toate că „dispoziţiile ordonanţei de
urgenţă şi-au încetat efectele, fiind norme cu aplicare imediată în timp, neconsti-
tuţionalitatea constatată loveşte actul normativ în ansamblul său, astfel că efectele
prezentei decizii se întind şi cu privire la dispoziţiile legale care nu mai sunt în
vigoare”2. O intervenţie fermă a Curţii Constituţionale s-a produs prin Decizia
nr. 838 din 27 mai 2009, referitoare la sesizarea formulată de Preşedintele
României privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între
                                                            
1
G. Gîrleşteanu, Reconsiderarea parţială a jurisprudenţei Curţii Constituţionale române în
materia controlului de constituţionalitate a posteriori al legilor şi ordonanţelor în vigoare – consideraţii
teoretice şi practice pe marginea Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, în PR nr. 8/2011, pp. 173-188.
2
Decizia nr. 1221 din 12 noiembrie 2008; Decizia nr. 842 din 2 iunie 2009; Decizia nr. 984 din
30 iunie 2009.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 37 

autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe


de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte1, când
Curtea a reţinut că este „singura autoritate abilitată să exercite controlul constitu-
ţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională. Prin urmare, nici
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi
publice ale statului nu au competenţa de a controla constituţionalitatea legilor sau
ordonanţelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare”2.

2.4. Sancţionarea nerespectării deciziilor Curţii Constituţionale

În situaţiile în care autorităţile publice au adoptat o conduită contrară deciziilor


Curţii Constituţionale, aceasta a intervenit în limitele competenţei sale constitu-
ţionale. Astfel, de exemplu, Curtea a criticat soluţia aleasă de Guvern de a emite,
chiar în ziua premergătoare celei în care Curtea Constituţională urma să se
pronunţe asupra constituţionalităţii unei legi de aprobare a unei ordonanţe de
urgenţă, o nouă ordonanţă de urgenţă prin care abroga ordonanţa de urgenţă
aprobată prin lege de Parlament, dar prelua integral conţinutul acesteia, reţinând în
cuprinsul deciziei pronunţate cu acel prilej că soluţia în cauză „pune în discuţie
comportamentul constituţional de ordin legislativ al Executivului faţă de Parlament
şi, nu în cele din urmă, faţă de Curtea Constituţională”3.
Tot astfel, în control a priori, constatând neconstituţionalitatea unui act nor-
mativ care păstra o soluţie legislativă declarată neconstituţională, Curtea a reţinut
că ”adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie
a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate
de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală”4.
De asemenea, constatând existenţa unui conflict juridic de natură constitu-
ţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea judecătorească,
reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, produs în
condiţiile neluării în considerare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei
decizii a Curţii Constituţionale (prin care se declarase neconstituţional un text de
lege ce prevedea într-o formă imperativă avansarea în grad a coloneilor şi
comandorilor, obligând în acest fel Preşedintele României să acorde gradele
respective, fără a-i da posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste grade),
Curtea Constituţională a statuat că, potrivit art. 94 lit. b) din Constituţie, acordarea
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009.
2
Poziţie definită în raport de cea exprimată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că
instanţele judecătoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea
principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a căror soluţionare au fost învestite. Astfel,
verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect norme
abrogate revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din
Constituţie, instanţelor judecătoreşti, iar nu Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 29 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, se poate pronunţa numai asupra neconstituţionalităţii „unei legi sau ordonanţe ori
a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare”, dispoziţie care exclude de iure orice
conflict de competenţă în această materie.
3
Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009.
4
Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010.
38 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

gradului de general reprezintă o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României1.


A fost sancţionată astfel, indirect, nerespectarea de către instanţa de judecată a
deciziilor Curţii Constituţionale.
În acelaşi sens, constatând existenţa unui conflict juridic de natură constitu-
ţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi
Guvernul României, pe de altă parte (în condiţiile în care prin două recursuri în
interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a limitat la a clarifica înţelesul
unor norme juridice sau a câmpului lor de aplicare, ci, invocând vicii de tehnică
legislativă sau vicii de neconstituţionalitate, a repus în vigoare norme care îşi
încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorităţii legiuitoare,
operaţiune juridică ce nu putea fi însă realizată decât de autoritatea legiuitoare),
Curtea Constituţională a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are com-
petenţa constituţională să efectueze controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor
legale2.

3. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale


3.1. Actele Curţii Constituţionale

Actele pe care Curtea Constituţională a României le pronunţă, în exercitarea


atribuţiilor sale, sunt: decizii, hotărâri sau avize, în mod corespunzător atribuţiei
concrete în realizarea căreia sunt date, potrivit distincţiilor realizate de art. 11 din
Legea nr. 47/1992, respectiv:

Decizii:
a) asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesi-
zarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din
oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, înainte
de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor
două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori;
c) asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordo-
nanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum
şi a celor ridicate direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
                                                            
1
Decizia nr. 1222 din 12 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 864 din 22 decembrie 2008.
2
Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 39 

f) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui


partid politic.

Hotărâri, în cazurile în care:


a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României
şi confirmă rezultatele sufragiului;
b) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului; c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfă-
şurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
c) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de
către cetăţeni.

Avize – pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.


Dintre acestea, Constituţia se referă numai la decizii şi avize, hotărârile fiind
nominalizate numai de Legea nr. 47/1992, care le atribuie acelaşi efect ca şi cel
consacrat de Legea fundamentală pentru decizii1.
Problematica efectelor deciziilor Curţii Constituţionale este, de asemenea,
susceptibilă de a fi analizată din perspectiva unei evoluţii care s-a constatat atât la
nivel legislativ, cât şi la nivelul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, producând
reconfigurări inclusiv în ceea ce priveşte rolul său şi al controlului de constitu-
ţionalitate.

3.2. Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale

Constituţia României consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii


Constituţionale. Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României: „Deciziile
Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data
publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
Consacrarea constituţională a caracterului general obligatoriu al deciziilor acestei
Curţi determină ca ele să se impună tuturor subiecţilor de drept, întocmai ca şi un
act normativ, spre deosebire de hotărârile instanţelor judecătoreşti, care produc
efecte inter partes litigantes2.
Actuala redactare a textului constituţional de referinţă, dată cu prilejul revizuirii
Constituţiei în anul 2003, a curmat o serie de controverse doctrinare şi jurispru-
                                                            
1
Potrivit unei opinii exprimate în doctrina de specialitate, în acest mod, Legea nr. 47/1992 ar
adăuga la Constituţie, din moment ce stabileşte ca acte ale Curţii şi hotărârile, care nu sunt
nominalizate de dispoziţiile constituţionale – a se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.),
Constituţia României – comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1419.
2
Nu cuprindem în această categorie deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate ca
urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, care au un regim juridic distinct; similar, în Polonia
şi Serbia, deciziile Curţilor Constituţionale au efect general obligatoriu. În Germania, un efect erga
omnes complet este stabilit în cazul controlului de constituţionalitate abstract şi concret al legilor,
precum şi al plângerilor individuale de neconstituţionalitate ce vizează actele normative. Acestor
decizii le este atribuită forţa legii. De asemenea, în Austria, deciziile pronunţate în cadrul controlul de
constituţionalitate exercitat asupra actelor normative au efecte erga omnes.
40 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

denţiale privitoare la aceste efecte. În forma anterioară revizuirii, Constituţia


prevedea că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai
pentru viitor, redactare ce a determinat în practică interpretarea potrivit căreia
deciziile Curţii constituţionale ar produce efecte numai inter partes litigantes. A fost
necesară o intervenţie clarificatoare a Curţii constituţionale, în acest sens fiind
Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor
sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate1, prin care s-au reţinut
următoarele: „ideea supremaţiei Constituţiei este o cucerire a gândirii juridice, care
se leagă de voinţa politică de a garanta efectiv această supremaţie prin intermediul
jurisdicţiei constituţionale. Nu întâmplător, deci, Constituţia din anul 1991 a înfiinţat
în România Curtea Constituţională. Rolul său de garant al supremaţiei Constituţiei
este înscris în art. 1 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, iar pentru a-i asigura acest rol
Curtea Constituţională este definită de lege ca unica autoritate de jurisdicţie
constituţională în România, independentă faţă de orice altă autoritate publică şi
supunându-se numai Constituţiei şi legii sale organice [art. 1 alin. (1) şi (2)]. (…)
Controlul de constituţionalitate nu este o frână în calea democraţiei, ci instrumentul
ei necesar, deoarece permite minorităţii parlamentare şi cetăţenilor să vegheze la
respectarea dispoziţiilor Constituţiei, constituind o contrapondere necesară faţă de
majoritatea parlamentară, în cazul în care aceasta s-ar îndepărta de la litera şi
spiritul Constituţiei.
Legitimitatea democratică a acestui control decurge din alegerea sau numirea
judecătorilor constituţionali exclusiv de către autorităţi constituţionale alese direct
de popor (Camera Deputaţilor, Senatul, Preşedintele României). Aşa fiind, este
firească participarea Curţii Constituţionale – în formele determinate de Constituţie –
la procesul legislativ. În acest proces Curtea Constituţională este însă constrânsă
de unele cerinţe externe, care vizează în principal faptul că nu se poate substitui
legiuitorului, şi de unele cerinţe interne, deoarece soluţiile sale trebuie justificate
prin raţionamente juridice.
Controlul constituţionalităţii se finalizează prin decizii, care, potrivit art. 145
alin. (2) din Constituţie, sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Dacă prin
decizie se constată neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică
are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi
persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt o parte deloc neglijabilă a
doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa legii.
Această concluzie poate fi uşor desprinsă dacă se urmăresc efectele deciziilor în
diferitele situaţii ale controlului de constituţionalitate:
a) decizia prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate face ca legea
sau ordonanţa declarată neconstituţională ori textul din cadrul lor să nu se mai
aplice, ca şi cum ar fi abrogate prin lege;
b) admiterea sesizării de neconstituţionalitate în legătură cu regulamentele
Parlamentului face textele declarate neconstituţionale inaplicabile şi obligă Camera
în cauză să reexamineze aceste dispoziţii pentru punerea lor de acord cu
prevederile Constituţiei [art. 22 alin. (4) din Legea nr. 47/1992];

                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 41 

c) decizia prin care s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate a unei legi


înainte de promulgare are şi ea efect obligatoriu general, neputând fi ignorată de
nimeni (...);
d) decizia prin care se constată neconstituţionalitatea iniţiativei de revizuire a
Constituţiei are ca efect blocarea procedurii de revizuire prevăzută de art. 147 din
Constituţie. Datorită efectului obligatoriu general al deciziilor Curţii Constituţionale,
jurisprudenţa acesteia trebuie avută în vedere de toate organele implicate în
procesul de elaborare şi de aplicare a legilor şi a ordonanţelor Guvernului, precum
şi de Camere la elaborarea sau modificarea regulamentelor Parlamentului”.
Şi actuala redactare a textului constituţional a determinat o serie de interpretări
care pun în discuţie obligativitatea unora dintre deciziile Curţii Constituţionale. În
acest sens, răspunzând criticii prin care, distingându-se între deciziile de
constatare a neconstituţionalităţii, respectiv a constituţionalităţii unui act normativ,
s-a susţinut că nu au caracter obligatoriu şi acestea din urma, deoarece o
asemenea interpretare ar presupune ca niciodată Curtea să nu poată reveni
asupra propriei jurisprudenţe, fiind legată de constatările proprii anterioare, Curtea
Constituţională a statuat că textul art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră
caracterul general obligatoriu al deciziilor sale, „nu distinge nici în funcţie de tipurile
de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul
acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia ca toate deciziile acestei Curţi, în
întregul lor, sunt general obligatorii”1.
Nuanţând aceste statuări, într-o cauză în care criticile de neconstituţionalitate au
vizat însuşi caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, interpretat
de autorii excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind o îngrădire a liberului acces la
justiţie, Curtea a reţinut următoarele: „Constatarea, printr-o decizie a Curţii, a
neconstituţionalităţii unui text de lege produce efecte juridice erga omnes, consecinţă
ce derivă din caracterul de unicitate şi independenţă a autorităţii de jurisdicţie
constituţională. În caz contrar, decizia Curţii – de respingere – are tot caracter general
obligatoriu şi are putere numai pentru viitor, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie,
în sensul că autorităţile publice implicate în speţa în care excepţia a fost invocată sunt
obligate să respecte decizia, atât dispozitivul, cât şi considerentele ce au
fundamentat-o, însă efectul juridic al unei asemenea decizii se circumscrie numai
cadrului procesual al litigiului în care a fost ridicată excepţia, deci are caracter inter
partes. Prin urmare, acelaşi text de lege poate fi readus spre examinare în faţa Curţii
Constituţionale, având în vedere că pot fi relevate noi aspecte şi temeiuri
constituţionale, ce pot justifica, în viitor, o soluţie diferită. Posibilitatea reiterării aceleiaşi
excepţii de neconstituţionalitate, cu respectarea condiţiilor legale privind admisibilitatea
sa, se poate converti, în planul specific procedurilor constituţionale, într-o cale de atac,
cu o fizionomie proprie, scopul şi finalul acestui demers fiind, în realitate, acelaşi cu cel
urmărit la promovarea unei căi de atac: readucerea în faţa instanţei de contencios
constituţional a unui text de lege asupra căruia aceasta a mai pronunţat anterior soluţii
de respingere, însă cu invocarea unor aspecte noi, de natură a determina schimbarea
acestei jurisprudenţe”2.
                                                            
1
Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012.
2
Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 361 din 29 mai 2012.
42 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

S-a relevat că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă un


factor de stabilitate a Constituţiei, precum şi unul de dezvoltare a acesteia. Astfel,
„dacă multitudinea presiunilor sociale exercitate asupra Curţii Constituţionale pe
calea excepţiilor de neconstituţionalitate este un factor perturbator al stabilităţii
constituţionale, acesteia i se opune decizia Curţii Constituţionale care are rolul de a
detensiona situaţiile conflictuale prin indicarea textului de lege pe baza căruia
urmează a fi soluţionate cauzele civile, penale sau de altă natură de către
instanţele de judecată. În măsura în care aceste decizii absorb în cuprinsul lor
transformările petrecute în plan social, ele dau semnificaţii noi termenilor
Constituţiei, conceptelor cu care aceasta operează, deschizând drumul perpetuei
sale înnoiri”. Nu este lipsită de interes observaţia realizată de acelaşi autor, în
sensul că proclamarea formală a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii
nu poate fi absolutizată, deoarece, în lipsa unei argumentări corespunzătoare a
acestora, obligativitatea poate deveni un factor potrivnic stabilităţii Constituţiei, mai
ales prin erodarea Curţii Constituţionale1.

3.3. Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale

Statuările Curţii Constituţionale precum şi aspectele reţinute în doctrină pun în


discuţie, între altele, problema obligativităţii considerentelor deciziilor Curţii
Constituţionale, precum şi raţiunea şi efectele deciziilor interpretative.
Într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1/19952,
Curtea a statuat că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci
şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi consi-
derentelor pe care se sprijină acesta. În consecinţă – a reţinut Curtea –, atât
Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice trebuie să
respecte întru totul atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor pe care Curtea
Constituţională le pronunţă. Acest efect specific al actelor Curţii Constituţionale
este o consecinţă a rolului său, care nu s-ar putea realiza în mod plenar dacă nu
s-ar recunoaşte valoarea obligatorie a interpretării date de Curte textelor şi
conceptelor Legii fundamentale, a sensului identificat de aceasta în ceea ce
priveşte voinţa legiuitorului constituant.
S-a arătat3 că acest procedeu utilizat de Curte este menit să readucă în atenţia
autorităţilor publice implicate în procesul de legiferare problema efectivităţii justiţiei
constituţionale4, în contextul unei vădite instabilităţi legislative, cu efecte profund
                                                            
1
I. Vida, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti – factor de
stabilitate a Constituţiei şi a practicii judiciare, în PR nr. 3/2004, p. 202.
2
Publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995.
3
M. Safta, K. Benke, Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, în Dreptul
nr. 9/2010, pp. 28-55.
4
Menţionăm că instanţa constituţională a mai invocat puterea de lucru judecat care se ataşează
considerentelor deciziei Curţii Constituţionale şi în alte decizii, spre exemplu: Decizia nr. 196/2013,
publicată în M. Of. nr. 231 din 22 aprilie 2013; Decizia nr. 163/2013, publicată în M. Of. nr. 190 din
4 aprilie 2013; Decizia nr. 102/2013, publicată în M. Of. nr. 208 din 12 aprilie 2013; Decizia
nr. 1039/2012, publicată în M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013; Decizia nr. 536/2011, publicată în
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 43 

negative asupra valorilor statului de drept şi a securităţii juridice. Confruntată cu


situaţii care, aşa cum s-a observat în Decizia nr. 1257/20091, pun în discuţie
„comportamentul constituţional de ordin legislativ al Executivului faţă de Parlament
şi, nu în cele din urmă, faţă de Curtea Constituţională”, Curtea a precizat, în chiar
cuprinsul deciziilor sale, care sunt consecinţele constatării neconstituţionalităţii,
subliniind, totodată, caracterul obligatoriu al acestor considerente. O astfel de
practică este necesară, întrucât, aşa cum s-a arătat, determină nu doar preîntâm-
pinarea emiterii unor noi acte normative neconstituţionale, ci şi înlăturarea acelor
acte subsecvente care sunt fundamentate pe acte normative deja constatate ca
fiind neconstituţionale şi, astfel, împiedicarea perpetuării unor situaţii incompatibile
cu principiile statului de drept, astfel cum sunt acestea prevăzute de Legea
fundamentală.
Cu privire la utilizarea de către Curte a sintagmei „putere de lucru judecat”, s-a
arătat ca „valoarea considerentelor în economia deciziei se constituie într-o
veritabilă matrice comună aplicabilă fără nicio distincţie sau diferenţiere în raport cu
toate atribuţiunile Curţii Constituţionale prevăzute de art. 146 din Constituţie şi de
Legea nr. 47/1992”, apreciindu-se că „puterea de lucru judecat” la care face
referire Curtea Constituţională, ataşând-o atât considerentelor deciziilor pe care le
pronunţă, nu este altceva decât expresia obligativităţii erga omnes a interpretării pe
care Curtea o dă Constituţiei, obligativitate care se întemeiază pe dispoziţiile
constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4)2. Nu este
vorba, aşadar, de o autoritate de lucru judecat ca instituţie a procedurii civile cu
care se completează procedura în faţa Curţii Constituţionale şi nici de un concept
„autonom” 3, ci de expresia efectului specific al deciziilor Curţii Constituţionale.
Astfel fiind, pentru evitarea oricăror confuzii, ar fi necesară eliminarea acestei
sintagme, care este improprie în context. De altfel, jurisprudenţa recentă a Curţii
Constituţionale a renunţat la această referire.

3.4. Deciziile interpretative4


3.4.1. Precizări conceptuale

Complexitatea reglementărilor, însoţită adesea de lipsa de calitate a legislaţiei,


precum şi necesitatea adaptării controlului de constituţionalitate unor deziderate de
securitate juridică, determină ca exercitarea acestui control să conducă nu doar la
pronunţarea unor soluţii simple, prin care textul sau textele criticate să fie consta-
tate a fi sau nu în concordanţă cu normele Legii fundamentale. De multe ori, Curţile
Constituţionale realizează mai mult decât o simplă atestare a conformităţii
                                                                                                                                                                   
M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 414/2010, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010;
Decizia nr. 415/2010, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010.
1
Publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009.
2
M. Safta, K. Benke, op. cit., p. 41.
3
I. Deleanu, S. Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Eseu, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013.
4
T. Toader, M. Safta, Rolul deciziilor interpretative în procesul de constituţionalizare a dreptului,
în Dreptul nr. 9/2014, pp. 65-88.
44 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

dispoziţiile legale contestate cu Constituţia. Prin actele pe care le pronunţă,


instanţele de contencios constituţional stabilesc principii şi reguli, delimitează
competenţe ale autorităţilor publice, oferă orientări şi soluţii cu privire la modul de
interpretare a Constituţiei, a legislaţiei infraconstituţionale, astfel încât să fie în con-
cordanţă cu normele Legii fundamentale1, şi chiar „corectează”, în raport de
normele constituţionale, omisiuni legislative. La rândul lor, aceste soluţii, cu un
grad ridicat de complexitate, influenţează ansamblul normativ, precum şi aplicarea
dispoziţiilor legale, în cadrul fenomenului general de constituţionalizare a dreptului.
Cu referire la Curtea Constituţională a României, a fost remarcată evoluţia2
menţionată, precum şi importanţa considerentelor deciziilor, deopotrivă obligatorii
alături de dispozitivul acestora3, fiind evidenţiat rolul creator, care a atras consta-
tarea, de către o parte a doctrinei, a rolului său de „colegislator pozitiv şi specific”4.
Este, de altfel, o evoluţie ce se poate constata şi în privinţa activităţii altor instanţe
de jurisdicţie constituţionale şi care le îndepărtează de rolul tradiţional de „legiuitor
negativ”5.
Deciziile interpretative pe care Curtea Constituţională le pronunţă dau expresie
acestei evoluţii, astfel încât este utilă examinarea particularităţilor, efectelor
specifice şi rolul lor în procesul de constituţionalizare a dreptului. Această tipologie
de decizii constituie poate, în cea mai mare măsură, o bază şi o dezvoltare a
dialogului interinstituţional.
Realizarea demersului propus presupune mai întâi clarificarea conceptului de
decizie interpretativă, ceea ce ridică problema tipologizării deciziilor Curţii
Constituţionale, demers dificil, dată fiind diversitatea sub care se pot înfăţişa
acestea. În doctrină s-au realizat astfel de tipologizări, pornind de la diferite criterii,
dintre care ne vom referi aici doar la cel care ne interesează din perspectiva
studiului nostru, şi care se referă la „«conduita» concretă a Curţii Constituţionale,
activitatea ei creatoare – în limitele permise de Constituţie –, când este vorba să
dea soluţii unor probleme complexe de constituţionalitate şi, adeseori, inedite”6.
Faţă de acest criteriu, au fost identificate7 două mari categorii de decizii: deciziile
simple sau extreme, prin care se constată neconstituţionalitatea sau constituţio-
nalitatea normei criticate, şi deciziile intermediare, prin care se constată constituţio-
nalitatea sau neconstituţionalitatea, dar cu anumite rezerve. La rândul lor, acestea
cunosc diverse clasificări8.
                                                            
1
De exemplu, Curţile Constituţionale din Austria, Estonia, Lituania, România, Ungaria.
2
M. Safta, Developments in the constitutional review. Constitutional Court between the status of
negative legislator and the status of positive co-legislator, în Revista Conferinţei internaţionale
„Perspectives of business law in the third millennium”, vol. I, nr. 1/2012, pp. 1-21.
3
T. Toader, M. Safta, Dialogul între Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, în Dreptul nr. 9/2013, pp. 93-121, disponibil pe http://web.ebscohost.com.
4
I. Deleanu, Dialogul judecătorilor, în RRDJ nr. 1/2012, p. 36; a se vedea şi I. Deleanu,
S. Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Eseu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013,
p. 71.
5
Pentru o analiză de drept comparat, a se vedea M. Troper, D. Chagnollaud, Traite international
de droit constitutionnel, Tome 3 – Suprematie de la Constitution, Dalloz, Paris, 2012, p. 150 şi urm.
6
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 897.
7
Ibidem.
8
Spre exemplu, I. Deleanu a realizat o clasificare a deciziilor intermediare în decizii interpretative
şi manipulative. Potrivit aceluiaşi autor, fac parte din categoria deciziilor interpretative cele „prin care,
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 45 

Achiesând de principiu la criteriul care a condus la realizarea clasificării


menţionate, ne vom referi la această din urmă categorie de decizii, desemnându-le
prin conceptul de decizii interpretative, căruia îi vom atribui un sens larg. Înţele-
gem, aşadar, prin decizii interpretative, în sens larg, toate deciziile Curţii
Constituţionale care nu cuprind o simplă declarare a constituţionalităţii/ neconstitu-
ţionalităţii normelor criticate. În delimitarea deciziilor simple de cele interpretative,
avem în vedere atât structura şi conţinutul considerentelor, cât şi ale dispozitivului,
respectiv circumstanţierea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii, după caz, în
cuprinsul dispozitivului deciziei. Aceasta întrucât, în majoritatea cazurilor,
interpretările pe care Curtea Constituţională le realizează doar în cuprinsul consi-
derentelor sunt inerente examenului de constituţionalitate, sprijinind construirea
raţionamentului care conduce la dispozitivul deciziei. Altfel spus, orice decizie a
Curţii Constituţionale are la bază o interpretare juridică, dar nu orice decizie a Curţii
Constituţionale constituie decizie interpretativă.
Este de precizat că nici Constituţia, nici Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale nu realizează vreo distincţie sub aspectul
analizat, acestea referindu-se doar la constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea
actelor normative. Desigur că şi deciziile interpretative constată constituţionalitatea
sau neconstituţionalitatea, însă într-o anumită interpretare a textului de lege supus
controlului de constituţionalitate. În acest mod, textul de lege este „salvat”, în
sensul că el va putea fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie
stabilită de către Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări
constatate ca fiind neconstituţională.
Apariţiei unor asemenea decizii, care există de mult timp în practica instanţelor
de jurisdicţie constituţională din Germania, Italia sau Franţa, a fost determinată de
dezideratul securităţii juridice în sens larg, acestea fiind, de altfel, caracterizate ca
„mijloace privilegiate utilizate de curţile constituţionale pentru a evita invalidarea
unei norme legale”1. Efectele negative ale unei astfel de invalidări pot fi surmontate
prin realizarea unei interpretări a normei infraconstituţionale în concordanţă cu
norma constituţională, pentru realizarea unei compatibilizări a acestora.
În controlul a priori, recurgerea la mecanismul deciziilor de interpretare,
respectiv la pronunţarea unor decizii de conformitate a legii sub rezerva unei
anumite interpretări facilitează aplicarea legii, în sensul că aceasta va putea fi
promulgată şi va intra în vigoare, producându-şi efectele, însă în sensul precizat în
urma controlului de constituţionalitate. Se evită astfel reluarea procesului legislativ,
care presupune timp şi resurse, uneori intrarea în vigoare a legii fiind vitală pentru
viaţa socio-politică şi economică. S-a afirmat, cu referire la practica în acest sens a
                                                                                                                                                                   
fără a declara neconstituţionalitatea, instanţa de justiţie constituţională atribuie normelor criticate o
anumită semnificaţie, un sens care le-ar face compatibile cu Constituţia, pe calea interpretării acelor
norme şi în considerarea motivelor arătate”. Se mai arată că interpretarea poate fi realizată prin
dispozitiv, prin trimiterea pe care acesta o face la considerente, sau chiar prin considerentele deciziei.
Referitor la deciziile manipulative, se arată că sunt mai mult decât deciziile de interpretare pure şi
simple, ele propunându-şi să transforme semnificaţia legii, pentru a nu lăsa un vid juridic cu
consecinţe păgubitoare.
1
G. Drago, L’execution des decisions du Conseil Constitutionnel, Ed. Economica, Paris, 1991,
p. 151.
46 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Consiliului Constituţional francez, că „interpretarea conformă este un mijloc mai


subtil şi mai puţin brutal de declarare a neconstituţionalităţii, care permite
Consiliului Constituţional să oblige legiuitorul la respectarea Constituţiei fără a
conduce la sancţionarea unei norme juridice”1.
Cât priveşte controlul a posteriori, unde obiectul controlului de constituţio-
nalitate îl constituie norme în vigoare, „salvarea” textului de lege poate fi preferabilă
pentru a evita un vid legislativ cu consecinţe păgubitoare.
Nu este mai puţin adevărat că, în ambele situaţii, raporturile Curţii Constituţionale
cu legiuitorul, respectiv cu instanţele de judecată, chemate să interpreteze şi să
aplice normele legale şi care, ca urmare a unei decizii de interpretare a Curţii
Constituţionale, vor fi obligate să o respecte pe aceasta ca fiind unica interpretare
corectă, în sensul de conformitate cu Constituţia, pot determina discuţii şi critici
referitoare la limitele de competenţă ale Curţii faţă de competenţa acestor
autorităţi2.
În cele ce urmează, vom examina cum se concretizează în practică deciziile
menţionate, efectele şi rolul lor în procesul de constituţionalizare a dreptului,
limitele controlului de constituţionale pe care chiar curţile constituţionale le
trasează, într-o necesară „autolimitare” menită să asigure respectarea locului şi a
rolului fiecărei autorităţi publice în statul de drept3.

3.4.2. Modalităţi de redactare a dispozitivelor deciziilor interpretative

Decizii prin care se constată constituţionalitatea normelor legale criti-


cate, în măsura în care se interpretează într-un anume sens
Menţionăm, cu titlu exemplificativ, decizii ale Curţii Constituţionale prin care
aceasta a constatat că:
♦ Prevederile art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin
Hotărârea Senatului României nr. 28 din 24 octombrie 2005, potrivit cărora:
„Moţiunile simple adoptate de Senat se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I, şi sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum şi pentru celelalte
persoane vizate”, sunt constituţionale în măsura în care adoptarea unei moţiuni
simple de către Senat nu îl obligă pe prim-ministru să propună revocarea unui
membru al Guvernului a cărui activitate a făcut obiectul moţiunii4;
♦ Legea privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea
cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru
cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional este constituţională în
măsura în care prevederile Capitolului IV din Lege nu se referă la persoanele
pentru care durata mandatului este stabilită expres prin Constituţie5;
♦ Sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31
alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
                                                            
1
Ibidem, p. 148.
2
Pe larg, pentru situaţia din dreptul german şi italian, a se vedea G. Drago, op. cit., pp. 151-153.
3
M. Troper, D. Chagnollaud, op. cit., p. 150 – „la tentation du self-restraint”.
4
Decizia nr. 148 din 21 februarie 2007, publicată în M. Of. nr. 162 din 7 martie 2007.
5
Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 47 

Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează


în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele
ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se
producă şi după ieşirea lor din vigoare1;
♦ Dispoziţiile art. 259 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii, potrivit cărora: „Contribuţia datorata de pensionarii ale căror
venituri din pensii depăşesc 740 de lei este de 5,5% aplicată asupra acestor
venituri şi se virează odată cu plata drepturilor băneşti asupra cărora se calculează
de către cei care efectuează plata acestor drepturi. Prin aplicarea acestei cote nu
poate rezulta o pensie neta mai mica de 740 de lei”, sunt constituţionale în măsura
în care se interpretează în sensul că procentul de 5,5 se aplică numai asupra
veniturilor din pensii care depăşesc 740 de lei2;
♦ Dispoziţiile art. V alin. (1) teza I din O.U.G. nr. 15/2012 privind stabilirea unor
măsuri financiare în domeniul asigurărilor sociale de sănătate şi al finanţelor
publice, potrivit cărora: „Sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru
echilibrarea bugetelor locale acordate unităţilor administrativ-teritoriale în anul 2012
prin Hotărârea Guvernului nr. 255/2012 privind alocarea unei sume din Fondul de
rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, prevăzut în bugetul de stat pe anul
2012, pentru unele unităţi administrativ-teritoriale, pentru plata unor arierate
aferente cheltuielilor curente şi de capital, precum şi pentru cofinanţarea unor
proiecte cu finanţare externă nerambursabilă, neutilizate până la data intrării în
vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se restituie de către ordonatorii principali
de credite ai bugetelor locale la bugetul de stat, în contul din care acestea au fost
încasate”, sunt constituţionale în măsura în care se aplică numai sumelor alocate
prin H.G. nr. 255/2012 şi neutilizate de către unităţile administrativ-teritoriale care
nu au înregistrat arierate aferente unor cheltuieli curente şi de capital şi nu au avut
în derulare cofinanţări de proiecte cu finanţare externă nerambursabilă până la
data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 15/20123;
♦ Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură
participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor
înscrise în listele electorale permanente4;
♦ Dispoziţiile art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de
pensii publice sunt constituţionale în măsura în care se interpretează că
nesoluţionarea contestaţiilor şi necomunicarea în termenul legal a hotărârilor
Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale comisiilor de contestaţii care
funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi
Internelor şi Serviciului Român de Informaţii nu împiedică accesul la justiţie5;
♦ Prevederile art. 124 din Codul penal, potrivit cărora: „Prescripţia înlătură
răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie
                                                            
1
Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicat în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011.
2
Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012.
3
Decizia nr. 558 din 24 mai 2012, publicată în M. Of. nr. 382 din 7 iunie 2012.
4
Decizia nr. 731 din 10 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 478 din 12 iulie 2012.
5
Decizia nr. 956 din 13 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 838 din 12 decembrie 2012.
48 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

prevăzut la art. 122 este depăşit cu încă o dată”, sunt constituţionale în măsura în
care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub
imperiul legii vechi1;
♦ Dispoziţiile art. 118 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, potrivit cărora „prefecţii şi subprefecţii nu pot candida
şi nu pot participa la acţiunile din campania electorală, sub sancţiunea demiterii din
funcţie, decât în situaţia în care demisionează cu cel puţin 50 de zile înaintea datei
alegerilor”, sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că
termenul de 50 de zile curge de la data înregistrării demisiei. A fost înlăturată în
acest mod acea interpretare a textului potrivit căreia termenul de 50 de zile curge
de la data încetării raportului de serviciu prin demisie2;
♦ Dispoziţiile art. 71 alin. (2) teza I din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora: „Judecătorii Curţii Constituţionale,
la data pensionării sau recalculării pensiilor anterior stabilite, beneficiază de pensie
de serviciu egală cu 80% din indemnizaţia lor brută lunară (...)”, sunt constituţionale
în măsura în care se aplică judecătorilor Curţii Constituţionale care au exercitat
această funcţie, indiferent de data pensionării3;
♦ Dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi
funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de
Televiziune, potrivit cărora „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv
filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezen-
tanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o
taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de
televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, sunt constituţionale în
măsura în care taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune se
aplică numai persoanelor juridice care beneficiază de aceste servicii4.
Ca excepţii de redactare a dispozitivelor de constatare a constituţionalităţii,
respectiv situaţii în care Curtea a făcut menţiune expresă cu privire la admiterea/
respingerea sesizării de neconstituţionalitate în cuprinsul acestuia, pot fi date
următoarele exemple:
♦ Curtea a respins obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi a constatat că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt
constituţionale în măsura în care nu se aplică referendumurilor organizate în
decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii5;
♦ Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că preve-
derile art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în
măsura în care permit aplicarea legii penale mai favorabile6;
                                                            
1
Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013.
2
Decizia nr. 102 din 28 februarie 2013, publicată în M. Of. nr. 208 din 12 aprilie 2013.
3
Decizia nr. 163 din 12 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 190 din 4 aprilie 2013.
4
Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014.
5
Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în M. Of. nr. 407 din 5 iulie 2013.
6
Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 49 

♦ Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că


dispoziţiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru
finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor
preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt
constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeaşi lege
nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe
rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii1;
♦ Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile
art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea
prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile2.

Decizii prin care se constată neconstituţionalitatea normelor legale


criticate, în măsura în care se interpretează într-un anume sens
Menţionăm astfel, exemplificativ, deciziile prin care Curtea:
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 50
alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, potrivit cărora:
„Revocarea din funcţia de conducere se poate dispune, după caz, de Consiliul
Superior al Magistraturii din oficiu, la propunerea colegiilor de conducere ale
instanţelor sau ale parchetelor ori ca sancţiune disciplinară, în condiţiile legii”, sunt
neconstituţionale în măsura în care din conţinutul lor se înţelege că magistratul nu
poate ataca în justiţie o hotărâre prin care Consiliul Superior al Magistraturii îi
refuză exercitarea unui drept dobândit3;
♦ a constatat că dispoziţiile art. 362 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. sunt neconstitu-
ţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii responsabile civilmente să
exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a
procesului4;
♦ a constatat că prevederile art. 28 alin. (1) şi ale art. 36 din Legea privind
regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate sunt neconstituţionale în
măsura în care se referă la femeia minoră căsătorită. Textele legale menţionate
aveau următorul cuprins: art. 28 alin. (1): „Organele poliţiei de frontieră permit
cetăţenilor români care au împlinit vârsta de 18 ani şi sunt titulari de documente de
călătorie valabile să iasă de pe teritoriul României, dacă nu se află în una dintre
situaţiile de limitare a exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate”; art. 36:
„(1) Cetăţeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani şi care şi-a stabilit
domiciliul în România i se anulează, la cerere, menţiunea din paşaportul simplu
privind stabilirea domiciliului în străinătate şi i se eliberează carte de identitate, în
condiţiile legii. (2) Cetăţeanul român care are domiciliul în străinătate şi a fost
returnat în baza unui acord de readmisie sau, după caz, a fost expulzat de pe
teritoriul statului de domiciliu are obligaţia ca, în termen de 15 zile de la data intrării
în România, să declare autorităţilor competente locul unde şi-a stabilit domiciliul, în
condiţiile legii”5;

                                                            
1
Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 281 din 16 aprilie 2014.
2
Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014.
3
Decizia nr. 433 din 21 octombrie 2004, publicată în M. Of. 1267 din 29 decembrie 2004.
4
Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicata în M. Of. 1200 din 15 decembrie 2004.
5
Decizia nr. 217 din 20 aprilie 2005, publicată în M. Of. nr. 417 din 18 mai 2005.
50 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

♦ a constatat că prevederile art. 12 şi art. 27 din Legea privind sănătatea


reproducerii şi reproducerea umană asistată medical, referitoare la dreptul
medicului de a decide asupra cererii cuplului cu privire la utilizarea unei tehnici de
reproducere umană asistată medical sunt neconstituţionale în măsura în care nu
prevăd un organism de specialitate, cu atribuţii de control, care să poată fi sesizat
de solicitanţii a căror cerere a fost respinsă1;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 5
alin. (1) din Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii şi a constatat că
aceste prevederi sunt neconstituţionale în măsura în care condiţionează acordarea
alocaţiei de stat pentru copii de urmarea învăţământului general obligatoriu şi de
încadrarea în una dintre formele de învăţământ prevăzute de lege2;
♦ a constatat că art. 5 alin. (2), potrivit căruia: „Numărul senatorilor care sunt
propuşi în Comisia de validare de fiecare partid, organizaţie a cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, alianţă politică sau alianţă electorală este în
funcţie de numărul membrilor săi raportat la numărul total al senatorilor şi se
stabileşte prin negocieri realizate de reprezentanţii acestora”, în măsura în care se
referă la numărul membrilor partidelor, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, alianţelor politice sau alianţelor electorale, iar nu la
configuraţia politică rezultată din alegeri, conform art. 64 alin. (5) din Constituţie,
art. 45 alin. (1), potrivit cărora: „Numărul locurilor în comisii, ce revine fiecărui grup
parlamentar, se stabileşte, în termenul hotărât de Biroul permanent, prin negocieri
între reprezentanţii grupurilor parlamentare, astfel încât să se respecte configuraţia
politică a Senatului rezultată din alegeri. În cazul în care unul dintre membrii
comisiei demisionează din grupul parlamentar care l-a propus, liderul grupului
respectiv poate propune un alt reprezentant”, în măsura în care atribuie liderului de
grup, iar nu grupului parlamentar, dreptul de a face propuneri privitoare la
înlocuirea unui membru dintr-o comisie parlamentară, art. 67 lit. d), art. 76 alin. (1),
art. 76 alin. (6), art. 79 alin. (1) şi (2), art. 189, art. 190, art. 191 şi art. 193 din
Regulamentul Senatului sunt neconstituţionale3;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 12
alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit cărora,
„dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se
mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a
noului act normativ”, şi a constatat că sunt neconstituţionale în măsura în care prin
sintagma „nu se mai sancţionează” prevăzută în text se înţelege doar aplicarea
sancţiunii contravenţionale, nu şi executarea acesteia4;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 9
din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în
măsura în care permit ca acţiunea introdusă la instanţa de contencios administrativ
să aibă ca obiect principal constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe sau a
unei dispoziţii dintr-o ordonanţă5;

                                                            
1
Decizia nr. 418 din 18 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 664 din 26 iulie 2005.
2
Decizia nr. 277 din 21 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 348 din 18 aprilie 2006.
3
Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în M .Of. nr. 446 din 23 mai 2006.
4
Decizia nr. 228 din 13 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 283 din 27 aprilie 2007.
5
Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicata în M. Of. nr. 525 din 2 august 2007.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 51 

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din


Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a constat că textul de lege este
neconstituţional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului
administrativ se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un
drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter
individual, adresat altui subiect de drept decât destinatarul actului1;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 10
alin. (5) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor,
procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, potrivit cărora:
„Membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii fără activitate permanentă
beneficiază, pe lângă indemnizaţia brută lunară corespunzătoare funcţiei avute în
cadrul instanţei sau parchetului, şi de o indemnizaţie de membru egală cu 55% din
indemnizaţia brută lunară a judecătorului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”,
sunt neconstituţionale în măsura în care instituie discriminări, în ceea ce priveşte
salarizarea, între membrii Consiliului Superior al Magistraturii cu activitate perma-
nentă şi membrii Consiliului Superior al Magistraturii fără activitate permanentă2.;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 7
din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sunt contrare art. 24 şi art. 53
din Constituţie, în măsura în care se interpretează că prima comunicare a actelor
de procedură către persoanele împotriva cărora se promovează o acţiune în
temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se
realizează numai prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, iar nu şi potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă3;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (2) lit. i)
teza I şi, prin extindere, şi a prevederilor art. 63 alin. (3) şi (4) din Legea
nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, constatând că acestea sunt
neconstituţionale în măsura în care nu prevăd luarea consimţământului părinţilor
fireşti, în faţa instanţei, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei4;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) teza a
II-a din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, potrivit cărora:
„Plângerea împotriva încheierii se depune la biroul teritorial şi se va înscrie din
oficiu în cartea funciară”, şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în
măsura în care nu permit accesul direct al contestatorului şi la instanţa de judecată
competentă5;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 281 alin. (1) din
O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a con-
tractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii, potrivit cărora: „Plângerea se înaintează Consiliului, sub sancţiunea nulităţii
acesteia, care va transmite dosarul instanţei competente în cel mult 3 zile de la
expirarea termenului pentru exercitarea căii de atac”, şi a constatat că textul este
                                                            
1
Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 707 din 19 octombrie 2007.
2
Decizia nr. 1059 din 14 noiembrie 2007, publicata în M. Of. nr. 860 din 17 decembrie 2007.
3
Decizia nr. 1137 din 4 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 31 din 15 ianuarie 2008.
4
Decizia nr. 369 din 20 martie 2008, publicată în M. Of. nr. 238 din 27 martie 2008.
5
 Decizia nr. 467 din 22 aprilie 2008, publicată în M. Of. nr. 422 din 5 iunie 2008. 
52 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

neconstituţional în măsura în care nu permite ca plângerea să fie adresată şi direct


instanţei de judecată competente1;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 121 alin. (2) din
Legea nr. 122/2006 privind azilul în România şi a constatat că acestea sunt
neconstituţionale în măsura în care nu prevăd şi posibilitatea ca plângerea să
poată fi depusă şi direct la instanţa de judecată şi nici posibilitatea depunerii
plângerii şi prin reprezentant2;
♦ a admis excepţii de neconstituţionalitate formulate cu privire la dispoziţii ale
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discri-
minare, Curtea statuând că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care din
ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori
să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt
discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu
prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea
actelor normative considerate discriminatorii3;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că „dispoziţiile art. 20
alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor
de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul
că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în
cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte
normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le
înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte
acte normative”. Dispoziţiile legale vizate au următorul cuprins: „Prin cererea
introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să
solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei
anterioare discriminării”4;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Capitolului I, „Dispo-
ziţii generale” (art. 1-9), din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, excepţie ridicată de acelaşi autor în
acelaşi dosar, al aceleiaşi instanţe, şi constată că acestea sunt neconstituţionale în
măsura în care prevăd competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate de a efectua şi
întocmi acte de cercetare şi de constatare referitoare la verificarea averilor, a
conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor5;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile
art. 123 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic,
potrivit cărora: „Pentru funcţiile de conducere eligibile din instituţiile de învăţământ
superior se aplică, fără drept de contestaţie, prevederile art. 74 alin. (2) şi (3)”, sunt
                                                            
1
Decizia nr. 569 din 15 mai 2008, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008.
2
Decizia nr. 604 din 20 mai 2008, publicată în M. Of. nr. 469 din 25 iunie 2008.
3
Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008; Decizia nr. 819 din
3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. nr. 537 din 16 iulie 2008; Decizia nr. 820 din 3 iulie 2008, publicată în
M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008, Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie
2008; Decizia nr. 1358 din 11 decembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 886 din 29 decembrie 2008.
4
Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 774 din 18 noiembrie 2008.
5
Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 53 

neconstituţionale în măsura în care împiedică accesul la justiţie pentru încălcări de


ordin procedural1;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 C. pr. civ.
şi a constatat că dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. pr. civ. sunt neconstituţionale în
măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se
evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale,
încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Textul legal
menţionat avea următorul cuprins: Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în
instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de
recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (...) 9. dacă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave
ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin
revizuirea hotărârii pronunţate”2;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 257
alin. (2) lit. f) teza finală din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătăţii, aşa cum au fost modificate de art. I pct. 4 din O.U.G. nr. 107/2010 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii,
sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că valoarea contribuţiei
minime la fondul de asigurări sociale de sănătate, datorată de persoanele care
realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din dividende şi
dobânzi, venituri din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual
şi/sau într-o formă de asociere şi alte venituri care se supun impozitului pe venit,
nu poate fi mai mică decât cuantumul unui salariu de bază minim brut pe ţară,
lunar3;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (3) din
O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi a constatat că acestea sunt
neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că organul fiscal
emitent poate să procedeze la comunicarea actului administrativ fiscal prin
publicitate, cu înlăturarea nejustificată a ordinii de realizare a modalităţilor de
comunicare prevăzute la art. 44 alin. (2) lit. a)-d) din aceeaşi ordonanţă. Potrivit
textului de lege criticat: „Comunicarea prin publicitate se face prin afişarea,
concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, a unui anunţ în care se menţionează că a fost
emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. În cazul actelor
administrative emise de organele fiscale prevăzute la art. 35, afişarea se face,
concomitent, la sediul acestora şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei
publice locale respective, în lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe
pagina de internet a consiliului judeţean. În toate cazurile, actul administrativ fiscal
se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului”4;
                                                            
1
Decizia nr. 1614 din 16 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 118 din 16 februarie 2011.
2
Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în M. Of. nr. 340 din 17 mai 2011.
3
Decizia nr. 335 din 10 martie 2011, publicată în M. Of. nr. 355 din 23 mai 2011.
4
Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011.
54 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile


art. 3201 C. pr. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii
penale mai favorabile1;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 1
lit. h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi
art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt
neconstituţionale în măsura în care se aplică şi consilierilor de conturi2;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 21
alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt
neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face
obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de
recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când
nu evocă fondul cauzei3;
♦ a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 257
alin. (2) lit. e) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în
redactarea de la intrarea în vigoare a acestora şi până la modificările ce le-au fost
aduse prin O.U.G. nr. 93/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii, sunt neconstituţionale în măsura în care
obligă persoanele ce datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate asupra
veniturilor din pensii la plata acestei contribuţii cumulat cu cea datorată asupra
veniturilor obţinute din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din
drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de
asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe venit4.

3.4.3. Caracterizare generală

Ca observaţii generale, remarcăm că deciziile interpretative au fost pronunţate


de Curtea Constituţională a României cu precădere în cadrul controlului de
constituţionalitate a posteriori, în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate.
O posibilă explicaţie este dată de faptul că în controlul de constituţionalitate a
priori obiectul acestuia îl constituie o lege adoptată de Parlament care nu a intrat
în vigoare şi nu a produs efecte juridice, astfel încât viciul de neconstituţionalitate
este mai uşor de remediat şi chiar preferabil de remediat printr-o intervenţie a
legiuitorului. Curtea a procedat totuşi la pronunţarea unor decizii de interpretare,
permiţând promulgarea şi aplicarea legii, în situaţii în care:
♦ era necesară intrarea urgentă în vigoare a legii5;
♦ neconstituţionalitate legii nu era determinată de aspecte de fond sau de
procedură, ci de nerespectarea principiului securităţii juridice în legătură cu
                                                            
1
Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011.
2
Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 309 din 9 mai 2012.
3
Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013.
4
Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în M. Of. nr. 296 din 23 mai 2013.
5
Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, unde
substanţa legii criticate viza, astfel cum o arată şi titlul său, adoptarea unor măsuri privind reorga-
nizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de
afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional,
aşadar, măsuri urgente.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 55 

momentul intrării în vigoare, astfel că o nouă dezbatere parlamentară a acesteia ar


fi fost lipsită de utilitate practică1;
♦ problema de constituţionalitate a constat într-o interpretare coroborată,
într-un sens compatibil cu Constituţia, a prevederilor legale, de asemenea, în
temeiul principiului securităţii juridice2.
În cazul controlului a posteriori, întrucât acesta poartă asupra dispoziţiilor
legale în vigoare, rolul şi necesitatea deciziilor interpretative este mult mai
pregnant, de aceea şi numărul lor este mult mai mare. Conferirea unei interpretări
a normei care să o compatibilizeze cu Constituţia, acolo unde acest lucru este
posibil şi necesar, este de natură să realizeze o constituţionalizare mai subtilă sau –
cum s-a arătat – mai puţin agresivă a sistemului normativ, fără a impune o
intervenţie a legiuitorului pentru remedierea viciului de constituţionalitate.
Constatăm, de asemenea, că există atât decizii de constatare a constitu-
ţionalităţii cu rezervă de interpretare, cât şi decizii de constatare a neconstitu-
ţionalităţii cu rezervă de interpretare. Interpretările Curţii Constituţionale au, de
regulă, rolul de a complini lacune ale legii sau de a conduce la o interpretare a
acesteia conformă Constituţiei, modalităţile concrete de realizare fiind destul de
diverse. Sub aspectul diversităţii acestor modalităţi, practica instanţei constitu-
ţionale române este similară celei italiene, care pronunţă deopotrivă decizii de
admitere, respectiv de respingere cu rezervă de interpretare, decizii clasificate în
două mari categorii: aditive şi substitutive3. Este vorba despre decizii prin care
Curtea Constituţională italiană4 adaugă o regulă care nu figurează în dispoziţia
examinată sau adaugă o interpretare care nu derivă din dispoziţia examinată.
Exemple oferă şi jurisprudenţa Consiliului Constituţional francez5, care
pronunţă decizii cu rezervă de interpretare neutralizantă, constructivă sau directivă.
Cât priveşte prima categorie, acestea încearcă să elimine „veninul de neconstitu-
ţionalitate” prin eliminarea interpretării neconstituţionale, de regulă în materie
penală, unde sunt cel mai adesea utilizate. În cazul rezervei directive, interpretarea
indică modul în care legea trebuie aplicată de destinatari ei, comportând o
prescripţie către autorităţile chemate să o aplice. Prin rezerva de interpretare
                                                            
1
Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în M. Of. nr. 407 din 5 iulie 2013, prin care s-a
respins obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului şi prin care s-a constatat că dispoziţiile
Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică referendumurilor organizate în
decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii.
2
Decizia nr. 731 din 10 iulie 2012, publicată în M. Of. nr. 478 din 12 iulie 2012, prin care Curtea
a constatat că Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfă-
şurarea referendumului este constituţională, în măsura în care asigură participarea la referendum a
cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.
3
V. Crisafulli, Le sentenze „interpretative” delia Corte Constituzionale, în „Riv.Trim. dir. e
proc.civ.”, 1967, p.1 s., apud M. Troper, op. cit., p. 164.
4
Pentru un examen complet al tehnicilor utilizate de Curtea Constituţională italiană, a se vedea
V.C. Colapietro, La giurisprudenza constituzionale nella crisi dello Stato sociale, Padoue, Cedam,
1996, apud M. Troper, op. cit., p. 164.
5
M. Troper, op. cit., p. 165.
56 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

constructivă, Consiliul Constituţional completează ceea ce lipseşte textului de lege


pentru a fi conform Constituţiei.
Şi în Germania, sub denumirea de „anulare parţială calitativă”, judecătorul
constituţional constată nulitatea – însă nu a textului de lege, ci a posibilelor
interpretări neconstituţionale. Norma subzistă astfel în fondul activ al legislaţiei,
judecătorul declarând-o neconstituţională în măsura în care se aplică într-un fel
sau altul, determinant, rezerva de interpretare având un rol neutralizant al
interpretării neconstituţionale.
Analizând exemplele din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României
prezentate, se constată că acestea se pot încadra în tipologiile arătate din dreptul
comparat, precum şi în tendinţele existente sub acest aspect, fenomen ce
constituie, în parte, rezultatul dialogului curţilor constituţionale.

3.4.4. Efectele deciziilor interpretative

Caracterizare generală
Textele constituţionale nu disting, sub aspectul efectelor deciziilor Curţii
Constituţionale, în raport de apartenenţa lor la o tipologie: toate deciziile sunt
general obligatorii, în unitatea acestora dată de dispozitiv şi considerentele care îl
susţin. Având în vedere însă complexitatea efectelor pe care le produc deciziile
interpretative, este necesară analiza acestor efecte, a căror particularizare a fost
realizată de Curtea Constituţională pe cale jurisprudenţială.
În situaţia constatării constituţionalităţii, respectiv neconstituţionalităţii legii
într-o anumită interpretare, aceasta nu îşi încetează aplicabilitatea, ci continuă să
existe în fondul activ al legislaţiei, fiind înlăturată doar interpretarea/interpretările
neconstituţionale.
Referitor la interpretarea constatată ca fiind constituţională, aceasta devine
obligatorie erga omnes în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie. Curtea a statuat
în acest sens că „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când
Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu
Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în
această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative
trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare”.
Într-o atare situaţie, excepţia de neconstituţionalitate fiind admisă, sunt
incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „nu pot
face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o
decizie anterioară a Curţii Constituţionale”1. Ca urmare, a contesta din nou
constituţionalitatea interpretărilor care au fost deja excluse din cadrul constituţional
echivalează cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborat cu art. 29
alin. (3) din Legea nr. 47/1992: „prin ridicarea din nou a unei excepţii de neconsti-
tuţionalitate cu privire la acelaşi text şi cu o motivare identică se tinde la
înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, care
se ataşează inclusiv deciziilor prin care se constată constituţionalitatea legilor sau
                                                            
1
Decizia 898 din 30 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 706 din 6 octombrie 2011.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 57 

a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea”; de asemenea, sunt în sensul


respingerii ca inadmisibile a unor astfel de excepţii de neconstituţionalitate: Decizia
nr. 167 din 26 septembrie 20001, Decizia nr. 145 din 8 mai 20012 sau Decizia
nr. 245 din 18 septembrie 20013.
Obiect al controlului de constituţionalitate, pe calea unei alte excepţii, îl poate
forma numai acea interpretare a normei legale care nu a fost exclusă din cadrul
constituţional4 (fie în mod explicit, prin constatarea neconstituţionalităţii, fie în mod
implicit, prin constatarea constituţionalităţii altei interpretări a textului de referinţă),
contestarea acesteia din urmă atrăgând respingerea sesizării ca inadmisibilă.
Considerăm că „salvarea” normei într-o anumită interpretare dată de Curtea
Constituţională nu trebuie să fie urmată de o starea de pasivitate din partea
legiuitorului. Chiar dacă norma constatată constituţională sau neconstituţională
într-o anume interpretare continuă să se aplice în interpretarea stabilită ca fiind
constituţională, este de dorit ca acţiunea Curţii Constituţionale să fie complinită de
cea a legiuitorului, în sensul redactării normei prin înlăturarea sensului constatat
neconstituţional sau de a adăuga completările necesare în sensul deciziei Curţii
Constituţionale. Practica demonstrează astfel de intervenţii ale legiuitorului.
Uneori, aceste modificări se produc la scurtă vreme după publicarea în
Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale, un exemplu în acest sens
constituindu-l Legea nr. 341/20135 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, la care a fost
adăugat un articol II, potrivit căruia: „Dispoziţiile prezentei legi intră în vigoare la un
an de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Amintim că,
pronunţându-se în control a priori asupra dispoziţiilor acestei legi, Curtea
Constituţională a constatat6 că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt
constituţionale în măsura în care nu se aplică referendumurilor organizate în
decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii.
Alteori, intervenţia legislativă se realizează la un interval considerabil de timp,
cu prilejul unor modificări de esenţă a actelor normative de referinţă. Astfel, de
exemplu, ca urmare a constatării ca fiind neconstituţionale a dispoziţiilor din Codul
familiei privind acţiunea în tăgada paternităţii, în măsura în care nu recunosc decât
tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni
acţiunea în tăgăduirea paternităţii7, la adoptarea noului Cod civil normele de
referinţă au căpătat o redactare în acord cu decizia Curţii Constituţionale. În
prezent, art. 414 alin. (2) C. civ. stabileşte că „paternitatea poate fi tăgăduită, dacă
este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”, iar art. 429 alin. (1) din
acelaşi Cod prevede că „acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul
mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornită sau,
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 642 din 8 decembrie 2000.
2
Publicată în M. Of. nr. 320 din 14 iunie 2001.
3
Publicată în M. Of. nr. 718 din 12 noiembrie 2001.
4
Ibidem.
5
Publicată în M. Of. nr. 787 din 16 decembrie 2013.
6
Decizia nr. 334/2013, precitată.
7
Decizia nr. 349/2001, publicată în M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002.
58 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii”. Decizia de


interpretare şi-a produs astfel, pe termen lung, efectul de constituţionalizare a
dreptului, determinând ca, la adoptarea unei noi norme juridice în aceeaşi materie,
redactarea acesteia să fie în sensul constituţional precizat de Curte.
Efectele deciziilor interpretative asupra interpretărilor date pe calea
recursului în interesul legii
O situaţie distinctă referitoare la efectele deciziilor interpretative ale Curţii
Constituţionale apare în situaţia în care asupra textului constatat ca fiind
constituţional/neconstituţional într-o anumită interpretare s-a pronunţat anterior
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fie pe calea unui recurs în interesul legii, fie pe
calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Astfel, cât priveşte efectul deciziilor Curţii Constituţionale asupra deciziilor
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în
interesul legii, art. 4741 C. pr. pen. prevede că „efectele deciziei (n.a., Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie) încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii
ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu
excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare”. Textul citat nu
distinge şi, prin urmare, acelaşi efect îl produc, deopotrivă, atât deciziile pure şi
simple, cât şi cele interpretative pronunţate de Curtea Constituţională. Întrucât,
indiferent de situaţia constatării constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii legii
într-o anumită interpretare, deciziile Curţii Constituţionale aparţinând acestei
tipologii determină eliminarea sensului neconstituţional al normei ce formează
obiectul controlului de constituţionalitate, toate deciziile de interpretare pronunţate
de Curtea Constituţională vor avea ca efect încetarea efectelor deciziei Înaltei Curţi
de Casaţiei şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, în
măsura în care interpretarea dată de înalta instanţă este cea constatată ca fiind
neconstituţională.
Efectele deciziilor interpretative asupra interpretărilor date pe calea unor
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Acelaşi raţionament juridic este aplicabil şi în cazul pronunţării de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept. În această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 4771 C. pr. pen.,
potrivit cărora „efectele deciziei (n.a., Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) încetează
în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale
care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta
subzistă în noua reglementare”. Sub acest aspect, de exemplu, prin Decizia
nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituţională, observând că, prin Decizia nr. 2 din
14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a decis că în aplicarea art. 5 C. pen.
prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia
pedepsei, conferind astfel art. 5 C. pen., în interpretarea dată, valenţe neconstitu-
ţionale, a constatat că „odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al
României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează
în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale
art. 4771 din Codul de procedură penală”.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 59 

3.4.5. Delimitări de competenţe

În jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că „neconstituţionalitatea este atât o


sancţiune ultimă aplicată de instanţa constituţională cu repercusiuni asupra
existenţei normative a legii, cât şi parte integrantă a ordinii juridice normative”1. Din
perspectiva securităţii juridice, este uneori preferabilă stabilirea unui înţeles al
normei conform cu Constituţia, pronunţarea unei decizii simple sau extreme
constituind o sancţiune de ultimă instanţă. Acest tip de intervenţie suscită adesea
critici la adresa Curţii Constituţionale, sub aspectul modului în care aceasta
respectă competenţa stabilită prin Constituţie, în raport de competenţa altor
autorităţi publice, în special a instanţelor de judecată şi a legiuitorului, problematică
ce urmează a fi analizată în subcapitolele referitoare la dialogul Curţii Constituţionale
cu legiuitorul şi, respectiv, instanţele judecătoreşti.
Considerăm că apariţia şi creşterea numărului deciziilor interpretative relevă
diversificarea instrumentelor pe care curţile constituţionale le pot utiliza în cadrul
controlului de constituţionalitate. Abordarea tradiţională, care concepe Curtea
Constituţională doar în chipul de „legislator negativ”, a cunoscut importante
reconsiderări, graţie dezvoltării controlului de constituţionalitate, necesar a fi
adaptat problemelor juridice din ce în ce mai complexe pe care judecătorul
constituţional le are de soluţionat.
În context, menţionăm şi o altă practică a curţilor constituţionale, şi anume
aceea de „modulare” în timp a efectelor deciziilor pe care le pronunţă. Astfel, de
exemplu, în Germania, Curtea Constituţională Federală constată incompatibilitatea
actului normativ atacat cu Constituţia, dar nu îl declară nul, pentru a-i oferi
legiuitorului o marjă de apreciere şi suficient răgaz pentru adoptarea unei noi
reglementări, în cazul în care legiuitorul trebuie să dispună de mai multe opţiuni în
scopul eliminării neconstituţionalităţii sau dacă este în interesul general ca trecerea
de la o stare de drept neconstituţională la una constituţională să aibă loc etapizat
(îndeosebi acolo unde, prin declararea nulităţii, s-ar crea o situaţie şi mai puţin
compatibilă cu Constituţia decât cea din momentul pronunţării deciziei). Între
măsurile avute în vedere pot exista şi ordine prin care să se dispună aplicarea în
continuare a legii neconstituţionale fie fără modificări, fie modificată. Atunci când nu
poate fi acceptată perpetuarea prevederii neconstituţionale, nici chiar într-o formă
modificată, Curtea Constituţională federală însăşi va formula o dispoziţie care să
se aplice tranzitoriu sau ca referinţă. Declarând incompatibilitatea, Curtea
Constituţională federală are şi posibilitatea să se abţină de la a ordona continuarea
aplicării legii neconstituţionale. Dar – spre deosebire de declararea nulităţii – o
asemenea soluţie se justifică doar dacă va impune concomitent şi un termen în
care legiuitorul să adopte o nouă legislaţie, conformă cu Constituţia, acolo unde
Curtea consideră că o reglementare tranzitorie nu este indispensabilă. Prevederea

                                                            
1
Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 605 din 14 august 2008; Decizia nr. 448
din 29 octombrie 2013, publicată în M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014.
60 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

neconstituţională devine atunci inaplicabilă până la intrarea în vigoare a noii legii şi,
ca atare, orice proces aflat pe rolul instanţelor va trebui suspendat1.
În Franţa, art. 62 din Constituţie stabileşte efectele deciziilor Consiliului
Constituţional francez după cum urmează: în cazul controlului a priori, dispoziţia
constatată neconstituţională nu poate fi promulgată şi pusă în aplicare; în cazul
controlului a posteriori, dispoziţia constatată ca fiind neconstituţională îşi încetează
efectele pentru viitor, de la data publicării deciziei sau de la o dată ulterioară fixată
în textul acesteia, Consiliul Constituţional stabilind condiţiile şi limitele în care
efectele produse de dispoziţia în cauză pot fi contestate; deciziile Consiliului
Constituţional nu sunt supuse apelului, ele sunt obligatorii pentru autorităţile
publice şi pentru toate autorităţile administrative şi judiciare. Aceste dispoziţii
determină mai multe consecinţe juridice2. Ceea ce preocupă, din perspectiva
studiului nostru, este posibilitatea judecătorului constituţional de a „modula”
efectele deciziei sale atât în timp, cât şi în privinţa modului de aplicare a normei
contestate şi de a adopta, în numele principiului securităţii juridice, măsuri cu
caracter tranzitoriu vizând efectele produse de dispoziţia constatată neconstitu-
ţională. În situaţia în care Consiliul Constituţional procedează la stabilirea unor
astfel de măsuri, actele normative de aplicare a lor au doar semnificaţia unor
precizări complementare3.
Tot astfel, în Belgia, fixarea de către Curtea Constituţională a unui termen în
care legiuitorul să acţioneze, menţinerea de către aceasta a efectelor unui act
normativ neconstituţional până la o dată viitoare, constatarea neconstituţionalităţii
unei lacune legislative sunt apreciate ca fiind forme de realizare a controlului de
constituţionalitate, care, departe de a-i suprima legiuitorului atributele, îi restituie
tocmai competenţa de legiferare4.
În România nu există posibilitatea ca instanţa constituţională să amâne
efectele deciziei pronunţate, respectiv să amâne momentul la care norma
declarată neconstituţională urmează să-şi înceteze efectele, având în vedere
normele imperative ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Deciziile interpretative
constituie însă instrumente prin care, într-un mod care nu este interzis de
prevederile constituţionale, se „modulează” practic aceste efecte, sub semnul
aceluiaşi principiu al securităţii juridice, permiţând menţinerea normei contestate în
fondul activ al legislaţiei într-o interpretare conform Constituţiei, până la intervenţia
clarificatoare a legiuitorului şi chiar în absenţa unei asemenea clarificări.
Chiar dacă efectele deciziilor interpretative în procesul de constituţionalizare a
dreptului este fără îndoială unul pozitiv, nu este mai puţin adevărat că dezvoltarea
în acest mod a instrumentarului controlului de constituţionalitate impune şi
realizarea unei „autolimitări”, iar jurisprudenţa instanţelor constituţionale demonstrează
                                                            
1
G. Lübbe-Wolff, R. Mellinghoff, R. Gaier, Raportul Curţii Constituţionale Federale din Germania
la al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, Bucureşti, 23-25 mai 2011, pe
www.ccr.ro.
2
J.P. Camby, P. Fraisseix, J. Gicquel, La revision de 2008, une nouvelle Constitution?, LGDJ,
Paris, 2011, p. 334.
3
Ibidem, p. 335.
4
M. Bossuyt, R. Leysen, Raportul Curţii Constituţionale din Belgia la al XV-lea Congres al
Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, Bucureşti, 23-25 mai 2011, pe www.ccr.ro.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 61 

căutarea şi fixarea unor astfel de limite, cel mai adesea în realizarea distincţiei
juridic-politic1, dar şi faţă de competenţa instanţelor judecătoreşti, respectiv a
legiuitorului primar sau delegat. Cum însă asemenea limite sunt adesea dificil de
trasat, de multe ori, deciziile interpretative sunt subiect de controverse. Ţine de
înţelepciunea şi echilibrul instanţelor de jurisdicţie constituţională identificarea, de
la caz la caz, a soluţiei care să răspundă deopotrivă principiilor securităţii juridice,
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi loialităţii constituţionale, sub semnul
supremaţiei Constituţiei. Dezvoltarea colaborării între instanţele de jurisdicţie
constituţională, iar, în cadrul acesteia, recentele preocupări2 de crearea a unei
platforme comune unde să fie reunite deciziile relevante pronunţate în exercitarea
controlului de constituţionalitate de către toate aceste instanţe vor contribui la
realizarea unor repere şi coordonate comune şi sub acest aspect la nivel european
şi mondial. Astfel, dialogul judiciar şi, prin intermediul acestuia, dreptul comparat în
materie constituţională capătă o importanţă sporită.

                                                            
1
A se vedea, de exemplu, Decizia Baker c. Carr a Curţii Supreme a SUA, unde sunt enunţate
criterii pentru identificarea unei chestiuni cu caracter politic, şi a o diferenţia de o problemă juridică de
constituţionalitate (L. Fisher, American Constitutional law, ed. a 2-a, New York, McGraw-Hill, Inc.,
1995, apud E. Zoller, Droit Constitutionnel, ed. a II-a, PUF, Paris, 1999, pp. 131-137).
2
Propunere discutată în cadrul lucrărilor celui de-al XVI-lea Congres al Conferinţei Curţilor
Constituţionale Europene, Viena, 12-14 mai 2014.
 
62 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

II. DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI


LA NIVEL INTERNAŢIONAL

1. Cadrul constituţional1

S-a afirmat2 că încorporarea actelor internaţionale privitoare la drepturile


omului în constituţiile statelor reprezintă una dintre tendinţele actuale la nivel
mondial3 şi una dintre modalităţile – poate cea mai importantă – prin care consti-
tuţiile devin „internaţionale” sau „internaţionalizate”. În măsura în care drepturile
garantate de constituţii sunt convergente sau chiar identice cu cele înscrise în
documente internaţionale, constituţiile devin într-o oarecare măsură internaţionale,
cu consecinţe asupra întregului sistem normativ naţional.
Încadrându-se în aceste tendinţe, constituţiile statelor europene care au trecut
recent la regimuri democratice, cum este şi cazul României, cuprind capitole
consistente4 consacrate drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cu reglementări
receptate din documentele internaţionale în materie. De asemenea, unele dintre
noile constituţii consacră expres directa aplicabilitate şi statutul normativ superior în
ordinea legală internă a acestor acte, precum şi obligaţia instanţelor de a face
directa lor aplicare5. Astfel, de exemplu, Constituţia Bosniei şi Herţegovinei6, în
Articolul II – „Drepturi şi libertăţi fundamentale” –, stabileşte la pct. 1 că va asigura
cel mai înalt nivel de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscut
la nivel internaţional, iar la pct. 2 se prevede că drepturile şi libertăţile stabilite în
Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Protocoalele adiţionale se vor
aplica direct în Bosnia şi Herţegovina, având prioritate asupra tuturor celorlalte legi.
Pct. 6 al aceluiaşi articol prevede că în Bosnia şi Herţegovina toate instanţele,
agenţiile, organele guvernamentale se vor conforma şi vor aplica dispoziţiile

                                                            
1
T. Toader, M. Safta, Raport, Partea I, la lucrările celui de-al XVI-lea Congres al conferinţei
Curţilor Constituţionale Europene, Viena, 12-14 mai 2014, Curtea Constituţională între dreptul naţional
şi dreptul european, disponibil pe http://www.vfgh.gv.at/cms/vfgh-kongress/en/xvi-kongress-2014.html;
T. Toader, M. Safta, Receptarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor omului prin intermediul
controlului de constituţionalitate, în In Honorem Constantin Bîrsan, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
pp. 817-827.
2
W.-C. Chang, J.-R. Yeh, Internationalization of constitutional law, în The Oxford handbook of
comparative constitutional law, Oxford University Press, 2012, p. 1167.
3
A se vedea, pentru relaţia consacrarea drepturilor fundamentale-controlul de constituţionalitate,
R. Hirschl, Towards juristocracy. The origins and consequences of the new constitutionalism, Harvard
University Press, 2007, pp. 17-30.
4
De exemplu, Constituţia Croaţiei cuprinde 55 de articole dedicate drepturilor şi libertăţilor
fundamentale (Titlul III, „Protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale”, art. 14-69), pe
http://legislationline.org.
5
Pentru exemple, pe larg, a se vedea W.-C. Chang, J.-R. Yeh, op. cit., p. 1168.
6
http://legislationline.org/documents/section/constitutions.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 63 

referitoare la apărarea şi garantarea drepturilor fundamentale. Aplicabilitatea


directă, ca efect al dispoziţiilor constituţionale, a reglementărilor internaţionale în
materia drepturilor omului, se regăseşte şi în state europene cu o mai îndelungată
tradiţie democratică. Astfel, cât priveşte Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, în unele state aceasta a căpătat, ca urmare a
ratificării, statutul de lege constituţională (de exemplu, Austria), în altele o poziţie
superioară legii sau inferioară Constituţiei (de exemplu: Franţa1, Cipru, Spania,
Portugalia) sau statut de lege ordinară (de exemplu: Italia, San Marino)2.
O altă modalitate de încorporare a reglementării internaţionale menţionate în
sistemul legal naţional este cea a interpretării judiciare. Instanţele naţionale le
utilizează în considerentele hotărârilor pronunţate – cu sau fără un mandat
constituţional sau legal clar – sau utilizează interpretările pe care instanţele
supranaţionale ori din alte state le dau unor texte de principiu referitoare la drepturi
şi libertăţi fundamentale, determinând ceea ce doctrina a numit fertilizare
încrucişată3, altfel spus, asimilarea experienţelor şi judecăţilor instanţelor din alte
state, precum şi a celor internaţionale, cu un rol de extindere a procesului de
constituţionalizare la nivel global.
Constituţia României reglementează raporturile dintre normele juridice
provenind din dreptul intern şi cel internaţional şi modalitatea în care aceste norme
se armonizează în: art. 11, „Dreptul internaţional şi dreptul intern”, art. 20,
„Tratatele internaţionale privind drepturile omului”, şi art. 148, „Integrarea în
Uniunea Europeană”.
Dispoziţiile art. 11 din Constituţie au următorul cuprins:
Art. 11: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu
bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei”.
Dispoziţiile art. 20 din Constituţie au următorul cuprins:
Art. 20: „(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
                                                            
1
N. Lenoir, The response of the French Constitutional Court to the Growing Importance of
International Law apud D. Spielmann, Jurisprudence of the European Court of Human Rights and the
constitutional system of Europe, în The Oxford handbook of comparative constitutional law, Oxford
University Press, 2012, p. 1238.
2
A se vedea, pe larg: C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe
articole. Vol. I Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 100; O. Predescu, Influenţa
Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale asupra dreptului
intern al statelor membre ale Consiliului Europei, în Analele Universităţii Constantin Brâncuşi din
Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 2/2010, pe http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2010-02/3.
3
C. Saunders, Judicial engagement with comparative law; T. Ginsburg, R. Dixon, Comparative
constitutional law, Elgar Publishing Ltd, 2011, p. 589.
64 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile


interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Dispoziţiile art. 148 din Constituţie, cu incidenţă asupra problematicii ce face
obiectul prezentei analize, au următorul cuprins:
Art. 148: „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor
actului de aderare.
(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru
aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecăto-
rească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării
şi din prevederile alineatului (2).
(…)”.
Din interpretarea textelor citate se desprind următoarele:
♦ tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern; acestea capătă
în dreptul intern forţa juridică şi poziţia în ierarhia actelor normative dată de actul
de ratificare, cu consecinţele corespunzătoare; noţiunea de „tratat internaţional” are
un sens larg, aceasta incluzând acte internaţionale indiferent de denumirea
acestora (tratat, convenţie, protocol, cartă, statut, memorandum etc.);
♦ tratatele în materia drepturilor omului la care România este parte constituie o
categorie distinctă: acestea se integrează „blocului de constituţionalitate”, putând
avea, după caz, o forţă infraconstituţională (o normă convenţională în conflict cu o
normă constituţională clară), strict constituţională sau supraconstituţională (o
normă convenţională mai favorabilă, în conflict cu o normă constituţională
generică, nedeterminată şi mai restrictivă), în oricare din ipoteze fiind însă vorba
despre o forţă supralegislativă1; tratatele în materia drepturilor omului la care
România este parte au prioritate de aplicare în caz de neconcordanţă cu legile
interne, cu excepţia situaţiei în care Constituţia sau legile interne cuprind dispoziţii
mai favorabile;
♦ tratatele constitutive ale Uniunii Europene (precum şi celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu) constituie, de asemenea, o categorie de acte
internaţionale cu un regim juridic distinct, în sensul că au prioritate faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne; spre deosebire de tratatele internaţionale în
materia drepturilor omului, acestea au o poziţie supralegislativă, dar infra-
constituţională.
Dispoziţiile art. 20 şi art. 148 din Constituţie impun instanţelor judecătoreşti
naţionale aplicarea în mod prioritar a prevederilor din tratate internaţionale
(„pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
România este parte”, respectiv „tratatele constitutive ale Uniunii Europene, precum
şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu”), în cazul în care legile
interne conţin dispoziţii contrare [cu excepţia prevăzută la art. 20 alin. (2) teza
finală din Constituţie, menită asigurării unei protecţii ridicate a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale].
                                                            
1
C.-L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse, instituţii, proceduri, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2000, pp. 262-269.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 65 

Cât priveşte competenţa Curţii Constituţionale şi obligaţiile constitu-


ţionale de care este ţinută în raport de dreptul european, distingem după cum
este vorba despre tratatele europene privind drepturile omului şi, respectiv,
tratatele constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu.
Referitor la prima categorie menţionată, integrarea „pactelor şi tratatelor
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte” în
aşa-numitul „bloc de constituţionalitate” determină ca acestea să constituie, prin
intermediul art. 20 din Constituţie, norme de referinţă pentru controlul de
constituţionalitate. În timp, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a fost
invocat, tot mai frecvent, art. 20 din Constituţie, cu precădere prin referire la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
interpretarea dată acesteia în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Constituţională a României a reţinut sub acest aspect în mai multe decizii
că „ratificarea de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, a făcut ca această
Convenţie să facă parte din dreptul intern, situaţie în care raportarea la oricare
dintre textele sale este supusă aceluiaşi regim cu cel aplicabil raportărilor la
dispoziţiile Legii fundamentale”1.
Referitor la dreptul Uniunii Europene, aşadar, la modul de interpretare şi
aplicare a prevederilor art. 148 din Constituţie, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a
României a cunoscut o evoluţie care conduce la formularea, în esenţă, a
următoarelor concluzii:
♦ Constituţia este unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de
constituţionalitate;
♦ o normă de drept european poate fi utilizată în cadrul controlului de
constituţionalitate ca normă interpusă celei directe de referinţă (care nu poate fi
decât Constituţia), cu respectarea unor condiţii de ordin obiectiv (referitoare la
claritatea normei) şi a altora de ordin subiectiv (ce ţine de marja de apreciere a
relevanţei constituţionale a normei de drept european). În acest sens, Curtea
Constituţională a României a reţinut că „folosirea unei norme de drept european în
cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă (n.a.,
Constituţia României) implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia
României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie
suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi
fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel
de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila
încălcare de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă
în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curţii
Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă
ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de
eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau
                                                            
1
Decizia nr. 146 din 14 iulie 2000, publicată în M. Of. nr. 566 din 15 noiembrie 2000.
66 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Guvern, după caz”. Aprecierea relevanţei constituţionale revine exclusiv Curţii


Constituţionale a României.
O situaţie aparte prezintă Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,
cu privire la care Curtea Constituţională a României a statuat că este, de principiu,
aplicabilă în controlul de constituţionalitate „în măsura în care asigură, garantează
şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte
cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor
constituţionale în domeniul drepturilor omului”1. Este de precizat, cât priveşte
temeiul constituţional al invocării Cartei, că acesta este art. 148 din Constituţie, iar
nu art. 20, sub acest aspect Curtea Constituţională reţinând2 următoarele: „în ce
priveşte prevederile art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
referitoare la dreptul la bună administrare, Curtea observă, mai întâi, că acestea
pot fi invocate prin prisma art. 148, şi nu a art. 20 din Constituţie, cum a indicat
autorul excepţiei, deoarece, potrivit art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea
Europeană (versiunea consolidată), «Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi
principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7
decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg,
care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor»”.
Pe cale de consecinţă, art. 20 din Constituţie fundamentează controlul de
constituţionalitate prin raportare la tratatele europene privind drepturile omului la
care România este parte. Exercitând acest control, Curtea Constituţională nu
realizează o „comparaţie” directă a legii interne cu tratatul/convenţia internaţională,
ci realizează o analiză mijlocită de dispoziţiile Constituţiei interpretate în lumina
tratatului.
În temeiul art. 148 din Constituţie, normele dreptului Uniunii Europene pot
constitui instrument de referinţă pentru controlul de constituţionalitate, cu distincţiile
prevăzute de textul constituţional, în limitele şi la aprecierea Curţii Constituţionale a
României.
Având în vedere textele constituţionale mai sus citate şi, în special, prevederile
art. 20 din Constituţie, în faţa Curţii Constituţionale a României sunt invocate în
mod frecvent următoarele:
9 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
9 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
9 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
9 Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.
Apar, de asemenea, trimiteri şi la alte surse internaţionale de drept, de regulă
cu incidenţă în materia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, de cele mai multe
ori ca urmare a invocării lor de către autorii sesizărilor adresate Curţii, cum ar fi, de
exemplu:
9 Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 19963;
                                                            
1
Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010.
2
Decizia nr. 12 din 22 ianuarie 2013, publicată în M. Of. nr. 114 din 28 februarie 2013; în acelaşi
sens este şi Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 853 din 18 decembrie 2012.
3
A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2013, publicată în M. Of. nr. 109 din 25
februarie 2013.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 67 

9 Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare1.


În jurisprudenţa ultimilor ani apare mai des invocată Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene. Abordarea problematicii trimiterilor la sursele de
drept european nu poate fi realizată fără a menţiona şi trimiterile la jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene.
Pornind de la temeiul constituţional invocat şi ţinând seama de rolul şi poziţia
Curţii Constituţionale, pe de o parte, şi a celorlalte instanţe menţionate, pe de altă
parte, între acestea s-au conturat raporturi care pot fi circumscrise ideii de dialog
judiciar.

2. Dialogul între Curtea Constituţională a României şi Curtea


Europeană a Drepturilor Omului
2.1. Locul şi rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului în peisajul
constituţional european

Având în vedere locul şi rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, ca, de


altfel, şi ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din punct de vedere al funcţiilor
pe care le îndeplinesc în materia apărării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale,
s-a exprimat ideea potrivit căreia acestea pot fi considerate curţi constituţionale
europene2. Aceasta întrucât, în domeniul drepturilor fundamentale, instanţele în
cauză se confruntă cu probleme similare celor ridicate în faţa curţilor constitu-
ţionale naţionale şi realizează controlul jurisdicţional pe baza unui catalog al drep-
turilor fundamentale şi a unor proceduri comparabile cu cele ale curţilor
constituţionale.
Din această perspectivă, raporturile dintre Curtea Europeană a Drepturilor
Omului şi curţile constituţionale, într-un sens larg, sunt înţelese ca expresie a
cooperării pe mai multe niveluri, care funcţionează pe baza unor concepte de ordin
sistemic precum: unitate, diferenţă şi diversitate, omogenitate şi pluralitate, deli-
mitare, interacţiune şi implicare3.
Această viziune4, ce are meritul de a evita abordări simpliste de tipul
superioritate/subordonare şi juxtapunere, în favoarea ideilor de autonomie, respect
şi capacitate de a acţiona în comun5, a fost exprimată, de altfel, şi de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Un exemplu în acest sens îl constituie lucrările
celui de-al XII-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, unde
preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului a relevat rolul acestei instanţe de
                                                            
1
A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 114 din 20 iulie 1999, publicată în M. Of. nr. 370 din
3 august 1999.
2
A. Voβkuhle, Multilevel Cooperation of the European Constituţional Courts, în European
Constituţional Law review no. 6/2010, p. 175.
3
A. Voβkuhle, The protection of human rights within the european cooperation of Courts,
prezentată la lucrările Comisiei de la Veneţia, 9 martie 2013, Veneţia, Italia, p. 4, pe
http://www.venice.coe.int.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
68 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

actor în domeniul justiţiei constituţionale europene, precum şi faptul că acţionează


în parteneriat cu instanţele constituţionale naţionale, ca o cvasi-curte constitu-
ţională. Potrivit celor arătate, se deduce că problemele cu privire la care Curtea
este chemată să decidă sunt de ordin constituţional, atâta vreme cât privesc
drepturi ale cetăţenilor europeni. Aceste probleme sunt rezolvate în mod adecvat la
nivel naţional, de către curţile constituţionale şi instanţele naţionale. Controlul
exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului apare, din această perspec-
tivă, ca un mecanism de siguranţă, pentru a rezolva acele probleme care scapă
controlului riguros al instanţelor constituţionale naţionale1. Din această perspectivă,
judecătorul constituţional, şi în general judecătorul naţional, apare ca fiind primul
însărcinat cu misiunea de realizare a protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamen-
tale, iar sub aspectul raportării la standardele europene privitoare la aceste
drepturi, un „actor” principal al procesului de armonizare legislativă şi de integrare
a acestor standarde în plan naţional.
Acest rol este susţinut şi facilitat de existenţa unor mecanisme juridice de
interconectare între nivelul naţional şi cel internaţional de protecţie a drepturilor
omului, destinate realizării unei apărări eficiente a acestora. În România, mecanis-
mele în cauză au o consacrare constituţională, ceea ce particularizează dialogul
între Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dialogul
judiciar în cazul analizat este circumscris problematicii apărării drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale, ce constituie, în sine, o temă generoasă de dialog mai
ales în condiţiile sistemul european de protecţie a drepturilor fundamentale în care
subzistă trei seturi diferite de ordini normative: naţională, supranaţională şi
internaţională, fiecare cu propriile sale legi şi instituţii pentru protecţia drepturilor
fundamentale, care se suprapun şi se întrepătrund pentru a asigura o cuprin-
zătoare şi sporită protecţie a acestor drepturi2. Convenţia pentru apărarea dreptu-
rilor omului şi a libertăţilor fundamentale3, elaborată în cadrul Consiliului Europei şi
semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, constituie unul dintre instrumentele cele
mai eficace de apărare a drepturilor fundamentale, având în vedere locul său în
sistemul juridic al statelor membre care au ratificat Convenţia, precum şi faptul că
deţine propriul său mecanism jurisdicţional supranaţional, care se impune acestor
state4.
Pornind de la temeiul constituţional care fundamentează raporturile dintre
Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, vom
examina modul în care se realizează receptarea reciprocă a jurisprudenţei acestor
Curţi, asimilată ideii de dialog judiciar, precum şi efectele acestui dialog.

                                                            
1
L. Wildhaber, The place of the European Court of Human Rights in the European Constitutional
landscape, pe http://www.confcoconsteu.org/reports/rep-xii/Report%20ECHR-EN.pdf.
2
J.S. Bergé, Legal Application, Global Legal Pluralism and Hierarchies of Norms, European
Journal of Legal Studies, vol. 4, Issue 2 (Autumn/Winter 2011), pp. 241-263.
3
Numită în continuare Convenţia.
4
A se vedea art. 19 şi art. 46 din Convenţie; pentru dezvoltări a se vedea C. Bîrsan, Convenţia
europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p. IX.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 69 

2.2. Forme ale dialogului dintre Curtea Constituţională a României


şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului
2.2.1. Aspecte generale

Ceea ce particularizează raporturile dintre cele două Curţi constă în fundamen-


tarea mecanismului de colaborare la nivel constituţional, prin reglementarea
corelaţiei dintre reglementările naţionale şi cele internaţionale în materia drepturilor
omului. Corelaţia este asigurată prin dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
România a devenit membră a Consiliului Europei la 7 octombrie 1993, iar la
data de 20 iunie 1994 a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, acest act integrându-se astfel „blocului de constituţio-
nalitate”. În acest sens, Curtea Constituţională a României a reţinut în mai multe
decizii că „ratificarea de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, a făcut ca această
Convenţie să facă parte din dreptul intern, situaţie în care raportarea la oricare
dintre textele sale este impusă aceluiaşi regim cu cel aplicabil raportărilor la
dispoziţiile din Legea fundamentală”1. Acelaşi caracter obligatoriu a fost stabilit de
Curtea Constituţională pentru interpretarea dată textelor Convenţiei de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, de multe ori examenul de constituţionalitate
realizându-se în lumina prevederilor constituţionale ale art. 11 şi art. 20 şi în raport
de practica acestei instanţe.
Cu acest fundament şi particularitate, dialogul dintre Curtea Europeană a
Drepturilor şi Curtea Constituţională a României poate fi constatat examinând
jurisprudenţa celor două Curţi şi relaţiile de cooperare stabilite între acestea,
determinând orientarea către un limbaj şi standarde comune de realizare a apărării
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în cadrul unor relaţii de respect
reciproc.
Dispoziţiile art. 20 din Constituţie determină ca instanţa europeană să fie mai
mult decât un simplu partener de dialog, jurisprudenţa acesteia constituind un
cadru de referinţă obligatoriu pentru Curtea Constituţională a României, cu
circumstanţierile determinate de rolul şi de limitele competenţei instanţei de
contencios constituţional. Judecătorul constituţional român şi-a asumat însă rolul şi
autoritatea de a asigura receptarea Convenţiei şi a practicii instanţei europene, cu
efecte atât în planul reglementării problematicii drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, cât şi al aplicării acestor reglementări de către instanţele naţionale.
În practica instanţei de contencios constituţional pot fi identificate atât decizii care,
în interpretarea textelor constituţionale privitoare la drepturile omului, dau prioritate
dispoziţiilor Convenţiei, când acestea sunt mai favorabile, cât şi decizii care se
fundamentează, în determinarea conţinutului conceptelor constituţionale, pe
dispoziţiile Convenţiei şi interpretarea dată acestora de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Examinarea comparativă a standardelor de referinţă în materia
apărării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale poate releva şi situaţii în
care dispoziţiile Constituţiei României sunt mai favorabile decât reglementările
                                                            
1
Decizia nr. 146 din 14 iulie 2000, publicată în M. Of. nr. 566 din 15 noiembrie 2000.
70 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Convenţiei în materie, caz în care Curtea Constituţională a dat prioritate textelor


constituţionale, în detrimentul celor din Convenţie, mai puţin favorabile.
Dialogul dintre cele două instanţe se concretizează în cadrul întâlnirilor oficiale
şi al conferinţelor naţionale şi internaţionale, precum şi pe cale jurisprudenţială,
respectiv valorificările/referirile, după caz, la soluţiile şi interpretările cuprinse în
actele pe care le pronunţă.

2.2.2. Dialogul realizat în cadrul întâlnirilor oficiale, conferinţelor naţionale


şi internaţionale

Astfel de întâlniri oficiale au loc anual cu ocazia deschiderii anului judiciar la


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi al altor acţiuni organizate în
acest cadru la Strasbourg. Aceste evenimente prilejuiesc şi abordări ale relaţiilor
dintre instanţele constituţionale naţionale şi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, jurisprudenţa, precum şi dezvoltarea relaţiilor dintre acestea.
De asemenea, cu ocazia vizitelor reprezentanţilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului1 în România, s-au conturat importante repere de colaborare şi de
poziţionare reciprocă a celor două instanţe în realizarea sarcinii comune de
apărare a drepturilor fundamentale. Cu privire la rolul Curţii Constituţionale, s-a
arătat că aceasta „reprezintă un factor capital al preeminenţei dreptului şi al
apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în acest stat”, iar existenţa şi activitatea
sa „dau viaţă principiului subsidiarităţii pe care se bazează sistemul Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului şi al Curţii de la Strasbourg”.
Cât priveşte raporturile dintre Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi
instanţele naţionale, s-a arătat că „şi curţile constituţionale şi cele supreme sunt
înalte părţi contractante, deci parteneri cu drepturi depline”, cu care este important
să fie întreţinute relaţii permanente de schimburi şi informaţii, în special privind
jurisprudenţa, „cauza drepturilor omului fiind prea importantă pentru ca o jurisdicţie
internaţională să-şi aroge în aceste domeniu vreun monopol”2. În cadrul unor astfel
de întâlniri şi în contextul examinării rolului jurisdicţiei constituţionale în apărarea
drepturilor fundamentale şi a importanţei pe care Curtea Constituţională a României
o acordă Convenţiei şi interpretării sale de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, s-a procedat la analiza deciziilor recente ale Curţii Europene a Drepturilor
Omului privind România şi, în acest context, a problematicii restituirii proprietăţilor
naţionalizate, în legătură cu executarea hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria
Atanasiu şi alţii c. României, fiind discutate posibile soluţii pentru evitarea
viitoarelor condamnări ale statului român3.
Dezbateri comune au fost prilejuite şi de Seminarul intitulat „Parteneri pentru
protecţia drepturilor omului: Dezvoltarea interacţiunii între Curtea Europeană a
                                                            
1
În anul 2000, preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului, domnul Luzius Wildhaber; în
anul 2003, vicepreşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului, domnul Jean-Paul Costa, iar în
2012, vicepreşedintele Curţii, domnul Josep Casadevall şi grefierul-şef al Secţiei a III-a, domnul
Santiago Quesada.
2
A se vedea http://193.226.121.81/default.aspx?page=publications/buletin/5/costa (www.ccr.ro).
3
A se vedea www.ccr.ro, Relaţii externe, martie 2012.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 71 

Drepturilor Omului şi jurisdicţiile naţionale”, organizat de Consiliul Europei, la


Strasbourg, în perioada 9-10 septembrie 2002, iar, mai recent, de Conferinţa cu
tema „Impactul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi al jurisprudenţei
asupra evoluţiilor democratice şi asupra schimbărilor în Europa de Est”, ce s-a
desfăşurat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, în data de
18 februarie 2013.
Acestor acţiuni li se alătură proiecte desfăşurate în plan naţional, un exemplu
în acest sens fiind Conferinţă naţională organizată de Curtea Constituţională a
României, cu tema Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, produs al unui proiect mai amplu, iniţiat şi realizat
de Curtea Constituţională a României cu sprijinul Ministerului Regal al Afacerilor
Externe al Norvegiei. Acest proiect a constat în editarea unei culegeri de decizii ale
Curţii Constituţionale din perioada 1994-2003, a căror motivare s-a întemeiat pe
dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, realizarea unei pagini web
şi înregistrarea unui CD cuprinzând baza de date inclusă în culegerea de decizii
arătată, organizarea a patru seminare regionale (Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca,
Iaşi), la care au participat un număr de 176 de judecători de la instanţe din 14 judeţe
ale României, profesori universitari, alţi specialişti în drept, precum şi efectuarea
unui sondaj de opinie printre judecătorii români participanţi la aceste seminare, pe
baza unui chestionar privitor la raporturile dintre hotărârile judecătoreşti şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului1. Pe aceeaşi linie de preocupări,
este de menţionat şi Protocolul de colaborare între Curtea Constituţională a
României şi Ministerul Afacerilor Externe, reprezentat de Co-agentul guvernamental
pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, încheiat în anul 2011, al cărui obiect
îl constituie stabilirea unui cadru instituţional de cooperare şi colaborare în vederea
sprijinirii reciproce în sfera de activitate a celor două instituţii.
Acţiunile prezentate relevă efortul comun al celor două Curţi, în limitele compe-
tenţei fiecăreia, de a identifica soluţii pentru deplina realizare a drepturilor şi libertă-
ţilor fundamentale. Acest dialog se reflectă şi în plan jurisprudenţial.

2.2.3. Receptarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului prin


intermediul controlului de constituţionalitate
2.2.3.1. Aspecte generale şi date statistice

Examinând datele care privesc activitatea Curţii Constituţionale a României, de


la înfiinţarea sa2, se constată că majoritatea deciziilor de admitere a sesizărilor
adresate Curţii Constituţionale (un număr de 368 din totalul de 481) au fost
pronunţate ca urmare a soluţionării obiecţiilor de neconstituţionalitate, excepţiilor
de neconstituţionalitate ridicate de părţi în faţa instanţelor de judecată, de instanţe

                                                            
1
www.ccr.ro, a se vedea Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
2
www.cccr.ro, Statistici periodice. Perioada de referinţă avută în vedere la elaborarea acestei
statistici este până la 31 octombrie 2014.
72 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

din oficiu sau de Avocatul Poporului şi a realizării controlului de constituţionalitate a


iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
Circumstanţiere acestor cauze a luat în considerare faptul că în cadrul lor sunt
invocate, de regulă, critici care privesc nerespectarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale, prilej de referire şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului care, în multe situaţii, constituie chiar standardul care a determinat soluţia
de admitere pronunţată de Curtea Constituţională.
Sub aspectul invocării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se
constată tendinţa de creştere a numărului deciziilor în care Curtea Constituţională
face trimitere la hotărâri ale instanţei de la Strasbourg, a numărului hotărârilor
acestei din urmă instanţe la care se face trimitere, precum şi a sferei drepturilor
fundamentale vizate. O altă tendinţă este aceea a „pătrunderii” hotărârilor Curţii
Europene a Drepturilor Omului în controlul a priori de constituţionalitate, deciziile
pronunţate de Curtea Constituţională în soluţionarea obiecţiilor de neconstituţio-
nalitate cuprinzând referiri din ce în ce mai consistente la această jurisprudenţă,
mai ales când sunt în discuţie aspecte de tehnică legislativă, cu consecinţe în
planul respectării principiului securităţii juridice.
Dacă, potrivit studiului realizat în anul 2005 menţionat1, în perioada 1994-2003
Curtea Constituţională şi-a fundamentat circa 380 de decizii (dintre cele aproape
3000 pronunţate în această perioadă) pe texte ale Convenţiei şi pe jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, în prezent actele Curţii Constituţionale
pronunţate într-un singur an se apropie de acest număr. Avem în vedere situaţia
anului 2012, în care Curtea Constituţională a pronunţat un număr total de 1098 de
acte.
Este adevărat că şi numărul cauzelor soluţionate de Curtea Constituţională a
cunoscut o creştere semnificativă de-a lungul timpului. Astfel cum se poate
observa din examinarea datelor statistice prezentate, această creştere a numărului
de cauze nu a fost determinată, cum s-ar putea crede, de introducerea unor noi
atribuţii ale Curţii Constituţionale cu ocazia şi după revizuirea Constituţiei, în anul
2003. Cu sau fără noile atribuţii, substanţa activităţii Curţii Constituţionale a
României este dată de soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, ceea ce
relevă rolul acestei Curţi în apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale,
consolidarea acestuia atât în termeni de volum, cât şi de substanţă. Unul dintre
factorii care au determinat această evoluţie îl constituie receptarea de către Curte,
prin mecanismul impus de art. 20 din Constituţie, a normelor internaţionale în
materie de referinţă, cu consecinţa, în unele cazuri, a îmbogăţirii garanţiilor consti-
tuţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, determinată de interpretarea şi
aplicarea lor „în concordanţă” cu aceste reglementări internaţionale.
Au existat şi situaţii, puţine ca număr, în care jurisprudenţa Curţii Constituţionale
a fost în contradicţie cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului2, cum este
                                                            
1
A se vedea supra, pct. 2.2.2.
2
Pe larg, a se vedea I.A. Motoc, Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Evoluţia unui dialog, în Controlul de constituţionalitate – tradiţie şi perspective,
pp. 30-41.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 73 

cazul Deciziei nr. 21 din 3 februarie 20001, prin care Curtea Constituţională a
stabilit constituţionalitatea şi convenţionalitatea art. 911-915 C. pr. pen., cu
semnificaţia recunoaşterii dreptului procurorului de a autoriza înregistrări
audio/video. Prin Hotărârea din 26 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Dumitru
Popescu 2 c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că o
asemenea concluzie „este în contradicţie, desigur, cu aprecierile Curţii (...), însă,
oricât de regretabilă ar fi această situaţie, trebuie totuşi să reamintim că, în
general, nu este de datoria Curţii să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins
comise de o instanţă internă. (...) Acest aspect este valabil şi în cazul în care este
vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenţei Curţii de către
judecătorul naţional”.
Acestea au constituit însă excepţii, în ansamblu, jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului influenţând-o în mod semnificativ pe cea a Curţii
Constituţionale, dinamica raporturilor dintre cele două instanţe evoluând către un
dialog vizibil în prezent.

2.2.3.2. Domenii în care hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului au


influenţat în mod semnificativ jurisprudenţa Curţii Constituţionale a
României. Revirimente jurisprudenţiale

Principiul securităţii juridice. Calitatea legii


Realizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1
alin. (3), potrivit cărora „România este stat de drept (…)”, şi ale art. 1 alin. (5),
potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
este obligatorie”, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului în materie, Curtea Constituţională a României a identificat patru criterii care
trebuie respectate în activitatea de legiferare, subsumate principiului securităţii
juridice.
Astfel, prin Decizia nr. 61/20072, constatând neconstituţionalitatea dispoziţiilor
art. II alin. (1) şi (3) din Legea nr. 249/2006 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, Curtea a statuat că „dispoziţiile legale
examinate, prin modul deficitar de redactare, nu corespund exigenţelor de tehnică
legislativă specifice normelor juridice. Or, referitor la aceste cerinţe, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că «o
normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în
aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la
consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita» (Cazul Rotaru împotriva
României, 2000), iar «(...) cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente
asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă,
într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe
scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă» (Cazul Sunday
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 159 din 17 aprilie 2000.
2
Publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2007.
74 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Times împotriva Regatului Unit, 1979)”. Constatarea Curţii Constituţionale a fost în


sensul că „textele legale examinate nu îndeplinesc cele patru criterii de claritate,
precizie, previzibilitate şi predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să îşi
poată conforma conduita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării lor”.
Numeroase alte decizii ale Curţii Constituţionale a României, multe dintre
acestea de admitere a obiecţiilor/excepţiilor de neconstituţionale, sunt fundamen-
tate pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aceeaşi materie,
respectiv Hotărârile pronunţate în cauze precum: Sunday Times c. Regatului Unit,
1979 (a se vedea: Decizia nr. 54/20001; Decizia nr. 189/20062; Decizia
nr. 604/20083; Decizia nr. 710/20094; Decizia nr. 838/20095; Decizia nr. 1258/20096;
Decizia nr. 1609/20107; Decizia nr. 670/20118; Decizia nr. 799/20119; Decizia nr.
26/201210; Decizia nr. 51/201211; Decizia nr. 681/201212; Decizia nr. 682/201213),
Rotaru c. României, 2000 (a se vedea, alături de jurisprudenţa menţionată, care
cuprinde, în cea mai mare parte, referiri la ambele cauze, şi: Decizia
nr. 189/200614; Decizia nr. 604/200815; Decizia nr. 783/200916; Decizia
nr. 1/201217; Decizia nr. 494/201218), Rekvényi c. Ungariei, 1999 (Decizia
nr. 799/201119; Decizia nr. 51/201220; Decizia nr. 682/201221), Leempoel & S.A.
ED. Cine Revue c. Belgiei, 2006, şi Wingrove c. Marii Britanii, 1996 (ambele în
Decizia nr. 1/201222).
Se constată că încălcarea exigenţelor de claritate, precizie, previzibilitate şi
predictibilitate a normelor juridice a constituit în sine motiv de neconstituţionalitate
[reţinându-se în acest sens încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie] sau a
fost asociată încălcării unor drepturi fundamentale specifice.
Prima situaţie este întâlnită, de regulă, în cadrul controlului de constituţio-
nalitate a priori şi în considerarea caracterului abstract al acestui control.
Exemplificăm, prin deciziile de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate
pronunţate în anul 2012, cu precizarea că în o treime dintre acestea invocarea
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 310 din 5 iulie 2000.
2
Publicată în M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006.
3
Publicată în M. Of. nr. 469 din 25 iunie 2008.
4
Publicată în M. Of. nr. 358 din 28 mai 2009.
5
Publicată în M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009.
6
Publicată în M. Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009.
7
Publicată în M. Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011.
8
Publicată în M. Of. nr. 421 din 16 iunie 2011.
9
Publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011.
10
Publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012.
11
Publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012.
12
Publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012.
13
Publicată în M. Of. nr. 473 din 11 iulie 2012.
14
Publicată în M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006.
15
Publicată în M. Of. nr. 469 din 25 iunie 2008.
16
Publicată în M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009.
17
Publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012.
18
Publicată în M. Of. nr. 407 din 19 iunie 2012.
19
Publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011.
20
Publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012.
21
Publicată în M. Of. nr. 473 din 11 iulie 2012.
22
Publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 75 

jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului susţine argumentarea


referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţia României (un număr de patru
decizii din totalul de 11 decizii de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate
pronunţate de Curtea Constituţională în anul 2012).
Astfel, prin Decizia nr. 1/20121, Curtea Constituţională a reţinut că „de
principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative,
printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta
trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea
cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot
apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în
circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat.
Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită
supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă
previzibilitatea legii [a se vedea, în acest sens (…) jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului (…), spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996,
pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29; Hotărârea din 25
noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit,
paragraful 40; Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva
României paragraful 55; Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza
Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59)”.
Prin Decizia nr. 26/20122, Curtea a statuat că „existenţa unor soluţii legislative
contradictorii şi anularea unor dispoziţii de lege prin intermediul altor prevederi
cuprinse în acelaşi act normativ conduce la încălcarea principiului securităţii
raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei. (…)
Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că «unul dintre
elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii
raporturilor juridice» (Hotărârea din 6 iunie 2005 pronunţată în Cauza Androne
împotriva României; Hotărârea din 7 octombrie 2009 pronunţată în Cauza Stanca
Popescu împotriva României). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
statuat că, «odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare
cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea
juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de
aplicare a acestei soluţii (...)» (Hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată în
Cauza Păduraru împotriva României; Hotărârea din 6 decembrie 2007 pronunţată
în Cauza Beian împotriva României)”.
În Decizia nr. 51/20123, Curtea Constituţională a reamintit că instanţa de la
Strasbourg „a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii,
inclusiv sub aspectul stabilităţii acesteia, instituind şi o serie de repere pe care
legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe (cauze
precum: Sunday Times contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,
1979; Rekvényi contra Ungariei, 1999; Rotaru împotriva României, 2000; Damman
împotriva Elveţiei, 2005)”.
                                                            
1
Ibidem.
2
Publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012.
3
Publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012.
76 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

În Decizia nr. 681/20121 s-a făcut din nou referire la exigenţele de accesibilitate
şi previzibilitate a legii, invocându-se Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în
Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României; Hotărârea din 29 martie 2000,
pronunţată în Cauza Rotaru c. României; Hotărârea din 23 septembrie 1998,
pronunţată în Cauza Petra c. României; Hotărârea din 23 noiembrie 2000,
pronunţată în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii c. Greciei; Hotărârea din 8 iulie 2008,
pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi c. Turciei; Hotărârea din 26 aprilie 1979,
pronunţată în Cauza Sunday Times c. Regatului Unit.
Cât priveşte cea de-a doua situaţie evocată, respectiv asocierea încălcării
exigenţelor de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate a normelor juridice
cu încălcarea unor drepturi fundamentale specifice, aceasta se constată, de
regulă, în controlul a posteriori de constituţionalitate, pe calea excepţiilor de
neconstituţionalitate, un control concret, instrument la îndemâna persoanelor
lezate în drepturile şi libertăţile lor legitime de a obţine realizarea acestor drepturi.
Exemplificativ, ne vom referi la această asociere în cazul constatării încălcării
liberului acces la justiţie. Astfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii
Constituţionale a României, „principiul accesului liber la justiţie (…) implică, între
altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se
prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita
drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva
hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată”. Lipsa unor astfel de reguli a
determinat, de exemplu, constatarea neconstituţionalităţii art. 20 alin. (1) din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora: „(1) Hotărârea pronunţată
în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare
ori de la comunicare”, cu motivarea că „părţile nu au un reper sigur al termenului în
care pot să atace cu recurs hotărârea pronunţată de instanţa de contencios
administrativ în primă instanţă, ceea ce face ca accesul lor la justiţie pe calea
exercitării căii de atac prevăzute de lege să fie incert şi aleatoriu, adică
limitat”(Decizia nr. 189/20062). Pentru aceleaşi considerente, prin Decizia
nr. 647/20063 s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 4 alin. (3) din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora: „Soluţia instanţei
de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în 48 de ore de
la pronunţare ori de la comunicare şi se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu
citarea părţilor prin publicitate”.
De asemenea, prin Decizia nr. 1609/20104, s-a constatat neconstituţionalitatea
art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,
potrivit căruia: „Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de
Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile
prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148
alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se

                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012.
2
Publicată în M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006.
3
Publicată în M. Of. nr. 921 din 14 noiembrie 2006.
4
Publicată în M. Of. nr. 70 din 27 ianuarie 2011.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 77 

face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic
motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de
revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60
de zile de la înregistrare”. Curtea a reţinut că textul criticat „are o redactare
defectuoasă, generatoare de confuzii şi incertitudini care se pot constitui în
veritabile obstacole în calea exercitării efective a dreptului de acces liber la justiţie.
(…) Viciul de redactare afectează, şi din această perspectivă, dreptul de acces
liber la justiţie prin imposibilitatea părţii interesate de a şti cărei instanţe trebuie să
adreseze cererea de comunicare a hotărârii. De asemenea, expresia «temeinic
motivată» reprezintă o sintagmă derutantă, atât pentru parte, cât şi pentru
judecător. Temeinicia devine o caracteristică ce poate fi relativizată, neexistând
criterii de apreciere a acesteia”.
Din analiza realizată cu privire la deciziile de admitere a obiecţiilor de
neconstituţionalitate pronunţate în anul 2012, remarcăm că repetarea, în mai mult
de o treime din deciziile de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate
pronunţate în anul precedent, a aceluiaşi tip de argumentare fundamentată pe
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului atrage atenţia asupra unei
probleme sistemice a legislaţiei româneşti (lipsă de coerenţă, de claritate şi
precizie), puternica valorificare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi importanţa interpretării textelor Constituţiei României în concordanţă cu
dispoziţiile Convenţiei, în interpretarea dată de instanţa de la Strasbourg, care a
permis dezvoltarea pe această bază a unor principii-garanţii pentru întreaga
materie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (principiul securităţii juridice).
Principiul neretroactivităţii legii
În legătură cu acest principiu, menţionăm, exemplificativ, jurisprudenţa în care,
pe baza practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a
statuat că principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile se aplică şi în cazul
legii contravenţionale. Aceasta în condiţiile în care dispoziţiile constituţionale de la
acea dată nu prevedeau o astfel de regulă.
Astfel, prin Decizia nr. 318/20031, Curtea a statuat că „prevederile constitu-
ţionale ale art. 15 alin. (2), conform cărora «legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale mai favorabile», trebuie interpretate, în lumina art. 20 alin. (1)
din Constituţie, în acord cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. (…) Din perspectivă convenţională, Curtea Constituţională
observă că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat
ca nimic nu împiedică statele să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului
public, prin stabilirea sau menţinerea unei distincţii între diferitele tipuri de
infracţiuni. În principiu, convenţia nu se opune tendinţei de «dezincriminare»
existente în statele membre ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, aşa cum s-a
arătat în Hotărârea din 21 februarie 1994, în cauza Ozturk împotriva Germaniei,
aceste fapte intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. (…), prevederile acestui articol garantează
oricărui «acuzat» dreptul la un proces echitabil, indiferent de calificarea faptei în
dreptul intern”.
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 697 din 6 octombrie 2003.
78 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Valorificând această decizie şi, implicit, jurisprudenţa Curţii Europene a


Drepturilor Omului pe care ea a încorporat-o, art. 15 a primit o nouă redactare la
revizuirea Constituţiei din anul 2003, în prezent acesta consacrând principiul
neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Principiul egalităţii în drepturi
Interpretând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „cetăţenii
sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, în
corelaţie cu prevederile art. 4 referitoare la criterii ale nediscriminării, iar, în baza
art. 20 din Constituţie, în corelaţie cu prevederile art. 14 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării,
Curtea Constituţională a statuat că „principiul egalităţii în faţa legii presupune un
tratament juridic egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt
diferite; iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a
legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv”1. Curtea a reţinut,
de asemenea, că „principiul egalităţii în drepturi, pe de o parte, înseamnă
reglementare unitară şi tratament nediscriminatoriu pentru situaţii identice, iar, pe
de altă parte, presupune un drept de diferenţiere”2. În alţi termeni, „principiul
egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea
formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea,
inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte,
în funcţie de scopul legii care le conţine. Tocmai de aceea principiul egalităţii
conduce la sublinierea unui drept fundamental, dreptul la diferenţă, iar în măsura în
care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea unei
discriminări”3. Un număr semnificativ de decizii de admitere a excepţiilor de
neconstituţionalitate invocă în acest sens Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului în Cauza Marckx c. Belgiei, 1979 (Decizia nr. 81/19984; Decizia
nr. 148/20015; Decizia nr. 86/20036; Decizia nr. 89/20037; Decizia nr. 217/20038;
Decizia nr. 342/20039; Decizia nr. 100/200410; Decizia nr. 969/200711; Decizia
nr. 599/200912; Decizia nr. 1354/201013; Decizia nr. 573/201114; Decizia
nr. 1470/201115; Decizia nr. 1483/201116; Decizia nr. 1615/201117).
                                                            
1
De exemplu, Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006.
2
De exemplu, Decizia nr. 1092 din 15 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 712 din 20
octombrie 2008.
3
Decizia nr. 107/1995, publicată în M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996.
4
Publicată în M. Of. nr. 220 din 16 iunie 1998.
5
Publicată în M. Of. nr. 592 din 20 septembrie 2001.
6
Publicată în M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003.
7
Publicată în M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003.
8
Publicată în M. Of. nr. 425 din 17 iunie 2003.
9
Publicată în M. Of. nr. 755 din 28 octombrie 2003.
10
Publicată în M. Of. nr. 261 din 24 martie 2004.
11
Publicată în M. Of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007.
12
Publicată în M. Of. nr. 329 din 18 mai 2009.
13
Publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
14
Publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011.
15
Publicată în M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011.
16
Publicată în M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011.
17
Publicată în M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 79 

Raportându-ne la drepturile care au format obiectul examinării Curţii


Constituţionale, din perspectiva principiului egalităţii, şi fără a face abstracţie de
bogata jurisprudenţă creată, de exemplu, în legătură cu liberul acces la justiţie1,
dreptul de proprietate2 sau drepturile sociale3, evocăm drept caz de referinţă o
decizie în care Curtea Constituţională a menţionat în mod expres că îşi
reconsideră jurisprudenţa în raport de dispoziţiile Convenţiei şi a jurisprudenţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, prin Decizia nr. 349/20014, prin care, având a se pronunţa asupra
art. 53 şi art. 54 C. fam., Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „Întrucât, ca
urmare a ratificării de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu prevederile art. 11 şi 20 din
Constituţie, această convenţie a devenit parte a dreptului intern, se impune ca în
examinarea excepţiei să se aibă în vedere prevederile sale, precum şi practica
jurisdicţională a Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea şi interpretarea
convenţiei menţionate. Având a se pronunţa asupra faptului dacă interdicţia
instituită de o lege naţională pentru femeia căsătorită, de a contesta prezumţia de
paternitate a soţului său cu privire la copilul conceput în timpul căsătoriei,
contravine art. 8 mai sus menţionat din convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a decis în sens afirmativ în cazul Kroon şi alţii împotriva Olandei. În acest
sens, prin Hotărârea din 27 octombrie 1994, s-a statuat că «respectul faţă de viaţa
de familie cere ca realitatea biologică şi socială să prevaleze asupra unei prezumţii
legale care loveşte frontal atât faptele stabilite cât şi dorinţele persoanelor în
cauză, fără a aduce beneficii reale cuiva. De aici, chiar având în vedere marja de
apreciere de care se bucură, Olanda a omis să garanteze petiţionarilor respectul
faţă de viaţa de familie. Pornind de la aceasta, a avut loc o încălcare a art. 8». Faţă
de această interpretare şi aplicare a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
Curtea Constituţională apreciază că se impune o reconsiderare5 a jurisprudenţei
sale cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54
alin. (2) din Codul familiei (…), urmând să constate că textul în cauză contravine
prevederilor art. 16 alin. (1), art. 26, art. 44 alin. (1) şi ale art. 45 alin. (1) din
Constituţie, aspecte în raport cu care excepţia de neconstituţionalitate a art. 54
alin. (2) din Codul familiei urmează să o considere ca fiind întemeiată”.
                                                            
1
De exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994, publicată în M. Of. nr. 69 din
16 martie 1994; Decizia nr. 100/2004, publicată în M. Of. nr. 261 din 24 martie 2004; Decizia
nr. 610/2007, publicată în M. Of. nr. 474 din 16 iulie 2007; Decizia nr. 67/2003, publicată în M. Of.
nr. 178 din 21 martie 2003.
2
Decizia nr. 177 din 15 octombrie 1998, publicată în M. Of. nr. 77 din 24 februarie 1999; Decizia
nr. 165 din 21 octombrie 1999, publicată în M. Of. nr. 624 din 21 decembrie 1999.
3
Decizia nr. 104 din 31 octombrie 1995, publicată în M. Of. nr. 40 din 26 februarie 1996, sau
Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia
nr. 277 din 21 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 348 din 18 aprilie 2006; Decizia nr. 217 din 15 mai
2003, publicată în M. Of. nr. 425 din 17 iunie 2003.
4
Publicată în M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002.
5
Decizia nr. 78 din 13 septembrie 1995, publicată în M. Of. nr. 294 din 20 decembrie 1995.
80 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil


Dintre numeroasele decizii prin care Curtea Constituţională s-a pronunţat în
legătură cu respectarea/nerespectarea, după caz, a liberului acces la justiţie,
menţionăm doar câteva dintre problemele abordate şi deciziile pronunţate, pe care
le apreciem ca fiind relevante din perspectiva reconsiderărilor jurisprudenţiale, prin
valorificarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, în ceea ce priveşte „termenul rezonabil” al unui proces, valorificarea
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a determinat statuări de
principiu ale Curţii Constituţionale înainte de consacrarea acestei exigenţe în
Legea fundamentală. Astfel, Curtea a reţinut că termenul rezonabil vizează
celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac – inclusiv
cele extraordinare – a unor termene pentru exercitarea lor (Decizia nr. 73/19961;
Decizia nr. 96/19962; Decizia nr. 208/19973), precum şi că „invocata cerinţă a
termenului rezonabil nu se analizează în abstract, ci se raportează de la caz la
caz, în concret, ţinându-se seama de o serie de elemente specifice fiecărei pricini
– durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procedurii”4. În acest sens,
pronunţând soluţia de constatare a neconstituţionalităţii prevederilor art. 2-7 din
Legea nr. 105/1997 privind soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi plângerilor
împotriva actelor de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului
Finanţelor, Curtea Constituţională a revenit asupra jurisprudenţei sale referitoare la
constituţionalitatea acestor prevederi legale, observând că în motivarea excepţiilor
de neconstituţionalitate cu privire la acest act normativ nu mai fusese invocată
contrarietatea cu prevederile art. 6 par. 1 teza I din Convenţie, referitoare la cerinţa
„termenului rezonabil”. S-a apreciat că cerinţa ca litigiul să fie soluţionat „într-un
termen rezonabil” interesează nu numai sub aspectul pur „temporal” al procedurii
administrativ-jurisdicţionale instituite prin art. 2-7 din Legea nr. 105/1997, ci, în
contextul dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, cu privire la dreptul la un „proces
echitabil”, finalitatea acestei locuţiuni atrage şi conotaţia „într-o modalitate
rezonabilă”. De aceea, procedura administrativ-jurisdicţională prevăzută la art. 2-7
din Legea nr. 105/1997 a fost apreciată ca fiind în contradicţie cu această
finalitate5. Pentru a hotărî astfel, Curtea a procedat „în lumina dispoziţiilor
constituţionale ale art. 11 (…), precum şi în lumina prevederilor art. 20 alin. (2) din
Constituţie (…)”, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
în care, în legătură cu aplicarea prevederilor art. 6 par. 1 din Convenţie, s-a stabilit
„că imperativul soluţionării cauzei «într-un termen rezonabil» include dies a quo şi
durata unor asemenea proceduri prealabile sesizării instanţei judecătoreşti (de
exemplu, cazurile «Golder contra Regatului Unit», 1975 şi «Vallee contra Franţei»,
1994), precum şi că «termenul rezonabil» se calculează până la dies ad quem
soluţionarea finală a cauzei (de exemplu, cazurile «Eckle contra Republicii
Federale a Germaniei», 1982, şi «Bricmont contra Belgiei», 1986)»”. Curtea
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996.
2
Publicată în M. Of. nr. 251 din 17 octombrie 1996.
3
Publicată în M. Of. nr. 302 din 5 noiembrie 1997.
4
Decizia nr. 13/1997, publicată în M. Of. nr. 37 din 6 martie 1997.
5
Decizia nr. 208 din 25 octombrie 2000, publicată în M. Of. nr. 695 din 27 decembrie 2000.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 81 

Constituţională a mai reţinut şi că „în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a


Drepturilor Omului nu se consideră ca fiind soluţionare finală a cauzei pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti prin care doar se recunoaşte existenţa dreptului (de
exemplu, existenta dreptului de a fi despăgubit, în cadrul răspunderii civile), fără a
se fi stabilit însă şi cuantumul concret al sumei de bani (de exemplu, cuantumul
despăgubirii), ceea ce ar presupune un proces separat (în acest sens, cazurile
«Guincho contra Portugaliei», 1984, şi «Silva Pontes contra Portugaliei», 1994).
De asemenea, aceeaşi jurisprudenţă stabileşte că procedurile pentru punerea în
executare a hotărârii judecătoreşti nu sunt acoperite de garanţia «termenului
rezonabil» (cazurile «X contra Regatului Unit», 1981, şi «Alsterlund contra
Suediei», 1988)”.
Menţionăm şi situaţia în care examinarea problematicii accesului la justiţia
constituţională, din perspectiva hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în
această materie, a determinat o reconsiderare de esenţă a jurisprudenţei Curţii
Constituţionale, câtă vreme aceasta a privit însăşi competenţa sa şi scopul
facilitării accesului la justiţia constituţională. Astfel, examinând prevederile art. 29
alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, potrivit cărora: „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau
dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază
a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”, aceasta a constatat că sintagma „în
vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor citate este constituţională „în măsura în care se
interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau
ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice
continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare”1. În considerentele reţinute
în fundamentarea acestei soluţii, Curtea a făcut trimitere şi la Hotărârea din
23 iunie 1993, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza
Ruiz-Mateos c. Spaniei, conchizând, în acord cu aceasta, că „art. 6 din Convenţie
va fi aplicabil în cazul jurisdicţiilor constituţionale doar atunci când aceste jurisdicţii
exercită controlul de constituţionalitate la sesizarea persoanelor, pentru apărarea
drepturilor lor fundamentale, fie pe calea recursului direct, fie pe cale de excepţie”.
În virtutea raţiunilor expuse, Curtea Constituţională a României a constatat că
„sintagma «în vigoare» – condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţio-
nalitate, deci o cerinţă procedurală care împiedică examinarea pe fond a cererii
autorului excepţiei de neconstituţionalitate – cade sub incidenţa sferei de protecţie
a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, limitând accesul la justiţia
constituţională”.
Dreptul la apărare
Prin Decizia nr. 145/2000, Curtea Constituţională a României şi-a reconsiderat,
în raport de dispoziţiile Convenţiei şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, o jurisprudenţă constantă referitoare la dispoziţiile procedural penale care
interziceau reprezentarea inculpatului în instanţă în cazul infracţiunilor pentru care
                                                            
1
Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011.
82 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de un an. Curtea


Constituţională a reţinut următoarele: „excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 174 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, vizând dreptul
constituţional la apărare, iar acesta având corespondent în Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care, în lumina
prevederilor constituţionale ale art. 11 şi 20, face parte din dreptul intern, se
impune examinarea excepţiei de neconstituţionalitate şi în lumina practicii
jurisdicţionale a Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea Convenţiei.
Astfel, cu privire la reprezentarea inculpatului în procesul penal Curtea Europeana
a Drepturilor Omului s-a pronunţat prin mai multe hotărâri, între care figurează cele
referitoare la cazurile: «Poitrimol împotriva Franţei» (1993), «Lala împotriva
Olandei» (1994) şi «Pelladoah împotriva Olandei» (1994). În toate aceste cazuri,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis că interzicerea dreptului
inculpatului de a fi reprezentat de apărătorul sau la judecarea cauzei sale în căile
de atac constituie o violare a prevederilor art. 6 pct. 1 şi pct. 3 lit. c) din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (...). Curtea
constată că soluţia adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (...), este
valabilă şi în privinţa dispoziţiilor art. 174 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură
penală, care nu permit reprezentarea inculpatului la judecarea cauzei în prima
instanţă ori la rejudecarea acesteia după desfiinţarea hotărârii în căile de atac, în
cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai
mare de un an”. Curtea a admis, prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate şi a
constatat că dispoziţia „numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
supusa judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an”, prevăzută la
art. 174 alin. 1 lit. a) C. pr. pen., este neconstituţională.
Dreptul de proprietate
Perioada de după 1991 a fost caracterizată prin adoptarea a numeroase
reglementări în scopul reparării nedreptăţilor săvârşite în perioada comunistă,
problematica legislaţiei privind restituirile de imobile preluate abuziv fiind cunoscută
şi punând în continuare probleme în sistemul juridic românesc, astfel cum o
demonstrează însăşi practica instanţei de la Strasbourg. Curtea Constituţională a
României a avut de soluţionat numeroase excepţii de neconstituţionalitate
formulate cu privire la aceste reglementări, problematica proprietăţii prilejuind astfel
referiri reciproce în cadrul actelor pe care cele două Curţi le-au pronunţat în
materie.
Dintre numeroasele decizii ale Curţii Constituţionale, le menţionăm pe cele prin
care „a pătruns” în dreptul intern jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
prin care s-au interpretat în mod extensiv noţiunile de „bun” şi „proprietate”,
conferindu-li-se astfel un sens specific dreptului internaţional al drepturilor omului
Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 70/20011, Curtea a reţinut că „având în vedere
dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie, (…) prevederile art. 41 alin. (1) şi (2) din
Constituţie trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu prevederile art. 1
alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale: (…) Într-o asemenea interpretare Curtea
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 236 din 10 mai 2001.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 83 

constată că principiul constituţional al ocrotirii în mod egal a proprietăţii private


trebuie respectat în privinţa oricăror drepturi patrimoniale, a oricăror «bunuri». Sub
acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a
interpretat în mod extensiv noţiunile de «bunuri» şi «proprietate», conferindu-le
acestora un sens specific dreptului internaţional al drepturilor omului. Astfel, Curtea
Europeană a statuat că «noţiunea de „bunuri” (în limba engleză, „possessions”, în
limba franceză, „biens”) din prima teză a art. 1 alin. (1) are un înţeles autonom,
independent de clasificarea existentă în dreptul naţional» (cazul Ex-Regele şi alţii
împotriva Greciei, 2000). Acest sens «nu este limitat la dreptul de proprietate
asupra bunurilor corporale. (...) anumite alte drepturi şi interese patrimoniale pot,
de asemenea, constitui „drept de proprietate” şi deci „bunuri”, în sensul acestei
dispoziţii» (cazul Beyeler împotriva Italiei, 2000). De asemenea, în speţa Gasus
Dosier und FΦrdertechnik GmbH împotriva Olandei, 1996, pentru a se determina
incidenţa prevederilor art. 1, s-a decis că «este deci indiferent dacă dreptul
societăţii comerciale Gasus (...) este considerat ca fiind un drept de proprietate sau
ca o garanţie reală». Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut, în cazul
Van Marle şi alţii împotriva Olandei, 1986, că: «(...) Într-adevăr, clientela se
analizează ca o valoare patrimonială, deci ca un bun în sensul primei fraze a art. 1,
text care devine aplicabil în speţă». Totodată, în cazul Iatridis împotriva Greciei,
1999, (...) deşi reclamantul deţine doar un drept de folosinţă asupra localului, iar
imixtiunea autorităţilor nu reprezintă nici expropriere şi nici restrângere a exerciţiului
dreptului de proprietate, această situaţie intră totuşi sub incidenţa art. 1 alin. (1) teza
întâi». Mai mult, în cazul Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei,
1995, s-a decis că «dreptul la despăgubiri se naşte o dată cu producerea
prejudiciului. Un drept de creanţă de această natură constituie un „bun” şi deci
reprezintă un „drept de proprietate” în înţelesul avut în vedere de art. 1 alin. (1) teza
întâi. (...)»”. Pe baza considerentelor expuse, Curtea Constituţională a constatat că
dispoziţiile art. 19 alin. (3) teza finală din Legea nr. 85/1992, referitoare la
neacordarea dobânzilor, precum şi la neactualizarea preţului restituit ca urmare a
constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a locuinţei, sunt
contrare prevederilor constituţionale care consacră dreptul de proprietate.
Sunt de menţionat, de asemenea, deciziile prin care Curtea Constituţională a
statuat asupra condiţiilor în care poate avea loc limitarea exerciţiului dreptului de
proprietate sau privarea de proprietate pentru ca aceasta să fie conformă
prevederilor Constituţiei. Astfel, fundamentându-şi din nou considerentele pe
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că „legiuitorul
este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului
de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în
coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor
subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca
drept subiectiv garantat”. Măsura privativă de proprietate trebuie să aibă un scop
legitim, iar, în vederea realizării acestuia, măsura respectivă trebuie să păstreze un
just echilibru între interesul general al comunităţii şi apărarea drepturilor
fundamentale ale individului1. Curtea a mai reţinut şi că privarea de proprietate
                                                            
1
Decizia nr. 72 din 26 februarie 2004, publicată în M. Of. nr. 249 din 22 martie 2004.
84 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar: „în absenţa unei


compensaţii reparatorii, art. 1 din Protocolul nr. 1 n-ar asigura decât o protecţie
iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate”. În acest sens este, de exemplu,
Decizia nr. 870/20071, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile criticate
„reglementează un transfer silit de proprietate, care nu respectă prevederile
referitoare la expropriere consacrate de art. 44 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi de
art. 1 din primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. În acest sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a
statuat în jurisprudenţa sa că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de
lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept
intern şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul
vizat. Cu privire la indemnizarea titularului dreptului de proprietate pentru privarea
de dreptul său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în absenţa
unei compensaţii reparatorii, art. 1 din Protocolul nr. 1 n-ar asigura decât o
protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu
dispoziţiile Convenţiei (Cauza James şi alţii împotriva Marii Britanii, 1986). Privarea
de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar,
pentru că fără plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, măsura
constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale.
Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul
privării de proprietate constituie o rupere a echilibrului dintre necesitatea protecţiei
dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general”. Faţă de aceste consi-
derente şi constatând că, în cauză, dispoziţiile art. 8 şi 14 din O.U.G. nr. 110/2005,
care stabileau preţul maxim de vânzare a unor spaţii medicale în mod diferenţiat,
pe categorii de localităţi, iar în privinţa terenului aferent, a unui preţ fix de 1 euro/m²
(în limita a 250 m²), Curtea Constituţională a reţinut că „preţurile astfel determinate
nu ţin seama de valoarea pe piaţă a bunului. Disproporţia vădită dintre cele două
valori conduce la calificarea preţului ca fiind neserios, astfel încât exigenţele
impuse de normele constituţionale şi internaţionale menţionate nu sunt îndeplinite”.
Dreptul la salariu şi dreptul la pensie
Drepturile sociale2 au fost din ce în ce mai des invocate în ultimii ani în faţa
Curţii Constituţionale a României, situaţie în directă legătură cu fenomenul de criză
financiară care a afectat statele şi cetăţenii lor. Ne vom referi în acest context la
reducerile de salarii şi pensii, determinate de acest fenomen, care au condus la
formularea a numeroase acţiuni şi contestări ale constituţionalităţii actelor prin care
măsurile au fost dispuse.
Abordăm această problematică nu atât în considerarea influenţei jurisprudenţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra deciziilor Curţii Constituţionale, cât în
intenţia de a prezenta modul în care glisează standardele de referinţă în materia

                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 701 din 17 octombrie 2007.
2
Constituţia României, adoptată în anul 1991 şi revizuită în 2003, poate fi calificată ca fiind o
lege fundamentală, în care drepturile sociale cunosc o amănunţită reglementare [dreptul la învăţătură
(art. 32), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34), munca şi protecţia socială a muncii (art. 41),
interzicerea muncii forţate (art. 42), dreptul la grevă (art. 43), nivelul de trai (art. 47), protecţia copiilor
şi tinerilor (art. 49), protecţia persoanelor cu handicap (art. 50)].
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 85 

drepturilor fundamentale, în concepţia art. 20 de Constituţie, reflectat în deciziile


Curţii Constituţionale. Avem în vedere Decizia nr. 874/20101, prin care Curtea
Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unui act normativ prin care se
stabilea diminuarea cu 15% a cuantumului brut al pensiilor cuvenite sau aflate în
plată. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că „în Cauza Stec şi alţii împotriva Regatului
Unit, 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul
adiţional la Convenţie nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul
regimului de securitate socială. Este la libera apreciere a statului de a decide cu
privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul ori
cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri. Singura
condiţie impusă statului este aceea de a respecta art. 14 din Convenţie privind
nediscriminarea. Dacă, în schimb, statul a adoptat o legislaţie care reglementează
drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale – indiferent dacă acestea
rezultă sau nu din plata unor contribuţii –, acea legislaţie trebuie să fie considerată
ca generând un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la
Convenţie. Cu alte cuvinte, Curtea a abandonat distincţia dintre beneficiile de
natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art. 1 din
Protocolul adiţional la Convenţie [a se vedea, în acelaşi sens, şi Cauza Andrejeva
împotriva Letoniei, 2009 (şi nu Akdeejeva împotriva Letoniei, 2007, astfel cum
este, în mod eronat, indicat în obiecţia de neconstituţionalitate)]”. Curtea
Constituţională a subliniat însă că „distinct de exigenţele Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Constituţia României
prevede, în mod expres, la art. 47 alin. (2) dreptul la pensie, ca drept fundamental.
Textul constituţional nu califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes
patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un
drept fundamental, impune statului obligaţii constituţionale suplimentare, astfel
încât să se asigure un nivel de ocrotire a acestui drept superior celui prevăzut de
Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. În aceste condiţii devine aplicabil
art. 60 din Convenţie, potrivit căruia «nicio dispoziţie din prezenta convenţie nu va
fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contrac-
tante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte»”.
Admiţând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a dat, prin urmare, prioritate
normei constituţionale mai favorabile, în raport de dispoziţiile Convenţiei şi
interpretarea dată acestora de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

2.2.4. Reflectarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României


în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Chiar dacă, de principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că


jurisprudenţa constituţională nu are nicio autoritate asupra sa, întrucât constatarea
constituţionalităţii în dreptul naţional nu atrage după sine conformitatea automată
cu prevederile Convenţiei, aceasta face referire la dreptul naţional şi utilizează
                                                            
1
Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010.
86 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

dreptul comparat în scop interpretativ şi pentru definirea unor concepte autonome1.


Doctrina2 distinge sub acest aspect, întemeiat, între poziţiile jurisdicţiilor naţionale
din democraţiile occidentale şi cele din statele postcomuniste privind jurisdicţiile
supranaţionale şi dreptul internaţional al drepturilor omului. Astfel, curţile
constituţionale din ţările postcomuniste nu s-au născut ca purtătoare ale unei
tradiţii a culturii juridice europene postbelice şi au primit sarcina de a construi,
imediat, propria cultură judiciară gata europenizată, sarcină dificilă, mai ales pe
fondul moştenirii ce ţine de mentalitatea regimului trecut. Cu toate acestea,
instanţele de jurisdicţie constituţională s-au înscris într-o evoluţie rapidă în acest
sens, ajungând în prezent să enunţe considerente apreciate ca fiind de referinţă
chiar pentru deciziile pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le pronunţă.
Cât priveşte Curtea Constituţională a României, jurisprudenţa acesteia apare
menţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârile sale, cu
reţinerea considerentelor relevante pentru cauzele ce i-au fost deferite.
Astfel, de exemplu, în Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza
Brumărescu c. României, este invocată Decizia nr. 73/1995 cu privire la constituţio-
nalitatea unor prevederi ale Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului3 (par. 39),
respectiv considerentele care au fundamentat admiterea obiecţiei de neconstitu-
ţionalitate a acelei părţi a art. 1 alin. (1) din lege, care se referă la imobilele trecute
în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fără titlu. Sunt, de asemenea,
citate considerentele prin care Curtea se referă la competenţa Parlamentului de a
aprecia, cu prilejul reexaminării legii, cu privire la posibilitatea adoptării unor măsuri
de completare a dispoziţiilor acesteia privind dreptul persoanelor ale căror locuinţe
au fost preluate de către stat, fără titlu, şi al moştenitorilor acestora – locuinţe cu
privire la care statul nu a dobândit dreptul de proprietate – de a opta pentru
beneficiul aplicării legii, în ipoteza în care vor dori să renunţe la calea incertă, lentă
şi costisitoare a unei acţiuni în revendicare.
În Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea c. României, este
invocată Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 referitoare la excepţia de neconstituţio-
nalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. pr. pen., ale cărei considerente sunt citate
în extras (par. 147). Prin această decizie, statuând că principiul responsabilităţii
statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârşite în
procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, precum şi
faptul că legislativul nu a pus de acord prevederile art. 504 C. pr. pen. cu cele ale
art. 48 alin. (3) din Constituţie şi ţinând seama că art. 504 C. pr. pen. instituia
numai două cazuri posibile de angajare a răspunderii statului pentru erorile
judiciare săvârşite în procesele penale, Curtea Constituţională a statuat că această
limitare este neconstituţională faţă de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie,
care nu permit o asemenea restrângere. Prin Legea nr. 281/20034 au fost
                                                            
1
B. Selejan-Guţan, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi jurisdicţiile naţionale: scurtă privire
comparativă, în In Honorem Constantin Bîrsan…, op. cit., pp. 633-646.
2
Ibidem.
3
Publicată în M. Of. nr. 177 din 8 august 1995.
4
Publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 87 

modificate dispoziţiile Codului de procedură penală relative la luarea măsurii


preventive. De asemenea, art. 504 C. pr. pen. a fost modificat, lăsând deschisă
calea persoanelor private de libertate în mod ilegal să se adreseze instanţei de
judecată pentru a obţine repararea pagubei care le-a fost cauzată prin această
măsură1.
Aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale este menţionată (par. 18) în Hotărârea
din 24 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Vişan c. României2, prin care se pun în
discuţie efectele deciziei Curţii Constituţionale, în raport de data la care reclamanta
a formulat acţiunea în despăgubiri (6 martie 1998), precum şi rolul excepţiei de
neconstituţionalitate în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Astfel cum
s-a arătat3, una dintre autorităţile potenţial responsabile în această cauză aparţine
puterii legislative „din cauza lipsei de preocupare pentru legiferările neconstitu-
ţionale şi pentru întârzierea în legiferarea dreptului la despăgubiri în caz de eroare
judiciară”. După cum am precizat mai sus, intervenţia legiuitorului român în sensul
Deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale s-a produs abia în anul 2003.
Hotărârea din 10 iunie 2008, pronunţată în Cauza Tase c. României, face referire,
de asemenea, la Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale a României, relevând,
practic, aceleaşi probleme sub aspectul responsabilităţii autorităţii legislative, în
sensul că „legea română nu prevedea o procedură la dispoziţia reclamantului
pentru realizarea dreptului la despăgubiri pentru arestarea nelegală, cerută de art.
5 par. 5 din Convenţie”4.
În Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Pini şi Bertani şi Manera
şi Atripaldi c. României, se menţionează (par. 104) Decizia Curţii Constituţionale a
României nr. 308/20025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 7 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 25/1997 cu privire la
regimul juridic al adopţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/1998, prin care,
admiţând excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză, Curtea a constatat că
normele criticate sunt neconstituţionale în măsura în care nu prevăd luarea
consimţământului oricărei persoane sau al oricărui organism care ar fi abilitat să
exercite drepturile părinteşti, conform art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţia europeană în
materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, la care
România a aderat prin Legea nr. 15/1993. Ulterior a fost adoptată Legea
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului6 şi Legea
nr. 273/2004 privind procedura adopţiei7, fiind introduse noi norme de protecţie a
minorilor şi garanţii suplimentare în procedurile de adopţie8.
Hotărârea din 27 septembrie 2007, pronunţată în Cauza Cobzaru c. României,
invocă o cauză de referinţă a Curţii Constituţionale a României – Decizia
                                                            
1
Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României, 1994-1999, Analiză, consecinţe, autorităţi
potenţial responsabile, vol. IV, Ed. Universitară, Bucureşti, p. 1353.
2
Publicată în M. Of. nr. 876 din 24 decembrie 2008.
3
Hotărârile CEDO…, op. cit., vol. IV, p. 1490.
4
Ibidem, p. 1508.
5
Publicată în M. Of. nr. 78 din 6 februarie 2003.
6
Publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004 şi republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014.
7
Republicată în M. Of. nr. 259 din 19 aprilie 2012.
8
Hotărârile CEDO…, op. cit., vol. I, p. 158.
88 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

nr. 486/19971 – prin care s-a stabilit că art. 278 C. pr. pen. este constituţional
numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea
plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe
baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să
se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în
mod direct. Este o cauză de referinţă în privinţa asigurării şi garantării liberului
acces la justiţie şi care a determinat, de altfel, modificarea legislaţiei penale în
scopul realizării acestui drept.
Hotărârea din 24 noiembrie 2009, pronunţată în Cauza Ieremeiov c. României,
menţionează (par. 19) Decizia nr. 62/2007 referitoare la excepţia de neconstitu-
ţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi
completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi,
prin care Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţională abrogarea
dispoziţiilor din Codul penal privind insulta şi calomnia.
În Hotărârea din 24 martie 2009, pronunţată în Cauza Tudor Tudor c. României,
este invocată şi Decizia nr. 1055/2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate
a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i), art. 45 alin. (2) şi art. 47 din Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 19892, prin care Curtea Constituţională a statuat că „art. 47 din
Legea nr. 10/2001 este neconstituţional, fiind contrar principiului garantării şi
ocrotirii proprietăţii astfel cum este consacrat de art. 44 din Constituţie, fiind
încălcat dreptul de proprietate al dobânditorului de bună-credinţă în condiţiile Legii
nr. 112/1995. Astfel, persoanele fizice şi persoanele juridice cărora li s-a
recunoscut şi consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă dreptul de
proprietate asupra unui imobil ce cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001 nu pot fi
obligate la restituirea acestora, atâta timp cât această măsură nu are o justificare
serioasă, întemeiată pe o cauză de utilitate publică, în sensul art. 44 alin. (3) din
Constituţie”. Tot astfel, Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza
Maria Atanasiu şi alţii c. României3, se referă (par. 68-70) la o seamă de decizii ale
Curţii Constituţionale privitoare la Legile nr. 112/1995, nr. 1/2000, nr. 10/2001 şi
nr. 247/2005, cu menţionarea expresă a Deciziei nr. 830/20084, prin care s-a
admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii
nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate
cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se încalcă
dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Dacă în jurisprudenţa mai veche a Curţii Europene a Drepturilor Omului – din
care am oferit câteva exemple – menţionarea practicii instanţei române de
contencios constituţional apare mai mult ca o fixare a cadrului legal al cauzei
deferite judecăţii, în jurisprudenţa mai recentă se constată o fundamentare a
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998.
2
Publicată în M. Of. nr. 737 din 30 octombrie 2008.
3
Publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.
4
Publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 89 

considerentelor instanţei europene pe considerente cuprinse în decizii ale Curţii


Constituţionale a României.
Astfel, de exemplu, prin Hotărârea din 7 februarie 2012, pronunţată în Cauza
Ana Maria Frimu c. României, şi alte 4 cereri1, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a considerat că diminuarea pensiilor reclamantelor, deşi substanţială,
constituia o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul general de pensii
prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a obţine echilibrul bugetar şi a corecta
disparităţile existente între diferitele sisteme, menţionând în mod expres la pct. 44
din considerente că, „după exemplul Curţii Constituţionale, Curtea estimează că
aceste motive nu ar putea fi considerate nerezonabile sau disproporţionate”.
Trimiterea făcută este la Decizia nr. 871/20102, prin care Curtea Constituţională a
României a constatat constituţionalitatea măsurii de transformare a pensiilor de
serviciu (denumite pensii speciale) în pensii contributive. Suplimentul pecuniar
eliminat nu era unul realizat pe bază contributivă, ci era acordat de la bugetul de
stat în considerarea statutului categoriilor socio-profesionale respective (militari,
poliţişti, personal auxiliar de specialitate).
De asemenea, prin Hotărârea din 20 martie 2012, pronunţată în Cauza Ionel
Panfile c. României3, instanţa europeană a statuat, expressis verbis, la pct. 21,
următoarele: „În cadrul evaluării interesului public al măsurilor contestate, Curtea
(n.a., Europeană a Drepturilor Omului) ţine seama de raţionamentul Curţii
Constituţionale4, care a confirmat că legiuitorul român a impus norme noi în privinţa
salariilor din sectorul public în vederea raţionalizării cheltuielilor publice, aşa cum
impunea contextul excepţional al crizei financiare şi economice globale (a se
vedea supra, par. 11). Ţinând seama totodată de faptul că această problemă este
de competenţa autorităţilor naţionale, care au legitimitate democratică directă şi
sunt mai bine situate decât o instanţă internaţionala pentru a evalua necesităţile şi
condiţiile locale, Curtea nu constată niciun motiv să se abată de la constatarea
Curţii Constituţionale, conform căreia măsurile contestate urmăreau un scop
legitim de interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Valkov şi alţii împotriva
Bulgariei, nr. 2.033/04, 19.125/04, 19.475/04, 19.490/04, 19.495/04, 19.497/04,
24.729/04, 171/05 şi 2.041/05, 92, 25 octombrie 2011)”.
Tot astfel, în Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Nastaca
Dolca şi alţii c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului Curtea a
remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,
temeiul juridic al cererii reclamanţilor, a avut loc ca urmare a unui control de
constituţionalitate5 obişnuit într-un stat democratic şi nu reprezintă rezultatul unui

                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 870 din 20 decembrie 2012.
2
Publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010.
3
Publicată în M. Of. nr. 315 din 11 mai 2012.
4
Decizia nr. 1414/2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009.
5
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în
M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a României a admis excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989, reţinând, în esenţă, că norma criticată creează situaţii de
incoerenţă şi instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există
90 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov şi alţii c. Bulgariei,


Decizia din 2 decembrie 2008, par. 99); „invalidarea dispoziţiei în cauză de către
Curtea Constituţională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna
administrare a justiţiei, aşa cum rezultă din motivarea Curţii Constituţionale, care a
criticat modul vag de redactare a dispoziţiilor legale în cauză şi a subliniat
necesitatea de a evita coexistenţa mai multor acte normative referitoare la
despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul
regimului comunist”1. Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurispru-
denţei instanţelor naţionale pentru a aplica decizia Curţii Constituţionale ce
constată neconstituţionalitatea dispoziţiei care fusese temeiul juridic al acţiunii
reclamanţilor nu este contrară unui bune administrări a justiţiei (mutatis mutandis,
Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010,
par. 38)2. S-a reiterat şi faptul că interpretarea legislaţiei interne revine autorităţilor
naţionale, în special instanţelor de judecată, iar dacă reclamanţii percep ca o
nedreptate faptul că instanţele de judecată au dat curs deciziilor menţionate ale
Curţii Constituţionale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în
soluţia juridică ce ar apărea ca urmare a exercitării unui mecanism de control
normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens,
faptul că şi cerinţele securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime a justiţiabililor
nu consacră un drept legitim la o jurisprudenţă constantă (Unédic c. Franţei,
par. 71). Aplicarea în speţă a soluţiei reţinute în decizia Curţii Constituţionale din 21
octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter
definitiv de către reclamanţi (Unédic c. Franţei, par. 75 in fine). Mai mult, noua
situaţie juridică ce rezultă din decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 a
fost cunoscută de reclamanţi şi în întregime previzibilă, atunci când instanţele de
judecată s-au pronunţat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
Este de subliniat şi jurisprudenţa convergentă a celor două instanţe în legătură
cu măsura legislativă a reducerii salariilor bugetarilor. Astfel, Curtea Constituţională
a României a statuat în sensul constituţionalităţii reducerii cu 25% a acestor
salarii3. Sesizată cu privire la aceeaşi problematică, instanţa de la Strasbourg, prin
Hotărârea din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş
c. României (cererea nr. 44232/11) şi Adrian Gavril Senteş c. României (cererea
nr. 44605/11), a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor art. 1
din Protocolul nr. 1 la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca
urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit

                                                                                                                                                                   
reglementări paralele şi că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile
referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, „conducând la aplicarea incoerentă a acestuia,
instanţele acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare
excesivă şi nerezonabilă”.
1
http://www.codexnews.com.
2
http://www.hotararicedo.ro.
3
Decizia nr. 874/2010, publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010: „Curtea constată că măsura
de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a
exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a
prevederilor art. 53 din Constituţie”.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 91 

că dispoziţiile Convenţiei nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit


cuantum (a se vedea Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho
Eskelinen şi alţii c. Finlandei, şi mutatis mutandis, Hotărârea din 12 octombrie
2004, pronunţată în Cauza KjartanÁsmundsson c. Islandei). În continuare, Curtea
a reţinut că nu este suficient ca un reclamant să invoce existenţa unei „contestaţii
reale” sau a unei „plângeri credibile”. O creanţă poate fi considerată drept o
„valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie,
numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci
când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Hotărârea din
28 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Kopecky c. Slovaciei). Revine statului
obligaţia de a stabili ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat.
Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de
beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (Hotărârea din 8 noiembrie
2005, pronunţată în Cauza Ketchko c. Ucrainei). Totuşi, atunci când o dispoziţie
legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate
sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora, atâta
timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare. În mod similar, un reclamant poate
invoca o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ceea ce priveşte
salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o
creanţă suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă
(Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în Cauza Mureşanu c. României). Or, nu
aceasta este situaţia din speţă, astfel cum considerentele pe care Curtea le-a
expus în continuare au relevat1.

2.3. Concluzii

Aspectele prezentate conduc la concluzia generală în sensul că dialogul dintre


Curtea Constituţională a României şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului
reprezintă una dintre garanţiile constituţionale ale apărării drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale. Deopotrivă, cele două Curţi urmăresc realizarea acestui obiectiv, în
limitele şi cu particularităţile determinate de competenţa lor, cu respectarea
principiului subsidiarităţii, precum şi a identităţii naţionale.
În legătură cu această delimitare de competenţe, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a precizat în jurisprudenţa sa, de exemplu, în Hotărârea din 3
iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea c. României, că aceasta „nu procedează
la o examinare in abstracto a legislaţiei şi jurisprudenţei interne relevante, ci
verifică dacă modul în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului a con-
dus la o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani
c. Italiei, hotărârea din 26 februarie 1993, par. 24)”. De cealaltă parte, Curtea
Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii (şi, implicit, a conven-
ţionalităţii legii), iar nu cu privire la aplicarea acesteia la cazuri concrete. Prin
urmare, mecanismele prin care cele două Curţi sancţionează, în unele cazuri,
aceeaşi încălcare a unui drept fundamental sunt în mod esenţial diferite.

                                                            
1
A se vedea rezumatul pe www.jurisprudentacedo.ro.
92 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

În legătură cu principiul subsidiarităţii, este de subliniat faptul că jurisdicţia


Curţii Europene a Drepturilor Omului este complementară şi subsidiară, rolul
principal în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în plan intern revenind,
desigur, judecătorului naţional.
Referitor la identitatea naţională, specificul şi tradiţiile naţionale, acestea sunt
elemente de care judecătorul constituţional naţional trebuie să ţină seama de
fiecare dată, pentru a evita „transplantul” pe cale jurisprudenţială a unor instituţii şi
interpretări străine de realitatea juridică internă. Vorbind însă de o „identitate
constituţională”, s-a arătat că aceasta nu figurează însă nici în textul Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi nici în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg,
referirile acesteia din urmă vizând noţiunea de „identitate” sub aspectele sale de
identitate naţională, religioasă, etnică sau culturală a persoanelor. Numai din
perspectiva acestor diferite „identităţi” jurisprudenţa sa a contribuit la configurarea
„identităţii constituţionale” a statelor-părţi la Convenţie1. Acelaşi autor exprimă
ideea că, mai ales în ultimele decenii, această Curte afişează o anumită neutra-
litate faţă de structura constituţională a statelor membre, acestora revenindu-le
obligaţia să încorporeze în dreptul intern prevederile Convenţiei şi să le asigure o
supralegalitate.
În acest context complex, dialogul judecătorului constituţional cu cel european
slujeşte la „construirea” unor standarde comune de protecţie a drepturilor
fundamentale sau la îmbogăţirea celor existente, cu efecte în planul activităţii de
legiferare şi de aplicare a legii la nivel naţional. Astfel cum am relevat, invocând
decizii ale Curţii Constituţionale, receptarea hotărârilor Curţii Europene a
Drepturilor Omului prin intermediul acestora a determinat chiar îmbogăţirea Legii
fundamentale, care a valorificat în anul 2003 această jurisprudenţă. Poate un
demers similar s-ar justifica şi la o viitoare revizuire a Constituţiei, având în vedere
tendinţele actuale şi problemele de neconstituţionalitate constatate cel mai frecvent
(şi amintim aici de jurisprudenţa din anul 2012 analizată), în sensul reglementării
constituţionale exprese a principiului securităţii juridice, de exemplu.
Dialogul existent este, desigur, susceptibil de o continuă transformare,
corespunzătoare evoluţiilor pe care chiar curţile în cauză le cunosc, determinate de
factori socio-politici. O asemenea evoluţie o constituie creşterea activismului, ca
modalitate de abordare a problematicii deferite celor două Curţi şi a efectelor pe
care jurisprudenţa lor le produce.
Astfel, cu privire la Curtea Europeană a Drepturilor Omului2, s-a remarcat
orientarea acesteia către sancţionarea problemelor sistemice determinate de
deficienţele legislative, prin intermediul hotărârilor-pilot3, ceea ce înseamnă că
                                                            
1
M. Duţu, Controlul de constituţionalitate al legilor – instrument de promovare a identităţii
constituţionale, în volumul Curtea Constituţională – 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de
constituţionalitate, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 106-114.
2
O. Pollicino, New Emerging Judicial Dynamics of the Relationship Between National and the
European Courts after the Enlargement of Europe”, pe http://centers.law.nyu.edu/jeanmonnet/
papers/08/081401.pdf, p. 37.
3
Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Broniowsky c. Poloniei, urmate de alte
hotărâri similare, a se vedea, în cazul României, Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în
Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 93 

instanţa europeană a început să meargă dincolo de abordarea strictă, prin soluţio-


narea fiecărui caz în parte, şi să indice tipul de măsuri pe care statele ar trebui să
le ia pentru a pune capăt problemei de ordin sistemic constatată. Această tendinţă
se traduce în mod corespunzător într-o restrângere a marjei de apreciere a
legiuitorului naţional în ceea ce priveşte măsurile adecvate de conformare la
această jurisprudenţă. Această schimbare de abordare, intervenită după lărgirea
Consiliului Europei şi cuprinderea fostelor ţări comuniste, este pusă pe seama
lipsei de încredere în sistemele legislative ale acestora din perspectiva modului în
care sunt respectate drepturile omului şi standardele democraţiei1.
Şi în cazul Curţii Constituţionale a României, jurisprudenţa ultimilor ani de-
monstrează o astfel de atitudine activă. Tot mai des, Curtea a subliniat că
respectarea efectului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale nu
înseamnă doar a da eficienţă dispozitivului acestora, ci şi, în egală măsură, consi-
derentelor, respectiv interpretării date de Curtea Constituţională textelor
Constituţiei, inclusiv atunci când aceste texte sunt cele care reglementează efec-
tele deciziilor Curţii. Sublinierea efectivităţii justiţiei constituţionale şi precizarea, în
cuprinsul deciziilor pronunţate, a consecinţelor constatării neconstituţionalităţii
intervin pentru susţinerea unui efort de corectare – în limitele competenţei Curţii – a
unor deficienţe care pot afecta sistemul juridic românesc – instabilitatea, incoerenţa
legislativă, îndepărtarea de la litera şi spiritul Constituţiei.
Efectivitatea justiţiei constituţionale depinde de conduita loială a autorităţilor
publice. Sancţionarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a lipsei de
preocupare pentru legiferările neconstituţionale susţine în mod direct necesitatea
deplinei realizări a acestei efectivităţi. Indirect, această sancţiune susţine însăşi
obligativitatea deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme multe
decizii ale Curţii Constituţionale valorifică hotărârile instanţei europene. Până la
urmă, eficacitatea Curţii Europene a Drepturilor Omului depinde de eficacitatea
instanţelor naţionale (şi avem în vedere în acest context o abordare mai largă, ce
cuprinde şi instanţele judecătoreşti, ţinute să respecte deopotrivă jurisprudenţa
instanţei constituţionale şi a celei europene).
Se poate conchide că dialogul judiciar în cazul analizat relevă şi o componentă
de solidaritate a celor două Curţi.

3. Dialogul dintre Curtea Constituţională a României şi Curtea


de Justiţie a Uniunii Europene2
3.1. Locul şi rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul
construcţiei europene

Potrivit art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană3, CJUE cu-
prinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate, având rolul de a
asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatelor. Potrivit
                                                            
1
O. Pollicino, op. cit., p. 39.
2
Denumită în continuare CJUE.
3
Versiunea consolidată publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C83 din 30 martie 2010.
94 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

alin. (3) al aceluiaşi articol, CJUE hotărăşte în conformitate cu tratatele: cu privire


la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau
juridice; cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu
privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de
instituţii; în celelalte cazuri prevăzute în tratate. S-a afirmat că această poziţionare
şi rol îi conferă CJUE calitatea de autoritate care reprezintă puterea judecă-
torească a UE1.
Analizând competenţele şi jurisprudenţa CJUE, se constată că aceasta
îndeplineşte importante funcţii2, respectiv: funcţia de jurisdicţie administrativă
(exercitată în scopul protejării unor subiecte de drept privind eventualele acţiuni
ilegale ale instituţiilor UE); funcţia de justiţie constituţională (inclusiv prin
influenţarea structurii şi puterilor UE şi a stabilirii raportului dintre dreptul UE şi cel
al statelor membre); funcţia de justiţie internaţională (exercitată în soluţionarea
unor litigii dintre două sau mai multe subiecte de drept internaţional), funcţia de
instanţă de recurs (soluţionarea recursurilor introduse împotriva hotărârilor
Tribunalului). Cât priveşte funcţia constituţională, susţinută printr-un activism
judiciar, în unele privinţe criticat3, este recunoscută contribuţia CJUE la dezvoltarea
unor principii de natură constituţională ca parte a dreptului UE, principii care s-au
impus atât instituţiilor UE, cât şi statelor membre, atunci când acţionează în sfera
dreptului UE.
Exercitarea acestor funcţii nu transformă însă CJUE într-o instanţă pur
administrativă/constituţională/internaţională etc., în sensul atribuit acestor termeni
şi autorităţi în sistemele juridice naţionale. Încercându-se o identificare a instanţei
corespondente CJUE în plan naţional, s-a remarcat4 că aceasta este o instanţă
hibrid, mai apropiată ca profil de o curte supremă naţională decât de o curte
constituţională, cu funcţii din sfera de competenţă a ambelor instanţe5.
O particularitate care o distinge de orice instanţă dintr-un stat membru este
aceea că misiunea sa de „asigurare a respectării dreptului în interpretarea şi
aplicarea Tratatelor” se exercită pe două niveluri: al UE (prin acţiuni directe) şi la
nivelul statelor membre (prin trimiteri preliminare). Curtea este competentă să
interpreteze dispoziţiile Tratatelor, să efectueze controlul în privinţa neconformării
cu dispoziţiile tratatului şi să controleze legalitatea actelor sau refuzului de a
acţiona al instituţiilor UE. În acest mod, jurisprudenţa CJUE produce un dublu efect
– unul la nivel unional şi unul intern –, în sistemele de drept ale statelor membre.
În acest context, un rol aparte revine instanţelor judecătoreşti naţionale,
întrucât şi acestea, în limitele competenţei lor, asigură aplicarea şi respectarea
                                                            
1
R. Schütze, Dreptul constituţional al Uniunii Europene, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012,
p. 127.
2
A se vedea şi N. Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, ed. a II-a revizuită, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2011, p. 193.
3
H. Rasmussen, On Law and Policy in the European Court of Justice, Martinus Nijhoff
Publishers, 1986, p. 62.
4
V. Skouris, The Position of the European Court of Justice in the EU Legal order and its
Relationship with National Constitutional Courts, pe www.us-rs.si.
5
A se vedea şi F. Jacobs, Is the Court of Justice of the European Communities a Constitutional
th
Court?, extras, în P. Craig, G. de Burca, Eu Law Text, Cases and Materials, 5 ed., Oxford University
Press, 2011, p. 65.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 95 

dreptului Uniunii Europene în statele membre. Potrivit celor statuate chiar de către
CJUE1, orice instanţă naţională, sesizată în cadrul competenţei sale, are obligaţia
de a aplica integral dreptul european şi de a proteja drepturile pe care le conferă
particularilor. Sub acest aspect, s-a susţinut2 că UE se întemeiază pe un sistem al
federalismului de cooperare, obligaţia instanţelor judecătoreşti naţionale de a
aplica dreptul european derivând din obligaţia generală de cooperare loială,
prevăzută de art. 4 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea UE. Această coope-
rare este una voluntară, instanţele judecătoreşti naţionale nefiind subordonate
ierarhic sau aflate într-o structură instituţională cu CJUE. Potrivit aceleiaşi opinii,
instanţele judecătoreşti naţionale pot fi caracterizate, funcţional, ca „instanţe
europene descentralizate” (parţial însă – câtă vreme, de exemplu, acestea nu sunt
abilitate să anuleze un act al UE), instituţional rămânând distincte, fără nicio punte
de legătură de această natură cu CJUE.
Din această perspectivă, întrebarea preliminară, reglementată de art. 267 din
TUE susţine dialogul dintre judecătorul naţional şi cel al UE, în aplicarea uniformă
a dreptului UE, instanţele judecătoreşti naţionale adresându-se CJUE fie în
vederea interpretării normei europene, fie în vederea aprecierii validităţii normei
europene (judecătorul naţional îi solicită CJUE să controleze validitatea unui act al
dreptului european). Hotărârea CJUE are autoritatea de lucru judecat şi este
obligatorie nu numai pentru instanţa naţională care a iniţiat procedura întrebărilor
preliminare, ci şi pentru toate instanţele naţionale din statele membre. CJUE are
însă numai competenţa interpretării dreptului UE, iar nu şi pe aceea de aplicare în
cazuri individuale concrete, aprecierea pe fondul cauzei şi pronunţarea unei
hotărâri în acest sens intrând în competenţa exclusivă a instanţelor naţionale.
Procedura trimiterii preliminare constituie astfel „cheia de boltă a federalismului
judecătoresc al Uniunii”3, un federalism „de cooperare”, în care iniţiativa revine
instanţelor naţionale. Chiar CJUE subliniază în rapoartele sale că elaborarea
ordinii juridice a Uniunii Europene a fost, în mare măsură, rezultatul dialogului
susţinut cu instanţele naţionale, prin procedura de trimitere pentru pronunţarea
unei hotărâri preliminare. Prin intermediul acestei cooperări au fost identificate
caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice a Comunităţii (Europene), în special
caracterul său prioritar asupra legislaţiilor statelor membre, efectul direct al
anumitor prevederi şi dreptul persoanelor de a obţine măsuri reparatorii atunci
când le sunt încălcate drepturile printr-o încălcare a legislaţiei Comunităţii
(Europene), de care este răspunzător un stat membru”4. S-a considerat5 că în
acest mod, de fapt, CJUE realizează un proces de „constituţionalizare”, făcând
accesibile tratatele pentru instanţele naţionale.

                                                            
1
În Cauza nr. 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA.
2
R. Schütze, op. cit., p. 287.
3
Ibidem.
4
Raportul Curţii de Justiţie referitor la anumite aspecte ale Tratatului privind Uniunea Europeană,
Raport Anual al Curţii de Justiţie 1995, pp. 19-25, pe http://europa.eu/publications/official-
documents/index_ro.htm.
5
E. Stein, Lawyers, Judges, and the Making of a Transnational Constitution, în American Journal
of International Law no. 75/1, 1981, pp. 1-27.
96 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Dacă temeiul şi mecanismul raporturilor CJUE cu instanţele judecătoreşti ale


statelor membre sunt funcţionale, multiple particularităţi cunosc raporturile CJUE
cu instanţele constituţionale. Considerăm că, având în vedere rolul şi locul specific
în ordinea juridică naţională1, acestea din urmă nu pot fi încadrate nici funcţional,
nici instituţional în categoria „instanţelor europene descentralizate”.
În condiţiile în care controlul de constituţionalitate antamează şi probleme
legate de interpretarea şi aplicarea dreptului UE, precum şi raporturile dintre
dreptul naţional şi cel european, curţile constituţionale nu sunt şi nu pot rămâne în
afara sistemului de cooperare voluntară la care am făcut referire. Tot astfel,
tendinţa către integrare a construcţiei europene – al cărei motor esenţial este
CJUE2 – impune identificarea unui „modus vivendi”, a unor poziţionări în raporturile
dintre instanţele constituţionale naţionale şi CJUE. În cele ce urmează, vom aborda
problematica acestor raporturi, dialogul judiciar pe care îl implică şi consecinţele
acestuia.

3.2. Dialogul dintre curţile constituţionale şi CJUE3


3.2.1. Aspecte generale

Au fost exprimate opinii4 potrivit cărora poziţia şi raporturile curţilor constitu-


ţionale naţionale cu CJUE ar putea fi abordate fie la modul idealist – viziune de
natură a accentua ideile de parteneriat şi cooperare şi având drept cuvinte cheie
dialogul, valorile comune, parteneriatul –, fie la modul realist – viziune care s-ar
centra pe ideile de control şi putere.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că poziţionarea în favoarea uneia sau a
celeilalte abordări ar conduce la o perspectivă distorsionată asupra acestor
raporturi, câtă vreme examinarea evoluţiei jurisprudenţei curţilor constituţionale şi a
CJUE relevă atât existenţa unor încercări de afirmare a ideilor de „putere”, de o
parte sau de cealaltă, cât şi a unui dialog, concretizat inclusiv în utilizarea de către
curţile constituţionale a instrumentului întrebării preliminare. Raporturile dintre
ordinea juridică naţională şi cea internaţională, în cadrul UE, reflectate în jurispru-
denţa curţilor constituţionale, în general, şi a Curţii Constituţionale a României, în
special, sunt marcate de o firească dinamică. Fie dacă abordăm această dinamică
dintr-o perspectivă care accentuează latura de ierarhie între curţile constituţionale
şi CJUE, fie dacă o privim ca dialog judiciar, schimbările existente la acest nivel
de-a lungul timpului sunt evidente, cu particularităţile determinate de contextul
socio-istoric specific fiecărui stat membru al UE.

                                                            
1
A se vedea, pentru o caracterizare, T. Toader, M. Safta, Forme ale dialogului judiciar între
Curţile Constituţionale, în Dreptul nr. 6/2013, pp. 173-193.
2
R.D. Kelemen, The political foundations of judicial independence in the European Union, în
Journal of European Public Policy, January 2012, p. 43.
3
Preluare T. Toader, M. Safta, Dialogul între Curtea Constituţională a României şi Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene, în Dreptul nr. 12/2013, pp. 129-162.
4
M. Bobek, Consecinţele mandatului european al instanţelor de drept comun asupra statutului
curţilor constituţionale, în RRDE nr. 1/2012, p. 44.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 97 

Considerăm că atât instanţele constituţionale, cât şi CJUE asigură legătura


dintre două ordini juridice situate pe nivele diferite, între care nu există o ierarhie,
viziune care implică fără îndoială dialogul dintre acestea. Astfel cum s-a remarcat1,
aderarea la UE a pus sistemele constituţionale naţionale în faţa a trei principale
provocări: transferul unor competenţe de legiferare către instituţii ale UE, efectul
direct şi prioritatea/supremaţia dreptului UE în raport de normele naţionale
contrare, reaşezarea raporturilor de natură instituţională în cadrul fiecărui stat
membru. În condiţiile unui transfer de suveranitate de la ordinea juridică naţională
către cea supranaţională, particularităţi apar în ceea ce priveşte problematica
sensibilă a apărării drepturilor fundamentale, precum şi cea a afirmării identităţii
naţionale. Eventualele diferenţe au condus la repoziţionări constructive de ambele
părţi – dacă avem în vedere şi numai consacrarea şi protecţia drepturilor
fundamentale2. Până la urmă, conceptul de „dialog” nu este sinonim cu cel de
„acord”. Acesta implică un schimb de idei, chiar contradictorii.
Poziţii de contrarietate între CJUE şi instanţele constituţionale au existat în
special în legătură cu problema supremaţiei dreptului UE şi a competenţei de a
sancţiona actele ultra vires ale instituţiilor UE, aspecte la care ne vom referi în
continuare, urmând să abordăm apoi mecanismul de cooperare prin intermediul
trimiterilor preliminare. Considerăm că ambele problematici pot fi calificate ca
intrând în sfera dialogului judiciar, chiar dacă, în ceea ce priveşte prima dintre
acestea, a determinat poziţionarea uneori antagonică a CJUE şi a instanţelor
constituţionale.

3.2.2. Acceptarea cu rezerve de către curţile constituţionale a supremaţiei


dreptului european – ierarhia normelor – problematica drepturilor
fundamentale – controlul ultra vires

Pe cale jurisprudenţială, CJUE a fundamentat teza supremaţiei dreptului UE,


care trebuie integrat în ordinea juridică a fiecărui stat membru, cu consecinţa
imposibilităţii pentru state de a face să prevaleze normele juridice unilaterale contra
ordinii juridice comune. Facem referire la jurisprudenţa istorică a CJUE în care
aceasta a calificat Comunitatea/UE drept „o nouă ordine juridică de drept
internaţional în beneficiul căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, deşi doar
pentru un număr limitat de domenii, iar subiectele sale de drept sunt nu numai
statele membre, ci şi resortisanţii acestora”3, şi a statuat că „forţa executorie a
dreptului comunitar nu poate varia de la un stat la altul în favoarea legislaţiilor
interne ulterioare, fără a pune în pericol realizarea scopurilor tratatului”4, respectiv
că „validitatea unei măsuri luate de Comunitate sau efectele sale în statele
                                                            
1
B. de Witte, The Lisbon Treaty and National Constitutions, apud C. Closa, The Lisbon Treaty
and the National Constitutions. Europeanisation and Democratic Implications, RECON Report no. 9,
Arena Report nr. 3/09, Arena, Oslo, 2009, pp. 26-27, pe http://www.reconproject.eu/.html.
2
A se vedea şi R.H. Radu, The European Court of Justice and the Protection of Fundamental
th
Rights, 5 Warsaw Seminar on Human Rights, Kontrast, Warsaw, 2012.
3
Cauza 26-62 NV Algemene Transport – en Expeditie Onderneming van Gend & Loos
c. Netherlands Inland Revenue Administration (Hotărârea din 5 februarie 1963).
4
Cauza 6-64 Flaminio Costa c. E.N.E.L. (Hotărârea din 15 iulie1964).
98 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

membre nu pot fi afectate de susţinerile în sensul că acestea sunt împotriva


drepturilor fundamentale, astfel cum ele sunt formulate în constituţiile statelor sau
principiilor unei structuri constituţionale naţionale”1. Altfel spus, potrivit jurispru-
denţei CJUE, întregul drept european prevalează asupra întregului drept naţional
(chiar şi asupra constituţiilor naţionale)2. Aceste statuări sunt menţionate şi de
Consiliu în Avizul Serviciului juridic din 22 iunie 2007, în care s-a reţinut că „din
jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un
principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curţii, acest principiu este
inerent naturii specifice a Comunităţii Europene. La data primei hotărâri din cadrul
acestei jurisprudenţe consacrate (hotărârea din 15 iulie 1964, în Cauza 6/64,
Costa/ENEL), supremaţia nu era menţionată în tratat. Situaţia nu s-a schimbat nici
astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba
în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie”3.
Cât priveşte instanţa competentă să se pronunţe dacă măsurile comunitare
sunt ultra vires, CJUE a răspuns în mod ferm, prin hotărârile pronunţate. Astfel, de
exemplu, în Cauza Foto-Frost4, afirmând că are autoritatea exclusivă de a se
pronunţa cu privire la validitatea actelor instituţiilor comunitare, chiar dacă
valabilitatea lor a fost contestată în faţa unei instanţe naţionale, CJUE a susţinut că
aceasta este singura soluţie acceptabilă, deoarece Tratatele au instituit un sistem
complet de control judiciar destinat a învesti CJUE cu puterea de a controla
legalitatea actelor instituţiilor comunitare. O soluţie diferită ar pune în pericol
coerenţa sistemului de control jurisdicţional prevăzut în Tratate.
Perspectiva curţilor constituţionale este diferită, atât în ceea ce priveşte ca-
racterul necondiţionat al supremaţiei dreptului UE, temeiul acestei supremaţii/
priorităţi, cât şi instanţa competentă a se pronunţa în cazul acţiunilor ultra vires ale
UE. Astfel, curţile constituţionale acceptă ideea de pluralism constituţional, precum
şi supremaţia dreptului UE – cu unele circumstanţieri şi, de regulă, în raport de
normele infraconstituţionale –, însă ca o consecinţă a transferului anumitor
competenţe în condiţii stabilite prin constituţiile naţionale, acestea din urmă fiind
încă sursele primare ale oricărei astfel de autorităţi5. De asemenea, unele curţi
constituţionale au statuat asupra posibilităţii de a cenzura depăşirile de competenţă
ale instituţiile UE, de regulă în contextul şi în legătură cu misiunea acestora de
apărare a drepturilor fundamentale.
Consiliul Constituţional din Franţa nu recunoaşte supremaţia dreptului UE în
raport de Constituţie. Consiliul Constituţional francez priveşte ordinea legală
comunitară ca fiind integrată în ordinea juridică naţională, şi nu invers, reglemen-
tările UE devenind efective în Franţa în virtutea voinţei constituantului, aşadar, în

                                                            
1
Cauza 11-70 Internationale Handelsgesellschaft mbH c. Einfuhr – und Vorratsstelle für
Getreide und Futtermittel (Hotărârea din 17 decembrie 1970).
2
R. Kovar, The Relationship between Community Law and National Law, în Thirty Years of
Community law, editat de Comisia Europeană, 1981.
3
http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/12007L/htm/C2007306RO.01025602.htm.
4
Cauza C-314/85 Foto-Frost c. Hauptzollamt Lübeck-Ost, Hotărârea din 22 octombrie 1987.
5
K. Kowalik-Banczyk, Should we polish it up? The polish constitutional tribunal and the idea of
supremacy of EU Law, în German Law Journal, vol. VI, nr. 10/2005, pp. 1355-1366.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 99 

temeiul constituţiei naţionale (art. 55 şi 88-1)1. În acest sens, prin Decizia 2004-505
DC din 19 noiembrie 2004 cu privire la Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru
Europa, Consiliul Constituţional francez a stabilit că acest act nu schimbă cu nimic
ierarhia normelor din dreptul francez, în vârful căreia se află în continuare
Constituţia. Unii autori2 au susţinut că atâta vreme cât normele constituţionale nu
cuprind dispoziţii care să recunoască prioritatea dreptului internaţional asupra
Constituţiei, aceasta nu consacră nici primatul normei constituţionale în raport de
cea internaţională. Supremaţia Constituţiei poate fi însă dedusă pe calea de
interpretare din dispoziţiile art. 54 din Constituţia Franţei, care prevede că, în
situaţia în care un angajament internaţional cuprinde o clauză contrară Constituţiei,
acesta nu poate fi pus în aplicare decât după modificarea Constituţiei3. Totodată,
poziţia constantă a Consiliului Constituţional francez a fost aceea de a refuza
exercitarea controlului compatibilităţii unei legi cu dispoziţiile unui tratat, cu
motivarea că acesta nu are nimic de-a face cu controlul constituţionalităţii legilor.
Recent, acesta a adresat însă CJUE o întrebare preliminară, demers care
marchează o nouă etapă în cadrul dialogului între instanţa constituţională franceză
şi CJUE.
Curtea Constituţională Federală a Germaniei a consacrat pe cale jurispru-
denţială limite ale supremaţiei dreptului UE, în special în legătură cu problematica
drepturilor fundamentale, fiind cunoscută în acest sens doctrina atât timp cât,
dezvoltată în deciziile Solange I şi II. Astfel, în decizia Solange I4, Curtea a statuat,
în esenţă, că atâta timp cât ordinea juridică europeană nu a elaborat un standard
adecvat al drepturilor fundamentale, Curtea Constituţională germană ar lăsa
„neaplicat” dreptul european care contravine drepturilor fundamentale garantate în
ordinea juridică germană. Ca urmare a evoluţiei sub acest aspect a dreptului
european, a jurisprudenţei CJUE5, a adoptării unui catalog al drepturilor
fundamentale6, aceeaşi Curte Constituţională, în decizia Solange II7, a statuat că,
având în vedere aceste evoluţii, trebuie reţinut că atâta timp cât UE şi în special
jurisprudenţa CJUE asigură, în general, o protecţie generală a drepturilor
fundamentale împotriva puterilor suverane ale UE, care trebuie considerată ca
similară în mod substanţial protecţiei drepturilor fundamentale impuse în mod
necondiţionat prin Constituţia germană şi, în măsura în care ele garantează în
                                                            
1
C. Charpy, The Status of (Secondary) Community Law in the French International Order, în
P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 272.
2
M. Banu, Receptarea principiului supremaţiei dreptului comunitar în jurisprudenţa istorică a
curţilor constituţionale naţionale: Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie, în Revista Română de
drept comunitar nr. 4/2009, pp. 42-62.
3
Interpretare care se regăseşte în motivarea deciziei Consiliului de Stat din cauza Sarran,
Levacher şi alţii din 30 octombrie 1998, reiterată în cauze ulterioare precum Societe Arcelor Atlantique
et Lorraine, din 8 februarie 2007.
4
Cauza 2 BVL 52/71 (Hotărârea din 29 mai 1974).
5
Declaraţia comună a Consiliului, Comisiei şi Parlamentului European din 5 aprilie 1977;
Declaraţia Consiliului European din 7 aprilie 1978; Hotărârile CJUE începând cu Cauza nr. 4/73
J. Nold, kohlen – und Baustoffgrohandlung c. Comisiei Europene din 14 mai 1974.
6
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă într-un
alt sistem de referinţă, cel al Consiliului Europei, la care statele membre al CE aderaseră.
7
Cauza 2 BVL 197/83, Hotărârea din 22 octombrie 1986.
100 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

general conţinutul esenţial al drepturilor fundamentale, Curtea Constituţională


germană nu îşi va mai exercita competenţa sa de a decide asupra aplicabilităţii
legislaţiei unionale derivate, citată în calitate de temei juridic pentru orice alte acte
ale instanţelor sau autorităţilor germane, şi nu va mai controla o astfel de legislaţie
prin standardul drepturilor fundamentale cuprins în Constituţie. Continuând această
linie în Cauza Banana Market1, Curtea Constituţională germană a stabilit că
protecţia drepturilor omului în cadrul sistemului comunitar este comparabilă cu cea
conferită de Constituţia Germaniei. Prin urmare, sesizările de neconstituţionalitate
care vizează legislaţia secundară a Comunităţii, criticată pe motiv că ar contraveni
drepturilor fundamentale garantate de Constituţie, sunt inadmisibile, dacă nu se
demonstrează că nivelul european general de protecţie al drepturilor omului este
sub cel oferit de sistemul constituţional german2.
O altă limită în acceptarea supremaţiei dreptului UE, dezvoltată în jurispru-
denţa aceleiaşi Curţi, priveşte competenţele instituţiilor UE şi controlul ultra vires. În
Cauza Maastricht3, Curtea Constituţională Federală a Germaniei a statuat că îşi
rezervă competenţa de a declara actele comunitare adoptate ultra vires ca
inaplicabile pe teritoriul Germaniei. Ulterior, a statuat sub acest aspect că îşi
rezervă dreptul de a controla acţiunile instituţiilor şi agenţiilor europene, în primul
rând pentru a se asigura că acestea nu depăşesc sfera lor de competenţă, iar în al
doilea rând pentru a nu fi încălcate drepturile constituţionale fundamentale ale
cetăţenilor germani. Considerentele referitoare la limitele supremaţiei dreptului UE
sunt reluate în Cauza Lisabona4, prin care Curtea a reiterat existenţa unui blocaj
ultra vires al acţiunilor instituţiilor realizate cu depăşirea competenţei, problematica
fiind dezvoltată mai recent în Cauza Honeywell5. În această din urmă decizie,
Curtea Constituţională Federală a Germaniei a statuat că dreptul UE, ca drept
autonom, rămâne dependent de atribuirea şi împuternicirea prin tratate. Pentru
extinderea competenţelor lor, organismele UE rămân dependente de modificările
aduse tratatelor, care sunt efectuate de către statele membre în cadrul dispoziţiilor
constituţionale, care li se aplică şi pentru care îşi asumă responsabilitatea. Prin
urmare, Curtea Constituţională Federală este împuternicită şi obligată a revizui
actele organismelor europene şi instituţiilor, în situaţia în care au loc pe baza
încălcării evidente a competenţelor sau pe baza exercitării competenţei în
domeniul identităţii constituţionale pentru care nu este mandatată (art. 79.3
coroborat cu art. 1 şi art. 20 din Legea fundamentală), şi este abilitată să declare
inaplicabilitatea în sistemul juridic german a actelor care depăşesc competenţele.
Curtea germană a subliniat însă că obligaţia ce îi revine de a urmări contestaţiile
privitoare la un act ultra vires din partea organismelor şi instituţiilor europene
trebuie coordonată cu sarcina pe care tratatele o conferă CJUE de a interpreta şi
aplica tratatele, pentru a proteja unitatea şi coerenţa dreptului UE. Aceasta
înseamnă respectarea deciziilor CJUE, iar înainte de a examinarea unui act ultra
                                                            
1
Cauza 2 BVL1/97, Hotărârea din 7 iunie 2002.
2
P. Craig, G. de Burca, op. cit., pp. 274-275.
3
Cauza 2 BvR 2134/92 & 2159/92, Hotărârea din 12 octombrie 1993.
4
Cauza 2 BvE 2/08, Hotărârea din 30 iunie 2009.
5
Cauza 2 BvR 2661/06, Hotărârea din 6 iulie 2010.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 101 

vires, CJUE trebuie să i se acorde posibilitatea de a interpreta tratatele şi de a se


pronunţa cu privire la validitatea şi interpretarea actelor juridice în discuţie, în
contextul unei proceduri preliminare. Examinarea ultra vires de către Curtea
Constituţională federală poate fi făcută numai în cazul în care este evident că
actele organismelor europene şi instituţiilor au fost emise în afara competenţelor
transferate, încălcarea competenţelor fiind „suficient de calificată”. Aşadar,
examinarea ultra vires poate fi exercitată, astfel cum s-a precizat în considerentele
aceleiaşi decizii, numai într-un mod care este deschis către legislaţia europeană. În
conformitate cu sistemul juridic al Republicii Federale Germania, primatul de
aplicare a dreptului UE trebuie recunoscut şi trebuie să garanteze că puterile de
control constituţionale, care sunt rezervate pentru Curtea Constituţională Federală,
sunt exercitate într-un mod care este deschis faţă de legislaţia europeană.
Curtea Constituţională a Italiei, în Cauza Frontini1, a statuat că prioritatea
dreptului european poate să se manifeste prin raportare la regulile „ordinare” ale
Constituţiei italiene, dar nu se poate deroga de la drepturile fundamentale ale
cetăţenilor. Acestea sunt „contra-limite” pentru limitările de suveranitate cedate de
state în favoarea UE2. Ulterior, aceste principii au fost reiterate în decizia Spa
Granital3 şi decizia Fragd4, prin care Curtea Constituţională Italiană a considerat că
măsurile UE nu se vor aplica în Italia dacă acestea contravin principiilor constitu-
ţionale fundamentale privitoare la drepturile omului. Ca şi în cazul Consiliului
Constituţional francez şi al Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, Curtea
Constituţională Italiană nu acceptă că dreptul UE ar avea supremaţie faţă de
constituţia naţională, şi, totodată, identifică temeiul acestei supremaţii/priorităţi de
aplicare în Constituţia Italiei (art. 11), iar nu în considerentele deciziilor CJUE. Şi
această instanţă constituţională s-a orientat către un dialog cu CJUE pe calea
trimiterii preliminare, deschizând o nouă etapă în cadrul cooperării cu CJUE.
Curţile constituţionale din estul şi centrul Europei nu au o abordare uniformă,
jurisprudenţa acestora putând fi caracterizată ca fiind prudentă în legătură cu
problematica raporturilor dintre dreptul UE şi Constituţie. Distingând între perioada
preaderare şi postaderare la UE, unele studii5 remarcă diferenţele de atitudine a
curţilor constituţionale din statele candidate, respectiv devenite membre ale UE.
Astfel, în perioada postaderare, atitudinea curţilor constituţionale din estul Europei
(oferindu-se sub acest aspect exemplele Poloniei, Cehiei, Ungariei, Estoniei) a
devenit mai rezervată, în sensul completării discursului integraţionist din perioada
precedentă cu clauze de tipul „atât timp cât”, „ cu toate acestea”, mai rar întâlnite
anterior. Putem spune că este o evoluţie firească, deoarece, în perioada
postaderare, curţile constituţionale s-au văzut efectiv confruntate cu problematica
vizând raporturile dintre dreptul UE şi legislaţia naţională, precum şi consecinţele
acesteia, ceea ce a determinat orientări către practica altor curţi constituţionale din
statele fondatoare ale UE sau din statele care au aderat mai devreme la UE.
                                                            
1
Frontini c. Ministerio della Finanze (1974).
2
E.S. Tănăsescu, Despre posibila constituţionalizare a dreptului comunitar, pe www.ccr.ro.
3
Spa Granital c. Amministrazione delle Finanze dello Stato, Cauza nr. 170/84 din 8 iunie 1984.
4
Spa Fragd c. Amminidstrazione delle Finanze, Cauza nr. 232 din 21 aprilie 1989.
5
D. Piqani, Constitutional Courts in Central and Eastern Europe and their Attitude towards
European Integration, EJLS, vol. I, nr. 2, pe http://www.ejls.eu/2/28UK.pdf.
102 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Unele curţi constituţionale din centrul şi estul Europei au preluat, în parte,


modelul german, exprimându-şi rezerva cu privire la prioritatea absolută/
supremaţia dreptului UE.
Tribunalul Constituţional polonez nu acceptă supremaţia dreptului UE asupra
Constituţiei naţionale. Ca şi în cazul altor curţi constituţionale, consideră că
fundamentarea acestui principiu este în dispoziţiile Constituţiei, iar nu în
jurisprudenţa CJUE. Tot astfel, această instanţă se consideră competentă să
sancţioneze actele emise în exercitarea competenţelor instituţiilor UE dincolo de
limitele acestora. Una dintre cauzele de referinţă sub acest aspect priveşte Tratatul
de aderare la UE1 prin care Tribunalul Constituţional polonez a statuat că textele
constituţionale care autorizează delegarea de competenţe ale statului în legătură
cu aspecte determinate nu autorizează delegarea către o organizaţie internaţională
a competenţei de a emite acte sau decizii contrare Constituţiei, care este legea
supremă a Poloniei. Aceste dispoziţii nu autorizează, de asemenea, delegarea de
competenţe într-o asemenea măsură încât să semnifice imposibilitatea Poloniei de
a continua să existe şi să funcţioneze ca un stat democrat şi suveran. În caz de
coliziune între normele Constituţiei şi ale dreptului UE, opţiunile sunt fie de a
modifica Constituţia, fie de a modifica prevederile reglementării UE şi, în ultimă
instanţă, retragerea Poloniei din UE.
Curtea Constituţională a Estoniei a statut că dispoziţiile Constituţiei nu permit,
cât priveşte competenţele statale, să fie delegate în mod nelimitat UE. Cum însă
devine evident că modificarea tratatelor fondatoare ale UE dă naştere unei delegări
mai extinse de competenţă a Estoniei către UE şi unei mai mari interferenţe sub
acest aspect cu Constituţia, este necesar să se solicite aprobarea deţinătorului
puterii supreme, poporul, şi, probabil, să se modifice Constituţia încă o dată2.
Curtea Constituţională a Cehiei, caracterizată printr-un discurs pro european, a
cunoscut o aşa-numită „revoluţie ultra vires”, prin declararea inaplicabilă pe plan
naţional a unei decizii a CJUE3 (C/399/09 Landtová) ca fiind ultra vires 4. În această
cauză, Curtea administrativă supremă cehă a adresat CJUE o întrebare referitoare
la compatibilitatea jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi, în mod indirect, şi a
art. 30 alin. (1) din Carta cehă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (care
garantează dreptul la securitate materială adecvată pentru limită de vârstă şi în
cursul perioadelor de incapacitate de muncă, accesul la beneficiul dreptului fiind
condiţionat totuşi de deţinerea de către solicitant a cetăţeniei cehe), cu interdicţia
UE de discriminare pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate. Curtea Constituţională
cehă interpretase această dispoziţie în sensul că doar cetăţenii cehi, care sunt şi
rezidenţi, au dreptul la asemenea beneficii. La solicitarea instanţei administrative,
care nu a fost de acord cu această interpretare, CJUE a confirmat că dreptul UE se
                                                            
1
Accesion Treaty K18/04 din 11 mai 2005.
2
Decizia Curţii Supreme din Estonia din 12 iulie 2012, Identification EST-2012-2-2005, Venice
Comission, în Bulletin on Constitutional Case – Law nr. 2/2012, p. 291.
3
B. Smulders şi K. Eisele, Reflections on the Institutional Balance, the Community Method and
the Interplay between Jurisdictions after Lisbon, Department of European Legal Studies, Research
Paper in Law nr. 4/2012, p. 15, pe www.coleurope.eu.
4
A se vedea J. Komarek, Playing with Matches: The Czech Constitutional Court s ultra vires
revolution, pe http//verbassungsblog.de.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 103 

opune unei norme naţionale care permite plata unui supliment doar resortisanţilor
cehi rezidenţi pe teritoriul Republicii Cehe.
Curtea Constituţională din Letonia a statuat că transferul de competenţe nu
poate merge atât de departe încât să încalce însăşi esenţa republicii ca stat de
drept, suveran şi democratic, bazat pe respectul pentru drepturile omului1.
Menţionăm şi faptul că preluarea modelelor existente la momentul aderării la
UE şi urmărirea reciprocă a experienţelor şi a jurisprudenţei curţilor constituţionale
au determinat un consistent dialog judiciar între acestea, în încercarea de a stabili
o raportare comună, aşa cum am mai arătat în precedent2.
Exemplele prezentate demonstrează caracterul „bidimensional” al supremaţiei
dreptului UE, în pofida discursului monist al CJUE. Majoritatea curţilor
constituţionale continuă să localizeze autoritatea dreptului UE în ordinea juridică
naţională, în cadrul constituţiilor, asumându-şi, totodată, rolul de a asigura că
graniţele competenţei UE sunt în mod adecvat respectate şi de a proteja drepturile
care sunt fundamentale în cadrul ordinilor juridice naţionale3. Aceste limitări au fost
explicate prin rolul şi specificitatea curţilor constituţionale, diferit de cel al
instanţelor judecătoreşti, apreciindu-se că toate aceste rezerve faţă de prioritatea
absolută/supremaţia dreptului UE este determinată de faptul că instanţele de
jurisdicţie constituţională nu pot accepta că o altă sursă de drept poate prima
asupra constituţiei naţionale, act care este chiar sursa propriei lor existenţe4. Rolul
curţilor constituţionale rămâne acela de asigurare a supremaţiei constituţiei, prin
luarea în considerare a obligaţiilor rezultând din aderarea la UE, dar şi din tratatele
şi convenţiile ratificate.
Mecanismul întrebării preliminare constituie o modalitate de realizare a
legăturii dintre cele două ordini juridice şi cele două instanţe aflate la nivele diferite,
care determină o interferenţă a competenţelor CJUE de interpretare a dreptului UE
în cadrul controlului de constituţionale.
Sub acest aspect, putem spune că recentele evoluţii încep să contureze o
tendinţă a curţilor constituţionale fie către recurgerea la mecanismul întrebării
preliminare, fie către acceptarea posibilităţii de a recurge la el. Remarcăm şi faptul
că deschiderea dialogului pe această cale vine din partea membrilor fondatori
(Belgia, Franţa, Italia) sau, oricum, cu o „vechime” mai mare în UE (Austria,
Spania), statele din estul Europei, membre de dată mai recentă, fiind încă într-o
zonă de expectativă, de definire la nivel jurisprudenţial a raporturilor de competenţe
cu CJUE, preponderent fiind acceptat modelul german.

                                                            
1
K. Kruma, Constitutional Courts and the Lisbon Treaty. The Future Based on Mutual Trust,
apud The Area of Freedom, Security and Justice. Ten Years on Successes and Future Challenges
under the Stockholm Programme, publicată de Centre for European Policy Studies, Bruxelles, 2010,
p. 43, pe www.isn.ethz.ch.
2
T. Toader, M. Safta, Forme…, op. cit., pp. 173-193.
3
A se vedea P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 300.
4
B. de Witte, Constitutional Aspects of European Union Membership in the Original Six Member
States: Model Solutions for the Applicant Countries?, apud A.E. Kellermann et alii, EU Enlagement:
The Constitutional Impact at EU and National Level, The Hague, Asser, 2001, p. 77.
104 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

3.2.3. Mecanismul întrebărilor preliminare

Importanţa acestui mecanism este evaluată în mod diferit de către curţile


constituţionale. Curtea Constituţională a Austriei a decis că refuzul de a adresa o
întrebare preliminară constituie o încălcare a dreptului la o judecată imparţială1. În
plus, a statuat că, dacă va decide asupra compatibilităţii unei legi interne cu Carta
Uniunii Europene, va consulta în prealabil CJCE pentru a clarifica dispoziţia
comunitară în cauză, cu excepţia cazului în care prevederea respectivă e suficient
de clară încât să nu lase loc de interpretare2.
Curtea Constituţională cehă a stabilit că refuzul de a prezenta o problemă
instanţei de la Luxemburg poate constitui, în anumite cazuri, o încălcare a dreptului
la o judecată imparţială şi la un proces echitabil, însă doar dacă este vorba despre
probleme fundamentale3.
În ceea ce priveşte adresarea de întrebări către CJUE, în cadrul procedurii de
evaluare a constituţionalităţii, poziţia instanţelor de contencios constituţional nu
este uniformă. Unele curţi (cum ar fi cele din Austria, Belgia, Italia, Lituania,
Spania, Franţa) au adresat deja întrebări ori şi-au exprimat disponibilitatea
(Portugalia, România)4. Alte instanţe constituţionale consideră că rolul lor este să
garanteze respectarea drepturilor prevăzute în Constituţia naţională, fără să
investigheze posibilele încălcări ale dreptului UE. Curtea Constituţională Federală
Germană nu a trimis nicio problemă spre soluţionare de către CJUE. Alte instanţe
constituţionale nu au abordat direct acest aspect.
Tribunalul Constituţional polonez consideră că aplicarea art. 267 nu-i pune în
pericol competenţele, iar dacă se va adresa instanţei europene, o va face doar în
cazurile în care se impune aplicarea legii comunitare5.
Curtea Constituţională din Slovacia a respins o cerere de adresare a unei
întrebări preliminare referitoare la o lege naţională care implementa o directivă
comunitară, pe motiv că interpretarea legii naţionale nu poate fi supusă evaluării
instanţei europene6.
Situaţiile în care curţile constituţionale au adresat CJUE întrebări preliminare
prezintă elemente comune, dar şi unele particularităţi.
Astfel, Curtea Constituţională din Austria s-a adresat în mai multe rânduri
CJUE, în problematici diverse, după cum urmează: în materia ajutoarelor de stat în
domeniul energetic (Hotărârea CJUE din 8 noiembrie 2001, pronunţată în Cauza
C-143/99); într-o cauză referitoare la discriminarea lucrătorilor turci încadraţi pe
piaţa legală a muncii (Hotărârea CJUE din 8 mai 2003, pronunţată în cauza
                                                            
1
M. Navrátilová, The Preliminary Ruling before the Constitutional Courts, p. 4, pe
www.law.muni.cz.
2
Referire la criteriile CILFIT – a se vedea Hotărârea CJUE din 6 octombrie 1982, pronunţată în
Cauza 283/81 SRL CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA; a se vedea şi B. Smulders, K. Eisele,
Reflections on the institutional balance, the community method and the interplay between jurisdictions
after Lisbon, Department of European Legal Studies, Research Paper in Law nr. 4/2012, p. 17, pe
www.coleurope.eu.
3
M. Navrátilová, op. cit., p. 6.
4
Ibidem, p. 7.
5
Ibidem, p. 8.
6
Ibidem, p. 9.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 105 

C-171/01); pentru interpretarea art. 6 alin. (1) lit. (c) şi 7 (c) şi (e) din Directiva
95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind
protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi
privind libera circulaţie a acestor date (Hotărârea CJUE din 20 mai 2003,
pronunţată în dosarele conexate C-465/00, C-138/01 şi C-139/01). În anul 2012,
Curtea Constituţională a Austriei s-a adresat CJUE pentru examinarea compa-
tibilităţii Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu
furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele
de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei 2002/58/CE, cu Carta
drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Prin Hotărârea pronunţată în cauză
în data de 8 aprilie 2014, Curtea de Justiţie a declarat Directiva nevalidă1.
Curtea Constituţională din Belgia are cel mai activ dialog cu CJUE sub
aspectul formulării de întrebări preliminare, iar problematica antamată în trimiterile
formulate este, de asemenea, foarte diversă: transpunea în dreptul belgian a
prevederilor Deciziei-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre (Hotărârea pronunţată în cauza
C-303/05); validitatea art. 2a pct. 5 din Directiva 91/308/CEE a Consiliului din 10
iunie 1991 privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor,
astfel cum a fost modificată prin Directiva 2001/97/CE a Parlamentului European şi
a Consiliului din 4 decembrie 2001 (Hotărârea CJUE din 26 iunie 2007, pronunţată
în cauza nr. C-305/05); mandatul european de arestare (Hotărârea CJUE din
21 octombrie 2010, pronunţată în cauza C-306/09). CJUE s-a mai pronunţat la
solicitarea Curţii Constituţionale a Belgiei şi în cauza C-212/06 privind regimul de
asigurări pentru îngrijirea persoanelor instituit de o entitate federală a unui stat
membru (Hotărârea din 1 aprilie 2008), C-236/09 cu privire la evaluarea riscurilor în
materie de asigurări (Hotărârea din 1 martie 2011), C-182/10 (Hotărârea din 16
februarie 2012) şi C-567/10 (Hotărârea din 22 martie 2012) în probleme de mediu,
C-197/11 privind politica funciară şi imobiliară în contextul dreptului la liberă
circulaţie şi şedere (conexat C-203/11, Hotărârea din 8 mai 2013), C-375/11
privind autorizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice (Hotărârea din
21 martie 2013), C-57/12 privind servicii de îngrijire a sănătăţii, servicii sociale –
centre de primire de zi şi de noapte care furnizează sprijin şi îngrijire persoanelor în
vârstă (Hotărârea din 11 iulie 2013). Există întrebări preliminare formulate de
Curtea Constituţională a Belgiei la care CJUE încă nu a răspuns, respectiv:
C-195/12 privind promovarea cogenerării pe baza cererii de energie termică utilă
pe piaţa internă a energiei ori C-473/12 privind dezvăluirea datelor cu caracter
personal în vederea protejării drepturilor şi libertăţilor terţilor.
Consiliul Constituţional francez. După o lungă perioadă de timp în care a evitat
în mod constant să adreseze întrebări preliminare CJUE, cu motivarea că nu este
în competenţa sa revizuirea compatibilităţii legislaţiei franceze cu normele
internaţionale, inclusiv cu dreptul UE, precum şi faptul că o acţiune bazată pe
incompatibilitatea legilor franceze cu angajamentele internaţionale şi europene nu
                                                            
1
Cauzele conexate C-293/12 şi C-594/12 – Digital Rights Ireland şi Seitlinger şi alţii.
106 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

poate fi considerată ca o acţiune de neconstituţionalitate1, Consiliul Constituţional


din Franţa a adresat recent o întrebare preliminară CJUE, deschizând dialogul pe
această cale cu instanţa europeană2. Astfel, apelând la procedura preliminară de
urgenţă, Consiliul Constituţional francez a întrebat dacă art. 27 şi art. 28 din
Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare între statele membre trebuie
interpretate în sensul că se opun prevederii de către statele membre a unei căi de
atac care suspendă executarea deciziei pe care autoritatea judiciară o adoptă, în
termen de 30 de zile de la primirea cererii, fie pentru a-şi da consimţământul pentru
ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deţinută în vederea
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate,
pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării acesteia în temeiul unui mandat
european de arestare, alta decât cea care a motivat predarea, fie pentru predarea
unei persoane către un stat membru, altul decât statul membru de executare, în
temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune săvârşită
înaintea predării acesteia3. Prin Hotărârea din 30 mai 2013, pronunţată în cauza
C-168/13 PPU, CJUE a statuat că art. 27 alin. (4) şi art. 28 alin. (3) lit. (c) din
Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a
fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009,
trebuie interpretate în sensul că nu se opun prevederii de către statele membre a
unei căi de atac care suspendă executarea deciziei pe care autoritatea judiciară o
adoptă, în termen de 30 de zile de la primirea cererii, pentru a-şi da consimţă-
mântul fie pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deţinută în
vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de
libertate, pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării acesteia în temeiul unui
mandat european de arestare, alta decât cea care a motivat această predare, fie
pentru predarea unei persoane către un stat membru, altul decât statul membru de
executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune
săvârşită înaintea predării menţionate, cu condiţia ca decizia definitivă să fie
adoptată în termenele prevăzute la art. 17 din aceeaşi Decizie-cadru. În cuprinsul
deciziei pronunţate, CJUE realizează şi importante precizări referitoare la sistemul
de protecţie a drepturilor omului în statele membre, prin raportare la Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, reţinând, printre altele, că principiul
recunoaşterii reciproce pe care se întemeiază sistemul mandatului european de
arestare se bazează, la rândul său, pe încrederea reciprocă dintre statele membre
cu privire la faptul că ordinile lor juridice naţionale sunt în măsură să furnizeze o
protecţie echivalentă şi efectivă a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul
                                                            
1
„For the first time ever, the Court of Justice of the European Union is delivering a preliminary
ruling at the request of French Constitutional Court”, pe http://www.kramerlevin.com/files/Publication.
2
Potrivit doctrinei, era, de altfel, o evoluţie aşteptată şi necesară – a se vedea: V.H. Labayle,
Question prioritaire de constitutionnalité et question prejudicielle:ordonner le dialogue des judges?,
art. préc.; L. Duvouis, Droit administratif et droit de l’ Union Europeenne – La jurisprudence
Simmenthal dans la force de l âge. Vers une complétude des compétences du juge national?, în
Revue francaise de droit administratif nr. 2, martie-aprilie 2011, p. 376.
3
C-168/13 PPU – Jeremy F./Premier minister.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 107 

Uniunii, în special în Cartă, astfel încât ordinea juridică a statului membru emitent
este, prin urmare, cea în cadrul căreia persoanele care fac obiectul unor mandate
de arestare europene vor putea să exploateze eventualele căi de atac care permit
contestarea legalităţii procedurii de urmărire penală sau de executare a unei
pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate sau a procedurii
penale pe fond care a condus la această pedeapsă sau la această măsură.
Curtea Constituţională din Italia, caracterizată ca un „jucător recalcitrant în
arena judiciară europeană”1, a abordat treptat o atitudine deschisă cooperării atât
cu CJUE, cât şi cu CEDO. După o perioadă în care a evitat să adreseze CJUE
întrebări preliminare, urmată de o atitudine ezitantă, de acceptare a acestei
posibilităţi2, apoi de revenire asupra acestei opinii3, în anul 2008 Curtea s-a adresat
CJUE cu o întrebare preliminară în materia taxelor locale stabilite de Sardinia,
regiune cu puteri autonome acordate printr-un statut cu caracter de lege
constituţională4. Prin Hotărârea din 17 noiembrie 2009, pronunţată în cauza
C-169/08, CJCE a stabilit că art. 49 CE trebuie interpretat în sensul că se opune
legislaţiei fiscale, adoptată de o autoritate regională, precum cea prevăzută la art. 4
din Legea nr. 4 a regiunii Sardinia din 11 mai 2006, care stabileşte o taxă
regională, în caz de escală turistică a aeronavelor destinate transportului privat de
persoane sau a ambarcaţiunilor de agrement, numai în sarcina persoanelor fizice
şi juridice care au domiciliul fiscal în afara teritoriului regional. Art. 87 alin. (1) CE
trebuie interpretat în sensul că legislaţia fiscală, adoptată de o autoritate regională,
care instituie o taxă de escală, precum cea în cauză în acţiunea principală, impusă
numai persoanelor fizice şi juridice care au domiciliul fiscal în afara teritoriului
regiunii, constituie o măsură de ajutor de stat în favoarea întreprinderilor stabilite
pe acest teritoriu. Este de competenţa instanţei de trimitere să deducă din această
constatare consecinţele corespunzătoare5.
Curtea Constituţională a Lituaniei6 s-a adresat CJUE cu o întrebare preliminară
referitoare la art. 20 din Directiva 2003/54 a Parlamentului European şi a
Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piaţa internă de
energie electrică şi de abrogare a Directivei 96/92/CE (Hotărârea din 9 octombrie
2008, în cauza C-239/077).
Tribunalul Constituţional din Spania s-a adresat, de asemenea, CJUE cu o
întrebare preliminară, privitoare la mandatul european de arestare8, care a prilejuit
adoptarea unei hotărâri prin care CJUE a reafirmat principiul supremaţiei dreptului
UE în raport de legislaţia naţională. Prin întrebarea preliminară, s-a solicitat CJUE
să se pronunţe dacă art. 4a alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, în versiunea
                                                            
1
M. Dani, Tracking judicial dialogue – The scope for preliminary rulings from the Italian
Constitutional Court, pe http://centers.law.nyu.edu/jeanmonnet/papers/08/081001.pdf.
2
Cauza 168/91 Industria Dolciaria Giampaoli.
3
Cauza 536/95 Messaggero Servizi Sri c. Office of Registrar of Padua.
4
http://curia.europa.eu.
5
Pentru un comentariu referitor la efectele acestei decizii, respectiv ale deciziei Curţii
Constituţionale italiene, din perspectiva raporturilor dintre situaţiile pur interne şi cele intra-Comunitate,
a se vedea M. Dani, op. cit., pe http://centers.law.nyu.edu/jeanmonnet/papers/08/081001.pdf.
6
Lietuvos Respublikos Konstitucinis Teismas.
7
http://eur-lex.europa.eu.
8
http://curia.europa.eu.
108 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

în vigoare care rezultă din Decizia-cadru 2009/299/JAI, trebuie interpretat în sensul


că nu permite autorităţilor judiciare naţionale, în cazurile menţionate în dispoziţia
respectivă, să supună executarea unui mandat european de arestare condiţiei ca
respectiva hotărâre de condamnare să poată fi revizuită, pentru a garanta dreptul
la apărare al persoanei interesate. În cazul unui răspuns afirmativ, art. 4a alin. (1)
din Decizia-cadru 2002/584/JAI este compatibil cu cerinţele care decurg din dreptul
la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil prevăzut la art. 47 din Cartă,
precum şi cu dreptul la apărare garantat de art. 48 alin. (2) din aceasta. În cazul
unui răspuns afirmativ la a doua întrebare, art. 53 din Cartă, interpretat sistematic
în coroborare cu drepturile recunoscute la art. 47 şi art. 48 din Cartă, permite unui
stat membru să condiţioneze predarea unei persoane condamnate în lipsă de
posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul solicitant,
conferind astfel drepturilor respective un mai mare nivel de protecţie decât cel care
decurge din dreptul Uniunii Europene, cu scopul de a evita o interpretare care
restrânge sau aduce atingere unui drept fundamental recunoscut de constituţia
statului membru respectiv. Răspunzând acestor întrebări, prin Hotărârea din 26
februarie 2013, pronunţată în cauza C-399/11, CJUE a statuat că art. 4a alin. (1)
din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a
fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009,
trebuie interpretat în sensul că se opune ca autoritatea judiciară de executare, în
cazurile menţionate în această dispoziţie, să supună executarea unui mandat
european de arestare emis în scopul executării unei pedepse condiţiei ca
respectiva hotărâre de condamnare pronunţată în lipsă să poată fi revizuită în
statul membru emitent. De asemenea, art. 4a alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584,
astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299, este compatibil cu
cerinţele care decurg din art. 47 şi din art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene. În sfârşit, art. 53 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că nu permite unui
stat membru să condiţioneze predarea unei persoane condamnate în lipsă de
posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul membru
emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil
şi dreptului la apărare garantate de constituţia acestuia. Cu privire la acest din
urmă punct, CJUE a reţinut, în motivarea hotărârii pronunţate, că instanţa de
trimitere are în vedere de la bun început interpretarea potrivit căreia art. 53 din
Cartă ar permite în mod general unui stat membru să aplice standardul de
protecţie a drepturilor fundamentale garantat de constituţia sa în cazul în care
acesta este mai ridicat decât cel care rezultă din cartă şi să îl opună, dacă este
cazul, aplicării unor dispoziţii din dreptul Uniunii. O asemenea interpretare ar
permite unui stat membru în special să supună executarea unui mandat european
de arestare emis în scopul executării unei hotărâri pronunţate în lipsă unor condiţii
având ca obiect evitarea unei interpretări care restrânge sau aduce atingere
drepturilor fundamentale recunoscute de constituţia acestuia, cu toate că aplicarea
unor astfel de condiţii nu ar fi permisă de art. 4a alin. (1) din Decizia-cadru
2002/584. Or, potrivit CJUE, o asemenea interpretare a art. 53 din Cartă nu poate
fi reţinută, întrucât ar aduce atingere principiului supremaţiei dreptului Uniunii, în
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 109 

măsura în care ar permite unui stat membru să împiedice aplicarea unor acte de
drept ale Uniunii pe deplin conforme cu Carta, din moment ce acestea nu ar
respecta drepturile fundamentale garantate de constituţia statului respectiv. Curtea
a mai arătat că, potrivit unei jurisprudenţe consacrate, în temeiul principiului
supremaţiei dreptului Uniunii, care reprezintă o caracteristică esenţială a ordinii
juridice a Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziţii de drept
naţional, fie ele de natură constituţională, nu poate afecta efectul dreptului Uniunii
pe teritoriul acestui stat. Este adevărat că art. 53 din Cartă confirmă că, în cazul în
care un act de drept al Uniunii implică măsuri naţionale de punere în aplicare,
autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de
protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu
compromită nivelul de protecţie prevăzut de Cartă, astfel cum a fost interpretată de
Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii. CJUE a
conchis că a permite unui stat membru să se prevaleze de art. 53 din Cartă pentru
a supune predarea unei persoane condamnate în lipsă condiţiei, care nu este
prevăzută de Decizia-cadru 2009/299, ca hotărârea de condamnare să poată fi
revizuită în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere
dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare garantate de constituţia
statului membru de executare, prin faptul că ar repune în discuţie uniformitatea
standardului de protecţie a drepturilor fundamentale definit prin această
decizie-cadru, ar conduce la o încălcare a principiilor încrederii şi recunoaşterii
reciproce pe care aceasta urmăreşte să le consolideze şi, prin urmare, la o
compromitere a caracterului efectiv al deciziei-cadru menţionate.
Prezentarea întrebărilor preliminare adresate de către curţile constituţionale
CJUE ilustrează atât diversitatea problematicii abordate, cât şi punctele comune, în
esenţă cele care privesc drepturi şi libertăţi fundamentale.

3.3. Curtea Constituţională a României şi CJUE


3.3.1. Aspecte generale

România a aderat la Uniunea Europeană în anul 2007, cu o Curte Constituţională


înfiinţată în anul 1992 şi o Constituţie adoptată în 1991 şi revizuită în anul 2003
pentru asigurarea bazelor constituţionale ale aderării. Chiar dacă instanţa de
jurisdicţie constituţională română a putut recepta experienţa altor curţi constitu-
ţionale şi a altor ţări membre ale Uniunii Europene, construirea propriei jurispru-
denţe şi raportări la dreptul Uniunii Europene a fost şi este un proces complex.
Examinând jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României în care s-a statuat
asupra raporturilor dintre reglementările naţionale şi cele europene, respectiv dintre
instanţa constituţională şi CJUE, constatăm că aceasta reflectă o atitudine
prudentă, de evitare a posibilelor conflicte de jurisdicţie, orientată în ultimii ani către
ideea de dialog prin intermediul întrebărilor preliminare, dialog care încă nu a fost
deschis.
110 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

3.3.2. Perioada prealabilă aderării României la Uniunea Europeană

Deciziile Curţii Constituţionale a României din această perioadă cuprind o serie


de statuări de principiu cu privire la raporturile dintre dreptul naţional şi cel
comunitar, precum şi cu privire la obligaţiile ce revin autorităţilor publice în
perspectiva aderării la Uniunea Europeană.
Astfel de statuări de principiu sunt cuprinse, în principal, în Decizia nr. 148/2003
privind constituţionalitatea propunerii de revizuire a Constituţiei României1, prin
care Curtea s-a pronunţat dacă dispoziţiile referitoare la aderarea la structurile
euroatlantice aduc atingere limitelor revizuirii, prin raportare la conceptele de
suveranitate şi de independenţă. Concluzionând că textele în cauză nu reprezintă
o încălcare a dispoziţiilor constituţionale privitoare la limitele revizuirii, Curtea a
reţinut că „obiectivul urmărit de autorii propunerii legislative de a modifica şi
completa Constituţia României, în vederea armonizării dispoziţiilor sale cu
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi cu reglementări obligatorii
derivate din acestea, reprezintă un demers politic şi juridic necesar (…)”. Mai mult,
„introducerea acestor noi reglementări în Constituţia României, în momentul actual,
în vederea unei viitoare integrări în Uniunea Europeană, reprezintă o soluţie de la
care nu se poate abdica, deoarece integrarea în structurile euroatlantice nu se
poate realiza în afara unor temeiuri constituţionale preexistente”. Curtea a precizat,
totodată, că „prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii
Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o «supracompetenţă», o suve-
ranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să
exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suve-
ranităţii naţionale. Este evident că în actuala eră a globalizării problematicii
omenirii, a evoluţiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scară pla-
netară, conceptul de suveranitate naţională nu mai poate fi conceput ca absolut şi
indivizibil, fără riscul unei izolări inacceptabile”.
Atitudinea pro-europeană a Curţii a fost însoţită de sublinierea consecinţele pe
care le implică aderarea la Uniunea Europeană, constând în: integrarea în dreptul
intern a acquis-ului comunitar, precum şi obligaţia respectării dreptului european.
Sunt trasate astfel, odată cu revizuirea Constituţiei în scopul aderării, coordonate
ale procesului de europenizare a sistemului legal naţional, coordonate pe care a
evoluat însăşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Astfel, cât priveşte prima
consecinţă enunţată – integrarea în dreptul intern a acquis-ului comunitar –, este
de remarcat că deciziile ulterioare ale Curţii (cu incidenţă în materie) subliniază în
mod constant necesitatea armonizării legislaţiei interne cu cea europeană şi
obligaţiile ce revin autorităţilor naţionale sub acest aspect. Cât priveşte a doua
consecinţă – obligaţia respectării dreptului european –, odată cu enunţarea regulii
aplicării prioritare a dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile
interne, instituită prin propunerea de revizuire a Constituţiei, Curtea a observat că
„statele membre ale Uniunii Europene au înţeles să situeze acquis-ul comunitar –
tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea –
pe o poziţie intermediară între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 111 

de acte normative europene obligatorii”1. Curtea a realizat, implicit, aceeaşi ierarhie


a normelor, fără a dezvolta cu acel prilej problematica raporturilor dintre dreptul
european şi Constituţie, dezvoltare care, de altfel, nu era impusă în context.
Coordonatele astfel trasate marchează evoluţia jurisprudenţială ulterioară,
comparabilă cu a altor instanţe constituţionale europene în perioada corespunzător
analizată (Polonia, Cehia, Lituania, Estonia, Letonia), putându-se identifica, drept
caracteristică generală, un discurs favorabil integrării în Uniunea Europeană,
concentrat pe ideea realizării armonizării judiciare2.
Tribunalul Constituţional polonez sublinia sub acest aspect că, chiar dacă
dreptul european nu are forţă obligatorie în Polonia (la acel moment, Polonia nu
era stat membru al Uniunii Europene), având în vedere angajamentele asumate,
instituţiile poloneze, inclusiv Tribunalul Constituţional, sunt obligate să asigure
maxima compatibilitate între legislaţia naţională şi cea europeană3.
În acelaşi sens, Curtea Constituţională a României, examinând în anul 2006
sesizarea cu privire la neconstituţionalitatea Legii privind reforma în domeniul
sănătăţii, a reţinut4 că este neîntemeiată critica privind existenţa în cuprinsul legii a
unor reglementări aplicabile structurilor de la nivelul Uniunii Europene, întrucât
„preluarea unor reglementari adoptate de forurile Uniunii Europene nu semnifica
depăşirea competenţelor, ci implementarea în dreptul intern a dreptului comunitar”.
Într-o decizie pronunţată în acelaşi an premergător aderării5, Curtea a statuat că
ordonanţa de urgenţă criticată „s-a adoptat în scopul armonizării prevederilor
legislaţiei în domeniu cu dispoziţiile Tratatului de aderare (…). Urgenţa măsurii
care s-a luat a fost justificată de faptul că România este strict monitorizată de
Comisia Europeană la capitolul «Concurenţa», iar încălcarea acestor prevederi din
Tratatul de aderare este de natură să atragă activarea clauzei de salvgardare, cu
consecinţa amânării aderării României la Uniunea Europeană (…)”.

3.3.3. Perioada postaderare

Principalele coordonate ale acestei perioade sunt:


- Continuarea procesului de armonizare a legislaţiei interne cu cea europeană;
- Utilizarea unor instrumente interpretative destinate asigurării coerenţei
procesului de armonizare;
- Delimitarea clară de competenţe şi loialitate constituţională în procesul de
interpretare şi aplicare a dreptului Uniunii Europene.
Continuarea procesului de armonizare a legislaţiei interne cu cea a Uniunii
Europene. Instrumente interpretative – jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene.

                                                            
1
Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003.
2
A. Albi, EU enlargement and the Constitutions of the Central and Eastern Europe, Cambridge
University Press, 2005, p. 52.
3
Z. Kuhn, The application of European Union Law in the new member states: several early
predictions, German Law Journal, 2005, p. 566.
4
Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.
5
Decizia nr. 205 din 7 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 340 din 14 aprilie 2006.
112 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Potrivit art. 148 alin. (4) din Constituţia României: „Parlamentul, Preşedintele
României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la
îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”.
Alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu
caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare”.
În multe dintre deciziile pronunţate după anul 2007, Curtea Constituţională a
constatat realizarea de către legiuitor – primar sau delegat – a armonizării
legislaţiei naţionale cu prevederile europene în diverse materii privind: azilul, prin
Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în M. Of. nr. 428 din 18 mai
20061; regimul străinilor2, prevenirea şi combaterea criminalităţii transfrontaliere,
prin Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de
Date Genetice Judiciare, publicată în M. Of. nr. 289 din 14 aprilie 20083; mărcile,
prin Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, publicată în M. Of.
nr. 161 din 23 aprilie 19984; recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în
materie civilă şi comercială5, medierea6, protecţia consumatorilor7 şi altele.
În unele cazuri, considerentele deciziilor pronunţate cuprind o dezvoltare a
argumentării în sensul sublinierii obligaţiei şi importanţei procesului de armonizare,
justificând adoptarea anumitor acte normative. Astfel, de exemplu, Curtea a reţinut
că „în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, autorităţile
statului român s-au angajat să garanteze ducerea la îndeplinire a obligaţiilor
rezultate din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, din reglementările
comunitare cu caracter obligatoriu şi din actul de aderare. În acest sens, Guvernul
este abilitat din punct de vedere constituţional ca, prin mijloacele pe care le are la
îndemână, să garanteze îndeplinirea obligaţiilor României faţă de Uniunea
Europeană. Astfel, folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a
legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea
procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie este pe deplin constituţională”8.
Chiar dacă o astfel de procedură de infringement nu este iminentă, condiţii
specifice care impun o intervenţie legislativă rapidă – cum ar fi evitarea
consecinţelor negative ce s-ar fi produs asupra concurenţei la nivelul Uniunii
Europene, respectiv al asigurării protecţiei imediate a consumatorilor – au fost, de
asemenea, reţinute ca justificând adoptarea unei ordonanţe de urgenţă9.
                                                            
1
Decizia nr. 1033 din 9 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 757 din 10 noiembrie 2008;
Decizia nr. 631 din 12 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 536 din 29 iulie 2011.
2
Decizia nr. 432 din 15 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 361 din 2 iunie 2010.
3
Decizia nr. 666 din 17 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 502 din 14 iulie 2011.
4
Decizia nr. 688 din 31 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 537 din 29 iulie 2011.
5
Decizia nr. 1289 din 4 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 830 din 23 noiembrie 2011.
6
Decizia nr. 447 din 7 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 485 din 8 iulie 2011.
7
Decizia nr. 1591 din 13 decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 80 din 1 februarie 2012.
8
Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009; Decizia nr. 1070
din 8 septembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 703 din 20 octombrie 2009.
9
Decizia nr. 450 din 3 mai 2012, publicată în M. Of. nr. 507 din 24 iulie 2012, în acelaşi sens, a
se vedea: Decizia nr. 1540 din 6 decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 151 din 7 martie 2012;
Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 113 

În perioada de după aderare se constată invocarea din ce în ce mai frecventă


de către Curtea Constituţională a României a jurisprudenţei CJUE, abordare
comună şi altor Curţi Constituţionale şi înainte de aderare, în scopul de a orienta
acţiunea legiuitorului, de a-i explica sau fundamenta demersul. Este vorba despre
ceea ce doctrina a numit „instrumente interpretative”, aflate la îndemâna Curţilor
Constituţionale şi utilizate pentru a stabili obligaţia unei interpretări concordante şi
consecvente a legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii Europene1. De exemplu,
pronunţându-se asupra unei reglementări privitoare la organizarea şi exploatarea
jocurilor de noroc2, Curtea a reţinut că „trebuie luată în considerare şi jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în domeniul libertăţii de a presta servicii,
prevăzute de art. 49 CE. Astfel, prin Hotărârea din 3 iunie 2010, pronunţată în
Cauza C-258/08, Ladbrokes Betting & Gaming Ltd, Ladbrokes International Ltd
contra Stichting de Nationale Sporttotalisator, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene şi-a reconfirmat jurisprudenţa potrivit căreia, în domeniul reglementării
jocurilor de noroc, statele membre dispun de o marjă foarte largă de acţiune. (…)
Statele membre sunt libere să stabilească, potrivit propriei scări de valori,
obiectivele politicii lor în materie de jocuri de noroc şi, eventual, să definească cu
precizie nivelul de protecţie urmărit. De asemenea, trebuie ca restricţiile pe care le
impun să îndeplinească cerinţele care reies din jurisprudenţa Curţii, în special în
ceea ce priveşte proporţionalitatea lor (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din
6 martie 2007, pronunţată în cauzele conexate C-338/04, C-359/04 şi C-360/04,
Massimiliano Placanica şi alţii)”.
Explicând demersul legiuitorului prin raportare şi la jurisprudenţa CJUE, Curtea
Constituţională a reţinut această obligaţie între argumentele de natură să susţină
reconsiderarea propriei jurisprudenţe. Astfel, exemplificăm prin Decizia nr. 1237
din 6 octombrie 20103 prin care, având a statua asupra unei reglementări în
materia pensiilor şi, în acest cadru, asupra problematicii egalizării vârstei de
pensionare între bărbaţi şi femei, Curtea Constituţională a României a menţionat
că „sunt de reţinut considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în faţa unor
argumente precum cele vizând rolul femeii în familie (…). Plecând de la principiul
asigurării unei remunerări egale între femei şi bărbaţi, pentru o muncă egală,
Curtea de la Luxembourg, prin Decizia din 13 noiembrie 2008, pronunţată în
Cauza Comisia Comunităţilor Europene contra Italiei C-46/07, dar şi prin Decizia
din 26 martie 2009, pronunţată în Cauza Comisia Comunităţilor Europene contra
Greciei C-559/07, statua că măsurile sociale trebuie să contribuie la asigurarea
unei vieţi profesionale a femeilor egale cu cea a bărbaţilor. Impunerea unor vârste
de pensionare diferite nu are aptitudinea de a compensa dezavantajele şi
greutăţile pe care le întâmpină femeile în cariera lor profesională din cauza
statutului lor social. De asemenea, s-a amintit că preocuparea pentru creşterea
copiilor nu trebuie raportată doar la femei, ci şi la bărbaţi şi că, din această
perspectivă, situaţia celor două sexe este comparabilă”. Faţă de aceste
considerente, Curtea Constituţională a apreciat „că se impune o schimbare a opticii
                                                            
1
D. Piqani, op. cit., p. 8.
2
Decizia nr. 1344 din 13 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 32 din 16 ianuarie 2012.
3
Publicată în M. Of. nr. 785 din 24 noiembrie 2010.
114 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

sale în ceea ce priveşte problema egalizării vârstei de pensionare între bărbaţi şi


femei1. Fără a putea să se pronunţe tranşant asupra oportunităţii sale, totuşi,
opoziţia faţă de această soluţie ar semnifica, în prezent, însăşi opunerea unui
curent social care are o amploare internaţională, la ale cărui standarde România
este chemată să se ridice”. Întrucât nu pot fi negate discrepanţele existente încă
între condiţiile sociale actuale din România şi aceste standarde, Curtea
Constituţională a considerat că „soluţia adoptată de legiuitor prin Legea privind
sistemul unitar de pensii publice în sensul unei creşteri treptate a vârstei de
pensionare a femeii pe parcursul a 15 ani este singura în măsură să asigure
adecvarea acestei măsuri la realitatea socială şi să dea un caracter constituţional
normei de lege”.

3.3.4. Delimitări de competenţe la nivel jurisdicţional

După o scurtă perioadă de jurisprudenţă diferenţiată2, Curtea Constituţională a


României a tranşat problema raporturilor de competenţa dintre instanţele jude-
cătoreşti naţionale, instanţa de jurisdicţie constituţională şi CJUE în materia inter-
pretării şi aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, statuând astfel, implicit,
asupra obligaţiilor ce revin instanţelor judecătoreşti naţionale în acest context.
Astfel, într-o jurisprudenţă devenită constantă, Curtea Constituţională a
reţinut3 că nu este de competenţa sa „să analizeze conformitatea unei dispoziţii de
drept naţional cu textul Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (n.a., devenit
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) prin prisma art. 148 din Constituţie.
O atare competenţă, şi anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între
legea naţională şi Tratatul CE, aparţine instanţei de judecată, care, pentru a ajunge
la o concluzie corectă şi legală, din oficiu sau la cererea părţii, poate formula o
întrebare preliminară în sensul art. 2344 din Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. În situaţia în care Curtea
Constituţională s-ar considera competentă să se pronunţe asupra conformităţii
legislaţiei naţionale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţii
între cele două instanţe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil”.
Tot astfel, Curtea a mai statuat că5 „sarcina aplicării cu prioritate a regle-
mentărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislaţiei naţionale revine
instanţei de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, şi nu de constituţio-
nalitate”6, precum şi că „în raporturile dintre legislaţia comunitară şi cea naţională
                                                            
1
Decizia nr. 90 din 10 februarie 2005, publicată în M. Of. nr. 245 din 24 martie 2005.
2
Decizia nr. 59 din 17 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 98 din 8 februarie 2007; Decizia
nr. 558/2007 publicată în M. Of. nr. 464 din 10 iulie 2007; Decizia nr. 1031/2007, publicată în M. Of.
nr. 10 din 7 ianuarie 2008.
3
Decizia nr. 1596 din 26 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 37 din 18 ianuarie 2010 sau
Decizia nr. 1289 din 4 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 830 din 23 noiembrie 2011.
4
Art. 267 TFUE.
5
Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în M. Of. nr. 182 din 22 martie 2010 .
6
În acelaşi sens, de exemplu, Curtea Constituţională a Austriei, a se vedea, pentru dezvoltări
G. Kucsko-Stadlmayer, Constitutional review in Austria – Traditions and new developments,
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 115 

(cu excepţia Constituţiei), se poate vorbi numai de prioritate de aplicare a celei


dintâi faţă de cealaltă, chestiune ce intră în competenţa instanţelor judecătoreşti”.
Aşadar, controlul de constituţionalitate1 este un control de conformitate a unei
norme interne cu Constituţia. Dacă norma internă transpune o normă europeană,
poate apărea necesitatea formulării unei întrebări preliminare către CJUE şi
raportarea la interpretarea pe care aceasta o dă, pentru realizarea controlului de
constituţionalitate.
Dezvoltând considerentele de mai sus într-o serie de decizii – prin care con-
trolul de constituţionalitate s-a exercitat asupra unei reglementări cu privire la care
CJUE formulase un răspuns la întrebarea preliminară adresată de o instanţă
română – Curtea a statuat asupra raporturile de competenţe existente între CJUE,
instanţele judecătoreşti naţionale şi Curtea Constituţională cu referire la mecanis-
mul întrebării preliminare2.
Cu privire la competenţa CJUE, Curtea Constituţională a reţinut că, răspun-
zând întrebării preliminare, aceasta interpretează prevederile incidente din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene, şi nu verifică compatibilitatea actului intern
cu prevederile din Tratat. Instanţa europeană „nu are competenţa să pronunţe o
hotărâre care să vizeze constatarea validităţii sau nevalidităţii legii naţionale.
Consecinţa unei anumite interpretări date Tratatului poate fi aceea ca o dispoziţie a
unei legi naţionale să fie incompatibilă cu dreptul european. Efectele acestei
hotărâri preliminare sunt cele arătate în jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene, şi anume că «interpretarea pe care, în exercitarea compe-
tenţei care îi este conferită de articolul 177 [devenit art. 267 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene], Curtea de Justiţie o dă unei reguli de drept
comunitar, clarifică şi defineşte, atunci când este necesar, sensul şi sfera acestei
reguli, astfel cum aceasta trebuie sau ar trebui să fie înţeleasă şi aplicată din
momentul intrării sale în vigoare»”3.
Cât priveşte instanţa naţională şi competenţa acesteia, întrebarea preliminară
este văzută şi promovată ca formă de dialog judiciar, în scopul solicitării unei
justificări „tehnice” pentru soluţiile pe care le pronunţă judecătorul naţional, fără a
afecta competenţa sau independenţa acestuia.
Dialogul între judecători, la iniţiativa judecătorului naţional, constituie un
instrument indispensabil realizării de către judecătorul naţional a sarcinilor ce îi
revin în raport de prevederile art. 148 din Constituţie4. Aceasta cu atât mai mult cu
                                                                                                                                                                   
comunicare prezentată la Conferinţa Internaţională dedicată celei de-a 20-a aniversări a Curţii
Constituţionale din România, disponibilă pe site-ul CCR – www.ccr.ro.
1
Atribuţia prevăzută de art. 146 lit. b) din Constituţie are un regim distinct.
2
Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 487 din 8 iulie 2011; Decizia nr. 1088
din 14 iulie 2011, publicată în M. Of. nr. 668 din 20 septembrie 2011; Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011,
publicată în M. Of. nr. 673 din 21 septembrie 2011; Decizia nr. 903 din 30 iunie 2011, publicată în
M. Of. nr. 673 din 21 septembrie 2011.
3
Hotărârea din 27 martie 1980, pronunţată în Cauza 61/79, Denkavit italiana c. Amministrazione
delle finanze dello Stato; Hotărârea din 2 februarie 1988, pronunţată în Cauza 24/86, Blaizot c.
Universităţii din Liege şi alţii; Hotărârea din 15 decembrie 1995, pronunţată în Cauza C-415/93,
Bosman şi alţii c. Union royale belge des sociétés de football association şi alţii.
4
Pentru o analiză a rolului judecătorului naţional în procesul de integrare, a se vedea I. Maher,
National Courts as European Community Courts, HeinOnline, 14 Legal Stud.226, 1994.
116 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

cât respectarea acestor obligaţii de către instanţele judecătoreşti implică şi respon-


sabilizarea judecătorului naţional, aspect reţinut de Curtea Constituţională atunci
când a avut de analizat reglementări care priveau sancţionarea abaterilor disci-
plinare ale judecătorilor şi procurorilor1.
Argumentaţia orientată către acest tip de dialog este dezvoltată prin cuprin-
derea în sfera lui şi a instanţei de jurisdicţie constituţională. Prin aceleaşi decizii,
Curtea, precizând că „nu este nici legiuitor pozitiv şi nici o instanţă judecătorească
cu competenţă de a interpreta şi aplica dreptul european în litigiile ce antamează
drepturile subiective ale cetăţenilor”, admite că poate folosi o normă de drept
european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de
referinţă, cu condiţia îndeplinirii unor condiţii: „această normă să fie suficient de
clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în
mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (...), norma
trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât
conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a
Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constitu-
ţionalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curţii Constituţionale este distinct de
simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecă-
toreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica
legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz”. Curtea a precizat
expres că „prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea
Curţii Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a
hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi
de întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene”. Curtea
Constituţională a României a făcut astfel referire indirectă la teoria actului clar,
enunţată de CJUE în Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunţată în cauza 283/81
SRL CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, în care s-a reţinut că „o instanţă naţională
ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci
când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să îşi
îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care
constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în
cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea
corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă
loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie
evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile
specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de
jurisprudenţă în cadrul Comunităţii”. Totodată, a precizat marja de apreciere ce îi
revine instanţei constituţionale în determinarea relevanţei constituţionale a normei
de drept european.
Se constată că, prin deciziile menţionate, judecătorul constituţional naţional
promovează o concepţie pluralistă şi de respect mutual între instanţele aparţinând
                                                            
1
Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012; pentru
dezvoltări privind jurisprudenţa CJUE incidentă, a se vedea R.H. Radu, R.M. Giurescu, Consideraţii
privind răspunderea magistraţilor în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în C. Jud.
nr. 11/2012, p. 702.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 117 

ordinilor juridice aflate într-un proces de interferenţă. Această atitudine ţine –


potrivit Curţii – de „cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea
europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în
discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe”.

3.3.5. Respectarea Constituţiei în procesul de armonizare a dreptului naţional


cu dreptul Uniunii Europene

Dezvoltând statuările de principiu enunţate în perioada prealabilă aderării la


Uniunea Europeană, cu referire la transferul competenţelor în favoarea UE şi
articularea dintre dreptul constituţional naţional şi dreptul UE, Curtea Constituţională
a României a procedat, cu referire şi la jurisprudenţa în materie a altor instanţe
constituţionale, la precizarea raporturilor dintre cele două ordini juridice şi, în
context, a identităţii constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 683 din 27 iunie 20121,
Curtea Constituţională a României a reţinut că, „potrivit art. 1 alin. (2) din Tratatul
privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C
nr. 83 din 30 martie 2010, acesta marchează o nouă etapă în procesul de creare a
unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei. De esenţa Uniunii este
atribuirea de către statele membre a unor competenţe – tot mai multe la număr –
pentru realizarea obiectivelor lor comune, desigur, fără a se aduce atingere, într-un
final, prin această cedare de competenţe, identităţii constituţionale naţionale –
Verfassungsidentitat (a se vedea Decizia Tribunalului Constituţional german din
30 iunie 2009, pronunţată în Cauza 2 BvE 2/08, referitoare la constituţionalitatea
Tratatului de la Lisabona). De aceea, pe această linie de gândire, statele membre
îşi menţin competenţe care sunt inerente în vederea păstrării identităţii lor
constituţionale, iar cedarea de competenţe, precum şi regândirea, accentuarea sau
stabilirea unor noi orientări în cadrul competenţelor deja cedate ţine de marja
constituţională de apreciere a statelor membre. Aşadar, Uniunea Europeană poate
să acţioneze doar în limitele competenţelor care i-au fost conferite, având, deci,
competenţe atribuite. (…) De aceea, art. 5 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene
prevede expres că, «în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în
limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru
realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este
atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre», ceea ce demonstrează că
Uniunea Europeană, în momentul de faţă, este încă o uniune de state. (…) Înainte
de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, era dificil de stabilit limitele
competenţelor Uniunii Europene, dar în momentul de faţă există categorii de
competenţe prevăzute în Tratat cu privire la care Uniunea Europeană are o
competenţă exclusivă, competenţă partajată sau competenţă de a sprijini, coor-
dona sau completa acţiunea statelor membre. Aşadar, acţiunea statelor membre
este foarte importantă în structura arhitecturală a Uniunii Europene, ea variind ca
intensitate în funcţie de domeniu”.
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 479 din 12 iulie 2012.
118 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Cât priveşte îndeplinirea obligaţiilor pe care autorităţile le au potrivit art. 148 din
Constituţie, aceasta trebuie să se realizeze cu respectarea Legii fundamentale a
ţării. Curtea Constituţională a sancţionat încălcări ale Constituţiei determinate de
îndeplinirea defectuoasă a acestor obligaţii, chiar dacă intenţia declarată de
legiuitor era conformarea cu acte ale UE. Este o concluzie care se desprinde, de
exemplu, din Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind
revizuirea Constituţiei, prin care, constatând că eliminarea tezei a doua a art. 44
alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia: „Caracterul licit al dobândirii se prezumă”
este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului
de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2)
din Constituţie, Curtea a subliniat că „reglementarea acestei prezumţii nu împiedică
legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie –
Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina
respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii” (obiectiv
avut în vedere de iniţiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la
Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea
produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea1).
Printr-o altă decizie, Curtea Constituţională a României a constatat neconsti-
tuţionalitatea unui act normativ de transpunere a unei Directive a Parlamentului
European şi a Consiliului Uniunii Europene (Legea nr. 298/2008 privind reţinerea
datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru
modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi
protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice2), în principal pentru
lipsa de claritate şi precizie, reţinând că „limitarea exerciţiului dreptului la viaţă
intimă şi la secretul corespondenţei şi a libertăţii de exprimare, (...) trebuie să aibă
loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie
îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrariului sau a abuzului autorităţilor în
acest domeniu”. În motivarea Curţii sunt prezentate în detaliu deficienţele de
redactare a actului normativ criticat, inclusiv cu raportare la standardele impuse de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa3.
Cu privire la această decizie şi jurisprudenţa similară a altor curţi constitu-
ţionale4, s-a remarcat, mai mult sau mai puţin critic5, faptul că a fost pronunţată fără
a fi adresată vreo întrebare preliminară Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Examinând considerentele acestei decizii, se observă că reţinerea de către Curte a
încălcării unor principii fundamentale constituţionale, precum şi a unor drepturi
fundamentale ca urmare a lipsei de claritate şi precizie a normelor naţionale de
transpunere a Directivei europene a determinat constatarea neconstituţionalităţii
legii de transpunere, fără a se mai proceda la antamarea vreunei problematici care
                                                            
1
Publicată în JOUE nr. L 68 din 15 martie 2005.
2
Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009.
3
Sunday Times c. Regatului Unit, 1979; Rotaru c. României, 2000.
4
Curtea Constituţională Federală a Germaniei, Curtea Constituţională a Bulgariei, Curtea
Supremă din Cipru, Curtea Constituţională a Republicii Cehe.
5
M. Bobek, op. cit., p. 56; D.A. Efrim, G. Zanfir, M.M. Moraru, The Hesitating steps of the
Romanian Courts towards judicial dialogue on EU Law matters, pe http://www.academia.edu.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 119 

să impună vreo interpretare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Într-un


astfel de context, o întrebare preliminară nu ar fi slujit în niciun fel controlului de
constituţionalitate, fiind cel mult o expresia a existenţei dialogului, fără finalitate în
planul controlului de constituţionalitate.
Astfel cum s-a remarcat1, o curte constituţională poate controla validitatea
unei dispoziţii naţionale de punere în aplicare a unei norme europene, fără a face
referire la vreo dispoziţie a Uniunii. Este vorba de dispoziţii diferite provenite din
seturi normative diferite ce pot fi interconectate, însă legătura nu este necesară,
motivele de nevaliditate a normelor de transpunere putând viza în exclusivitate
constituţia naţională.
Considerăm decizia analizată ca reprezentând o formă de dialog judiciar, câtă
vreme argumentaţia Curţii Constituţionale a României este în deplin acord cu
statuările cuprinse în jurisprudenţa CJUE, în care s-a reţinut că „fiecare stat
membru este obligat să pună în aplicare prevederile directivelor în aşa fel încât să
satisfacă pe deplin cerinţele de claritate şi certitudine în situaţiile juridice impuse de
legislativul comunitar în interesul persoanelor în cauză stabilite în statele membre.
În acest scop, prevederile respective trebuie să fie puse în aplicare cu certitudinea
juridică incontestabilă şi cu specificitatea, precizia şi claritatea necesare”2.
Certitudinea juridică „impune ca efectele legislaţiei comunitare să fie clare şi
predictibile, scopul acestei cerinţe fiind acela de a asigura ca raporturile juridice
guvernate de dreptul comunitar să rămână previzibile”3. „Statele membre trebuie
să prevadă un cadru legal precis în domeniul în cauză, prin adoptarea de reguli de
drept capabile să creeze o situaţie care este clară, precisă şi transparentă,
suficient pentru a se permite persoanelor să-şi cunoască drepturile lor şi să le
invoce în faţa tribunalelor naţionale”.
Pe de altă parte, Curtea Constituţională a României nu a exclus, de plano, cu
acel prilej, posibilitatea adresării unei întrebări preliminare cu referire la această
materie. Posibilitatea subzistă, în măsura în care eventualul control de constitu-
ţionalitate a actului normativ de transpunere a aceleiaşi Directive o va impune.
Condiţiile formulării unei asemenea întrebări preliminare au fost enunţate de
Curtea Constituţională a României începând cu Decizia nr. 668/2011, la care am
făcut referire. Altfel spus, rolul Curţii Constituţionale este acela de garant al
Constituţiei. Formularea unei astfel de întrebări se impune numai în măsura în care
răspunsul la întrebarea preliminară ar avea relevanţă în realizarea controlului de
constituţionalitate al normei interne în raport de dispoziţiile Constituţiei.
Remarcăm faptul că evoluţiile ulterioare, atât a jurisprudenţei CJUE, cât şi a
jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, demonstrează existenţa dialogului
judiciar referitor la problematica mai sus analizată. Astfel, după o primă încercare,
fără succes, de contestare a Directivei la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
formulată de Irlanda şi Slovacia4, aceasta a fost învestită din Curtea Constituţională
                                                            
1
M. Bobek, op. cit., p. 55.
2
C-354/99 – Comisia c. Irlandei, Hotărârea din 18 octombrie 2001.
3
T. Tridimas, The general principles of EU Law, Oxford EC LAW Library, p. 244.
4
Este vorba de acţiunea din 10 februarie 2009 a Irlandei, susţinută de Slovacia, de solicitare a
anulării Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 pentru
motivul că nu a fost adoptată pe baza unui temei juridic adecvat.
120 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

a Austriei şi Curtea Supremă din Irlanda, care au ridicat o serie de probleme cu


privire la compatibilitatea Directivei cu Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene şi dacă aceasta asigură o bună funcţionare a pieţei interne a Uniunii
Europene1.
High Court (Înalta Curte, Irlanda), precum şi Verfassungsgerichtshof (Curtea
Constituţională, Austria) au solicitat Curţii de Justiţie să examineze validitatea
directivei, în special în lumina a două drepturi fundamentale garantate de Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi anume dreptul fundamental la
respectarea vieţii private şi dreptul fundamental la protecţia datelor cu caracter
personal. Cele două instanţe au ridicat următoarele probleme: dacă Directiva este
necesară şi adecvată pentru a atinge obiectivele pe care le urmăreşte; compati-
bilitatea mai multor dispoziţii ale directive cu dispoziţii ale Cartei, în principal cu
art. 7, cu privire la dreptul la respectarea vieţii private, şi cu art. 8, cu privire la
dreptul la protecţia datelor cu caracter personal. Această chestiune privind
validitatea se situează în mod incontestabil în centrul problemelor ridicate de
aceste cauze; interpretarea dispoziţiilor generale ale Cartei care reglementează
interpretarea şi aplicarea acesteia.
Prin Hotărârea pronunţată în cauză în data de 8 aprilie 2014, Curtea de Justiţie
a declarat Directiva nevalidă. Curtea a reţinut, în esenţă, că datele care trebuie
păstrate în temeiul Directivei permit, printre altele: (1) să se cunoască cu ce
persoană şi prin ce modalitate a comunicat un abonat sau un utilizator înregistrat;
(2) să se determine durata comunicării, precum şi locul de unde aceasta a avut loc;
şi (3) să cunoască frecvenţa comunicaţiilor abonatului sau a utilizatorului înregistrat
cu anumite persoane într-o perioadă determinată. Aceste date, considerate în
ansamblul lor, pot furniza indicaţii precise cu privire la viaţa privată a persoanelor
ale căror date sunt păstrate, cum sunt obiceiurile din viaţa cotidiană, locurile de
şedere permanente sau temporare, deplasările zilnice sau alte tipuri de deplasări,
activităţile desfăşurate, relaţiile sociale şi mediile sociale frecventate. Curtea a
considerat că, prin impunerea păstrării acestor date şi permiţând accesul autori-
tăţilor naţionale competente, directiva reprezintă o imixtiune deosebit de gravă în
drepturile persoanei. Faptul că păstrarea şi utilizarea ulterioară a datelor sunt
efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informat poate da
persoanelor vizate sentimentul că viaţa lor privată este obiectul unei supravegheri
constante.
Analizând dacă o astfel de ingerinţă în drepturile fundamentale în discuţie este
justificată, Curtea a constatat că, prin adoptarea directivei privind păstrarea datelor,
legiuitorul Uniunii a depăşit limitele impuse de respectarea principiului proporţio-
nalităţii. În această privinţă, Curtea a observat că, ţinând cont, pe de o parte, de
rolul important pe care îl are protecţia datelor cu caracter personal în raport cu
dreptul fundamental la respectarea vieţii private şi, pe de altă parte, de amploarea
şi de gravitatea ingerinţei în acest drept pe care o conţine directiva, puterea de
apreciere a legiuitorului Uniunii se diminuează, astfel încât se impune efectuarea
unui control strict. Deşi se poate considera că păstrarea datelor impusă de
directivă este aptă să realizeze obiectivul urmărit de aceasta, ingerinţa amplă şi
                                                            
1
Cauzele conexate C-293/12 şi C-594/12 – Digital Rights Ireland şi Seitlinger şi alţii.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 121 

deosebit de gravă în drepturile fundamentale în cauză nu este suficient delimitată


pentru a garanta că ingerinţa respectivă se limitează efectiv la strictul necesar.
Astfel, în primul rând, directiva vizează în mod generalizat toate persoanele,
mijloacele de comunicare electronică şi datele privind traficul, fără ca nicio
diferenţiere, limitare sau excepţie să fie operată în funcţie de obiectivul combaterii
infracţiunilor grave. În al doilea rând, directiva nu prevede niciun criteriu obiectiv
care să permită garantarea faptului că autorităţile naţionale competente nu au
acces la date şi că nu pot să le utilizeze decât în scopul prevenirii, depistării şi
urmăririi penale a infracţiunilor care pot fi considerate, în raport cu amploarea şi cu
gravitatea ingerinţei în drepturile fundamentale în cauză, ca fiind suficient de grave
pentru a justifica o astfel de ingerinţă. Dimpotrivă, directiva se limitează să facă
trimitere, în termeni generali, la „infracţiuni grave”, definite de fiecare stat membru
în dreptul intern. În plus, directiva nu prevede condiţii materiale şi procedurale în
care autorităţile naţionale competente pot avea acces la date şi le pot utiliza
ulterior. Accesul la date nu este condiţionat de controlul prealabil al unei instanţe
sau al unei entităţi administrative independente. În sfârşit, Directiva nu prevede
garanţii suficiente care să permită asigurarea unei protecţii eficiente a datelor faţă
de riscurile de abuz, precum şi faţă de orice accesare şi utilizare ilicită a datelor.
Aceasta arată, printre altele, că directiva autorizează prestatorii de servicii să ţină
cont de consideraţiile economice atunci când stabilesc nivelul de siguranţă pe care
îl aplică (în special în ceea ce priveşte costurile aplicării măsurilor de siguranţă) şi
că directiva nu garantează distrugerea definitivă a datelor la sfârşitul perioadei de
păstrare1.
Realizând o comparaţie a considerentelor care au fundamentat decizia Curţii
Constituţionale a României, respectiv decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
constatăm elemente comune ale argumentării, cum ar fi aceeaşi relevare a lipsei
de proporţionalitate şi de claritate a reglementării, precum şi evidenţierea standar-
delor pe care le impune protecţia dreptului la viaţă intimă şi privată. Apreciem, din
această perspectivă, că hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene menţionată
prezintă importante semnificaţii în planul dialogului între instanţele europene şi al
apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale la nivelul Uniunii.
De altfel, în continuare, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 20142, Curtea
Constituţională a României a constatat că dispoziţiile Legii nr. 82/2012 privind
reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004
privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul
comunicaţiilor electronice sunt neconstituţionale. Curtea a observat că Legea
nr. 82/2012 a fost adoptată de Parlament ca urmare a pronunţării de către instanţa
constituţională a Deciziei nr. 1258 din 8 octombrie 20093, prin care s-a constatat că
dispoziţiile Legii nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de

                                                            
1
Preluare – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Comunicat de presă nr. 54/14, Luxemburg, 8
aprilie 2014.
2
Publicată în M. Of. nr. 653 din 4 septembrie 2014.
3
Publicată în M. Of. nr. 798 din 23 noiembrie 2009.
122 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele


publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind
prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul
comunicaţiilor electronice sunt neconstituţionale, Legea nr. 298/2008 reprezentând
prima transpunere în legislaţia naţională a Directivei 2006/24/CE. Analizând
dispoziţiile Legii nr. 82/2012, precum şi considerentele de principiu cuprinse în
Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, prin care
Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă, şi în Decizia Curţii Constituţionale
nr. 1258 din 8 octombrie 2009, Curtea Constituţională a reţinut că acestea sunt
aplicabile, în principiu, şi Legii nr. 82/2012.
Tot de data recentă şi ulterior pronunţării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
Curtea Constituţională a Sloveniei a constatat, cu argumente asemănătoare celor
reţinute de instanţa europeană, neconstituţionalitatea art. 162-169 din Legea
comunicaţiilor electronice, publicată în Monitorul Oficial al republicii Slovene
nr. 109/12.
Este un efect al dialogului judiciar, în realizarea unor standarde comune de
protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

3.4. Concluzii

Evoluţia dialogului dintre curţile constituţionale şi CJUE ilustrează o tendinţă de


conservare a poziţiei şi rolului instanţelor de jurisdicţie naţională şi, respectiv, de
afirmare a poziţiei şi rolului CJUE. Totodată, acesta demonstrează efortul de
identificare a unui limbaj şi a unor standarde comune, cu precădere în materia
protecţiei drepturilor omului. Este adevărat că pluralitatea de izvoare în această
materie – constituţiile naţionale, Carta drepturilor şi a libertăţilor fundamentale,
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
deopotrivă obligatorii, determină un risc de coliziune între instanţele chemate să
aplice normele pe care acestea le cuprind. Standardele de protecţie a acestor
drepturi tind însă spre uniformizare, inclusiv prin aportul instanţelor chemate să
interpreteze normele în cauză şi care îşi invocă reciproc jurisprudenţa. În plus,
acceptarea Cartei sau a Convenţiei ca sistem de referinţă pentru exercitarea
controlului de constituţionalitate – cu distincţiile şi particularităţile determinate de
sistemele de drept din care provin – potenţează dialogul dintre instanţe, pe calea
trimiterilor preliminare, fiind o cale de rezolvare a unor asemenea abordări diver-
gente şi de „constituţionalizare” la nivel european a materiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale. Astfel, chestiunea prejudicială adresată CJUE este instituţia con-
temporană şi absolut originară de convergenţă de gândire şi acţiune a judecătorilor
naţionali cu cei europeni, o instituţie prin care, temerar, se tinde la edificarea unui
drept al cetăţeanului Uniunii, indiferent de naţionalitatea lui şi de locul aşezării lui
geografice1.
                                                            
1
I. Deleanu, Dialogul judecătorilor – forme şi implicaţii ale dialogului judecătorilor, în RRDJ
nr. 1/2012, pp. 17-44.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 123 

Utilizarea instrumentului trimiterii preliminare de către curţile constituţionale,


precum şi invocarea jurisprudenţei CJUE, instrumente circumscrise, deopotrivă,
conceptului de dialog judiciar, reprezintă cheia „armoniei” ordinilor juridice
naţionale şi supranaţionale, precum şi a „supravieţuirii”, deopotrivă, a CJUE şi a
curţilor constituţionale. Conflictele de natură constituţională la nivel transnaţional
pot lua diferite forme, însă acceptarea ideii de pluralism constituţional implică, în
esenţă, preocuparea de a minimiza conflictele, fără a compromite integritatea şi
coerenţa fiecărei ordini juridice, obiectiv ce nu poate fi atins decât printr-un susţinut
dialog judiciar.
În cele din urmă, autoritatea CJUE ţine şi de modul de raportare la instanţele
constituţionale, care au, pe de o parte, o competenţă mai largă în ceea ce priveşte
sistemele juridice naţionale, iar, pe de altă parte, sunt mai aproape de cetăţeni şi,
din această perspectivă, percepute ca având o mai solidă fundamentare sub
aspectul legitimităţii. Însăşi principiul supremaţiei/priorităţii dreptului UE şi efectul
pe care acesta îl produce în sensul înlăturării de la aplicare a normelor naţionale
contrare poate fi atins în principal prin cooperarea între CJUE şi instanţele
naţionale. Majoritatea întrebărilor preliminare adresate de către instanţele naţionale
sunt destinate să identifice compatibilitatea legislaţiei naţionale cu dreptul UE1.
Realizând procesul de constituţionalizare, instanţele constituţionale contribuie la
europenizarea sistemelor de drept naţionale, prin trasarea coordonatelor de
acţiune ale autorităţilor publice.
Fenomenul descris se traduce şi într-o mare responsabilitate a judecătorului
naţional ordinar sau constituţional, care nu este doar un judecător al legii naţionale,
ci şi al dreptului Uniunii Europene şi al Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. În această triplă calitate, el are competenţa de
a asigura aplicarea armonioasă şi conciliantă a cel puţin trei sisteme juridice,
bazate pe valori şi repere comune, dar diferite în conţinutul lor normativ. Orice
abdicare de la această misiune în favoarea uneia sau a alteia dintre jurisdicţiile
internaţionale riscă să fie reproşată de cealaltă jurisdicţie sau de cetăţenii ale căror
drepturi este chemat să le protejeze2.
Cât priveşte Curtea Constituţională a României, examenul de jurisprudenţă
realizat relevă faptul că în jurisprudenţa constituţională naţională s-a cristalizat o
concepţie privitoare la: raporturile dintre dreptul naţional şi dreptul Uniunii
Europene; competenţa Curţii Constituţionale; competenţa instanţelor judecătoreşti
şi a CJUE în cadrul acestui raport, inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea de a
sesiza CJUE cu o întrebare preliminară, cadrul controlului de constituţionalitate al
normelor de transpunere în dreptul intern a unei reglementări adoptate la nivelul
Uniunii Europene şi standardele de referinţă pentru exercitarea acestui control. În
coordonatele astfel trasate, instanţa constituţională constituie unul dintre factorii
principali ai procesului de europenizare a sistemului juridic naţional, cu respectarea
identităţii constituţionale naţionale, concluzie demonstrată de numeroasele cauze

                                                            
1
K. Lenaerts, Form and substance of the preliminary ruling procedure, în D. Curtin, T. Heukels,
Institutional dynamics of european integration, Dordrecht, Martinus Nijhoff, 1994, pp. 355-380.
2
E.S. Tănăsescu, Trimiterea preliminară şi cooperarea judiciară loială, în RRDE nr. 3/2012,
pp. 32-41.
124 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

în care Curtea a statuat asupra obligaţiilor autorităţilor naţionale din perspectiva


art. 148 din Constituţie şi a modalităţii de îndeplinire a acestor obligaţii.
Concepţia generală care se desprinde din toată această jurisprudenţă este
aceea de promovare a respectului mutual, fundamentată pe înţelegerea
fenomenului pluralităţii de sisteme constituţionale existente în Uniunea Europeană,
care trebuie să coexiste şi să relaţioneze în cadrul şi în raport de ordinea juridică
autonomă pe care aceasta o presupune. Se poate observa deschiderea unor
instanţe constituţionale către CJUE, însă aceasta este condiţionată de respectarea
identităţilor naţionale1, atitudine general comună curţilor constituţionale.
În acest context complex, dialogul judecătorului constituţional cu cel european
slujeşte la dezvoltarea unor standard comune de protecţie a drepturilor
fundamentale sau la îmbogăţirea celor existente, cu efecte în planul activităţii de
legiferare şi de aplicare a legii la nivel naţional.

4. Dialogul între instanţele de jurisdicţie constituţională2


4.1. Aspecte generale3

Expunerea rolului şi evoluţiei controlului de constituţionalitate şi al instanţelor


care realizează acest control demonstrează, în parte, existenţa unui dialog judiciar
global. Fenomenul extinderii controlului de constituţionalitate – în ceea ce priveşte
dimensiunea sa atât de ordin cantitativ, cât şi calitativ – constituie, printre altele, un
răspuns la dezvoltarea constituţională a altor state, cunoscută şi pe calea cola-
borării instituţionalizate. Tot astfel, practica utilizării precedentelor din jurisprudenţa
altor curţi constituţionale ar putea constitui o dovadă a aceleiaşi comunicări. În
materia apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acest dialog este de
domeniul evidenţei, îndreptăţind concluziile din doctrină4 referitoare la existenţa,
cel puţin la nivel european, a unui limbaj comun al constituţionalităţii.
Analizând raporturile existente între curţile constituţionale la nivel european şi
mondial, se constată că dialogul instanţelor care realizează controlul de constituţio-
nalitate există şi se obiectivează în diferite forme, cu particularităţi specifice.
În considerarea acestui specific, vom face referi, în cele ce urmează, la
următoarele forme de dialog judiciar transnaţional al curţilor constituţionale: în
cadrul unor organisme internaţionale special constituite în acest scop; în cadrul
                                                            
1
K. Kruma, Constitutional Courts and the Lisbon Treaty. The future based on mutual trust, din
lucrarea The area of freedom, security and justice. Ten years on successes and future challenges
under the Stockholm programme, publicată de Centre for European Policy Studies, Bruxelles, 2010,
p. 45, pe www.isn.ethz.ch.
2
Preluare – T. Toader, M. Safta, Forme…, op. cit., pp. 173-193.
3
Vom utiliza, în ceea ce urmează, sintagma „curţi constituţionale” cu înţelesul de instanţe
competente să realizeze controlul de constituţionalitate, indiferent de sistemul de drept în care
funcţionează şi denumirea lor specifică.
4
 De exemplu, O. Pollicino, New emerging judicial dynamics of the relationship between national
and the European Courts after the enlargement of Europe, în Jean Monnet Working Paper nr. 14/08,
p. 14, pe http://centers.law.nyu.edu/jeanmonnet/papers/papers08.html. 
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 125 

întâlnirilor bilaterale, simpozioanelor, conferinţelor organizate cu diferite prilejuri;


sub forma utilizării precedentelor altor instanţe de jurisdicţie constituţională.

4.2. Forme ale dialogului între curţile constituţionale


4.2.1. Dialogul în cadrul unor organisme internaţionale

Considerăm că această modalitate de comunicare între judecătorii/instanţele


constituţionale este cea mai reprezentativă atât din punct de vedere cantitativ, cât
şi calitativ: cantitativ, întrucât creează cele mai multe şi consistente oportunităţi de
transfer de experienţă între judecătorii constituţionali, pe temele care constituie
puncte comune de interes; calitativ, deoarece acest tip de dialog are, într-o mai
mare măsură decât celelalte, vocaţia de a produce modificări de substanţă în
concepţia privitoare la controlul de constituţionalitate şi autorităţile care îl
realizează.
Un astfel de dialog este necesar, întrucât schimburile care au loc între
judecătorii din diferite părţi ale lumii, în cadrul unor organisme special constituite
având ca membrii instanţele de jurisdicţie constituţională, promovează schimbul de
idei şi reflecţia asupra conceptelor şi principiilor de bază inerente în constituţiile
naţionale. Chiar dacă textele constituţiilor diferă adesea în mod substanţial,
discuţia cu privire la concepte şi principii de bază constituţionale uneşte judecătorii
constituţionali în considerarea preocupării comune de a promova constituţio-
nalitatea în propria lor ţară. De asemenea, întrucât judecătorii acestor instanţe se
pot găsi, uneori, în situaţii de conflict cu celelalte puteri ale statului datorită
deciziilor pe care le pronunţă, organismele la care curţile constituţionale sunt parte
le oferă un forum care permite un schimb de informaţii în mod liber. Acest lucru
poate fi important pentru însăşi garantarea principiilor constituţionale pe care sunt
chemaţi să le apere.

4.2.2. Organisme internaţionale de referinţă în domeniul justiţiei constituţionale

a) Conferinţa Curţilor Constituţionale Europene

Conferinţa Curţilor Constituţionale Europene1, înfiinţată în 1972, reuneşte 40


de curţi constituţionale şi instituţiile similare europene, competente în domeniul
justiţiei constituţionale. Curtea Constituţională a României a devenit membru al
Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene în anul 1994, dezvoltând astfel relaţii
de colaborare cu toate curţile membre.
Conferinţa încurajează membrii săi la informare reciprocă, în special în ceea
ce priveşte metodele de lucru şi standardele de practică de control, schimbul de
idei privind problemele instituţionale, structurale sau de altă natură în zonele de
drept public şi justiţia constituţională. Conferinţa ia, de asemenea, măsuri de
                                                            
1
Prezentarea şi Regulamentul Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene sunt disponibile la
adresa http://www.confeuconstco.org.
126 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

consolidare a independenţei instanţelor constituţionale ca un element esenţial în


garantarea şi punerea în aplicare a democraţiei şi a statului de drept, cu accent
special pe protecţia drepturilor omului. Totodată, susţine dezvoltarea unei relaţii
permanente între curţile constituţionale europene şi alte instituţii similare.
Din 3 în 3 ani, Conferinţa organizează congrese, şi tot din 3 în 3 ani se schimbă
preşedinţia acesteia, care poate fi exercitată de către o instanţă constituţională ce
are calitatea de membru cu drepturi depline. În perioada 2008-2011, preşedinţia
Conferinţei a fost deţinută de Curtea Constituţională a României, care a organizat cel
de-al XV-lea Congres al acesteia, în anul 2011, la Bucureşti. La Congres au
participat, alături de delegaţiile curţilor constituţionale membre ale Conferinţei,
reprezentanţii unor organisme având calitatea de observator, între care Comisia
pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), Conferinţa Curţilor
Constituţionale din Asia, Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează Limba
Franceză (ACCPUF), Conferinţa Ibero-Americană asupra Justiţiei Constituţionale,
Conferinţa Curţilor Constituţionale care utilizează Limba Portugheză, Uniunea
Curţilor şi Consiliilor Constituţionale Arabe.
Vom face unele referi la problematica abordată în cadrul Congresului
menţionat, deoarece poate constituie un exemplu pentru modul concret în care se
realizează dialogul dintre curţile membre ale Conferinţei, precum şi cu privire la
temele care sunt abordate în cadrul acestui dialog. Astfel, tema Congresului, de
larg interes în rândul participanţilor, a constituit-o Justiţia constituţională: funcţii şi
raporturile cu celelalte autorităţi publice. Congresul a cuprins trei sesiuni plenare,
după cum urmează: Sesiunea plenară I, cu tema Raporturile Curţii Constituţionale
cu Parlamentul şi Guvernul; Sesiunea plenară II, cu tema Soluţionarea conflictelor
juridice de natură organică de către Curtea Constituţională; Sesiunea plenară III,
cu tema Executarea deciziilor Curţii Constituţionale. Pentru a facilita accesul tuturor
curţilor la informaţiile relevante din perspectiva acestor teme şi pentru a concentra
aceste informaţii, au fost transmise chestionare tuturor curţilor/tribunalelor
constituţionale/instanţe similare membre ale Conferinţei, iar, pe baza acestora, în
cadrul Curţii Constituţionale a României a fost întocmit un raport general prezentat
cu ocazia Congresului. Acest raport a constituit cadrul de referinţă pentru ample
discuţii axate pe importanţa colaborării între curţile constituţionale, a colaborării
acestora cu puterea politică în sensul asigurării respectării drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale, importanţa culturii politice, apreciată ca fiind valoarea
adăugată care face ca unele ţări să adopte mai lin amendamentele constituţionale,
importanţa consultării curţilor constituţionale în privinţa problemelor financiare.
Subliniindu-se semnificaţia principiului separaţiei puterilor în stat, care presupune
respect reciproc, precum şi funcţionarea independentă a curţilor constituţionale,
s-a concluzionat că trebuie dezavuate atât încercările unei puteri de a pune
stăpânire pe celelalte, cât şi încercările politicului de a avea influenţă asupra
funcţionării Curţilor Constituţionale1. Lucrările Congresului, publicate în două
volume ce au fost transmise tuturor participanţilor la Conferinţă, constituie o
substanţială culegere de drept constituţional comparat, mijlocind, prin referirea la
                                                            
1
A se vedea M. Safta, K. Benke, I. Chiorean, C. Turcu, Al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor
Constituţionale Europene, cronică publicată în Buletinul Curţii Constituţionale nr. 1/2011, pp. 45-48,
disponibilă la adresa www.ccr.ro.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 127 

jurisprudenţa curţilor constituţionale membre ale Conferinţei, cunoaşterea acesteia


şi eventuala utilizare ca precedent.
Cel mai recent Congres în cadrul Conferinţei, cel de-al XVI-lea, s-a desfăşurat la
Viena, în perioada 12-14 mai 2014 – Congresul Conferinţei Curţilor Constituţionale
Europene. Temele abordate în cadrul Congresului au fost următoarele: Curţile
Constituţionale între dreptul constituţional şi dreptul european; Interacţiunea dintre
instanţele constituţionale; Interacţiunea dintre instanţele europene. Acestea au
format obiectul rapoartelor întocmite de instanţele de jurisdicţie constituţională
membre ale Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, pe baza cărora a fost
întocmit raportul general prezentat în cadrul Congresului de către Curtea
Constituţională gazdă. Congresul a relevat dorinţa comună de intensificare a
dialogului instituţional, respectiv de cunoaştere a activităţii şi jurisprudenţei tuturor
instanţelor de jurisdicţie constituţională.

b) Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză


(ACCPUF)
Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză
(ACCPUF) 1 a fost creată în anul 1997 în scopul de a întări legăturile dintre membrii
comunităţii francofone şi reuneşte curţi constituţionale şi instituţii echivalente din
Africa, Europa, America şi Asia. Asociaţia îşi propune să promoveze principiile
statului de drept prin dezvoltarea relaţiilor dintre aceste curţi. În acest scop, sunt
încurajate schimbul de idei şi de experienţă între membrii Asociaţiei, însoţite de
cooperare juridică şi tehnică, în scopul unei mai bune înţelegeri reciproce,
promovării şi consolidării autorităţii fiecărei instituţii.
ACCPUF a creat o serie de instrumente juridice în scopul realizării obiectivelor
propuse, respectiv: un buletin general actualizat permanent, cuprinzând date
referitoare la organizarea şi competenţele membrilor, publicaţii tematice, rezumate
ale întâlnirilor şi chestionarelor la care membrii au răspuns. Problemele abordate
privesc atât chestiuni de principiu (principiul egalităţii, liberul acces la curţile
constituţionale), cât şi punctuale (comunicarea, rolul şi funcţionarea curţilor
constituţionale în perioada alegerilor). ACCPUF participă la baza de date ce
grupează principalele decizii ale curţilor constituţionale, în urma semnării unor
acorduri cu Comisia de la Veneţia.
Curtea Constituţională a României este membră a ACCPUF din anul 19982, iar
în anul 2007 a fost organizatorul unuia dintre Congresele acesteia.

c) Conferinţa Mondială privind Justiţia Constituţională

Această organizaţie3, care reuneşte curţi constituţionale, consilii şi curţi


supreme din Africa, America, Asia şi Europa, a apărut ca rezultat al preocupării şi
                                                            
1
Prezentarea Asociaţiei Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceză este
disponibilă la adresa www.accpuf.org.
2
A se vedea Legea nr. 59 din 5 martie 1998 privind afilierea Curţii Constituţionale a României la
Asociaţia Curţilor Constituţionale care utilizează parţial limba franceza (ACCPUF), publicată în M. Of.
nr. 111 din 11 martie 1998.
3
Statutul Conferinţei Mondiale privind Justiţia Constituţională este disponibil pe www.venice.coe.int.
128 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

activităţii desfăşurare în special de Comisia de la Veneţia, începând din anul 1996,


pentru stabilirea unei cooperări şi reunirea unui număr de grupuri regionale sau pe
bază de limbă ale instanţelor constituţionale. În vederea realizării acestor obiective,
s-a desfăşurat primul Congres al Conferinţei Mondiale privind Justiţia
Constituţională la Cape Town, în perioada 22-24 ianuarie 2009, găzduit de Curtea
Constituţională a Africii de Sud în colaborare cu Comisia de la Veneţia. Pe baza
unei declaraţii adoptate cu această ocazie, a fost pregătit şi apoi discutat un proiect
de statut, modificat la cel de-al doilea Congres, din 16-18 ianuarie 2011, desfăşurat
la Rio de Janeiro, fiind găzduit de Curtea Supremă Federală a Braziliei în
cooperare cu Comisia de la Veneţia. La acest Congres, cu tema „Separaţia
puterilor şi independenţa curţilor constituţionale şi a instanţelor echivalente”, au
participat 88 de curţi constituţionale, consilii constituţionale şi curţi supreme – între
care şi Curtea Constituţională a României –, precum şi 10 grupuri regionale şi
lingvistice ale curţilor din Africa, America, Asia şi Europa. Al treilea Congres a avut
loc la Seul, în perioada 28 septembrie-1 octombrie 2014, iar tema acestuia a fost
„Justiţia constituţională şi integrarea socială”.
Statutul Conferinţei Mondiale privind Justiţia Constituţională a fost adoptat la
23 mai 2011, la Bucureşti, cu ocazia Congresului al XV-lea al Conferinţei Curţilor
Constituţionale Europene.
Scopul principal al acestei forme de reunire şi de activităţi comune a instanţelor
de jurisdicţie constituţională a fost tocmai acela de a facilita dialogul judiciar între
judecătorii constituţionali pe o scară globală, în vederea promovării justiţiei
constituţionale ca un element fundamental pentru democraţie, protecţia drepturilor
omului şi a statului de drept.

d) Alte structuri de cooperare a curţilor constituţionale

Există şi alte „platforme” de cooperare constituite, cu precădere, la nivel


regional, cum ar fi: Uniunea Curţilor şi Consiliilor Constituţionale Arabe; Conferinţa
Organelor de Control Constituţional din noile democraţii (CCCOCND); Conferinţa
Curţilor Constituţionale din ţările de limbă portugheză (CJCPLP); Conferinţa
Jurisdicţiilor Constituţionale din Africa (CCJA); Forumul preşedinţilor de instanţă din
Africa australă (SACJF).
Toate acestea demonstrează nevoia şi importanţa schimbului de idei şi
experienţă, ţinând seama şi de particularităţile regionale, care conferă o anume
specificitate problematicii cu care curţile constituţionale se confruntă.

e) Comisia de la Veneţia

Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, cunoscută sub numele de


Comisia de la Veneţia1, a fost înfiinţată în 1990 şi reprezintă un organ consultativ al
Consiliului Europei pe probleme constituţionale. Curtea Constituţională a României

                                                            
1
Datele prezentate sunt preluate de pe site-ul Comisiei de la Veneţia – www.venice.coe.int.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 129 

desfăşoară o strânsă colaborare cu acest organism şi în cadrul său cu celelalte


instanţe constituţionale din statele membre ale Consiliului Europei, respectiv
celelalte state afiliate1. Această colaborare se concretizează, în principal, prin
transmiterea, în vederea publicării în Buletinul Comisiei de la Veneţia, a jurispru-
denţei relevante a Curţii Constituţionale a României, precum şi prin transmiterea
de răspunsuri la întrebările altor curţi constituţionale formulate cu privire la teme
constituţionale specifice. Aceeaşi posibilitate de a adresa întrebări altor curţi, prin
intermediul aceluiaşi mecanism, este deschisă, în mod evident, şi Curţii
Constituţionale a României. Atât scopul Buletinului, cât şi cel al dialogului de tipul
întrebare/răspuns menţionat sunt de a încuraja schimbul de informaţii între
instanţele de jurisdicţie constituţională şi judecătorii acestora pentru a soluţiona
probleme juridice sensibile, care, de multe ori, apar simultan în mai multe ţări. Este
de subliniat caracterul complex al întrebărilor şi problematicii care face obiectul
dialogului dintre instanţele constituţionale membre, prin intermediul agenţilor de
legătură, în sensul că acestea acoperă deopotrivă legislaţia, jurisprudenţa şi
doctrina privitoare la problema ridicată în faţa curţii constituţionale care adresează
întrebarea. Se facilitează astfel informarea tuturor curţilor constituţionale implicate
în acest mecanism cu privire la diverse probleme de drept constituţional şi modul
lor de rezolvare. În acest fel, soluţiile pronunţate au o largă şi solidă fundamentare
de drept constituţional comparat şi, totodată, se îmbogăţeşte în mod continuu o
bază de date ce poate fi oricând accesată şi utilizată de judecătorul constituţional
naţional.
Comisia de la Veneţia nu constituie doar un cadru de dialog cu alte curţi
constituţionale, ci constituie, în sine, un partener de dialog, astfel încât îi vom
acorda o tratare distinctă.

4.2.3. Dialogul în cadrul întâlnirilor bilaterale, conferinţelor şi simpozioanelor

Colaborării existente în cadrul organismelor internaţionale de tipul celor arătate


i se alătură relaţiile bilaterale existente între curţile constituţionale. Acestea
prilejuiesc întâlniri ale judecătorilor constituţionali, dialogul direct şi aprofundarea
unor probleme comune, precum şi iniţierea unor forme de cooperare la nivel
regional sau pe alte criterii identificate ca fiind relevante.
Curtea Constituţională a României s-a preocupat de dezvoltarea relaţiilor
bilaterale cu curţile constituţionale din ţări europene în special, dar şi cu alte
curţi/instanţe similare. De-a lungul timpului, au avut loc întâlniri şi schimburi de
experienţă ai judecătorilor constituţionali români cu omologi din Africa de Sud,
Albania, Andorra, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Bosnia şi Herţegovina,
Republica Cehă, Republica Populară Chineză, Coreea, Federaţia Rusă, Egipt,
                                                            
1
Kârgâzstan s-a alăturat în 2004; Chile, în 2005; Republica Coreea, în 2006; Maroc şi Algeria, în
2007; Israel, în 2008; Peru şi Brazilia, în 2009; Tunisia şi Mexic, în 2010; Kazahstan, în 2011. Comisia
are, astfel, 58 de membri titulari în total. Belarus este membru asociat, în timp ce Argentina, Canada,
Sfântul Scaun, Japonia, Statele Unite şi Uruguay sunt observatori. Africa de Sud şi Autoritatea
Naţională Palestiniană au un statut special de cooperare similar cu cel al observatorilor.
130 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Franţa, Georgia, Germania, Iran, Italia, Japonia, Lituania, Macedonia, Maroc,


Republica Moldova, Polonia, Portugalia, Serbia, Spania, Statele Unite ale Americii,
Tunisia, Turcia, Ungaria. Întâlnirile realizate în cadrul acestei cooperări au relevat
faptul că diverse probleme cu care se confruntă Curtea Constituţională a României
– fie de ordin instituţional, fie jurisdicţional – se regăsesc şi în activitatea altor curţi
constituţionale, fapt ce a determinat încercarea de a identifica soluţii comune sau
de a adapta la specificul fiecărei curţi sau jurisdicţii soluţii deja identificate.
Curtea Constituţională a României a găzduit conferinţe internaţionale, un
exemplu recent fiind Conferinţa organizată în anul 2012, cu tema: Controlul de
constituţionalitate – Tradiţie şi perspective, eveniment dedicat celei de-a 20-a
aniversări a Curţii Constituţionale a României şi împlinirii a 100 de ani de la
afirmarea controlului constituţionalităţii legilor în România. La lucrări au participat
delegaţii ale curţilor constituţionale, respectiv ale instanţelor supreme din Albania,
Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Cipru, Republica Populară Chineză, Coreea,
Croaţia, Georgia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Republica Macedonia,
Republica Moldova, Muntenegru, Norvegia, Polonia, Federaţia Rusă, Serbia,
Thailanda, Turcia, Ucraina şi Ungaria, preşedintele Comisiei pentru Democraţie
prin Drept (Comisia de la Veneţia) şi invitaţi speciali din partea unor universităţi şi
fundaţii care derulează programe de cooperare în domeniul justiţiei constituţionale.
Această cooperare ilustrează preocupări şi teme de dezbateri comune pentru
judecătorii constituţionali, indiferent de tipul instanţei care realizează controlul de
constituţionalitate şi de zona geografică în care se găseşte aceasta, precum şi
integrarea Curţii Constituţionale a României în ceea ce am putea numi – la nivel
global – comunitatea curţilor constituţionale.

4.2.4. Referirile la jurisprudenţa altor curţi constituţionale


4.2.4.1. Aspecte generale şi exemplificări

Colaborarea, schimbul de idei şi experienţă între judecătorii constituţionali se


reflectă şi în jurisprudenţa curţilor constituţionale. Se poate vorbi astfel de un sens
mai larg al sintagmei dialog judiciar, care priveşte valorificarea jurisprudenţială de
către curţile constituţionale a precedentului străin.
De altfel, considerăm că ceea ce ar putea califica drept dialog judiciar citarea
sau menţionarea jurisprudenţei altor curţi constituţionale este tocmai evoluţia
cooperării lor la nivel regional şi global. Aceasta întrucât ideea de dialog în sine nu
presupune vorbitori care se adresează în paralel unor audienţe diferite, cum este
cazul curţilor constituţionale1. Instanţele în cauză realizează controlul de constitu-
ţionalitate al reglementărilor interne în raport de constituţia naţională, astfel încât
actele pe care le pronunţă pot presupune un dialog judiciar consistent, însă, în
sine, ele se adresează în mod special „audienţei interne”, autorităţilor statului care
trebuie să aplice aceste decizii al căror scop este garantarea supremaţiei
                                                            
1
Pentru dezvoltări, a se vedea D.S. Law, W. Chen Chang, The limits of global judicial dialogue,
în Washington Law Review, vol. 86, 2011, articol disponibil la adresa http://digital.law.washington.edu/
dspace-law/handle/1773.1/1061.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 131 

constituţiei naţionale. Răspunsul celorlalte curţi constituţionale reprezintă cel mult


un considerent secundar pentru soluţia ce se pronunţă într-o anumită cauză.
Colaborarea din ce în ce mai strânsă între curţile constituţionale şi identificarea
unor standarde comune în ceea ce priveşte locul şi rolul acestor curţi şi al
controlului de constituţionalitate determină totuşi ca acest considerent secundar să
nu fie unul neglijabil. Dialogul judiciar între curţile constituţionale apare, din această
perspectivă, ca o raportare la un sistem de referinţă în ceea ce priveşte stan-
dardele democraţiei, ale principiilor constituţionale de bază şi ale apărării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Recurgerea, explicită sau implicită, la precedentul străin apare, de regulă,
atunci când o curte naţională se vede confruntată cu o problematică nouă, fără
precedent în jurisprudenţa internă – este în interesul său să se documenteze, chiar
pe calea unor întrebări directe (de tipul celor la care am făcut referire atunci când
am examinat colaborarea curţilor constituţionale în cadrul Comisiei de la Veneţia),
şi să analizeze raţionamentul şi soluţiile adoptate în situaţii similare de alte curţi
constituţionale, în vederea elaborării propriului raţionament şi concluzii. Acest
mecanism de dialog judiciar poate căpăta anume particularităţi în funcţie de
apartenenţa regională, lingvistică, la anumite structuri şi organizaţii, de exemplu,
Consiliul Europei (asimilarea dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale şi a interpretării date acestora de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului) sau de apartenenţa statelor la Uniunea
Europeană, având în vedere problematica specifică determinată de această
apartenenţă. Alteori, mai cu seamă în astfel de situaţii specifice, invocarea
precedentelor altor Curţi are rolul de a contura şi a susţine o anumită abordare
comună a curţilor constituţionale naţionale.
Astfel, examinarea problematicii raporturilor dintre reglementările naţionale şi
cele ale Uniunii Europene a determinat un astfel de dialog al curţilor constituţionale
naţionale. De exemplu, Curtea Constituţională a Republicii Cehe a făcut referire, în
mai multe rânduri, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale Federale a Germaniei (a
se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 31 ianuarie 2012 – Slovak Pensions;
Hotărârea din 3 noiembrie 2009 – Treaty of Lisbon II; Hotărârea din 26 noiembrie
2008 – Treaty of Lisbon I)1. Tot astfel, Tribunalul Constituţional al Poloniei,
pronunţându-se prin Decizia din 24 noiembrie 20102 asupra Tratatului de la
Lisabona, a invocat jurisprudenţa în materie a curţilor constituţionale din Republica
Cehă, Germania, Ungaria, Austria, respectiv a Consiliului Constituţional francez.
De asemenea, transpunerea în dreptul intern a unor acte europene sau
adoptarea de acte normative care să dea curs obligaţiilor asumate la nivel
european au determinat situaţii în care curţile constituţionale, învestite cu controlul
de constituţionalitate al actelor normative naţionale astfel adoptate, au avut în
vedere precedente străine în aceeaşi materie. De exemplu, examinând transpu-
nerea în planul legislaţiei naţionale a Directivei nr. 2006/24/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau
                                                            
1
Disponibile la adresa http://www.concourt.cz (2012/01/31 - Pl. ÚS 5/12: Slovak Pensions,
2009/11/03 - Pl. ÚS 29/09: Treaty of Lisbon II: 2008/11/26 - Pl. ÚS 19/08: Treaty of Lisbon I).
2
Disponibilă la adresa http://www.trybunal.gov.pl/eng/summaries/documents.
132 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile


publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei
2002/58/CE, Curtea Constituţională a Republicii Cehe a reţinut, în Decizia din 22
martie 20111, concluziile similare care „au fost elaborate de către curţile constitu-
ţionale din alte ţări europene, atunci când au examinat constituţionalitatea regle-
mentărilor legale de punere în aplicare a sus-menţionatei Directive privind
păstrarea datelor”, respectiv: Curtea Constituţională Federală a Germaniei, Curtea
Constituţională a României, Curtea Constituţională a Bulgariei, Curtea Supremă
din Cipru.
Un alt caz de referinţă îl constituie jurisprudenţa curţilor constituţionale în
legătură cu implementarea în legislaţiile naţionale a Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI
a Consiliului privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între
statele membre2. Astfel, de exemplu, Curtea Constituţională a Belgiei, pronun-
ţându-se prin Decizia nr. 128 din 10 octombrie 20073 asupra constituţionalităţii
transpunerii Deciziei-cadru menţionate, a avut în vedere atât decizia din 27 aprilie
2005 a Tribunalului Constituţional din Polonia4, cât şi decizia Curţii Constituţionale
Federale a Germaniei din 18 iulie 20055. Curtea Constituţională a României a
menţionat, „cu titlul comparativ”, în Decizia nr. 1127 din 27 noiembrie 2007
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Titlului III (art. 77-108)
din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală6, Decizia Tribunalului Constituţional din Polonia din 27 aprilie 2005,
respectiv situaţia Germaniei şi motivele declarării ca neconstituţionale a legii iniţiale
de transpunere a Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare.
O temă generoasă de dialog judiciar o constituie problematica apărării
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Câtă vreme, cel puţin pentru ţările membre
ale Consiliului Europei, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au creat un „limbaj
comun” în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, este explicabilă
orientarea judecătorilor constituţionali inclusiv către jurisprudenţa altor curţi
constituţionale în care deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost şi sunt
valorificate. În acest sens a procedat şi Curtea Constituţională a României într-o
seamă de situaţii.

                                                            
1
Disponibilă la adresa http://www.concourt.cz - 2011/03/22 - Pl. ÚS 24/10.
2
În esenţă, Decizia-cadru a concretizat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la
Tampere, din 15 şi 16 octombrie 1999, ca între Statele Membre ale Uniunii Europene să se
înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag executării unei
pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o
procedură de predare simplificată, respectiv de a se accelera procedura formală de extrădare, în
cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecării; pentru interpretarea Deciziei-cadru, a
se vedea şi R.H. Radu, A. Voicu, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Cauza C-396/11, Radu, în
C. Jud. nr. 4/2013, p. 234.
3
Rezumatul deciziei este disponibil la adresa www.venice.coe.int, CODICES - BEL- 2007-3-008;
a se vedea şi http://www.const-court.be/en/common/home.html.
4
Rezumatul este disponibil la adresa www.venice.coe.int, CODICES - POL-2005-1-005.
5
Rezumatul este disponibil la adresa www.venice.coe.int, CODICES - GER-2005-2-002.
6
Publicată în M. Of. nr. 2 din 3 ianuarie 2008.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 133 

4.2.4.2. Precedentul străin în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

Examinarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României relevă faptul că, în


cele mai multe cazuri, invocarea precedentului străin s-a realizat în contextul
examinării problematicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, domeniu de largă
deschidere şi din perspectiva art. 20 din Constituţie.
Astfel, prin Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 19951, pronunţându-se asupra unor
dispoziţii din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi
asistenţa socială, Curtea s-a referit la exemplele Austriei şi Germaniei, reţinând,
între altele că „chiar şi în situaţii cum ar fi în Austria, unde jurisdicţia constituţională
a apreciat că principiul egalităţii sexelor impune aceeaşi vârstă de pensionare,
autoritatea legiuitoare, ţinând seama de realităţile socio-profesionale existente, nu
a acceptat în prezent acest punct de vedere. În Germania, aşa cum rezultă din
decizia Tribunalului Constituţional de la Karlsruhe, aflată la dosar, ţinându-se
seama de aceleaşi realităţi socio-profesionale rezultate dintr-o largă anchetă
socială, acesta a decis că în stadiul actual se justifică vârste de pensionare
diferite”.
De asemenea, prin Decizia nr. 140 din 19 noiembrie 19962, examinând consti-
tuţionalitatea art. 238 alin. (1) C. pen., Curtea Constituţională s-a referit şi la
„Decizia nr. 36/1994 a Curţii Constituţionale a Republicii Ungaria, decizie prin care
prevederile art. 232 din Legea nr. IV/1978 privind Codul penal au fost considerate
neconstituţionale”, reţinând că aceasta „nu poate însă avea semnificaţia unui
argument pentru soluţia ce urmează a se pronunţa în acest litigiu constituţional, iar
considerentele acelei decizii nu pot face obiectul examinării de către Curtea
Constituţională a României”.
Prin Decizia nr. 113 din 20 iulie 19993, răspunzând autorilor obiecţiei de
neconstituţionalitate care au invocat precedentul străin în susţinerea motivelor de
neconstituţionalitate formulate, Curtea a reţinut că „invocarea de către autorii
sesizării a unei recente decizii prin care Consiliul Constituţional al Franţei a stabilit
că în conţinutul Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare există clauze
contrare Constituţiei Franţei nu are relevanţă în cauză, dată fiind reglementarea cu
totul diferită – la nivel constituţional –, existentă în ţara noastră cu privire la
minorităţile naţionale”.
În Decizia nr. 203 din 29 noiembrie 19994, pronunţându-se asupra obiecţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. f) din Legea privind accesul la propriul
dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, Curtea s-a referit, în finalul
deciziei, la Hotărârea nr. 10 din 22 septembrie 1997 a Curţii Constituţionale din
Bulgaria.
În Decizia nr. 334 din 3 aprilie 20075, Curtea a făcut referire, cu privire la
dreptul persoanei de a nu se autoacuza, la decizia Curţii Supreme a Statelor Unite
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996.
2
Publicată în M. Of. nr. 324 din 4 decembrie 1996.
3
Publicată în M. Of. nr. 362 din 29 iulie 1999.
4
Publicată în M. Of. nr. 603 din 9 decembrie 1999.
5
Publicată în M. Of. nr. 308 din 9 mai 2007.
134 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

ale Americii, în Cauza Miranda c. Arizona, din 1966, reţinând că „înainte de


interogatoriu trebuie să i se aducă acuzatului la cunoştinţă faptul că beneficiază de
dreptul la tăcere, că orice declaraţie a sa poate fi folosită împotriva lui şi că are
dreptul să fie asistat de un avocat, iar dacă nu are suficiente resurse materiale va fi
numit un avocat din oficiu spre a-l reprezenta. Prin aceste garanţii procedurale se
asigură în mod efectiv dreptul acuzatului de a nu se acuza”. Curtea a invocat şi
cauza Dickerson c. United States, din 2000, a aceleiaşi instanţe, arătând că „a
reafirmat acest principiu – dreptul la tăcere – ca fiind unul de natură constituţională,
chiar dacă nu este în mod expres prevăzut în Constituţie”.
În Decizia nr. 1127 din 27 noiembrie 20071, referitoare la problematica
mandatului european de arestare, Curtea Constituţională a României a menţionat
decizia Tribunalului Constituţional din Polonia din 27 aprilie 2005, „prin care s-a
statuat că art. 607 paragraful 1 din Codul de procedură penală care permitea
predarea unui cetăţean polonez către un alt stat membru al Uniunii Europene în
baza unui mandat european de arestare încalcă art. 55 alin. (1) din Legea
fundamentală a Poloniei, care interzicea extrădarea cetăţenilor săi fără niciun fel
de normă derogatorie”. Curtea a reţinut, în continuare, că „ulterior, Constituţia
Poloniei a fost revizuită în sensul de a permite extrădarea propriilor cetăţeni ori de
câte ori există o obligaţie internaţională în acest sens, astfel încât din luna
noiembrie 2006, tocmai în scopul îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din statutul de
ţară membră a Uniunii Europene, cetăţenii polonezi pot fi predaţi în baza unui
mandat european de arestare”. Totodată, Curtea a făcut referire şi la situaţia
Germaniei, arătând că „legea iniţială de transpunere a deciziei-cadru privind
mandatul european de arestare a fost declarată neconstituţională nu pentru că nu
permite cenzurarea de către autoritatea judiciară germană a temeiniciei măsurii
preventive sau a hotărârii judecătoreşti pronunţate în statul solicitant, ci pentru că
nu a ţinut seama de necesitatea respectării drepturilor fundamentale, inclusiv
dreptul de a beneficia de o cale de atac, situaţie care, după cum s-a arătat, nu este
întâlnită în legea română”.
În Deciziile nr. 872 din 25 iunie 20102 şi nr. 874 din 25 iunie 20103, prin care,
pronunţându-se asupra dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea
restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituţională a României a menţionat şi
considerente de principiu referitoare la dreptul la pensie din cauzele soluţionate
de alte curţi constituţionale. „Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia
nr. 455/B/1995, a stabilit că pensia calculată după regulile sistemului de asigurări
sociale nu poate fi afectată, iar prin Decizia nr. 277/B/1997 a statuat că modificarea
unilaterală a cuantumului pensiilor este neconstituţională, cu referire directă la
imposibilitatea legiuitorului de a scădea pensiile mari pentru a creşte pensiile mici.
Totodată, prin Decizia nr. 39/1999 (XI 1.21), aceeaşi instanţă constituţională a
statuat că pensia (contributivă) este un drept câştigat (…) încât modificarea
cuantumului său nominal este neconstituţională. De altfel, considerente similare se
regăsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia nr. 2009-43-01 din 21
decembrie 2009”.
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 2 din 3 ianuarie 2008.
2
Publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010.
3
Publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 135 

În Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 20101 referitoare la admiterea excepţiei


de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea
nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative
asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,
Curtea Constituţională a României a făcut referire la Hotărârea nr. 1 din 8 februarie
1995 a Curţii Constituţionale a Ungariei, arătând că prin aceasta „s-a stabilit că
măsura compensării prevăzută de Actul nr. XXXII din 1992, care reglementa
acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în
perioada comunistă, nu este luată pe baza existenţei unei obligaţii legale care îşi
are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensaţii în echitate, astfel încât
nicio persoană nu poate avea un drept substanţial la despăgubiri pentru daune
morale”2.
În acest context, care priveşte garantarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale, examinarea problematicii pe care o presupune liberul acces la justiţie
a prilejuit pronunţarea unor decizii în care Curtea Constituţională a invocat
precedentul străin atunci când s-a pronunţat, de exemplu, asupra unor reglementări
privitoare la independenţa judecătorilor sau asupra unor reglementări privitoare la
propria competenţă şi, din această perspectivă, la liberul acces la justiţia
constituţională.
Astfel este, cât priveşte prima situaţie, Decizia nr. 873 din 25 iunie 20103
asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind stabilirea unor
măsuri în domeniul pensiilor, prin care Curtea a reţinut considerentele referitoare la
necesitatea asigurării securităţii financiare a judecătorilor, ca şi garanţie a
independenţei acestora, cuprinse în Hotărârea din 12 iulie 2001 a Curţii
Constituţionale din Lituania şi în Hotărârea din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale
din Cehia.
Cât priveşte problematica referitoare la competenţa Curţii Constituţionale,
menţionăm Decizia nr. 766 din 15 iunie 20114, prin care Curtea a constatat că
sintagma în vigoare din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că
sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori
dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se
producă şi după ieşirea lor din vigoare. Curtea a reţinut cu acel prilej că, în cazul
controlului concret exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate,
„jurisprudenţa instanţelor constituţionale europene în ceea ce priveşte normele
juridice care nu mai sunt în vigoare, dar care sunt aplicabile cauzei, este în sensul
controlului pe fond al acestor norme. Astfel, în cazul Germaniei, Italiei, Ungariei,
Republicii Cehe, Poloniei sau Franţei, pe baza unor prevederi regulamentare sau
orientări jurisprudenţiale, instanţele constituţionale au considerat mai importantă
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
2
Aceeaşi menţiune apare şi în Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.
nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
3
Publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010.
4
Publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011.
136 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

analiza pe fond a dispoziţiilor criticate, în scopul eliminării acelora care nu


corespund imperativelor constituţionale, decât stabilirea unui criteriu procedural pur
formal care ar conduce la încetarea procesului”. În considerentele deciziei a fost
menţionată şi Hotărârea din 10 ianuarie a Curţii Constituţionale din Republica
Cehă, prin care s-a stabilit că excepţia de neconstituţionalitate ce viza un text care
nu mai era în vigoare nu va fi respinsă ca inadmisibilă, ci analizată pe fond,
„întrucât instanţele ordinare au obligaţia de a aplica legea, iar nu competenţa de a
considera o lege ca fiind neconstituţională şi, în consecinţă, să nu o aplice. Instanţa
ordinară, atunci când consideră că legea ce urmează să fie aplicată este neconsti-
tuţională, are obligaţia de a sesiza instanţa constituţională, altfel, prin aplicarea
acestei legi, încălcând prevederile Constituţiei”. De asemenea, a fost menţionată
Decizia nr. 2010 din 16 din 23 iulie 2010 a Consiliului Constituţional din Franţa, prin
care s-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate poate viza şi un text de lege
care nu mai este în vigoare, câtă vreme modificarea sau abrogarea ulterioară a
dispoziţiei contestate nu face să dispară eventuala încălcare a acestor drepturi şi
libertăţi garantate de Constituţie. Un alt exemplu reţinut a fost cel al Curţii
Constituţionale a Lituaniei, care, prin Hotărârea pronunţată în 27 martie 2009, a
statuat că în situaţia în care textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate a fost
modificat în esenţa sa, instanţa constituţională are obligaţia de a controla norma cu
care a fost sesizată, indiferent dacă aceasta mai este sau nu în vigoare. De
asemenea, s-a reţinut exemplul Curţii Constituţionale a Ungariei, precizându-se că
aceasta controlează constituţionalitatea normei juridice deduse analizei sale în
forma în care era înainte de modificarea, abrogarea sau revocarea sa, în cazul în
care aceasta mai poate avea aplicabilitate în litigiul din faţa instanţei a quo.
Menţionarea jurisprudenţei altor curţi constituţionale apare însă şi în situaţii în
care Curtea Constituţională a României a avut a statua cu privire la reglementări
privitoare la organizarea şi funcţionarea unor autorităţi publice (în speţă
Parlamentul), respectiv competenţa acestora şi raporturile cu Curtea Constituţională.
Astfel, prin Decizia nr. 209 din 7 martie 20121 referitoare la sesizarea de
neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru
acordarea încrederii Guvernului, Curtea, examinând rolul Parlamentului şi, în
cadrul acestuia, a comisiilor parlamentare, a reţinut că „Parlamentul «nu poate fi
reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne şi pe care chiar el
şi le înfiinţează, din simplul motiv că el nu poate delega nimănui – şi cu atât mai
puţin unui grup de parlamentari – suveranitatea naţională cu care electoratul l-a
împuternicit în urma alegerilor parlamentare (…)»”, Curtea a observat că „aceeaşi
este concluzia la care a ajuns recent şi Curtea Constituţională Federală a
Germaniei, prin Decizia 2 BvE 8/11 din 28 februarie 2012, pronunţată în
unanimitate de cea de-a doua Cameră”.
De asemenea, prin Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 20112, pronunţându-se
asupra constituţionalităţii Legii pentru aprobarea O.U.G. nr. 71/2009 privind plata
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012; a se vedea şi Decizia nr. 307/2012, publicată în
M. Of. nr. 293 din 4 mai 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului
nr. 5 din 28 februarie 2012 privind numirea unor membri ai Consiliului Naţional al Audiovizualului.
2
Publicată în M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011; a se vedea şi Decizia nr. 897 din 25
octombrie 2012, publicată în M. Of. nr. 35 din 16 ianuarie 2013.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 137 

unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi


salariale personalului din sectorul bugetar, Curtea a reţinut, între altele, că
„Parlamentul trebuie să păstreze controlul asupra deciziilor fundamentale în
domeniul politicii bugetare şi are o marjă de apreciere în acest domeniu, trebuind
să asigure sustenabilitatea bugetului şi performanţa economică a statului. Curtea
Constituţională trebuie să respecte această marjă de apreciere, controlul său
limitându-se la încălcările evidente ale textelor constituţionale (a se vedea, în acest
sens, şi Hotărârea Tribunalului Constituţional Federal german 2 BvR 987/10 din
7 septembrie 2011 privind soluţionarea plângerilor de neconstituţionalitate
formulate împotriva pachetului de măsuri privind ajutorul financiar acordat Greciei
şi fondul de salvare a monedei euro)”.
În exemplele date este vorba despre referiri exprese la jurisprudenţa altor curţi
constituţionale – în sensul indicării precedentului în considerentele deciziei/hotărârii
curţii. În unele situaţii, examinarea jurisprudenţei altor curţi constituţionale a fost
determinată chiar de părţile în cauză, care au prezentat-o pentru a-şi fundamenta
argumentarea – am menţionat în acest sens Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 19951,
Decizia nr. 140 din 19 noiembrie 19962 şi Decizia nr. 113 din 20 iulie 1999.
Există însă şi situaţii în care valorificarea jurisprudenţei altor curţi consti-
tuţionale este implicită, în sensul că aceasta este avută în vedere în cadrul
examenului de drept comparat care fundamentează soluţia pronunţată, fără a fi
citată. Considerăm că lipsa unei referiri exprese la jurisprudenţa altor curţi
constituţionale se explică prin faptul că argumentarea curţilor constituţionale ţine
seama, în primul rând, de normele constituţionale, specificul şi particularităţile
legislaţiei naţionale. Jurisprudenţa altor curţi poate fi un argument, însă de tipul
obiter dictum, iar nu un temei al constatării sau nu a constituţionalităţii unui text de
lege sau care să impună un răspuns în corpul actelor pe care o curte le pronunţă la
un moment dat.
Ca atare, numărul deciziilor în care este citat precedentul străin nu este în
sine relevant pentru ceea ce înseamnă dialogul/efectele dialogului judiciar între
instanţele de jurisdicţie constituţională. În esenţă, este vorba despre faptul că
efectele acestui dialog se concretizează cu respectarea limitelor date de locul şi
rolul curţilor constituţionale.

                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996: „la cererea părţilor, la dosar au fost depuse
extrase din Cartea Albă a Reformei Asigurărilor Sociale şi Pensiilor, care privesc problemele ce le
ridică speţa de faţă. De asemenea, s-a ataşat Decizia nr. 1 din 28 ianuarie 1987 a Tribunalului
Constituţional Federal al Germaniei, prin care s-a reţinut că vârsta de pensionare pentru femei la 60
de ani, diferită de cea a bărbaţilor, la 65 de ani, nu încalcă principiul egalităţii în drepturi prevăzut în
Constituţie, întrucât corespunde condiţiilor sociale şi profesionale diferite, ce există între bărbaţi şi
femei, îndeosebi ca urmare a obligaţiilor ce revin femeii ca mama şi în gospodărie. Totodată, s-a mai
depus Decizia nr. 12.568/1990 a Curţii Constituţionale a Austriei, prin care s-a statuat că «legiuitorul,
treptat, poate şi trebuie să procedeze la egalizarea vârstei de pensionare». După cum reiese însă din
faxul din 15 septembrie 1995 al preşedintelui Curţii Constituţionale a Austriei, Parlamentul a declarat
valabile limitele de vârsta diferenţiate pentru pensionarea femeilor şi a bărbaţilor hotărând că
problema să mai fie dezbătută după anul 2019”.
2
Publicată în M. Of. nr. 324 din 4 decembrie 1996: „în susţinerea excepţiei de
neconstituţionalitate, recurenţii au invocat şi Decizia nr. 36/1994 a Curţi Constituţionale a Republicii
Ungaria”.
138 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Din această perspectivă, se impune o distincţie între semnificaţia şi efectele


dialogului judiciar pe orizontală – între instanţele de jurisdicţie constituţională – şi
pe verticală – dintre aceste instanţe şi cele supranaţionale, de tipul Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene1. Astfel, dacă în prima situaţie vorbim, în principal, de un
fenomen de emergenţă către realizarea unor principii constituţionale fundamentale
general consacrate de constituţiile statelor democratice sau de apărarea drepturilor
omului, în cel de-al doilea caz vorbim, în special, de un fenomen de coexistenţă,
dialogul judiciar apărând ca modalitate de prevenire şi conciliere a conflictelor
dintre cele două planuri – naţional şi supranaţional – şi de interconectare a
entităţilor judiciare care le reprezintă în scopul asigurării coerenţei ordinii juridice
mixte şi a preeminenţei dreptului Uniunii Europene în raport cu normele naţionale2.
Altfel spus, în raporturile dintre curţile constituţionale, dialogul judiciar apare mai
mult ca un instrument ajutător, iar nu ca un scop în sine. Acest instrument poate fi
mai mult sau mai puţin vizibil, în funcţie de opţiunea judecătorului constituţional
naţional şi de concepţia referitoare la structura şi conţinutul actelor pe care curţile
constituţionale le pronunţă.

4.3. Concluzii

Amplificarea dialogului între curţile constituţionale şi consolidarea legăturilor


dintre acestea, în modurile mai sus arătate, determină un fenomen de emergenţă
către valori constituţionale comune, dar şi extinderea instituţionalizării controlului de
constituţionalitate, reconsiderări în ceea ce priveşte competenţa şi atribuţiile curţilor
constituţionale3, reconsiderări şi perfecţionări ale actelor curţilor constituţionale, atât
în ceea ce priveşte forma, cât şi argumentele pe care se fundamentează, cu
consecinţa întăririi democraţiei, a principiilor statului de drept, a protecţiei drepturilor
şi libertăţilor fundamentale, dar şi a întăririi poziţiei şi a rolului curţilor constituţionale,
chemate să apere aceste valori consacrate de constituţiile statelor.
Cât priveşte consolidarea rolului şi poziţiei curţilor constituţionale, nu întâm-
plător una dintre temele principale de dezbateri în cadrul diverselor congrese şi
conferinţe la care am făcut referire este independenţa acestor curţi şi, în acest
context, modul în care actele lor se impun şi sunt respectate de celelalte autorităţi.
Dezbaterile astfel realizate conduc la degajarea unor principii care constituie
adevărate jaloane pentru ceea ce înseamnă statutul dobândit sau care trebuie
dobândit de curţile constituţionale în statele democratice.
                                                            
1
Avem în vedere numai situaţia curţilor constituţionale din statele membre ale Uniunii Europene.
2
A se vedea I. Deleanu, op. cit., p. 17.
3
Un exemplu ar fi cel al evoluţiei curţilor constituţionale aparţinând modelului european de la
statutul de legiuitor negativ (tradiţional, kelsenian), la cel de colegislator pozitiv şi specific – a se vedea
M. Safta, Developments în the constitutional review. Constitutional Courts between the status of
negative legislator and the status of positive co-legislator, pe www.businesslawconference.ro;
considerăm cu precădere relevantă pentru evoluţia analizată întâlnirea şi lucrările prezentate cu
prilejul celui de-al XIV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, care a avut loc la
Vilnius, în 2009, şi care a avut ca temă problematica omisiunilor legislative în jurisprudenţa
constituţională.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 139 

Un astfel de principiu îl constituie, de exemplu, imposibilitatea infirmării


deciziilor curţilor constituţionale de către autorităţile statelor. În ţările membre ale
Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, nici constituţiile statelor şi legislaţia
infraconstituţională nu mai conferă Parlamentului ori altei autorităţi publice
competenţa de a invalida deciziile Curţilor Constituţionale. O astfel de procedură a
fost consacrată în trecut de unele constituţii. De exemplu, în Polonia, în perioada
cuprinsă între anul 1985 (anul înfiinţării Tribunalului Constituţional) şi anul 1997
(anul de adoptare a actualei Constituţii), respingerea de către Seim a deciziilor
Tribunalului era posibilă. Aceasta a fost o consecinţă a prezumţiei, adoptată în
doctrina comunistă de drept constituţional, potrivit căreia Seimul era organul
suprem în materie de autoritate a statului, superior tuturor celorlalte organe ale
statului (inclusiv instanţelor judecătoreşti). În conformitate cu art. 7 din Legea din
29 aprilie 1985 privind Tribunalul Constituţional (care nu mai este astăzi aplicabil),
Seimul avea competenţa de a respinge o decizie pronunţată de Tribunal cu privire
la neconstituţionalitatea unei legi, dacă, în opinia Seimului – respectiva lege nu
încălca Constituţia. Rezoluţia Seimului privind respingerea deciziei Tribunalului
necesita o majoritate de cel puţin două treimi, în prezenţa a cel puţin jumătate din
numărul statutar al Deputaţilor. Seimul nu avea competenţa de a respinge o
decizie a Tribunalului prin care acesta declara neconstituţionalitatea unui act juridic
inferior legii (astfel de decizii erau definitive). Situaţia s-a schimbat odată cu
intrarea în vigoare a Constituţiei din 1997, moment de la care Seimul nu a mai avut
dreptul de a respinge deciziile Tribunalului. În conformitate cu art. 190 alin. (1) din
Constituţia din 1997, toate deciziile Tribunalului sunt definitive, în sensul că
acestea nu pot fi contestate sau respinse de niciun alt organ al autorităţii publice şi
au caracter general obligatoriu.
Tot astfel, în România, această posibilitate era prevăzută de Constituţia din
1991, care, anterior revizuirii din 2003, stabilea în art. 145 alin. (1) că: „În cazurile
de neconstituţionalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) şi b), legea sau
regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi
formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei
Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine
obligatorie”. Această dispoziţie a Constituţiei din 1991, criticată în mod justificat în
doctrina de specialitate, permitea ca Parlamentul să ajungă Curte de Casaţie
într-un litigiu în care este parte. Se putea astfel ca o lege neconstituţională să
devină constituţională prin voinţa unei majorităţi calificate a deputaţilor şi
senatorilor, fără să se revizuiască Constituţia, cu parcurgerea tuturor fazelor şi
îndeplinirea procedurilor prevăzute pentru aceasta. Ca urmare a revizuirii
Constituţiei din anul 2003, această posibilitate a Parlamentului de a invalida o
decizie a Curţii Constituţionale a fost eliminată. Această soluţie este unanim
consacrată în prezent de constituţiile statelor democratice, concluzie susţinută de
rapoartele prezentate cu prilejul Congresului al XV-lea al Conferinţei Curţilor
Constituţionale Europene, care a avut loc la Bucureşti, în anul 20111.
                                                            
1
Raportul Congresului, precum şi rapoartele naţionale ale curţilor participante pot fi accesate pe
site-ul Curţii Constituţionale a României – www.ccr.ro.
140 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Cât priveşte perfecţionarea actelor curţilor constituţionale, ca formă şi calitate


a argumentării, acesta este un fenomen continuu, dar mai dificil de urmărit. Se
poate afirma însă că evoluţia modalităţilor în care curţile şi judecătorii consti-
tuţionali interacţionează are implicaţii sistemice în evoluţia globală a controlului de
constituţionalitate. Prin angajarea în dezbateri deschise asupra problemelor
comune de substanţă sau de metodologie, curţile constituţionale îmbunătăţesc
calitatea deciziilor pe care le adoptă şi contribuie, totodată, la crearea unei
jurisprudenţe globale, mai ales în domeniul drepturilor omului.

5. Dialogul Curţii Constituţionale a României cu Comisia de la Veneţia


5.1. Comisia de la Veneţia. Scurt istoric şi activitate

Astfel cum am arătat, Comisia de la Veneţia nu constituie doar un cadru de


dialog cu alte instanţe de jurisdicţie constituţională, ci şi un partener de dialog
pentru Curtea Constituţională a României, mult mai vizibil în ultimii ani, în care
acest organism a polarizat, cu prilejul unor evenimente, de regulă de natură
politică, atenţia publică în România.
Dezvoltând cele câteva repere enunţate mai sus, în ceea ce priveşte istoricul
şi funcţionarea Comisiei de la Veneţia, prima precizare care ar trebui realizată este
aceea că denumirea sa oficială este Comisia Europeană pentru Democraţie prin
Drept. S-a spus că este, probabil, una dintre cele mai de succes realizări ale
Consiliului Europei1. Creată în 1990 ca şi organ consultativ în materia dreptului
constituţional, oferind opinii de specialitate la solicitarea statelor membre şi a
organismelor Consiliului Europei, Comisia pentru Democraţie prin Drept a devenit
în timp, de referinţă în materie constituţională, respectată pentru avizele sale
independente. Ideea de a crea un astfel de organism sub forma unui grup de
experţi în domeniul dreptului constituţional a fost avansată de ministrul pentru
politică europeană al Italiei, La Pergola, profesor de drept constituţional şi fost
preşedinte al Curţii Constituţionale din Italia. Alegerea denumirii a exprimat
convingerea sa, potrivit căreia o democraţie sustenabilă poate fi construită numai
într-un cadru constituţional bazat pe statul de drept. De regulă, Comisia îşi
desfăşoară activitatea la Veneţia, în Scuola Grande San Giovanni Evangelista.
Comisia este asistată de un secretariat general al Consiliului Europei. Dat fiind că
sediul acestuia din urmă este la Strasbourg, birourile Secretariatului Comisiei se
află la Strasbourg, de asemenea.
Comisia pentru Democraţie prin Drept este compusă din experţi independenţi
care au dobândit recunoaştere prin experienţa în instituţii democratice sau prin
contribuţia la dezvoltarea ştiinţelor politice şi juridice. De obicei, Comisia adoptă
avizele sale prin consens, votarea fiind destul de rară. Eventualele obiecţiuni cu
privire la părţi ale avizelor sunt dezbătute şi luate în considerare la redactarea
versiunii finale a textului adoptat.
                                                            
1
R.S. Durr, The Venice Comission, în Intergovernmental Organization – suppl., 39 (july 2010),
p. 151.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 141 

Potrivit Statutului Comisiei, statele membre şi organele Consiliului Europei pot


solicita avize Comisiei. Cât priveşte statele, de regulă parlamentele, guvernele sau
miniştrii solicită astfel de opinii. De asemenea, Comisia acceptă astfel de solicitări
din partea curţilor constituţionale sau a ombudsmanilor. Prin întreaga sa activitate,
Comisia de la Veneţia promovează valorile centrale ale activităţii Consiliului
Europei, şi anume drepturile omului, democraţia şi preeminenţa dreptului, ca şi
repere ale unui spaţiu constituţional comun pentru statele membre1.
Circumstanţiind activitatea Comisiei de la Veneţia în raport de problematica ce
face obiectul prezentei lucrări, este de subliniat activitatea acesteia dedicată
constituirii şi sprijinirii curţilor constituţionale din noile democraţii din centrul şi estul
Europei, context de susţinut dialog cu acestea. Astfel cum s-a arătat2, încă de la
crearea sa, Comisia de la Veneţia a avut în vedere faptul că nu este suficient să
asiste statele în adoptarea constituţiilor democratice, ci şi ca dispoziţiile acestora
să fie implementate în societate. În timp ce implementarea constituţiilor incumbă
tuturor autorităţilor statului, curţile constituţionale şi instituţiile echivalente sunt
actorii cheie pentru controlul acestei implementări.

5.2. Forme ale dialogului cu Comisia de la Veneţia


5.2.1. Dialogul prin intermediul conferinţelor, seminarelor, precum şi în cadrul
unor forme de asociere a instanţelor de jurisdicţie constituţională

Ne-am referit la această modalitate atunci când am analizat dialogul între


curţile constituţionale. Adăugând celor acolo precizate, subliniem prezenţa
reprezentanţilor Comisiei de la Veneţia la conferinţele internaţionale, precum şi la
evenimentele Curţii Constituţionale a României, tot atâtea prilejuri de întărire a
relaţiilor existente cu şi în cadrul acestui organism, promotor al dialogului şi al
cooperării la nivel internaţional, în realizarea aceloraşi deziderate ale democraţiei.
Astfel, de exemplu, cu prilejul aniversării a 20 de ani de existenţă şi a 100 de
ani de control de constituţionalitate în România, reprezentantul Comisiei de la
Veneţia, domnul Gianni Buquicchio, prezent la eveniment, arăta, între altele că „un
adevărat dialog al judecătorilor şi o cooperare internaţională sunt factori esenţiali ai
justiţiei constituţionale la ora actuală. Schimbul de jurisprudenţă şi folosirea expe-
rienţei constituţionale la nivel comparativ au contribuit la construirea unei veritabile
moşteniri comune europene de justiţie constituţională”. Totodată, a fost subliniată
importanţa „promovării justiţiei constituţionale, care este un element – cheie al
democraţiei, al protecţiei drepturilor omului şi al statului de drept”.

5.2.2. Dialogul prin intermediul agenţilor de legătură. Consiliul mixt pentru


justiţie constituţională

Consiliul mixt pentru justiţie constituţională a fost constituit de Comisia de la


Veneţia în anul 2002, în continuarea unor acţiuni care au debutat în anul 1992, prin
                                                            
1
Pe larg, a se vedea G. Buquicchio, P. Garrone, Vers un espace constitutionnel commun? Le
role de la Commission de Venise, disponibil pe www.venice.coe.int.
2
R.S. Durr, op. cit., p. 161.
142 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

înfiinţarea unui centru de documentare pentru a promova un schimb reciproc de


idei şi de jurisprudenţă relevantă a instanţelor de jurisdicţie constituţională.
În acest scop, Comisia a stabilit şi o reţea de corespondenţi (agenţi de
legătură) cu instanţele de jurisdicţie constituţională. De trei ori pe an, aceştia
contribuie la Buletinul jurisprudenţei constituţionale, editat de Comisia de la
Veneţia, şi la baza de date a Comisiei (CODICES), permiţând un schimb rapid de
informaţii cu privire la probleme de constituţionalitate actuale. De asemenea, ori de
câte ori diverse probleme punctuale invocate în faţa instanţelor de jurisdicţie
constituţională necesită o documentare amplă de drept comparat, agenţii de
legătură se pot adresa, prin intermediul Comisiei de la Veneţia, celorlalţi agenţi,
pentru a transmite informaţii relevante cu privire la problema în discuţie – legislaţie,
jurisprudenţa, doctrină în materie.
Înfiinţarea Consiliului mixt cu privire la justiţia constituţională în 2002 a institu-
ţionalizat această cooperare între instanţele constituţionale şi Comisia de la
Veneţia, subliniind şi mai mult rolul participării acestora la activităţile Comisiei.
Acest organism are caracter mixt, fiind alcătuit din membri ai Comisiei de la
Veneţia şi agenţi de legătură numiţi de curţi constituţionale din mai mult de 50 de
ţări, precum şi reprezentanţi ai Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curtea
Interamericană a Drepturilor Omului. Întâlnirile anuale ale agenţilor de legătură ai
instanţelor de jurisdicţie constituţională din statele membre, cele asociate, cu statut
de observatori sau cu statut special din cadrul Comisiei de la Veneţia, facilitează
schimbul de informaţii referitor la problemele specifice justiţiei constituţionale şi
asigură diseminarea acestei jurisprudenţe, cunoaşterea modului de rezolvare a
unor probleme specifice.

5.2.3. Dialogul cu Comisia de la Veneţia reflectat în jurisprudenţa Curţii


Constituţionale a României
5.2.3.1. Documentarea prin intermediul agenţilor de legătură

Exemple recente de cauze în care Curtea Constituţională a României s-a


adresat Comisiei de la Veneţia pentru realizarea unei documentări prin intermediul
agenţilor de legătură sunt cele soluţionate prin Decizia nr. 530 din 12 decembrie
2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3)
din Legea partidelor politice nr. 14/20031, şi prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) din
Codul de procedură penală2.
Astfel, în prima dintre cauzele menţionate, Curtea Constituţională a fost
învestită, în temeiul art. 146 lit. d) teza I din Constituţie, cu excepţia de neconsti-
tuţionalitate a art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, republicată
în M. Of. nr. 550 din 6 august 2012, potrivit căruia: „Dobândirea sau pierderea
calităţii de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicţiei interne a
partidului respectiv, potrivit statutului partidului”. În motivarea excepţiei s-a susţinut
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 23 din 13 ianuarie 2014.
2
Publicată în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 143 

că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie,


referitoare la accesul liber la justiţie, întrucât exclud instanţele judecătoreşti de la
efectuarea controlului asupra măsurilor dispuse de organele de jurisdicţie ale
partidului politic în ceea ce priveşte pierderea calităţii de membru al acestuia.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut mai întâi faptul
că s-a mai pronunţat asupra unor excepţii de neconstituţionalitate a aceloraşi
prevederi legale, respingându-le în mod constant ca neîntemeiate1, cu motivarea
că: instanţele judecătoreşti nu sunt legitimate să exercite funcţia de înfăptuire a
justiţiei în ceea ce priveşte actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul
partidelor politice, deoarece răspunderea în materie nu este reglementată prin
norme juridice de drept comun, ci prin norme de deontologie proprii; instanţele
judecătoreşti nu au competenţa de a cenzura hotărârile organelor de aşa-numita
„jurisdicţie internă a partidelor”, hotărâri care au caracter de acte politice; în cadrul
verificării îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constituirea legală a partidelor politice,
instanţa de judecată va aprecia dacă procedurile statutare privind aplicarea
sancţiunilor asigură petentului nemulţumit de o decizie a partidului dreptul de a-şi
susţine în mod efectiv şi eficient cauza. Cu toate acestea, din perspectiva
consecinţelor juridice grave pe care măsura excluderii din partid le poate produce
(în cauză – asupra mandatului aleşilor locali, constând în încetarea acestuia) şi a
numărului semnificativ de astfel de cauze cu care instanţa de contencios
constituţional a fost sesizată, Curtea a considerat că se impune o distincţie între
normele de deontologie proprii partidelor politice şi normele care, instituind drepturi
şi obligaţii ale membrilor partidului şi ale organelor statutare, sancţiuni pentru
abaterile de la prevederile statutare şi procedurile de urmat în aceste cazuri, au o
evidentă natură juridică. Aceste norme au forţă juridică obligatorie şi se înscriu în
noţiunea de „lege”, astfel cum aceasta a fost conturată potrivit jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, ca noţiune autonomă. De asemenea, aceste
norme constituie temeiul adoptării unor acte cu natură juridică, iar nu al unor
„hotărâri care au caracter de acte politice”. În acelaşi timp, intervenţia instanţei
judecătoreşti pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constituirea
legală a partidelor politice reprezintă un aspect distinct de verificare a aplicării în
concret, în fiecare caz în parte, a respectării statutului partidelor, a procedurii
statutare şi a modului de stabilire şi aplicare a sancţiunilor. Faptul că asemenea
aspecte sunt reglementate prin norme cu caracter juridic implică posibilitatea
realizării unui control judecătoresc şi adoptarea unor hotărâri cu caracter juridic, iar
nu a unor acte politice.
Prin prisma acestei abordări, Curtea a considerat necesară reconsiderarea
jurisprudenţei în materie şi admiterea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în
cauză. Curtea a reţinut în acest sens că reglementarea dedusă controlului de
constituţionalitate încalcă dispoziţiile art. 21, potrivit cărora nicio lege nu poate
îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru

                                                            
1
În acest sens, a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 952 din 25 iunie 2009, publicată în M. Of.
nr. 571 din 17 august 2009; Decizia nr. 1255 din 6 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 783 din 17
noiembrie 2009; Decizia nr. 649 din 19 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 560 din 8 august 2012, şi
Decizia nr. 65 din 21 februarie 2013, publicată în M. Of. nr. 176 din 1 aprilie 2013.
144 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor sale legitime, deoarece, potrivit


art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, cererea membrului de partid căruia i s-a
aplicat sancţiunea excluderii din partid nu poate ajunge niciodată să fie examinată
în mod efectiv de un judecător imparţial şi independent. Astfel, primind o cerere
prin care se contestă legalitatea excluderii din partid, instanţa judecătorească, chiar
dacă ar observa că au fost încălcate procedurile statutare, nu poate decât să
respingă cererea ca inadmisibilă, nefiind competentă material să o judece. Aşadar,
în această materie, liberul acces la justiţie este nu doar limitat, ci complet anihilat.
Ca urmare, textul de lege criticat aduce atingere înseşi substanţei dreptului de
acces la instanţă şi se află într-un raport antinomic cu dispoziţiile art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces
echitabil (a se vedea, spre exemplu: Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunţată
în Cauza Albert şi Le Compte c. Belgiei, par. 29; Hotărârea din 25 mai 2005,
pronunţată în Cauza Buzescu c. României, par. 60).
Aceeaşi concluzie rezultă şi din împrejurarea că, deşi organele cu atribuţii
jurisdicţionale ale partidului îşi desfăşoară activitatea pe baza unor prevederi
statutare care, în principal, trebuie să asigure părţilor dreptul la opinie, dreptul de a
se apăra şi o procedură echitabilă, acestea nu pot fi considerate ca întrunind
condiţiile specifice unui tribunal independent şi imparţial, în sensul art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În lumina acestor considerente, Curtea a reţinut că se încalcă şi plenitudinea
de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, astfel cum aceasta este reglementată de
art. 126 alin. (1) din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2) sunt
în sensul că, prin lege, se stabileşte competenţa instanţelor judecătoreşti, şi nu în
sensul că asupra unui diferend nicio instanţă nu este competentă să se pronunţe.
Chiar dacă prin legea specială competenţa materială de soluţionare a unei cauze
este atribuită altor organe (celor cu atribuţii jurisdicţionale, de exemplu), soluţiile
acestora pot fi contestate în justiţie, respectându-se astfel dreptul de acces liber la
justiţie.
Având în vedere prevederile art. 15 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 14/2003,
membrii unui partid politic trebuie, în cazul diferendelor determinate de excluderea
din partid, să parcurgă procedura în faţa jurisdicţiilor interne ale partidului, să
solicite acestora aplicarea întocmai a prevederilor statutare şi doar în cazul în care
consideră că aceste organe au încălcat prevederile statuare, să aibă, ulterior,
posibilitatea sesizării instanţei judecătoreşti.
Curtea a mai precizat că, în această materie, controlul judecătoresc nu poate fi
realizat decât asupra statutului şi a regularităţii desfăşurării procedurii statutare în
faţa organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului, şi nu asupra oportunităţii
sancţiunii aplicate. Astfel, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei
cereri prin care se contestă sancţiunea excluderii din partid urmează să analizeze
respectarea normelor statutare privind stabilirea şi aplicarea sancţiunii şi să verifice
dacă dreptul părţii la apărare şi la opinie a fost efectiv asigurat.
În concluzie, reglementarea competenţei exclusive a organelor cu atribuţii
jurisdicţionale ale partidului politic de a aprecia asupra respectării normelor
statuare de către membrii de partide şi eliminarea în acest mod a controlului
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 145 

judecătoresc în ceea ce priveşte respectarea de către aceste organe a propriului


statut este neconstituţională. Dând expresie liberului acces la justiţie în această
materie, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei cereri prin care se
contestă sancţiunea excluderii din partid urmează să analizeze respectarea
normelor statutare privind stabilirea şi aplicarea sancţiunii şi să verifice dacă
dreptul părţii la apărare şi la opinie a fost efectiv asigurat. Controlul judecătoresc
nu poate fi realizat decât asupra statutului şi a regularităţii desfăşurării procedurii
statutare în faţa organelor cu atribuţii jurisdicţionale ale partidului, şi nu asupra
oportunităţii sancţiunii aplicate.
Cât priveşte cea de-a doua cauză, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 a
Curţii Constituţionale s-a constatat că „dezlegarea dată problemelor de drept
judecate” prin Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M. Of. nr. 416 din 14 iunie 2011, este
neconstituţională, contravenind Constituţiei şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62
din 18 ianuarie 20071. Prin această din urmă decizie, Curtea constatase neconsti-
tuţionalitatea „dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea
şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor
legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, art. 206 şi art. 207 din Codul penal”.
Pentru a ilustra situaţia reglementărilor privitoare la faptele de defăimare în
statele membre ale Consiliului Europei, Curtea a prezentat o analiză de drept
comparat din care rezultă că, în două treimi dintre acestea, protecţia demnităţii,
onoarei şi reputaţiei se realizează atât prin mijloace de drept penal, cât şi prin
mijloace de drept civil, în timp ce doar în o treime aceasta se realizează numai prin
mijloace de drept civil. Totodată, Curtea a invocat şi jurisprudenţa de referinţă a
Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinută în documentul de sinteză al
Comitetul director cu privire la mass-media şi societatea informaţională din cadrul
Consiliului Europei2, ce a stat la baza analizei de drept comparat realizată în
cuprinsul deciziei, din care rezultă, printre altele, că instanţa de la Strasbourg nu a
condamnat sancţionarea penală a insultei/calomniei, ci utilizarea excesivă a
sancţiunilor penale ca răspuns la acte considerate defăimătoare. Documentele
internaţionale în materie fac referire la calitatea legii care reglementează faptele cu
caracter defăimător, precum şi la modul de aplicare a acesteia, care, de
asemenea, trebuie să se realizeze cu claritate şi precizie, evitând orice exagerare,
sancţiunile penale fiind aplicabile în situaţia în care cele civile nu oferă o protecţie
eficientă a drepturilor încălcate. În considerentele deciziei pronunţate, Curtea a
reţinut, astfel, că: „Potrivit unui studiu realizat în acest sens de către Comitetul
director cu privire la mass-media şi societatea informaţională din cadrul Consiliului
Europei [Steering Committee on Media and Information Society – CDMSI] asupra
legislaţiei în materie din statele membre ale Consiliului Europei şi aplicarea
acesteia în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului – actualizat
pe baza informaţiilor agenţilor de legătură ai instanţelor de jurisdicţie constituţională
transmise Curţii Constituţionale a României în cadrul colaborării prin intermediul
Comisiei de la Veneţia –, dispoziţiile penale referitoare la insultă şi calomnie
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 104 din 12 februarie 2007.
2
http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/media/CDMSI/CDMSI(2012)Misc 11 Rev2_en. pdf.
146 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

caracterizează legislaţia celor mai multe dintre statele membre ale Consiliului
Europei”. Curtea a constatat astfel că, într-un număr de 34 de state membre ale
Consiliului Europei, ocrotirea demnităţii se realizează atât prin mijloace de drept
penal, cât şi prin mijloace de drept civil, faptele de insultă şi calomnie constituind,
în condiţiile legii şi cu particularităţi specifice fiecărui stat, infracţiuni [Albania,
Andorra, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Danemarca, Elveţia,
Finlanda, Franţa, Germania (unde este incriminată atât calomnia îndreptată
împotriva vieţii private, cât şi calomnia îndreptată împotriva vieţii publice), Grecia,
Islanda, Italia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Monaco, Norvegia,
Polonia, Portugalia, Republica Cehă, San Marino, Serbia, Slovacia, Slovenia,
Spania, Suedia, Turcia, Ţările de Jos, Ungaria]. În Federaţia Rusă, faptele în
cauză au fost dezincriminate în 2011 şi reincriminate în 2012. Într-un număr de 12
state membre ale Consiliului Europei, aceste fapte au fost dezincriminate total –
ocrotirea demnităţii realizându-se doar prin mijloace de drept civil – sau parţial
[Ucraina, în 2001; Bosnia şi Herţegovina, în 2002; Estonia, în 2002 (cu unele
excepţii referitoare la subiecte pasive calificate); Cipru, în 2003 (cu unele excepţii
referitoare la subiecte pasive calificate); Georgia, în 2004; Republica Moldova, în
2004; Regatul Unit, în 2009; Letonia, în 2009; Armenia, în 2010; Irlanda, în 2010;
Muntenegru, în 2011; Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în 2012]. Faptele
de insultă şi calomnie constituie, în condiţiile legii, infracţiuni şi în unele state care
nu sunt membre ale Consiliului Europei, de exemplu, în Belarus, Chile şi în unele
state mexicane. De menţionat că legislaţiile statelor cuprind, adesea, reglementări
distincte cu privire la faptele de defăimare săvârşite prin presă sau asupra
preşedintelui statului şi înalţilor demnitari ori împotriva naţiunii.
Se observă referirea expresă pe care Curtea Constituţională a realizat-o la
documentarea realizată prin intermediul Comisiei de la Veneţia, respectiv pe calea
unor întrebări adresate agenţilor de legătură. Se mai observă şi faptul că s-a apelat
la această modalitate de documentare în cauze care priveau o problematică de
esenţa statului de drept: limitele libertăţii de asociere în partide politice, respectiv
limitele libertăţii de exprimare.

5.2.3.2. Invocarea recomandărilor Comisiei de la Veneţia. Domenii de referinţă

Revizuirea Constituţiei
Recenta iniţiativă de revizuire a Constituţiei, asupra căreia Curtea Constituţională
s-a pronunţat prin Decizia nr. 80/2014, ilustrează dialogul dintre Curtea
Constituţională a României şi Comisia de la Veneţia, prin trimiterile reciproce şi
concluziile comune la care au ajuns asupra punctelor esenţiale ale revizuirii.
Astfel, în Avizul din 21-22 martie 2014, adoptat în cea de-a 98-a sesiune
plenară, Comisia de la Veneţia s-a pronunţat, la solicitarea prim-ministrului
României, asupra iniţiativei de revizuire a Constituţiei. În Avizul formulat s-a făcut
trimitere explicită la decizia pe care Curtea Constituţională a României a
pronunţat-o cu privire la acelaşi proiect, realizând şi o delimitare de competenţe, în
sensul respectării acestei din urmă decizii şi a lipsei competenţei Comisiei de la
Veneţia de a se pronunţa asupra ei: „La 17 februarie 2014, Curtea Constituţională
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 147 

din România a declarat, în temeiul articolului 152, neconstituţionalitatea unor


prevederi din proiectul legii de revizuire. Nu este rolul Comisiei de la Veneţia să se
pronunţe asupra constituţionalităţii propunerii de revizuire ori asupra deciziei Curţii
Constituţionale (...), analiza de faţă îşi propune să evalueze modificările propuse la
Constituţia română în funcţie de standardele şi experienţa europeană existente”.
Se remarcă faptul că, referitor la majoritatea textelor cu privire la care Curtea
Constituţională a constatat neconstituţionalitatea sau a formulat recomandări prin
Decizia nr. 80/2014, s-a pronunţat în mod asemănător, cu caracter de reco-
mandare, şi Comisia de la Veneţia, care a subliniat fie imperfecţiuni de redactare,
fie probleme de fond.
Din perspectiva dialogului reflectat în identitatea soluţiilor identificate cu privire
la aceeaşi problematică analizată, considerăm ilustrative concluziile privitoare la
modul de reglementare a atribuţiilor Curţii Constituţionale. În avizul formulat,
Comisia de la Veneţia a reţinut că „articolul 146 din Constituţia stabileşte într-o
manieră non-exhaustivă atribuţiile Curţii Constituţionale. Litera «l» a articolului 146
prevede că aceasta «îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a
Curţii», oferind astfel protecţie constituţională pentru toate puterile Curţii, inclusiv
cele care sunt menţionate doar în legea organică a acesteia. Prin abrogarea
dispoziţiei de la litera «l», fără a include în lista acestor prerogative pe cele
prevăzute de legea organică, Curtea Constituţională pare să-şi piardă două
prerogative importante: revizuirea constituţionalităţii legii de revizuire a Constituţia
după adoptarea sa de către Parlament şi a hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului Camerelor reunite
ale Parlamentului. Comisia de la Veneţia consideră îngrijorător faptul că domeniul
de aplicare al controlului de constituţionalitate – un mijloc cheie pentru asigurarea
respectării echilibrului puterilor şi a statului de drept – se reduce. Autorităţile
române sunt invitate să reconsidere acest amendament, în conformitate cu
observaţiile formulate de către Comisie, în Avizul său 2012, în ceea ce priveşte
controlul judiciar de pe actele interne ale Parlamentului”. Comisia a luat, totodată,
act de faptul că acest amendament a fost declarat neconstituţional, pentru
încălcarea dispoziţiilor constituţionale privind limitele revizuirii constituţionale.
Pronunţându-se asupra aceleiaşi problematici, Curtea Constituţională reţinuse
deja, prin Decizia nr. 80/2014, că articolul unic pct. 120 din propunerea legislativă
de revizuire a Constituţiei, care abrogă dispoziţiile lit. l) a art. 146 din Constituţie –
potrivit cărora Curtea Constituţională „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de
legea organică a Curţii”, este neconstituţional”. Ne-am referit la considerentele care
au fundamentat această soluţie a Curţii atunci când am analizat modul în care
Curtea şi-a consolidat poziţia prin jurisprudenţa ei. În acest context, vom evidenţia
doar faptul că instanţa constituţională şi-a fundamentat considerentele deciziei,
între altele, pe acelaşi Aviz invocat de Comisia de la Veneţia ca fiind de referinţă,
potrivit căruia „prin regulamentul său şi prin alte norme generale, Parlamentul
adoptă totuşi acte normative, care reprezintă cadrul de referinţă pentru Parlament,
în ansamblul său, şi pentru membrii săi, în mod individual. Controlul jurisdicţional al
aplicării unor asemenea acte normative este o componentă esenţială a statului de
drept. Lipsa controlului jurisdicţional echivalează cu o transformare a majorităţii
parlamentare în judecător al propriilor acte. Dacă doar majoritatea poate decide cu
148 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

privire la respectarea normelor parlamentare, minoritatea nu are cui să solicite


ajutor în cazul în care aceste norme sunt încălcate. Chiar dacă actele vizate sunt
acte individuale, acestea afectează nu doar dreptul minorităţii parlamentare, ci şi,
ca o consecinţă, dreptul de vot al cetăţenilor care au ales minoritatea parla-
mentară”. Astfel fiind, „controlul jurisdicţional al actelor individuale ale
Parlamentului nu este doar o chestiune care ţine de statul de drept dar, în condiţiile
în care dreptul de vot este afectat, chiar o chestiune de drepturile omului”1.
Remarcăm concluziile similare la care au ajuns Curtea, pe de o parte, şi
Comisia de la Veneţia, pe de altă parte, asupra aceloraşi probleme de principiu
cuprinse în textul propunerii de revizuire, precum şi fundamentarea similară a
acestor concluzii.
Este de menţionat faptul că asistenţa Comisiei de la Veneţia a mai fost soli-
citată de autorităţile din România, de exemplu, chiar cu prilejul adoptării Constituţiei
din 1991. Astfel cum s-a arătat2, România a fost primul stat din regiune care a făcut
apel la sprijinul Comisiei începând din 1990.

Controlul de constituţionalitate al legislaţiei electorale


Cel mai frecvent, invocarea recomandărilor Comisiei de la Veneţia s-a realizat
de către Curtea Constituţională cu prilejul examinării constituţionalităţii legislaţiei în
materie electorală. Documentul invocat îl constituie Codul bunelor practici în
materie electorală – Linii directoare şi raport explicativ, adoptat de Comisia
Europeană pentru Democraţie prin Drept în cadrul celei de-a 52-a Sesiuni Plenare
(Veneţia, 18-19 octombrie 2002)3, act care evidenţiază principiile care constituie
baza patrimoniului electoral european, şi anume „sufragiul universal, egal, liber
exprimat, secret şi direct”.
Aceste principii, precum şi dispoziţii ale Codului au fost invocate în juris-
prudenţa Curţii Constituţionale a României de după anul 2010, orientată către
evidenţierea unor obligaţii ale legiuitorului în această materie, determinate de
constatarea numeroaselor modificări ale legislaţiei electorale şi a deficienţelor
sistemului electoral sesizate cu prilejul alegerilor parlamentare din anul 2008 şi a
celor prezidenţiale din 2009. În această jurisprudenţă, Curtea Constituţională a
subliniat necesitatea reexaminării întregii legislaţii electorale, evidenţiind aspectele
care trebuie supuse reexaminării şi principiile pe care legiuitorul trebuie să le aibă
în vedere în acest sens şi, totodată, a subliniat necesitatea stabilităţii legii în
materie electorală, expresie a principiului securităţii juridice.
                                                            
1
Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor
Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea
de-a 93-a Sesiune plenară, 14-15 decembrie 2012.
2
F.B. Vasilescu, Curtea Constituţională a României: un început anevoios, în Curtea Constituţională a
României – 20 de ani de existenţă şi 100 de ani de control de constituţionalitate, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, pp. 131-136.
3
www.venice.coe.int.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 149 

Astfel, prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 20101, Curtea a reţinut următoarele:
„În activitatea sa, Curtea Constituţională a soluţionat mai multe cauze privind
constituţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, constatând că actuala reglementare a sistemului
electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni şi, ca atare, se impune o
reconsiderare a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare din anul 2012,
care să asigure, sub toate aspectele, organizarea şi desfăşurarea unor alegeri
democratice în România. În această privinţă, Curtea consideră că trebuie, în primul
rând, să se pornească de la realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, de la
rolul partidelor politice în procesul electoral, de la necesitatea raţionalizării
Parlamentului şi, în final, să fie reglementat un tip de scrutin corespunzător
concluziilor desprinse şi care să aibă corespondent în tipurile de scrutin care se
regăsesc în majoritatea statelor europene”.
Curtea a reţinut, totodată, că „Legea nr. 35/2009, cu modificările şi com-
pletările ulterioare, reglementează un mecanism electoral care nu are nicio
legătură cu elementele de conţinut ale tipului de scrutin majoritar uninominal,
organizat cu un singur tur şi care este practicat în alte state. Este de reţinut că
niciun sistem electoral în care este reglementat un tip de scrutin majoritar
uninominal cu un singur tur de scrutin nu prevede vreun prag electoral, în timp ce
Legea nr. 35/2008 prevede două tipuri de praguri electorale alternative. Rezultatele
alegerilor parlamentare din noiembrie 2008 au arătat că mecanismul utilizat pentru
atribuirea mandatelor a avut drept consecinţă rezultate neconforme celor specifice
unui tip de scrutin majoritar uninominal, rezultate determinate de calculele mate-
matice reglementate de regulile procedurii electorale ale scrutinului uninominal
prevăzut de Legea nr. 35/2008. Aşa se face că desemnarea unor parlamentari s-a
realizat pe baza unor calcule, fără ca o asemenea desemnare să rezulte din
alegeri, în urma exprimării prin vot a opţiunilor politice”.
Prin Decizia nr. 503 din 20 aprilie 20102, Curtea a admis excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008, întrucât
îndepărta de la procesul electoral, în cazul alegerilor parţiale, candidatura ca
independent a unei persoane, încălcând astfel prevederile art. 37 din Constituţie –
„Dreptul de a fi ales”.
Prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 20123, Curtea a admis obiecţia de
neconstituţionalitate a Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru
autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi
Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea Titlului I al Legii
nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modi-
ficarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr.
393/2004 privind Statutul aleşilor locali. Cu acel prilej, Curtea a reţinut în mod critic
frecventele modificări ale legislaţiei electorale, observând că Legea nr. 35/2008 „a
fost modificată, la două luni de la adoptarea de către Parlament prin O.U.G.
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 76 din 3 februarie 2010.
2
Publicată în M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010.
3
Publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012.
150 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

nr. 66/2008 (...) şi la 5 luni de la adoptare prin O.U.G. nr. 97/2008 (...). Prin această
din urmă ordonanţă au fost aduse 92 de modificări şi completări legii, în condiţiile
în care legea adoptată iniţial de Parlament cu respectarea art. 75 şi art. 76 alin. (1)
din Constituţie cuprindea 76 de articole şi o anexă referitoare la circumscripţiile
electorale”. Totodată, statuând că „dreptul la alegeri libere impune respectarea
unor exigenţe, între care şi aceea a stabilităţii normelor juridice în domeniul
electoral”, respectiv că „stabilitatea acestor norme constituie o expresie a
principiului securităţii juridice, instituit, implicit, de art. 1 alin. (5) din Constituţie”, şi
observând că modificarea legislativă intempestivă „poate fi de natură să creeze
dificultăţi suplimentare autorităţilor însărcinate cu aplicarea sa, sub aspectul
adaptării la procedura nou-instituită şi operaţiunile de ordin tehnic pe care aceasta
le presupune”, respectiv că „această reglementare este de natură să determine
dificultăţi în exercitarea dreptului de vot, dificultăţi care pot avea ca efect, în cele
din urmă, restrângerea exerciţiului acestui drept”, Curtea a constatat neconstitu-
ţionalitatea legii criticate. Considerentele deciziei au avut în vedere şi Codul
bunelor practici în materie electorală adoptat de către Comisia de la Veneţia, act în
care se arată faptul că stabilitatea dreptului este un element important al
credibilităţii procesului electoral, iar modificarea frecventă a normelor şi caracterul
lor complex pot dezorienta alegătorul, respectiv că ceea ce trebuie evitat nu este
atât modificarea sistemelor de scrutin, ci modificarea lor frecventă sau cu puţin
timp (mai puţin de un an) înainte de alegeri. Referindu-se la considerentele
Deciziei nr. 61/2010, Curtea a arătat din nou că „actuala reglementare a sistemului
electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni, şi, ca atare, se impune o
reconsiderare a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare din anul 2012,
care să asigure sub toate aspectele organizarea şi desfăşurarea unor alegeri
democratice în România”, subliniind „necesitatea ca întreaga legislaţie electorală
referitoare la alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, a Preşedintelui
României, alegerile pentru Parlamentul European, precum şi la alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale să fie reexaminată, urmând a fi con-
centrată într-un cod electoral, ale cărui dispoziţii comune şi speciale să asigure, în
concordanţă cu principiile constituţionale, organizarea unui scrutin democratic,
corect şi transparent”.
Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţă invocată, Codul
bunelor practici în materie electorală – Linii directoare şi raport explicativ, adoptat
de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept în cadrul celei de-a 52-a
Sesiuni Plenare (Veneţia, 18-19 octombrie 2002), accentuează stabilitatea unor
reguli ale dreptului electoral, „în special cele care reglementează sistemul electoral
propriu-zis, componenţa comisiilor electorale şi constituirea teritorială a
circumscripţiilor”. În acelaşi document se mai statuează că „ar fi necesar a se evita,
nu atât modificarea sistemelor de scrutin – ele pot fi întotdeauna îmbunătăţite –, ci
modificarea lor frecventă sau cu puţin timp (cel puţin un an) înainte de alegeri.
Chiar în absenţa unei intenţii de manipulare, modificările vor fi dictate de interesele
iminente ale partidului politic”. Subliniind aceleaşi principii, Raportul asupra
calendarului şi inventarului criteriilor politice de evaluare a alegerilor adoptat de
Consiliul pentru alegeri democratice cu ocazia celei de-a 34-a Reuniuni (Veneţia,
14 octombrie 2010) reţine, totodată, că „orice reformă care vizează legislaţia
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 151 

electorală care urmează să se aplice unor alegeri trebuie să aibă loc suficient de
devreme pentru a putea fi cu adevărat aplicabilă”. Cu toate acestea, în anumite
situaţii, „pot fi acceptate excepţii de la regula de un an, de exemplu, dacă este
necesar să fie remediate pe cale legislativă probleme neprevăzute sau pentru a
rectifica legislaţia electorală, acolo unde aceasta ar aduce atingere drepturilor
recunoscute la nivel internaţional”.
Toate aceste principii şi considerente sunt reluate prin Decizia nr. 682/2012,
când Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Legea
privind modificarea şi completarea Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei
Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004
pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei
publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali
este neconstituţională.
Cu prilejul acestei din urmă decizii, Curtea a fixat reperele deja enunţate
referitoare la forţa juridică a recomandărilor Comisiei de la Veneţia, reiterând faptul
că „într-adevăr acest act nu are un caracter obligatoriu, însă recomandările sale
constituie coordonate ale unui scrutin democratic, în raport cu care statele – care
se caracterizează ca aparţinând acestui tip de regim – îşi pot manifesta opţiunea
liberă în materie electorală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în
general, şi a dreptului de a fi ales şi de a alege, în special”. Curtea a mai arătat că,
„de altfel, Codul bunelor practici în materie electorală este reţinut ca document
internaţional relevant şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de
exemplu, Hotărârea pronunţată în Cauza Petkov şi alţii împotriva Bulgariei din 11
iunie 2009 sau Hotărârea pronunţată în Cauza Grosaru împotriva României din
2 martie 2010)”.

Referendumul
În această materie, Curtea Constituţională a făcut adesea referire în consi-
derentele deciziilor pronunţate la Codul de bune practici în materie de referendum1,
în principal atunci când au fost puse în discuţie stabilitatea legislaţiei în materie de
referendum, valabilitatea referendumului şi efectele acestuia.
Astfel, cât priveşte stabilitatea reglementărilor în materia referendumului, Codul
elaborat de Comisia de la Veneţia statuează că aspectele fundamentale în materia
dreptului referendar nu trebuie să poată fi modificate cel puţin un an înainte de
referendum sau trebuie reglementate de Constituţie ori la un nivel superior legii
ordinare. Constituie reguli fundamentale în special regulile care privesc: compo-
nenţa comisiilor electorale sau a altui organism însărcinat cu organizarea referen-
dumului, dreptul de vot şi listele electorale, validitatea în sens formal şi material a
textului supus referendumului, efectele referendumului (sub rezerva regulilor de
detaliu), participarea partizanilor şi adversarilor propunerii la emisiunile mass-media
publice, cvorumul de participare la referendum.
Curtea Constituţională a făcut referire la aceste distincţii prin Decizia nr. 736
din 24 iulie 20122, prin care a reţinut că, „spre deosebire de alegeri, care au loc la
                                                            
1
Adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de-a 19-a reuniune şi de Comisia de la
Veneţia la cea de-a 70-a sesiune plenară, Veneţia, martie 2007.
2
Publicată în M. Of. nr. 516 din 25 iulie 2012.
152 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

intervale fixe de timp, data acestora fiind cunoscută cu mult timp înainte de a fi
organizate, este puţin probabil ca data unui referendum să fie cunoscută cu un an
sau cu mult timp înainte ca acesta să aibă loc. De aceea, Codul bunelor practici în
materie de referendum, adoptat de Consiliul pentru Alegeri Democratice la cea
de-a 19-a reuniune (Veneţia, 16 decembrie 2006) şi de Comisia de la Veneţia la
cea de-a 70-a sesiune plenară (Veneţia, 16-17 martie 2007), distinge – atunci când
abordează stabilitatea legislaţiei în materie de referendum – în cadrul dispoziţiilor
acesteia, arătând că aspectele fundamentale în materie nu ar trebui modificate cu
mai puţin de un an înaintea unui referendum sau ar trebui reglementate de
Constituţie ori la un nivel superior legii ordinare. Potrivit art. II pct. 2 lit. c) din Cod,
constituie reguli fundamentale în special regulile care privesc: componenţa
comisiilor electorale sau a altui organism însărcinat cu organizarea referendumului;
dreptul de vot şi listele electorale; validitatea în sens formal şi material a textului
supus referendumului; efectele referendumului (sub rezerva regulilor de detaliu);
participarea partizanilor şi adversarilor propunerii la emisiunile mass-media publice.
Având în vedere acest specific şi distincţia enunţată, rezultă că elemente ce ţin de
organizarea şi desfăşurarea referendumului – cum este şi intervalul orar – pot fi
modificate cu mai puţin de un an înainte de data acestuia, câtă vreme nu este
afectat interesul general al desfăşurării în bune condiţii a referendumului”.
Curtea a admis însă obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că
dispoziţiile articolul unic pct. 2 din Legea pentru modificarea Legii nr. 3/2000 privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului, potrivit căruia: „Articolul 34 se
modifică şi va avea următorul cuprins: «Art. 34. – Intervalul de timp pentru
desfăşurarea referendumului naţional se va stabili prin hotărâre a Guvernului»”,
sunt neconstituţionale. Aceasta întrucât „intervalul orar al referendumului constituie
unul dintre elementele procedurii de organizare şi desfăşurare a acestuia, iar nu un
aspect de ordin tehnic sau de detaliu”, astfel că ”stabilirea sa este supusă regulii
instituite de art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituţie, respectiv aceea a reglementării
prin lege organică. Ca urmare, reglementarea sa prin hotărâre a Guvernului
contravine textului constituţional de referinţă. De altfel, o astfel de reglementare ar
fi de natură să determine o stare de incertitudine cu privire la un element al acestei
proceduri, în contradicţie cu principiul securităţii juridice instituit implicit de art. 1
alin. (5) din Constituţie”.
Referirea la acelaşi principiu enunţat de Codul bunelor practici în materie
electorală, de această dată cu consecinţe directe asupra soluţiei pronunţate în
cauză, s-a realizat prin Decizia nr. 334 din 26 iunie 20131, în care s-a reţinut între
altele, că „de-a lungul timpului, instabilitatea legislativă în materie de referendum,
determinată de modificarea acestei legislaţii, cu precădere, în perioade în care
Parlamentul se pregătea de o procedură de demitere a Preşedintelui, iar
actualmente cu ocazia iniţierii procedurii de revizuire a Constituţiei, s-a relevat a fi
nu doar un factor de incertitudine juridică, ci şi o cauză de contestare civică a
acestei legislaţii, criticate cu prilejul aplicării sale”, precum şi faptul că „Parlamentul
poate (şi, astfel cum rezultă din deciziile Curţii, chiar trebuie) să intervină în
această materie a legislaţiei referendare, cu condiţia de a nu o supune unor
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 407 din 5 iulie 2013.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 153 

modificări strict conjuncturale, pe baza unor susţineri de oportunitate ori a


înţelegerii politice, care avantajează una sau alta dintre forţele politice reprezentate
în Parlament şi care formează la un moment dat o majoritate parlamentară”.
Aceste considerente au fundamentat soluţia pronunţată, Curtea reţinând că „pentru
a asigura respectarea principiului general al stabilităţii juridice în materia
referendumului, în acord cu recomandările Codului de bune practici în materie de
referendum, adoptat de Comisia de la Veneţia, cu Protocolul nr. 1 adiţional la
Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi cu Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt constituţionale, însă nu pot fi
aplicabile referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în
vigoare a legii modificatoare”. În acord cu cele statuate de Curte, Legea nr. 341/ 2013,
care a modificat recent Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului, prevede în art. II că „dispoziţiile prezentei legi intră în vigoare la un
an de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
Se observă, aşadar, caracterul atipic al acestei decizii, precum şi puternica
fundamentare a acesteia pe recomandările cuprinse în Codul bunelor practici în
materie de referendum.
Cât priveşte valabilitatea referendumului şi având a se pronunţa asupra
soluţiei legislative aleasă de legiuitor sub aspectul cvorumului de participare la
referendum în raport cu principiile constituţionale de referinţă, respectiv cele care
consacră statul de drept, suveranitatea şi modul de exercitare a acesteia, Curtea
Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 334/2013, că „legea dedusă controlului
reglementează, sub aspectul condiţiilor de validitate a referendumului, pe lângă
micşorarea cvorumului de participare la 30%, şi condiţia potrivit căreia «rezultatul
referendumului este validat dacă opţiunile valabil exprimate reprezintă cel puţin
25% din cei înscrişi pe listele electorate permanente»”. Prin urmare, pentru
validarea referendumului este necesară întrunirea acestor două condiţii minimale,
„ceea ce reprezintă un mod de securizare a reprezentativităţii votului la referendum
de natură să satisfacă şi condiţiile impuse prin jurisprudenţa anterioară a Curţii
Constituţionale”.
Curtea a mai constatat că această soluţie legislativă respectă şi
Recomandările Comisiei de la Veneţia. Astfel, în Raportul adoptat la cea de-a 64-a
Sesiune Plenară (Veneţia, 21-22 octombrie 2005), referitor la „Referendumul în
Europa – Analiza reglementărilor juridice din statele europene”, s-a reţinut că „cele
mai multe state nu prevăd un cvorum pentru a valida rezultatul unui referendum. În
cazul în care cvorumul există, acesta poate îmbrăca două forme: cvorum de
participare sau cvorum de aprobare (n.n. – este vorba despre majoritate) (...) Un
cvorum de aprobare este considerat preferabil unui cvorum de participare, care
reprezintă o gravă problemă. Adversarii proiectului prezentat la referendum, aşa
cum ne-au arătat multe exemple, fac apel la cetăţeni să se abţină, chiar dacă
aceştia sunt în minoritate în rândul alegătorilor vizaţi de problemă”. De asemenea,
în Liniile directoare ale Comisiei de la Veneţia – Codul de bune practici în materie
de referendum – s-a stabilit recomandarea de a nu elabora dispoziţii cu privire la
regulile aplicate cvorumurilor. Astfel, în Raportul explicativ al aceluiaşi document
154 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

s-a reţinut: „Cvorumul de participare (pragul minim) are ca rezultat faptul că este în
interesul opozanţilor propunerii să se abţină decât să voteze împotrivă”, dar şi că
«încurajarea abţinerilor sau impunerea punctului de vedere al unei minorităţi nu
este un lucru sănătos pentru o democraţie. În plus, este foarte tentantă falsificarea
ratei de participare în faţa unei opoziţii slabe»”.
În continuarea acestor constatări şi având în vedere contextul creat de
repetarea aceloraşi critici care au pus în discuţie obligativitatea stabilirii unui anumit
cvorum de participare la referendum drept condiţie de legitimitate a opţiunii
exprimate de popor, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 471 din 14 noiembrie 20131,
că „Recomandările Comisiei de la Veneţia se bazează pe o analiză extinsă a
reglementărilor existente în materia referendumului în statele membre ale
Consiliului Europei, precum şi a experienţelor statelor care au condus la adoptarea
sau modificarea reglementărilor în cauză. Ca urmare, chiar dacă actele Comisiei
de la Veneţia au valoare de recomandare, acestea nu pot fi ignorate, întrucât
încorporează o bogată practică a statelor democratice. Concluziile fundamentate
pe această practică şi care demonstrează, pentru problematica examinată în
prezenta cauză, că fixarea unui cvorum de participare la referendum poate
constitui, uneori, o piedică în realizarea finalităţii acestui exerciţiu democratic
constituie repere şi pentru legiuitorul român în elaborarea soluţiilor legislative în
materie”.
În ceea ce priveşte efectele referendumului, Codul bunelor practici în materie
de referendum prevede, la pct. 8, următoarele: „a) Efectele referendumului,
decizional sau consultativ, trebuie să fie precizate expres în Constituţie sau prin
lege. b) Este preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de principiu sau altor
propuneri formulate generic să aibă caracter consultativ. Dacă are însă caracter
decizional, trebuie să existe norme care să prevadă în mod expres procedura
ulterioară”.
Examinând legislaţia românească în materie, se constată că aceasta este
deficitară şi sub acest aspect, întrucât nu prevede în mod expres care sunt efectele
referendumului şi procedura de urmat2. Astfel fiind, cu prilejul examinării constitu-
ţionalităţii iniţiativei de revizuire a Constituţiei din anul 2013, pronunţându-se
asupra modificării propuse cu privire la art. 90 din Constituţie, cu referire la
referendum, şi invocând recomandările Comisiei de la Veneţia, Curtea
Constituţională a reţinut următoarele: „referendumul, indiferent de caracterul său –
decizional sau consultativ –, reprezintă o modalitate de exercitare a suveranităţii
naţionale, întemeiate pe art. 2 din Constituţie, care consacră voinţa constituantului
român, potrivit căreia, în cadrul democraţiei reprezentative, suveranitatea naţională
aparţine poporului român, însă aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct,
nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare fiind cea indirectă, mijlocită, prin
procedeul alegerii organelor reprezentative, prin exprimarea voinţei cetăţenilor în
cadrul alegerilor libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Întrucât pot
exista situaţii în care problematica asupra căreia poporul este chemat să îşi
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 754 din 4 decembrie 2013.
2
A se vedea, în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 80/2014 asupra propunerii
legislative privind revizuirea Constituţiei României, par. 287.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 155 

exprime voinţa să afecteze interesele reprezentanţilor aleşi (cum este cazul


reducerii numărului de parlamentari sau al reducerii indemnizaţiilor parla-
mentarilor), Comisia de la Veneţia, în documentul intitulat Linii directoare pentru
organizarea referendumului, adoptat la cea de-a 68-a sesiune plenară (13-14
octombrie 2007), a reţinut că efectele referendumului trebuie să fie expres
prevăzute în Constituţie sau prin lege, fie că referendumul este consultativ, fie că
este decizional. Totodată, este preferabil ca un referendum asupra chestiunilor de
principiu sau a altor propuneri formulate generic să aibă caracter consultativ. Dacă
însă are caracter decizional, trebuie să existe norme care să prevadă în mod
expres procedura ulterioară. În cazul referendumului consultativ, faptul că nu este
stabilită o astfel de procedură ulterioară nu se traduce într-o lipsă a efectelor
acestui referendum. Din această perspectivă, ceea ce distinge un referendum
consultativ de unul decizional nu este, în principal, chestiunea privitoare la
respectarea sau nu a voinţei populare – această voinţă nu poate fi ignorată de
aleşii poporului, întrucât este o expresie a suveranităţii naţionale –, ci caracterul
efectului referendumului (direct sau indirect). Spre deosebire de referendumul
decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că
necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a
pune în operă voinţa exprimată de corpul electoral (a se vedea Decizia nr. 682 din
27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11
iulie 2013)”1.

5.3. Concluzii

Remarcăm faptul că experienţa dobândită de Comisia de la Veneţia de-a


lungul timpului, din colaborarea cu statele membre şi instituţiile acestora, a permis
identificarea unor standarde comune, aplicabile în întreaga Europă. Curtea
Constituţională a României, alături de celelalte instanţe de jurisdicţie constituţională
din statele membre, contribuie la consolidarea acestor standarde şi implementarea
lor, deopotrivă prin împărtăşirea experienţei, în cadrul conferinţelor, seminarelor,
transmiterea de documentări şi sinteze de jurisprudenţă, şi prin impunerea, în
exercitarea atribuţiilor lor, a regulilor democraţiei şi statului de drept reflectate în
standardele menţionate. Prin intermediul acestui dialog, poate mai vizibil decât în
alte cazuri analizate, se realizează acel fenomen de consolidare instituţională
reciprocă pe care l-am mai surprins în analiza noastră.

                                                            
1
Decizia nr. 80/2014, precitată.
 
156 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

III. DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI


CU AUTORITĂŢILE LA NIVEL INTERN

1. Parteneri de dialog

Potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţia României: „Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi
judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
Puterea legislativă este exercitată de către Parlament, care, potrivit art. 61
alin. (1) din Constituţia României, „este organul reprezentativ suprem al poporului
român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.
Puterea executivă este exercitată de către Preşedintele României, care,
potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie, „reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării”, şi de către
Guvern, care, aşa cum prevede art. 102 alin. (1) din Constituţie, „potrivit progra-
mului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne
şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.
Puterea judecătorească este exercitată de către instanţele judecătoreşti.
Astfel, Capitolul VI din Titlul III al Constituţiei, cu titlul Autoritatea judecătorească,
reglementează, în secţiuni distincte, Instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi
Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, art. 126 alin. (1) din Constituţie stabileşte
că: „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege”; art. 131 alin. (1) prevede că: „În activitatea
judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără
ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”, art. 133 alin. (1)
stabilind, cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, că „este garantul
independenţei justiţiei”.
Curtea Constituţională a statuat, cu privire la principiile constituţionale care
guvernează activitatea acestor autorităţi publice, precum şi cu privire la raporturile
dintre ele – limite ale puterii, control şi determinări reciproce –, în concordanţă cu
principiile statului de drept, atât în situaţii care au privit o separare clară de atribuţii,
cât şi în situaţii în care reglementarea de competenţe conjuncte a impus stabilirea
unor limite de competenţă insuficient definite de Constituţie. În acest mod,
reglementarea Curţii Constituţionale şi a atribuţiilor sale, precum şi jurisprudenţa
dezvoltată au condus la importante configurări ale rolului autorităţilor menţionate în
cadrul statului de drept şi dezvoltarea unui sistem de relaţii care poate fi calificat, în
parte, ca fiind dialog instituţional, acesta urmând să fie abordat distinct în
continuare.
Chiar dacă fiecare dintre instituţiile menţionate reprezintă, din perspectiva
deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor acestora, un potenţial partener de
dialog, specificul şi consistenţa acestuia, precum şi reglementarea expresă în
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 157 

legea organică a Curţii ne îndreptăţesc sa ne referim, cu precădere, la dialogul


între Curtea Constituţională şi, respectiv, puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească. Aceasta şi în considerarea faptului că sunt exponente ale
regimului de separaţie a puterilor în stat, iar jurisprudenţa ce va fi prezentată cu
acest prilej va oferi şi o perspectivă a modului în care Curtea Constituţională
asigură realizarea acestui regim, care nu poate fi înţeles şi nici nu este conceput
de dispoziţiile Constituţiei ca fiind unul rigid. Conflictele juridice de natură
constituţională soluţionate de către Curte au constituit tot atâtea prilejuri de a
constata această realitate, precum şi faptul că principiul separaţiei şi echilibrului
puterilor în stat este în mod necesar completat de un alt principiu, şi anume acela
al cooperării loiale.
Chiar dacă nu este calificată expres ca fiind „un principiu” constituţional,
consacrarea obligaţiei de loialitate constituţională a devenit tot mai frecventă în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Această jurisprudenţă a evoluat de
la o simplă enunţare a conceptelor de „loialitate” şi „comportament loial”, la
circumstanţierea unor „norme de loialitate constituţională” derivând dintr-un
principiu expres consacrat de Constituţie – cel al separaţiei şi echilibrului puterilor
în stat.
Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 356 din 5 aprilie 20071 asupra cererii de
soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele
României şi Guvernul României, formulată de prim-ministru, Curtea Constituţională
a statuat că „raporturile instituţionale dintre prim-ministru şi Guvern, pe de o parte,
şi Preşedintele României, pe de altă parte, trebuie să funcţioneze în cadrul consti-
tuţional al loialităţii şi al colaborării, pentru realizarea atribuţiilor constituţionale
distinct reglementate pentru fiecare dintre autorităţi; colaborarea dintre autorităţi
este o condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice
ale statului”.
Dezvoltând această linie jurisprudenţială prin Decizia nr. 1431/20102 asupra
cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre
Parlamentul României şi Guvern, formulată de preşedintele Senatului, Curtea a
statuat, cu privire la comportamentul loial, că acesta este ”o prelungire a
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat”.
Prin Decizia nr. 51/20123, pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate
al unei legi înainte de promulgare4, Curtea a subliniat, din nou, „importanţa pentru
buna funcţionare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, care
trebuie să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională”.
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 322 din 14 mai 2007.
2
Publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010.
3
Publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012.
4
Legea privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice
locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea
şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor
locali.
158 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

De altfel, o consacrare jurisprudenţială a unui principiu similar a fost realizată


de Curtea Constituţională Federală a Germaniei, de o manieră mai fermă şi mai
clar definită. Acest principiu1 – care impune colaborarea şi respectul reciproc între
organe (Organtreue) – a fost pentru prima dată degajat în cadrul procedurii de
soluţionare a unor plângeri individuale, ai căror autori, motivându-şi critica de
neconstituţionalitate a legii contestate prin trimiterea la aşa-numitul principiu
constituţional al loialităţii federale (Bundestreue) [cunoscut şi ca principiul conduitei
favorabile în raport cu Federaţia (bundesfreundliches Verhalten)], care obligă atât
Federaţia, cât şi landurile să-şi acorde respect reciproc în cadrul acţiunilor lor,
susţineau că, prin analogie, există şi un principiu al loialităţii şi al respectului
reciproc între organele constituţionale ale Federaţiei. La acea dată, Curtea
Constituţională Federală nu a răspuns la întrebarea dacă există sau nu un atare
principiu constituţional şi dacă, în caz afirmativ, acesta ar putea fi invocat de
autorul unei plângeri individuale2. Cu toate acestea, principiul este recunoscut în
mod explicit prin decizii pronunţate ulterior3.
Şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a evoluat de la o simplă
enunţare a conceptelor de „loialitate” şi „comportament loial”, la circumstanţierea
unor „norme de loialitate constituţională”, implicite în textele Constituţiei4. Astfel,
„respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a
prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Aceasta implică, de
asemenea, comportament şi practici constituţionale, care să faciliteze confor-
mitatea cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul
reciproc între acestea”5.
Ceea ce dorim să subliniem este faptul că dialogul pe care Curtea îl poartă
implicit cu fiecare dintre instituţiile analizate este însoţit de o invitaţie explicită la
dialog instituţional între acestea, în scopul identificării de soluţii şi principii în spiritul
loialităţii constituţionale, al cooperării loiale. Aceasta este, de altfel, „cheia” sau
„numitorul comun” al dialogului interinstituţional la nivel intern.
Ne vom referi, de asemenea, în considerarea rolului şi a importanţei sale
pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, la Avocatul Poporului şi
dialogul existent între această instituţie şi Curtea Constituţională.
                                                            
1
www.ccr.ro – extras din Raportul naţional pentru cel de-al XV-lea Congres al Conferinţei
Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituţională Federală din Germania,
raportori: prof. dr. G. Lübbe-Wolff, prof. dr. H.C. R. Mellinghoff, prof. dr. R. Gaier, judecători la Curtea
Constituţională Federală.
2
Culegerea de decizii ale Curţii Constituţionale Federale (Entscheidungen des
Bundesverfassungsgerichts –BVerfGE 29, 221 <233>.
3
Conform BVerfGE 89, 155 <191>; 97, 350 <374-375>; 119, 96 <122>.
4
A se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice,
Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 6 noiembrie 2009; Decizia
nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010; Decizia nr. 51 din
25 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012; Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012,
publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012; Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în M. Of.
nr. 787 din 22 noiembrie 2012; Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 800 din
28 noiembrie 2012; Decizia nr. 449 din 6 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 784 din 14 decembrie
2013.
5
A se vedea Avizul Comisiei de la Veneţia, pct. 72.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 159 

2. Dialogul Curţii Constituţionale cu Parlamentul


2.1. Aspecte generale

Raporturile şi, implicit, dialogul instituţional dintre Curtea Constituţională şi


Parlament, ca autoritate care reprezintă puterea legislativă, pot fi abordate dintr-o
dublă perspectivă, cu raportare la exercitarea competenţelor specifice celor două
autorităţi menţionate. Astfel, organizarea, funcţionarea, structura Curţii Constituţionale
sunt determinate în principal de Parlament, după cum activitatea Parlamentului,
exercitându-se cu respectarea supremaţiei Constituţiei, este supusă controlului
exercitat de Curtea Constituţională, în limitele atribuţiilor acesteia stabilite de legea
fundamentală şi de legea sa organică. Din această perspectivă, prezintă interes şi
examinarea limitelor de competenţă a Curţii Constituţionale, pe de o parte, şi a
Parlamentului, pe de altă parte, precum şi unele distincţii legate de efectele
specifice pe care le produc actele acestora.

2.2. Parlamentul în raporturile cu instanţa constituţională


2.2.1. Reglementarea organizării şi funcţionării Curţii Constituţionale.
Autonomia financiară a Curţii Constituţionale

Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt reglementate prin Titlul


V din Constituţie şi prin Legea nr. 47/1992.
Cât priveşte dispoziţiile privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
reglementate de Constituţie, acestea pot fi modificate doar printr-o revizuire a
acesteia. Ca urmare, o eventuală modificare a structurii Curţii Constituţionale, a
modului de numire, a duratei şi a garanţiilor mandatului judecătorilor nu poate fi
realizată prin lege organică sau ordinară, ci numai printr-o lege de revizuire a
Constituţiei. Procedura revizuirii Constituţiei este specială, diferită de aceea
reglementată pentru adoptarea celorlalte legi. Astfel, textele constituţionale de
referinţă stabilesc în mod expres titularii iniţiativei de revizuire a Constituţiei1,
procedura2 şi limitele revizuirii3. Prin urmare, orice modificare a normelor
                                                            
1
Preşedintele României, la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor
sau al senatorilor, cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot; cetăţenii care iniţiază revizuirea
Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar din fiecare din aceste judeţe
sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative (art. 150 din Constituţie).
2
Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, iar dacă prin procedura de
mediere nu se ajunge la niciun acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu
votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor; revizuirea este definitivă după
aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a
propunerii de revizuire.
3
Dispoziţiile Constituţiei privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută
dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a
garanţiilor acestora. Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă
şi nici în timp de război.
160 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

constituţionale privitoare la Curtea Constituţională trebuie să parcurgă această


procedură, în cadrul căreia un rol important îi revine Curţii Constituţionale, care
exercită, din oficiu, controlul de constituţionalitate al iniţiativelor de revizuire
[art. 146 lit. a) din Constituţie], cât şi al legii de revizuire a Constituţiei, adoptată de
Parlament [art. 23 din Legea nr. 47/1992].
În capitolele precedente am abordat limitele revizuirii, precum şi considerentele
care au fundamentat soluţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prin care se
propunea eliminarea unor atribuţii ale Curţii Constituţionale.
Cât priveşte dispoziţiile privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
care nu se regăsesc în textele constituţionale de referinţă, ci numai în Legea
nr. 47/1992, acestea pot fi modificate şi completate prin lege organică, adoptată de
Parlament. Niciun act normativ nu prevede obligaţia Parlamentului de a consulta
Curtea Constituţională în această situaţie. Curtea Constituţională poate fi sesizată
însă cu privire la neconstituţionalitatea legii astfel adoptate, fie înainte de
promulgare [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie], fie după intrarea în vigoare
[art. 146 lit. d) din Constituţie], iar considerentele enunţate cu asemenea prilejuri
orientează şi limitează legiuitorul în demersul său de reglementare.
Astfel cum am mai arătat, reglementarea atribuţiilor Curţii Constituţionale este
flexibilă, existând posibilitatea ca, în funcţie de necesităţi, Curtea să fie învestită cu
noi atribuţii prin legea sa de organizare şi funcţionare, ceea ce permite legiuitorului
ordinar să poată interveni în situaţii noi, apărute în viaţa instituţiilor, fără a fi nevoie
de modificarea Constituţiei1. Această posibilitate a fost introdusă ca urmare a
revizuirii Constituţiei, în anul 20032, când articolul care stabilea în mod expres şi
limitativ atribuţiile Curţii Constituţionale a fost modificat în acest sens [art. 146
lit. l)]3. Altfel spus, dacă în ceea ce priveşte limitarea prerogativelor Curţii, aceasta
se poate realiza numai printr-o revizuire a Constituţiei, adăugarea de noi com-
petenţe este permisă, însă numai prin legea organică a Curţii4.
Legea nr. 47/1992 reglementează două astfel de competenţe ale Curţii
Constituţionale, şi anume aceea de exercitare, din oficiu, a controlului de
constituţionalitate a legii de revizuire a Constituţiei, adoptată de Parlament [art. 23
din lege], şi aceea de exercitare a controlului de constituţionalitate a hotărârilor
plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor
plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori [art. 27 din Legea nr. 47/1992,
astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 177/20105].
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a
fost modificată şi completată de 3 ori (prin Legea nr. 138/19976, Legea
                                                            
1
I. Muraru, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., p. 1418.
2
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. Of. nr. 758 din
29 octombrie 2003.
3
Curtea Constituţională „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”.
4
Potrivit art. 76 alin. (1) din Constituţie, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor
fiecărei Camere.
5
Publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010.
6
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi
completările aduse prin Legea nr. 138/1997, republicată în M. Of. nr. 187 din 7 august 1997, iar după
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 161 

nr. 232/20041 şi Legea nr. 177/20102). Cele mai substanţiale modificări au fost
determinate de revizuirea Constituţiei, prin care s-a realizat o reconsiderare a
atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi a efectelor actelor pe care le pronunţă
în exercitarea acestor atribuţii, în sensul întăririi rolului său de garant al supremaţiei
Legii fundamentale, problematică analizată în prima parte a lucrării.
Autonomia financiară a Curţii Constituţionale. O problemă distinctă în contextul
analizei dialogului dintre Curtea Constituţională şi puterea legislativă o reprezintă
autonomia financiară a acesteia, stabilirea şi administrarea bugetului de cheltuieli.
Potrivit art. 74 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională are un buget
propriu, care face parte integrantă din bugetul de stat, buget aprobat de către
puterea legislativă. Proiectul de buget, precum şi rectificările aduse bugetului se
aprobă de către Plenul Curţii Constituţionale3 şi se înaintează Guvernului pentru a
fi inclus distinct în proiectul bugetului de stat supus legiferării, putând fi adoptat sau
nu ca atare de către Parlament. În limita creditelor bugetare aprobate, Curtea
Constituţională îşi administrează independent fondurile bugetare alocate.
Secretarul General al Curţii este ordonator de credite4, iar activitatea acestuia este
supravegheată de Preşedintele Curţii Constituţionale5. Ca orice instituţie publică,
Curtea Constituţională este supusă verificării Curţii de Conturi6, care asigură
controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a
resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
Am abordat această problematică în contextul analizei dialogului Curţii
Constituţionale cu Parlamentul, întrucât autonomia financiară reprezintă o dimen-
siune fundamentală a independenţei Curţii Constituţionale, observându-se implicit
rolul Parlamentului în menţinerea şi consolidarea acestei autonomii. Parlamentul
reglementează, aşadar, organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi
asigură premisele necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale în deplină inde-
pendenţă, în concordanţă cu principiile statului de drept.

2.2.2. Competenţe în procedura de numire a judecătorilor constituţionali

Structura Curţii Constituţionale a României este reglementată de art. 142 din


Constituţie şi de art. 5 din Legea nr. 47/1992. Conform dispoziţiilor menţionate,
Curtea Constituţională a României se compune din nouă judecători, numiţi pentru
                                                                                                                                                                   
modificarea şi completarea adusă prin Legea nr. 232/2004, a fost republicată în M. Of. nr. 643 din 16
iulie 2004. În prezent, Legea nr. 47/1992 are o variantă republicată în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie
2010.
1
Publicată în M. Of. nr. 502 din 3 iunie 2004.
2
Publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010.
3
Art. 4 lit. b) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin
Hotărârea nr. 6/2012 a Plenului Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 198 din 27 martie 2012.
4
Potrivit art. 24 lit. l) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale,
aprobat prin Hotărârea nr. 6/2012, secretarul general al Curţii „angajează şi utilizează creditele
bugetare, în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli din sumele repartizate prin
bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat, în condiţiile legii”.
5
Art. 9 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
6
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în M. Of.
nr. 282 din 29 aprilie 2009.
162 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi
de Camera Deputaţilor, trei de Senat1 şi trei de Preşedintele României [art. 142
alin. (3) din Constituţie]. Acest mod de desemnare a judecătorilor Curţii
Constituţionale a României a fost apreciat ca fiind de natură să asigure o
compunere cât mai reprezentativă şi democratică, întrucât exprimă opţiunile celor
mai înalte autorităţi publice cu legitimitate electorală existente în stat2. Totodată,
modul de desemnare a judecătorilor constituţionali a prilejuit şi exprimarea unor
critici, arătându-se că numirea judecătorilor fiind la libera apreciere a unor organe
prin excelenţă politice, activitatea acestora se desfăşoară sub semnul politi-
cianismului, existând pericolul de subordonare unor influenţe străine de scopul
Curţii3. A fost exprimată şi opinia4 potrivit căreia, la desemnarea judecătorilor
constituţionali, ar trebui să participe şi puterea judecătorească. Aceasta pornind de
la competenţele conferite Curţii Constituţionale a României, de a soluţiona şi
conflictele juridice de natură constituţională ce se pot ivi între cele trei puteri ale
statului – legislativă, executivă şi judecătorească –, precum şi de la elementele de
drept comparat.
Realizând un examen de drept comparat sub acest aspect, se constată că
legislaţia de referinţă – Constituţiile, respectiv legile de organizare şi funcţionare a
Curţilor/Tribunalelor Constituţionale/Curţi Supreme – prevede că judecătorii
acestora sunt numiţi/aleşi de reprezentanţi ai celor mai înalte autorităţi în stat, de
regulă de organe prin excelenţă politice.

Judecătorii constituţionali sunt numiţi exclusiv de Parlament, de exemplu:


Croaţia – Curtea Constituţională a Republicii Croaţia este compusă din
treisprezece judecători. Toţi sunt aleşi de Parlamentul croat (Hrvatski Sabor)
pentru un mandat de 8 ani şi pot fi realeşi.
Germania – Curtea Constituţională se compune din două camere, fiecare
alcătuită din opt judecători. Jumătate dintre judecătorii unei camere sunt aleşi de
Bundestag, iar cealaltă jumătate de Bundesrat, adică de către adunarea de
reprezentare populară şi de către reprezentanţii Landurilor5. Judecătorii numiţi de
Bundesrat sunt aleşi direct de acesta, iar judecătorii numiţi de Bundestag sunt aleşi
indirect, de către un comitet elector compus din doisprezece membri, la rândul lor
aleşi în baza regulilor de reprezentare proporţională. Pentru alegerea judecătorilor
este necesară o majoritate de două treimi. Mandatul de judecător este de 12 ani,
fără a depăşi vârsta limita de pensionare – 68 de ani.

                                                            
1
Potrivit art. 61 alin. (2) din Constituţia României, Parlamentul este alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat.
2
Prin Decizia nr. 1/1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Curtea Constituţională a
reţinut că legitimitatea democratică a controlului de constituţionalitate „decurge din alegerea sau
numirea judecătorilor constituţionali exclusiv de către autorităţi constituţionale alese direct de popor”.
3
T. Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, p. 126 şi urm., în I. Muraru,
E. S. Tănăsescu (coord.), op. cit., p. 1389.
4
T. Toader, Controverse privind desemnarea judecătorilor constituţionali, în C. Jud. nr. 4/2011,
pp. 183-184.
5
Art. 94.1 teza a II-a din Constituţia Germaniei.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 163 

Elveţia – Judecătorii Tribunalului Federal sunt aleşi de Parlamentul federal.


Judecătorii federali sunt aleşi pentru o perioadă de 6 ani [art. 145 din Constituţia
Elveţiei şi art. 9.1 din Legea Tribunalului Federal] şi nu pot fi revocaţi în cursul
acestei perioade. Ei pot fi realeşi pentru un nou mandat de 6 ani, însă cel târziu
până la împlinirea vârstei de 68 de ani (art. 9 din Legea Tribunalului Federal). S-a
întâmplat totuşi ca unii judecători federali să nu fie realeşi pentru un nou mandat pe
motiv de vârstă înaintată (peste 70 de ani, dar şi 68 de ani), când limita de vârstă
nu fusese încă stabilită prin lege.
Estonia – Judecătorii Curţii Supreme1 sunt numiţi în funcţie de Parlament
(Riigikogu), la propunerea preşedintelui Curţii Supreme2. Preşedintele Curţii
Supreme este numit de Parlament, la propunerea Preşedintelui Republicii3,
candidatura acestuia fiind mai întâi avizată de Curtea Supremă, în secţii unite, şi
de Consiliul de Administrare a Instanţelor Judiciare4. Preşedintele Curţii Supreme
prezidează Secţia de Control Constituţional, alcătuită din nouă membrii, ceilalţi
membrii fiind desemnaţi de Curtea Supremă în secţii unite5.
Letonia – Parlamentul (Saeima) îi validează pe judecătorii Curţii Constituţionale,
pe baza propunerilor formulate de: cel puţin zece membri ai Parlamentului (trei
dintre judecători), Cabinetul de Miniştri (doi judecători), Curtea Supremă, reunită în
plen (doi judecători).
Lituania – Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, fiecare
numit pentru un unic mandat de 9 ani. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a
arătat că, potrivit Constituţiei, pentru numirea judecătorilor Curţii Constituţionale au
competenţe numai subiectele indicate expressis verbis de Constituţie: 1)
autorităţile statului, care propun Parlamentului (Seimas) candidaturile pentru
funcţia de judecător la Curtea Constituţională; 2) Seimas, care hotărăşte în privinţa
numirii ca judecător la Curtea Constituţională (decizia Curţii Constituţionale din 2
iunie 2005). Conform Constituţiei, Curtea Constituţională este alcătuită din membrii
desemnaţi la iniţiativa reprezentanţilor tuturor celor trei puteri ale statului.
Propunerile de candidaturi pentru funcţia de judecător al Curţii Constituţionale se
fac de către Preşedintele Republicii (reprezentând executivul), preşedintele
Seimas (reprezentând legislativul) şi preşedintele Curţii Supreme (reprezentând
autoritatea judiciară). Judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi de Seimas, prin
hotărâre, iar preşedintele Curţii Constituţionale este desemnat de Seimas din
rândul judecătorilor, la propunerea Preşedintelui Republicii.
Macedonia – Art. 68 din Constituţia Macedoniei, definind competenţele
Adunării Republicii Macedonia, stabileşte, printre alte atribuţii specifice, şi faptul că
Adunarea alege judecătorii Curţii Constituţionale a Republicii Macedonia. În plus,
în Capitolul IV, dedicat anume Curţii Constituţionale a Republicii Macedonia,
art. 109 prevede că aceasta se compune din nouă judecători.
                                                            
1
În cadrul căreia funcţionează Secţia de Control Constituţional, compusă din nouă judecători ai
Curţii Supreme (de la Secţia Civilă, Secţia de Contencios Administrativ şi Secţia Penală), organ
corespunzător unei Curţi Constituţionale.
2
www.riigiteataja.ee, www.just.ee/23295.
3
Art. 65 alin. (7) din Constituţia Estoniei.
4
Art. 55 alin. (4) din Legea de organizare judiciară a Estoniei.
5
Art. 29 din Legea de organizare judiciară a Estoniei.
164 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Polonia – Numirea celor cincisprezece judecători ai Tribunalului Constituţional1


se face de către prima Cameră a Parlamentului – Seimul, cu majoritate absolută
de voturi, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul total al deputaţilor, după ce
Comisia pentru Justiţie şi Drepturile Omului îşi dă avizul cu privire la candidaţi.
Candidaţii pentru funcţia de judecător al Tribunalului trebuie să fie propuşi de un
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de Prezidiul Seimului [art. 5 alin. (4) din
Legea Tribunalului Constituţional]. După ce Comisia pentru Justiţie şi Drepturile
Omului îşi dă avizul cu privire la candidaţi, judecătorii sunt aleşi de Seim cu
majoritate absolută de voturi, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul total al
deputaţilor.
Portugalia – Tribunalul Constituţional se compune din treisprezece membri2.
Parlamentul (Adunarea Republicii) are dreptul să numească zece judecători, care
sunt aleşi cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor prezenţi, cu
condiţia ca acest procentaj să fie mai mare decât majoritatea absolută a deputaţilor
aflaţi efectiv în exerciţiul funcţiei. În ceea ce priveşte ceilalţi trei judecători, aceştia
sunt cooptaţi de către colegii lor (procedura de cooptare).
Slovenia – Curtea Constituţională este compusă din nouă judecători, aleşi de
Adunarea Naţională a Republicii Slovenia, la propunerea Preşedintelui Republicii,
cu votul majorităţii deputaţilor. În termen de 30 zile de la data înştiinţării de către
preşedintele Curţii Constituţionale, cu privire la vacantarea postului de judecător al
Curţii Constituţionale, Preşedintele Republicii publică un anunţ în Monitorul Oficial
al Republicii Slovenia, în legătură cu posibilitatea depunerii candidaturilor pentru
funcţia de judecător al Curţii Constituţionale. Preşedintele Republicii nu este obligat
să propună candidaţi din rândul acestora, ci poate face alte propuneri ori poate
înainta candidaturi suplimentar faţă de numărul locurilor vacante3.
Ungaria – Curtea Constituţională este compusă din cincisprezece judecători,
aleşi de Parlament, cu majoritate calificată de două treimi, pentru un mandat de 12
ani4.
La numirea judecătorilor Curţii Constituţionale concură atât Parlamentul, cât şi
Preşedintele, de exemplu:
Franţa – Cei nouă membri ai Consiliului Constituţional sunt numiţi pentru o
perioadă de 9 ani, Consiliul înnoindu-se cu câte trei membri la fiecare 3 ani: un
membru este desemnat de Preşedintele Republicii, un altul de către preşedintele
Adunării Naţionale şi un al treilea de către preşedintele Senatului5.
România6 – Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, trei numiţi
de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României7. Propunerile

                                                            
1
Art. 194 alin. (1) din Constituţia Republicii Polonia; art. 5 alin. (2) şi (4) din Legea Tribunalului
Constituţional al Poloniei.
2
Art. 222-1 din Constituţia Portugaliei.
3
Art. 163 alin. (1) din Constituţia Republicii Slovenia, Legea Curţii Constituţionale – art. 11-14.
4
http://www.mkab.hu/constitutional-court/about-the-constitutional-court/history.
5
Art. 56 din Constituţia Franţei.
6
A se vedea, pe larg, în Raportul naţional al Curţii Constituţionale a României, Partea I –
Raporturile Curţii Constituţionale cu Parlamentul şi Guvernul, autori prof. univ. dr. T. Toader,
dr. M. Safta, pe www.ccr.ro.
7
Art. 142 alin. (3) din Constituţia României.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 165 

de candidatură se depun la Comisia juridică a fiecărei Camere, de grupurile


parlamentare, de deputaţi şi de senatori. Candidaţii sunt audiaţi de comisie şi de
plenul Camerei, iar raportul Comisiei juridice se va referi, motivat, la toţi candidaţii.
Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la
propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în
calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi1.
Judecătorii constituţionali sunt numiţi de preşedintele statului2/rege3, la
propunerea sau cu avizul altor organe constituţionale, de exemplu:
Albania – Curtea Constituţională se compune din nouă membri, numiţi pentru
un mandat de 9 ani, fără a avea dreptul de a fi realeşi. Judecătorii constituţionale
sunt numiţi de către Preşedintele Republicii, cu acordul Adunării. O treime din
componenţa Curţii Constituţionale este reînnoită la fiecare 3 ani, în conformitate cu
procedura stabilită de lege.
Austria – Curtea Constituţională se compune din preşedinte, vicepreşedinte,
alţi 12 membri, precum şi 6 membri-supleanţi,4 numiţi de Preşedintele Federal,
care este însă ţinut5 de recomandările făcute de alte organe constituţionale,
respectiv: propunerile pentru numirea preşedintelui, a vicepreşedintelui, a şase
dintre membri şi a trei supleanţi sunt înaintate de Guvernul Federal; alţi trei membri
şi doi supleanţi sunt numiţi la recomandarea Consiliului Naţional (Camera
parlamentară aleasă prin vot direct, în sistem proporţional); ceilalţi trei membri şi
încă un supleant sunt numiţi la propunerea Consiliului Federal (Camera
parlamentară desemnată indirect şi care reprezintă landurile din Austria).
Belgia – Curtea Constituţională este compusă din doisprezece judecători,
numiţi pe viaţă de către rege dintr-o listă de doi candidaţi propuşi alternativ de
Camera Reprezentanţilor şi Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din
numărul membrilor prezenţi. De regulă, Regele desemnează persoana aflată pe
primul loc pe lista respectivei Camere.
Cehia – Curtea Constituţională se compune din 15 judecători; dar, aşa cum a
stabilit însăşi Curtea Constituţională, pentru a-şi putea exercita deplina
competenţă, este necesar ca minimum 12 judecători să depună jurământul (astfel
încât Curtea să fie constituită) şi numai în această componenţă (cvorum) va fi în
măsură să îndeplinească toate atribuţiile încredinţate de Constituţie. Judecătorii
Curţii Constituţionale sunt numiţi de Preşedintele Republicii, cu acordul Senatului,
în conformitate cu art. 62 lit. e) din Constituţia Cehiei; nu este necesară contra-
semnarea de către prim-ministru.
Cipru – Membrii Curţii Supreme (care în acest stat exercită atribuţii de control
de constituţionalitate) sunt numiţi de Preşedintele Republicii, care solicită avizul
Curţii, pe care, de regulă, îl şi urmează.
Danemarca – Judecătorii sunt numiţi de către Regină, prin intermediul Ministerului
Justiţiei, însă ministrul acţionează la recomandarea Consiliului însărcinat cu
numirea judecătorilor (dommerudnævelsesrådet). Consiliul – alcătuit din trei
                                                            
1
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
2
State având ca formă de guvernământ republica.
3
State având ca formă de guvernământ monarhia.
4
Art. 147 din Constituţia Federală (Bundes‐Verfassungsgesetz, numită în continuare B‐VG).
5
Art. 67 B‐VG.
166 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

judecători, un avocat şi doi membri reprezentând societatea civilă – este com-


petent pentru toate numirile în sistemul judiciar, cu excepţia preşedintelui Curţii
Supreme, care este ales de către şi dintre judecătorii Curţii Supreme. După anali-
zarea cererilor de numire, Consiliul prezintă o recomandare motivată ministrului
justiţiei.
Irlanda – După selecţionarea candidaturilor, Guvernul îl înştiinţează pe
Preşedintele Irlandei cu privire la nominalizare, urmând ca Preşedintele să
procedeze la numire1.
Luxemburg – Preşedintele, vicepreşedintele şi cei şapte consilieri sunt numiţi
de Marele Duce, dintre care cinci consilieri cu avizul comun al Curţii superioare de
Justiţie şi al tribunalului administrativ. Preşedintele Curţii Superioare de Justiţie,
preşedintele Tribunalului Administrativ şi cei doi consilieri de la Curtea de Casaţie
sunt membri de drept ai Curţii Constituţionale.
Malta – Preşedintele Maltei numeşte toţi membrii puterii judiciare, la pro-
punerea prim-ministrului2.
Slovacia – Judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi de Preşedintele
Republicii Slovace, la propunerea Consiliului Naţional3. Consiliul Naţional al
Republicii Slovace propune un număr dublu de candidaţi pentru judecătorii ce
urmează a fi numiţi de Preşedinte.
Spania – Cei doisprezece magistraţi ai Tribunalului Constituţional spaniol sunt
numiţi de Rege, la propunerea a patru organe constituţionale, şi anume:
Parlamentul desemnează opt judecători, dintre care patru de către Congresul
Deputaţilor şi alţi patru de către Senat; Guvernul desemnează doi judecători, iar
ceilalţi doi sunt desemnaţi de Consiliul General al Puterii Judecătoreşti4.
La numirea judecătorilor constituţionali concură reprezentanţi ai celor trei
puteri ale statului, respectiv Parlament, Preşedinte, instanţe judecătoreşti.
Italia – Curtea Constituţională are cincisprezece judecători, dintre care cinci
sunt aleşi de Parlament, cinci de către cele mai înalte instanţe, iar cinci sunt numiţi
de Preşedintele Republicii5. Cei desemnaţi din partea puterii judecătoreşti sunt
numiţi de Curtea de Casaţie (căreia îi revine alegerea a trei dintre cei cinci), de
Consiliul de Stat şi de Curtea de Conturi (acestea putând numi câte un judecător)
şi, de regulă, provin ei înşişi din sistemul judiciar.
Serbia – Constituţia Republicii Serbia din 2006 introduce un sistem mixt de
stabilire a componenţei Curţii Constituţionale, care implică alegerea, respectiv
numirea judecătorilor Curţii Constituţionale de către toate cele trei puteri ale
statului: Adunarea Naţională alege cinci judecători din rândul a zece candidaţi
nominalizaţi de Preşedintele Republicii; acesta numeşte alţi cinci judecători
constituţionali dintre cei zece candidaţi desemnaţi de Adunarea Naţională, iar
Curtea Supremă de Casaţie numeşte încă cinci judecători dintre cei zece candidaţi
propuşi în şedinţa comună a Înaltului Consiliu Judiciar şi a Consiliului Procuraturii
                                                            
1
Irlanda nu are un sistem al judecătorilor de carieră; pentru detalii, a se vedea pe www.ccr.ro.
2
Art. 96 din Constituţia Maltei.
3
Art. 134 alin. (2) din Constituţia Republicii Slovace.
4
Art. 159 din Constituţia Spaniei.
5
Art. 135 din Constituţia Italiei.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 167 

de Stat. În conformitate cu art. 172 alin. (4) din Constituţia Republicii Serbia, între
cei numiţi de pe fiecare listă de propuneri trebuie să se afle câte un candidat care
să provină din teritoriul provinciilor autonome. Mandatul este de 9 ani.
Succinta prezentare realizată cu privire la normele aplicabile numirii jude-
cătorilor Curţilor Constituţionale în diverse state relevă preocuparea legiuitorilor
naţionali pentru identificarea unor mecanisme care să asigure fie implicarea mai
multor organe constituţionale în procedura numirii acestor judecători (fiind
reglementate în acest sens diverse proceduri de avizare, propunere, numire etc.,
care presupun, de multe ori, realizarea unui acord între reprezentanţii celor trei
puteri ale statului), fie exprimarea unei largi majorităţi politice cu prilejul aprobării
candidaturilor pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională.
Se poate conchide că:
♦ există două mari sisteme privind stabilirea componenţei curţilor constitu-
ţionale: numirea directă a judecătorilor şi, respectiv, alegerea acestora; există şi un
sistem hibrid, care le îmbina pe amândouă şi care este, de altfel, cel mai răspândit;
♦ la numirea/alegerea judecătorilor constituţionali concură două sau chiar trei
autorităţi reprezentative ale puterilor statului, în sensul că, şi în cazul în care
numirile se realizează de o singură autoritate, propunerile sunt formulate de mai
multe asemenea autorităţi;
♦ se constată orientarea către reglementarea unor proceduri de numire la nivel
infraconstituţional pentru a se asigura o transparenţă a acesteia, cu implicarea
unor organisme pentru analiza/avizarea propunerilor; în unele cazuri, astfel de
proceduri prezintă un caracter mai complex.
În România, atât Constituţia, cât şi legea privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale reglementează importante principii şi garanţii ale inde-
pendenţei şi neutralităţii judecătorilor Curţii Constituţionale, de natură să permită
acestora exercitarea obiectivă a activităţii de jurisdicţie constituţională, Curtea
însăşi fiind, potrivit Legii nr. 47/1992, „independentă faţă de orice altă autoritate
publică” şi supunându-se numai Constituţiei şi prevederilor legii sale de organizare
şi funcţionare1. În acest sens, pot fi menţionate dispoziţiile legii organice a Curţii,
potrivit cărora: competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nicio
autoritate publică [art. 3 alin. (3)]; Curtea Constituţională este singura în drept să
hotărască asupra competenţei sale [art. 3 alin. (2)]; judecătorii Curţii Constituţionale
nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea
soluţiilor [art. 61 alin. (2)]; între alte îndatoriri, judecătorii Curţii Constituţionale sunt
obligaţi „să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul
Constituţiei” [art. 64 alin. (1) lit. a)]; judecătorii trebuie să comunice preşedintelui
Curţii Constituţionale „orice activitate care ar putea atrage incompatibilitate cu
                                                            
1
S-a observat, în acest sens, că independenţa judecătorului derivă din calitatea inerentă justiţiei
constituţionale – aceea de a se supune numai Constituţiei şi legii sale organice –, unicul şi
fundamentalul reper în exercitarea atribuţiilor de către acesta constituindu-l Legea fundamentală.
Orice formă de dependenţă faţă de orice autoritate publică sau act normativ emis de către acesta,
altul decât Legea fundamentală, nu numai că ar fi incompatibilă cu scopul Curţii Constituţionale –
garantarea supremaţiei Constituţiei –, dar ar face pur şi simplu imposibilă îndeplinirea atribuţiilor de
către judecătorul constituţional (I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în
dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 818).
168 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

mandatul pe care îl exercită” [art. 64 alin. (1) lit. d)]; judecătorii trebuie să se abţină
de la orice activitate sau manifestare contrare independenţei şi demnităţii funcţiei
lor [art. 64 alin. (1) lit. f)]; stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a
sancţiunilor şi a modului de aplicare a acestora este de competenţa exclusivă a
plenului Curţii Constituţionale (art. 65); Curtea Constituţională are buget propriu.
În ceea ce priveşte procedura de numire a judecătorilor de către Camera
Deputaţilor şi Senat, Legea nr. 47/1992 prevede că propunerile de candidatură se
depun la Comisia juridică a fiecărei Camere, de grupurile parlamentare, de
deputaţi şi de senatori. Fiecare candidat va depune un curriculum vitae şi actele
doveditoare din care să rezulte că îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţie1.
Candidaţii sunt audiaţi de comisie şi de plenul Camerei, iar raportul Comisiei
juridice se va referi, motivat, la toţi candidaţii. Fiecare Cameră a Parlamentului
numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la propunerea Biroului permanent şi pe
baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a
întrunit numărul cel mai mare de voturi.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 47/1992, preşedintele Curţii este ales prin vot
secret, pentru o perioadă de 3 ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor, în termen
de 5 zile de la înnoirea Curţii. Pentru alegerea preşedintelui, fiecare grupă de
judecători numiţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României
poate propune o singură candidatură. Dacă la primul tur de scrutin nici un candidat
nu întruneşte majoritatea voturilor, se va proceda la al doilea tur de scrutin între
primii doi clasaţi sau traşi la sorţi, dacă toţi candidaţii obţin acelaşi număr de voturi.
Operaţiunile de alegere a preşedintelui sunt conduse de judecătorul cel mai în
vârstă. Mandatul preşedintelui poate fi reînnoit.
Mandatul judecătorului constituţional începe odată cu depunerea jurământului
de către acesta, în faţa Preşedintelui României, şi încetează: la expirarea
termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor
electorale, de excludere de drept ori de deces; în situaţiile de incompatibilitate sau
de imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător mai mult de 6 luni; în caz de
încălcare a prevederilor art. 16 alin. (3)2 sau ale art. 40 alin. (3)3 din Constituţie ori
pentru încălcarea gravă a obligaţiilor prevăzute la art. 64 din Legea nr. 47/19924.
                                                            
1
Pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în
activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior (art. 143 din Constituţie).
2
Potrivit art. 16 alin. (3) din Constituţie: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi
ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român
garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”.
3
Potrivit art. 40 alin. (3) din Constituţie: „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică”.
4
Potrivit art. 64 din Legea nr. 47/1992: „Judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi:
a) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;
b) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii
în probleme de competenţa Curţii Constituţionale;
c) în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea
de la vot nefiind permisă;
d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage
incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 169 

Potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constatarea încetării mandatului se
face de preşedintele Curţii Constituţionale, în cazul expirării termenului pentru care
judecătorul a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale,
de excludere de drept ori de deces, iar în celelalte cazuri, încetarea mandatului se
hotărăşte în plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor.
Nu există posibilitatea revocării judecătorilor Curţii Constituţionale de către
autorităţile care i-au numit, ceea ce constituie o garanţie a independenţei acestora
în exercitarea mandatului. De altfel, art. 145 din Constituţie stabileşte în mod
expres că judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea
mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia. În cursul exercitării mandatului,
acesta poate fi suspendat, atunci când judecătorul este trimis în judecată penală.
Suspendarea durează până la condamnarea penală sau, după caz, până la
achitare [art. 66 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].
Mandatul judecătorilor Curţii Constituţionale nu poate fi prelungit sau reînnoit,
ceea ce constituie, de asemenea, o garanţie de independenţă a judecătorului în
raport cu autoritatea publică care l-a numit. Însă, potrivit art. 68 alin. (2) din Legea
nr. 47/1992, în cazul în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru
care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depăşeşte 6 luni, autoritatea
publică competentă poate numi un nou judecător, care va duce la capăt mandatul
judecătorului înlocuit. Dacă perioada pentru care a fost numit noul judecător este
mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale,
pentru un mandat complet de 9 ani [art. 68 alin. (3) din Lege].
În vederea asigurării funcţionării permanente a Curţii Constituţionale, normele
constituţionale [art. 142 alin. (5)] reglementează un sistem de reînnoire periodică a
unei treimi a judecătorilor care compun Curtea: „Curtea Constituţională se
înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de
legea organică a Curţii”. În acest fel, în situaţia unor întârzieri în numirea celor 3
judecători care iau locul, la fiecare 3 ani, celor ale căror mandate de 9 ani au
expirat, este evitată crearea de discontinuităţi în funcţionarea justiţiei
constituţionale, existând permanent un număr de 6 judecători în funcţie, necesar
ca şi condiţie de cvorum pentru activitatea Curţii Constituţionale1.

2.2.3. Posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale

O modalitate prin care Parlamentul intră în dialog direct cu instanţa de


contencios constituţional o constituie posibilitatea preşedinţilor celor două Camere,
respectiv a deputaţilor şi senatorilor, de sesizare a Curţii.
Astfel, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului pot sesiza Curtea
Constituţională după cum urmează:
                                                                                                                                                                   
e) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau
propagandă de orice fel;
f) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei
lor”.
1
Potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 47/1992: „Curtea Constituţională lucrează legal în prezenţa
a două treimi din numărul judecătorilor”.
170 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

a) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promul-


garea acestora [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie];
b) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale [art. 146 lit. b) din Constituţie];
c) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului
[art. 146 lit. c) din Constituţie];
d) pentru soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre auto-
rităţile publice [art. 146 lit. e) din Constituţie];
e) pentru constatarea împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de preşedinte al României [art. 146 lit. g) din Constituţie coroborat cu
art. 44 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale]1;
f) pentru a da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
preşedintelui României [art. 146 lit. h) din Constituţie coroborat cu art. 42 din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale];
g) pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni [art. 146 lit. j) din Constituţie coroborat cu art. 7 din
Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni];
h) pentru soluţionarea contestaţiilor având ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic [art. 146 lit. k) din Constituţie coroborat cu art. 39 din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale];
i) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului [art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale].
Cât priveşte deputaţii (cel puţin 50) şi senatorii (cel puţin 25), aceştia pot
sesiza Curtea Constituţională după cum urmează:
a) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promul-
garea acestora [art. 146 lit. a) teza I din Constituţie];
b) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale, [art. 146 lit. b) din Constituţie];
c) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului
[art. 146 lit. c) din Constituţie];
d) pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului [art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale].

2.2.4. Formularea de puncte de vedere în cauzele aflate pe rolul Curţii


Constituţionale

Prin formularea acestor puncte de vedere, Parlamentul „se asociază” con-


trolului de constituţionalitate, oferind Curţii Constituţionale reperul în ceea ce
                                                            
1
Pentru o dezvoltare a acestor situaţii şi autorităţile competente să sesizeze Curtea
constituţională, a se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., p. 1409.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 171 

priveşte, cu precădere, „ratio legis” (în cazul controlului de constituţionalitate al


legilor înainte de promulgare, respectiv al legilor în vigoare), şi, respectiv, asupra
modului în care sunt interpretate şi aplicate normele constituţionale ce îi
reglementează organizarea şi funcţionarea.
Având în vedere importanţa şi semnificaţia acestor puncte de vedere, este
recomandabilă formularea lor în toate cauzele deferite Curţii Constituţionale. Un
veritabil dialog între cele două instituţii presupune, în opinia noastră, o mai mare
implicare a Parlamentului, în sensul utilizării posibilităţilor de ordin procedural pe
care legea le prevede.
Situaţiile în care Legea nr. 47/1992 reglementează obligaţia Curţii
Constituţionale în sensul arătat sunt următoarele:
Controlul de constituţionalitate al legilor înainte de promulgare
Art. 16 alin. (2) şi, respectiv, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/192 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale stabilesc că „Dacă sesizarea s-a
făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în
termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului, precizând şi data când vor avea loc dezbaterile”;
„Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două Camere (…) pot prezenta, în
scris, punctul lor de vedere”.
Controlul de constituţionalitate al tratatelor sau altor acorduri internaţionale
Potrivit art. 25 din Legea nr. 47/1992, „până la data dezbaterilor în plenul Curţii
Constituţionale, Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernul pot prezenta, în scris, punctele lor de vedere”.
Controlul de constituţionalitate al regulamentelor Parlamentului, respec-
tiv al hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului
Potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 47/1992: „Până la data dezbaterii, preşe-
dinţii Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente”.
Soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordo-
nanţele
Potrivit art. 30 din Legea nr. 47/1992: „(1) Primind încheierea prevăzută la
art. 29 alin. (4), preşedintele Curţii Constituţionale va desemna judecătorul-raportor
şi va comunica încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului (…), indicându-le data până la
care pot să trimită punctul lor de vedere”.
Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională
Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992: „Primind cererea, preşedintele
Curţii Constituţionale o va comunica părţilor aflate în conflict, solicitându-le să îşi
exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conţinutului
conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia (…)”.

2.2.5. Comunicarea deciziilor/hotărârilor/avizelor Curţii Constituţionale

În considerarea, pe de o parte, a posibilităţii sesizării Curţii Constituţionale


pentru exercitarea atribuţiilor sale, iar, pe de altă parte, având în vedere dispoziţiile
172 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

art. 147 din Constituţie referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, legea
prevede expres obligaţia Curţii Constituţionale de a comunica Parlamentului
deciziile/hotărârile/avizele pronunţate.
Astfel, potrivit art. 18 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992: „(…) Decizia prin
care se constată neconstituţionalitatea legii1 se comunică preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului. (3) În cazurile de neconstituţionalitate
care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să
reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale”. Scopul comunicării deciziei preşedinţilor celor două camere ale
Parlamentului îl reprezintă deschiderea procedurii de reexaminare a legii pentru a
se respecta dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, ale art. 18 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992, republicată, precum şi dispoziţiile cuprinse în regulamentele
celor două camere ale Parlamentului.
Art. 21 alin. (2) din aceeaşi lege, referindu-se la atribuţia Curţii Constituţionale
de verificare a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, prevede că „decizia Curţii se
comunică celor care au iniţiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după
caz, reprezentantului acestora”, iar potrivit art. 22, „proiectul de lege sau
propunerea legislativă se prezintă Parlamentului numai împreună cu decizia Curţii
Constituţionale, comunicată potrivit art. 21 alin. (2)”.
Tot astfel, decizia pronunţată în exercitarea controlului de constituţionalitate al
tratatelor internaţionale se comunică preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului [art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992].
Decizia pronunţată cu privire la regulamentele Camerelor aduce la cunoştinţa
Camerei al cărei regulament a fost dezbătut [art. 28 alin. (2) din Legea
nr. 47/1992].
Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori
a unei dispoziţii dintr-o lege în vigoare se comunică celor două Camere ale
Parlamentului [art. 31 alin. (4) din Legea nr. 47/1992].
Pentru situaţia conflictelor juridice de natură constituţională, legea prevede o
normă cu caracter general, după cum urmează: „decizia prin care se soluţionează
conflictul juridic de natură constituţională este definitivă şi se comunică autorului
sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în
Monitorul Oficial al României, Partea I” [art. 36 din Legea nr. 47/1992].
Potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 47/1992: „Avizul Curţii Constituţionale se
comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Preşedintelui
României”.
Înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curţii
Constituţionale prin care se stabileşte dacă a fost respectată procedura pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi se confirmă rezultatele acestuia se
prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună [art. 47
alin. (3) din Legea nr. 47/1992].

                                                            
1
Înainte de promulgare.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 173 

2.2.6. Concluzii

Astfel cum se poate constata, Parlamentul este implicat, într-un fel sau altul, în
asigurarea exercitării tuturor atribuţiilor Curţii Constituţionale: prin posibilitatea
sesizării, prin posibilitatea de a formula de puncte de vedere, prin obligaţia de a
comunica informaţii sau obligaţia Curţii de a-i transmite Parlamentului
deciziile/hotărârile pronunţate.
În cazul atribuţiilor pentru care Constituţia, respectiv legea de organizare şi
funcţionare a Curţii Constituţionale, nu prevăd posibilitatea sesizării Curţii de către
subiecţi de sorginte parlamentară, dialogul Parlamentului cu instanţa constitu-
ţională se concretizează prin posibilitatea de a formula puncte de vedere în
dosarele Curţii (avem în vedere, în context, atribuţia de soluţionare a excepţiilor de
neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial), posibilitatea Curţii Constituţionale de a solicita informaţii de la
Parlament, ca şi oricărei alte autorităţi (avem în vedere atribuţia de a veghea la
respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a
confirma rezultatele acestuia), obligaţia de a prezenta Parlamentului hotărârea
pronunţată (avem în vedere atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia),
respectiv actul de validare a rezultatului alegerilor pentru preşedintele ales, care se
întocmeşte în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la Curtea Constituţionala, unul
se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut la art. 82 alin.
(2) din Constituţia României, republicată, iar al treilea se înmânează candidatului
ales (avem în vedere atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru
alegerea Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului).

2.3. Curtea Constituţională în raporturile cu Parlamentul. Limite


constituţionale ale puterii legislative
2.3.1. Aspecte generale

În exercitarea atribuţiilor de control al constituţionalităţii legilor, regulamentelor


de organizare şi funcţionare a Parlamentului şi al hotărârilor Parlamentului, Curtea
Constituţională se pronunţă asupra principiilor constituţionale care guvernează
activitatea parlamentară, respectiv asupra cadrului constituţional al organizării şi
funcţionării Parlamentului.
Controlul de constituţionalitate le circumstanţiază configurând, în unele situaţii,
adevărate „limite” ale puterii legiuitoare, în litera şi spiritul Constituţiei.

2.3.2. Autonomia parlamentară – limite de constituţionalitate

Art. 61 din Constituţia României prevede că: „(1) Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. (2)
Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”, iar art. 64 alin. (1) că:
„Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu.
174 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de


acestea”. Aceste texte constituţionale consacră principiul autonomiei parlamentare,
concretizat, astfel cum Curtea a reţinut într-una dintre deciziile sale1, „într-o triplă
autonomie: regulamentară, instituţională şi financiară”, precizând, totodată, că în
temeiul dispoziţiilor constituţionale menţionate, „fiecare Cameră este în drept să-şi
stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de
organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei
Camere. Din această perspectivă, nicio autoritate publică nu poate dispune, cu
privire la aspectele menţionate, pentru Parlament, şi, de asemenea, niciuna dintre
Camerele Parlamentului nu poate dispune, asupra aceloraşi aspecte, pentru
cealaltă Cameră. Ca urmare, organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere a
Parlamentului se stabilesc prin regulament propriu, adoptat prin hotărâre proprie a
fiecărei Camere, cu votul majorităţii membrilor Camerei respective”.
Statuând asupra autonomiei regulamentare a Parlamentului, Curtea a precizat
şi limitele acesteia, în absenţa cărora acţiunile acestei autorităţi ar putea deveni
arbitrare şi, prin urmare, contrare statului de drept. Într-o jurisprudenţă constantă,
Curtea a reţinut că regulamentele Camerelor Parlamentului, fiind aprobate prin
hotărâri care reglementează organizarea internă, proprie Camerei respective,
prevederile acestora nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru parlamentari,
precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de
raporturile constituţionale pe care le au cu Camera2. De asemenea, Curtea a mai
statuat că această autonomie nu poate avea semnificaţia unei autonomii în raport
cu legea3.
Astfel4, autonomia regulamentară de care beneficiază cele două Camere ale
Parlamentului, în temeiul dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 64 alin. (1),
le dă dreptul acestora de a dispune cu privire la propria organizare şi procedurile
de desfăşurare a lucrărilor parlamentare. Regulamentele parlamentare –
Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului –, sub aspectul naturii lor
juridice, sunt hotărâri ale Parlamentului. Acestea sunt adoptate de către fiecare
Cameră sau de Camerele reunite nu în virtutea calităţii de autoritate legiuitoare a
Parlamentului, ci în calitate de corpuri autonome, învestite cu o putere de
organizare şi funcţionare proprie. Fiecare Cameră adoptă propriul regulament, act
cu caracter normativ de sine stătător, în conformitate cu competenţa atribuită de
Constituţie. Aşa fiind, autonomia regulamentară constituie expresia statului de
drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite
de Legea fundamentală.
Curtea a subliniat însă că „autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în
mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului.
                                                            
1
De exemplu, Decizia nr. 1009 din 7 iulie 2009, publicată în M. Of. nr. 542 din 4 august 2009.
2
Deciziile nr. 45 şi nr. 46 din 17 mai 1994, publicate în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994; Decizia
nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în M. Of. nr. 446 din 23 mai 2006.
3
Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010.
4
Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 188 din 22 martie 2012.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 175 

Astfel, între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi


stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)] şi principiul
constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale
statului, ce exercită, potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei
constituţionale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza căruia este
numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naţionale de
apărare a ţării etc.), (...) există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes.
Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme
juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire,
printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai
importante instituţii sau autorităţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii
Curţii Constituţionale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii,
membrii Curţii de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii),
precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele
regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activi-
tăţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului,
autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională,
în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie”1.
Controlul exercitat de Curte respectă, de asemenea, această autonomie,
întrucât poartă asupra regulamentelor parlamentare, a hotărârilor de modificare
sau de completare a regulamentelor Parlamentului, respectiv asupra hotărârilor
Camerelor Parlamentului care au caracter normativ şi conţin dispoziţii referitoare la
organizarea şi funcţionarea Parlamentului în ansamblu sau a fiecărei Camere în
parte. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat însă că „nu este competentă
să exercite un control de constituţionalitate asupra modului de interpretare sau
asupra modului de aplicare a regulamentelor Parlamentului. În virtutea principiului
autonomiei regulamentare, consacrat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Constituţie,
Camerele Parlamentului au competenţa exclusivă să interpreteze conţinutul
normativ al regulamentelor proprii şi să decidă asupra modului de aplicare a
acestora, iar nerespectarea unor prevederi regulamentare se poate constata şi
rezolva pe căi şi proceduri exclusiv parlamentare” [Deciziile Curţii Constituţionale
nr. 44/19932, nr. 98/19953, nr. 17/20004, nr. 47/20005]. Tot astfel, Curtea, obser-
vând că, în unele cazuri, criticile formulate vizau caracterul incomplet al unor
prevederi din Regulamente ori formularea lor greşită, evidenţiind necesitatea
completării sau modificării acestora, a constatat că astfel de critici excedează
competenţelor sale6.

                                                            
1
Ibidem.
2
Publicată în M. Of. nr. 190 din 10 august 1993.
3
Publicată în M. Of. nr. 248 din 31 octombrie 1995.
4
Publicată M. Of. nr. 40 din 31 ianuarie 2000.
5
Publicată în M. Of. nr. 153 din 13 aprilie 2000.
6
Decizia nr. 317/2006, publicată în M. Of. nr. 446 din 23 mai 2006.
176 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

2.3.3. Respectarea principiului „configuraţiei politice”1

Curtea, admiţând sesizarea cu privire la neconstituţionalitatea unor dispoziţii


din Regulamentul Senatului, respectiv Regulamentul Camerei Deputaţilor, a
stabilit, totodată, şi înţelesul sintagmei „configuraţie politică” care, potrivit art. 64
alin. (5) din Constituţie, stă la baza alcătuirii Biroului permanent al celor două
Camere ale Parlamentului2. Prin aceasta se înţelege compunerea acesteia
rezultată din alegeri, pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o deţin în
totalul membrilor Camerei respective. În virtutea configuraţiei politice izvorâte din
voinţa corpului electoral se desemnează şi preşedintele Camerei Deputaţilor şi al
Senatului. Votul acordat preşedintelui unei Camere este un vot politic care nu
poate fi anulat decât în cazul în care grupul care l-a propus cere revocarea politică
a acestuia sau, în cazul unei revocări ca sancţiune, când acest grup sau o altă
componentă a Camerei solicită înlocuirea din funcţie a preşedintelui pentru
săvârşirea unor fapte care atrag răspunderea sa juridică. Această înlocuire se
poate face numai cu o persoană din acelaşi grup parlamentar, care nu-şi poate
pierde dreptul la funcţia de preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în
alegeri, respectându-se principiul configuraţiei politice.
Înţelesul acestei sintagme, astfel cum a fost stabilit în cauzele menţionate, a
fost din nou invocat3 în faţa Curţii Constituţionale, prilej cu care art. 64 alin. (5) din
Constituţie a fost analizat prin raportare la dispoziţiile art. 64 alin. (3), respectiv
art. 64 alin. (2) teza a II-a din Constituţie, referitoare la organizarea grupurilor
parlamentare şi la alegerea celorlalţi membri ai birourilor permanente, texte
constituţionale care stabilesc reguli distincte de aceea impusă de art. 64 alin. (2)
teza I din Constituţie pentru alegerea preşedinţilor celor doua Camere ale
Parlamentului. Curtea a reţinut cu acel prilej că mutaţiile intervenite în structura
grupurilor parlamentare existente, ca urmare a sciziunii ce se poate produce în
cadrul partidelor reprezentate de fiecare grup sau a migraţiei parlamentarilor de la
un grup la altul ori a părăsirii unui grup fără afilierea la altul, mutaţii posibile în
condiţiile în care Constituţia stabileşte expres că orice mandat imperativ este nul,
nu pot rămâne fără consecinţe asupra reprezentării grupurilor parlamentare în
cadrul birourilor permanente. De aceea, spre deosebire de preşedinţii Camerelor,
aleşi pe durata mandatului Camerelor, ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt
aleşi, potrivit art. 64 alin. (2) teza II-a din Constituţie, la începutul fiecărei sesiuni, în
mod corespunzător componenţei grupurilor parlamentare la momentul respectiv.
Textul constituţional menţionat, aflat în legătură cu cel al art. 69 alin. (2) din
Constituţie, asigură reflectarea, în componenţa structurilor de conducere ale
Camerelor Parlamentului, a restructurărilor politice din Parlament, care, asemenea
evoluţiilor politice din societate, nu pot fi oprite.

                                                            
1
Art. 64 alin. (5) din Constituţie: „Birourile permanente şi comisiile permanente se alcătuiesc
potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere”.
2
Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1022 din 17 noiembrie 2005,
respectiv Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1027 din 18 noiembrie 2005.
3
Decizia nr. 1490 din 17 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 861 din 22 decembrie 2010.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 177 

Cu acelaşi prilej1, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 12 din


Regulamentul Camerei Deputaţilor, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea
Camerei Deputaţilor nr. 26/2010, şi care reglementează în mod expres posibilitatea
constituirii grupurilor parlamentare din deputaţi independenţi sau care au devenit
independenţi, precum şi regula potrivit căreia deputaţii care au devenit inde-
pendenţi în timpul unei legislaturi îşi pot constitui un singur grup parlamentar, cu
respectarea condiţiei privind numărul minim de 10 deputaţi pentru constituire, sunt
constituţionale.
Curtea a amintit jurisprudenţa sa constantă2 prin care s-a pronunţat asupra
posibilităţii neîngrădite a parlamentarilor de a trece de la un grup parlamentar la
altul, de a se afilia la un grup parlamentar sau de a constitui un grup format din
parlamentari independenţi, sancţionând, de fiecare dată când a fost sesizată,
normele regulamentare care limitau acest drept, norme apreciate, în esenţă, ca
fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Constituţie, care respinge
orice forma de mandat imperativ. Amintind şi Decizia nr. 47/20003, prin care s-a
reţinut că „lipsa reglementării juridice a posibilităţilor şi a condiţiilor organizării în
grupuri parlamentare a deputaţilor care demisionează din alte grupuri parlamentare
nu constituie încălcarea vreunei prevederi constituţionale, ci reprezintă o omisiune
de reglementare, care nu poate fi suplinită prin decizii ale Curţii Constituţionale”,
Curtea a constatat că dispoziţiile art. 12 din Regulamentul Camerei Deputaţilor,
astfel cum au fost modificate, dând expresie dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din
Constituţie, potrivit cărora „orice mandat imperativ este nul”, nu fac decât să
înlăture omisiunea de reglementare cu privire la care Curtea a fost sesizată
anterior pronunţării acestei din urmă decizii.

2.3.4. Rolul comisiilor parlamentare

Prin mai multe decizii4, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 64 alin. (4) şi (5) din
Constituţie pun în evidenţă locul şi rolul comisiilor permanente în cadrul activităţii
parlamentare. Astfel, aceste comisii sunt organe interne de lucru ale Camerelor
Parlamentului, a căror activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului
deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei. Comisiile se constituie
dintr-un număr restrâns de deputaţi sau senatori, specializaţi pe un anumit
domeniu, cu o componenţă şi o structură care respectă configuraţia politică a
fiecărei Camere. Dezbaterile specializate care au loc în cadrul şedinţelor acestor
comisii se finalizează cu întocmirea de rapoarte sau avize care au rolul de a
pregăti şi facilita desfăşurarea lucrărilor Camerelor, respectiv a dezbaterilor care
vor avea loc în plenul acestora. Necesitatea creării acestor organe de lucru a fost
impusă de asigurarea eficienţei activităţii unui corp deliberativ numeros.
                                                            
1
Ibidem.
2
Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în M. Of. nr. 190 din 10 august 1993; Decizia nr. 46 din
17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994; Decizia nr. 196 din 28 aprilie 2004, publicată
în M. Of. nr. 417 din 11 mai 2004.
3
Publicată în M. Of. nr. 153 din 13 aprilie 2000.
4
Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 125 din 21 mai 1994; Decizia nr. 460 din
13 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 762 din 9 decembrie 2013.
178 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

Din acest considerent, organizarea şi funcţionarea comisiilor parlamentare


sunt amănunţit reglementate, potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie, prin regula-
mentul fiecărei Camere. Dispoziţiile constituţionale nu fac decât să exprime acest
rol subordonat, pregătitor, al activităţii comisiilor, diferenţiat conform tipologiei lor,
cuprinsă, de altfel, în prevederile art. 64 alin. (4) din Constituţie: „Fiecare Cameră
îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte
comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune”.
Dat fiind acest caracter auxiliar al comisiilor parlamentare, natura juridică a
rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este aceea a unui act preliminar, cu
caracter facultativ, de recomandare, adoptat în scopul de a sugera o anumită
conduită, sub aspect decizional, plenului fiecărei Camere sau camerelor reunite.
Rapoartele şi avizele au caracter obligatoriu numai sub aspectul solicitării lor, iar
nu şi din perspectiva soluţiilor pe care le propun, Senatul şi Camera Deputaţilor
fiind singurele corpuri deliberative prin care Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile
constituţionale.
Astfel fiind, a mai reţinut Curtea, „deplasarea unui centru de decizie constitu-
ţional (Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui
dintâi, exprimată clar în prevederile art. 111 şi art. 61 din Constituţie”.
O circumstanţiere a rolului comisiilor parlamentare a fost realizată de Curte şi
cu prilejul pronunţării asupra celei mai recente propuneri legislative de revizuire a
Constituţiei. Prin art. unic pct. 49 din Legea de revizuire a Constituţiei s-a propus
modificarea art. 64, prin introducerea unui nou alineat, alin. (41), după cum
urmează: „(41) Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată şi
orice persoană fizică are obligaţia de a se prezenta, direct sau prin reprezentant
legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare, în urma invitaţiei scrise primite
din partea acesteia, cu excepţia magistraţilor. Activitatea comisiei parlamentare nu
se poate substitui organelor judiciare”. Curtea a reţinut, cu privire la atribuţiile
acestor comisii, din coroborarea textelor constituţionale, faptul că, în faţa comisiilor,
în mod obligatoriu, trebuie să compară numai subiectele de drept care se află în
raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul, potrivit Titlului III, Capitolul IV din
Constituţie, intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Alte subiecte de drept
pot fi invitate să ia parte la dezbaterile din faţa comisiilor. De asemenea, aceste
comisii nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra
vinovăţiei ori nevinovăţiei unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar.
Scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au
produs evenimentele supuse cercetării. Prin urmare, comisiile anchetează/verifică
fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca finalitate constatarea existenţei
sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia, fără a stabili răspun-
derea administrativă, materială, disciplinară ori penală a vreunei persoane. Aceste
comisii nu au competenţa de a da un verdict, ci aceea de a întocmi un raport cu
privire la situaţia de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la care au
ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le-au consultat şi a audierilor
efectuate1. Având în vedere considerentele expuse, Curtea a reţinut că instituirea
                                                            
1
A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 787
din 22 noiembrie 2012.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 179 

obligaţiei persoanelor de drept public, altele decât cele prevăzute de art. 111 din
Constituţie, a persoanelor juridice private şi a persoanelor fizice de a se prezenta,
direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa comisiilor parlamentare
contravine rolului şi scopului acestor comisii şi, în mod implicit, rolului constituţional
de autoritate legiuitoare a Parlamentului, cu încălcarea principiului constituţional al
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.
Chiar dacă propunerea modificatoare prevede că „activitatea comisiei parla-
mentare nu se poate substitui organelor judiciare”, în concret, prin instituirea unei
obligaţii constituţionale în sarcina persoanelor prevăzute în ipoteza normei de a se
prezenta în faţa comisiei de anchetă parlamentară, propunerea legislativă de
revizuire aduce atingere libertăţii individuale, consacrată de art. 23 din Constituţie,
care poate fi restrânsă doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de textul
constituţional. Mai mult, modificările propuse atribuie competenţe extinse acestei
comisii, împrejurare ce creează confuzii cu privire la natura juridică a activităţii sale,
ce poate fi calificată drept o formă de jurisdicţie specială, care, deşi nu se
substituie celei judecătoreşti, se desfăşoară în paralel cu aceasta. Prin urmare,
Curtea a constatat, cu majoritate de voturi, că modificarea prevederilor constitu-
ţionale încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi libertatea
individuală, fiind contrară dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie referitoare la
limitele revizuirii1.

2.3.5. Hotărârile Parlamentului

Obligaţia de respectare a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor


Parlamentul este chemat să respecte, în întreaga sa activitate, acest principiu
prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, din care decurg o seamă de consecinţe
ce vizează inclusiv activitatea de legiferare.
Asupra acestei obligaţii Curtea a statuat, de exemplu, în exercitarea contro-
lului de constituţionalitate al hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului
celor două Camere reunite ale Parlamentului, prilej cu care a procedat şi la
circumstanţierea competenţei sale de control de constituţionalitate a acestor acte.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant că „pot fi supuse controlului de
constituţionalitate numai hotărârile Parlamentului, adoptate după conferirea noii
competenţe, hotărâri care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau,
după caz, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constitu-
ţional”2. Hotărârile Parlamentului contestate pot avea caracter normativ sau
individual, întrucât „textul art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere
între hotărârile care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul
domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau
individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse
                                                            
1
Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014.
2
Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia
nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 307 din 28
martie 2012, publicată în M. Of. nr. 293 din 4 mai 2012; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012,
publicată în M. Of. nr. 684 din 3 octombrie 2012.
180 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

controlului de constituţionalitate – ubi lex non distinguit nec nos distinguere


debemus. În consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează asemenea
hotărâri sunt de plano admisibile”1. Curtea Constituţională a mai stabilit, în mod
expres, că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate, norma de
referinţă trebuie să fie de rang constituţional pentru a se putea analiza dacă există
vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de
o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale impuse prin dispoziţiile Constituţiei,
pe de altă parte. Aşadar, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanţă constitu-
ţională, şi nu una legală ori regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului
Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale
Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate, dacă în susţinerea
criticii de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie.
Invocarea acestor dispoziţii nu trebuie să fie formală, ci efectivă2. Curtea a mai
reţinut, în privinţa hotărârilor care prin obiectul lor vizează organizarea şi funcţio-
narea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional, că norma de referinţă, în
cadrul controlului de constituţionalitate exercitat, poate fi atât o dispoziţie de rang
constituţional, cât şi una infraconstituţională, ţinând cont de dispoziţiile art. 1
alin. (5) din Constituţie. O atare orientare a Curţii este dată de domeniul de maximă
importanţă în care intervin aceste hotărâri – autorităţi şi instituţii de rang
constituţional –, astfel încât şi protecţia constituţională oferită autorităţilor sau
instituţiilor fundamentale ale statului trebuie să fie una în consecinţă. Prin urmare,
hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului care vizează organizarea şi funcţionarea
autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional pot fi supuse controlului de constitu-
ţionalitate, chiar dacă actul normativ pretins încălcat are valoare infraconstituţională.
Considerentele Curţii referitoare la admisibilitatea sesizărilor cuprinzând critici
de neconstituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie,
referitoare la obligaţia de respectare a legilor (în măsura în care acestea nu au
caracter formal, ci sunt fundamentate, prin trimiterea la un text de lege care
reglementează o condiţie cu caracter obiectiv), sunt de subliniat, sub acest aspect.
Astfel cum Curtea a reţinut, instanţa de contencios constituţional este competentă
să se pronunţe, din perspectiva unor astfel de critici, asupra faptului dacă hotărârile
Parlamentului respectă principiul constituţional referitor la statul de drept şi
obligaţia de respectare a legilor: „acceptarea tezei contrare, cu consecinţa
excluderii de la exercitarea controlului de constituţionalitate a Hotărârilor
Parlamentului României date cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii, ar avea
drept consecinţă plasarea organului reprezentativ suprem al poporului român –
Parlamentul, deasupra legii, şi acceptarea ideii că tocmai autoritatea legitimată
constituţional să adopte legile le poate încălca fără a putea fi în vreun fel
sancţionată. Or, într-un stat de drept, nimeni nu este mai presus de lege”3.

                                                            
1
Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 293 din 4 mai 2012.
2
Ibidem; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 684 din 3 octombrie
2012.
3
Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014, publicată în M. Of. nr. 376 din 21 mai 2014.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 181 

Regulamentele parlamentare nu pot stabili reguli pentru alte subiecte de


drept
În acest sens1, Curtea Constituţională a constatat că art. 170 alin. (2) din
Regulamentul Senatului este contrar dispoziţiilor art. 64 alin. (1)2 din Constituţie,
pentru că „stabileşte obligaţii pentru alte subiecte de drept decât cele la care se
referă organizarea şi funcţionarea acestei Camere a Parlamentului”. De altfel,
printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea a statuat că regulamentele Camerelor
Parlamentului, fiind aprobate prin hotărâri care reglementează organizarea internă,
proprie Camerei respective, prevederile acestora nu pot stabili drepturi şi obligaţii
decât pentru parlamentari, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii
publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera3.
Rolul preşedintelui Camerei în caz de paritate de voturi
Curtea Constituţională4 a admis sesizarea privind neconstituţionalitatea preve-
derilor art. 40 alin. (1)5 în Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor
şi Senatului6, constatând că acestea sunt neconstituţionale, întrucât dau rol decisiv
preşedintelui Camerei în caz de paritate de voturi, ceea ce contravine prevederilor
constituţionale privind majorităţile cerute pentru adoptarea actelor, dispoziţii care
nu fac o asemenea precizare.

2.3.6. Statutul deputaţilor şi al senatorilor7

Neconstituţionalitatea incompatibilităţilor stabilite prin Regulamentele


Parlamentului

Constituţia României face referire la statutul deputaţilor şi al senatorilor în art.


73 alin. (3) lit. c), potrivit căruia: „Prin lege organică se reglementează (...) statutul
deputaţilor şi al senatorilor (...)”, şi în art. 65 alin. (2) lit. j) potrivit căruia: „Camerele
îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: (...) stabilirea statutului deputaţilor
şi al senatorilor (...)”. În aplicarea acestor texte constituţionale a fost adoptată
Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor8. Prin Decizia nr.
279/2006, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea privind
statutul deputaţilor şi al senatorilor, potrivit cărora: „Alte drepturi principale, conexe
                                                            
1
Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1022 din 17 noiembrie 2005.
2
Potrivit cărora: „Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament
propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea”.
3
Deciziile nr. 45 şi nr. 46 din 17 mai 1994, publicate în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994, şi Decizia
nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în M. Of. nr. 446 din 23 mai 2006.
4
Art. 76 din Constituţie referitor la Adoptarea legilor şi a hotărârilor.
5
În caz de paritate de voturi, votul preşedintelui care conduce lucrările şedinţei comune este
decisiv.
6
Aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, publicată în M. Of. nr. 34 din
4 martie 1992.
7
A. Zegrean, M. Safta, Statutul deputaţilor şi al senatorilor. Sinteze de jurisprudenţă a Curţii
Constituţionale, în C. Jud. nr. 4/2013, pe http://www.ceeol.com.
8
Republicată în M. Of. nr. 763 din 12 noiembrie 2008 şi, ulterior, în M. Of. nr. 459 din 25 iulie
2013.
182 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

sau derivate pot fi prevăzute şi reglementate în lege organică specială ori în


regulamentul Camerei sau regulamentul şedinţelor comune”, contravin dispoziţiilor
art. 73 alin. (3) lit. c) din Constituţie, întrucât drepturile parlamentarilor pot fi stabilite
numai prin lege organică, iar nu prin regulamente parlamentare1.
Aceeaşi regulă priveşte şi reglementarea incompatibilităţilor parlamentare, ce
nu pot fi stabilite printr-un alt tip de act normativ. În această privinţă, art. 71 din
Constituţie prevede următoarele: „(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi
senator. (2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea
oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. (3)
Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică”. În înţelesul art. 71 alin. (2) din
Legea fundamentală, funcţiile publice de autoritate sunt cele folosite în cadrul
autorităţilor publice prevăzute de Constituţie, funcţii care pot fi elective sau
neelective. Art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei2 determină înţelesul
sintagmei consacrată de norma constituţională, stabilind că: „Prin funcţii publice de
autoritate, incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, se înţelege
funcţiile din administraţia publică asimilate celor de ministru, funcţiile de secretar de
stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate celor de secretar de stat şi
subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului
sau a ministerelor, funcţiile din Administraţia Prezidenţială, din aparatul de lucru al
Parlamentului şi al Guvernului, funcţiile de conducere specifice ministerelor,
celorlalte autorităţi şi instituţii publice, funcţiile de consilieri locali şi consilieri
judeţeni, de prefecţi şi subprefecţi şi celelalte funcţii de conducere din aparatul
propriu al prefecturilor, funcţiile de primar, viceprimar şi secretar ai unităţilor
administrativ-teritoriale, funcţiile de conducere şi execuţie din serviciile publice
descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe din unităţile administrativ-
teritoriale şi din aparatul propriu şi serviciile publice ale consiliilor judeţene şi
consiliilor locale, precum şi funcţiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le
deţin să candideze în alegeri”.
Dispoziţiile constituţionale referitoare la incompatibilităţi au fost preluate şi
dezvoltate în mai multe legi organice. Curtea a precizat în acest sens că:
„Parlamentul poate să stabilească prin lege organică orice alte incompatibilităţi cu
                                                            
1
Prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994,
pronunţându-se asupra constituţionalităţii Regulamentului Senatului, Curtea Constituţională a reţinut
următoarele: „Regulamentul Senatului, prin conţinutul şi procedura sa de adoptare, nu se încadrează
în categoria legilor. Aceasta pentru că, spre deosebire de lege, regulamentul poate reglementa numai
organizarea internă şi funcţionarea Camerei, este votat numai de către o Cameră, nu este supus
promulgării. Este adevărat că art. 74 din Constituţie stabileşte că hotărârile privind regulamentele
Camerelor se adoptă, ca şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, dar această
majoritate nu este îndestulătoare pentru a da regulamentului o altă natură juridică decât aceea de
hotărâre. Majoritatea absolută impusă de Constituţie pentru adoptarea Hotărârii privind Regulamentul
Senatului urmăreşte să asigure o exprimare cât mai largă a voinţei senatorilor în prevederile
regulamentare, cerinţa firească într-un sistem parlamentar democratic, care implică, prin definiţie, o
majoritate şi o opoziţie parlamentară. Iată de ce Regulamentul Senatului se adoptă printr-o hotărâre şi
urmează a fi supus regimului constituţional al acestei categorii de acte juridice”.
2
Publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 183 

mandatul de parlamentar, dar nu cu funcţii publice de autoritate, ci cu orice alte


funcţii publice şi în special cu funcţii private”. Este vorba despre: Legea nr. 96/2006
privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor1 şi Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei2.
Curtea a reţinut incidenţa în materie şi a dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 privind
integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor
acte normative3, care reglementează, în Titlul II, proceduri de asigurare a
integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, secţiunea
a 3-a a respectivului titlu fiind dedicată procedurii de evaluare a conflictelor de
interese şi a incompatibilităţilor.
Constatând faptul că, în mod contrar textului constituţional de referinţă [art. 71
alin. (3)], cazuri de incompatibilitate sunt prevăzute la art. 198-200 şi art. 202 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, precum şi la art. 177 din Regulamentul
Senatului, Curtea a reţinut că „având în vedere textul constituţional menţionat, care
prevede că alte incompatibilităţi decât cele prevăzute de Legea fundamentală se
stabilesc prin legea organică, rezultă că prin regulamentele Camerelor Parlamentului
se pot stabili doar reguli procedurale interne de aplicare care să detalieze sub acest
aspect, în măsura necesară, regulile constituţionale şi legale ce definesc statutul
parlamentarului, şi nicidecum să-l completeze sau să-l modifice”4.

Răspunderea disciplinară a parlamentarilor

Curtea a reţinut5 faptul că „independenţa parlamentarului şi posibilităţile sale


de acţiune în exercitarea mandatului nu-l exonerează de răspunderea disciplinară.
Viaţa parlamentară este guvernată de principii şi reguli de conduită, pe care
legiuitorul le-a inserat în cap. III al Legii nr. 96/2006. Astfel, art. 9, modificat prin
această lege, consacră «principiul interesului naţional», art. 10 se referă la
«principiul legalităţii şi al bunei-credinţe", stabilind că «(1) Deputaţii şi senatorii, în

                                                            
1
Republicată în M. Of. nr. 763 din 12 noiembrie 2008.
2
Publicată în M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.
3
Publicată în M. Of. nr. 621 din 2 septembrie 2010.
4
Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în M. Of. nr. 136 din 14 martie 2013; prin Decizia
nr. 45/1994, publicată în M. Of. nr. 131 din 27 mai 1994, pronunţându-se cu privire la constituţio-
nalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor, Curtea a reţinut că: „în legătură cu statutul deputaţilor,
urmează a se observa că prin Constituţie acesta este reglementat distinct de organizarea internă, de
unde rezultă indubitabil că regulamentul nu poate depăşi limitele organizării proprii. Este fără îndoială
că, în general, un regulament de organizare şi funcţionare a unei structuri, inclusiv statale, poate
conţine şi reguli de statut al membrilor ce compun structura respectiva. În situaţia în care însă legea
dispune că acest lucru nu este posibil, regulamentul nu poate cuprinde asemenea norme. Putem
constata ca asemenea limitări sunt prevăzute explicit prin Constituţie (…). Ca atare, faţă de aceste
dispoziţii de o claritate incontestabilă, rezultă intenţia Constituţiei de a scoate anumite prevederi din
sfera de reglementare a regulamentului”; în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 46/1994 privind
constituţionalitatea Regulamentului Senatului.
5
Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, publicată în M. Of. nr. 223 din 18 aprilie 2013.
184 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

calitatea lor de reprezentanţi aleşi ai poporului român, îşi îndeplinesc îndatoririle şi


îşi exercită drepturile în conformitate cu Constituţia, legile ţării şi regulamentele
Camerei Deputaţilor şi Senatului, pe toată durata mandatului pe care îl deţin. (2)
Deputaţilor şi senatorilor le este interzis să îşi asume faţă de persoanele fizice sau
juridice obligaţii financiare ori de alt tip, menite să influenţeze exercitarea
mandatului cu bună-credinţă, potrivit propriei conştiinţe», iar art. 11 şi art. 12
reglementează «principiul transparenţei» şi al «fidelităţii»”.
Referitor la regimul disciplinei parlamentare, Curtea a apreciat că acesta este
un regim specific statutului deputaţilor şi senatorilor, care să nu împiedice
exercitarea mandatului încredinţat de alegători. Curtea a reţinut că „formele de
răspundere disciplinară stabilite pentru deputaţi sau senatori sunt specifice
statutului acestora şi trebuie adaptate acestui statut, astfel încât să nu împiedice
exercitarea mandatului încredinţat de alegători”. Aceasta întrucât „reprezenta-
tivitatea mandatului parlamentar, aşa cum este stabilită de dispoziţiile din Legea
fundamentală (...), are importante consecinţe juridice. Una dintre acestea se referă
la îndatoririle parlamentarului, care se exercită în mod continuu, de la momentul la
care acesta intră în exerciţiul mandatului, până la data încetării calităţii de deputat
sau de senator, legiuitorul trebuind ca, prin reglementările pe care le adoptă, să nu
împiedice îndeplinirea acestora. Participarea la şedinţele Camerei din care fac
parte deputatul sau senatorul constituie o îndatorire de esenţa mandatului
parlamentar, astfel cum rezultă din întregul ansamblu al dispoziţiilor constituţionale
care reglementează Parlamentul, cuprinse în titlul III cap. I al Legii fundamentale.
Aceasta este reglementată expres de Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor
şi al senatorilor în art. 29 alin. (1) – text care nu a suferit modificări prin legea
supusă controlului de constituţionalitate, fiind caracterizată de legiuitor ca fiind «o
obligaţie legală, morală şi regulamentară». Prin urmare, împiedicarea deputatului
sau senatorului de a participa la şedinţele Camerei din care face parte pe o
perioadă ce reprezintă jumătate de an din cei patru ani ai mandatului Camerei
constituie o măsură de natură să îl împiedice să îşi realizeze mandatul dat de
alegători. În considerarea faptului că fiecare parlamentar reprezintă naţiunea în
întregul ei, trebuie asigurate condiţii de exercitare efectivă a mandatului, condiţii ce
trebuie avute în vedere şi la reglementarea sancţiunilor disciplinare”. Aceste
considerente au fundamentat admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a art. I
pct. 14, în ceea ce priveşte art. 191 alin. (1) şi (2) referitor la „Conflictul de interese”
din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul
deputaţilor şi al senatorilor1.
Având în vedere că în forma dată după reexaminarea legii pentru punerea în
acord cu decizia Curţii Constituţionale, art. 191 alin. (1), introdus prin art. I pct. 14
din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul
deputaţilor şi al senatorilor, trimitea la dispoziţiile art. 53 alin. (1) lit. f) din Legea
nr. 96/2006, păstrând astfel soluţia legislativă constând în interzicerea deputatului
sau a senatorului aflat în conflict de interese de a participa la lucrările Camerei din
care face parte, Curtea Constituţională a constatat, pentru aceleaşi motive
                                                            
1
Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în M. Of. nr. 136 din 14 martie 2013.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 185 

enunţate în precedent, neconstituţionalitatea acestuia1. Totodată, Curtea a reţinut


că „întrucât constatarea neconstituţionalităţii vizează însăşi soluţia legislativă la
care textul de lege criticat face trimitere, Parlamentul trebuie să pună în acord cu
decizia Curţii Constituţionale inclusiv reglementările în vigoare privitoare la sancţio-
narea disciplinară a deputaţilor şi senatorilor, în sensul abrogării dispoziţiilor care
stabilesc sancţiunea disciplinară a interzicerii participării acestora la lucrările
Camerelor din care fac parte”.

Neconstituţionalitatea extinderii imunităţii parlamentare dincolo de


limitele exercitării mandatului

Potrivit art. 72 din Constituţie, deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere


juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Reţinând că „această imunitate, intrinsecă mandatului, îl apără pe parlamentar în
considerarea actelor săvârşite în exercitarea mandatului său, cum sunt votul,
amendamentele, luările de cuvânt, întrebările şi interpelările, rapoartele şi avizele
prezentate din partea comisiei din care face parte etc. Altfel spus, mandatul de
parlamentar se exercită în Parlament şi în organele sale de lucru, precum şi în
îndeplinirea misiunilor stabilite de Camere în conformitate cu legea”, Curtea a
constatat că „art. 22 din Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor, în
conformitate cu care deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în timpul mandatului,
contravine, prin sintagma «în timpul mandatului», dispoziţiilor art. 72 din Constituţia
României”. Astfel, contrar prevederilor art. 72 din Legea fundamentală, aceasta
sintagmă „extinde iresponsabilitatea parlamentară dincolo de limitele exercitării
mandatului, stabilind exonerarea de răspundere a deputaţilor şi senatorilor şi
pentru opinii exprimate în afara activităţii parlamentare”2.

Respectarea principiului egalităţii în drepturi

Curtea a reţinut în acest sens că „deşi statutul constituţional şi legal al


membrilor Parlamentului, ca reprezentanţi ai poporului, este diferit de statutul
funcţionarilor publici şi, în general, de al celorlalţi cetăţeni, ceea ce determină, în
consecinţă, particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu
poate fi reţinut ca justificând o diferenţă de tratament juridic în raport cu celelalte
categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010. Aceasta, întrucât, din
perspectiva obiectului şi scopului acestei reglementări – care vizează asigurarea
integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei
instituţionale – toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din lege se află în
aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma
«funcţii şi demnităţi publice», în considerarea căreia le revin obligaţii specifice. Sub
acest aspect, referindu-se la compatibilitatea unor particularităţi procedurale,
inclusiv în ce priveşte exercitarea căilor de atac, cu principiul egalităţii cetăţenilor în
faţa legii şi a autorităţilor publice, Curtea Constituţională a statuat de principiu că
                                                            
1
Ibidem.
2
Decizia nr. 279 din 22 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 323 din 11 aprilie 2006
186 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

«nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce
priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în
utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament
egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. (...) în
consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a
legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii
cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice»”1. Aceste considerente au
fundamentat admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate a art. I pct. 3, în ceea ce
priveşte art. 7 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al
senatorilor, astfel cum a fost modificată, referitor la termenul de 45 de zile în care
deputatul sau senatorul poate contesta la instanţa de contencios administrativ
raportul de evaluare al Agenţiei Naţionale de Integritate. Curtea a mai reţinut că
„situaţia deputaţilor şi a senatorilor, din punct de vedere al scopului Legii
nr. 176/2010, este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari
publici cărora legea li se aplică. În consecinţă, instituirea unui tratament procedural
diferit în ceea ce îi priveşte are caracter discriminatoriu”2.
În acelaşi sens, Curtea Constituţională a statuat3 că statutul juridic distinct,
privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, stabilit prin art. I pct. 5 şi art. II pct. 3
din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative pentru deputaţi şi
senatori, contravine principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din
Constituţie, potrivit căruia „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări”. Mai mult, „dispoziţiile în cauză contravin şi
prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie; în măsura în care anumite subiecte de
drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate în considerarea lor şi
aplicabile numai în ceea ce le priveşte, incidenţei unei reglementări legale
constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc
principiul constituţional potrivit căruia «nimeni nu este mai presus de lege»”. Curtea
a mai reţinut şi faptul că statutul juridic privilegiat creat persoanelor care ocupă
funcţiile alese exceptate de la dispoziţiile art. 147 C. pen. anterior şi de la dispo-
ziţiile art. 175 noul C. pen. contravine şi prevederilor art. 11 alin. (1) din Constituţie,
potrivit cărora: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu
bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”. Astfel, ratificând
sau aderând la convenţiile internaţionale menţionate în prealabil, statul român şi-a
asumat obligaţia de a respecta şi transpune întocmai prevederile internaţionale în
dreptul său intern, şi anume obligaţia de a incrimina corupţia activă şi corupţia
pasivă a persoanelor care se circumscriu categoriilor „agent public”/„membru al
adunărilor publice naţionale”/„funcţionar naţional”/„ofiţer public”, noţiuni care au
corespondenţă, în dreptul penal român, în noţiunile de „funcţionar
public”/„funcţionar”. Mutatis mutandis, Curtea a reţinut aceleaşi argumente şi în
ceea ce priveşte cauza de impunitate a persoanelor care ocupă funcţii sau
demnităţi publice obţinute prin numire sau alegere în cadrul autorităţilor publice,
                                                            
1
Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994; Decizia
nr. 81/2013, publicată în M. Of. nr. 136 din 14 martie 2013.
2
Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013.
3
Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 187 

instituţiilor publice, instituţiilor sau altor persoane juridice de interes public, cu


privire la infracţiunea de conflict de interese.

2.3.7. Limite constituţionale ale activităţii de legiferare


2.3.7.1. Aspecte generale

Abordând în acest cadru problematica adoptării legilor, distinct de aceea a


adoptării hotărârilor Parlamentului, menţionăm că, în numeroase cauze, Curtea a
constatat neconstituţionalitatea unor reglementări, întemeindu-şi considerentele pe
dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul mai sus enunţat.
Desigur că respectarea Constituţiei înseamnă respectarea tuturor principiilor şi
normelor pe care aceasta le conţine, menirea controlului de constituţionalitate fiind
aceea de a asigura această respectare. Practic, întreaga jurisprudenţă a Curţii
Constituţionale pronunţată în exercitarea controlului de constituţionalitate al actelor
normative circumstanţiază acţiunea legiuitorului în limitele Constituţiei.

2.3.7.2. Respectarea normelor de tehnică legislativă1

Relevanţa constituţională a normelor de tehnică legislativă

Temeiul constituţional al sancţionării de către Curtea Constituţională a


încălcării normelor de tehnică legislativă este dat de dispoziţiile art. 1 alin. (3):
„România este stat de drept (…)”, şi ale art. 1 alin. (5): „În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Textele constituţionale
citate nu stabilesc în mod expres exigenţe privitoare la calitatea legislaţiei şi nici nu
realizează vreo menţiune cu privire la tehnica legislativă. Realizând aplicarea
art. 20 din Constituţie, în sensul unei interpretări a prevederilor constituţionale în
concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi interpretarea dată acestora de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Curtea Constituţională a României a dat relevanţă constitu-
ţională normelor de tehnică legislativă. Cristalizând dezvoltările realizate în mai
multe decizii, Curtea a reţinut că, „deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare
constituţională, (…) prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de
criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este
necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei,
precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ”.
Curtea a făcut astfel trimitere la dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative2, aspect precizat expres, de
                                                            
1
M. Safta, Soluţii legislative neconstituţionale din cauza nerespectării normelor de tehnică
legislativă, în volumul Politica legislativă între reglementare europeană, naţională şi internaţională –
Conferinţă internaţională de drept, studii europene şi relaţii internaţionale, 2013, Ed. Hamangiu, 2013,
pp. 622-633.
2
Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
188 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

exemplu, în Decizia nr. 666/20071, prin care a reţinut că „potrivit prevederilor art. 1
alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, (…) «Actele normative se iniţiază, se elaborează, se
adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României,
republicată, cu dispoziţiile prezentei legi, precum şi cu principiile ordinii de drept»,
iar potrivit art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege, «Normele de tehnică legislativă sunt
obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern şi a propunerilor
legislative aparţinând deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor, în cadrul exercitării
dreptului de iniţiativă legislativă (...)». (…) Obligativitatea respectării acestor
dispoziţii legale rezultă şi din prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit
cărora, «În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie»”.
Abordând problematica respectării normelor de tehnică legislativă, Curtea
Constituţională nu analizează eventualele contradicţii dintre normele criticate şi
dispoziţiile Legii nr. 24/2000, ci contradicţia dintre normele criticate şi dispoziţiile
constituţionale care consacră principiul supremaţiei legii, legea fiind un act supus
anumitor condiţii obligatorii de fond şi de formă. Altfel spus, nu oricând şi în orice
condiţii încălcarea unei norme de tehnică legislativă constituie o cauză de
neconstituţionalitate a unei reglementări, ci numai în condiţiile în care încălcarea
acelei norme capătă relevanţă constituţională, în sensul că, afectând calitatea legii,
aduce atingere principiului securităţii juridice şi principiilor statului de drept în
ansamblul lor. Este o interpretare largă a normelor constituţionale de referinţă,
impusă însă de dificultăţile de ordin sistemic cu care se confruntă legislaţia
românească şi susţinută de interpretarea concordantă cu jurisprudenţa Curţii
Europeană a Drepturilor Omului, care a reţinut, de exemplu, prin Hotărârea din 8
iunie 2006, pronunţată în Cauza Lupşa c. României că, „potrivit jurisprudenţei sale
constante, cuvintele «prevăzute de lege» (...) au legătură (...) cu calitatea legii
respective: ele cer accesibilitatea acesteia la persoanele interesate şi o formulare
destul de precisă pentru a le permite, înconjurându-se, la nevoie, de sfaturi
înţelepte, să prevadă, la un nivel rezonabil în împrejurările cauzei, consecinţele
care ar putea rezulta dintr-o anumită acţiune. (...) dreptul intern trebuie să ofere o
protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice aduse drepturilor
garantate de Convenţie”.

Neconstituţionalitatea legilor cu caracter intuitu personae

Potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000: „(1) Actele normative se elaborează în
funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă
să le adopte. (2)Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind
adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin
celelalte legi. (3)Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a
hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă”.
Având în vedere principiul legalităţii şi noţiunea de sistem juridic înţeles ca
ansamblu de norme juridice structurate ierarhic în funcţie de conţinutul
                                                            
1
Publicată în M. Of. nr. 514 din 31 iulie 2007.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 189 

reglementărilor şi sfera destinatarilor acestora, Curtea Constituţională a sancţionat


adoptarea unor legi având ca obiect de reglementare cazuri individuale.
Astfel, constatând neconstituţionalitatea Legii pentru reglementarea situaţiei
juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României1, Mihai I.,
Curtea a reţinut că „este de principiu că legea are, de regulă, caracter normativ,
natura primară a reglementărilor pe care le conţine fiind dificil de conciliat cu
aplicarea acestora la un caz sau la cazuri individuale. (…) este dreptul legiuitorului
de a reglementa anumite domenii particulare într-un mod diferit de cel utilizat în
cadrul reglementării cu caracter general sau, altfel spus, de a deroga de la dreptul
comun, procedeu la care, de altfel, s-a mai apelat în această materie. Subscriind
acestei teze, Curtea ţine să precizeze că o atare derogare de la dreptul comun se
poate realiza numai printr-o reglementare cu caracter normativ, aşa cum a fost
cazul legilor speciale cu finalitate reparatorie care aveau în vedere colectivităţi de
persoane (…). Instituirea unor asemenea reglementări derogatorii era impusă şi
justificată de situaţia juridică specială, esenţial diferită de aceea a marii majorităţi a
persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit dreptului comun, în care se
găseau cei care urmau să beneficieze de prevederile acestor legi; mai mult, şi
esenţial din punctul de vedere care aici interesează, îndreptăţită la măsurile
reparatorii era orice persoană aflată într-o atare situaţie. În ipoteza în care însă
reglementarea specială, diferită de cea constitutivă de drept comun, are caracter
individual, fiind adoptată intuitu personae, ea încetează de a mai avea legitimitate,
dobândind caracter discriminatoriu şi, prin aceasta, neconstituţional”.
Tot astfel, prin decizia2 referitoare la sesizarea asupra neconstituţionalităţii
Legii privind atribuirea locuinţei unui generalul în retragere, constatând că şi
această lege instituie un regim juridic intuitu personae, Curtea a constatat că este
neconstituţională. Curtea a mai reţinut şi că „prin obiectul său – atribuirea unei
locuinţe –, legea supusă controlului de constituţionalitate dispune într-un domeniu
ce intră în competenţa de reglementare a organelor administraţiei publice, iar nu a
Parlamentului, care nu legiferează cu privire la drepturi cu caracter individual”.

Respectarea competenţelor normative

Dând expresie aceluiaşi principiu al ierarhiei actelor normative, de această


dată în aplicarea art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „dispoziţiile din
legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind
neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,
după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei
(…)”, Curtea a stabilit chiar în cadrul considerentelor deciziilor pronunţate, nivelul
reglementării şi autoritatea chemată să intervină în cazurile ce i-au fost supuse cu
ocazia sesizărilor de neconstituţionalitate. Constatând neconstituţionalitatea
dispoziţiilor Capitolului I, „Dispoziţii generale” (art. 1-9), ale art. 11 lit. e), f) şi g), ale
art. 12 alin. (2), ale art. 13, ale art. 14 lit. c), d), e) şi f), ale art. 17, ale art. 38
                                                            
1
Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1060 din 26 noiembrie 2005.
2
Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în M. Of. nr. 796 din 22 noiembrie 2007.
190 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

alin. (2) lit. f), g) şi h), ale art. 42 alin. (2), (3) şi (4), ale Capitolului VI, „Verificarea
averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor” (art. 45-50) şi ale art. 57
din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale de Integritate1, Curtea a reţinut următoarele: „dispoziţiile art. 147 alin. (1)
din Constituţie disting – cu privire la obligaţia de a pune de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei – între competenţa Parlamentului,
pentru dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a Guvernului, pentru dispoziţiile din
ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte. Ca atare, pe o perioadă de 45 de zile de
la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii,
Guvernul nu poate adopta o ordonanţă de urgenţă pentru a pune de acord
prevederile Legii nr. 144/2007 constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin
prezenta decizie”.
Considerăm că este un demers de interpretare a Constituţiei menit să
stabilească o distincţie sub aspectul competenţei autorităţilor chemate să facă
aplicarea art. 147 alin. (1) din Constituţie în funcţie de domeniul şi sfera de
reglementare, precum şi să limiteze excesul legiferării pe calea ordonanţelor de
urgenţă.
Distingând între obiectul de reglementare al legii în raport de cel al
regulamentelor parlamentare, cu referire la materia incompatibilităţilor deputaţilor şi
senatorilor, Curtea Constituţională a statuat2 următoarele: „cu încălcarea textului
constituţional de referinţă [art. 71 alin. (3)], cazuri de incompatibilitate sunt
prevăzute la art. 198-200 şi art. 202 din Regulamentul Camerei Deputaţilor,
precum şi la art. 177 din Regulamentul Senatului. Având în vedere textul
constituţional menţionat, care prevede că alte incompatibilităţi decât cele prevăzute
de Legea fundamentală se stabilesc prin legea organică, rezultă că prin
regulamentele Camerelor Parlamentului se pot stabili doar reguli procedurale
interne de aplicare care să detalieze sub acest aspect, în măsura necesară,
regulile constituţionale şi legale ce definesc statutul parlamentarului, şi nicidecum
să-l completeze sau să-l modifice”.

Respectarea exigenţelor privitoare la claritatea, precizia şi predicti-


bilitatea actelor normative

Art. 8 din Legea nr. 24/2000 prevede că: „(1) Proiectele de legi, propunerile
legislative şi celelalte proiecte de acte normative se redactează în forma
prescriptivă proprie normelor juridice. (…) (4) Textul legislativ trebuie să fie
formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau
echivoce (…)”.
Cu referire la aceste cerinţe, fundamentându-şi considerentele şi pe
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, Curtea
Constituţională a stabilit o serie criterii care trebuie respectate în activitatea de
legiferare: „precizie, previzibilitate şi predictibilitate pentru ca subiectul de drept
                                                            
1
Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010.
2
Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 191 

vizat să îşi poată conforma conduita, astfel încât să evite consecinţele


nerespectării lor”1. Astfel, „o normă este «previzibilă» numai atunci când este
redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane –
care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze
conduita” (Cazul Rotaru c. României, 2000), iar „(...) cetăţeanul trebuie să dispună
de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie
capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea
dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi
previzibilă” (Cazul Sunday Times c. Regatului Unit, 1979)”. În acelaşi sens pot fi
reţinute considerentele a numeroase decizii, prin care Curtea a constatat că, „prin
modul deficitar de redactare”, actele normative/dispoziţiile criticate nu corespund
exigenţelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, aşa cum prevede
Legea nr. 24/2000 (cu referire expresă la criteriile mai sus menţionate).
De altfel, urmărind evoluţia jurisprudenţei Curţii Constituţionale, se constată că
încălcarea acestor criterii a devenit unul dintre frecventele motive de
neconstituţionalitate, cel puţin în cadrul controlului de constituţionalitate a priori.
Astfel, cu titlu exemplificativ, examinând considerentele deciziilor de admitere a
obiecţiilor de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională în anul
2012, se constată că o treime2 reţin argumentarea referitoare la încălcarea art. 1
alin. (5) din Constituţia României, text interpretat prin prisma acestei jurisprudenţe,
în sensul că impune o anumită calitate a legislaţiei, în primul rând accesibilitatea şi
previzibilitatea.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut3 că, „de principiu, orice act normativ
trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se
previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi
clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului
normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui
specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei,
consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să
se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se
dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii [a se
vedea, în acest sens, (…) jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (…),
spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni
împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în
Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai
2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României paragraful 55, Hotărârea din
9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue
împotriva Belgiei, paragraful 59)”.
În acelaşi sens, Curtea a statuat4 că „instanţa de la Strasbourg a reţinut că
«unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul
                                                            
1
Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2007.
2
Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012; Decizia
nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 90 din 3 februarie 2012; Decizia nr. 68 din 2
februarie 2012, publicată în M. Of. nr. 269 din 24 aprilie 2012.
3
Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012.
4
Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012.
192 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

securităţii raporturilor juridice» (Hotărârea din 6 iunie 2005 pronunţată în Cauza


Androne împotriva României; Hotărârea din 7 octombrie 2009 pronunţată în Cauza
Stanca Popescu împotriva României). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a statuat că, «odată ce Statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă
în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil
insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către
măsurile de aplicare a acestei soluţii (...)» (Hotărârea din 1 decembrie 2005
pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 6 decembrie
2007 pronunţată în Cauza Beian împotriva României)»”.
Curtea Constituţională a reamintit1 că instanţa de la Strasbourg „a subliniat
importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, inclusiv sub aspectul
stabilităţii acesteia, instituind şi o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le
aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe (cauze precum Sunday Times
contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 1979, Rekvényi contra
Ungariei, 1999, Rotaru împotriva României, 2000, Damman împotriva Elveţiei,
2005)”.
Prin alte decizii2 s-a făcut din nou referire la exigenţele de accesibilitate şi
previzibilitate a legii, invocându-se Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în
Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României, Hotărârea din 29 martie 2000,
pronunţată în Cauza Rotaru c. României, Hotărârea din 23 septembrie 1998,
pronunţată în Cauza Petra c. României, Hotărârea din 23 noiembrie 2000,
pronunţată în Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii c. Greciei, Hotărârea din 8 iulie
2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi c. Turciei, Hotărârea din 26 aprilie
1979, pronunţată în Cauza Sunday Times c. Regatului Unit.
În ceea ce priveşte deciziile de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate,
se constată că un număr semnificativ dintre acestea3 fac trimitere la acelaşi text
constituţional şi la principiul securităţii juridice.
Acelaşi principiu a stat la baza constatării constituţionalităţii modificării Legii
nr. 3/2000 a referendumului, Curtea stabilind în acest sens, printr-o serie de decizii,
limite ale legiferării, circumscrise securităţii juridice, cu precădere stabilităţii
normelor în această materie. Astfel, Curtea a reţinut4 că modificarea cvorumului de
participare la referendum este apanajul legiuitorului, însă instanţa constituţională
trebuie să vegheze la neutilizarea acestui instrument în alte scopuri decât cel pe
care legiuitorul constituant l-a avut în vedere la consacrarea referendumului, ca
instituţie juridică esenţială într-un stat de drept – formă de participare directă a
cetăţenilor la luarea deciziilor. Curtea trebuie să asigure respectarea principiilor
privind stabilitatea juridică a legilor în materia referendumului, precum şi cel al
consultării loiale a cetăţenilor cu drept de vot, principii care presupun crearea
                                                            
1
Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012.
2
De exemplu, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 477 din 12 iulie 2012.
3
Decizia nr. 494 din 10 mai 2012, publicată în M. Of. nr. 407 din 19 iunie 2012; Decizia nr. 615
din 12 iunie 2012, publicată în M. Of. nr. 454 din 6 iulie 2012; Decizia nr. 980 din 22 noiembrie 2012,
publicată în M. Of. nr. 57 din 25 ianuarie 2013; Decizia nr. 981 din 22 noiembrie 2012, publicată în
M. Of. nr. 58 din 27 ianuarie 2013.
4
Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în M. Of. nr. 407 din 5 iulie 2013; Decizia nr. 471
din 14 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 754 din 4 decembrie 2013.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 193 

tuturor condiţiilor pentru ca electorii să cunoască problemele supuse refe-


rendumului, consecinţele juridice ale diminuării pragului de participare la vot,
precum şi efectele pe care le produce rezultatul referendumului asupra intereselor
generale ale comunităţii. Principiile enunţate au drept corolar dispoziţiile referitoare
la alegerile libere, consacrate de art. 2 alin. (1) şi de art. 62 alin. (1) din Legea
fundamentală, norme constituţionale care reflectă reglementările internaţionale
cuprinse în Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană privind apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice. Or, dat fiind faptul că pragul de participare reprezintă o
condiţie esenţială pentru ca referendumul să poată exprima în mod real şi efectiv
voinţa cetăţenilor, constituind premisa unei manifestări autentic democratice a
suveranităţii, în conformitate cu principiul statuat în art. 2 din Legea fundamentală,
Curtea trebuie să găsească un echilibru între necesitatea protejării dreptului de a
decide participativ la referendum al cetăţeanului, ca drept fundamental, şi dorinţa
unei majorităţi parlamentare de a-şi impune voinţa politică în stat la un moment
dat. Curtea a constatat că Parlamentul poate (şi, astfel cum rezultă din deciziile
Curţii, chiar trebuie) să intervină în această materie a legislaţiei referendare, cu
condiţia de a nu o supune unor modificări strict conjuncturale, pe baza unor
susţineri de oportunitate ori a înţelegerii politice, care avantajează una sau alta
dintre forţele politice reprezentate în Parlament şi care formează la un moment dat
o majoritate parlamentară. Or, dacă o lege ce vizează substanţa dreptului
referendar, adoptată de o majoritate parlamentară la un moment dat, reuşeşte să
întrunească susţinere parlamentară majoritară timp de un an, se poate presupune
că ea reflectă în mod real o majoritate electorală şi că democraţia nu ar putea fi în
niciun fel afectată, ca, de altfel, nici caracterul de stat de drept şi democratic al
României.
Curtea a mai observat că majoritatea parlamentară a declanşat procedura de
revizuire a Constituţiei. Or, chiar dacă este incontestabil că Parlamentul este
organul legiuitor suprem, acest comportament legislativ trebuie supus principiului
loialităţii constituţionale, ce presupune colaborarea tuturor puterilor Statului, fără
folosirea unor mijloace disproporţionate sau abuzive pentru atingerea unor scopuri
politice. Prezervarea caracterului de stat de drept şi democratic obligă Curtea
Constituţională, ca garant suprem al Constituţiei, să preîntâmpine consecinţele
schimbării intempestive a dispoziţiilor legale în materia referendumului şi să le
conformeze respectării principiilor stabilităţii juridice (care presupune claritate,
predictibilitate şi accesibilitate), al consultării loiale a cetăţenilor cu drept de vot, al
libertăţii alegerilor şi cel al interpretării cu bună-credinţă a literei şi spiritului
Constituţiei, principii care constituie elemente/valenţe structurale ale principiului
general al securităţii juridice, unanim acceptat în cadrul democraţiei constituţionale.
Prin urmare, noile reglementări nu trebuie să determine o stare de incertitudine
cu privire la un element definitoriu al acestei proceduri, întrucât opţiunile
legiuitorului ordinar referitoare la stabilirea cvorumului de participare la referendum
pot fluctua valoric în funcţie de voinţa majorităţii politice din Parlament şi de
interesele conjuncturale ale acesteia, împrejurare de natură a crea o stare
generală de incertitudine cu privire la un element esenţial al referendumului, şi
anume valabilitatea acestuia. Faţă de cele reţinute, Curtea a constatat că, pentru a
194 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

asigura respectarea principiului general al stabilităţii juridice în materia


referendumului, în acord cu recomandările Codului de bune practici în materie de
referendum, adoptat de Comisia de la Veneţia, cu Protocolul nr. 1 adiţional la
Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi cu Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt constituţionale, însă nu pot fi
aplicabile referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în
vigoarea legii modificatoare.
Este adevărat însă că atât procentul stabilit de legiuitor, cât şi lipsa unei
distincţii în funcţie de tipul referendumului reflectă lipsa unor reguli sau distincţii la
nivelul Legii fundamentale. Astfel cum Curtea Constituţională a reţinut în Decizia
nr. 471/2013, analizând textelor constituţionale în vigoare şi actele internaţionale în
materie, „prevederile art. 2 alin. (1), art. 90, art. 95 alin. (3) şi art. 151 alin. (3) din
Constituţie nu dispun expres cu privire la un anumit prag de participare la vot,
nefiind identificat vreun text care să impună ori să recomande un cvorum de
participare la referendum, toate dispoziţiile constituţionale făcând referire la
stabilitatea legislaţiei electorale, inclusiv cea cu privire la referendum”; „acolo unde
legiuitorul constituant a apreciat că se impune reglementarea unor astfel de
cvorumuri/majorităţi a realizat-o, în celelalte cazuri lăsându-le la latitudinea
legiuitorului ordinar. Se constată astfel că modul de exercitare a suveranităţii prin
organele reprezentative ale poporului, în concret procedura de legiferare, cunoaşte
o strictă şi amănunţită reglementare la nivel constituţional. Cât priveşte exercitarea
suveranităţii naţionale prin referendum, Constituţia prevede numai obiectul
referendumului, respectiv probleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie),
demiterea Preşedintelui României [art. 95 alin. (3)] şi aprobarea revizuirii
Constituţiei [art. 151 alin. (3)], precum şi faptul că organizarea şi desfăşurarea
acestuia se reglementează prin lege organică [art. 73 alin. (1) lit. d)]. Având în
vedere diferenţa de regim juridic pe care însăşi Constituţia o consacră, deducerea
pe calea analogiei a unui principiu al majorităţii absolute pe care l-ar presupune în
mod automat Constituţia în privinţa luării oricărei decizii nu poate fi susţinută. Tipul
de majoritate necesar pentru adoptarea unui act/unei decizii a fost stabilit în Legea
fundamentală atunci când acest lucru a fost apreciat ca necesar, iar legiuitorul
constituant a prevăzut majoritatea respectivă în raport cu regimul juridic al instituţiei
la care se referă”.
Considerăm ca fiind esenţială sublinierea din aceeaşi decizie, potrivit căreia
lipsa unei reglementări la nivel constituţional în acest sens „nu echivalează cu un
drept discreţionar al legiuitorului, în sensul că un asemenea cvorum, respectiv
majoritate pentru luarea unei decizii de importanţă majoră ar putea fi stabilite
arbitrar”.

Respectarea regulilor referitoare la integrarea actului normativ în


ansamblul legislaţiei

Potrivit art. 13 din Legea nr. 24/2000: „Actul normativ trebuie să se integreze
organic în sistemul legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 195 

corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel, cu


care se află în conexiune”.
Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională a statuat că nu intră în
competenţa sa compararea prevederilor legale şi raportarea concluziei ce ar
rezulta la texte şi principii ale Constituţiei. Curtea Constituţională a reţinut1 însă
următoarele considerente: „existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi
anularea unor dispoziţii de lege prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi
act normativ conduce la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, ca
urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei”.
Procedând la examinarea susţinerilor referitoare la încălcarea art. 1 alin. (3) şi
(5) din Constituţie, în sensul lipsei de predictibilitate a reglementării, motivată prin
existenţa unei necorelări în corpul legii supuse controlului, Curtea a reţinut că „se
impune, folosind acest prilej legislativ, ca la nivelul celor două Camere ale
Parlamentului să fie revăzute textele din Regulamentele acestora declarate
neconstituţionale şi să asigure o corelare şi o tratare unitară a aceloraşi probleme.
Ar fi de dorit ca actele normative de bază referitoare la activitatea parlamentară, şi
anume Legea nr. 96/2006, Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul
Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului
să fie concentrate într-un singur volum, în scopul facilitării activităţii parlamentare.
În această activitate de sistematizare, un rol important revine Consiliului Legislativ
care, potrivit art. 79 din Constituţie, este «organ consultativ de specialitate al
Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea siste-
matizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii»”2.
Considerăm ca această jurisprudenţă poate fi reţinută ca marcând o orientarea
a controlului de constituţionalitate către sancţionarea necorelărilor legislative, în
sensul pe care l-a reţinut Curtea Constituţională a Sloveniei, de exemplu, prin
Decizia nr. U-I-278/07 din 22 octombrie 2009, respectiv sensul potrivit căruia
Curtea Constituţională nu este competentă să decidă cu privire la corelarea a două
legi, cu excepţia cazului în care principiile statului de drept sunt încălcate prin
necorelarea şi inconsecvenţa lor.

Respectarea regulilor referitoare la unicitatea reglementărilor în materie


şi evitarea paralelismelor

Constatând faptul că, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie „în România,
respectarea (...) legilor este obligatorie”, că, potrivit Legii nr. 24/2000, tehnica
legislativa asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi
conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, faptul că art. 13
din aceasta lege instituie principiul unicităţii reglementării în materie, precum şi
faptul că, potrivit art. 15, în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi
reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor
paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea
materiei în reglementări unice, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „În
                                                            
1
Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012.
2
Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013.
196 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

domeniul activităţii de control al averii dobândite în perioada exercitării mandatelor


sau a îndeplinirii anumitor funcţii publice şi de verificare a conflictelor de interese,
există reglementări paralele, şi anume, pe de-o parte, Legea nr. 115/1996 pentru
declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii
de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici (…), modificată şi completată
prin Legea nr. 161/2003 (…), iar, pe de altă parte, Legea nr. 144/2007 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate (…)1”.
În acelaşi sens, Curtea Constituţională a reţinut că „Legea privind Statutul
deputaţilor şi al senatorilor a fost adoptată în anul 2006, la 15 ani de la intrarea în
vigoare a Constituţiei ca urmare a aprobării acesteia prin referendumul naţional din
8 decembrie 1991, şi a suferit modificări în concordanţă cu legea de revizuire a
Constituţiei din anul 2003. După modificarea şi completarea prin mai multe acte
normative, Legea nr. 96/2006 a fost republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008. Noua modificare, supusă în prezenta
cauză controlului de constituţionalitate, nu este de natură să asigure o rigoare sub
aspectul coerenţei şi al sistematizării normelor incidente în materia statutului
deputaţilor şi al senatorilor. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (…),
«Reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă,
într-un singur act normativ». Or, în prezent, materia incompatibilităţilor şi a
conflictelor de interese, ce formează obiectul criticilor de neconstituţionalitate
formulate în cauză, este reglementată de cap. IV din Legea nr. 96/2006 privind
Statutul deputaţilor şi al senatorilor, art. 20-art. 26 din Legea nr. 176/2010 privind
integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor
acte normative, cartea I, titlul IV, cap. III din Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
precum şi de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. În raport cu
prevederile din Legea nr. 24/2000 menţionate, este necesară reglementarea
unitară a incompatibilităţilor şi conflictelor de interese, în scopul realizării unei
sistematizări a materiei, cu consecinţa creşterii accesibilităţii şi predictibilităţii legii,
de natură să determine eliminarea interpretărilor divergente2”.
Regulile astfel enunţate dezvoltă norma constituţională de referinţă şi se impun
erga omnes, fiind obligatorii inclusiv în procesul de adoptare a legii.

Respectarea principiului bicameralismului

Constituţia României nu defineşte principiul bicameralismului, însă, în art. 61


alin. (2), se prevede faptul că „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi
Senat”. În temeiul acestui text constituţional, Curtea Constituţională a României a
                                                            
1
Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010.
2
Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 197 

definit principiul bicameralismului, sancţionând, în repetate rânduri, reglementările


adoptate cu încălcarea acestuia, în interpretarea conferită pe cale jurisprudenţială.
Astfel, Curtea a statuat că „«dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege
sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în
plenul celor două Camere ale Parlamentului nostru bicameral». Aşadar,
modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului
de lege adoptat de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută
în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră.
Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să
legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului”1.
Completând cele astfel statuate, Curtea a mai reţinut că „atât timp cât Camera
Deputaţilor este camera decizională, aceasta poate introduce în textul legii
prevederi noi care ţin de competenţa sa decizională şi care au legătură directă şi
indisolubilă cu textul iniţial al proiectului sau propunerii legislative. Prin urmare, nu
este obligatoriu ca ambele camere să se pronunţe pe o prevedere legală, ci este
suficient în situaţia mai sus enunţată ca numai o Cameră, cea decizională, să se
pronunţe”2.
Sintetizând cele statuate, Curtea a identificat criteriile principale pentru
determinarea cazurilor în care prin procedura legislativă se încalcă principiul
bicameralismului, respectiv: „existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic
între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului” şi „existenţa unei
configuraţii deosebite, semnificativ diferită, între formele adoptate de cele două
Camere ale Parlamentului”3.
În sfârşit, pronunţându-se cu privire la respectarea aceluiaşi principiu
consacrat pe cale jurisprudenţială, Curtea a statuat că, „în ceea ce priveşte funcţia
de legiferare, iniţiativa legislativă aparţine în egală măsura deputaţilor şi
senatorilor, ceea ce implică atât dreptul parlamentarilor de a depune o propunere
legislativă în Parlament, cât şi dreptul acestora de a amenda orice iniţiativă
legislativă depusă la Parlament. Din dreptul parlamentarilor la iniţiativă legislativă
decurge şi dreptul fiecărei Camere de a decide asupra iniţiativelor legislative cu
care este sesizată. La dezbaterea unei iniţiative legislative participă, în egală
măsură, ambele Camere ale Parlamentului, cu respectarea principiului
competenţei de sesizare prevăzut de art. 75 din Constituţie, cele două Camere
având autonomie în adoptarea soluţiilor legislative cu privire la iniţiativele supuse
dezbaterii. Din aceste principii ale sistemului bicameral rezultă că o iniţiativă
legislativă poate fi modificată ori completată de prima Cameră sesizată fără ca
decizia acesteia să fie limitată de conţinutul iniţiativei legislative în forma depusă de
iniţiator, după cum tot astfel Camera decizională are dreptul de a modifica, de a
completa ori de a renunţa la iniţiativa în cauză. (...) în dezbaterea unei iniţiative
legislative Camerele au un drept propriu de decizie, pe care Curtea
Constituţională, în jurisprudenţa sa, l-a limitat numai la obligativitatea dezbaterii în

                                                            
1
Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în M. Of. nr. 336 din 30 aprilie 2008; Decizia
nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 358 din 28 mai 2009.
2
Decizia nr. 1466 din 10 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 893 din 21 decembrie 2009.
3
Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010.
198 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

ambele Camere a aceloraşi texte (acelaşi conţinut şi aceeaşi formă ale iniţiativei
legislative), şi nu la obligativitatea adoptării unor soluţii identice”1.

Consecinţe în planul legiferării rezultând din aderarea la Uniunea


Europeană

Pronunţându-se asupra propunerii de revizuire a Constituţiei2 şi având a


decide dacă dispoziţiile referitoare la aderarea la structurile euroatlantice aduc
atingere limitelor revizuirii, prin raportare la conceptele de suveranitate şi de
independenţă, Curtea a concluzionat că textele în cauză nu reprezintă o încălcare
a acestor limite. S-a apreciat că modificarea şi completarea Constituţiei României,
în vederea aderării, „reprezintă un demers politic şi juridic necesar (…)”;
„introducerea acestor noi reglementări în Constituţia României, în momentul actual,
în vederea unei viitoare integrări în Uniunea Europeană, reprezintă o soluţie de la
care nu se poate abdica, deoarece integrarea în structurile euroatlantice nu se
poate realiza în afara unor temeiuri constituţionale preexistente”. Curtea a precizat,
totodată, că „prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii
Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o «supracompetenţă», o
suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să
exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul
suveranităţii naţionale. Este evident că în actuala eră a globalizării problematicii
omenirii, a evoluţiilor interstatale şi a comunicării interindividuale la scară
planetară, conceptul de suveranitate naţională nu mai poate fi conceput ca absolut
şi indivizibil, fără riscul unei izolări inacceptabile”.
Cu acest prilej au fost enunţate consecinţe ale aderării la Uniunea Europeană:
integrarea în dreptul intern a acquis-ului comunitar, precum şi obligaţia respectării
dreptului european. Cât priveşte prima consecinţă enunţată – integrarea în dreptul
intern a acquis-ului comunitar –, deciziile ulterioare ale Curţii Constituţionale
subliniază în mod constant necesitatea armonizării legislaţiei interne cu cea
europeană şi obligaţiile ce revin autorităţilor naţionale sub acest aspect. Cât
priveşte a doua consecinţă – obligaţia respectării dreptului european –, odată cu
enunţarea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar faţă de dispoziţiile
contrare din legile interne instituite prin propunerea de revizuire a Constituţiei,
Curtea a observat că „statele membre ale Uniunii Europene au înţeles să situeze
acquis-ul comunitar – tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările
derivate din acestea – pe o poziţie intermediară între Constituţie şi celelalte legi,
atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”3. Curtea a realizat,
implicit, aceeaşi ierarhie a normelor, concepţie comună şi altor curţi
constituţionale4, care acceptă ideea de pluralism constituţional, precum şi
supremaţia dreptului UE – cu unele circumstanţieri şi, de regulă, în raport de

                                                            
1
Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010.
2
Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003.
3
Ibidem.
4
Consiliul Constituţional din Franţa, Curtea Constituţională Federală Germană, Tribunalul
Constituţional polonez.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 199 

normele infraconstituţionale –, însă ca o consecinţă a transferului anumitor


competenţe în condiţii stabilite prin constituţiile naţionale, acestea din urmă fiind
încă sursele primare ale oricărei astfel de autorităţi1.
Încă de la aceste prime statuări de principiu, Curtea Constituţională a
României a circumstanţiat, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei
Constituţiei, obligaţiile constituţionale ale autorităţilor publice rezultate din actul
aderării, impuse de art. 148 din Constituţia revizuită, care stabileşte, în alin. (4), că
„Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească
garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din
prevederile alineatului (2)”, iar în alin. (2): „Ca urmare a aderării, prevederile
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări
comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din
legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
Prin numeroase decizii, Curtea Constituţională a subliniat necesitatea
armonizării şi compatibilizării legislaţiilor pe care aderarea o impune. Această
obligaţie a fost, de altfel, consfinţită şi la nivel infraconstituţional, fiind reglementată
expres prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru
elaborarea actelor normative, modificată2, care stabileşte, în art. 22 alin. (1), că
„soluţiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere
reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu
acestea”.
În acest sens, în 2006, examinând sesizarea cu privire la neconstituţionalitatea
Legii privind reforma în domeniul sănătăţii, Curtea a reţinut3 că este neîntemeiată
critica privind existenţa în cuprinsul legii a unor reglementări aplicabile structurilor
de la nivelul Uniunii Europene, întrucât „preluarea unor reglementări adoptate de
forurile Uniunii Europene nu semnifică depăşirea competenţelor, ci implementarea
în dreptul intern a dreptului comunitar”. Într-o altă decizie pronunţată în acelaşi an
premergător aderării4, Curtea a statuat că ordonanţa de urgenţă criticată „s-a
adoptat în scopul armonizării prevederilor legislaţiei în domeniu cu dispoziţiile
Tratatului de aderare (…). Urgenţa măsurii care s-a luat a fost justificată de faptul
că România este strict monitorizată de Comisia Europeană la capitolul
«Concurenţa», iar încălcarea acestor prevederi din Tratatul de aderare este de
natură să atragă activarea Clauzei de salvgardare, cu consecinţa amânării aderării
României la Uniunea Europeană (…)”.
După anul 2007, jurisprudenţa Curţii Constituţionale cuprinde, pe de o parte,
constatarea realizării de către legiuitor – primar sau delegat – a armonizării
legislaţiei naţionale cu prevederile europene în diverse materii5, iar, pe de altă
                                                            
1
K. Kowalik-Banczyk, op. cit., pp. 1355-1366.
2
Legea nr. 29/2011, publicată în M. Of. nr. 182 din 11 martie 2011.
3
Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.
4
Decizia nr. 205 din 7 martie 2006, publicată în M. Of. nr. 340 din 14 aprilie 2006.
5
Decizia nr. 1033 din 9 octombrie 2008, publicată în M. Of. nr. 757 din 10 noiembrie 2008;
Decizia nr. 631 din 12 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 536 din 29 iulie 2011; Decizia nr. 432 din 15
aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 361 din 2 iunie 2010; Decizia nr. 666 din 17 mai 2011, publicată în
M. Of. nr. 502 din 14 iulie 2011; Decizia nr. 688 din 31 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 537 din 29
iulie 2011; Decizia nr. 1289 din 4 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 830 din 23 noiembrie 2011;
200 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

parte, o dezvoltare a argumentării în sensul sublinierii obligaţiei şi importanţei


procesului de armonizare. Astfel, de exemplu, Curtea a reţinut că, „în conformitate
cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, autorităţile statului român s-au
angajat să garanteze ducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din tratatele
constitutive ale Uniunii Europene, din reglementările comunitare cu caracter
obligatoriu şi din actul de aderare. În acest sens, Guvernul este abilitat din punct de
vedere constituţional ca, prin mijloacele pe care le are la îndemână, să garanteze
îndeplinirea obligaţiilor României faţă de Uniunea Europeană. Astfel, folosirea
ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea
comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de infringement
în faţa Curţii de Justiţie este pe deplin constituţională”1. Chiar dacă o astfel de
procedură de infringement nu este iminentă, condiţii specifice care impun o
intervenţie legislativă rapidă – cum ar fi evitarea consecinţelor negative ce s-ar fi
produs asupra concurenţei la nivelul Uniunii Europene – au fost, de asemenea,
reţinute ca justificând adoptarea unei ordonanţe de urgenţă2.
Curtea a sancţionat nerespectarea de către legiuitor a normelor constituţionale
care reglementează obligaţiile rezultând din actul aderării, cu referire şi la obligaţia
de cooperare loială dintre Uniune şi statele membre, reţinând3 că „înlăturarea prin
Legea nr. 299/2011 a unui mijloc procedural care permitea redeschiderea unor
procese soluţionate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii
Europene, mijloc care asigura aplicarea unitară a legislaţiei europene, astfel cum
trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, este de natură să
nesocotească obligaţia asumată de statul român prin Actul de aderare, obligaţie
înscrisă în art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi garantată prin
art. 148 alin. (4) din Constituţie”. Această din urmă decizie a Curţii Constituţionale,
pronunţată la sfârşitul anului 2012, cuprinde, de altfel, o amplă „pledoarie” în
sensul respectării obligaţiilor asumate de statul român ca membru al Uniunii
Europene, aceste obligaţii fiind tratate în mod dinamic şi din perspectiva tuturor
autorităţilor publice pe care textul constituţional de referinţă – art. 148 –, le
menţionează.
Tot astfel, pronunţându-se în control a priori asupra dispoziţiilor art. 38 alin. (1)
şi art. 42 din Legea privind parteneriatul public, în raport de dispoziţiile art. 148 din
Constituţie, şi reţinând existenţa unei dispute între Guvern şi autorii obiecţiei de
neconstituţionalitate cu privire la directiva aplicabilă parteneriatului public-privat
contractual şi/sau instituţionalizat, Curtea a statuat că „o atare incertitudine este
dată de faptul că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a indica, în cuprinsul legii
criticate, actele Uniunii Europene care sunt transpuse prin aceasta, ceea ce este
inadmisibil”. În continuare, Curtea a reţinut că ”indiferent de directiva aplicabilă
                                                                                                                                                                   
Decizia nr. 447 din 7 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 485 din 8 iulie 2011; Decizia nr. 1591 din 13
decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 80 din 1 februarie 2012.
1
Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009; Decizia nr. 1070
din 8 septembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 703 din 20 octombrie 2009.
2
Decizia nr. 450 din 3 mai 2012, publicată în M. Of. nr. 507 din 24 iulie 2012; Decizia nr. 1540
din 6 decembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 151 din 7 martie 2012; Decizia nr. 802 din 19 mai 2009,
publicată în M. Of. nr. 428 din 23 iunie 2009.
3
Decizia nr. 58 din 21 februarie 2013, publicată în M. Of. nr. 155 din 22 martie 2013.
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 201 

(Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie


2014 privind atribuirea contractelor de concesiune, sau Directiva 2014/24/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achiziţiile
publice şi de abrogare a Directivei 2004/18/CE, ambele publicate în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene, seria L nr. 94 din 28 martie 2014), (…) ambele cuprind condiţii
care coincid aproape până la detaliu în privinţa modificării sau denunţării
unilaterale a contractului, în timp ce textul art. 38 alin. (1) din lege conţine o soluţie
normativă ce tinde să se sustragă acestor condiţii”. În consecinţă, Curtea a statuat
că ”soluţia legislativă cuprinsă în textul criticat reprezintă o încălcare de către
Parlament a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie, text care reglementează
rolul acestuia de garant în privinţa ducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din
actul aderării”1.

2.3.8. Raporturile Parlamentului cu alte autorităţi publice

Controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile


Consiliului European

Pronunţându-se, cu prilejul examinării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 2,


art. 3 şi ale art. 18 din Legea privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în
domeniul afacerilor europene, cu privire la conturarea, stabilirea şi definitivarea
conţinutului mandatului de reprezentare a României la Consiliul European, Curtea
a reţinut o serie de principii referitoare la controlul parlamentar asupra reprezentării
României (prin Preşedinte sau prim-ministru, potrivit distincţiilor realizate în aceeaşi
jurisprudenţă), la reuniunile acestei instituţii.
Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit art. 10 alin. (2) teza a II-a din TUE, publicat
în JOUE seria C nr. 326 din 26 octombrie 2012, „statele membre sunt reprezentate
în Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele
lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor
naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor”, subliniind, totodată, că „acest text de principiu
prevede şi răspunderea reprezentanţilor statelor membre în Consiliul European fie
în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor, fără a stabili aspecte ce ţin
de ordinea şi tradiţiile constituţionale ale statelor membre”. Aşadar, revine statelor
membre obligaţia de a determina, pe baza textelor constituţionale naţionale,
reprezentantul naţional la Consiliul European (preşedinte/prim-ministru) şi de a
stabili, eventual, în mod formalizat, un cadru legal naţional cu privire la relaţiile
dintre autorităţile naţionale de natură a asigura o reprezentare democratică şi, în
acelaşi timp, eficientă. Având în vedere acest ultim obiectiv, Parlamentul României
a adoptat Legea privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în domeniul
afacerilor europene, determinând, în art. 1 din Capitolul I, „Dispoziţii generale”,
sfera sa de aplicare astfel: „Prezenta lege reglementează cadrul de cooperare între
Parlamentul României sau una dintre Camerele acestuia şi Guvernul României, cu
privire la participarea României la procesul decizional din cadrul Uniunii Europene,

                                                            
1
Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în M. Of. nr. 532 din 17 iulie 2014.
202 DIALOGUL JUDECĂTORILOR CONSTITUŢIONALI

precum şi la monitorizarea armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia europeană”.


Ca urmare, obiect al legii îl constituie „cadrul de cooperare între Parlamentul
României sau una dintre Camerele acestuia şi Guvernul României, cu privire la
participarea României la procesul decizional din cadrul Uniunii Europene”.
Referitor la legea criticată, Curtea a reţinut că art. 18 alin. (1)-(3) din Lege se
referă la situaţia în care atribuţia Preşedintelui României de participare la reuniunile
Consiliului European a fost delegată prim-ministrului, caz în care controlul
parlamentar se exercită numai asupra conţinutului mandatului acestuia, în timp ce
art. 18 alin. (4) din Lege se referă la posibilitatea Preşedintelui României de a
informa Parlamentul cu privire la conţinutul mandatului pe care el însuşi l-a pregătit
atunci când a decis să nu îşi delege atribuţia de participare la reuniunile Consiliului
European, de unde rezultă două situaţii distincte:
a) atunci când Preşedintele României decide să participe el însuşi la reuniunile
Consiliului European, are posibilitatea să îşi prezinte mandatul Parlamentului,
conţinutul mandatului fiind stabilit în mod exclusiv de Preşedintele României;
b) atunci când deleagă atribuţia sa de participare la reuniunile Consiliului
European, Preşedintele României nu poate formula/stabili conţinutul mandatului,
iar prim-ministrul este dator să se adreseze Parlamentului cu un „proiect/propunere
de mandat” pentru ca acesta din urmă să îl aprobe.
Faţă de aceste considerente, Curtea a conchis după cum urmează: „controlul
parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European se
manifestă, în primul caz, sub forma informării, iar, în al doilea caz, Parlamentul
dobândeşte o putere decizională în stabilirea conţinutului mandatului datorită
relaţiilor specifice în care se află cu Guvernul (art. 111 din Constituţie). Controlul
parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European se
manifestă sub forma dezbaterii, informării şi a conlucrării între Guvern, Parlament
şi Preşedinte”.
Realizând un examen de drept comparat din această perspectivă, Curtea a
reţinut că existenţa controlului parlamentar, indiferent sub ce formă, asupra stabilirii
conţinutului mandatului şefului delegaţiei la reuniunile Consiliului European este
deja un aspect consacrat în toate statele membre ale Uniunii Europene. Lipsa
oricărei informări a Parlamentului de către Preşedinte ar determina ca România să
fie singurul stat european în care mandatul reprezentării la Consiliul European să
fie elaborat de o singură instituţie. O asemenea stare de drept a fost reliefată în
studiul „Democratic control in the member states of the European Council and the
Euro zone summits”, întocmit în anul 2013 de Comisia Europeană – Direcţia
Generală Politici Interne ale Uniunii Europene – Direcţia drepturile cetăţenilor şi
afaceri constituţionale, studiu prin care s-au constatat următoarele aspecte de
drept comparat: în 17 state membre există reguli formale explicite care
menţionează Consiliul European fie în textul Constituţiei, fie în regulamentele
parlamentelor (Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Finlanda, Germania,
Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, Slovacia,
Spania şi Suedia). Aceste reguli se referă la informarea Parlamentului cu privire la
deciziile şi procedurile referitoare la Consiliul European şi conturează obligaţia
Guvernului fie de a furniza diferite documente scrise privind reuniunile Consiliului
European (ordinea de zi, documente de strategie, poziţia Guvernului, raport asupra
Tudorel TOADER, Marieta SAFTA 203 

rezultatelor), fie de a le explica oral; mai mult, în Estonia, Letonia, Lituania,


Slovenia, Slovacia sau Suedia există reguli procedurale cu privire la controlul
asupra activităţii reprezentanţilor naţionali la Consiliului European, care prevăd
opţiunea sau chiar necesitatea Guvernului de a consulta Parlamentul şi de a
solicita opinia acestuia. Aceasta este chiar obligatorie în cazul Lituaniei. Cu privire
la structura dezbaterii parlamentare, dezbatere la care, de obicei, iau parte şefii de
Guvern, aceasta urmează următoarea paradigmă: declaraţia şefului Guvernului
este urmată de o dezbatere sub forma întrebărilor şi răspunsurilor, dezbatere la
care iau parte toate partidele parlamentare. În Germania sau Luxemburg,
regulamentele Parlamentului prevăd timpul alocat pentru fiecare partid, acesta fiind
proporţional cu numărul locurilor deţinute în Parlament. În Irlanda sau Italia, şeful
Guvernului, în dezbaterea parlamentară, nu răspunde la întrebări. Nici în Irlanda şi
nici în Malta nu urmează o dezbatere reală după declaraţia Guvernului, partidele
doar exprimându-şi punctul de vedere (Irlanda). Peste jumătate dintre statele
membre ale Uniunii Europene au reguli explicite cu privire la documentele şi
informările ce trebuie furnizate cu privire la întâlnirile Consiliului European.
Regulile cu privire la controlul activităţii reprezentanţilor naţionali în Consiliul
European au evoluat în multe state membre ale Uniunii Europene, mai ales în
perioada ratificării tratatelor. Astfel, se constată două categorii de reguli după
criteriul formalizării acestora, şi anume reguli formale, normative (Austria,
Republica Cehă, Finlanda, Germania, Ungaria, Luxemburg, Portugalia, Suedia),
dar şi reguli informale, cutumiare (Spania, Suedia, Franţa, Italia, Finlanda, Olanda,
Irlanda, Estonia), reguli care se cor