INTRODUCERE

Farmacologia este o știință biomedicală, care studiază medicamentele în relație cu

sistemele și organismele vii. Din punct de vedere etimologic, termenul derivă din cuvintele
grecești pharmakon – medicament, otravă și logos - știință.
Farmacologia cuprinde 6 ramuri principale, unele cu caracter fundamental, iar altele cu
caracter aplicativ:

 Farmacocinetica – studiază ”mișcarea” medicamentelor în organism, respectiv

absorbția, distribuția, metabolizarea și eliminarea.
 Farmacodinamica – studiază fenomenele care se produc în urma interacțiunii
dintre medicament și organism, respectiv efectele. Farmacodinamia generală constituie partea
teoretică a farmacologiei, care se ocupă cu regulile generale de acțiune ale medicamentelor.
Farmacodinamia specială explică acțiunea medicamentelor asupra diferitelor aparate și sisteme.
 Farmacotoxicologia – studiază manifestările produse de administrarea greșită sau
accidentală a medicamentelor și de combatere a efectelor produse, precum și reacțiile adverse ale
medicamentelor.
 Farmacografia – stabilește regulile de prescriere a medicamentelor.
 Farmacoterapia – studiază modul de administrare a unui medicament, indicațiile,
contraindicațiile.
 Farmacoepidemiologia – cuprinde măsurile de precauție menite să evite sau să
diminueze posibilele efecte nedorite ale medicamentelor. Aceasta mai include și
farmacovigilența, care are ca efect examinarea, înregistrarea, validarea și evaluarea reacțiilor
adverse medicamentoase de către personalul medical care efectuează farmacoterapia.
Farmacologia clinică reprezintă etapa de evaluare clinică a unui medicament, care a
trecut examenul evaluărilor experimentale pe animale, se execută pe voluntari sănătoși sau pe
bolnavi, respectându-se anumite principii etice.
Din punct de vedere didactic, farmacologia se clasifică în 2 părți:
 Farmacologia generală – studiază aspectele generale ale relațiilor dintre
medicament și organism, urmărind evidențierea legilor obiective pe baza cărora au loc aceste
relații. Cuprinde noțiuni generale de farmacodinamie, farmacocinetică, farmacotoxicologie.

1
  Farmacologia specială – cuprinde studiul analitic al diferitelor grupe de
medicamente, pe aparte și sisteme (conform principiului ATC – anatomic, terapeutic, chimic.)

FARMACOLOGIA GENERALĂ

MEDICAMENTUL – NOȚIUNI GENERALE

Medicamentul este orice compus chimic pur sau produs complex, care datorită acțiunii
exercitate asupra organismului poate fi folosit pentru diagnosticul, prevenirea, tratamentul și
ameliorarea bolilor.
Originea medicamentelor:
 Vegetală: morfina, atropina, digoxinul
 Animală: hormoni (insulina porcină sau bovină); enzime (tripsina sau amilaza)
 Minerală: sulfatul de Mg, un purgativ
 Semisintetice: unele antibiotice (penicilina G)
 Sintetice: chimioterapicele, sulfamidele antibacteriene, etc.
Drogul este materia primă brută folosită pentru prepararea medicamentelor. Conține una
sau mai multe substanțe active, care se pot extrage, izola și reproduce și materii balast.
Principiile active sunt substanțe medicamentoase chimic pure, cu efect farmacodinamic.
Ele se clasifică în funcție de structura chimică, proprietățile fizico-chimice și efectele biologice
în:
1. Alcaloizi – compuși organici cu azot, baze cuaternare de amoniu, au reacție
alcalină; sărurile lor sunt hidrosolubile. Au efect farmacodinamic puternic. Ex: morfina,
atropina.
2. Glicozide – au molecula formată din 2 componente: o parte neglucidică cu
structură steroidicî, anumită aglicon sau genină, responsabilă de efectul farmacodinamic și o
parte glucidică, compusă din una sau mai multe oze. Ex: glicozide tonicardice, glicozide
antrachinonice.
3. Saponine – au structură glicozidică, dar agliconul are structură steroidică
sautriterpenică. Au proprietăți tensioactive, emulgatoare, producând spumă în contact cu apa.

2
Local au efect iritant, injectate intravascular produc hemoliză. Ex: infuzia din rădăcina de
Primula, cu efect expectorant.
4. Materii tanante – au acțiune astringentă (de strângere) datorită precipitării
proteinelor extracelulare. Se găsesc de exemplu în frunzele de afin, care sunt folosite pentru
tratamentul simptomatic al diareelor.
5. Uleiuri volatile (eterice) – sunt compuși liposolubili, volatili, cu miros aromat.
Se obțin din plante prin antrenare cu vapori de apă. Ex: ulei de mentă, cimbrișor, de eucalipt, etc.
Au acțiune antiseptică și spasmolitică.
6. Substanțe mucilaginoase – sunt compuși cu structură polizaharidică, ce
formează cu apa soluții coloidale vâscoase. Realizează o peliculă protectoare la suprafața
mucoaselor. Ex: infuzia de nalbă.

Preparatele medicamentoase (formele medicamentoase)

Preparatele medicamentoase au următoarea compoziție generală:
1. Substanța / substanțele active principale – responsabile de efectul terapeutic
2. Substanțele adjuvante – care au rolul de a intensifica efectul substanței active
principale sau de a contracara sau atenua unele efecte nedorite ale acesteia
3. Substanțele cu rol corectiv – folosite pentru ameliorarea proprietăților
organoleptice necorespunzătoare ale substanțelor active principale și adjuvante (edulcoranți
pentru corectarea gustului, aromatizanți pentru corectarea mirosului, coloranți)
4. Excipientul – o substanță inertă cu rol de completare a cantităților și de înglobare
a tuturor celorlalte ingrdiente. În cazul preparatelor lichide se numește vehicol
5. Substanțe ajutătoare tehnice – conservanți, emulgatori, antiagreganți, stabilizanți.

Clasificarea preparatelor medicamentoase:

După starea de agregare:
 solide
 semisolide și moi
 lichide
 gazoaze

3
 După calea de administrare:
 Pentru uz extern – care se aplică pe tegumentele și mucoasele accesibile. Cele
preparate în farmacie au eticheta albă cu chenar roșu.
 Pentru uz intern care se administrează prin înghițire sau per os. Cele obținute în
farmacie au etichita albă cu chenar albastru.
 Pentru administrarea parenterală sau injectabile: injecțiile și perfuziile
După modul de descriere și preparare:
 Magistrale – se prepară în farmacie după prescripția medicului, având o
compoziție individualizată, indicată de rețetă. Ex: pilulele, poțiunile.
 Oficinale – se prepară în farmacie după modul de preparare prevăzut de
farmacopee. Pot fi folosite ca atare sau intră în compoziția preparatelor magistrale. Ex: tincturile,
infuziile.
 Tipizate (specialitățile farmaceutice) – se prepară în formă finită pe scară
industrială în fabricile de medicamente, fiind eliberate bolnavilor în farmacii. Au compoziție
fixă, aspectul exterior, ca formă, culoare și ambalaj este constant.
După intensitatea acțiunii:
 Toxice și stupefiante (stupefiantele pot determina dependență de tipul
toxicomanilor). În Farmacopee se găsesc în tabelul cu denumirea generică ”Venena”. Trebuie
păstrate în dulap special cu uși duble, sub cheie. Recipientele care le conțin au etichete cu
inscripție albă pe fond negru. Se eliberează cu semnul cap de mort și/sau mențiunea otravă.
 Puternic active – în doze mici au efecte terapeutice bine definite, dar în doze mari
determină intoxicații periculoase. Sunt enumerate în Farmacopee în tabelul ”Separanda”. În
farmacie se păstrează în dulap separat, recipientele având eticheta cu inscripția roșie pe fond alb.
 Anodine (obișnuite) – au efecte de intensitate slabă, se păstrează în farmacii în
recipiente etichetate cu inscripție neagră pe fond alb.

Denumirea medicamentelor
Denumirea chimică – indică structura chimică a produsului. De multe ori este
complicată, fiind folosită numai pentru compuții cu structură simplă, de obicei anorganici, pentru
care funcționează ca denumire științifică. Ex: sulfatul de Mg.

4
 Denumirea comună internațională (DCI) – este recomandată de OMS; derivă uneori din
denumirea chimică, este scurtă și se folosește ca denumire științifică a substanțelor
medicamentoase. Ex: pornind de la denumirea chimică de metil-propil-propandiol dicarbamat s-
a stabilit denumirea științifică de meprobamat.
Denumirea comercială – de obicei este fantezistă, nu are nici o legătură cu DCI, sau poate
sugera efectul substanței respective. Este înregistrată și patentată, fiind stabilită cu compania
farmaceutică producătoare. Denumirile comerciale reprezintă patente referitoare la
medicamentele în formă finită (substanța activă și forma farmaceutică).

Farmacopeea este un cod oficial referitor la denumirea, prepararea și controlul

medicamentelor. Prima farmacopee din România a apărut în 1863, fiind redactată de farmacistul
C. Hepites în limba latină și în lima română. În prezent, este în vigoare ediția a X-a (FR. X),
apărută în 1993. Completări apar din 2 în 2 ani sub formă de suplimente. Este lucrarea care
ghizează practica farmaceutică, dar unele din prevederile sale interesează și medicii.
Cuprinde monografii ale substanțelor medicamentoase simple, formelor farmaceutice și
preparatelor oficinale. Urmează apoi metode de analiză folosite în laboratoarele de farmacie,
tabelele ”Venena” și ”Separanda”, modul de administrare, doza maximă pentru odată și pentru
24 de ore, observații. Un interes deosebit îl reprezintă cunoașterea dozelor maxime din FR X.
Prin doze maxime se înțeleg cantitățile maxime care pot fi prescrise de medic în scop terapeutic.
Dozele maxime sunt valabile pentru adulți între 18 – 60 de ani, fără insuficiență hepatică sau
renală.