Referat Psihologie

Emotia

Deși emoțiile și motivația sunt asemănătoare, există o serie de distincții

importante. În primul rând, emoțiile sunt declanșate de factori externi, în
timp ce motivele sunt declanșate de factori interni. În al doilea
rând, motivația este declanșată de o nevoie concretă, în timp ce emoția
poate fi declanșată de o gamă largă de stimuli. 

Componentele emoțiilor 
O emoție reprezintă un episod complex, multicomponent, care creează o
disponibilitate spre acțiune. De obicei, o emoție începe cu o evaluare
cognitivă, adică aprecierea sensului personal al evenimentului. Aceasta
declanșează, la rândul ei, o serie de reacții componente. Componenta cel mai
ușor de recunoscut este experiența subiectivă – starea afectivă indusă. O altă
componentă este reprezentată de tendințele de gândire și acțiune – nevoia de
a gândi și acționa în anumite moduri. Reacțiile sistemului nervos vegetativ
reprezintă o altă componentă a emoțiilor. În plus, sunt incluse  expresiile
faciale – acțiunile musculare care mișcă reperele faciale în anumite moduri.
Ultima componentă este reacția la emoție – felul în care oamenii fac față sau
reacționează la emoție sau la situația declanșatoare.  

Este necesară diferențierea între emoții și dispoziții. În primul rând, emoțiile au

de obicei o cauză clară. În schimb, dispozițiile sunt stări afective difuze și
variabile. În al doilea rând, emoțiile sunt scurte, durând câteva secunde sau
minute. În schimb, dispozițiile durează mai mult, de la câteva ore, la zile. În al
treilea rând, emoțiile presupun componente multiple, dar dispozițiile implică
doar componenta internă. În final, emoțiile pot fi categorizate clar – bucurie,
furie, frică. În schimb, dispozițiile variază doar la nivelul de activare din punct
de vedere al tonalității plăcute sau neplăcute.  

Fiecare dintre componentele emoțiilor le influențează pe celelalte. Astfel,

experimentele au arătat că introducerea unei componente, precum activarea
fiziologică, poate declanșa întregul proces proces emoțional multicomponent.
Emoția și evaluarea cognitivă 
O componentă importantă pentru a înțelege emoțiile este relația persoană
– mediu, referindu-se la situația obiectivă în care se găsește o
persoană. Pentru ca aceste circumstanțe să producă o emoție, trebuie să fie
interpretate ca relevante personal, proces numit evaluare cognitivă. Această
evaluare determină tipul și intensitatea emoției.  

Descoperirea evaluărilor 

Schachter și Singer au sugerat că, dacă o persoană poate fi adusă într-o

stare de activare vegetativă, calitatea emoției este determinată de modul în
care situația este evaluată. Această ipoteză a fost numită teoria bifactorială a
emoției. Conform acestei teorii, emoțiile rezultă din combinarea a doi
factori – o stare de activare neexplicată și o evaluare cognitivă pentru
activare.  

Într-un studiu, participanții au fost injectați cu epinefrină, care produce o

activare vegetativă, prin creșterea ritmului cardiac și a ritmului respirator,
tremor muscular și un sentiment general de nervozitate. O parte din
participanți a fost informată cu privire la aceste efecte, iar o parte nu. Mai
departe, fiecare din cele două grupe a fost imersat fie într-o situație în care o
altă persoană manifestă veselie, fie într-o situație în care o altă persoană
manifestă furie. Participanții neinformați din situația fericită au raportat un nivel
mai înalt de fericire decât cei informați. Deși mai puțin clare datele, se
consideră același valabil același fenomen și pentru situația furioasă. Astfel,
participanții care au avut o explicație fiziologică pentru starea de activare,
păreau mai puțin influențați de situație.  

Experimentele ulterioare au avut probleme în susținerea rezultatelor, fiind

necesare dovezi suplimentare pentru a ajunge la concluzia că o activare
complet neutră poate fi atribuită unei anumite emoții.  

Aceste dovezi au fost aduse de o altă cercetare. Participanții la acest studiu

au făcut o serie de exerciții fizice, iar apoi au realizat o sarcină în care erau
provocați de un aliat al experimentatorului. Participanții care executaseră
exerciții fizice au reacționat mai agresiv decât cei care nu făcuseră exerciții.
Rezultatele acestui studiu susțin un efect mai restrâns, numit atribuirea greșită
a activării. Astfel, activarea fiziologică prelungită poate fi atribuită eronat
situațiilor care apar după aceea, intensificând reacțiile la acele circumstanțe.  
Detașându-se de ipoteza formulată de Schachter și Singer, majoritatea
teoreticienilor contemporani care studiază evaluarea ar plasa evaluarea
cognitivă înaintea activării, și nu după ea.  

Temele și dimensiunile evaluării 

Există mai multe teorii ale evaluării, care diferă la nivelul conceptualizării

procesului de evaluare. Aceste teorii pot fi împărțite în teorii ale evaluării
minimale și teorii ale evaluării dimensionale.  

Teoriile evaluării minimale reduc numărul de dimensiuni ale evaluării la

minimum, bazându-se pe teme fundamentale. Teoriile dimensionale identifică
o gamă largă de dimensiuni ale evaluării, considerate suficiente pentru
explicarea diferențelor între emoții.  

Conform teoriilor evaluării minimale, există anumite tranzacții umane

fundamentale, care dau naștere unor emoții specifice. Lazarus a identificat
patru astfel de tranzacții, pe care le-a numit teme relaționale nucleare. O temă
relațională reprezintă sensul personal care rezultă dintr-un anumit pattern de
evaluări despre un anumit tip de relație persoană – mediu.  

Astfel, tema relațională nucleară pentru furie ar putea fi o ofensă față de

familie și propria persoană. Pentru anxietate, aceasta ar fi o amenințare
existențială inertă. În ceea ce privește spaima, tema este un pericol fizic
imediat, concret și copleșitor. Vinovăția presupune încălcarea unei cerințe
morale, iar rușinea, nerespectarea unui ideal al eului. Tristețea derivă din
pierderi irevocabile, și invidia din dorința de a avea un lucru al altei
persoane. Gelozia implică resentimente față de o altă persoană pentru
pierderea sau amenințarea pierderii afecțiunii.  

Tema pentru dezgust este asimilarea sau apropierea de un element metaforic

indigest. Fericirea include tema apropierii de un obiectiv. Mândria presupune
amplificarea identității personale prin recunoașterea meritului sau a valorii
unei realizări. Ușurarea implică o stare dureroasă care se schimbă în bine sau
dispare, iar speranța, teama de ceea ce este mai rău și dorința de mai bine.
Iubirea reprezintă dorința sau împărtășirea afecțiunii. În final, tema pentru
compasiune este a fi mișcat de suferința altuia și dorința de a ajuta. 

Teoriile dimensionale se centrează pe specificarea diferitelor dimensiuni ale

evaluării și pe consecințele emoționale ale acelor dimensiuni. O dimensiune
este gradul de atractivitate al evenimentului anticipat. O altă dimensiune este
probabilitatea de apariție a evenimentului. Când cele două dimensiuni sunt
combinate, rezultă patru posibile evaluări , fiecare rezultând într-o emoție
distinctă. Dacă evenimentul este dezirabil și se produce, apar bucuria. Dar
dacă nu se produce, apare suferința. Dacă un eveniment este indezirabil și se
produce, apare tristețea. Dar dacă nu se produce, apare ușurarea.  

Smith și Ellsworth au descoperit că este nevoie de cel puțin șase dimensiuni

pentru a descrie 15 emoții diferite. Aceste dimensiuni sunt dezirabilitatea,
cantitatea de efort pe care persoana anticipează că-l va investi, siguranța
producerii, cantitatea de atenție pe care persoana vrea să o dedice, gradul de
control asupra situației și gradul de control extern.  

Un experiment recent a adus dovezi pentru rolul cauzal al

evaluărilor. Participanții au realizat o sarcină de atribuire a unor evenimente
neutre, fie pentru ei, fie pentru o altă persoană. Apoi aceștia s-au confruntat
cu o situație ambiguă negativă – li s-a spus să meargă în altă cameră pentru
a finaliza cercetarea. Acolo, un alt cercetătorul a strigat la participant,
spunându-i să aștepte afară. Rezultatele au arătat că participanții care au fost
pregătiți să facă atribuiri interne, au manifestat vinovăție. Cei care au fost
pregătiți să facă atribuiri externe au manifestat furie și au învinovățit
experimentatorul.  

Tendințele de gândire și acțiune 

Un mod în care sentimentele orientează comportamentul și modul de

procesare a informațiilor este reprezentat de impulsurile care-l însoțesc.
Aceste impulsuri sunt numite tendințe de gândire și acțiune. În cazul emoțiilor
negative, tendințele de gândire și acțiune devin concrete și restrânse. În cazul
emoțiilor pozitive, tendințele de gândire și acțiune devin mai largi și mai
deschise la un șir de posibilități.  

Pentru furie, tendința de gândire și acțiune este reprezentată de atac, pentru

frică – fuga, pentru dezgust – expulzarea sau pentru vinovăție – reparația. În
plus, rușinii îi corespunde dispariția, tristeții îi corespunde retragerea și
bucuriei – joaca. Pentru interes, tendințele sunt reprezentate de explorare,
pentru recunoștință – comportamentul prosocial și pentru superioritate – a
deveni mai bun. 
Oamenii nu dau curs invariabil impulsurilor. Dacă impulsul devine acțiune
depinde de interacțiunea complexă a controlului, a normelor și a altor factori.  

Teoreticienii arată că emoțiile au devenit adaptative din punct de vedere

evolutiv prin faptul că determină adoptarea unei tendințe de acțiune sau
gândire. În cazul emoțiilor pozitive, tendințele de gândire și acțiune
lărgesc paleta comportamentelor accesibile, formând o gamă de resurse
personale, precum optimismul. Acestea ar putea să constituie diferența dintre
supraviețuire și deces a strămoșilor noștri. 

Emoțiile modifică atenția și învățarea 

Suntem înclinați să fim mai atenți la evenimentele care sunt în concordanță cu

sentimentele noastre în prezent. Într-un experiment, participanții au fost
hipnotizați și li s-a indus o stare de fericire sau de tristețe. Apoi, aceștia au citit
o poveste despre întâlnirea a doi bărbați – unul fericit, unul trist. În final,
participanții erau întrebați cine este personajul principal din poveste și cu care
s-au identificat. Participanții cărora li se indusese o stare pozitivă, s-au
identificat mai mult cu personajul fericit. Cei cărora li se indusese o stare
negativă, s-au identificat mai mult cu personajul trist. Experimentele recente
arată că timpii de reacție sunt mai mici pentru evenimentele congruente cu
sentimentele.  

O ultimă etapă a experimentului a avut loc a doua zi. Participanții, în acel

moment într-o stare neutră, au fost rugați să își amintească povestirea.
Participanții și-au amintit mai multe detalii despre personajul cu care se
identificaseră.  

Astfel, putem învăța mai bine materialele noi dacă putem face legătura cu
informațiile deja existente în memorie. Mai mult, sentimentele din timpul
învățării pot mări accesibilitatea amintirilor care corespund sentimentului
nostru.  

Beneficiile emoțiilor pozitive 

Într-un studiu realizat asupra unor maici de confesiune catolică, s-a urmărit

relația dintre îmbătrânire și Alzheimer. Analizând documente precum jurnale,
chiar de la vârsta de 20 de ani a maicilor, s-au acordat punctaje în funcție de
conținutul emoțional al scrierilor. Nu a fost identificată nicio relație între
emoțiile negative și mortalitate. Dar a fost identificată o relație negativă
puternică între emoționalitate pozitivă și mortalitate.  
Teoria extinde-și-clădește descrie forma și modul de funcționare a al emoțiilor
pozitive. Astfel, emoțiile negative determină impulsuri de a riposta când
suntem furioși, de a fugi când ne este frică și de a scuipa când suntem
dezgustați. Astfel, emoțiile negative restrâng paleta de comportamente. În
schimb, emoțiile pozitive extind paleta de gândire și acțiune, devenind mai
creativi, mai curioși sau mai conectați cu cei din jur.  

Într-un experiment, participanții au urmărit un filmuleț care declanșa fie o

emoție pozitivă, fie o emoție negativă, fie nicio emoție. Apoi li se cerea să
enumere ce ar vrea să facă în acel moment. Comparativ cu grupul care nu a
trăit nicio emoție, cei cărora li s-a indus p stare negativă au enumerat mai
puține activități. În schimb, cei care au trăit emoții pozitive au enumerat mai
multe activități.

Intensitatea emoțiilor 

Percepția viscerală se referă la percepția propriei stări de activare. Pentru a

vedea dacă această percepție este parte din trăirea emoțională, se pot utiliza
studii asupra persoanelor leziuni la nivelul măduvei spinării, deoarece acestea
leziuni reduc activarea vegetativă la trăirea emoțiilor.  

În cadrul unui studiu, un grup de veterani care suferiseră leziuni la nivelul

măduvei spinării au fost împărțiți în cinci subgrupuri în funcție de
localizarea localizarea leziunii. Cele cinci subgrupuri reprezentau un
continuum al percepției viscerale – cu cât leziunea se afla mai sus pe
măduvă, cu atât feedback-ul de la sistemul nervos vegetativ către creier este
mai mic.  

Participanții au fost intervievați pentru a stabili cum s-au simțit în situațiile de

frică, furie și excitare sexuală. Fiecare persoană a fost rugată să își
amintească un incident care a declanșat o emoție înainte de apariția leziunii și
unul asemănător, după apariția leziunii. Cu cât leziunea era localizată mai sus
pe măduva spinării, cu atât persoana trăia mai slab emoția.  

Cercetările recente s-au centrat pe persoane fără leziuni, identificând

persoane cu performanțe bune în detectarea senzațiilor viscerale și persoane
cu performanțe slabe. Dacă percepția viscerală contribuie la intensitatea
emoțiilor, atunci persoanele cu performanțe înalte ar trebui să raporteze trăiri
mai intense și să prezinte expresii faciale mai pronunțate.  
În cadrul unui astfel de studiu, participanții au urmărit secvențe video care
determinau apariția unor trăiri precum amuzamentul, frica sau
furia. Persoanele care detectau cu ușurință modificările frecvenței cardiace au
descris trăiri mai intense pentru fiecare emoție. O altă cercetare a arătat că
persoanele cu performanțe înalte au avut expresii faciale mai pronunțare când
au fost confruntate cu imagini care declanșau o trăire emoțională.  

Diferențierea emoțiilor 

William James a propus ipoteza că percepția modificărilor corporale este

trăirea subiectivă a emoțiilor.  Carl lange a ajuns la o concluzie similară
aproximativ în același timp. Astfel, a rezultat teoria James-Lange. Conform
acestei teorii, deoarece percepția activării vegetative constituie trăirea
subiectivă a emoției și deoarece emoțiile sun trăite diferit, trebuie să existe un
pattern distinct de activitate vegetativă pentru fiecare emoție. Astfel, activarea
sistemului vegetativ diferențiază emoțiile.  

Walter Cannon a oferit trei critici majore ale acestei perspective. În primul
rând, deoarece organele interne sunt structuri relativ insensibile și nu au multe
terminații nervoase, modificările interne se produc prea lent pentru a fi sursa
emoțiilor. În al doilea rând, inducerea artificială a modificărilor asociate cu o
emoție nu rezultă în trăirea emoției. În al treilea rând, pattern-ul de activare mi
pare să difere de la o emoție la alta.  

Totuși, Levenson, Ekman și Friezen au adus dovezi că există pattern-uri

vegetative distincte pentru emoții diferite. Participanții au exprimat șase emoții
– surpriză, dezgust, tristețe, frică, furie și fericire, urmând instrucțiuni despre
contractarea mușchilor faciali. În timp ce participanții mențineau expresia
pentru 10 minute, cercetătorii măsurau aspectele fiziologice relevante. Mai
mulți indicatori au arătat diferențe între emoții. Ritmul cardiac era mai mare
pentru emoțiile negative. Emoțiile negative – furia, frica, tristețea puteau fi
parțial diferențiale prin temperatura pielii.  

Alte cercetări arată că aceste pattern-uri distincte de activare pot fi

universale. Persoanele din cultura Minangkabau din Sumatra de vest au
prezentat expresii faciale diferite pentru emoții diferite. Deși magnitudinea
modificărilor fiziologice era mai mică decât la populația americană, pattern-
urile erau aceleași.