CONTROL TEHNIC 9

Capitolul 1

PRECIZIA DIMENSIONALĂ

Nivelul de calitate al unui produs este rezultatul influenţei exercitate de un complex

de parametri, între care cei de natură geometrică sunt consideraţi ca fiind determinanţi în
ceea ce priveşte precizia de prelucrare şi de asamblare a pieselor. În acest sens,
cunoaşterea preciziei dimensionale, prescrisă prin toleranţe la dimensiuni, conform STAS
6265 – 82, este un factor esenţial pentru evaluarea preciziei de prelucrare.

1.1. Dimensiuni. Abateri şi toleranţe dimensionale.

Obţinerea pieselor la dimensiuni riguros exacte este dificil sau chiar imposibil de
realizat, din considerente preponderent tehnologice, dar şi din punct de vedere economic.
În acelaşi timp, s-a constatat că rolul funcţional al pieselor poate fi asigurat şi dacă
dimensiunile acestora sunt variabile între anumite limite. [5]
Dimensiunea reprezintă un număr care exprimă, într-o anumită unitate de măsură,
valoarea unei mărimi liniare sau unghiulare [16], [18], [19] .
Dimensiunile pot determina fie mărimea unei piese sau suprafeţe (lungime, lăţime,
diametru, etc.), fie poziţia relativă a două sau mai multe suprafeţe sau piese (distanţa între
axele a două găuri executate într-o piesă, respectiv între axele a două roţi dinţate aflate în
angrenare). [13]
Se definesc în continuare principalele tipuri de dimensiuni, importante din punctul de
vedere al prezentării noţiunilor legate de toleranţe şi control tehnic:
Ö Dimensiuni constructive. Dimensiuni tehnologice [7]
Dimensiunile constructive sunt cele înscrise pe desenele de execuţie ale pieselor şi
se diferenţiază astfel:
• Dimensiuni funcţionale – sunt cele care definesc suprafeţele pieselor, astfel încât
acestea să-şi îndeplinească rolul funcţional în cadrul ansamblului din care fac parte;
• Dimensiuni de montare – caracterizează suprafeţele pieselor care formează îmbinări;
• Dimensiuni libere – determină, din punct de vedere geometric, suprafeţele care nu
formează îmbinări, necesitând, în consecinţă, o precizie scăzută de realizare;
• Dimensiuni auxiliare – rezultă din suma altor dimensiuni, având numai rol informativ;
ca urmare, pe desene aceste dimensiuni sunt înscrise între paranteze.
Dimensiunile tehnologice sunt cele incluse în documentaţia tehnică, caracterizând
mărimea şi poziţia relativă a suprafeţelor piesei pe parcursul fazelor intermediare ale
procesului de prelucrare.
10 Precizia dimensională

Ö Alezaj. Arbore
Alezajul reprezintă o dimensiune interioară,
cuprinzătoare, a unei piese, nu neapărat
cilindrice;
Arborele reprezintă o dimensiune exterioară,
cuprinsă, a unei piese, nu neapărat cilindrice
(Fig.1.1).
Ö Dimensiune nominală, reală şi efectivă
Dimensiunea nominală (N, D sau d) este
Fig. 1.1
Arbori - alezaje
valoarea determinată prin calcul, rotunjită la
valori standardizate, faţă de care se stabilesc
abaterile limită şi dimensiunile limită.
Dimensiunea reală (R) se obţine în urma prelucrării sau asamblării, rămânând
totdeauna necunoscută ca valoare.
Dimensiunea efectivă (E, Def sau def) este evidenţiată prin procesul de măsurare,
fiind cu atât mai apropiată de dimensiunea reală, cu cât precizia de măsurare este mai
mare.
Ö Dimensiuni limită (Dmax, Dmin – pentru alezaje, dmax, dmin – pentru arbori) - reprezintă
valorile între care pot varia dimensiunile efective ale pieselor, astfel încât să se asigure
precizia dimensională prescrisă.
Pentru ca o anumită dimensiune să corespundă din punct de vedere al preciziei
impuse, este necesar ca dimensiunea efectivă corespunzătoare să fie cuprinsă între
dimensiunile limită admise, astfel încât au loc inegalităţile (1.1).

Dmin ≤ Def ≤ Dmax

(1.1)
dmin ≤ def ≤ dmax

Abaterea dimensională se defineşte ca diferenţa algebrică dintre o dimensiune

(efectivă, maximă sau minimă) şi dimensiunea nominală corespunzătoare. În mod similar
dimensiunilor, se deosebesc:
• Abaterea efectivă (Eef), care rezultă ca diferenţă algebrică între dimensiunea efectivă
şi dimensiunea nominală (relaţiile 1.2);
• Abaterile limită, superioară şi inferioară, care sunt egale cu diferenţa algebrică între
dimensiunea limită respectivă şi dimensiunea nominală, astfel:
Abaterea superioară (Es, es) se obţine ca diferenţă între dimensiunea maximă şi
dimensiunea nominală, iar abaterea inferioară (Ei, ei) rezultă ca diferenţă între
dimensiunea minimă şi dimensiunea nominală, conform relaţiilor (1.3).

Eef = Def − D
(1.2)
eef = def − d
 CONTROL TEHNIC 11

E s = Dmax − D es = dmax − d
(alezaje); (arbori) (1.3)
Ei = Dmin − D ei = dmin − d

Dacă în relaţiile (1.1) se scade din fiecare membru dimensiunea nominală

corespunzătoare, D sau d, şi se ţine seama de relaţiile (1.2) şi (1.3), rezultă relaţiile (1.4)
şi, în final, inegalităţile (1.5), care exprimă legătura între abaterile limită şi abaterile
efective.

Dmin − D ≤ Def − D ≤ Dmax − D

(1.4)
dmin − d ≤ def − d ≤ dmax − d

Ei ≤ Eef ≤ Es
(1.5)
ei ≤ eef ≤ es

În concluzie, se poate afirma că o dimensiune corespunde din punct de vedere a

preciziei şi, implicit, a rolului său funcţional, dacă abaterile efective sunt cuprinse între
valorile abaterilor limită admise [5], [14], [19].
Noţiunea de toleranţă dimensională (ITA, ITa sau TD, Td) se defineşte ca diferenţa
dintre cele două dimensiuni limită, maximă şi minimă, sau ca diferenţa algebrică dintre
abaterile limită, superioară şi inferioară, conform relaţiilor (1.6), pentru suprafeţe interioare
(alezaje) şi relaţiilor (1.7), pentru suprafeţe exterioare (arbori).

ITA = TD = Dmax − Dmin = Es − Ei (1.6)

ITa = Td = dmax − dmin = es − ei (1.7)

Toleranţa dimensională caracterizează, de fapt, intervalul în care este permisă

variaţia dimensiunii efective, astfel încât precizia prescrisă să fie asigurată. Această
noţiune se referă, în general, la toleranţa înscrisă pe desenul de execuţie al piesei [7].
Se observă că, totdeauna, toleranţa la o anumită dimensiune va avea o valoare
pozitivă, având în vedere că dimensiunea minimă nu poate depăşi, în nici o situaţie,
dimensiunea maximă corespunzătoare aceleiaşi dimensiuni nominale.
Pe desenele de execuţie ale diferitelor repere, dimensiunile care definesc geometria
suprafeţelor acestora sunt înscrise sub formă de mărimi tolerate, adică dimensiunea
E e
nominală prevăzută cu abateri limită ( N E s , respectiv N e s ).
i i

Exemplu: Notaţiile φ 65 −+00,,01

01
sau φ65 ± 0 ,01 se referă la diametrul unei suprafeţe
cilindrice, valoarea nominală fiind de 65 mm, iar abaterea superioară +0,01mm şi abaterea
inferioară –0,01 mm.
12 Precizia dimensională

Observaţii:
- Notaţia “IT” pentru toleranţa dimensională provine de la denumirea în lb. engleză a
acestei noţiuni, respectiv “International Tolerance”, iar pentru abaterile limită s-au
folosit notaţiile “E”, respectiv “e” , adoptate pe plan mondial (în lb. franceză, abatere =
écart);
- În lucrarea de faţă s-a acceptat convenţia de notare a dimensiunilor, abaterilor şi
toleranţelor corespunzătoare suprafeţelor interioare (alezaje) cu majuscule, în timp ce
aceleaşi elemente, referitoare însă la suprafeţe exterioare (arbori) sunt notate cu litere
mici (de exemplu, notaţia Dmax se referă, fără alte precizări, la dimensiunea limită
maximă a unui alezaj cu dimensiunea nominală D, iar notaţia ei reprezintă abaterea
inferioară a unei dimensiuni exterioare, tip arbore).

1.2. Reprezentarea grafică a dimensiunilor, abaterilor şi toleranţelor dimensionale.

Dimensiunile şi abaterile limită corespunzătoare pot fi
+ [µm]
reprezentate grafic în mod convenţional, utilizând, ca
element de referinţă, linia zero, notată “00”, conform
0 0 ultimelor reglementări. Această dreaptă, faţă de care se
reprezintă abaterile limită, se trasează în poziţie orizontală
N (D, d)
şi corespunde dimensiunii nominale (N, D sau d). Abaterile
pozitive se reprezintă deasupra liniei “00”, iar cele negative
- [µm] dedesubt, conform Fig.1.2.
+ µm
Fig. 1.2

+ µm

TA 0 0
Es ei
0 Ei 0 es
D max

d max
Dmin

- µm
D

d min
Ta

- µm

Fig. 1.3
Reprezentare grafică completă

Spaţiul cuprins între liniile corespunzătoare celor două dimensiuni (abateri) limită
poartă denumirea de câmp (zonă) de toleranţă, fiind definit prin mărimea şi poziţia
toleranţei respective. Câmpurile de toleranţă pentru alezaje sunt notate cu majuscule (A,
B, …, ZC), iar cele corespunzătoare arborilor, cu litere mici (a, b, ..., zc).
În cazul în care dimensiunile, abaterile limită şi toleranţele sunt reprezentate direct pe
schiţa piesei respective, este cazul reprezentării grafice complete (Fig.1.3), iar dacă se
 CONTROL TEHNIC 13

înscriu numai câmpurile de toleranţă, dimensiunea nominală, abaterile şi dimensiunile

limită, atunci este vorba despre reprezentarea grafică simplificată (Fig.1.4).
abateri [µm]

abateri [µm]

fundamentala)
es (as) (abatere
TA
Es(As)

0 0
Ei (Ai) (abatere

Dmax
fundamentala)

- - ei(ai)
Dmin

Ta
N

N
dmax
dmin
Fig. 1.4
Reprezentare grafică simplificată

Prin convenţie, s-a stabilit ca, sub formă grafică, câmpurile de toleranţă să fie
reprezentate printr-un dreptunghi, de înălţime egală cu toleranţa la dimensiune, dreptunghi
haşurat de la dreapta la stânga, în cazul alezajelor, respectiv de la stânga la dreapta în
cazul arborilor.
De asemenea, poziţia unui câmp de toleranţă se stabileşte prin abaterea
fundamentală, considerată ca abaterea limită cea mai apropiată de linia “00”. Astfel, în
cazul câmpurilor de toleranţă situate deasupra liniei “00”, abaterea inferioară (Ei, ei) se
consideră abatere fundamentală, în timp ce, pentru câmpurile de toleranţă situate sub linia
“00”, abaterea fundamentală coincide cu abaterea superioară (Es, es). Există însă şi un
caz particular, cel al câmpurilor de toleranţă situate simetric faţă de linia “00” (de o parte şi
de cealaltă a acesteia), când oricare dintre cele două abateri limită, având aceeaşi valoare
absolută, poate fi considerată abatere fundamentală. Aceste două câmpuri de toleranţă
sunt notate cu JS, respectiv js.

1.3. Asamblări
Asamblarea reprezintă îmbinarea dintre un număr de piese, caracterizate de anumite
dimensiuni efective.
14 Precizia dimensională

Sef
Jef

def
Def

Def
def

Fig. 1.5 Fig. 1.6

Asamblare cu joc Asamblare cu strângere
În orice asamblare va exista, în mod necesar, cel puţin o dimensiune de tip alezaj şi
cel puţin una de tip arbore. Pentru cazul în care asamblarea cuprinde numai un arbore şi
un alezaj, caracterul acesteia va fi determinat de dimensiunile efective ale celor două
suprafeţe conjugate. Astfel, dacă valoarea efectivă a arborelui este mai mică decât
valoarea efectivă a alezajului (Fig.1.5), în acest caz se formează o asamblare cu joc (uşor
demontabilă). Dacă valoarea efectivă a alezajului este mai mică decât cea a arborelui,
pentru realizarea îmbinării va fi necesară şi o forţă axială, astfel încât va rezulta o
asamblare cu strângere (nedemontabilă) (Fig.1.6) [5], [14].
Se observă că, în primul caz, jocul efectiv (Jef) obţinut este egal cu diferenţa pozitivă,
sau cel puţin egală cu zero, dintre valorile efective ale alezajului şi arborelui, conform
relaţiei (1.9), iar în a doua situaţie, strângerea efectivă rezultată (Sef) se obţine ca valoare
absolută a diferenţei negative dintre cele două dimensiuni efective, măsurate înainte de
montare, relaţia (1.10).

J ef = Def − def (1.9)

Sef = Def − def (1.10)

Se observă că, din punct de vedere algebric, strângerea poate fi interpretată ca un

joc negativ sau, invers, jocul poate fi considerat o strângere negativă, aşa cum rezultă din
relaţia (1.11) [5], [14].

( )
Sef = Def − def = − Def − def = def − Def = −J ef (1.11)

1.4. Ajustaje
În producţia de serie sau de masă, asamblarea se realizează în mod aleatoriu, între
arbori şi alezaje având dimensiuni efective diferite. Ca urmare, jocurile şi strângerile
efective din îmbinări vor avea, de asemenea, valori diferite. În acest context, apare
necesară definirea noţiunii de ajustaj, ce caracterizează relaţia dintre un arbore şi un
 CONTROL TEHNIC 15

alezaj, având aceeaşi dimensiune nominală, din punct de vedere a valorilor jocului sau
strângerii ce pot să apară în îmbinare, după asamblarea acestora [5].
Practic, noţiunile de ajustaj şi îmbinare (asamblare) pot fi considerate, până la un
punct, sinonime, dar ajustajul exprimă în mod mai sugestiv diferenţa dintre dimensiunile
efective a două suprafeţe conjugate, care vor constitui o îmbinare.
Caracteristica de bază a unui ajustaj este dimensiunea nominală comună a celor
două elemente componente, arborele şi alezajul, respectiv N = D = d.

1.4.1. Ajustaje cu joc

Pentru ca, la asamblarea oricărui alezaj dintr-un lot de piese cu oricare dintre arborii
cu aceeaşi dimensiune nominală, să se asigure existenţa unui joc minim garantat, pozitiv
sau cel puţin egal cu zero, este necesar ca dimensiunea minimă a alezajelor să
depăşească dimensiunea maximă a arborilor, respectiv Dmin ≥ dmax, rezultând în acest
mod un ajustaj cu joc (Fig. 1.7).

TD=Es
Jmin

Ei=0
Jmax
es

Td
ei
Dmax

Fig. 1.7
Dmin

dmax

Ajustaj cu joc
dmin

Aşa cum se observă din Fig.1.7, dimensiunile efective ale alezajului şi arborelui,
variază între dimensiunile limită corespunzătoare, maximă şi minimă, deci şi jocul efectiv
va fi variabil între valorile jocurilor limită, Jmin şi Jmax, definite conform relaţiilor (1.12) şi
(1.13).

J max = Dmax − dmin = (N + Es ) − (N + ei ) = Es − ei (1.12)

J min = Dmin − dmax = (N + Ei ) − (N + es ) = Ei − es (1.13)

Jocurile limită determină un interval de variaţie a jocurilor efective, care asigură

obţinerea preciziei prescrise, interval numit, prin analogie cu toleranţa dimensională,
toleranţa jocului (ITj) sau toleranţa ajustajului cu joc (Taj.joc), conform relaţiei (1.14).

Taj . joc = IT j = J max − J min = (Es − ei ) − (Ei − es ) =

(1.14)
= (Dmax − dmin ) − (Dmin − dmax ) = TD + Td
16 Precizia dimensională

Prin urmare, toleranţa jocului sau toleranţa ajustajului cu joc este egală şi cu suma
toleranţelor la dimensiune ale elementelor care formează ajustajul, TD şi Td. Ajustajele cu
joc se prescriu atunci când una din cele două piese conjugate trebuie să execute o
mişcare relativă în raport cu cealaltă piesă [5].
abateri [µm]

es (as)
Es(As)

Jmin
TA

0 Jmax 0
Ei (Ai) = 0

- ei(ai)
N = Dmin

Dmax

Ta

dmin
dmax
Fig.1.8
Ajustaj cu joc – reprezentare simplificată

Din punct de vedere al reprezentării grafice simplificate a unui ajustaj cu joc, aşa cum
se observă în Fig.1.8, câmpul de toleranţă al alezajului se situează complet deasupra celui
al arborelui, astfel încât Dmin ≥ dmax.

1.4.2. Ajustaje cu strângere

Dacă, prin asamblarea, la întâmplare, a unui arbore cu un alezaj de aceeaşi
dimensiune nominală, se obţine o strângere minimă garantată, adică dimensiunea minimă
a oricărui arbore este mai mare decât dimensiunea maximă a oricărui alezaj (dmin ≥ Dmax),
în acest caz rezultă ajustaje cu strângere (Fig.1.9).

Smax=es
Smin

TD=Es
Td
ei

Ei=0
dmax
dmin

Fig. 1.9
Dmax

Ajustaj cu strângere
Dmin

Se observă că, prin analogie cu ajustajele cu joc, strângerea efectivă variază între
două limite, respectiv strângerea minimă (Smin) şi strângerea maximă (Smax), ale căror
relaţii de calcul au forma (1.15) şi (1.16).
 CONTROL TEHNIC 17

Smin = dmin − Dmax = (N + ei ) − (N + Es ) = ei − Es (1.15)

Smax = dmax − Dmin = (N + es ) − (N + Ei ) = es − Ei (1.16)

Intervalul de variaţie a strângerilor efective, determinat de strângerile limită, se

numeşte toleranţa strângerii (ITs) sau toleranţa ajustajului cu strângere (Taj.str), conform
relaţiei (1.17) [5].

Taj .str = ITs = Smax − Smin = (es − Ei ) − (ei − Es ) =

(1.17)
= (dmax − Dmin ) − (dmin − Dmax ) = TD + Td

Deci, toleranţa strângerii sau toleranţa ajustajului cu strângere este egală, ca şi

toleranţa jocului, cu suma toleranţelor arborelui şi alezajului care determină ajustajul.
Ajustajele cu strângere se prescriu atunci când piesele asamblate trebuie să fie fixe una
faţă de alta, în timpul funcţionării.
Reprezentarea simplificată a unui ajustaj cu strângere este ilustrată în Fig.1.10, din
care se observă că, în cazul ajustajelor cu strângere, câmpul de toleranţă al arborelui este
situat complet deasupra celui al alezajului, astfel încât dmin ≥ Dmax.
Dacă jocurile şi strângerile limită sunt considerate mărimi independente, pe baza
relaţiilor de definire a acestora, se constată că au loc relaţiile de legătură (1.18).
abateri [µm]

Ta
S min
S max

es (as)
dmax
dmin
ei(ai)
Es(As)
Ei (Ai) = 0 TA

0
Dmax

-
N = Dmin

Fig. 1.10
Ajustaj cu strângere – reprezentare simplificată

J max = −Smin sau Smin = −J max

(1.18)
J min = −Smax sau Smax = −J min
18 Precizia dimensională

1.4.3. Ajustaje intermediare

Există situaţii în care condiţiile de funcţionare ale asamblării, de exemplu necesitatea
unei centrări bune, simultan cu posibilitatea de montare şi demontare uşoară a pieselor,
admit obţinerea atât a unui joc, cât şi a unei strângeri între elementele îmbinate, însă de
valori relativ reduse. Aceste ajustaje, la care rezultă fie un joc, fie o strângere, în urma
asamblării aleatorii a arborilor cu alezajele, se numesc ajustaje intermediare sau de
trecere şi, din punct de vedere practic, sunt caracterizate de faptul că, în urma prelucrării,
se pot obţine atât alezaje cu dimensiunea efectivă mai mare decât a unora dintre arbori,
cât şi alezaje cu dimensiunea efectivă mai mică [5].
Valorile efective ale jocurilor şi strângerilor sunt variabile între limitele Jmax şi Smax,
care se determină cu relaţiile (1.12), respectiv (1.16).
Toleranţa ajustajului intermediar, ca interval de variaţie a jocurilor şi strângerilor,
rezultă ca toleranţă a jocului sau ca toleranţă a strângerii, înlocuind însă în relaţiile (1.14)
şi (1.17) Jmin cu –Smax, respectiv Smin cu –Jmax. Astfel, se obţin relaţiile finale (1.19).

Taj .i = T j = J max − J min = J max + Smax = TD + Td

(1.19)
Taj .i = Ts = Smax − Smin = Smax + J max = TD + Td

Reprezentarea grafică simplificată a unui ajustaj intermediar, prezentată în Fig.1.11,

permite constatarea legată de suprapunerea, care poate fi parţială sau totală, a câmpurilor
de toleranţă ale alezajului şi arborelui în acest caz.
abateri [µm]

Jmax

Ta

es (as)
Es(As)
Ei (Ai) = 0 TA

0
dmin

dmax
ei(ai)
Dmax

S max

-
N = Dmin

Fig. 1.11
Ajustaj intermediar – reprezentare simplificată

1.5. Toleranţa fundamentală. Factor de toleranţă. Trepte de toleranţă. Clase de

toleranţă.

Toleranţa fundamentală (Tx) se referă la orice toleranţă dimensională care aparţine

unui sistem de toleranţe standardizat şi se calculează cu relaţia (1.20), în care notaţiile au
 CONTROL TEHNIC 19

următoarele semnificaţii: nx – coeficient de toleranţă, care exprimă nivelul preciziei impuse

dimensiunii respective; i – factor de toleranţă.

Tx = n x ⋅ i (1.20)

Factorul (unitatea) de toleranţă reprezintă o expresie analitică, care exprimă

dependenţa dintre dimensiune şi toleranţă, fiind elementul care stă la baza oricărui sistem
de toleranţe standardizat. Se notează cu i, pentru dimensiuni nominale d ≤ 500 mm,
respectiv cu I, pentru d > 500 mm [7].
Expresia generală de calcul a factorului de toleranţă are forma (1.21), în care: A
reprezintă un coeficient, în funcţie de nivelul preciziei tehnologice, cu valori între 0,4 şi 0,5;
B este un coeficient care exprimă influenţa variaţiilor de temperatură asupra dimensiunii
respective; x, indicele radicalului, ia valori în intervalul 2,5…3,5, iar D reprezintă valoarea,
în mm, a dimensiunii respective.

i = A ⋅x D + B ⋅D [ µm ] (1.21)

În practică, factorul de toleranţă nu s-a calculat pentru fiecare dimensiune nominală

în parte, ci pentru zone sau intervale de dimensiuni nominale, pentru toate dimensiunile
din intervalul respectiv fiind valabilă aceeaşi valoare a factorului de toleranţă. Ca urmare,
în relaţia (1.21), în locul valorii dimensiunii, D, se va introduce media geometrică a limitelor
zonei de dimensiuni considerate, respectiv D = D1 ⋅ D2 .
Treapta de toleranţă (de precizie) exprimă, din punct de vedere calitativ, gradul de
precizie al unei dimensiuni, fără să indice explicit o valoare a toleranţei ci, pornind de la
aceasta şi cunoscând dimensiunea nominală, sau zona de dimensiuni nominale, permite
stabilirea mărimii toleranţei.
Treptele de toleranţă se notează prin grupul de litere IT , urmat de una sau două cifre
(01, 0, 1, 2,…, 18), care indică mărimea relativă a toleranţelor (exemple: IT01, IT16).
Treaptă de toleranţă mai mare (IT16) înseamnă precizie mai scăzută a dimensiunii decât
în cazul unei trepte de toleranţă mai mici (IT1).
Prin asocierea unui câmp de toleranţă (sau abatere fundamentală) cu o treaptă de
toleranţă se obţine clasa de toleranţă, notată prin simbolul câmpului de toleranţă, urmat de
cel al treptei de toleranţă (de exemplu: H7, f8).
Dimensiunile tolerate se simbolizează prin notarea dimensiunii nominale, urmată fie
de simbolul clasei de toleranţă, fie de valorile abaterilor limită, afectate de semne.
Exemple: 70 H8, 30 −+00,,01
02
, 24±0,01.

1.6. Câmpuri de toleranţă unitare. Subsisteme de ajustaje.

Câmpurile de toleranţă unitare, conform standardelor actuale, sunt considerate cele
care stau la baza formării ajustajelor şi sunt în număr de două: alezajul unitar şi arborele
unitar.
20 Precizia dimensională

Alezajul unitar este câmpul de toleranţă situat deasupra liniei “00” şi alăturat
acesteia, astfel încât abaterea sa inferioară Ei = 0; se simbolizează cu litera H şi reprezintă
câmpul de toleranţă de referinţă pentru formarea ajustajelor în subsistemul cu alezaj unitar
(Fig.1.12).
Arborele unitar este câmpul de toleranţă situat sub linia “00” şi alăturat acesteia,
astfel încât abaterea sa superioară es = 0; se simbolizează cu litera h şi reprezintă câmpul
de toleranţă de referinţă pentru formarea ajustajelor în subsistemul cu arbore unitar
(Fig.1.13).

H
0 Ei=0 0 0 0
es=0
h
N N

Fig. 1.12 Fig. 1.13

Poziţia câmpului alezajului unitar Poziţia câmpului arborelui unitar

Există două modalităţi de realizare a celor trei tipuri de ajustaje ( cu joc, cu strângere
sau intermediare), şi anume [14]:
Ö Menţinând constantă, pentru o anumită dimensiune nominală, poziţia câmpului de
toleranţă al alezajului (TD) şi variind, în mod convenabil, poziţia câmpului de toleranţă al
arborelui (Td), caz în care rezultă ajustaje în subsistemul cu alezaj unitar (câmpul de
toleranţă invariabil este cel al alezajului unitar, H) (Fig.1.14a);
Ö Menţinând constantă, pentru o anumită dimensiune nominală, poziţia câmpului de
toleranţă al arborelui (Td) şi variind, în mod convenabil, poziţia câmpului de toleranţă al
alezajului (TD), caz în care rezultă ajustaje în subsistemul cu arbore unitar (câmpul de
toleranţă invariabil este cel al arborelui unitar, h) (Fig.1.14 b).
Deşi, din punct de vedere funcţional, cele două subsisteme de ajustaje pot fi
considerate echivalente, alegerea unuia sau a altuia va avea în vedere atât latura
economică, cât şi cea tehnologică.
Astfel, în construcţia de maşini în general, pentru piese de dimensiuni mici şi mijlocii,
se recomandă utilizarea subsistemului cu alezaj unitar, acesta punând mai puţine
probleme tehnologice în condiţiile unei eficienţe economice sporite (este necesar un
număr mai redus de scule speciale, mijloacele de măsurare şi control sunt mai ieftine şi, în
plus, dificultăţile de prelucrare a suprafeţelor interioare, tip alezaj sunt în mare parte
eliminate). Există, însă, situaţii care impun folosirea subsistemului cu arbore unitar,
respectiv în cazul prelucrării barelor obţinute prin tragere la rece, pentru axele maşinilor
agricole şi textile şi, în special, în mecanica fină, când prelucrarea arborilor mici este mai
dificilă decât cea a alezajelor mici [19], [21].
 CONTROL TEHNIC 21

+
(a)
[µm] es
Td
ei
Td
Es Td
0 Ei=0 TD 0
Td
Td
es

N
Td
- ei
[µm]

ajustaje ajustaje ajustaje

cu joc intermediare cu strângere

+
[µm]

Es
TD
Ei
TD
es=0 0
0
TD
Td
ei TD
N

TD
- Es
[µm] TD
Ei

(b)

Fig. 1.14
Subsisteme de ajustaje a) alezaj unitar; b) arbore unitar

1.7. Sistemul ISO de toleranţe şi ajustaje

Sistemul ISO (International Standardizing Organisation) de toleranţe şi ajustaje,
reglementat în România prin standardul european SR EN 20 286 – 1,2:1997 şi standardul
român SR ISO 1 829:1997, este cel mai modern şi raţional sistem de toleranţe care, deşi
complex, are o largă aplicabilitate practică, permiţând o selecţie corespunzătoare a
ajustajelor. În plus, datorită legilor de bază care guvernează acest sistem (toleranţele
fundamentale şi poziţionarea câmpurilor de toleranţă), există posibilitatea extinderii
acestuia, în scopul acoperirii anumitor situaţii speciale [14].
Sistemul ISO de toleranţe şi ajustaje se referă, separat, la două game de dimensiuni
nominale, până la 500 mm, respectiv peste 500 mm până la 3150 mm, fiind definit de
următoarele caracteristici de bază [5]:
(1).Câmpurile de toleranţă
22 Precizia dimensională

Pentru dimensiuni nominale până la 3150 mm sunt prevăzute 28 de câmpuri de

toleranţă pentru alezaje, notate A, B, ..., ZB, ZC şi 28 de câmpuri de toleranţă pentru
arbori, notate a, b, …, zb, zc (literele I, L, O, Q, W, respectiv i, l, o, q, w nu sunt utilizate).
Poziţia acestor câmpuri de toleranţă, stabilită prin abaterile fundamentale
corespunzătoare, este reprezentată simplificat în Fig.1.15.
Ei (ab.fundam.)

B zc
zb

(ab. fundam.)
...

G
H J

ei
Ei

...
es (ab.fundam.)

ei
(ab.fundam.)
Es
Es

es
j
...

g h
...

N
N

ZB ZC a b

Fig. 1.15
Poziţia câmpurilor de toleranţă

(2).Treptele de toleranţă
Sunt prevăzute 20 de trepte de toleranţă, notate IT01, IT0, IT1, …, IT18, în ordinea
descrescătoare a preciziei, pentru dimensiuni nominale până la 500 mm, precum şi 18
trepte de toleranţă, notate IT1, IT2, …, IT18, pentru dimensiuni nominale peste 500 până
la 3150 mm.

(3).Clasele de toleranţă
Dacă se are în vedere modul de definire a noţiunii de clasă de toleranţă, ca asociere
între un câmp şi o treaptă de toleranţă, în sistemul ISO ar trebui să fie definite un număr
de 28 câmpuri de toleranţă x 20 trepte de toleranţă = 560 de clase de toleranţă pentru
alezaje şi acelaşi număr de clase de toleranţă pentru arbori cu valori nominale până la 500
mm.
Dar, multe dintre aceste clase având utilitate practică redusă, s-a trecut la
restrângerea numărului de clase de toleranţă, astfel încât sunt definite aprox. 300 de clase
de toleranţă pentru alezaje şi aprox. 300 pentru arbori. Mai mult, dintre acestea, sunt
indicate o serie de clase preferenţiale, de ordinul 1 şi ordinul 2, pentru arbori şi pentru
alezaje, cu recomandările de utilizare prevăzute în standarde [10], [14].
Astfel, pentru arbori până la 500 mm sunt prevăzute 18 clase preferenţiale de ordinul
1, şi anume: a11, b11, c11, d9, d11, c8, f7, g6, h6, h7, h9, h11, js6, k6, m6, n6, p6, s6,
precum şi 31 clase preferenţiale de ordinul 2.
Pentru alezaje până la 500 mm sunt indicate 16 clase preferenţiale de ordinul 1,
respectiv: A11, B11, C11, D10, E9, F8, H7, H8, H9, H11, JS7, K7, N7, P7, R7, S7, precum
şi 9 clase preferenţiale de ordinul 2.
 CONTROL TEHNIC 23

(4).Intervalele (zonele) de dimensiuni nominale

Dimensiunile nominale au fost grupate în intervale de dimensiuni, pentru care s-a
stabilit aceeaşi valoare a toleranţei. Există, pentru dimensiuni nominale până la 3150 mm,
21 de intervale principale, iar începând cu intervalul 10-18 mm, pot exista şi 2 sau 3
intervale secundare, ca subdiviziuni ale unui interval principal.
Valorile toleranţei şi abaterilor limită corespunzătoare unui interval de dimensiuni se
calculează pe baza mediei geometrice dimensiunilor extreme, D = D1 ⋅ D2 .

(5).Toleranţele fundamentale
Toleranţa fundamentală se defineşte ca toleranţă standardizată care aparţine
sistemului ISO, fiind dependentă, ca valoare, de intervalul de dimensiuni nominale şi de
treapta de toleranţă.
Valorile toleranţelor fundamentale au fost calculate astfel:
a). Pentru dimensiuni sub 500 mm:
IT01 = 0,3+0,008·D [µm],
IT0 = 0,5+0,012·D [µm],
IT1 = 0,8+0,020·D [µm],
IT2, IT3, IT4 sunt eşalonate în progresie geometrică între IT1 şi IT5,
IT5, IT6, …, IT18 sunt calculate în funcţie de factorul de toleranţă, i, conform relaţiei
(1.22), în care D = D1 ⋅ D2 .

ITx = n x ⋅ i , unde i = 0 ,45 ⋅ 3 D + 0 ,01 ⋅ D [µm ] (1.22)

b). Pentru dimensiuni peste 500 până la 3150 mm, valorile toleranţelor fundamentale
pentru toate treptele de toleranţă, IT1, IT2, …, IT18 sunt determinate cu relaţia
(1.23), în care factorul de toleranţă s-a notat cu I.

ITx = N x ⋅ I , unde I = 0 ,004 ⋅ D + 2 ,1 [µm ] (1.23)

Valorile astfel calculate ale toleranţelor fundamentale au fost rotunjite după o anumită
regulă şi sunt prezentate în STAS 8100/2 – 88.
(6). Abaterile fundamentale
Prin convenţie, abaterile fundamentale sunt considerate abaterile cele mai apropiate
de linia “00”, deci abaterile superioare pentru câmpurile de toleranţă situate sub linia “00”,
respectiv abaterile inferioare pentru câmpurile situate deasupra acesteia. Astfel:
¾ pentru arborii a, b, …, h, abaterile fundamentale se identifică cu abaterile superioare,
es;
¾ pentru arborii k, l, …, zc, abaterile fundamentale se consideră abaterile inferioare, ei;
¾ pentru alezajele A, B, …, H, abaterile fundamentale sunt identice cu abaterile
inferioare, Ei;
¾ pentru alezajele K, L, …, ZC, abaterile fundamentale sunt identice cu abaterile
superioare, Es.
24 Precizia dimensională

Excepţia o constituie câmpurile JS, js, situate simetric faţă de linia “00”, pentru care
oricare dintre abateri poate fi considerată abatere fundamentală.

(7). Abaterile limită

Abaterile limită (Es, Ei, es, ei) pentru clasele de toleranţă de uz general sunt
prevăzute în STAS 8100/3 – 88.

(8). Temperatura de referinţă

Temperatura la care sunt valabile valorile abaterilor şi toleranţelor prevăzute în
sistemul ISO este de 20˚C. În funcţie de precizia de măsurare necesară, se admit abateri
de la temperatura de referinţă, între limitele ±0,1°C … ±1°C. Abateri de temperatură
superioare celor admise pot conduce la apariţia unor erori mari, care denaturează grav
rezultatele procesului de măsurare.

1.8. Sistemul de ajustaje ISO pentru îmbinări pe suprafeţe plane, cilindrice şi

sferice.
Aşa cum s-a arătat anterior, ajustajul se defineşte ca diferenţa, existentă înainte de
montare, între dimensiunile efective ale celor două elemente conjugate, respectiv arborele
şi alezajul. Atunci când, pentru toate piesele considerate, diferenţa d-D este negativă se
formează ajustaje cu joc iar dacă această diferenţă este pozitivă, este cazul ajustajelor cu
strângere. În situaţia în care, pentru unele perechi de piese, diferenţa respectivă este
negativă, iar pentru altele, pozitivă, atunci se formează ajustaje intermediare.
Ajustajele cu joc sunt utilizate pentru piese aflate în mişcare relativă în timpul
funcţionării, sau când este necesară montarea/demontarea uşoară şi frecventă a acestora.
Valorile toleranţelor dimensionale şi ale jocurilor în asamblare se stabilesc în funcţie de
mărimea şi caracterul solicitărilor, de viteza relativă dintre elementele îmbinării, de durata
mişcărilor, frecvenţa înlocuirilor, regimul de temperatură, condiţiile de ungere, etc. [14].
Ajustajele intermediare se recomandă atunci când este necesară o centrare precisă
a arborelui în alezaj, pentru obţinerea unor îmbinări cu o bună etanşeitate, sau dacă
montarea/demontarea pieselor trebuie să se realizeze relativ uşor, fără deteriorarea
suprafeţelor în contact. La aceste ajustaje, pentru garantarea imobilităţii pieselor, este
necesar să se prevadă elemente suplimentare de siguranţă, de tipul ştifturilor sau penelor.
[14]
Ajustajele cu strângere sunt utilizate în situaţiile în care, la anumite solicitări şi
temperaturi de regim, imobilitatea relativă a pieselor îmbinării trebuie realizată fără
elemente suplimentare de fixare. Prin strângere, pe suprafeţele în contact se crează
tensiuni proporţionale cu mărimea strângerii, astfel încât, aceste ajustaje se prescriu când,
pe toată durata funcţionării, nu este necesară demontarea pieselor asamblate. În general,
cu cât solicitările mecanice şi termice sunt mai mari, cu atât valorile strângerilor prescrise
trebuie să fie mai mari. De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că, datorită
aplatizării rugozităţilor în zona de contact, strângerea efectivă va fi mai mică decât
valoarea calculată ca diferenţă a dimensiunilor efective [14], [16].
 CONTROL TEHNIC 25

În sistemul ISO nu există ajustaje normalizate, astfel încât orice arbore se poate
asocia cu un alezaj unitar, respectiv orice alezaj poate forma ajustaj cu un arbore unitar,
rezultând în acest mod un număr foarte mare de ajustaje. Pentru a restrânge acest număr
mare de combinaţii posibile, s-au prevăzut o serie de ajustaje preferenţiale, de ordinul 1 şi
ordinul 2, prezentate în STAS 8100/4 – 88.
Ajustajele se notează sub forma unei fracţii, care are la numărător simbolul clasei de
toleranţă a alezajului, iar la numitor, simbolul clasei de toleranţă a arborelui. Această
fracţie este precedată de valoarea, în mm, a dimensiunii nominale comune a celor două
H8
elemente care formează ajustajul (exemplu de notare a unui ajustaj: 60 sau 60 H8/f7.
f7
Întotdeauna, treapta de toleranţă a alezajului va fi mai mare, sau cel mult egală,
decât cea a arborelui, dar numai cu maximum două trepte, datorită dificultăţilor
tehnologice sporite de prelucrare şi control a suprafeţelor interioare.

Criterii de alegere a ajustajelor ISO:

• Parametrii funcţionali impuşi de condiţiile de exploatare a îmbinării;
• Posibilităţile de execuţie a pieselor şi de realizare a îmbinării;
• Economicitatea prelucrării şi asamblării pieselor.

Elementele care determină complet un ajustaj sunt:

• Subsistemul de ajustaje;
• Caracterul ajustajului (cu joc, cu strângere, intermediar);
• Poziţia câmpurilor de toleranţă;
• Treptele de toleranţă;
• Abaterile limită ale pieselor componente;
• Valorile jocurilor sau strângerilor limită.

Metode de alegere a ajustajelor [7]:

I. Din norme sau standarde;
Metoda se recomandă în cazul ajustajelor care intră în componenţa unor
subansamble normalizate sau tipizate.
II. Pe bază de recomandări, generale sau detaliate;
Recomandările generale se referă la următoarele aspecte:
9 Treptele de toleranţă utilizate pentru diferite tipuri de piese din industria
constructoare de maşini, prezentate sub formă de tabele;
9 Treptele de toleranţă care pot fi obţinute prin diferite procedee de prelucrare (de
exemplu, prin strunjire, mortezare, frezare se poate obţine precizia
corespunzătoare treptei de toleranţă 8, prin rectificare pot rezulta treptele 8, 7, 6);
9 Dependenţa dintre timpul şi costul prelucrărilor de treapta de toleranţă, sub formă
de grafice, nomograme;
9 Criteriile de alegere a subsistemului de ajustaje, respectiv alezaj unitar sau arbore
unitar.
III. Prin calcul.
26 Precizia dimensională

Alegerea prin calcul a ajustajelor se impune în cazurile în care se urmăreşte

realizarea unei precizii ridicate a acestuia şi sunt cunoscute valorile jocurilor şi strângerilor
necesar a fi obţinute.

1.9. Toleranţe generale pentru suprafeţe nefuncţionale.

Din punct de vedere al rolului lor funcţional, suprafeţele pieselor se clasifică astfel:

Suprafeţe principale (funcţionale) - care vin în contact cu alte suprafeţe şi formează

ajustaje, sau intră în componenţa lanţurilor de dimensiuni. Dimensiunile corespunzătoare
se numesc dimensiuni (cote) funcţionale.
Suprafeţe secundare (nefuncţionale) - care nu vin în contact cu alte suprafeţe şi nici
nu intră în componenţa lanţurilor de dimensiuni. Dimensiunile corespunzătoare se numesc
dimensiuni (cote) nefuncţionale. Pentru aceste suprafeţe, este suficientă prelucrarea cu
precizia care se obţine în condiţii normale în atelierul de producţie, fără prescripţii
tehnologice speciale.
Plecând de la rolul funcţional al piesei în ansamblul din care face parte, este necesar
să se prescrie calitatea geometrică pentru fiecare suprafaţă şi dimensiune a piesei
respective.
Deci, nici o toleranţă a unui parametru geometric al piesei nu se lasă la latitudinea
personalului de execuţie.
Toleranţele care corespund preciziei obişnuite de prelucrare, fără precauţii
tehnologice speciale, poartă denumirea de toleranţe generale şi se prescriu pentru
suprafeţele şi dimensiunile nefuncţionale ale pieselor.
Pentru suprafeţele a căror precizie trebuie să fie mai mare decât cea care se obţine
în condiţii obişnuite de prelucrare, trebuie prevăzute toleranţe mai mici, care se înscriu
direct, în mod explicit, pe desene.
Dacă rolul funcţional al piesei permite prescrierea unor toleranţe mai mari decât cele
generale (care se obţin în condiţii normale de prelucrare), acest lucru va fi menţionat
explicit pe desene, cu toate că experienţa industrială nu a evidenţiat avantaje economice
din această mărire a toleranţelor.

Avantajele utilizării toleranţelor generale:

˘ desenele sunt mai uşor de executat, de citit şi de înţeles;
˘ reducerea timpului şi costului operaţiilor de control şi verificare.
Toleranţele generale pentru dimensiuni liniare şi unghiulare sunt prevăzute în
standardul ISO 2768/1-1995.
Conform acestui standard, există patru clase de toleranţă, notate f, m, c, v, pentru
toleranţele generale dimensionale, conform Tabelului 1.1.
 CONTROL TEHNIC 27

Tabelul 1.1
Abateri limită pentru domeniul de
Clasa de
dimensiuni nominale
toleranţe
[ mm ]
de la
0,5 3 6 30 120
Simbol Descriere
până 6 30 120 400
la 3
± ± ±
f fină ± 0,1 ± 0,2
0,05 0,05 0,15
m mijlocie ± 0,1 ± 0,1 ± 0,2 ± 0,3 ± 0,5
c grosieră ± 0,2 ± 0,3 ± 0,5 ± 0,8 ± 1,2
v grosolană - ± 0,5 ± 1 ± 1,5 ± 2,5

În mod similar sunt prevăzute toleranţe generale şi pentru dimensiunile unghiulare.

Toleranţele generale geometrice (pentru abaterile de formă şi de poziţie relativă) sunt
reglementate prin standardul ISO 2768/2 – 1995.
Conform acestui standard, există trei clase de toleranţă, notate H, K, L, iar
dimensiunile nominale sunt împărţite în zone de dimensiuni (Tabelul 1.2).

Tabelul 1.2
Toleranţele la rectilinitate şi la
Clasa de planitate pentru serii de lungimi
toleranţă nominale
< 10 10…30 30…100
H 0,02 0,05 0,1
K 0,05 0,1 0,2
L 0,1 0,2 0,4

Observaţie: Pentru suprafeţe, se consideră cea mai mare lungime a unei laturi.
În mod similar sunt prevăzute toleranţele şi pentru celelalte abateri.
Clasele pentru toleranţele generale se vor alege separat pentru dimensiunile liniare
şi unghiulare şi pentru abaterile geometrice, funcţie de precizia piesei proiectate şi în
funcţie de procedeul tehnologic folosit, care permite realizarea preciziei necesare fără
precauţii speciale.
Pe desenele pieselor, indicaţiile privind gradul de precizie pentru cotele netolerate
(dimensiuni libere) se înscriu sub forma unei note generale, plasate deasupra indicatorului,
astfel: Toleranţe generale ISO 2768-mK.