ii o

>I ' J

Imprimai legat

LUCRĂRILE
I N S T I T U T U L U I DE GEOGRAF I E
AL

UNIVERSITĂŢII DI N CLUJ

TRAVAUX DE L’INSTITUT DE
GEOGRAPHIE DE L’UNIVERSITÉ
DE CLUJ (ROUMANIE)

VOL. II. 1924—1925

CU 24 FIG. ÎN TEXT, 11 HĂRŢI ÎN TEXT ŞI PE PLANŞE ŞI XXXIV PL. CU 60 FOTO.

CANTEMIR — DELTA DUNĂRII — ŢARA HAŢEGULUI ----

ŢINUTUL SĂCUILOR ---- OIERII SĂLIŞTENI ----VIPERA CU C O R N -----
REGIUNEA SIBIULUI

CANTEMIR---- LE DELTA DU DANUBE ---- LE PAYS DE HATZEG ----

LE PAYS DES SICULES---- LES PÂTRES DE SĂLIŞTE ---- LA VIPÈRE
CORNUE ---- LA RÉGION DE SIBIU (HERMANNSTADT)

CLUJ
INSTITUTUL DE GEOGRAFIE
TIPARUL „ A R D E A L U L “
1 9 2 6.
i \ r-V
 fjr r j
LUCRĂRILE
I N S T I T U T U L U I DE GEOGRAF I E
AL

UNIVERSITĂŢII DI N CLUJ

TRAVAUX DE L'INSTITUT DE
GEOGRAPHIE DE L’UNIVERSITÉ
DE C L U J ( R O U MA N I E )

VOL. II. 1924—1925

CU 24 FIG. ÎN TEXT, 11 HĂRŢI ÎN TEXT ŞI PE PLANŞE ŞI XXXIV PL. CU 60 FOTO.

CANTEMIR ---- DELTA DUNĂRII ---- ŢARA HAŢEGULUI ----

ŢINUTUL SĂCUILOR---- OIERII SĂLIŞTENI — VIPERA CU CORN----
REGIUNEA SIBIULUI

CANTEMIR---- LE DELTA DU DANUBE ---- LE PAYS DE HATZEG ----

LE PAYS DES SICULES — LES PÂTRES DE SĂLIŞTE ---- LA VIPÈRE
CORNUE — LA RÉGION DE SIBIU (HERMANNSTADT)

CLUJ
INSTITUTUL DE GEOGRAFIE
TIPARUL „ A R D E A L U L “
1 9 2 6.
 221513

Pentru orice informaţiune privitoare la această publicaţiune să se adre­

seze directorului : G. Vâlsan, Institutul de Geografie, Universitate, Cluj.

Pour toute information concernant cette publication s’adresser au di­

recteur: G. Vâlsan, Institut de Géographie, Université, Cluj (Roumanie).

Fiecare autor e responsabil de părerile sale.

Chaque auteur est responsable de ses opinions.

Toate fotografiile, hărţile şi figurile acestui volum sunt originale

şi aparţin Institutului de Geografie din Cluj. Reproducerea lor nu c per­
misă fără indicarea publieaţiunii de faţă.

Toutes les photos, les cartes et les figures de ce volume sont ori­
ginales et appartiennent à l’Institut de Géographie de Cluj. Leur répro­
duction n’est pas permise sans indiquer cette publication.
 L U C R Ă R I L E

INSTITUTULUI DE GEOGRAFIE
AL

U N I V E R S I T Ă Ţ I I DIN CLUJ
H.
 Pe când volumul întâiu al „Lucrărilor“, consacrat îndatoririlor dc
ospeţie faţă dc un profesor iubit ca d. do Martonne, se ocupă aproape
exclusiv cu probleme de geografie fizică, -— volumul al doilea cuprinde
mai ales probleme în legătură cu geografia umană, tratate de geografi
care şi-au făcut educaţia în Institutul de Geografie al Universităţii din
Cluj. Credincioşi programului schiţat în prefaţa volumului întâiu, păstrând
o atitudine ştiinţifică imparţială, am dat prioritate chestiunilor în legătură
cu viaţa poporului românesc din Ardeal, cea mai puţin cunoscută şi
mai imperfect studiată. Credem că în acest chip am adus un serviciu
nu numai ţării noastre ci şi oamenilor de ştiinţă străini, care se inte­
resează tot mai mult de aspectele dc viaţă ale poporului nostru. Aceste
studii, in marea lor majoritate sunt făcute de tineri ardeleni şi sperăm
că apariţia volumului de faţă va arăta că in scurtul timp dc când
există un învăţământ geografic la Universitatea românească din Ardeal,
el a ajuns la o suficientă desvoltarc spre a putea contribui în cliip
serios la cunoaşterea geografică şi etnografică a României supra-carpa-
tice. Se formează cu încetul o şcoală geografică ardeleană, tot mai
temeinică, şi suntem siguri că volumele viitoare, nu ne vor desminţi.

Direcţiunea.
,y\
 f
V

\
 O Voi. II.
Inst. Geogr. Cluj.

P r i n c i p e l e D i m it r ie C a n t e m ir (1673— 1723)
(de pe un portret în uleiu, aflat în Archivele Ministerului de Externe
din Moscova, şi reprodus în „Hronicul vechimei a Romano-Moldo-
Vlahilor“. — Academia Română, 1901.)

I
 OPERA GEOGRAFICA
n

PRINCIPELUI DIMITRIE CANTEMIR

DE

a. v h l s ïïn
 OPERA GEOGRAFICA
A
PRINCIPELUI DIMITRIE CANTEMIR
DE
G. V àlsan
„Sufletul odihnă nu poate afla pănă
nu găseşte adevărul, carile 11cearcă
oricât de. departe şi ori cât de cu
trudă i-ar fi a-1 nimeri“.

In anul 1923 împlinindu-se două veacuri de la moartea Principelui

Dimitrie Cantemir, România a sărbătorit oficial amintirea acestui învă­
ţat de însemnătate mondială. Au apărut monografii asupra vieţei şi ope­
rei sale, iar Academia Română, într’o şedinţă festivă subt presidenţia
M. S. Regelui, a comemorat prin cuvinte regale pline de recunoştinţă
pe acest înţelept şi nenorocit Domnitor, care şi-a sacrificat tronul şi
viitorul dinastiei sale în speranţa realizării unui ideal de libertate, prea
timpuriu pentru vremea sa, dar dorit cu atâta intensitate de Voevozi,
de boeri şi de poporul românesc de pretutindeni, în cât peste războaie
şi calamităţi, peste coroane milenare şi peste ambiţii imperiale, el s’a
împlinit, devenind o realitate neclintită a timpurilor noastre.
Dimitrie Cantemir a fost comemorat ca învăţat de valoare univer­
sală, unul dintre cei dintâi mari învăţaţi pe care i-a dat neamul româ­
nesc culturii europene1). Cea mai însemnată operă a sa, în latineşte —
căci acest Principe, pe lângă limba sa, cunoştea limbile clasice, multe
limbi moderne şi în deosebi limbile orientale, ceiace era o raritate pe
vremea lui ca şi acum, — îndatăce a fost cunoscută, a avut o apreciere
deosebită în statele de civilizaţie apuseană. História incrementorum
atque decrementorum Aulae Othomanicae, scrisă în 1714— 1716, a fost
publicată după moartea sa şi a avut în scurt timp (1734— 1756) două
ediţiuni engleze, una franceză şi una germană. Descriptio Moldáviáé,*)

*) Amintim Înaintea lui Cantemir, pe P etru .MOVILĂ (1597—1647) de neam

domnesc, mitropolit al Kievului, „primul prelat al bisericii orientale“, care dă formula
cea mai pură a ortodoxiei, adoptată de Întreaga biserică răsăriteană şi care a fost
considerat ca promotorul culturii ruse moderne,— apoi pe Spătarul NJCQLAE MiLESCU
(1625—1708), a cărui importanţă ca explorator în Siberia şi China a fost pusă de
curând In evidenţă de J ohn F. BADDELEY într’un mare studiu în două volume: Rus-
sia, Mongolia, China etc., London (Macmillan and Company) 1919. V. voi. II, pag.
204—423.

1*
4 G. VÀLSAN

terminată în 1715, tot în latineşte, după îndemnul repetat al Academiei

de Ştiinţe din Berlin, care îl alesese pe Cantemir ca membru al său, e
cunoscută abia peste o jumătate de veac de la scriere. Totuş ea a deş­
teptat un interes atât de viu în Germania, în cât după doi ani de la
publicare (1769) e nevoe de a doua ediţie (1771).
D. N. Iorga, într’un mic articol de sinteză1) a pus în evidenţă,
prin câteva cuvinte, valoarea lui Cantemir pentru cultura universală. In
vremea sa a fost unicul exemplar de erudit, stăpân atât pe cultura
veche, cât şi pe culturile occidentale şi orientale ale începutului seco-
luluiXVIII. Ca istoric, ocupându-se de evoluţia unui mare imperiu, până
la el aproape necunoscută de lumea ştiinţifică apuseană, Introduce —
spune d. Iorga — o concepţie filosofică superioară în opera sa, cu trei­
zeci de ani înaintea lui Montesquieu*2) care după titlul uneia din scrie­
rile sale celebre pare a fi avut cunoştinţă de studiul lui Cantemir. Ca
geograf, »Principele moldovean a dat cea dintâi lucrare în sensul epo-
cei noastre, cuprinzând alături de descrierea fizică şi politică, tot ce se
referă la viaţa poporului însuşi: datini şi superstiţii, religie, forme poli­
tice, cultură a spiritului, — o întreagă enciclopedie naţională subt formă
aceasta a unui studiu geografic*.
Această caracterizare a lui Cantemir ca geograf este mai exactă
de cât se crede. Până acum Cantemir a fost preţuit mai mult ca isto­
ric şi mai puţin ca geograf. Mulţi au fost înclinaţi să-l judece defavo­
rabil ca geograf din cauza câtorva »naivităţi“ presărate în marea sa
operă3), care niciodată nu a fost studiată comparativ în spiritul epocei
sale şi cu operele geografice apusene ale timpului său. Un astfel de
studiu nu ar fi exclus să ducă la concluzia că în adevăr Cantemir a
dat cea mai însemnată operă geografică a începutului sec. XVIII. Căci
dacă în „Descriptio Molăaviae“, Cantemir nu ne-a lăsat un studiu expli­
cativ în sensul geografiei actuale, a dat în schimb o lucrare descriptivă
de o amploare şi de o multilateralitate pe care rar le oferă operele
geografice ale vremii sale. Ambiţia geografului modern de a descoperi
raporturi nouă între faptele geografice, nu o avea de cât în mică mă­
sură Cantemir, cum nu o aveau nici alţi învăţaţi ai sec. XVIII, dar do-

') Revista „Cultura" Cluj, Ianuar, 1924, p. 2 —11 .

*) Nu era Insă singurul care urmărea In acest fel istoria unui imperiu. In pre­
faţa Istoriei Imperiului Otoman, ediţia franceză, traducătorul, M. de Joncquières.
p. IV, are această frază : „Plusieurs savants, se sont employés à retracer les Déca­
dences et les Révolutions des différentes Empires“...
3) Care uneori sunt mai puţin naive de cât au fost socotite. V. G. VÀLSAN.
Cantemir ca Geograf, tn Revista Ştiinţifică Adamachi, 1925, No. 4.
 OPERA GEOGRAFICA A PRINCIPELUI DIMITRIE CANTEMIR 5

rinţa de a dă o icoană cât mai credincioasă şi mai completă a unei

ţări, de la înfăţişarea fizică până la sufletul poporului, — ceia ce este
un ideal deplin justificat şi foarte respectabil — această dorinţă stăpâ­
nea pe Cantemir într’un grad superior şi a fost realizată cum poate de
nimini altul nu a fost realizată în timpul său.
Dar nu numai atât a îndeplinit Cantemir ca geograf. Un învăţat
având erudiţia şi inteligenţa lui, cunoscând perfect o ţară, cum cunoştea
Cantemir Moldova, ar fi putut compune o operă geografică descriptivă,
fără să avem dreptul a-1 numi pentru aceasta geograf de vocaţiune.
Prin latura sa enciclopedică, Geografia are avantajul, sau poate neajun­
sul, de a ispiti învăţaţi specializaţi în alte domenii, care reuşesc uneori
să dea onorabile lucrări geografice. Cantemir a fost mai mult de cât
atât. Fără a insista asupra cuprinsului „Descrierei Moldovei“, destul de
bine cunoscut, şi cercetând atent alte opere ale sale necunoscute, şi în
deosebi copiile de pe manuscrisele sale, făcute de geograful francez
Joseph-Nicolas Delisle, venit la curtea Ţarului puţin după moartea lui
Cantemir, am căpătat convingerea că acest Principe poate fi num it eu
adevărat geograf,iar pentru vremea sa, un precursor.

Suntem departe de a fi precis informaţi asupra preocupărilor geo­

grafice ale marelui învăţat. Putem afirmă însă că ele au fost mult mai
serioase şi mai îndelungate de cât s’a crezut până acum. In toate ope­
rele sale se pot spicui preocupări geografice. Chiar „Divanul lum ii“,
operă de tinereţe, începe cu o duioasă comparaţie între fixitatea stelelor
din dreptul polilor arctic şi antarctic şi iubirea neclintită dintre autor
şi fratele său depărtat. Din crâmpeiele geografice presărate în „Istoria
hieroglifică“ şi mai ales în „Istoria Imperiului Otoman“ se poate alcă­
tui — cum ar fi trebuit de mult să se facă — un destul de mare vo­
lum, deosebit de interesant de informaţiuni geografice şi etnografice
asupra Orientului, lucrare putând să stea cu cinste alături de „Descrie-
rea Moldovei“.
Există însă o operă geografică, evident anterioară Domniei (1711),
-care nu s’a analizat niciodată, deşi merită o mai mare atenţiune.
Această operă este „Planul Constantinopolei“, anexat la ediţiile engleză
şi germană a Istoriei Imperiului Otoman. Ediţiunea Academiei Române,
care îl făgădueşte în una din prefeţele sale, uită să-l anexeze,
mărginindu-se să extragă din el numai vederea palatului lui Can­
temir la Constantinopole. Lucrarea, după cum vom vedea, e însă
deosebit de importantă. — V. planşa I, în care e reprodus după ediţia
engleză.
6 G. VÂLSAN

Foarte clar, foarte fin executat — mai ales în- ediţia engleză —
acest plan înregistrează relieful, care e redat printr’un sistem de „ha­
şuri“, lăsând impresia că terenul e ridicat şi că râurile au văi adân­
cite. Numite pe hartă su n t: Pontus Euxinus, Propontis, Bosphorus, câ­
teva mahalale ale oraşului şi râurile Alleby (Alibei) şi Cheatchamâ, care
se unesc spre a forma Cornul de A ur: Cheratius. In afară de oraş sunt
desemnate drumurile spre Tracia, moşiile — cu semne de vii şi pâlcuri
de pădure, — satele, clădirile izolate (moscheie, monumente, palate de
demnitari, faruri, mori de vânt, fortificaţii...). Satele sunt figurate ca
grupuri de case văzute în perspectivă şi luminate dinspre Apus. Mos-
cheiele au, fiecare, o siluetă particulară. Oraşul e redat în plan — stră­
zile în alb, blocurile de case în haşuri dese — cu toate uliţele, pieţele,
grădinile, zidurile, porţile şi Seraiul. Cifre trimit la legenda care nu cu­
prinde mai puţin de 162 numiri. Orăşelul în care se afla palatul lui
Cantemir, era Ortachioi, iar vederea palatului său e desenată cu multă
iubire în colţul SE al planului. Deosebit de interesantă, pentru geogra­
fie, e indicarea curenţilor marini pe Bosfor: un curent puternic dinspre
Marea Neagră, care bate întâi în malul european, apoi trece pe cel ră­
săritean, şi un curent mai slab dinspre Propontida, care începe de la
Serai, urmăreşte malul european, apoi, aproape de trecerea în M. Nea­
gră, se cufundă subt curentul contrar şi reapare pe malul asiatic.
Planul, în ediţiile amintite, nu are titlu deosebit. Dar Cantemir îi
dăduse unul: „Planul Constantinopolelui sau Ţiarigradului, care înnainte
se chema Vysantis, iar în vechime Vygos, a fost luat cu assalt de Ma-
homed II la anul 1453 luna lui Maiu 29, ridicat de principele Dem.
Cantemir“ (V. Raportul lui Gr. Tocilescu, An. Ac. R. XI, secţia I, Bu­
cureşti, 1878, p. 43—74). A ridicat Cantemir cel dintâiu, acest plan
amănunţit ? In cazul acesta importanţa operei ar fi covârşitoare şi pen­
tru valoarea lui Cantemir ca geograf şi cartograf şi pentru istoria geo­
grafiei în genere. Cu câte laude nu a fost dăruit generalul Moltke, când
după aproape un secol şi jumătate a ridicat un plan al Constantino-
p olei! E probabil însă că Dim. Cantemir s’a folosit de alte lucrări an­
terioare pe care numai le-a corectat. Nu şi-ar fi dat osteneala să lu­
creze un astfel de plan pe care îşi pune numele său, dacă nu ar fi
fost conştient că adaugă multe elemente nouă şi că îndreaptă greşelile
altora, aşa cum numai el singur putea să o facă, în urma unei înde­
lungate şederi în capitala Sultanilor. Şi de sigur Ruşii, care cunoşteau
mai bine de cât oricine lucrările cartografice asupra acestei cetăţi
atât de râvnite, nu ar fi gravat în aramă acest plan1), dacă nu i-ar fi
') Gravorul se numia Zubov.
 OPERA GEOGRAFICĂ A PRINCIPELUI DIMITR1E CANTEM1R 7

recunoscut o deosebită valoare. Ori cum ar fi, acest plan arată pe

Cantemir familiarizat din tinereţe cu geografa şi cu lucrarea hărţilor.
Această constatare ne va ajuta să înţelegem opera geografică mai
târzie a lui Cantemir.
*
In totdauna s’a admis că „Descrierea Moldovei“ ar fi o carte fă­
cută la 1715 sau după unii 1716, după dorinţa Academiei de ştiinţe
din Berlin, care alesese pe Cantemir membra în 1714,!) la trei ani
după refugiul său în Rusia. S’ar părea că această operă geografică a
fost scrisă timp de un an, din amintire, iar Cantemir ar fi un geograf
de ocazie, un dilettante care în urma unei invitaţii crează acest monu­
ment al culturii noastre, după aceleaşi metode după care geografi im­
provizaţi trimişi de guvern confecţionau opere geografice la Paris în
timpul războiului mondial.
In sprijinul acestei păreri a fost adus Cantemir însuşi, care în
„Precuvântarea“ urmând „Prolegomenelor“ din Hronicul vechimei a Ro-
mano-Moldo-Ylahilor scrie:

„împinşi şi poftiţi fiind de la unii priiatini streini şi mai cu deadins

„de Ia Însoţirea noastră, carea iaste Academia ştiinţelor de Berolin, nu nu-
„mai odată sau de doaă ori, ce de multe ori Îndemnaţi şi rugaţi fiind“...

Pasagiul este interesant, fiindcă din el se vede că nu numai după

îndemnul Academiei din Berlin a scos Cantemir „Descrierea“, ci şi după
poftirea unor „prieteni străini“, care l-au putut îndemna „de multe ori“
chiar înnainte de Academia din Berlin, deci înnainte de 1714. Bănuiala
se întăreşte dacă luăm în seamă rândul dinnaintea acestui citat, rând
semnificativ şi care nu a fost semnalat cum se cuvenia:
i
i
„Intr’acesta chip şi noi firi-am lăsat Pragmatia (lucrarea) aceasta supt mai
lungă tăcere: Insă Împinşi şi poftiţi fiind de la unii priiatini“... etc.

Lucrarea exista deci însă Cantemir pătruns de importanţa unei

astfel de opere2) ar fi lăsat-o „s u it mai lungă tăcere“. Din această
sfială nu iese de cât după rugămintea repetată a prietenilor străini şi
în sfârşit a Academiei din Berlin, care cereau „măcar cât de pe scurt“
să-i informeze întâi despre „începătura, neamul şi vechimea Moldove­
nilor“ apoi „de lucrurile, carile în vremile stăpânitorilor, din descăle­
catul ţărâi Moldovei, cel vechiu, până la vremile noastre s’or fi tâmplat,

') Diploma poartă data de l i Iulie 1714.

. 2) „Atât cât tremurând mâna şi scăpând condeiul Cevaş pentru a neamului
nostru vechime, naştere şi viţă, fără sfială a zice şi a însămna nu putem...*
8 G. VÂLSAN

de starea şi pusul locului ei; de aşezământul aerului, bişugul pământu­

lui, ocolitul hotărâtor, şi de altele, carile spre folosul vieţii omeneşti
caută; şi încă şi obiceaele, legea, ţerămoniile politiceşti şi bisericeşti, şi
de altele carile spre orânduiala şi cinsteşia omenească stăruesc..." Un
adevărat program de monografie care poate era personal, dar poate îi
venia sau de la prieteni străini sau, mai curând, de la Academia din
Berlin, „în învăţături luminată“. Poate tocmai acest plan amănunţit de
monografie istorică, geografică, economică, etnografică şi socială, îl va
fi lămurit pe Cantemir ce să facă şi îl va fi hotărît să iasă din ezitarea
în care întârziase până atunci. In orice caz „Descrierea Moldovei“ exista
Innainte de aceste poftiri şi lui Cantemir nu îi rămânea de cât să o
.„şiruiască de plin" cu „osârdie şi trudă“ •).
Anul 1715 sau 1716 trebue socotit nu ca anul creaţiei „Descrierei
Moldovei“, ci numai ca anul terminării acestei opere*2).
Ca o mângăere supremă a exilului, ca o închinare adusă geniali-
tăţilor sale de care era conştient, tinereţii sale strălucite şi mai ales
ţări depărtate de care fusese smuls prin fatalităţile istoriei, — şi poate
biciuit de presimţirile morţii apropiate, — Cantemir se hotărăşte să re­
dacteze definitiv opere la care cugetase un lung şir de ani innainte şi
pentru care adunase un imens material. In doi sau trei ani el sfârşeşte
redactarea celor trei opere capitale ale s a le : Descrierea Moldovei (1715
sau 1716), Istoria Im periului Otoman (1714— 1716) şi Hronicul (1716).
Cine preţueşte numai cantitativ aceste opere, are dreptul să fie
mirat că s ’a putut compune într’un timp atât de scurt trei lucrări de
această amploare. Nedumerirea e mai mare dacă se ţine seamă de eru­
diţia pe care se sprijine aceste lucrări; numai în Hronic, Cantemir ci­
tează 154 autori, Istoria cuprinde peste o mie de note, iar Descrierea e plină
de nume propri, de descrieri desvoltate de obiceiuri şi instituţii, precum
ş i de o mulţime de alte amănunte înregistrate cu o precizie ireproşa­
bilă. Ori câtă încredere am avea în mintea cuprinzătoare a Principelui,
e greu de admis că Descrierea — spre a rămâne numai la aceasta, —
a fost scrisă într’un an, din amintire, în timpul exilului său. în Rusia.
Ş i dacă lucrul acesta putea fi trecut cu vederea cât timp Descrierea a
fost însoţită de schiţa de hartă sumară şi plină de greşeli a lui Bu-
') Toate citatele sunt luate din aceiaş „Precuvântare“ a Hronicului ed. Toci-
lescu, pag. 178—179.
2) Cf. alte pasagii din Cantemir: „Sper a putea arăta pe larg, dacă D-zeu tmi
va da viaţă ca să pot sfârşi Descripţia mea despre starea antică şi prezentă a Mol­
dovei* (Ist. Imp. Otom. p. 62, nota l). „Despre ace;.sta voi vorbi mai pe larg în tra­
tatul meu despre Moldavia antică şi modernă" (lb. 1, 362, nota 3), — V. discuţia
asupra datei In N. lORGA Istoria literaturii române în sec. XVIII p. 381 sqq.
 OPERA GEOGRAFICĂ A PRINCIPELUI DIM1TRIE CANTEMIR 9

•sching, acum, când cunoaştem adevărata hartă a lui Cantemir, de o

valoare egală cu a textului,1) a admite că Principele Cantemir s’a gân­
dit să devie geograf numai după invitarea Academiei din Berlin, este o
părere care nu se mai poate susţine. (V. planşa III).
Harta originală a lui Cantemir, este atât de amănunţită şi de precisă,
înregistrează limitele de judeţe până în cotiturile de mică importanţă,
cuprinde atâtea numiri exacte de râuri, pârâuri, sate şi mânăstiri (în
total peste 800 numiri), fiecare aşezate la locul cuvenit, în cât e o im­
posibilitate să fie făcută din amintire. Ea înseamnă un enorm progres
faţă db toate hărţile făcute mai înainte asupra Moldovei şi presupune
•o muncă la faţa locului , însemnări şi schiţe originale, poate chiar uti­
lizarea cărţilor de hotărnicie — de care pomeneşte în text — din timpul
când Cantemir se afla în Moldova.
Se poate spune mai mult : Textul „ Descrierii “ (în special cap. II
şi III al părţii geografice) trebue să fie redactat după lucrarea hărţii,
•căci nu face decât să înşire prin cuvinte ceia ce se vede pe harta ori­
ginală şi nu se vede de loc pe harta lui Biisching.
Suntem nevoiţi să admitem, că la redactarea definitivă a Descrierei
autorul avea un bogat material geografic şi cartografic, adunat asupra,
ţării sale în timpul domniei ş i chiar înaintea domniei (1711) care, fiind
scurtă, tulburată şi plină de preocupări privind direct persoana sa şi
tronul, poate nu i-a dat răgaz să se ocupe de o operă de ştiinţă, care
cerea linişte şi migăleală*2).
în cazul acesta când s’ar putea presupune, că a început Cantemir
să se ocupe de o descriere a ţării sale ? Există un eveniment, care reţine
atenţiunea în această privinţă şi care nu putea să scape acestui spirit
de savant în curent cu mişcarea ştiinţifică a vremii sale şi mai ales cu
cercetările asupra ţărilor româneşti, a căror soartă o urmăreşte până la
*) G. Vălsan, Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir, An. Ac. Rom. 1926.
2) Geograful francez d’ArrviLLE ştia, de la Antioch Cantemir, că Dimitrie
lucrase harta în timpul domniei : „II m’a été permis par le prince Antiochus
Cantemir, ambassadeur de Russie auprès du Roi, de copier en entier la carte
de Moldavie dressée p a r Démétrius Cantémir, son père, dans le temps qu’il
gouvernait cette province en qualité de Hospodar ou de Voïvode“ (Mémoire
sur les Peuples qui habitent aujourd’hui la Dace de Trajan, în Recueil de
l’Acad, des Inscriptions et Belles Lettres, XXX, 1771, p. 268). După dezastrul
de la Stănileşti, Dimitrie Cantemir a avut vreme să treacă prin Iaşi spre
a-şi ridică familia şi avutul: „In seara de 14 Iulie 1711, îşi face pentru ul­
tima dată intrarea în capitala Moldovei... se opreşte două zile, întâmpinând
mai multe greutăţi în organizarea transportului familiei şi al bagajelor“
•(St. Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Busia, An. Acad. Rom., Mem. secţ. istor.
Seria III, Tom. II 5, p. 6).
10 G. VÂLSAN

moarte1). Acest eveniment este tipărirea în 1700, la Pavia, a prime»

hărţi făcută de un Român, a hărţii Valachiei de Stolnicul Constantin*
Cantacuzin. Cantemir trebue să ii cunoscut această hartă curând după
imprimare — chiar în anul apariţiei hărţii, el ia în căsătorie pe-
o Cantacuzină*2) — şi în mintea lui repede cuprinzătoare se va fi năs­
cut chiar de atunci gândul unei lucrări similare, mai ales, că de carto­
grafie nu era străin (v. Planul Constantinopolei). Va fi făcut la început
numai un simplu proiect, pentru care a adunat mult material şi a luat.
schiţe, fără să le sintetizeze definitiv, iar mai târziu, in Rusia, în urma
îndemnului repetat al unor prieteni străini şi mai ales în urma învita-
ţiunii măgulitoare de la Berlin — însoţite poate şi do un plan3) —
schiţele cartografice au fost unite într’un întreg, care în gândul auto­
rului nu putea fi mai prejos de ce se făcuse în Principatul vecin, şi
care este de fapt o operă monumentală, de aceiaşi valoare cu textul.
, D escrierii “ 4).
0 „Până la moarte n’a încetat de a se interesă de soarta ţărilor româ­
neşti,.. întreţinea legături vii cu emigraţii români şi chiar cu unii boieri din.
Moldova“ (C io b a n u , op. cit. p. 18).
2) Că mai târziu a cunoscut această hartă, ştim sigur: Memoriul despre
Cantacuzini şi Biâneoveanu, scris la 1719, foloseşte pe De l Chiaro , Istoria
delte modeme rivoluzioni delta Valachia, Venezia, 1718, la care se află ane­
xată o reducere a hărţii Stolnicului Cantacuzin.
3) Presupunerea că pe lângă invitare a primit poate şi un plan, se în­
temeiază pe citatul din Cantemir, reprodus la pag. 7— 8.
4 „Descrierea Moldovei“ îl arată pe Cantemir şi etnograf. Nu putem
trece mai departe fără a semnala, măcar într’o notă, acest aspect, care nu a
fost încă pus în evidenţă. Şi poate ca etnograf, a fost Cantemir mai mare
decât ca geograf şi istoric. Avea mijloace de cercetare, pe care le au rar,,
chiar azi, etnografii: cunoştea multe limbi orientale, era desăvârşit muzicant,,
bun desenator, pasionat de folklor, pe care îl culegea din gura poporului, ca
şi din a savantului, şi avea o desăvârşită imparţialitate, care îl făcea să înre­
gistreze fără alterare şi să admire părţile frumoase ale vieţii orientale. In „De­
scrierea Moldovei“, naivităţile care au compromis pe Camtemir ca geograf,
sunt tocmai povestirile populare pe care le intercalează cu o adevărată slăbi­
ciune, chiar când e vorba de descrieri ale naturii. In „Istoria Imperiului Oto-
man‘‘ surprinde profuziunea notelor cu caracter etnografic. Dar opera lui fun­
damentală de etnografie pare a fi Systema de religione et stătu Imperii
turciei, socotită până acum ca un comentariu al Coranului şi asupra căreia
un rezumat recent al d-lui St. Ciobanu aruncă o lumină cu totul neaşteptată.
Dacă cuprinsul acestei opere — care va trebui tradusă cu multă grije şi fă­
cută odată cunoscută — corespunde cu presupunerile pe care le sugerează
rezumatul d-lui Ciobanu, nu vedem care operă din literatura Apusului s’ar
putea alătura acestei lucrări a lui Cantemir, rămasă, printr’un ciudat nenoroc,
necunoscută timp de două secole şi zăcând de o jumătate de secol, în copie,,
în biblioteca Academiei Române, fără ca nimini să aibă curiositatea de a-i
cunoaşte cuprinsul. (V. în această privinţă, comunicarea făcută la Soc, Etno­
grafică Română din Cluj, la 15 Dcc. 1925).
 OPERA GEOGRAFICĂ A PRINCIPELUI DIM1TRIE CANTEMIR IL

însă, nu numai pe analiza „Descrierei Moldovei“ şi a hărţii sale-

se sprijine presupunerea despre preocupările geografice ale lui Cantemir.
In „Operele Principelui Demetriu Cantemir“, publicate de Academia
Română, Tom VII, Colleetanea Orientálta, s’au reprodus crochiuri inte­
resante geografice, luate în expediţia din regiunea Mării Caspice, care-
arată cât de deprins era fostul Domn al Moldovei în luarea de schiţe
geografice1) Cea mai importantă din aceste schiţe nu era însă cunos­
cută. 0 publicăm acum întâia oară, în reproducere fotografică. (Planşa II).
Ea arată, că Principele Cantemir era departe de a fi un începător în
ridicarea de planuri pe teren şi în reproducerea lor cartografică.
Acest desemn se află în manuscrisele lăsate de geograful J. N.
Delisle, care a copiat o parte din opera şi schiţele lui Cantemir
(Bibliothèque Nationale, Paris, subt no. Ge. DD. 2547 bis [3]). Delisle
însoţeşte această copie de următoarea notă: „Partie ou restes d’an­
ciens murs et tours dans les montagnes auprez de Derbend observez,
et mesurez par le Prince Demetrius Cantemir lorsqu’il y etoit avec
le Czar Pierre 1, l’an... Mr Gross qui me l’avoit communiqué le 20
juillet 1726 l’avoit intitulé ainsi: Charta major continens delinea-
tionen muri illius vasti in dorso Caucasi protensi“. — Dimensiunile
originalului 62 x 58 cm.
Mai preţioasă pentru geografie este o vedere panoramică a laturei Cau-
cazului despre Marea Caspică. (Fig. 1). Afară de unele versante neverosimile,,
care poate nu sunt ale lui Cantemir, ci ale copietorului său, — căci vomi)
i) Trebue semnalat însă, că desemnurile publicate de Academie au fost
copiate de cineva care se grăbia şi nu ţinea să dea o reproducere exactă..
Defectele se pot vedea comparând aceste desemnuri cu cele copiate de J.-N.
Delisle, desenuri care se află acum la Biblioteca Naţională din Paris. — Astfel,
desemnul de la pag. 30 (ed. Academiei) „Ad rivulum Vezy“ este o copie
imperfectă: forma generală a desemnului e alterată, o aripă întreagă din con­
torul ruinelor lipseşte, precum lipsesc încă şase fragmente lungi de ziduri,
amintite în textul lui Cantemir; lipseşte şi însemnarea „43 Viorst à Tarku“,.
— Desemnul reprodus la pag. 31 este şi el schiţat numai aproximativ, fără nici
una din notele importante ale lui Cantemir. Copia din manuscrisele lui De­
lisle este mult mai îngrijită şi conţine următoarele note: In dreptul oraşului:
„Aulae dicuntur esse 8 0 0 “, iar dedesupt: „Urbis Turku Rudera ubi funda­
menta urbis ab oppido hodierno versus orientem usque ad mare caspium in
recta linea in figura quadrata hinc inde apparent in longum ad miile circiter
orgyas, in latum ad dimidium fere ejusdem magnitudinis in annalibus eorum
antiquitus Semender fuisse appellata perhibent“. In josul paginei e îasemnat
„Mare Caspium“, iar pe ţărm se dă indicaţia „arenosa“ ; deasupra acestei note
se înseamnă „Pars orientalis“, iar în dreapta figurii : „Pars Septentronalis'-. —
Toate aceste însemnări au fost uitate în copia publicată de Academie, asfel.
că nici nu poţi şti la ce se referă acest desemn. — Am depus la Academia
Română fotografia după ambele desenuri, aşa cum se află în manuscrisele-
Delisle.
 9 * » ^ lH

A*»/«,

\v A
Fig. 1. — Vedere panoramică a Caucazului, de lângă oraşul Derberd, desemnată de Cantemir în 1722.
Vue panoramique du Caucase oriental, dessinée par Cantemir en 1722. (D’après les copies de Jos.-N. Delisle, à la
Bibliothèque Nationale),
 OPERA GEOGRAFICĂ A PRINCIPELUI DIMITRIE CANTEMIR 13:

vedea simţul deosebit al lui Cantemir pentru formele de teren,— această

vedere panoramică redă cu deosebită atenţie silueta alpină a Caucazului.
Intre puţinele însemnări, care însoţesc figura, una are o importanţă ex­
cepţională: pe o linie punctată trasă pe subt vârfurile cele mai înalte,
Cantemir a scris „hi perpetuis algent nivihus“. Se interesa deci de li­
mita zăpezilor eterne pe acest masiv de munţi, —■o problemă care abia
peste o sută de ani a început să preocupe pe geografi. în fragmentele
rămase (Collectanea, p. 10— 11) avem câteva rânduri care arată, că în-
adevăr această limită a zăpezilor Caucazului îl preocupa : Mons Bahdagy
dietus... hdbetur pro secundo in comparatione cum Ararat 'monte Arme-
niae. Plus dimidia eius purs perpetuis est tecta nivibus, quamvis et allii
nonulli in circuitu similiter nivibus algeant: hic tamen tertia forsitan
parte aliis est altior.
Delisle a secţionat în cinci fragmente vederea panoramică pe-
care Cantemir o desemnase pe o singură foaie. La Biblioteca Naţională,
secţiunea II lipseşte. Celelalte patru sunt reproduse fotografic în fig..
1. Iată nota lui Delisle privitoare la acest desemn : „Vues des côtes
et des montagnes de la côte occidentale de la Mer Caspienne vers-
Derbent prises... M. Gross qui me les avoit communiqué le 20 juillet
1726, les avoit intitulé ainsi : longa quaedam fascia legionis ad ur-
bem Tarcku conspectum exhibens. J’ay partagé toute cette longue
bande en plusieurs petit! s parties avec des repaires par la moien (sic)
desquels on peut la rejoindre. — Bibl. Nat.: Ge. DD. 2547 [7]..
Dimensiunile dublei secţiuni 31,8 * 19,7 cni.

Dar cele mai interesante din aceste desemnuri geografice sunt o-

succesiune de 36 profiluri, grupate pe patru foi şi însoţite numai de câteva,
litere majuscule, al căror rost nu se poate ghici. (Fig. 2). Nici un frag­
ment de text nu li-se poate atribni. Nici Delisle, care le copiază con­
ştiincios, nu le dă o notă specială, ci le alătură vederilor panoramice
ale Caucazului ’). Despre aceste profiluri ştim un singur lucru : că se-
referă la regiunea muntoasă din jurul oraşului Derbent. aşezat la poala.
Caucazului, pe ţărmul Caspicei (v. profilul II). Dacă pe Cantemir îl pre­
ocupau probleme de geografie fizică şi în special de morfologie, rămâne
o taină. Dar cât de expresive sunt şi cât simţ al formelor ne arată,
aceste profiluri ! O secţiune transversală peste un râu, câmpii împădu­
rite din care se ridică »insule colinare“, forme de terenuri moi şi de
terenuri stâncoase, chei şi povârnişuri în trepte, terase şi chiar plat-*V .
■) Tot împreună cu panorama Caucazului le-a catalogat şi A. Isnard.
V. J.-N. Delisle, sa biographie et sa collection de cartes géographiques à la-
Bibliothèque Nationale (Extrait du Bulletin de la Section de Géographie, Paris,,
lmprimmerie Nationale, 1915). .
14 G. VÂLSAN

forme, sunt noţiuni geografice recente, de care Cantemir nici nu auzise.

-Cu toate acestea profilurile lui înregistrează o varietate de forme, de
•care ochiul nostru modem asociază probleme de morfologie. Chiar nu­
mai faptul de a fi întârziat la luarea acestor numeroase profiluri, de a
•fi căutat să înregistreze conştienţios, după natură şi fără nici o exage­
rare, această diversitate de aspecte geografice, este un lucru care dă
de gândit. Cantemir avea un simţ de observaţie geografică surprinzător
-de desvoltat şi dacă viaţa lui nu s’ar fi stins aşa de repede, din mate­
rialul adunat de el cu o metodă atât de temeinică, poate ar fi eşit multe
adevăruri, pe care geografia le-a descoperit abia după un secol şi ju­
mătate. Autorul unor astfel de profiluri, chiar mute, poate fi numit fără
-ezitare un precursor.
Toate desemnurile inedite, pe care le dăm la iveală acum şi care
permit să înţelegem subt un-aspect nou pe Cantemir ca geograf, făceau
parte din aceiaş operă proiectată asupra ţărilor şi popoarelor cauca­
zien e de lângă Marea Caspică, cercetate cu prilejul expediţiei Iui Petru
cel Mare în aceste ţinuturi. între fragmentele rămase, se află o schiţă
de plan a întregii lucrări, asupra căreia e nevoe să insistăm. E un fel
•de „Tablă de materii*, de sigur incompletă, din care Cantemir a des­
voltat numai câteva părţi cu totul reduse, însoţindu-le — lucra cu totul
•nou chiar în opera lui — de numeroase ilustraţiuni: hărţi, planuri, ve­
deri de monumente, de figuri, inscripţii, obiecte, etc Din această schiţă
•de plan aflăm că, într’o parte, Cantemir avea de gând să se ocupe de
regiunile care se întind dealungul Caspicei, de la Bacu până la Circa-
zieni. Ar fi urmat un alt capitol asupra râurilor, pe care încearcă să
le individualizeze. Astfel pe unul îl descrie înrămurat de oameni în nu­
meroase râuşoare care, udând ogoarele şi grădinile, se istovesc în aşa
■fel, încât nu mai pot atinge marea. Apoi trebuia să urmeze descrierea
^situaţiei, naturii şi furtunilor M ării Caspice. Apoi descrierea muntelui
numit Bahdagy, al doilea ca înălţime după Ararat, întrecând cu o treime
munţii din jur şi mai mult de jumătate acoperit cu zăpezi eterne. Apoi
ar fi fost de notat temperatura aerului şi străşnicia vânturilor — ferti­
litatea şi dărnicia ţinutului. Urmă situaţia oraşului Derbent şi anticită-
ţile s a le ; felul populaţiei, moravurile şi alte însuşiri... Tot restul cu­
prinde note mai amănunţite de natură arheologică.
Acest plan al ultimei sale opere — care trebuia să fie mai mult
.geografică — îl arată pe învăţatul Principe deplin stăpân pe metoda
..geografiei descriptive. Un bun geograf modem nu ar concepe altfel pla­
nul unei lucrări similare. Mai putem surprinde în parte felul de a lucra
-al lui Cantemir: luă note scurte, schiţe de dram şi hărţi la faţa locu­
 OPERA GEOGRAFICĂ A PRINCIPELUI DIMITRIE CANTEMIR 15

lui, iar pe alocuri desvolta, — rămânând ca ulterior să dea redactarea

■definitivă. E firesc să ne închipuim, că aceiaş metodă a fost urmată şi
în compunerea „Descrierii Moldovei“. Aceasta face mai probabilă pre­
supunerea exprimată la începutul acestui studiu, că „Descrierea“ a fost
nu opera unui an de exil în Rusia, nici o operă scrisă din amintire,
ci rezultatul multor ani de observare conştienţioasă înregistrată subt
formă de note fragmentare şi de hărţi, care abia în 1715 au căpătat
o redactare completă, subt cele două aspecte ale sale, care se între­
gesc reciproc şi care de acum nu mai pot fi privite separat: textul Des-
«crierii şi harta Moldovei.
 L'OEUVRE GÉOGRAPHIQUE
DU
PRINCE DEMÈTRE CANTEMIR (1673-1723).
par G. Vâlsan.
_ (Résumé)

„Le Prince Demetrius Cantemir, dernier hospodar de Moldavie,,

ayant pris le parti du Czar dans la dernière guerre avec le grand Seig­
neur (1711), fut dépouillé de ses terres par le grand Seigneur et obligé
de se retirer à la Cour de Russie, où le Czar lui a fait de grands bi­
ens. C’était un Seigneur lettré, comme il paraît par les mémoires de
géographie, d’histoire et d’antiquité“.
C’est ainsi que le géographe français Joseph-Nicolas Delisle,
venu à la Cour de Russie peu de temps après la mort de Cantemir,.
caractérise, dans une note manuscrite la vie et l’œvre de cet infor­
tuné Prince que les Russes considéraient comme l’esprit le plus cultivé
de l’Empire, à cette époque. Delisle ignorait presque tout de l’œuvre
considérable de Cantemir. Les grands ouvrages de ce Prince ne furent
publiés que bien longtemps après sa mort; la. renommée littéraire ne
vint pas le consoler des malheurs dont le sort l’avait accablé. Des tra­
vaux très importants de Cantemir n’ont pas encore été mis au jour, tel
ce surprenant „Systema do religione et statu imperii turcici“, écrit ea
russe, qu’on avait pris pour un résumé du Coran, et qui, d’après un,
rapport récent de M. St. Ciobanu, publié par l’Académie Roumaine,,
apparaît comme une étudj incomparable des mœurs et coutumes des­
peuples musulmans au commercement du XVIII-e siècle.
La commémoration du bicenténaire de la mort de Cantemir (1923),
où l’on vit le Roi Ferdinand de Roumanie célébrer sa mémoire par des
paroles émues et pleines de reconnaissance, a mis en lumière des as­
pects peu connus de ce génie multiple. Il était depuis longtemps con­
sidéré comme un grand historien, par son História incrementorum atque
decrementorum Aidae Othomanicae, écrite en 1714— 16 et publiée seule­
ment en 1741—45, en deux édition anglaises, une édition française e t

2 Inst. Geogr. Cluj

18 G. VÂLSAN

une autre allemande. C’était le premier grand travail de haute valeur

scientifique, utilisant les sources orientales, qui décrivît „la grandeur et
la décadence“ de l’Empire ottoman. Dans ses nombreuses notes, on
trouve souvent des descriptions de localités et de peuples qui sont très
intéressantes au point de vue géographique. Mais ce n'est qu’un demi-
siècle après sa mort que le monde occidental put l’apprécier comme
géographe. La Descriptio Moldáviáé, terminée en 1715, fut publiée en
deux éditions allemandes en 1769 et 1771. Pour son époque, la valeur
de cette œuvre est tout à fait exceptionnelle. „Le Prince moldave a don­
né le premier travail dans le sens de notre temps : à côte de la des­
cription physique et politique, tout ce qui se rapporte à la vie du
peuple lui-même: moeurs et superstitions, religion, formes politiques
culture spirituelle, — une véritable encyclopédie nationale sous cette
forme d’étude géographique“ (N. Iorga).
Les mérites géographiques du Prince Cantemir ne se réduisent
pas à cette seule monographie de sa principauté, et c’est la raison
d ’être de cet article. On se doutait depuis longtemps que la carte qui
accompagne la Description de la Moldavie n’est pas la carte originale
de Cantemir. J ’ai eu la chance de découvrir à la Bibliothèque Natio­
nale de Paris la carte véritable. Dans une communication faite à l’A­
cadémie Roumaine, j ’en ai montré la valeur, en exposant les preuves de
son authenticité. Elle a été faite comme un complément indispensable
pour la lecture de la Description de la Moldavie, et comprend plus de
800 noms de localités, monastères, rivières, forêts, districts, etc. C’est
une œuvre à laquelle on ne peut rien comparer de ce qu’on faisait au
commencement du XVIII-e siècle comme cartographie, en ce qui con­
cerne les principautés roumaines. Copiée par de nombreux cartogra­
phes — le plus souvent sans que le nom de Cantemir fût cité — elle
n’a été dépasée que vers la fin du XVIII-e siècle par les travaux des
services militaires topographique, russes et autrichiens. (V. Planche III).
Les manuscrits de Joseph Nicolas Delisle qui se trouvent à la
Bibliothèque Nationale de Paris contiennent des copies d’après les tra­
vaux géographiques de Cantemir, qui sont inconnues et qui ont une
importance considérable non seulement pour l’intelligence de cet esprit
exceptionnel, mais aussi pour l’histoire du progrès de la pensée géo­
graphique en général.1).*)
*) Le catalogue de la collection J-N. Delisle a été publié en 1915 par
M. A. I s n a r d : Jos-Nicolas Delisle, sa biographie et sa collection de cartes
géographiques à la Bibliothèque Nationale (Bull, de la Section géographique,.
Paris, Imprimerie Nationale, 1915), qui mentionne aussi dans une petite note
 L'OEUVRE GEOGRAPIQUE DU PRINCE DEMETRE CANTEMIR 19
Cantemir, qui avait accompagné Pierre le Grand dans une expédi­
tion dans le Caucase, projetait une monographie des peuples qui ha­
bitent le Caucase oriental et le rivage de la Caspienne, spécialement
autour de la ville de Derbent. La mort, qui arriva peu après cette ex­
pédition, interrompit son travail: il laissait des notes, dont on ne con­
naissait qu’une partie, la moins importante. On connaissait, par exem­
ple, un plan d’ensemble, une sorte de „table de matières“ qui ne diffère
en rien des tables des ouvrages géographiques de notre temps. Mais
on ne savait rien sur d’autres pièces appartenant à la même monogra­
phie et qui sont des documents précieux.
Ainsi une carte des anciens fortifications dans les montagnes de
Bahdagy, près de Derbent, prouve que le Prince Cantemir était rompu
aux levées topographiques exactes sur la terrain. (PL II). Ce travail rappelle
le „Plan de Constantinople“, annexé à l’Histoire de l’Empire ottoman,
éditions anglaises et allemande, belle œuvre de la jeunesse de Cante­
mir, considérée comme si importante par les Russes, qu’ils la firent gra­
ver sur cuivre par Zubow. (PL I).
Plus intéressante encore nous semble une vue panoramique du
Caucase. On en ignore la destination. Mais une des rares annota­
tions de ce dessein est très précieuse: par une ligne pointillée, le
Prince marque la limite des neiges éternelles du Caucase (h i p erp etu is
a lg e n t n iv ib u s). Combien de temps s’est écoulé jusqu'à ce qu’un grand
géographe s’occupât de ce problème ! (Fig. 1).
Une suite de 36 profils de montagnes est tout aussi énigmatique
que le panorama du Caucase. La ville de Derbent, seule marquée, montre
que ces profils se rattachent toujours à l’étude du Caucase. (Fig. 2).
Quelle intention avait Cantemir en les dessinant? Nous n’en savons rien.
Mais combien ils sont expressifs et quelle intuition des formes du ter­
rain ils montrent! Terrasses et même plaie-formes, sections transversales,
plaines alluviales boisées, du milieu desquelles surgissent des „îles col-
linaires“,modelés dérochés tendres et de roches dures bien sculptées,
escarpements, gorges et pentes en escalier, — toutes sortes de choses
la carte de la Moldavie, par Cantemir. M. Isnard se contente de signaler sa
présence dans les collections géographiques de la Bibliothèque Nationale, ne
soupçonnant pas que cette carte perdue et depuis si longtemps recherchée est
la célèbre carte qui devait accompagner la Description de la Moldavie. —
Je profite de cette occasion pour renouveler ici mes chaleureux remerciements
à M. A. Isnard et à M-elle Foncin, de la section cartographique de la Natio­
nale, pour l’amabilité avec laquelle ils ont mis à ma disposition toutes les
collections de cartes manuscrites dont j’avais besoin, pendant mon court sé­
jour à Paris, en 1923.
20 G. VÂLSAN

auquelles s’intéresse la géographie moderne, — on les voit là, et on est

étonné comme d’une chose invraisemblable. Car nous nous trouvons cent
ans avant Humboldt! Certainement Cantemir ne mettait pas dans ces
profils le sens que nous mettons aujourd’hui. Mais il semble avoir pres­
senti quelque chose des vérités géographiques modernes. Et le seul fait
d’avoir mis sur le papier ces traits, rehausse exceptionnellement la va­
leur de son œuvre et nous permet de reconnaître dans le premier géo­
graphe roumain, un des précurseurs de la Géographie moderne et pour
sûr une des figures les plus intéressantes de la Géographie du XVIII-e
siècle.
INST. GEOGR. CLU.J

ht ts * M i n f , i-frfr-r **s tïsy S . u . f . n * v fflç « Ä*-••//.

}$ ./ .!* * ■¥ţ / . J r tt , ;a> ,,
,tU iStfi-S/J >'/«•/</./
J As ß s y * .* » / * & / / * / . s ..ju r r .'.
f/trm. r'i‘//..'./.(tj.i!üUf /L-... » , ■ ,>
*>/-/» i& m m t. ^ /îw W ;« ;-.u /(.| . ... . .
r, ■' 7 > wt » ‘ / mf.r.
. jri/faţ X*i>y.,r ti.it. { w rn iiV * * V
? ' '■ p * * k • 'iyr i / m i < 7 .. J
'U Mm .ţ if td tm d d m t r y X m t  Πé ţ«/Â*vtf (Av*ti .1., ^ , '..■Mi&Vr*T Uni.,.
Im.:///.’ iu./J,n
.'.ur.u.Â.-
•/Swr • ? VV*» > >>Vi..t
/•'V p u h t/'w H t', . \t/.-n -J ttn u /h | ( >/u.Mst ytfr* n '.i <t
■ I'i/li/i
** «/« /«W'; - /'»•' fJ Ü & . uS * 6 k t f y ( S f M / £ - j f * r m .-y itr.:.\fXxjf 'U f / ;as7.i/SV. /:.'/ / / . ^ . / 'A t ' . n / n . / * u /jti£ i///.y t/. t/M » • / » ', / t t . f / s / t j / ' M y t
J*fap£mmtfA/pUrtfJntkmV/JtjnHtfSnTVT+uiX»*»/u*-x/A/it/.* i S + t 4 l l ’iM tfs . , u t.p t.tn . trJ- "ULIt/fià/ l. ■!./'*.’•!i/ 'J■.*><■.■ /•' m y m J Z x - t i j / s f \ ‘,6 trJtffl? Â v» fV & r. /?... r ^ /z l-u l/t. .,/ fi tr .- i .
. T A /u H v ţ* k S .\ fu S r . I ^ U^.;, , : .--4»,
up{/Av/.<r. ' m pr yj f fititUi / . /. x n /rO ; -» A r /-.f i r 4A t A ty t. A'/.tA. IW.W/W m / s ■ i i i ii;
•l2J'‘!*?(/ita rt .4 •' f'& M /:. Ârt.fy/uac\m $tJ>Jsi«J jl/ '.. 11 'f i ß t x AJjfjXiß-’ V f c y f t.'Ţ. /i '/Vw/-tn  t tfiuiftr//, ■ftf/trm-Mt/jt iu s-jA t/t. u^t ; ; » ii/
/.p  /J ^ Jjm .y /X /tt.f/fi/Ä t
• / w, V f /•**■}>î m /La m//w V iJ/L t iVmWÎy 1-•ttf.T,. , .fSLj !■tl./■•i i JJ P t'/’i
.tl'ifiz ţt *'Ji'+r1viti i iA Î Â fp ik r . . ^m pirut//w ,T ,/- •*■<ùiMàMyi>'tVjyiJUu>.f.i.a*!-.tt’M s tiu f
u A ^p n fa .M s .'.i/>t,‘ . f.'& ïiyrtA xui-.ÿj ii •. t.'uÿm/tî’V / K-ksfjjji.. iu n /A /.,t ,>/// . JlyT-lf/bUtttjidiSt.rpÂt
A*m,7Î M u r i J ir ''j ‘7Ăuyi>4dfi!M. y . 'J/xs. ! .}/<*.. Vi, ; '.’' • W</. \t4tJ j.tu J fi.t *it.-ltir/t ,l"r(IJl.-f/lt//SÜ, r. ÿfim-,r
p îU ,
rP/KUT ‘ ■S/,-.' tIP./ûv/jr.il l ’.'lA ift. ( Si •i'Ksd /u tA ,■ Jii./.rt!.t-^:drt.y■y-J-. (jy J ‘,w s A l ,A ţf»w r'/«.ut.frrl/w / eyr,s,vr
( j f - t r a i r2 / w . X -fv t/iïÀ /f»iJis.tit ! / n //..’/<./« yp. 'f\:/AiSjVOrff //•'’./vr•/ui./*/o‘ rn• >f*i .JtttZii a A sin; u .
liji/mU. / • * i/Lîi o/rtiiftiust/sn , / 'n . •vA/ . W JuiJiJt* r•/J»ry/. tt-cr.vVfv..At nsMijitfu
(fiimfr-A.y ù ■‘.'tt.-JZw./jjA.xiiA y/i ,tn itjs r .
,/SS( ,Ut ' / ’ l i t f t..yh/.t7 f h / s . L 'ftn/ttrtPt <•**</. * . / t t / , ", r y ia /i/Ä ft.-f//.%/. •'''/*pinn.

j : r n t i i > K

jiU H ll»!

>»ja
ila^e c f P r i a i f H f m f i r i u i C«n(i

. Cant> m ir (înnainte de 1711).

P r.m a o p é ra g eo g rah c à a le |)rince D. Cantemir (avant 1711).
La première œuvre géographique ij
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . 11

&xfemàji nfaiïs / 2/te~J a î/ru a rL ^

Pit/rfc4 KimmtA.

J‘° PvrsUruK. XuthtHimrţtiTi.

jm
rea
Harta zidului caucazian din apropierea oraşului Derbent V "# Gaspica,
6n I7‘ ridicată de Principele
--- ------- -------P Cantemir în 11722.
'y’v*‘*">-**»»■ ail I
Carte de mur caucasien auprès de la ville de Derbent, levée par le Prince 722•, d’après
ale Pa ^ i
a^r^s une c°pie faite par le géographe français Joseph-Nicolas
ţ
Delisie (Biblio^ ; J Paris)
*
O E X C U R S IU N E ÎN D E L T A D U N Ă R II

DARE DE SEAMĂ
DE

V. M ERUŢIU
)
 * 0 EX C U R S IU N E ÎN D E L T A DUNĂRII.
Dare de seamă
de V. Meruţiu

In vara anului 1923 (dela 10 până la 21 Iulie) am făcut o ex­

cursie în Delta Dunării cu studenţii dela Geografie, la care a luat parte
şi personalul ştiinţific al Institutului de Geografie. S’au ataşat la aceasta
excursie Dnii profesori D. Călugăreanu, I. Grinţescu şi A. Borza dela
Universitatea noastră, împreună cu asistenţii D-lor (Drele Călugăreanu,.
Dnii Nyarady, Laţiu, Voicu).
întrucât a face o excursie în Deltă, în grup de vre-o 25 persoane,,
timp de aproape două săptămâni, nu e lucru tocmai uşor, am alcătuit
programul şi am organizat aceasta excursie din vreme, căutând toate
înlesnirile posibile şi făcând d’inainte pentru fiecare zi programul, care
a şi fost indeplinit.
Scopul acestei excursii, a fost de ordin didactic, în legătură cu
lecţiile de geografia României. Pentru cei mai mulţi era o regiune nouă.
Plecând dela Cluj, am făcut un popas (de dimineaţa până seara)
la Bucureşti, unde am vizitat muzeele şi câteva instituţii.
A doua zi, la Brăila, după cercetarea oraşului, portului, a docu-
rilor, ne-am urcat pe terasa morii celei mai înalte, de unde ne-am orien­
tat asupra regiunei, având în faţă spre S-E întinsa baltă a Brăilei,
iar dincolo de Dunărea-veche, dealurile Dobrogei, M-ţii Măcinului, iar
spre Nord se zăreau şi malurile Basarabiei.
Am trecut apoi Dunărea cu un remorcher al Administraţiei pes­
căriilor statului şi cu o şalupă a Căpităniei portului, intrând în gârla
F ilip o iu până la cherhanale. Aici am avut prilejul să cunoaştem de aproape
o porţiune din B a lta B r ă ile i. Apele de inundaţie erau aproape retrase.
0 vegetaţie bogaţă a dat prilej colegilor botanişti să-şi sporească, colec­
ţiile cu o recoltă nouă (care era abea la început, în aceasta excursie).
Deasupra covorului de verdeaţă viguroasă se ridică sălcii bătrâne, mari,
adunându-se pe alocuri în câte-un zăvoiu. Pe trunchiul lor se văd ur­
24 V. MERUŢIU

mele inundaţiilor, ca pe un răboj -— în anul acesta nivelul apelor nu

fusese prea ridicat.
întâlnim aici (întâia-oară în acest drum) pe L ipovenii pescari,
cari ne-au purtat cu lotcele lor prin Baltă. Interesează de aproape în­
făţişarea, ocupaţiunea şi gospodăria simplă a acestor oameni, adaptaţi
mediului de baltă. Lângă colonia de paturi puse pe pociumbi (ca să
nu-i surprindă apele) acoperite cu un coviltir de*pânză, ca să-i apere de
ţânţari (cel mai mare duşman al bălţilor) ni s’a oferit întâiul ospăţ
pescăresc.
Reîntorşi dela Filipoiu la Brăila, am plecat la Lacul-Sărat, având
timp încă înainte de apusul soarelui să ocolim acest lac de stepă, lângă
care oameni străduitori au ridicat o frumoasă staţiune balneară.
In ziua IV, des de dimineaţă, am plecat cu vaporul spre Galaţi-
Tulcea-Sulina. Având o zi frumoasă am putut observa toată regiunea de
baltă, de lacuri grupate, cari se întind în dreapta Dunării până în pragul
dealurilor dobrogene, până la promontoriul JBugeacului, care întră ascuţit
în regiunea de baltă şi lângă care se adăposteşte B alta J ijile i cu pre­
lungirile ei spre B . Plosca, deasemenea iezerul B ăţoaide din stânga
Dunării.
In apropierea Galaţilor se ridică malul înalt de loess din stânga
Dunării, pe care se aşterne la vale frumosul port al Galaţilor. Deşi acest
port n’a ajuns încă la activitatea normală, distingem mai multe pavi­
lioane străine, înşirate dealungul Dunării.
Trecând din dreptul Galaţilor, privim japşele din stânga Dunării,
după cari, spre Miază-noapte, se întinde oglinda argintie a frumosului
lac Brateşu, după care în curând privim gura P rutului, iar de aici până la
R en i, malul ridicat al Basarabiei. In dreapta acelaş caracter de baltă,
lacuri alternând cu insule verzi, gârle, ce par fire de apă, împrejmuite
de stufuri şi sălcii.
La vale de Reni, Dunărea pare că se atinge de cele două iezere
mari, B alta Crapina în dreapta şi iezerul Gagul în stânga.
Apropiindu-ne de Isaccea, zona inundabilă din dreapta se îngus­
tează, iar dealurile Dobrogei sunt tot mai aproape. Lângă Isaccea, la
Răsărit, ele scot în drumul Dunării un promontoriu, un mic prag,
Vizir-Tepe.
De aici până la Ceatal, trecem ca printr’o alee de sălcii şi de
stufuri, cu insule de păşuni bogate, cu marile iezere din stânga dela
Nord, C ugurlui şi Jalpuch şi cu bălţi mai mărunte, în dreapta, spre
Sud, cari se pierd spre Tulcea.
In faţa Ceatalului privim cum Dunărea îşi împarte apele în două,
 O EXCURSIUNE ÎN DELTA DUNĂRII 25

trimiţând braţul cel mai puternic spre Miază-noapte, spre Ismail şi

heacolo spre Răsărit.
Drumul nostru e spre Tulcea, pe braţul Sf. Gheorghe. Oraşul T v k e a
apare pe un platou. Dunărea făcând o cotitură spre Sud, mai atinge
odată pragul Dobrogei.
încă dela Ceatal avem delta în largul ei. începe o nesfârşită va­
riaţie de verdeaţă, mai bogată chiar decât în zona inundabilă de până
acum, zăvoaie de sălcii dese şi stufuri alternând cu o sumedenie de
lacuri, îngrămădite mai ales în porţiunea dela începutul Deltei, dela Est
de Tulcea spre Nord până la Est de Ism a il, printre cari se încrucişează
o mulţime de gârle.
In curând întrăm pe b ra ţu l S a lin a , care după o uşoară cotitură
spre P o p a d ia , urmează drumul aproape drept, spre Răsărit, la Mare.
La câţi-va Km mai jos de Popadia zărim spre Nord întâia
cotitură din braţul părăsit al Sulinei, iar pe la mijlocul canalului ni se
arată, spre Nord, dubla arcuire în forma unui M a vechiului curs, astăzi
canalizat în linie dreaptă, de Comisia Europeană a Dunării, tăind dea-
curmezişul G h iolu O gretin u .
Aceiaşi înfăţişare de baltă, cu zăvoiuri dese de . sălcii, cu lanuri
de stufuri, cu insule de păşuni bogate pe grindurile ce se ridică printre
bălţi, cu multe şi variate păsări de baltă, ne însoţeşte tot drumul.
In dreapta C ea m u rliei zărim spre Sud pădurea bătrână de stejari
dela C a ra o rm a n . In timpul trecerii noastre se găsise o utilizare a co­
drilor de sălcii, grămezi mari de nuiele erau transportate la Sulina,
pentru construirea digurilor.
In scurt timp am ajuns la S u lin a , unde ne-am stabilit cartierul
principal pentru excursiunile în Deltă şi la Insula-Şerpilor. 0 sumedenie
de vapoare române şi străine, de un tonaj mic şi mijlociu erau înşiruite
dealungul portului în canal şi la gura fluviului. Vapoare de tonaj mare
aşteptau în marea deschisă, neputând să se apropie din cauza bancurilor
de nisip, ce se ridicase în anii din urmă mai intens decât în trecut.
Adâncimea indicată pe farul principal de pe mal, era la intrarea în
canal abea 19 urme.
Sosiţi la 3V2 d. a. am fost cartiruiţi în condiţiile cele mai bune
la spitalul admirabil întreţinut al Comisiunii dunărene.
In ziua următoare am plecat de dimineaţa cu torpilorul „Năluca“
spre I n su la Ş erp ilo r. x
In 2‘/a ore, pe o mare relativ liniştită am ajuns în ţaţa insulei.
La o distanţă de vre-o 20 m, torpilorul s’a oprit, apropierea fiind îm­
piedecată de stâncile, cari se întind, nu prea adânc, sub apă. Pe aceste
26 V. MERUŢ1U

stânci se găseşte şi acum cuirasa de fier a unui vapor naufragiat mal

de mult, despicat în două deacurmezişul.
Ne-am coborât în bărci, cu cari am atins malul.
Insula Şerpilor se găseşte la o depărtare de 44 Km şi 800 m de-
Sulina. De pe malul mării, de la Sulina, insula nu se zăreşte. Cel mult.
în nopţile senine, ochiul cunoscător şi ager poate distinge lumina tremu­
rătoare, semnalele luminoase ale farului.
Cam dela jumătate drumul se observă şi ziua o movilă cenuşie-
alburie ridicându-se de sub apă. Probabil pentru această înfăţişare mai
deschisă decât insulele din Archipelag, Grecii i-au dat numele de
L e u k e (Alba).
Aceasta insulă izolată a Mării-Negre are o întindere foarte redusă,
un patrulater lungit în direcţia SV-NE până la 600 m, cu lăţimea
de 400 m şi ceva. Ea reprezintă un masiv stâncos, alcătuit din gresii
silicioase, conglomerate şi cuarţite stratificate. Se admite probabilitatea
unei vechi legături cu masivul (horst) dobrogean.
Caracterul arid stâncos al insulei s’a păstrat până în zilele noastre.
Vegetaţia, foarte săracă, abia s’a putut stabili în partea mai ridicată şi
în crăpăturile stâncilor ').
Aceasta săracă vegetaţie de stepă, a reuşit totuşi în timp îndelun­
gat, să creeze pe platoul insulei, prin remanierea păturei de suprafaţă
a stâncilor, un strat de sol vegetal, caracteristic stepelor sărace în
precipitaţiuni atmosferice, de culoare roşcată şi ici colo mai închisă.
Toată vegetaţia se reduce la un număr redus de genuri şi specii ier­
boase. Arbuşti şi arbori nu se găsesc. (Soldaţii cari fac cu rândul de pază,
din 2—2 săptămâni, reuşiseră să cultive puţină secară pe platoul de
lângă far).
Marginile de Răsărit şi de Sud ale insulei sunt repezi. Deşi nu
trec de 21 m, ele par dela distanţă ca şi nişte coaste de deal prăpăs­
tioase, cu dungi largi, cari ne arată stratificaţia. In partea de Nord şi
Vest, insula se lasă treptat până aproape de nivelul mării, coborîndu-şi
stâncile sub mare, care împrejurul insulei e puţin adâncă (5—25 m).
Lângă malul de Nord, unde se face debarcarea, adâncimea abea este
de vre-o 4—5 m (stâncile cu crabi şi scoici se văd cu uşurinţă sub apă).
Pe platou se înalţă farul construit de Comisiunea europeană a
Dunării (50 m) păzit de gardieni şi câţi-va soldaţi alături de o simplă
casă de adăpost şi o baracă deschisă.*1
i) P rof - Borza, care a luat parte la aceasta excursie, publică (în Tom.
11. fasc. 2 din Bul. Soc. de Ştiinţe din Cluj) interesante „Contribuţiuni la
cunoaşterea vegetaţiei şi florei insulei Şerpilor“.
 O EXCURSIUNE ÎN DELTA DUNĂRII 27

Pe mijlocul insulei se găsesc urmele unui templu vechi, închinat,

lui Achile J) şi trei puţuri vechi rămase lângă aceste ruine. Mai la mar­
gine, în vecinătatea valurilor, am mai putut vedea mormântul unui sol­
dat de al nostru, mort la postul său, de datorie şi onoare.
Viaţa animală este şi ea cât se poate de săracă pe aceasta insulă. •
Două feluri de paseri sunt acolo, , cari stăpânesc şi cari roiesc în număr
destul de mare, larii albi, frumoşi şi coinormanii negri.
Printre stânci se ascund şe rp i n e g ri (Coluber hydrus) după cari
probabil s’a dat numele insulei, cari însă nu sunt aşa de periculoşi.
Cămaşa lor năpârlită se întâlneşte des pe insulă. Dl. Prof. Călugăreanu
a prins pentru muzeu un exemplar viu.
Se mai cunosc pe aceasta insulă scolopendre, foarte primejdioase,
şi raci de mare negri mişunând pe stâncile ce se pierd sub apă şi
câte-va feluri de scoici. Câteva animale de casă (un asin şi câteva capre),,
aduse de paznicii farului, complectează tabloul vivant al acestei insule.
0 zi de vară, pe o căldură de foc, am petrecut pe aceasta insulă
tristă şi monotonă. La ora cinci ne-am reîntors la bărci, ne-am îmbar­
cat pe torpilor şi am luat drumul înapoi spre Sulina, unde am ajuns
pe înserate.
In ziua următoare, cei mai mulţi din grup (17 înşi) am plecat cu
un vaporaş al Comisiei europene a Dunării pe mare, spre gura braţului
Sf. Oheorglie. Vântul de dimineaţă ne punea în vedere o mare mai
agitată şi deci o călătorie desagreabilă, dacă nu primejdioasă, cu un
vapor mic (vaporul-şalupă „Leii“ a C. E. D.). Pentru acest cuvânt unele
persoane au preferat să rămâie la Sulina.
Intr’adevăr am avut pe mare o călătorie nu tocmai uşoară. Valu­
rile destul de agitate purtau vasul nostru ca pe o pană. Unora, cam pe
la mijlocul drumului le-a şi venit rău, alţii ţineau la îndemână cordoa­
nele de salvare. De fapt primejdia nu era mare. Valurile s’au mai domolit,
şi după un drum de aproape patru ore am ajuns la gura braţului!
Sf. Gheorghe. Intrarea e dificilă din cauza bancurilor, ce se găsesc la
puţină adâncime. In dreptul cherhanalelor am debarcat. Am vizitat aceste-
cherhanale, clădite pe piloţi, pe malul Dunării, unde se adună şi se
păstrează în butoaie peştele, ce revine Statului dela pescari, îndeosebi nisetri
şi deseori şi moruni. încă înainte de cherhanale se poate vedea plutind
în mare, nu departe de mal, înspre gura braţului Sf. Gheorghe, câte o
salcie, care e lăgănată de valuri, fără a se deplasa. Acestea ne arată.
') P opa L iseancj: „Insula Şerpilor“ în „Revista pentru Istorie, Archeo-
logie şi Filologie“ voi. VII, 1894, reprodus în „Analele Dobrogei“ anul VU
Nr. 3, 1923.
-28 V. MERUŢIU

locurile, pe unde sunt puse de pescari, cârligele, cu cari prind morunii,

uneori grei de 150—200 kg. Când se prind morunii, printre cârlige,
sălciile sunt trase în apă, pescarii sar, prind morunul, adesea îl toacă
în cap, îl leagă de bărci şi-l trag la mal. E o adevărată vânătoare, care
unora norocoşi le aduce câştiguri însemnate, prin marea cantitate de icre
negre, pe care le are un morun şi care (după cum se ştie) se vând pe
preţuri foarte mari.
După vizitarea cherhanalelor, am trecut în sat, în târguşorui
Sf. Gheorghe. E un sat oriental, cu gospodării modeste, între cari unele
mai răsărite, cu străzile mai mult de nisip. De altfel nisipul imprimă
acestui ţinut de lângă Dunăre şi un caracter morfologic distinct. E
un ţinut de dune, care începe chiar în dosul caselor din strada princi­
pală. Movilele de dune se ridică unele până la înălţimea caselor, înecând
şi puţinii arbori ce se găsesc, ceeace înseamnă că unele sunt recente.
Dincolo de dunele mari se deschide un câmp nisipos cu dune mai mă­
runte, cu o vegetaţie rară, caracteristică nisipurilor mobile, mai mult
scaeţi. E un contrast izbitor între această înfăţişare aridă de deşert şi
vegetaţia bogată de pe malul Dunării.
De aici ne-am reîntors la vapor, cu care am înaintat prin gura braţu­
lui Sf. Gheorghe (aproape 6 Km) până la fa r u l Sf. Gheorghe.
Aici am putut urmări unul dintre cele mai interesante procese de
formare şi înaintare a Deltei. Pe lângă câteva ostroave mai mari (de
1—2 km lungime) se înşirue mai multe ostroave mici, toate alcătuite,
•cum se ştie, din aluviunile fluviului, cari treptat se alătură la deltă.
Fluviul şerpueşte împărţit printre aceste ostroave până la far. Acest far,
care deasemenea se înalţă pe o insulă, ne oferă o privelişte frumoasă
;şi cât se poate de interesantă. La Răsărit, spre marea deschisă, zărim
în faţă la 2—3 Km o fâşie de cordon lito ra l (lungă de vre-o 5 Km)
paralelă cu coasta, a cărei capete abea ies de sub apă. E o insulă
tânără, Sach alia, care prin prelungirile ei tinde să mărginească, să în­
chidă oarecum gura braţului Sf. Gheorghe, ca într’un basin. E uşor de
inţeles, că într’un viitor mai îndepărtat şi aceasta se va alipi de deltă,
prin înaintarea deltei spre Răsărit.
In spre Nord zărim, din acest far, toată gruparea de ostroave pline
de verdeaţă (stufuri şi sălcii), printre cari şerpueşte Dunărea, pierzându-se
în mare. Se distinge bine şi satul Sf. Gheorghe, cu dunele şi cu câmpul
pustiu, nisipos din spatele lui. In spre Apus, se întinde marele ostrov
D ra n o v , cu aceaşi vegetaţie de baltă, îndeosebi stufuri, cu japşe şi grin­
duri înverzite de păşuni. Spre Sud, ochiul se pierde pe întinsul mării
«deschise.
 O EXCL'RSIUNE ÎN DELTA DUNĂRII 29*

Dela far ne-am reîntors din nou la Sf. Gheorghe, unde am făcut
un popas de două ore, lăsând să ni se pregătească o mâncare caldă,
la un restaurant-cârciumă, nu departe de cherhanale. Pe lângă fotogra­
fiile de dune, s’au luat şi fotografii de străzi, de case, do popor. Fiind
zi de sărbătoare am avut prilejul să stăm de vorbă şi cu poporul.
După ora 5 am pornit înapoi spre Sulina. Marea era liniştită, dar'
am avut alt inconvenient, care ne-a întârziat pe mare, încât am sosit,
la Sulina pe la ora 11 noaptea.
Ziua, ce urma, fiind a şaptea dela plecarea din Cluj, era destinată
pentru odihnă. Cum însă unii, cari n’au fost la Sf. Gheorghe, făcuseră
pauză în ajun, iar cei mai mulţi nu se arătau obosiţi, am folosit ziua
pentru a cunoaşte plaja Sulinei, cu baia dela Nord, portul cu farurile
şi digurile şi mai ales lucrările de curăţire a canalului.
In acest scop am făcut o vizită la C om isia E u ro p e a n ă a D u n ă r ii
unde şeful lucrărilor technice, dl ing. E. T. Ward, asistat de dl ing. Vasi-
lescu, ne-a arătat diferite hărţi, planuri, schiţe şi diagrame, din cari se
poate urmări marea operă săvârşită de această Comisiune, dela înfiin­
ţarea ei (1858) până azi şi proectele în curs de executare.
Conduşi de D-lor am trecut cu vaporul în port, unde ni s’au dat-
explicaţii asupra lucrărilor în executare.
Se făceau două feluri de operaţiuni. Pe de o parte, în faţa cana­
lului o dragă puternică se lupta cu un banc de nisip, căutând să’l dis­
trugă. Acel banc împiedică intrarea vaselor mai mari în canal, prejudi-
ciind mult navigaţia pe Dunăre şi păgubind mai ales porturile Galaţi
şi Brăila.
De altă parte se continuă digurile apărătoare ale canalului, prin-
tr’un procedeu nou. In locul digurilor de beton, foarte costisitoare, se
fac diguri din saltele de sălcii, alternând cu straturi de bolovani. Sunt
legăturile de nuele de sălcii, pe cari le-am întâlnit în stive mari pe ma­
lurile braţului Sulina, în drumul dela Tulcea la Sulina, pe cari le aduc
cu şlepurile, pentru a servi la aceste lucrări. Din legăturile de nuele se
împletesc saltele groase, cari se aşează pe apă. Peste acestea se a-
runcă bolovani de piatră, adusă din munţii Măcinului, până când sal­
teaua de sălcii se lasă la fund. Se aşează apoi alta şi alt rând de pietre,
până când succesiunea aceasta de saltele şi pietre atinge înălţimea unui
dig. Aluviunile se ţes apoi printre nuele şi pietre, făcând o barieră, cât
se poate de bună. Acest sistem se spune, că a fost utilizat şi la gurile
fluviului Mississippi (unde am inţeles că Dl. Ing. Warp a condus
astfel de lucrări).
In baia dela Nordul Sulinei am putut observa înaintarea plajei spre-
30 V. MERUŢIU

mare. E o plajă destul de frumoasă, însă neîntreţinută şi foarte puţin

frecventată, fiind cam departe de oraş.
A opta zi am utilizat-o pentru cunoaşterea unor g r in d u r i , g â rle şi
lacu ri din Deltă. Des de dimineaţă am plecat pe Dunăre în sus, cu un
remorcher a C. E. D. La vre-o 5 Km ne oprim, trecem câte 2—4 în
câte o lotcă de . a lipovenilor pescari şi astfel, cu lotcele în şir, intrăm pe
o gârlă îngustă la Sud de Dunăre în regiunea trestiei şi a papurei. Cea­
suri întregi, trecem printr’un coridor de apă limpede, cu fundul întune­
cat, plin de nuferi înfloriţi, împrejmuit de trestie deasă şi înaltă, ce dă
impresia unui lan înalt, care se înmlădie în valuri la bătaia vân­
tului, peste care zboară şi în care se adăpostesc o mulţime de paseri
de baltă. La G hiolul S tam bu leţ ne-am oprit şi am debarcat pe o pătură
de stuf plutitor, pe p la u r.
Cunoaşterea plaurului, care are un rol atât de important în clădi­
rea Deltei, în diminuarea suprafeţelor cu apă, a fost ţinta de căpetenie
a excursiunei din această zi.
Plutind mai departe, am ajuns la G liiolu P o rc u lu i , un lac frumos,
unde după ce am căutat a cunoaşte din nou plaurul, ne-am tras
cu bărcile (ce păreau o mică flotă) la o parte mai umbrită (de stuf) a
lacului, am luat amiaza în bărci şi câteva fotografii.
De aici ne-am reîntors pe acelaşi drum prin ghiolul Stambuleţ, iar
după aproape trei Km, am intrat în gârla „împuţita“ care de fapt e tot
un coridor de vegetaţie de baltă, o frumoasă alee de nuferi.
înainte de înserat ne-am reîntors cu lotcele (eu care făcusem tot
drumul peste zi) la vaporul cu care ne-am reîntors la Sulina.
Pentru zilele IX şi X pregătisem planul de a ne desface în două
grupuri. Grupul cel mai mare avea să urmeze itinerariul dela Sulina la
Letea-Satu-Nou-Periprava, cu căruţele şi pe jos, iar grupul al doilea, in­
trarea pe braţul Chiliei până la Vâlcov, unde era întâlnirea cu grupul I.
• Acest program a şi fost urmat întocmai. Des de dimineaţă am tre­
cut canalul Sulina pe malul Nord, unde ne aşteptau un număr suficient
de căruţe. întrucât la varianta a doua (intrarea cu o şalupă, pe braţul
Chiliei) nu puteau lua parte decât foarte puţini, de aceia cei mai mulţi
(sub conducerea D-lor profesori Borza şi Grinţescu) au luat loc în căruţe
urm ând direcţia Letea-Periprava, S’a urmărit grindurile din această re­
giune, dunele, vegetaţia de stepă până la frumoasa pădure de stejari dela
Nord de Letea. Se observă cum vegetaţia de stepă şi nisipurile aduse
de vânturi caută să câştige teren în dauna pădurii.
Pădurea Letea e un codru de stejari bătrâni, care s’a prins pe un
mare grind. Pare ca un ostrov prins între ape şi nisipuri. Cu forma sa
 o e x c u r s iu n E~ în delta d u n ă r ii Bl

triunghiulară se lărgeşte spre Sud, spre Letea şi Satu-nou şi se îngus­

tează, prelungidu-se spre Nord, spre Periprava ca un unghiu ascuţit,
înspre Nord-Vest e împrejmuită de gârle, ce pornesc din Dunăre rami­
ficate ca firele unui evantaliu, iar la Est de regiunea băltoasă din dreapta
Dunării, care se întinde din faţa V âlcovului până la mare.
Pădurea Letea e astăzi în parte rărită, m ai ales înspre Periprava,
din timpul războiului. (0 pădure la fel, însă cu o întindere mai mică,
este la Sud de braţul Sulinei, la Caraorman. Am fost sfătuiţi să supri­
măm din program acest punct, pentrucă la Caraorman bântuia lepra şi
am fi fost nevoiţi să ne adăpostim o noapte în aceasta localitate).
Grupul II, mai puţini la număr ne-am îmbarcat pe o şalupă a C. E. D.
şi am pornit pe o mare relativ liniştită spre gura Chiliei (vechiu Stam-
bul). După o oră şi jum ătate ne-am găsit în faţa bancurilor, cari. se ri­
dică sub apă în apropiere de capul Mosorali. înaintarea cu un' vas
atât de mic, ca şi şalupa noastră, e foarte dificilă. Un pilot priceput
caută cu o rudă fundul, care era la câţi-va metri sub apă. In tr a d e w ~
în această parte braţul Chiliei aduce cele m ai multe aluviuni, pe care
le aşterne în bancuri, ce înaintează în direcţia Sulina. Străbătând prin'
aceste bancuri, am intrat în braţul Stări (vechiu)-Stambul, care se des­
chide larg, înaintând fără nici un obstacol, până la Vâlcov. Din timp în
timp, întâlnim câte o ramură, care se desface spre Răsărit. A ceste la rân­
dul lor încă se desfac în m ai m ulte braţe alcătuind delte secundare.
Vâlcovul este un centru foarte interesant, aşezat la nodul de ra-
mificaţiune a actualei delte a Chiliei. Un orăşel clădit pe nisip, tăiat
de canaluri de apă, cu o populaţie de lipoveni, cu biserici frum oase.
Dealungul canalului principal, împrejmuit de verdeaţă, cu răcliiţi mari
stufoase, cari aproape îşi îm bină crengile de pe maluri opuse, cu băr­
cile aşezate în faţa caselor de pe mal, avem câte-un aspect de m ică Ve-
, neţie. Interiorul orăşelului însă are o înfăţişare orientală, ce nu se po­
triveşte cu bisericile frumoase, în stil rusesc, cari se văd de departe.
In partea de Răsărit este canalul pescăriilor, cu cherhanale, m agazii
de peşte, care se înşiră pe am bele maluri ale canalului. 0 activitate fe­
brilă stăpâneşte aici. Din braţele Dunării vin una după alta bărcile de
pescari, cari îşi descarcă p eştele şi fac lo c altora. Nisetrul, calcanul, scrum­
biile şi uneori morunul, sunt peştii cari se aduc mai mult. Un oficiu al
statului face controlul şi ia partea care se cuvine Statului. Alături câ­
teva cooperative şi particulari m anipulează şi depozitează peştele, dela
icrele negre, ce se scot din nisetri şi moruni, până la peştele sărat ce
se aşează în butoaie. Cleiul de morun se prepară în foi subţiri, uscate.
In ziua următoare (a XI din excursiune) ne-am urcat în două
32 V. MERUŢIU

bărci mari şi am vâslit la deal până. la Periprava, unde fixasem întâl­

nirea cu grupul I.
La Periprava ne găsim în faţa unei reţele de braţe şi gârle ale
Dunării, cari după ce s’au despărţit la Est de Chilia, se adună toate
într’un braţ mâi puternic, îritr’un braţ principal. Ne-am apropiat de
gârlele dela Sud, întâlnind şi grinduri fluviatile obişnuite dealungul bra­
ţelor Dunării, în opoziţie cu grindurile mari, mai mult paralele, cu di­
recţia NordVest-SudEst, pe cari le întâlnim în Ostrovul Letea.
Grupul I în curând şi-a făcut apariţia la marginea pădurei Letea*
După un scurt popas în Periprava, unde am observat casele destul de
bine întreţinute, pe o uliţă largă şi dreaptă, acoperite cu stuf şi cu gar­
duri şi porţi din stuf împletit, stând puţin de vorbă cu poporul lipovean
din partea locului, s’au luat câteva fotografii de Lipoveni, cei mai mulţi
robuşti, purtând barba deasă şi cu familii numeroase.
Pentru ca şi cei din grupul I, care cuprindea majoritatea excur­
sioniştilor, să cunoască Vâlcovul şi cea din urmă deltă (până în zilele
noastre) a Dunării, ne-am lăsat cu toţii la vale din nou la Vâlcov, ară-
tându-le cele ce văzusem în ajun.
Seara ne-am îmbarcat pe vapor, cu care am plecat apoi în zori de
zi, în direcţia Chilia, Ismail, Galaţi.
In faţa Chiliei, cu un port mai mic şi simplu, care a avut oarecare
importanţă în trecut, se ridică în stânga Dunării un mal înalt de locss, care
se întinde ca un promontoriu îngust din pământul Basarabiei, încunjurat
la Apus şi Răsărit de o regiune mlăştinoasă şi având în faţă, la Sud
de Dunăre, o regiune de baltă. Acest promontoriu a stat în drumul bra­
ţelor resfirate ale Dunării, din care pricină s’au adunat într’o singură,
arteră, pentruca după un drum de vre-o şapte Km să se desfacă din
nou spre a se reuni la Periprava.
Dela Chilia până la Pardina trecem printr’o reţea de braţe, cari
împrejmuesc o mulţime de ostroave şi cari reprezintă întâia deltă a bra­
ţului de Nord al Dunării. La Nord se văd iezerele din Sudul Basarabiei,
în regiunea aceasta Catlapugul şi Saftian.
Regiunea Izmail, între iezerile Catlapuch, Ialpuch şi Cugurlui, se
presintă ca un şes ridicat cu mici coline spre Vest, ce coboară dela Nord
la Sud. Pe mal apare Ismailul, oraş cu o vedere frumoasă.
Malul basarabean, care se prezintă ca un bloc solid, a stat în
drumul Dunării de Nord, abătându-o spre Est-Sud-Est.
In faţa Ismailului se întinde la Sud de Dunăre o regiune joasă de
bălţi, cu trei sate, cari urmează unul după altul pe malul drept al Du­
nării, în drumvd spre Ceatal (Satu-nou, Ceatalchioi şi Pătlăgeanca). Sunt
 O EXCURSIUNE ÎN DELTA DUNĂRII 33

aşezări relativ nouă, cu locuitori, parte pescari, cei mai mulţi crescători
de vite, pe grindurile verzi de lângă Dunăre. Când se anunţă ape prea
mari, mulţi se retrag cu vite cu tot, până trec apele. La Ceatal intrăm
în Dunărea mare, în tulpina Dunării, de unde am continuat drumul până
la Galaţi. Dela Galaţi am luat drumul prin Moldova, întrând pe valea
Trotuşului, pe la Palanca, în Ardeal.
* *
* .
NOTĂ: Ţin de datorie a mulţumi acelora, cari ne-au dat un bine­
voitor concurs, întru îndeplinirea acestei excursiuni: Fundaţiunei culturale
„Principele Carol“ care ne-a pus la îndemână un vagon de cercetaşi,
Direcţiunei generale a pescăriilor statului, On. Comisiuni europene dela
gurile Dunării, Comandamentului marinei, autorităţilor comunale şi ad­
ministrative din Brăila şi Sulina şi în deosebi d-lui Dr. Baroni, şeful spi­
talului C.E. D. din Sulina, tuturor acelora, cari ne-au înlesnit drumurile
pentru această interesantă excursiune şi ne-au întâmpinat cu bunăvoinţă.
UNE EXCURSION DANS LE DELTA DU DANUBE
par V. Meruţiu .
(Résumé)

Pendant l’été de 1923 (du 10 à 21 juillet), sous le direction de M.

V. Meruţiu, professeur de Géographie descriptive, l’Institut de Géogra­
phie de Cluj a fait une excursion dans le delta du Danube. Ont parti­
cipé, outre les étudiants en Géographie de Cluj et le personnel scien­
tifique de l’Institut, MM. les professeurs D. Călugăreanu (Physiologie
générale), I. Grintzescu (Botanique générale) et A. Borza (Botanique
spéciale) avec leurs assistants (M-elles Călugăreanu, Voicu, MM. Nyarady»
Laţiu). Le groupe était composé de 25 personnes.
La carte annexée montre l’itinéraire suivi et les photographies per­
mettent de se rendre compte des différents aspects très originaux de
ce monde à part, qui depuis quelques années commence à être connu
au point de vue géographique.
Le but de cette excursion a été d’ordre didactique et en rapport
avec le cours de Géographie de la Roumanie, tenu parle professeur V.
Meruţiu à l’Université de Cluj, aux étudiants qui y participaient.
Grâce à un programme profondément et minutieusement étudié et
grâce à la bienveillance des autorités, qui n’ont rien épargné pour faire
aux excursionistes toutes les facilités possibles et pour les bien nourir
et loger, l’excursion s’est terminée juste au moment indiqué par le pro­
gramme, en laissant aux participants les plus agréables souvenirs.
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . IV

A. — Filipoiu. Pescari.
Filipoïu, Pêcheurs.

B. — Gârla Filipoiu. Garduri de prins peşte.

Canal de Filipoïu. Clôture pour retenir le poisson.
ifiS f. GEOGR. CLÜJ VOL. II, P L . V

B. — Gârla Filipoiu din sus de garduri.

Canal de Filipoiu en amont de la clôture faite par les pêcheurs.
INST. GEOGR. CLUJ VOL. Il, P L . VI

A. — Sulina. Farurile delà intrarea în canal.

Ville de Sulina. Entrée du canal avec ses phares.

'
• mm

''À

B. — Insula Şerpilor văzută de departe,

île des Serpents, vue de loin.

C. — Insule la gura Sf. Gheorghe.

Petits îles à l’embouchure de St. Georges,
\
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . VII
m

B. — Insula Şerpilor. Debarcarea.

Ile des Serpents, le débarcadère.
»vufl
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . VIII

A. — Vâlcov. Cherhanale.
Ville de Vâlcov, entrepôts de poisson.

B. — Periprava. Malul Dunărei.

Groupe d’excursionistes à Periprava.

r ' — “•T -------- 1 W*- __R

C, — Letea. Casă de lipoveni.

Maison de Lipovans, à Letea, village du Delta.
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . IX

A. — Sf. Gheorghe. Dune.

Dunes à St. Georges.

C. — Braţul Sf. Gheorghe lângă far.

Embouchure de St. Georges vue du phare.
IftST . GÉOGR. CLÜJ VOL. ÍI, P L . X

A. — Sf. Gheorghe. Farul.

Lo phare de l’embouchure St. Georges.

B. — In pădurea Letea.
Dans la forêt de Letea.
,6A l m TÌ 5 ^

INSULA ŞERPILOR
Depărtare de Sullr.ci 4»km.

\JLoc de Uebarcuni

Raze/m
 ŢARA HAŢEGULUI

Şi

REGIUNEA PĂDURENILOR

R. V U I A

3*
 PREFAŢĂ

Aceste capitole fac parte din o monografie etnografică a Ţării

Haţegului şi a Regiunii Pădurenilor. Materialul a fost adunat, în mare
parte, încă înainte şi în timpul războiului. El a fost complectat în urmă din
punct de vedere geografic şi cu sprijinul Institutidui ele Geografie al Uni­
versităţii din Cluj. Monografia complectă, pe care sper să o public în
curând, înafarâ de aceste cinci capitole, va îmbrăţişa întreaga viaţă ma­
terială şi spirituală a popidaţiei ca: industrie casnică, port, credinţe, obi­
ceiuri, relaţiuni juridice şi sociale, artă populară, precum şi un bogat
material de foliilor.
î n partea ce să dă aici, s’a insistat îndeosebi asupra laturei antro-
pogeografice. D in materialul etnografic, s’a luat numai partea care
este în o mai strânsă legătură cu geografia umană, anume capito­
lele despre ocupaţiuni şi tipuri de case. Chiar şi din aceste capitole a
fost lăsat materialid pmr etnografic, ca: descrierea uneltelor şi modul lor
de întrebuinţare, credinţele şi obiceiurile în legătură cu ocupaţiunile.
Asemenea şi la capitolul despre case. Toate aceste vor apare în întregime
în monografia complectă. P rin introducerea acestui element antroprogeo-
grafic, îndeosebi în legătură cu cultura materială, am ţinid să dăm
o îndrumare mai ştiinţifică a lucrărilor de etnografie la noi, în cari s’a
neglijat până în prezent, aproape cu totid această latură, atât de impor­
tantă pentru studiile de etnografie.
Ţ in să mulţumesc cu acest prilej D-lui profesor G. Vâlsan pentru
îndrumările şi sprijinid ce mi-a dat la redactarea şi publicarea acestei
lucrări şi îndeosebi pentru străduinţele D-sale de a da etnografici la noi
<o îndrumare mai ştiinţifică şi mai corespunzătoare cu spiritul introdus
recent în domeniul acestei ştiinţe.
 INTRODUCERE

Regiunea Pădurenilor şi îndeosebi Ţara Haţegului formează una.

dintre cele mai interesante ţinuturi ale pământului românesc. Nu e deci
de mirare dacă aceste regiuni au atras asupra lor atenţia unui însemnat,
număr de savanţi din cele mai diferite ramuri ştiinţifice.
Făcând parte din marginea de Vest a Carpaţilor meridionali, cu
importante masive muntoase (Rătezatul, Parângul) şi cu două basine de o-
deosebită însemnătate (Haţeg şi Petroşani), aceste regiuni au format obiec­
tul studiilor mai multor geografi de seamă (de Martonne, Sawicki) a că­
ror lucrări au contribuit în mod însemnat la cunoaşterea acestor ţi­
nuturi din punct de vedere geografic.
Basinul Haţegului, în timpurile cele mai vechi, ca centru al Daciei
lui Decebal şi Traian, iar mai târziu, la aurora istoriei noastre naţio­
nale, ca ţară vestită a cnezilor cu o viaţă liberă, trăind după obiceiul pă­
mântului, din rândul cărora s’a ridicat marele apărător al creştinătăţii,
Ioan de Huniadé, a fost din timpuri străvechi teatrul unor însemnate
evenimente istorice. Bogat în relicvii monumentale şi documentare el s’a.
bucurat întotdeauna de o deosebită luare-aminte din partea istoricilor.
Bogata viaţă pastorală de pe masivul Parângului şi a Rătezatului
obiceiurile şi porturile interesante ale Ţării Haţegului, precum şi viaţa
izolată şi primitivă a Pădurenilor de pe Poiana Ruscăi, fac din această
regiune un rodnic câmp de cercetări pentru etnografi şi folklorişti.
La 1879 apare prima descriere a regiunei Pădurenilor de dl G.
Téglás'). După partea descriptivă a regiunei, în care se vorbeşte şi
despre cărbunărit ca ocupaţiune însemnată a locuitorilor, autorul dă o
descriere sumară a interiorului casei, a diferitelor obiceiuri (naştere,
ospăţ şi immormântare) a credinţelor şi a superstiţiunilor poporului.
Numeroase publicaţiuni asupra trecutului acestui pământ se găsesc
') G. T églás , â hunyadmegyei erdöhátság ( Pădurien), Földrajzi Közle­
mények, VII (1879), p. 2 4 9 —271.
40 R. VUIA

in Anuarul Societăţii de istorie şi arheologie a judeţului Hunedoarei (Hu-

nyadmegyei Történelmi és Régészeti Társulat Évkönyve). Relevăm în­
deosebi publicaţiunile d-lui Fr. Solyom-FeJcete, care începând cu primul
an al acestui anuar (1882), publică importante documente din veacul
XIV-lea şi XV-lea, în mare parte referitoare la populaţia română din
aceste părţi '). In documentele sale — adesea tendenţios interpretate —
găsim un preţios material referitor la organizaţia cnezială, a vieţii so­
ciale şi la popularea văii Jiului în faza cea mai veche.
In 1904 apare lucrarea d-lui Em m . de Martonne, în care se ocupă
-cu viaţa pastorală din Carpaţii meridionali şi în special cu cea de pe
Parângu*2). In această lucrare aflăm descrierea stânei, a dependinţelor
sale şi a vieţii pastorale de pe acest masiv. In partea doua a lucrării
sale, autorul dă preţioase indicaţiuni referitor la drumurile de transhu-
manţă la Români şi despre transhumauţă în genere.
In anul următor (1905), fără să aibe cunoştinţă de studiul anterior,
apare o nouă lucrare asupra vieţii pastorale de pe Parângu a d-lui
M . Péter f i 3).
In lucrarea dialectologică a d-lui J . Popoviei, asupra regiunei Pădu-
renilor,Apărută la 1905, se găsesc două capitole care ne privesc mai de
aproape 4). In capitolul despre numirile de localităţi, autorul constată o
succesiune de trei epoee : slavo-română, română şi maghiară. In
capitolul despre aşezări se face deosebire între populaţia mai veche băş­
tinaşe, a cărui existenţă este atestată încă din veacul al XlII-lea, şi ele­
mentul venit mai recent (Muntenii).
In 1907 apare fundamentala lucrare a d-lui Emm. de Martonne
■asupra evoluţiei morfologice a Carpaţilor meridionali5). Această lucrare
Împreună cu studiul apărut mai târziu a lui S a tv ic k i 6) au servit ca bază
>) Dr. F r . S ólyóm-F ekete , A magyarság és az oláh incolátus Hányad­
ban, Hunvadmegyei Tört. és Rég. Társulat Évkönyve, I (1882), p. 5 2 —78;
Vázlatok az oláh-kenézi intézmény története ismertetéséhez, Ibid. II (1884)
p. 14— 3 7 ; Syl-Völgy s benépesítése, valamint annak egyéb történetei, Ibid. IV
(1888), p. 7 6 - 94.
2) E mm. de Martonne, La vie pastorale et la transhumance dans les
Carpates méridionales etc. Zu Friedrich Ratzels Gedächtnis, Leipzig 1904. p.
2 2 7 — 245.
3) M. P éterfí, A Páringi juhászat, A Magy. Nemz. Muzeum Néprajzi Oszt.
Értesítője, Budapest, VI (1905) p. 196— 207
4) J .P opovici, Die Dialekte der Munteni und Paăureni im Hunyader Komi­
tat, Halle 1905.
5) E mm. de Martonne, Recherches sur Vévolution morphologique des
Alpes de Transylvanie, Paris 1907.
6) L. Sawicki, Beiträge zur Morphologie Siebenbürgens, Anzeiger der
Acad. der wiss. in Krakkau, mat.-naturw. Kl. 1919 No. 2 şi 3.
 TARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 41

la alcătuirea capitolului nostru geografic. Primul autor se ocupă mai

ales cu masivele muntoase din sudul regiunei (Parângul, Vulcanul, Ră-
tezatul etc.) iar al doilea mai mult cu masivul Poiana Ruseăi şi basi-
nul Haţegului.
La 1909 apare o nouă schiţă monografică asupra regiunei Pădu-
renilor de 1. S z a b ó <). Autorul, după ce dă în mare parte o interpretare
foarte greşită a numirilor toponimice (ex. Mesteacăn din slav. mesto)
susţine ca populaţia română s’a strecurat aici venind din judeţul Caraş-
Severin în veacul al XlII-lea şi al XlV-lea. Mai târziu colonizarea regiunei
se face sub protecţia familiei Corvineştilor. In veacul al XVlt-lea, des-
voltarea industriei fierului din aceste părţi, provoacă o nouă colonizare,
care se întâmplă între 1740—50 cu populaţia venită din Muntenia. In
cele următoare autorul descrie în mod sumar ocupaţiunile locuitorilor,
forma satelor (Strassendorf), portul şi câteva obiceiuri.
La 1913 dl D. Csânki publică al V-lea volum din importanta sa
lucrare: Geografia istorică a Ungariei în epoca Corvineştilor2). In acest
volum, autorul adună la un loc cu multă temeinicie toate datele geo­
grafice şi economice aflătoare împrăştiate prin diplome, dându-ne astfel
un preţios izvor pentru epoca Corvineştilor,
In 1903 canonicul I. R aău publică istoria vicariatului greco-cato-
lic al Haţegului3). In partea două a lucrării sale autorul dă monografia
fiecărei parohii din acest vicariat. Pe lângă materialul istoric şi
cultural, autorul publică şi ştiri tradiţionale referitor la întemeierea co­
munelor, precum şi rezultatele conscripţiilor vechi parohiale.
In 1915 dl O. Densuşianu publică lucrarea sa asupra graiului din
Ţara-Haţegului, având ca anexă şi materialul folkloric a lui I. Pop Re-
teganul*). In primul capitol în care se arată importanţa regiunei pentru
etnografie şi folklor, autorul ne dă o descriere a porturilor, obiceiurilor
şi credinţelor. După cercetarea materialului toponimic, autorul conchide
ca în aceste părţi elementul slav, care a fost destul de numeros, a ocu­
pat ţinutul care se întinde de la Haţeg spre Bouţari şi Pui. Elementul
unguresc a fost mult mai redus, existenţa sa pentru timpurile mai vechi
se poate atesta numai în aproprierea Haţegului.*234

■) J . S zabó, Hmyadniegye Erdöhátvidéke, Extr. din Hunyadm. Tört. és

Rég. Társ. Évkönyve, XIX (1909), 12 p.
2) Dr . D. CsAnki, Magyarország tötrténelmi földrajza a Hunyadiak korá­
ban, Budapest 1913.
3) Dr . I. Radüi Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj 1913.
4) O. Densuşianu , Graiul din Tara Haţegului, Bucureşti 1915.
42 R. VUIA

Contribuţiuni nouă, referitor la geografia fizică şi umană a regiunei

s’au publicat mai recent în „Lucrările Institutului de Geografie al Uni­
versităţii din Cluj, voi. I. ') Dl E m m . de M a rto n n e , în rezultatele ştiinţifice
ale Institutului de Geografie relevă: în Poiana Ruscăi aşezările cele mai
numeroase sunt pe culmi, la o altitudine între 700—900 m, care par
a fi mai vechi decât cele din văi. Aceştia au suferit şi ele consecinţele
reliefului având o formă răsfirată faţă de cele adunate de pe culmi. Pe
Rătezat se constată o descreştere a vieţii pastorale; mai multe din stâ­
nele vechi au fost părăsite.
In acelaşi loc, autorul acestei lucrări, tot în legătură cu excursiu-
nile Institutului de Geografie, dă câteva note informative asupra păs-
toritului şi a tipurilor de case din acea regiune*2). In regiunea Pădureni-
lor păstoritul e rudimentar, cantonat pe teritorul comunei cu stâne por­
tative. In schimb Poenarii de pe Rătezat presintă forma cea mai desvol-
tată a păstoritului la Români, având turme numeroase şi stâne mari,
stabile. In partea în care se vorbeşte despre tipurile de case, se sem­
nalează tipul casă-ocol (Vierkant) din valea Jiului, care tip este atestat
şi în alte părţi de pe versantul nordic al Carpaţilor meridionali.

*) E mm. de Martonne , Excursionst gé( jues de l ’Institut de Géogra­

phie de l ’Université de Cluj en 1921 , Résultats scientifiques, Lucrările Institu­
tului de Geografie al Universităţii din Cluj, vol. 1,1922.
2) R. Vuia, Câteva observaţiuni şi constatări asupra păstoritului şi asuprcu
tipurilor de case la Români, Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii
din Cluj, voi. 1,1922 p. 8 2 3 — 334.
 CAPITOLUL I

C A D R U L G E O G R A F IC

P ă d u r e n ii ş i Ţ a ra -H a ţe g u lu i sunt numiri date de popor unor re­

giuni mai mult etnografice decât geografice. Sub numirea de P ă d u r e ţii
poporul înţelege regiunea estică a Poenei Ruscăi, de pe teritoriul Hu­
nedoarei, cuprinsă aproximativ între valea Mureşului şi a Cemei, cu o-
populaţie mai rară, izolată şi deci foarte conservativă. Iar întreg terito­
riul, care se întinde spre Sud de valea Murăşului, cu excepţia Pădure-
nilor şi a regiunei din aproprierea Orăştiei, este cunoscut sub numirea
de Ţara-Haţegului, dată după centrul acestei regiuni Haţeg, târg situat
la marginea nord-estică a basinului cu acelaş nume. Părţile cele mai
însemnate ale ţinutului sunt basinele dela. Haţeg şi Petroşani, cu po­
pulaţia cea mai densă, formând miezul acestei regiuni. Teritoriul cer­
cetat de noi cuprinde deci aproape întreaga jumătate de sud a judeţu­
lui Hunedoarei cu excepţia văii Murăşului.
Acest ţinut este compus din mai multe regiuni care ţin de diferite
unităţi geografice. El cuprinde: partea de Est a Poenei Ruscăi, cea de
Vest a munţilor Sebeşului, basinele dela Haţeg şi Petroşani, munţii Ră-
tezatului şi Parângului, partea estică din grupul Godeanu şi Ţarcu şi:
partea de Nord a munţilor Vâlcanului. In acest teritoriu găsim cele mai
variate formaţiuni geografice: regiune de şes (valea inferioară a Streiu-
lui), o regiune de terase (basinul dela Haţeg), o regiune deluroasă (Poiana.
Ruscăi), munţi cu caracter alpin (Rătezatul şi Parângul) precum şi o re­
giune carstică (cea dela Ohaba-Ponor), oferind astfel una din cele mai
interesante regiuni din pune de vedere al geografiei umane. Poate ni-
căeri în cuprinsul Ţării Româneşti nu vom găsi pe un teritoriu atât de-
restrâns regiuni atât de variate, unde să putem studia influenţele celor-
mai diferite formaţiuni geografice asupra aşezărilor omeneşti şi a condi-
ţiunilor de traiu.
0 deosebită importanţă are acest ţinut şi pentru economia naţio­
44 R. VUIA

nală. Aici se găsesc două centre industriale din cele mai importante ale
pământului românesc: o regiune a fierului la Nord (cu minele dela Ghe-
lari şi turnătoriile dela Călan şi Hunedoara) şi o regiune a cărbunelui
la Sud, în basinul dela Petroşani.
Unităţile geografice ale regiunei. Acest teritoriu este mai acce­
sibil dinspre Nord, pe valea Streiului, dealungul căreia străbate o linie
ferată în valea Jiului cu o legătură la Subcetate spre Caransebeş.
Dacă vrem să avem o privire generală asupra regiunei, ne
putem da jos la Subcetate spre a urca pe Dealul Porcăreţi (870 m), care e
culmea cea mai înnaintată spre Vest a Munţilor Sebeşului, dominând în­
deosebi regiunile din basinul Haţegului şi Valea Streiului. De aici ni se
oferă o privelişte nu numai frumoasă, dar şi instructivă. Sub privirea
noastră, înspre Sud şi Vest, se intinde ca un şes larg, b a sin u l H a ţeg u lu i
cu întinse câmpuri semănate, cu o mulţime de sate ascunse în luncile
râurilor sau k ' poalele munţilor înconjurători, care ne dau impresia unei re­
giuni bogate şi bine populate. Râurile, pe care le poţi zări de aci, din
depărtare, chiar şi când nu străluceşte oglinda lor în bătaia soarelui,
îşi trădează cursul lor prin o dâră lungă de arbori şi tufişuri, foarte
cotită; toate converg spre un punct dela picioarele noastre, ca să
străbată prin valea strâmtă dela Subcetate în valea mai largă a Stre­
iului inferior. In afară de şirul de dealuri, care coboară dela mijlocul
Rătezatului în linie dreaptă spre punctul pe care ne aflăm, nimic nu
tulbură netezimea acestui şes.
înspre Sud, privirea noastră e desfătată de linia grandioasă a Ră­
tezatului, care ne închide orizontul ca un zid înalt, cu direcţia Est-Vest.
Poate de nicăiri nu poţi îmbrăţişa cu privire această panoramă superbă
ca de pe acest loc. Masiv greoiu, acest colos se ridică dominând toate
înălţimile din jur, terminându-se în culmi ascuţite, între cari se deose­
beşte caracteristicul vârf Rătezat, ce se poate urmări aproape pretutin­
deni când colinzi aceste regiuni.
Dincolo de linia acestor munţi se întinde singura unitate ă
regiunei, pe care nu o putem vedea de pe acest lo c : b a sin u l d ela
P e tro şa n i. Numai mulţimea trenurilor, cari urcă şi coboară pe linia dela
picioarele noastre şi al căror uruit se aude din vale, ne face să bănuim încă
de departe viaţa care pulsează dincolo de cumpăna dela Merişor, despăr­
ţitoare a basinului dela Petroşani de cel al Haţegului.
Intorcându-ne spre. Nord, putem plimba privirea noastră de-oparte
spre Vest, pe dealurile împădurite ale P o ie n e i-R u sc ă i, care coboară cu o
linie uşoară spre Est, iar de altă parte pe m u n ţii S ebeşu lu i, despărţiţi
de cei dintâiu de Valea largă, & S tre iu lu i. Când timpul e senin, vederea
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 45
noastră poate străbate până dincolo de valea Murăşului, desluşind în
zare linia munţilor Apuseni. Foarte des, două suluri de fum, care se
ridică unul mai apropiat, iar celălalt mai îndepărtat, ne indică cele două
centre industriale. Sunt turnătoriile de fier dela Călan şi Hunedoara.
Ţinuturile pe care le-am putut distinge de pe acest vârf, formează
unităţile geografice ce compun regiunea noastră. In cele următoare ne
vom ocupa pe rând cu fiecare, relevând îndeosebi caracterele lor mor­
fologice şi antropogeografice ').
1. Poiana Ruscăi este o unitate geografică bine definită, separată
de regiunile limitrofe prin văi şi depresiuni, ca valea Murăşului şi a
Streiului, coridorul Bistrei şi linia Bega-Timiş. In raza cercetărilor noas­
tre cade numai jumătatea răsăriteană a acestui masiv.
Privită de pe una din culmile din dreapta Mureşului, acea­
stă regiune se ridică brusc cu o pantă repede, cu coastele împădu­
rite şi întunecoase, contrastând atât de isbitor cu valea largă, lu­
minoasă şi plină de culturi a Murăşului; iar dacă îţi ridici privirea şi
urmăreşti linia culmilor, ochii nu se împiedică de nici-o ridicătură mai
bruscă, care să marcheze vre-un vârf mai pronunţat. Pretutindeni aceeaş
linie ştearsă, uneori uşor ondulată, ridicându-se aproape pe nesimţite
spre Sud-Vest. Ai impresia că înspre Sud pluteşte o altă suprafaţă mult
mai ridicată, despărţită de cea dintâiu de o zonă de păduri. Această supra­
faţă reprezintă partea estică a Poianei Ruscăi. E reg iu n ea P ă d u re n ilo r
Intrând în această regiune vom fi surprinşi de alte caractere. Văile
sunt adânci, înguste şi împădurite, iar culmile sunt netede, despădurite
şi pline de culturi. Solul cam sărac este acoperit cu arături etajate în.
terase, ceeace dă o notă deosebită acestei regiuni (Planşa XIV). In drum
întâlnim oameni blajini, grăbindu-se înspre târgurile din vale (Hune­
doara, Deva, Ilia şi Haţeg), în pitorescul lor port de Pădureni, atât de
deosebit de cel al regiunilor învecinate.
0 privire pe o hartă, cu scara mai mare, ne arată mai multe din
trăsăturile distinctive ale regiunei. Culmile lungi şi înguste converg
toate spre un punct central, vârful Poiana Rusca (1359 m). Putem
distinge patru linii de culmi mai bine conservate, dintre care unele au
o lungime considerabilă, de pildă culmea care duce dela Vadu-Dobrii
până la Muncelu-mic, cu o lungime de 30 Km şi cea dela Vadu-Dobrii
la Ghelari de 25 Km de lungă. Culmile învecinate au aproape aceeaşi)

i) Nu vom trata deci în mod amănunţit geografia ţinutului, ci vom desemna

numai în linii generale cadrul geografic şi vom sublinia dintre factorii geogra­
fici numai pe aceia, cari au influinţat în mod direct sau indirect asupra aşe­
zărilor, ocupaţiunei şi traiului locuitorilor din acel ţinut. •
-46 R . VUIA

^altitudine, acelaş paralelism al formelor şi aceeaş coborîre a pantei ;

sunt resturile aceleaşi suprafeţe vechi, conservate la această altitudine1).
Regiunea mai netedă a culmilor se ridică cu un urcuş uşor delà 600—1000,
-formând nivelul cel niai răspândit al regiunei.
Culmile sunt separate prin văi tinere, foarte adânci, atingând une-
-ori 400—600 m adâncime. Contrastul între formele senile ale culmilor
netede şi formele tinere ale văilor afunde este izbitor.
Râurile urmăresc direcţia culmilor. Toate par a izvorî din aceeaş
regiune centrală ca şi culmile, desemnând linii radiale, al căror centru
-este vârful Ruscăi.
Toate aceste condiţiuni excepţionale au avut o înrâurire însemnată
-asupra aşezărilor. şi populaţiei. Aceasta înconjoară văile afunde şi îm­
pădurite şi se aşează mai bucuroasă pe culmile netede şi despădurite,
a căror înălţime mai atenuată îi permite să se ocupe şi cu agricultura.
Aproape toate drumurile urmăresc linia culmilor şi evită să se coboare
în văile adânci, adesea impracticabile, accentuând şi mai mult direcţia
radială a liniilor generale. Locuitorii de pe culmile învecinate comunică
•numai pe cărări, care urcă şi coboară coastele piezişe. Satele mărunte
-şi adunate se înşiră dealungul acestor drumuri de pe culmi, ca mărge­
lele pe un fir. Aşezaţi la o parte de liniile principale ale circulaţiei
(valea Murăşului şi a .Streiului), pe o suprafaţă mult mai ridicată decât
a regiunilor înconjurătoare, de care îi separă ,o zonă largă de păduri,
Pădurenii trăesc o viaţă izolată, proprie, bogată în resturi de civilizaţie
-străveche şi primitivă.
2. Munţii Şebeşului, mult mai masivi şi înalţi decât Poiana Ruscăi,
•ocupă partea de Est a regiunei. Acest masiv nu este atât de brăz­
dat de văi ca Poiana Ruscăi. Suprafaţa netedă a culmilor s’a putut
păstra pe întinderi mai însemnate. Eroziunea este aci la începutul ei,
dar de o vigoare şi o sălbătăcie' cum nu o mai întâlnim nicăiri în în­
treagă regiune cercetată de noi. Apa Pietrosului străbate printr’o cheie
■adâncă de 400—500 m pe o distanţă de 20 Km.
In acest masiv se pot distinge două suprafeţe : una superioară a
••culmilor înalte, cu o altitudine între 1500—2200 m şi una inferioară^
între 900—1500 m 2). Suprafaţa superioară cuprinde centrul masi­
t) L. Sawicki, Morphologie Siebenbürgens, Anzeiger der Akad. der wiss.
in Krakkau, mat.-naturw. kl. R. A. Cracovie 1912, nr. 2 şi 3 p. 126.
z) La deosebirea acestor suprafeţe s'a ţinut seamă mai mult de consi­
deraţii antropogeografice (vegetaţie, aşezări, păstorit etc). Ele corespund în parte
formaţiunilor morfologice. Astfel suprafaţa superioară este hproape identică cu
platforma Borescu, iar cea inferioară cu platforma Râu-Şes (Cf. E. de Mar-
■tonne, Recherches sur l'évolution morphologique des Alpes de Transylvanie, Paris
.19 0 7 , p. 185.).
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 47
vului, fiind alcătuită din culmile cele mai înalte, care se înalţă ca
nişte domuri impozante, netede şi uşor rotunzite. Cine a văzut munţii
Sebeşului de pe vârfurile învecinate ale Rătezatului sau ale Parângului,
păstrează imaginea unei vaste insule ierboase, care se ridică deasupra
zonei de păduri. Această suprafaţă ierboasă este zona păşunilor de
munte, cu o bogată viaţă pastorală în cursul verii. Culmile mai înalte
trec toate de 2000 m (Surian 2061 m, Vârful-lui-Petru 2133 m, Cândre-
lul 2245 m).
Suprafaţa inferioară coboară cu o pantă uşoară spre Nord şi Vest
şi este acoperită în mare parte cu o zonă largă de păduri rărite în
partea marginală de aşezări omeneşti stabile. Altitudinea zonei locuite
variază aici între 900—1200 m. In această parte cade şi regiunea carstică
dela Ohaba-Ponor, care este partea cea mai locuită a masivului.
Partea cucerită din zona de păduri este acum o suprafaţă întinsă
de fâneţe, pe care întâlneşti casele şi sălaşele răsfirate ale M ă rg in en ilo r,
cum se numesc în graiul popular locuitorii acestei regiuni. Spre deose­
bire de Ţăreni şi Pădureni, Mărginenii se ocupă cu cultura fâneţelor şi
sunt prin excelenţă crescători de vite.
3. Valea Streiului, cuprinde partea mijlocie cea mai fertilă şi mai
populată a ţinutului. Axa principală o formează râul cu acelaş nume
care drenează cea mai mare parte a apelor din acest ţinut şi, cu ex­
cepţia cotiturei din secţia superioară, păstrează direcţia generală Sud-Nord.
Linia Streiului este importantă şi pentru circulaţia ţinutului. Este
singura linie care permite ca această regiune să fie străbătută de la un
capăt la altul fără mari piedici. Streiul este urmărit pe întreaga sa lun­
gime de o şosea importantă şi de linia ferată Simeria-Petroşani.
Aproape toate apele regiunei se altoiesc pe valea acestui râu şi
toate drumurile şi cărările ţinutului conduc la şoseaua din această
vale. Putem zice că ea este artera principală, pe care pulsează toată
viaţa ţinutului. Şi dacă la acestea adăugăm şi faptul că în această vale
se găsesc cele mai numeroase şi bogate sate, credem că am amintit tot
ce se poate spune despre importanţa acestei văi.
Valea Streiului este împărţită de natură în două: una superioară,
mai largă — basinul Haţegului — şi alta inferioară, mai îngustă, strânsă
între Poiana Rusca şi Munţii Şebeşului. Ele sunt despărţite prin valea
epigenetică de Ia Subeetate. Amândouă părţile se pot iarăş diviza în
două. Partea infenoară se strâmtează între Sânta-Maria de Piatră şi
Călan, despărţindu-se în d o u ă: una superioară, pe care o vom numi
d e p re siu n e a d e la B re te a şi una inferioară, care se deschide în formă de
48 R . VUIA

pâlnie, cu gura mai largă înspre valea Murăşului. Regiunea aseasta din
urmă nu mai cade în cadrul cercetărilor noastre, deoarece, numai face
parte din Ţara-Haţegului şi apare mai mult ca un sân al .văii Mureşului,,
cu care nu ne ocupăm în special. ,r
Basinul Haţegului are forma de triunghiu, a cărui bază se prop­
teşte pe linia Rătezatului, cu direcţia Est-Vest. Acest bazin se poate
diviza şi el în două prin şirul de dealuri, care coboară dinspre Răte-
zat şi duc până la valea epigenetică dela Ciopea. Partea de Vest este
b a sin u l H a ţe g u lu i propriu zis, iar cea de Est formează b a sin u l P u iu lu i.
■ Şirul de dealuri între Râul-de-Mori şi Ciopea merită din partea
noastră o deosebită atenţie. Acestea sunt nişte dealuri împădurite, care
coboară treptat, având o altitudine de 655 m (Dealul-Beleiu) în partea
cea mai înaltă şi 478 m (Dealul-Poienei) în partea cea mai joasă. Sunt
singurele ridicături, care tulbură suprafaţa acestui basin cu aparenţă
de şes.
Caracteristica morfologică a acestei regiuni este marea desvoltare
a teraselor. Se pot distinge două serii : una inferioară şi alta superioară.
Terasa inferioară formează nivelul general al basinului Haţegului, cu o
altitudine mijlocie de 350 m, dându-i acestei regiuni caracterul de şes.
Ea se întinde ca o placă largă, crestată de cursurile de ape ').
Terasa superioară se poate mai bine distinge deasupra comunelor
Bărăşti şi Săcel între Ploştina şi Dealul Poienei, căci se ridică printr’un
urcuş cu 30—40 m diferinţă de altitudine faţă de teraşă inferioară.
Terasa superioară învăluie de amândouă laturile şirul de dealuri între
Râul-de-Mori şi Ciopea, formând în jurul lor un soclu lat de terasă şi
făcând ca această linie, care întretaie ca un val lat basinul Haţegului,
să fie şi mài evidentă.
Terasele din b a sin u l de la P u i aparţin în mare parte teraselor
superioare şi sunt îmbucătăţite de o întregă reţea deasă de păraie pa­
ralele, care coboară de pe versantul nordic al Rătezatului şi curg înspre
Streiu, formând pe alocuri o suprafaţă umedă, plină de tufişuri, adesea
improprie culturilor cu numirea caracteristică populară de P lo ştin ă .
Dacă am insistat asupra acestor terase, am făcut-o nu atât pentru
valoarea lor morfologică, ci pentru însemnătatea lor antropo-geografică.
în regiunea teraselor se găsesc cele mai mari şi mai avute sate, în vreme
ce regiunea muntoasă din apropierea acestui basin este aproape lipsită
de populaţie (Masivul Rătezatului).*)

*) Cf. S awicki, o. c. p. 189 - 190.

 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDUREN1L0R 49
Marea extensiune a teraselor a permis desvoltarea unei vieţi agri­
cole în basinul Haţegului. Suprafeţele netede ale teraselor sunt câmpii în­
tinse de culturi. Viaţa adevărat agricolă s’a desvoltat însă numai în părţile
centrale ale basinului, precum şi în valea inferioară a Streiului. Pe
întreaga linie de contact între ţinutul de şes cu zona muntoasă, pe la
periferia acestui basin se găseşte un şir întreg de sate ai căror locuitori
se ocupă mai mult cu creşterea vitelor decât cu agricultura. Având pu­
ţin teren arabil, sursa lor adevărată de traiu constă în întinsele fâneţe de
pe coastele dealurilor şi poienile munţilor. Contrastul între viaţa mai
mult agricolă din valea Streiului şi a satelor delà periferie, ai căror lo­
cuitori sunt în mare parte crescători de yite, a fost observat şi de po­
por, care îi numeşte cu nume deosebit. Astfel cei din vale, a că­
ror ocupaţiune principală este agricultura, sunt Ţ ă re n i, iar cei de la
periferie, a căror ocupaţiune principală este creşterea vitelor, sunt M ă r ­
g in e n i *).
Două praguri neînsemnate despart basinul Haţegului de basinul delà
Petroşani şi depresiunea delà Caransebeş : pragul delà Merişor (750 m)
şi Poarta de fier (G56 m). Aceste praguri marchează însă numai o limită
geografică, nu şi antropogeografică. Populaţia de pe ambele versante a
fost totdeauna în cele mai strânse legături. La Poarta de fier şirul de
sate, care trec din basinul Haţegului în culoarul delà Bistriţa, se conti­
nuă fără întrerupere. Delà Grădişte până la Bouţari se întâlneşte ace­
laşi port şi legături familiare se fac des între locuitorii satelor de pe
cele două versante. Poarta de fier nu constitue nici chiar limita ad­
ministrativă, care este mai spre Vest, dincolo de Bouţari. Comunele Bu-
cova, Bouţarii de sus şi de jos, cu toate că sunt dincolo de Poarta de
fier, gravitează mai mult spre Haţeg decât spre Caransebeş.
Tot astfel şi la pragul delà Merişor, între populaţia dintre basinul
Haţegului şi depresiunea delà Petroşani au existat totdeauna cele mai
intime legături. Comunicaţia'nu s’a făcut, şi în parte nici chiar astăzi
nu se face (cu toată legătura drumului de fier) peste pragul delà Meri­
şor, unde era mai de mult „pădure surdă“, ci peste plaiurile, care se•)
•) Poporul mai întrebuinţează şi două porecle : Târenii sunt numiţi de
cătră Mărgineni Golani, iar cei din urmă de cătră cei dintâiu Momârlani, ca
aluzie la mişcările lor greoaie şi stângace. Pentrucă poporul a găsit însuşi
termenii cei mai potriviţi pentru caracterizare, este lucrul cel mai nimerit să
redăm înseşi cuvintele spuse de un ţăran.*
„Ţăreni suntem noi, de avem moşie de bucate, facem grâu, săcară şi şe-
dem în sate.
Mărginenii, pentrucă sunt la margini, mai la deal cu căşile, iei n’au câmp
de bucate, numa fâneţă ; aşa să ţîn numai cu oi, cu vite. Ţârenii au de se­
ceră. Mărginenii de coasă“.

4- Tn«t rtpfţiTr Pini

50 R . VUIA

urcă deadreptul din basinul dela Haţeg şi taie linia de munţi dintre cele
două basine. Flancul estic al Rătezatului este acoperit de o întreagă re­
ţea de plaiuri, pe care se observă, îndeosebi vara, o viaţă intensă. Pe
plaiul Uricului bunăoară, întâlneşti oameni din toate regiunile învecinate :
Jieni, cari trec pe aci la târgurile de la Pui şi Haţeg, Mărgineni şiŢă-
reni cari vin la stânele lor de pe Rătezat. Legăturile între populaţia aces­
tor basinuri, în timpurile mai de mult, au trebuit să fie şi mai strînse.
Aproape întreg basinul dela Petroşani — cum vom vedea în capitolul
istoric — a fost populat de cătră locuitorii satelor din basinul Haţegului.

4. Munţii Rătezatului sunt masivul cel mai mare şi ridicat al re-

giunei, pe care o dominează atât prin poziţia lor, prin caracterul lor masiv,
cât şi prin mulţimea culmilor superioare înălţimii de 2200 m (Răteza-
tul 2484 m, Pelaga 2511 m, Păpuşa 2502 m). Aşezat între basinul Ha­
ţegului şi al Jiului, cu o direcţie constantă Est-Vest, el ocupă partea cea
mai însemnată din Sudul regiunei. Spre Vest aceşti munţi sunt se­
paraţi de valea îngustă şi afundă a Lăpuşnicului şi a Râului-mare de
Ţarcu şi Godeanu. Această separare este mai mult artificială, căci în
realitate toate aceste trei grupări formează un masiv muntos unitar,).
Rătezatul privit dinspre basinul Haţegului, ne oferă una dintre cele
mai frumoase privelişti ale pământului românesc. Pe o lungime care
are aproape 25 Km în linie dreaptă, el se ridică brusc din valea largă
cu aparenţă de şes a Haţegului. Sprijinit din această parte de ramuri
paralele, pe un soclu extrem de masiv, el se ridică greoiu, ca apoi să
se termine în nişte culmi ciopârţite, acoperite des până vara târziu de
pete de zăpadă. Iar dacă pătrundem în interiorul masivului, vom fi
surprinşi mai mult ca în oricare parte a regiunei cercetate de noi de
caracterul de tinereţăal văilor adânci în părţile inferioare şi de netezi­
mea culmilor ierboase şi late cu caracter de platforme în părţile su­
perioare.
Acest grup este caracterizat prin masivitatea formelor sale, pe care
o reţea de văi profunde şi înguste îl taie în blocuri şi ramificaţiuni. Ca­
racteristica morfologică principală este, ca în genere a întregului masiv,
marea întindere a platformei înalte. Aceasta se întinde pretutindeni dea­
supra zonei pădurilor cu o altitudine generală de 2000 m, formând
nişte suprafeţe vaste, uşor ondulate, acoperite cu iarbă, foarte priincioasă
desvoltării vieţii păstoreşti. Platforma este îndeosebi bine păstrată
spre Vest şi Sud, pe când pe versantul nordic aproape lipseşte 2).
*) E m . de M a r t o n n e , R echerches e tc . p . 18, 151.
2) Ibid. p. 157, 154.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR Bl

In mijlocul masivului, deasupra platformei superioare, se ridică un

şir de creste lungi ciopârţite, cu numirea caracteristică populară de cu stiiri.
Această creastă este însoţită de grandioase circuri glaciare ca rezultat
al glaciaţiunei cuaternare, care a atins culmile cele mai înalte ale
masivului.
Teritoriului cercetat de noi aparţin în parte şi grupul G o d ea n u şi
Ţ a rc it, având acelaşi caracter masiv ca şi grupul Rătezatului. Suprafaţa
culmilor înalte nu s’a menţinut nicăiri atât de bine ca în aceste masive.
Culmile cele mai înalte, care în Godeanu sunt peste 2100 m, iar în
Ţarcu oscilează între 1800—2000 m, sunt şi aci nişte vaste suprafaţe
ierboase, cu un sol adânc acoperit uneori cu turbării. Custurile, acele
creste lungi, ciopârţite, atât de caracteristice culmei principale a Răte­
zatului, aici lipsesc; în schimb, marginile platourilor înalte sunt adesea
mâncate de circuri glaciare, care, cu păreţii lor verticali şi povârnişurile
acoperite cu grohotişuri, contrastează în mod atât de izbitor cu netezi­
mea culmilor ierboase. Platforma culmilor,înalte este mai bine păstrată
în Borăscău, de la care şi-a împrumutat num irea').
Văile nu sunt atât de adânci ca în grupul Rătezatului, ele sunt
săpate în nişte văi mai vechi, care corăspund unei platforme inferioare,
numită după o regiune apropiată, unde ea este mai bine păstrată,
platforma Râul-şes2). Această platformă am întâlnit-o şi pănă acum
pe culmile Poienei Ruscăi şi a Munţilor Sebeşului, formând pretutindeni
nivelul inferior al munţilor din această regiune faţă de platforma
Borescu, care se întinde numai în regiunea culmilor mai înalte peste
1800 m.
Deci caracteristica morfologică principală a acestor grupuri de
munţi este masivitatea formelor şi marea extensiune a platformelor,
care dau acestui masiv o importanţă deosebită din punct de vedere
al geografiei umane.
Cine ar crede că masivele mai sus numite ocupă fără folos un
însemnat teritoriu din această regiune, se înşeală. întreg ţinutul mun­
tos din dosul basinului Haţegului, formează un fel de H in te r la n d p a sto ­
r a l pentru populaţia din valea Streiului şi a regiunilor învecinate. în ­
treaga regiune muntoasă de sub limita pădurilor, precum şi a poenilor
lor, formează o zo n ă la rg ă d e fâ n eţe. Aci se adună acel bogat rezer-
voriu de fân, care asigură iernarea vitelor şi tot aci pasc ele primă­
vara şi toamna, când o pătură groasă de zăpadă acopere încă culmile ier­
boase'ale Rătezatului.
*) Em. d e M a r t o n n e , o. c ., p. 147, 154.
2) lbid. p . 147, 154. . .
52 R . VUIA.

Zona largă de platouri, care se întinde deasupra zonei pădu­

rilor, cu păşunile lor grase, formează păşunea alpină de vară a nume­
roaselor turme de oi şi cirezi de vite ale populaţiei din vale. Marea des-
voltare a teraselor din basinul Haţegului, atât de favorabile unei vieţi
agricole, şi marea întindere a platformelor înalte din munţii vecini
au permis o desvoltare paralelă a vieţii agricole şi pastorale la populaţia
din acest basin.
5. Basinul (lela Petroşani, Parângul şi Munţii Vulcanului. Basinul
dela Petroşani este separat de al Haţegului prin cumpăna dela Me-
rişor (750 m), peste care trece şoseaua şi linia ferată Simeria-Petro-
şani, făcând urcuşul de cca 850 m prin o mulţime de serpentine şi
tuneluri.
Acest basin eu direcţia Est-Vest este îngrădit la Nord de către
Munţii Rătezatului şi ai Sebeşului, spre Sud de către ai Vulcanului şi
spre Est de către ai Parângului, cari pretutindeni se ridică cu o pantă
repede, făcând ca adâncimea şi îngustimea basinului să fie şi mai pro­
nunţate. Basinul are forma unui triunghiu lungăreţ cu vârful ascuţit spre
Vest, având în partea inferioară o suprafaţă cu o altitudine în genere
de 600 m, deci aproape cu 200 m mai ridicată decât basinul Haţegului.
Punctul mai scoborît se află la gura Surducului (556 m ) spre care se
îndreaptă apele acestui basin, formând cele două ramuri ale Jiului
care, împreunându-se apoi cu puteri unite, străbat catena Carpaţilor
şi formează trecătoarea cea mai minunată a pământului românesc,
pasul dela Surduc.
Din punct de vedere morfologic putem distinge trei niveluri, având
fiecare o importanţă deosebită pentru geografia umană:
a ) Partea inferioară este o îngustă regiune de terase, mai desvol-
tată în partea estică, mai largă, a basinului, în direcţia comunelor Pe­
troşani şi Livăzeni. Terasele se continuă ca o bandă îngustă dealungul
Jiului-românesc şi se pot urmări pănă dincolo de Lupeni1). Extensiu­
nea atât de redusă a acestor terase, precum şi clima mai aspră nu au
permis desvoltarea unei vieţi agricole ca în basinul Haţegului.
b) Terasele cuprind o parte neînsemnată a regiunei, şi anume pe cea
mai inferioară. Nivelul general este format de o suprafaţă cu o altitu­
dine surprinzător de uniformă, între 800—1000 m, care este des
brăzdată de păraiele care curg de pe amândouă versantele. Suprafaţa
aceasta are în partea mai îngustă de Vest o lărgime de 6—7 Km, iar
cea mai largă, de Est, atinge şi 8 —10 Km. Ea se poate urmări.foarte
bine şi dealungul părăului Crivăzii, precum şi în trecătoarea dela. Me-
') E m. de Martonne , o. c., p. 66, 209.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REG UNEA PĂDURENILOR 53

rişjr. Suprafaţa mai largă din coridorul dela Baniţa are aceleaşi aspecte,
caractere şi altitudine. Evident că această suprafaţă aparţine aceluiaşi
nivel de erosiune, formând a treia platformă, pe cea mai inferioară a
regiunei (platforma Gomoviţa).
c) Al treilea nivel este format de suprafaţa spinărilor de dealuri,
care coboară de pe amândouă versantele, formând fiecare, după un
urcuş repede, o suprafaţă netedă, şi având aproape pretutindeni aceeaşi
altitudine, între 1400 şi 1600 m. Aceste niveluri se remarcă prin regu­
laritatea lor în jurul întregului basin şi constitue resturile platformei
Râul-şes din acest ţinut1).
Platforma culmilor înalte (Borăscu) este reprezentată numai în
jurul vârfurilor celor mai mari ale Parângului, care arată aceleaşi ca­
ractere morfologice ca şi grupul Rătezatului: masivitatea formelor, ti­
nereţea extremă a râurilor (Isvorul, Palatiştea, Jieţul) şi netezimea cul­
milor ierboase, atinse şi aci în partea nordestică de glaciaţiunea cuater-
nară, formând în această parte mai multe circuri grandioase, care în­
trec în sălbătăcie şi pe cele ale Rătezatului.
Această etajare a basinului şi a munţilor încunjurători este gene­
rală şi de o regularitate uimitoare, care, ori unde am face o secţiune
transversală, iese în evidenţă. Importanţa lor pentru geografia umană
este hotărîtoare. P6 treapta inferioară şi anume lunca şi zona teraselor (cu
o altitudine generală de 600 m) sunt aşezate comunele. Platforma infe­
rioară (Gornoviţa), cu o altitudine generală între 800—1000 m, este în
părţile inferioare acoperită, pe o zonă largă, de fâneţe. Pe cracurile
(platf. Râul-şes), care coincid foarte des cu limita superioară a pădu­
rilor, sunt aşezate adevărate colonii de stâne ale locuitorilor din vale.
buprafaţa ierboasă, netedă, a munţilor formează şi aci zona păşunilor
alpine. întinderea platformelor în nemijlocita apropiere a basinului au
favorizat, în mare măsură, desvoltarea păstoritului la populaţia din valea
Jiului. J ie n ii, întocmai ca şi Mărginenii, se- ocupă cu cultura fâneţelor
şi sunt şi ei prin excelenţă crescători de vite.
Bogăţia adevărată a văii Jiului constă însă în bogatele zăcăminte
de cărbuni, care au atras o populaţie foarte numeroasă şi variată, for­
mând cele patru centre industriale dela Petroşani, Petrila, Lupeni şi
Vulcan. Aceste împrejurări au schimbat înfăţişarea văii izolate, locuită
odinioară numai de păstori, imprimându-i caracterul regiunilor miniere,
cu o desvoltare recentă şi pripită, cu întinse colonii muncitoreşti, a
căror viaţă contrastează cu viaţa tihnită şi primitivă a satelor din
apropiere.
') Em. de M artonne, o. c ., p . 164 şi 165.
54 R . VUIA

Urmărind în toate regiunile relaţiile între populaţie şi relief, ve­

dem cum se desprinde o corelaţie între condiţiunile reliefului .şi popu­
laţie, care se adaptează pretutindeni, încât fiecare schimbare a condi-
ţiunilor geografice atrage după sine şi o schimbare în felul aşezărilor şi
a condiţiunilor de traiu. Am văzut cum în regiuni cu caractere geografice
deosebite s’au format grupări de populaţie cu caractere distincte. Ast­
fel putem vorbi de o regiune a Pădurenilor, a Ţărenilor, a Mărginenilor
şi â Jienilor.
Credem că putem distinge în ţinutul cercetat de noi următoarele
zone geografice şi economice după altitudine şi relief, dând fiecăreia
caracteristica geografică, antropogeografică şi etnografică:
1) Zona regiunilor eu caracter de şes, a cărei altitudine este între
200—600 m. Acestei zone îi aparţin: basinul dela Haţeg şi valea infe­
rioară a Streiului (depresiunea dela Bretea). Caracteristica geografică o
presintă terasele, iar pe cea antropogeografică o formează satele mari
şi populaţia densă cu ocupaţiunea principală agricultura, Locuitorii se
numesc Ţăreni.
2) Zona deluroasă stabil locuită în care se face încă agricultură,
îi aparţine din Poiana Ruscăi regiunea Pădurenilor. Altitudinea sa este
între 600—900 m. Are sate mărunte, aşezate des pe culmi cu o po­
pulaţie mai puţin densă, care se ocupă cu agricultura şi mai puţin cu
păstoritul, dar cu amândouă în chip rudimentar.
3) Zona muntoasă stabil locuită, în care predomină cultura fâne-
ţelor. Altitudinea este peste 900 m în Poiana Rusca (Vadu-Dobrii),
600—1000 m în munţii Sebeşului (regiunea Feger-Luncani) şi 600—
800 m în valea Jiului. Caracteristica aşezărilor o dă izolarea caselor.
Ocupaţiunea principală este păstoritul. Locuitorii se numesc în Munţii
Sebeşului Mărgineni, iar în Valea Jiului Jieni.
4) Zona păşunilor alpine. Ea se întinde deasupra zonei de păduri.
Locuinţele sunt numai temporare cu o viaţă pastorală în timpul verii.
 CAPITOLUL II

T R E C U T U L , C O L O N IZ Ă R I , M I Ş C Ă R I D E P O P U L A Ţ I E •).

Cele mai vechi date asupra aşezărilor şi populaţiei le putem cu­

lege din toponimia regiunei. Ea este mărturia unei vieţi comune
româno-slave în o epocă anterioară venirii Maghiarilor şi care a putut
dăinui până la începuturile acestei stăpâniri.
Elementul slav a trebuit să fie numeros, îndeosebi în basinul Ha­
ţegului, în care o parte însemnată dintre localităţi au nume de origine
slavă (Bucova, Grădiştea, Breazova, Ostrov, Crivadia, Băniţa, Crăguiş
Slivaş, Tuştea, Răchitova, Boiţa, Peşteana). La aceeaşi constatare ajun­
gem şi din cercetarea întregului material toponimic, ca nume de munţi,
dealuri, râuri şi numiri de hotar. Astfel avem d. p. munţi şi dealuri:
Bran, fadeş, Slăveiu, Zlata, Micuşa, Miloia, Praveţ, Orlea etc.; râu ri:
Bistra, Topliţa, Cerna; câteva numiri de hotar care se repetă des la
mai multe comune: orniţăle (sârb. ornica-pământ arător), Ploştina
(v. bulg. plosku - lat, sârb. ploştina - pământ umed *2).
In regiunea Pădurenilor, elementul slav pare a fi fost mai puţin
precumpănitor. Mulţimea numirilor de origine curat românească a loca-
ităţilor din regiunea centrală, arată o populaţie română şi în această
epocă (Bunila, Alun, Plopi, Ferej, Ulm, Şocgţ, Cerişor, Merişor, Muncelu
Mare şi Mic, Bătrâna, Păroasa, Florese, Lelese, Vălari, Josani, Runcu
Mare şi Mic)- ~*
Numiri ca valea Runcului, Runcu-M are şi Mic sunt dovadă că şî
despăduririle s’au făcut de populaţia română în timpuri străvechi.

') Cu epoca emigrărilor, romană şi preromană nu ne ocupăm. Scopu

nostru este de a urmări numai epoca, de la care a început să se formeze
populaţia actuală a regiunei. Pentru acest fapt, am crezut nimerit să pornim
de la epoca româno-slavă.
2) O. Densusianu , Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti 1915 p. 62— 72.
56 B . VUIA

Numiri paralele, c a : Sohodol: Valea-seacă, Alun: Leşnic, Râul-mare:

Dobra, păstrează amintirea convieţuirii româno-slave. Elementul slav
pare a fi fost mai numeros în regiunea superioară a văii Cernei, în
care parte apar mai des numiri de origine slavă: (Dăbâca, Găvojdia,
Ghelari, Ruda, Zlaşti, Topliţa, Goleş, Lindina, Peştisu-Mare şi Mic şi
însuşi râul Cérna ')•
Mai puţine elemente slave are valea Jiului, unde găsim o singură
localitate mai însemnată cu denumire slavă, Vâlcanul*2), împrejurare care
se explică şi prin faptul că valea Jiului a fost în mare parte populată
mai recent. De altfel nici toponimia văii Jiului nu este lipsită de ele­
mente slave (Topliţa, Sohodol, Stârminosu, Slăveiu, Seciuri etc.), ceeace
dovedeşte că valea Jiului şi în această epocă a trebuit să fie populată,
deşi, cum vom vedea din cele următoare, cu o populaţie mai rară şi
lipsită de însemnătatea celei din basinul Haţegului.
Faţă de elementul slav, numirile de origine maghiară sunt dispa-
Tente, îndeosebi în basinul Haţegului, unde avem o singură localitate cu nu­
mire de origine maghiară (Fizeştii din Ung. Füzes 3). Acelaşi lucru se poate
«pune şi despre restul numirilor toponimice. Numai în partea inferioară
a văii Cérna, în apropierea celor două cetăţi a Hunedoarei şi Devei,
găsim localităţi mai multe cu numiri de origine maghiară. Cinciş din
■Csolnakos, Teliuc din Telek, Mânerău din Magyarosd, Nandru din Nán­
dor, Arineş din Aranyos etc.4). Şi de fapt, numai în această regiune
sunt atestate din timpuri mai vechi, mici enclave maghiare, care au
dăinuit până în ziua de azi5).
In restul teritoriului, nu avem aşezări compacte ungureşti din
epoca mai veche, ci numai nobilime maghiară, recrutată şi ea, după
•cum vom vedea, în parte covârşitoare, din familiile cnezilor de origine
rom ână6).
In orice caz, toponimia acestei regiuni ne dovedeşte că noi am
împrumutat elementele slave direct de la populaţia veche slavă şi nu
ca o moştenire de azi pe mâne, ci în urma unei convieţuiri mai
îndelungate. Şi este aproape sigur că populaţia română din aceste re­

*) Gf. J. P opovici, Rumänische Dialektekte I, Halle p. 10— 1 7 ; acelaş,

D.n pragul comunităţii slavo-române. Transilvania Nr. 1, 1902.
2) Gf. Densusianu, o. c., p. 71.
3) Ibid ., p. 69.
4) Gf. J. P opovici, o. c., p. 13.
5) G. Téglás, Hunyadmegyei Kalauz, p. 88.
6) Gf. D Gsánky, Magyarország tört. földrajza a Hunyadiak korában,
Budapest 1913, V. p. 149— 245.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA EĂDURENILOR 57
giuni a asimilat îndeosebi în basinul Haţegului şi valea Cernei însem­
nate contingente de populaţie slavă.
Tot din această epocă a convieţuirii româno-slave ne-au rămas şi
Ohabele, proprietăţi scutite de dările domneşti1)- Pe teritoriul cercetat
de noi se găsesc nu mai. puţin de opt Ohabe (Ohaba, Ohaba-Stănceşti,
Ohaba Streiului, Ohaba-de-sub-Piatră, Ohaba-Sibişel, Ohaba-Ponorului,
Hobiţa Uricului şi Hobiţa Grădiştei). iar pentru evul mediu se găsesc
chiar 12 Ohabe (Ohabe erau d. p. şi Fărcădinul de jo s: Poss Ohaba
alias nomen Also-ffarkadyn 1505, comuna Zlaşti etc *2). Ohabele sunt
mărturia unei organizaţiuni politice anterioare stăpânirii ungureşti, având,
probabil, o extindere mai restrânsă în partea sud-vestică a teritoriului
locuit de Români (Hunedoara, Bănat şi Oltenia3).
Cel mai vechiu document în care se aminteşte Ţ a r a H a ţeg u lu i
este totodată şi actul de naştere al Voivodatului Munteniei. La 1247
Bela al IV-lea, regele Ungariei, dăruieşte ordinului Ioaniţilor întreg Se-
verinul până la Olt, dându-îe şi jumătate din veniturile acestei părţi, cu
•excepţia Ţării Haţegului (excepta terra Harsoc cum pertinentibus suis
regi colligentur) al cărei venit şi-l reservă sie-şi. Prin acelaşi act, voivo­
dul Litovoiu primeşte ca feud Ţara Haţegului dela Bela al IV-lea, recu­
noscând şi suzeranitatea acestuia4).
Acest document ne păstrează numirea populară de azi a regiunei
"Ţara Haţegului (terra Harsoc) ceeace dovedeşte că şi în acea epocă,
acest colţ de ţară era nu numai o individualitate geografică, dar şi po­
litică în strânsă legătură cu primele formaţiuni ale Principatului Mun­
teniei. Ţara Haţegului rămâne în posesiunea lui Litovoiu până la 1278—
80, când acesta, nevrând să mai recunoască suzeranitatea ungurească,
moare în luptă cu regele Ladislau al IV-lea5).

') 1, Bogdan, Ohabă-Ohabnic, Conv. Lit., 1906 p. 295— 299.

2) CsAnky, o. c. p. 118.
3) Gf. S. Dragomir, Câteva urme ale organizaţiei de stat slavo-române,
Dacoromania 1. (1 92 0 ) p. 149. — E interesantă din acest punct de vedere nu­
mirea comunei Uric, care înseamnă moşie de veci. Numele original al comunei
era Plăişor (Poss. Playsor alias nomen Erwk. 1519. Csánky, o. c., p. 120), fiind
aşezată chiar la un însemnat punct de trecere peste masivul Rătezatului în
valea' Jiului, numit şi azi plaiul Uricului.
4) P. H unfalvy, â z oláhok története, Budapesta 1894 1. p. 35 4 ; D. On -
■ciul , Titlul lui Mircea cel Bătrân şi posesiunile lui. Conv. L it, XXXVI
(1903), p. 720— 724; Z immermann-W erner , Urkundenbuch 1. 74 ; H urmu-
zachi, Documente 1. 250.
5) O nciul loc. cit., p. 723.
58 R. VUIA

Din epoca mai veche regiunea mai este amintită o singură dată*
Intr’o diplomă din 1276, se am inteşte: Petrus agasonum, comes de
Hatzeg').
Acestea sunt primele şi cele mai vechi date pe care le avem asu­
pra Ţării Haţegului.
Ştiri mai numeroase avem abia de la sfârşitul veacului al XlV-lea
şi începutul veacului al XV-lea. Documentele acestei vremi sunt sufi­
ciente ca să ne facem o icoană destul de clară despre aşezările şi po­
pulaţia acestui ţinut. Toate localităţile de azi apar în documentele de
atunci ca o dovadă că basinul Haţegului încă din această epocă era
pe deplin populat în aşezările principale de azi*2). Un alt fapt remar­
cabil, care se desprinde din aceste documente, este populaţia curat ro­
mânească, cu o organizaţie autohtonă şi cu caracter de autonomie re­
cunoscută şi respectată chiar şi de regii maghiari.
Pe teritoriul judeţului Hunedoarei, mult mai restrâns ca cel de
a z i3), se găsesc patru districte (districti olachales): districtul Haţegului,.
Streiului, Hunedoarei şi al Dobrei4),

H urmuzachi, Doc. 1. 410.

2) Dăm lista acestor comune din basinul Haţegului cu anul în care apar
pentru prima dată în documente: Băţălar 1453, Băieşti 1447, Balomir 1451,
Bar 1453, Bărăşti 1444, Batiz 1387. Bretea 1406, Breazova 1366, Bucova.
1495, Ciula 1426, Coroieşti 1447, Cârneşti 1436, Chitid 1377, Clopotiva
1360, Covragi 1453, Crăguiş 1462, Grivadia 1453, Demsuş 1360, Fârcădin
1446, Fegeri 1457, Fizeşti 1447, Galaţ 1447, Gonţaga 1426, Grid 1392,.
Grădişte 1404, Hâţăjel 1447, Haţeg 1247, Hobiţa Grădiştei 1440, Hobiţa
Uricului 1411, Livadia 1404, Lunca-Cernii 1360, Mălăieşti 1453, Merişor
1458, Meria 1504, Nâdăştia 1419, Nălaţ 1451, Nucşoara 1894, Ocoliş 1377,
Ohaba-de-sub-Piatră 1445, Ohaba-Sibişel 1489, Ohaba-Ponor 1447, Ostrov
1360, Ostrovel 1439, Paroş 1453, Peşteana 1411, Peşteniţa 1459, Pietros
1407, Plopi 1468, Poeni 1436, Poclişa 1447, Păucineşti 1438, Ponor 1404,.
Pui 1426, Râul-de-Mori 1351, Ruş 1453, Râul-Bărbat 1391, Rea 1443,
Răchitova 1360, Râul-Alb 1411, Râuşor 1377, Săcel 1444, Sântă-Măria
1363, Strei-Săcel 1440, Sălaşul-de-jos şi Sălaşul-de-sus 1360, Strei-Sân-
Georzi 1377, Sân-Petru 1477, Silvaş 1360, Şerel 1455, Toteşti 1416, Tuştea
1360, Unciuc 1439, Uric 1473, Vălcelele-Bune şi Vălcelele-Rele 1453, Vaica-
Dâljii 1440, Valea-Sângeorzului 1392, Vad 1444, Valea Lupului 1472 Vă-
lioara 1447, Zăicani 1475 (datele sunt luate în mare parte din Csânky op. cit.),
3) Lipseau părţile de Nord: valea Crişului alb, care aparţinea comitatului
Zârandului şi regiunea din jurul Orăştiei care făcea parte din scaunul săsesc
al Orăştiei.
4) Cf. C sânky, o. c., p. 3 şi 36 Nos iudices, iurati et universi hospites,.
keneziis neenon Kalaynuk de districtu Haclizak, de fluvio Strig, de Hunyad,.
de varmegy et de Jwfiw (1387).
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 59-

Pământul este posesiune regală (possesiones nostras walachalis),

aparţinând cetăţilor regale de la Deva, Hunedoara şi Haţeg, iar popu­
laţia este amintită cu termini ca: fideles noştri volahi.
In conscripţiile dela sfârşitul veacului al XV-lea, se găsesc în
acest judeţ cca 6000 de case care plătesc dare, o dovadă că judeţul
încă din această epocă a fost destul de populat1).
Centrul regiunei este şi în acea epocă oraşul Haţeg. In castelul
regal (domo regia) al acestui orăşel îşi ţin şedinţele lor adunarea cnezi -
lor sub preşidenţia reprezentantului regelui. Tot aci castelanul cetăţii
Haţeg primea dările adunate de cătră cnezi.
Alături de Haţeg întâlnim de timpuriu ca opid Sânta-Măria, înre­
gistrată încă de la 1330 ca parohie, şi având renumite târguri în po­
sesiunea familiei Kendeffy, şi ea de origine cnezială română. Aceste
târguri, atestate din timpuri mai vechi, (Oppidum Regale Boldogazzon-
falva (Sânta-Maria) vocatum simul cum foro Annuali et Theleonio suis *2).
au avut un rol însemnat în viaţa locuitorilor cari se îndeletniceau din
timpuri străvechi cu creşterea vitelor.
Populaţia satelor trăieşte sub vechea organizaţie cnezială, în frunte
cu cnezul (kenezius), confirmat în posesiunea sa, numită „keneziatus ola-
hales“ de regii ungari cu obligaţiunile şi după obiceiurile proprii acestor
districte (in districtibus olahorum). Pământul câştigat în baza dreptului
cnezial (more keneziatus) rămânea şi mai departe posesiunea regală
având ca reprezentant al regelui pe Voivodul Ardealului sau pe caste­
lanul cetăţii Haţeg. Cneziatul se extindea de obiceiu numai asupra unui
singur sat, dar cuprindea uneori şi mai multe localităţi. Documentele
amintesc uneori într’un singur sat doi sau mai mulţi cnezi3). Mai rar
se întâlneşte străvechiul nume românesc al căpeteniilor autohtone juzii

>) După E ngel , cit. de C sânky, o. c., p. 4.

2J F. S olyom-F ekete , Syl-völgy s benépesítése, Hunyadm. Tört. és Rég.
Társ. Évkönyve, IV. 1888, p. 91.
3) In documentele epocii ni s’au păstrat numeroase nume de cnezi din
acest ţinut. Spre ilustrare, dăm lista cnezilor cuprinsă într’un doc. de la 1418:
Nos Iohnes filius Kende de Malomvize (Râul-de-Mori) Barb filius Leel de
Barbatvize (Râul-Bărbat), Goztha de Zaallas (Silaş), Stephanus filius Daan, de
Zempetherfalva (Sâmpetru), Bogdan de Glopotiua (Clopo'iva), Michael de
Pesthien (Peşteana), Zlaws de Farkady (Fărcădin), Buda de Wad (Vad), Ber-
woy de Ozthro (Ostrov), Ladislaus de Wanchuk (Unciuc) et Nicolaus filius
Dusa de Dampsus (Domsuş) : lurati kenezy de districtu Gastri Haachak (Ha­
ţeg) etc., F. Solyom-Fekete, Vázlatok az oláh kenézi-intézmény törté­
nete s ismertetéséhez, Hunyadm. Tört. és Rég. Társ. Évknöyve, 11. 1884,
p. 32.
€0 R . VUIA

şi juraţii alături chiar de al cnezilor şi crainicilor; aceşti din urmă câte

unul de fiecare district1).
Un important izvor de la 1360 ne arată şi modul cum este com­
pus scaunul judecătoresc cnezial cu reşedinţa în Haţeg. Din el fac
parte 12 cnezi, 6 preoţi şi 6 ţărani de rând (sex ex olahis populanis2),
Participarea ţăranilor în mod egal cu preoţii, alături de clasa conducă­
toare a cnezilor, trebuie relevată. Acest fapt este o dovadă de spiritul
democratic al organizaţiei sociale a Românilor din acea epocă şi arată
că populaţia de rând nu a fost în situaţia umilitoare de iobagi, ci a
fost o ţărănime liberă.
Cnezii formau totuşi clasa privilegiată. Ei erau întăriţi în posesiu­
nile lor cu aceleaşi drepturi, de cari se bucura numai nobilimea (ad
instar ceterorum verorum nobilium3). O veche prerogativă a cnezilor
din acest ţinut era scutirea de orice taxă sau contribuţie. Cnezii aveau
şi privilegiul de a face colonii cu învoiala regelui, primind ca proprie­
tate teritoriile colonizate4). Intr’un document din 1494 regele Vladis-
lav al II-lea iartă tuturor nobililor şi vlahilor din districtul Haţegului
cele 200 de oi care trebuesc prezentate ca quinquagesima3).
încă din veacul al XlV-lea găsim urmele unei desvoltate vieţi re­
ligioase. Acelaşi document din 1360 ne vorbeşte despre un „ Petrus archi-
diaconus de Oztro (Ostrov), Zampa de Clopotiua (Clopotiva) Balk de
Possana (Peşteana), Dalk de Damsus (Demsuş) et Dragomir de Tusta
(Tuştea) ecclesiarum sacerdotes olahales“ ca membrii ai scaunului jude­
cătoresc din Haţeg. Mai târziu, un alt izvor dela sfârşitul veacului al
XV-lea (1494), ne păstrează numele altor presbiteri valahi şi anume
Ladislau, Semen şi Dobrota, fiii lui Costa din Râul-Bărbat6). Deşi despre
preoţii din celelalte comune n’avem ştiri, trebue să presupunem că nici
celelalte localităţi mai de seamă nu erau lipsite de parohii.
Din acelaşi însemnat document dela 1360 aflăm despre întemeierea
comunelor Răchitova şi Mesteacăn, singurele comune despre înfiinţarea
cărora găsim urme în documente, celelalte comune fiind toate mai vechi
decât epoca din care începem să avem ştiri mai numeroase. întâia co-

*) Csánky o. c„ p. 36, 47, 61.

2) F. Dr. S olyom-F ekete , A magyarság es az oláh incolatus H m yadban ,
Hunyadm. Tört. és Rég. Társ. Évk. I. 1882, p. 60.
3) Csánki, o. c., p. 224.
4) I. B ogdan, D espre cnejii români, An. Academiei, Tom. XXIV. Mem.
Secţ. Ist., p. 311— 312.
5) F. S olyom-F ekete , V ázlatok etc. 1. c., p. 36.
6) Csánki, o. c., p. 157.
 TARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDUREN1L0R 61

mună, după spusele martorilor ascultaţi în procesul iscat pentru pose­

siunea acestor comune, a fost înfiinţată de cătră bunicul lor, un anume
Coste, deci pe la începutul veacului al XlV-lea, iar a doua de cătră
Muşana, al cărui fiu, Stoian, după cum vom vedea, a continuat cu în­
fiinţarea de noi sate pe cursul superior al Cemei. Acest Mesteacăn este
identic cu cătunul Mesteacăn, aşezat pe o culme, dincolo de Răchitova.
De aici şi din o altă comună, Ableu, aşezată pe o culme apropiată, po­
menită mai de multeori în documentele veacurilor al XV-lea şi XVI-leat
dar care azi a dispărut, au cobort, în jumătatea a doua a veacului al
XVIII-lea, locuitorii care populează lunca largă din valea Cemei. Ast­
fel s’a format comuna de azi Lunca Cem ei1).
Singurele comune despre a căror existenţă nu aflăm nicio urmă
în documente mai vechi, sunt Bouţarii-de-sus şi Bouţarii-de-jos, de nu
cumva li s’a dat o altă numire, necunoscută nouă astăzi*2). De altfel şi
după tradiţie satul era spre meazăzi, lângă valea Margăi, de unde s’a mu­
tat în locul de acum, probabil pe la mijlocul veacului al XVIII-lea3).
Organizaţia cnezială şi viaţa autonomă a populaţiei sufere mari
transformări în decursul veacului al XV-lea. Vechea organizaţie cnezială.
pierde mereu din caracterul ei autonom şi este înlocuită treptat cu or­
ganizaţia comitatensă a regatului maghiar. Clasa conducătoare a cne-
zilor, parte se contopeşte în nobilimea maghiară, iar restul se pierde
în masa mare a populaţiei de rând. Aceasta cade la treapta umilitoare
de iobăgie. La începutul veacului al XV-lea numai cei 12 cnezi ţin ju­
decată în castelul dela Haţeg; la 1435 încă cu învoiala nobililor şi a
cnezilor din districtul Haţegului face donaţie cnezială Voevodul Ardea­
lului, dar la sfârşitul veacului (1499), regele Vladislav al II-lea se adre­
sează numai nobililor şi proprietarilor acestui district4).
Aceste transformări au fost favorizate şi de luptele regilor ma­
ghiari cu Turcii, la care iau parte în număr tot mai însemnat chiar lo­
cuitorii acestui ţinut de graniţă. Aceasta mai ales în timpul lui Ioan de
Huniade care. şi el, descendent din familie cnezială, din acest ţinut, îşi
recrutează ostaşii în mare parte din conaţionalii aceleeaşi regiuni. In urma
acestor războaie clasa nobililor de origine română se măreşte mereu,
începând cu domnia lui Sigismund şi până la sfârşitul domniei rege­
lui Mateiu.

*> Gf. I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj:

1913 p. 248.
2) Cf. C s â n k i, o. c., p. 121.
3) R adu, o. c „ p . 171.
4) C sânki, o. c., p. 3 5 — 41.
•62 R. VUIA

Alături de nobilimea de clasă, care se pierde cu totul în rândurile

nobilimei streine, se formează o nobilime de rând, care îşi păstrează ori­
ginea română şi ai cărei urmaşi sunt nemeşii din Ţara-Haţegului Ast­
fel se formează o clasă distinctă, păstrată până în zilele noastre şi deo­
sebită, şi la port, de urmaşii foştilor iobagi, numiţi de ei Români,
de cari se izolau într’atât, încât nici legături de căsătorie nu se făceau
între ei. Abia în vremurile din urmă a început să dispară mereu acest
separatism de clasă1). Nemeşi mai numeroşi se găsesc şi azi în comu­
nele : Silvaşul-de-sus şi de-jos, Toteşti, Băieşti, Sălaşul-de-sus, Măţeşti,
Zăicani, Peşteana, Livadia, şi Paroş-Peştere.
Yalea Jiului. De când începem să avem documente mai nume­
roase, deci pe la sfârşitul veacului al XlV-lea şi începutul veacului al
XV-lea, basinul Haţegului este pe deplin populat şi are o desvoltată
viaţă politică şi socială. Nu este acelaşi cazul cu basinul dela Petroşani,
care, dacă a şi fost populat în această epocă, populaţia va fi fost rară
:şi fără importanţa celeia din basinul Haţegului. In documentele evului
•mediu nu este amintită nici o aşezare mai însemnată şi nu cunoaştem
■nici o urmă a vre-unui cneziat în acest ţinut Mai mult încă, dela înce­
put, basinul dela Petroşani apare numai ca o anexă a celui dintâiu, din
care se revarsă, după cum vom vedea, prisosul de populaţie.
încă din primele documente ce le avem asupra acestui ţinut, adică,
dela sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul veacului al XVI-lea, vedem
nu numai că aceste părţi erau proprietatea celor din basinul Haţegului,
dar şi că populaţia este venită de la Nord, din acelaşi basin. Fâneţele
bogate din valea Jiului şi păşunile vaste de pe culmile înconjurătoare
au exercitat cu siguranţă o mare putere de atracţie asupra populaţiei
pastorale din basinul Haţegului. Populaţia acestui basin se revarsă, tre­
când plaiurile cu uşurinţă peste Rătezat, astfel că şi contactul cu ve­
chile aşezări s’a putut păstra destul de bine. Această emigrare, lentă la
început, a luat mereu proporţii până în veacul al XVIII-lea, când satele
■de dincolo de Rătezat trimiteau pe rând adevărate roiuri de colonii, ter­
minând astfel colonizarea acestei văi.
Primul document, care ne dă oarecari relaţii asupra acestui ţinut,
este un act de donaţie a regelui Vladislav al II-lea cătră Mihail Kendeffy,
care primeşte mai multe posesiuni în valea Jiului la 1499. In acest act
sunt amintite locurile: Pterela (Petrila), Malee, (Malea într’o vale spre
Vest de Petroşani), Ratond, (Rotunda), Moorysowar (Mărişoara, o vale în*)

*) La Sălaşul de sus au şi astăzi Românii două biserici, una a nemeşi­

lor şi a doua a foştilor iobagi.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PÂDURENILOR 63
comuna Uricani) şi Nyokmezeu (Câmpul-lui-Neag *). Deşi aceste locuri
sunt amintite numai ca arături, păşuni şi fâneţe, şi nu ca localităţi, nu
încape nici o îndoială, că basinul dela Petroşani a fost locuit şi în
această epocă. Bine înţeles că sate adunate ca cele din basinul Haţe­
gului nu existau, ci numai aşezări răzleţe, cum se găsesc şi azi în acest
basin, ca într’o regiune în care predomină cultura fâneţelor. De altfel,
nici nu ne putem închipui pământ arător, păşuni şi fâneţe fără aşezări în
apropierea lor.
Că acest basin a fost populat încă înainte de veacul al XV-lea, o
dovedeşte şi actul din 1499, în baza căruia regele Vladislav al Il-lea,
donează din nou nobililor din Ţara Haţegului acele posesiuni de pe va­
lea Jiului ca fiind mai de mult în posesiunea strămoşilor lor*2). Aseme­
nea la 1501, când noul stăpân al posesiunilor înşirate mai sus este ne-
. voit să recunoască ocupările făcute de mai înainte, în acest basin, ale
mai multor cnezi cu oamenii lor din districtul Haţegului3).
La începutul veacului al XVI-lea, prima fază a colonizării basmu­
lui de la Petroşani trebuie considerată ca terminată. Populaţia a fost
mai densă îndeosebi în partea de Est, în regiunea Jiului ardelenesc, care
este amintită mai des în documentele mai vechi. Dovadă este şi fap­
tul că în prima jumătate a veacului al XVI-lea, populaţia comunei
Petrila a crescut întru atâta, încât a putut trimite ea însăşi o colonie în
judeţul Bihorului, întemeind comuna Petrileni4).
A doua fază mai însemnată a colonizării văii Jiului o putem aşeza
în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, când comunele înşirate de-alun-
gul versantului nordic al Rătezatului trimit pe rând câte-o colonie în
valea Jiului, purtând numele comunei din nou întemeiate şi numele co­
munei de obârşie. Astfel se formează pe rând din locuitorii emigranţi
din comunele: Pietros: Pietroşani, Livadia: Livăzeni, Vaidei: Jil-Vaidei, Ma-
ţe şti: Măţeşteni, P ăros: Paroşeni, Valea-Lupului: Lupeni, Râul-Bărbat: Băr-
. băteni, Hobiţa : Hobiţeni şi U ric: Uricani.
Abia începând cu această epocă se poate vorbi de înjghebări de sate
adevărate. Intr’o conscripţie din 1733 se aminteşte pe Jii numai trei sate:
Dsejul Ungureszk, Dsij Petrila şi Dsiul Rumineszk, în toate trei numai
cu 405 locuitori5). Dintre aceste trei comune, abia Petrila este un nume
1) Agrorum, pratorum atque fenetorum et aliarum terrarum arabilium
Pterela, Malee, Ratond ac Moorysowar et Nyokmezew vocatorum. Solyom-Fe-
kete, Syl-völgy benépesítése, 1. c., p. 82.
2) CsAnki, o . c., p. 41, 110.
3) I bid . IV p. 87.
4) F. S olyom-F ekete , 1. c., p. 79.
5) I. Radu, o. c., p. 188 şi 243.
64 R. VUIA

cunoscut şi azi al unei adevărate aşezări, poate cea mai veche din acest
basin. Celelalte două, Jiul-unguresc şi Jiul-românesc, probabil nu sunt
nume de localităţi, ci nume colective ale tuturor aşezărilor împrăştiate
pe valea celor două Jiuri.
Numai la 1750 apar câteva nume nouă, ca semn al primelor înjghe­
bări de sate în această regiune. In afară de numirile din prima con­
scripţie, ap ar: Zsij Livedzen (Livăzeni), Iszkroni Zij (Iscroni) şi Szurduk
Zsij (?), total deci cinci comune cu 825 de suflete. Deci colonizarea mai
recentă şi mai intensă a văii Jiului, cu populaţia venită din basinul Ha­
ţegului, s’a început. Primele roiuri au trebuit să vină între 1738 şi 1750.
Colonizarea s’a făcut succesiv, întâiu în partea de Est, în regiunea mai
largă a basinului, formându-se în acest loc satele Livăzeni, Iscroni şi
Surduc Jii (poate comuna Bărbătenii de jos), care după Petrila par a fi
cele mai vechi. Partea cea mai însemnată a colonizării venite dinspre
Nord are loc în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi îndeosebi
după ultima năvălire a Turcilor în această regiune, întâmplată la 1788-
Date mai precise despre venirea acestor colonii ne lipsesc. Ştim atât că
Lupenii s’au format pe la 1770. Măţeştenii şi Paroşenii apar la 1773
sub numirea de Jiu-Sohodol şi abia în o conscripţie de la începutul
veacului al XIX-léa (1818) sunt notate aproape toate comunele de a z i').
Cu anul 1868, data începerii exploatărilor sistematice a zăcămin­
telor de cărbuni, se începe a treia, cea mai nouă şi decisivă fază a po-
pulării acestui basin. In câteva decenii s’au format 4 puternice centre
miniere (Petroşani, Petrila, Lupeni şi Vulcan), care au schimbat cu to­
tul aspectul patriarchal al locului, devenind azi regiunea cea mai popu­
lată din teritoriul cercetat de noi.
Ţinutul Pădurenilor, prin caracterul său de regiune de platformă
înaltă, cu aşezările sale pe culmile despădurite, face hotărît impresia
unei regiuni mai recent colonizate. Ne îndeamnă să presupunem acest
lucru şi faptul, că populaţia acestei regiuni se ocupă încă de veacuri
cu cărbunâritul*2). Cu toate acestea documente istorice ne dovedesc con­
trarul. Aşezările din regiunea Pădurănilor şi valea Cernei în mare parte
sunt tot atât de vechi ca şi aşezările din Ţara Haţegului.
*) 1. Radu, o. c., p. 254, 280, 287.
2) După o conscripţie din 1820, iobagii comunelor din regiunea Pâdure-
nilor au procurat pe lângă alte prestaţii în natură şi 282 care cărbuni de
lemn. Gf. I. Szabó, Jobbágy szolgálatok Hunyadmegye erdőhát vidékén. Hun*
yadm. Tört. és Rég. Társ. Évk. 1906.
Este cunoscut faptul că multe dintre aşezările muntoase s’au format
mai recent, tocmai din coloniile de cărbunari şi tăietori de păduri, chiar pe
locurile despădurite de ei. Cf. Ratzel, Anthropogeugraphie II. 79.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 65
Va trebui însă să facem dela început deosebire. între două cate­
gorii de populaţie: a) elementul băştinaş, căruia exclusiv îi revine nu­
mirea de Pădureni şi care formează majoritatea covârşitoare a popula­
ţiei, b) un element mai puţin numeros şi venit mai în urmă, cunoscut
sub numirea de Munteni, după locul lor de obârşie.
Cel mai vechiu document, în care găsim amintite aşezări din re­
giunea Pădurenilor şi valea Cernci, datează din 1297. Numele de co­
mune păstrate în acest document sunt: Zlaşti (Zalasd), Ruda (Rhuda)
şi Răcăştia (Rohohozd). Din amintitul document reiese că aceste comune
aparţineau cetăţii dela Hunedoara (Hunod), locuitorii fiind sub ascultarea
pârcălabului numitei cetăţi *). Intr’un alt document dela începutul vea­
cului al XIV-lea (1380), găsim numele comunelor: Josani (Kezeptelek',
Nandru (Nándor) şi Ogreş (?) (Vluesagh*2). De altfel şi aci ca şi în
Ţara-Haţegului, din timpul când începem să avem documente mai nu­
meroase, adică veacul al XIV-lea şi al XV-Iea, apar aproape toate co­
munele de azi din aceste ţinuturi, ca o dovadă că, încă înainte de acea­
stă epocă, regiunea Pădurenilor şi valea Cernei au fost pe deplin po-
Ipulate3).
Singurele comune care lipsesc din documentele evului mediu, cu
excepţia acelora despre care ştim că sunt mai recente, sunt Plop şi
Ghelari. Nu avem însă nici un motiv să ne îndoim de existenţa lor în
această epocă; lipsa lor în documentele acelor vremi se datoreşte, pro­
babil, numai întâmplării.
Numai în părţile superioare ale văii Cernei documentele ne vor­
besc de ţinuturi pustii şi lipsite de locuitori. La 1380 Ludovic, regele
Ungariei, donează cnezului Stoian, fiul lui Muşina, aceluiaş care cu 20
de ani mai înainte, la 1360, câştigase proprietatea comunelor Răchitova
şi Mesteacăn, pentrucă dovedise că au fost populate de strămoşii săi,
localităţile: Polonycza (Poeniţa) şi Bobochmezeu (?) „quasdam terras
vacuas et habitatoribus admodum destitutas“ cu condiţia să le populeze 45).

1) P. Hunfalvy o. c., I. p. 367.

2) Huayadm. Tört. es Rég. Társ. Évk. X I. 156, 172, 173.
3) Dăm lista comunelor din această epocă împreună cu anul când sunt
atestate pentru prima oară : Alun 1482, Arieş (Arinieş) 1453, Bunila 1416,
Cérna 1446, Cerbăl 1476, Cemişoara 1380, Cerişor 1482, Cinciş 1360, Dă-
bâca 1464, Ferejd 1482, Hăsdău 1438, Muncelu mare 1491, Nandru 1330,
Poiana-Răchitelii 1506, Poieniţa-Tomii 1482, Poieniţa-Voinii 1380, Plosca
1482, Runcul-Mare 1482, Runcul-Mic 1499, Ruda 1482, Socet 1482, So-
hodol 1482, Topliţa 1482, Ulm 1499, Vălar 1482, Zlaşti 1414.
4) F. S olom F ekete , A magyarság es az oláh incolatus Hmyadban.
. c., I. p. 6 3 .

5 Inst. Geosr. Clui.

66 R. VUIA

Polonycza, care după indicaţiile documentului se află „penes rivu-

l.um Chernysmara“, este fără îndoială Poeniţa-Voinii de azi, iar Chemis-
mara-Cernişioara este răuleţul numit astăzi Vălăriţa, un afluent al Cemei
lângă care se află şi azi comuna Cernişoara. Localitatea Bobochmezeu
nu se poate identifica; probabil însă să fi fost pe valea Cemei, în lunca
largă, în care se află şi azi Hosdău şi Dobâca, aşezări vechi şi acestea.
In epoca când instituţia cnezatului era încă în floare, deci veacul
al XIV-XVI-lea, şi în documentele referitoare la acest ţinut, întâlnim
nume de cnezi şi cnezate, însă mult mai sporadic decât în Ţara-Haţe-
..gului, unde, după cum am văzut, avem ştiri despre cnezii aproape
fiecărei comune. Pentru aceste ţinuturi ne este cunoscut cneziatul lui
Jarislo din Cincis (Csolnakos) din anul 1446 şi al urmaşilor săi, fami­
lie înrudită cu a lui Huniadé şi deci şi cu a lui Muşina, cunoscut nouă
de mai înainte ca având proprietăţi întinse pe valea superioară a Gernei
-(Dobâca). La 1476 regele Matei donează cneziatul comunei Cerbăl, care
era mai înainte în posesiunea cneazului Dionisie (Denes), lui Obris ţOpriş ?)
din Mânerău (Monyarosd, azi Magyarosd). In anul 1506 sunt amintiţi
Demetrius kenez de C hem a; Costa, cnezul din Ferej (Ferecze) şi cne­
zatul comunei Poeniţa-Tomii, fără să se amintească şi numele cnezului *).
Aceşti cnezi, ca şi cnezatele lor, aparţineau cetăţii de la Hu­
nedoara. La 1482, regele Mateiu, într’un ordin adresat censorilor
săi, asigură cnezilor privilegiile avute până acum, adică de a nu plăti
nici un fel de dare sau taxă şi-i obligă numai la îndeplinirea serviciilor
faţă de cetate (servitium ad prefatum castrum nostrum), privilegiu acor­
dat la 1490 şi de Vladislav I I *23).
Comunele din valea Cemei şi regiunea Pădurenilor, după cum am
văzut şi din primul document, pe care-1 avem asupra regiunei
(1297), aparţineau cetăţii de la Hunedoara, centrul acestor ţinuturi, ca
şi Haţegul pentru comunele din Ţara-Haţegului. La anul 1485, cetatea
Hunedoarei, împreună cu 60 de comune din împrejurime, sunt donate
de cătră regele Albert lui Ioan de Huniadé, a cărui familie a avut-un
rol atât de însemnat în regiunea aceasta s). Acest mare apărător al creş­
tinătăţii, ieşit şi el dintr’o familie cnezială din aceste părţi şi-a recrutat
oastea în mare parte dintre locuitorii acestui ţinut. Comunele regiunei
le găsim mai de multe ori înşirate între proprietăţile cetăţii, astfel la
1482, 1506 şi 1510. Conspectele sunt preţioase pentru lista de comune
!) H unyadm. É vk . X. p. 103 ; Csánki o. cv p 82, 90, 126,
2) Ibid. p. 51.
3) Pesty Helységnévtára, Sign. 1114 Fol. Hung; cit. de I. Popovici.
o. c., p. 18.
 TARA HAŢEGULUI SI REGIUNEA PĂDURENILOR 67
pe care le cuprind. Dăm lista comunelor din conspectul anului 1510, ca
pe cea mai com pletă: Mânerău (Monyorod), Găvosdia (Gabosdvar), Ari-
neş, Cerbăl, Socet, _ Poieniţa-Tomii, Ferejd (Ferecze), Zlaşti (numit şi
Dobramer), Poiana-Răchiţâlii (Rekecze), Runc (Ronk), Limperd, Sohodol,
Alun (Monyoromezö),. Peşteşel (azi Peştişu-mic), Poeniţa-Voinii (Gyurka-
Pojnicza), Ruda. Topliţa, Cérna, Plosca, Teliuc precum şi alte comune
azi dispărute: Oineasa (Ojnasza), Frăsinet (Frazinet), Brăteasa (Bratyasza),
Nadobor, (azi există valea Nădrabului), Costaia (Cosztaja), Berecz (?),
Valea (Vajla şi Vallya), Iuba şi Luba1). (Dintre acestea Frăsinet, Bră­
teasa şi Nadubor existau încă la începutul veacului al XVIII-lea, deci,
dispariţia lor trebue pusă pe la mijlocul, aceluiaşi v eac*2).
Conscripţiile urbariale din veacul al XVII-XIX-lea ne arată că lo­
cuitorii comunelor din regiunea Pădurenilor aparţineau în mare parte, şi
in această epocă, domeniului erarial de la Hunedoara. începând cu vea­
cul al XVIII-lea, ca iobagi ai eraiiului sunt tot mai mult întrebuinţaţi
în serviciul industriei fierului. Prin contracte, speciale (de l a , 1674 înce­
pând), locuitorii acestor comune sunt obligaţi să facă săptămânal 3 —4
zile de lucru. în serviciul minelor de fier sau ca tăietori de lemne ori
cărbunari în pădurile erariului. La 1820, dintre cele 26 comune ale Pă­
durenilor (înşirate în contract, căci total sunt 32), 19 sunt în serviciul
erariului, iar, dintre cei 846 de iobagi ale acestor comune, 622 sunt în
serviciul erariului şi restul în slujba a 61 de nobili. De aceste înda­
toriri poporul ,a scăpat abia la 1848, când a ajuns în posesiunea a cca
42.000 iugăre cadastrale3).
Rămâne să ne ocupăm şi cu un alt element mai recent în această
regiune, cunoscut sub numirea de M u n te n i. Munteni se găsesc azi în
comunele Vadu-Dobrii, Poiana-Răchiţelii, Baia-de-Crai, Teliuc, Vălar
Buzdular, Topliţa, Păroasa şi Cérna. Primele două comune sunt întemeiate
şi locuite numai de Munteni, iar în celelalte locuiesc amestecaţi cu Pă-
dureni4). Muntenii sunt veniţi, după cum arată şi numele lor, din Mun­
tenia. Au fost colonizaţi aici de cătră erariu în veacul al XVIII-lea între
1740—50 5). Numărul lor a fost sporit şi de cătră alte elemente venite
') Gsănki o', c., p. 50.
2) Cf . I Koncz, Hunyadm. Évk. XII. p. 151.
3) Cf . 1. Szabó, Jobbágyszolgálatok Hunyadmegye Erdöhátvidékén, Hu­
nyadm. Évk. (1 9 0 6 ) p. 1 0 5 — 126.
4) Poiana-Răchiţelii de azi, este formată mai recent în veacul al XVIII-lea,
ş i nu credem să fie identică cu comuna Rekecze din documentele medievale,
care probabil a dispărut şi In al cărui loc s’a întemeiat prin colonii Munteni
Poiana-Răchiţelii. ,
5) 1. Szabó, Hunyadmegye, Erdöhátvidéke, Hunyadm. Évk., p, 7. ,

5 '
68 B . VOIA

din regiunile înconjurătoare. Ei au fost aduşi aici în vederea exploatării

pădurilor erariale şi pentru a arde cărbuni de lemn pentru vechile topitoare
de fier de la Baia de Crai, Teliuc etc., de unde vine şi numirea lor de
„Bocşeri“. Pentru serviciile lor ei au primit de la erariu, în afară de
plată, şi terenuri pentru a-şi clădi locuinţe, rămânând terenul şi mai de­
parte în proprietatea erariului; pentru folosinţă ei aveau să plătească»
sumă neînsemnată (cea 40—90 bani de iugăr), numită taxă şi de unde
vine şi numirea de .taxaiişti“ sau „tăşcaşi“, cum li se zice în graiul
poporului. In afară de terenul pentru locuinţe au primit şi păduri de la
stat, pe cari şi azi le au ca proprietate composesorală. După tradiţie,
numărul familiilor venite din Muntenia ar fi 30. Comunele în care se
găsesc tăşcaşi sunt următoarele: Runcul-Mare (96 tăşcaşi), Poiana-Ră-
chiţălii (70 t.), Găvoşdia (85 t.), Baia-lui-Crai (60 t.)( Teliucul-de-sus
(60 t.), Vălar (20 t. *). Acest conspect indică numărul elementului ve­
nit mai recent şi comunele în care s’a aşezat. Terenurile cu taşcă, cu
ocaziunea reformei agrare au fost expropriate în întregime în folosul
taxaliştilor.
Astăzi Muntenii nu ne mai fac impresia unui element strein. Ei
au luat în mare parte portul şi obiceiurile Pădurenilor, de cari abia ti­
pul mai brunet şi numele de Munteni îi mai deosebeşte. Chiar şi graiul
a suferit mari schimbări prin amestecul cu al Pădurenilor*2), care
cu vremea aproape l-a înlocuit, ca o dovadă cât de repede se poate
schimba şi asimila un element izolat, care şi-a pierdut orice contact cu
locuitorii din ţinutul de obârşie.

■) Comunicarea d-lui şef al Cărţii Funduare din Hunedoara,

2) I, P opovici, Die Dialekte der Muntenii und Pădurenii im Huniaăer
Komitat, 1905 p. 22. .
 CAPITOLUL III

P O P U L A Ţ IA
DISTRIBUŢIA POPULAŢIEI. DENSITATEA. STRATIFICARE DUPĂ ZO­
N E L E D E ALTITUDINE. CREŞTEREA Ş l DESCREŞTEREA POPULAŢIEI').

D istribuţia populaţiei. Privind harta aglomerărilor din acest ţinut

(fig. 1), vedem cum teritoriul locuit este înconjurat de trei părţi,
pe o zonă largă, de terenuri nelocuite. Numai spre Nord, cătră valea
Mureşului, continuă neîntrerupt suprafaţa presărată cu sate, dând ace­
stui teritoriu aspectul unui golf împopulat al văii Mureşului. Părţile ne­
locuite constitue regiunea mai înaltă a masivelor muntoase înconjură­
toare, Vedem deci că, dacă limita unităţilor fiziografice e alcătuită din
râuri şi depresiuni, hotarul unităţilor de grupări umane e dimpotrivă
format de linia culmilor şi cumpăna apelor.
In genere, se constată numărul mic al aglomerărilor mai impor­
tante. In afară de centrele miniere din valea Jiului, aşezări mai însem­
nate sunt rare. In celelalte regiuni numai Haţegul şi Hunedoara sunt
localităţi cu peste 3000 de locuitori. Restul aglomerărilor, pe care le
putem numi aglomerări rurale, rar întrece limita de 2000 locuitori (Ră-
chitova 2170 locuitori). Comunele mai mari abia ating sau trec peste
limita de 1000 de locuitori, iar majoritatea comunelor au o populaţie
între 300—600 locuitori.
Dacă urmărim distribuirea aglomerărilor, găsim două grupări mai
concentrate: aşezările din basinul Haţegului şi al Petroşanilor. In restul
teritoriului, aglomerările sunt distribuite aproape egal pe întreaga întin­
dere locuită.
Dintre masivele muntoase numai Poiana-Ruscăi este acoperităl)
l) Materialul statistic utilizat la alcătuirea acestui capitol a fost luat, în
mare parte, din statistica ungară din 1910 (Magyar Sztatisztikai Közlemények
voi. 4 2 ). Statistica din 1920, alcătuită de Directoratul General al Internelor, în­
trebuinţată numai în mod excepţional, nu a putut servi ca bază la cercetările
noastre, deoarece ea ne arată o populaţie secătuită de viţiile războiului şi a
fost făcută în condiţiuni puţin satisfăcătoare.
70 R. VUIA

aproape în întregime cu aşezări; Munţii Sebeşului sunt populaţi numai

la periferie, iar masivul Rătezatului este lipsit aproape total de aşezări
stabile'). Motivele acestui fenomen se vor vedea când ne vom ocupa cu
stratificarea populaţiei după zonele de altitudine.
Cercetând diferitele regiuni naturale, putem constata următoarele:
Poiana-Ruscăi şi îndeosebi regiunea Pădurenilor şe.jem arcă prin
modul particular al distribuţiei populaţiei. Un număr_considerabil de
aşezări mărunte sunt distribuite egăl pe regiunea întreagă. Aproape
toate aşezările înconjoară linia văilor şi sunt aşezate pe culmi în mij­
locul regiunei muntoase. Dintre văi, singură valea Cernei a atras un
număr mâi însemnat de aşezări, dintre cari unele, chiar considerabile
în ce priveşte numărul populaţiei (Lunca-Cemei-de-jos 1132 locuitori,
Lunca-Cemei-de-sus 2051 loc.) Aşezările din r egiunea Pădurenilor
sunt caracterizate prin numărul mic al locuitorilor. Doar câteva comune
au peste 500 locuitori, iar în cele mai multe numărul lor este sub 300.
Nu sunt rare nici chiar corrunele minuscule, cu locuitori mai puţini
decât 120 (Ulm 116, Runcu-Mic 115, Vălari 109 locuitori).
Munţii Sebeşului în comparaţie cu Poiana-Ruscăi apar relativ
slab populaţi. înălţimile mai considerabile nu au atras o populaţie mai
numeroasă. Comunele din partea de Nord înconjoară regiunea muntoasă
şi sunt alineate aproape toate de-alungul văii Grădiştei. Puţinele comune
din regiunea muntoasă nu mai prezintă aglomerări concentrate ca in
Poiana-Ruscăi, ci sunt formate din o mulţime de mici grupări izolate*
resfirate pe o întindere considerabilăi)2).
In partea inferioară a văii Streiului şi a Cernei satele cele mai
populate nu sunt cele din luncă, ci cele din regiunea deluroasă, între
ape, care sunt mai rărite, dar şi mai mari. Astfel comunele din regi­
unea deluroasă au foarte adesea un număr de 600 locuitori, pe când
cele din urmă numai rareori au mai mult de 300—400 locuitori.
Un fenomen asemănător se întâlneşte şi la comunele din basinul
Haţegului. Localităţile mai însemnate nu sunt aşezate în centru, în re­
giunea de terase, ci la periferie, în zona de contact a regiunei mun­
toase cu regiunea cu caracter de şes a teraselor. Astfel la poalele Ră­
tezatului găsim un şir întreg de comune, bine populate, în care numă­
rul locuitorilor trece peste 1000 (Grădiştea 1043, Clopotiva 1587, Râul-
de-Mori 1086, Sălaşul-de-sus 1153 locuitori). Acest fapt se explică prin
i) Pe întreg cuprinsul Rătezatului numai un singur sat se găseşte (Dca-
lul-Babii, 759 m) şi acesta, după tradiţie, de dată mai recentă.
'-) Aşezările izolate şi resfirate în zona dinspre Nord sunt menţionate şi
de Sawicki o. c., p. 152.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 71

împrejurarea că locuitorii acestor comune au putinţa să profite de avan:

tagiile ambelor regiuni, ^cesta, de altfel, e un fenomen general asupra
căruia,.vom. reveni când vom vorbi şî despre ocupaţiunea locuito
rilor.. Tot pe aceeaşi linie se constată şi un alt fenomen remarcabil;
Aşezările se opresc brusc pe o întindere mai considerabilă în faţa ace­
stui masiv. Avem deci, la acest, loc o falie nu numai în senz geologie,
ci şi antropogeografic. Dincolo de această linie nu se găseşte nici o
aşezare stabilă în interiorul masivului. Aşezările nu intră nici în
văile adânci, nici nu se urcă pe culmile înguste, care coboară în linii
paralele înspre N ord'). Chiar şi viaţa pastorală este mult mai redusă pe
acest versant ca în celelalte părţi ale Rătezatului. i
yalea. Jmlui formează o regiune aparte. Toate localităţile sunt în­
şirate de-alungul celor două Jiuri. Masivele muntoase înconjurătoare
sunt lipsite de aşezări statornice, făcând ca aşezările din valea Jiului
să apară ca o grupare izolată de toate părţile, având o singură conti­
nuitate înspre Nord cu basinul Haţegului, peste cumpăna dela Merişor.
gaţruL cenitfi^ fiecare cu peste 7000 de locuitori (Petroşani 12.188, Pe-
trila 9.260, Lupeni 8029, Vulcan 7-180 locuitori), formate toate_mai
recent, mulţămită zăcămintelor de cărbuni, sunt aglomerările cele mai
de seamă, nu numai ale acestui basin, dar şi ale întregului ţinut care
face obiectul cercetărilor noastre.
Densitatea populaţiei a fost calculată pe regiuni naturale, spre a
arăta mai evident influinţele mediului asupra distribuţiei populaţiei.
Această metodă ni s’a părut cu atât mai potrivită cu cât regiunile na­
turale ale ţinutului nostru întreg se desprind clar, nu numai prin ca­
racterul lor fizic, economic, dar şi prin felul de distribuţie a populaţiei3).
Privind harta schematică a densităţii (fig. 2) putem distinge două *2

>) Gf. Em. de Martonne, Lucrările lnst. de Geogr. al Univ. din Cluj,
I. p. 130.
2) La împărţirea regiunilor, am căutat să creăm, după putinţă, unităţi cu
aceleaşi condiţiuni morfologice, economice şi de populaţie. Astfel regiunea de­
luroasă dintre valea Gernei şi valea Streiului a fost despărţită de regiunea
mai înaltă cu alte caractere a Poienei-Ruscăi (ţinutul Pădurenilor) şi ataşată
regiunei văilor cu care are mai multe trăsături comune, de pildă în felul
aşezărilor şi ocupaţiunea locuitorilor. Am crezut necesar să facem deosebire
între regiunile locuite şi nelocuite. La delimitarea acestora ne-am călăuzit de
principiul să cuprindem în zona locuită numai regiunile stabil locuite îm­
preună cu terenele cultivate. Din zona de păduri au fost înglobate în terenul
locuit numai părţile din preajma comunelor, rărite foarte des cu poiene de
fâneţe. Ca terene nelocuite au fost considerate zona pădurilor şi regiunea pă­
şunilor alpine.
72 R. VOIA

regiuni care au densitatea cea mai intensă; una la Nord, valea Mure­
şului, iar cealaltă la Sud, basinul dela Petroşani, având maximul de
densitate cu 127 locuitori pe Km2. Zone de minim avem la cele două
flancuri, în cele două regiuni muntoase locuite: Poiana-Ruscăi şi Munţii
Sebeşului, în aceşti din urmă cu minimul de densitate 15 locuitori pe
Km2. Suprafaţa cea mai întinsă, ocupând chiar partea de mijioc a teri-
torului ne dă o densitate egală, între 79—72 de locuitori pe Km2. E
regiunea ocupată de basinul Haţegului, regiunea inferioară a văii Stre-

Fig. 2. Harta densităţii populaţiei (cifrele arată numărul locuitorilor pe Km*).

iului şi a Cernei, împreună cu regiunea deluroasă dintre aceste

două ape.
înspre Sud şi Sud-Est, regiunea locuită este înconjurată de mari
întinderi lipsite aproape total de o populaţie stabilă (Rătezatul şi păr­
ţile cele mai înalte ale Munţilor Sebeşului). Valea Jiului intră în acest
ţinut ca un golf. Contrastul între aceste două regiuni este cu atât mai
mare, eu cât acest basin prezintă maximul de densitate. Densitatea ace­
stui basin, după cum a mai fost relevat în capitolul anterior, este de
o dată mai recentă şi e în strâns raport cu desvoltarea centrelor mi-
Fig. 1. Harta repartiţielW )merărilor şi mărimea lor.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDU RENILOR 73
niere. Populaţia este în realitate foarte inegal distribuită. Majoritatea
populaţiei este aglomerată în cele patru centre miniere (cf. harta aglome­
rărilor), iar restul teritoriului prezintă o densitate mult mai inferioară
decât densitatea generală a întregului basin.
La fel se explică şi densitatea mai intensă a văii Mureşului (101
locuitori pe Km2) în a cărei motivare nu vom intra, deoarece această
regiune nu aparţine teritoriului cercetat de noi şi ne serveşte numai
ca termen de comparaţie pentru regiunile limitrofe.
Densitatea relativ destul de mare din basinul Haţegului, valea in­
ferioară a Streiului şi a Cernei, împreună cu regiunea deluroasă cu­
prinsă între aceste văi, este datorită faptului că aceste regiuni cuprind
partea cea mai cultivată şi mai fertilă a ţinutului. Uniformitatea densi-
ăţii din această regiune (72 de locuitori pe Km2 pentru valea infe­
rioară a Cernei şi a regiunei deluroase, şi 70 locuitori pe Km2 pentru
valea inferioară a Streiului şi basinul Haţegului) se explică prin asemă­
narea condiţiunilor fizice şi economice alo acestor regiuni. Partea delu­
roasă din dreapta Streiului prezintă o densitate inferioară regiunei de­
luroase din stânga acestui râu (54 de locuitori pe Km2 faţă de 72 pe
aceeaşi întindere).
Dintre ţinuturile muntoase, cea mai deasă populaţie o are Poiana-
Ruscăi (27 pe Km2), o regiune relativ suprapopulată în raport cu în­
tinderea mică a terenului cultivabil de o calitate inferioară şi marea
răspândire a suprafeţelor împădurite.
Părţile locuite din Munţii Sebeşului, aparţinătoare acestui ţinut,
ne dau o densitate mult mai inferioară. Numărul locuitorilor pe un Km2
nu trece peste 15. Acest fapt se explică atât prin altitudinea mai con­
siderabilă a acestui masiv faţă de cel dintâiu cât şi prin felul de traiu
al locuitorilor, cari se ocupă cu cultura fâneţelor şi astfel au nevoie de
suprafeţe mai întinse decât populaţia de pe Poiana-Ruscăi, a căror
ocupaţie este în mare parte agricultura.

D istribuţia populaţiei după altitudine. Poate nicăiri nu se poate

arăta într’un mod atât de evident influenţa reliefului asupra distribuţiei
populaţiei ca atunci când vom urmări această problemă după zonele de
altitudine. Teritoriul, atât de variat în regiuni naturale, pare a fi po­
trivit pentru demostrarea acestui fapt.
O privire din acest punct de vedere asupra tabloului alăturat ne
permite să facem constatări interesante.
întinderea cea mai joasă, locuită, este valea inferioară a Streiului
şi a Cernei cu regiunea de coline. Această regiune este în întregime
74 R. VUIA

căi (partea de
E. Pâdurenii)
Valea inf. a Cer­
nei şi a Streiu­
lui cu regiunea

Poiana-Rus­
Munţii Sebeşu­
lui (numai par­
tea de Vest)
de coline
Altitudinea Basinul Valea Regiunea
în m Haţegului Jiului întreagă

Nr. loc. Nr. loc. Nr. loc. Nr. loc. Nr. loc. Nr. loc. °/o

1000—1100 218 218 015

900—1000 1201 875 2076 1-45
800— 900 154 4494 4648 324
7 0 0 - 800 2487 393 3697 6577 4'56
600— 700 2874 31237 393 3247 37751 26-35
500— 600 7203 5681 553 1801 15238 10-68
4 0 0 - 500 1117 12241 605 5088 19051 13-29
300— 400 12615 12372 4103 29090 20-31
2 0 0 - 300 26865 814 27679 19-33
100— 200 906 906 063

Nr. locuito­
rilor din fie­
41503 34690 39405 3299 24337 143234
care re­
giune :

populată, având o altitudine între 200—500 m cu maximul de popu­

laţie (41.508 locuitori) din întregul ţinut.
Zona cea mai populată după altitudine este cea cuprinsă între iso-
hipsele 600—700 m având 26,35°/o din totalitatea populaţiei. Numărul
însemnat al locuitorilor la această altitudine se datoreşte aportului nu­
meric dat de locuitorii celor patru centre miniere din valea Jiului care
cad în această zonă. O altă zonă bine populată este şi cea dintre iso-
hipsele 300—400 m (cu 20'31°/o) care cuprinde partea cea mai însem­
nată din basinul Haţegului şi valea inferioară a Streiului.
Zona cea mai înaltă locuită se găseşte în Poiana- Ruscăi (între
1000—1100 m). Poiana-Ruscăi ne dă nu numai zona cea mai înaltă,
locuită, dar şi scara cea mai întinsă de zone locuite între 300—1100 m*
Alte constatări interesante se pot face şi dacă urmărim zonele cele
 ŢAHA HAŢEGULUI Şl REGIUNEA PÄDURENILOR 75'
mai populate după regiuni. In ţinuturile de şes (valea inferioară a Streiului-
şi a Cernei, basinul Haţegului) zonele cele mai locuite sunt cele inferioare,,
iar în regiunile muntoase (Munţii Sebeşului şi Poiana-Ruseăi) cele su­
perioare. Poiana-Ruscăi ne dă chiar două zone cu un maximum de
populaţie la diferite altitudini, cea mai inferioară între 400—500 m şir
cea superioară între 8—900 m. Acest fapt se explică prin influenţa re­
liefului asupra aşezărilor. In cele două regiuni muntoase locuite, popu­
laţia preferă regiunea culmilor netede, faţă de văile adânci cu pante
repezi şi împădurite. îndeosebi tipică este în această privinţă regiu­
nea Pădurenilor, unde 61°/o din populaţia regiunei trăeşte deasupra.
isohipsei 600 şi 29 sate sunt aşezate pe culme faţă de numărul 16 al
satelor din regiunea văilor. Tot în Poiana-Ruscăi se află şi localitatea
cea mai înaltă a regiunei, Vadu-Dobrii, (1000—1100 m) cu 218 locui­
tori. Localitatea cea mai înaltă din Munţii Sebeşului este comuna Lun-
cani (900—1000 m) cu 1201 locuitori.
Creşterea şi descreşterea populaţiei. Dacă urmărim această pro­
blemă după regiuni naturale, prima şi cea mai izbitoare constatare pe
care o putem face este marea deosebire între basinul Haţegului şi ba­
sinul dela Petroşani (fig- 3). Basinul Haţegului care a fost regiunea
cea mai populată în trecut şi care şi azi formează miezul acestei re­
giuni, arată o creştere neînsemnată de 9 la 100, faţă de enorma cre­
ştere de 338 la 100 a basinului dela Petroşani1). Chiar şi valea infe­
rioară a Streiului şi păi-ţile aparţinătoare acestei regiuni din valea Bistrei
arată o creştere mult superioară creşterii basinului dela Haţeg, prima
având o creştere de 15 la 100, iar a doua 45 la 100.
In regiunea Poienei-Ruscăi se constată o mare deosebire între par­
tea de Nord (regiunea de Nord a Pădurenilor) care arată o creştere
mult inferioară cu 20 la 100, faţă de creşterea populaţiei din părţile
sudice (regiunea superioară a văii Cernei) cu o creştere de 65 la 100.
Regiunea cea mai nefavorizată în această privinţă este regiunea
deluroasă între valea inferioară a Streiului şi valea Grădiştei, care este
în descreştere cu 6 la 100.
Creşterea neobicinuită a populaţiei din valea Jiului se explică
uşor în legătură cu desvoltarea celor patru centre miniere din acel ţi-
*) Aceste constatări s’au făcut în baza aceleeaşi statistici menţionate mai
înainte şi cuprinde perioada dela 1869 — 1910. Recensămintele anterioare (1786,.
1838— 3 9 ) n’au fost utilizate, fie pentrucă ele au avut în vedere alte împăr­
ţiri administrative decât cele de azi, fie că nu sunt rezultatul unui recensă­
mânt serios, ci s’au făcut în baza unei evaluări aproximative şi deci nu pot
fi considerate ca izvoare sigure. (Cf, J. Hintz, Volkszählungen in Siebenbürgen-
Archiv des Vereines für siebenb. Landeskunde. Voi. 111. (1948) p .45— 62).
76 R. VUIA

nut. Dela intensificarea exploatărilor la Petroşani şi Petrila în anii 1869,

iar la Lupeni şi Vulcan după 1890 aceste patru centre miniere au
crescut în proporţii adevărat americane. Astfel comuna Lupeni, care
încă la 1890 număra numai 864 locuitori, la 1920 avea 13,752 loc*
Satele vechi, pastorale, din care s’au desvoltat aceste aşezări, au dis­
părut. Locuitorii au fost absorbiţi de noile elemente, cu excepţia celor

câteva cătune dela periferie. Populaţia o formează în majoritate ele­

mentele străine venite mai târziu, mai mult din alte regiuni îndepărtate
decât din satele din împrejurime, a căror populaţie, deşi se angajază
bucuros la lucru, nu-şi părăseşte de tot comuna natală. Faţă de acea­
stă creştere desproporţionată a centrelor miniere, comunele pastorale
ale basinului îşi păstrează aceeaşi creştere cumpătată şi sănătoasă
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDUREN1L0R 77
a comunelor de munte. Recensămintele ne permit să urmărim din 10
în 10 ani această creştere, timp de jumătate de veac. Tabloul următor
arată creşterea celor patru centre miniere.

Anul . . . . . 1869 1880 1890 1900 1910 1920.

Petrila . . . . . 2487 3226 3471 4497 9260 10689.
P etroşani. . . . 1728 2906 3774 7752 12183 14465.
Vulcan . . . . . 623 600 726 1490 7180 10400.
Lupeni . . . . . 562 720 864 4761 8028 13752.
Aceleaşi motive au pricinuit o creştere a populaţiei din valea in­
ferioară a Streiului, deşi în proporţii mult mai reduse. Afară de sporul
natural, creşterea a fost influinţată de uzinele dela Călan şi Simeria.
îndeosebi localitatea din urmă a luat proporţiile unui centru, a cărui
creştere rivalizează cu a centrelor miniere din valea Jiului. Influenţa,
acestui centru este evidentă îndeosebi asupra populaţiei din • satele ve­
cine al căror număr s’a dublat şi triplat dela înălţarea acestei loca­
lităţi.
In schimb, nu se justifică prin nimic slaba creştere a populaţiei
din basinul Haţegului, cu atât mai mult că aceasta este partea cea
mai fertilă a regiunei. Cele mai multe din comunele acestui ţinut sunt
în continuă descreştere. Nu fac excepţie nici chiar comunele din re­
giunea de contact, remarcate în capitolele anterioare ca cele mai bo­
gate şi populate cum s u n t: Grădiştea, Clopotiva şi Sălaşul-de-sus.
Contrastul între creşterea populaţiei din regiunea de Sud a Poenei-
Ruscăi faţă de sporul mai slab al regiunei de Nord, se explică în parte
prin prezenţa minelor dela Ghelari şi exploatările forestiere din acea
regiune. In această parte însă trebue să presupunem şi o creştere na­
turală (prin naştere) a populaţiei. De altfel la capitolul despre densitate
s’a relevat faptul că Pădurenii, în raport cu sărăcia solului, ocupă o
regiune relativ suprapopulată şi deci nu va putea suporta o sporire mai
considerabilă nici din acest punct de vedere.
Nu avem însă nici o indicaţie pentru a ne explica descreşterea
populaţiei în regiunea deluroasă dintre valea inferioară a Streiului şi
valea Grădiştei. E foarte probabil că aici, pe lângă numărul redus al
naşterilor, a contribuit şi o emigrare spre centrele miniere din apropiere.
Faţă de creşterea neobicinuită a "Centrelor industriaie, oraşele is­
torice Haţegul şi Hunedoara prezintă o creştere neînsemnată. In Hune­
doara nici chiar prezenţa topitoarelor de fier nu se prea resimte în
această privinţă. E adevărat că într’o jumătate de veac populaţia ace-
stor oraşe s’a dublat, această creştere însă este neînsemnată şi nu se
 78 R . VUIA

■poate compara cu creşterea centrelor industrialei Ea nu întrece nici

chiar cifra de creştere a aglomerărilor rurale în creştere din acest ţinut.
•O interesantă paralelă se poate face în această privinţă între Deva şî
Simeria.
Deva e tipul oraşului istoric, favorizat în trecut de situaţia lui
deosebită. Poziţia şi numele sunt dovada unei considerabile vechimi.
Oraşul era aşezat în direcţia drumului care ducea din Ardeal spre Un­
garia, nu departe de vechea frontieră a Ardealului deservit şi de o altă-
cale, care duce spre Sud, pe valea Streiului spre Bănat şi Oltenia. Nu
departe, valea Mureşului se slrâmtează,. ca apoi de aci să se lăr­
gească pe o lungime considerabilă. Locul a fost determinat în parte şi
de dealul deasupra oraşului, pe care se văd azi ruinele unei cetăţi; loc
potrivit de apărare şi de unde se putea stăpâni, valea. Acest deal a
fost locuit din timpuri preistorice.
Cu totul alte consideraţiuni au determinat, la întâlnirea celor două
linii ferate Arad-Teiuş şi Simeria-Petroşani, formarea unei puternice
aglomeraţiuni de dată mai recentă. Pe locul unde se află azi colonia
Simeria, la 1869 era un mic sat numai cu 234 locuitori, din care ş’a for­
mat aglomerarea de azi cu peste 3000 locuitori. In tot cazul, în acest loc
este. pe cale să se formeze o însemnată aglomerare care, cu poziţia s a .
centrală, va avea un însemnat rol în viitor. Faţă de Deva istorică, ora­
lul; trecutului,. Simeria este o formaţiune a prezentului şi un oraş al
viitorului.
/ In genere se constată o descreştere a populaţiei rurale, iar .popu­
l a ţ i a se aglomerează în centrele miniere industriale şi nu e greu de
I prevăzut că contrastul între aceste aglomerări va fi tot mai mare. Ba-
/ sinul Haţegului, care avea preponderanţa în ţrecut, pierde mereu, pe
I când basinul dela Petroşani, mulţumită resurselor sale miniere, câştigă
tot mai mult în importanţă, nu numai în privinţa economică, dar şi în
■ce priveşte numărul populaţiei. Harta creşterii şi a descreşterii popu­
laţiei ne dă nu numai indicaţiuni interesante în această privinţă, dar
ne permite să întrevedem care va fi în viitor situaţia populaţiei din
acest ţinut.
 CAPITOLUL IV

OCUPA Ţ I U N E A L O C U IT O R IL O R Ş l M IŞ C Ă R I D E P O P U L A Ţ IE

In capitolul geografic s’a arătat deosebirea pe care o face poporul

între populaţia agricolă „Ţăreni“ şi populaţia pastorală, „Mărgineni*.
Aceste numiri populare sunt expresia celor două ocupaţiuni principale
«le populaţiei, agricultura şi păstoritul. Deşi distincţia corespunde în mare
parte realităţii, populaţia nu se poate. împărţi numai în aceste două ca­
tegorii. Precum variază regiunea în privinţa reliefului, tot astfel diferă
şl ocupaţiunile, oferind cele mai deosebite forme de transiţie dela po­
pulaţia curat agricolă pănă la cea curat pastorală.
Populaţia curat agricolă se-găseşte în basinul Haţegului, valea in­
ferioară a Streiului, a Cemei precum şi în regiunile deluroase dintre
aceste ape. Populaţia din regiunea Pădurenilor, deşi se ocupă, într’o
însemnată măsură, cu creşterea vitelor, este totodată şi agricolă. Numai
printr’o combinare a acestor două feluri de ocupaţiuni, îşi poate ea
asigura un minim de traiu în regiunile sale mai puţin favorizate. Mai
clar se pot distinge regiunile cu o viaţă curat pastorală, cum e s te : ba­
sinul dela Petroşani, comunele de pe cumpăna dela Merişor (Pietros,
Urivadia, Merişor, Băniţa) şi Munţii Sebeşului (Luncani, Fizeşti şi Feger).
In privinţa ocupaţiunilor se pot distinge deci trei regiuni diferite:
a ) regiunea mai mult agricolă din basinul Haţegului şi valea
Streiului,
^ b) „ agricolă-pastorală a Pădurenilor şi
e) „ pastorală a Mărginenilor (M. Sebeşului) şi a Jienilor
(basinul dela Petroşani).
Regiunea agricolă. Regiunea mai mult agricolă din basinul Haţe­
gului şi Valea Streiului este o regiune fertilă şi bine cultivată. Oriunde
privim pănă departe înspre poalele munţilor, vedem numai câmpii întinse
JiiLsemănături. Aceste ţinuturi fac hotărît impresia unei regiuni cu adevărat
agricole, _Cu toate acestea populaţia curat agricolă se găseşte numai în re-
80 R. VUIA

giunea din basinul Haţegului, valea inferioară a Streiului şi a Cernei»

Nici chiar în aceste părţi, agricultura nu este singura ocupaţiune a
locuitorilor; alături de agricultură, populaţia se mai ocupă şi cu cre­
şterea vitelor, care câştigă teren pe măsură ce părăsim regiunea cen­
trală şi ne apropiem de regiunea muntoasă. Populaţia comunelor dela
periferie, din zona de contact a regiunei muntoase cu regiunea de
este agricolă şi pastorală. Aceste comune au câmpiilntÎnse cu arături
în spre regiunea de şes şi fâneţe bogate pe versantele apropiate, care
le permit ţinerea unui stoc mai însemnat de vite decât al populaţiei
din regiunea centrală. In capitolul despre populaţie s’a arătat că aceste
comune sunt dintre cele mai bogate şi bine populate, (exemple: Boşo-
rod, Vălcelele-Bune şi Rele, Clopotiva, Răchitova).
Spre a demonstra deosebirea ce există între comunele curat agri­
cole şi cele mai mult pastorale, dela periferie, dăm mai jos datele prin­
cipale referitoare la terenurile cultivate, produsele agricole şi numărul
vitelor a două sate reprezentative, alături de aceleaşi date ale unei co­
mune din regiunea Pădurenilor (Alun) şi regiunea pastorală din basinul
dela Petroşani (Petrila).
Toteşti Clopotiva Alun Petrila.
Jugăre :
Teritoriul comunei . . . 1.131 20.372 1.930 40.727
Pământ arător . . . . 820 1.004 582 341
Grădini şi vii . . . . . 30 150 26 134
Păşune . . . . . . . 1 6.802 371 7.091
Fâneţe . . . . . . . 245 1.180 739 6.943
P ă d u r i ................. . . -- 9.917 157 25.769
Teritoriu necultivat. . . 35 1.319 55 529
Din pământul arător, jugăre :
Grâu . . . . . . . . 300 20 420 -—

P o ru m b ................. . . 100 480 — 300

Secară . . . . . . . 200 450 — —
O r z .......................... . . 20 — — —
O v ă s ..................... . . 150 20 102 —
C a r to f i................. . . 50 15 60 41
Capete :
Cai • • • • * • • . . 20 132 5 445
B o i ......................... . . 30 447 130 81
V a c i ..................... 792 75 1.900
O i ......................... . . 20 4.928 2.300 9,354
P o r c i ..................... . . 40 215 180 589
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 8 l

Comparând coloana comunei Toteşti cu a comunei Clopotiva, ve­

dem că, pe când în comunele din regiunea centrală trei sferturi din
terenul comunei îl formează pământul arător, în satele din regiunea
marginală, proporţia pământului arător faţă de teritoriul comunei se
reduce, în schimb păşunea ocupă locul de frunte alături de fâneţe. Iar
dacă comparăm şi cifrele, care arată şi ce se produce pe pământul
arător, vedem că în comunele agricole din regiunea centrală produsele
principale sunt grâul şi secara, pe când în regiunile dela periferie, po­
rumbul este favorizat alături de secară. Numărul redus al vitelor din
comuna Toteşti arată că ne aflăm într’o regiune curat agricolă, în
schimb numărul considerabil al vitelor mari şi mici şi îndeosebi al oilor
din comuna Clopotiva, alături de suprafaţa considerabilă de teren arabil,
arată o populaţie semi-agricolă şi semi-pastorală.
Regiunile agricole şi îndeosebi basinul Haţegului, în. afară de cul-
ţura cerealelor se remarcă printr’o intensă cultură de. po.inărit. Cum in­
trăm în acest ţinut, fie dinspre valea Streiului peste Dealul viilor, dea­
supra Haţegului, fie dinspre valea Bistrei, peste trecătoarea dela Poarta
de fier, ne surprinde mulţimea grădinilor cu poame. întreaga jumătate
de Nord a acestui basin este presărată cu „pomet", cum i-se zice în
graiul popular. Locul principal îl ocupă soiuri alese de meri (Ionathan,
Bătui) şi pruni, aceştia de o calitate mai slabă. Grădinile cu poame
formează un însemnat izvor de câştig pentru populaţia regiunei •).
jCliina ţinutului este foarte priincioasă si .viilor^-care au acoperit
odinioară pe întinderi mari cele două versante ale văii Streiului. Astfel,
vinul dela Ocoliş avea reputaţie în veacul al XVIII-lea2). ^Filoxera a fă­
cut ca în cele mai multe părţi să dispară viile, fără„să fie . resădite—
Astăzi în multe locuri, numai în toponimie se mai păstrează numirea lo r3).
Pe măsură ce viile dispăreau, grădinile cu pomi câştigau teren,
astfel că azi, în locul viilor se găsesc adesea mari grădini pline cu pruni
cari dau o recoltă de slabă calitate, dar foarte abundentă în anii mă-
noşi. Şi cum aceşti pomi nu cer atâta îngrijire, nu e de mirare că ţă­
ranii au înlocuit viile cu livezi de pruni. In locul vinului, azi, se bea
mai mult vinarsul (ţuica), care se produce în cantităţi însemnate, pen­
tru care motiv acest ţinut a câştigat numele de Ţară a vinaraulni.
Regiunea agricolă pastorală a Pădurenilor. Un interesant exemplu
de adaptare la mediu în privinţa ocupaţiunii ne arată regiunea Pădu-
') Suprafaţa grădinilor cu poame este de 750 Ha in plasa Haţegului şi 81*71 Ha
In plasa Pui. Export se face înspre Ungaria, Austria, Cehoslovacia şi Germania.
*) Cf. Benkd, Hunyadmegyei Evk. X. p. 65.
3) Azi se mai găsesc vii In comunele Măceu 8 Ha, Haţeg 5 Ha, Berthelot (Tă-
cădin) 6*5 Ha, Băieşti 14*38 Ha.
82 R. VUIA

renilor. Condiţiunile geografice şi de populare ale acestei regiuni ne

sunt cunoscute din capitolele anterioare. Aşezările omeneşti înconjoară
văile adânci şi împădurite şi sunt situate în mare parte pe culmile lungi
şi netede, care coboară din regiunea centrală a Poienei-Ruscăi spre
valea Streiului şi a Mureşului. Suprafaţa acestor culmi este acoperită
cu un sol sărac şi ingrat care, numai în urma unei munci încordate şi
stăruitoare, abia asigură un traiu modest populaţiei cu cerinţe foarte
reduse. Mulţumită acestor condiţiuni speciale, s’a desvoltat aici un tip
deosebit de cultură, proprie acestei regiuni.
Primul fapt, care ne surprinde şi, care este un rezultat a lc o n d i-
ţiunilor speciale de_relief, este. inversiunea zonelor de vegetaţie şi cul­
turi. Pe când în regiunea văilor, mergând din vale spre părţile mai
înalte, zonele de culturi şi vegetaţie se succed în modul următor: co-
jnuna, Hotarul cu arături, fâneţele şi în urmă zona de păduri, cu pă­
şunea alpină; aici succesiunea este inversă: în vale trecem prin zona
de păduri, apoi întâlnim fâneţele şi arăturile şi în urmă, pe culme,,
comuna.
Un alt fapt care ne surprinde, este de a găsi în această regiune
muntoasă o viaţă agricolă. Căci, după toate împrejurările, într’o regiune
deasupra zonei de păduri, la o altitudine între 600—1000 m (partea
locuită şi cultivată a culmilor) ne-am aştepta să predomine cultura fâ-
neţelor, cum se întâlneşte în părţile chiar mai joase ale munţilor Se­
beşului şi în valea Jiului. Motivele desvoltărei vieţei agricole trebuesc
căutate în faptul că aceste culmi prezintă o suprafaţă netedă mult mai
întinsă decât în celelalte regiuni muntoase şi la o altitudine care per­
mite încă cultura cerealelor. Zona cerealelor în această regiune nu trece
peste altitudinea de 900 m. Comunele cele mai înalte, ambele de ori­
cine mai recentă, situate la o altitudine între 800—1100 m, Poiana-
Răchiţelii şi Vadu-Dobrii, cad în zona fâneţelor. Cerealele cultivate
sunt: grâul de primăvară, ovăsul, secara şi orzul. Porumbul se arată
foarte recalcitrant faţă de acest, sol sărac şi lipsit de umezeală ’). El'
se cultivă numai în comunele din regiunea văPor umede, sau în comu­
nele a căror altitudine nu trece peste 700 m, însă aci recolta e slabă.
Economia specială a acestei regiuni se indică chiar prin aspectele
ei. Culmile netede şi rotunzite sunt acoperite de mici suprafeţe etajate
în terase. Liniile formate de marginea teraselor sunt atât de evidente
şi de o regularitate aşa de mare, încât te face să crezi, că priveşti o
hartă cu curbe de nivel în natură (pl. XIV).
Comuna ocupă de obicei partea cea mai înaltă, iar în jurul ei,
’) Cf. coloana comunei Alun.
 TARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PÄDURENILOR 83
cât ţine suprafaţa netedă a culmilor, se întinde hotarul cu arături şi
fâneţe pănâ la locul unde panta, din ce în ce mai repede, opreşte în­
tinderea suprafeţei cultivate. Aci începe zona cu fâneţe şi păduri, care
ocupă pantele repezi ale văilor.
Economia este caracterizată prin o strânsă asociare a agriculturei
cu creşterea vitelor. Lucrul pământului reclamă un număr mai mare de\
vite' decât în comunele din regiunea văilor, iar solul sărac o cantitate 1
considerabilă de îngrăşământ animal. Caracterul agricol predomină în să;
aceasta ne-o dovedesc nu numai câmpiile cu cereale, ci şi forma adu­
nată a satelor, caracteristică numai aşezărilor din regiunile cu o popu­
laţie, agricolă.
Sistemul de economie al regiunei este cel rotativ. Partea cultivată
din hotarul fiecărei comune este împărţită în două: ţarină şi izlaz, des­
părţite printr’un gard numit „gard de ţarină“. Din cele două părţi, una
serveşte de câmp cu semănături, iar cealaltă ca păşune, schimbându-se
alternativ în fiecare an. In unele comune se cultivă numai jumătate şi
din pământul arător şi din fâneţe, iar restul serveşte ca păşune în tim­
pul verii. Alternarea se face în acest caz numai la doi ani. De aci ur­
mează că fiecare ţăran trebue să aibă în ambele părţi pământ pen­
tru a face alternarea de semănături şi fâneţe. Aceasta se face nu numai
ca solul să se odihnească prin schimbul de culturi, ci spre a-1 gunoi
prin turmele care pasc în partea de hotar destinată păşunei.
Cu toate acestea pământul sărac abia asigură un minim de
mijloace de trai. Se resimte îndeosebi lipsa porumbului în comunele
din regiunea culmilor, mălaiul fiind şi aci hrana principală a locuito­
rilor. Adesea îi auzim zicând că ar fi mulţămiţi cu toată sărăcia lor,
dacă pământul ar îngădui şi porumb. Spre a acoperi această lipsă, cei
mai mulţi dintre Pădureni au mici proprietăţi de câte 1—3 iugăre în
regiunea văilor (Murăş, Cerna, Streiu) sau iau pământ în ~arândă, pe
care cultivă cantitatea de po:umb necesară pentru existenţa familiei.
Pentru a-şi câştiga hrana necesară, locuitorii părăsesc în massă
comunele în timpul primăverii şi verii spre a-şi căuta la „ţară“ pâinea
lor. Această em ig ra re seso n a lă ia uneori proporţii considerabile. Numă­
rul celor care părăsesc comuna ajunge pănă la 30—40% din cifra to­
tală a populaţiei. Din unele comune, aproape toţi bărbaţii împreună cu fe­
meile lor, precum şi băieţandrii trecuţi de 15—16 ani pornesc înspre regiunea
văilor. Acasă rămân numai copiii şi bătrânii pentru paza avutului şi a vitelor.
Populaţia face această mişcare în fiecare an de trei ori. Primăvara (în
Maiu) la săpat, vara la seceriş şi toamna la culesul porilmbului. Această
pendulaţie le este posibilă pentru motivul că, în regiunea lor, mai în-
84 R . VUIA

naltă decât a văilor, atât săpatul cât şi secerişul se fac cu o lună mai
târziu decât în regiunea văilor (secerişul în regiunea Pădurenilor în­
cepe abia la 15 August). Natura care i-a lipsit prin solul sărac de
hrană suficientă, îi recompensează pe această cale, dându-le posibi­
litatea să secere de două ori pe an, în Iulie, în regiunea văilor, şi în
August în regiunea proprie. Pentru munca lor din regiunea văilor, Pă-
durenii nu primesc bani ca răsplată, ci lucrează, după un termin al lor
atât de expresiv: „în pâne“, adică pentru o parte din recolta pămân­
tului lucrat. In timpul verii grupurile de Pădureni, care se reîntorc dela
ţară, venind acasă cu povara grea de „pâne“ în spate, formează o pri­
velişte obişnuită în aceste regiuni.
Chiar în timpul iernii, populaţia e nevoită să-şi părăsească tem­
porar aşezările. Pe când vara femeile sunt acelea care-şi părăsesc pe
câtva timp căminurile, bărbaţii rămânând acasă, la coasă, în timpul
iernii, populaţia bărbătească este aceea care pleacă în grupuri. Ei se
angajează ca tăetori de lemne în exploatările de păduri din apropiere
sau chiar şi în regiuni mai îndepărtate, unii ajung pănă în Bănat şi
Muntenia, mergând „la stânjini“, după expresia locului. Acolo stau
toată iama (Noemvrie-Februarie) când’ se reîntorc cu micul câştig la
vetrele lor. In această mişcare este atrasă întreaga populaţie mai să­
racă din regiunea Poienei-Ruscâi, chiar şi cea din regiunea Lunca-
Cernei-Răchitova. Unii, şi mai ales cei din regiunea fâneţelor (Vadu-
Dobrii, Poiana-Răchţielii), îşi părăsesc comuna aproape pentru întreg
anul.
Regiunea pastorală. Viaţa pastorală este mai desvoltată la popu­
laţia din valea Jiului şi la cea din munţii Sebeşului, primii numiţi în
graiul popular „Jieni“, ceilalţi „Mărgineni“, şi unii şi alţii prin exce­
lenţă crescători de vite.
Călătorind din basinul Haţegului spre basinul dela Petroşani, cum
intrăm în trecătoarea dela Merişor, putem observa chiar dela fereastra
vagonului deosebirea de aspect dintre regiunile pastorale şi cele agricole.
In locul satelor adunate, pe care le întâlnim dealungul drumului, când
trecem prin valea Streiului şi basinul Haţegului, aci vedem numai case
răsleţe, înconjurate de vaste întinderi de fânaţe (pl. XV B şi XXI). In
locul câmpiilor de culturi de cereale ale satului din regiunea agricolă,
aici predomină cultura fâneţelor şi viaţa pastorală.
Viaţa pastorală reclamă un teren mult mai vast şi o adaptare la
mediu mult mai pronunţată decât economia populaţiei agricole, mărgi­
nită la cadrul restrâns al hotarului comunei. Comparând datele comu­
nelor tip, arătate mai înainte, comuna pastorală Petrila se remarcă prin
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 85
vastul teritoriu de 40.727 iugăre, faţă de cele 1131 ale comunei agricole
Toteşti şi cele 1930 ale comunei Alun din regiunea Pădurenilor. In
această privinţă, ea se poate compara numai cu hotarul comunei Clo-
potiva, care şi ea e în mare parte comună pastorală. Celelalte date
simt tot atât de instructive. Din acest teritoriu vast abia 341 iugăre
sunt pământ arător, iar restul păduri şi, ce e mai caracteristic pentru
comunele pastorale, 7091 iugăre păşune şi 6943 iugăre fâneţe pentru
cele 1900 vaci şi considerabilul număr de 9354 oi.
Fâneţe şi păşuni, un însemnat stoc de vite şi mai ales de oi, iată
ce caracterizează economia populaţiei pastorale. Cultura lor agricolă se
reduce la cultivarea unui mic petec de pământ, situat de obicei în
apropierea caselor, semănat cu porumb şi cartofi. .Bogaţi în resurse
<|s_Qrigine_finiinală, dar lipsiţi de produse__agricole, populaţia pastorală
este nevoită să recurgă la produsele agricole ale „Ţărenilor“.
Mai există şi o altă deosebire esenţială între ^economia satelor agri­
cole .care, avândîm părţirea hotarului în pământ a ră to r,. păşune şi fâ­
neţe, formează în întregime.o^unitate economică, pe când în satele pas­
torale, cu aşezările lor răsleţe, familiile având toată proprietatea în jurul
casei, fiecare gospodărie formează o unitate economică aparte.
Fenomenul economic, cel mai însemnat al acestor regiuni, îl con-
stitue viaţa pastorală. Cum însă viaţa pastorală nu se restrânge numai
asupra regiunilor curat pastorale, ci, după cum a mai fost relevat, chiar
şi populaţia agricolă se ocupă, în oarecare măsură, cu creşterea vitelor,
în acest loc ne vom ocupa cu viaţa pastorală de pretutindeni1).
păstoritul acestui ţinut nu este unitar, ci prezintă variaţiuni după
regiunile naturale. începând cu păstoritul rudimentar al Pădurenilor,
pănă la păstoritul desvoltat al Poienarilor, găsim o serie de diferite
forme, reprezentând fiecare o treaptă măi mult sau mai puţin desvol-
tată a păstoritului. Cum păstoritul cere mai mult decât agricultura o
adaptare la mediu, schimbarea condiţiunilor geografice atrage neapărat
după sine şi modificarea corespunzătoare a formelor de păstorit.
In această privinţă se pot face următoarele grupări:
1. Păstoritul cel mai desvoltat este al P o e n a rilo r. Păstori prin
excelenţă, veniţi aci din părţile Sibiiului, ei ocupă munţii cei mai po­
triviţi păstoritului, începând cu cei din preajma Oltului pănă laRătezat.
In regiunea noastră, stânele lor se găsesc în părţile de răsărit ale Pa­
rângului şi părţile de Sud ale Rătezatului. Astăzi însă păstoritul Poie-
>) Note interesante culese chiar din graiul poporului, asupra păstoritului din
aceste părţi se găsesc In cartea d-lui O. Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului (v.
•cuvântul păstorit la indicele de lucruri).
 f
86 R. VUIA

narilor în aceste părţi e în declin. Câtă vreme acum zece ani' în Ră-
tezat şease munţi erau în posesiunea- Poienarilor (Păpuşa, Dregşan,
Scoruta, Buta, Borăscu şi Galbina), la 1921 abia aveau doi munţi (Pă­
puşa şi Dregşan). Locul lor a fost ocupat de oierii din Ţara Haţegului
şi valea Jiului. Motivele acestor schimbări trebuesc căutate parte în
reformele agrare recente, parte în schimbarea ocupaţiunii Poienarilor
cari, astăzi, ajunşila bunăstare, se îndeletnicesc tot mai mult cu comer­
ţul şi cârciumăritul ')•
j^ăstoritul lor este_caracterizat prin bogăţia .turmelor „(2000—3000
oi .la o singură stână), păzite nu de proprietari, ci de ciobani cu_ sim­
brie. _La stânele lor, se găsesc des şi femei, „băciţe* cari mulg oile
şfprepară laptele. Una dintre .notele cele mai deosebitoare ale acestui
păstorit este marea desvoltare a transhumanţei. In timpul iernatului, au
ajuns în drumurile lor până la Dunăre şi Bănat şi pănă pe Bărăgan în
vechiul Regat2). Stânele lor sunt cele mai încăpătoare, adesea de mă­
rimea unei case, cu împărţirea obicinuită în două : a stânei propriu zise
şi a „celarului“, în care se păstrează produsele din lapte. Uneori cela-
rul formează o clădire aparte (pl. XVI B).
2. P ă s to r itu l J ie n ilo r . E cel mai desvoltat din această regiune şi,
în multe privinţe, asemănător cu al Poienarilor, Jienii dispunând ase­
menea de turme bogate.
întreagă regiunea muntoasă din basinul delà Petroşani formează
un fel de „Hinterland“ pastoral pentru populaţia din vale. Fiind stânele
lor în apropierea aşezărilor, s’a stabilit o legătură mai intimă între viaţa
de la sate şi cea de la stâne. Stâna este mai puţin încăpătoare, decât
aceea a Poienarilor şi e lipsită adesea de celariu. Sunt singurii în acest
ţinui la cari găsim urmele unei transliumanţe mai desvoltate, având mai
demult drumuri aproape identice cu ale Poienarilor, făcute uneori chiar
în tovărăşie.
8. P ă s to r itu l M ă rg in e n ilo r , adecă al locuitorilor de pe Munţii Se­
beşului. Şi aceştia, vestiţi crescători de vite, iau parte la viaţa pasto­
rală nu numai prin cei câţiva păstori, cărora li s’a încredinţat paza
turmelor, dar chiar şi cu familiile lor. Stânele lor sunt adevărate co­
lonii, căci pe lângă 5—6 stâne, strânse la un loc, se găsesc, şi o mul­
ţime de clădiri accesorii pentru adăpostirea animalelor (porci, _jyiţei).
Stânele lor numeroase şi populate fac impresia unui sat mic de munte
*) Gf. r . vuia, Câteva observări şi constatări asupra păstoritului etc. tn Lu­
crările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, vol. I, 1922, p. 312. ■
2) Cf. emm. de MARTONNE, La vie pastorale et la transhumance dans Ies
Karpates méridionales etc. ln Zu Friedrich Ratzels Gedächtnis, Leipzig 1904. ■
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 87
locuit în timpul verii, faţă de comuna din vale, locuită în timpul ier­
nii. (pi. XVII). Stânele sunt mari şi încăpătoare; la mijloc e vatra cu i
mai multe căldări, atârnând de nişte cârlige originale, iar jur împre - '
jur paturi primitive, unde dorm îndeosebi femeile lor, cari prepară ele
singure, produsele laptelui. Având numeroase vite, ei nu se mulţumesc
cu munţii locuiţi de ei, ci trec şi dincolo de Rătezat, unde au puternice
colonii de stâne la Văcarea, Bilugu şi Găieriu.
4. P ă s to r itu l Ţ ă re n ilo r d in b a sin u l H a ţe g u lu i ş i va lea S tr e iu lu i.
Pe lângă câmpiile de cereale, Ţărenii acestor regiuni posedă şi un nu­
măr considerabil de vite mari şi mici. Comunele cari iau parte la viaţa
pastorală, sunt mai ales cele din marginea basinului cu o populaţie agri-
colă-pastorală (Răchitova, Clopotiva, Râu-de-Mori, Sălaşul-de-sus, Văl-
celele-Bune şi Rele, Bosorod etc). Ţărenii, fiind ocupaţi mai mult cu
cultura pământului, îşi încredinţează turmele lor, de obicei, păcurarilor
de meserie. Ei se asociază uneori din mai multe sate la câte-o stână1}
sau, cum e cazul în satele din preajma, munţilor (de p. Clopotiva, cu
4 stâne), un singur sat are mai multe stâne.
Stânele lor sunt mai mici decât ale Mărginenilor. Vatra nu e la
mijlocul stânei, ci e aşezată la o parte lângă părete (pl. XVIII). Celarul
lipseşte. El este înlocuit prin câteva poliţe aşezate la un părete din do­
sul stânei, şi care loc are numirea de comarnic.
5. P ă s to r itu l î n reg iu n ea P ă d u r e n ilo r este surprinzător de rudi­
mentar. Nimic nu seamănă aici cu viaţa pastorală bogată din celelalte
regiuni muntoase ale ţinutului. In locul stânelor stabile, aici găsim nişte
simple stâne schimbătoare şi aproape nimic din acea puternică pendulaţie
a populaţiei pastorale între munte şi şes. Păstoritul este yedus la o
viaţă legată de hotarul comunei^?i1|<este"'într,un strâns raport cu siste­
mul de alternare al culturilor de pe hotar.” Hotarul comunei este îm­
părţit în două: o parte serveşte de câmp arător, iar cealaltă de păşune,
ca apoi la anul să se schimbe pentru a îngrăşa astfel pământul sărac,
păstoritul altor regiuni este o ocupatiune independentă, aci_Jnsă e în ,
strânsă legătură cu agricultura şi apare numai ca o întregire a ei., Oile
unui sat sunt grupate la 8—5 stâne, fiecare cu câte 800—400 de oi.
Stânele sunt făcute din una sau două părţi din coperiş de şindrilă prop­
tite de un par spre a putea fi uşor transportate (pl. XIX C). Turmele
şunt_păzite_chiar de proprietari, cari se schimbă pe rând. =4, /<
După aceste caracterizări generale putem trece la acea mişcare a
populaţiei pastorale legată de diferite etape la anumite anotimpuri, ca
•) Astfel la stâna din Ciomfu, comunele Vălcelele-Bune şi Rele; la stâna de Râu,
Boşorod şi Ocoliş; la stâna Lăncit comunele Corieşti, Bosorod şi Ocoliş.
 88 R . VOIA

un rezultat al adaptărei economice la condiţiunile geografice şi pe care

o numim pendulaţie.
Această mişcare are în genere trei etap e; ea poate avea însă după
regiuni şi împrejurări două sau chiar patru. Cele trei etape principale
sunt: 1) comuna; 2) sălaşele cu fâneţele; 3) stânele cu păşunea alpină.
La Livăzeni şi Petrila, cele mai de frunte comune pastorale, se
găsesc patru etape, zona fâneţelor fiind împărţită în două: fâneţele dela
păduri şi fâneţele de primăvară. Fâneţele dela păduri sunt sub zona
alpină în zona de păduri, iar fâneţele de primăvară între cea dintâi şi
comună
Proporţia de participare a populaţiei diferă după regiuni. Mai mult
sunt atraşi de această mişcare Mărginenii, la cari iau parte nu numai
bărbaţii, ci în oarecare măsură şi femeile şi copiii. Mai puţin este
atrasă populaţia agricolă din basinul Haţegului şi valea Streiului care,
fiind legată prin munca sa agricolă încontinu de pământuri, încredin­
ţează turmele mai mult ciobanilor.
Să urmărim această mişcare în forma ei cea mai generală şi re­
gulată, având cele trei etape: comuna, sălaşele cu fâneţe şi stâna cu
păşunea alpină. Mişcarea se observă în comunele pastorale, în cari do­
mină cultura fâneţelor.
Ele fiind situate de obicei la poalele regiunilor muntoase, întreaga
economie a acestor comune se bazează pe exploatarea fâneţelor şi a
păşunei alpine. începând din preajma comunei, urcându-ne spre culmi,
putem distinge trei zone de vegetaţie: 1) zona fâneţelor; 2) zona pă­
durilor; 3) zona păşunilor alpine.
Această succesiune a zonelor nu este întotdeauna aceeaşi. In munţii
Sebeşului şi ai Poienei-Ruscăi, în părţile locuite, cari au o altitudine
mai atenuată, ea diferă. In aceste locuri se întâlnesc nu numai fâneţe.
dar şi culturi deasupra zonei de păduri.
1. Z o n a fâ n eţelo r se întinde în jurul comunei pănă în marginea
«pădurilor, intrând foarte des în această zonă. Poienele cu fâneţe din
zona depăduri se cuprind tot aici. Fânul cosit formează acel rezervor de
i nutreţ care asigură iernarea vitelor. Clădirile caracteristice sunt săla-
1 laşele şi colibele de iarnă. Acestea servesc ca locuinţe temporare, fie în
'" timpul cositului, fie iarna când turmele, ne mai găsind păşune, sunt
duse la fâneţe, unde trăesc din fânul strâns pe la sălaşe.
S ă la şu l este o clădire mică (3 X 4 m), din bârne necioplite şi ne­
încheiate, cu un acoperiş de scânduri fără tavan (pl. XIX A). Orice mobi­
liar lipseşte. Locuitorii dorm pe fânul aşternut. Vatra este de obicei lângă
unul dintre pereţi.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 89

C oliba serveşte de adăpost ciobanului în timpul iernei, când oile

stau la locul unde a fost adunat fânul. Coliba este şi mai mică decât
sălaşul, are de obicei o lungime de 2 m şi lărgimea de l m . Ea e
săpată parte din pământ şi e atât de joasă, încâ ciobanul numai cul­
cat poate sta în ea. La unul din capete este vatra. în jurul colibei este
şi „staorul“ locul de adăpost al oilor, făcut din bucăţi de lemn înclinate
spre interior şi proptite cu un par (pl. XIX B).
2. Z o n a de 'p ă d u ri ocupă de obiceiu coastele regiunilor muntoase,
despărţind zona păşunilor alpine de zona de fâneţe. Zona de păduri nu
are acea importanţă economică pentru ţărani, pe care o au celelalte
zone. Teritoriul ocupat de pădure este deci ca şi pierdut pentru econo­
mia ţăranului, cu atât mai vârtos, cu cât pădurea de obiceiu e propie-
tate străină (a statului, comunităţilor şi a marilor proprietari) şi numai
poienile sunt proprietatea ţăranilor. Astfel se explică duşmănia ţăranu­
lui împotriva pădurilor, care e atacată şi de sus şi de jos de activita­
tea destructivă a lui. El cu doborîrea fiecărui arbore îşi vede lărgin-
du-se terenul de păşune şi prin aceasta, proprietatea sa privată. In aceste
părţi se practică încă „săciuitul“. adică curăţirea pădurei spre a câştiga
teren pentru culturi şi îndeosebi fâneţe. In valea Jiului, săciuitul se face
în modul urm ător: In fiecare an ţăranul „săciuie“ o parte din păduri, tăind
coaja arborilor jur împrejur la o altitudine de V2 — 1 ni şi-l lasă aşa
până se usucă şi cad singuri. încă în anul cel dintâiu locul seciuit e
bun de păşune, căci sub arborii uscaţi creşte o iarbă bogată. Mai întâiu
se face o poiană, care se lărgeşte an cu an. In primul an locul e folo­
sit numai ca păşune şi numai după ce a putrezit tot lemnul căzut şi a
fost curăţit se foloseşte şi ca fâneţe. Dacă locul este potrivit, se fac şi
grădini sau sămănături. Curături se fac şi în timp de secetă, când se
dă foc pădurei destinată să fie curăţită. Astfel se explică şi desele nu­
miri de „arsuri* în toponimie.
3. P ă şu n e a a lp in ă ocupă întinderile în jurul culmilor celor mai
înalte deasupra zonei de păduri. Terenuri vaste de păşune alpină se gă­
sesc îndeosebi în masivul Rătezatului, în munţii: Vulcan, Parâng şi ai
Sebeşului. Formarea păşunilor alpine în aceste masive este favorizată
<ie marea întindere a platformelor mai înalte (Borăscu, Râu-Şes), având
•o suprafaţă netedă, uşor ondulată şi acoperită în mare parte cu un sol
ierbos foarte potrivit păşunatului. Un teren foarte bun de păşune oferă
şi fondul morenic al circurilor glaciare acoperit de o vegetaţie bogată.
Putem zice că în afară de coastele mâncate de gheţarii cuaternari şi
culmile ciopârţite şi acoperite cu stâncării, nimic nu rămâne nexploatat
pentru viaţa pastorală.
90 R. VUIA

Ca locuinţe temporare servesc stânele, nu numai ca adăpost păcu­

rarilor, ci şi ca loc de pregătire al produselor laptelui. Ele sunt aşezate-
la linia de contact a păşunilor alpine cu pădurea, btânele din valea Jiului
sunt situate adesea pe umerii dealurilor, imediat deasupra zonei de pă­
duri la o altitudine între 1400—1600 m.
Să urmărim acum mişcarea populaţiei pastorale în forma ei cea
mai regulată, aşa cum se prezintă în regiunile în cari predomină cul­
tura fâneţelor, cum este cazul la Jieni şi Mărgineni, a căror viaţă pasto­
rală prezintă multe puncte comune.

fi Păşunea alpină stânele

-------- MutareaMărginenilorsi arienilor
B | f sălaşele
(Zona fâneţelor < ------- Mutarea Târeiulor*
C J Mărginenii şi Jierul ţ comunele

D Reg. agricola Tara*

Fig. 4. Etapele şi zonele de mutare a păstorilor cu turmele lor.1

1. P r im a eta p ă în tim p u l p rim â v e re i la „ ţa r ă “ ş i la fâ n e ţe . înainte-

de toate trebue să dăm o explicare cuvântului „ţară", aşa cum îl înţe­
lege populaţia pastorală. Pentru populaţia pastorală, „ţară“ este acea.
regiune de şes, pe care el o vede adesea în depărtare de pe regiunile-
muntoase în care trăeşte el. Pentru populaţia noastră, ţară este îndeo­
sebi regiunea de şes a basinului dela Haţeg, văii Streiului şi a Murăşului.
Aceste câmpii, destul de fertile în timpul verii, sunt exploatate de-
populaţia agricolă a văilor. Insă, primăvara şi toamna, miriştile, de pe
care au fost ridicate bucatele, prezintă un câmp de păşune care atrage:
şi atunci populaţia pastorală ia dela cea agricolă în arândă terenurile
pentru păşunatul turmelor în acest anotimp.
Primăvara, când se topeşte neaua în regiunea văilor, ceeace se în-
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 9t
tâmplă pe la „Sâmţi“ (40 de mucenici), păstorii pleacă la „ţară“, la lo­
curile de arândă, unde stau până la Sf. George, când a p o i. se întorc
spre comunele lor şi petrec timpul de la Sâmţi—Sf. George păscând cu
turmele lor zona de fâneţe.
II. Etapă în timpul verii, pe munte, la păşunea alpină. ;.,
Este timpul cel mai important pentru viaţa pastorală. Proprietarii de oi-
se asociază şi pleacă la păşunea alpină. Plecarea se face la Rusalii şi păs­
torii stau de obiceiu, la stână, până la Sf. Mărie-Msre (15 August). Popu­
laţia agricolă îşi coboară şi mai de timpuriu.turmele. îndată ce s'aîm -
părţit cantitatea de brânză pentru fiecare proprietar de oi şi s’au ridi­
cat bucatele de pe câmp, plugarii îşi aduc acasă turmele, care pasc de
aci înainte pe hotarul comunei. Importanţa acestei etape constă,în fap­
tul, că în acest răstimp debitul de lapte este mai mare şi astfel se adună
cantitatea de brânză, care va fi distribuită, după anume norme, pro­
prietarilor de oi.
III. Etapa de vară şi toamnă la fâneţe. Pe la Sf. Petru, populaţia din
zona fâneţelor începe cositul şi termină cam pe la Tăierea cap. Sf.
Ioan (29 Aug.) când, după expresia lor, „se slobod fâneţele“ şi aduc
turmele dela stână în zona fâneţeler. Aici stau pănă pe la Vinerea-
Mare (14 Oct.) sau pănă cade neaua. Jienii şi Mărginenii pleacă uneori
şi a doua oară la păşunea de munte, unde a crescut din nou iarba, ca
apoi, după ce a căzut neaua, să plece definitiv, fie la fâneţe, fie la
„Ţară“.
IV. Etapa de toamnă şi iarnă, la ţară. Pe la Vinerea-Mare, în
regiunile mai înalte ale zonei cu fâneţe cade neaua. Populaţia pastorală
totuşi nu se atinge de stocul de fân adunat în această zonă, pe care
îl reservă pentru partea ultimă a iernei, când atât la ţară cât şi la
munte, locurile de păşune sunt acoperite cu o pătură groasă de zăpadă.
In acest timp la ţară miriştile încă nu sunt acoperite cu zăpadă şi tur­
mele pleacă la ţară, unde stau pănă pe la Crăciun, când cade neaua
şi aci Parte rămân de tot la ţară sau, cum fac cei mai mulţi, se re­
întorc la fâneţele de la sălaşe, unde încep a da fân oilor. La ţară
pleacă îndeosebi aceia cari au oi mai multe şi fân prea puţin ca vi­
tele să poată iernă acasă.
E important să fixăm aceste drumuri de transhumanţă Astăzi atât
Jienii, cât şi Mărginenii, pleacă spre valea Streiului, Orăştie şi valea.
Mureşului. Mai demult însă aveau şi alte drumuri, mult mai lungi. Luând
în considerare şi aceste drumuri din trecut, se pot distinge cinci di­
recţiuni principale:
1. D rum ul Teleormanului la Bărăgan. Munţii şi comunele princi­
92 R . VUIA

pale atinse: Scliveiu, Novaci, Urezii, Olteniţa, Giurgiu, Călăraşi, Silistra,

Cernavoda. Acest drum a fost urmat numai de Poienari.
2. D rum ul Craiovei: Dregşan, Arcanu, Şiglău, Straja, Vama, Târgu-
Jiu, Craiova, Măglăvitu, Calafat, Ciuperceni, Lunca-Dunării. Era urmat
pănă la sfârşit numai de Poienari. Jienii făceau etape mai scurte. Tre­
ceau peste pasul Vulcanului şi ajungeau pănă la Târgu-Jiu şi în hotarul
comunelor din regiunea Craiovei.
3. D rum ul Severinului. Tişmana, Ciupercieni, Rogova, Cojmir, Mă-
glăvit, Calafat, Lunca-Dunărei. Era urmat numai de Poienari.
4. D rum ul Panciovei. Păpuşa, Vârciorova, Caransebeş, Zorlenţ,
Bogşa, Clopodia, Biserica-Albă, Panciova, Alibunar, Petrovoselo, Lunca-
Dunării. Era urmat de Poienari şi Jieni.
5. Valea Streiului şi a M urăşului. Pui, Haţeg Silvaş, Bretea, Deva.
In valea Murăşului ajungeau numai pănă la Ilia Murăşului şi spre Oră-
ştie. La Nord de valea Murăşului, ajungeau uneori până la Brad. La
acest drum iau parte Jienii şi Mărginenii. Astăzi acesta este singurul lor
drum, căci drumurile mai lungi spre Muntenia au fost părăsite de
vre-o 20—30 de ani. Acum rar dacă mai merg pănă la Târgu-Jiu.
Cercetând relaţia între relief şi ocupaţiuni vedem că aceasta din
urmă este rezultatul adaptării la mediu. Adaptarea este atât de conse­
cventă, încât orice schimbare mai însemnată a mediului geografic atrage
după sine şi o schimbare a ocupaţiunei. Regiunile de şes din valea
Streiului şi basinul Haţegului au o populaţie agricolă, ce se ocupă şi
cu creşterea vitelor pe măsură ce ne apropiem de zona muntoasă. îm­
prejurările specifice din regiunea Pădurenilor a făcut să se desvolte în
acest ţinut o viaţă agricolă deosebită, cu arături în răzoare pe înălţimi
şi cu sistemul de alternare complectat cu o viaţă pastorală rudimentară.
Asemenea şi regiunile muntoase din Munţii Sebeşului şi basinul dela
Petroşani, cu păşunile şi fâneţele lor bogate, au favorizat desvoltarea
unei vieţi pastorale. Ca un corolar al acestei adaptări la mediu se pre­
zintă şi mişcările de populaţie. 0 parte din populaţia Pădurenilor numai
prin pendulaţia lor între ţinutul de şes şi regiunea proprie îşi poate asi­
gura traiul, iar populaţia pastorală prin mutarea la diferite etape şi epoce
Îşi poate asigura hrana turmelor sale numeroase.
 CAPITOLUL V

A Ş E Z Ă R I Ş l T IP U R I D E CASE

Poziţia satelor.
Despre mărimea aşezărilor s’a vorbii în capitolul populaţiei. Ră­
mâne să ne ocupăm, în acest loc, de poziţia şi forma satelor. In primul
caz, vom cerceta influinţele reliefului asupra aşezărilor, în al doilea, se
vor stabili formele tipice ale aşezărilor în această regiune.
Ca un tip bine determinat şi caracteristic unei întregi regiuni, apar
satele de pe culmi ale Pădurenilor. Cu excepţia puţinelor sate din văi,
cele mai multe comune sunt înşirate pe cele cinci linii de culmi, care co­
boară din regiunea centrală a Poienei-Ruscăi spre valea Mureşului şi a
Streiului, fiecare din aceste culmi având altitudinea de peste 800 m.
In această regiune satele aşezate pe culmi formează regula, iar satele
aşezate în văi excepţiile.

Fig. 5. Profilul lorgitudinal al culmei Vadu-Dobrii-Ghelari şi al văii Runcului.

Pe culme sunt aşezate cinci sate iar, tn vale numai unul.

Comuna nu ocupă totdeauna partea cea mai ridicată a vârfului^

precum e cazul cu comunele: Plop (740 m), Cerişor (751 m), Goleş-
(851 m ); ea e aşezată aproape numai pe o lăture a versantului mai
lin al culmilor, ca de pildă comunele Cerbăl (800—850 m), Muncelu-
Mare (700—740 m), Bătrâna (800—900 m). De obiceiu versantul dinspre
Sud e cel mai favorizat, nu numai din cauza situaţiei spre Sud, având
94 R . VUIA

deci poziţia în faţă, ci şi din cauza vânturilor, cari bat mai des dinspre
Nord-Vest Uneori, comuna este aşezată chiar în curmătura dintre dealuri.
Exemple tipice pentru felul lor de aşezare sunt comunele: Poieniţa-
Voinii, Socet şi Sohodol, toate trei la o altitudine între 800—900 m.
Problema cea mai interesantă a acestei regiuni o alcătuesc fără
■îndoială aşezările de pe culmi. Acest fenomen se explică prin condiţiu-
nile de relief ale ţinuţului. Văile înguste, adânci şi umede, îngrădite cu
•versante repezi şi împădurite, sunt potrivnice aşezărilor. Fundul văilor
este atât de îngust, încât abia s’ar găsi loc pentru clădiri ameninţate
vecinie de desele inundări, care vin ca un potop curăţind totul în calea
lor. Văile înguste oferă puţin teren pentiu culturi şi sunt proprii numai
porumbului, singura cereală de la noi căreia îi prieşte solul umed, pe
când culmile netede şi luminoase, deşi acoperite cu un sol sărac, per-
•mit ehiar şi cultura celorlalte cereale. Chiar şi căile de comunicaţie în­
conjoară văile. Cu puţine excepţii, toate duc pe linia culmilor lungi,
•legând astfel pe această cale comunele între ele. Deci şi comunicaţia
mai uşoară a putut determina pe locuitori să părăsească zona văilor.
Aşezările de pe culmi au însă uneori desâvantajul de a lipsi
populaţia de apa suficientă, cum este cazul în regiunea comunelor Plop,
•Cerişor şi Sohodol. In aceste comune, fântânile sunt rare, locuitorii îşi
aduc apa din râul din vale, care este la o depărtare de 2—3 ore. Dru­
mul acesta este greu, fiindcă trebue coborîtă şi urcată panta coastelor
extrem de repezi. Pentru locuitorii de aci problema apei este o che­
stiune foarte grea, îndeosebi în timp de secetă. Fântânile din Cerişor
sunt nişte gropi acoperite cu bârne, în care se adună apa ca în nişte
cisterne. Deasupra deschizăturii, uşa este închisă, căci apa se păstrează
.sub lacăt
Mai mult decât satele de pe culmi, puţinele sate din văi au sufe­
rit consecinţele reliefului acestui ţinut (Runcu-Mare, Cernişoara, Florese,
Vălar, Buzdular). Văile extrem de înguste nu permit forma adunată a
satelor. Locuinţele sunt înşirate în fundul văii înguste, dealungul apei,
la o distanţă considerabilă una de alta (de pildă: Runcu-Mare se în­
tinde pe o lungime de 7 Km. dealungul văii Runcului). Fundul îngust
al văii nu lasă uneori mai mult loc decât pentru clădiri şi o mică
ogradă în jurul lor. Numai pe locuri unde valea se lărgeşte puţin se gă­
seşte câte' un petec de pământ semănat cu porumb sau lăsat-ca fâneţe,
căci în dreapta şi în stânga se ridică ca nişte păreţi cele două versante
împădurite.
Comunele din văi au adesea câmpiile lor cu arături pe culmile de
-•deasupra comunei, unde se găsesc sălaşele, grajdurile şi şurile proprie­
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 95

tarilor. Uneori aceste sălaşe sunt atât de apropiate laolaltă, încât din
■depărtare îţi fac impresia unui sat de culme (de pildă: şurile dela Arieşi
şi Runcu-Mare ')•
Asemenea sate par’că au tendinţa să părăsească văile adânci şi sunt
pe cale să se urce şi ele pe culmi, ceeace ar face să presupunem că
satele din văi sunt mai vechi, iar cele de pe culmi s’au format din
aceste sălaşe, după părăsirea satului din vale. Aceasta cu atât mai vâr­
tos cu cât avem un caz cunoscut: mutarea comunei Cerişor*2). Dovezile
istorice însă ne arată că satele de pe culmi sunt tot atât de vechi ca
cele din văi3).
Dintre văile Poienei-Ruscăi singură valea Cernei a atras un nu­
măr mai mare de aşezări. Acest râu, după ce trece în cursul său supe­
rior prin chei, formează două basinuri numite lunci în care găsim câteva
aşezări mai însemnate. Astfel, în lunca inferioară comunele Hăşdău şi
Dobâca, iar în cea superioară, Lunca-Cernii de jos şi de sus, comune
isolate de toate părţile, cu o populaţie numeroasă şi foarte conservativă.
Felul aşezărilor din aceste lunci diferă cu totul de cel al satelor
din regiunea culmilor, unde sunt aşezate sate adunate. Lunca întreagă
este semănată cu case izolate, înconjurate cu ogrăzi cu porumbi şi fâ-
neţe. Ele arată multă asemănare cu forma resfirată a aşezărilor din
regiunea cu fâneţe.
Cu totul alta este poziţiunea satelor din regiunea de terase din
basinul Haţegului. Pe când în regiunea Pădurenilor satele par a fugi de
văi şi ape, dimpotrivă aşezările din basinul Haţegului sunt strâns legate
■de aceste două elemente geografice. Satele sunt aşezate în două grupări:
o serie la contactul şesului cu regiunea muntoasă, alta în regiunea cen­
trală a teraselor.
Aşezările cele mai însemnate sunt cele înşirate pe linia de con­

.*) Sate de văi, cu sălaşe pe culme, unde sunt culturile, se găsesc şi la

Românii din Serbia. Ş i aci aceleaşi condiţiuni geografice au adus cu sine for­
maţiuni analoage. (Cf. G. V a l s a n , Românii din Serbia, An. de Geogr. şi Antro-
pogeogr., II, p. 16).
2) In această regiune avem mai multe urme de mutări de comune.
Afară de mutarea com unei Cerişor, tradiţia mai ştie şi despre mutarea comu­
nelor Alun, Bunila şi Vadu-Dobrii. Comuna Alun a fost pe locul numit azi
Urmu, unde se cunoaşte cimitirul şi acum Erau mulţi aluni acolo şi de aci
vine numirea com unei, după părerea sătenilor. Poporul mai ştie şi de exis­
tenţa unui alt sat între Ferej şi Bătrâna, care a dispărut. Urmele teraselor cu
culturi ale acestei comune se mai pot încă distinge.
3) Satele de pe culmi sunt atestate de la începutul veacului al XV-lea,
v. cap. istoric, regiunea Pădurenilor.
96 R. VUIA

tact general al munţilor cu şesul. Aproape pretutindeni unde un

râu părăseşte zona muntoasă şi intră în şes, găsim aşezat un sat. Lo­
cuitorii acestor sate, pe lângă foloasele câmpiilor, au şi toate avantajiile
unei regiuni muntoase. Coastele împădurite şi pline de tufişuri, poiene
largi cu iarbă bogată, precum şi apropierea păşunilor de munte face
creşterea vitelor să fie înfloritoare, iar câmpiile din regiunea de şes
permit o desvoltare a unei vieţi agricole. In capitolul despre populaţie
s’a arătat că aceste comune sunt dintre cele mai populate şi avute.
Comunele din regiunea centrală, întru cât e cu putinţă, evită să
fie aşezate chiar deasupra teraselor. Le găsim mai des în lunca râu­
rilor, cari au săpat alvii destul de adânci în suprafaţa netedă a tera­
selor. Comuna este de obicei ascunsă în luncă între arbori, pe când
suprafaţa netedă a teraselor este ocupată de câmpii întinse cu arături.
Acest fenomen se explică mai mult prin tendinţa de a scăpa din bătaia
vânturilor decât prin lipsa de apă, care e abundantă aici, în regiunea
teraselor. Comunele din regiunea centrală sunt mai mici şi mai adu­
nate decât cele din zona marginală şi prezintă caracterul satelor
agricole.
Dimpotrivă, în basinul dela Petroşani, care şi el are, dealungul ce­
lor două Jiuri, o bandă îngustă de terase bine desvoltate, comunele
sunt aşezate în mare parte deasupra acestor terase, cum se poate ve­
dea bine în cazul comunelor Petroşani şi Livezeni. La fel sunt aşezate
chiar şi coloniile minerilor formate mai recent.
Puţinele aşezări din Munţii Sebeşului, cari cad în acest teritoriu
(comunele: Luncani, Fizâşti şi Feger) au aceeaşi tendinţă ca şi comu­
nele de pe Poiana-Ruscăi, anume de a prefera regiunea culmilor faţă
de văile înguste. Deosebirea e numai că, în locul comunelor adunate
cu caracter agricol, ele au caracterul comunelor din zona de fâneţe, cu
casele izolate. Culmile masivului din acest ţinut prezintă o suprafaţă
netedă destul de întinsă la o altitudine între 800—1000 m. (platforma
Râu-Şes). Cea mai însemnată parte a aşezărilor se găseşte pe această
platformă.

Aspectul şi forma satelor.

In privinţa formei şi a modului de grupare, satele acestui ţinut se
pot împărţi în două categorii: sate adunate şi sate. răsfirate. Prima ca­
tegorie este caracteristică regiunilor agricole, a doua regiunilor din zona
fâneţelor.
Satele adunate prezintă, la rândul lor, şi ele două form e: sat dea­
lungul drumului şi sat îngrămădit fără nici o regulă.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂ.DURENILOR 97
Satul dealungul drumului este tipul satului regiunilor agricole. De
obicei nu e mare, nici ca teritoriu, nici ca număr al locuitorilor. Ace­
ste sate au o formă „lungăreaţă,. cu o singură stradă principală, care
este de obicei drumul ţării, (şosea judeţeană), avănd des numirea de
uliţa mare. Uliţele laterale de obicei lipsesc, iar casele se înşiră una
lângă alta, aşa des, încât streşinile caselor vecine uneori se ating (pl.
XXV, B). Intravilanele sunt paralelograme lungăreţe, cu un capăt aşezat
perpendicular pe linia drumului, iar cu celălalt sfârşindu-se în ţarină.
Casa este de obicei situată la capătul de cătră stradă al intravilanului, în
care parte se află şi curtea „ocolul“ ; urmează apoi grădina .o g r a d a “
cu pomi şi în sfârşit ţarina. .

Fig. 6. Planul comunei Cerbâl. Tipul satului Îngrămădit.

Linioara arată direcţia frontului caselor.

Această formă o au cele mai multe comune din regiunea Pădu-

renilor şi regiunea centrală din basinul Haţegului. Sate tipice de felul
acesta sunt: Sălaşul de jos, Bărăşti, Rea, Fărcădinele, Poieniţa-Tomii,
Merişor şi Boia-Bârz.
Satul îngrămădit, fără nici o regulă, este de obicei mai mare de­
cât satul dealungul drumului. Din întreg planul comunei nu se des­
prinde o axă-sau o linie principală. Casele se înşiră dealungul stră­
zilor întortochiate fără nici o ordine. Ele nu sunt înghesuite ca în sa­
tele dealungul drumului, şi de obicei locul lor nu este lângă drum, ci
în mijlocul ogrăzii largi, de cele mai variate forme. Mergând pe uliţă,

7 Tnc+ flo /ìrri’ Pi n i

98 R. VUIA

vezi numai gardul sau păretele unui grajd sau bucătărie de vară. Di­
recţia caselor nu este influinţată de linia străzilor; fiecare casă are in­
dependent poziţia sa, ţinându-se cel mult seama ca faţa ei să privească
spre meazăzi.
Cele mai mari şi însemnate comune ale regiunii au această formă
de sat, c a : Grădiştea, Clopotiva, Salaşul de sus, Cârneşti, Ostrov,
Alun, Cerbăl

Sat de vale. 0 altă formare caracteristică este satul de vale. Deja

la poziţia satelor a fost relevat faptul, că satele din basinul Haţegului,
îndeosebi cele dela periferie sunt aşezate de obicei la gura unei văi,
locul unde râul părăseşte zona muntoasă şi întră în regiunea de şes a
teraselor. Uneori legătura între aşezări şi râu este atât de strânsă, încât
forma satului este determinată de cursul râului şi al afluenţilor săi.
Casele sunt aliniate dealungul părăului şi al afluenţilor săi, dând
comunei forma ramificată, caracteristică satelor de râuri. Părăul curge
prin mijlocul satului dealungul uliţelor, sau mai bine zis însaş albia
râului formează uliţa care urmăreşte pretutindeni cursul apei. In dreapta
şi în stânga părăului se înşiră ogrăzile, cari arată când regularitatea
 ŢARA HAŢEGULUI SI REGIUNEA PĂDURENILOR 99
celor din satele dealungul drumului, când iregularitatea ogrăzilor din
comunele îngrămădite.
Numirea comunei trădează foarte des această formaţie de sat
ca d. p. Vălioara, Vălcelele-Bune, Râuşor, Valea-Dâljii, Valea-Lupului.
Uneori chiar şi numirea străzilor şi a părţilor de comună arată influinţa
apelor d. p. Părăienii (corn. Peşteniţa).
Exemple tipice de felul acesta sunt comunele : Răchitova, Vâlcelele
bune şi Valea-Dâljii.
Satul resfirat. Forma satelor şi chiar a caselor este influinţată în
mare parte de ocupaţia locuitorilor. Populaţia agricolă locueşte de obi-
ceiu în sate bine închegate. In sat se găseşte numai casa şi ograda,
iar arăturile sunt înafară de sat.
Cu totul alta este situaţia la populaţia unde predomină cultura
fâneţelor şi creşterea vitelor. Casele lor izolate sunt aşezate fie în vale,
fie pe câte-o coastă sau vârf de deal şi împrăştiate fără nici o ordine.
Fiecare casă este în mijlocul proprietăţii, având în jurul ei câte un pe­
tec de pământ cu porumb, cartofi şi puţină secară, iar restul fâneţe în­
tinse. La marginea fâneţelor găseşti adesea pădurea, ca dovadă că ace­
ste locuri au fost cucerite din zona de păduri. Iri regiunea fâneţelor
deci fiecare preprietate formează o unitate economică aparte (pi- XV, B).
Aceste comune ocupă des întinderi considerabile. Casele aceleiaşi
comune se află la depărtări însemnate una de alta şi uneori cele dela
periferie sunt mai aproape de satul vecin decât de centrul propriului sat.
Casele se grupează uneori astfel încât cei înrudiţi formează o mică
grupare, purtând numirea patronimică a acelora cari locuesc pe acel
loc. Alteori se formează grupări mai compacte, mici nuclee de sat, ca
de pildă: Ponorici (corn. Feger).
Aceste case izolate nu ţin seama de linia drumurilor, de care sunt
adesea îndepărtate, şi ajungi la ele, părăsind drumul, prin nişte cărări
cari străbat în cruciş şi în curmeziş, trecând adesea prin proprietăţi
particulare. Satul resfirat este caracteristica regiunilor în care predo­
mină cultura fâneţelor. Această formă o au aproape toate comunele
aşezate dealungul trecătoarei dela Merişor, Munţii Sebeşului şi valea
Jiului, iar în regiunea Pădurenilor Vadu-Dobrii şi Poiana-Răchiţelii.

Curtea.
Mai mult decât salul, curtea este expresia vieţii economice a ţinutului.
Curtea corespunde în primul rând unei necesităţi agricole. In ea
se adună şi se păstrează recolta Curţile cele mai mari şi desvoltate se
100 R. VUIA

g ă sesc în regiunile agricole şi sunt strâns legate de form a adunată a

satelor. In satele resfirate din zona fâneţelor ea dispare cu încetul şi
se restrânge numai la un mic loc gol lăsat înaintea casei, de m ulteori
neîngrădit. Uneori, cum vom ved ea, ia o form ă cu totul particulară»
caracteristică numai acestei regiuni.
Forma, împărţirea curţii, precum şi m odul de aşezare al clădirilor»
depinde de forma satului, care şi ea depinde, după cum am văzut, d e
ocupaţiunea locuitorilor. In com unele de tipul satului dealungul dru­
m ului şi uneori şi în satele din vale, intravilanul ia forma unui parale­
logram. S e g ă sesc în să şi cele mai diverse forme, acom odându-se tere­
nului şi felului de aranjare al satelor.
Intravilanul unei proprietăţi ţărăneşti, cu deosebire c e l din regi­
unile agricole, este împărţit în d ou ă: a) curtea propriu zisă, num ită
„ocol“ 1) în care e casa cu clădirile accesorii, ocupând partea din-
nainte şi b) „ograda“, o vastă grădină cu pom i, îndeosebi pruni şi n u ci,
având un covor de iarbă frum oasă şi ocupând partea dindărăt a intra­
vilanului. Grădină se num eşte num ai o m ică parte a ogrăzii, sau chiar
a curţii, în care se cultivă puţinele legum e şi verdeţuri necesare bucătă­
riei ţărăneşti, c a : ceapă, salată, varză etc.
In genere se p ot distinge două form e de c u r ţi: curtea sim plă şi
curtea dublă, deosebindu-se nu num ai prin form a lor, dar şi prin m odul
de aranjare al clădirilor. Tipul de curte sim plă şi dublă se găseşte a m e­
stecat în acelaş sa t; depinde de împrejurări ca locul intravilanului sau
starea materială a proprietarului, dacă îşi face curte sim plă sau dublă.
Nu putem deci fixa anum ite regiuni pentru fiecare din aceste tipuri d e
curţi, căci ele se g ăsesc am estecate pretutindeni, cu excepţia regiunilor
din zona de fâneţe, unde lip sesc. Totuşi s ’a putut constata, deşi nu ca
o regulă generală, că curtea sim plă s e găseşte îndeosebi în co m u n ele
din zona marginală a basinului H aţeg şi uneori in regiunea zon ei cu
fân eţe; curtea duplă se găseşte m ai des în regiunea centrală a acestu i
basin, în valea Streiului, precum şi în com unele de culm e din regiunea
Pădurenilor. Curtea dublă, deci, pare a fi tipul regiunilor agricole.
înainte de a n e ocupa de form ele curţilor, e necesar să cunoaştem
m ai deaproape clădirile aflătoare în aceste curţi, spre a le putea fixa
locul şi rolul în gospodăria ţărănească. In afară de casă, clădirile află­
toare în curţile ţărăneşti s u n t : şura. colna, cotarea, cocina, coteţul ş i
bucătăria de vară.

') Cuvântul „curte* se întrebuinţează numai pentru curţile domneşti ale ma­
rilor proprietari.
 ŢARA HAŢEGULUI Şl REGIUNEA PĂDURENILOR 101
Ş u r a corespunde unei necesităţi economice şi îndeosebi agricole*
In ea se păstrează recolta şi se îmblătesc în cursul iernei bucatele. Ea
este caracteristică mai mult regiunilor agricole; în regiunea din zona
fâneţelor lipseşte sau este de tot rară. Potrivit importanţei sale eco­
nomice ea ocupă primul plan şi predomină curtea, atât prin mărimea
cât şi prin poziţia ei (pl. XX, C).
Şura este uneori o clădire mai mare decât casa, cu păreţi de
bârne sau împletitură şi un coperiş de paie, extrem de înalt, spre a pu­
tea cuprinde în podul ei întreaga recoltă de bucate şi o parte din nutreţ.
Partea de jos este împărţită în trei, având la mijloc încăperea cea mai
mare, şura propriu zisă, servind ca loc de îmblătit în timpul iernei, iar
la dreapta şi Ia stânga câte un grajd, { g r a jd , p o ia tă , în valea Jiului coteţ).
Partea din mijloc, adică şura propriu zisă, n’are părete în faţă, ci
este închisă cu o poartă mare de împletitură, cu o singură aripă, nu­
mită v r a n iţă . La locul acesta şi streşina este mai ridicată ca deschiză­
tura şurii să fie cât mai mare spre a putea primi întrânsa carul încăr­
cat cu snopi, cari vor fi aşezaţi în p u ia g u l de deasupra grajdurilor. Intrând
pe aici în şură, poţi observa întreaga ei construcţie. Partea de mijloc
nu are tavan şi împreună cu părţile podului de deasupra grajdurilor,
formează o incintă încăpătoare. Podul de deasupra grajdurilor se nu­
meşte p u ia q . Aici se păstrează recolta şi nutreţul vitelor, care li se dă
prin cele două ferestrui ce se observă la mijocul pereţilor despărţitori.
In această parte se află şi ieslea (iescălea ). Pe timpul când nu se îmblă-
teşte, în şură se păstrezează carul, plugul precum şi alte unelte de ale
gospodăriei. Pentru adăpostirea acestor obiecte serveşte de altfel un
şopron numit colnă. Colna este de cele mai multeori un simplu acope­
riş de paie, răzimat pe patru stâlpi. Alteori ea formcază*o clădire aparte.
Şura din regiunea Pădurenilor diferă prin faptul că ea are partea
dinainte a şurii închisă.
O altă clădire caracteristică este cotarea, în care se păstrează porum­
bul (pl. XX, A şi G). Pereţii cotarcei sunt de'impletitură de nuele, cu formă
-ovală, lungăreaţă având de obiceiu 3 m lungime şi 1 m lărgime. împletitura
este aşezată pe o temelie de bârne, în formă de paralelogram şi este
acoperită cu paie. In partea de sus are o deschizătură prin care se
bagă porumbul ca să fie scos pe o altă uşiţă, aflătoare în partea de
jos, imediat deasupra temeliei. Uneori cotarea este mai ridicată, iar par­
tea de subt ea este întrebuinţată ca cocină.
C ocin a este de obiceiu o mică clădire aparte construită din bârne
şi ridicată des pe nişte piloţi înfipţi în pământ. Sunt de remarcat acele
mici îngrădituri de împletituri de nuiele foarte primitive, având o formă
rotundă, acoperite cu paie şi care servesc ca cocină în timpul verii.
102 R. VUIA

Coteţ este o clădire mai mică cu păreţii din bârne sau nuiele
pentru viţei sau păsări. Coteţul este adesea ataşat grajdului.
Foarte des se găseşte şi o bucătărie de vară, numită cuptor. Acea­
stă clădire este făcută din bârne, scânduri ori împletituri de nuiele şi

A casă: a sobă, 6 pat, c laviţă, d masă, e cadă cu varză; B cămară: ahombar, b să-
crini (ladă); C tâ rn a ţ ; D bucătărie: a cuptor, b tăpşan ; E cotarcă;
F grajd; G şură; I I clăi de fân.

adăposteşte întrânsa un cuptor pentru pane înaintea căruia, pe un tăpşan

se pregătesc vara bucatele (pl. XX A). Asupra acestei bucătării de vară
vom mai reveni atunci când se va vorbi şi despre casă.
Să vedem care este dispoziţia acestor clădiri într’o curte.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 103

In cu rtea sim p lă se pot deosebi două feluri de aranjări a clădiri­

lor, după cum casa este aşezată în partea dinainte sau dindărăt a curţii.
In cazul dintâiu casa ocupă o lăture a frontului de cătră stradă, fiind

Fig. 9. Planul unei curţi simple cu casa In dosul curţii din com. Hobiţa-Grădiştei.
A casa: o sobă, b pat, c sâcrini, d masă, e laviţă, f găletari; B cămară: a săcrini;
O târnaţ; a pat, b Intrarea la pivniţă; D bucătăria de vară: a tăpşan, b cuptor,
c cadă cu varză, d pârlău; E grajd »poiată“ ; F şura.

aşezată perpendicular pe linia străzii, cu faţa spre curte (fig. 8). In aceaş
linie, mai spre interiorul curţii, este şura, având faţa îndreptată la fel ca
şi casa înspre curte. Colţul celălalt din faţa casei este ocupat de obicei
104 R . VUIA

de bucătăria de vară. Cotarea şi cocina nu au un loc determinat, ele sunt

aşezate după împrejurări.
In al doilea caz şi anume când casa este aşezată în dosul curţii,
unul dintre cele două colţuri ale ocolului, în partea de cătră stradă,
e ocupat de şură, iar celălalt de bucătăria de vară. Casa, după cum s’a spus
mai sus, este în dosul curţii, având faţa îndreptată spre stradă (fig. 9).
Tipul de curte al regiunilor agricole este cu rtea d u b lă sau cum
i-am mai putea zice, curtea împărţită în două. Pe lângă ocupaţiu-
nea lor agricolă, aceşti locuitori se ocupă şi cu creşterea vitelor. Po­
trivit acestor îndeletniciri, curtea este împărţită în două, servind fiecare
parte uneia din aceste două ramuri de activitate.
Curtea, întrucât împrejurările permit, are de obiceiu forma unu
paralelogram, îngust şi lung, aşezat perpendicular pe linia străzii. Par­
tea dinainte, numită „ocolul p e n tr u v ite “, serveşte pentru creşterea vite­
lor, iar a doua, dindărăt, numită „ocolul c ă ş ti“, pentru trebuinţele eco­
nomice şi casnice.
Ocolul vitelor este întotdeauna mai mic şi se află în partea de
cătră stradă. Clădiri nu are, cel mult o colnă ori coteţ. Aci este şi
locul gunoiului. Şura este aşezată cu întreg corpul ei în partea a doua
a curţii, având unul dintre păreţi aşezat pe linia de despărţire, astfel că
vitele pot întră din acest ocol deadreptul în grajd.
Prin o a doua vraniţă sau portiţă întrăm în partea a doua a curţii
mult mai spaţioasă, în care se află adunate aproape toate clădirile unei
gospodării ţărăneşti. Tot aci sunt aşezate şi clăile cu paie sau fân. Sco­
pul pentru care s’a împărţit curtea în două este deci de a separa vi­
tele de casă şi de locul unde se păstrează nutreţul. Casa ocupă tot­
deauna partea din fundul ocolului, cu faţa îndreptată spre stradă (pl.
XX B şi C) ceeace formează caracteristica acestor curţi.
In regiunea fâneţelor curtea pierde din importanţa ei. Adesea se
restrânge numai la un loc mic, lăsat neîngrădit înaintea casei, sau lip­
seşte cu totul, casa cu clădirile fiind aşezate în mijlocul câmpului de
porumb şi fâneţe. Curtea apare deci ca formaţie caracteristică numai
regiunilor agricole.
In aceste regiuni şura este cu totul rară. In locul ei apare o altă
clădire servind nevoile deosebite ale populaţiei pastorale: sta o ru l.
El este un loc îngrădit, de formă pătrată, cu păreţi înalţi de bârne
şi numai foarte rar din nuiele în formă rotundă, cu un coperiş rotund.
In staor se adăpostesc oile în timpul iernei; el este tot atât de carate-
ristic regiunilor pastorale ca şura regiunilor agricole.
In zona fâneţelor se observă des tendinţa de a aşeza clădirile ast-
 TARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENiLOR
P

I cuptor, J cocină, K cotarea, L casă, M tindă, N tărnaţ, O ocolul, P vecini, R uliţa, S clădire din curtea vecinului.

0
01
106 R. VUIA

fel ca el să formeze un mic pătrat, având în mijlocul lor un mic teren,

servind drept curte. Această grupare devine uneori atât de desăvârşită,
încât casa cu clădirile accesorii formează un singur complex de clădiri.
Cele mai frumoase exemple de acest fel se găsesc în valea Jiului.

Fig. l t . Planul unei case-ocol din com. Câmpul-lui*Neag.

A casă: a pliatăr (maşină de gătit), b masă, c pat, d scaun, e laviţă, f războiu; B târ-
naţ: a putină; C casă mică: a căloni, b laviţe, c poliţă; D cămară: a ladă, b vas.
c făgaş; E ocol; F cămară: a pat, b laviţă, c ciubăr cu brânză, d săcrini (ladă cu
vestminte) ; Q cocina de iarnă ; II cocina de vară ; 1 colniţă ; J coteţ pentru viţei.

G asa ocol din valea Jiului este un paralelogram închis de toate

părţile cu clădiri. Casa ocupă una din laturile pătratului, având în faţa
ei cămara.. Jur împrejur de celelalte părţi este o colnă cu un acoperiş
îngust, care serveşte de adăpost oilor în timpul iernii şi serveşte spre
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PÄDURENILOR 107
păstrarea diferitelor obiecte ale economiei. Aceste ocoluri apar întot­
deauna izolate în mijlocul fâneţelor1).
îm prejm uirea. Chiar şi gardul se acomodează după felul de eco­
nomie al ţinutului. Se pot deosebi două sisteme de garduri, după cele
două regiuni cu o economie deosebită: a) *g a r d u l însireşinai“,.caracte­
ristic regiunilor agricole cu sate adunate şi 6) „g a r d u l d e r ă z lo g i“, ca­
racteristic regiunilor de fâneţe cu grupări de case izolate.
Cel mai obicinuit gard e popularul g a r d în s tr e ş in a t Făcut din nuiele
împletite în jurul parilor înfipţi în pământ şi acoperit cu paie şi spini
(pentru care motiv se numeşte înstreşinat), se potriveşte de minune cu
casele de lemn acoperite tot cu paie El e înalt uneori de 2,50 m, e
trainic şi bun. Până e în putere, nimic nu străbate prin împletitura-i
deasă, iar prin înălţimea lui şi cununa de spini de deasupra, formează
chiar şi pentru om un obstacol foarte greu de trecut.
Intrarea în curte se face prin o poartă cu o aripă numită v ra n iţă .
V ra n iţa este de obiceiu ca şi gardul, din împletitură de nuiele. Se gă­
sesc des şi vraniţe de laţuri sau scânduri, având o construcţie uşoară
şi frumoasă.
In nemijlocita apropiere a vraniţei se găseşte şi o portiţă pentru
oameni sau un r p â r le a z *: o scândură orizontală trecută prin gard la o
înălţime cca V2 m şi proptită la cele două capete cu câte un par înfipt în
pământ. Pârleaz se găseşte des şi la gardurile care despărţesc diferitele
părţi ale aceleeaşi gospodării sau chiar şi la gardurile dintre vecini. In
trecerea prin sat, oamenii nu folosesc totdeauna uliţele des întorto-
chiate, ci trec deadreptul prin ogrăzi, trecând gardurile, urcând şi cobo-
rînd peste pârleazuri.
In regiunea din zona fâneţelor, unde întinderea unei proprietăţi
ţărăneşti este considerabilă, cu greu s’ar putea îngrădi o proprietate cu
gard înstreşinat, care reclamă mult material şi o stăruitoare îngrijire.
De altfel curte şi grădină nu prea au, deci nici nevoia de o îngrădire mai
bună nu se simte. îngrădirea în aceste regiuni are un singur scop: de
a opri vitele mari să între în fâneţe. Pentru acest scop este suficient

*) Casa ocöl (Vierkant) se găseşte şi în alte regiuni pastorale dealungul

versantului nordic al CarpaţUor meridionali. Astfel în comuna Corneareva din
Munţii Cernei, în părţile de Nord ale Munţilor Sebeşului, în regiunea Munţi­
lor Perşani şi în Ţara Bârsei. (Cf. F uchs , K., D ie Törzburger Hausburgen im
Sitzungsberichte d. Anthrop. Ges. in Wien, 1902 p. 2 0 — 24 şi R. Vuia , Câ-
teva observaţiuni şi constatări asupra păstoritului şi tipurilor de case la R o­
mâni în Lucrările Inst, de Geografie al Universităţii din Cluj, voi. I, 1922,
p. 327).
108 R. VUIA

gardul de răzloage, care se poate uşor construi pe întinderi mai mari şi

asemenea se poate uşor ridica atunci când după cosit fâneţele sunt des­
chise pentru păşunatul vitelor.
Gardul de răzloage este construit din 3—4 prăjini lungi sau mai
ales lemne lungi crepate susţinute la capete de câte doi pari înfipţi în pă­
mânt şi legaţi în trei patru locuri cu nuiele, pentru susţinerea răzloagelor.
Uşor de construit şi pentru împrejmuirea suprafeţelor mai întinse cum
sunt fâneţele, gardul de răzloage este tipic acestor regiuni. E de obser­
vat, că la acest gard poartă sau vraniţă nu se prea face. Prin ridicarea
răzloagelor între doi pari se poate face uşor o deschizătură şi închide iarăşi^

Tipurile de case.

Casa cu cămară. Tipul cel mai răspândit al casei ţărăneşti din

acest ţinut are în genere trei încăperi: camera de locuit numită casă ,
căm ara şi tâ rn a ţu l (pridvorul). Deasupra acestor trei părţi e podu l , iar
de desubt, mai rar, se află o „p im iţă “ (pivniţă). Acest tip de casă îl
vom numi pe scurt casă cu cămară.

Fig. 12. Planul casei cu târnaţul In colţ din Vălioara,

A casa: a căloni, B cămară, C târnat.

După formarea târnaţului, acest tip de casă prezintă trei varia-

ţiuni: a) casa cu târnaţul în colţ (fig. 12 şi pl. XXII, A); b) casa cu târ­
naţul dealungul casei (fig. 8 şi pl. XXII, B; c) combinaţia amândurora,
casa cu târnaţul în colţ şi dealungul casei (fig. 13). Dintre aceste trei
variaţiuni, casa cu târnaţul în colţ pare a fi cea mai veche şi împreună
cu casa cu târnaţul în colţ şi dealungul casei e cea mai răspândită
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 109
formă de casă la Pădureni, pe când varianta cu târnaţul dealungul casei
e covârşitoare în Ţara Haţegului şi câştigă tot mai mult teren1).
Deoarece casa cu cămară este tipul cel mai răspândit şi încăpe­
rile acestei case se întâlnesc şi la celelalte tipuri, aproape la fel, dăm
în acest loc o descriere mai amănunţită a acestor încăperi.
T â rn a ţu l. Intrarea se face în partea lungă a casei unde se află
şi târnaţul. El este un pridvor deschis, un fel de loc scutit înaintea in­
trării, dobândit sau prin lăsarea unui colţ al casei deschis, sau prin
prelungirea cooerişului cu o distanţă cam de un metru şi proptirea lui

Fig. 13. Planul casei cu târnat în colţ şi dealungul casei din com. Ruda.
A casa, a căloni, B cămara, C târnaţ.

cu s tâ lp i numiţi şi brân că, s ă ja tă . Din târnaţ se păşeşte deadreptul în

casă şi cămară şi tot de aci conduce o scară în pod. Scopul lârnaţului
pare deci a fl de a scuti locul înaintea intrărilor şi spre a servi ca loc
de comunicaţie între diferitele părţi ale casei.
Baza târnaţului o formează tă lp o n ile, bârnele dela temelie. îm­
prejmuirea lui o fac stâlpii, târnaţul fiind, precum am zis, aproape în­
totdeauna deschis, cel mult se închide uneori la un capăt prin prelun­
girea bârnelor care formează păreţii de cele două laturi (pl. XXII, B).
Uneori se închide pănă la o înălţime cam de un metru, cu scânduri
frumos crestate, ce poartă numirea de stobor. Stâlpii târnaţului sunt ade­
sea lucraţi cu măestrie. Podeala e însuş pământul bătătorit, numai ca­
sele cele mai noi, mai ridicate, se podesc cu scânduri. Târnaţul are ta-•)

•) Casa cu cămară şi cu pridvorul dealungul casei este cel mai răs­

pândit tip de casă la Românii din Transilvania şi la Săcui, cari au aproape
acelaş tip de casă. Varianta cu pridvorul în colt este atestată şi din alte
părţi ale Transilvaniei. íC f . Bâtky Z s , Néhányadat Bánffyhunyadnak és kör­
nyékének népies építkezéséhez, Néprajzi Értesítő, VIII (1907), fig. 1 6 ; S zinte
Gf., A székely ház, Etlinographia, XI (1900), pl. VII—VIII, fig. 3.
110 R. VUIA

van de scânduri la fel cu al casei. Prin o deschizătură a tavanului se

face urcarea în pod. Adesea se aşează într’ânsul h â m b a ru l, o ladă mare
de lemn de fag, în care se păstrează bucatele (pl XXIV, B). Vara se aşează
acolo foarte des un pat. In lipsă de şopru aici sunt adăpostite diferite
obiecte agronomice. Uneori se închide cu scânduri o parte din târnaţ
spre a servi de cămăruţă. Sus, de sub streşină dealungul târnaţului,
adesea atârnă o prăjină lungă numită culm e, pe care se aruncă albitu­
rile spre a fi uscate (pl. XXIV, A).
C a sa . încăperea cea mai însemnată a casei e însaş aşa numita
c a s ă \ ea serveşte nu numai ca locuinţă, ci şi ca bucătărie şi totodată
e singura încăpere care serveşte pentru locuit.
Să intrăm în casă. La acest act suntem siliţi a ne ridica piciorul,
spre a trece peste una din tă lp o n ile (bârna dela temelie) casei, care
serveşte totodată şi ca prag al uşei, având de obicei o grosime consi­
derabilă (30—50 cm. E de observat că ţăranul, la Intrarea în casă, nu
păşeşte pe prag, ci trece peste el. Nici că s’ar putea altfel, luând în
considerare înălţimea mare a pragului şi înălţimea mică a uşei, care
adesea nu e mai mare decât 120—150 cm. Acest caz se întâlneşte
însă numai la casele vechi de bârne, cele mai nouă, dintre care şi cele
de bârne, au uşi înalte cu prag scund întocmai ca şi casele moderne.
Podeala casei e din pământ bătătorit. Numai casele mai nouă au
podeala din scânduri. Două ferestre mici, dintre care una e aşezată la
fruntar1), iar cealaltă la păretele de cătră târnaţ, dau numai puţină
lumină. Adesea se aplică la fruntar, care de obicei e în faţa străzii şi
două ferestre, puse una lângă alta. Ferestrele sunt aproape pătrate, cu
patru ochiuri, fixate în cadru de lemn şi sunt mici de tot. Cele mai
multe nu sunt mai mari decât V2 ni pătrat; la casele vechi ele erau
şi mai mici. Pe dinafară fereastra este apărată des de o ză b re a lă fă­
cută din beţe de lemn frumos aranjată.
Aranjamentul casei e aproape acelaş în întreg ţinutul. In satele, ai
căror locuitori sunt în viu contact cu locuitorii oraşelor, şi mai ales la
ţăranii mai cu dare de mână, amestecul lucrurilor nouă e covârşitor, totuşi
se mai găsesc încă' destule sate şi case, în cari s’au păstrat multe lu­
cruri vechi şi în care vechiul aranjament al casei ţărăneşti se poate încă
bine observa.i)

i) Pentru părţile casei vom întrebuinţa următoarele numiri: faţă este

partea din faţă a casei unde se află întrarea şi pridvorul; dosul este partea
opusă din dosul casei, de obicei lipsită de ferestre şi fruntar (Giebelseite), la-
turea casei din partea unde se află camera de locuit, fiind des îndreptată
înspre stradă.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 111
Să începem cu obiectul cel mai important, cu vatra. Cea mai
veche şi totodată cea mai primitivă întocmire pentru încălzit şi gătit
încă în folosinţă e căloniul. Altădată el se găsea în toate casele ţără­
neşti ; azi însă e pe cale să dispară şi numai în casele mai vechi, din
satele mai ferite de influinţa oraşelor se mai păstrează. Locul lui e în
colţul din stânga (socotind dela Intrare) lângă păretele dintre casă şi
cămară.
Căloniul este o vatră liberă deasupra căruia, cam la o înălţime de
un metru, se aplică o manta în formă piramidală sau pătrată, care cu ca­
pătul din sus întră în tavan, iar cu baza ei acopere vatra (pl.
XXIII, A). Mantaua poartă numirea de capră; ea este construită din
lemn cu păreţi împletiţi din nuiele sau speteze, tencuită spre a fi apă­
rată de foc. Partea de jos a caprei este încadrată în lemn şi se nu­
meşte camiţă. Marginile camiţei servesc ca poliţă. Pe ea se aşează
diferite obiecte şi mărunţişuri, mai ales obiecte de care este nevoie
la gătit, ca: oale, blide ş. a. Colţul liber al camiţei este legat cu un
laţ de grinda casei numit feroni ori fiularie. Capra căloniului poate
fi de o mărime însemnată (3 m lungime şi IV2 m lăţime’, mărimea
obicinuită fiind 2 m in lungime şi 1 m în lăţime. Nevasta, când
găteşte, se poate aşeza sub capră pe un scăunel lângă foc. Pentru
apărarea coperişului de foc se aplică în pod, deasupra caprei, o îm­
pletitură de nuiele, în forma unui coviltir închis. Această întocmire poate
să fie şi din lespezi proptite şi lipite una de alta în forma unei lăzi.
Ea poartă numirea de capră sau băbură. Fumul se adună sub capră,
trece prin băbură, se împrăştie în pod, de unde scapă prin deschiză­
turi şi prin găurile anume făcute în acoperişul de paie şi căptuşite cu
împletitură de nuiele.
Focul se face jos, sub capră, pe însăşi vatra sau podeala casei şi
e împrejmuit numai cu vre-o câteva lespezi aruncate în jurul lui. Col­
ţul dintre vatra focului şi peretele din dosul casei se numeşte u n d e ţ ;
aci se adună cenuşa, iar celui din partea ceealaltă a vetrei, unde se pun
lemnele i se zice tăşuni (tăciuni). Jos, dealungul păretelui, spre a-1
scuti de foc, e tras un zid mic de peatră, cam de-o palmă şi ceva de
înalt, numit cămineţ. Pe el se pun oalele (de obiceiu oala cu chisăliţă)
şi alte mărunţişuri. In colţul dintre păreţi este adesea făcută o lădiţă
din lespezi de piatră numită cobâlşeri, întrânsa se adună cenuşa
pentru leşie (p â rlu it ). Se întâmplă uneori că nivelul vetrei este puţin
mai ridicat, fiind despărţit printr’o bârnă de restul casei.
De sub capră atârnă o căldare al cărei lanţ este legat de un
băţ mai gros, care este şi el aşezat cruciş pe doi pari paraleli, fixaţi
112 R. VUIA

cu un capăt în fruntea cam iţei, iar cu celălalt în p ă r e te ')•

Câloniul este foarte potrivit pentru felul de a găti al ţărance­
lor obişnuite să g ătească la focul liber, dar căldura ce-o poate da fo­
cul liber nu este suficientă pentru încălzirea ca sei în vrem e de iarnă.
A cest neajuns a pricinuit înlăturarea căloniului şi înlocuirea lui cu soba cu
feţe (olane) (pl XXIII, B). Corpul sobei este com pus din table de olane sm ăl­
ţuite albastru, verde ori galben cu figuri geom etrice făcute de olarii din Bar şi
Hunedoara. Acum nu se mai fac, căci şi soba de olane este un ob iect
care dispare.
Soba are în partea dinainte o deschizătură mai lungă şi înaltă cam
de o palmă, prin care se face focul. Locul pe care este aşezat corpul
sobei este întodeauna mai ridicat astfel că ’naintea deschizăturii for­
m ează o bancă num ită tăpşan (Ţara-Haţegului) ori pom nol (Pădureni).
Pentru încălzit se face focul în interiorul sobei, aşezând lem n ele
prin deschizătură, iar pentru gătit se trage focul m ai mult înain­
tea deschizăturii pe tăpşan. Căldarea, obiectul cel mai însem nat pen­
tru pregătirea bucatelor la ţărani, lip seşte. Soba aceasta, în form a
ei arătată m ai sus nu e altceva decât o sobă de olane aplicată la
vatra d esch isă şi adaptată pentru modul de a găti al ţăranilor. In
jurul sobei este un stativ de laţuri, num it ţegle (Pădureni) şi prim ~
ble (Ţara Haţegului), pe care s e atârnă obiectele şi rufele, ca să se
usuce. Undieţul, colţul între sob ă şi păretele din dos, este foarte cău­
tat iarna de copiii şi bătrânii casei.
Prin înlocuirea căloniului cu soba de olane, p e care o aflăm azi
des în locu l celei dintâiu şi care este şi ea o podoabă a ca sei, se
schim bă m ult aspectul casei. A ceste sob e făcute de olari ţărani, care
lucrează iarăşi num ai pentru ţărani, cunoscând bine trebuinţele şi gus
tul m uşteriilor lor, au p ecetea artei populare şi se potrivesc de m inune
la aranjamentul cu gust ţărănesc al odăii.
Pofta de a im ita pe orăşeni şi pretenţiile tot m ai mult crescânde

■) Vatra liberă cu coşul piramidal deasupra este vechea întocmire do

gătit şi încălzit al casei româneşti din Muntenia, Transilvania, cu excepţia păr­
ţilor nordice, unde în locul vetrei se găseşte un cuptor asemănător cu al
casei la Ruteni. (Gf. R. F. Kaindl, Elhnographische Streifziige in den Ostkar-
paten în Mitt. dér Anthr. Gesellschaft in Wien. XXVIII, p. 225) şi în părţile li­
mitrofe ale Bănatului. In Transilvania coşul piramidal a fost înlocuit mai nou
cu un capac mare de formă pătrată din împletitură de olane smălţuite în di­
ferite culori. (Gf. Z. S zil Ady, Erdély régi tűzhelyei, Néprajzi Értesítő, X, 1909,
1— 2 0 ; I. T eutsch şi K. F uchs , Etnogr. M űt. aus den Komitaten Krontstadt
und Fogaras, Mitt dér Anthrop. Ges. in Wien, XXXV, 133— 153; N. Mano -
lescu , Igiena ţăranului român, p. 54— 57).
 ŢARA HAŢEGULUI Şl REGIUNEA PÄDURENILOR 113
ale ţăranilor de altfel destul de conservativi face ca ei să nu se mai
mulţumească nici chiar cu soba de olane Ei au descoperit deja avan­
tajele maşinelor de bucătărie (Sparherd) ale orăşenilor şi caută a în­
locui soba cu aceasta, cum le zic ei şp a r , p lia t, p lia tă r (dela nem­
ţescul Sparherd şi Platte) şi cu Ier (dela Röhre). Căloni, sobă şi
şpar formează cele trei trepte în desvoltarea întocmirei de încălzit şi
gătit din acest ţinut. Dacă afli într’o casă un p lia t cu Ier şi întrebi
că ce fel de instalaţie a fost mai înainte, ţi se va răspunde că o sobă
şi aşa mai departe că înaintea sobei a fost un căloni.
întocmai ca şi soba, ţăranii au adaptat şi maşina de gătit modului
lor de a găti. Astfel s’a păstrat tăpşanul şi deschizătura cea lungă
a sobei. Modul de a găti ai ţăranilor este strâns legat de focul liber al
vetrei, cu care într’atât s’au obicinuit, încât nici chiar pentru avantajele
maşinelor de gătit nu vor să-l părăsească. Ţărancele gătesc pe amân­
două locurile, atât pe p lia t cât şi pe tăpşan, înaintea deschizăturii1).
Adesea se găsesc şi diferite combinaţiuni ale acestor trei instala-
ţiuni. Astfel se face uneori încercarea de a ajuta căloniului, a cărui căl­
dură, cum am mai amintit, nu e suficientă, prin aceea că i se ali­
peşte o sobă sau un p lia t cu Ier.
Mobiliarul casei este foarte simplu, acomodat traiului dela ţară.
Se găsesc însă şi mobile lucrate cu un gust ales, care fac cinste artei
populare. Mobilierul se compune din o masă pat, laviţe, scaune, blidar
$i lăzi sau tronuri pentru păstrarea hainelor.
Locul cel mai însemnat al casei pare a fl colţul în care se întâl­
nesc cele două laviţe (la v iţa pl. lă v iţ) aşezate dealungul păretelui de că-
tră stradă şi târnaţ (unde sunt şi ferestrele) şi între cari îşi are locul,
de obiceiu, şi masa (fîg. 9). Laviţele sunt făcute din scânduri late şi
groase şi sunt aşezate totdeauna dealungul păretelui. Ele nu sunt fi­
xate în părete, ci sunt aşezate pe nişte pari bătuţi în podeală sau pe
butuci de lemn. Se mai folosesc pentru şezut şi nişte bănci mai lungi
cu spate s c a u n ; locul lor e tot lângă masă. Se întrebuinţează foarte des
scaunele scunde cu patru picioare şi cu şezut pătrat. Sunt şi scaune cu
spate lucrate în stil ţărănesc.
Locul mesei este, cum s’a mai amintit, în colţul unde se în­
tâlnesc cele două laviţe ori la mijloc, înaintea ferestrei. Masa acea­
sta este mai mult un obiect de lux, căci numai la ocaziuni rare,

>) Relevăm însemnălălea tăpşanului pentru întocmirile de gătit din acest

ţinut; îl vom întâlni, precum vom vedea, şi înaintea cuptorului din bucătăria de
vară. E de observat şi faptul că numirea variază după regiuni. Astfel pentru
Ţara Haţegului am notat numirile topşan, tăpşan şi tălmac, iar pentru Pâdu-
reni pomnol. Pomnol (şi pomnor) se chiamă şi banca de pământ din jurul casei.
114 R . VUIA

sărbători şi ospeţe se foloseşte. Uneori ea lipseşte. La mâncare se

folosesc de o altă masă mai mică şi scundă, numită m ă su ţă , m ia să
m ică. Ea are patru picioare; tabla ei e patruunghiulară şi e numai
40—50 cm de înaltă. Masa aceasta e portativă şi nu-şi are locul ei
hotărît. Când nu e în folosinţă se păstrează sub pat, sau sub masa mare,
într’un colţ, în cămară, cu un cuvânt la un loc unde nu stă în cale. La
mâncare se aşează la un loc mai larg şi potrivit, în mijlocul casei, seara
lângă vatră pentru a fi luminată. Vara când e timp frumos se mânâncă
adesea şi afară în curte înaintea casei ')•
Pentru dormit se folosesc nişte paturi primitive, care sunt mai scurte
şi adeseori mai largi decât paturile moderne. In casele vechi se găseşte
numai un singur pat, făcut din scânduri aşezate una lângă alta sau
din împletitură de nuiele încadrată în lemn ţinute de patru pari bă­
tuţi în podeala casei ori de două scăunele lungi cu patru picioare
numite câpree. Peste scânduri ori împletitură se aşterne fân ori pae şi
două pro coiţe (pături), dintre care una serveşte de cearceaf, iar ceea-
laltă de acoperemânt. Perinile sunt înguste şi lungăreţe. Ele sunt um­
plute mai mult cu fân Invelitoarele lor au la capătul din afară uneori ţăsă-
turi foarte frumoase. Adesea doarme întreagă familia în acelaş pat, iar în caz
de lipsă, se folosesc şi laviţele ca loc de dormit. Vara părăsesc adesea
odaia caldă şi rău aerisită şi se culcă mai bucuros în târnaţ şi şură.
In timpul mai nou se folosesc două paturi aşezate în cele două
colţuri de cătră păretele dela fruntar. Aceste paturi sunt la fel ca pa­
turile moderne şi sunt adesea produsele micilor industriaşi dela oraşe,
care le lucrează anume pentru ţărani. Prin înoirea aceasta s’a schim­
bat mult aspectul vechiu al odăii. Masa se aşează acum în mijloc, între
paturi, în apropierea ferestrii şi este înconjurată de trei laturi cu nişte
bănci lungi cu spate (scau n e), proptite de cele două paturi şi părete
(fig. 16). Uneori partea de sub şezut este închisă câştigând astfel forma
unei lăzi lungi, al cărei capac este însuşi şezutul. Această bancă numită
sc a u n în fu n d a t serveşte la păstrarea hainelor.
Mobiliarului mai aparţin: un dulap cu poliţe pentru păstrarea va­
selor, numit lă v iţa r i ori p a rse c i (dela ungurescul pohârszâk). In apro-*)

*) Această masă mică de formă pătrată se găseşte şi la Maghiari (asz-

talszek) şi la Slovenii din Craina şi Garintia, având aceeaşi formă şi mod de
întrebuinţare (Cf. M. Murko, Der Tisch bei den Siidslaven in Z ar Geschichte des
volkst. Hauses bei den Sudslawen, Mitt. d Anthrop. Ges, Wicn 1905). Ea face
transiţia între masa rotundă şi mai joasă (sinia) a popoarelor balcanice şi între
masa înaltă a popoarelor din Europa centrală şi Vest. Masa mică de formă
rotundă se găseşte şi în casa ţărănească din Muntenia. (M anolescu , o. c„ p. 67).
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 115
pierea vetrei atârnă de părete un uiegar pentru sticle şi un lingurar
pentru linguri; în apropierea uşei, lângă părete, e găletariu, un mic du­
lap deschis sau mai des făcut din un par bătut în podeală cu o bucată
de scândură fixată deasupra, pe care se găseşte găleata cu apă. Apa se bea
cu ajutorul unui cauc, un vas mic de lemn sau ciob, având ca mâner un
băţ. Acum în urmă se foloseşte în acest scop, o lingură mare de tinichea.
Se mai găsesc apoi şi lăzi sau tronuri mai mici numite săcrini sau
ladă în care se păstrează hainele şi albiturile. Sus, pe păreţi sunt bli-
dare lungi, numite făgaş, pe care se aşează deasupra blidele, iar în
cuiele din partea de jos atârnă nişte ulcioare mici şi frumos smălţuite,
cu figuri florale numite: căncee. De pe grinzile tavanului, atârnă, în ne­
mijlocita apropiere a păreţilor, o prăjină numită culme , pe care se aşează
covoare şi ştergare cu alesături, având de scop ca să acopere goliciunea
păreţilor şi să-i dea odăii înfăţişare mai plăcută.
Pe păreţi atârnă icoane de ale sfinţilor, dintre care cele mai vechi
sunt zugrăvite pe sticlă. Acestea cu toată pictura lor primitivă se po­
trivesc mai bine cu aranjamentul ţărănesc decât reproducerile mai nouă
şi fără de preţ ale târgoveţilor. Păreţii mai sunt împodobiţi şi cu blide
smălţuite, deasupra cărora se atârnă ştergare frumoase cu alesături
In casele mai vechi, de sub tavan, legat de grinzi, atârnă un stativ
în forma unei loitre, numit loitră de care se atârnă cărnuri şi cârnaţii.
Grinzile tavanului sunt prinse adesea cu două lemne scurte în care loc
se păstrează troaca. Ea poate avea şi locul deasupra uşei fiind ţinută
de doi pari înfipţi în părete.
Cămara. Cămara e o încăpere rece, din care lipseşte orice întoc­
mire de încălzit. Intrânsa se păstrează alimentele, uneltele, hainele şi
în sfârşit toate obiectele care nu sunt în folosinţă şi trebuesc păstrate.
Intrarea se face deadreptul din târnaţ. De obîceiu păreţii cămarei
nu sunt tencuiţi. Ea nu are nici chiar fereastră; lumina întră printre
crepăturile dintre bârne şi prin uşa deschisă. Adesea se face o deschi­
zătură mică, cam de o palmă de la tă , tăind două bârne până la mijloc
în formă pătrată, care serveşte ca fereastră. Se află şi case a căror odaie
au păreţi de bârne, iar cămara păreţi împletiţi de nuiele. Podeala că­
marei e din pământ bătătorit şi are tavan din scânduri şi grinzi întoc­
mai ca şi camera de locuit.
In cămară îşi află locul: lada cea mare pentru bucate numită hom-
bari , hîmbari, h â m b a ri ; lăzi mai mici numite sicrii, săcriu , sicriu , ladă ,
în care se păstrează hainele şi alte mărunţişuri, un vas mai mare pen­
tru varză cadă , p utin ă şi unul mai mic numit butoiu, butoni pentru
rachiu şi oţet. B u riie se chiamă un vas mai mic, în care se transportă

o*
116 R . VUIA

lichidele la o distanţă mai mare, iar bucig se numeşte un ciubăr în care se

ţine carnea sau brănza sărată. Sus în părete este fixată o poliţă , pe care
se păstrează uneltele şi mărunţişurile; câteodată se găseşte şi în cămară
o culme, pe care atârnă ţoalele (hainele) şi cergile (pături groase de lână).
Podul. Tot din tărnaţ conduce o scară prin o deschizătură a ta­
vanului în pod, care întinzându-se peste toate trei încăperile: casă, că­
mară şi târnaţ şi având o înălţime considerabilă e foarte spaţios. Aici
răspunde partea de sus a caprei, deasupra căreia se găseşte, cum am
mai amintit, o împletitură în forma unui coviltir ori un acoperiş din les­
pezi, în forma unei lăzi. In cazul c-ânâ în casă se află în loc de căloni
o sobă ori un şpar, fumul e condus prin un burlan care trece prin ta­
van şi se sfârşeşte în pod în forma unui L întors. Fumul se adună aici
în pod, de unde scapă prin deschizături şi prin găurile făcute anume în
acoperişul de paie. Pentru acest motiv interiorul podului este înegrit de
fum şi e plin de funingine ; în el se păstrează numai lucruri cărora fumul nu
le pricinuieşte nici o stricăciune sau trebuesc chiar conservate prin fum. Ast­
fel aici se păstrează cărnurile, slănina. In nişte coşuri mari de nuiele şi ten-
cuite coş, coşar, tărji, tîm e se păstrează: bobul, cartofii şi poamele uscate.
Pivniţa. Intrarea Ia pim iţă se face totdeauna pe dinafară. Deasupra
intrării se află totdeauna un mic acoperiş numit gvrliji. La casele zidite
pe o coastă ori pe teren mai înclinat, li se face, la partea dinspre vale,
temelie mai înaltă şi se sapă puţin în partea ridicată spre a dobândi
astfel o pivniţă. Intrarea la pivniţă se face la astfel de case din partea
dinspre vale. In pivniţă se păstrează cada cu varză şi diferite buţi şi
vase cari trebuesc ţinute la răcoare.
Bucătăria de vară. Tipul casei cu cămară nu are o bucătărie separată;
mâncările se pregătesc, precum am văzut, în camera de locuit pe vatra
de sub căloni, pe tăpşanul dinaintea sobei ori pe şpar. Se găseşte însă
foarte des în apropierea casei o clădire mai mică numită cuptor şi care
serveşte ca bucătărie în deosebi pentru timpul de vară. Această clădire e fă­
cută din bârne, scânduri ori împletitură de nuiele şi în ea se află un cuptor
înaintea căruia e un tăpşan, iar deasupra tăpşanului atârnă o căldare. Lanţul
căldării e legat de o bârnă mai subţire numită somină. In cuptor se coace
pita şi uneori şi plăcintele, iar pe tăpşan arde focul la care se gătesc bucatele1)*
') Bucătării de vară, având clădire proprie, se întâlneşte pretutindeni în
Transilvania şi în restul teritoriului locuit de Români (V. Păcală, Monogr.
satului Răşinariu, Sibiu 1915, p. 114; G, Moldovan, Alsó-fehér vârm, ro­
mân népe, 1897, p. 113; I. R. B ünkes , Herde u. Öfen etc. în Zeitschr. des
Ver. für Volksk., Vll (1897) p. 18; Cräiniceanu , Igiena, p. 1 0 3 ; G. A.
R omstorfer , Typen der landwirdschaftl. Bauten in Herzogt. Bukowina, Mitt. d.
Anihrop. Ges. Wien, XXII (1892) p. 199).
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 117
Rolul acestui cuptor prezintă oare care interes, căci în ţinuturile
acestea atât mălaiul cât şi pita s'au copt şi se coc şi azi subt ţă st.
Ţestul e un fel de capac mai mare din fier ori piatră, având la gură
un diametru cam de jumătate de metru, iar sus este provăzut cu o
ureche. La întrebuinţare ţestul se suspendă- cu un lanţ deasupra focului
până se înfierbântă bine, apoi se curăţă vatra de jăratec şi pune aluatul
pe vatră peste care se aşează ţestul adunând jăratecul în jurul lui.
După spusele celor mai bătrâni, cuptoarele de pită erau odinioară
mult mai ra re ; fiecare sat avea abia câte două, trei exemplare, căci
pita se cocea sub ţest, iar cuptoarele se foloseau numai la sărbători şi
ospeţe, când se cocea o cantitate mai mare de pită.
Cuptorul stă uneori în liber, având deasupra un acoperiş simplu
de scânduri. De obicei însă îşi are clădirea sa proprie, care serveşte
ca bucătărie în timpul verii şi în care ia uneori masa (pl. XX, A).
Bucătăria de vară are un mobiliar foarte redus. Astfel se găsesc în-
tr’ânsa laviţe pentru şezut, o masă mică, parseci, sicrini, scăunele, precum
şi vasele în care se gătesc mâncările. Cuina nu are tavan, cel mult se
aplică o împletitură tencuită deasupra vetrei ( c e tin i ) pentru a prinde
scânteile, în cazul când ea e acoperită cu paie.
Privitor la felul cum se fac aceste cuptoare, se pot observa două
sistem e: Cuptorul se clădeşte sau din lespezi lipite cu pământ lutos sau
numai din lut în formă conică, în jurul unui stativ făcut din nuiele.
Acum se zidesc cuptoare şi din cărămidă, în formă rotundă sau patru-
unghiulară.
Casa cu tindă. Casa cu cămară, despre care s'a vorbit mai în-
nainte, nu are în corpul său o bucătărie, căci bucatele se gătesc pe
vatra de sub căloni, tăpşanul sobei, sau în timpul verii, când e prea
cald în casă, în bucătăria de vară.
In comunele din colţul nordvestic al basinului Haţegului, se gă­
seşte un alt tip de casă compus din două încăperi: camera de locuit şi
o bucătărie numită tin d ă (tindă). Acestui tip de casă îi vom da numirea
de casa cu tin d ă (pl. XXIV, A). Planul şi împărţirea acestui tip seamănă
mult cu al casei cu târnaţul în colţ (fig. 14). Clădirea e împărţită prin un pă­
rete tras la mijlocul casei in două. Una din părţi e camera de locuit, casa, iar
cealaltă se împărţeşte între tindă şi tâmaţ. Acest tip se deosebeşte de ti­
pul casei cu cămară şl prin faptul, că intrarea în camera de locuit nu
se face deadreptul prin târnaţ, ci prin tindă, care serveşte deci şi ca
anticameră. In colţul de lângă păretele despărţitor al tinzii este un că­
loni pe a cărui vatră se pregătesc bucatele. In casă, deasemenea în
colţul de lângă păretele despărţitor, este o sobă sau şparul, al cărui
118 R. VUIA

horn (burlan) trece prin acest părete şi conduce fumul sub capra căloniului.
Foarte rar (în comuna Lunca-Cernei) am întâlnit şi soba oarbă sau
înfundată (pentrucă nu are gura în camera de locuit) având gura ei trecută
prin păretele despărţitor sub căloniul din tindă de unde se face focul.
Mobiliarul tinzii este foarte redus: una sau două laviţe dealungul
păreţilor, un cuier pentru oale în apropierea căloniului şi eventual un
parseci. Cu aranjamentul camerei de locuit, fiind acelaşi la toate tipu­
rile ca şi cel descris la casa cu cămară, nu ne vom mai ocupa de
aci înainte.

Fig. 14. Planul casei cu tindă din Hătăjel. A casă: a pliatăn, b Ier, c tăpşan, <1 pat,
e masă, f războiu, g scaun, h găleată, i părsăci; B cinda: a eăloni; C târnaţ.

Cămara sau lip seşte cu totul sau e înlocuită cu o altă clădire

m ai mică, ce se construeşte în apropierea ca sei pentru acest scop.
împrejurarea că a cest tip se g ă seşte num ai în acest colţ din apro­
pierea Banatului, arată că avem de a face cu o influinţă venită de
acolo. A cest fapt s’a dovedit şi prin cercetările noastre asupra tipurilor
de case din Bănat, unde îndeosebi în regiunile limitrofe am găsit casa
cu tindă având în cam era de locuit o m ică sobă oarbă (H interladerofen>).

') In afară de regiunile limitrofe ale Bănatului casa cu tindă, după

cum putem deduce din puţinele izvoare de care dispunem (Cf. Manolescu o .
c., p. 22— 53 ; Crăiniceanu, o. c., p. 5 8 ; I. P amfile Industria casnică la Ro­
mâni, p. 399 —437), pare a fi un tip foarte răspândit şi în Muntenia. Şi aici
în tindă lângă păretele despărţitor se află vatra cu coşul piramidal, iar în
camera de locuit, in regiunile de şes, o sobă înfundată, adecă cu gura tre­
cută prin păretele despăriitor sub coşul din tindă; iar în regiunile muntoase
o sobă, cuptor cu gura în casă. Această deosebire se datoreşte combustibi­
lului care Ia şes constă din paie, ierburi şi tizic, iar în regiunile muntoase
din lemn. Intrarea în camera de locuit se face şi aici prin tindă. In judeţele
Prahova şi Buzeu, vatra cu coşul piramidal este în casă, iar tinda este o în­
căpere rece şi serveşte drept cămară. Aceste case prezintă cel mai vechi tip
de case la Români.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA RĂDURENlLOR 119
într’o comună din acest colţ, în Răchitova, se află case cu tindă
care se deosebeşte de cele amintite mai sus. Cu toate că s’au găsit
numai câteva exemplare, pentru alcătuirea neobicinuită şi foarte primi­
tivă a vetrei, acestea merită totuşi să fie cunoscute.
Casa are planul tipului cu cămară şi cu târnaţul dealungul
casei cu intrarea din târnaţ la amândouă încăperile. In locul

Fig. 15. Tindă cu vatră din Răchitova.

cămarei e tinda în care se află o vatră deschisă fără căloni dea­

supra, cum se află la stâne şi alte clădiri locuite vremelnic (fig. 15).
Vatra e lângă păretele de către camera de locuit, care în par­
tea cât ţine vatra e tencuit, iar jos, dealungul păretelui pănă la o
înălţime de 40 cm este format ca un zid, făcut din lespezi spre a
apăra păretele de bârne de focul vetrei. Acest zid se numeşte că m in .
înaintea acestui zid, chiar pe podeala tinzii, e vatra deasupra căreia
atârnă o căldare Deasupra focului, în tavan, este o deschizătură, prin
care trece fumul in pod. In colţul din dreapta vetrei se vede co bîlşeriu ,
în care se strânge cenuşa şi spuza pentru leşie. In casă, lângă păre-
120 R . VUIA

tele de cătră tindă, este o sobă sau un şpar al cărui fum se conduce sau
deadreptul în pod, sau prin peretele despărţitor în tindă.
Faptul că această vatră a fost aflată numai în câteva exemplare
şi în mod izolat, ne face să presupunem că ea s’a făcut după modelul
dela stână. Nu este însă exclus că avem de a face cu cea mai veche
vatră a casei ţărăneşti aşa cum a trebuit să fie înaintea eăloniului şi
cum se vede şi azi în unele regiuni din peninsula balcanică (Dalmaţia).

Fig. 16. Planul casei cu cuptor in tindă din corn. Streisângeorzi.

A casa: a sobă, b pat, c scaune, d masa, e părsăci; B tinda: a cuptor; C cămara:
a sicrii, b hîmbari, c coş de nuiele pentru făină, d butié pentru varză.

Casa cu cuptor în tindă. De aceste tipuri de casă se deosebeşte

cu totul un alt tip, al cărui notă distinctivă este bucătăria, care e sub ace-
laş acoperiş cu alte încăperi şi are un cuptor întrânsa. Acest tip nu se
găseşte izolat pe un anumit teritoriu ci sporadic cu celelalte împreună,
aflându-se în fiecare comună vre-o câteva exem plare'). Tipul acesta ne
i) Casa cu cuptorul în tindă este răspândită aproape în întreagă Transil­
vania. Prin faptul că ea se deosebeşte de toate tipurile de case ale regiunilor
înconjurătoare, pare a fi un tip exclusiv al acestui ţinut (Cf. Gr, Molddvan,
Alsó-Fehér vármegye román népe, 1897 p. 132 — 1 3 3 ; I. LázAr , Alsó-Fehér
vármegye magyar népe, 1896 p. 2 0 ; I. J ankó, Kalotaszeg magyar népe, 1892
p. 69 ; Th. T hurinszky, Adatok az erdélyi ház ismeretéhez, Népr. Értesítő,
XIII (1912) fig. 2, 3, 4 , 1 1 , 14, 1 5 ; dr. I. Györffy , Bél Bihar falvai és épít­
kezése, Népr. Értesítő, XVII (1916), p. 192). Uneori în tindă se află numai o
vatră liberă, iar altădată în locul cămarei se face o a doua cameră de locuit.
(Cf. BAtky, o. c., p. 61 ; T hurinsky o. c., fig. 8, 18, 20). Toate aceste variante
aparţin aceluiaşi tip de case, având împărţirea caracteristică de trei încăperi
cu tinda la mijloc.
 TARA HAŢEGULUI Şl REGIUNEA PADURENILOIl 121
arată mai des împărţirea de trei. La m ijloc este culina cătră care se
alipeşte de o lăture o cam eră de locuit, iar de cealaltă o că m a ră ; cca
din urm ă poate şi lip s i ; în c a ie ca z casa are numai două în căp eri: ca­
m era de locuit şi bucătăria. Înaintea casei, dealungul ei, este un tărnaţ,
din care prin o u şe aşezată la m ijloc putem intra in tindă, care ser­
v eşte şi ca anticam eră (lîg. 16). Două uşi, aşezate în partea dinainte
a tinzii, conduc în casă şi în cămară.

Tinda (tin d a , c in d ă ) seamănă mult cu bucătăria de vară. Ea are

In partea ei dindărăt, mai ridicată, un cuptor înaintea căruia este vatra
pe care se pregătesc bucatele. Deasupra vetrei, de o prăjină fixată în
păreţi atârnă căldarea. Cuptorul serveşte numai la coacerea pâinei.
Trebue relevat faptul, care constitue o notă caracteristică pentru
aceste bucătării, că ele nu au tavan, precum nici ferestre. La casele aco­
perite cu paie se aplică deasupra cuptorului o împletitură sau un mic
acoperiş din to ile , nişte scânduri groase tăiate cu securea. Scopul aces­
tei întocmiri e ca să prindă scânteile ca să nu ajungă la acoperişul de
paie al casei; el se numeşte c e rii , c e rin i sau ia p ă .
122 R. VUIA

Casa cu şură. In câteva sate (îndeosebi Ponor, Valea-Lupului) de

pe cursul superior al văii Streiului, se găsesc sporadic case sub acelaş.
acoperiş cu şura şi grajdul. Partea clădirei, în care se află casa, ne
arată aceeaş împărţire şi acelaş aranjament ca şi casa cu cămară. In
continuarea acesteia se află şura şi grajdul.
PI. XXIV, B ne arată fotografia unei astfel de case din comuna.
Ponor. In partea dinainte vedem o casă cu cămară şi cu târnaţul
înaintea lor. Din târnaţ se intră deadreptul în şură, care cuprinde par­
tea din mijloc a clădirei şi e închisă cu o v r a n iţă mare, frumos îm­
pletită.

A casa: a Ier, b pliat, c tăpşan, d sicrini, e pat, f scaun, g războiu, h masă, i scaun?
I găletar; B cămară: a sicrini, b ciubăr cu brânză, c hlmbari: C târnaţ: a hlmbar
D şura ; E grajd : o iescăle.

Avantajul acestor case cu şură pare a consta tocmai în faptul că.

gospodarul îşi poate controla şi hrăni vitele mai uşor. El trece prin târ­
naţ în şură, de unde le poate da nutreţul prin o deschizătură tăiată în*
mijlocul păretelui dintre grajd şi şură, de care parte se află şi ieslea.
Intrarea în grajd se face din curte prin o uşe din capătul clădirei.
*

De altă parte se observă şi tendinţa spre descentralizare anume

de a clădi pentru fiecare scop o clădire deosebită. Acest fenomen se
poate observa îndeosebi în comunele din regiunea fâneţelor. O astfel de-
încercare ne arată fig. 19. La mijloc găsim casa cu o singură încă­
pere: camera de locuit cu un târnaţ dinaintea intrării.
Această casă ne arată tipul caselor cu o singură încăpere, aşa cum-
se găsesc adesea prin toate satele şi sunt locuite de obicei de oameni
 r _ - S4S-------- i

ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR

Fig. 19. PJanul casei având clădire separată pentru camera de locuit, bucătărie şi cămară din com. Dăbâca. A cămară;
B casă: a căloni, b laviţă, c masă, d pat, e părsăci; C cotarcă; D cuptor (bucătărie): o cuptor, b pomnol (tăpşan); E
loc Îngrădit Înaintea cocinei; I şi O cocină; H poteca, 1 pârlău.

W
124 R. VUIA

săraci. Efe se deosebesc de toate celelalte prin faptul că nu au târna-

ţul în lungul ci în latul casei *). Spre stânga, la o distanţă de 5 m de
casă e cămara clădită tot din bârne şi sub care este pivniţa, iar în
dreapta casei, la o depărtare de 6 m e bucătăria de vară. Mai departe
în aceeaş direcţie e cocina şi de tot la o parte şura cu grajdul.
Când s’a vorbit despre bucătăria de vară, s’a remarcat tendinţa de
a face o clădire deosebită pentru scopul acesta. Aceeaş tendinţă se poate
remarca şi în ce priveşte cămara, căci nu arare-ori se întâlneşte cazul
când şi cămara îşi are clădirea proprie, mai ales în regiunea fâneţelor.
(Munţii Sebeşului, valea Jiului).
Tot la acest loc amintim şi încercările interesante de a aduce două
case de felul acesta sub acelaş. acoperiş. Astfel de case gemene, cum
i-am putea zice, sunt compuse din două case cu câte o singură încă­
pere, având un părete comun şi târnaţele la partea opusă şi sunt locuite
de doi fraţi sau rudenii.
Tipurile de case descrise până aci prezintă tipurile vechi ale ca­
sei de bârne. Unele din aceste tipuri se găsesc într’un număr de tot re­
dus şi sunt pe cale să dispară. Astfel sunt casa cu târnaţul în colţ şi casa cu
şură, care se găsesc încă în puţine exemplare în comunele mai ascunse.
Acum în urmă ţăranii părăsesc lemnul ca material de construcţie
şi-l înlocuesc cu cărămida. Schimbarea materialului aduce după sine şi
schimbarea construcţiei şi prin urmare şi modificarea tipului. Aceste
case au foarte des de desubtul lor încă un rând de încăperi mai joase,
şi astfel clădirea face impresia unei mici clădiri cu etaj. In partea de
jos se află de obicei bucătăria şi cămara, iar sus două camere. înaintea
casei se păstrează târnaţul, singurul element care persistă, dar care, cu
coloanele sale greoae de cărămidă, nu se poate compara cu frumuseţea
stâlpilor svelţi de lemn. Asemenea şi coperişul casei se modifică. Acope­
rişul ţuguiat de paie, care dădea un aspect caracteristic satelor, dispare
şi este înlocuit cu un acoperiş foarte apăsat şi învălit cu ţigle (pl.XXV, A).
Astfel sub influinţa zidirilor dela oraşe se naşte un nou tip de case, care,
deşi păstrează ceva din aspectul tipurilor vechi, are o împărţire internă
cu totul diferită.
Ca rezultat al cercetărilor noaste asupra aşezărilor şi tipurilor de
case putem constata: pretutindeni se observă o strânsă legătură între
aşezări, ocupaţiunea locuitorilor şi condiţiunile geografice. Felul aşeză­
rilor depinde de ocupaţiunea locuitorilor, iar aceasta de condiţiunile
geografice. Astfel în regiunea văilor (basinul Haţegului şi valea Streiului)

*) Târnaţul este aşezat de obicei paralel cu linia culmei acoperişului

 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 125
şi In regiunile deluroase găsim o populaţie agricolă cu sate adunate (sat
dealungul drumului şi sat îngrămădit), iar în zona de contact a regiunei
muntoase cu cea de şes o populaţie pastorală având ca tip satul răsfirat
cu case singuratice. Ca o formă specială a adaptării la mediu trebuesc
amintite satele de culmi ale Pădurenilor.
Aceeaşi dependinţă o arată şi curtea faţă de ocupaţiuni. Ea este
caracteristică numai regiunilor agricole, unde apare des curtea dublă, până
ce la populaţia pastorală ea aproape dispare.
Tipurile de case ne surprind prin mulţimea şi varietatea lor. In
acest teritoriu, relativ mic, găsim nu mai puţin decât cinci tipuri dife­
rite : casa cu cămară, casa cu tindă, casa cu cu cuptor în tindă, casa
cu şură şi casa-ocol. Tipul reprezentativ al acestei regiuni este totuşi
tipul *casei cu cămară. Aceasta se întâlneşte des şi în alte regiuni ale
Transilvaniei (cu excepţia părţilor dela Nord) alături cu casa cu cupto­
rul în tindă. Până ce primul tip este răspândit mai mult în regiunile
muntoase, cel din urmă mai ales în satele din regiunea văilor. Casa cu
tindă este tipul de casă al regiunilor limitrofe ale Banatului şi ale Mun­
teniei. Casa-ocol, care se întâlneşte, deşi sporadic dealungul versantului
nordic al Carpaţilor meridionali, este tipul casei regiunilor pastorale din
zona fâneţelor.
\
 LE PAYS DE HATZEG ET LA RÉGION DES PĂDURENI
ETUDE DE GÉOGRAPHIE HUMAINE ET D’ETHNOGRAFHIE
(Résumé1) par R. VUIA

I. LE CADRE GÉOGRAPHIQUE.

La région des P ă d u r e n i s’étend sur la partie orientale du-

tnassif de Poiana Rusca, dans le territoire de Hunedoara, compris
approximativement entre les vallées du Mureş et de la Cerna ; la po­
pulation y est plutôt clairsemée, isolée et très conservatrice. Le terri­
toire entier du département de Hunedoara, au Sud de la vallée du
Mureş, à l’exception de la partie qui environne Oraştia, porte le nom
de pays de Hatzeg. Les bassins de Hatzeg et de Petroşeni, à la popu­
lation plus dense, forment des individualités plus marquées au centre
•de cette région.
Les régions naturelles en sont :
Le Massif de Poïana-Rusca. C’est une unité géographique bien
définie, séparée par des vallées et des dépressions des régions voisines.
Notre étude ne s’étend qu’à sa partie Est, connue sous le nom de
P ă d u r e n i , région des Forestiers. Les vallées y sont profondes, étroites
et boisées, tandis que les sommets sont dénudés. Les crêtes, longues,
•étroites, convergent vers un point central, Poïana-Rusca, à 1850 m. La
région plus déboisée des crêtes s’élève en pente douce de 600 à 1000
m, constituant la surface la plus développée de la région. Les rivières
suivent la direction des crêtes, elles aussi, dessinant un réseau étoilé
dont le centre est le sommet de Poïana-Rusca (Sawicki).
Ces conditions ont influé sur les modes d’établissement de l’homme.
Les villages évitent les vallées profondes et boisées et s’installent de préfé­
rence sur les sommets déboisés dont l’altitude médiocre leur permettent les
occupations agricoles. Le sol, assez pauvre, est couvert de cultures en
terrasses (pl. XIV). Presque tous les chemins suivent les lignes de crê-
>) La traduction de ce résumé est due à l’amabilité de Mlle Geneviève Vergez-
Tricom. Je tiens à lui en exprimer ma reconnaissance et tous mes remerciements.
128 R. VUIA

tes et évitent de descendre dans le fonds des vallées impraticables.

Etablis à l’écart des grandes voies de communication, comme la vallée
du Mures et celle du Streiu, dans une région plus élevée et séparée de
celles qui l’entourent par une large zone de forêts, Ies P ă d u r e ţii vi­
vent d’une existence retirée, originale, riche en traits primitifs.
Les monts du Sebeş occupent la partie orientale de notre région.
Ce massif est coupé de vallées moins nombreuses que le précédent.
La surface des crêtes a pu s’y conserver sur une étendue plus grande.
On peut y distinguer deux surfaces : un niveau des hauts sommets, situé
à des altitudes comprises entre 1500 m et 2200 m, et un niveau in­
férieur à des hauteurs variant entre 900 m et 1500 m. La surface
supérieure s’étend sur le centre du massif, constituée par les sommets
les plus élevés (Surian 2061 m, Cândrelul 2211 m) qui semblent des
ilôts herbeux entourés d’une large zone de forêts. Cette surface her­
beuse, zone des pâturages de montagne, offre une vie pastorale d’été
très intense.
La surface, qui descend en pente douce vers le Nord, l’Est et
l’Ouest, est couverte de forêts. Les établissements permanents ne se
trouvent que sur la bordure Nord et Ouest.
La partie conquise sur la forêt forme une surface pastorale où se
trouvent les maisons et les granges des M ă rg in e n i (margine = bordure)
comme on appelle, dans le langage populaire, les habitants de cette
région. Ni paysans ni forestiers, ils s’occupent de la culture du four­
rage et sont par excellence des éleveurs.-
La vallée du Streiu comprend la partie moyenne et la plus fer­
tile de la région. L’axe principal en est formé par la rivière de ce nom
qui suit une direction générale Sud-Nord. Presque toutes les eaux de la
région s’y rassemblent et les chemins y conduisent. C’est donc une
voie importante de circulation, la seule qui permette de traverser le
pays d’un bout à l’autre sans obstacle. C’est l’artère vitale pour la vie
de la région.
La vallée du Streiu se divise en deux : la partie supérieure, as­
sez large : le bassin de Hatzeg et la partie inférieure, plus étroite, res­
serrée entre la Poïana-Rusca et les monts du Sebeş. Le bassin de Hatzeg
a la forme d’un triangle dont la base s’appuie sur la ligne du Retezat
et qui s’oriente de l’Est à l’Ouest. Il est coupé en deux par une ligne
de collines qui se détachent du Retezat et qui descendent jusqu’à la
gorge épigénique de la vallée de la Ciopeia. Ces collines sont les
seules élévations qui troublent l’apparence de plaine du bassin.
La caractéristique morphologique du bassin est le grand dévelop-
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PÀDURENILOR 129
pement des terrasses. On peut en distinguer deux séries: l’une infé­
rieure, l’autre supérieure. La terrasse inférieure, par son extension, forme
le niveau général du bassin, à une altitude moyenne de 350 m, lui don­
nant le caractère de plaine. La seconde enveloppe des deux côtés la
chaîne de collines entre Ràu-de-Mori et Ciopeia. Les terrasses du bas­
sin du Pui appartiennent au système des terrasses supérieures.
L’existence des terrasses explique le développement agricole de la
région ; sur leur surface s’étendent les cultures. Mais la vie agricole
s’est développée aussi dans la vallée inférieure du.Streiu. En bordure
du bassin, au pied de la zone montagneuse, s’aligne une série de villa­
ges dont les habitants s'occupent de l’élevage du bétail autant que de
l’agriculture. Le langage populaire se sert de termes spéciaux pour dé­
signer les habitants de ces deux régions : ceux de la vallée, qui sont
des agriculteurs, sont des Paysans ( Ţ ă r e n i) ; ceux de la périphérie, qui
s’occupent d’élevage, sont les gens de la bordure ( M ă r g in e n i) .
Les Monts du Retezat forment le massif le plus grand et le plus
élevé de la région (Retezat 2434 m, Pelaga 2511 m). De direction Est-
Ouest, il s’étend entre le bassin de Hatzeg et celui du Jiu qu’il domine
par sa position.
Us se caractérisent par la massivité des formes découpées en blocs
par des vallées étroites et profondes. La caractéristique morphologique
principale est l’existence des hautes plateformes qui s’étendent partout
au-dessus de la zone des forêts à une altitude moyenne de 2000 m,
formant de vastes surfaces ondulées, couvertes d’herbe, très favorables
au développement de la vie pastorale. Au centre du massif se trouve
une ligne de crêtes rongées par l’érosion et frangées de cirques gla­
ciaires, témoins de la glaciation quaternaire qui s’est étendue aux som­
mets les plus élevés.
Les groupes du Godeanu et du Tarcu appartiennent aussi à notre
territoire de recherches. Ils ont le même caractère massif que le massif
précédent. La plateforme des hauts sommets s’y est maintenue mieux
que partout ailleurs; elle est particulièrement bien représentée dans le
Boresco d’où a été tiré le nom de la plateforme (E. de Martonne).
Tout le territoire montagneux qui environne le bassin de Hatzeg
forme une sort*» d’hinterland pastoral pour la population de la vallée
du Streiu et des régions voisines. Au-dessous de la zone des forêts et
de leurs clairières, s’étend la région des prairies ; la zone des hautes
plateformes qui se trouve au-dessus de la forêt est celle des pâturages
alpins d’été pour les nombreux troupeaux de moutons et de gros bétail. Le
voisinage d’un pays de terrasses et d’une région de hautes plateformes
130 R. VUIA

ont permis le développement parallèle d’une vie agricole et d’une vie pa­
storale dans la population.
Le bassin de Petroseni, le P arangu et les monts de Vulcan.
Le bassin de Petroseni, de direction Est-Ouest, est entouré au Nord par
les monts du Retezat et du Sebes, au Sud par les monts de Vulcan
et à l’Est par ceux du Parângu. Leur hauteur et la rapidité avec la­
quelle ils s’élèvent soulignent le contraste avec la profondeur et l’étroi­
tesse du bassin. Celui ci a une forme de triangle allongé dont l’angle le
plus aigu est tourné vers l’Ouest; dans sa partie inférieure, il a une
altitude moyenne de 600 m, donc de 200 m plus élevée que celle du
bassin de Hatzeg. Le point le plus bas se trouve à l’entrée de la gorge
Surduc (556 m) vers laquelle se dirigent les eaux de ce bassin, qui
forment les deux branches du Jiu dont la percée à travers la chaîne
des Carpates est une des plus belles curiosités de la Roumanie. Au
point de vue morphologique, nous pouvons distinguer trois niveaux
ayant chacun leur intérêt humain. La partie la plus basse, à 600 m
d’altitude, est une étroite zone de terrasses. Le niveau le plus déve­
loppé dans ce bassin forme une surface d’une uniformité surprenante
comprise entre 800 et 1000 m. On peut la suivre aussi au passage de
Merisor. Le troisième niveau est formé par une ligne de collines
constituant une surface uniforme et dénudée entre 1400 et 1600 m.
La plateforme des hauts sommets (Boresco) n’est représentée qu’au
voisinage des cimes culminantes comme le Parangu qui a les mêmes
caractères morphologiques que le Retezat.
L’étagement de ces niveaux est important pour la géographie
humaine. Sur le niveau inférieur, la lunca et la zone des terrasses sont
établis les villages. La plateforme de 800—1000 m est couverte de
prairies dans sa partie inférieure. Sur les crêtes de 1400— 1600 m, qui
coincident souvent avec la limite supérieure de la forêt sont installées
de véritables colonies de stîne appartenant aux habitants de la vallée.
Les hautes surfaces dénudées forment aussi la zone des pâturages al­
pins. Leur extension au voisinage du bassin a une importance particu­
lière pour le développement de la vie pastorale. Les J ie n e s, comme les
habitants de la bordure, vivent des prairies et sont d’excellents éleveurs.
La grande richesse de la vallée du Jiu consiste cependant dans ses
mines de charbon. Elles ont attiré une population nombreuse apparte­
nant à des nationalités variées et se concentrent dans les quatre cen­
tres Petroseni, Petrila, Lupeni et Vulcan. Ces circonstances ont changé
l’aspect des vallées isolées, habitées autrefois seulement par les pas­
teurs; elles leur ont imprimé le caractère des régions minières à dé-
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 131
Teloppement hâtif et récent, leurs grosses colonies d’ouvriers dont le
mode de vie contraste avec la vie paisible et primitive des villages en­
vironnants.
Nous croyons donc pouvoir, d’après l’altitude, le relief et les ca­
ractères humains, distinguer dans notre étude quatre régions :
1. Les régions à caractère de plaine dont l’altitude est com­
prise entre 200 et 600 m: ce sont le bassin de Hatzeg et la vallée
inférieure du Streiu. Le grand développement des terrasses la caracté­
rise dans le bassin de Hatzeg ; la population, dense, s’occupe d’agri­
culture. Les habitants sont des paysans.
2. La zone pré-montagneuse à établissements permanents dans
laquelle on s’occupe encore d’agriculture. La région des Pâdureni, de
Poïana-Rusca lui appartiennent. Son altitude est comprise entre 600—
900 m. Elle a de petits villages établis surtout sur les hauteurs, une
population peu dense, qui se livre à l’agriculture et un peu à l’élevage,
mais dans les deux cas, de façon primitive.
3. La zone montagneuse à établissements permanents où pré­
domine la prairie.. Son altitude dépasse 900 m dans Poïana-Rusca ; elle
est de 600 à 1000 m dans les monts du Sebeş, et de 600 à 800 m
dans la vallée du Jiu. A la place des villages agglomérés, nous trou­
vons des maisons isolées et dispersées. L’occupation principale est l’é­
levage. Les habitants se nomment M ă rg in e n i — les gens de la bordure —
•dans les monts du Sebeş et les J ie n e s dans la vallée du Jiu.
4. La zone des pâturages alpins n’a que des établissements tem­
poraires et une vie pastorale d’été.

If. LE PASSÉ, LA COLONISATION, LES MOUVEMENTS DE POPULATION.

La toponimie de cette région prouve l’existence d’une population

roiimaino-slave antérieurement à l’arrivée des magyars. ’)
L’élément slave a du être nombreux, en particulier dans le bassin
de Hatzeg dont une bonne partie des localités a un nom d’origine slave.
Dans la région des Pâdureni, il paraît, avoir été moins prépondérant.
Dans la région centrale, beaucoup de noms purement roumains attestent
l’éxistence d’une population roumaine dès cette époque. Dans la vallée
de la Cerna, l’élément slave paraît avoir été plus nombreux, comme en
témoigne la toponimie.

' ) Nous ne nous occuperons pas des invasions, de l ’époque romaine

et préromaine, notre but étant de ne nous occuper que des époques qui ont
laissé des traces sur l’établissement et la population actuelle de la région.
132 R. VUIA

En face de l’élément slave, les noms d’origine magyare sont en

nombre insignifiant. Ce n’est que dans la partie inférieure de la vallée
de la Cerna, près des deux villes de Hunedoara et de Deva, qu’on en
trouve des exemples. Et, de fait, l’on a pu prouver, depuis les temps
les plus anciens, l’existence de petites enclaves magyares qui ont sub­
sisté jusqu’à nos jours.
La toponomie de cette région montre que c’est nous qui avons
emprunté les éléments slaves directement à l’ancienne population slave
à la suite d’une longue cohabitation. Il est à peu près démontré que
la population roumaine a absorbé des contingents slaves, en particulier
dans le bassin de Hatzeg et la vallée de la Cerna.
Les renseignements historiques les plus anciens concernant le pays
de Hatzeg remontent au XIIIe siècle. En 1247, le premier voivode connu
de Munténie, Litovoi, reçoit de Bêla IV la terre de Hatzeg en bénéfice»
Nous avons des renseignements plus nombreux de la fin du XIVe
et du commencement du XVe siècle. Ces documents sont suffisants
pour nous donner une idée claire sur la population et ses établisse­
ments à cette époque. Toutes les localités d’aujourd’hui apparaissent
dans les documents d’alors ce qui prouve que le bassin de Hatzeg était
aussi peuplé et dans les mêmes lieux que maintenant. Un autre fait
remarquable est que cette population est purement roumaine et jouit
d’une organisation autochtone, de caractère autonome reconnu et res­
pecté même par les rois de Hongrie. La population vit sous la vieille
organisation des Cnèzes *). Un document important de 1360 nous montre
aussi le mode de composition de la justice du Cnèze qui a son siège
à Hatzeg. Du tribunal font partie 12 Cnèzes, 6 prêtres et 6 paysans
ordinaires. La participation des paysans en nombre égal à celui des
prêtres montre le caractère démocratique de l’organisation sociale des
Roumains de cette époque et prouve que le peuple n’était pas dans
une situation humiliée mais était formé de paysans libres.
Cette vieille organisation perdit peu à peu de son caractère auto­
nome, au cours du XVe siècle et fut remplacée par une organisa­
tion en comitats du royaume hongrois. Une partie de la classe des
Cnèzes se fondit dans la noblesse magyare, l’autre se perdit dans la
masse de la population qui descendit peu à peu vers le servage. Ces
transformations ont été favorisées par les luttes des rois hongrois con­
tre les Turcs, luttes auxquelles prirent part les habitants de cette région
à côté de la noblesse de classe qui se perd dans les rangs de la noblesse
étrangère. Il se forme une noblesse qui garde son caractère roumain et
dont on retrouve les traces dans les „ n e m e şii“ du pays de Hatzeg.
') Le cnèze était autrefois le ch‘ f (le maître) politique d’un groupe.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDUREN1L0R 133
La vallée du Jiu. Les premiers documents qui se rapportent à
cette région remontent à la fin du XVe et au début du XVIe siè­
cle; ils nous présentent cette partie comme étant la propriété des
gens du bassin de Hatzeg et peuplée d’habitants venus du Nord de ce
même bassin. Cette pénétration a été lente et n’a pas laissé de traces
•dans les documents du temps. Au début du XVIe siècle, la première
phase de colonisation du bassin doit être considérée comme terminée ;
la population a été en général plus dense dans la partie Est, où l’on
signale une seule commune, Petrila, la plus ancienne de la région.
Nous pouvons placer la seconde phase de la colonisation dans la
seconde moitié du XVIIIe siècle, quand les communes commençant
■à s’étendre le long du versant Nord du Retezat, envoyèrent des colo­
nies dans la vallée du Jiu. La colonisation s’est faite peu à peu, d'abord
dans la partie Est, plus élargie, puis dans la partie plus étroite de
l’Ouest.
En 1868 commence l’exploitation des mines de charbon et de
cette époque part la troisième phase, la plus décisive, du peuplement
de la région. En quelques années, se formèrent quatre grands centres
miniers : Petroçeni, Petrila, Lupeni et Vulcan qui ont changé du tout
au tout l’aspect patriarcal de la région, ainsi devenue la zone la plus
peuplée.
La région des Padurenl. Il nous va falloir, dès le début, distin­
guer deux catégories de population : un élément indigène, à qui seul
revient le nom de Padureni et qui forme la majorité écrasante de la
population ; un élément moins nombreux, venu plus tard, et connu
sous le nom de Munteniens, d’après leur lieu d’origine, la Munténie.
Le document le plus ancien qui mentionne des établissements hu­
mains dans la région des Pâdureni, date de 1297. De ce document, il
ressort que les communes de Zlaçti, Ruda et Racaçdia appartenaient
aux château fort de Hunedoara. Comme là; vallée de la Cerna et le
pays de Hatzeg, la région des Padureni nous apparaît, dés l’époque où
nous commençons à avoir des documents le s ’ concernant, c’est-à-dire
les XIVe et et XVe siècles, comme déjà peuplée et dans les mêmes lieux
que maintenant leurs habitants étant sous l’autorité des cnèzes. Ce n’est
que dans les parties supérieures de la vallée de la Cerna que les do­
cuments nous parlent de zones désertes.
D’après le document de 1297, dont nous avons parlé tout à l’heure»
Hunedoara était le centre politique de la vallée de la Cerna et de la
région des Padureni comme Hatzeg était celui du pays de Hatzeg. En
184 R . V U IA

1435, la forteresse de Hunedoara et 60 communes des environs sont

données à Jean Huniade dont la famille avait joué un grand rôle dans-
la région. Ce grand champion de la chrétienté, sorti lui aussi d’une fa­
mille de Cnèzes de ces parages, s’était recruté une armée en grande
partie parmi les habitants de la région.
Les documents du XVIIe au XIXe siècle nous indiquent que
les habitants de la région des Padiireni appartiennent encore à
cette époque au domaine d’état de Hunedoara. Au début du XVIIe
siècle, comme serfs de la ville, ils sont surtout employés au service de
l’industrie du fer. Par contrat spécial, en date de 1674, ils sont obligés
de faire chaque semaine 3 ou 4 jours de travail pour le service des
mines de fer soit comme bûcherons, ■soit comme charbonniers dans les
forêts de l’état. Ils ne sont sortis de cette condition qu’en 1848.
L e s M u n lén ien s sont arrivés comme colons entie 1740 et 1750;
leur nombre s’est augmenté de quelques éléments venus des régions
avoisinantes. Ils sont venus là pour exploiter les forêts et transformer
le bois en charbon à l’usage des forges. Au lieu de salaire en argent,
ils ont reçu des terres et des forêts qu’ils possèdent encore aujourd’hui
en collectivité. D’après la tradition, le nombre des familles ainsi venues
serait de 30. Ils ne donnent plus aujourd’hui l’impression d’un élément
étranger ; ils ont pris, pour la plupart, le costume et les habitudes des
Padureni; c’est à peine si, par leur type plus brun et leur nom de
Munténiens, ils s’en différencient.

III. LA POPULATION.
D istribution de la population. La carte des agglomérations (fig. 1)-
nous montre un golfe du Mureş très peuplé et entouré de trois côtés
par une large zone de terrains non habités Parmi les massifs montag-.
neux seul celui de Poïana-Rusca est couvert d’établissements hum ains’
les monts de Sebeş ne sont habités qu’à la périphérie et le massif du
Retezat est à peu près entièrement désert.
A part les grosses agglomérations de la vallée du Jiu, le nombre
des agglomérations de grande importance est faible. Hatzeg et Hune­
doara seuls ont plus de 3000 habitants ; le reste dépasse rarement 2000.
Les plus grandes communes atteignent ou dépassent à peine 1000 ha­
bitants; la majorité en compte de 300 à 600.
Dans le massif de Poïana-Rusca, presque toutes les agglomérations,
avoisinent les vallées et sont situées sur les sommets. Les communes
de la région des Pàdureni comptent un très petit nombre d’habitants:,
quelques unes en ont plus de 500, mais le plus grand nombre n’en a 300~
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂPURENILOR 135
Les monts de Sebeş, par comparaison avec le massif de Poiana*
Rusca, sont relativement peu peuplés. Un très petit nombre seulement
de communes montagneuses se présentent en agglomérations concen­
trées, mais elles sont plutôt formées d’une foule de petits groupes iso­
lés disséminés sur une étendue considérable.
Les communes les plus importantes de la partie inférieure de la
vallée du Streiu et du bassin de Hatzeg ne sont pas établies au centre
mais à la périphérie, dans la zone de conlact entre la région mon­
tagneuse et celle des terrasses. Cette situation permet aux habitants de
jouir des ressources offertes par les deux zones. Autre fait remarquable r
les villages s’arrêtent brusquement en face du massif du Retezat. Passée
cette ligne, on ne trouve plus d’établissements permanents dans l’in­
térieur du massif.
Dans la vallée du Jiu, les villages sont installés le long des deux
rivières. Les massifs montagneux avoisinants sont déserts. Quatre cen­
tres, ayant chacun plus de 7000 habitants, formés récemment, sont les
agglomérations les plus importantes de toute la région qui fait l’objet
de notre étude.
La densité de la population a été calculée par régions naturelles*
Deux zones ont une densité plus forte : la vallée du Mureş et le bassin
de Petroşeni (Fig. 2. Carte de la densité de la population) qui atteignent
127 habitants au Kmq. Les monts du Sebeş et de Poïana-Rusca for­
ment des zones de moindre densité avec 15 et 27 habitants au Kmq.
La partie centrale du territoire, la plus étendue, a une densité de 7Q
à 72 habitants au Kmq.
La forte densité du bassin de Petroşeni est due aux centres mi­
niers, mais la densité relativement plus forte du bassin de Hatzeg, des
vallées du Streiu et de la Cerna vient de ce que ces zones sont parmi
les plus fertiles de la région.
Parmi les régions montagneuses, c’est Poïana-Rusca qui a la plus
forte densité: 27 habitants au Kmq. C’est une zone surpeuplée, en
égard à la faible étendue des terres cultivables et de leur qualité
médiocre.
D istributioh de la population suivant l’altitude. La population
se groupe surtout entre 200 et 500 m, dans les vallées et la zone
des collines (voir le tableau de la p. 74). La zone habitée la plus éle­
vée se trouve dans la Poïana-Rusca entre 1000 et 1100 m. Dans la
région des collines, les parties les plus habitées sont les parties infé­
rieures, mais dans les régions montagneuses, ce sont les parties hautes
Ce fait s’explique par l’influence du relief sur les établissements hu­
186 R. VUIA

mains: dans la Poïana-Rusca, la population vit à une altitude su­

périeure à 600 m ; 29 villages sont établis sur les sommets tandis
que 16 seulement sont dans les vallées. Toujours dans le massif de
Poïana-Rusca se trouve le village le plus haut de la région : Vadu-
Dobri, de 1000 à 1100 m, avec 218 habitants.
Accroissement de la population. La première constatation que
nous pouvons faire à ce sujet (v. fig. 3 Carte de l’augmentation et de la
diminution de la population) est la grande différence qui existe entre les
bassins de Hatzeg et de Petroşeni. Le bassin de Hatzeg, autrefois le
plus peuplé, présente un accroissement de 9 p. 100 à côté de l’énorme
accroissement de 338 p. 100 du bassin de Petroşeni. La vallée inférieure
du Streiu et certaines parties de la vallée de la Bistra présentent un
accroissement, le premier de 15 p. 100, le second de 45 p. 100, supé­
rieur à celui du bassin de Hatzeg *)•
Dans le massif de Poïana-Rusca, on constate une grande différence
entre la partie Nord, dont l’accroissement n ’est que de 20 p. 100, et la
partie Sud, qui donne 65 p. 100. La région la plus défavorisée est la
zone des collines située entre la vallée du Streiu et celle de Grădişte
dont la population a décru de 6 p. 100.
L’accroissement inusité de la vallée du Jiu s’explique bien, par sa
liaison avec les quatre centres miniers de cette région. Depuis que
l’exploitation s’est intensifiée, leur population s’est accrue dans des pro­
portions presque américaines (voir le tableau de la page 77). L’ancienne
population pastorale y a été absorbée par les nouveaux éléments à
l’exception de quelques villages de la périphérie. En face de l’accroisse­
ment énorme des centres industriels, les communes pastorales de ce
bassin gardent l’accroissement normal des communes de montagne.
Des phénomènes analogues, d’échelle plus réduite, ont amené un
fort accroissement dans la vallée inférieure du Streiu qui a été influencé
par la présence des usines de Calan et de Simeria. Par contre, on ne
s’explique pas le faible accroissement du bassin de Hatzeg, qui est la
partie la plus fertile de la région.
Les villes historiques Hatzeg et Hunedoara se sont relativement
peu développées.
On constate en général une diminution de la population rurale,
mais une grande augmentation dans les centres miniers et industriels.
Le bassin de Hatzeg a cédé peu à peu au bassin de Petroşeni la pré­
pondérance économique, politique et intellectuelle.
*) Ces constatations ont été faites en étudiant les statistiques de la période
1869— 1910.
 TARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 187
IV. OCCUPATIONS DES HABITANTS

Nous distinguerons ici trois régions :

a ) la région plutôt agricole du bassin de Hatzeg et de la vallée
du Streiu.
b) la région agricole et pastorale des P&dureni.
c) la région des contacts.
La région agricole et pastorale du bassin et la vallée du Streiu
avec leurs grands champs font l’impression d’une région fertile et bien
cultivée; mais la population purement agricole ne se trouve que dans
la région centrale du bassin et la vallée inférieure du Streiu et de la
Cerna. La population des communes périphériques, dans la zone de
contact de la région montagneuses et de la zone des terrasses est agri­
cole et pastorale. Ces communes ont, dans la partie couverte par les
terrasses, de grands champs et, sur les versants proches, de riches prai­
ries qui leur permettent un élevage important.
Voici, à cet égard, quelques chiffres caractéristiques sur l’impor­
tance que prennent les occupations agricoles ou pastorales selon les
diverses communes :
Toteşti Clopotiva Alun Petrila.
jugères t) :
Superficie du territoire de
la commune . . . . . 1.031 20.372 1.930 40.727
Terre arable . . . . . . 820 1.004 582 341
Jardins et vignes . . . . 30 150 26 134
Pâturages ................. . . 1 6.802 371 7.001
P r a i r i e s ..................... 1.180 739 6.943
F o r ê t s ......................... . . - 9.917 157 25-769
Etendues incultes . . . . 35 1*319 55 529
Superficie en sol arable, jugères.
B l é ............................. . . 300 20 420 —

M a ïs............................. . . 100 480 —

300
S e i g l e ......................... . . 200 450 — —

O rg e ............................. — — —

A v o in e ......................... . . 150 20 102 —

Pommes de terre . . . . 50 15 60 41
v Bétail
Chevaux ..................... 131 5 445
Boeufs . . . . . . . . . 30 447 130 81
Vaches . . . . . • . . . 120 792 75 1.900
M o u to n s .................... 4.928 2.300 9.354
Porcs . . . . . . . . 40 215 180 589
') Un „jugère“ vaut 5754-6 mq.

/
138 R. VUIA

Ces chiffres montrent que la commune de Toteçti, par exemple,,

de la région centrale, a les trois quarts de sa superficie en terre arable,
proportion qui se réduit pour Clopotiva, village de la zone de contact,
au profit des pâturages qui y occupent la place principale. Constatons
de même que les communes de la zone centrale produisent du blé et
du seigle tandis que dans les régions périphériques, le maïs est favorisé.
Le nombre réduit du bétail à Toteçti indique que nous sommes dans
une région purement agricole, tandis que le nombre considérable de
gros bétail et de petit à côté de la surface assez grande en terre cultivée
nous révèlent à Clopotiva une population mi-agricole mi-pastorale.
Cette région agricole et surtout le bassin de Hatzeg, ont aussi des
cultures fruitières importantes. Toute la moitié Nord du bassin a des
vergers de pommiers et de pruniers. Le climat est aussi favorable à la
vigne qui a couvert autrefois les deux versants de la vallée du Streiu,
Le phylloxéra l’a fait disparaître en beaucoup d’endroits où elle a été
remplacée par des pruniers.
La région agricole et pastorale des Pàdureni montre le déve­
loppement d’un type particulier de culture grâce aux conditions spécia­
les du relief.
Le premier fait surprenant est l’inversion des zones de végétation
et des cultures par rapport à la succession que l’on trouve dans les
vallées; au fond nous trouvons la zone des forêts; au dessus, celle des
pâturages et des cultures ; en haut, le village.
Un autre fait surprenant est l’existence, dans cette région mon­
tagneuse, d’une vie agricole. Les sommets nus et arrondis sont cou­
verts de petits champs en terrasses (pl. XIV). L’économie est caracté­
risée par une association étroite des occupations agricoles et pastorales
avec prédominance des premières, toutefois. Le système de culture
donne lieu à une rotations la partie cultivable de la commune est di­
visée en deux ; pendant une année, la moitié est consacrée à la cul­
ture, l’autre à la prairie ; l’année suivante, la moitié consacrée à la cul­
ture précédemment l’est à la prairie et vice versa.
Malgré tout, ce sol pauvre nourrit à peine les habitants. Ceux-ci
sont obligés, dans une proportion qui atteint jusqu’à 30 et 40 p. 100-
de la population, d’émigrer au printemps et en été dans la région des
vallées voisines. Ce mouvement se fait trois fois l’an : au printemps,
on va au labourage ; en été, on va faire la moisson ; en automme, on
s’en va ramasser le maïs. Ce mouvement est rendu possible par le fait
que, dans ces régions hautes, le labour et les récoltes se font un mois
plus tard que dans les parties plus basses.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 139
L’hiver même, la population se voit contrainte de quitter la con­
trée ; et, tandis qu’en été ce sont les femmes qui abandonnent la mai­
son, en hiver ce sont les hommes qui partent en groupes. Ils s’enga­
gent comme bûcherons dans les exploitations forestières voisines et
même dans les régions plus éloignées.
La région pastorale. La vie pastorale est plus développée chez
les habitants de la vallée du Jiu et des monts de Sebeş. Elle réclame
de vastes étendues et une adaptation an milieu beaucoup plus prononcée
que la vie agricole. Si nous comparons les données des communes-
types que nous reproduisons plus haut, nous voyons que Petrila se fait
remarquer par l’étendue de son territoire (40727 jugères contre 1131 à
Toteşti, commune agricole et 1930 à Alun, dans la région des Pâdu-
reni). bur cette étendue, à peine 341 jugères sont en terre arable ; le
reste est en forêt et herbe : 7091 jugères en pâturages, 6943 jugères en
prairies pour 1900 vaches et 9354 moutons.
La culture se réduit à une petite pièce de terre située ordinaire­
ment près de la maison et plantée en maïs ou en pommes de terre.
Les villages agricoles, qui connaissent à la fois la vie agricole et les
occupations pastorales forment dans l’ensemble une unité économique
tandis que dans les villages pastoraux, avec leurs établissements dis­
persés, leurs familles possédant toutes leurs propriétés autour de la
maison, chaque ménage forme une économie à part.
L’élevage présente des variations suivant les régions naturelles.
1) L 'élevage des P o ia n a rs, le plus développé. Pasteurs par ex­
cellence, venus de la région de Sibiu, leurs chalets se trouvent dans la
partie E. du Parangu et le S. du Retezat. L’élevage des Poianars, dans
cette région est aujourd’hui en déclin. Ils sont remplacés par les ber­
gers de brebis du pays de Hatzeg et de la vallée du Jiu.
Leur élevage est caractérisé par l’importance des troupeaux : (2000
à 3000 brebis dans un seul chalet (pi. XVI, B) et le grand développement
de la transhumance ; en hiver, ils vont jusqu’au Danube, en Banat ;
jusqu’au Baragan et en Dobrogea dans l’ancien royaume.
2) L ’élevage d e s h a b ita n ts d e la va llée d u J iu . C’est le plus
développé dans cette région et, à beaucoup d’égards, il est très sembla­
ble à celui des Poianars ; comme eux, ils disposent de troupeaux nom­
breux. La région montagneuse tout entière du bassin de Petroşeni forme
une sorte d’hinterland pour la population pastorale de la vallée du Jiu.
Leurs chalets étant près des habitations permanentes, il s’est établi une
liaison intime entre la vie du village et celle du chalet. Ce sont les
140 R. VUIA

seuls de la région chez qui l’on trouve des traces d’une transhumance
plus développée; ils ont des chemins à peu près identiques à ceux
qu’empruntent les Poianars avec lesquels ils ont même fait quelquefois
la route.
3) L ’élevage d es h a b ita n ts d e la rég io n des con tacts ( M ă rg i­
n e n i). Les habitants des monts de Sebes prennent part à la vie pasto­
rale non seulement par leurs bergers mais par eux-mêmes. Leurs cha­
lets sont de véritables colonies, rassemblées par 5 ou 6 en un même
lieu, avec une quantité de bâtiments accessoires pour abriter les porcs,
les veaux; ils sont nombreux et peuplés et donnent l’impression d’un
petit village habité l’été en face du village de vallée, habité l’hiver (pi. XVII).
4l L ’élevage d e s p a y s a n s d u p a y s d e H a tze g et d e la vallée d u
S tre iu . Les communes qui prennent part à la vie pastorale sont surtout
celles de la zone bordière à la fois agricole et pastorale. Les paysans,
surtout occupés d’agriculture, confient d’ordinaire leurs troupeaux à des
bergers de métier ; ils s’associent parfois plusieurs villages pour peupler
un chalet (pl. XVIII).
5) L ’élevage d a n s la rég io n d e s P â d u re n i est très rudimentaire.
A la place de chalets stables, nous ne trouvons que des chalets tem­
poraires (pl. XIX, C). L’élevage est réduit à une vie légale dans les li­
mites de la commune et se trouve en relations étroites avec l’alternance
des cultures dans le village que nous signalions plus haut Les mou­
tons d’un village sont groupés en 2 ou 3 chalets dont chacun compte
environ 300 ou 400 bêtes. Les troupeaux sont gardés par les propriétai­
res à tour de rôle.
D’après ce qui précède, l’élevage provoque chez les populations
des mouvements réguliers qui se font en 3 étapes : la commune, la
grange avec foin, le* chalet avec pâturage alpin. .Ce-mouvement s’ob­
serve dans les communes pastorales où dominent les prairies. Ces com­
munes sont d’ordinaire situées au pied des monts et leur économie
tout entière se base sur l’exploitation des prairies et des pâturages
alpins. De bas en haut, nous pouvons distinguer 3 zones de végétation :
1) La zone des prairies qui s’étend autour de la commune jus­
qu’à la forêt. Les bâtiments caractéristiques en sont les granges et les
cabanes d’hiver. Ils servent d’habitation temporaire soit au temps de la
fauche, soit en hiver quand les troupeaux, ne trouvant plus de pâture,
vivent là du foin rassemblé à la grange (pl. XIX, A et B).
2) La zone des forêts occupe d’ordinaire le pied des monts. Le
territoire occupé par la forêt est à peu près perdu pour le paysan, d’au­
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 141
tant plus qu’elle est d’habitude propriété étrangère. Ainsi s’explique la
haine du paysan contre la forêt qu’il attaque par en bas et par en
haut. Dans ces régions se pratique encore l’essartage, c’est-à-dire la
destruction de la forêt pour gagner des terres de culture et surtout des
pâturages.
3) Les pâturages alpins couvrent les crêtes les plus hautes au-
dessus de la limite de la forêt. On les trouve particulièrement dans le
massif du Retezat, dans les monts de Vulcan, du Parangu et de Sebeş.
Voyons maintenant comment se font les mouvements chez les ha­
bitants du Jiu et de la zone des contacts (fig 4).
P re m iè re étape d e p r in te m p s à la terre et a u x f o in s : pour la
population pastorale, la terre „ţară“ est la région de terrasses du bas­
sin de Hatzeg, de la vallee du Strein ou du Mureş. Ces champs, assez
fertiles, en été, sont exploités par la population agricole des vallées Au
printemps et en automne, pourtant, quand les récoltes ont été enlevées,
ils forment des pâturages qui attirent la population pastorale.
Au printemps, quand la neige fond dans les vallées, on part à
„la terre“ où l’on reste jusqu’à la Saint-Georges; on s’en retourne alors
vers le village où les troupeaux pâturent dans la zone des prairies à
l’epoque de la Saint-Georges — Pentecôte.
D eu xièm e époque d ’été su r la m on tagn e, a u x p â tu ra g e s a lp in s.
C’est l’époque la plus importante pour la vie pastorale. Les propriétai­
res de brebis s’associent et partent aux pâturages. Le départ se fait à
la Pentecôte et le retour à la Sainte-Marie (15 août). L'importance de
cette étape vient du fait que, à ce moment, le débit en lait des brebis
est plus grand et qu’ainsi on rassemble des quantités de fromage qu’on
distribuera, suivant certaines proportions, aux propriétaires de moutons.
T ro isièm e étape d ’été et d ’au tom n e a u x fo in s. A la Saint-Pierre
la population commence la fauche qui se termine à peu près à la fin
d’août, quand les troupeaux reviennent de la zone des pâturages alpins
dans la zone des prairies de fauche. Ils restent là jusqu’en octobre ou
jusqu’à l’arrivée de la neige.
Q u atrièm e étape d ’au tom n e et d ’h iv e r à „la te rre “. En octobre,
dans les régions les plus hautes de la zone des prairies de fauche, la
neige tombe. A cette époque, en bas, sur „la terre“, il n’y a pas en­
core de neige ; les troupeaux s’y rendent et y séjournent jusqu’à Noël,
époque où la neige couvre tout. Alors une partie reste à la terre mais
la plupart retourne aux foins des granges. A „la terre“ partent surtout
142 R. VUIA

ceux qui ont beaucoup de bêtes et qui n’ont pas assez de foin pour les
nourrir l’hiver à la maison.
Il importe maintenant de fixer les chemins de transhumance. On
peut distinguer cinq directions principales:
1. Le chemin du Teleorman, qui n’a été suivi que par les Poienars.
2. Le chemin de Craiova jusqu’à Calafat, dans la lunca du Danube.
Jusqu’à la fin, il a été suivi seulement par les Poienars. Les gens du
Jiu faisaient des étapes plus courtes et s’arrêtaient à Târgu-Jiu et dans
les communes de la région de Craiova.
3. Le chemin de Severin, toujours jusqu’à Calafat et la lunca du
Danube, qui n’était suivi que par les Poienars.
4• Le chemin de Panciova et Biserica Alba jusqu’à la lunca du
Danube, suivi par les Poienars et les gens de la vallée du Jiu.
5. La vallée du Streiu et du Mureş empruntée par les habitants
de la vallée du Jiu et les habitants de la région des contacts. C’est
aujourd’hui leur seul chemin car les chemins plus longs vers le vieux
royaume ont été abandonnés depuis 20 ou 30 ans.

V. ETABLISSEMENTS ET TYPES DE MAISONS.

Position des villages.

Les villages de crêtes de la région des Pàdureni apparaissent comme
le type caractérisé d’une région toute entière >pl. XV, A). A l’exception
de quelques villages de vallée, la plupart des communes s’allongent sur
les cinq lignes de crêtes qui descendent de la région centrale de Poïana-
Rusca vers la vallée du Streiu (fig. 5).
Ce phénomène s’explique par les conditions d’un relief aux vallées
étroites, profondes, humides, aux versants raides et boisés qui éloignent
les établissements, tandis que les crêtes, dénudées et ensoleillées, quoi­
que de sol pauvre, permettent la culture des céréales.
Plus que les villages de crêtes, les villages de vallées ont souffert
des conditions du relief. L’étroitesse des vallées ne permet pas la for­
mation de villages groupés. Les habitations sont au fond de la vallée,
le long de la rivière, très éloignées les unes des autres. Les champs
sont groupés sur les crêtes qui dominent le village et là se trouvent les
granges, les étables, les dépendances. Quelques unes de ces granges sont
assemblées en mode si compact qu’elles semblent de loin un village
de crête.
Parmi les vallées de Poïana-Rusca, seule la vallée de la Cerna a
attiré les établissements humains.
 TARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂLURENILOR 143
Toute autre est la position des villages dans la région du bassin de
Hatzeg dont l’existence est. étroitement liée à la présence de l’eau. La
ligne d’établisements la plus importante est la ligne de contact entre les
montagnes et le plateau. A peu près partout où une rivière quitte la
zone montagneuse pour entrer dans celle des terrasses, on trouve un
village. Les communes de la région centrale, pour peu nombreux qu’ils
soient, évitent les terrasses elles-mêmes. Le village est d’ordinaire caché
dans la lunca, entre les arbres, tandis que la surface dénudée des ter-
rases est occupée par les champs. Les villages de la région centrale
sont plus petits et plus groupés que ceux de la zone de contact.
Au contraire, les communes de la région de Petroşeni sont pour
la plupart établies sur les terrasses mêmes, comme c’est le cas pour
Petroşeni et Livezeni. Les rares établissements des monts de Sebeş
préfèrent les crêtes aux vallées étroites. Mais au lieu de communes
groupées, de caractère agricole, nous avons affaire ici à des villages de
caractère pastoral, à maisons isolées. Les établissements de cette région
se trouvent sur la plateforme de 800—1000 m.

Aspect et forme des villages.

Nous pouvons, à ce point de vue, diviser les villages de notre ré­
gion en deux catégories : les villages groupés et les villages dispersés.
La première catégorie caractérise les régions agricoles, la seconde les
régions pastorales.
Les villages groupés se présentent eux aussi sous deux formes :
les villages de route et les villages groupés sans règle apparente.
Le village et route est le type par excellence du village des ré­
gions agricoles. Il est d’ordinaire petit, à la fois comme population et
comme étendue de territoire. 11 est de forme allongée avec une seule rue
principale, mais les maisons s’alignent le long de cette rue, serrées les unes
contre les autres sans laisser d’espace vide entre elles (pi. XXV, B). De
cette forme sont la plupart des villages de la région des Pàdureni et de
la région centrale du bassin de Hatzeg.
Le village groupé sans règle apparente est d’habitude plus grand
que le précédent. On n’y trouve pas de voie principale. Les maisons
s’alignent sans ordre, le long de rues tortueuses, au milieu de grandes
cours de formes variées (fig. 6).
Le village de vallée est si lié à l’existence de la rivière que sa
forme est déterminée par la forme même de cette rivière et de ses af­
144 R. VUIA .

fluents. Les maisons s’alignent le long de cette rivière, donnant au vil­

lage une forme ramifiée caractéristique (fig. 7).
Le village dispersé. La population agricole habite d’habitude des
villages bien groupés; la population où dominent les occupations
pastorales se tient dans des agglomérations dispersées ; les maisons, iso­
lées, sont installées soit dans la vallée, soit sur quelque coteau ou som­
met de colline et se groupent sans aucun ordre. Chacune d’elle est
placée au milieu de la propriété, ayant autour d’elle un lopin de terre planté
en maïs, pomme de terre et seigle ; le reste est en pâturage (pl. XV, b).
Ces communes occupent une étendue considérable. Les maisons
s’y groupent quelquefois de façon à former une petite agglomération qui
porte le nom patronymique de celui qui l’habite ; c’est à ce type que
répondent les villages établis le long du Merişor, dans les monts du
Sebeş et la vallée du Jiu.

La cour.
Plus que le village, la cour est l’expression de la vie économique
de la région. La cour correspond d’abord à une nécessité agricole :
elle abrite la récolte; les cours les plus grandes et les plus dévelop­
pées se trouvent dans les régions agricoles et sont en liaison étroite
avec la forme groupée du village. On peut distinguer deux sortes de cours :
la cour simple qui se trouve surtout dans la zone de contact du bassin de
Hatzeg et dans quelques régions de la zone pastorale, et la cour double
qu’on rencontre surtout dans la région centrale du bassin de Hatzeg, dans
la vallée du Streiu ainsi que dans les communes de sommet de la région
des Pădureni. La cour double paraît donc être un type des régions agri­
coles. Outre la maison, les constructions qu’on trouve dans la cour sont :
La ş u r a (grange-étable) dans laquelle on rentre les récoltes et
l’on garde le gros bétail pendant l’hiver. Elle est surtout caractéristique
des régions agricoles. C’est une construction plus qu’une maison aux
parois de bois ou de clayonnage et au toit de paille extrêmement haut.
La partie inférieure est divisée en trois: le milieu sert d’aire à battre
en hiver; de chaque côté sont des étables (pl XX).
La coln a (hangar) est la plupart du temps un simple toit de chau­
me reposant sur quatre pieux. On y range la voiture, la charrue et
quelques autres instruments.
La cotarea (hangar à maïs) est une autre petite construction de forme
ovale ou allongée, faite de branchages entrelacés et dans laquelle on
conserve le maïs.
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 145
La côcina (étable à porcs) est une petite bâtisse en clayonnage
élevée sur quelques pieux fichés en terre et où l’on rassemble les porcs.
Le coteţ (étable où poulailler) est un bâtiment plus petit de cla­
yonnage ou de branchages pour le bétail ou la volaille.
Très souvent aussi on trouve une cuisine d’été appelée cu p to r
(four).
Dans la cour simple, les bâtiments se présentent sous deux sortes
d’arrangement : la maison est sur le devant ou dans le fond de la cour.
Dans le premier cas, la maison est construite en bordure de la rue
sur laquelle elle présente son petit côté, sa façade donnant sur la cour.
Sur une même ligne, faisant suite â la maison se trouve la şura qui
regarde comme elle vers la cour. L’autre coin de la cour, en face la
maison, est occupé d’ordinaire par la cuisine d’été (fig. 8).
Dans le deuxième cas, c’est-à-dire quand la maison est bâtie dans
le fond de la cour, l’un des deux coins de la cour, du côté de la rue
est occupé par la cuisine d’été, l’autre par la şura (fig. 9).
Le type de cour des régions agricoles, est la cour double. A leurs
occupations agricoles, les habitants joignent des occupations pastorales ;
chacune des deux parties de cette double cour répond à l’une de ces
occupations (fig. 10 et pl. XX B, G).
Dans les régions purement pastorales, la cour se réduit à un petit
espace libre devant la maison ou manque complètement, la maison
étant ainsi que ses dépendances, bâtie au milieu de ses pâturages et
de ses champs de maïs (pl. XXI).
Dans les régions pastorales, malgré tout, la şura est rare. A sa
place, apparaît une petite construction servant aux besoins particuliers
des populations pastorales: le sta o r , de forme carrée, aux hautes pa­
rois de poutres et très rarement de branchages entrelacés de forme
ronde avec un toit rond; on y abrite les brebis pendant l’hiver. Le
staor est aussi caractéristique des régions pastorales que la şura l’est
des régions agricoles.
Dans la zone pastorale, on observe aussi une tendance à grouper
les bâtiments en un petit carré, laissant au milieu un petit espace ser­
vant de cour ; les plus beaux exemples de ce type se trouvent dans
la vallée du Jiu (fig. 11 et pl, XXI, B, C).
La maison carrée de la vallée du Jiu est un parallélogramme
fermé de tous côtés par des bâtiments. La maison occupe un des côtés
du carré et a en face d’elle la cămara ; tout autour du carré se distri­
buent la colna au toit étroit, qui sert d’abri aux brebis pendant l’hiver,
et aussi à serrer différents objets. Cette maison carrée apparaît toujours
146 R . VUIA

isolée au milieu de ses pâturages. On la retrouve aussi dans d’autres

régions pastorales (versant N. des Carpates méridionales à Corneareva
dans les monts de la Cerna, dans la partie N. des monts de Sebeş,
■dans les monts de Perşan et le pays de Bârsa).
La clôture : la clôture même s’accommode au mode de vie de la
région. On peut distinguer deux sortes de haies: dans les régions agri­
coles, elle est faite de branchages entrelacés autour de pieux plantés
en terre et couverte de chaume et d’épines. Dans les régions pastorales,
elle est faite d’un revêtement de 3 ou 4 planches soutenues par des
poteaux fichés dans le sol. Plus facile à construire, elle est typique des
zones pastorales.

Types de maisons.
Maison à cămara (pièce froide servant de resserre).
Le type le plus répandu, parmi les maisons de la région, com­
prend en général la chambre, la cămara et le balcon (tâ rn a f). Au-des­
sus, un grenier ; au-dessous, plus rarement, une cave ; c’est le type à
camara.
D’après la forme du balcon, on distingue trois variétés dans
ce type :
а ) la maison à balcon en coin (fig. 12 et pl. XXII, A).
б) la maison à balcon le long de la maison (fig. 8 et pl. XXII B).
c) la combinaison des deux précédents: la maison à balcon en
coin et le long de la maison (fig. 13).
Comme la maison à camara est le type le plus répandu et que
ses pièces se retrouvent aussi dans les autres types, à peu près sans
changement, nous en donnerons une courte description.
Le balcon (târn af) est une véranda ouverte devant la maison. C’est un
coin ouvert de cette maison ou bien il est formé par une avancée d’un peu
plus d’un mètre du toit avec un soutien de piliers. Du balcon, on en­
tre directement dans la chambre et dans la camara et du balcon aussi
part une échelle conduisant au grenier.
La pièce principale de la maison est la chambre (c a s a ); elle sert
de logis et de cuisine et c’est toujours la seule pièce d’habitation. Le
plancher est fait de terre battue ; seules les maisons neuves l’ont en bois.
Deux petites fenêtres dont l’une donne sur la façade et l’autre sur le
balcon laissent pénétrer un peu de lumière. L’arrangement de la maison
est à peu près le même dans toute la région.
Le moyen le plus primitif de chauffage et de cuisson des aliments
est le foyer (călon iu ); il se trouve dans le coin gauche (en venant de
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEĂ PĂDURENILOR 147
la porte d’entrée), le long de la paroi qui sépare la casă de la cămară.
Le că lo n iu (pl. XXIII, A) est un foyer libre ; à un mètre environ au-des­
sus, se trouve une sorte de manteau de forme pyramidale ou carrée
dont l’extrémité supérieure entre dans la cheminée et dont la partie in­
férieure recouvre le foyer. Ce manteau porte le nom de ca p ra (chèvre) ;
il est en bois avec des parois de branches entrelacées recouvertes d’un
induit pour éviter les incendies. La fumée se rassemble sous la capra,
se répand dans le grenier d’où elle s’échappe par le trou et par les pe­
tites ouvertures ménagées à cet effet dans le toit de chaume. Le feu se
fait en bas, dans le foyer, et le plancher de la maison n’est protégé
■que par quelques dalles entourant le foyer. De la capra pend un chau­
dron dont la chaîne est liée à un bâton plus g ro s')•
La chaleur de l’âtre libre est insuffisante en hiver pour chauffer la
maison. Ceci a conduit à lui adjoindre un poêle (soba) ou à le rempla­
cer par ce poêle. Celui-ci est revêtu de tuiles vernissées bleues, vertes
ou jaunes à figures géométriques (pl. XXIII, B). Plus récemment, ce poêle
a été remplacé par le poêle venu des villes.
Le lieu principal de la pièce paraît être le coin dans lequel se trou­
vent les deux coffres (laviţa) installés le long des murs qui donnent sur
la rue et sur le balcon, et entre lesquels se place aussi, d’habitude, la
table (fig 9). Les coffres sont en larges et fortes planches et toujours
placés le long des murs. On trouve tiès souvent des chaises basses,
à quatre pieds et à siège carré ; il existe aussi des fauteuils, de travail
paysan; on prend ses repas sur une autre table; plus petite et plus basse,
portative et qui n’a pas de place définie *2)
On couche sur des lits primitifs, plus courts et plus larges que
nos lits modernes. Dans les vieilles maisons se trouvent des lits faits
<le planches assemblées ou de branchages entrelacés avec un cadre de
bois. De nos jours, il y a deux lits installés dans les deux coins, contre
les parois donnant sur la rue. Cette transformation a beaucoup changé
l’aspect ancien de la chambre. La table est maintenant au milieu, entre
1) L’âtre libre avec la cheminée pyramidale au-dessus est le vieux sys-
' tème à feu des maisons roumaines de Munténie. En Transylvanie, il a été
remplacé par une cheminée carrée revêtue de tuiles émaillées de diverses cou-,
leurs. Dans le N. de la Transylvanie, le foyer est remplacé par un poêle sem­
blable à celui des Ruthènes.
2) Cette petite table de forme carrée se trouve aussi chez les Magyars
-et les Slovènes de Carintie et d’Ucraine, de même que chez les paysans de
Munténie. Elle forme la transition entre la petite table ronde et plus basse de
la Péninsule balcanique et la haute table des peuples de l'Europe centrale et
’occidentale.
148 R. VUIA

les deux lits, près de la fenêtre, et elle est entourée de bancs longs
pourvus de bras placés le long des lits (fig. 16).
Le mobilier comprend en outre une armoire à étagère (parseci)
pour ranger la vaisselle. Près de l’âtre, contre la paroi, une étagère pour
mettre les bouteilles (uiegar), une autre à crans pour suspendre les cuil­
lères (lingurar), près de la porte, contre le mur, une petite armoire ou
une tablette faite d'un pieu enfoncé en terre et supportant une plan­
chette: c’est là-dessus qu’on place le seau avec l’eau (gàletari).
On trouve encore des coffres plus petits pour les habits et le linge
(săcrini). En haut, aux murs, une planche à clous (făgaş), où sont accro­
chées des cruches joliment vernissées et ornées de fleurs. Tout près du
plafond, une longue perche (culme) sur laquelle sont des tapis et des
serviettes brodées, tous ornements qui ont pour but de masquer les
vides des murs et de former un ensemble plus agréable à regarder.
La cămara est une pièce froide où manque tout moyen de faire
du feu. On y conserve les aliments, les vêtements et d’une façon générale,,
tout ce qui n’est pas d’usage courant et a besoin d’être gardé.
Le grenier (pod) est très spacieux et est d’une hauteur considé­
rable. On y accède par une échelle et au moyen d’un trou dans le plafond
du balcon. Ici paşse la-partie supérieure de la capra au-dessus de laquelle
se trouve un clayonage en forme de voûte ou un toit de tuiles. L’in­
térieur du grenier est assombri par la fumée et l’on n’y garde que les
choses que la fumée ne gâte pas ou celles qu’elle conserve.
La cave (pimiţa). On y entre toujours de l’extérieur. On y con­
serve le tonneau à choux et les bouteilles et vases qui doivent rester
au frais.
La maison à camară n’a pas de cuisine séparée. On trouve pour­
tant souvent, près de la maison, une petite construction appelée four
(cuptor) qui sert de cuisine en été. Cette bâtisse est en poutres, en
planches ou en branchages entrelacés; à l’intérieur est un poêle sur
lequel est un chaudron.
La maison à cămară et à balcon le long de la maison est le type
le plus répandu chez les Roumains de Transylvanie et les Sekler. On
retrouve la maison à balcon en coin dans d’autres parties de la Tran­
sylvanie.
La maison à tinda (cuisine). Dans les communes de la partie
N. W. du bassin de Hatzeg, on trouve un autre type de maison à deux
pièces : la chambre d’habitation et la cuisine (tinda). Le plan et la dis­
tribution des pièces de maisons de ce type ressemble beaucoup à ceux
de la maison à balcon en coin (fig. 14). La construction esţ divisée en
 ŢARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 149
deux par un mur : d’un côté, la chambre d’habitation (casa) ; l’antre
partie se divise encore entre la cuisine et le balcon. Dans la cuisine
près du mur de séparation d’avec la chambre est le four où l’on fait la
cuisine. Dans la chambre d’habitation, un autre poêle (soba) contre
le mur de séparation. Le mobilier de la cuisine est très réduit: un
ou deux coffres le long des murs, des clous pour les cruches. La că­
mara manque où est remplacée par une petite construction près de la
maison (pl. XXIV, A).
Le fait que ce type de maison se trouve seulement dans cette
partie proche du Banat prouve que des influences se sont fait jour par-là1).
La maison à cuptor dans la tinda. La note distinctive de ce type
est la présence d’une cuisine (tin d a ) sous le même toit que les autres pièces,
cuisine qui possède un four. Ce type ne se trouve dans aucune région
en particulier mais est répandu sporadiquement un peu partout au milieu
des autres 2). La maison est divisée en trois : au milieu la cuisine, de
part et d’autre de laquelle sont la pièce d’habitation et la cămara,
celle-ci pouvant d’ailleurs manquer. Devant la maison, le balcon d’où
l’on peut entrer dans la tinda qui sert alors d’antichambre (fig. 16). La
tin d a ressemble beaucoup à la cuisine d’été; elle a, dans sa partie ar­
rière, plus élevée, un four devant lequel est l’âtre sur lequel on fait
la cuisine. Notons ce fait caractéristique que cette cuisine n’a pas de
plafond (fig. 17).
La maison à şura. Dans quelques villages de la vallée supérieure
du Streiu on trouve à l’état sporadique des maisons sous le même toit
que la şura et l’étable. La partie de la maison qui sert d’habitation nous
') Outre les régions limitrophes du Ëanat, la maison à tinda, d ’après
ce que nous pouvons en déduire par le peu de renseignemens dont nous dis­
posons, paraît être un type très répandu en Munténie. Là aussi, dans la Unda,
contre le mur de séparation, se trouve le foyer avec la cheminée pyramidale ;
mais dans la chambre d’habitation, dans les régions de plaines on trouve un
poêle dont le tuyau passe, à travers la paroi de séparation, sous la cheminée
de la tinda ; dans les régions montagneuses, le poêle a son débouché dans
la chambre elle-même. Cette différence tient à.,une différence de combustible:
dans les régions de plaines, il est constitué par de la paille, de l’herbe ;
dans les régions montagneuses, par du bois. L’entrée dans la chambre d’ha­
bitation s’y fait aussi par la tinda. Dans les départements de Prahova et de
Buzău, le foyer à cheminée pyramidale est dans la chambre, alors que la
tinda est une pièce froide qui sert de magasin à provisions. Ces maisons re­
présentent les plus anciens types d’habitation chez les Roumains.
2) La maison à four dans la cuisine est répandue dans toute la Tran­
sylvanie. Le fait qu’elle se distingue de tous les autres types de maisons des
régions environnantes semble prouver qu’elle est spéciale à notre région.
150 R. VUIA

montre la même division et le même agencement que les maisons, à.,

camară. C’est dans le prolongement de l’habitation que l’on trouve la,
grange et l’étable (fig. 18 et pl. XXIV, B). i
D’autre part, on observe une tendance à la spécialisation des piè- ■
ces et à la construction d’une bâtisse spéciale pour chaque objet (fig..
19). Cette maison nous présente le type à une seule pièce comme on
le trouve chez les gens pauvres:
Les types de maison décrits jusqu’ici sont des types anciens bâtis
en poutres. Quelques-uns sont en nombre très réduit et la plupart
sont en voie de disparition; De même pour les maisons à balcon en coin:
et pour les maisons à şura qu’on ne trouve qu’à un petit nombre d’exem­
plaires et que dans les villages les plus écartés.
De nos jours, les paysans abandonnent le bois comme matériel dn
construction et bâtissent en briques. Ce changement de matériaux amène-
un changement dans la construction et une modification dans le type.
Ces maisons ont très souvent une série de pièces plus basses, de sorte-
que la bâtissè a l’air d’une maison à étage: en bas, la cuisine et la
cămara ; en haut, deux chambres ; devant, le balcon, le seul élément
qui persiste.
Ainsi, sous l’influence des maisons de la ville, naît un nouveau
type qui abandonne quelque chose de son aspect ancien, qui présenta
un agencement interne tout-à-fait différent (pl. XXV, A).
En résumant nos recherches sur l’établissement et les différents
types de maisons, l’on constate : On observe partout un lien bien étroit
entre les habitations, l’occupation des habitants et les conditions géo­
graphiques. Le mode des habitations dépend de l’occupation des habi­
tants et celle-ci dépend, â son tour, des conditions géographiques. On
trouve, par conséquent, dans la région des vallées (le bassin de Hatzeg
et la vallée du Streiu) et dans les régions des collines une population
agricole avec des villages resserrés (village le long du chemin et village
groupé sans règle), et dans la zone de contact de la région montagneuse aven
celle de la plaine, une population pastorale, ayant comme type le vil­
lage dispersé avec des maisons isolées. Comme une forme spéciale de
l’adaption au milieu, il faut mentionner les villages de crêtes des Pădureni.
La même dépendance se fait voir aussi entre la cour et l’occu­
pation. Elle n’est caractéristique que pour les régions agricoles où appa­
raît souvent la cour double, pendant que chez la population pastorale
elle est en train de disparaître.
Les types de maisons nous surprennent par leur grand nombre e t
 TARA HAŢEGULUI ŞI REGIUNEA PĂDURENILOR 151
par leur variété. Dans ce territoire, relativement petit, on n’en trouve
pas moins de cinq types différents: la maison à cămară, la maison à
tindă, la maison au four dans la tindă, la maison à şură (grange) el la
maison-carrée. Malgré tout, le type représentatif de cette région est celui
de la maison à cămară. On le trouve souvent, même dans d’autres ré­
gions de la Transylvanie (à l’exception de celles du Nord). Pendant que
le premier type est répandu surtout dans les régions montagneuses, le
dernier l’est surtout dans les villages des régions des vallées. La maison
à tindă est le type de maison des régions limitrophes du Banat et de
la Munténie. La maison-carrée que l’on trouve, bien que sporadiquement,
le long du versant nord des Carpathes méridionaux est le type de la,
maison des régions pastorales de la zone herbagère.
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, PL. XIV

A. — Poiana-Ruscăi. Vedere de pe Vârful Pârvanului spre Muncelu-Mare.

Poïana-Rusca. — Vue prise de Vârful Pârvanului vers Muncelu-Mare.

B. — Poiana-Ruscăi. Culmea Vadu-Dobrii-Ghelari. In primul plan com. Bunila.

Poïana-Rusca. La crête de Vadu-Dobrii à Ghelari.

C. — Poiana-Ruscăi. Culturii în răzoare. Dealu-Dosului din com. Cerbăl.

Poïana-Rusca. Cultures en terrasses à Dealu-Dosului près de Cerbăl.
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . XV

A. Poeniţa-Voinii. Sat de culme din reg. Pădurenilor.

Poeniţa-Voinii. — Village de crête près d’un col.

B. — Câmpu-lui-Neag. Sat răsfirat din regiunea fâneţelor (basinul delà Petroşeni).

Câmpu-lui-Neag. Village dispersé dans la région herbagère (bassin du Petro^eni).
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . XVI

A. — Strungă şi stână pe un val morenic. Stâna de Râu, Munţii Rătezatului.

Bergeric sur un vallum morainique. Stâna de Râu, monts du Retezat.

B. — Stâna Păpuşa, Munţii Rătezatului.

Bergerie Păpuşa, monts du Retezat.
ş
Mâţii
IN S T . GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . XVII

Stânele Mărginenilor din Văcaria. Munţii Rătezatului.

Groupement de chalets des Mărgineni (Văcaria) Monls du Retezat.
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . XVIII

A. — Stână din Petreanu, munţii Clopotivei. lù c .'

Chalet à Petreanu, monts de Clopotiva.

B. — Interiorul stânei din Petreanu.

Intérieur du chalet à Petreanu,
\
IN ST. GEOGR. CLUJ VOL. II, PL. XIX

A. — Sălaş din zona fâneţelor (hotarul comunei Fizeşti).

,,Sălaş“ (chalet) de la région herbagère (Fizeşti).

C. — Stână portativă din com. Cerbăl, reg. Pădurenilor.

Chalet portatif à Cerbăl, région des Pădureni.
IN ST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . XX

A. — Curtea simplă5(com. Unciuc). Uliţa e la stânga unde se vede arborele. Clădirile

delà stânga la dreapta: cuptorul, casa, şura, cotarea.
Habitation à cour simple. La rue est à gauche. Les bâtiments, de gauche à droite : la cuisine, la maison,
la grange-étable, le hangar à maïs.

B. — Curtea dublă din corn. Hăţăjel (fig. 10 arată planul curţei).

Habitation à cour double, à Hătz&jel. (La fig. 10 montre le plan).

C. — Curtea dublă din com. Fârcâdinul de sus. Clădirile delà stânga la dreapta
şura, casa, cotarea.
Cour double à Farcadinu de sus. De gauche à droite : la grange-étable, la maison, le hangar à maïs.
IN S Î. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . XXI

A. — Case singuratice din regiunea fâneţelor. Com. Vadu-Dobrii.

Malsons isolces de Ia region herbag&re. Communo de Vadu-Dobrii.

C. — Interiorul unui ocol pătrat din Câmpu-lui-Neag.

L’intérieur d’une maison carrée à Câmpu-lui-Neag.
IN S T . GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . XXII

A. — Casă cu târnaţul în colţ din com. Vălioara.

Maison â balcon en coin de Vălioara.

B. Casă cu cămară din com. Poeniţa-Tomii

Maison à „camara“ de Poenita-Tomii.
!
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . XXIII

A. — Căloni din com. Muncelu-Mare.

Cheminéo de Muncelu-Mare.

B. — Sobă din com. Urie.

Poêle à Urie.
r * *
 INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . XXIV

A. — Casă cu tindă din Hăţăjel. La stânga se vede o parte din clădirea cuptorului
şi masa mică.
Maison â „tinda“ (cuisine). A gauche une pârtie du bâtiment du four et une petite table.

B. — Casă cu şură din com. Ponor. în târnaţ se vede hâmbarul.

Maison à grange-étable de Ponor.

k\
IN ST. GF.OGR. CLUJ VOL. II, P L . XXV

A. — Casă ţărănească modernă din com. Covragi.

Maison modeme paysanne de Covragi.

B. — Uliţă din comuna Salajul de jos.

Rue â Sălajul de jos.
H A R TA ŢARII H AŢEG U LU I
Şl A
REGIUNII PĂDURENILOR

C A R TE DU P A Y S DE H ^ T Z E G
E T DE LA REGION DES PAOURENI
 •ì

■i

V."

L' ,• - - -1'' . ■'

CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL
SĂCUILOR

SABIN OPREANU
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR
(CU O HARTĂ)
de SABIN OPREANU.

Numirile toponimice cuprinse în aceste contribuţiuni sunt culese

din hărţi, din cărţi tipărite şi în bună parte adunate de mine în ex-
cursiunile de studiu, pe care le-am făcut în Ţinutul Săcuilor. Harta
anexată aci ne dă acest ţinut, care cuprinde judeţele Odorheiu, Trei-
seaune, Ciuc şi scaunul vechiu al Mureşului din judeţul Mureş-Turda.
Notăm şi aci, că în decursul vremurilor porţiuni însemnate la Est, Sud
şi Sud-Vest nu i-au aparţinut întotdeauna. Chiar în interior erau pânăla
1876 districte, cari nu ţineau de acest ţinut al scaunelor săcuieşti, ci
ţineau de judeţe d. ex. satele din jurul munţilor Puciosul.
Vom da în cele următoare importanţă mai mare numirilor mun­
ţilor, cari sunt întodeauna o dovadă foarte puternică de vechimea şi
pânăla un anumit grad de întâietatea elementului etnic, care le-a bo­
te z a t Este de prisos cred să mai aducem argumente pentru sprijinirea
acestei afirmaţiuni. Este un fenomen geografic îndeobşte cunoscut că
elementul autohton se retrage la munte, iar veneticii îi iau locurile
mai prielnice dela şes şi de prin văi *)• Popoarele din Caucaz, Albane­
zii, Başcii ş. a. sunt dovezi clasice. Câte odată elementul autohton în-
tremându se coboară de nou la câmpie şi înghite cât poate din vene­
tici (coborîrea Românilor pe Câmpia Tisei), sau este la rândul lui co­
pleşit de venetici, cum este cazul în munţii Archita, lăsând însă ca
mărturie numiri cari cu vremea sunt şi ele date uitării.
Mai puţin rezistente sunt numirile apelor mici. Numirile apelor
mari se păstrează cu tenacitate şi de noii stăpâni şi sunt aproape peste
tot numiri preistorice d. ex. Mureşul, Oltul, Tisa ş. a.
Iar c e le cari în adevăr ne înregistrează m ai m ult num ai pom elni­
cul foştilor stăpâni şi mai cu seam ă ai actualilor stăpâni sunt numirile
') Cf. Bartek L. în Földrajzi Közlemények, 1900 p. 322 şi urm., Vidai
de la B lache în Geogr. humaine.
154 SABIN OPREANU

de localităţi, în primul rând de oraşe şi sate mari. Greşesc foarte mult

cei cari fac istoria şi etnografia unui ţinut din aceste numiri d. ex.
Hunfalvy în Magyarország etnographiája, Bpest 1876, sau în  z oláhok
története, Bpest 1894 v. I şi II. Bineînţeles nu voim prin aceasta să.
negăm orice importanţă numirilor de localităţi. Dimpotrivă accentuăm
şi aci, că deşi aceste numiri sunt şi pot fi schimbate de stăpânitorii
vremelnici, totuşi dacă se păstrează şi numiri, cari nu sunt date de
elementul dominant, aceasta este o dovadă de puterea celuialalt ele­
ment de a se afirma şi în împrejurări lui neprielnice şi prin urmare o
dovadă de tăria şi numărul lui.
0 însemnătate mai mare au însă şi prin văi numele cătunelor,
numirile de hotar şi ale pâraielor. Nu sunt însă o dovadă indiscutabilă
de întâietate.') Sunt însă o dovadă de preponderanţa numerică a ele­
mentului care le-a dat. '
Bineînţeles, că prin dispariţia elementului etnic, care a dat şi a
păstrat numirile şi prin contopirea lui cu elementul nou, dominant, şi
numirile toponimice vor suferi schimbări variate. Câtă vreme amestecul
elementelor în luptă încă nu se face definitiv, vom afla prin multe locuri
numiri duble; de cele mai multe-ori elementul nou venit — dacă în-'
ţelege limba băştinaşilor — le traduce pe limba s a ; altădată prin
simple asonariţe le dă numiri din limba sa, care' seamănă ca formă cu
cele vechi; iar de cele mai multe ori asimilează pe cele vechi. Nu
arareori asimilarea se face într’o formă cu totul coruptă, încât nici nu
se mai pot înţelege şi explica. „Numirile toponimice demulte-ori ne.
stau în faţă asemenea unor martori a căror limbă n’o mai pricepem“. *2)
La orice întâmplare însă numirile toponimice sunt date şi păstrate
de factori etnici, cari în anumite locuri şi într’o anumită epocă istorică
au avut un rol dominant fie politic sau bisericesc — mai cu seamă în
ce priveşte numirile localităţilor, — fie numeric (la ape şi munţi), fie
cultural. Dacă într’o regiune aflăm numiri româneşti numeroase de
pildă, aceasta este între orice împrejurări o dovadă, că Românii n’au
venit câte unul, n’au fost slugii altuia, ci au folosit şi au stăpânit locu­
rile, ca element etnic numeros şi preponderant.
Şi acum câteva lămuriri asupra numirilor pe care le dăm în co­
loanele următoare. Vom considera în primul rând ca numiri date indis­
cutabil de Români pe acelea, cari au în limbă şi o însemnare apelativă,

') Vezi şi Karácsonyi I.: A székelyek eredete, Bpest 1905 p. 47—48.

2) R unfalvy P .: Magyarország etnographiája p. ■380.
 C0NTRIBUŢIUN1 LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 155
adecă, cari fac parte din avuţia lexicală a limbii vorbite, *) indiferent
dacă la baza lor stă o trupină luată dela alte popoare sau nu. Facem
însă restricţia, că la cele de origină maghiară, chiar dacă sunt intrate
în limba de toate zilele a Românilor, totuş le vom considera de româ­
neşti, numai dacă şi formele gramaticale şi lexicale ni le indică, ca date
de Români. In numirile însemnate cu steluţă aflăm influenţa directă a
limbii româneşti, sunt date de alte popoare şi le dăm ca material de
studiat mai amănunţit.
Numirile le-am cules in primul rând din două serii de hărţi 1: 75000
austriaco, din cercetări la faţa locului, din alte hărţi şi publicaţiuni,
care vor fi indicate în text . Ne-am păzit de anchetă scrisă, tocmai
având în vedere laturea delicată a chestiunii de care ne ocupăm şi să
nu dăm prilej la bănuieli fără rost.
In harta anexată am trecut numirile cu ortografia şi forma corectă
românească, în text însă dupăcum le-am cules din izvoarele amintitei
In acolade am trecut pe alocuri şi forma corectă românească.
Numirile cuprinse la dreapta de-o singură acoladă mare sunt si­
nonime şi ne arată gradul lor de săcuizare.
După aceste lămuriri lăsăm să urmeze numirile.

Prescurtări:
D. dealul P. şi Păr. = părăul
Vrf. vârful V, - valea
M. şi Mt. = muntele h. = hegy, (deal, munte)
Fţa. = faţa t = tető, (vârf, pisc)
Pic. piciorul N. = nagy, (mare)
Ptr. = peatra p. = patak, (părău).

Harta austrică 1:75000.

F o a e a Z 1 7 C X X X I I I B élb o r Vrf. Păltinişului

1911. Bâtca Stesii
F orm e d e relief. La Băniet
Stâna lui Grigoraş Bâtca Ologului
Alunişul mr. D. Negru
Alunişul mc. D. Alb
Târla lui Grigoraş D. Boului
Vrf. Recelii Hîdeul

*) Dupăcum o aflăm, în lipsa altor dicţionare, în L. Şâineanu Dicţionar

universal 1922 şi în Dicţionarul lui Tiktin.
156 SABIN OPREANU

Târla Hîdeului Bâtca Arsurilor

Vrf. Hurdogaşului Piciorul lui Sfârdea
Bâtca Faţa Ciungilor Ptr. Roşie
Arinişul Ptr. Şeşul lui Comarnic)
Paltinul Borţos
P ă r a e ş i v ă i.
Obcina
La Mori Bistricioara
Bâtca Văcării Czifra
Măgura .Valea Bilborului
Bâtca Seştinii Csobot p.
Herlai Păr. Arinişului
Piciorul Bilborului Kis Rakotyâs p.
Bâtca Ruşilor Păr. Lomaşului
Sihla n Crucii
Mt. Vamanul » Voivodesii
Piciorul Lupării V Secului
Smida Boului n Neagra
Fţa lui Huruba n Tomnaticului
Peatra Lăptării D Recelii
Fageţelul (de două ori) r> Străjii
Csobot biikk n Ţiganilor
Hârlagia Valea Sacă
Vrf. Harlagii Păr. Cristişorul
D. Ciutacului „ *Baraseului.
Mt. lui Ciubuc
Pic. Dărmocea Cătune şi sate.
Bârsan *Belbor
Crestătura mr. Gura Glodului
Muncelul Moara Ciutacului
Ţibleşul mr. Herlai
Ţibleşul mc. Grigoraş
Ptr. Arsă Leonte
Mt. Stege Prisaca
Ptr. Lupului
D. Verde Aceiaş foae 1875.
Prislopul Forme de teren.
Vrf. Albia D. Spandiu
Piciorul cel mr. Dosu Alunişului
Szitâr h. Dosu Vamanului
Paltin sarok Poiana Stesa
 CONTRIBUŢIUMI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 157
Morile Dracului Ciuncilor p.
Butca Vecerii V. Paltinu
Sobopsicu Păr. Borzos (borţos)
Rakotyâs „ Belborasu
Arsiera Luilies „ Simion lungu
D. Plaiului „ Bilboru
Piciorul Glodului „ Dobranului
D. Spendului „ *Borcutului
Picioru Panti * Juties
Picioru Cialatini „ Braicului
Dosul Harlagia „ Yamanului
Piciorul Stragi „ Ciatatini
Piciorul Sascanilor M Panti
Faţa Alunişului , Hroba
D. Dobranului „ Bălanului
D. Plopului „ Muntelor
La Muntelu » Ciblişiu
Albiuţia » Zavolui (Zăvoiului)
Obcina Albilora „ Argentena
Baltinesu V. Comanicului (Cormarnicului)
Picioru Sengeloru Păr. Baltenului
Runcu resu (arsu) Păr. Albiuţia
Obcina rea Păr. Sengeloru
Picioru mare Par. Norcanile
Picioru Baltenului Par. Plopului
D. Arsieza (arşiţa) Par. Arladie mare
Gura Voiseşii Preluca ursului
Vrf. Runcului Păr. Arladiei micu
Vrf. Snise (Snida) ■"Kabolâs p.
Piatra Argenteria •Kupás p.
D. Arsurului Sate şi cătune
Preluca ursului *Zu Holló (Corbu)
M. Stesi.
F oaea Z 1 8 C X X X I I G ö rg én y
P ă r a ie ş i văi. S z t Im re 1 9 1 0 . F o rm e de relief.

Păr. Csutacului Batrina

„ Alunişului D. Crucii
„ Păr. Bolohanisu
A eeeaş foae 1 8 8 0 . F orm e d e relief.
„ Topliciora
„ Hordugaşiţiu *Punka
158 SABIN OPREANU

Katalin hegy Bâtca Potiului

Vale Fancial Kis Obcsina t.
Par. Funcelului Nagy Obcsina t.
Verfu Funcele Vrf. Faţei
L a L ip szk y Funczele Păltiniş t.
_ M a i nou Fanesal tető .Magyaros
Zzedány h.
Foaea Z 18 C X X X I I I Toplicza Nyir csutok t.
1915. Forme de relief. N. Czohârd
D. Ţiganilor .Suhar
La Pudus Szurdok
Bakta h. (Bâtca)
Păraie şi văi.
D. Secului (lângă el la E. Szék. p.)
Obcioara Román p.
Faţa Ciungilor Limbus p.
Mt. Pârlogu Păr. lui Musea
Piciorul Strugurilor (1037 m) Păr. Ursarului
Bâtca Ciungilor Păr. Zăpodei
Tăuleţul Păr. lui Găină
Szármány h. Bistricioara
Komamik t. Păr. Prisăcani
Putna t. V. Corbului
Orda sarok t. Z sedăny p,
Fagyiczel P. Butea
Esztétán t. Dancsuly p.
Esztenás t. Putna
Mundra sarok Sáros putna
D. Corbului Tisza p.
Preluka Sötét putna
Korhűn t. P. Preluşei
*Tinovae (Târnovai?)
S a te ş i cătune.
Piciorul cu Paltinul
N. Benes Sermaşu
Bâtca Rotundă Platoneşti
Bâtca Denulilor Mândreni
*01áh bükk Mărcani
*01áh György vápa feje *Jolotca
Bâtca Făgetului Hodosa
Ptr. Pârlogului Ploptişu
Vrf. Făgetului La Dieci
 CONTIÎIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 159
Gaura Mâţii Alunisiu
Saştiu Felső Fatia
’ Varvizul Alsó Fatia
Călnaciul • Lala Mezei sarka
Podul satului Tát ár sarok
Seştina Tatár hágó sarok
Szenete Iljeş Tátár havas
Corbul Tiszás sarok
Corbul de j. [Csopot h. (comp. cu
*Tulgheşiu Csobot şi Şipot)
Tölgyes Poiana Runcu bütüje
Singeroasa Fagoselu
Putna ‘Magyaros (comp. cu Măgura)
Csuhard
A ceeaş foae 1 8 8 0 , Suhar (cules pe teren)
Yrf. Cernetie Kis Csuhard
Prelunca Lupcilor Suhărzel (cules pe teren)
D. Michaele *Lodus sarka
Roman allja
P ă r a ie ş i vă i.
*Iválmegyéke
* Tásrok elösarok comp. cu Păr. Stinişului
_d. Tosorocului Păr. Vacaria
Andreea Lok p.
Plopciş Sinoi p.
‘Tirnovai erdő Păr. Borlogului
‘Alkoca bükk Păr. Piscului
*Szárosul *Bor p.
Mánás oldala V, Corbului
D. Maiceolui Holló p.
‘ Lapos bükk Nagyrész p.
D. Corbului Păr. Poiana
Batea Copreluse Păr. dela Snidavacii
D. ‘Bicafeu Csopot p.
La Tina *N. Kürüsz p.
La pótra Obcina *Lâpos p,
Vrf. Tisasiului Mar p.
Bucella *Közrézului 3ăr. Baj ului
D. ‘Acosdigu Pongorac p.
Dealu ‘Aszód Păr. P.ângăraţi (cules pe teren)
‘ Kis rívó
160 SABIN OPREANU

S a te ş i cătu n e. Piciorul Coteţelor

*Kanâs Ptr. Ghermanului
*Dudad
P ăiaie şi văi.
*Gyergyo (comp. cu Giurgiu).
*Borszék Păr. Bicazului
Poiana Presecari Domuk p.
Mar patak Păr. *Sugaului
Păr. Frunţilor
F o a ea Z 1 8 C X X X I V B ékás 1 9 1 5 . Păr. *Asăului
F o rm e de teren . Păr. cu Strungile
Chicera Păr. Băţului
Tabla Păr. Bratişului
Batea Rotundă Păr. Aţa
D. Comarnicului Păr. Fundului
Bâtca Făgeţelului Păr. Pintecului
D. Caprii Păr- Vai dos
D. *Tosorocului V. Stânei
Vrf. *Felecului
Cătune şi sate.
Munticelul
Bernadu Gy. Zsedăny patak (Jidani)
D. Fundului Gura Ticoşului
Arşiţa Mădărăşenilor Cepeşeni
La Croieşti Ghermann
Băţul cel Mare Gy.-Domuk (Dămucu)
Szurdok (Surduc) Ciungi
D. Arşiţei Dandenilor
Aceeaş foae 1880.
Ptr. Sudului
Bâtca Neagră Piatra Potiului
Stîngenii Eisere
Duraitoarea Chicera
C. Ghimilcinişului Bisztra teto (Vrf. Bistra)
Ptr. Bicaşului D. Criminis
Ptr. Luciului Kriminis sarok
D. *Asăului Vrf. Surduc
Muntele Lung Vrf. Aluşului
Obcina D. Negru
Bâtca de Peatră D. Stinsului'
Bourul D. Diminişu
Torogleşul D. Glodului
La Preluci P qzu micu (Puţu)
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 161
Pozu mare D. Urieşului
Semida flora (Smida) Gittera
Csipkés h. Fundătura (de două ori)
M. Simtiasu D. Şamului
Gişoru înaltu (1215 m.) Szurdok (Surduc)
Gişoru Kerekhavaşuiui "Cseres t.
Obcina Bene t.
Uratoae
P ă r a ie ş t v ă i. D. Păduricii
’Lâpjas p. (comp. cu Lăpuş)
P ă r a ie ş i v ă i.
V. Comanda
V. Pozu micn V. Fânaţelor
V. Gura Pozului V. Hiorbii
Păr. *Ianiosielu
S a te ş i cătune.
V. Azea mică (Aţa)
V. Azea mare Bergia
"Bandul de câmpie
C ă tu n e . ş i sate.
"Nasna
Bisztrapatak (Bistra) Harţeu (se numea şi Hóczó cf.
Arzaitia (Arşiţa) Karácsonyi a Szék. eredete)
*Ivânyos (Ivănuş) Lechinţioara
Domuk (Dămucu) Ciavaşul de câmpie
Golomba
F o a ea Z 1 9 C X X X I M . V á sá r­ "Orheiu
h ely 1 9 1 0 .
"Culpiul de câmpie
F o rm e d e teren. "Corunca
D. Perilor "Oşorheiu
D. Văii Şăusii "Erneiu
Ţicuiul Kál
Căştei (comp. cu Costei şi cu
A ceeaş foae 1 8 9 8 .
kustâly)
D. Peşterii late D. Obârşii
D. Podului D. Fânaţelor
D. Popoii D. Ripău
D. Bandul Ţiglă
D. Austul D. Hăţaş
D. Stropşelnicului Ograda
*Güuru szeg Reszor (Răzoru)
D. Spânzurătorii Faţă jorba (Hiorbii)
D. Cărbunilor "Bcdon h.
162 SABIN OPREANU

*Szig h. Laz
*Kozma h. Bogdan mező
*Bodicsa h. Bucsin t. (Bucin)
Ropó (comp. cu Râpău) Bode t. (Bodea)
Biserica
P ă r a ie ş i văi-
Csics t.
Suret t. (Şuret) V. Fân aţelor
D. Crengii V. Frunţilor
Gaura Lupului. Szovata
Jidoii N. Muncsel p. (Muncelul mare)
Colibalui Cristea Kis Muncsel p. (mic)
D. Husului
S a te.
Tonka t. (comp. cu Toancele)
Szovata
V ai. Ilia (cules pe teren).
V. Tăului unguresc
A ceeaş fo a e 1 8 7 6 .
V. Riciului
[V. Hiorbii Dealu Fundăturii
[Szabadi p. D. Măgura
*[Nazna p. D. Simonelu
[Rét p. D. Florilor
Kali p. Dumbrava
Fundătura
S a te şi cătune. Căraria ursului
*rCiptelnic Dealul Ursului (comp. cu
[Szültelek Alsó-Felső Oroszi
Panelul de câmpie .Urişiu de jos, — de sus)
Mező Pánit V. Chicherii (comp. cu
ledd Alsó-Felső Köhér
Sânger Chicheru de jos, — de sus)
Erdő-Szengyel Cigle (Ţigla)
Poiana Cigle
F o a e a Z 1 9 C X X X I I S o va ta 1 9 1 6 . Kaca hegy (Caţa)
F o rm e de teren . Prelunka mező
Balintsera (Bălincioara) 'Mezöhavas
Pragurile Saca
Călimana *Répás mező (Râpos)
Dosul Merzii * Répás hegy
Putno t. (Vrf. Putna) Kopac tető (Copac)
Csuma h. (Ciuma) *Csüpi mező
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCU1LOR 163
Oainasza (Găineasa) Baktaloka
Poiana Gainasza Român p.
Poiana Dragusia Bakta p.
*Punka Lok küt
*Karböluigó Răcza (Raţa)
Manasztető (Manase) Recse p. (Rece)
*Engi kertje Lok p.
Nagy Lok p. (în Olt)
V ăi.
Szado küt p.
V. Chicserii (Chicerii) *Szed loka p.
Vin p. Szimin p.
V. *Sebeşul Szék p. (Sec)
Secui p. Szânduj p.
Bogdan p. Olt
*Ruta p.
C ă tu n e ş i sate.
S ate.
Csik-Danfalva
Várság (comp. cu Vărşag) Csik-Balánbánya (Bălan)
Botăk (Boteni)
F o a ea Z 1 9 C X X X I I I O y e rg y ó Tinkâk (Tincani)
1912.
F o rm e d e teren . Âceeaş foae 1875
Csóré t. (Cioara) Róhat mező
Putna t. Prezer sarka
Bakta bükk (Bâtca) Uj esztena
Sanduj bükk (Sandul) Motra
*01âhdomb Szandul
Limbucs Otan sarka
Komsa t. Csicsalli hegy
Lok Gomsa tető
Csobot hegy (Ciubota) Lok északi oldal
Curmătura Szurduk tető
Dorma Lonkhaj (Lunca)
Bot ut (se află şi în alte părţi cu Bálán havas
toponimie curat românească sub
forma Botul, Bota, Boliţa ş. a.) P á r á ié ş i vă i

Uj Bakta p.
P ă r a ie ş i văi
Nagy Putna viz
Putna viz Rohát p.
N. Lok viz (în Mureş) Fűrész lok
164 SABIN OPREANU

Raco p. (Raţa) Gusás p. (Guşa)

Bükkiok p. *Gerendus p.
Sandal p. Păr. Hanului
Păr. Tărcuţei
C ătune Păr. Fortunei
B ota I (com. cu cele depe *Hutupo patak (Hulupo)
Tinkan I foaea precedentă). V. Bratişu
*Csik Oltfalva
S a te ş i că tu n e.
*Voşlăbeni (cules pe teren).
"Rajkók (Băiceşti)
F o a ea Z 1 9 C X X X I V G yim es Csik gyimesfelső lok
1 9 0 3 . F orm e d e teren. Csik gyimes Közép lóik
Bócs (Bociu) B u h a pataka
Hulupo
*Mt. Vete Aceeaş foae 1880»
D. Arşiţa Almaşului *Szalok
D. Popilor *Naskalat
Gutui Boeresei (în realitate cotul) Szurdok (Surduc)
D. Crucei Roşii Kabala hágó
D. Fortunei îothavas
D. Lupului Cotu boerese(boeresii)
D. cel cu Plaiu • Hosszurészhegy
Bán h Sipocel (Şipoţelu)
Esztena sarka Budák (Budacu)
Kokojzás (Cocăziş) Urasz (Urâţi)
Paltin sarok
P ă ra ie.
, Budáka (Budaca)
Csülemér Păr. Sec
Csudomir Paruesz patak (Părăieş) •
Slatina de s. *Szalok p.
Slatina de j. Banpatak
Bălăhanul Preluk p.
Arşiţa Tărcuţei Slatini patak
Popoi *Csudomir p.
Markolja
C ă tu n e ş i sate:
P ă r a ie ş i văi.
Domukpatak
Illie p. Opkote patak
Păr. Arşiţei Rakotyás (Răchitiş)
Pâr. Piciorului
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂ.CUILOR 165
F o a e a Z 8 0 C X X X I N y á r á d tö Duszó h.
1875. Fias mai t.
Rapu t. (comp. cu Râpău) Lessu h.
Vrf. Viei (Gii) Kordon t
Észak alja (ísac) Láz h.
Baczka h. (Bâsca) Pouka
Czápa (Ţapa) Rupos
Kopács oldal (Copaci) Lentéd h.
Szadó h. (Sadu) Derencse t.
Szurdok (Surduc) Kadács mező

S ate. P ă r a ie ş i v ă i.

Backa Madaras (Bâsca) Cseje p.

*Iár p.
A ceeaş fo a e 1 8 9 9 . ’Zongota
Csernó (Cérna) Fehér nyikó p.
Tavar p.
P á r á ié .

Cserna p. S a te ş i cătune.
Lucson p. (Luciu) Oláh hidégkút
’Csöb p. Oláh-András falva
*Ravai p. Medesér
Porumbu mr.
S a te ş i cătune.
Fancsal
[Nyáradbalintfalva *Oderheiu
Balinta Farczád
Vidratszeg
F o a e a Z 2 0 C X X X I I I O láh fa lu .
F o a e a Z 8 0 C X X X I I S z. U d v a r­ l o r m e d e teren.
h e ly 1 8 9 9 . F o rm e d e teren . Láz t.
Ágazat Szadokuru
Rádos t. Bozbokur
Buda bérez *Kajmácza
Rakotyás Pokolláz
Kozmány Desag
Galata h. *Kozmák bércze
F. lók Petra hágó
*Kár h. Láz dombja
Oláhos Bajkó hegy
Lokság Bogat
166 SABIN OPREANU

Keruly bérez iiikk lek

*Talabor Piciorul Calului
Magyaros sarka
P ă r a ie ş i v ă i.
Voika
Szenesét p. Mocsán ponkja (Moeianu)
Róhat p. Lauj sarok (Pic. Lauri)
Desag Papsa
*Filio p. Baska farka (Básca)
Feodor p. Baska havas
Keruly p. Estéfan
*Manavézs p, Kopács ág (Copaci)
Bogat p.
Lues melléke P ă r a ie .
Cset p. îaczka (Básca)
*Szecsen Ciobănaşul
Csobános
S a te ş i cătu n e.
Taplócza (Topliţa)
Máréfaiva Uz
Oláhfalú *Margu p.
Cs. Taplócza *Traniczás p.
Baska p. (Básca)
A ceeaş foae 1 8 9 9 .
Păr. Bârzanţul
Desag Păr. Sulţa
Deszák Păr. Gurghieşu
Szeneset t.
S a te
Tomoi h.
*Ladó háta ^sobotfalva
Moc h. Csomortan şi
.Csomortány (Ciomârtani)
P ă r a ie .

Rakotyás A ceeaş foae 1 8 8 0 .

Gálogé p. *Alagy bérez (comp Ologo)
Szermázó h tSermaşu)
F oaea Z 2 0 C X X X I V Csik-M é-
Rakotyás (Răchitiş)
n a sá g 1 9 1 5 .
Ratómező (Radu)
Vörös láz Fanacz út (fânaţe)
Bot sarka Mosnian hegy
Oltan bérez (Olteanu) Bagjad (comp. Badea)
Radómező (Radu) Kapostan havas
Búcs t. (Buci) Galbasa (Gălbeaza)
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 167
*Loasz (Loaş şi Laovaş) F oaea Z 21 C X X X I I I B a ro t
Lăpus (Lăpuş) 1913.
F o rm e d e teren .

P ă r a ie . Szârmâny (Sărmanele)
Lâpus p. Al. Mâl t.
laska vas p. Fel Mâl t.
Czucza p. Nagy Mal
.Sulţa Dobrota
Csókás (Ciucaş)
F o a e a Z 21 C X X X I I M ehburg. *Asztag kő (Stogu)
1912. 'Mitács
Kis Murgó (Murgu)
F orm e d e teren .
N. Murgó
D. Archita *Aiatana
Chilia Berbécs h. (Berbeci)
D. Sininalbii Bortó h. (Borta)
‘Bereczk t. Csikorra (Cicoarea)
Tortom a
P ă r a ie . Dungó t. (Dungu)
Lok p. •Tirku.
*Berecki p. P ă r a ie .
Rîu Bucinilor. Lököd p.
Oláh p.
S a te.
Szármány p.
*Sidriaş *Volal p.
*Feleag Román p.
Archita *Durkó p.
*Beia Dungó p.
Moşna Gálát p.
losfalva (Iaşi) Tekse p. (Tecşa)
Avram Gohan p.
Petca Zsemény p. (Gemeni)
*Kaca p. (Caţa).
A ceeaş fo a e 1 8 7 5 .
S a te ş i cătune.
Fundătura Recsenyéd (Receni)
Dealu Viilor •Racoşul de sus
La Funaţie (Fânaţe) *Baraoltu
*Redina Galat m.
•Rekecsen feje. Lokod
168 SABIN OPREANU

A ceeaş foae 1 9 0 0 . P ă ra ie .

*Puczkoró Rokotyás p.
‘Monarordás *Domm p.
Bácska t. (Bâsca) Nagy Szetye p. (Setea)
Gohán bükk Kis Szetye p
Haresa Szetye p.
Rakotyás Szajjies p.
Hodás p.
F o a ea Z 2 1 C X X X I V K é zd i- Oláh p.
V ásárhely. Tisza p.
Koszarszí p. (Coasta arsă)
Bábalapossa (Baba)
Kukulyzâs (Cocăzis) S a te.
Nagy Csornai Doboiu
Kis Csornai (com. cu Kérdi-Polyán (Poiana)
Csornád ‘Mărtănuş
Csornát şi Lemhény (Lemheni)
C som ag, care este numirea Breţcu.
adevărată)
A ceeaş foae 1 8 9 8 .
Csukás t. (Ciucaş)
‘Bojko vágás ponk Fertés (comp. Vârtej)
Burdei t. ‘Buta t.
Nagy Miora (Mioara) B o is ik t.
Gorgán Putna orra t.
Czeczéle (Ţiţele)
P ă r a ie .
Hodás bérez (Hudaşu)
*Bal p.
Répát t. (Rápat)
Kis Répát
F o a ea Z 2 1 C X X X V O jtoz 1 9 1 6 .
[Burkus
F o rm e d e teren.
iFűget t.
Pólyán bérez (Poiana) Gyepar t (Gheparul)
Morka feje Vrf. Btezoiului
Huddó t. (Huda) D. Lespedii
Szármány t. Vrf. Cernica (Cerniţa)
’Nemira mică Runcul Alb
‘Odojka Haleşul
Esztena (Stâna) Lipşe havas (comp. cu
[Rácz kő Lopsa
IBoszkár. Lupşa
_Lepse)
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 169

Esztena sor F o a e a Z 2 2 C X X X I I I F ö ld v á r
Dobri 1914.
€lăbucul lo r r n e d e teren.

D. Ciuterei
P ă r a ie . Kabala
Csernika p. Cseresi h. (D. Cireşii)
Păr. Slanic ‘Orszal
Szalancz p. Csókás t. (Ciucaş)
Peszkâr p. (Pescariu) Străsza (Straja)
Brezoi p. Borbat t.
Oituz Nikolai h.
Luptyăn p. (Lupteanu) Tekse fej
Halsa p. "Csüdezé
Koszta p. (Coasta) Kicsilokbércz
' ’udor p.
Kis Lipse p. P ă r a ie ş i v ă i.
V. Lepşa Szakat p. (Săcat)
Kalabúcs p. (Clăbuci) V. Corlatului
Ily p. (Ilii)
Sate.
Szúr p. (Suru)
[Poiana sărată
Sate.
[Soós mező
Oitoz (Oituz) *Kökös
*Kálnok
A ceeaş foae 1 8 80. Szemeria comp. cu
Pupui tető Sán-Mária
Bâtca pufu .Szent,-Mária
*Kecskeasu t.
Dealu Lesbis Aceea? foae 1 8 9 6 .
Dealu Brezai (Brezoiu) Varsa tető com. cu
Luptyăn Varcsa t.
Hermioru Dirisen erdő
Kalabucs Foldisan erdő
Ronc (Runcu)
Talasztető (Talaz) P ă ra ie .
Druga p.
P ă r a ie .
Paltin p. S a te.

C ă tu n . *Aita mare
Tudor. „ mică
170 SABIN O PREA NU

’ Belini (Bölön) P ă r a ie ş i v ă i.
Arini *Herecz p.
.Liget Tolomir
* Jares ’ - Csobot p.
.Nyárospatak Albişi p.
Doboli inferior *Ballaska p.
Vălceie Kovaszna p.
Árkos Toplicza p. (de două ori)
.Arcuş Nagy Baszka
*Chichiş Jupan p. •
Lupai p.
F o a e a Z 8 2 C X X X I V K o v ă szn a . Szacsva p. (Saciova)
F o rm e de teren . Zabola p. (Zăbala)
Homel p.
Falka nyir (Falca)
*Herecz t. S a te ş i că tu n e .
Furkó (Furca) Kezdi Albis
*Rics Csemăton (Cernatu)
*Bujâ Szacsva (Saciova)
Bot panyoka Pâke
Csobot tető Zabola (Zăbala)
*Csekme bérez
Kokorja (Cocoria)
[Kozmdk
Cosmeşti (cui. pe teren)
Groapa Lupului PăDăuţi
Lahó teteje (Leahu) Hilib
Borbdt h.
Zernye (comp. cu Cérna şi cu A ceeaş foae 1 8 9 6 .
Zárna) Csutakos (Ciutacu)
Ocsina (comp. cu Obcina) *Zákány farka
Doboika
Esztenai mezőtető P ă r a ie .
Küsürüs (Cusuruş) Sute p.
Mikó (Micu) Csernatoni p.
Laur pontja Povarka p.
Porzsolás tető (Pârjolaş) *Bakaru p.
Pojánka
Vár (comp. Vărăria) S a te ş i că tu n e .
Stâna Covasna
Hilib Stâna
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 171
F o a ea Z 2 2 C X X X V P u tn a p a - P â r a ie .
ta k 1 9 1 6 .
laszka p.
F o rm e d e teren . Gór p.
Păr. Gorul
Mte Giurgiu (lângă el curge
Gyurgyó p.) F o a ea Z 2 3 C X X X I I I B ra ssó
). Negru 1911.
Murdanul A pe.
Gór (Gorul) Tărlungul
Kalabucs (Clăbuci)
Lakocza S ate.
Lăcăuţi (cui. pe teren, comp. Budilea
cu Locuţ)
Bonyó (Buneiu) F oaea Z 2 3 C X X X I V B o d za ­
Asztâg (Stogu) fa lu 1 9 0 3 .
Majkan botos F o rm e d e teren .
Musato (Muşatu) D. Poeşu
lertan (Hârtani) D. Cusurusului
Lipse Varsa éle
Vrf, Lupşii Szűcs h. (Suciu)
*Barisz utja ’Ortosé
labóhics Dobra hegy
Mászták Dregus
Mesteacănul Blidar t.
Dungu
P á r á ié ş i vă i.
Ogarka
Súgó Baszka p. Dragomir
Murdanul p. Vrf. Urlătorii
Putna p. Plaiul Beldii
Păr. Putna Piscul Albilor
Bonyai p. Albile
Lipse p. Piatra Laptele
Lupái p. Prădescul
Cordon h.
A ceeaş fo a e 1 8 9 6 .
D. Aurelu (de fapt Auretu)
Ojtoz t. D. Fetii
Nyákoj t (comp. cu Negoi) sau Sărmanele
Vrf. Neagului) ^ocul Saciovii
[Piatra scrisă D. Bicului
Sóbérez Bika hát
172 SABIN OPREANU

Poeana Ciabarii D. Sitii

D. Crăciunu D. Râjniţii
D. Negru Mt. Peşcelui
D. Frumos Făgetul
D. Seciului D. Briciégii
Pojisz éle (comp. cu Poeşu) D. Secuiului
D. Cocanilor •Kokics h.
Dosul Brădetului D. Găvanelor
Horhon h. Ingovány h.
Plaiul scurt Brusztuljos
La Pétra Brusturuş
Dealu Stânii Kalagor h.
Kalan t. Csunga bérez (Ciunga)
*Szereda t. Manó h. (Mânu)
Kalagor h (Călugăru) Dâlma Magiaroşii
Ruptura Coriile
Dâlma Crasnei Karajos
iflaiul Tătăruţului Slobodul
D. Ghiţei D. Hoţilor
JBikul Szurduk ponk
D. Porcului
Poiana Târşii Pâraie şi vă i
Predealul V. Dobérléului
Tătarul mic Dobollói p.
Fata Crasnei Dobromir p.
Chichereul Disznó p. (se află lângă
D. Pătului D. Porcului
Poeana Merişorii Păr. strâmb
Zimbrul Păr. Fetii
Czépelus (Ţepeluşul) Păr. Tătarului
Király h. Păr. Patului
Vrf. Craiului Buzeul
Botiţa *Csemernek p.
Bota mr. Buzeul
Csukás Bodza p.
Ciucaşul Păr. Brădetului
Krahenstein Bretet p.
Şeţu Bretei p.
D. roşu *Kalân p.
D. Saşilor Kotor p.
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 173
*Hamas p. Magúra
Kalagor p. Coltiu albu
V. strâmbă Sughiţia
3ăr. Sevarului Colţiu
Széles p. (se află lângă Belei Plaiu
D. Seciului Piscul Siciului
*Păr. Zabrătău Chicheşanu
Păr. Botei mari Tataru micu
Păr. Crasnţţi Scomorcia
Kis Krasznp Stina Dobromir
Darnó p. (Darnu) Cremenea
N. Baszka ’ţ Larma
Păr Slobodul La cordonu vechi aproape 15 km.
Păr. Bătrân :• dela frontieră)
Pâr. Coriile Poiana Chichereu
Păr. Surducul Plaiu
Păr. Milea Fekete h.
Păr. Bicului D. Negru
Szármány éle
S a te ş i cătu n e.
Sărmanele
Vama Buzeului ). Craciunu
Tyei D. frumos
Nyén Scaunilor
Lele şi Nyeny (la Lipszky) La piatra
Dobérleu D. Boboc
Dobolló D. Roşu
ntorsura Buzeului *Gilma
Sita Buzeului Burusz
Szita Bodza Brusturus
Sitarul (la Miiller) Bota maxe
luzău Kis Bota hegy
Crasna 3oiana Beldov (Beldii)
Cheia Plaiu Curu Muntelui
Tabla Cheii
A ceeaş foae 1 8 8 0
Király hegy
V. Deburleu ; Vrf. Bábu ' )
V. Finişora Poiana la Surducu .
Oulu Fusca
Burdus pontja
[Ciucuru
Karajos
Tesla
174 SABIN OPREANU

D. Lung C ă tu n
Hosszu-havas Bratcan
rMscu lungu
Pe o parte din foaea Z 2 3 C
P ă r a ie ş i v ă i. X X X I V In to r s u r a B u z ă u lu i pu-
pblicată de S c h illin g Q . B p e st 1 9 0 9
[Delgiu cu numiri în parte culese pe te­
Dobién patak
ren mai aflu, afară de cele de
V. Sípot
mai sus, următoarele numiri :
Urlatoriu
Pariu Térnie (Târşii) D. Auretul
V. Cremeniu Kis mete hegy
Finisora Ruptura
Kostán p.
P ă r a ie .
V. Beului
*Belceg patak (Belciug) îretel p.
Crasnutia Bárkány p.
Pariu cel mare Buszka p.
Pariu Cariului Csicseri p. pentru
Kis Dornu Păr. Chichereului
*Gurka patak *Zabrateu
Kraszna
Cătune. Fekete h. (In text însă la p. 14
Egresta Dealul Negru, dovadă că pe te­
Egreşti (la Miiller) ren populaţia nu cunoştea şi nici
nu putea să cunoască numirea
ungurizată).
F oaea Z 2 3 C X Y X V M in ta -
n e sti 1 8 9 6 I n h a rta lu i L ip s z k y p u lic a tă în
F o rm e d e teren. 1 8 0 6 . M u n ţi.

Dealu bătrîn *Fertu (azi Fertő)

Vrf. Balescului Bikila
Gsihanyos *Tetufegnu
Csilianos Acestea în Archita, iar în Car-
paţii orientali aproape toate sunt
P ă r a ie . româneşti, dau numai pe cele ne
Kalabucs p. (Clăbuci) date de hărţile de mai sus :
Părăul Tămăşului Lopsa
Krenczesuluj
[Peták p. Bony
Păr. Pitacul
Piatra Korbuluj
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 175
Piatra Roşa (Roasă) * TDitró
Murtani [Dittersdorf
Szadan Göröcsfalva (Comp. cu Greci)
Surul *Szlinna
Szarmany hegy Pólyán (azi Potyánd)
Gyalu Bükk "Kauta
Lahas (azi Lóhavas) Kolibaschen von Szadan
Piatra Laptuje Termani
Sillye Lues
Obsina Tarkucza
Sutyán I n T re isc a u n e .
Plai Hajdukuluj Doberka
P ă ra ie . Nyeny (Ljelye) (probabil Nene şi
Buszka mare, mika Lele, azi Telu).
D i n h a r ta lu i S ch ed a e d iţia
In Mureş la stânga:
Nagy Bosân scot încă următoarele:
d in 1 8 5 6

Kis Bosân In Târnava mare se varsă Szen­

Paflár pataka esei (azi Szenesét). Lângă Ol.
V. Lelio Andrásfalva se află dealul Strinu-
V. Kalmas mare lui, lângă Dobó: D. Sinoy, lângă
In Mureş la dreap ta: Muşna: D. *Le Ktelsi, la Sud de
*V. Oroe vel Szalatka: apa Kovasnei se află D Pojana,
• Bicazul se numia pe atunci Riul la Nord Koms h .; la Sud de
Bikesseni, în el se vărsa Dorna şi Ghimes : D. Buthasului; la Nord
Uzul sau Usz. Apoi în Tărlungu : Breţcu: Dealul Tarnicza ; la Sud
Văile Popii şi Văile Morii de Oituz: Kermiora, Muntel Har-
lauj.
S a te.
D in h a rta lu i M ü lle r d in 1 7 6 9 .
In scaunul M ureş:
[Galambod Sate.
Porumbu Criba (azi dispărut)
I n sc. O d o r h e iu : Pergenie (azi Berghia)
*Gyalakute (azi Gyalakuta)
Sakod vel Zsákod
*Vadefl.
Poiana Meruluj
Enloka (azi Eulaka)
I n C iu c : Torbatfl (azi Tordátfalva)
Várhegy Tarzufl (azi Tarcsafalva)
Burgberg Medeşen (azi Medesér)
Csetátye (Cetate) ‘Kanidfl (azi Kányád)
176 SABIN OPREANU

“Arundtfl. Szitari (azi Sita Buzeului)

Gjebes (azi Csöb) ?i Göb
Avranamfl (azi Abrahámfalva)
‘Gyitró (azi Ditró)
‘Karezfl (in Ciuc)
Daniíl (azi Cs. dánfalva)
Szeret szeg (in Ciuc)
Csomortani (azi Csomortány)
Zabala (azi Zabola)
Rets (azi Rety)
Egreşti (azi Egeres)
Lembeni (azi Lemhâny)
Bayafalva (azi dispărut)
Aragpatak (Araci, azi dispărut)
Bita
Marcanfl.
Găluşa este numită la Miiller Bi-
klia. Oltul avea pe atunci un
afluent cu numele N. Bobosza.

Nu vom mai continua cu spicuiri din hărţi, am lungi prea mult

această comunicare; o constatare însă se impune dela sine : cu cât
luăm hărţi mai vechi şi încercăm să ne dumirim asupra toponimiei, cu
atât aceasta ne apare în întreg Ţinutul zis al Săcuilor mai românească.
Aflăm sate româneşti, cari azi nu mai există de ex. Poiana Mărului,
care se afla pe Homorod, azi nu mai este, satul Reci azi este numit
Râty, Turbaţi azi este botezat chiar de localnici Tordatfalva, Medeseni
tot de localnici Medesâr s. a., au dispărut sau sunt contopite cu cele să-
cuieşti pierzându-se pe încetul şi populaţia românească în massa Săcuilor.
O dovadă indiscutabilă de maghiarizarea numirilor toponimice se
desprinde din hărţi, — dar totodată şi o zăpăceală şi desorientare in
ce priveşte numirile chiar şi la localnici azi Săcui, o dovadă mai mult,
că avem de-a face cu numiri împrumutate şi încă nefixate complect
nici azi. Atâtea numiri sunt „a căror limbă n’o pricepem“. Ce însem­
nează aceasta ? îm prum ut! şi putem adăuga : în primul rând dela Ro­
mânii, cari s’au topit printre Săcui. Dar se va spune: hărţile sunt fă­
cute de oameni, cari nu cunoşteau nici limba ungurească nici pe cea
românească şi sunt greşite şi prin urmare nu li se poate da crezare
deplină. Nu vom fi noi, cari să spunem că nu au greşeli şi chiar multe.
Notăm chiar unele. Cartograful străin scrie, sau cum se pronunţă, sau
cu ortografia ungurească (exemple credem de prisos să mai aducem)
sau cu cea germană d. ex. Părăul Aţa este trecut în hărţi Azea, Ceraa
este trecută Zernye ş. a . ; Dealul cel cu plai îl aflăm scris moldove-
neşte D. sel cuplaj ş. a. Pe alocuri aflăm transcrieri cu totul greşite de
ex. Arsiera în loc de Arşiţa ş. a. m. de acestea. Totuş cu toate scăde­
rile lor hărţile ne dau elemente nepreţuite şi uşor de înţeles.
Am cercetat, tocmai ca să corectăm o parte din aceste scăderi
de-ale hărţilor, şi texte tipărite cu notiţe culese la faţa locului din par­
tea scriitorilor unguri şi am aflat şi la ei numiri şi mai curate româ­
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 177
neşti decât chiar în hărţi. Iată de ex. câteva din monografia lui Orbán
Balázs: A székelyföld, în şase volume, apărută în 1868:
Voi I. p. 13 Bucsin, Putna, Cseje (Cheia); p. 27 N. Mâl, Galat
t .; p. 29 Csetej t . ; p. 30 loka; p. 31 Gărdon (zice că la acest loc era
paza cetăţii, adecă gard); p. 34 Doba şi Dobov (azi Dobó); p. 35 Dorr.bó,
Fancsikafalva; p. 38 Dink oldala; p. 45 Csicsér; p. 63 Bálé pataka)
p. 65 Zokaloka (azi Zetelaka); p. 67 Máré, I.áz, Liban; p. 68 Szenesed
(văzurăm că se numea Sâncel) p. 75 Galusa tető (adecă Găluşa, vârful
cel mai înalt din munţii Archita, azi în mijlocul unei regiuni complect
săcuieşti); p. 77 Vargyas loki (deal), tot pe această pagină dă şi defi­
niţia cuvântului „lonka.“ (luncă), întocmai cum e la noi (cu siguranţă a
fost împrumutat dela noi şi nu dela Slavi); p. 79 kokojza = coacăză,
avem şi două numiri kokojzás (kukulyzás), adecă cocăziş; p. 80 Esz-
tena, deal, (de altcum acest cuvânt împrumutat tot dela Români a in­
trat în dialectul Săcuilor ca apelativ, curn a intrat dealtcum întreagă
nomenclatura păstorească, d. ex. berbécs, pakulár = păcurar, orda =
urdă, zsenieze = jintiţă, miora = mioară ş. a.); p. 85 Szármány (un
deal pleşuv, ca la noi Sărmanele în Buzău); p. 88 Burate fej (deal),
Mâl; p. 96 Uricz hegy (azi Oroszhegy) sat în Odorheiu ; p. 105 N y ik ó
v ö lg y e . A c e a stă n u m ir e are o im p o rta n ţă fo a rte m a re. V alea N y ik o evi­
d e n t d in ro m â n escu l „m ic ă * s a u cum z ic a rd e le n ii n ic ă , este u n aflu en t
m a re, cel m a i m a re ch ia r a l T â r n a v e i m a ri, î n m ijlo c u l celui m a i să -
cuiesc ţin u t. E s te lim p ed e, că S ă c u ii, c â n d a u v e n it a c i a u a fla t a p a cu
n u m ele d a t de m a i în a in te de R o m â n i. E s te com plect exclus ca p u ţ i n i i
R o m â n i, c a ri a u v e n it m a i tâ r z iu ca io b a g i p r in tr e S ă cu i, să fi p u tu t
d a n u m e u n ei ape a tâ t d e im p o rta n te ş i a cest n u m e s ă fie p r im it ş i d e
S ă cu ii, c a ri — zic unii — e ra u a c i b ă ştin a şi. D e a ltcu m a cea stă con­
s ta ta r e a tâ t de e v id e n tă a n o a stră o sp r ijin e ş te în m o d n e în d o e ln ic 'şi
n u m ire a p ă r ă u lu i „ A L B A “ a m in tit de O rb á n la p . 1 1 7 v. I , o. c., d es­
p r e a c ă ru i n u m ire d â n su l a firm ă , că este d a tă d e a d re p tu l de R om ani
şi, sp u n em n o i, p ă s tr a tă de R om âni p ân ă la v e n ire a S ă cu ilo r. De
a ltcu m n u m ele com plect a l v ă ii N y ik ó este „F eh ér n y ik ó “ , cu alte c u v in te
„ A lb a m ic ă “, cum este evid en t că s ’a n u m it p â n ă la ven irea S ă c u ilo r a c i .
Am făcut incidental aci această constatare, fiindcă aci avem de a face
cu o mărturie, a cărei limbă o cunoaştem şi dacă nu vorbim noi, vor­
beşte singură — bine înţeles — pentru cine vrea s’o înţeleagă.
F a cem aci, tot in cid en ta l, ş i a ltă co n sta ta re : S ă c u ii n ’a u b o teza t
n ic i o a p ă m a i de sea m ă d in Ţ in u tu l z is a l lor, d im p o triv ă vedem , că
cea m a i im p o rta n tă F e ie rn y ic u l a fot botezat . de R o m â n i , iar Târnavele
de Slavi, tot înaintea lor.
178 SABIN OPREANU

Tot Orbán ne spune la p. 117 că pe malurile Albei se află mult

pământ alb (prin urmare nu este un cuvânt adus de aiurea, ci dat aici
cxcluziv acestui pârău), pe care locuitorii îl întrebuinţează la văruitul
caselor. De altcum în părăul Alba se varsă alt părău Loc (p. 118), în
vale cu satul Tordât (la Miiller 1756 se numea Torbat), iar lângă sat
se află dealurile Fias Mal şi Eb. Mâl (precum vedem genuirte româneşti);
tot aci în apropiere în Gagy se varsă Zsidan pataka (ca o dovadă că
clementul românesc a dăinuit până în vremile cele mai recente); p. 122
Herceg láz, Sheremas (Sermaşu); p. 156 Kaleszi Gyisore, adecă Calea
Sighişoarei, Csetyecze ; p. 157 Iarasza; p. 159 Gáronpatak; p 175 Petre
patak; p. 186 Benes fl.; 197 Bogath patak; p. 103 Szőr mâl; p. 204
N . C so m a g ; p. 205 Turdoja; p. 208 Gudu; p. 214 Dungó p .; p. 219
Murgo; p. 232 Csipán mező; p. 132 Godrán.

D in v o i. I V . M u r e ş :

Afluenţi ai Nirajului sunt: p 3 Dana, Szató, Dorna; p. 25 Makra

vára; p. 27 Szerecsen p. (Sărăceni); p. 63 Zurduk p.; p . 8 3 S zila m a re ,
s a t vech iu d is p ă r u t în c ă în a in te d e 1 5 6 7 , p ro b a b il în vrem ea lu i S ig is-
m u n d , ş i cân d n e g â n d im că is to r ic ii u n g u r i z ic , că a b ia d ela a cea stă
d a tă a u în cep u t a v e n i R o m â n ii p r in tr e S ă c u i! p. 88 Mikhâza(alt sat);
p. 83 Zicsal, părău, recunoaşte şi Orbán, că este dat de Români; p. 98
Bogdan patak, R d á l , p â n ă la 1 S 4 8 a a v u t ş i b iserică g r . cat., a tu n c i to ţi
a u trecu t la p ro te sta n ţi. (De altcum prăpădul cel mare al Românilor a
urmat peste tot locul între Săcui după 1848); p. 180 Iedd, s a t; p. 196
Czigla; p. 201 Monosteria, deal; p. 219 Csetatye, un loc ridicat este
numit Padje (Pod, padină); p. 220 Gruecze.

Voi. I I . C iu c :

Pag. 10 Pokad, Mt. Mazarán Bükki; p. 22 V. Aracs ; p. 37 Csomag,

Lók = Fisság völgy ; p 54 Szetye p atak; p. 65 Bogath, d eal; p. 90 Kurma-
tura, p. 92 Balanhavas ; p. 100 Pâr. Szanduj; p. 103 N. Lok, Putna t . ;
p. 110 Békény loka (la 1650 Belkeni loka); p. 119 Muncsel, Csinován,
Czibles, Magúra, Obcsina, Stezia, Komarnyik; p. 134 Bunyásza.

Voi. I I I . T r e isc a u n e :

Pag. 3 Kurucsa t., Lipsa, Mosat, Bonyo, Majkán, Zernye; p. 16 p.

Teksa; p. 85 Gorgány; p. 165 Varnicza (isvor) lângă dealul Várbércz,
şi câte várhegyuri nu aflăm în ţinutul acesta!; p. 185 Albis (la 1567
Albys); p. 192 Lécz falva (la 1332 Villa Beze, la 1333 Lezofalva, la 1334
Lezafalva, la 1635 Leszfalva) ş. a. ş. a.
 C0NTR1BUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 179
Este de prisos credem să mai amintim, că nu există carte scrisă
■despre Săcui şi despre ţinutul, pe care îl locuiesc, în care să nu aflăm
la tot pasul numiri toponimice sau de familie româneşti. Evident, că cei
cu originea hunică a Săcuilor le consideră hunice, iar ceialalţi le trec
uşurel cu vederea fie din voia lor, fie inconştienţi. Aşa Nagy Iános în
A székelyek p 64 zice că următoarele numiri sunt huno schitice : Czike
(Ţică), Cziko (Ţicu), Csobot, Kolcza (Colţea), Láz, Loc ş. a., toate apela­
tive în limba română.
Ici colea dacă spun, că mai este luat câte ceva şi deia Români
d. ex. Karácsonyi Iános (dacă azi nu este de altă părere, având Dsa
acest obicei de a-şi schimba destul de des convingerile ştiinţifice) în A
székelyek eredete Bpest, 1905 p. 46 spune că Sovata este forma vala-
chă a numirii toponimice Szovat, ca Bogata din Bogat (iar Sovata de
când se cunoaşte aşa se cunoaşte, şi nu Sovat, chiar şi de Săcui, şi
se cunoaşte cam demultişor; la pag. 48 cuvântul Lok = lo c , toponimic
atât de des întrebuinţat la Săcui, nu afli aproape sat în care să nu
se găsească, d. K. spune, că este împrumutat tot dela Valachi. Insă
Dlui uită, că acest cuvânt îl aflăm deja citat tot la Săcuii din Kászon
în diploma lui Carol Róbert din 1324 (Sz. oki. I 42; cf. Szabó K .:
A régi székelység p. 15). Aci este numită Lok o vale. Dacă n’ar uita,
nu ştim ce-ar spune; la orice întâmplare n’ar fi scris articolul adresat
mie în Magy. Kisebbség IV. 6., unde Dsa spune că Românii au venit
abia cu vre-o 2 —3 sute de ani după Săcui. In articolele mele, pe
care Dsa le combate era vorba tocmai de-o diplomă din 1301 şi de
numiri din 1332 —3. V edem în să , că L o k , care ş i D s a recu n oaşte, că
este îm p ru m u ta t d e la R o m â n i , la a n u l 1 3 2 4 era in tr a t d e m u lt p r in
R o m â n i în lim b a S ă cu ilo r , dacă peste tot nu erau Români la acea­
stă dată cei cari îl întrebuinţau şi prin locurile, unde este pomenit,
lucru dealtcum mai mult decât probabil. De altcum la 1332 îl aflăm şi
în zeciuielile papale în Zokaloka. A c e st cuvânt, este cel m a i vechiu cu­
v â n t topon im ic ro m â n esc a m in tit de d ip lo m e în Ţ in u tu l S ă cu ilo r. De
altcum pânăla 1251 avem o singură numire toponimică din Săcuime
„Castrum Zent Lelewkh“ (Hunfalvy: Az oláhok története I. p. 346).
Tot dl. Karácsony ne dă şi alte numiri româneşti de ex. la p. 48
Oláhdomb, Mái, Csonkás, Csúcs; p. 51 Bota, Czike, Gogan, Makra; apoi
Korhány Lucsony, Láz, Czelna, Cserna la p. 34 ş. a. Dlui zice, că multe
sunt slave- Chiar slave fiind în limba română au înţeles apelativ, prin
urmare pot fi date de Români, dela care le-au luat mai târziu Săcuii.
Cuvântul laz, termen geografic popular şi la Săcui ca şi la Ro­
mâni, cu însemnarea de curături, sau poieni la marginea pădurilor este
 180 SABIN OPREANU

trecut la noi dela Slavi, iar de la noi a fost împrumutat de Săcui. Iank6
Iânos spune şi el, că este românesc şi protestează împotriva încercării
de a-1 introduce în literatura ungurească ca termen geografic'). Insis­
tăm deosebit asupra acestui cuvânt, fiindcă numai pe hotarul comunei
Oláhfalva (Vlăhiţa şi Căpâlniţa de azi) aflăm numirea de laz în 6 lo­
curi. De altcum răspândirea lui în întreg ţinutul Săcuilor est foarte întinsă.
Extraordinar de numeroase — precum amintii mai sus — sunt în
Ţinutul Săcuilor numiri toponimice de origină slavă. Am spus-o şi o
spunem din nou, că multe din ele sunt dovedite ca trecute la Săcui
prin intermediul limbei româneşti, ca dovadă că Slavii la venirea Să­
cuilor aci erau românizaţi. Scriitorii unguri nu vor însă cu nici preţ să
recunoască acest lucru. Nici unul nu se încumetă însă să nege, că n’ar
fi aflat la venirea lor în răsăritul Ardealului şi Slavi. Cercetările viitoare
vor dovedi însă şi mai mult, că populaţia slavă la venirea lor se ro­
manizase. Puţini dintre scriitorii unguri, în mod indirect recunosc şi ei
acest lucru. Aşa d. ex. geograful Czirbus Géza*2) dă ca numiri toponi­
mice din răsăritul Ardealului de origină slavă, luate de Săcui prin Ro­
mâni, sau deadreptul dela Români, urm ătoarele:
Bârsa sl. brs, stâncă; Breţcu sl. vres, curmătură, trecătoare, cu­
vântul breţ se află şi în limba albaneză; Bilbor sl. codru de b razi;
Buzeu sl. bedzejk, crepătură; Ciucaş rom. cioc; Csillânyos rom. ciolan;
Găluşa rom. mlaştină(?); Găineasa rom. găină; gorgan sl, grva şi rom.
loc pietros; Gyergyo (Giurgeu) sl., codru; Murgo rom. brunet (murg);
Suhărzel sl. crăpat; Asztag rom. stog; Lala rom. a umbla p u stiu ;
Sáncz rom. ciont ('?).
Gzirbusz află şi o mulţime de numiri, pe cari le crede de origină
veche germano-gotică şi chiar celtică, de ex. Czohard (Suhard) celtic
tosart, deal păduros; Ghimeş, gotic gaumjan, loc de p ân d ă; Korond
| (Cornud) germ. v. cruţ, tare stâncos; Trotu, gotic thorst, secat; Ditro
; gotic drohti, părău sucit ş. a. Archita Crede că este din slavul erkati, a
; murmura, notăm că numirea de Archita este păstrată excluziv de Ro-
I mâni, dacă etimologia este bună, această numire foarte importantă a
fost împrumutată atât Saşilor cât şi Săcuilor de Români. Probabil însă,
că Românii numele de Archita nu-1 au dela Slavi, ci este o formaţiune
genuină românească. La poala lor aflăm şi numirea de Arcuş, din rom.
arc.

*) D r . Iankó I . : Torda, Aranyosszék, Torozkó. Bpest, 1 8 9 3 p. 5.

2) Dr. Czirbcs Géza Hegyek és folyok nevei Erdélyben. Erdély X V I I
j l >. 139— 148.
 CONTRIBUTI UNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCU1LOR 181

Dintre numirile mai importante din Ţinutul Săcuilor sunt date de

Uz. ca fiind de origină slavă şi următoarele: Bodok (sat), Bajkó, Bonvó,
Csuma(?), Resze, Gagy, Réz hegység sl. rjiz., retezat (avem multe nu­
miri Réz în Ardeal în locuri, unde nu poate fi vorba de aramă, ce ar
însemna ungurescul réz în româneşte, este prin urmare sigur că acea­
stă numire nu este dată de unguri, ci de alţii, d. ex. Mţii. Réz lângă
Oradea Mare, (tradus greşit de geografii noştri Mţii de Aramă), Rika,
Tarkő, Torda, Túr, Tejla, Jidani sl. zdenec sl., 7 ape (?); precum (vedem
şi el forţează numiri slave chiar când sunt de origină evidentă româ­
nească), Homorod, Iara, Kasin, Küsmőd, Lapos, Székaszó, Torja, Tus-
nad, Zsákod (Odorheiu) sl. Zahod, apa dela apus (?), când este limpede
că s’a format prin sufixul topic — od din românescul Sac, ca şi Lö­
köd din Loc ş. a., întocmai cum s’au format prin sufixul topic ungu­
resc — ed din românescul Receni (Odorheiu) Recsenyéd ş. a
Concluzia la caro ajunge dânsul este, că vechile numiri celtice au
trecut la Goţi, dela cari le-au împrumutat Slavii, cari le-au trecut apoi
Românilor şi Ungurilor. Nu ne spune însă că Românii le-ar fi împru­
mutat dela Unguri, lasă însă să se înţeleagă contrarul.
Caracteristic şi foarte semnificativ este numele Părăului Negru,
Schwarzwasser, Feketeügy sau Cernavoda, apa principală a Câmpiei
Treiscaunelor. Numirea cunoscută şi întrebuinţată de Români este până
azi numirea slavă, prin urmare este cea mai veche şi este păstrată numai
de Români. Nu s’ar putea să fie aşa dacă Săcuii ar fi fost înaintea
Românilor aci, în acest caz ar păstra ei numirea. Românii au luat nu­
mirea deadreptul dela Slavi, căci nu se poate închipui, ca Românii să
fi tradus numirea ungurească Feketeügy (Valea-Neagră) în Cernavoda,
in acest caz i-ar fi dat un nume românesc. Să credem iar, că Săcuii
au fost înaintea Slavilor aci, este o imposibilitate, ştiut fiind că Săcuii,
au venit cu mult mai târziu, de altcum această întâietate a Românilor
este dovedită şi prin alte exemple numâroase, d, ex. în jud. Odorheiu
avem satele Petca sl. Petko, ung. Petek; Dârji (Dârzeiu) sl. drj, ung.
D erzs; Muşna; în Treiscaune satele Boroşneu sl. Bruznovo, ung. Boros-
nyó; Lisnău, sl. lisnava, ung. Lisznyó; Osdula sl. Zdula, ung. Osdola; Sováta
sl. Sovat, ung. Szovata, Covasna sl. Kvasna, ung. Kovászna ş. a . ; în ace­
stea două din urmă a final este sufix topic românesc, prin urmare au fost
evident luate de Săcui dela Români, iar forma românească a celorlalte ne
^.rată, că au fost luate de Români deadreptul dela Slavi. Amintim apoi părăul
Varniţa (com. Boroşneu) sl. Vranica ung. tot Vamicza, adecă numirea ro­
mânească ; muntele Lipsa sl. lipsava ung. Lipse; Mtele Pleş sl. Ples ung.
182 SABIN OBREANU

Pilis; Giurgeu sl. *giurgevo ung Gvergyó ş. a.1) Toate numirile date aci
sunt întrebuinţate şi azi de Români.
Prin părţile pe unde elementul românesc s’a păstrat până azi se
poate urmări fără greutăţi trecerea toponimiei slave la Români şi dela.
ei la Săcui. Greutăţi mai mari prezintă însă numirile slave, păstrate azi
numai de Săcui, pierzându-se limba românească şi elementul etnic ro­
mânesc în blocul săcuiesc. Şi avem şi din acestea cu duiumul de ex. numiri
de localităţi Esztelnek, Gelencze, Káinok, Pólyán, Velencze, Dalnok, Pesel-
nek*2), Orbo, Zalán, Bodok, Zoltán, Csernatony (evident din românescul
Cernatu cu suf. topic ung., — ony), Torja, Karatna, Voiai, Zâgon, Hilib
Lemhény, Oroszfalu ş. a. — toate în Treiscaune —; apoi Taplocza, Delne,
Borzsova în Ciuc; Nazna în Mureş 3) ; Sacsva, Doboly, Haraly, Maksa,
Hatolyka, Tusnád4; ş. a. Precum vedem numai la localităţi avem nu­
miri slave cu zecile. Despre acestea unii cred, că sunt rămase dela po­
pulaţia veche slavă şi date de ei înainte de 800 d. C .5) Mai nou d-1.
Karácsonyi ajunge însă la concluzia surprinzătoare că Slavii, cari le-au.
botezat au venit în Ardeal abia din vremea lui Geiza II, începând din
veacul al XII-lea, adecă deodată cu venirea şi întinderea stăpânirii un­
gureşti în răsărit. Au venit să populeze Ardealul *Pustiu“(?), din trunchiul
rutean prin păsurile Bârgăului şi Prisăcanilor. In ţinutul Săcuilor la ră­
sărit de Archita au fost duşi deodată cu Săcuii la 1226, în Ciuc chiar
mai târziu de prinţul Béla (v. Karácsonyi: Orosz-szlav lakosok p. 10—11).
Crede că au dăinuit aci până’n veacul al XVI-lea (o. c. p. 13), când
s’au pierdut printre Săcui. Iată-i prin urmare şi pe Slavi, veniţi în Ar­
deal şi în Ţinutul Săcuilor după Unguri şi Săcui sau în cel mai bun caz
deodată cu e i! Şi aceasta dovedită, din numiri toponimice şi afirmativ din
diplome! Nu ne miră de loc acest lucru, că dânsul face azi din Săcui, S lavi,
ştiut fiind, că tot Dlui i-a făcut cu puţin înainte descendenţi ai Gepizi­
lor, având la bază câteva numiri de familie şi toponimice presupuse gepide-
Ne aşteptăm chiar, că după aprofundarea chestiunii să facă din ei tot Dom-
nia-Sa Români maghiarizaţi. Ii va fi acest lucru cu mult mai uşor, întrucât
atât nume de persoane româneşti cât şi numiri toponimice româneşti ar
afla — dacă ar voi-o şi Dlui — nu una-două, nici cu zecile, ci cu sutele

') Cf. şi Nagy Gé z a : Szlávnyomok Háromszéken ín Székely Muzeum.

Értesítője Sepsiszentgyörgy 1891. pp. 29— 31.
2) Pentru acestea cf. Nagy Géza o. c.
3) Gf. K a r á c s o n y i I . : Orosz-szláv lakosok Erdélyben Oradea-Mare-
1925 pp. 6
4) Gf. K arácsonyi I . : A Székelyek eredete Bpest 1905 p. 34.
5) S z á d e c k y L . : Qyeryyó múltjáról. E rd ély 1908 p. 137 şi alţii.
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SÄCU1LOR 18S •

peste tot locul printre Săcui. Afară de aceasta număroase elemente de

ordin geografic-etnografic i-ar sta cu prisosinţă într’ajutor în această,
privinţă.
înţelegem de altcum ambiţia .naţională“ a scriitorilor unguri de-a
tăia toate pădurile Ardealului „pustiu“ numai prin Unguri sau prin alţii
veniţi sau aduşi de ei aci, iar cele din Ţinutul Săcuilor, prin Săcui,
Insă nu se gândesc şi Dior, că pădurile erau cam multe şi Ungurii veniţi
aci prea puţini pentru aceasta? Noi credem, că nu plăcerea de a tăia
pădurile i-a adus aci, ci stăruinţa de a stăpâni. Stăpânirea presupune şi
stăpâniţi. Cine erau cei din urmă ? Dânşii tac, când e vorba de aceasta.
Acelaş lucru şi cu Ţinutul Săcuilor. înaintea lor este ştiut, că a fost
în parte stăpânit de cavalerii Teutoni, este evident că în vre-o 10 ani
cât au stăpânit ei aci, n’au putut să „tae“ prea mult, încât să-şi facă o
ţară pentru care să lupte cu Ungurii. Ţara a trebuit să fie de mai înainte-
şi încă destul de bogată, ca să fie dorită atât de Unguri cât şi de Teu­
toni, chiar cu preţul sângelui. Şi a trebuit chiar să aibă la acea dată şi
locuitori, ori cât de straniu li s’ar părea acest lucru, şi oricât de mult
ar tăcea „diplomele“ !
Dl Kisch, profesor de limba germană la universitatea din Cluj, dove­
deşte că Saşii au împrumutat prin Români partea cea mai mare din nu­
mirile toponimice slave aflătoare în limba lor >). Evident, că dacă Saşii,
cari In răsăritul Ardealului sunt cel puţin tot atât de vechi ca şi Săcuii,
au împrumutat dela Români majoritatea numirilor slave, tot dela Români
au trebuit să le împrumute şi Säcuii. Dealtcum Dl. Kisch spune şi alt
lucru, că la data venirii Saşilor în Ardeal populaţia slavă era desnaţio-
nalizată. Puţinii Slavi veniţi mai târziu n’au mai avut nici o influenţă
asupra Saşilor, cum n’au mai putut avea nici asupra Românilor sau a
Săcuilor, decât poate ici colo izolat şi local. A forţa din aceasta noi teo­
rii asupra Slavilor în Ardeal, este cel puţin prea riscat.
Pe lângă numiri toponimice româneşti, cari sunt în general cele mai
număroase, apoi ungureşti şi slave — primite de Săcui, precum văzurăm,
tot prin Români — mai aflăm în Ţinutul Săcuilor în număr destul de consi­
derabil şi numiri toponimice germane. Dăm aci câteva culese de pe o sin­
gură foae austriacă Z 21 C XXXII. Mehburg 1875: Thordenfurt, Zoppen,
Handers, Fortarek Wald, Rhonen Wald, Krugrücken, Riesenburg, Köp-
chen, Burgberg, Kalkwand, Steinberg, Etzungreg, Sonnheld B., Mädelkopp,
Schlichlberg ş. a Şi Saşii, cari dăduseră pe vremuri aceste numiri, s’au
sâcuizat.
') G u s t a v K is c h : Erloschenes Slaventum in Siebenbürgen Korespondenz-
blatt XLVII. 1924 Nr. 1— 3 şi urm.
184 SABIN OPREANU

Cine va călători pe văile Homorodului şi va vedea pe Săcuii evan-

gelici din Jimbor de pildă, sau pe cei din Lueta cu picioarele lungi,
blonzi, disproporţionaţi în trup, molăi şi tăcuţi, Saşi şi în întreg felul
lor de a fi şi de a trăi, afară de limbă, se va mira poate, cum se va
mira şi de Săcuii în opinci şi cu plete din Olahfalu dela piciorul Găluşei,
cari sunt la rândul lor Români în întreg felul lor de-a fi şi de-a trăi,
afară de limbă şi religie.
De altcum numiri germane ne dă şi Karácsony în broşurică din
1924 despre Săcui, în baza acestora se simte chiar îndreptăţit să creadă
că Săcuii sunt urmaşii Gepizilor. — Aşa: Moson gepidic p. 18, Kobad,
Farczad, Tibad, Rigmány, Ostormăny, Vâczmăny, germanice (o. c. p -17) ş.a.
Din toate acestea rezultă, că Săcuii sunt un amestec destul de
complicat, o pânză, în care urzeala şi pe alocuri şi băteala a fost dată
de Români, cari s’au menţinut prin unele părţi până azi mai cu seamă
pe la margini, pe unde toponimia este aproape complect românească.
Singură Valea Trotuşului face o spărtură în brâul românesc al Carpaţi-
lor. Numirile româneşti aci se răresc puţin. Cu atât mai dese sunt însă
prin munţii dela izvoarele Mureşului şi Oltului şi în munţii cunoscuţi
sub numirea de Puciosul. Româneşti sunt şi vârfurile cele mai înalte
din Mţii Archita.
Toate acestea sunt o dovadă, că aceste locuri au fost până în vre-
mile mai noi folosite şi stăpânite de Români. La răsărit sunt şi azi. In
părţile centrale ale regiunii, de care ne ocupăm, Românii au dispărut însă
aproape cu totul.
Mai rare sunt numirile toponimice româneşti în câmpiile Ciucului
şi a Treiscaunelor, apoi între Mureş şi Târnava Mare. Totuşi nu găseşti
sat în care să nu afli şi aci multe.
Dau aci numiri culese de mine pe teren dela populaţia actuală a
regiunii. Cele scrise cu ortografie ungurească sunt spuse de localnici,
cari nu mai ştiu româneşte. j

I n O dorheiu.

In D e a lu l (Oroszhegy): Fir kútja, Valikba (In văii), Szenesei

(Sáncéi);
In Z e te a (Zetelaka): Mái Kútja, Szeret, Esztena (Stâna), Balta pa­
tak, Szenesét, Găinii patak, Szadogura (Sadagura), Róhat, Szandui bükk,
Oláhdomb (Dealul Românilor), Radui, Szandului esztena, Rakityis (Ră-
chitiş), Deság (Desag) ín 6 locuri, Láz ín 3 locuri (acest cuvânt, care
ungureşte însemnează friguri este trecut la Săcui dela Români ca ape­
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 185
lativ pentru poieni şi curături, ca la Românii din apusul României),
Szina hegy, Lokod, Mana;
In C o ru n d : Moldova; în P r a i d : Láz, Borzu, Nagy Láz, Kis Láz
(Lazu mare, — mic), Manasze pataka (Valea iui Manase), Csömötir pa­
tak (Părăul cimitirului), Oláh, Boldie ;
In A tia (Atya): Suta, Danka, Kutecz h. (Dealul Coteţ, mai demult
probabil La coteţe, populaţia azi nu mai ştie ce însemnează acest cu­
vânt), Vaszi, Dombu;
In A lid ('Eted); Lók, Oláhos ;
In C r is tu r : F. Lok;
In B e n ţid (Benczéd): F. Lok, Bába völgy (Valea baba), Szármán;
In T ă rc e şti (Tarcsafalva): K. Lok, Rom ása;
In V lă h iţa (Oláhfalu): Galusa (Găluşa), Pokád, L áz;
In C ră ciu n eşti (Karácsonfalva): Romod, Lok (de două o ri);
In S a tu n o u (H. Újfalu); Boier;
In O c la n d : Paraga, Kosztu, Oláh p., Moczás (Moţos), Trinfui, Gonită.
I n T reiscau n e.

I n B u d ile a : Moşea, >) Jilişte, Părăul Popii, Mustea, Burduşel (maghia­

rizat în burdus él, adecă coasta lui Burduş sau dealul lu Burduş; în felul
acesta au fost trecute ca ungureşti toate diminutivele româneşti formate
cu sufixul — şei), Rădinăşel (radinaszél), Blidar.
I n T elu : Ţâlfa — se află şi în Făgăraş — (maghiarizat în Célfa, adecă
copac de ţintit?), Vârşar, Golaşa, Tăeturi (azi, încă din vremuri vechi,
acoperit numai de fâneţe şi arături), La rugă, Părăul Lupului, maghia­
rizat în Farkasgödör), Tilii vechi (probabil Chiliile vechi), Muchea Ce­
tăţii (felső váréle), Puliştea (Piliske), Valea Fătăciunii, Spinarea cânelui,
Dosu, Ciutacu (Csutakos), Poncota, Dobriceanu, Lunca, Sprenghiu, Ză-
hana, Vărsături, Tânarog, Dealu Negru, Jiliş, Gâtu Caprii, Trifang (De-
farang), Părăul Hârjului (maghiarizat în Erzse völgy), Feţe (Verőfény), Od­
gon (Méhvölgy) (odgon se spune funiei, cu care se leagă caii la păscut),
Stupini (Méhkert), Vârşan (Varsag), în cheie (Hulló), Cărbunări (Vards-
goromb), Gâlceava (Gilicsáva), Bunabércze, Brădet (Fenyő), Grumezea
(Gurméza), La cruci, Părăul Bordeiului (Bordelpatak), Acriş (Egres în
în harta lui Miiller aflăm un cătun pe Buzău: Egreştii), Pulba, Piatra
Mare, Valea strâmbă (Strumbuj), Plaiu, Buzăel (Kis Bodza), Tătăraşul
(Tatar), Părăul Fetii (Lány patak), Paişu (Pajzs), Bădeni (Bogyón).
I n A ita M a re : Morgó, Lok, Pazsint * )
*) Cele cu ortografie românească sunt culese dela localnici, cari vor­
besc româneşte, în paranteze dăm şi numirea ungurească cum este în hărţi
186 SABIN OPREA N U

I n A r in i : Dealul Domnesc, D. Ciuterii, D. Popii, Pietrosul (Kabala)»

D. Râpelor, D. Rauchii, Poiana Arcuşului, Părăul unchiaşului, P. Bido-
şului, P. Tipaiului.
I n H ă g h ig : D. Rauchii (Róka h.), Chiscul (Közbércz), Mohana
(Muhar), Şotiu, Drij (Dirizse), Căile Poienii, Sârbu (Szerbuj), Valea Drugii»
Unghişor.
I n M ic fa lă u : Szeretura, Frasin, Csicsor (Picior), Izvor, Poiana.
I n B ic sa d : Pilicska, Coasta, Bobeica, Burdei (părerea celor din sat
este, că satul în vechime era pe acest deal şi oamenii stăteau în bordeie.
Burdei ar fi Bordei, singura numire toponimică care ne reaminteşte bor­
deiul, azi dispărut chiar şi din amintirea locuitorilor din Ţinutul Săcuilor),.
Rakotyăs, Dobriţa.
I n A r iu ş d i: Piscul, Piscul de sus, Faţa (vezi şi Dr. László F.: Tra-
veaux de la section numismatique du musée du Cluj 1911, p. 180— 181).
I n L is n ă u : Csukján, Ieneik, Oláhülés.
I n A r c u ş : Csipán.
I n B e şin ă u : Mikó, Csente.
I n R é t i : Decseni, Sovándre, Pazsint, Fertés.
I n S á n c r a i: Kaménhegy, adecă Dealul Cămin.
I n B o d o c : Mikó láb.
I n B o ro şn e id m ic : Giurgiu (maghiarizat Gyertyános), Pozdoriaş, Faţa.
cea mare, Piatra Bogzii, Branişte, Ţăruşi, Părăul hăl mic, In coţcăi,
Scrădoasa, Măldăraşi, Văcăria, Mezereu, Podu Bărbatului, Dosu, Dealu
Sărămaş, D. Alunelor, Telechia, Fundul văii, Sălciuşi.
I n C ovasn a : Cheişoara (maghiarizat în Köveshegy = dealul stân­
cos , Sub peatră (Kiskő), Tiliş (Piliske), La groapă (Csihányos), Doi craci
(părău), Drumu frumos, Cetatea, Pârjolaşu, Dobromir, Ceretu mare,.
Mesu, Horgaza.
I n B r e ţc u : Butuci, Săcădae, Trebis, Bongvar, Kis ciur (se vede lim­
pede, cum la început se numea Ciurul mic, maghiarizat apoi în Kiscsur
formă întrebuinţată azi şi de Români).

C ine.

I n C echeşti (Csekefalva) : Szetye, Szármán, Dorma, Laczok mezeje»

Borbátvápája, Tosorok, Bódéké.
I n S im o n e şti: Taploczatő, Bicsad, Ballát (Bulat), Bohérok.
I n C a s in : Ramocsa, Damo, Szetye, Tari, Cecele (Ţiţele, un deal
cu două piscuri), Karatincsa.
I n G h im eş-F ăget: Bolovăniş (maghiarizat în Bálványos = locul idoli­
lor. In adevăr etnografiii săcui şi unguri pentru tet locul unde aflau numirea.
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 187
toponimică de Bálványos, presupuneau vechi locuri de jertfă pentru idolii
păgâni, când colo ele erau maghiarizarea prin asonanţă a numirii foarte na­
turale româneşti de Bolovăniş!), Răchitiş (Rakotyás, de notat că în forma
maghiarizată această numire o aflăm în Ţinutul Săcuilor de nenumărate
ori), Tarhauş, Podiş, Slânişoara, Ciudomir, Budaca, Olteanu, Slatina,
Tisaşu, Obcina, Colibaşu, Păr. Buha (Agyagos), Păltiniş, Niraitea (Miniti,
Hegyeshavas), Ciughieşu (Csügés), Coşnea iKostelek. Notăm, că cei din
comuna Covasna nu-şi zic Covăsnean, zic prescurtat Coşneau, probabil
prntr’o nouă prescurtare din Coşnean s’a făcut şi numirea Coşnea sau
Coşna, pe care o aflăm nu numai aci, ci şi la graniţa dinspre Bucovina
a Transilvaniei), Ghepeţe, Fluturu (Fortuna pe hartă), Muntele lung,
Corhana, Giişoara (probabil şi muntele Gişorul, pe care îl întâlnim în
altă parte este tot de aci), Picioru scurt.
I n c ă tu n u l L iv e z i (Lóvész): Chindu, Petricica, Păr. Cracău, alta Valea
Cracău. Val. Fesa (Fiság), Ghiurtianu, Borocoasa.
I n c ă tu n u l C oşnea: Burdea (Borda), Nilincu (Nyiliencz), Saleu, Ra-
tundu, Felţeanu, Păr. Cristişorul (Keresztes p.) Vrf. Pricichii, Păr. Şolin-
tarului (Solyomtár p.).
I n Voşlobeni: Dela deal de fântâne, La Făgetu, Hisu porcului, Coasta,
pădurii, Picioru padinii, La fagii cei rari, La delniţi, Curichişti, La Ernea lângă,
vale, In mesteceni, Tihăraie (cuvântul este cunoscut şi în Mţii Apuseni
cu însemnarea de loc ascuns, primejdios, rău), La Dâmbu, Lunca, La
obraţ, Păducelu strâmb, După Tenerog, La podeţe (Toate sunt scoase
din cadastrul oficial al comunei).

Mureş-
In S â n g eo rg iu l d e c â m p ie : Kozsok (Cojoc), Poiana, Surduc;
In N e a u a (Havad): Szálván (Sălvan), Dimin;
In S ă n c ra iu l de M u r e ş : Bese (Beşă);
In B a n ă : Mozsnyák (Moşneag), Derekulja, Huruba, Kopacsel (Co­
păcel), Popaia, Kozsba (Cujba), Verpelucz (Vârpăluţ);
In B e r e g h ia : Buturoi, Sugoiu mic, Sugoiu m a re;
In P á n i t : Lupui oldala, P riske;
In O aia (Vaja): Czápa (Ţapa), Cserna, Pakular (Păcurariu).
Voi spune într’alt loc pe unde se mai vorbeşte româneşte; în cele
mai multe locuri însă limba românească a fost de mult uitată. Numai
numirile româneşti au mai rămas, însă în multe părţi sunt şi ele pe
ducă.
Şi acum o ultimă constatare: cine a dat şi a păstrat sumedenia,
aceasta de numiri româneşti într’un ţinut, unde azi abia dacă pela mar­
188 SABIN OPREANU

gini se mai aude graiul românesc, n’au putut veni aci câte unul ca
slugi la Săcui sau ca iobagi la domni, ci au trebuit să fie mai demult
stăpânii şi usufructuarii acestor locuri. Din toponimie mai rezultă, că au
fost aci demult, din vremuri cel puţin de când îşi aduce istoria aminte
şi de aceste locuri.
îmi dau bine seama, că în cele precedente s’au strecurat şi gre­
şeli. Mai ştiu şi aceea că filologii în aceste chestiuni au ultimul cuvânt,
totuş constatările de mai jos se impun:
1. Toponimia Ţinutului Săcuilor constă din elemente diferite. Ele­
mentul românesc este cel mai vechiu şi mai număros. Azi predomină
într’o zonă destul de lată în regiunile mărginaşe din est în basinurile
apelor, cari ies din acest ţinut şi se varsă în Bistriţa Moldovei şi în
Ş iret; apoi în părţile mărginaşe dela nord, în dreapta Mureşului şi în-
tr'o făşie mai îngustă pe marginea de sud a Ţinutului Săcuilor. Topo­
nimia românească predomină apoi la isvoarele Mureşului şi Oltului şi în
Munţii vulcanici din stânga Oltului între şesurile Ciucului de jos şi
Treiscaune. Româneşti sunt şi cele mai înalte piscuri din Munţii Ar-
chitei. Toate acestea ne îndrituiesc să admitem că regiunile muntoase
din Ţinutul Săcuilor erau populate şi stăpânite în vechime de Români.
Numiri toponimice româneşti aflăm însă în întreg ţinutul. Amintim ca
foarte importantă pe cea a văii Niko (Fehâr-Nyik6 — Alba-Mică) azi în
mijlocul celui mai săcuiesc ţinut, ca o dovadă indiscutabilă de întâie­
tatea Românilor aci.
Numirile toponimice româneşti se răresc între Mureş şi Târnave,
fiind acestea cele mai vechi ţinuturi colonizate cu Săcui, apoi pe o fă­
şie care ocoleşte pela sud Munţii Archita şi face legătura cu basinurile
Treiscaunelor, Ciucului şi Gherghiului, indicându-ne drumul de înaintare
al Săcuilor şi retragerea la munţi a Românilor.
2. Numiri număroase slave aflăm mai cu seamă în basinul Trei­
scaunelor, iar germane pe văile apelor Homorod. De altcum şi acestea
sunt destul de răspândite şi prin alte părţi ale Ţinutului Săcuilor. In
primul rând slave sunt numirile de localităţi Ia est de Archita. Numirile
slave au fost luate tot prin intermediul Românilor, fiind Slavii romani­
zaţi la venirea Săcuilor aci,
3. 'Peste tot în Ţinutul Săcuilor aflăm foarte multe numiri obscure
şi neînţelese de populaţie, ca o dovadă, că avem de-a face cu numiri
împrumutate. In locuri populate azi excluziv de Săcui, întâlnim o mare
sărăcie în toponimie, care iarăş nu poate însemna altceva decât îm­
prumut şi colonizare, sărăcie provenită din abandonarea vechilor nu­
miri româneşti, neînţelese azi de ei.
 CONTRIBUŢIUNI LA TOPONIMIA DIN ŢINUTUL SĂCUILOR 1891
4. Numirile săcuieşti sporesc între râurile Trotuş şi Oituz, arătân-
du-ne un drum vechi de scurgere al Săcuilor spre Moldova.
o. Sâcuizarea numirilor toponimice din tabloul dat mai sus este
foarte evidentă. Exemple se pot vedea în tablou, indicându-ne acolada
din dreapta cuvintelor tocmai acest lucru. Săcuizarea s’a făcut fie tra­
ducând direct numirile în ungureşte, d. ex. Fekete hegy pentru Dealul
Negru, ş. a. fie prin darea de noi cuvinte asemănătoare ca formă, dar
absurde ca înţeles, sau peste tot fără înţeles, de ex. Ingovâny pentru
In Găvane, Mesztdk pentru Mesteacăn, fie prin menţinerea cuvântului
românesc, provăzut însă cu atributul generic săcuiesc, de ex. Paltin sa-
rok pentru Păltiniş, Putnoteto pentru Vârful Putna, Alba patak pentru
Părăul Alba ş. a., sau prin asimilare, de ex. Nyiko pentru Micu(mică),
Esztena pentru Stâna, Kalabucs pentru Clăbuci etc.
6. Toponimia ne arată, că în Ţinutul zis al Săcuilor populaţii fe­
lurite au fost asimilate de Săcui. Cea mai număroasă a fost cea ro­
mânească.
7. Nnmirile toponimice de localităţi prezintă şi ele elemente curat
româneşti de ex. Albiş, Receni (Recsenyed), Satu Mare (Marefalva),
Rreţcu, Buzău, Danu, Arcuş, ş. a , în bunăparte însă azi dispărute de
ex. Poiana Mărului, Silamare, Araci ş. a.
8. Dublete frumoase toponimice ne arată curente de populaţie şi
legături între populaţia veche românească a Ţinutului Săcuilor şi regiu­
nile româneşti din jurul lui. Poiana Mărului numire de sat dispărut depe
Valea Homorodului, o aflăm şi în sudul munţilor Perşani tot ca numire
de sat. Numirea Ciucaşul, cunoscutul vârf de munte din Mţii Buzăului,,
o aflăm şi în Mţii Archita, numirile Murga mare şi Murgu mic din Mţii
Archita îşi are perechea în Moldova în Muntele Carpaţilor Orientali,
Murgociul; aflăm însă numirea de Murgo şi pe A rieş; numirea muntelui
Dungu din Mţii Buzăului o aflăm ca numire de deal şi părău şi în
Mţii Baraoltului; numirile Bâtca şi Bâsca din Mţii Moldovei trec Mure­
şul şi Oltul şi se întâlnesc în Mţii Gurghiului şi Mţii Architei, acelaş-
lucru se întâmplă cu numirea de Putna. Numirea de Laz generală în
Mţii Apuseni, generală este şi în Archita şi trece chiar în Carpaţii
Orientali.
S abin O preanu
 CONTRIBUTION À LA TOPONYMIE DU PAYS DES SICULES
(AVEC UNE CARTE).
Résumé.
par SABIN OPREANU.

1. La toponymie du pays des Sicules se compose des éléments

différents. L’élément roumain est le plus ancien et le plus nombreux.
Il prédomine aujourd’hui dans une zône assez large: régions frontières
de Test et bassins des rivières qui, issues de ce territoire, se jettent
dans la Bistritza Moldovei et dans le Sireth ; parties frontières du nord,
sur la rive droite du Muresh, et bande plus étroite vers la limite sud
du territoire des Sicules. La toponymie roumaine prédomine en outre
aux sources du Muresh et de l’Olt et dans les monts volcaniques à
gauche de l’Olt entre les plaines dè Ciuc-d’en-bas (Ciucul de Jos) et
de Trois-Sièges (Trei-Scaune). Roumains aussi sont les plus hauts pics
des monts Archita (Harghita). Tout cela nous autorise à admettre que
les régions montagneuses du pays des Sicules était peuplées et domi­
nées, autrefois, par des Roumains. Nous trouvons d’ailleurs des déno­
minations toponymiques roumaines dans tout ce territoire. Nous soulig­
nons le nom de la vallée Nico (Fehér-Nyiko, en roumain: Alba-Micà),—
située en plein centre du pays le plus sicule—, comme un témoignage
indiscutable de l’ancienneté des Roumains dans ces lieux. Les dénomi­
nations toponymiques roumaines deviennent plus rares entre Muresh et
Târnave, — région, en effet, la plus anciennement colonisée par les
Sicules —, puis, sur une bande contournant au sud les monts Archita
et rejoignant les bassins des Trois-Sièges, de Ciuc et de Giurgiul (Gher-
ghiul) nous indiquant ainsi la voie de pénétration des Sicules ainsi que
le chemin de retraite des Roumains vers les montagnes.
2. Nous trouvons de nombreuses dénominations slaves principale­
ment dans le bassin des Trois-Sièges, et germaniques le long des val­
lées des rivières d’Homorod. D’ailleurs celles-ci sont assez répandues
en d’autres parties du pays des Sicules.
En premier lieu, sont slaves les noms de localités à l’est d’Archita.
Ces noms slaves ont été donnés par l’intermédiaire des Roumains, les
Slaves étant déjà roumanisés à l’arrivée des Sicules.
3. A travers tout le térítőire Sicule nous trouvons de très nom­
breuses dénominations obscures, non-comprises des populations, preuve
que nous avons à faire à des noms d’emprunt. Dans les endroits au-
192 SABIN OPREANU

jourd’hui peuplés exclusivement de Sicules, la toponymie est très pauvre,,

autre preuve d’empreunt et de colonisation car cette pénurie provient
de l’abandon des anciens noms roumains, aujourd’hui incompris des-
Sicules.
4. Les noms sicules se multiplient entre Trotush de Oituz, indi­
quant par là une voie de descente des Sicules vers la Moldavie.
5. La „siculisation“ de la toponymie ressort nettement du tableau
donné ci-dessus. Cf. par exemple, dans ce tableau, l’accolade à droite
des noms ; la „siculisation“ s’est faite, — soit par traduction directe en
hongrois: ex. Fekete hegy, pour Dealul Negru (Colline-noire) etc.; —
soit en donnant de nouveax noms analoques par la forme, mais absur­
des par le sens, ou tout au moins sans aucune signification : ex. Ingô-
vâny, pour În-Găvane ; Mésztûk, pour Mesteacăn etc. ; — soit en con­
servant le nom roumain, pourvu toutefois de caractéristiques sicules,:
ex. Paltin sarok, pour Păltinish ; Putnotetü, pour Vârful Putna ; Alba
patak, pour Părăul Alba etc. ; — soit enfin par assimilation : ex. Nviicô>
pour Micu (Mică) ; Esztena, pour Sfàna ; Kalabucs, pour Clăbuci etc.
6. La toponymie nous indique que, dans le pays dit des Sicules,
les diverses populations ont été assimilées par les Sicules. La plus nom­
breuse était la population roumaine.
7. La toponymie des localités présente elle aussi des éléments net­
tement roumains, ex.: Albish, Receni (Recsenyéd), Satu-Mare (Mârefalva),
Bretzku, Buzău, Danu, Arkush, etc. — aujourd’hui disparus, toutefois,
en grande partie, ex. : Poiana-Mărului, Sila-Mare, Araci, etc.
8. De beaux doublets toponymiques nous montrent les courants de
population, et les relations entre la vieille population roumaine du pays
sicule et les régions roumaines d’alentour. Poiana-Mărului, nom de vil­
lage disparu de la vallée de l’Homorod, se retrouve au sud des monts
Pershani, toujours comme nom de village. Le nom de Ciucashul, le pic
connu des monts de Buzău, se retrouve dans les monts Archita; les
noms de Murgu-Mare et de Murgu-Mic (Nagy-Murgô, Kis Murgô) ont leur
pareil en Moldavie et dans les Carpathes Orientales : Murgociul, ainsi
que sur l’Ariesh : Morgo ; le nom de Dungu, des monts de Buzău, se re­
trouve comme nom de colline et de ruisseau dans les monts de Baraolt ;
les noms de Bàtca et de Bâsca, des monts Moldaves passent le Mu-
resh et l’Olt, et se rencontrent dans les monts de Gurghiul et d’Archita ;
même phénomène avec le nom de Putna. Le nom Laz, général dans les
monts d’Ouest (Apuseni), est général aussi dans l’Archita, et franchit
même les Carpathes Orientales.
Trad. H enri J aquier .
 ij^aGlodului/

TOPONIMIA ROMANEASCA
IN

TIN U TU L SĂCUILOR

La toponymie roumaine
dans
la région des S zeklers
(Transylvanie)
Scara •?---- £
DIM TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI
DIN SALIŞTE ŞI COMUNELE DIN JUR
DE

NICOLÏÏE DRFiGOMIR
DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI DIN SĂLIŞTE ŞI COMUNELE
DIN JUR.
de NICOLAE DRAGOMIR

Trecutul depărtat. Ocupaţiunea proprie a Sălişteanului şi în ge­

neral a tuturor Mărginenilor, cari în tovărăşie au dus aceiaş viaţă şi
au bătut aceleaşi cărări, a fost în tot trecutul economia de vite. Ramura
aceasta a activităţii omeneşti, e foarte veche la Sălişteni. Munţii rotunzi
şi fără prăpăstii, cu clima destul de dulce, bogaţi în păşuni şi izvoare
abundante la tot pasul, chiar până la vârf, vor fi fost factorii cari l-au
atras pe Săliştean pe aceste locuri şi-l vor fi determinat chiar dela în*
ceput să prindă ciomagul în mână şi să se lege de vite.
S o iu l d e v ite în s ă a lă tu r i d e c a ri îş i v o r fi în c e p u t c io b ă n ia n u -l
p u te m p r e c iz a , deoarece tre c u tu l n u n i l-a în se m n a t.
Bazându-ne pe mărturisirile bătrânilor, ştim numai atât că în tim­
purile vechi, când viaţa se desfăşura mai mult pe la colibi, cari erau
atât de dese încât formau aproape sate adevărate, la fiecare colibă pe
lângă turma de oi mai erau şi câte 30—40 până la 100 şi chiar peste
100 de vaci. Ba tradiţia ne-a păstrat şi aceea că „aşa s’a pomenit ca la
colibi să fie multe vaci“, cari se creşteau după sistemul american de
azi: nimeni nu le mulgea, ci sugeau viţeii până erau mari.
Pornind dela această mărturisire putem admite că oaia şi vaca au
fost totdeauna tovarăşe nedespărţite sub oblăduirea Sălişteanului şi în
general a Mărgineanului. Ba, dat fiind terenul potrivit şi pentru vite mai
greoaie şi .folosul incontestabil mai mare, ce-1 aduce vaca, putem admite
că au fost timpuri — poate mai la început — când vacile vor fi fost
chiar în preponderanţă faţă de oi, cari nu vor fî fost crescute decât în
vederea lânei necesare înbrăcămintei, întocmai cum se cresc şi azi în
multe comune din Munţii Apuseni, iar de tot recent în câteVa comune
mărginaşe. însă cu cât se vor fi sporit locuitorii, strâmtându-se şi păşu-
natul, numărul vacilor va fi început a scădea şi locul lor a-1 lua oaia
care cere o îngrijire mai mică. Mai târziu, dupâce o parte din oieri
196 NICOLAE DRAGOMIR

se vor fi mutat din Munţii Sibiului într’ai Oltului, numărul vacilor va fi

început să scadă şi mai tare lăsând preponderanţă numerică absolută
oaiei. Dar nu pentru totdeauna, fiindcă vaca, deşi numai pe timp scurt,
mai recâştigă preponderanţa numerică în câteva rânduri. După cum
spun bătrânii, de câte ori le mergea rău oierilor prin „cele ţări“, se
apucau de vaci, cari se înmulţiau în detrimentul oilor. Aşa s’a întâmplat
la venirea Cerchezilor, „cari erau hoţi mari“ şi aşa s’a întâmplat şi în
decursul răsboaielor ruso-turce.
Din aceste mărturisiri putem trage concluzia că istoricul ciobăni-
tului mărginenesc constă din o succesiune de perioade alternante de oierit
şi de văcărit, fără însă ca vreuna din aceste ocupaţiuni să fi stârpit pe
cealaltă.
Creşterea aceasta paralelă a durat cam până pe după 1830—40,
când locul vacilor îl ocupă exclusiv oaia, din motivul că oierii nu se
mai reîntorc la colibi, ci trec la iernat în B a ltă sau „ Ţ a r a T u rc e a sc ă “
(Dobrogea).
în ce priveşte amănuntele vieţii mai vechi a oierilor sălişteni ştim
foarte puţin, fiindcă datele se pierd în negura, ce învălue trecutul nea­
mului nostru. Atâta ştim că eram într’o continuă mişcare dela şes că­
tre munte şi invers şi ne închipuim o viaţă tare patriarhală. Totuş prin
analogie, şi prin unele obiceiuri păstrate, presupunem că ea nu putea
fi alta decât cea a păstorilor macedoneni din zilele noastre. Cum se
desprimăvara, în vre-o sărbătoare, poate chiar la Sf. Gheorghe sau Sf.
Constantin, tot poporul, dupăce în haine de sărbătoare primea binecu­
vântarea preotului şi îşi alegea paznici pentru case şi avere, cu mic
cu m a re : bărbaţi, femei, bătrâni şi copii grupaţi după legături de sân­
ge sau sufleteşti: naşii cu droaia lor de fini — unii >) aveau şi 80—90 —
încărcaţi pe caii înşiraţi de coade şi pe măgari, în cântece şi chiote
de bucurie amestecate cu beheitul vesel al oilor, mugetul viţeilor, ne­
chezatul cailor şi zgomotul vaselor vor fi plecat încet la munte.
Din timpul acesta, când toată familia petrecea vara la munte, pare
a ne fi rămas şi reminiscenţe în stânile jinăreşti de azi, cari prin or­
ganizarea lor internă ne reamintesc şi chiar dovedesc acest fel de trai
împreună din aceste îndepărtate vremuri.
Stâna jinărească prezintă un caracter de stabilitate. E împărţită
în două păj-ţi, ca şi celelalte, însă are o întocmire internă deosebită: De
amândouă părţile internului stânei propriu zise aflăm nişte ridicături, pă-
tule, cari trebue să fie rămăşiţele paturilor vechi. Dovadă despre aceasta
') Budeştii, Bârzeştii şi Popeştii (Sâlişte), după I. Chirca.
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 197
ne dă faptul că până în ziua de azi şi au păstrat numele de „pat“,
deşi nu mai fac serviciul patului, fiindcă paturile de azi sunt aşezate pe
aceste pătule.
Un al 2-lea fapt mult mai interesant e că pe când în stânile cele­
lalte aflăm un singur foc în mijlocul stânii, la care se fierbe laptele
întregei târle deodată şi în aceiaş căldare, din potrivă în stâna jinărească
sunt înşirate pe mijloc atâtea focuri şi cujbe câţi stăpâni sunt. Fiecare
îşi are vasele sale şi îşi mulge oile sale. De aceea şi strunga are atâtea
uşi câţi stăpâni sunt, căci fiecare oaie e dresată să meargă numai la
uşa stăpânului său.
Viaţa aceasta patriarhală plină de altcum de mult farmec va fi
dăinuit mult timp, probabil până când o parte din oieri s’au mutat cu
turmele într’alţi munţi iar iemarea nu se mai făcea la colibi. Timpul,
când s’au mutat şi pentruce, nu ni l-a păstrat tradiţia, care nu ne
indică nici munţii în cari vor fi mers mai întâi, dar sigur că e de mai
multe ori secular. Destul că pe la finele sec. al 18 şi prima jumătate a
sec. al 19, când oieritul îşi trăieşte epoca de aur, îi aflăm pe Sălişteni
răspândiţi prin toţi m unţii: prin M. Oltului, M. Câmpulungului mun­
tenesc, M. Gurghiului şi M .. Moldovei. Devin chiar şi proprietari de
munţi1). Mai verosimil e că vor fi mers mai întâi în M. Oltului, fiind
mai apropiaţi, apoi într’ai Câmpulungului şi numai pe urmă în M.
Moldovei.
Cauzele, cari i-au silit a părăsi munţii proprii, par a fi mai multe,
după cum spun bătrânii: pentrucă s’au înmulţit turmele de numai în­
căpeau, pentrucă au sărăcit munţii ocupându-i jipii şi pentrucă au dat
de păşuni mai bune în alţi munţi şi ’n deosebi în M. Oltului, în cari
„ c â rla n ii'“trăiau mai uşor, fiind „iarba prin căldări atât de crudă de se
rupea sub picior“, iar oile ieşiau mai bune şi erau mai rezistente în iarnă.
In ce priveşte timpul, când au început a se muta mai în masse,
va fi fost cam jumătatea sec. al 18. (1766) când pierd 18 din cei 25 de
munţi, cei aveau în stăpânire din moşi şi strămoşi12). Natural vor fi mers
şi înainte de aceasta dată, căci imediat după pacea dela Passarovitz îi
găsim cu oile la iernare în Baltă, prin Dobrogea, ba după unii3), şi în
sudul Basarabiei din regiunea oraşelor „Boligrad“ (Bolgrad), Reni şi
Ismail.
1) Ştefleştii, Cristeştii, Romaneştii şi Răcuceşti (Sâlişte), după I. Chirca.
2) Contribuţiuni istorice privitoare la trecutul Românilor de pe pământul
crâesc de Dr. I. Puşcariu, Dr, I. Lupaş, Dr. S. Dragomir etc. pg. 97.
3) Chirca, secretar în Sâlişte. Dânsul spune că Paveleştii, Hârăştii, Bâr-
zâştii (Sălişte) mergeau de mult tare în Dobrogea.
198 NICOLAE DRAGOMIR

In M. Moldovei au mers ceva mai târziu. Ne mai putând trece

la iernare în Dobrogea din cauza deselor răsboaie, dar mai ales din
cauza opreliştilor turceşti, se abat spre Moldova, unde erau favorizaţi
de împrejurarea că aflau fân destui de ieftin (1 claie = 10—20 galbeni) >)
pe lângă plata căruia puteau să-şi pască pe moşia boierească fără să mai
plătească ierbărit deosebit.
De aici nu s’au mai reîntors în M. Oltului ci s’au mutat în M.
Moldovei, mai întâi în cei de către vechiul Principat, cari de asemenea
erau bogaţi în păşuni şi nu erau nici stâncoşi şi erau foarte ieftini:
2 munţi 30 galbini, iar mai apoi de frica hoţilor, cari umblau în cete
de câte 10—20 de inşi şi chinuiau grozav ciobanii prinşi:
„îi băteau de-i chilă veau“, îi legau de piciare şi-i atârnau cu ca­
pul la vale în puţuri ca să spună unde sunt ascunşi banii“, stricau to­
tul, spărgeau căldări, burduşi în cari împlântau securile,*2)
s’au mutat în munţii de către Transilvania şi mai ales în şirul
vulcanic.
Depărtându-se oile de casă şi ne mai reîntorcându-se la iernat în
păduri pe la colibe, chiar nici din M. Sibiului femeile nu-şi mai înso­
ţesc bărbaţii la munte, iar viaţa de la colibe s’a mutai încet în sat.
Totuş s’a păstrat ceva din vechile serbări ale plecării la munte.
Sărbătoarea plecării la oi. Pela lăsarea postului de Paşti, cam în
jurul celor 40 de Sfinţi, când era obiceiul să plece stăpânii la oi, tot
satul începea să fiarbă de pregătiri până noaptea târziu. Femeile nu
mai aveau astâmpăr ci, ca albinele, din zori până în noapte alergau
într’o parte şi alta ca să-şi „gătească“ bărbaţii cu toate cele necesaro
drumului greu şi îndelungat. Coseau săculeţe, desagi, cioareci şi alte
haine, spălau, făceau „ p o g ă c i *3) pentru seara de despărţire şi drum,
iar în ziua premergătoare plecării pregăteau merindea bărbaţilor, care
consta din morcovi şi varză fiartă puse în botiţe sau învăluită, din fasole
fiartă mai vârtos pusă tot în boţite sau în cârpe de bucate.
In preseara plecării tot satul era în haină de sărbătoare. Din casele
luminate cu lumina slabă a opaiţului sau luminelor de „său* făcute de
harnicile gospodine în glăjere4) valuri valuri de voci vesele se împrăştiau în
') Situaţia din anii 1870—80.
2) M. Dragomir.
3) Pogacea e pâine făcută cu scorţişoară, care se face numai pentru
serbări familiare.
4) Glăjerele erau nişte tuburi de plumb în forma luminării în cari se pu­
nea o aţă şi se turna seu topit, care sleindu-se dădea lumina. Erau deci nişte
mici instrumente cu ajutorul cărora femeile îşi fabricau luminile.
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI m

bezna întunerecului, căci înlăuntru era sărbătoare familiară, era s ă r ­

b ă to a rea p le c ă r ii la o i, în care ceice plecau nu erau sărbătoriţi numai
de membrii familiei, ci de toate „rudele“ şi vecinii, cu cari îşi petre­
ceau şi se sfătuiau până noaptea târziu. După miezul nopţii, când ador-
miau şi gălăgioşii copii, împăcaţi acum cu „creţarii“ primiţi dela ceice
pleca şi liniştiţi în gândul lor că vor merge şi ei la oi, când vor fi
mari, se pregăteau de plecare şi oaspeţii. „Mai staţi, ce vă grăbiţi...
mai staţi că doar e destulă vreme“, le ziceau ai căsii cu glas rugător.
Nu i-ar mai fi lăsat să plece şi ar fi dorit să dureze la veşnicie ser
barea. „Ce să mai stăm, ci vă culcaţi că e târziu şi suntem călători* I
Apoi îşi luau rămas bun şi se despărţiau.
Le era grea plecarea, lucru mare... „nu se mai vedeau plecaţi“.
Plecarea se făcea în zori. Când soarele încă nici nu-şi arătase pri­
mele raze de lumină, toţi cei ce plecau, câte 30—40 de inşi, erau gata
în mijlocul satului cu caii încărcaţi de cele trebuincioase pentru drum
şi pentru cei dela oi, precum şi cu dăsagii cei mari „tecăruiţi“ de fân
pentru hrănirea cailor. La un semn dat făceau cu toţii cruce... un
Doamne a ju tă ! încălecau şi plecau însoţiţi de femeile lor — cei tineri
şi de naşii lor — cari deşi nu dormiseră de loc, erau gătite ca de săr­
bătoare cu „c â rp a ia d e în v ă lil “, pe care nu o „luau“ decât la sărbă­
torile cele mai m ari: Crăciun etc. însoţirea se făcea până la „Hulă“,
o culme de-asupra Săcelului, unde, dupăce prânziau împreună, deşertau
ploştile cu vin şi se mai sfătuiau, îşi luau rămas bun şi se despărţiau.
Oierii dela Poiană şi Jina erau însoţiţi până la „Dealul Dorului“, un deal
cu o frumoasă poiană în vârf, între Rod şi Tilişca. Aici dupăce popo­
seau şi se ospătau, bărbaţii plecau în plânsetele femeilor. „Oane, Oane,
mai adu-ţi aminte de mine* strigau, pânăce ei coborau în jos şi abia
îngânând de plânsul ce-i podidea, răspundeau: „Aduc, Leano, aduc“. Şi
aşa ei plecau „în bghine“ iar ele rămâneau în amar cu dorul în suflet“1).
Era mare jale în sat la despărţire. Femeile nu prea eşiau pe afară,
ci rămânând în casă îşi boceau bărbaţii ca pe nişte morţi 1—2 săp­
tămâni şi poate cu tot dreptul, căci rămâneau singure câte 1—2 ani, iar
altele se despărţiau pentru totdeauna, căci mulţi soţi cădeau jertfă tâl­
harilor şi’n deosebi hoţilor cerchezi.
Drumurile oierilor. Plecând din Sibiu, unde mai zăboveau, nu se
mai opreau până la Râul-Vadului, unde era vamâ şi iscăleau „poşugurile“.
De aici mergeau până la „Câneni“, unde poposeau şi peste noapte, dor­
mind pe la oameni sau hanuri. Dela Câneni apucau pe la Sălătruc, loc i)
i) Auzite dela Mâia Gheorghii (Maria Dragomir) de vre-o 65 ani, din Galeş.
200 NICOLAE DRAGOM1R

de odihnă, apoi la „Curtea de Argheş“, unde ţineau popas, de aici la Piteşti,

de unde, după un nou popas, mergeau pe „şoseaua cea mare“ către
Bucureşti sau prin sate, peste Vlaşca, ţinând popasuri unde şi unde până
ajungeau la oi.
Drumul până la „ţoale“ l) cu popasurile de noaptea cu tot, ce le
făceau pe la hanurile din drum, dura cam 10—12 zile şi era acelaş cu
al oilor spre iernare.
însă nu toţi stăpânii plecau în postul Paştilor, ci cei mai puţini
şi anume unii din cei care aveau turme în Mţii Moldovei plecau mai
de vreme: la lăsatul postului de Crăciun, pentrucă aiunci începeau
oile la fân şi trebuia să fie de faţă şi un stăpân ca să nu împrăştie
ciobanii fânul. Drumul lor era de asemenea lung şi greu, fiindcă ducea
dela Sibiu la Şeica-Mare, Copşa-Mică, Mediaş, Băgaciu, Ganfalău, unde
treceau Tămava-Mică, Cerghitu-Românesc, de unde coborau la Niraşteu
pe Murăş, Oşorheiu (T. Murăşului), Reghin, apoi pe Murăş în sus la
llva-Mare, Topliţa, de aici trecând peste deal, la Borsec, Corbu, Tulgheş
şi Prisăcani, unde erau vămile, treceau apoi pe un pod de lemn Bistriţa
„cea mai limpede apă, căci şi la adâncime de 2 stângini se vedeau pe-
tricelele“. De aici se împrăştiau fiecare pela târlele lor, unde rămâneau
până la plecare amunte*2) Ceice n’aveau treabă pe la Sibiu o luau mai
de-a dreptul. Trecând peste Pârgheş — deal lângă Alămor — apucau
spre Şeica-Mare, Copşa-Mică de unde sau continuau drumul celorlalţi
sau se abăteau spre Ibaşfalău, Praid, Anfalău (Alfalău), St. Miclăuş, Tul­
gheş etc.3).
Stăpânii, cari plecau „în ţară“ la „Mucenici“, grăbeau aşa de tim­
puriu, ca să ajungă pe fătatul oilor, când era cel mai mult şi cel mai
greu lucru, fiindcă în vremuri rele şi „chicuri“ (ploi reci) aproape fie­
care miel de nou fătat trebuia svântat de „mlacii“ naşterii trăgând cu
mâna în lungul întregului lui corp, alţii — mai ales ai mioarelor „mai
proaste“ — trebuiau, „aplecaţi“ (deprinşi să caute ugerul), iar cei mai
slabi de multeori trebuiau adăpostiţi şi încălziţi în „tihoacă“, — cojoc
ciobănesc cu lână în afară — ca să nu „rebejească“ sau să moară.
Dupăce se termina fătatul făceau pregătiri pentru munte: cumpărau
cele trebuincioase şi „se tomneau“ cu munţii. De regulă nu cam sehim-
*) Sub ţoale se înţelege calabalâcul unei târle în mişcare. Locul, unde
erau aşezate ţoalele, era pentru iarnă ceace era stâna pentru vară. Aici era
sediul târlei de unde se trimeteau porunci şi se aprovizionau ciobanii.
2) însemnate după spusele lui M. Dragomir, tatăl meu, 94 ani, Mih. Stănilă
67 ani (Vale), Pavel Iosof 82 ani (Galeş), Savu Frâcea 85 ani (Tilişca).
3) Maniu Dragomir, Pavel Iosof.
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 201

bau munţii, ci cam unde se obicinuiau, acolo rămâneau ani de-arândul,

de unde şi numirile munţilor de : Ştefleşti, Cristeşti etc.
Pe la Sf. Gheorghe, dar mai cu seamă după Sf. Gheorghe cu 2—3
zile — de altcum atârna mult de timp, care grăbia sau întârzia por­
nirea — plecau încet spre munte, căci nimeni nu-i „zoria“ Cei din
Mţii Moldovei plecau mai repede, cu câteva zile înainte de Sf. Gheorghe,
căci espirându-le atunci esarândarea, nu mai erau toleraţi pe moşii nici
2—3 zile după termin. în drumul lor spre munte se mai opreau unde
şi unde — cei de casă pe la fânaţele din păduri — ca să ajungă
„la vârf“ numai la „Const. cu Ileană*, când era topită zăpada şi de pe
vârfurile mai înalte. De multe ori chiar în drumul acesta îşi tundeau şi
însemnau stăpânii oile.
Tunsul oilor. Tunsul se făcea pe sub munte. Pentru cei ce mer­
geau în Mţii Oltului, centrul tunzătorilor era regiunea Titeştilor, unde
se găseau destule „tunzători“ — locuri plane —, iar ceice vărau în
Mţii bibiului le tundeau pe acasă sau în păduri pe la colibe. Tunsul îl
făceau stăpânii şi ciobanii cu „foarfeci ţigăneşti“ >) aduse de acasă, aju­
taţi, când erau oi multe sau se grăbeau, de „tunzători“. Tunzătorii erau
„ Gârtanii“ — locuitori de pe sub munte — cărora le plăteau sau bani
sau — cum se obicinuia mai adesea — le dădeau brânză şi lână.
Lâna tunsă, care trebuia să se ţină la olaltă întocmai ca un ţol —
altfel tunzătorul era slab, - se sucea, se făcea cunună şi se împacheta
în saci mari, pe cari îi îndesau de-i făceau ca piatra. Ga să-i poată
bine îndesa înfigeau în pământ doi stâlpi la distanţă de 1 metru şi ceva,
legau gura sacilor de aceşti 2 stâlpi aşa ca să ajungă cu fundul la pă­
mânt, apoi întră în sac un cioban şi îndesa cu picioarele lâna ce-o dă­
deau cei din jur. Sacii astfel îndesaţi şi bine cusuţi la gură îi trimeteau
cei din Mţii Oltului pe care, iar cei dintr’ai Sibiului — uneori în desagi
mari — pe cai, pela Sibiu sau Cisnădie.
Lâna din munţii Moldovei se cobora pe cai în desagi mari, până la
poalele munţilor cam prin Tulgheş şi Borsec; aici o puneau în saci, o
încărcau pe căruţe şi-o duceau de o depozitau pela Odorheiu, St. Mi-
clăuş, „Ghitrău“ (Ditrău), Topliţa, Reghin şi Oşorheiu, de unde o vin­
deau neguţătorilor veniţi anume. Vânzarea se făcea cu „ferdela“ (10 oca),
pentru care se primea 6—8 florini,*2) iar pentru „miţele“ mieilor şi „tuşi-
natura“ mioarelor, cari se tundeau la Sf. Ilie, 10—12 fl. Trimeteau lână
şi acasă dar numai în cantitate mică, suficientă necesităţilor familiare.
F eluri de oi. Lâna era lână mai aspră, căci aproape toate oile
erau „ţurcane“ sau „b â r s a n e cum le mai numiau Moldovenii, cari aveau
lâna aspră, lungă, creaţă şi desfăcută în cărare pe spinare. Aveau însă
') Foarfeci mari făcute de ţiganii mărgineni de prin Vale, Sâlişte, Gacova
«tc. în care până de curând (2 0 ani) mai trăiau meşteri de foarfeci pentru tuns.
2) Cu atât se plătea prin anii 1 8 7 0 — 80. Cifrele sunt date de Maniu
Dragomir şi verificate de Mihailă Stănilă, ambii Văleni.
202 NICOLAE DRAGOMIR

avantajiul că mieii lor erau mai viguroşi, mai cărnoşi şi mai răbdurii
la intemperiile muntelui. Erau şi albe şi negre — mai ales cele din
Munţii Câmpulungului — iar după coloarea botului erau: „ c ă ră b a şe “ sau
. oa că re“, cari erau pistrue pe bot; „oacheşe“ , „b u că la e “, negre pe bot;
„ och en ate “, negre în jurul ochilor; „ b u za te “, negre puţin pe buze; „băle“,
de tot albe etc. Mai erau apoi oi „ şu te “, fără coarne şi „berci“, fără coadă.
Soiurile acestea se găseau mai adesea amestecate, dar nu arare ori
se găseau şi curat numai „băle“, „oacheşe“ etc. Soiuri curate se găsiau
numai la acei oieri, cari nu şi-au schimbat „ s tr a n a “, adecă sămânţa nicio­
dată. „Au a r u t to t o str a n ă d e oi“. Afară de oile ţurcane aveau şi oi
„stogoşe“ sau „stogomane“, cari erau oi mai noi, provenite din încru­
cişarea oilor ţurcane cu cele ţigăi. Acestea aveau lâna mai moale, înfo-
iată, fără cărare pe spinare, dar ceva mai scurtă, în schimb mieii erau
mai cărnoşi şi mai rezistenţi. Lâna cea mai moale o aveau oile „ţig ă r i"
(ţigăi), cari „erau tare leneşe şi plăpânde" încât nu puteau vărâ decât
în bălţile Dunării, iar după 1877 şi în Dobrogea. „Erau cele mai noi
oi“. Prin anii 1840 50 erau foarte puţine fiindcă numai după această
dată s’au adus în masse mai mari din Basarabia şi Rusia. Ceva mai
târziu s’a prăsit un al 4-lea soi de oi, oile „spance“, „cari erau oile
„cele mai ţigări“ cu lâna foarte moale, ineiată, scurtă şi cu „bărghie
slobozită“.
însem narea oilor. însemnarea oilor se făcea la urechi şi semnul
consta în una sau două crestături, găuri sau pişcături, cari toate purtau
câte un nume ex .: furcuţă la urechea dreaptă. . . stângă, pişcătură la
urechea . . . , furcuţă şi pişcătură . . . , pişcătură şi preducea etc. De regulă
semnele acestea se moşteneau din tată în fiu.
Ca să se poată „alege* şi mai uşor, oile le mai şi „b u ia u “ cu
diferite colori: roşu, verde, violet, albastru. . . în frunte, greben sau în
diferite locuri de pe spinare.
Numărul oilor astfel însemnate se cresta apoi pe ră b o a je, din cari
unul se păstra la stână, iar celalt la stăpân Răbojul era o rudă de
lemn crepată în două părţi congruente, pe cari se crestau diferite linii,
totatâtea simboale ale cifrelor ex.: x = 100; / = 50; | — 10; apoi o
tăietură piezişe în coaje însemna 5, iar o crestătură de tot mică în
coaje = 1. Crestăturile se făceau peste amândouă jumătăţile ca să nu se
poală falsifica. Tot pe răboaje se însemnau şi celelalte socoteli. Răboa-
jele se înşirau apoi pe aţă şi se acăţau „la pod“ (caferi).
Stâna şi oierii. Ajunşi la stână ori tot în decursul drumului în~
ţărcau mieii — lucru foarte greu, dată fiind sburdălnicia lor, căci „fugeau,
sbierau de-ţi luau auzul“ — şi alegeau oile, pentrucă fiecare târlă de cam
1500—2000 oi consta din 3 ciopoare: 1. m â n z ă r ile sau oile cu lapte,
numite şi p lecă to ri, cărora li se rezerva păşunea cea mai grasă, mai de
1la poalele muntelui; ele erau izvorul principal de câştig; 2 sterpele, cari
păşteau ceva mai sus; şi 3. m ioarele şi n o a tin ii (mielele şi mieii) cărora.
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 205

li se rezerva păşunea cea mai fragedă de pe vârfuri şi din căldări ; „ei

nu pot mânca iarbă taré căci orbesc“.
Pentru paza fiecărui ciopor erau rânduiţi ciobanii, (ajutaţi de o
droaie de câni), a căror număr era limitat de numărul oilor din turmă,
şi cari purtau diferite nume după cioporul unde serviau. La miei erau
„ m ie la r ii * sau .m io r a r ii“. De obiceiu mielarii erau cei mai deştepţi cio­
bani, fiindcă mieii erau cei mai gingaşi. La sterpe erau „s tă r p a r ii *, iar
la mânzări „ m â n z ă r a r ii ". Fiecare turmă avea în fruntea sa câte un
„v ă t a v de regulă un bărbat sau un fecior mai în etate, care dormia
mai uşor, era mai isteţ, mai pricepător în ale oilor, mai harnic şi mai
cu tragere de inimă pentru oi- El supraveghia păscutul oilor, umbla cu
ele, îngrija să fie adăpate la timp ca să li-se dea din când în când sare
în „sănuni“ ’. In nopţile grele rar dormia culcat, mai mult numai răzimat
pe bâtă ca să fie treaz la „bătaia“ câinilor, cari trebuiau îndrumaţi
într’una să dea roată oilor. El era pe treapta cea mai înaltă în ciobă-
nie, pe care numai puţini o puteau ajunge şi şl aceia numai după o
lungă ucenicie de cel puţin 7—8 ani, (cu 3—4 erau foarte rari). Era un
fel de gradaţie de merit pentru cei virtuoşi într’ale cobăniei, dar era
împreunată cu toată răspunderea.
Având vătavul o sarcină mai grea, era şi mai bine plătit decât
ceilalţi ciobani.
Sim bria2. Simbria ciobanilor era mai mult o simbrie în natură,
decât în bani. Era de două feluri : simbrie de vară şi simbrie de iarnă,
care se calcula în modul următor:
De fiecare 100 de oi din târlă se dădea în simbria de vară 1 oaie
fătată (1 oaie şi un miel),- iar în simbria de iarnă, care era mai mare
fiind ciobănitul mai greu, 1 oaie fătată (cu miel) şi o cârlană (mioară).
Toate acestea se împărţiau între ciobanii târlei, cari erau grupaţi
în 3 clase de salarizare. Cea mai mică era cea numită: „pe o s u tă “,
a 2-a era cea „pe d o u ă su te“ , iar a 3 a, cea mai mare, era „ p e tre i
s u te “. Aceasta însemna că cei din clasa „pe 100“ primiau drept plată
simbria, ce se dă după 100 oi, adecă 1 oaie fătată „de vară“ şi 1 oaie
fătată plus o cârlană „de iarnă“ ; cei din clasa „pe două sute“1 primiau
simbria, ce se dă după 200 oi. deci de 2 ori cât cei din clasa primă ;
iar cei din clasa „pe trei sute1', primiau plata, ce se da după 300 oi,
adecă de 3 ori simbria celor din clasa primă. In clasa „pe o sută“
aparţineau băieţii tineri, în deosebi strungarii ; în clasa „pe două sute“
ciobanii de la sterpe, miei şi o parte din mânzărari ; iar în clasa „pe 12

1 Sănunile erau lespezi puse pe iarbă sau trunchiuri de brazi culcaţi

şi ciopliţi în formă de masă.
2 După M. Dragomir, AI. Stănilă, P. losof.
204 NICOLAE DRAGOM1R

trei sute“ vătavii şi cei mai îndemânatici mânzărari, cari puteau mulge
bine până la 100—110 oi la mulsoare. (Normalul era 60—70 oi).
Pentru evidenţierea salarizării atât de vară cât şi de iarnă, să dăm
ea exemplu o târlă de 4000 oi cu 15 ciobani, dintre cari 3 sunt vătavi,
3 mânzărari buni, 3 mânzărari de rând, 5 ciobani şi 1 strungar:
SIMBRIE:
vara iarna

4000 oi J oi40 miei

40
oi
40
miei
40
mioare
40

- li 33 mânzărari
vătavi 9
9
9
9
9
9
9
9
9
9
fl t \
1 si 53 ciobani
mânzărari 6 6 6 6 6
10 10 10 10 10
O M
•" § )
O = i 1 strungar 1 1 1 1 1
Total : 35 35 35 35 35
Mai rămânea deci un rest de 5 oi şi 5 miei din numărul dat
ţru simbriile de vară şi 5 oi, 5 miei şi 5 mioare din cele pentru iarnă.
Restul acesta se împărţia între cei mai distinşi ciobani. De regulă se
remunera cu el hărnicia vătavilor, ba chiar şi a strungarului şi a baciu­
lui, Care primia zeciuială din brânză. După primirea simbriei, care se
da toamna şi primăvara, fiecare cioban trebuia să contribue la purtarea
sarcinilor târlei şi în schimb beneficia de folosul ce îl aduceau oile pri­
mite. Afară de simbria în oi fiecare cioban mai primia şi un „cojoc
p ă c u r ă r e s c * (tihoarcă), o pereche de cioareci şi opinci, câte putea rupe.
Cojocul şi cioarecii nu-i primiau decât la an. Fiindcă n’aveau lipsă de
cojoc şi uneori nici de cioareci în fiecare an, sau poate stăpânii nu le
puteau da din anumite motive, se puteau rescumpăra. Cojocul se res-
cumpăra cu 1 galbin iar cioarecii cu 4—5 florini.
După cum rezultă din cele de mai sus, vâtavul era cel mai bine
plătit dintre ciobani. Dar pe lângă plata mai mare, avea şi alte favoruri:
poruncia, nu „colceria“ (nu făcea de mâncare) ci cânta din fluer până
se făcea mămăliga şi nu rămânea niciodată flămând, pentrucă se bucura
de dreptul de a „împlânta“ primul mâna în mămăligă.
La stână rămânea baciu l şi strungarul. Baciul, de obiceiu om mai
bătrân, cioban veteran, era cel mai de frunte. El era reprezentantul
târlei în lipsa stăpânilor, iar în cazul când nu era chiar unul dintre stă­
pâni, toată vara — căci numai pe vară se tocmea — el era locţiitorul
stăpânilor: conducea, împărţia bucate celorlalţi ciobani, supraveghia, da
sfaturi şi isprăvia toate lucrurile din stână: mulgea, închega, pregătia
caşul, brânza şi toate derivatele laptelui. Afară din stână nu lucra nimic.
In ajutorul lui era s tru n g a ru l. El era cel mai mic şi supus tutu­
rora. La oi nu mergea, ci îl ajuta pe baciu: da în strungă, — de aici
şi numele de strungar — aducea lemne, făcea focul, sarea măruntă,
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 205-

aducea apă, spăla găleţile şi căldarea, punea de mămăligă (de mestecat

o mesteca unul dintre mânzărari sau în caz de nevoie baciul, căci era
prea greu) şi .în calitate de „Hermesul" stânei, ducea veştile şi porun­
cile. Soartea lui nu era de invidiat căci toţi îl necăjau şi mânia tutu­
rora tot cam pe spatele lui se descărca. De altcum era prima treaptă
din ierarhia ciobănească, prin care toţi trebuiau să treacă.
Toţi la olaltă formau personalul târlei, al cărui centru era stâna.
Descrierea stânei. Stâna se aşeza de obiceiu pe un loc mai aşezat,
mai sălbatic pentru a se face „ to rin ă * (loc cu iarbă grasă), la adăpost
de ploaie şi de vânt şi, întru cât era posibil, cu faţa către miază-zi. Se
preferea însă locui puţin închinat ca să se scurgă apa folosită în stână
şi să nu se facă „tină.“
Era de 2 feluri: mişcătoare şi nemişcătoare. Cea mişcătoare era
aşezată pe tălpi de se putea trage cu boii, iar cea nemişcătoare pe te­
melie de piatră, încolo era construită din lemn de brad şi acoperită cu
scânduri sau „şise“, în cazuri mai rari cu scoarţă de brad, precum erau
acoperite şi bordeiele ciobanilor dela vârf, cari erau săpate în pământ,
sau cu pereţii din piatră netinciuită.
Bârnele stânei nu se „lipiau“ (tinciuiau), căci găurile dintre ele
serviau de ferestri, cari lipseau şi de ventilatoare pentru brânza depozi­
tată. Nici pod nu aveau, pe deoparte pentrucă nu era de lipsă, iar pe
de alta pentrucă uşor ar fi fost expus focului, ce ardea în „cotroana“
din mijlocul stânei.
Stâna era împărţită în 2 despărţăminte: în s tâ n a propriu zisă, în
care lucra baciul şi în cela riu , în care se depozita brânza. Stâna ocupa
de regulă partea de din jos ca apa vărsată „în colţ“ să nu se strângă
sub celariu şi să aibă efect rău asupra brânzei.
Mulsul oilor şi facerea brânzei. Dupăce se instala baciul în stână,
iar ceilalţi ciobani mergeau cu turmele lor la lacul destinat, se începea
adevărata meserie ciobănească: mulsul oilor şi facerea brânzei.
Oile se mulgeau în strungă, care era închisă cu răsgroşi, — brazi;
lungi şi subţiri legaţi de pari cu gânjuri — şi aşezată la un loc mar
adăpostit. Strunga avea o poartă mare, pe care intrau oile încă înainte
de răsăritul soarelui, şi mai multe uşiţe mici, pe cari eşiau Ia muls.
Uşile cele mici erau aşezate în partea din sus, sub „comarnic“, un
acoperiş care-i scutea pe mulgători de ploaie. Sub comarnic era .podit“
pe deoparte ca să nu se facă tină, iar pe de alta ca oile să nu se poată
prinde cu picioarele şi să smâncească.
Fiindcă erau multe oi „blestemate“ — rele — cari săriau din
strungă pedelături, în dosul uşilor celor mici se făcea „fărcuşul“, o în­
chisoare mai mică, în care se închideau pentru a nu putea fugi.
 206 NICOLAE DRAGOMIR

Din ţărcuş erau mânate de strungar la uşe, care într’una striga:

«nea la uşe“ şi le îndemna cu „joarda“ ').' îndată, ce ieşa pe uşe era
prinsă de coadă, apoi de uger şi începea a o mulge storcându-i mai
întâi ugerul cu amândouă mânile, iar mai apoi „sbârcăind“ de fiecare
ţiţă prinsă între degetul arătător şi nodul degetului celui mare. Felul
acesta de muls se numia „muls cu n o d u l“. Mulsul nu era lucru uşor;
dar mai ales primăvara, până oile nu erau învăţate, era de tot obositor,
căci trebuia să lupte şi cu oaia şi să ţină şi genunchiul în uşe ca să
nu-1 năpădească oile, cari veniau la rând. Primăvara, fiind neobicinuiţi
şi ugerul oilor tare, li se umflau mânile ca butucii, de nici nu mai puteau
închide palmele
Laptele se mulgea în „găleată“, un ciubăr mai mic cu gura strim-
tată, care se purta de sfoara legată între toarte. Ca să nu stropească,
laptele nu se mulgea direct în găleată ci într’o cupă mică aşezată între
cele două sfori dintre toartele găleţii, numită „ strungăreaţă “.
Din găleată se turna în un ciubăr mare Ia gura căruia era legată
„s tr ă c u r ă to a r e a o pânză rară de lână, fiind mai trainică ca cea de
cânepă, şi dacă era încă destul de cald, i-se da chiag. In cazul că era
rece se încălzia în „căldarea cea mare".
Chiagul era fabricaţie proprie. Se făcea din rânză de miel dela
lapte, din prima săptămână, care se îmbolnăvia de „ in im ă “, (de stomac)
din cauza laptelui prea gras. Rânza se umplea cu lapte crud — „cu ra ­
n tă “ — se săra, se lega la gură şi se usca Se mai făcea şi aşa că se
mulgea curasta dela câteva oi într’o b o tiţă (vas mic de lemn, ce se
poate astupa bine), se săra şi se astupă. Chiagul astfel pregătit era
bun şi 2—3 ani şi nu ,pretindea alt tratament decât ca înainte de folo­
sinţă să fie muiat cu apă sau zăr călduţ.
Cam după 40—50 de minute laptele se închega obţinându-se
„străghiată“ — caşul crud. — Atunci baciul o zdrobia bine, o mai în­
călzia, dacă era prea rece, o aduna cu mânile „în caş“, mişcându-le
foarte încet. Caşul îl scotea, îl punea în „săculeţul caşului “ făcut tot din
lână şi apoi îl storcea în r crintă ". Crinta era un fel de vas mare, scobit
în lemn şi provăzut cu scoc de scurgere. Locul ei era de obiceiu într’un
colţ lângă perete ca să se poată stoarce caşul. Anume, săculeţul caşului
se punea în crintă, pe el se aşeza „popa“, o bucată de lemn lat peste
care se punea „parul caşului“, care avea un capăt înfipt între bârne,
iar de celalalt se apăsa, aşezându-se de regulă pe el. Ca să se stoarcă
bine caşul, se deslega săculeţul în două rânduri, se sfărma caşul bine
.şi apoi se storcea până nu mai curgea nimic. Caşul astfel stors se punea
în celar pe „ patul caşului“, unde se lăsa să se dospiască. Dospirea se
făcea după tim p: când timpul era mai rece, se termina numai în 5—6
zile, când era mai cald, erau suficiente şi 3 zile. Caşul dospit se curăţia
bine de coaje, se „sfrumia“ bine cu ajutorul „crestezului “ — un lemn cu
dinţi ca ferestrăul ce se aşeza deasupra „p u tin ei “ pu un cap în „vrană“,
toartă, iar pe celalalt se şedea — se frământa pân’se făcea ca aluatul,
s e săra şi se aşeza în burduf.

i) Nuiaua.
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 207
Burduful se pregătia din piele de oaie sau miel tăiat, de pe care
„se lua pielea burduf“, adică fără să se crepe. Pielea se lăsa să se usuce,
apoi se muia în apă, se rădea de lână cu un cuţit bun, se spăla bine,
se cosea la deschizături şi se umplea cu caş frământat, care se îndesa
foarte tare. Burduşii se aşezau pe podile în celar, care era mai răcoros
şi podit cu „ dech ile“ — scânduri groase — de brad.
Fiindcă oricât de bine s’ar fi stors caşul, tot mai rămânea zăr,
burduşii se înţepau din când în când cu acul, ca să se scurgă. Când
erau destul de bine svântaţi, se cântăreau şi numărul „ocalelor“ se în­
semna pe „ ţâ n e u ş “, un lemn în formă de piramidă patrunghiulară, care
se înfigea în burduf aproape de gură.
Calitatea brânzei atârna dela felul păşunei şi îndemânarea baciu­
lui : „chiag puţin şi sare potrivită“ era „reţăptul“ brânzei.
După scoaterea caşului din ciubăr, rămânea „ ză r u l“, care fier-
bându-se împreună cu „janţa“ — substanţa, ce curgea la stoarcere în
crintă, da „ u r d a “. îndată ce începea zărul a fierbe, ca să nu se prindă
pe fundul căldării, se mesteca într’una cu „m estecâu l u r d e i “, un mătăuz
din crengi tinere de brad curăţite de coaje şi legate la vârful unui băţ.
Dupăce zărul „u r d e a “, lăsa urda, se turna în „săcu leţu l u r d e i“, ceva mai
des ca al caşului, dar tot din aceeaş materie, se storcea şi astfel se
obţinea „ u r d a d u lce“ . Dacă se săra şi se aşeza în burduf, se obţinea
„ u r d a s ă r a tă “.
Dacă zărul se lua dela foc, când începea „să dea undă“ (începea
să fiarbă), se obţinea „ jin tiţa d u lc e “, care se punea într’un burduf sau
şte a n d , b u d a c â , — vas de lemn. Din jintiţa dulce se obţinea prin fer­
mentare după 2—3 zile „ jin tiţa a c ră “ . Aceasta era o mâncare pururea
gata atât pentru cei din stână cât şi pentru ceice soseau la stână şi era
şi foarte sănătoasă.
Zărul, ce rămânea, servia pentru opăritul vaselor — uneori chiar
şi al hainelor — şi pentru nutrirea porcilor şi câinilor.
Vasele opărite se acăţau în „ sălceru l“ dela uşa stânei— o tulpină de
brad cu crengile înjumătăţite — ca să continue soarele opărirea şi să
le desinfecteze.
Acesta era lucrul baciului, pe care-1 repeta până la Sf Ilie zilnic
de 3 ori, fiindcă de 3 ori se mulgeau oile la zi, iar dela Sf. Ilie până
la Sfta Mărie de 2 ori. După Sfta Mărie oile se mulgeau după împre­
jurări: de, 2 ori, dacă mai aveau lapte, sau numai odată, când îl
împuţinau şi se sista, când nu mai aveau deloc. Din laptele, ce se
mulgea după Sfta Mărie nu se mai făcea brânză, ci numai „ la p te a c r u “ ,
care provenia din lapte fiert şi conservat în „budăci“ de lemn, strimte
la gură.
208 NICOLAE DRAGOMIR

M âncări. După terminarea lucrului făcea de m âncare. Mâncările

erau foarte s im p le : m ămăligă, brânză şi jintiţă cari nu reclam au pregă­
tire deosebită.

Intre m âncările ce reclam au ceva pregătire a m in tim :

1. „Balmoşul “ , care se făcea din janţă — zăr din caş ori unt —•
sau sm ântână, făină de porumb şi caş. S e ferbea sm ântână bine, apoi
se punea într’ânsa puţină făină, care alegea untul şi puţin caş, care se
fierbea până dispărea In tot decursul fierberii se m esteca cu „cuţitul
balmoşului“ făcut din lem n. Balm oşul se m ânca cu m ămăligă.
2. 0 altă sp ecie de balm oş, care se pregătea din janţă multă,
făină aproape câtă într’o mămăligă, şi caş foarte mult. Toate se
am estecau timp îndelungat. Era o m âncare foarte grasă, care se m ânca
goală şi de a ceea nu se putea consum a mult.
3. „ Topitul“, ce se făcea din caş. S e punea caş în tr ’o cratiţă,
care se m esteca până se topia, apoi se săra şi se m ânânca.
4. „P ăstram a“ ; carne fără oase, uscată la fum. Se făcea m ai cu
seam ă din carne de m ie l; se făcea însă şi din carnea oilor îm bolnăvite
de orice boală, ca :e, dupăce se curăţia de oase, se întindea pe nişte
beţigaşe, se săra bine, se prăja puţin la foc şi se usca apoi la fum.
Era m âncare pururea gata.

In post, pe care-1 ţineau cu sfinţenie, duceau o viaţă foarte sără­

căcioasă. M âncarea principală era zam a de fasole, „moarea * — zam a
de varză — şi m ăm ăliga cu ceapă sau coaptă pe jar.
Miorarii şi stărparii duceau o viaţă şi mai m odestă. Fiindcă întreg
terhatul lor era pe spinarea măgarului şi din căldarea m ăm ăligii încolo
nu aveau alte vase pentru fiert, m âncarea lor era num ai m ăm ăligă cu
brânza pe care o aduceau din când în când dela stână. In p ost m âncau
la fel cu ceialalţi.
Totuş mai schim bau şi ei lista m âncărilor cu peşti. P eştii la m unte,
în zile calde, se prindeau cu undiţa, în care înfigeau larvele unor in secte
aflătoare sub coaja brazilor. „In timpul baterii (Septem vrie) se prindeau
cu „vârşa“ a şeza tă cu gura în direcţia cursului apei, căci păstrăvul
trage tot în sus. Atunci peştii um blă tot cam la un loc, fiindcă se
im părechiază. Im părecherea se face a şa că se freacă unul de altul
atingându-se pe la aripa din mijloc icrele m ueruştii cu „lapţii“ bărbâtuşului.
Icrele se depun iarna, că ci la Crăciun nu găseşti nici icre nici lapţi
într’ânşii. Totuş icrele sunt clocite de peşti, căci vara stau tot în ape
cald e“. 1) Tot în decursul „baterii“ se prind şi cu „ostia“ — furcuţa.

') Auzită dela Ştefan Agapciuc (cea 50 ani) din Poiana, fost cârcimar în
Piatra-Alba, 1922.
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 209
Seara se aprinde o luminare, la care venind peştii îi înţepau cu
îurcuţa. Semai folosia sacul cu gura largă, apoi varul şi „lipanul". Lipanul
era o buruiană cu floarea galbină şi cu sămânţa mică ca a inului de
culoare roşietică. Sămânţa se punea într’un sac pe care-1 puneau în apă
şi-l frecau cu picioarele sau mânile până făcea spume. Spuma otrăvia
toţi peştii din jurul acela. Mai folosiau şi „mislicul“, pe care îl pisau
bine şi-l amestecau cu cam e, dar mai ales cu ficat de oaie, pe care-1
aruncau în apă. Toţi peştii, cari mâncau astfel de ficat otrăvit, muriau.
Duşmanii. Pescuitul era singura distracţie a ciobanilor, căci vânatul
nu-1 practicau. De puşcă se fereau cu groază. Dar pe lângă distracţia
aceasta şi pe lângă tihna mare ce o aveau mai cu seamă în zilele
frumoase, când nu făceau altceva decât ciopleau, se jucau, se exercitau
cu bâta sau dormiau la umbră mutându-se după oi din loc în loc,
aveau şi multe necazuri, cari îi însoţiau dela munte până la mare şi
înapoi. Necazurile proveniau dela mulţii duşmani ce-i înconjurau şi
asaltau necontenit. Intre aceştia locul prim îl ocupau „lupchii“ (lupii)
şi mai ales urşii, cari în unii munţi şi ani îi neliniştiau şi păgubiau
aproape noapte de noapte, apoi „oamenii răi“ — hoţii — şi diferitele
boli de ale oilor, cari nu arareori îi duceau la sapă de lemn. Lupii
erau alungaţi uşor de câini şi abstrăgând dela cursele ce le întindeau
atât câinilor cât şi ciobanilor neexperţi — prin pază bună se puteau
ţine la depărtare, urşii însă le dădeau mult de lucru, căci le rupeau
„ clă ţea u â “ întregi de oi şi mai ales de miei şi intraţi odată în mijlocul
oilor — neţinând seamă de tăciunii aruncaţi de la colţul stânei —
numai cu greu se urneau din loc, ba uneori câte o ursoaică mare venia
în ciuda tuturor câinilor până lângă stână la troaca cu zăr, îi înfunda
pe toţi ciobanii în stână şi apoi, dupăce se „ u r ă “ (plictisia) prinzând de
multe ori chiar „ b â ta lu l iei cu clopotu l“ (care conducea) sau 2 —3 miei pleca
liniştită la izvor spre a se ospăta tot liniştită. Nime nu o supăra, căci
duceau mare groază de urşi şi poate cu tot dreptul, fiindcă mulţi îndrăs-
neţr au plătit îndrăsneala cu viaţa, rămânându-le intestinele înşirate pe
„ c e p ii“ (crengi uscate) brazilor.
• Şi mai neputincioşi erau in faţa hoţilor, contra cărora nu cunoşteau
altă armă decât fuga sau împlinirea dorinţei lor. împotrivirea era foarte
rară, parte pentrucă nu puteau opune altă armă decât ciomagul, pe
când hoţii toţi erau înarmaţi cu puşti şi iatagane, parte pentrucă se
temeau de urmări, cari mái de vreme sau mai târziu duceau la
moarte sigură.
Hoţii îi urmăriau în toţi munţii, ba chiar şi jos la ţară, însă nu
cu acelaş scop şi în acelaş număr.
210 M1COLAE DRAGOMIK

In Munţii Sibiului şi în ai Oltului, în cari umblau în cete mai mici

de câte 4—5 până în 10 înşi, nu căutau decât bani. De aceea cioba­
nilor nu le prea făceau rău, tot ce le pretindeau era să le facă câte o
mămăligă şi să le taie câte un berbece. Totuş le făceau şi lor multă
„nehaznă“, căci nu. arareori îi sileau să părăsească mămăliga pe foc
sau .„cina chiar pusă" şi să apuce orbiş prin buhaci, în cari petreceau
toată noaptea tremurând de frică şi frig. ,
Cu atât mai năcăjiţi erau stăpânii şi ’n deosebi ceice treceau de
oameni bănoşi, cari trăiau tot cu frica în spate. Nu prea îndrăzneau
să se culce în stână s’au în jurul ei, ci prin buhacii din ju r sau la o
depărtare de câteva svârlite sub „ţarcul“ strungii, în umbră, să nu fie
uşor observaţi. Dacă rămâneau în jurul stânii, stăteau pregătiţi: îndată
ce „nu li-se împărea bătaia cânilor" o şi luau la fugă. Cu banii rar se
culcau în „cura“ (curea, şerpar), căci nu ştiau momentul, când puteau
fi surprinşi. De acea seară de seară îi ascundeau, când pe sub „podi-
lele“ comarnicului, când pe sub răsgroşii oborului sau petri mai mari
şi când prin gunoiul îngrămădit. Cu toate acestea mulţi stăpâni au fost
despoiaţi de înfricoşatul Dăianu şi tovarăşii lui.
In M. Moldovei tâlharii. umblau în cete mai mari până la 20—25
de inşi. Şi aceştia căutau mai mult bani, dar erau mai cruzi ca cei din
M. Oltului, căci — după cum s’a amintit într’alt loc — chinuiau gro­
zav pe cei ce le cădeau în mână fie stăpâni sau ciobani şi stricau
totul în cazul contrar. Faţă de aceştia nu se puteau apăra decât pu-
nându-se sub. olăduirea câte unui alt tâlhar plătit bine (Lazar Bejanu),
care prin o singură strigătură da altă direcţie drumiilui tâlharilor veniţi
spre jaf.
Cei dela ţară şi ’ndeosebi cei din Ţara-Turcească (Dobrogea) um­
blau în cete şi mai mari, cari atingeau şi numărul de 100. Aceştia în
cele mai multe cazuri erau locuitorii satelor vecine, cari jefuiau împinşi
de lipsă şi cari în nopţile întunecoase încărcau pe căruţele aduse tot ce
aflau şi se putea mişca.1)
Erau şi tâlhari de profesiune, cari sau umblau după bani sau îşi
răsbunau pe duşmani. Aceştia în marea lor majoritate erau Turci.. Aşa
era temutul Deli Aii, care umbla însoţit de soţia sa şi de Amuraja, un
bătrân de vre-o 60 ani. Era neînfricat căci umbla călare înamiaza mare
— alăturea de soţia sa, care purta un fel de umbrelă — şi ţinea piept
şi piedepsia sate întregi, cari tremurau de frica lui. (Locuitorii satului
') De multe ori îşi aflau oile furate prin comunele vecine, ba şi lucru­
rile dispărute, dar se cam temeau să le pretindă înapoi. (Maniu Dragomir, Mi-
bailă Stănilă şi Ioan Saloii, 66 ani).
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 211

„Caracarmat“ au fost închişi de el în geamie aproape o jumătate de

zi). Cu oierii nu era crud. N’â tâlhărit tocmai mult, căci a fost împuş­
cat din podul morii „Ibrahim Paşa“ de lângă Ligniţa.
Erau tâlhari şi dintre Români, cum a fost Şinca din „Răsuată“
(Rasova), care ducea la jaf sate întregi, ba chiar şi dintre Mărgineni
ca Ionu lui Conşe şi un Mihail, fost servitor în Vale, apoi Nicolae Aldea
din Sălişte, care nu arare ori miluia pe cei săraci.
Bolile oilor. >) Mult mai păgubitoare şi din acest punct de vedere
chiar mai primejdioase erau însă diferitele boli ale oilor, cari uneori
so ţineau lanţ de primăvara până toamna târziu.
Primăvară se ivea mai cu seamă „şchiopul“, când le cădeau un­
ghiile. Aceasta era o boală generală, care .punea oile polog“. Când se
înbolnăveau, Ie duceau cu mare greu la apă, căci beau apă multă. în­
cercau să le lecue cu sare, piatră acră şi piatră vânătă mărunţită şi
pusă la racină. Nu prea mureau, dar înţărcau laptele.
Vara se ivea „râsfulgul “ mai ales atunci, când aveau lapte mult.
Răsfulgul se manifesta în umflarea ugerului şi în închegarea laptelui în
el, de rămâneau sterpe. Cât ţinea boala oile nu prea puteau merge,
dar de murit nu prea mureau, ci unele pe lângă că rămâneau sterpe,
mai şi orbeau, căci căpătau şi durere de ochi. Nu era boală generală,
se înbolnăveau numai cam 20—30% . Se „răsfulgeau “ pentrucă nu se
mulgeau b in e; leac nu avea.
Cu mult mai primejdios era „dălacul“ şi „vărsatu l,“ cari se iveau
mai ales toamna.
Dălacul se manifesta în umflarea splinei şi se căpăta din iarbă
prea grasă, ex. când le băgau în „în tre g ă rii “ (iarbă întreagă), le adăpau
şi apoi le lăsau să zacă, sau numai din apă. Cele ce îl căpătau din
iarbă aveau splina crestată la margini, iar cele ce-1 căpătau din apă o
aveau groasă de tot. Nici aceasta nu era boală generală, dar era foarte
rea, fiindcă n’avea alt leac decât cuţitul. Lăţirea ei o împedecau prin
scăldat- sau prin schimbul păşunei.
Tot de toamnă era- şi vărsatul, însă el se putea ivi în toate ano­
timpurile. Era .o boală trimisă de Dzeu“ şi se ivea sub forma unor
bube de mărimea unei alune, din jurul cărora cădea lâna.
Mai întâiu „se v ă rsa u “ numai 2—3 oi, iar oierii le vărsau pe toate.
Vărsarea se făcea în felul următor:
Se punea jos o oaie bolnavă mai tare şi i*se tăia rana ca să sânge­
reze. Se lua apoi un ac mare, de regulă de argint, care se împrumuta din
târlă în târlă, se trăgeau în urechile lui câteva fire de lână muiate în
sângele curs din rană şi se trecea prin urechile tuturor oilor. Dacă în
locul unde urechea era înţăpată se făcea rană, oaia scăpa, dacă rana
nu ieşia pe urechi ci undeva pe corp, oaia de regulă muria.

') După M. Dragomir, M Stănilă, I. Duşe, O. Nartea (Vale), Dtra Tâmpă-

nariu. Culiţăl Ier. Stănilă, P. Iosof (Galeş).
212 NICOLAE DRAGOMIR

, Vărsatul era o boală grea şi era de tot grea, când se ivea în vre­
muri umede. Durata lui era cam şase săptăm âni; atunci „se sb u ra a.
Când nu observau la timp sau întârziau din cauza timpului cu vac­
cinarea, muriau multe oi, dar nu le aruncau, ci când erau pe doagă de
moarte, le tăiau, le luau pielea pe care o folosiau, iar carnea — lucru
curios — o făceau păstramă şi o mâncau, cum o mâncau şi pe a tuturor
celorlalte oi bolnave de alte boli.
O altă boală grea, dar care se putea tă m ă d u i era „ a r id u l* . Ari­
ciul se ivea mai cu seamă la miei sub chişiţa piciorului, cari se a ricea u
din rouă de noaptea. Nu muriau mulţi, pentrucă se putea lecui cu piatră
vânătă şi urină, dar totuş era una dintre bolile cele grele pentrucă
nu puteau merge, dacă se ariceau la două picioare.
Pelângă boalele acestea, cari îi necăjau atât în munte cât şi jos
la ţară, mai erau altele cari se iveau numai jos la ţară. Intre acestea
cea mai primejdioasă era „ cârceagul ,“ care pentru oile ţigăi era o ade­
vărată ciumă. Era un fel de friguri. Oile bolnave aveau ferbinţeli mari,
ugerul aci li se răcea aci li se înferbinta, lâna li se în ţep o şa , apoi că­
deau jos şi după 2—3 zile muriau.
Cârceagul se căpăta mai cu seamă pe la Sâmpetru, când se lăsau
oile să „zăcăiască“ după ploi calde. Se înbolnăveau şi 100% şi tare
puţine se însănătoşau, căci leac n’aveau decât cuţitul.
Cele ce se însănătoşiau rămâneau golaşe de tot.
Tot la ţară „se a p r i n d e a u mai cu seamă noatinii, cari în zilele
calde îşi băgau capetele unii sub alţii de se înăduşau. Muriau foarte
mulţi, pentrucă li se stricau „ b o jo jii“ (plămânile).
Ca să nu se aprindă, trebuiau împrăştiaţi într’una, ca să-i prindă
boarea, sau trebuiau duşi în pădure la umbră. Era foarte obositoare
ciobănia în zilele prea calde, pentrucă aproape nici să aţipească
n’aveau tim p: ziua trebuiau să se bată cu oile ca să le împrăştie, iar
noaptea, bătându-se cu milioanele de *b iţa n i “ (ţinţari), să le ducă la
păşune.
Nedeiele. Dar cu toate necazurile ce le îndurau şi cu tot traiul sim­
plu şi sărăcăcios ce-I duceau, ciobanii, în deosebi cei de la munte,
erau plini de viaţă şi pururea voioşi întocmai ca şi natura ce-i încunjura.
Pe la mijlocul verii, care se socotia cam la Sf. Petru, când natura
îmbrăca haina cea mai pompoasă, căci toate florile atunci înfloreau,
când totul în munte zimbia a sărbătoare şi viaţa era mai plăcută, cio­
banii din Munţii Sibiului şi ai Haţegului se adunau să se veselească
împreună în minunatele nedeie de munte.
înainte cu 1 - 2 săptămâni se începeau deja pregătirile pentru ziua
bucuriei. Par’că chiar ceva tainic ca o vraje — asemenea instinctului ce
vrăjeşte întreg stupul în apropierea roitului — cutreerând tot văzduhul
făcea să se deştepte şi să se pregătească toată natura pentru ziua cea mare.
Munţii tainici cu viaţa lor adâncă începeau să devină mai sgo-
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 213

m otoşi; liniştea misterioasă a serilor calde începea să fie tot mai des
întreruptă de chiotele ciobanilor însoţite de hămăitul câinilor; drumurile
aproape pustii prindeau şi ele viaţă devenind tot mai umblate de călă­
tori şi negustori veniţi de la depărtări mari, a căror cai gemeau sub
povara mărfurilor ce aduceau, iar. „feţele“ erau tot mai des .traversate de
ştafetele ce grăbiau cu mare zor din stână în stână, pe lângă focul
cărora nu se mai depănau alte poveşti, decât în legătură cu sărbătoa­
rea munţilor, ca să învite ciobanii şi, unde erau, şi băciţele, ca nimeni
din cei tineri să nu rămână departe de sărbătoarea bucuriei.
Nedeiele se ţineau în sărbătorile de peste v ară: la Sunzuiene, Sf.
Petru şi Sf. Uie. Cele mai vestite erau cele ce se ţineau la Sunzuene
pe Poiana Muierii.
Poiana Muierii, pe care se ţin şi azi nedeie, e o mică platformă,
o curmătură ascunsă în creasta munţilor, pe care numai cu greu o poţi
afla şi care prin poziţia ei te face să bănueşti — chiar la prima vedere —
ceva deosebit. E o padină de o frumseţă cum rar se mai întâlneşte: e
orizontală, acoperită cu iarbă destul de mare dar moale, cu izvor şi
stână în apropiere şi, — fiind situată la o înălţime de cca. 1700 m, pe
prelungirea Salanelor, o culme ce se despinde din Vârful lui Petru — e
cu privelişti largi către Frumoasa dar mai cu seamă către Valea Ha­
ţegului, încătro ochiul se pierde în depărtarea cea mare.
Jur împrejur e înconjurată de brazi şi de alte poiene frumoase,
dar ceva mai joase, cari o împrejmuiesc ca pe o regină aşezată pe tron.
Pe aceasta padină frumoasă, drăguţă şi mică, doar abia e de
250—300 m. lungă şi 100— 150 m. lată, tocmai înjumătăţită de vechia
graniţă indicată şi azi prin „hâlmuri“ de beton şi păzită numai de un
adăpost în ruină, care, parcă, încearcă să se ascundă din faţa trecăto­
rilor veseli — se adunau ciobanii şi locuitorii împrejurimii să petreacă.
Par’că nici nu puteau alege pentru o astfel de sărbătorie a munţilor o
golişte mai potrivită, care să fie în mai perfectă armonie cu bucuria ce
o simţiau şi manifestau oaspeţii, fraţi din două ţări.
Des de dimineaţă începeau deja să se adune locuitorii din jur.
Veneau cu totul, cu mic cu mare, de pe Valea Jiului: din Cimpa, Live-
zeni, Lonea, Petroşeni, Jieţ, Lupeni, Petrila, toţi gătiţi în haine frumoase
iar femeile cu învelitoarele lor minunate, ţesute şi brodate de mâna lor
şi legate pe cap cu multă artă. Şi erau tare îngrijorate de legătura ca­
pului, încât nici nu prea mişcau capul ca să nu se strice forma legăturii.
Colo dupăce se termina mulsul, sosiau cu mare zor şi ciobanii şi
băciţele. Stoluri, stoluri de ciobani negri la haine, pe jos sau călări pe
cai prinşi în drum, şi băciţe mai simplu îmbrăcate dar curate, răsăreau
214 NICOLAE DRAGOMIR

chiuind într'una de pe toate cărările brădetului, de părea că nu se mai

gată. .Veniau Poenari, Jinari, Sugăgeni şi chiar şi Tilişcani.
Aproape do amiazi sosiau şi cei din Regat. Veniau în fuga cai-!
lor în grupe de 2 0 - 30: bărbaţi, femei, căci veniau de la distanţe mari
de prin: Novaci, Bengeşti, Voineasa, Baia şi alte comune de pe sub
munte, toate situate la „2—3 poşte“ depărtare.
- încet apoi tinerii porneau jocul, pe când bătrânii se ospătau pe
iarba moale închinând în sănătatea prietinilor, cu cari au ciobănit îm­
preună. „Bine v’am găsit!“ . . . „De mult nu ne-am văzut!“, erau cu­
vintele cu cari se întâmpinau şi închinau şi cari ne fac să presupunem
că rostul nedeielor acestora era să dea prilej celor ce au ciobănit îmr
preună şi familiilor acestora să se mai întâlnească şi să mai povestească
din trecut. ' ; ,
în trecutul mai îndăpărtat, dată fiind bucuria deosebită şi faima lor
mare, nedeiele de pe Poiana Muierii trebue să fi avut un înţeles mult
mai adânc şi poate nici nu exagerăm, dacă le atribuim — se înţelege
în cadre mai restrânse — un rol naţional asemenea olimpiadelor greceşti
sau târgurilor arabe, căci, pe lângă întrecerile în joc mlădios şi chiuituri,
nu e esclus să fi fost şi alte întreceri în legătură cu ele.
Bătătura jocului era mai mult către Transilvania fiind locul mai
drept. Jocul se făcea la cântecul lăutarilor veniţi mai adesea din Regat
dar mai cu seamă la cântecul fluerului. Fiindcă toţi ciobanii ştiau cânta,
cântau pe rând, mergând fluerul din mână în mână, pe când ceialalţi
jucau şi chiuiau. Nu prea jucau multe feluri de jocuri ci mai mult „ în ­
v â r tită “, iar Jienii „ jien ea sca “, un joc zdruhăit, de unde şi numele de „ zd ru -
h ă ita “, iar după cum Săliştenii şi satele din ju r îl num iau: „ jo cu l n eb u n ilo r .“
Jocul dura până târziu către seară, când se împrăştiau De
multeori jocul se termina mai de timpuriu din cauza bătăilor, ce se în­
cingeau, fiindcă cu ocaziunea nedeielor se aranjau şi chestiile de inimă
şi cele economice, răsbunându-se tot cu aceste ocaziuni şi încălcările
păşunatelor.
Cu toate acestea bucuria era cu mult mai mare — spun bătrânii
— ca azi. Poate „pentrucă lumea e mai rea“ şi poate pentrucă era unica
zi de peste an, în care se puteau întâlni fraţii neîmpedecaţi şi în care
se îmuiau şi inimile neînduplecaţilor jandarmi.
In legătură cu nedeiele se făceau şi târguri vestite, la cari veniau
îndeosebi neguţători din Vechiul Regat, căci poiana era legată cu drum
bun ca de ţară. La târguri se aduceau tot felul de lucruri folositoare
ciobanilor şi mai ales băciţelor: găleţi, strecurători, brăcii, brice, bricege,
fluere, opinci, cârpe, giolgiuri, brâne, cingători şi alte lucruri trebuincioase
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 215

îndrăgostiţilor precum şi poame şi verdeţuri — îndeosebi castraveţi şi

fasole — căci li se ura de atâta lapte, brânză şi jintiţă.
Afară de Poiana Muierii se mai ţineau nedeie şi pe Măgura Hăţe-
ganilor, Bătrâna, Vârful lui Petru, la „Comandă“ în Piatra-Albă şi de
tot jos, în Duşi. Aceste două din urmă erau mai mult petreceri în cerc
restrâns, la cari nu luau parte decât Tilişeanii, Jinarii, şi mai puţini
Poenari şi Sălişteni. Târguri de seamă nu aveau.
Tradiţia aminteşte însă de nişte târguri mari pe Frumoasa. Pro­
babil şi acestea erau în legătură cu nedeie. Se zice că şi la aceste târguri,
cari ţineau o săptămână, luau parte Români din Vechiul Regat.
„Târgurile s’au stricat însă, pentrucă venind la târg o fată frumoasă
— „Frumoasa Târgului“ — a fost răpită de un nor mare în care era
balaurul, care ducându-o în Repezi (munte din V. Regat) a lăsat-o moartă
pe o piatră, după ce i-a subt obraji“.
De atunci piatra s’a numit „Piatra-Fetii, dar la târg n’a 'm ai cutezat
nimeni să v in ă') “.
La toate nedeiele acestea trebue să fi luat parte, în trecutul mai
îndepărtat, ciobanii din toţi munţii din Margine. Cu timpul lucrurile s’au
schimbat. După cum mărturisesc bătrânii cari mai trăiesc, atât Săliştenii
cât şi cei din satele din jur nu mai luau parte şi chiar dacă luau,
luau numai ca nişte străini curioşi. Pentru ei, poate din motivul că au
ajuns Ia o viaţă sufletească superioară sau poate chiar pentru motivul
că coborau mai des la sat, nedeiele au rămas şi sunt considerate şi azi
numai de nişte „jocuri de ale nebunilor“.
După trecerea nedeielor din nou se cobora linişte asupra munţilor.
Viaţa îşi relua din nou cursul obicinuit întomai ca şi în stupul, care a
roit. Din totul doar numai amintirile mai rămâneau cari, ca un ecou
plăcut, îndulceau şi înviorau traiul devenit iar mai monoton şi chiar mai
greu din cauza ploilor mai reci, cari prevestiau apropierea toamnei.
Plecarea din stână. Pela începutul lui Septemvrie, când vremea
începea să se răcească, iar bruma cădea zilnic, târlele se pre­
găteau de plecare la iernat. Stăpânii se întruniau de făceau socoteala
târlei: „răvăşiau oile“ (specificau oile fiecărui târlaş), împărţiau conform
„răvăşirei“ venitul: brânza şi laptele acru şi apoi, când erau gata, plecau.
Ce sentimente stăpâniau sufletele ciobanilor în momentul despăr-
ţirei de munte, ne-o arată cântarea plină de ja le : „Foaie verde foi de

') Auzită dela D. Domnaru (5 2 — 3 ani) fost văcar la vacile Tiliş-

canilor, în Frumoasa, în anul 1922; tot el împreună cu tovarăşul său şi cârci-
marul din Duşi a dat desluşiri asupra celorlalte locuri de nedeie.
216 NICOLAE DRAGOMIR

n u e __ * cântată şi azi cu multă duioşie, care prin melodia ei, ce pare

a reda freamătul brazilor produs de vânt, aprinde dorul după timpurile
trecute dar mai bune, după viaţa legată de brădetul şi poienile munţilor.
In această cântare îşi turna jalea ciobannl — căci Românul în
cântec îşi varsă focul — punând-o în gura brazilor, cari se plângeau
de trecerea prea repede a clipelor plăcute şi de urâtul ce-i apuca, când
se vedeau părăsiţi de toţi cei mai dragi ai lor.
Iată cum şi de ce se jeluiau:

„Foaie verde foi de nuc, Leano, (bis)

Se duc oile se duc, (bis).
Şi se duc şi nu mai vin, Leano,
Pân’la Sfântul Constantin.
Şi se duc şi nu vin iară, Leano,
Pân’ la dalbă primăvară.
Brazilor încetinaţi, Leano.
La ce foc vă legănaţi?
Cum să nu ne legănăm, Leano,
Că noi singuri rămânem.
La Sfântă Măria Mare, Leano,
Pleacă oile la vale.
La Sânta Mărie Mică, Leano,
Nu mai rămâne nimică,
Decât stâni făr’ de stăpâni, Leano,
Strunguţe fără oiţe,
Scaune făr’ de băciţe.
Pe potecul dela stână, Leano,
Poate creşte iarba bună,
Că n’are cine-o ’ncâlci, Leano,
Făr’ ursul când va veni“.

Jalea părea generală. Chiar şi oile se despărţeau cu greu, păreau

şi ele înduioşate de momentul despărţirei: „plecau cu greu, sbierau, nu
ţineau drumul, ci îngrozite par’că de greutatea ce le aştepta, încercau
să se reîntoarcă la locşorul lor din strungă, în care nimeni nu le tul­
bura. Tot aşa şi cânii, când se făcea plecarea, trebuiau mult îmbiaţi
ca să se urnească din cotroanele lor, la cari se întorceau uneori chiar
din decursul drumului preferind foame de zile întregi, ba chiar şi săptă­
mâni, decât să se despartă.
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 217

Colibele. In vremurile vechi, când numărul oilor era mai redus,

iernatul se făcea în păduri pe la colibe, pe cari le foloseau „deavalma“
toate comunele din jurul Săliştii. (S’au despărţit numai prin anii 1880).
Aici îşi continuau viaţa lor simplă în deplină libertate.
Dupăce ajungeau la colibe, îşi strângeau productele sămânate în
primăvară şi apoi capii de familie şi bătrânii coborau la sat, pentru a-şi
vedea de casă a-şi valoriza productele şi a merge la biserică, iar cei
tineri rămâneau la colibe.
Coliba reprezintă în istoria noastră culturală o fază mai înaintată.
Ea poate fi considerată ca tipul locuinţei de trecere dintre stână, locuinţa
cea mai primitivă, şi casa din sat.
Se clădea pe fiecare moşie ţinându-se seamă de soare, adăpost con­
tra vânturilor şi apropierea de apă. Tocmai din acest motiv nu erau prea
îngrămădite, ci resfirate pe toate culmile şi coastele. Focurile din serile
noroase apăreau ca tot atâtea stele în întunerec.
Colibile, întrucât se putea, se aşezau cu faţa (uşa) către miazăzi
ca să capete mult soare „că e sănătos“.
Erau în întregime de lemn, din bârne cioplite aşezate pe tălpile ce
se sprijineau pe o temelie de piatră abia de 1—2 dm înaltă. Erau însă
şi de acele cu pereţii din piatră, a căror ruine se mai văd şi azi şi
cari ne mărturisesc despre o viaţă intensivă în aceste regiuni.
Ambele feluri de colibe aveau coperişul ca şi al caselor: din şise,
scânduri şi foarte rar din paie.
Interiorul, avea două despărţăminte: tin d a colibei care servia şi
de grajd şi coliba propriu zisă. De afară se intra mai întâiu în
tindă trecând pragul, care servia de cadran solar în zilele senine, soco-
tindu-se timpul după fascicolul de raze, ce treceau pragul. Din tindă
trecând un prag mai înalt ajungeai în colibă. Cum intrai de la lumină,
întunerec b eznă; trebuia să scoţi mototolul de zdrenţe din fereastra de
către miazăzi ca să vezi ce te înconjoară. Jur împrejur pereţi netinciuiţi
căci nu se astupau decât golurile dintre bârne cu un fel de tinciuială
din pământ, cenuşe şi balegă de vacă, trântită peste bucăţi de scânduri
şi un mobilier foarte sărăcăcios.
Dela uşe spre dreapta sau stânga se afla vatra şi cuptorul. Vatra
■era o mică ridicătură de pământ împrejmuită de nişte lespezi sau cadre
de scânduri.
Pe vatră se făcea focul. Deasupra vetrii se afla cuptorul cilindric
sau în unghiuri, ce se râzima pe „ fru n tea c u p to ru lu i“. Fruntea cupto­
rului era un lemn în formă de semicerc fixat cu ambele capete în pereţi.
I n frunte se fixau nişte păruşei pe cari se îngrădia cuptorul acoperit la
218 NICOLAE DRAGOMIR

partea superioară cu 1 —2 lespezi mari, aduse din depărtări mari,

lăsându-se o mică deschidere pentru fum. Ca să nu se aprindă grădelele,
se tinciuia pe dinlăuntru iar în afară se lăsau libere ca să se observe
focul, în cazul când s’ar aprinde. Grădelele netineiuite serveau de
lin g u ra r. Aici se înfigeau lingurile, furcuţele, cuţitele, sufloiul pentru foc,
frecălăul pentru mâncarea de urzici, răsucitorul şi alte lucruri mai mici.
Tot pe vatră, alăturea de „p isc a lâ u l “, cu care se „zgâdărâ“ în foc,
se afla şi eu jba pentru ceaon, care consta sau din o rudă dreaptă, ce
se aşeza cu un cap în perete iar cu celalalt într’un belţ de sfoară ce
atârna de frunte, sau din o rudă strâmbă ce se împlânta oblic deasupra
focului şi se sucia ca o axă după trebuinţă: când se făcea mămăligă
se apleca deasupra focului, iar când se uscau obielele se întorcea în
direcţie contrară.
O alcătuire mai perfectă prezenta eujba, ce se asemănă şi funcţiona
ca fusul porţii. Aceasta consta dintr’o axă verticală, în care sta fixat un
lăstar, în crestăturile căruia se acăţa căldarea. Poziţia lăstarului se
putea regula ridicându-se sau lăsându-se conform trebuinţei cu ajutorul
unui ic m ic: ic u l eu jbei. Axa avea capătul inferior într’o lingură, iar cel
superior la frunte într’un rost de aţă sau sârmă.
Alături de vatră era'patul alcătuit din câteva despicături de brad
susţinute de patru crăci înfipte în pământ. Aşternutul consta din fân
sau otavă. La capul patului se afla masa, care, din cauza „strâmţimii“,
n ’avea picioare şi se punea jos sau pe pat în timpul mâncării.
Deasupra patului era poliţa pentru vase, care se lungea până afară
sub streşină, unde se punea laptele ca să nu serbezeascâ.
Afară de acestea mai erau câteva cuie de lemn înfipte în pereţi,
de cari se acăţa sacul cu făina, ca să nu fie ros de şoareci, desagii,
hainele şi altele lucruri. Hainele de sărbătoare se păstrau în lada din
pod. Scaune cu prea erau ci locul lor îl luau „p o lm o a d e le “, nişte ridi-
cături de pământ în jurul pereţilor, ce se asemănau cu laviţele.
In jurul colibei se afla curtea închisă cu gard streşinit, ce între­
cea înălţimea de 2 m. In curte intrai trăgând „răslogii“ porţii. Aici era
grajdul şi poiata, un adăpost cu pereţii de nuele şi acoperit cu ogrinji şi
steghie; e prototipul grajdului. Alături de curte era „ ţa rc u l“ cu clăile de
fân şi paie, închis cu gard sau cu răslogi.
Pe cât de simplă era coliba cu mobilierul ei, pe atât de simplă
era şi viaţa locuitorilor ei, căci toată activitatea lor nu se mărginea la
altceva decât la îngrijirea vitelor. Totuş nu era de tot monotoană şi
nici lipsită de plăceri. Pe lângă aceea că în Dumineci şi sărbători îşi
vor fi dat rând să asculte serviciul divin celebrat de călugării schiturilor
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 219

— azi în ruină — înşirate pe Râul Sibielului şi numite „Chilii“, în nop­

ţile lungi de toamnă şi iarnă tinerii se adunau în şezători, unde, la lu­
mina focului de pe vatră, ce mistuia butuci întregi, sau la a opaiţului
de seu, lucrau, cântau şi jucau făcând să se umple pădurile de veselie.
Mai târziu după ce s’au îmulţit oile dar mai ales după ce s’a ivit
,c ă lb a z a tt (gălbeaza), oierii, pentru a nu-şi expune peirii turmele, au în­
ceput a coborî la iernare pe câmpiile mănoase ale României.
Plecarea se făcea câteva zile după „Târgul Sibiului“, cam în săp­
tămâna Stei Mării.
Săptămâna aceea era cea mai grea şi mai plină de neca uri. Pe
lângă aceea că trebuiau adunate, orânduite toate lucrurile şi împărţite
serviciile între ciobani, mai trebuiau să se îngrijască şi de transportul
brânzei şi a celorlalte poveri.
Caii *)• Transportul se făcea pe cai, căci fiecare târlă avea şi un
număr mare de cai, care era cam în proporţia numărului oilor. Unii stă­
pâni aveau 10—20 cai, alţii 20—30—40, ba în M. Moldovei aveau
chiar şi mai mulţi până la 100, fiindcă se creşteau foarte uşor: vara
păşteau fără pază prin torinele munţilor iar iarna nu primiau nutreţ spe­
cial, ci cei din Baltă mâncau muguri şi coaja crengilor de salcie anume
tăiate, iar cei din Moldova ogrinji, ce rămâneau dela oi, cari se ţineau
numai cu fân, ceeace făcea posibilă creşterea unui număr mai mare de cai.
Fiind caii liberi şi fără pază întreg anul, se sălbătăceau de tot.
Afară de 4—5, de cari se folosiau în decursul verii şi cari trecând în
socoteala târlii se numiau „ c a ii d e tâ r lă “, pe ceilalţi nu puneau mâna
cu anii. Ba pe iepe mai ales, nu le prindeau nici 20 ani, aşa că multe
muriau de bătrâne fără să fi avut căpăstru pe cap.*2) Doar o singură dată
se prindeau: primăvara — cam pe la „Armindeni“ — când împlineau anul
şi se „ c o stru şa u tt adecă li se tundea „ m o ţu l“ (de pe frunte) şi coama. Tot
atunci se prindeau şi unii cârlani de se jugăneau, „fiind atunci sângele
mai subţire“. Astfel crescând caii erau foarte sălbatici încât toamna,
când aveau lipsă de ei, nu-i puteau prinde decât cu a rc a n u l. Arcanul
se arunca în herghelia întreagă. După ce prindeau calul, pe care-) voiau,
4—5 inşi îl ţineau de arcan şi apoi după ce îi mai „ tâ r ă iu “, se apro­
piau încet de el, îl prindeau de urechi ca „să-i ia puterea“, îi puneau
căpăstrul, slăbozindu-i arcanul ca să nu se înăduşe, şi cu arcanul odată
fixat ca să nu se mai strângă, îi făceau „strungă“, care cuprinzându-i
falca de jos, îi făcea imposibilă scăparea.
') După M. Dragomir, M. Stănilă, N. Dordea, (Vale), Dtru Tâmpănaru, Culiţă,
Ier. Stănilă (Galeş).
2) Pavel Iosof, Dtru Tâmpănariu (Galeş).
220 NICOLAE DRAGOMIB

După ce astfel îl prindeau, îl legau de alt cal şi încercau să-i

pună şaua. Şaua se punea cu mare greutate fiindcă se gâdileau de po-
Jiilă şi chingă. Deaceea puneau „ebănca“ — ţolul calului — şi-i aşe­
zau pe spinare „fălcel-ele “ (tălpile) şelii, strângeau şaua puţin cu chinga ca să
poată pune pohila, altfel svârlind arunca şaua în sus „şi-şi făcea vânt“.
Până aici era partea serioasă. După aceasta urma partea hazlie,
care însă nu arareori se termina în mod tragic.
Calul trebuia învăţat să ducă povară şi apoi să ducă călare. Spre
scopul acesta umpleau mai întâiu desagi cu pământ, pe cari i-i puneau
pe spinare acoperindu-i capul cu o ţolică ca să nu se sperie. Să fi
văzut apoi la sărituri şi svârlituri!
Dar mai interesant era învăţatul să ducă călare. După ce pur­
tau calul cu povara până se mai obosia, cel mai inimos cioban dela
târlă încerca' să-l încalece. Uneori nici nu punea bine piciorul în scări
şi şl sbura, alteori după multe încercări isbutea să ajungă în şea, însă
când se simţea mai stăpân pe situaţie, atunci se trezia în cap la câţiva
paşi. Cei din jur — se înţelege — râdeau de se prăpădeau. îşi încerca
apoi altul norocul, iar râsetele se continuau şi-şi ajungeau apogeul, când
se găsea câte un erou de acela mai mare de gură decât de fapte, care
nici nu punea bine piciorul în scară şi era şi trântit.
Deşi trântiturile în marea lor majoritatea nu erau primejdioase,
fiindcă cădeau pe iarbă moale, totuşi încercările acestea nu arareori se
terminau în mod funest, căci cădeau uneori în cap de nu se „descebă-
luiau “ (treziau) 1—2 ore sau chiar zile, alteori îşi frângeau manile sau
picioarele, ba se alegeau şi cu „coaste“ rupte. Cu toate acestea mai cu
greutatea pusă cu forţa, mai cu greutatea pusă prin înşelăciune şi în
fine mai cu trântituri acompaniate de hohotele celorlalţi din jur în de­
curs de 2—3 zile îi învăţau şi cu povara şi întru câtva şi cu călări tul
aşa că puteau pleca.
Când toate erau gata, încărcau „terhatul“ — povara — cel absolut
necesar pe măgari şi o parte din caii învăţaţi, iar restul vaselor: căldarea
cea mare, găleţile, putinele, bădăul etc., în cazul când aveau esarândaţi
munţii pe mai mulţi ani, le ascundeau prin jipii din apropierea stânei
sau în gropi săpate în pământ, In cari vor mai fi şi azi multe, şi apoi
plecau spre şes sub conducerea „scuturului*, care de regulă era baciul.
In cazul când baciul era bătrân „tocmit“ numai pentru vară, scutar era
unul dintre stăpâni sau vătavul cel mai isteţ. Agendele scutarului erau
aceleaşi ca şi ale baciului: era reprezentantul târlei, avea pe mâna sa
banii târlei, de cari dădea sama foarte pe scu rt: „nu mai am bani“ ') şi
1) Maniu Dragomir, Mihailă Stănilă.
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 22t

mai mult nimic, se îngrija de toate trebuinţele târlei: hotăra dru­

mul spre iemare, potolia conflictele dintre ciobani- şi locuitorii satelor
păgubite de ei, învoia oile pe moşii şi cumpăra fân, porumb sau orz.
pentru oi.
Stăpânii coborau la sat cu burduşii de brânză, de urdă, de unt,,
cu budăciile de lapte acru şi cu „ b ă b ă tiile“ oile bătrâne pentru târg.
Venirea de-amunte. Venirea „de-am unte" era ceva pitoresc. Ne­
chezatul zecilor de cai înşiraţi unul după altul de coade şi adunaţi dela
toate târlele, căci se înţelegeau să plece de odată, ropoitul copitelor lor
şi amestecul de vorbe vesele făceau să răsune codrul pe unde treceau..
„Iţi părea că să coboară munţii cu totul la sat*, povestesc bătrânii. Vestea
că vin de-amunte strâbătea ca fulgerul întreg satul. Femeile, cari cu o
săptămână înainte făceau deja pregătiri: spălau, frecau, văruiau, aşteptau
sosirea cu nerăbdare.
Nu mai puteau dormi, iar în preseara sosirii se adunau cu toatele
In stradă la poveşti, unde făceau planuri peste planuri întemeiate pe
diferite presupuneri şi în bucuria lor cea mare îşi destâinuiau multe
din necazurile, pe care numai ele şi Dzeu le-au ştiut. Acum par’că se
simţeau mai uşurate şi nu se temeau de nimic.
Dimineaţa de până’n ziuă se sculau, orânduiau prin casă, puneau
la foc mâncarea, apoi „gătite foc“ mergeau la biserică, căci ziua sosirii
era totdeauna o Duminecă sau altă zi de sărbătoare.
Pe când se ieşea din biserică, apăreau deja şi primii cai pe creşte­
tul dealurilor, căci aşa era „ a d etu l“ (obiceiul) moştenit din bătrâni: să so­
sească de odată cu ieşitul din biserică. Ivirea primilor cai provoca un val de
bucurie de nedescris, care în câteva minute cutreera întreg satul. Femeile,
cari îşi aşteptau bărbaţii, alergau ca scoase din minte acasă să deschidă
„poarta cea mare* ca să poată intra caii încărcaţi, curioasele îşi căutau
câte un loc potrivit, de unde să poată număra caii, fiindcă după numărul
cailor se socotea hărnicia, iar copiii mai nerăbdători alergau înăintea
taţilor lor ca să le dea „ m e ste c ă " 1) şi să-i „suie* călare.
în fine soseau şi cei mult aşteptaţi în cămăşi negre dar cu feţele
pline de bucurie. Intrau grăbiţi în curţi, descărcau caii, cari nechezau
„de-ţi luau auzul“ fiindcă s’au despărţit, le slăbeau chingile şi-i trăgeau
de urechi „ca să se desmorţeascâ“, depozitau brânza în pivniţi şi apoi
închideau porţile. îndată ce porţile se închideau, tot satul se liniştea.*

') Mesteca era un fel de răşină, care mestecată ia forma unui aluat cu
gust şi miros foarte plăcut. Cea de munte se poate mesteca zile întregi, cea­
laltă se „îmbătrâneşte" mai repede pierzându-şi gustul.
222 NICOLAE DRAGOMIR

Abia unde şi unde se mai zărea câte un grup de femei, cari reprezen­
tau par’că ultimul ecou al bucuriei generale.
2—3 zile în urmă întreg satul părea mort. Aproape nimeni nu
umbla pe stradă căci aşa era d a tin a .
încet, încet apoi începeau iar să se desmorţească.
Noui veniţii sortiţi să rămână acasă începeau să aisă pe la poartă
la stat de poveşti şi la împărţit de mestecă fetelor, cari li îmbulziau
cu cererile, căci cam acesta le era lucrul în tot timpul şederii lor acasă.
Ceice trebuiau să „ d erep te “ oile, se reîntorceau repede.
Desfacerea brânzei. Brânza din Mţii Oltului se coborâ cam între Sf.
Ilie, când se aduceau şi m iţele tunse de curând, şi între Tăierea capului
Sf. Ioan. Se cobora pe cai şi era destul de grea aducerea ei, căci fiind
drumurile povârnite se mai sp etea u caii, ba mai aveau câte un cal ge-
nuncher , care se potignea, „fiind închis la piept“, de trântea toată po­
vara, care trebuia ridicată din n o u ; ba din cauza drumului pieziş şi
a poverii grele căpătau su şe z sau suşeţ — rană la greben — care nu
se mai vindecă, căci n’aveau leac, doar numai contra muştelor o ungeau
cu „ i r “ făcut din broască, unt şi răşină fierte la olaltă; ba c ă p ă ta u a pă,
când îi lăsau să bea prea osteniţi şi ciobanii trebuiau să fie tot la ei cu
„ stre g n e a u a “ ') „ca să Ie sloboadă sânge,, să nu le rămână picioarele
groase. Trebuiau să fie adevăraţi veterinari, gata la orice rebuinţă, căc
caii aveau multe cusururi.
Caii începeau de mici cu bu b a m ă n z u lu i sau guturaiu, care se făcea
sub bot ca un buboi, curgându-le şi nasul. Nu era boală primejdioasă şi
nici uu se lecuiau căci nu se puteau prinde. Toţi caii trebuiau să treacă
peste această boală până la vârstra de un an.
Urmau apoi celelalte: 1). A r ic iu l, o „bubă rănită“ la falcă sau pi­
cior, care era foarte primejdioasă mai ales când se ivea la falcă. Leac
n ’aveau; cei mai mulţi mureau. Totuş încercau să-l lecuie arzându-1 cu
unsoare ferbinte sau cu apă tare. 2). D ă la c u l , o umflătură la piept, care
n’avea leac. 3). D eo ch iu l, care-i făceau să se trântească pe jos, fiindcă
„îi mânca la inimă“. Trebuia să le „stângă cărbuni“, căci altfel muriau.
4). O su l m o rt, când creştea os pe os, din cauza că se aduna sânge în
modâlcă şi răsufla osul. Se căpăta din lovituri şi leac nu avea. 5 ). Ş o -
re c e ii, un fel de „gâlci“ sub urechi, ce se căpătau din osteneală sau
răceală. Se vindecau străpungându-se cu sula. 6). T a la n u l , umflătură
la capul pieptului, cares părgea. Umflătura se crepa şi se săra. 7). O sişor
Ia nări, care se tăia şi se săra. 8). Z â m b re , umfllarea cerului gurii, de
nu puteau mânca, provenită din osteneală sau „râmne“ (văzând mâncând
pe a lţii: „face râmne*). Se vindecau crestându-le cu cuţitul şi sărându-
') Stregneaua e un fier cu tăiş In forma cheiei cu care slobozeau sânge
-din vâna principală dela picior. O puneau pe vână şi dau cu ciocanul.
 DIN TRECUTU L OIERILOR MĂRGINENI 223

le 9). A lb e a ţa , care provenia din lovituri sau osteneală. O vindecau su-

flând în ochiu praf de puşcă şi zahăr mărunt. La cei cu albeaţa groasă
le trăgeau spânz în urechi, care uneori o vindeca, alteori făcea să cadă
urechea devenind „cal d a i Cea mai primejdioasă boală era m u că ria
sau „ boala cea r e a “, care făcea să se scurgă nasul tare şi să spargă
tot corpul. Neavând leac şi fiind lipicioasă, caii bolnavi se omorau.
Brânza coborîtă cu caii astfel se îngrămădea în apropierea sate­
lor de pe sub munte. Cele mai obicinuite sate, în apropierea cărora co­
borau mai adesea, e ra u : Breaza, Ucea de sus, Ucea de jos şi Ghiştea
(Viştea). In locurile acestea coborau ceice aveau munţii în apropierea
Brezei. Ceice-i aveau în direcţia Avrigului, aceia nu o coborau, ci o a-
dunau în Poiana-Neamţului, deasupra Avrigului. Aici îngrămădeau bur­
duşii de formau adevăraţi stânjini şi aşteptau „ c o tro m a n ţii“. Cotromanţii
— doi la număr — erau vameşi din Breaza sau Turnul-Roşu, după lo­
cul unde aduceau sau scoborau cu brânza, cári erau aduşi de stăpâni
călări ca să cântărească brânza. De regulă nu o prea cântăreau, ci can­
titatea o apreciau mai mult după ochi, o însemnau pe hârtie şi reîntor-
cându-se în vamă o introduceau în răghie. Cantitatea, care nu încăpea
în răghie trebuia plătită de vamă.
Brânza astfel trecută în răghie se încărca pe care „cu clopote
cât ninunea“, închiriate din sate şi câte 20 —30 în rând, căci se po­
triveau se plece de odată. Apucau drumul Oltului şi veneau acasă tre­
când prin Sibiu. Drumul dura cam 1—2 zile, de altcum după cum erau
vitele şi după cât era şi numărul lor, fiindcă nu toţi aveau acelaş nu­
măr de cai înhămaţi ci unii aveau numai 2 alţii 3, 4, şi chiar şi 6.
Brânza se depozita apoi în pivniţe ce „gemeau de pline de bur­
duşi“, de unde se vindeau brânzarilor sau brânzăreselor săliştene, vă-
lene sau străine, cari o duceau de o vindeau pe la târguri, pe l a : Si­
biu, Mediaş, Cisnădie, Ocna, Sighişoara, Alba-Iulia, Cluj etc. sau o du­
ceau pe sate unde adeseori o schimbau pe cereale.
Pe la Paşti era vândută toată brânza.
Brânza din M. Moldovei nu se aducea acasă, ci se cobora tot pe
cai până la poalele munţilor, de unde, încărcându-se pe care, se tran­
sporta şi se depozita prin Odorheiu, Topliţa, Oşorheiu (T-Murăşului),
Sântmiclăuş sau Reghin, de unde se vindea neguţătorilor. Cea mai
multă se vindea în Oşorheiu, la târgul dela Sf. Dumitru.
Drumurile spre iernare. Oile plecate din munte de odată cu stă­
pânii coborau încet spre şes. Insă nu totdeauna plecau deodată, ci une­
ori mai zăboviau câteva zile de aşteptau stăpânii, cari trebuiau să se
') După. Pavel Iosif (Galeş), Savu Frăcea (Tilişca), Ilie Rotariu (Vale)
224 NICOLAE DRAGOMIR

reîntoarcă şi să le conducă spre iemare. Drumurile pe cari „ tr e p ă ă a u “

erau diferite, după locul unde le erau munţii şi după locul unde voiau
să ierneze.
Ceice mergeau în bălţile Olteniei mergeau pe 3 căi. Plecând din
Piatra-Albă coborau în Lotru, râu repede şi adânc, pe care-1 treceau
pe pun(i făcute din brazi răsturnaţi unul lângă altul, apoi trecând peste
„Repezi“ — muntele Repedele — coborau la Vaideeni, unde era „ n u ­
m ă ră to a re a “ din România şi se primea răghia românească.
Ga să poată trece însă cineva în România, trebuia să aibă şi ră-
ghie ungurească.
R ă g h ia *) era un drept regal — probabil de aici e şi numumele:
regie — ' răghie — dat de Statul ungar tuturor proprietarilor de vite,
şi numai proprietarilor de vite, în baza căruia îşi puteau paşte vitele
— şi în deosebi oile — liber în Transilvania, sau le puteau trece şi
scoate din Ţara-Românească împreună cu toate produsele lor, fără să
plătească vre-o vamă. Nu plăteau vamă, pentrucă vitele cuprinse în ră­
ghie erau supuse impozitului în sat. Anume pentru oi e r a : 2 creţari
de oaie fătată (cu miel) şi 6 creţari pentru 10 berbeci. Aceasta era
contribuţia către stat pentru dreptul de a trece cu oile sau produsele
lor prin vamă fără vre-o plată. Fiindcă aveau oi multe, plăteau dare
multă, de aceea toţi economii de oi cu răghii erau v ir iliş ti, adecă a-
veau drept de vot la alegerea de deputaţi.
Răghiile se liberau de vameşul din vama pe unde treceau, în
baza „bietului de oi“, un fel de adeverinţă dela primăria comunală cum
că e proprietarul oilor, şi în baza numărătoarei, ce se făcea în vamă
sau în anumite locuri numite „n u m ă r ă to r i “. Se numiau numărători,
pentrucă aici erau „ n u m ă ră to rile “ , nişte oboare cu o singură uşe mică
ca strunga.
Oile numărate se introduceau în răghie specificându-se: atâţia ber­
beci, atâtea oi, miei din anul trecut şi miei din anul curent. La ace­
stea se mai adăugă şi numărul cailor şi al asinilor.
Valabilitatea răghiei era numai de 12 luni. De aceea, când se îm­
plinea anul, oile trebuiau readuse împreună cu toate produsele lor. Dacă
le readuceau, cum făceau oierii cari vărau în munţii de către Tran­
silvania, atunci (când treceau prin vamă) „se scoteau d in ră g h ie “ . Dacă
nu le aduceau, cum făceau ceice vărau în munţii Ţării-Româneşti, a-
tunci răghiile trebuiau „ p re fă c u te “, adecă trebuiau introduse în ele toate
schimbările venite în cursul anului. Ex. dacă cineva la facerea răghiei
a avut 100 berbeci, 500 oi, 150 noatini şi mioare, adecă miei din a-
nul trecut, — cum se introduceau în răghie — şi 150 miei din anul
curent, iar în cursul anului a vândut 50 berbeci, 100 oi, 50 miei din anul
trecut, atunci la prefacerea răghiei se scădeau cele vândute sau se adau-
gau eventual cele cumpărate, plus mieii de nou fătaţi, iar meii şi mielele

' ) M ih a ilă S tă n ilă , M a n iu D r a g o m ir ( V a le ) , S a v u F r ă c e a ( T il iş c a ) .

 DIN TRECUTU L OIERILOR MĂRGINENI 225-
so Introduceau în rubrica mieilor din anul trecut, pe când noatinii şi
mioarele se treceau la grupa berbecilor sau oilor. Aşa că răghia prefă­
cută se prezenta aslfel:
berbeci 100— 50 vânduţi 50 noatini deveniţi berbeci = 100 berb.
oi 500 — 100 „ 50 mioare devenite oi = 4 5 0 oi
noatini etc. 150 — 50 „ 150 miei deveniţi noatini e tc .= 150 noatini
miei 150-------- 300 miei din anul curent = 300 miei.
Total 900 200 550 1000
Tot în felul acesta se Introduceau şi schimbările obvenite în nu­
mărul celorlalte animale: cai etc.
Prefacerea se făcea tot în vama pe unde au trecut. Dacă vre-un
oier din anumite cauze nu-şi prefăcea răghia la timp, „la soroc", cum
spuneau ei, atunci trebuia să-i ceară prelungirea. Spre acest scop „o băga
la c ă m a ră “, — Camera de comerciu din Braşov, în folosul căreia plă­
teau şi un impozit — însoţită de o cerere, care, după ce aproba pre­
lungirea, o trimitea oficiului vamal eliberator spre a o prelungi.
Toţi cei ce vărauînsă în Ţara-Românească trebuiau să-şi aducă pro­
dusele în Transilvania. Când le aduceau pe toate, „se scotiau din răghie“
şi „ ră g h ia e ra d e sc ă rc a tă “- Dacă nu le aduceau pe toate de odată, puteau
să le aducă altă dată şi ră g h ia era d e scă rca tă n u m a i d e p a r te a a d u să .
Restul se însemna pe dosul râghiei şi trebuia adus necondiţionat în
cursul unui an sau cel mult în anul viitor.
Pentru ca Statul ungar să se convingă că oierii, cari trăiau în Ro­
mânia, mai au oile şi-şi aduc produsele oilor proprii, îi controla tot la
4 ani. Atunci se făcea „numărătoarea cea m are“, la care fiecare oier
era silit să-şi aducă oile în graniţă spre a fi numărate. In cazul contrar
îşi pierdea dreptul de răghie.
Cu ocaziunea scoaterii oilor din Ţara-Românească fiecare oier tre­
buia să aducă numai atâtea oi câte erau însemnate în răghie, anume
câte trebuia să aibă în baza numărului din răghie calculându-se
sporul şi subtrăgându-se şi pierderile înainte fixate. Dacă aduceau mai
multe trebuia să le plăteacă de vamă Ungariei, căci plusul era socotit
ca şi când l-ar fi cumpărat de dincolo cu scopul de a face negustorie.
Dacă însă nu avea în de-ajuns, trebuia să plătească lipsa României tot din
acelaş m otiv: pentrucă a făcut negustorie şi a scos bani din ţară.
„Chiar nici să moară nu era permis“. Dacă muria vre-o oaie, trebuia'
să-i arăte în vamă burduful (pielea), dovadă că a murit, în cazul con­
trar — când le mânca lupul fără să rămână ceva — trebuia să le
plătească.
Dela 1886 începând, se plătia oaia în lipsă cu 4 lei. Anume întro-
ducându-se cu 1 Iunie a anului amintit tarifa auto.nomă, fiecare oier ce
trecea vama, socotindu-se oaia ca importată, era impusă cu o taxă de im­
port de 2 lei. De aceasta taxă însă puteau fi scutiţi oierii, dacă garanta
un proprietar mai bogat din România că se vor reîntoarce cu toate oile').
In cazul când nu se reîntorceau cu toate oile, fiecare oaie ce li-
') Mihail Stănilâ din Vale.
226 NICOLAE DRAGOMIR

psia trebuia plătită de vamă şi anum e: dacă dovediau cu certificat li­

berat de primăria unde au iernat că oaia a murit, atunci plătiau numai
2 lei, adecă taxa de im port; dacă nu aveau dovadă, plătiau 2 lei taxa
de import plus 2 lei vamă, deci în total 4 lei Au fost însă şi timpuri
când nu plătiau nimic. Aşa între anii 1876—1886, când nu se taxă im­
portul. Totuşi oierii rar plătiau oile în lipsă cu bucata, de regulă se în­
ţelegeau cu vameşii şi plăteau o sumă globală de 1—2 galbini pentru
toate oile.
Tot aşa era şi cu trecerea produselor oilor. Numai atâtea puteau
aduce fără vamă, câte erau socotite de vameşi după numărul oilor din
răghie, căci era fixată precis câtă brânză, urdă, cât unt etc. puteau
aduce după fiecare oaie. Anume de fiecare oaie se putea aduce: 2—3
kg lână, 8 kg brânză şi urdă, 1 kg lapte acru şi 1 kg miţe şi tuşi-
nătură. Au fost cazuri, când guvernul român i-a forţat să scoată mai
multă brânză, dar nu erau streini de uşile ministerului şi nici lipsiţi de
îndrăzniala de a cere reducerea cvantului
Dacă nu aveau atâta cât trebuia, atunci erau siliţi să cumpere dela
alte târle atât cât le mai lipsea, în caz contrar lipsa trebuia plă­
tită. Dacă aveau mai multă iar trebuia plătită, căci au cumpărat pentru
comerciu.
Plusul se plătia totdeauna mai scump decât îi era preţul pe piaţă *).
Tot ce se plătia în vamă se plătia numai în aur. Banii de cari se
folosiau erau: Napoleonul computat în 8 fl. şi 10 cr., 8 O2 şi 9 îl. şi
galbinul nemţesc egal cu 5'/2—6 îl. sau 82 lei româneşti. Valoarea lor
varia. Puteau plăti şi în argint, dar atunci plătiau un anumit agiu. Hâr­
tie nu se primia.
Fiindcă produsele se plătiau mult mai bine în Transilvania decât
în România, unde oile, mieii, lâna etc. erau aproape pe nimic şi fiindcă
fiecare oier nu putea aduce fără vamă decât produsele dela atâtea oi
câte avea însemnate în răghie, fiecare se străduia să strecoare în răghie
un număr cât mai mare, ca la reîntoarcere pe lângă produsele oilor pro­
prii să mai aducă în baza răghiei şi produse cumpărate, spre a face co­
merciu cu ele fără să mai plătească vamă.
Deaceea. când se numărau oile, — ceeace se făcea de regulă sus
la munte de cătră un funcţionar al oficiului vamal venit anume — se
folosiau de tot felul de mijloace permise şi uneori nepermise, pentru a
ajunge la răghii cât mai mari. Aşa unii mituiau, „omeniau“ vameşii cu
mâncări şi beuturi, aduceau la numărat şi oi streine, îşi duceau oile la
numărat chiar de 2—3, ori rotindu-le repede în jurul vârfului; ba alţii cari
erau la distanţe mai mari de numărători cu târlele, nici nu-şi mai adu­
ceau oile proprii, ci le împrumutau pe ale târlaşilor din muntele cu nu­
mărătoarea.
In felul acesta unii şi izbuteau să ajungă la răghii mai mari de
cât le era numărul oilor. Aşa unii, dintre cei ce aveau 1500 oi, aveau
răghii de 7—8—9—10000, alţii cari aveau oi mai multe, aveau răghii
şi mai mari. Unii ajungeau pănă la răghii de 30.000, ba unii aveau ră­
ghii fără să mai aibă oi.
J) M an iu D r a g o m ir , M ih a ilâ S tă n ilă ş i N i c . D o r d e a .
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 227

Ceice aveau răghii mai mari făceau târguri bune, pentrucă mai
transportau şi produsele celor fără răghii, dela cari aveau câştiguri fru­
moase, sau cumpărau produse ei înşişi şi făceau negoţ cu ele.
Drumurile prin „Ţ ară“. ') Dupăce la Vaideeni se numărau oile
din nou, fără să se ceară răghia ungurească, şi în baza numărului con­
statat se primea răghia românească, cărei îndreptăţia la păşunat înŢara-
Românească, apucau pe Luncavăţ în jos până la Olt, de aici tot pe dru­
mul Oltului până în Baltă. Nu totdeauna coborau până în Baltă, ci
uneori se abăteau spre Craiova şi se opriau în jurul ei, unde căpătau
păşune şi aflau şi nutreţ. Păşunea precum şi nutreţurile le luau tot
cam de pe la boieri, — dela sate sau ţărani foarte rar.
Al 2-lea drum mergea plecând dela Piatra-Albă pe Lotru în jos,
dela Voineasa, unde era numărătoarea românească, apoi tot paralel
cu Oltul până la Dunăre.
A 3-lea drum pleca tot dela Piatra-Albă, însă acesta apuca peste
Tâmpele, unde să făcea numărătoarea românească, iar de aici trecând
peste Vârful Mândra, cobora la Novaci, unde era vama Ţării-Româneşti.
Dela Novaci mergeau la Hurezu, unde era vameşul mai pe toamnă.
Nu totdeauna urmau calea aceasta, ci uneori mergeau deadreptul la
Hurezu. Dela Hurezu apucau calea Craiovei, oprindu-se unde căpătau
păşune şi nutreţ, sau coborau chiar în Baltă. Afară de drumurile aces­
tea mai era încă un al 4-lea, care ducea în bălţile Dunării din Bănat.
Drumul acesta era trăpădat mai mult de Poienari, cari iernau în re­
giunea Bisericii-Albe, Panciovei, întinzându-se până pe la Opava şi
Debeliasa.
Iată ce spune veteranul oier poienar, N. Bozdog (71 ani) : „Poie-
narii mergeau la iernat şi în Bănat; treceau pela, Cumpăna“ şi pela
„Poartă“ de lângă Caransebeş şi de acolo în Bănat". In Bănat mergeau
până la Pancioara şi Opova. Drumul din munţi ducea pe la „Custura“
alţii mergeau pe la „Haţag“, Cârneşti, Dealul de Marmoră, Caransebeş
apoi pe drumul de ţară la Biserica Albă, Panciova. Treceau şi prin
Lugoj apoi prin Câlnic.
Mergeau acolo pentrucă era strâmt acasă şi nu puteau ţinea decât
2—3 vaci şi 1 cal. Acolo era „pustă“ şi loc destul. Mergeau pe la De-
beleci, căci avea pământ dela stat pe care-1 arândau „Ardelenilor“. Ti­
mişul îl treceau cu podul umblător pe la Opova. Oilor le dădeau fân
') După Maniu Dragomir, Nicolae Stănilă, N. Dordea, I. Voicu, llie Ro-
tariu, I. Ionaş (Vale), Savu Frăcea, P. Iosif (Galeş). — V. la sfârşii în planşe,
harta c.ordoanelor de munte, de Begenau (1855), care arată prin linii punctate,
drumurile pastorale, cu cordoanele de vara şi de iarnă, din judeţele Vâlcea,
Argeş şi Muscel. Harta, manuscrisă, a aparţinut Domnitorului Ştirbei şi mi-a
fost împrumutată de d. prof. G. Vâlsan.

1 5 *
228 NICOLAE DRAGOMIR

şi porumb dar iarna nu era grea. Primăvara de multeori erau scoşi de

apă şi atunci treceau dincolo, că era mai sus. Mergeau mulţi Poienari“.
Datele acestea par a ne indica următorul d ru m :
Toţi coborau în Valea Haţegului, de unde apucau pe drumul de ţară
trecând prin Cârneşti, Poarta de fier până la Caransebeş. Aici drumul
se despărţia. Unii — foarte .probabil — mergeau pe la Lugoj şi urmau
apoi Timişul folosindu-se de bălăriile lui, alţii mergeau dela Caransebeş
ceva mai spre sud şi apucau drumul ce duce pe la Anina, Oraviţa,
Biserica-Albă, Panciova.
Cât priveşte scoaterea din Baltă, pare a fi vorba sau de trecerea
Tisei pe Podişul Cuman sau de trecerea Dunării în Croaţia, pe Fruşca-
Gora. Mai verosimilă e trecerea pe Fruşca-Gora, dat fiind faptul că
Dunărea e mai adunată în regiunea Opovei şi deci mai uşor de trecut
decât Tisa prinsă între mocirle J).
Toate oile cari plecau din Piatra-Albă se numărau în Piatra-Albă
căci aici era numărătoarea. Răghiile însă nu se făceau aici, ci în Duşi,
unde era vama cea mare, ai cărei vameşi însă nu petreceau tot timpul
în Duşi, ci peste iarnă coborau în Miercurea Sibiului.
Oierii cari iernau în bălţile de dinjos de gura Oltului, mergeau
tot căile acestea numai cât treceau' Oltul. Trecerea se făcea cu podu­
rile umblătoare, iar locurile pe unde obicinuiau să treacă erau urmă­
toarele: Cornetul, pentru cei ce veniau pe Lotru şi pe la Voineasa, iar
pentru ceilalţi Răurenii şi gura Luncavăţului. Din locurile acestea toţi
apucau către Piteşti.
„Piteştiul* era oarecum un punct de concentrare. Aici coborau pe
diferite căi, mai ales pe văi. şi oile din M. Oltului, ba veniau chiar şi
unele din Munţii Câmpulungului.
Cei din Mţii Oltului din: Negoiul, Moldovanul, Lespezile, Paltinu-
Capra, Muşeteica, Bâlea, Comarnice, Clăbucet, Scara, Mâzgavu, Podeanul,
Valea Rea, Pojaru, Piscu, Florea, Nucşoara, „Nâsichi“, „Schioare“, căci cam
în munţii aceştia vărau, coborau pe valea Topologului, Argeşului, Vâlsa-
nului, Râului Doamnei, Bratiei şi R.-Târgului.
Ceice coborau pe Topolog şi pe Argeş, aveau numărătoarea româ­
nească în comuna Sălătruc, vamă independentă pe vremuri, mai apoi
alipită la vama din Râul-Vadului. Ceice coborau pe Vâlsan, Râul-
Doamnei şi Bratia îşi numărau oile la Nucşoara, numărătoare care într’o
vreme s’a ţinut de Giuvala.
') Chiar şi Badea Bozdog pare a indica acest fapt, de oarece spunea
că treceau în apropierea oraşului, fără să-l poată numi, în care au fost mulţi
„de ai noşti* în decursul răsboiului. Şi acesta e Semlinul.
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 229

Vameşul din Sălătruc vara sta în Scara, o altă numărătoare a

vămii Râul-Vadului, unde .cătră toamnă cântărea brânza şi număra
băbănile. Când oile se pregătiau de drum, cobora în Sălătruc, unde
rămânea până număra oile reîntoarse dela iernare. Scara era între Negoi
şi Surul.
Dincoace, la Unguri, numărătoarea era în Poiana Neamţului,
deasupra Avrigului. Răghiile se făceau însă în „vama ia mare“ la Turnu-
'Roşu, căreia îi aparţinea. Se mai făceau şi la Breaza din judeţul Făgăraş,
care corespundea însă mai mult Câmpulungului.
Oierii din M. Câmpulungului d in : Ludişorul, Valea-Vladului, Colţul
lui Andreiu, Bândea, Căpăţina, Purtăreasa, Meza,' Groapele, Plaiul lui
Petru şi alţii, vestiţi toţi pentru stra n ele lor de oi negre, coborau pe
diferitele văi la Câmpulung. Aici se făcea numărătoarea românească şi
se liberau răghiile româneşti. Răghiile ungureşti, pentru regiunea aceasta,
să făceau la Breaza.
De la Câmpulung, parte o luau spre Bărăgan — încotro apucau şi cei
ce treceau pe la Bran, prin Giuvala, unde amândouă numărătorile erau
în vârful muntelui, la Pajura — parte apucau cătră Piteşti, urmând văile,
cari îi scoteau chiar la Piteşti.
Aici drumul lor se întâlnia cu al celor ce veniau de peste Olt şi
al celor ce îşi numărau oile în Nucşoara şi Sălătruc. Ceice coborau pe
la Nucşoara veniau tot pe Râul-Doamnei. Ceice veniau pe la Sălătruc,
dupăce îşi treceau oile prin numărătoare şi îşi primiau răghiile dela
„Barbăncioc“ — aşa numiau pe vameş — căruia îi plătiau 1—2 galbini
şi-i mai făceau şi câte o cinste bună, — altfel îi „tă m â n d a “ (amâna)
zile întregi —, apucau spre Tigveni, apoi trecând peste „Dealul-Oii“
„Dealul Mălurenilor“ şi prin „Lumini“, un sat lung, coborau iar la şosea
lângă Găvana. De aici Piteştii era aproape
In Piteşti intrau aproape în triumf. Toată lumea eşia pe stradă
să-i vadă, iar cucoanele cu copii mici nu-i mai slăbiau cu cererile să
le dea lapte de măgăreaţă sau balegă pentru a-şi afuma copiii plini de
guturai.
Tot drumul până la Piteşti — din „Lovişte“, cum mai ziceau ei —
era împănat cu o mulţime de sate.
Satele acestea de pe sub munte însă nu erau sate adunate ca
cele din Transilvania, ci nişte sate lungi de .te urai trecând prin ele.“
Casele lor erau „ d u p ă p o tro zu l“ caselor mărgineneşti: din lemn, cu
ferestri de sticlă şi cu 2—3 încăperi, numai cât „erau ceva mai proaste“.
Nu erau nici în rând aşezate, ci împrăştiate în toate părţile aşa. că oile
mergeau pe unde voiau, căci nici închisori nu erau, ci locul din jur era
280 NICOLAE DRAGOMIR

sămânat. Porumbul se întindea până aproape dinaintea uşii. Lipsiau şi

adăpo turile pentru vite, doar unde şi unde se mai zăria câte o poiată.
In deobşte vitele nu prea erau îngrijite; şi iarna erau lăsate afară aşa
că în nopţile geroase tot timpul erau nevoite să dea roată casei după
cum îşi schimba vântul direcţia. Tocmai din cauza aceasta vitele erau
tare proaste.
Locuitorii satelor, „ G ă r ta n ii“, — cum îi numiau — erau oameni
buni, cinstiţi, de omenie şi harnici. Duceau o viaţă simplă şi trăiau de
pe urma pământului şi vitelor lor, pentru cari mai târziu încep a face
şi adăposturi bune. Semnul hărniciei lor era îmbrăcămintea bună şi chiar
şi hrana bună. îmbrăcămintea lor era ca şi a Ardelenilor, „fiindcă în
mare parte sunt veniţi din Ardeal“.
Dela Piteşti apucau peste câmp, cam ferinuu-se de sate, în diferite
direcţii, după locul unde aveau de gând să ierneze. Unii coborau cătră
T.-Măgurele sau Zimnicea apucând pe Călmăţiu, Vedea, Burdea şi
Teleorman, alţii cătră Giurgiu peste Vlaşca, ţinând până la un loc „Dribov-
nicul“ sau Glavaciocul şi iarăşi alţii, cari mergeau pe la „Oltelniţa“
(unii z ic : Ortelniţa) sau mai departe în Bărăgan pe la Călăraşi, apucau
drumul „Bucureştiului“ sau făcând un înconjur mergeau tot pe drumul
Giurgiului
Drumul Giurgiului cel mai des trăpădat ducea dela Piteşti la Oarja,
unde lua „Dribovnicul“ (Dâmbovnicul), apoi la Şerbăneşti, Rociu, Teiu
şi Gura-Mozaoului. Aici unii părăsiau Dâmbovnicul, căci se deschidea valea,
şi trecând peste Glavacioc, prin „Ionele“ „Cătălină* şi pe lângă „Băbănţa*
eşiau mergând tot peste câmp, la Toporu. Dela Toporu o luau la Chiriacu,
Stăneşti iar de aici coborau la Ghizdariu, în aproprierea Giurgiului.
Drumul acesta îl căutau foarte bucuros pentrucă nu era „şu şea“
(şosea) ca să se bată oile la picioare şi puteau merge tot păscând. E
drept, era mai lung aproape cu o săptămână ca al Bucureştilor, dar ce
le păsa lor de timp, când oile puteau paşte în dragă voie!
Al 2-lea drum obicinuit era pe la Gura-Mozacului, Şelariu, Gratia,
Mârza, unde treceau Dâmbovnicul, „Ciocârlan“ ( = Cârtojan) şi eşiau la
„Ruşii lui Axan“ (Asan). Dela Ciocârlan până la Ruşii lui Axan drumul
ducea tot prin pădure. De aici treceau încă prin câteva sate şi apoi
eşiau la Daia, unde drumul se întâlnia cu al celorlalţi.
Aici se împrăştiau. Ceice rămâneau în Baltă o luau parte în sus
până pe la Bragadiru şi Zimnicea, parte în jos pe l a : Frăţeşti, Dâiţa,
Bănesele, pădurea Zboiu, Pietrile, Poienile, Prundu, Greaca, Chirnogi,
unde treceu Argeşul la Olteniţa. Ceice treceau Argeşul se împrăştiau
pe lângă satele din aproprierea Bălţii, înaintând până la satele din mar­
 DIN TRECUTU L OIERILOR MĂRGINENI 231
ginea Bărăganului: Rasa, Mănucu, Călăraşii-Vechi, Călăraşii-Noi, Mănun-
cele, Dichiseni, Cioroiu, Feteşti, Socariciu, Cocargeaua ş. a. unde
veniau şi ceice luau drumul Bucureştilor trecând peste Bărăgan.
Bărăganul şl B alta D unării.1) Bărăganul în vremea aceea —
prima jumătate a sec. XIX, — era mai mult pustiu Loc arat era foarte
puţin, căci în cea mai mare parte era ocupat de su h a tu ri întinse, pe
cari păşteau vite, în deosebi boi de ai cirezarilor din Giurgiu şi Bucu­
reşti, cari le aveau în arândă.
Satele erau foarte rare şi foarte proaste ca şi cele din Vlaşca. Case
erau puţine şi şl acelea slabe, făcute din nuele bulgărite şi acoperite cu
burueni, „goaze“, trestie şi prea puţine cu olane. Cei mai mulţi oameni
locuiau în bordee. — Bordeele erau săpate în pământ şi acoperite
cu pământ. Aveau 2 despărţăminte: tindă şi casă. Tinda ser-
via de un fel de cămară de bucate, iar casa de locuinţă. Tot din tindă
puneau şi lemnele sau paiele în cuptor, care era în casă şi fiind în for­
mă de hexaedru servia de pat. Ceice dormiau pe el, n’aveau lipsă de
acoperemânt, căci se făcea foarte cald în casă, însă nu puteau dormi
liniştiţi, fiindcă îi ardea cuptorul şi astfel trebuiau să se întoarcă în­
truna. Ceice dormiau pe jos, aşterneau nişte rogojini şi se acoperiau
cu ţoale, cari ziua erau împăturate şi puse pe polmoade, cari ţineau,
locul scaunelor. In lăuntru nu era tare întunerec, căci erau ferestri, iar
pereţii erau tinciuiţi. Cele din marginea Bălţii erau bine îngrijite, fiind
oamenii mai cu stare.
Bordeele erau împrăştiate, iar locul dintre ele era pustiu, călcat
de vite şi galiţe. Locuitorii, numiţi „Cojeni* — cu excepţia celor de
pe lângă Baltă — duceau o viaţă foarte grea, pentrucă nu prea aveau
nici pământ nici vite. Puţinul pământ ce-1 aveau îl arau înpărechidu-şi
vitele. Deşi sămânau multe feluri de cereale : porumb, orz, meiu, munca
nu le era răsplătită din destul, căci pământul părea foarte slab, în
secetă era chiar pustiu, încât lua înfăţişarea unui drum colosal de larg.
Doar în marginea Bălţii producea mai bine.
Fiind tare lipsiţi se nutriau rău: cu mămăligă de meiu şi ardeiu,
„ca să nu se strice la foaie“ şi cu mălaiu copt în ţest. Şi îmbrăcă­
mintea le era slabă, iar femeile şi iarna umblau desculţe. Pentru aceea
ştiau da cinstea străinului: deşi erau desculţe, ori de câte ori se în
tâlniau iarna cu vre-un străin, totdeauna se fereau din „ p a rte “ (cărare)
păşind şi schimbând din picoare în zăpadă, până străinul trecea. Lipsa
i-a făcut cam hoţoşi, dar nu şi proşti.
') După M. Dragomir, Mih. Stănilă, N. Dordea, I. Ionaş (Vale), PaveL
Iosof (Galeş), Savu Frăcea (Tilişca).
282 NICOLAE DRAGOMIR

Drumul oierilor dela munte până la Baltă dură cam 10—12 zile,
fiindcă popasuri (conace) nu făceau decât unde păşteau oile. Drumurile
erau libere, nu plătiau nimănui nimic şi nici nu-i împiedeca nimeni
Totuşi aveau de îndurat multe necazuri trecând peste câmpie. Fiindcă
plecau din conace totdeauna cu noaptea în cap, trebuia să se ştie bine
orienta.'In nopţile senine era uşor, căci se orientau după lună sau „Ca­
rul cel mare“ ţinând seamă şi de „Găinuşe“, (Orion) „Rariţă“ şi altele. Era
mai greu însă în nopţile noroase şi mai ales în cele ceţoase. Cu toate
că scutarul seară de seară da de grije ciobanilor să bage bine de sea­
mă la direcţia încotro se culcă cu capul, totuşi de multe ori rătăceau
învârtindu-se în loc până în zori. rtpoi mai dau şi peste alte necazuri:
nu găseau lemne de foc pentru mămăligă“ ; focul erau nevoiţi a-i
face cu balegă adunată cu mare greutate, şi în care trebuind să sufle
într’una, umpleau mămăliga de cenuşe; îi apucau vremuri grele în „che­
le de vacă“, — adecă în loc fără adăpost; ba de multe ori, când ză-
boviau prea mult, abia ajungeau în Baltă şi iarna era şi pe e i ,. iar
„Moş Criveţ“ îi silea să caute adăpost în vetrice — nişte buruieni cu
cotoare groase bune de foc (Tanacetum vulgare?).
Iarna mai târziu era şi mai greu pentru ei, pentrucă nu prea obi-
cinuiau să-şi facă adăposturi, fiindcă nu rămâneau mult timp într’un loc.
Singurul adăpost era câte o buturugă de salcie, la rădăcina căreia să­
pau cotroana focului, şi în jurul căreia se inşirau cu toţii îmbrăcaţi cu
tihoarcele. Buturuga era mai mult casa focului decât a lor, căci în de­
cursul vântului aici încercau să şi facă mămăliga. Se înţelege, cum se
învăluia vântul în jurul scorburei, mămăliga de multe ori avea mai mult
înfăţişarea cenuşei decât a făinei.
Şi-apoi uneori CriveţiJ sufla cu atâta urgie, încât îngheţa aproape
tot ce era viu. Atunci le îngheţa mâncarea, de n’o mai puteau mânca,
rămâneau nemâncaţi zile întregi, când aveau ţoalele în sat, fiiindcă era
exclus ca cineva să vină la ei; nu puteau face focul să-şi uşte obielele,
de le degerau la unii picioarele şi degetele mâinilor Cei mai bătrâni mai
purtau şi năcazul altora, pentrucă într’una trebuiau să îngrijească de cei
mai tineri, îndeosebi de băeţandrii neexperţi, să-şi strângă tihoarca pe
ei, şi să nu stea „desmăţaţi“, să-i pătrundă frigul, apoi să nu se pună
jos cumva să adoarmă şi să îngheţe şi în fine să-şi schimbe des obie­
lele ca să nu le degere picioarele.
Mai în Bărăgan era şi mai rău. In largul Bărăganului nu prea ier­
nau decât Săcelenii (j. Braşov) cu vacile, dar şi aceştia rar, fiindcă era
foarte greu. Oierii se feriau cu teamă, iar dacă iernau, iernau mai la
margine şi în apropierea satelor. Totuşi era rău şi pentru ei, pentrucă
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 233

nu-şi făceu adăposturi, trăind cu speranţa că vor trage 'a vre-un

sat. Insă de multe ori erau surprinşi şi atunci Criveţul era fatal pen­
tru ei ca şi pentru Săceleni : le spulberea focul şi-i amorţia, ba uneori
îi şi astupa zăpada în adăposturile ce le căutau, căci Criveţul sufla
atâ de năpraznic încât, „Inomeţia“ sate întregi.
Şi oile aveau să îndure mult în vremuri de acestea. Venind Cri­
veţul rece şi umed, aburii eşiţi pe nări se depuneau în jurul gurii şi în
jurul ochilor, pe gene, pe cari îngheţând le astupau de tot vederea.
Oile cari, ca să se apere, se puneau cu capetele în direcţia vântului,
dela un timp ne mai putând suferi răceala, care părea că „te taie ca
cu cuţitul“, plecau „sub vânt“ şi dacă nu întâlniau în cale vre-un
adăpost, care să le „opăcească“, sau nu-şi schimba vântul direcţia ori
nu înceta, toate săreau în gârlele Dunării. Nu se pomenea putere să le
oprească. Celce ar fi încercat sau era împins înaintea lor sau era dobo­
rât la pământ, călcat în picioare şi omorît, căci ridicarea era imposibilă.
Ajunse la marginea gârlei era de-ajuns să sară una, celelalte săriau în-
pinse de cele din urmă, cari iar săreau dela sine, ca să nu rămână de
ciopor. In felul acesta multe vite — căci Săcelenii păţiau la fel — a
înghiţit Borcea şi gârlele din jur şi multor oieri le-a pus sărăcia după cap.
Şi primăvara mai îndurau năcazuri, când se revărsa Dunărea.
Atunci se urcau încet pe grinduri, unde aşteptau retragerea apelor. Dacă
apa îi ameninţa însă şi pe grinduri, atunci începeau să iese din Baltă
trecând în înot pivalurile — se înţelege până erau mai înguste „fiindcă
oile nu pot înota mult din cauza lânei“. Ciobanii treceau prin apă sau
cu bărcile. Când apa creştea tare şi era primejdie, veneau în ajutor să­
tenii din apropiere şi le făcea peste privaluri poduri din care băgate
în apă şi acoperite cu scânduri. Când improvizarea podurilor era impo­
sibilă, aduceau luntri mari şi poduri umblătoare şi aşa-i scoteau din
Baltă. Ieşirea din Baltă obicinuit se făcea fără multe incidente, căci
apa creştea încet şi le da destul răgaz să iasă. Totuşi uneori se mai
întâmplau şi nenorociri, căci oierii aveau un păcat m are: trăiau cu
„doară“ doară nu va mai creşte apa... doară va scădea şi trăind astfel
îi mai prindea apa pe grinduri mai mici şi le mai îneca şi oi ba chiar
şi ciobani.
Cu mult mai primejdios era „z a p o r u l “. Cam pe la sfârşitul lunei
Februarie, spărgându-se gheaţa de pe Dunăre se zăpora „undeva mai la
vale“ — oierii susţineau că aproape de mare, unde se desface în braţe
— şi ne mai putând curge apa în jos se reîntorcea în sus şi se re ­
vărsa măturând totul.
Era mai primejdios zăporul, căci revărsarea se făcea foarte repede,
284 NICOLAF. DRAGOM1R

nu trecea nici o oră şi rupea şi îneca totul. Atâta ghiaţă depunea p&
ţărm, încât forma munţi adevăraţi şi ciobanii neputându-i trece, stăteau
să moară de sete în marginea Dunării.
Semne prevestitoare nu aveau ; doar „scuţii“ (sloi mari) neobicinuiţi:
de mari, venind pe neaşteptate. In felul acesta a surprins pe mulţi oieri
în Baltă şi i-a înecat cu tot avutul lor. Abia scăpau câte unii prin vârful
plopilor mai groşi de pe grinduri, de unde îi adunau cu bărcile după
trecerea zâporului ')•
Dar cu toate acestea iernatul nu era greu, căci cazurile acestea
erau foarte rari, zăpada nu ţinea mult, iar oile găsiau destul nutremânt.
Fân şi porumb, care se aila din belşug — deci nu era nici scump —
nu se da oilor decât în toiul iernii, iar ierbăritul nu era decât cam 25
bani de oaie până Ia reîntoarcere amunte.
Astfel ciobanii puteau să-şi continue liniştit traiul lor simplu de.
amunte. Lucru n’aveau nici aici, decât să umble după oi şi să-şi facă.
de mâncare. Dar nici mâncarea nu cerea vre-o pregătire specială, căci
erau toate gata de amunte. In dulce m âncau: brânză, păstramă din oile
cari se îmbolnăviau sau „ slo iu “ făcut de toamna din oi grase. Acesta
numai se încălzia în ceaonul mămăligii şi mâncarea era gata; puteau
muia cu mămăliga în el. Mai „făceau câteodată şi proaspăt“ tăind câte
o oaie sau câte un berbece.
In post — după concepţia lor — nu trăiau rău, căci se urau de
atâta brânză şi păstramă. Mâncau foarte multă ceapă, măsline, varză şi
moare — zamă de varză — pe care sau o cereau sau o cumpărau
dela Cojeni. Dar aveau şi o delicatesă: peştele
Peştii îi prindeau înainte şi mai cu seamă după Crăciun, când
bălţile îngheţau complet. Atunci tăiau o gaură în ghiaţă, la care aler­
gând peştii să răsufle, căci erau „înăduşiţi“ sub ghiaţă, îi prindeau cu.
mâna. li prindeau şi noaptea ţinând deasupra găurii câte un tăciune, la
care se trăgeau tare peştii.
Pregătirea lor era foarte sim plă: le tăiau capetele — pe de o
parte fiindcă erau osoase, pe de alta ca să încapă mai mulţi în ceaon —
îi curăţiau şi îi ferbeau.
Cam în felul acesta se scurgea viaţa lor până în timpul, când o.
luau iar către munte.*oi,

') Aşa s’au înecat la Soeariciu prin anii 1850— 60, vre-o 7 0 — 80 de cal
ai lui N. Dragomir-Mâruntu şi mai toate oile lui N. şi Toma Mara, cari ei.
singuri au scăpat: unul pe o claie de pe un grind, unde au scăpat şi câteva,
oi, iar celalalt intr’un plop gros. Ambii erau din Vale (Sibiu).
 DIN TRECUTU L OIERILOR MĂRGINENI 235

Trecerea în Dobrogea.1) Gât vor fi iernat Mărginenii numai în Baltă

nu se ştie, precum nu se ştie nici timpul când au început a trece în
Dobrogea. După unii*2) pentru prima dată ar fi trecut numai după pacea
dela Passarovitz (1718). Insă având în vedere condiţiile foarte favorabile,
între cari. se făcea iernatul în Dobrogea, ei vor fi trecut chiar şi înainte
de aceasta dată, poate la scurt timp după ce au început a merge în
Baltă.
Punctele de trecere erau: Giurgiul, Olteniţa şi Călăraşii3), iar
trecerea se făcea cu „caiacele“ — podurile umblătoare — pe cari puneau
câte 100—400 oi. Caiacele încărcate mai întâiu se trăgeau de Turci pe
ţărm în sus 1—2 km şi numai apoi se abăteau spre ţărmurul contrar.
Abaterea o făceau cu lopeţile Mergea cam anevoie trecerea; nu puteau
trece decât de 3—4 ori la zi. De altcum atârna mult de îndemânarea
podarilor. Au trecut şi pe poduri stătătoare. Date fiind răsboaiele con­
tinue dintre Ruşi şi Turci, Mărginenii, cari nu-şi prea stricau planurile
din cauza răsboiului, se folosiau de ocazie şi treceau pe podurile
militare. Aşa în 1854 toţi oierii au trecut pe la Giurgiu, fiindcă a ră­
mas aici un pod de al Ruşilor.
După 1877 treceau mult inai repede, pentrucă legau caiacele. —
cari suportau până la 1000 oi, — de câte un vaporaş. In anul 1881 în
o singură zi au trecut 47,000 oi, toate prin portul Călăraşului.
Când se întâmpla să zăbovească mult timp în Baltă sau când
cine ştie din ce motive, îşi schimbau locul de iemare chiar în cursul
iernii şi Dunărea era îngheţată, treceau pe gheaţă. Ca să nu se în­
tâmple vre-o nenorocire mai întâi p ro b a u g h ia ţa şi apoi o în sem n a u .
Spre scopul acesta mergeau 3—4 inşi cu securi peste ghiaţă şi-i încercau
grosimea. Ca nu cumva să se spargă ghiaţa subit şi torentul să-i prindă
sub ghiaţă, se legau peste mijloc cu câte un par de 4—5 m. lung, care
nu-i lăsa că se scufunde. Pe locul cercetat, ca să nu greşească calea,
resfirau ogrinji sau înfigeau pociumpi în gheaţă şi apoi treceau.
îndată ce treceau, plăteau „ie r b ă r itu l “, . b eelicu l “. Beelicul îl plă­
teau la „conac“ (vamă) funcţionarilor turci, cari luau de oaie o sfăn-
ţoaică (50 bani) sau maximum 60 b. iar la 500 oi o oaie. Caii treceau
liberi de taxă, căci treceau în socoteala oilor. Oile nu le prea numărau,
ci se mulţumiau cu numărul ce-1 ticluiau ciobanii, cari foarte rar spu-
neâu adevărul.
1) După M. Dragomir, Miii. Stănilă, llie Rotariu (Vale), O. Savu Borcea.
(Sălişte), P. Iosof (Galeş).
2) I. Chirca, fost secretar In Sălişte.
3) V. la sfârşit în planşe, litografia arătând felul cum era păzită Dunărea,
de Români, în prima jumătate a sec. XIX. Din colecţia Inst. de Geogr. din Cluj..
■236 NICOLAE DRAGOMIR

In schimbul beelieului plătit primiau „ c h iştire a u a “ — un fel de

bilet de liber păşunat — în baza căruia puteau merge neîmpiedecaţi
unde voiau. Au fost şi ani de aceea, — mai cu seamă cei cu „bătăi“,
— când n’au plătit nimic. Era destul să treacă odată Dunărea ca să
nu-i mai întrebe nimeni de drepturi. Totuşi în timpurile liniştite, când
nu plătiau ierbăritul din motivul că nu găsiau pe nimeni la conac, mai
erau şi luaţi de scurt. Dacă îi întâlnia „Bulipaşa“ — un fel de prim-
preter — care umbla la inspecţie prin sate însoţit de câte 10 „mezani“
(un fel de jandarmi) şi, întrebaţi fiind întâmplător, nu-i puteau dovedi
că au plătit ierbăritul, erau ridicaţi toţi cari se găsiau la oi şi trimişi
la închisoare Ia Silistra, unde era paşa cel mare. Şi era foarte Intere­
sant felul cum îi duceau până la Silistra: îi legau de gât cu câte o
sfoară, cum se leagă câinii şi-i mânau de dinapoi din sat în sat ţinând
câte un mezan de capătul sfoarei. Aici îi ţineau până plăteau stăpânii
ierbăritul; altă pedeapsă nu le dădeau Insă nu totdeauna ajungeau
până la Silistra, căci mai fugeau în decursul conacelor de noapte.
In Dclioman. Dela Dunăre se împrăştiau care pe unde voiau: unii
apucau cătră Tulcea, alţii spre Constanţa sau Mangalia. Locul cel mai
preferat pentru iernare era însă cel din jurul „Pazargicului“ (Bazargic),
Valea Batovei, Balticului, „Şumenei, (Şumlei) ’) şi chiar Varnei, unde
ajungeau numai târziu, pe la Crăciun. Le plăceau mult în părţile ace­
stea, pentrucă locul era mai cu adăpost şi cu păduri cu iarba întreagă.
Noatinilor le mergea foarte - bine în regiunea aceasta, de aceea se în­
treceau care să ajungă mai repede. De certat tot nu se certau, pentrucă
era loc destul; încăpeau cu toţii. Mai era încă un alt motiv, care îi
atrăgea aşa de mult în regiunea aceasta şi în deosebi în Valea Batovei:
nu cheltuiau mult şi contra iernei.grele erau totdeauna asiguraţi. E drept
avea şi un neajuns Batova: în pădure avea foarte multă „dracilă“ (Berberis
vulgaris) — un mărăcine ghimpos — care smulgea lâna oilor, ba se încurcau
atât de straşnic în lâna lor, încât le ţinea ca în cleşte, de trebuiau descur­
cate de ciobani, altfel acolo mureau. Dar ce le pasă lor, când ceea ce
perdeau la lână câştigau în altă p a rte : nu cumpărau nutreţul şi făceau
cheltuieli mai mici. Şi era mare întrecerea între oieri, să iese din iarnă
■cu cheltuieli cât mai m ici! De altcum oile se puteau feri de regiunile
prea împânzite cu dracilă aşa că tot Batova şi jurul trecea de cel mai
bun loc pentru iernat*2).
Cătră locurile acestea, unde se aşezau ţoalele nu mergea întreg
personalul târlei laolaltă şi pe acelaşi drum, ci „ c a ii d e ţo a le “ (cari pur­
tau ţoalele), conduşi de scutar luau totdeauna drumul cel mai scurt,
') Ivindu-se gălbeaza, mai târziu o înconjură.
2) V. la sfârşit, în planşe, harta rusă din 1835, care arată pădurea Ba­
tovei şi toate satele din regiunea Bazargic-Balcic. Mi-a fost comunicată de d.
prof. G. Vâlsan.
 DIN TRECUTUL OIERILOR MĂRGINENI 237

pe când oile, cari înainlau de tot încet şi cu răgaz, luau drumul cel
mai bun. Pentru ca ţoalele să nu se depărteze prea tare, scutarii, cari'
formau caravane întregi, se mai apropiau din când în când pe la ciş­
mele, unde zăboviau şi 1—2 săptămâni aşteptând veşti dela oi despre
drumul străbătut şi direcţia apucată, după cari se orientau şi ţineau mă­
sură în înaintarea cătră locul hotărît dinainte pentru ţoale. Veştile le
aduceau trecătorii sau ciobanii altor ciopoare mai înaintate.
Oile înaintau de tot încet, fiindcă mergeau păscând. După ce ple­
cau dela Rusciuc, drumul se desfăcea în două, după locul unde mer­
geau. Cei ce mergeau cătră Varna apucau drumul Lomului apoi mer­
geau pela Răzgrad, „Enipăzar“ - după alţii „Elipăzar — (Novi-Bazar)
şi înaintau po lângă „Şumena“ (Şumla) cătră Varna, unde îşi aşezau
ţoalele.
Drumul celor ce mergeau în jurul Bazargicului era mai lung. Pleca
tot dela Rusciuc şi ducea prin şi pe lângă o mulţime de sate în cea
mai mare parte străine şi cu nume străine, turceşti. Dar Mocanii nu
voiau să-şi îngreuneze mintea cu nume fără înţeles pentru ei. De aceea
pe toate satele cu numiri mai grele — şi e faarte probabil că pe toate
satele, pe unde au trăit sau numai au trecut — le-au botezat cu numiri
româneşti, pe cari au ţinut să le generalizeze în aşa măsură încât le cu­
noşteau toţi oierii şi numai după ele se orientau. Durere din numirile
acestea foarte interesante ne-au rămas foarte puţine, căci majoritatea
lor a dispărut cu bătrânii în mormânt (vezi harta drumurilor oilor).
Şirul satelor se începea chiar dela Rusciuc deodată cu drumul,.
care cobora pe lângă Dunăre la Marotin lăsând în dreapta Gagalia,
Taban, Sclepu, rămânând în stânga Ureava, Babu, apoi trecând o vale
„CioflLcul Paşii“ (?), „Săliştea cu cremenea“ (?), unde se afla multă,
cremene din care făceau dinţi la „diien“ — batoză de grâu, —
Similul Turcesc ferit în dreapta, Similul românesc şi Turtucaia1). Urmau
drumul acesta pentrucă pădurile erau prea dese şi greu de străbătut.
Satele acestea, cu excepţiunea Sclepului, care era turcesc, erau
în bunăparte româneşti, ba cum era Turtucaia şi mai în jos Silistra şi
Popina, erau aproape c u ra t ro m â n eşti. Mai sus însă, pe la Rusciuc, apoi
Răzgrad şi Eni-Bazar, numărul Românilor era tare scăzut. Tradiţia cio­
bănească spune însă că în vremea veche toate satele din jurul Rusciu-
cului erau locuite de Români, dar „i-a scos pe încet Bulgarii“.
Românii din satele acelea erau în stare bună. Semnul bunăstării
lor erau casele bune şi curate făcute din piatră, pământ sau nuele bul-
') Toate numirile de sate din Dobrogea le-am aflat dela Maniu Drago-
mir şi le-au verificat: Mih. Stănilă, N. Dordea, I. Voie, N. lttu al Balului şi
N. Frăţila (Vale),
238 NICOLAE DRAGO.MIR

gărite. Se nutreau bine, deşi mâncarea lor principală era mămăliga, şi

aveau şi vite bune cu cari lucrau atâta pământ cât voiau, căci „merele“
între hotare s’au pus numai după 1877.
Dela Turtucaia apucau o bucată pe Valea Turtucăii în spre Bazargic.
Şi drumul acesta trecea pe lângă sate, cari în majoritatea lor erau aşe­
zate tot cam pe vârfurile dealurilor, de multe ori fără apă, şi cari prin
poziţia lor curioasă minunau mult pe Mocanii deprinşi să-şi constru­
iască casele tot prin adăpostul văilor.
Din vale eşiau mai întâiu „La plopi“, un loc cu p’opi mulţi şi cu
sat în apropiere. De aici trecând pe lângă un alt sat aşezat pe deal
coborau la „Satul cu aianu“, ca:e în vremurile vechi era reşedinţa unui
„aian“ — paşe. Probabil e „Meşe-Mahalâ“ — Meşe*Mahle de azi. De
aici urcau din nou pe dealuri, trecând pe la „Puţu din deal“, care avea
în stânga satul „Enichoi“ ■— probabil: Endjechoi. Aici, fiind puţul foarte
bogat în apă, poposiau cu ţoalele. Era o tabără întreaga, căci, fiindu-le
frică de hoţi, conăceau deodată şi câte 50 - 60 de inşi. Dela „Puţu din
deal“ treceau pe la „Satul cu morile de vânt,“ (?) sat aşezat pe deal
şi cu 6—7 mori de vânt, apoi pela „Sălişte“ (?) unde era numai urmă
de sat, „Satul cu gunoiul“ (?) înconjurat de grămezi de gunoi mai mari
decât casele având înfăţişarea unei cetăţi, şi „Satul cu puţurile ele
multe“, (?) unde erau vre-o 10 puţuri. Deaici, dupăce mai treceau pe
lângă un deal cu sat, coborau în „Valea scroafei“, o vale seacă iar în
timpul ploilor mai mult cu bălţi. Valea aceasta care se vărsa în Cana-
raua cea mare“, se numia aşa, pentrucă trăiau foarte mulţi porci săl­
batici în împrejurimile ei şi „se va fi ţinut în ea vre-o scroafă mare“.
Dupăce treceau Valea scroafei eşiau în „Satul cu tunurile“, (?) unde se
vedea urma unei bucăţi de şosea foarte bună, cum nu se mai întâlnia
nicăieri în Dobrogea. Numele şi-l avea de acolo, că într’o bătaie au
fost aşezate în el tunuri.
Din Satul cu tunurile mergeau pela „Satul cu cişmeaua cu ţeghia
( = ţeava) galbină“ sau „Echiştea“ (Ekisce) — de aici cotiau pela
„Satul din spulberătură“ sau „Osâmbetele“ — Osindedi situat într’un
vârf de deal, unde iarna spulbera grozav vântul, apoi lăsând în stânga
„Conacul“ o luau prin păduri către „Valea cu apă“, o vale cu multe mori,
deşi nu avea scurgere. Aici drumul se despărţia. Ceice voiau să meargă
mai deadreptul către Bazargic — mai ales cei ce grăbiau în Batova —
mergeau pe lângă cele 2 Ciamârlii: Beiuc şi Ciuciuc-Ciamârlia, apoi
prin „Hosman-Facâ“ - (Osman-Faki) -, „Ciacârcea", „Suiuciuc“ (Suiugiuc)
şi Bazargic. Ceialalţi ţineau în stânga urmând Valea cu apă, apoi dela
un timp lăsând în stânga „Pădurea lui (I)lie“, apucau pela „Cişmeaua
 DIN TR E C U TU L OIERILOR MÂRGINEIN 239

ia mare“ (Nastradin), care avea 30 de uluci şi „atâta apă încât nici

100 de cai bând deodată nu o puteau răsbi“. Dela Nastradin, ceice nu
se împrăştiau spre răsărit, treceau pela „Carasineanu“ (Cara-Sinan). pe
lângă „Caraleţ* (Carales), „Giacâreea“ şi eşind din păduri ajungeau la
Bazargic.
Tot drumul acesta ducea prin păduri, cari se începeau jos la
Turtucaia cu „ D a tn a d a “, — ce se întindea dela Turtucaia până la
Silistra —, se continuau apoi cu „Pădurea Chiostea“ din jurul Chiostei
şi se terminau, trecând prin ,;Pădurea neagră“, tocmai la Valea cu apa
în „Pădurea lui Lie“ sau „Pădurea teiului“, ce învăluia cotitura vălii.
Pădurea lui Lie era pădurea sfântă a Turcilor. In mijlocul ei se
afla un mormânt cu 2 pietri rotunde, cari — spune legenda — la o
anumită sărbătoare turcească se băteau în capete scoţindu-se una pe
alta din pământ. Deasupra pietrilor — spun unii — ardea o candelă,
iar sub acoperişul, ce le apăra contra vremurilor, atârnau o mulţime de
bucăţi de haine, de ştergare aduse de pe la oameni bolnavi din toate
părţile, căci pietrile aveau putere vindecătoare. Nu numai Turcii veniau
aici să se tămăduiască, ci chiar şi creştinii, ba îşi aduceau chiar şi
oile. Din motivele acestea, fiind considerată de sfântă, nimeni nu se
atingea de ea. Dar pe lângă evlavia ce-o aveau faţă de aceasta pădure
îi mai reţinea şi frica dela tăiatul lemnelor, pentrucă era răspândită
credinţa că ceice se va atinge de vre-un lemn din ea, îi vor pieri toate
vitele.
Ajunşi la Bazargic — (se înţelege în drum au mai rămas mulţi)
se împrăştiau care pe unde voia să-şi aşeze ţoalele.
Unii rămâneau prin satele mai apropiate p rin : Ghelengic, Caba-
sacal, Izibei, „Hoşcodan“ (Hoscodam), Başbunar, Suiugiuc, Ciacârcea etc.
alţii înaintau mai spre răsărit şi miazănoapte-răsărit pe la : „Ianalâc“
(Ilanlâc), „Satul cu pădurea lui Oprean“ (Toicuiusu), unde şi-a belit oile
un oarecare Oprean, „Gurdumanu“ (Gurdoman), „Satu fără apă“ (Cuiu-
chioi), „Satul cu gardurile“ (Carlibeichioi), „Satu lui Ghibuleţ“ (Cara-
Omer), unde şi-a belit oile un oarecare Ghibu — apoi pe la „Satu cu paele“
(Gerzalar) — au dat pae la oi, Ciair-Carman, „Vărzăriile“ (Caralia şi
Durbalia), Ciamurlia de lângă Vărzării ş. a ; înfine alţii înaintau către
mare pela: Sususchioi, „Satul popii“ (Giairlighiol) — a fost un preot
creştin în el —, „Cele 3 sate împreunate“ (Duvaniuvasa), Tokceilar,
„Tekia“ (Teke), Ecrene, care nu avea decât 2 - 3 căsi, Balcic, unde
mergeau după sare şi mălaiu, etc. (V. harta rusă cu pădurea Batovei).
Tot în părţile acestea îşi aşezau ţoalele şi unii din ceice treceau.
Dunărea pe la Silistra. Aceştia aveau şosea bună până la Bazargic.
240 N ICOLAE DRAGOMIR

Ceialalţi se resfirau: unii se aşezau în jurul Mangaliei, alţii în jurul

„Migidiei“, iar alţii trecând „Carasuia* (Valea Carasu) înaintau către
Tulcea pela „Movila cu crâncu“ (?) împânzind astfel întreaga Dobroge,
care nu era altceva decât o târlă uriaşe ardelenească, ce se întindea
dela Vama şi Şumla până la Tulcea1).
Ţoalele se aşezau în „şaiele* — şoproane — care-i scuteau numai
de ploaie. Şaielele acestea erau mari încât adăpostiau ţoalele mai multor
târle, pentru care adăpost fiecare târlă plătia o taxă după învoială, la
care se mai adăuga încă una pentru apa ce o beau caii, cari'păşteau
prin păduri fără să-i fure cineva şi fără să se mai plătiască vre-o taxă
specială.
Nu totdeauna se aşezau ţoalele în şa iele *2), ci uneori ,se aşezau
sub cerul liber în aşa numitele „ ză v e zi“ 3), cari erau nişte garduri de
trestie în formă d e ic, aşezete în faţa vântului pentruca să nu se stângă
focul şi să nu-i bată vântul. Cazurile acestea însă erau rari.
Dupăce ţoalele erau aşezate, oile cutreerau neîmpiedecate atât
teritor cât voiau, mai cu seamă întreagă Dobrogea, căci pe atunci era
aproape pustie.
Pământul era al împărăţiei, din care fiecare lucra atâta cât voia
sau cât putea. In schimbul rodului ce-1 câştigau de pe pământ, nu
trebuiau se dea altceva decât zeciuială, pe care o puteau înlocui însă
cu 2 bani beelici de claie. Cu toate acestea loc arător abia se găsia,
ceva în jurul satelor, cari erau foarte rari şi aşezate mai ales prin
păduri; cerealele se cultivau numai pentru trebuinţele proprii, iar restul
pământului era ocupat de păduri sau de întinderi pustii cu iarba cât
omul.
Ţoalele odată aşezate nu se cam mutau după oi, pentrucă era greu
să se poarte după ele 3 - 400 ocale făină şi totatâta sare. Ele rămâneau
locului dar cei dela ele ţineau într’una legătură cu oile Când credeau, sau li
se trimitea vorbă că ciobanii au terminat mâncarea, mergeau de le du­
ceau alta. Fiind drumul lung, căci oile se depărtau de ţoale şi de 30
40 km, dacă înserau nu-şi continuau drumul, ci se abăteau pe la sa­
tele turceşti, pentru a se adăposti. Oricât de târziu ar fi ajuns în sat,
începeau a striga: „chihaiâ“! Chihaiaua era un lei de pârgar, care îi
') Săliştenii mergeau cam prin jurul Mangaliei, Tilişcanii şi Poenarii în
jurul Constanţei şi Carasuei trecând şi către Tulcea iar Vălenii în Batova.
2) Şaielele erau nişte şoproane lungi, cari îi adăpostiau numai de ploaie.
3) Zăvezile erau nişte apărători contra vântului, făcute în forma gardului,
din trestie legată pe pari orizontali, sprijiniţi pe alţii înfipţi în pământ tot din
3— 3 sau 4 paşi. Aveau formă de ic > cu colţul în faţa vântului ca să nu
fie smulse.
 DIN TR E C U TU L O IERILOR .MĂRGINENI 241

conducea imediat la vre-o „hodaie“ —■casă de oaspeţi —■ unde-i

culca. Dar şi de grija cailor îi scăpa, pentrucă li-i băga în „damul“
de alăturea,undei îndestula cu nutreţ: paie mărunte şi orz. Dimineaţa
iar le vedea de râ n d ; îi ospăta şi numai după aceia îi lăsa să. plece.
Pentru toate acestea Turcul nu primea nimic, pentrucă „ei tot ce dau,
dau de pomană“. <)
Satele turceşti. ^Satele turceşti nu erau sate regulate ca cele
mărgineneşti, ci abia aveau câteva case. In mijloc erau 3—4 case de
ale Turcilor mai bogaţi iar împrejurul acestora se înşirau câteva case
de ale argaţilor lor, Turci mai săraci. Aşa era Ilanlâcul, Carlibichioi,
Susushioi, Başbunarul etc. Chiar şi „Mijidia“ nu era mai mare prin
anii 1850—60 de 20—30 gazde, care în majoritatea lor erau Români
Şi casele se deosebeau. In majoritate erau din gard bulgărit sau
din „ tu leu — un fel de cărămizi mari şi groase, făcute din pământ
amestecat cu pleavă şi uscată la soare. Când se construiau, nu li-se
săpa fundament ci tulele temeliei se aşezau aproape pe faţa pământului.
Var nu foloseau ci tincuiala o făceau din pământ. Acoperişurile erau
deosebite după putere: la cei bogaţi erau din olane suprapuse pe scân­
duri şi trestie, la cei săraci din mărăcini, cari se băteau bine şi peste
cari se puneau paie sau buruieni în aşa fel încât de departe căpătau
înfăţişarea clăilor de fân.
Casele celor bogaţi aveau mai multe încăperi; ale celor săraci numai
cam două. încăperile erau întunecoase, din cauza ferestrilor mici cu
geamuri de sticlă la cei bogaţi şi cu „bortocan“ *2) subţiat la cei săraci.
Erau şi sărăcăcioase, căci n’aveau decât nişte rogojini pe jos şi nişte
covoare — uneori foarte frumoase — cu cari se aeoperiau peste noapte,
iar ziua le ţineau împăturate în fundul odăii.
In jurul casei era curtea: mică şi bine închisă cu gard de nuele
sau mărăcini bătuţi ca să nu se vadă în lăuntru, căci legea opria să
vadă cineva „cadâna“. Cadâna îşi petrecea timpul mai mult închisă în
casă. Când eşia afară, eşia învălită cu „sfirig e a u a “, o învelitoare neagră
şi rară care-i acoperia faţa până sub ochi, şi grijia mult să nu fie văzută
la faţă. Dacă se întâmpla să fie surprinsă vreodată fără sfirigea, „urla
ca din gura şerpelui“ şi se ascundea unde putea. Mărginenii se păziau
mult să nu dea faţă cu ele, parte pentrucă se temeau de ura turcului,
parte pentrucă aveau un respect deosebit pentru credinţele altora. De
*) Pentru adevărul acestor povestiri culese din gura ciobanilor cf. L.
DE L a.unay, La Bulgarie d’hier etde demain, Paris 1912, în special p. 151-157.
(Nota Direcţiunii).
2) Bortocanul e peretele stomahului, care se întindea Line pentru a fi
străveziu, ca să poată străbate lumina prin el.

16 Inst. Geo.orr. CI ni
242 N ICOLAE DRAGOMIR

aceea de câte ori aveau afaceri cu Turcul, strigau mai întâi din depăr­
tare şi numai apoi se apropiau de hodaie, iar când întâlniau cadânele
la fântână, se întorceau cu spatele până treceau.
Hodaia era locuinţa propriu zisă a Turcului şi a copiiilor mai mari
de 10 ani. Ea era afară din curte şi servia şi de loc de întâlnire şi de
petrecere a Turcului cu prietinii săi.
In jurul hodăiei era livada, unde umblau găinile, raţele şi gâştele,
iar la marginea ei era „ta r la u a * — locul sămănat — cu grâu, orz,
meiu şi săcarâ; porumbul lipsia sau dacă-1 sămânau, îl sămânau numai
pentru trebuinţele Mocanilor. La marginea arăturilor era o mică făşie de
păşune pentru vite, de care se mai interesau. Turcii, cari nu se prea
zdrobiau cu plugăria — mergeau numai la prânz la lucru şi se în­
torceau la vecernie — aveau vite bune. Vacile erau destul de frumoase,
caii însă erau foarte frumoşi. îi şi grijiau bine damurile lor erau mai
bune ca locuinţele. Aveau cai mulţi, herghelii întregi. Oi nu prea ţineau.
Dela marginea păşunii încolo locul era pustiu şi nu mai ţineau
nici o seamă de el. De aceea spuneau Mărginenii cam în bătaie de joc,
când voiau să caracterizeze desinteresul pentru pământ şi gradul de
hărnicie al Turcului: „Turcul te bate numai din marginea satului, încolo
poţi paşte unde vrei şi poţi face ce vrei“.
Iernatul în Dobrogea.1) Iernatul în Dobrogea prin urmare nu putea
fi greu, ci din contră era foarte uşor. Pelângă aceea că aveau „lărgime“
destulă, păduri cu adăposturi bune şi aveau şi păşune foarte bogată în
ierburi nutritoare cum era „dropul“ (O e n is ta a lb id a , Willd?) o bu­
ruiană pururea verde şi înaltă cam de 30 cm de care se îngrăşau
oile, apoi ghindă multă prin păduri, mai contribuia şi faptul că zăpada
cădea rar şi sta puţin. Dar chiar şi când cădea, lipsă mare nu duceau,
căci se refugiau în păduri la ghindă.
Fânul în vremurile vechi nu se pomenia In Batova, după cât se
ştie, o singură dată au dat fân în 1854. Atunci întâmplându-se să cadă
o zăpadă mare şi rămânând mult fân — zeci de şire — în Balcic,
dupâce s’a mutat teatrul luptelor în Crimea, au mers de au cumpărat,
ll cumpăra cu stânjinul (măsurau şira în lungime) dela Englezi, mai
apoi dela Turci, pe un preţ de nimic. Dar nici pe acesta nu l-au mâncat,
pentrucă era stricat. Cea mai mare parte a lui s’a „devăsit“ prefâcându-se
în gunoi, iar restul a fost aprins.
Când se întâmpla să cadă zăpadă mare încât să nu poată umblai)

i) După M. Dragomir, Mih. Stănilă, N. Dordea. I. Duşe (Vale), O. S.

Borcea (Sălişte), Savu Frăcea (Tilişca), Dan Ghenie (Rod), N. Bozdog (Poiana).
 DIN TR E C U TU L O IERILOR MĂRGINENI 243

oile, le adăpostiau în păduri, unde le tăiau muguri de carpin şi le

dădeau orz odată la zi.
E drept, îndurau uneori şi năcazuri aşa din cauza poleiurilor, cari
adeseori îi ţineau zile întregi pe loc, dar mai ales din cauza omeţilor,
cari le aduceau şi pagube mari.
Când zăpezile mari îi prindeau în păduri, n’aveau grije. Era însă
mai rău, când îi prindeau în câmp deschis. Atunci încercau să se refu­
gieze în Batova sau altă pădure, pentrucă în păduri tot mai aflau nutre-
mânt pe la rădăcina „ratinilor“ (stejari tineri) şi erau cel puţin la adăpost.
De aceea „luau de dinapoi“ 30—40 de cai şi-i mânau înaintea oilor ca
„să rupă zăpada“ şi să le facă pârte. Dacă nu isbutiau din cauza pole­
iului de sub zăpadă sau din cauza depărtării prea mari şi se întâmpla
să înceapă „ghiforul“, atunci era de tot rău. Zăvezile întărite cu stâlpi
tot din 3 în 3 paşi şi făcute cu două rânduri de trestii nu mai serveau
la nimic, căci Criveţul sufla cu atâta urgie încât prin o singură crăpă­
tură, cât să vâri degetul cel mare spulbera atâta zăpadă încât în câteva
ore umplea întreaga zăveadă şi „înomeţia oile“. Dar se întâmpla că
vântul îşi schimba direcţia şi atunci toate oile eşiau din zăveadă şi
apucau sub vânt. Ciobanii ce să le mai opriască, le urmau şi ei mai
amorţiţi de frig. Dacă întâlniau vre-un adăpost, era bine, scăpau căci
se îndesau una în alta ca în teasc. Singur bietul cioban trebuia să
rămână treaz, căci şi câinii se retrăgeau dela datorie ascunzându-se între
oi. El tot timpul cât urgia dura, se preumbla în jurul oilor făcând un
adevărat drum în jurul lor.
Dacă se întâmpla însă să nimeriască în vre-un omet şi vântul
nu*şi domolia furia, atunci era astupat tot: şi oi şi cioban. Când stratul
de zăpadă, ce le acoperia, era mai subţire şi oile erau bune, nu muriau;
Când era însă gros, atunci muriau în mare parte şi muriau nu atât de
greutatea zăpezii cât pentrucă se călcau unele pe altele.
Când vântul înceta, ciobanii, dacă n’au avut aceeaşi soarte ca oile,"
încercau să le scoată „călcând zăpada“. Nu le găsiau însă pe toate
ci rămâneau múlté sub zăpadă, — unele chiar vii. — Unde stratul era
mai subţire le. mai aflau la 7—8 zile, fiindcă se făcea răsuflătoare
(gaură) prin stratul de zăpadă; dar unde stratul era mai gros, nu le
mai aflau şi muriau de foame, dupăce îşi mâncau şi lâna de pe ele.
Oile moarte le „jupuiau“ (le luau burduful); când erau multe, le smul-
giau numai lâna.
Se înţelege cazurile acestea erau foarte rare. "J /
Iernatul în Dobrogea se făcea la început destul de liniştit, căci
Turcii erau oameni cinstiţi şi pacinici. Erau atât de pacinici încât sufe-
244 N IC O L A E DRAGOMIR

riau chiar şi şicanele oierilor mărgineni, cari dela un timp, devin agre­
sivi : taie, prădează, ard fără cruţare şi încalcă uneori chiar şi sămână-
turile Turcilor. Toate acestea le făceau pentrucă se încredeau în bâtă,
în măciuca căreia aveau cumpăna dreptăţii demulteori.
Chiar şi desele răsboaie ruso-turce nu-i prea nelinişteau, căci se
feriau de ele Luptele se dau tot cam prin apropierea drumurilor, iar ei
se înfundau prin păduri şi locuri rele. Aşa în decursul răsboiului crimeic
din 1853, despre care ştiau încă deamunte că va isbucni, s’au retras cu
toţii în părţile Batovii, unde nu le-a avut nimeni de grije. Tot aşa au
făcut şi în anul următor. De altcum cine ce avea cu ei ? Ruşii se băteau
cu Turcii nu cu e i!
Deşi au fost atunci jafuri mari în Dobrogea: Ruşii au ars mai
multe sate din jurul Bazargicului (şi Ianalâcul) şi i-au despoiat pe Turci
de tot avutul lor, iar Bulgarii au stricat şi mai fără cruţare tot ce au
putut strica, oierilor nu li s’a întâmplat nimic din partea lor. Nici Turcii
nu i-au supărat, căci ura lor era îndreptată numai contra Ruşilor şi a
Bulgarilor.
Doar din când în când mai rătăceau pe la târlele lor câte 1 sau
2 soldaţi, cari din fuga cailor încercau să prindă cu arcanele oi. Dacă
isbutiau, fugiau târându-le, dacă nu, nu-şi prea reînoiau încercarea în
aceeaş zi. încolo nimeni nu i-a atins. Dar pagubele acestea erau prea
neînsemnate ca să-i neliniştească întru atâta încât să-i poată determina
a da altă direcţie drumului lor spre iernare.
Întoarcerea în Baltă. In Dobrogea rămâneau numai până se apropia
fătatul oilor. Rămâneau foarte puţini „să-şi fete“ oile în Dobrogea,
pentrucă se treceau foarte anevoie mieii şi-i întârziau mult. De aceea
pe la „Măcinici“ (22 Martie) treceau în Baltă. Trecerea se făcea tot cu
podurile şi în felul amintit.
La trecere, în vremurile vechi, nu le avea nimeni grija. Mai târziu
încep a fi controlaţi de tutun, pentrucă ciobanii la reîntoarcere totdea­
una se aprovizionau pentru vară cu tutun turcesc.- Insă rar îi puteau
afla cu ceva, pentrucă îi întreceau în şiretenie pe controlori iscodind fel
şi fel de mijloace de transport. Uneori îşi salvau tutunul cum şi-a salvat
Ulise viaţa din mânile lui Poliphem:
înainte de trecere cu 1—2 zile prindeau câteva oi sau berbeci
mai lânoşi, îi trânteau la pământ şi le legau sub foaie tutunul făcut
pacheţele. Legarea o făceau cu lâna, dacă se putea, sau cu fire de
aţă. Uneori nici nu-1 legau, ci îl făceau sucituri şi îl vârau pe sub pânza
lânii. După ce treceau, prindeau „contrabandiştii fără voie* şi le luau
tutunul. Demulteori însă nu-şi mai aduceau aminte de toate oile cu tutun
şi atunci rămâneau cu el până la tuns.
 DIN TR E C U TU L OIERILOR MĂRGINENI 245
Dar mai treceau tutun şi altfel:
Intre oi totdeauna aveau câte un noatin „capchiu“ (nărod). Fiindcă
aceştia nu se puteau vindeca şi soartea lor în urma urmelor tot cuţitul
era, înainte de trecere iar cu 1—2 zile îl tăiau, îi scoteau toate părţile
interne ba şi carnea care se putea, apoi îl îndesau de tutun şi după
operaţie îl coseau să nu se observe. Când treceau — până podarii erau
ocupaţi cu încărcarea podului — îl aruncau în mijlocul oilor şi-apoi
începeau să protesteze că prea multe oi îndeasă în pod. Când erau pe
ţărmurul contrar şi se vedea noatinul lungit, tot ei „către p ă d u r e “ —
făceau reproşuri podarului că a prea îngrămădit oile în pod. Se înţelege,
făceau reproşuri numai de formă, ca să poată acoperi şiretenia ').
Fiind tutunul tare „lăcomos“ mai încercau să-l treacă şi pe alte
căi ex. în butoieşul pentru apă etc.
Trecerea în Baltă era întârziată uneori de „lă ză re t “ Anume în
anii când erau m olim e contagioase în Ţara-Turcească, cum era ciuma
ori „colera“, toţi ciobanii trebuiau să facă lăzăret adecă să stea în
carantină. Lăzăretul se ţinea în Giurgiu şi în toate celelalte puncte de
trecere şi dura dela 4 până la 10 zile. Cu ocaziunile acestea ciobanii
erau închişi în nişte case cu curţi mari, păzite de soldaţi şi vizitaţi in
toate zilele de medic. Când se întâmpla să nu mai încapă în curţi,
ciobanii erau izolaţi £>rin gârlele Dunării, unde nu erau nici păziţi, fiindcă
nu puteau trece decât cu barca, şi nici controlaţi de medic decât în
ziua când se isprăvea carantina.
Pentru ca să nu rămână oile fără pază, lăzăretul îl făceau pe
rând în modul urm ător: Oile rămâneau pe ţărmurul dobrogean sub paza
a 2—3 ciobani, până când ceialalţi treceau în lăzăret. Dupăce aceştia
•din urmă erau declaraţi de sănătoşi, ciobanii rămaşi la oi treceau oile
pe ţărmurul românesc, unde le preluau cei scăpaţi iar ei întrau în
lăzăret.
Trecuţi în Baltă îşi alegeau locul pentru iătat. Puteau alege unde
voiau, căci dela Zimnicea până la Călăraşi erau numai „fătători.“ Totuşi
oel mai bun loc pentru fătat rămânea cel dela Zimnicea, fiindcă era mai
aşezat şi avea multă „h olb u ră “ (Convulvulacese) — o iarbă ca troscotul
— şi mult „m oh or“, o iarbă mică numai cu 2—3 foi, de care se îngraşau
oile foarte repede. Din motivul acesta cei mai mulţi aici îşi construiau
„ perdelele
Perdelele erau nişte apărători pentru miei, făcute din trestie. Aveau
formă rotundă şi se construiau aşa că se săpa un şanţ de 2 3 dcm.
') Auzite dela Miliăilă Stănila, I. Duşe şi N. Dordea (Vale).

;
• r
246 N IC O LA E DRAGOMIR

în care se îngropau mănunchiuri de trestie puse în picioare unele lângă,

altele.
întoarcerea amunte. In Baltă rămâneau până pe la Sf. Gheorghe*
când o luau iar către munte. Drumul era tot acelaş pe care au venit.
Acum era însă mai greu din cauza sămânăturilor. Aproape la fiecare
sat aveau certe pentru pagubele făcute, pentru cari numai atunci dădeau
despăgubiri, când n’aveau încotro. Când puteau, îşi făceau dreptate cu
bâta. Dar de multeori erau chiar provocaţi la bătaie, fiindcă le mai
furau miei, când treceau prin sate. Atunci erau grozavi şi se luau la
»harţă“ eu sate întregi căci erau mari meşteri în învârtitul bâtei. Unii
o ştiau învârti atât de bine încât nici 5—6 inşi, cari dădeau deodată,
nu-i puteau lovi.
M eşteşu g u l b â tei îl învăţau de mici prin deprindere. De câteori
n’aveau lucru şi erau mai mulţi băieţandri laolaltă, începeau exerciţiile
de bătaie cu beţigaşe mai subţiri ca să nu doară. Şi aşa prin exerciţii
continue ajungeau la perfecţiunea de a se putea apăra de orice lovitură.
Bâta în luptă se manevra cu amândouă mânile şi anume: când
se apărau, o prindeau de ambele capete purtându-o cu o iuţeală uimi­
toare înaintea loviturilor; când voiau să loviască, alunecând o mână
lângă cealaltă, o ţineau numai de un capăt, ca să aibă mai mult efect
Din poziţia aceasta tot prin alunecare ajungeau în poziţia dintâiu. Lucrul
principal era să nu clintească privirea din ochii duşmanului şi după
lovitura apărată, folosindu-se de timpul necesar adversarului pentru a
schimba poziţia mânilor, să loviască imediat. Fiindcă dexteritatea dusă
la mare perfecţiune le inspira mult curaj, erau temuţi pe unde treceau.
Era destul să arăte măciuca, ca să-şi vadă de drum pândaşul. Doar
numai puşca-i mai „înfrica."
Bâtele erau de lemn tare, de corn, pe care îl aduceau din Valea
Batovei şi a Cranovei. Primăvara, când plecau amunte, fiecare cioban
îşi tăia câte o sarcină de bâte pe cari le oblia încă verzi, le afuma, le
coja, le învăluia în pânză, — de regulă în hainele ce le avea: cămăşi
sau izmene — ca să nu le ajungă vântul şi să crepe şi legându-le pe
măgar le aducea la munte. Aici neavând alt lucru, dupăce le probau
rezistenţa Iovindu-Ie de câte ceva, le chindisiau. Făceau pe ele tot felul
de flori, cruci, biserici, oameni, şerpi şi diferite „părcane“, iar la capătul
cel mai gros îi făceau măciuca. Sub măciucă la distanţă de o palmă îi
făceau o gaură ca s’o poată acăţa cu o sfoară sau curea de oblânc,'
când mergeau călare. Dela jumătate în jos o ferecau cu aramă sau fer.
Bâtele astfel „încrâştite“ erau foarte mult preţuite. Cuvintele:
„Bâta şi câinele nu se vând, pentrucă nu se pot plăti“ erau o maximă
 DIN TR E C U TU L OIERILOR MĂRGINENI 247
pentru ei. Pierderea bâtei era socotită de o pacoste egală cu cea adusă
de pierderea oilor. „Da aţi eşit bine In anul acesta Bade Ioane?! îl
întrebă un cioban mai tinăr pe bătrânul Coltor din Sălişte. „Ce bine,
ăsta-i bine la tine că mi-am belit noatinii şi bâtele mi le-o tăiat ciobanii!“
îi fu răspunsul, care ne clarifică pe deplin asupra importanţei ce-o avea
bâta în ochii ciobanului născut.1)
Cât mai cu ceartă, cât mai cu bătăi ajungeau la poalele muntelui,
unde tundeau oile şi uneori înţărcau şi mieii rămaşi nevânduţi prin Bu­
cureşti sau celelalte oraşe mai mai mari. După ce expediau lâna, urcau
iar la munte, încărcându-se, de prin pădurile dela poalele munţilor, şi
cu lemn de paltin, fiindcă ciobanii vara nu înfloriau numai bâte, ci
şi furci.
Şi fu rcilce erau frumos împodobite cu flori, biserici, diferite cre­
stături etc., ba aveau şi „coarne“, pe cari făceau cele mai frumoase
încrâştituri. Furcile le făceau pentru fete, pentrucă fiecare mire trebuia
să-i facă furcă miresei, care furcă era dusă la stolnic. Miercurea, după
terminarea ospăţului, la întâlnirea socrilor cu fiii lor, nevasta tinără era
pusă să toarcă înaintea tuturora, făcând fire diferite după cum comanda
soacra: de cioareci, de ţoale, de şurţe, etc. O puneau la tors nu atât
de ispravă, cât mai mult de haz, căci de ruşine scăpa fusul des şi prin
aceasta provoca râsete. O şi cam necăjau, fiindcă în capul fusului nu-i
dau „pristăn“, ci un măr, o bucată de pâine, un cartof etc. ca să-
scape fusul cât mai des şi veselia să crească.
Nu numai furci aduceau mireselor, ci şi pungi, pe cari le făceau
tot la munte. Pungile erau făcute din piele de oaie tăbăcită în zăr şi
foarte frumos împodobite cu „ciucuri“ şi baieri de „pojiţă împletită în
multe“. Se purtau totdeauna la brâu.
Împleti ştiau ciobanii foarte bine, pentrucă pe lângă pungi mai
împletiau tot artistic: căpestre, frâne, curele pentru scări şi pohili ca
la nunte să aibă caii cât mai frumos împodobiţi. Toate erau din piele
de cal împletită în 7, 8, 10, 12 şi cusute pe piele lată.
Iernatul în Moldova*2). Ceice iernau în Moldova mergeau pe 3 căi.
Cei din Mţii Ţibleş şi ai Rodnei, d in : Pietrosul, Ineul, Buba, coborau
tot la Bistriţa în jos până la gura Bistricioarei. Aici drumul lor se
întâlnia cu al celor din Călimani3), din: Bradul-Ciont, Cergauele, Re-
•) Auzită dela Mihail Mănilă.
2) După I. Chirca (Sălişte), M. Dragomir (Vale), P. Iosof (Galeş), Dan
Glienea (Rod); Rodenii n’au avut târle independente în Moldova.
3) Dintre Sâlişteni erau în Călimani: Comaneştii, Herţeştii şi Scliiteştii,
iar în ai Rodnei: Rodeneştii şi Crişteştii.
248 NIC OLAE DRAGOMIR

pedele, Pietrosul, Răcituri, Izvorul, Bistricioara, Petrile-Roşii, Criştişor,

Petriceaua, Alunişel, cari treceau prin Borsec, Tulgheş, unde era vama
ungurească,.şi Prisăcani, numărătoarea românească. La Prisăcani dru­
mul se desfăcea în două: unii apucau pe la Largu — drum bun, —
Dealul lui Petru Vodă, unde de multe ori le ieşau hoţii în cale, Pipirig
şi Târgul-Neamţului, iar ceialalţi veniau tot aici peste Dealul Doamnei.
Ambele drumuri erau egale, atârna dela ciobani pe care să apuce.
Dela T.-Neamţului apucau pe vale în jos către Şiret, trecând prin
Plăeşul şi Motca. Şiretul îl treceau la Paşcani. Dela Paşcani mergeau
prin Ruginoasa la Târgul-Frumos, unde se despărţiau în două: unii ră­
mâneau în jurul Târgului-Frumos sau înaintau până pela Iaşi, ceilalţi
apucau drumul Hârlăului şi se opriau în jurul Suliţei sau în satele din
jurul „Botoşenilor“ (Botoşani). In regiunea aceasta Mărginenii purtau
numele de „ Ţ u ţu e n i “.
Ceice veniau din Mţii Gurghiului, mai ales din Fâncel, cari erau
numiţi în săcuime „ B â r s a n i “ '), treceau tot pe la Tulgheş şi Prisăcani,
însă îşi continuau drumul pe la Piatra, Roman, Vaslui şi Huşi, unde
se opriau. De multe ori nu se opriau aici spre iernare, ci treceau Pru­
tul pe la Leova şi coborau până în jurul „Boligradului“. Ba se ştie că în
anii tare secetoşi treceau chiar şi în Letea. In cazul acesta nu se mai
reîntorceau pe acelaşi drum, ci veneau pe la Focşani, Oituz, pe Olt în
sus şi Mţii Gurghiului*2).
Tradiţia, deşi numai în mod vag, ne aminteşte de un al 4-lea
drum, care ducea tocmai în direcţie contrară cu cele amintite. Anume
spune, că de mult, tare de mult, o parte a oierilor din Mţii Călimani
şi Mţii Someşului (Bărgăului) nu iernau în Moldova, ci în Banat,
tocmai jos în regiunea Panciovei.
Ce i-a atras acolo şi care era drumul ce-1 urmau, nu ne preci­
zează. Atâta spune, că drumul trecea peste „Cânchie“ (Câmpie) şi dura
cam 20 de zile. Probabil — altul nu credem să fie — ducea pe Someş
pe la Cluj, Răsboieni, apoi de aici pe Murăş până la Ilia-Murăşană, de
unde peste Lugoj în Banat3).
Astfel Săliştenii, întovărăşiţi pretuţindenea de oierii mărgineni din
comunele vecine, au cutreerat cu turmele lor întreg pământul românesc,
contribuind şi ei la unirea sufletească a tuturor Românilor şi la plămă­
direa României-Mari de azi, ale cărei graniţe le-au indicat cu secole
înainte prin drumurile lor.
>) Ii numiau Bârsani pentru oile lor bârsane şi, poate şi, pentru motivul
că-i confundau cu cei de pe Ţara Bârsei. Mai jos îi numiau Mocani.
2) Auzite dela Pavel Iosof (Galeş) şi Dan Ghenie (Rod).
3) Aici iernau Rodeneştii: Ioan şi Oprea Rodean (Sălişteni). După M. Dragomir.
 DIN TR E C U TU L O IE R ILO R MĂRGINENI 249

Decadenţa oieritului *)• Pacea dela Adrianopol (1829) însă a avut

urmări nefaste pentru oierit. Deschiderea Bosforului, rupând lanţurile
robiei economice, în cari gemeau ambele Principate de multe secole, a
adus cu sine rentabilitatea agriculturei negligeată de tot până acum.
Urmarea acestui fapt a fost, că întinsele câmpii ale Principatelor, aproape
pustii şi ocupate de iarbă cât omul secole de-arândul, încep a fi sparte
de plug strâmtând astfel păşunile ce se retrag alungate spre munte,
şi îngreunând tot mai tare drumurile spre Baltă, dar mai ales din Baltă
spre munte. „Numai legate mai puteai duce oile la munte fără să fi
fost globit la tot paşul“, se tânguesc bătrânii, .foşti ciobani ai anilor de
după 1864.
Paralel cu descreşterea păşunilor şi îngreunarea drumurilor era
natural să descrească şi numărul oilor. Oierii siliţi de împrejurări încep
a-şi vinde oile şi a-şi căuta alte ocupaţiuni. Mai întâiu s’au apucat de
comerciu. Comerciul l-au început cu „botoaşe“ *2) — oi bătrâne — pe
cari la început le adunau pe seama neguţătorilor străini, în deosebi
din Boiţa şi Mercurea, cari le vindeau în oraşele mai mari ale Ungariei.
Tot în acelaş timp încep a aduna botoaşe şi pe seama lor proprie, fiind­
că, înfiinţindu-se „cazanele“ — edificii cu căzane de aramă foarte mari
— le tăiau şi fierbându-le estrăgeau „săul“ (seu) din ele 3) pe care-1
■vindeau parte în stare brută săpunarilor din Sibiu, parte ca luminări,
fabricate în „g lă je r e “ — pe cari le desfăceau prin satele din împreju­
rime şi prin diferitele târguri transilvănene. Dar pe lângă comerciul cu
seu brut şi lumini s’a desvoltat — chiar paralel — o a 3-a ramură
a comerciului: comerciul cu slănină şi untură.
Fiindcă cantitatea mare de carne stoarsă, ce eşia din teascurile
căzanelor, nu o puteau valoriza — (era atâta belşug încât oamenii să­
raci veniţi din toate părţile, chiar şi din regiunea Blajului, o primeau
gratuit) - au început a o folosi spre îngrăşarea porcilor, a căror slănină
şi untură o vindeau prin oraşe şi’n deosebi prin cele din Săcuime.
Mai târziu ceva încep a face comerciu direct ei înşişi ducând bo­
toaşe prin toate oraşele mari ale Transilvaniei. Ba se ştie că unii săliş-
teni (Bârzăneştii şi Bloţeştii) cumpărând câte 5000—6000 de botoaşe
mergeau cu ele chiar şi până la Viena însoţind pe Boiţeni4).
Intre anii 1860—70 oieritul căpătă o nouă lovitură, parte prin
*) După I. Ghirca (Sălişte) M. Dragomir, Mih Stănilă (Vale).
2) Neguţători de botoaşe au fost Sârbeştii şi Cupeştii (Sălişte) după I.
Ghirca.
3) . Său făceau Bârzăştii şi Bloţeştii (Sălişte) şi Răsoiu şi G. Băilă-Di-
nosu (Vale), după Ghirca şi M. Dragomir.
4) . I. Chirea.
250 NICOLAE DRAGOMIR

împroprietărirea ţăranilor, care aduce cu sine împărţirea moşiilor şt

chiar a unor păduri, parte prin colonizarea Cerchezilor în Dobrogea,.
cari „ tu lh u in d o ie rii cu to tu l“, pe mulţi i-au disgustat de oi şi paria
prin oprirea trecerii în Dobrogea. Mocanii, cum se numeau Mărginenii
în Muntenia şi Dobrogea dupăeum s’a amintit, erau cam lacomi şi pră­
dători, de aceea în 1865 li s’a interzis iernarea în Dobrogea. Opreliştea,
aceasta durând câţiva ani o mare parte din oieri s’au mutat în Moldo­
va, unde, nimerind ani răi, mulţi au rămas pe drumuri.
Ceice au rămas în Muntenia, au dus-o mai bine până în anul
1875, când dând o iarnă grea, rămasă în amintirea poporului până azi
sub numele de „ ia m a cea r e a “, mulţi din cei scăpaţi cu oi au fost ne­
voiţi a-şi vinde oile şi a se apuca de negoţ.
Din acest timp datează negoţul ambulant, pe care l-au practicat
unii până la isbucnirea răsboiului mondial.
Neguţătorii ambulanţi umblau cu căruţele lor cu „ coibără“ din târg
în târg vânzând diferite articole: opinci, curele pentru opinci, bice, chi­
mire (şerpare), pălării, cingători ş. a.
La 4 ani după iarna cea rea a urmat o nouă lovitură: Bulgarii,,
desrobiţi prin jertfa sângelui românesc, la 1879 interzic pentru totdea­
una trecerea oilor pe la Rusciuc şi iernarea în Batova. Oierii trec atunci,
numai în Dobrogea românească, unde păşunatul era liber ca şi în tim­
pul dominaţiei turceşti. Dar cu toate acestea nu le-a mers tocmai bine
deoarece primăvara le mureau multe oi din cauza ierbii, ceeace i-tu
determinat a se reîntoarce iar în Baltă, care fiind acum prea strâmtă,,
îi sileşte, să-şi vândă oile şi unii din ceice le mai aveau.
Ultima şi cea mai puternică lovitură au căpătat-o oierii între anii
1886 şi 1900, când începându-se răsboiul economic cu Ungaria, s’au
oprit răghiile şi s’a închis vama. Ne mai putându-şi aduce produsele
oilor în Transilvania, pe a cărei pieţi şi le-au valorizat din timpurile cele
mai vechi şi prin urmare ne mai fiind nici rentabil oieritul, sunt siliţi
a-şi vinde oile mai în masse. Geice n-au apucat să le vândă le-au pier­
dut în iernile grele ce au urmat, când, din lipsa de nutreţ mâncând'
oile pământ, au murit cu miile punând sărăcia multora după cap.
Oierii siliţi părăsesc acum cu toţii oile. O parte din ei trec în Do­
brogea ca cârciumari, proprietari de pământ şi prea puţini de oi ţigăi,.
parte se aşează prin diferitele oraşe ale Munteniei — mai ales prin.
porturi — ca comercianţi stabili deschizând diferite prăvălii, iar parte
se reîntorc în Transilvania şi împrăştiindu-se aproape în toate colţurilo
ei esarândează moşii, deschid „crâşme“ şi „boite" punând bază corner-,
ciului naţional. Paralel cu com ereiul-încep a îmbrăţişa şi meseriile..
 DIN TR E C U TU L OIERILOR MĂRGINENI 251
pentru cari aveau o adevărată oroare în trecut, pregătind astfel şi te­
meiul industriei naţionale.
Puţinii oieri, cari au mai rămas în M. Oltului şi cari au fost
apucaţi de importul oilor, după multe rugăminte au isbutit să li se ierte
importul şi să li se recunoască oile de supuse române, iar oierii din
M. Moldovei au trecut cu oile în Basarabia, de aici în Crimeia, unde
şi-au continuat viaţa păstorească până la ivirea bolşevismului, când unii
s’au reîntors acasă.
Astfel afară do cele câteva târle, cari mai există împrăştiate prin-
M. Sibiului, Oltului şi Dobrogea şi de cele cari vor mai fi existând în
Crimeia, a apus vechea ocupaţie, care secoli de-arândul a adus înbelşu-
gare, pace, mulţumire şi curăţenia moravurilor în casa Sălişteanului şi
în general a Mărgineanului; s’a stins ocupaţia, care a adus cu sine şi
a dus cu sine „vremurile mai bune“, după cari oftează cu atâta durere
bătrânii şi bătrânele vremurilor trecute : „Hăi, h ă i. . . da bine o duceam
când aveam o i,. . parecă era altă l ume. . . ; cum s’o dus oile, s’o dus-
şi zilele ele bune“ !

D e v a , la 3 Ianuarie 1925.

/
 Persoanele dela cari am adunat datele :

1 Maniu Dragomir 94 ani Vale 22 Ioan Chirca, notar, (f) cca 58-
2 Paraschiva M. 60 ani Sălişte
Dragomir (f) 75 » » 23 Pavel Iosof 83 ani Galeş
3 Nicolae Frăţilă 88 » » 24 Culiţa 1. Ier.
4 Ilie Rotariu (f) 87 tt tt
Stănilă 66 „ tt

5 Ioana Dragomir 25 Dtru Tâmpânariu 66 „ ti

a Măruntului 77 « V 26 Maria Iosof 1.

6 Elisaveta Nartea Pavel 76 „ ti

a Turcului 76 » P 27 Maria Ghiorghii t

7 Ana Moşului 76 n tt
Dragomir 65 „ 9

8 Ioan Voicu 74 » n 28 Baciul stânei Gă-

9 Ioan Ionaş 74 » tt
Ieşenilor din
10 Nicolae Stirimin, Tarnea cca 70-72 „ *
Judele 71 ii p
29 Savu Frâcea 85 „ Tilişca
11 Ioan Duşe 70 tt n 30 Petru Juga preot, cca 55-60 ani
12 Nicolae Ittu al Tilişca
Balului 68 ii tt
31 Dtru Domnariu
13 Mihăilă Stănilă 67 » tt
(văcar în Frumoasa a.
14 Oprea Nartea al 1923) cca 56 „
Rufinii 64 n ii 32 Dumitru Oana 41 „ Rod
15 Ioan Salomie, 33 Ana Ranga 98 „ „
Hălmagiu 63 tt n
34 Dan Ghenie 86 , „
16 Nicolae Dordea, 35 Ana Mihailescu 76 „ „
Dinosu (f) 61 n tt
36 Ileana Anasie 76 „ „
17 Ioan Tipuriţă 1. 37 Nicolae Anasie 40 „ „
Vasilie 56 tt tt
38 Aronul 1. Moisă 94 * Poiana
18 Const. Stirimin, 39 Nic. Radu 89 „ „
Dinosu 56 tt tt 40 Călinoi 77 „ »
19 Oprea Salomie 41 Nicolae Bozdog72 „ „
„din Vale“ 56 tt tt 42 Maria Rodean 72 „ „
20 Ioan Nartea 56 tt » 43 Dochia Bozdog 56 „ „
21 O. Savu Borcea 44 Ştefan Agapciuc 50 „ „
(Borcică) 83 Sălişte
tt

Consider ca o datorie să menţionez că acest studiu a luat naştere,

•din îndemnul d-lui prof. G. Vâlsan, care urmărind o studiare sistematică
a Carpaţilor din punct de vedere geografic, ne-a dictat, mie şi colegilor
mei, încă din 1920, un plan amănunţit de monografie pastorală, atră-
gându-ne atenţia asupra problemelor în legătură cu geografia, ca târgu­
rile pe înălţimi, viaţa în colibe şi în baltă, harta drumurilor pastorale, etc.
 LA VIE PASTORALE DE SÀLIÇTE ET DE QUELQUES
COMMUNES VOISINES
par N. Dkagomir
( R é s u mé ) .

S âliçte est une belle et ancienne commune (près de 4000 hab.)

blottie dans les derniers vallons du versant Nord des Carpates Méridio­
nales, à 20 Km de Sibiu (Hermannstadt).
Il paraît que les habitants, qui appartiennent aux „ M â r g in e n i“
— c’est-à-dire aux gens de la „bordure“ (m a rg in e ) — se sont occupés,,
des temps immémoriaux, avec l’élévage du bétail. Parfois ils élévaient
plutôt la brebis (oierit), parfois plutôt le grand bétail (vâcârit), sans-
abandonner totalement une occupation pour l’autre. Vers le commen­
cement du XIX siècle, favorisé par les facilités de transhumance dans-
les marécages du Danube (Balta) et dans la Dobrogea, l’élévage des
brebis gagne une prépondance presque exclusive. C’est de cette époque
que s’occupe spécialement cette étude, qui rassemble tous les souvenirs-
des vieillards de la commune.
Dans les siècles précédents, d’après les traditions conservées, la
vie pastorale des Sàliçteni parait avoir consistée dans un continuel
mouvement entre la montagne et la plaine, avec des habitudes patriar­
cales qui rappelent la vie pastorale des Roumains de la Macédoine,
Vers la St. Georges (23 avril) ou la St. Constantin (21 mai), après avoir
mis en sûreté leurs biens, ils quittaient le village et montaient aujj
châlets (colibe) avec toute la famille, tous les parents et tout l’avoir
mobile, — habitude gardée actuellement par les seuls pâtres du village
de Jina (village à 15 Km à l’Ouest de Sâliçte, 'à 950 m d’altitude).
On ne connaît pas exactement quand les Sàliçteni ont changé
cette manière de vivre. Probablement dans des temps assez reculés, car
au XVIIIe siècle ils étaient déjà dispersés le long de toute la chaîne
des Carpates méridionales. C’est seulement au commencement du XIXe
siècle qu’ils ont atteint aussi les Carpates moldaves. Les motifs de cette-
254 NICOLAE DRAGOMIR

dispersion, d’après l’avis des vieillards du village, ont été: la multitude

des troupeaux, l’appauvrissement progressif des montagnes natales et la
bonne pâture des autres montagnes. Une époque de grand dispersement
fut le milieu du XVIIIe siècle, quand la commune perdit, par procès
avec les Saxons, 13 des 25 montagnes qui lui appartennaient. Naturelle­
ment, les Sâliçteni pérégrinaient même avant cette époque, car immé­
diatement après la paix de Passarowitz (1718), on les trouve hivernant
dans la Balta du Danube et en Dobrogea.
Après une „fête du départ“ (au carême de Pâques), le lendemain,
à l’aurore, les groupes composées de 30—40 pâtres à chevaux chargés
de provisions, partaient accompagnés sur une bonne distance par les
femmes toutes en pleurs.
Le chemin vers la Balta du Danube (voir la carte) durait de 10 à
1 2 jours. Les pâtres qui se dirrigeaient vers la Moldavie quittaient le
village dès le carême du Noël, pour arranger les provisions de foin. Ils
remontaient en commun jusqu’à la frontière moldave, à Prisacani, se
dispersant après, chacun à sa „târla“, où ils restaient jusqu’au prin­
temps, après l’agnelage. C’est à cette époque de l’année qu’ils commen­
ta ie n t à montrer lentement vers les hautes pâturages, pour se trouver
là-haut après la fonte des neiges, à la St. Constantin. En route, ils
s’arrêtaient au pied des montagnes, dans les lieux de tonte, où ili
tondaient les brebis et envoyaient la laine en paquets pour la foire de
Sibiu (Hermannstadt).
Les brebis étaient marquées soit par une incision, de différentes
formes, faite à l’oreille, soit par des tâches de couleur sur le front, sur
la nuque ou sur le dos. Le nombre des brebis était marqué par une
entaille sur une petite latte (râ b o j ), avec des signes ressemblant aux
chiffres romains.
En arrivant à la stâ n a , les agneaux étaient séparés des brebis et
Je troupeau divisé en trois groupes (ciopor) : 1) les brebis laitières (oile ou
m â n zâ rile ) auxquelles on réservait la prairie la plus succulente, 2) les
brebis stériles (sterpele ) qui pâturaient un peu plus haut, et 3) les
agneaux (m ie ii , m ioarele) qu’on envoyait sur les sommets où l’herbe est
plus tendre.
Chaque groupe avait son gardien (p a s to r , p e c u ra riu ) payé d’après
son- rôle, son ancienneté et ses aptitudes. Le payement se faisait plutôt
en nature (brebis, vêtements, chaussures). Le b a ciu était le plus vieux
pâtre, il restait à la stâna, surveillait toute l’organisation et faisait le
fromage; il était aidé par le stru n g a r, le plus jeune personnage de la
.stâna. Le v a ta f était le mieux payé.
 LA VIE PASTORALE DE SĂLIŞTE E T DE QUELQUES COMMUNES VOISINES 255
La stâna (la maison d’abri des pâtres) était faite en troncs de
sapins, couverte d’un toit en grosses lattes ou en écorce de sapins et
assise sur des poutres (stâna mobile) ou sur un fondement en pierres
(stâna fixe). L’intérieur était divisé en deux chambres sans fenêtres, —
une qui contenait l’âtre et l’autre où était déposité le fromage. La
fumée sortait par les interstices des troncs non équarris.
L’activité du personnel d’une stâna se réduit à la surveillance du
troupeau, la traite des brebis et la fabrication du fromage et du lait caillé.
La monotonie de cette vie est interrompue, quand il fait beau
temps, par la pêche dans les ruisseaux, ou par la poursuite des bêtes
sauvages (ours et loups) et la lutte avec les brigands qui rôdent autour
des riches stâne. Les maladies du bétail donnent beaucoup à faire et
causent souvent de grands ravages. Mais ce sont surtout les jours de
fête des N e d e e , attendues avec impatience par les jeunes pâtres, qui
mettent des traits de lumière et de jouissance dans la vie des stâne.
Vers le milieu de l’été, à Simziene, (St. Jean, 24 juin), St. Pierre (29 juin),
ou St. Elie (21 juillet), quand la montagne est toute en fleurs, sur les
clairières de quelques sommets de l’ancienne frontière, formant carrefour
entre plusieurs régions pastorales, se rassemblent les jeunes et les vieux
des stâne de tout un massif montagneux, pour passer le jour à faire
connaissance, à chanter et à danser, à faire des libations et même à
échanger des marchandises et à fêter des mariages. La plus célèbre
N ed ee des Carpates Méridionales est celle de P o ia n a M u ie r ii , qui ras­
semble les habitants du massif de Cindrel, de la vallée du Lotru, du
bassin de. Petroşeni, et de la dépression subcarpatique de l’Olténie,
Autres Nedee moins importantes ont lieu sur les monts Măgura Hăţe-
ganului, Bătrâna, Vârful lui Pătru, Piatra Albă et Duşi. Une „foire“
renommée existait jadis sur la Frumoasa. Aujourd’hui ces fêtes sont en
décadence. Les Sălişteni n’y prennent plus part et les considèrent comme
^jeux de fous“ *).*Il
') Ces „fêtes sur les hauteurs“ ont eu un caracter beaucoup plus général. On
és retrouve dans tous les grands massifs des Carpates roumaines. Dans les Car­
pates méridionales — sauf dans les endroits mentionnés par M. Dragomir, qui les a
étudiés d’après nos indications, — on les connaît près des Portes de Fer (Vârful lui
Pătru), autour des massifs du Retezat et du Paring, dans le massif de Păpuşă (Capi
tanul, Găinaţ) et dans le pays de Bârsa. Dans les Carpates moldaves, elles se célé­
braient sur plusieurs sommets autour de l’ancien nid de montagnards connu sous le
nom de pays de la Dorna et du Câmpulung. Le Bihor, lui aussi, a eu trois montagnes
avec des „foires“, dont seule la „foire aux filles“ de Gaina persiste et attire encore
la population d’alentour.
Par leur ancienneté, par leur caractère original et les suppositions qu’elles
suggèrent, ces fêtes peuvent être considérées comme un des plus attirants problèmes
de la géographie humaine des Carpates.
I l s e r a it in téressan t de sa vo ir s i celte coutum e est 'particulière au x C arpates
rou m ain s, ou elle existe a u ssi dans les C arpates septen trion ales et dan s la pén in su le
des B a lk a n s. Les Travaux de l ’Institut de Géographie de l’Université de Cluj, dans
un de ses prochains volumes espère revenir sur ce problème avec une étude de détail.
(Note de la Direction).
256 NICOLAE DRAGOMIR

Le départ de la stâna avait lieu vers le commencement du sep*

embre. Auparavant l’hivernage se faisait en descendant dans la zone
des forêts. La coliba était l’habitation de cette zone. La coliba tient le
milieu entre la maison de village et la stâna. Elle était construite en
bois ou en pierre, a l’abri des vents, exposée au soleil et près p’une
source. Elle contenait une étable et une chambre avec un four, des
lits, des étajères et des porte-manteaux. Une palissade entourait la
coliba et ses dépendances.
Plus tard, quand les troupeaux devinnent trop nombreux et quand
les maladies commencèrent à sévir, on passait l’hiver en Valachie.
L’arrivée au village était arrangée pour un dimanche, à la sortie
de l’église, et donnait occasion à une belle fête à laquelle prennaient
part tous les habitants du village.
L e s ch em in s de tra n sh u m a n ce vers le Danube et la Dobrogea
peuvent être suivis sur la carte annexée.
Ces régions les attiraient par leur hiver doux, qui laissaient les
pâturages découverts. Il y avait aussi des inconvénients : les tempêtes
de neige et, pour ceux qui hivernaient dans la Balta, les crues du
Danube et la débâcle des glaces qui engloutissaient parfois des milliers
de brebis.
Pour la Dobrogea on passait le Danube à bac, on payait le beilie
au Turc, on recevait la teschkéré, et on pouvait errer à volonté dans
les steppes désertes. La plupart des pâtres sâliçteni se dirigeait vers
Bazargic, Balcic et surtout vers la vallée de Batova, „la vallée sans
hiver“, pleine de bons abris et couverte d’une herbe grasse. Ces routes
étaient si fréquentées que, d’après les souvenirs des vieillards, on a pu
composer la carte avec des noms de localités purement pastoraux et
roumains.
Vers le milieu du mois de mars ils revenaient dans la Balta —
surtout dans les environs de Zimnicea, renommée par la qualité de ses
prairies — d’où ils partaient vers la St. Georges, par les mêmes che­
mins, attirés par les montagnes qui bleuissaient à l’horizon, avec leurs
pâturages nouveaux. Au pied des montagnes on s’arrêtait pour la tonte
et puis on montait vers les anciennes stâne.
Les pâtres de Sàliçte, qui passaient en Moldavie, suivaient trois
routes (voir la carte).
La tradition mentionnne encore un autre chemin de transhumance
vers l’Ouest, par le Banat, jusqu’à Panciova, d’où on passait parfois le
Danube en Serbie et en Sirmie.
 L A V IE PASTORALE DE S À IIÇ TE E T D E QUELQUES COMMUNES VOISINES 257

C’est ainsi que les pâtes de Sàliçte on traversé, avec leurs trou­
peaux, toute la terre roumaine, en contribuant eux aussi à l’unité nationale.
La décadence de cette vie pastorale intense commence dès le
début du XIX siècle. La paix d’Andrinople ouvre les Détroites, inter­
nationalise le Danube et favorise, en Valachie, un grand essor de
l’agriculture. Les pâturages diminuent et les pâtres sont forcés à vendre
leurs troupeaux ou à faire du commerce avec du suif, des bougies et
du lard. Entre 1860—70 a lieu la colonisation des plaines steppiques
de la Valachie par les paysans sans propriétés ; en 1875 hiver terrible ;
en 1879 interdiction de passer le Danube ; entre 1886 et 1900 guerre
vamale avec l’Au triche-Hongrie et fermeture de la frontière carpatique.
Les anciens pâtres de Sàliçte forcés de vendre tous leurs grands trou­
peaux, font du commerce ambulant ou stable s’établissent dans les
villes de Valachie, louent ou achètent des terres en Dobrogea, deviennent
artisans, bien qu’auparavant ils avaient en horreur cette occupation. Un
petit nombre passe les troupeaux en Olténie et demande la protection
roumaine. Quelques-uns émigrent en Bessarabie et de là en Crimée.
De l’ancienne splendeur pastorale, il n’en reste que quelques „târle“
dans les monts de Sibiu, do l'Olt et en Dobrogea.

17 ïn c i fîrkmrr C liii.
IN ST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . I

Fig. 1. — Stână tn M. Sibiului.

Une „stâna“ dans Ies montagnes de Sibiu.

Fig. 2. — Sosirea la Nedeia de pe Poiana Muierii a unui grup de păstori.

L’arrivée d’un groupe de pâtres à la Nedea de Poiana Muierii.

Fig. 3. — Grup de femei la Nedeia de pe Poiana Muierii.

Groupe de femmes de pâtres â la Nedea de Poiana Muierii.
IN ST. GEOGR. CLUJ

Fig. 4. — Pădurea Batova la 1835, după o hartă rusă.

La forêt de Batova, à 1835, d’après une carte russe.
INST. GEOGR. CLUJ VOL. Il, P L . III

Fig. 5. — Drumul Dorului.

L ’endroit où Ton attend l’arrivée des pâtres descendant des monts de Sibiu.

Fig. 6. — Drumul Dorului.

L’endroit où Ton att nd l’arrivée des pâtres descendant des monts de Sibiu.

Fig. 7. — Colibâ în hotarul Com. Vale.

„Coliba“ , habitation pastorale dans les monts de Sibiu.
Safl'T,

* Visi
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . IV

Fig. 8. — Pichete pe Dunăre, după un desemn de la jumătatea sec. XIX.

La garde du Danube au milieu du XlX-e siècle, d’après une estampe de l’époque.
 INST. GEOGR. CLUJ VOL. IL P L . V

Fig. 9. — Harta cordoanelor de munte, în regiunea Vâlcea şi Argeş, de Căpitanul Begenau, după originalul manuscris
care a aparţinut Domnitorului Ştirbei. Liniile punctate arată drumurile pastorale din Munţii Vâlcei şi Argeşului.
Les chemins pastoraux (les lignes pointillées) des montagnes des districts Vâlcea et Argeş, d’après une carte manuscrite du capitaine Begenau,
faite pour l’usage du Prince régnant Stirbey (milieu du XlX-e siècle).
 r
D R U M U R IL E SPRE IE R N A R E
ale
S Ă L IŞ T E N IL O R (M ĂRGINENI) B ( [TOŞANI
1ajumatatea sec XIX ety*,
V i, 'Suliţa
de N .D R A G O M IR nak A * *
TîîJlodnea, [r/é m â n &
dupa povestirile ciobanilor

L E S C H E M IN S DE TRANSHUM ANCE VERS LES U~n'SdDlo.<?

PATURAGES D 'H IVER DES PÂTRES DE SĂLISTE /fll Cáti/tnOtl/
au milieu d u XIX siè c le ’
p a r N.DRAGOMIR Topiita T u/ghes
d ’ après les récits des vieux paires. XUJ
Reghinn/
Dx. » ^ Air '
— fJo/trvü
suim. .TA O S t Miclâus
& h Usi\
Nrrëstdt ^ o f t l u r e s ) VASLuH
^ N
riiA ü T >
JGeng/du<5 -■
ÿ 'C Tj
'^anfâău t, leova
ÌAIUD ODORHEI
MurtVU! _ , SIGHIŞOARA0 ÛT
\ %
y. _ ^ o M e d ia s t a » y ^ARLADî
BĂLGĂRAD
(Aiba-Juliay Copsan/ca ç p a
e g h i s , Ç te 'c a M rç
»
_ j -«. «
'"TA CDCàUlSl^rvima A AT / J? î ^
.ìliatl. 7/ o t ó ^ Ö c n a S ib iu l^ —------- ■»
c f r f P x r # ... OSIQIUEBat £> X ,
dJG O J

leabldeMamoră^ţX '
d> PiatraAlba Æ&'iïPJ/c&yt ak!
L /?*.—tLiî xx y Aù*svhR
>S<c a r a 0 c ŞANl<

[laransebes .. fit Predeal

?ni
rV
TA'

TULÇD
? a n ciova fLumih
sisencaAJbá
PITEŞ1

L e g e n d a -L é g e n d e ■Al
A Vania -Douane O resti
ir N u m ă r ă t o a r e - Liaude dénombrement Cocareea^
___ D ru m al oilor— Le chemin des brebis : raiow IibSnlà i ^ J p C e r f tB v o c
[Gti/mpStP 'X rB y oMed-jii
...D rum ul S tăp ă n ilo i^ -A e chemin, des maîtres tnt 71
Jopowr. Pad. . Co n s t a n ţ a
___ Drum p r o b a b i l — Chemin probable Chinac< \ ö S ^ eT S s ^ îia
A ô P U u e u trtr>te!e
P o d s t ă t ă t o r — Pont fine
H 0 ci x

ÏH ar ac ft io iJ

P o d u m b lă t o r — Bac
üll
S ^ / r ^ / V R u s c l u c S^ c
’tfàd. n X QC/amtjhha^
Sa/ucv, _ Q Durba/ia • "^»w.---- 7T7~ *.
P e r d e a — B ergerie temporaire ^ S Ű a n g a lía .
3 ÿ Ssfr* .r^V> Côrssmeanu . ÔGurdurrpnu
T u n z a t o n — Lieux de tonte wtQea I iüibpreanflaucu/mu!
D D e p O S lt d e l â n ă s i b r ë r \ Z ^ - D e p ô [ debine et de fromage Pis ^Î^Satur .....
— --- - JCeoasacài
ă T â r g u r i d e s l ă n i n ă — fdarchésde lard
A T â r g u r i d e lu m in i — J ia r c h e s de bougies
T T â r g u r i d e b r â n z ă ş i \dPfà—Jdarchés de lame et de fromage Sumenao
(Cmaw) S a t c u „ ţ o a le — Village d ’approvisionnement MRNA
VIPERA AMMODYTES CUV. ÎN ROMÁNIA,
DE

R. I. CÄLINESCU
 VIPERA AMMODYTES CUV. ÎN ROMÂNIA,
de R. I. C ălinescu.

Introducere.

In geografia zoologică, contopită pentru individualizarea sa ca

ştiinţă unitară, e bine să distingem o geografie zoologică a zoologilor,
■care se ocupă cu ■biologia răspândirei şi repartiţiei speciilor animale,
numai pentru faptele biologice în sine, recurgând la raporturile geogra­
fice din trecut şi prezent, — şi o geografie zoologică a geografiilor, care
pe deoparte se ocupă cu cartografia zoologică, iar pe dealtăparte ex­
plică mai ales raporturile geografice între uscaturile actuale şi mările
actuale, sau între uscaturile şi mările actuale şi cele dispărute, cu aju­
torul biologiei răspândirei şi repartiţiei speciilor animale (Geonemie).
Deci scopurile şi mijloacele sunt cu totul deosebite în cele două
feluri de geografie zoologică: prima face biologie cu ajutorul geografiei,
a doua face geografie cu ajutorul biologiei. In lucrarea prezentă care ur­
măreşte o sintetizare a cunoştiinţelor despre V. A., noi contopim cele
2 puncte de vedere deosebite.
Geografia zoologică a României, e interesantă atât pentru biologi
cât şi pentru geografi, ţara noastră fiind din punct de vedere zoogeo­
grafie o zonă de contact, foarte evidentă, cu elemente faunistice palearctice,
centraleuropene, mediteraneene şi caspico-pontice.
Interesantă e mai ales întinderea şi repartiţia elementelor medite-
rane la noi. Din acest punct de vedere chestiunea Viperei cu corn, mi
s’a părut că se reliefează mai caracteristic decât multe altele.
Este tocmai motivul care m’a determinat să încerc a preciza pro­
blemele zoogeografice ale întinderei Viperei cu corn în România.
262 R . I. CĂLIN ESCU

CAP. I.

Istoricul cercetărilor.

Intr’un număr, din anul 1880, al revistei ungureşti, T e rm é sze t­

(T. 12, p. 232), editată de T e rm é sze ttu d o m á n y '(ărsu lat,
tu d o m á n y t k ö zlö n y
un naturalist ungur, K rie se h J á n o s, scriind despre „ r ă s p â n d ir e a zoogeo-
g ra fic â a V ip erei cu co rn (h om o k i v ip e r a ) “, spune că cu ocazia expoa-
tărei de piatră la Deva, s’a dat într’o iarnă peste mai mult de 100 vipere
cu corn, amorţite.
După ce arată distribuţia Viperei ammod. în Europa, citează pe
B ie lz A l b e r t 2) care arată în lucrarea sa că V. A. se găseşte la Mehadia
şi dela Mehadia prin toţi munţii care despart valea Cernei de valea
Jiului — şi în sfârşit, la Porţile de fer.
Citează apoi pe S c h re ib e r 3), care distinge în Europa 9 varietăţi,
arătând între altele că V. A. există în jurul Orşovei şi Mehadiei, în
partea de sud-est(?) a Ardealului şi în România (veche).
Citează pe B r e h m 4), care la rândul său relatează pe E ffe ld t ce-ar
fi găsit-0 foarte deasă în jurul Mehadiei.
întrebuinţează corespondenţa care a avut-o cu T é g lá s G ábor (187),
fost profesor la Deva, ce-1 încredinţează că a găsit V. A. şi la Deva
(dealtfel pentru prima dată), fără însă a o găsi la nord de Mureş — şi
care informează în acelaşi timp şi pe T ö m ö sv a ry Ö d ö n (1879), ce pu­
blică o notă în: O rv. te rm td . É r te s ítő , K o lo z s v á r t 1 8 7 9 .
întrebuinţează şi informaţiile lui C sató J á n o s (1867), care a găsit
V. A. pe valea Jiului (în Ardeal) — ca şi cele ale lui B o r b á s V in c ze ,
care a găsit-o pe Retezat şi la Cazane, pe valea Dunărei — informaţii
pe care M e h e ly trebuia să le întrebuinţeze peste 30 de ani, fără să ci­
teze pe autor.
In alt număr al aceleiaşi reviste din 1886 (T. 18, p. 267), un alt
naturalist ungur S till N á n d o r , scriind despre viaţa V. A., arată că de­
scrierea lui Brehm e luată după observaţiile lui Effeldt (despre care
aminteşte şi Kriesch), herpetolog berlinez, mort la 1876, ale lui E r b c r t 5),
ale lui E r h a r d t 6), etc., care vorbind de felul de viaţă al V. A., spun că
ea este un şarpe nocturn, cum dealtfel arată că se declară şi K n a u e r 7),
2) Fauna der Wierbelthiere Siebenbürgens, Herrn. 1856.
3) Herpetologia europaea, 1875.
4) Ilustrierte Thierleben, 1893.
5) Verhandi. d. Zoolog. Bot. Gesellsch. in Wien, T. 12 şi 14.
6) Fauna ă. Cyclades, Leipzig, 1858.
t) Kriechthiere u. Lurche, — şi Europas Kriecht u. Lurche, Wien, 1877,
 VIPERA AMMODYTES CUV. ÍN ROMÁNIA 263

pe care Nándor îl combate cu observaţiile sale contrarii. Deşi îl intere­

sează mai ales biologia V. A., spune că a găsit vipere cu corn la Baziaş,
pe valea Ribisului, unde a văzut una înotând în apă.
Intr’un număr al revistei de mai sus, în anul 1891 (T. 22, p. 44),
există o mică informaţie care aduce la cunoştinţă că K r e c s y B ê la a
arătat la Soc. de Ştiinţe naturale, din regiunea Cheşchemetului8), în anul
1890, două vipere vii, aduse delà Băile-Herculane, cu care ocazie men­
ţionează şi câteva fapte din captivitatea acestora.
Mai târziu, M eh ely (1912) în aceiaşi revistă (T. 44, p. 1) vorbind
despre ..vip erile d in ţa r ă “ întrebuinţează toate observaţiile cercetătorilor
din naintea sa, fără a indica lucrările respective şi fără chiar a numi
pe cercetători (afară de câteva excepţii). Arată că Cluyzer K o r n é l a tri­
mis în anul 1903, Muzeului naţional delà Budapesta mai mult de 1000
vipere, din regiunea Cazanelor, dintre care celé mai multe erau vipere
cu corn, după el foarte periculoase în această regiune. Crede că V. A.
îşi are originea în Caucaz.
Aminteşte de bătrânul G olopen ţa, delà Pecenieşca (lângă Băile
Herculane) care se ocupa (cum dealtfel fiul său se ocupă şi azi) cu ne­
goţul de vipere comute.
Vorbeşte de Tomasini 9) care muşcat de vipera cu corn a scăpat
delà moarte bând un litru de ţuică tare.
ll interesează mai ales sistematica şi filogenia pe care încearcă a
le preciza în altă lucrare a sa: S y s t. p h y lo g e n . S tu d ie n a n V ip e rid e n
(Annales Musei nationalis Hungarici, 1911).
> ,
Şi mai târziu, D-l J ó z s e f M a ia sz, actualul director al Muzeului ju­
deţean din Deva în T e rm é sz. tu d . k ö zi. 1 9 1 1 şi într’o scrisoare pe care
mi-o trimete la începutul anului 1925, după ce citează pe B i e l z 10*), care
a găsit V. A. pe Pietros, pe valea Jiului şi Lotrioara, — pe E r b e r n ) y
care a găsit-o la Mehadia, — pe E m e ric u s F r iv a ls k i 1213*), care a găsit-o
la Mehadia, — pe J á n o s F r i v a l s k i I3), care ar fi găsit-o la Şasea, în
Maramureş (?) — pe J ó z s e f G e re n d a y M), care citează pe cei din din
8) A Kecskemétvidéki Természettudományi Társulat, 1890
9) Wissensch. Mittheil. aus Bosnien u. d. Herzeg.
' 10) Fauna d. ivierbelth. Siebenbürg. Hermanstadt, 1856 (op. cit.)
*') Die Amphibien d. Oesterr. Monarchie (Verb. Zool. Bot. Gesellsch.
Wien, 1864).
12) Monographia Serpentant Hungáriáé, Pestini, 1823.
13) Adatok Mármaros Vármrgve faunájához (M. Tud. Akad. Math, şi
Term. Tud. Közi. T. 12, Búd. 1875).
]4) Magyar- és Dalmalorsz. kígyók, Pest. 1839.
264 R . I. C Ă L IN E S C U

naintea sa, — pe L . v. M e h e ly ,5), care întrebuinţează observaţiile cer­

cetătorilor anteriori lui, — pe T ö m ö sv á ri Ö d ö n *l6*), care după cum am
văzut, e informat de T églás G á b o r (1879), — aduce şi dânsul o contri­
buţie, arătând că a găsit V. A. la Deva în următoarele puncte: la Ce­
tate, Dealul Colţul, Valea de aramă, Dealul mare, Bejan, Valea Ţângu
(Csengő) la cariera de piatră şi la Branişca (Zai).
Faptul cel mai important, e că D-sa o găseşte cu mult deasupra
cotului ce Mureşul face la Deva — şi anume. Ia Sâcărâmb Bánpatak,
Vârmoaga, deci cu mult deasupra limitei sale clin naintc cu vre-o 30 ani,
pe care o fiixaşe Téglás Gábor în 1879.
Pentru vechiul regat, avem lucrările fundamentale, ale D-lui C onst.
C h iriţescu , actualul Director al învăţ. sec. (Min. Instr.) — şi anum e:
C on trib. a l ’etu de d e la fa u n e h erpetologigu e d e R o u m a in e (Bull. Soc. Sc.
Buc. 1901) şi, D is tib u ţia g eogr. a R e p t. şi B a lr . în R o m . (Asoc. p.
înaint. Şt. Buc. 1905).
In prima, D-sa arată unde s’a găsit V. A. în România veche, con­
siderând orientalomediterană (mai accentuată în Dobrogea) fauna herpe-
tologică a României vechi.
In a doua lucrare a D-sale, reia ideia din 1901, precizând că fauna
herpetologică din vechiul regat, are un colorit mediteranean destul de
pronunţat.
Consideră A. V. element mediteranean, trecând din Peninsula Bal­
canică în România, pe de-o parte pe Ia Porţile de fer, urcându-se dea-
lungul Carpaţilor p â n ă în va le a O ltu lu i , iar pe parte dealtă în Dobrogea,
în nordul acesteia — , fără să între în amănunte zoogeografice.
M erten s n), găseşte în jurul Măcinului, o varietate (Montandoni),
semnalată vag şi de D-l Chiriţescă, deja din 1901.
D-l Dr. G r. A n tip a , Directorul Muzeului de Istorie naturală din
Bucureşti, crede 18) că V. A. nu putea trece în Carpaţi decât înainte ca
Dunărea să-şi fi format Porţile-de-fer, fiindcă o apă mare, curgătoare (ca
Dunărea) ar fi împiedicat-o să se întindă spre Nord, după cum şi Jiul a
înpiedecat-o să se răspândească spre Est.
Este deja, după cât se vede, o afirmaţie grăbită fiindcă V. A. se
întinde până în Olt, dacă n’a trecut încă de această apă.
“ 1' t

*5) Magyarorsz. kurta higyoi (în M. T. Ak. Math. şi Term. t. k. T. 26,

Bud. 1825).
16) Orv. term. tud. 1880. Articolele ungureşti, ini-au fost traduse.de D-ra
Cornelia Balta, studentă în Ştiinţe
17) Die Amphib. u. Rept. d. Valachei u. d . Dobr. (Senckenbergiana,
1920— 21).
*8) Dunărea, Buc. 1921, p . 40.
 VIPERA AMMODYTES CUV. ÎN ROMÂNIA 265
După ce-am stabilit cronologia cercetărilor, am constatat că aces­
tea sunt insuficiente pentru a proceda la facerea harţei repartiţiei V. A.
în România şi la studierea problemelor zoogeografice ce ea determină
la noi.
Deaceia, am cerut cotribuţiunî la mai multe persoane com petente
mai ales din punctele geografice ale ţârei în care mi-se părea mai proba­
bilă existenţa viperei cu corn, având în vedere biologia sa.
Am primit răspunsuri dela D-nii : Spiridon Arteni (14. Febr. 1925),
profesor la P. N eam ţ; E. Botezatu (24. 2. 25), prof. la Univ. din Cer­
năuţi; A. Calafeteanu (13. 2. 25), prof. la Tulcea; G. Dumitru (16. 2.
25), farmacist în C. Lung (Muscel); N. Golopenţa (21. 3. 25), colecţio­
nar la Pecenieşca; C. Lacriţianu (14. 1. 25), prof. la T. Severin; Dr. 0.
Lepşi (21. 2. 25), prof. la Cavarna, care de altfel, urma să publice în
numărul din Aprilie 1925 al Anal. Dobr., un articol asupra faunei Coastei
de Argint; E. Pop (Febr. 1925), asistent la Univ. din Cluj; I. Popescu-
Voiteşti (Febr. 1925), prof la Univ. din Cluj, care mi-a dat informaţii
verbale foarte am ănunţite; I. Rusmir (3. 2. 25), prof. la Oraviţa şi
A. Vlad (Ian. 1925), preot în com. Mag, — cărora le transmit mulţumi­
rile mele.
Cercetările personale, cu ocazia excursiunilor ce-am făcut în punctele
•clasice în România ale V. A., — pe seama Instit. de Geogr. al Univ.
din Cluj — mi-au permis a con trola ş i în tr e g i observaţiile de până
acum asupra viperei cu corn în ţara noastră.
Lucrarea mea, pe de o parte face o sin te z ă a cercetărilor de până
acum, con tro lâ n d u -le ş i com plectân du -le, d â n d la iv e a lă o h a r tă a re p a r­
tiţie i vip erei cu co rn şi pe de-altă parte, în cea rcă a p r e c iz a p ro b lem ele
.zoogeografice, ce determină repartiţia viperei cornute în România. Nu
pot complecta acest capitol, decât aducând respectuos prinosul dragos­
tei şi recunoştiinţei mele deosebite, Directorului Institutului de Geogra­
fie al Universităţei din Cluj, Dlui Prof. Dr. G. Vâlsan, geografului de
•directive noui în România — care m-a învăţat, cel dintâi, principiile şi
metodele geografiei modeme.

CAP. 2.
Sistematica.

Vipera ammodytes Cuv. face parte din clasa Reptilelor, ordinul

Ophidienelor, familia Viperidelor (G. A. Boulanger)19) sau a Solenoglifelor•
•f) The Sna ke of Europa, Lond. 1 8 9 3 — 1895.
266 R . I. CĂUXESCU

(Dumerii et Bibron)20), sau a Venenoaselor (E. Frivalsk)21) sau a Ser-

pentielor (Merrem)22).
I. D escriere , G en . V ipera, D a tu l, franc. V ip ère; germ. V ip e r ; ungv
V ipera, sau h u rta h igyo.
C aractere generice : Truncus cum cauda teretti supra squamosus.
subtus scutatus. Caput superne squamosum obsque fovea ante oculos..
Calcaria ad anumula. Dentes solidi in palato et maxilla inferioro ; in su-
periore tela tantum.
S p . V ipera a m m o d ytes C u v. ; franc. A m m o d y te ; germ. S a n d n a tte r ;
ung. H om oh i Iciggo sau D o m o lă v ip e ra .
S in o n im ii C olu ber a m o d itcs G vţelin , S. N. L. I. p. 107 ; Aidrovând_
serp. p. 169 ; La Cepede, rel. Bechstein, 3. p. 215. ; Suckoi. Nat Gesch.
3, p. 172 ; V ipera M o isis C h aras ş i V ip era l l l y r i c a L a u r . rept. p. 100—
101 ; C oluber C h a ra sii S h a w . gen. Zool. p. 579 ; V ip era ech k ln a a m m o ­
d y te s M e rr. (op. cit.); E. Frivalsky (op. cit.)
C aractere s p e c ific e : Caput latum, triangulare, depressum in rostro
verruca conica, duas lineas saepe et ultro metiens; est autem haec
duplicatura integumentorum, squamalis minutis vestita; in vicinia hujus.
commissurae cutis duae elevationes, supra foramina narium sitae, in oc-
cipite adhuc majores proeminentiae observantur. Collum tenue. Truncus.
semiteres, squamae oblongae, carinatae, capitis granulatae. Cauda co­
nica, 1/7 corporis aequans. Scuta abdominalia 142, caudalia 32 (Frivalsky)..
C aractere şi coloraţie p e sexe. [Exemplare delà Deva, Băile Hercu-
lane şi Platoul Mehed.] Masculul are ca şi femela, un cap scurt, triun­
ghiular, acoperit cu solzi mici (nu mari ca Ia neveninoşi), rotunzi şi
grăunţoşi. (v. pl. I. fig. 1).
Culoarea capului, e culoarea corpului şi din dosul ochilor, la mas­
cul, o pată îngustă de culoare brună neagră, se continuă până la închee-
tura gurei, terminându-se cu 3 mm dedesubtul şi în prelungirea aces­
teia, pentru a se termina pe maxilarele inferioare sub forma a 2 pete
negre, pe un fond alburiu ; dinţi canaliculaţi pe maxil. super. ; pupila
verticală ; ochii protejaţi de câte un scut. Trunchiul scurt, acoperit cu
solzi rombici şi ascuţiţi, pe spinare. Culoarea fundamentală e gălbue
cenuşie pe partea dorsală, cu o dungă brună câteodată neagră, în formă
de zigzag cu 50 de perechi dă unghiuri, ce se continuă până deasupra
cloacei, după care se. fărimiţează în mici pete neregulate până la sfâr­
20) Herpet. gen. Paris, 1 8 3 4 — 1854.
2 ) Monogr. Serp. Hungariae, Pest. 1825.
22) Tentamen Syst. Amphib. Marburgi, 1820.
 VIPERA AMMODYTES CUV. ÎN ROMÂNIA 267

şitul cozii, iar în reg. dorsală a capului, sub forma unei lire scurte cu
2 ramuri groase de aceiaşi culoare.
Pe de-o parte şi alta a zigzagului, se află câte-o serie de puncte
mari (câte 55 de fiecare serie), de culoarea zigzagului, ocupând jumă­
tăţile a câte 4 solzi, fiecare totdeauna la interiorul unuia din unghiu­
rile zigzagului dorsal — afară de extremitatea cozii unde zigzagul se
fragmentează în pete.
Pe partea ventrală, solzii sunt albaştri metalici.
Coada e scurtă şi rotundă, de culoare cenuşie-roşietică, cu pete
negre în reg. dorsală şi stacojie-portocalie în reg. ventrală.
Culoarea fundamentală variază dealtfel. Masculii examinaţi de Dl
Chiriţcscu, aveau o culoare cenuşie închisă (Lainici) şi cenuşie neagră,
(Măcin), iar femela, cenuşie deschisă (Valea Jiului), brun-clară (Măcin)
cenuşie-roşcată (M. Mehedinţilor).
D im e n siu n i. Masculi măsuraţi de mine pe 2 exemplare dela Deva
şi Băile Herculane, aveau în medie 630 mm. Masculi măsuraţi de
Dl. Chiriţescu pe 2 exemplare dela Lainici şi Măcin, aveau în medie'
665 mm.
Femelele măsurate de Dl Chiriţeseu pe 3 exemplare de pe valea
Jiului, Măcin şi M-ţii Mehed. aveau în medie 565 mm. Femelele măsu­
rate de mine pe 2 exemplare dela Deva şi Platoul Mehedinţi aveau în
medie 572 mm. Se poate vedea deci că dimensiunile variază şi că fe­
mela e mai scurtă decât bărbatul. Dealtfel ea este şi mai groasă decât eL
V. A. poate să atingă şi dimensiuni mult mai mari. La Raguza,
Mehely a văzut vipere cu corn groase cât braţul în regiunea cotului.
A lte V iperide clin R o m â n ia . Până în 1917, în vechiul regat, aveam
numai 2 Viperide: V. berus L. (care există şi în Transilvania)23*) V.
Ammodytes Cuv. (care de asemenea există şi în Transilvania)M) — de­
scrise şi de Dl Chiriţeseu (op cit. 1901).
. Cu anexarea Basarabiei, am căpătat V. Renardi Christ. ce se gă­
seşte în regiunea Tighinei şi Chişinăului25)
Cu alipirea Transilvaniei, afară de V. berus şi V. ammodytes, am
mai căpătat V. Ursinii Bonap. 26), ce s’a găsit în jurul Clujului.

23) -Mehely Syst. u. pliyl. Stud. an Viper. Bud. 1911.

21) Mehely. A bazai viperakrol. T. T. K. 1912.
25) Brauner Zapiski Nov. 1903. rel. Mehely. şi — Gadâ Bessarabii —- în
— Trudâi Bi ssarabscago obscestva iestietvo ispâtateleii. Chişinău. 1907. pag..
154 (în ruseşte). ' .... - ;,J-
**>) Mehely op. cit ■ ■■■■■' .
268 R . I. CĂLINESCU

CAP. 3.

Biologie..

(rel. Kriesch) a observat deja de mult

G en de v ia ţă . T egîas G a b o r
că deşi V. A. e şearpele cel m a i p ericu lo s din Europa, e totuşi şearpele
cel m a i leneş , neatacând propriu zis decât numai pradă mică.
Se soreşte toată ziua, încolăcită, din cara cauză şi iubeşte calca­
rele ee înferbântându-se ziua, radiază căldura in timpul nopţei.
La Deva, la „Făţic“ în spre vii, e mult mai deasă decât la Dos.
Se crede că V. A. miroase a usturoi. Eu totuşi n’am constatat
acest miros la viperile mele. Miroase însă a usturoi diferitele specii de
Alium şi Alliaria ce cresc in abundanţă prin regiunile ce V. A.
frecventează.
Este aşa de leneşe încât dacă e lăsată in pace, omul poate trece
nesupărat pe lângă e a ; cel mult dacă îşi ridică capul, vibrându-şi limba.
Acelaş lucru l’a observat şi Still Nandor, care adesea a găsit-o ziua
în jurul Baziaşului, sorindu-se încolăcită sau alungită pe stânci şi pe
dâmburi cu vegetaţie aridă, rămânând ore întregi nem işcată; atinsă, se
mişcă greoi şi se poate uşor prinde cu instrumentele populare
Faptul că iubeşte atâta căldură, a ra tă ’ evident originea sa sudică.
S’ar crede că Y. A. e tot atât de curajoasă pe cât e de veninoaasă.
In cuşca mea cu vipere cornute, ţin de câteva zile o şopârlă pe
care le-o oferisem drept hrană şi care se plimbă nesupărată pe sub
vipere, pe deasupra lor, pe capul lor, pe nasul lor. Acestea atinse, se
trag brusc la dreapta, la stânga sau înapoi, ceace arată că V. A. este
chiar fricoasă.
Se sue pe arbori şi pe stânci, cu ajutorul vârfurilor coastelor
(K rie sc h ).
înfierbântată de arşiţa soarelui, V. A. se v â r ă adesea în a p ă pen­
tru a se răcori şi pentru a prinde broaşte, cu care se hrăneşte (S till N a n d o r ).
H a b ita tu l V. A. variază cu constituţia terenului ce locueşte şi cu
vegetaţia. Locuieşte în general regiunile calcaroase, accidentate, cu gro­
hotişuri aride, fără vegetaţie, sau cu vegetaţie aridă (ca. şi în K a r s t)
La Cetatea Devei, e de remarcat o vegetaţie aridă tipică cu ele­
mente xerofite ca Graminee, Saxifrage, Artemisii, Crucifere, Alium etc.
La Mehadia locueşte în tufe rare, printre pietre. Mai rar locueşte
în terenuri cu vegetaţie mai deasă şi în păduri, cum de pildă a găsit-o
Mehely în Cazane în regiunea pădurilor foioase, în poieni şi la marginea
pădurilor cu tufişuri şi ierburi.
 VIPERA AMMODYTES CUV. ÎN ROMÂNIA 269

In interiorul ruinelor eetăţei Devei, V. A. se găseşte prin urzici

(PI. II. Fig. 2.)
Eu însumi arn văzut un mascul de V. A. ieşind din urzici. Se
găseşte şi prin grădini şi mai ales prin vii ca în Balcani (Brehm); d-l
 . V lad, preot în Mag, îmi comunică faptul că a văzut o viperă cu corn
în via sa de lângă Deva.
Pe un şes propriu zis, la noi nu se găseşte; în Europa, foarte ra r
(Brehm). La noi V. A. e element montan, scoborându-se rar la deal (Deva).
S tru c tu ra te re n u rilo r ce lo cu ieşte: clim ă, vegetaţie. Se întinde în
calcarele cretacice (ca şi în Ivarst), din care se resfiră în calcarele jura-
sice şi adesea în şisturile cristaline.
Cât priveşte temperatura regiunilor ce V. A. frecventează, ea va­
riază între isotermele de 8 grade şi 12 grade, acolo unde V. A. se întinde.
Numai excepţional intră în isoterma de 6 grade (Retezat, Parâng).
In Banat, terenurile în care V. A. trăieşte, sunt calcare cretacice,
jurasice şi şisturi cristaline.
Temp. anuală, între 10 şi 12 grade.
La Băile Herculane, şisturile cristaline ocupă cea mai mare parte
a regiunei; găsim apoi şisturi calcaroase liasice şi calcare jurasice 2l).
Temp. anuală, între 8 şi 9 grade.
V. A. s’a găsit adesea (Golopenţa, Pop, Lacriţianu) în fissurile şi
peşterele cu isvoare calde ale acestor calcare.
In Oltenia, terenurile în careV. A. trăieşte sunt deasemenea calcare
cretacice (Gura Văei, cu 10 grade temp., Platoul Mehed.) şi şisturi crista­
line (Gura Văei, Valea Vodiţei, Valea Bahnei, cu temp. anuală între 10
şi 11 grade, apoi M. Mehedinţilor şi Gorjiului cu 8 şi chiar 6 grade).
In Ardeal, V. A. trăieşte în calcare cretacice, jurasice şi miocenice
cu temp. între 10 şi 9 grade ca de pildă la Deva, Săcărâmb, Surduc,
Grădişte, — sau în şisturi cristaline cu temp. între 9 şi 10 grade ca
la Banpotoc.
In Dobrogea, solurile în care V. A. îşi duce viaţa, sunt calcare
mezozoice (Caliacra) şi chiar roce eruptive (N. Dobrogei); se găseşte
deasemenea şi printre roce paleozoice (Beş-Ţepe, Cataloi ete.).
A d ă p o stu l e câte-o stâncă la care ţine morţiş, ani dearândul, de
unde iese ca să se sorească sau să vâneze; se adăposteşte printre
pietre (grohotiş), sub pietre şi chiar prin tufişuri (mai rar), ca şi vipera,
comună (Brehm).

21) I. Popescu-Voiteşli. Studiul geologic asupra izvoarelor minerale de la.

Băile Herculane. An. min, din România, 4, Buc., 1921.
.270 R . I. CÂLINESCU

In regiunea Baziaşului, StiU N a n ă o r (1880), a observat că are o

deosebită predilecţie pentru găurile subterane, cu condiţia ca acestea să
se găsească pe dâmburi bine expuse la soare
La Băile Herculane, se adăposteşte prin crăpături de stânci, prin
■pietre, printre pietre.
A ltitu d in e . Se pare că e foarte sensibilă la frig, pentru că dintre
toţi şerpii din aceiaşi regiune, ea intră toamna la adăpost cea dintâi şi
.iese primăvara cea din urmă (S eh reiber).
Şi totuşi, aceasta n’o împiedică să se urce, atât aiurea cât mai
-ales la noi, la înălţimi unde e destul de frig în tot timpul anului.
Adaptarea aceasta la o climă mai rece — care mi-se pare un fapt
-secundar câştigat —, este o problemă biologică de mare importanţă,
având în vedere că este cazul unui şearpe de climă caldă, ce iubeşte
foarte mult căldura, din care cauză se şi menţine deobicei la mici înălţimi.
In Alpii calcaroşi şi în Carintia, înălţimea la care V. A. se ridică,
atinge cifra de 1445 m (Brehm).
La noi se menţine deobicei la o înălţime care variază între 75 şi
200 m. (Gura Văei, Vârciorova, Valea Vodiţei, Valea Bahnei, Orşova,
Băile Herculane, Valea Cernei, Nordul extrem şi Sudul extrem al Do-
brogei etc.).
Chiar Valea Mureşului, la Deva, are cam aceiaşi înălţime, ridi-
cându-se în Cetate la 300 m.
Pe valea Jiului românesc, se găseşte la înălţimea de 500 m; pe
:valea Jiului transilvan, în apropiere de Petroşani, se ridică la 000 m,
cum dealtfel se. menţine la Petroşani.
La Locurile rele (lângă Lainici) V. A. s’a întâlnit la 650 m., iâr
la Gropu, la 700 m.
G olopenţa, a găsit V, A. sub vârful Suşeului la înălţimea de 1200 m.
B u d a A ă a m (rel. M ehely), a găsit-o la Cetatea Colţului, la Sud-Vest de
Retezat, la 1895 m înălţime, iar B o r b a s Vineze, pe vârful Pârgu (Rete-
.zat), la 2184 m, adică în plină regiune alpină. •
H ib e rn a ţie . La noi, V. A. e un animal hibernant, ca dealtfel toţi
şerpii noştrii, — din cauza frigului iernilor noastre, —- căci în regiuni
jnai calde, ca de pildă pe Cyclade, se poate zice că nici nu hiber­
nează (B re h m ).
Intr’o iarnă, s’âu găsit amorţite, peste 100 de vipere cu corn,
printre bolovanii din cariera de piatră de la Deva (K rie sc h ).
Amorţeala lor e profundă, începând foarte de vreme şi sfârşind
foarte târziu. ,
N u tr iţie . Se hrăneşte cu şobolani, şoareci, cârtiţe, pe care le
 VIPERA AMMODYTF.S CUV. ÎN ROMÂNIA 271
•caută râmând ca porcul cu vârful nasului, dacă solul e suficient de
moale (K rie sc h ).
La muzeul din Deva, D-l Mallasz, o avut ideia de a conserva în
alcool o V. A. disecată, în intestinul căreia se vedea o cârtiţă.
Acest obicei al viperei de a râma cu vârful nasului, cred că a
•determinat şi desvoltarea expansiunei cornoase de pe vârful nasului, pe
care o numim în general corn şi care constitue caracterul cel mai spe­
cific al V. A.
Se hrăneşte apoi cu păsări miciM), şerpi*29*), şopârle şi broaşte 3°).
Am remarcat în interiorul ruinelor cetăţei Devei, forte multe şo­
pârle, care după ploaie, sunt scoase afară din găuri, de soare, pentru
A fi prinse de V. A., cu care aceasta se hrăneşte şi în care a băgat
mare groază.
l u l i u N ie d a m e r, a văzut la Cetate, pe o piatră lată, o şopârlă
aproapă imobilizată de frica a 2 vipere cu corn, ce-o pândeau la mar­
ginea .pietrei.
V en in u l viperei cu corn, e foarte toxic. S till N a n d o r consideră
V. A. ca cea mai veninoasă reptilă a Europei. Aceasta se explică proba­
bil prin marea cantitate de venin, ce această specie (cea mai mare
printre vipere), secretă. Şi e interesant de ştiut că cu cât un ţinut e
mai descoperit, mai gol şi mai expus arşiţei solare, cu atât numărul
speciilor veninoase devine mai mare. Aşa de pildă în Africa, cu ume­
zeala cunoscută, pentru 3 specii de şerpi, numai una e veninoasă în
timp ce în Australia, aridă, din 10 specii de şerpi, veninoase sunt 7 31).
Există deci un raport incontestabil între habitat şi numărul specii­
lor veninoase de şerpi.
Veninul V. A. e periculos chiar pentru ea însăşi şi pentru semenii
ei, — numai cu condiţia ca colţii săi să pătrundă sub pielea şi în cra­
niul semenului, ceace deobicei nu se întâmplă.
E periculos mai ales pentru om.
Dr. Phisalix32) a găsit în veninul de V. A. 3 substanţe principale:
e c h id n a sa , care provoacă accidente locale, ech id n o lo x in a ce determină
accidentele generale şi ceh idn ovaccin u l.
Pus pe'piele, ,e corosiv chiar în urme minimale, producând uşoare
inflamaţii dureroase y cojirea pielei ca şi când ar fi fost arsă, urmări
ce, din nebăgare de seamă, eu însumi am experimentat.
28) Mehehj a găsit în intestinul V. comute, o ciocârlie.
29) Tot JMrhtir a găsit un Coelopeltis monspesulana în tubul digestiv al V. A.
3°) Kriew-l. -n-o prinzând broaşte, în bălţile din jurul Baziaşului.
31) L. L1'. ta >i. i . 'erre et l’homme, Paris, 1861.
32) M-ine I7;iVPi,r aiaux venimeux et venins, Paris, 1923.
272 R . I . CĂLINESCU

Introdus în circulaţie, printr’o muşcătură, veninul determină acci­

dente locale şi generale.
Simptomele locale, situate în vecinătatea muşcăturei, se manifestă,
prin durere locală şi roşeaţă.
Dacă cantitatea de venin e suficientă pentru a aduce moartea,
simptomele generale sunt următoarele: dureri foarte vii în rădăcina
membrului rănit, sete arzătoare, congestie a mucoasei, hemoragii, apoi
după câteva ceasuri, stupoare, nesimţire, somnolenţă, respiraţie grea,
pierderea conştiinţei şi în sfârşit asfixia şi suprimarea mişcărilor respira­
torii, dupăcare inima mai poate bate un sfert de oră.
Deobicei agonia e lungă şi penibilă. Moartea survine peste vre-o 5 ore.
Cantitatea de venin, necesară pentru a omorâ un om, variază cu
şearpele ca individ şi cu condiţiile în care se află acelaş individ ca de
pildă, perioadă de post sau de saţiu, perioadă precedentă năpărlirei sau
posterioară ei, etc. Unele animale sunt insensibile veninului de viperă:
porcii, de pildă, mănâncă vipere şi sunt muşcaţi de vipere, fără a muri.
După Mehely, veninul V. A. ar fi inofensiv şi pentru broasca
ţestoasă.
Ariciul are în sângele său, o cantitate oarecare de antitoxine care-i
permit a rezista muşcăturilor de viperă.
Unii vânători de vipere se imunizează făcând să fie muşcaţi pro­
gresiv de pui de vipere (J o u b in ).
Dealtfel serologia modernă ştie să pregătească antidoturi contra
tuturor soiurilor de veninuri de şerpi.
La Museum, D r . P h is a lix şi D r . B e r tr a n d , încălzind veninul de
viperă la 75 grade timp de 15 minute, l’au transformat în vaccin, care
introdus în sânge, îi dă acestuia proprietăţi antiveninoase.
Pe de altă parte, D r . A . C alm ette, slăbind veninul eu soluţiuni de
hipoclorit de calciu, a reuşit a-1 transforma în vaccin cu ajutorul căruia
a obţinut seruri.
Astăzi serurile antiveninoase sunt foarte întrebuinţate, mai ales în
Franţa, contra muşcăturilor de vipere şi de alţi şerpi veninoşi exotici,
putându-se căpăta la Institutul Pasteur dela Paris (Jo u b in ).
La noi nu se pregătesc seruri antiveninoase, din cât sunt informat
de Direcţia Institutului Pasteur din Cluj.
Un remediu bun şi foarte simplu contra veninului de viperă, ni-1
dă T o m a sin i care muşcat de vipera cu corn, a scăpat dela moarte, bând
un litru de ţuică tare şi 2 dl. de alasch (Mehely) — doctorii cunoscute
şi de ţăranii noştri din Banat.
Dealtfel se ştie că alcoolul neutralizează veninul viperei, faptul
 VIPERA AMMODYTES CUV. ÎN ROMÁNIA 273

experim entându-se şi p e anim ale m uşcate de viperă; care îşi reveniau

întotdeauna, tratate cu puţin alcool.
T im pul vânătoarei. După E ffelăt, E r b e r t 33) E r h a r d t 34), V. A. e un
şarpe care vânează noaptea, ieşind m ai ales dim ineaţa şi seara, foarte
rar ziu a şi niciodată la am iază (B rehm ).
La fel crede şi D r. K n a u e r 35), care spune că şi acolo unde e
foarte com ună, apare foarte rar ziua* (Still N ándor). ■>' '
Totuşi după I. von B e d ria g a 36), în Grecia nu este exclusiv nocturnă,,
întălnindu-se şi ziua.
K a ri János 37) spune că ziua nu-şi părăseşte culcuşul decât după
o ploaie caldă.
A cest lucru l’am observat şi eu, rătăcind în interiorul cetăţei
Devei aproape 2 ore noroase, fără să întâlnesc vre-o viperă.
îndată ce a răsărit soarele, am întâlnit prim a viperă cu corn,
care tăia poteca oblică, şerpuindu-şi len eşă zigzagul dorsal şi ducându-
se să se ascundă într’un tufiş, pentru a m ă privi nedum erită.
D ealtfel şi poporul a observat, la Deva. m ai a les, că pe zi ploioasă
sau num ai noroasă, V. A. n ’a fost văzu tă niciodată — fapt c e n e arată,
încă odată origina sa sudică.
Explicaţia fenom enului că V. A. iese im ediat după ploaie, residă
cred, î n faptul că atunci ies d in ascunzişuri la umezeala caldă deafară-
broaştele şi toate celelalte anim ale mici cu care se hrăneşte.
P e dealtă parte, e sigur că lum ina şi căldura solară are o in­
fluenţă pozitivă asupra anim alelor c e cad pradă viperei cu corn, care
la rândul ei e atrasă, pe de o parte de apariţia acestora, odată cu lu­
m ina solară, pe de altă parte, de în săşi această lum ină şi căldură
solară ce-o influenţează direct.
Dar desigur V. A. nu iese num ai după o p loaie caldă.
S till N á n d o r a văzut-o adesea ziu a în jurul Baziaşului, chiar fără
să fi plouat în aceia zi.
Mehely crede că felu l nocturn sau diurn al v ieţei viperei cu corn,
este în legătură cu condiţiunile regiunilor ce locuieşte, — regiuni care
dacă sunt joase şi d eci cu nopţi calde, îi perm it să vâneze noaptea, pe
când dacă sunt înalte, ca de pildă în Platoul Herţegovinei, cu nopţi
răcoroase, o silesc să v â n eze ziua.

33) Verhandl. d. Zoolog. Bot. Gesellsch. in Wien, 12. 14.

34) Fauna d. Gyclades, Leipzig 1858.
35) op. cit.
36) Beiträge zur Kentniss der Vip. Frankf. a. M. 1886.
37) Magyarorsz. kígyóinak átnézete, — în — Természetrajzi füzetek 1879
274 R . I . CÂ.LINESCU

Părerea sa e verosimilă şi aplicabilă şi în ţara noastră: pe Rete­

zat, la 2000 m altitudine, e element diurn, vânând ziua, iar în Dobro-
gea de sud, cu altitudine de aproximativ 100 m e element nocturn,
vânând mai ales noaptea.
R e p ro d u c ţie . V. A. trăieşte în general singuratică, ca dealtfel mai
•toţi şerpii veninoşi, rar în perechi (B reh m ) M), ceace se observă şi la noi.
După É rb en , epoca împreunărei e între Aprilie şi Mai.
După M ehebj, ar fi la sfârşitul lui Aprilie şi începutul lui Mai;
în orice caz, primăvara.
In timpul împerecherei, se întâlnesc încolăcite în grămezi oribile,
ca şi V ip e ra bcru s, mişcând greoi la soare, ca un ghem încurcat.
Asemenea gheme de şerpi, se găsesc adesea în regiunea Devei,
•chiar şi prin păduri (pădurea Fiscuşului).
Epoca naşterei după É rb e n , e între August şi Septembre, iar după
M e h e ly , în August, deci toamna.
Lui E re c sy B é la 39), o V. A. i-a născut 2 pui în mijlocul lui
August şi peste 3 săptămâni, alţi 2 pui.
După M eh ely, numărul puilor variază între 5 şi 14. Acest număr
interesează desigur oficialităţile ce urmăresc stârpirea viperei cu corn.
Puii sunt lungi de 10 cm şi mai decoloraţi decât adulţii. Zigza­
gul dorsal e sur cenuşiu, iar pe pântece sunt alburii ( S till N á n d o r ) .
La început, puii se nutresc cu broaşte şi cu şopârle (M e h e ly ).
In anii secetoşi, viperele se înmulţesc la Deva într’un număr ne­
obişnuit.
CAP. 4.
R epartiţia Y. A. în România.
Urmărind reparţia viperei cu corn în România, vedem că ea are o
arie discontinuă şi anume V. A. se întinde în 2 zone dinstincte şi izo­
late : I. R e g iu n e a de V est (Masivul Banatic, Carpaţii Olteniei, şi Sud-Vestul
Ardealului) şi II. R e g . de E s t (Dobrogea)40).
I. In Regiunea de Vest, pete mai omogene găsim :
a ) Pe valea D u n ă r e i (Cazane), unde M eh ely o cita în 1812 dela
Baziaş până la Orşova, pe ambele maluri ale Dunărei, în părţile stân-
coase ale Cazanelor. S till N á n d o r o menţiona în 1866 in jurul Bazia-
şului. B o rb a s V in cze, o menţiona la peştera Veterani. D l I . R u s m ir a
găsit-o dela comuna Moldova, pe valea Dunărei până la Orşova.
®) Niedamer, paşnicul ruinelor cetâţei Devei, ştie o pereche de vipere
care, deja de multă vreme, sălăşluieşte sub aceiaş lespede de calcar.
39; Erecsy Béla. T. T. K. 1891.
40) Vezi harta.
 VIPERA AMMODYTES C U V . ÎN ROMÂNIA 275

b) In M a siv u l B a n a tie unde D r . Ib e re r a găsit-o în jurul Aninei şi

S till N a n d o r p e v a le a Ribisului, D l I . R u s m ir a găsit-o în jurul Oraviţei,
Şasea montană, pe valea Nerei până în comuna Moldova pe Dunăre,
la Craşova, In jurul Reşiţei, poalele Semenicului, jurul Oraviţei, Ciclova
montană, valea Pro tasului şi Valea Caraşului.
Interesant e faptul că în şesul Banatului, ba chiar şi în regiunea
muntoasă dela Caransebeş până la Iablaniţa şi pe valea Almajului, d-sa
n’a găsit-o.
o L a M e h a d ia , unde a fost semnalată pentru primadată de
E m e ric u s i r i v a l s k y apoi de E rb e r, de B ie lz, de Sch reiber, de E ffe ld t
şi de R u sm ir.
d ) Pe va lea C e m e i, la Orşova, semnalată de E r b e r , de S ch reib er,
de DI. L a c riţe a n u şi de Dl. R u sm ir.
M ehely a găsit-o în 1894 pe vârful Clepeniacu, pe malul drept
al Cemei, ca şi pe vârful Coronini, apoi la Băile Herculane, pe Piatra
galbenă şi pe aleea ce duce la izvorul Hercules, ce ţâşneşte din cal­
care jurasice.
Dl. E m il P op , a văzut-o în grota unui izvor cald; D l R u s m ir ,
D l. L a c r iţe a n u şi alţi naturalişti, au găsit-o în jurul Băilor Herculane.
G o lopen ţa mi-a comunicat că a găsit-o în vârful Şuşeiului la 1200 m
înălţime.
Eu am găsit-o la cariera de piatră de lângă Pecieneşca, din apro­
pierea Băilor Herculane.
c) In C a rp a ţii m e rid io n a li de V est, s’a găsit pe Retezat, pe vârful
Pârgu, printre jnepeni, la 2184 m înălţime, pentru prima oară de către
B o rb a s V in cze.41) K rie sc h a găsit-o pe vârful Piciorul Colţului, iar M e­
h ely, pe vârful Cetăţei Colţului; în regiunea Mehedinţului, Dl. C h iriţescu
şi alţi naturalişţi au semnalat-o deja din 1901 în apropiere de Severin,
iar în 1925, Dl. L a c r iţia n u o precizează la Gura Văei, la Vârciorova,
pe Bahna până la Iloviţa, pe Vodiţa până la ruinele mânăstirei Vodiţa
şi dincolo de ele.
Eu am găsit-o în 1925, în Platoul Mehedinţilor, până în comuna
Balta, platou format esenţial din şisturi cristaline, în care se găseşte
încleştată o dâră de calcare mezozoice, care se lărgeşte mai ales în.
Nordul platoului, acoperit cu păduri de fagi şi stejari, spart de doline
plin de grote, de văi uscate şi bălţi periodice, — ajungând aici pro­
babil dealungul văilor Bahnei, Vodiţei şi Jidostiţei, în care a fost gă­
sită de Dl, L a c riţe a n u .
41> Kriesch 1880, rel. Mehely 1912.
276 R. I. CĂLINESCU

In M-ţii Mehedinţilor a găsit-o deja din 1901, D-ra F ru n ze sc ic

(rel. C h iriţescu ).
Pe valea Jiului, în Ardeal, a găsit-o B ie te , cel dintâi, apoi G sato,
T ö m ö s v a r y Ö d ö n , care a găsit-o şi la Grădişte.
Pe valea Jiului în Oltenia, a găsit-o Dl. Prof. M ra ze e (la Lainici)42),,
apoi Dl. prof. P opescu - V oiteşti, care dealtfel a găsit-o din valea Jiului până.
în valea Oltului, pe culmea Parângului, dela Mândra până la Cândoaia„
B ie lz a găsit-o şi prin munţii ce despart valea Cemei de valea
Jiului. In valea Oltului, în Ardeal, după M eh ely e cunoscută până la
Turnu Roşu.
B ie te a semnalat-o deja din 1865, pe valea Lotrioarei, ce se deşchide
în valea Oltului. Nu e semnalată insă la Est de O lt; răspunsurile primite
pentru M-ţii Făgăraşului, sunt negative43).
f ) Pe valea M u re şu lu i, la Deva, unde V. A. a fost semnalată pentru
prima dată de T églás G ábor (1872). In 1880, K rie sc h 44), arăta că într’e
iarnă, se găsiseră în cariera de piatră de la Deva, peste o sută de vipere
amorţite de frig.
In aceiaşi vreme, T églás G ábor, care cunoaştea foarte bine regiunea.
Devei şi care găsise cel dintâi vipera cornută la Deva, — a o b serva t că
aceasta n u se g ă seşte abso lu t d e loc la n o r d d e c o titu ra ce M u re şu l fa c e
— p e n tr u ca d u p ă vre-o 3 0 d e a n i m a i tâ r z iu , D l M a lla s z s’o
la D e v a ,
şi anume la Săcărâmb, Ban-
g ă sea scă (1 9 1 7 ) cu m u lt la n o r d d e M u re ş
potoc, Vârmoaga. Acest autor o găsise dealtfel în mai multe puncte şi la
Deva, ca de pildă: la Cetate (Pl. II, Fig. 1 şi 2), pe dealul Colţul, în Valea
de aramă, Dealul mare, Bejan, Ţângu, Branişca şi Cariera de piatră.
II. In Regiunea de Esţ, se găseşte dealungul Dunărei, în calcarele
cretacice şi jurasice dela Oltina, Giuvegea, până la Cernavodă45).
In jurul Măcinului, Dl. Mrazee şi Dombrovschi46) au găsit nişte
indivizi de V. A. cu oarecare caractere noui, din care M e rte n s urma să-
facă în 1921, variét. M o n ta n d o n i.
Dl. Prof. V o iteşti, a găsit vipere cornute la Beş-Ţepe (Sud Vest de
Mahmudia) şi Cataloi (la sud de Tulcea).
Dl. C alafetean u , a găsit-o la Mănăstirea Celik-Dere, pe valea Celiku-
lui, la Vest Sud-Vest de Tulcea.
In Sudul Dobrogei, Dl. L e p ş i a găsit-o lângă Cavarna, la ţărm ul
mărei. (v. Pl. II, Fig. 3).
I2) Chiriţescu, op cit.
4a) Gábriel Dumitriu, farmacist în Câmpulung.
44) T. T K. 1880.
*) Chiriţescu, op. cit.
46) Chiriţescu, op. cit.
 VIPERA AMMODYTES CUV. ÎN ROMÂNIA 277

După, informaţiile D-lui Profesor Q . Vâlsan, — Dl. Satmari dela Bal-

cic, a găsit Y. A. la Adam-Clissi.
In alte locuri, s’ar fi găsit după I. Frivalsky (1875), la Şasea în
Maramureş, ceace pare o imposibilitate.
Dealtfel chiar răspunsurile din regiunea respectivă sunt negative;
rămâne să se cerceteze mai amănunţit regiunea pentru a se vedea dacă
nu cumva Frivalsky s’a înşelat, confundând poate Pipera a m m o d y te s cu
V ip e ra berus.
Cercetând lucrările privitoare la Fauna munţilor Bihorului (mai ales
monografia îngrijită a judeţului), şi consultând comunicările regionale,
am constatat că V. A. nu există în calcarele Bihorului (deşi Dl. Prof.
B im ioneseu, o menţionează ca existând aci întdo broşură de populari­
zare a D-sale)47).
După Dl. Prof. S p ir id o n A r te n i, nu se găseşte în Carpaţii orientali,
iar după Dl. Prof. B o te za iu , dela Institutul Zoologic din Cernăuţi, V. A.
nu se găseşte nici în această provincie.
Nu se găseşte în Basarabia48).
Nu s’a semnalat până acum în nici-o parte în ţara românească,
trăind în câmpie (Câmpia Olteniei, Câmpia română, Câmpia Tisei). Aceste
fapte îşi au desigur explicaţia lor biologică şi anume, V. A. fiiind strâns
legată de calcare, prin nevoile sale, n’are ce căuta în solurile câmpiilor.
In Dobrogea de Sud, locuieşte tot regiunile pietroase şi uscate.

CAP. 5.
Problemele zoogeografice ale Y. A. în România.

După ce am văzut biologia şi aria de întindere a V. A. în România,

ni-se pun în faţă următoarele probleme ale V. A. în ţara noastră:
1. D e ce a ria sa e d is c o n tin u ă ? 2. D e ce n u se în tin d e în C a r p a ţii
o r ie n ta li ş i B u c o v in a ? 3. D e u n d e a v e n it în R o m â n ia ? 4. C â n d ?
5. P e u n d e ş i ce căi a u r m a t ?
Credem că aceste probleme se pot uşor rezolva, ţinând seama
de repartiţia generală a V. A. la suprafaţa pământului şi de raporturile
geografice şi climaterice, în trecut şi în prezent, ale uscaturilor ce V. A.
frecventează azi, — ca şi de biologia ei în România, unde reflectă
biologia ei din locurile de baştină.
Mai întâi, e nevoie să ne întrebăm : a) E s te V. A . elem ent a u toch ton ,
fo r m a t a c i pe p ă m â n tu l care a z i e a l n e a m u lu i rom ân esc, a d a p tâ n d u -se clim ei

47) Simionescu, Reptilele şi Batracienele din România, Buc. 1924.

48) A . Brauner, op. cit.
278 R. I. CĂLJNESCU

g la c ia re d in c u a te rn a r, ce-a lă s a t u rm e evid en te î n C a r p a ţi? b) E s te

ea elem en t autochton, n e a d a p ta b il în să , în retra g ere s p r e S u d ? c) S a u este,
în s fâ r ş it, elem ent s tre in , de c lim ă ca ld ă v e n in d în R o m â n ia d u p ă g la c ia -
ţiu n ile c u a te m a r e ?
In starea actuală a cunoştiinţelor noastre, putem afirma că V. A.
nu este element autochton, adaptabil unei clime glaciare ceace o do­
vedim, pe de-o parte prin faptul că ea nu se întinde nici prea la Nord,
nici chiar în Carpaţii orientali, graniţa sa nordică fiind în România o
linie curbă ce ar lega Baziaşul prin Reşiţa cu Deva de Turnu Roşu,
pentru a se întrerupe până la Măcin, ca să se continue în latul Dobro-
gei de Nord, — iar pe dealtă parte o dovedim prin faptul că în general,
V. A. se arată şi în România, mare iubitoare de căldură, intrând toamna
la adăpost, cea dintâi şi ieşind primăvara, cea din urmă.
Deasemenea, V. A. nu este element autochton, în retragere spre
sud, fiindcă migraţia sa spre Sud, ar fi fost foarte accelerată de in­
fluenţa glaciaţiunilor cuatemare ce în Carpaţi s’au coborît foarte jos 49*),
ia r a s tă z i n ’am m a i fi g ă sit-o vie în R o m â n ia , ci cel m u lt în sta re
fo silă cu m e ca zu l m u lto r a n im a le de clim ă caldă, ce p o p u la u E u r o p a
ş i R o m â n ia , în epoce p re g la c ia re . V ero sim ilă p a r e num ai h ip o tesa că
5°), venind în România numai într’o epocă
V. A . e elem ent m e d ite ra n e a n
postglaciară, după cum voi încerca să arăt mai jos. Aceasta ne-o dove­
deşte pe de-o parte faptul că aria de întindere a V. A. la suprafaţa
pământului, este o bandă neregulată ce înconjură Mediterana, iar pe
dealtă parte faptul că şi la noi se comportă ca şi aiurea, ca element
de climă caldă, ceace putem conchide din constatările că V. A. este la
noi: un animal leneş, greoi, ce iubeşte mult căldura solară, sorindu-se
ceasuri întregi, ce din aceiaşi cauză preferă calcarele care înfierbân-
tându-se ziua, păstrează căldura şi noaptea, — ce gravitează împrejurul
izvoarelor calde, — ce se resfiră în văi, întinzându-se .şi abundând în
regiuni deobicei mai calde (Banat, Dobrogea).

49) După Dl de M artonne, limita zăpezilor eterne s’ar fi coborît până

la înălţimea de 1500 m (Valea Cernei).
5j) Dl. A ntipa crede (Dunărea, 1911), că V. A. este element balcanic
si că nu se putea întinde în munţii Olteniei decât înainte ca Dunărea să-şi
fi format Porţile de fer „fiindcă o apă mare curgătoare, ar fi fost un obstacol
peste care n’ar fi putut trece să se răspândească în stânga Dunărei, după cum
şi Jiul a împiedecat-o să se răspândească spre răsărit, în restul ţărei.“ Deci
după Dl A ntipa, V. A. trebuia să se găsească în Carpaţi, înainte de glacia-
ţiunile cuatemare. Cum însă ar fi putut rezista acestora?
 VIPERA AMMODYTES CUV. ÎN ROMÂNIA 279

Şerpii nu-şi pot schimba uşor obiceiurile şi mai ales habitatul,

ceace explică motivul pentru care V. A. continuă să locuiască şi la noi
calcarele, cum le locuieşte la Sud şi în deosebi în Karst.
D e u n d e a v e n it V. A . în R o m â n ia ? Dacă V. A. este element
mediteranean, ea vine în România din Sudul Europei.
Dar să vedem mai întâi care e r e p a r tiţia V. A . la s u p r a f a ţa
p ă m â n tu lu i.
K r ie s c h 51*), relata pe Sch reiber, care o menţiona în Spania, Portu­
galia, Franţa de Sud, Italia, Tirol, Bavaria, Carintia, Craina, Stiria de
Sud, malul mărei Ibrice, Dalmaţia, Istria, peninsula Balcanică, Caucaz,
Siria, Liban, Africa de Nord.
Acelaş, relata pe E ffe ld t care o menţiona în jurul Bratislavei, pe
B o r b a s V in cze care o menţiona în jurul Sviniţei, pe vârful Trescovăţ şi
Velebit.
Mai târziu B r e h m s2) , relata pe B e d r ia g a ce o menţiona abundantă
în Grecia şi Archipelag, în Asia Mică şi Armenia, precizând că G a le n -
ste in e primul care a găsit-o în Carintia, O re d le r în Craina, Istria şi
Tirol, E ffe ld t la Pressburg, E r b e r în Dalmaţia, E r h a r d t pe Cyclade,
S t. V in cen t în Grecia.
M eh ely adăoga în 1912 că se găseşte la Fiume şi pe Kapela,
afirmând fără să aducă dovezi că V. A. îşi are originea în Caucaz, de
unde prin Armenia şi Asia Mică a emigrat spre Apus.
Tot în 1912 G u st. T a r d i e u 53), o menţiona în Alpii Provencei, iar
în 1916, prof. D r . l s c h ir k o f f 54), o preciza în Balcani.

Faptul cel mai important este că V. A . se gă seşte în in su le le .

alături de multe elemente care populau uscaturile ce
m ed itera n e,
prăbuşindu-se, au lărgit vechea Mediterană pentru a da naştere celei
actuale.
Chestiunea prăbuşirei şi lărgirea Mediteranei actuale, a fost temei­
nic studiată atât din punct de vedere geologic cât şi din punct de vedere
geografic. Sinteza cea mai complectă a făcut-o S u e s s 55).
Vechile raporturi geografice între Europa sudică, Africa de Nord
şi Asia de Sud Vest, au fost definitiv stabilite, ajungându-se la concluzia
că Mediterana actuală a fost o .'mare mult mai mică altădată care s ’a
51) op. cit.
52) op. cit. .
53) Les Alpes de Provence, Paris 1912.
54) Bulgarien, Land u. Leute, Leipzig 1916.
55) La Face de la Terre, Paris 1897.
280 R. I. CĂLINESCU

lă r g it p r i n p r ă b u ş ir e a , la d ife r ite epoce, a vech ilor lim b i d e p ă m â n t ce

le g a u E u r o p a p e d e-o p a rte cu A s ia M ică , pe d e a ltă p a r te cu r e g iu n i
d i n N o r d u l A fr ic e i ş i c a r i a u în c e p u t a se p r ă b u ş i cam p e la în c e p u tu l
epocei g la c ia re , continuându-se până după această epocă, martor fiind
•chiar om ul56).

Pentru a nu cita decât fapte zoogeografice care să se refere la vechile

raporturi ale uscaturilor prăbuşite, e suficient să menţionăm că în mica insulă
Pianosa, din Marea Tireneană, se găsesc resturi de cerb.
La fel în insula Giannutii, cu o suprafaţă de cel mult 200 ha.
Resturi de cerb s’au găsit şi în Elba.
Din cele 16 specii de mamifere ce trăiesc în Corsica şi Sardin'a (fără
‘Chiroptere şi Insectivore), 7 trăiesc şi în Algeria5758).
Moluştele sunt aceleaşi pe ambele coaste ^ale Gibialtarului, după cum
■aceleaşi sunt şi cele din Sud Vestul Asiei Mici şi din Grecia.
Păstrăvul din apele Sierrei Nevaaa, se găseşte în râurile Pindului şi ale
Lyciei. Se ştie că se găsesc aceltaşi maimuţe (Macacus ecaudatus) pe ambele
ţărmuri ale Gibraltarului. Muilonul se găseşte aproape identic în Asia mică
(Taurus), în Cipru, Creta, Sardinia şi Corsica.
In Creta s’au găsit numeroase resturi recente de hipopotami.
In Malta, Sicilia şi Gibraltar s ’au găsit aceleaşi resturi fosile de Eleplias
•antiqus şi Hiena croccuta.
Şacalul a trăit {Suess) şi poate va mai fl trăind şi azi în câteva din
insulele dalmatine. Isch irkoff precizează că şacalul trăieşte (1916) şi în Bul­
garia, prin pădurile din muntele Strandgea, până în regiunea mărei E gee;
lătratul său se aude şi azi, în nopţile liniştite, pe ţărmul Archipelagului.
Porcul spinos, cameleonul şi multe alte animale, leagă fauna Siciliei,
Italiei şi Spaniei, de fauna Africei de Nord.

Aceste animale citate sunt resturile vii ale unei faune terestre, ti­
pic mediterannee, mai compacte, — ş i f a p tu l că se g ă se sc a p ro a p e n e ­
schim bate, în re stu rile vech ilor u sc a tu r i p r ă b u ş ite , dovedesc că p r ă b u ş ir e a
■e de d a tă recentă. D i n a cea stă f a u n ă face p a rte ş i V. A . fo r m â n d u -s e
■aci, p e u sc a tu rile p ră b u şite u lte rio r, m e n ţin ă n d u -se p e d ife rite le f r â n tu r i
cru ţa te {in su le).
A fixa focarul zoogenetic al V. A. însemnează a studia repartiţia
V. A. nu numai în spaţiu dar şi în timp, ceace este însă mai greu din
lipsa datelor paleontologice.
însemnează în acelaş timp a face filogenie şi a ajunge chiar la
strămoşul V. A. ceace ar fi foarte important.
Dar a încerca aceste lucruri pentru România ar fi zadarnic, căci
5®) Calvert u. N eum ayr, rel. Suess.
57) F o rsyth -M a jo r, rel. Suess.
58) Camena d'Alm eida, L’Europe, Paris, 1903.
 VIPERA. AMMODYTES CUV. ÍN ROMÁNIA 281

fixând regresiv fazele zoocartografîce, etapele de întindere ale V. A. în

România, am ajunge la un moment dat, ca să eşim afară din ţară pe
la Porţile de fier spre Sud şi pe la Balcic, deasemenea spre Sud, fără
să găsim un focar zoogenetic al acesteia în România şi deci un stră­
moş al ei la noi.
Totuşi, credem că şi fără a studia în timp repartiţia V. A. la
suprafaţa pământului, s’ar putea fixa urt focar zoogenetic aproximativ
al acesteia, observând faptele biologice.
L ip s i ţ i in g e n e ra l d e locom oţie în tin s ă , şerpii sunt ca şi legaţi de
ţinuturile pe care s’au format.
Nu părăsesc locul natal nici chiar când mediul ambiant devine de­
favorabil. — ~r.—
Instinctul migrator e înlocuit prin hibernaţie şi numai un cata­
clism determină o migraţie a şerpilor 59).
In general, reptilele rămân limitate la ţinuturile pe care s’au
form at60).
Este tocmai cauza pentru care diferitele centre de creaţie herpe-
tologică sunt şi azi aceleaşi care erau la începutul cuaternarului ( M a u r y ).
Şi dacă aria de întindere a V. A. înconjură Mediterana ca o bandă
neregulată, mai compactă în Sudul Europei şi mai ales în Grecia, aceas­
ta însemnează că V. A. aici s’a format. 0 consecinţă evidentă a a-
■cestor consideraţiuni este şi marea vitalitate a sa în aceste regiuni.
M eh ely a văzut la Raguza, pe coasta de Est a Adriaticei, o viperă cor­
nută groasă cât braţul şi lungă de mai bine de un metru. Deasemenea
e cunoscut că veninul V. A. în aceste regiuni e mai toxic decâ în ori­
ce altă regiune ce locueşte ( S till N á n d o r).
Dealtfel, hipotesa acestui centru median în regiuni cu condiţiuni
identice explică şi egala distribuţie a V. A. mai bine, în tot cazul, de­
cât un centru desechilibrat al celor ce cred că V. A. vine din Asia.
Geace p a r e sig u r, e fa p tu l că V . A . e x is ta d e ja ca specie d in stin c tâ , m a i
în a in te d e a se ‘p r ă b u ş i M e d ite ra n a , p e n tr u a se g ă s i a z i a p ro a p e n e­
sc h im b a tă p e ţă rm u rile m ă re i M e d ite ra n e ş i p e d ife rite le in su le m a i m a ri
s a u m a i m i d ale ei.
C â n d a v e n it V. A . î n R o m â n ia ? Prin spargerea centrului său de
•dispersie şi prin lă rg ire a a r ie i d e in flu e n ţă clim a tică a M e d ite ra n e i , V.
A. a fost împinsă spre periferia ariei sale de întindere. D e a ltfe l, a şa
c u m a fo s t îm p in s ă sp re N o r d V . A . g r a ţie p r ă b u ş ite i M e d ite ra n e i , cred
•că la fe l a u fo st d e te rm in a te a m ig r a sp re N o r d ş i s p r e p e r ife r ie în g e ­
59) Maury. op. cit.
60) Schlegel. Essai sur la physionomie des serpents, Amsterdam, 1837.
282 R . I. CĂL1NESCU

determinism la care au fost

n era l, m a jo rita te a elem entelor m ed ite ra n e e n e ,
supuse desigur şi celelalte elemente mediteraneene aflătoare în România^
Că sunt într’adevăr împinse, ne-o dovedeşte şi faptul că ele se adap­
tează progresiv şi la climate mai reci decât cele de origine.
Ş i d a c ă sc u fu n d a re a M e d ite ra n e i a d u r a t p â n ă î n t r ’o epocă p o s t-
g la c ia ră , V. A - a fo s t îm p in s ă în re g iu n ile ce locu ieşte a z i, n u m a i î n t r ’o
epocă p o stg la c ia ră , ceace co resp u n d e d e a ltfe l ş i cu d is p a r iţia g h e ţa r ilo r
în C a rp a ţi, după care V. A. uşor se putea întinde la suprafaţa acestor-
munţii.
Pe u n d e a v e n it V. A . î n R o m â n ia ? Mai întâi V. A. a fost împinsă
în Balcani, păstrându-se necontenit ca element montan subalpin, apoi
de aci s’a întins pe lăturile Balcanilor ajungând pe de-o parte pe la
Porţile de fier, în Carpaţi (ocupând regiunea sa de Vest), — iar pe de-
altă parte, în calcarele Dobrogei.
Trecerea peste Dunăre, mai ales în regiunea Porţilor de fer şi mai
ales vara, a fost desigur un lucru foarte simplu, fiindcă se ştie că V..
A. nu numai că nu se teme de apă, dar chiar o caută în anumite
împrejurări.
Dealtfel, poporul însuşi din regiunea Porţilor de fer, afirmă că atunci.
„ câ n d a p a e s fâ r ş ită , a p ro a p e o p o ţi trece cu p ic io ru l 6I).
Nu mai puţin interesante sunt şi alte afirmaţiuni populare care se-
referă la faptul că vipera cu corn a fost adesea văzută înnotând prin­
tre gherdapurile dela Porţile de fer.
In regiunea Cazanelor, V. A. putea deasemenea trece, târâtă pro­
babil de pe un mal pe celălalt de curentul puternic al Dunărei în-
strâmtoare.
Românii din regiunea Cazanelor, au şi legende caracteristice din
care se vede cum a fost isbită imaginaţia populară de îngustimea Dunărei
în Cazane, (v. PI. I. fig. 2).
Aşa de pildă, una se referă la o punte pe care ar fi făcut-o hoţii
peste Dunăre, în Cazane. Rupându-se puntea, căpetenia hoţilor s’ar fi
proptit în băţ şi ar fi sărit de pe un mal pe celălalt 62).
Trecerea V. A. de pe malul drept pe malul stâng al Dunărei cu
condiţii identice de trai, putea să fie făcută chiar de o pasăre răpitoare,
locuitoare a malului românesc, ce obişnuia să vâneze şerpi pe celălalt,
mal unde abundau.
Tot din Balcani, coboară la mici înălţimi în Dobrogea de Nord,,
dealungul calcarelor miocenice dela ţărmul mărei (L e p ş i ) şi dealungul
61) Gf. Vâlsan şi Q. Giuglea, Românii din Craina Serbiei, Buc., 1911..
62) Idem.
 VIPERA AMMODYTES CUV. ÎN ROMÂNIA 283

calcarelor cretacice şi jurasice de ţărmul Dunărei (C h iriţescu ) de unde

se resfiră către interior, dealungul văilor pietroase şi uscate.
C a re s u n t căile u rm a te d e V. A . î n R o m â n ia ? Odată ajunsă în
Banat, V. A. s’a întins pe de-o parte în Munţii Cernei şi Munţii Vâlca-
nului (Oltenia) prin văile ce se deschid în Dunăre, ale Cernei, ale Vo-
diţei, ale Jidoştiţei, — unde e mai comună, — iar pe dealtă parte, în
Ardeal, pe valea Timişului, Bistrei, Streiului, spre valea Mureşului (Deva).
Din valea Jiului, V. A. trece spre valea oltului, la Turnu Roşur
unde se opreşte momentan; c o n sid e râ n d c ă V . A se a flă a s tă z i î n cu rs
d e în tin d e r e , cred că v a trece ş i O ltu l d a c ă în c ă n u l-a trecu t.
Clima Carpaţilor dela Est de Olt e identică cu cea dela Vest de
această apă. Şi trebuie să credem că apa Oltului nu numai că nu este
un obstacol, dar vara este chiar o momeală pentru vipera eu corn, cu
obiceiurile cunoscute.
Punctul cel mai septentrional al întinderei V. A. în România a
fost semnalat acum 40 de ani, la Deva. In 1917, V. A. a fost semnalată,
după cum am văzut, cu vre-o 40 km mai la nord de Deva, ceace ne­
arată că V. A. se află la noi într’o le n tă întindere progresivă.
Din Dobrogea de Sud, V. A, se întinde în Dobrogea de Nord, oprin-
prindu-se în latul acestei provincii, graniţa sa nordică formând-o aci
Dunărea dela Macin la Tulcea şi de aci Braţul Sf. Gheorghe, dela Tulcea
la Mahmudia.
D e ce a r ia d e în tin d e r e a V . A . se •prezintă d isc o n tin u ă î n R o­
m â n ia ? De fapt, în România nu e vorba de o arie de întindere uni­
tară a V. A. c i d e d o u ă e x tr e m ită ţi n o rd ic e ale a r ie i sa le, de două limbi
cu care aria sa de întindere la suprafaţa pământului, înaintează spre Nord..
Şi acest aspect al ariei sale de întindere, este un stadiu num ai;
peste câtva timp, el va fi desigur altul.
Se pare că V. A. n u m a i n u a a ju n s î n C a rp a ţi o rie n ta li (şi Bu­
covina) deşi aceştia sunt mult mai la Sud decât alte regiuni în care V.
A. se găseşte, ca de pildă în Boemia, —• iar nici de cum faptul că ar
împedeca-o clima rece a lor, fiindcă am văzut că V. A. e capabilă să
se adapteze secundar şi la o climă mai rece, cum e cazul pe Retezat.
Demn de remarcat e faptul că ceace p a r e a d e te rm in a în tid e r e a ş i
d e p ă rta re a V A . s p r e N o rd , — n u e a tâ t clim a , câ t m a i a les d is ta n ţa
ce-o d e sp a rte d e ţă r m u l M e d ite ra n e i şi a mărilor ce ţin de ea, ceace
arată şi motivul pentru care în nordul Adriaticei, V. A. ajunge până în
Boemia, adică mult mai la Nord de Carpaţii orientali şi Bucovina, cu
aceleaşi calcare cretacice şi jurasice.
:2 8 4 R . I. CĂLINESCU

GAP. 6.
Legăturile cu omul.
P agube. Deşi V. A e şearpele cel mai veninos din România, are
victime puţine din cauză că e un animal leneş şi chiar fricos cum am
avut ocazia să mă conving, observând viperele mele captive.
Din cauza aceasta, la Deva, lumea nici nu se fereşte de ea, ştiind
bine că nu atacă omul decât numai când acesta o irită.
La Deva, D l. M a lla s z cunoaşte numai 2 cazuri de oameni muşcaţi
de V. A., din cei ce lucrau în Cetate, în apropierea imediată a viperelor.
Mi-s’a spus că un soldat grănicer ar fi murit de pe urma muş-
căturei V. A.
Deobicei, oamenii muşcaţi de V. A. îşi leagă membrul rănit şi se
duc apoi la farmacie, unde sunt trataţi. Unii sug rana, scuipând veninul;
alţii pun sare pe rană, după ce au împiedecat circulaţia sângelui prin-
tr’o legătură mai sus de rană. Alţii neautralizează influenţa veninului
cu ajutorul beuturilor spirtoase.
S tâ rp ire a . Totuşi, deşi V. A. e mai mult sau mai puţin paşnică,
prefectura maghiară a jud. Huniedoara, a plătit până în 1916, câte-o
coroană pentru fiecare viperă cornută ucisă la Deva, pentru a o su­
prima mai ales dela Cetate.
Şi fiindcă o coroană era mult pe acele vremuri, lumea săracă mai
ales, era determinată să omoare cât mai multe vipere. Deatunci datează
probabil obişnuinţa generală la Deva de a omorî viperele cu cea mai
desăvârşită lipsă de teamă.
Vara, şi azi, cete de şcolari pornesc la Cetate, undo fac un adevă­
rat jaf în viperele cu corn.
Ar fi de dorit ca ceace a făcut până în 1916 statul maghiar, pentru
stârpirea viperei cu corn din Cetatea Devei,— să continue statul român,
aceasta pe de-o parte pentru o mai mare siguranţă a celor ce vizitează
interiorul ruinelor Cetăţei Devei, pentru ele şi pentru frumoasa perspec­
tivă ce această Cetate oferă înspre oraş, — iar pe de altă parte pentru
înzestrarea cu vipere cornute a muzeelor noastre şcolare şi publice.
C re d in ţe p o p u la re . Credinţele populare cu privire la V. A. sunt
deobicei cele generale în legătură cu şerpii, ca de pildă: „dacă omul
pune mâna pe şearpe, îi cade pielea ca la şearpe, dacâ-i intră un os în
picior nu-i iese 9 ani, dacă omoară şearpele, plouă (credinţă ce se referă
şi la omorârea broaştei o r.)/
Poporul se teme foarte mult de vipere, singurii şerpi veninoşi din
România. Din cauza acestora poporul se teme de toţi şerpii în general,
 VIPERA A.MMODYTES CUV. ÎN ROMÂNIA 285

chiar şi de aceia pe care i-ar putea băga perfect de bine în sân, fără.
nici-un pericol. La Baziaş, se crede că V. A. „ îm p u n g e “ cu limba (cre­
dinţă deasemenea generală la Români) şi că, odată omul muşcat, se
umflă şi moare.
ţSe mai crede că e veninoasă chiar şi iarba pe unde trece vipera cu
corn. La Pecenieşea, poporul crede că cei ce umblă cu şerpi în mână,
o pot face numai scoţându-le limba pentru a nu mai împunge. Crede
că farmaciştii îi întrebuinţează veninul pentru doctorii, iar untura pentru
alifii (Şoimoşi, Viţelul, lângă Deva).
Se interesează de viperă, numai accidental, atunci când regiunea
în care V. A. se află, e aproape de un centru cultural (sau în strânsă
legătură cu el), căruia îi confecţionează vipere (Deva, Băile Herculane).
N u m e p o p u la re. La Deva, vipera cu corn se numeşte V ip ă ră , popo­
rul nefăcând nici-o deosebire între diferitele specii de vipere, probabil
din cauza că aci, e singura specie (după informaţiile D-lui M a lla ss).
In platoul Mehedinţilor, i se zice V ip eră cu co rn . La Caransebeş,
am auzit denumirea de V ip e ră c o rn u tă . La Pecieneşca, lângă Băile Her­
culane, am auzit numele de N ă p â r c ă cu corn , în deosebire de Năpârcă
(Vipera berus).
Tot la Pecenieşea am auzit şi numele de N ă p â r c ă cu d u c p e cap.
Pe valea Cernei, am auzit denumirea de N o p u rcă cu cioc.
La Cazane, *i-se zice b i d o c ă . N ă p â r c ă cu n a s în to r s (Plavişeviţa),
iŞearpe o b ră n a t, N o p u rc ă d'ele rele (Caraseval).
Deobicei omul se fereşte a-i spune pe nume, de teamă a nu-i
muşca vitele. De remarcat e faptul că în Cazane se zice Năpârcă la.
orice şearpe, ceace dealtfel coincide şi cu credinţa că toţi şerpii sunt
veninoşi, rezervându-se viperelor atributul de „rele
în tr e b u in ţă r i. Deoarece poporul se teme foarte mult de vipere,
acestea n’au nici un fel de întrebuinţare populară.
Copiii dela Deva, m’au informat că prind V. A. şi o duc farma­
ciştilor, dela care capătă câte 40 lei pe bucată.
întrebând farmaciştii din Deva, asupra modului de întrebuinţare al
viperelor cumpărate, — aceştia neagă categoric negoţul viperelor cu copiii.
Poate că e vorba de un secret profesional, mistificând copiii că
fac doctorii şi alifii din vipere, afirmaţiuni ce ulterior iau proporţii
de poveşti.
Notă caracteristică pentru Deva, este că toţi farmaciştii din acest,
simpatic orăşel, sunt ovrei.
P r in d e r e a V. A . ş i in stru m e n te p o p u la re . Poporul crede că lovită
greşit, V. A. sare şi muşcă omul, care se umflă (Deva), se învineţeşte
(Pecenieşea) şi moare.
286 R . I. CĂL1NESCU

E tocmai motivul pentru care atunci când o prinde, poporul pre­

feră s’o prindă vie (cu anume instrumente populare), decât s’o lovească.
Totuşi la Deva, V. A. este omorâtă şi de copiii de şcoală, căci e
greu numai până când cineva ajunge să omoare prima viperă, învăţându-i
în acelaş timp obiceiurile.
Vie, o prind cu ajutorul unui băţ crăpat la un capăt sub forma
unui cleşte, în care introduc un beţişor legat de o sfoară, pentru ca să
stea căscat, instrument pe care la Deva, maturii şi mai ales copiii îl
numesc: P işc ă to a re .
Se apropie de V. A. care, leneşe cum este, nu se mişcă, îi pun
după ceafă cleştele de lemn şi trag de sfoară pentru a scoate beţişorul
şi a o apuca deci de grumaz.
La Iuliu Niedamer (Deva), am văzut un instrument şi mai sigur
şi anume, o furcă lungă de 12 cm cu 2 dinţi scurţi de fier ce fac un
unghiu ascuţit la unul din capetele furcei, cu ajutorul cărora V. A. e
fixată la pământ de după cap, împiedecând-o să muşte, după care poate
fi ridicată cu mâna.
încălţat în cisme groase, omul o poate fixa la pământ şi cu picio­
rul, după care deasemenea o poate ridica cu mâna.
In tot cazul, prinderea viperelor cu mâna este un lucru foarte
simplu, — şi atât timp cât omul are grija de a le împiedeca să-i intro­
ducă veninul în organism, ţinându-le bine de după grumaz la baza cra­
niului, — are impresia că viperele sunt nişte şerpi banali şi inofensivi.
N ic o la ie G olopen ţa (Pecenieşca) prinde V. A. cu ajutorul unui tub
-de 50—60 cm lungime, făcut din scoarţa unei ramure decorticate de
tei, înmuiată în prealabil prin foc, pentru a permite scoaterea scoarţei
sub forma unui manşon, pe care-1 astupă la un capăt. Acest tub îl pune
•înaintea viperei cu corn ce intră liniştită ca într’o gaură oarecare. Apoi
vânătorul de vipere n’are decât să astupe cu un dop capătul deschis
prin care a intrat vipera în interior. Tubul la Pecenieşca se chiamă
„ D u d u ro n de cei ( t e i ) “ sau mai scurt „ D u d ă “.
V â n ă to rii de vipere cu corn sunt în general oamenii cei mai săraci
-dintr’un sat, cei mai liberi în apucături şi cei mai dispreţuiţi de consăteni,
•pe de-o parte pentru starea lor socială precară, pe dealtă parte pentru
-ocupaţiile lor, lugubre pentru popor şi în tot cazul foarte puţin onorabile.
Vânătorii de vipere se ocupă dealtfel şi cu alte ramuri ale Zoolo­
giei şi chiar cu alte ramuri ale Şt. Naturale, — fiind câteodată foarte
încrezuţi.
Aşa de pildă, N ico la ie G olopen ţa , cel „trecu t i n f o i ", afirmă că el
rştie mai mult decât 20 de profesori, — aceasta probabil din cauza că
 VIPERA AMMODYTES CUV. ÎN ROMANIA 287
marile somităţi ştiinţifice care l’au văzut, aveau interes să-l lase să
vorbească numai el.
C a p tiv ita te a V. A . — V. cu corn suportă captivitatea timp îndelun­
gat, mulţumindu-se cu şoareci vii şi morţi (M eh ely). Viperele mele cornute
nu mănâncă totuşi şopârlele ce le ofer, cu care se hrănesc în stare liberă
şi care în cuşca viperelor, calcă nesupărate pe capul şi pe vârful nasu­
lui acestora.
Femela e mai blândă, mai pasivă decât masculul, care inspectând
cu atenţie sârma împletită a uşilor cuştei, se repede din când în
când la obiectele din apropierea imediată a acestora, pentru a relua
clin nou inspecţia.
Se obişnuiesc repede cu închisoarea, împrăştiind cu timpul un
miros respingător de cadavru.
M e h e ly povesteşte că în captivitate vipera cu corn uită să mai
muşte, — adaogând că T o m a sin i le plimba pe mână şi le hrănea cu
şoareci în palmă!
Tot M eh ely povesteşte că odată a avut capriciul să lase libere în
odaia de lucru toate viperele sale cu corn, fără să i-se fi întâmplat ceva.
Aceasta se explică desigur prin frica curioasă ce vipera cu corn
■are de lumea înconjurătoare.
In legătură cu blândeţea V. A. în captivitate, M eh ely afirmă c’ar
fi văzut la Raguza, la directorul muzeului K o sic , cea mai mare viperă
cu corn şi în acelaş timp, cea mai blândă din câte a văzut vre’o dată,
specimen rar pe care vizitatorii îl mângăiau ca pe un bun animal domestic.

N otă: Lucrare depusă în Iunie 1925.

 LA VIPÈRE AMMODYTE EN ROUMANIE,
p a r R. I. C âlinescu .

( Résumé) .

La Roumanie est une zone de contact de plusieurs faunes parti­

culières comprenant des éléments faunistiques paléarctiques, européens
centraux, mediterrannéens et pontocaspiens.
L’existence de l’élément mediterrannéen est particulièrement inté­
ressante et parmi les problèmes qu’elle pose, celui de l’existence de la
vipère ammodyte en Roumanie est un des plus curieux.
Des recherches sur cette question ont été faites depuis longtemps
en Transylvanie ; elles commencent avec Frivalsky qui travaillait il y a
cent ans — et ont été continuées avec Kriesch Ianos, Teglas Gabor etc.
Dans l’ancien royaume s’en sont occupés Mrs. Chiri(escu, Mertens et
accidentellement Mr. Antipa.
La vipère ammodyte, ou la vipère cornue, est le serpent le plus
vénimeux de l’Europe. Elle a 60—70 cm de long et parfois d’avantage.
Une raie noire court en zig-zag sur le dos et se termine sur la tête
par une fourche en forme de lyre. Les écailles de la tête sont petites,
en contraste avec les grandes écailles des serpents non-venimeux. A la
racine du nez se trouve une excroissance cornue qui est sa caracté­
ristique et lui a valu son nom. C’est un animal paresseux, lourd, qui
aime beaucoup la chaleur du soleil, ce qui nous renseigne sur son ori­
gine méridionale. Elle plonge dans l’eau pour se rafraîchir et pour
châsser les grenouilles. Elle habite les régions calcaires arides, acciden­
tées et déboisées. Elle se tient d’habitude à des altitude basses, dans
les vallées profondes, à la recherche de la chaleur, ce qui n’empêche
pas de la trouver sur le Retezat à une altitude de 2000 m.
Pendant les jours brumeux et les jours de pluie, elle ne sort pas.
Elle tue sa proie (serpents, lézards, grenouilles, taupes) d’un coup
presque invisible. Les animaux à sang chaud meurent rapidement.
 LA VIPÈRE AMMODYTE EN ROUMANIE 289

L’homme meurt cinq heures après la morsure, avec d’atroces souffrances.

On neutralise le venin par des injections des sérums et d’alcool. L’accou­
plement se fait au printemps, la naissance des petits à l’automne. En
captivité les vipères de l’auteur ne mangeaient pas.

L’aire d’extension de la vipère ammodyte en Roumanie est dis­

continue, présentant deux zones distinctes et isolées : 1. Z o n e d e l'O u est
(monts du Banat et de l’Olténie, jusqu’à l’Olt et la région des collines
de Transylvanie jusqu’au dessus de Deva, à peu près 30 Km au Nord
du Mureş); 2. Z o n e d e l ’E s t (Dobrogea septentrionale et les parties
orientales et occidentales de la Dobrogea méridionale). (Voir la carte).
La vipère ammodyte n’est pas un element autochtone, comme nous
le prouve : son absence dans les Carpates méridionales à l’Est de l’Olt ;
le fait qu’elle est chez nous une grande amie de la chaleur et qu’elle
a, de tous nos serpents, le plus long hivernage.
Ce n’est pas un element autochtone en retraite vers le Sud,’ car
sa migration aurait été accélérée par l’influence des glaciers quater­
naires qui descendaient à onze cents mètres dans la vallée de la Cerna.
On en trouverait aujourd’hui des restes fossiles, comme c’est le cas
pour beaucoup d’animaux de climat chaud, comme l’éléphant, le cha­
meau, le lion, le tigre, etc.
La vipère ammodyte est un élément méridional v e n u en R o u m a n ie
à u n e epoque p o st-g la cia ire. Elle présente tous les caractères d’un animal
de climat chaud : paresseuse et lourde, elle aime la chaleur du soleil ;
elle recherche les sources chaudes, se te n a n t d a n s d e s vallées e t d e s
e n d ro its à c lim a t d o u x du Banat et de la Dobrogea.
La v. a. vient chez nous du Sud de l’Europe, où elle forme une
bande irrégulière a u to u r d e la M é d ite rra n é e . E lle a été p o u ssé e e n dehors
d e so n a ir e p a r l'é x ten sio n d e l'in flu en ce du c lim a t m é d ite rra n é e n vers
le N o r d .Elle se maintient sur différentes îles. Cela prouve d’une part que
sa différenciation comme espèce s’est faite avant l’effondrement de la
Méditerrannée orientale, donc au debut du quaternaire- et d’autre part
q u ’elle e st venue chez n o u s , com m e la m a jo r ité d e s élém en ts m ê d ite rra n -
n éen s, po stérieu rem en t à ces e ffo n d rem en ts {c’est-à -d ire à l ’époqu e p o st­
Sa progression dans les montagnes, correspond au retrait des
g la cia ire).
glàciers. Elle s’est propagée de part et d’autre du Balkan, dans la
Bulgarie et dans la Dobrogea. Son arrivée dans les Carpates s’est faite
par les roches des Portes-de-Fer, qui en temps de sécheresse peuven

19 Inst, iitv n o C lin i

290 R . I. CĂL1NESCU

être traversées à gué, — ou par le détroit des Cazane, entraînée par

les courants1).
Donc, en Roumanie, l ’aire d ’extension de la vipère ammodyte repré~
sente deux tentacules en progression vers le Nord. Ce n’est pas le climat
qui l’a empêchée d’arriver dans les Carpates Orientales — car ce climat
ressemble à celui des Carpates Méridionales à l’Ouest de l’Olt, où elle
existe, — mais elle ne les a pas encore atteintes. Nous savons d’ailleurs
qu’elle s’adapte au climat plus froid des monts du Retezat et du Parâng
et qu’au Nord de l’Adriatique on la trouve à une latitude plus septen­
trionale (Rohême) que celle des Carpates Orientales.
La v. a. ne fait pas de dégâts, parce qu’elle n’attaque pas. Pourtant le
peuple a peur des vipères, comme en general de tous les serpents. A
Dèva, ce sont les enfants qui la chassent et les chasseurs de vipères,
peu nombreux chez nous, la prennent avec des instruments très simples
s’aidant même de la main.
Les noms populaires de la vipère ammodyte sont très variés, se
rapportant à ses caractères morphologiques (corne, zig-zag) et à ses re­
lations avec l’homme.

' >)l Nous ne-som m es pas d’avis que là vipère ammodyte a passé dans
les Carpates avant la formation du Danube, comme le croit Mr. Antipa.
IN ST. GF.OGR. CLUJ VOL. II, P L . I

Fig. 1. — Aspectul morfologic al Viperei cu corn. a) Femelă înghiţând un şearpe

neveninos. b) Mascul, c) Vipera Ursinii, spre comparare.
L’aspect morphologique de Ia vipère ammodyte. a) Femelle avalant une couleuvre, b) Mâle,
e) V U., pour comparaison.

Fig. 2. — Dunărea la Cazane.

Le Danube à Cazane.
- î>'> ,y
INST. GEOGR. CLUJ VOL. II, P L . II

Fig. 2. — Ruinele cetâtci Deva (interior).

Les ruines de la citadelle (intérieur).

} ' £ *&¥ Foto. G. Valsau

Fig. 3. — Coasta de argint lângă Balcic. Habitatul tipic al viperei cu corn.
La ,yCôte d’argent“ à B ăltiiifïü^abitat typique de la vipère ammodyte.
 R EPAR TIŢIA VIPEREI CU CORN IN ROMÂNIA
de RJ.CÂLINESCU
R ÉPARTITION DE LA VIPERE AMMODYTE EN
ROUMANIE

Legenda-Légende
Graniţa viperei cu c o rn
Limite nord dek vipere ammodyte
L o c u r i u n d e o f o s t m e n ţio n a tă
Stations oo et/g a été sçna/ée
y D ir e c ţiu n ile u r m a le
/ D irections suivies
OBSERVĂRI MORFOLOGICE LA ZONA. DE CONTACT
A BASINURILOR OLTULUI Şl MURĂŞULUI
ÎN REGIUNEA SIBIULUI
DE

IOACHIM RODEANU
OBSERVĂRI MORFOLOGICE LA ZONA DE CONTACT A BASINURILOR
OL1ULUI ŞI MURĂŞULUI ÎN REGIUNEA SIBIULUI.
de I oachim R odeanu.

Lucrarea de faţă are scopul de a studia basinui Oltului şi al Mură­

şului de-alungul contactului lor, îmbrăţişând o regiune, a cărei axă cen­
trală o formează linia de despărţire a apelor dintre aceste două basinuri.
Linia aceasta începe din inima M-ţilor Sebeşului, de la M. Ştefleşti
-(2244 m alt.) — în apropierea frontierei de odinioară — şi urmând
direcţia generală NNW coboară treptat până la comuna Jina — situată
la 25 km spre SE de Sebeşul-Săsesc, — apoi ea se continuă în stânga
în apropierea p. Negru, cu direcţia NE, până la D. Furcilor (772 m alt.
la Nord de comuna Galeş). De aici ea trece în zona de podiş a basi-
nului Transilvaniei, pe coama unor dealuri înalte până la 630 m, spre
S de comunele Aciliu şi Amnaş. In continuare, linia de despărţire a
apelor formează un arc spre Ocna Sibiului, coborând la Sud de această
localitate, până la nivelul de 419 m — adică până la unul din cele mai
coborîte puncte ale regiunei — şi de aci se urcă spre E din nou,
până atinge alt. de 678 m pe Dealul Chicera (Kicserer pe hărţile l hs-ooo)
— la NE de Sibiu. Atenţiunea noastră se va îndrepta în special asupra
regiunei centrale de-alungul cumpenei apelor descrise, dar vom cerceta
înfăţişarea ambelor basinuri; basinui Murăşului mai ales de-alungul văii
Vişa, afluent al Târnavei-Mari, şi valea Târnavei-Mari, de la confluenţa
ei cu Vişa până la Sighişoara.

Raporturi între formele de teren şi geologia regiunei.

Acest studiu are în vedere raporturile morfologice ale regiunei,
totuşi se va ocupa pe scurt şi cu geologia ţinutului, deoarece şi struc­
tu ra geologică a straielor a influenţat — deşi nu prea mult — înfăţişa­
re a morfologică a regiunei.
Influenţa geologiei asupra formelor de teren se constată mai ales
294 [. RODEANU

în zona de podiş a basinului Transilvaniei. Straturile podişului, alcătuit»

din depozite neogene puţin resistente, ca nisipuri, argile, gresii, marne-
poroase, şi pături subţiri de tufuri vulcanice, sunt ondulate de nişte
anticlinale în formă de boltituri largi, care scot la suprafaţă rocele mai
vechi ale mediteranului nou, prin străpungerea sarmaticului şi ponticului..
Urmărind anticlinalele din regiune *, constatăm că ele determină niveluri
în general mai ridicate. Ca exemplu se poate vedea cum regiunea la
Sud de Săcaşul-Mic — unde se află un sinclinal — este denivelată, iar
afluenţi Săcaşului-Mic şi-au creiat în cursul lor inferior o adâncime de
abea 30—40 m. Spre N de Săcaşul-Mic straturile până la Târnava-Mare
sunt încreţite de trei anticlinale. Regiunea aceasta are niveluri mai ridi­
cate, afluenţii Târnavei-Mari sunt adânciţi în cursul inferior până la
190 m, iar Târnava este dominată de dealuri, care se ridică cu 200 m
deasupra nivelului ei. Chiar râul acesta pare că a fost influenţat de
direcţia anticlinalelor la stabilirea cursului său pe porţiunea Copşa-
Mică — Blaj.
Structura solului influenţează uneori şi forma văilor. Un astfel de
exemplu ne dă Hârtibaciul, afluent al Cibinului, ce vine din Basinul
Transilvaniei. Pârâul acesta în cursul său inferior, de la comuna Caşolţ
până la confluenţa sa cu Cibinul, şi-a sculptat albia în spinarea unui
anticlinal. Pârâul îndată ce atinge anticlinalul îşi adânceşte tahvegul, iar
valea, care până aci avea o luncă largă până la 1 km, se îngustează,
încât aproape ia forma unei chei.
Un alt exemplu de influenţă a geologiei asupra reliefului se poate
vedea la anticlinalul, ce traversează v. Vişei la halta Vesăudului (la S
de localitatea Şeica-Mare). Acest anticlinal scoate la suprafaţă un sâm­
bure mai solid al mediteranului nou. Sâmburele acesta se împotriveşte
eroziunei ca un prag resistent, deaceea v. Vişei se îngustează pe por­
ţiunea anticlinalului, de la lărgimea de un km până sub 200 m. Indatăce
valea a trecut anticlinalul, ea îşi adânceşte tahvegul. înălţimile dominante
din dreapta şi din stânga îngustirii văii sunt determinate asemenea de
acest anticlinal. *
In ţinutul de podiş geografii şi geologii cercetători au constatat
dese alunecări de teren, care se produc în unele regiuni aproape anual.
Aceste alunecări de teren trebuesc menţionate şi de noi, deoarece li-se
atribuie un rol în modificarea reliefului şi ele au fost constatate şi de
noi în ţinutul, de care ne ocupăm.l
l Vezi harta lor în lucrarea: „Jelentés az Erdélyi Medence földgáz elő­
fordulásai leörül eddig végzett kutató munkálatok e r e d m é n y e ir ő l II. R. I. fűz-
Budapest, 1913.
 OBSERVĂRI MORFOLOGţCE 295

Observări morfologice. Contactul între basinul Murăşului şi al Oltului

în regiunea Săliştea-Sibiului.
Aruncând o privire sumară asupra hărţii regiunei, de la prima
vedere distingem două ţinuturi întinse, de un nivel diferit şi cu carac­
tere morfologice bine distincte. Unul din ţinuturi aparţine zonei de munţi
cu vârfuri înalte de peste 2200 m, iar celălalt face parte din podişul
Transilvaniei, care abea în unele puncte izolate atinge înălţimea de
peste 600 m. Contactul între aceste două regiuni morfologice se face în
direcţia generală WNW—ESE, pe o linie, ce începe la comuna Petri-
falău — situată în valea râului Sebeşului — şi trece pe la comunele Să-
lişte, Răşinari, Sadu, până la Boiţa din gura dinspre Ardeal a pasuh#
Turnu-Roşu.
Aspectul morfologie al contactului dintre regiunea de podiş cu zona
munţilor, în cele două basinuri, este diferit. In basinul Oltului, munţii se
termină spre podiş printr’o prăbuşire bruscă de trei până la patru sute
metri. La Sâlişte, munţii apar ca un masiv puternic ce se ridică din-
tr’odată deasupra podişului. Munţii sunt sculptaţi de văi ce ies spre
podiş cu o gură în formă de pâlnie şi la debuşeul lor din ţinutul mun­
tos sunt aşezate ultimele comune spre S, spre munte. Culturile nu se-
întind decât până la poala munţilor.
In basinul Murăşului, contactul între munţi şi podiş se prezintă alt­
fel. Aci panta reliefului coboară treptat, de la 1000 m alt. abs. până-
la 260—270 m alt. abs. în valea Săcaşului-Mare. Dispoziţia aceasta a
pantei a permis desvoltarea unei reţele de căi de comunicaţie uşor de
practicat, care pune în legătură comunele aşezate pe marginea munţilor
(Rodu 811 m, Poiana 853 m, Jina 977 m) cu satele din valea Săca­
şului-Mare In basinul Murăşului nu se mai poate stabili cu uşurinţăr
după indicii morfologice, linia de contact dintre ţinutul de podiş cu linia
muntoasă. In regiunea aceasta suntem siliţi să recurgem la ajutorul’
geologiei, care ne arată hotarul podişului la limita dinspre Sud a depozi­
telor terţiarului nou. In această regiune mai observăm că semănăturii»
se urcă mult mai sus decât în basinul Oltului, până la 1000 m, la.
localităţile Rodu, Poiana, Jina.
Examinând cu atenţie pe harta topografică V75-ooo ţinutul de munte
din ambele basinuri, vom observa că zona munţilor se urcă de la 600 m
alt. abs., până la înălţimi de peste 2200 m alt. abs. Caracteristica gene­
rală a munţilor alcătuiţi în majoritate din şisturi cristaline, des cutate
(grupul II Mrazec), o alcătuiesc văile adânci, adesea în formă de chei,
fapt care împedecă comunicaţia dealungul lor. Intre văi se întind culmi
alungite în formă de spinări late, ale căror lărgime creşte cu cât înain­
296 I. RODEANU

tăm mai mult spre centrul m unţilor. Pe aceste spinări de m unte sunt
a şe z a te cărările de com unicaţie şi stânele ciobanilor.
Regiunea de m unte a fost studiată de dl. prof. E mm. de Martonne
într’o lucrare fundam entală, din resultatele căreia reţinem şi noi faptul,
c ă văile din basinul Murăşului, în com paraţie cu cele din basinul Oltului,
a u un caracter de tinereţe, datorită scufundării recente a basinului
p a n o n ic 1. A ceastă scufundare a introdus în basinul Murăşului un nou
ciclu de eroziune, care întinerind văile, urcă spre izvorul lor.
In regiunea de podiş scufundarea a determ inat o luptă dealungul
cum pănei apelor între apele celor două basinuri. D e lupta aceasta ne
vom ocupa mai amănunţit.
înfăţişarea m orfologică în regiunea de podiş e imprimată special
de dealurile rotunde ■ — „H iigelland“ — în mare parte cultivate cu sem ă­
nături sau acoperite cu păduri de stejar şi păşuni. Văile sunt largi,
sa tele sunt aşezate şi în văi secundare, uneori chiar la capătul lor. Văile
principale au lunci, dealungul cărora găsim centre im portante d e aşe­
zări om eneşti, cu o bogată reţea de căi de com unicaţie.
La o exam inare mai am ănunţită a basinului Murăşului. ne atrage
aten ţia asupra sa con u l d e dejecţie al râului S eb eş, depus d e acesta la
eşirea sa din munţi, pe o întindere de 12 km, până la co n flu en ţi lui
c u Murăşul. Pe a cest con, — care face parte dintr’un sistem de conuri de
d ejecţie, com un m ai tuturor afluenţilor Murăşului, care vin dinspre S — la
prima vedere distingem două terase în formă de două trepte. Terasa
superioară se află la 20 m, iar cea inferioară la 10 m , deasupra nive­
lului Sebeşului. Spre SE de la acest con se d esch id e valea largă şi
disim etrică a Săcaşului-M are. Originea acestei văi este tectonică, totuş
actu ala ei adâncim e — prin care capătă importanţă în înfăţişarea
m orfologică a regiunei — se datoreşte eroziunei12. Versantul drept al
văii e abrupt. Podişul Transilvaniei pare suspendat în dreapta Săcaşului
c a o terasă înaltă de peste 2 0 0 m alt. r e l.; în schim b versantul stâng
urcă lin, ca acoperişul unei case, până în ţinutul m untos. A cest versant
este brăzdat de văi secundare, ce curg paralel şi adăpostesc, la sânul
lor unele din cele m ai frum oase com une.
Intreptându-ne pe valea Săcaşului-M are în sus, observăm că panta
regiunei se ridică dom ol până la com una Apoldul-Mare. A ci ne tiflăm
în apropierea cum penei apelor dintre basinurile Oltului şi al Murăşului,

1 Vezi pag, 228 din lucrarea Becherches sur l ’évolution morphologique

des Alpes de Transylvanie, Paris 1907.
2 H alaváts Gy .: „Szászsebes környékének geológiai alkotása“. Földtani
Intézet évi jelentése, 1907, pp. 71 — 77.
 O B S E R V Ă R I M O R F O L O G IC E 297

de aceea relieful urcă repede 233 m, pe întindere de 5 km, până pe

linia de despărţire a apelor. Şoseaua naţională coteşte în serpentine
pânăce atinge cumpăna apelor, iar trenurile sunt nevoite adesea să în­
trebuinţeze două locomotive.
Pe cumpăna apelor orizontul se lărgeşte îmbrăţişând o întindere
considerabilă. In faţă spre E avem un ţinut de dealuri cu vârful rotund
în formă de h ă m ă l u i 1 presărate pe întinderea regiunei aproape fără nici
un sistem, spre Vest, spre basinul Murăşului, vedem că văile, ce isvorăsc
din cumpăna apelor, se adâncesc repede Ele sunt largi, se ramifică în
formă de labă de gâscă şi cuprind în sânul lor sate mari, chiar şi la
isvor (Aciliu, Amnaş). Cumpăna apelor — văzută din basinul Murăşului —
se marchează printr’un şir de dealuri, care de fapt nu sunt altceva
decât bordura basinului Oltului, ridicată în formă de platformă deasupra
basinului Murăşului. Linia de contact dintre cele două basinuri este
mâncată de ape, ce curg spre Săcaşul-Mare.
Continuând cu observaţiunile noastre în basinul Oltului — care se
ridică ca o treaptă de 250 300 m, deasupra nivelului Săcaşului-Mare —
spre SE de cumpăna apelor dăm cu ochii de un şes înclinat uşor spre
râul Cibin. Pe şesul acesta e aşezată comuna Săcel. Suprafaţa netedă
se datoreşte unui lac cuaternar, care s’a scurs spre Cibin prin cheia
de la Cacova-Sibiului12. Această cheie se explică prin resistenţa şisturi-
lo.’ cristaline, din care este alcătuit dealul din stânga văii, Zidul (618 m).
Trecând prin cheie spre Est ajungem în valea Cibinului la comuna Orlat.
Cibinul are o vale largă, în dreapta este însoţit de terase întinse. Trebue
să mai facem constatarea, că dealurile din basinul Oltului, faţă de cele
din basinul Murăşului, se ridică puţin deasupra luncii văilor.
In cele sp u se până acum am căutat să arăt înfăţişarea şi carac­
terul m orfologic al ţinutului de podiş în am bele basinuri. S ă cercetăm
m ai departe, care au fost cauzele, care au determ inat form ele actuale
ale regiunei de contact dintre cele două basinuri.
Factorul, care a contribuit cel mai mult la modelarea reliefului in
regiunea de podiş, de sigur că este eroziunea apelor. Basinul Transil­
vaniei după eliberarea sa de subt apele mărilor neogene, a fost supus
unei eroziuni viguroase, care a fărimiţat unitatea suprafeţei vechiului
fund de mare, al cărui nivel a trebuit, să fie deasupra înălţimei culme­
lor depe actuala cumpănă a apelor (647 m alt. abs , lângă Găurile Popii).
1 H ă m ă l u i se numesc în regiunea Sebeşului-Sâsesc ridieături mai mici,
care au formă rotundă (hămăluie de pietri).
2 H alaváts G y.: „ K i s e n y e d - S z e l i s t y e - K e r e s z t é n y s z i g e t k ö r n y é k é n e k f ö l d t a n i
■ a lk o t á s a “ , Földtani Intézet Évi Jel. 1907, pp. 8 8— 93.
298 I. RODEANU *

Eroziunea puternică se constată din adâncim ea talwegului văilor

principale, cât şi din ram ificarea excesivă a afluenţilor, ceea ce a deter­
minat ca culm ile dintre a ceste văi secundare să se prezinte num ai ca
nişte spinări înguste, pe alocurea chiar cu vârfuri izolate. E roziunea
presintă form ele ei c e le m ai evidente în basinul Murăşului.
E de remarcat că râurile principale au unele caractere morfolo­
gice importante, anume ele sunt însoţite de terase întinse, desvoltata
înspre Sud de cursul lor, în orice direcţie ar curge râul (spre exemplu:
Cibinul le are pe malul drept, pe când Săcaşul-Mare le are pe malul
stâng). Acest fapt dovedeşte, că apele principale s’au deplasat de la
Sud spre Nord, probabil din cauza structurei podişului — care are
straturile înclinate spre centrul lui — văile având un profil disimetric.
Eroziunea a lucrat fără întrerupere de la început chiar, decând
regiunea de podiş s’a eliberat de sub apele mărilor neogenice. Ea a fost
intensificată încă îndeosebi în basinul Murăşului din cauza scufundării
mai recente a basinului Panonic. Nivelul Murăşului de 215 m, la Vinţul
de Jos se află coborît cu 148 m, sub nivelul Oltului, care la Boiţa, la
confluenţa Cibinului cu Oltul, este de 363 m. Apele din basinul Mură­
şului având astfel o cădere mai mare s’au putut adânci în sens vertical
ramificându-şi afluenţii şi înaintând spre basinul Oltului. Văile afluente
Săcaşului-Mare mănâncă neântrerupt din cumpăna apelor, dându-i aces­
teia spre basinul Murăşului un aspect de râpă şi o pantă ce coboară
brusc. Aceste văi ameninţă cu posibilitatea captării apelor din basinul
Oltului, fiindcă ele au o cădere mare de 300 m, pe o întindere de
10—12 km, până la revărsarea lor în Săcaş (ex. v. Amnaşului).
Afluenţii din basinul Oltului pe aceeaş distanţă se adâncesc abea cu
100 m (V. Cemei) Cazul cel mai evident al acţiunei apelor din basinul
Murăşului se vede la satele Aciliu şi Amnaş Apropiindu-ne de aceste-
comune dinspre basinul Oltului, ele par depe cumpăna apelor aşezate
în fundul unei gropi. Drumul spre Amnaş coboară în serpentine pe un
povârniş, ale cărui pante coboară 126 m pe 1 km.
Basinul Oltului este atacat şi din spre Nord, de către valea Vişei-
şi afluenţii ei. Văile acestea au o luncă largă, faţă de Săcaş însă sunt
adâncite mai puţin, aşa că la rândul lor şi acestea sunt ameninţate de
afluenţii Săcaşului-Mare. (Vezi harta). Regiunea Vişei se mai deosebeşte-
de ţinutul Săcaşului printr’un aspect morfologic propriu. Ţinutul Vişei
prin văile larg deschise, prin dulcimea liniilor dealurilor, se apropie de'
aspectul ţinuturilor numite „senile“. In aceasta regiune se pare, că.
Vişa n’a avut încă timpul suficient, să-şi adâncească talwegul alăturea*
de Săcaş.
 O B S E R V Ă R I M O R F O L O G IC E 299

In Basinul Săcaşului avem două puncte caracteristice pentru înain­

tarea basinului Murăşului chiar asupra regiunei muntoase; aceste două.
puncte arată captări iminente. Punctul cel dintâiu, unde se poate pro­
duce o captare, se află la lisiera de Nord a satului Tilişca, unde înain­
tează dinspre Apoldul-Mare o vale, a cărei frunte ajunge la o distanţă,
de abea 200—250 m, de albia părâului Negru. Acesta se află la o alti­
tudine absolută de 600 m, şi chiar la o distanţă de 5 km, la vale albia
lui nu scade subt 542 m (Săliştea); tot atunci afluentul Săcaşului, care-1
ameninţă cu captura, coboară pe o distanţă de 2 km, până la 492 m
alt. abs Celalalt punct, unde pârâul Negru deasemenea este ameninţat
de un alt afluent al văii Apoldului, se află la Est de comuna Rodu.
Afluentul văii Apoldul e despărţit de pârâul Negru printr’o curmătură
lată de vre’o 20—25 m, şi care se ridică cu vr’o 60—70 m, deasupra,
albiei pârâului Negru (V. Fig. 1). Această curmătură e ameninţată să.

Fig. Ï. — Captura iminentă a Părâul Negru prin valea Apoldului.

Capture iminente du Părâul Negru par la vallée de l’Apold*

fie tăiată cu timpul de cătră afluentul văii Apoldului, fiindcă acesta are
un nivel de bază mai coborît cu vre-o 200 m, ca pârâul Negru, care
aşa zicând e suspendat deasupra basinului acestui afluent.
In cele expuse până acum am arătat raporturile dintre cele două-
basinuri mari şi situaţia favorabilă, ce o au apele din basinul Murăşului
de a ataca şi posibilitatea de a cuceri pentru sine suprafeţe din basinul
Oltului. Lupta dintre apele celor două basinuri datează din timpuri vechi
şi noi credem, că Murăşul a înregistrat chiar până acum succese însem­
nate în paguba basinului Oltului.
De la actuala cumpănă a apelor spre Nord, în ţinutul de podiş, se
află un şir de dealuri, mai înalte ca cele de pe cumpăna apelor. Aceste
dealuri formează un fel de arc, care se razimă cu cele două extremi­
tăţi ale sale pe cumpăna apelor (v. harta). Linia dealurilor mari pleacă
din cumpăna apelor, de la Est de comuna Amnaş, şi ţinând direcţia
NE, la dealul Hodel (584 m alt. abs., la Sud de Şeica-Mare) atinge
punctul cel mai spre Nord. De aici traversează valea Vişei şi se uneşte
din nou spre NE, la dealul Chicera (678 m alt.), cu cumpăna apelor-
Şirul acesta de dealuri mari din interiorul basinului Murăşului ne arată,.
300 I. RODEANU

că cumpăna apelor dintre basinul Murăşului şi al Oltului a fost depla

sată de la Nord spre Sud, până la linia actuală. Această constatare este
susţinută şi de diterenţa aspectului morfologic dintre regiunea Săcaşului-
Mare şi a Vişei, mai departe de faptul, că afluenţii Vişei se altoiesc
împotriva cursului văii principale, în fine de nivelul atât de coborît al
cumpenei apelor la Sud de Ocna Sibiului (419 m alt. abs.). Pe baza
acestora credem, că suntem îndreptăţiţi la concluziunea, că Mureşul a
cucerit de la Olt toată regiunea cuprinsă între şirul dealurilor mari şi
actuala cumpănă a apelor.
Lupta apelor din cele două basinuri ale Murăşului şi Oltului a fost
semnalată în general de dl. prof. E mm. de Martonne 1. Lucrarea de faţă
studiază deaproape fenomenul contactului dintre cele două basinuri şi
prin precizările, pe care le aduce, credem, că nu e de prisos.

Raportul între basinul Târnavei-Ilari şi basinul Oltului.

De la Sibiu spre Nord până la Ocna Sibiului se întinde o supra­
faţă de şes, cu înfăţişarea unei văi părăsite, foarte largi, care pe flancul
ei de Vest prezintă nişte terase desvoltate şi păstrate bine. Această vale
largă, împreună cu terasele ei, a fost semnalată de alţi cercetători ante­
riori şi fără să fi fost subiectul unui studiu deosebit, ea a dat ocazia
unor interpretări interesante. Astfel I nkey B.12 le consideră ca urmele
vechi ale unui Olt, care înainte de a-şi creia drum spre Sud. prin cheia
Turnului-Roşu, spre Câmpia Română, se îndrepta dealungul acestor terase
spre basinul Murăşului. Ipoteza aceasta a fost împărtăşită şi de dl. prof. E. de
Martonne în lucrarea sa întitulată „La Valachie“ (pag G 8) 3. Revenind
1 Aussi voyons-nous l’érosion des rivières tributaires du bassin panno-
nique gagner actuellement sur le bassin de l’Oltu. A l’Ouest de Hermannstadt,
le ravinement vigoureux des têtes de sources du Techerbaeh à Omlas et Aci-
liu marque une attaque contre laquelle se défendent mal les affluents du Cibin
(f. Hermannstadt). La vallée du Weissbach, au 'N d’Hermannstadt, est encore
un exemple plus démonstrativ. L c. Recherches . . . p. 228.
2 I nkey B .: Die Transsylvanischen Alpen vom Rotenturmpasse ¥ s zum
Eisernen Tor. Publ. în Matin u. Naturw. Ber. aus Ungara, IX. 1892, pp. 20-53.
3 E mm. de Martonne : L a Valachie, essai de monographie géographique
Paris 1902. La p. 68: Inkey admet qu’à une epoque peu éloignée, dont il ne
cherche pas à fixer la date, l’Oltu, au lieu de traverser les Carpates, s’écoulait
par Hermannstadt vers le Maros et attribue à l’érosion remontante d’une rivière
valaque la capture du fleuve transylvain . . . La voie plus vraisemblable par
laquelle on peut supposer que l’Oltu ait jadis coulé vers le N, est celle que
forment les larges vallées du Kroummbach et du Weissbach, les flancs et le
fond en sont malheureusement ensevelis sous un manteau de loess qui ren d
impossible leur étude détaillée. D’Hermannstadt a Salzburg (Vizakna), où se
trouve le partage des eaux, on voit la terrasse de cailloutis recouvrant les
formations salifères exploitées a Salzburg . . . Cette puissante terrasse est sans
rapport avec les ruisseaux qui la sillonnent actuellement.
 OBSERVĂRI M ORFOLOGICE 301

însă asupra acestor terase într’o lucrare ulterioară arată *, că ele nu pot
fi urmele vechi ale Oltului preconizat de Inkey. Dl. prof. de Martonne
ne arată existenţa teraselor de la Sibiu înspre Nord dealungul văii Vişa,
a fluent al Târnavei-Mari, până la comunele Şeica-Mare-Calvasăr.
Bănuind că terasele acestea presintă o importanţă deosebită pentru
explicarea morfologiei ţinutului lor, ne-am ocupat de ele mai aproape şi
din studiile făcute până acum am ajuns la resultate, care prezintă,
noutate.
Terasele semnalate de dl. prof. de Martonne până la Şeica-Mare-
Calvasăr nu se termină aci, ci ele se întind, de o parte spre Est de
aceste localităţi, pe stânga văii Buia (pe hartă Kaltwasser) afluent al
Vişei, de altă parte se urcă spre Nord, pe dreapta, Vişei, până la Târ-
nava-Mare. Terasele depe valea Buia coboară de la satul Buia spre valea
Vişei, până se unesc cu acelea ale Vişei. La punctul de unire ele capătă
o desvoltare mare, nu spre Nord, în sensul cursului Vişei, ci spre Sud,
adică contrar cursului Vişei. Ele fac impresia, că odată Buia se vărsa
nu spre Târnava-Mare, ci în direcţia Sibiului (v. harta). Suprafeţele
netede dintre Şeica-Mare-Calvasăr şi Târnava-Mare, spre deosebire de
cele ce se află la Sud de cele două comune menţionate, au aspectul de
spinări perpendiculare pe valea Vişei şi extensiunea lor e foarte mare
spre Est. Cu cât ne apropiem mai mult de Târnava-Mare, terasele se
prezintă tot mai fragmentate din cauza erosiunei, care prin ramificare
de văi şi de torenţi a redus extensiunea lor, totuş ele se pot recunoaşte
cu uşurinţă în natură şi apar şi din analisa amănunţită a hărţii V75-ooo-
Cercetările noastre nu s’au mărginit numai la linia Sibiu-Târnava-
Mare, ci le-am extins spre Est de alungul Târnavei-Mari până la Sighi­
şoara. Faptul acesta s’a dovedit util, deoarece terasele depe valea Vişei1
1 L. c. Recherches . . . pag. 228. Il ne faut pas y voir, comme Inkey
semble avoir voulu l’indiquer et comme nous l’avons ■d’abord cru, l’ancienne
vallée de l’Oltu s’écoulant vers le Nord. Cette vallée n’a probablement pas laissé
de traces dans la topographie, mais tout indique que le basin de l’Oltu s’ét-
tendait encore récemment jusque près de Kaltwasser-Schelken. La plaine de
Hermannstadt va en s’effilant vers le Nord jusqu’à 1 ou 2 kilomètres de cette
localité, où elle disparaît. Le Weissbach, affluent du Marosh, a poussé sa têtu
de source jusqu’à Vizakna, ravinant l’ancienne vallée du Krummbach,. affluent
de l’Oltu, transformée en terrasse de plus en plus entaillée vers le Nord. Les
mines de Vizakna se sont installées dans sa tranchée, qui mit à nu le sali-
fère. Le Krummbach, coulant à la surface de la terrasse au Nord de Her­
mannstadt, a toutes les apparences d’un cours d’eau décapité. Le Cibin, à.
Hermannstadt, n’entaillé la terrasse que de quelques métrés, alors que la
Weissbach y a déjà creusé son lit de 27 m à Vizakna, de 35 m à Mundra
et de 80 m près de Kaltwasser, sur l’ancien partage des eaux.
■302 I. RODEANU

le-am regăsit şi în stânga Târnavei, conservate bine mai ales în regiunea

ISighişoarei h
In ţinutul acesta găsim pe stânga Târnavei un şireag de dealuri
alcătuite în partea superioară din straturi nisipoase, subt acestea nisipurile
-se intercalează cu argila, iar la baza lor se ivesc gresii resistente cu
concreţiuni sferice, cunoscute în regiunea Clujului sub numirea de „bălă-
truci“. Dealurile au spinarea netezită în formă de şes (cum se observă
cu uşurinţă şi pe harta topografică !/75-ooo cum este Försthelt, Waldhüttner-
Breite, Kreischer B. etc.). Faţă de tahvegul Târnavei ele au o înălţime
impunătoare, din vale, chiar din fuga trenului, un observator bun, care
le priveşte pe toate în continuare, le vede unindu-se într’o linie orizon­
tală şi terminându-se spre Târnavă printr’un abrupt. Foarte puţini din
cei ce privesc aceste înălţimi pot bănui măcar, că acolo sus, unde azi
ţăranul îşi urcă plugul cu greutate, că suprafeţele plane, ce te uimesc
prin orizontalitatea lor, dupăce te-ai urcat la ele, au fost netezite de o
japă curgătoare, ce-şi rostogolea deasupra lor valurile călătoare. Aceste
suprafeţe înalte sunt în realitate terase foarte largi. Suprafeţe identice
"Só pot urmări nu numai pé valea Târnavei, ci şi pe valea Vişei şi pe a
Cibinului, unele din ele alcătuind o unitate de terase până la confluenţa
-Cibinului cu Oltul. Se pot deosebi mâi multe niveluri; De astădată'noi
ne ocupăm numai de cele mai vechi, însă semnalăm, că se pot deosebi
pe unele porţiuni (pe valea Târnavei şi pe a Cibinului) un sistem întreg
de terase mai recente.
La Sighişoara nivelul cel mai înalt, Ia bordura lui înspre vale, are
'520 m alt. abs., al doilea nivel se află la 510 m, al treilea la 470 m,
şi al patrulea la 375 m alt. abs. Fixând din loc în loc altitudinea tera­
selor obţinem harta de la pagina 304 şi tabloul următor':

. ! 1 Aceste terase au .fost menţionate de H einrich W achner , în Földt.

'Közi. XLI., 1911, pp. 806—811; de dr. pavai V ájná F erenc , în publicaţia:
'Jelentés az Erdélyi Medence földgáz előfordulásai körül eddig végzett kiitato
’fnúnkálatok eredményeiről, pp.' I l i —151; tot în această publicaţie, de Otto
jPpLEps, pp, 153— 170. Cei doi autori dintâiu dau câte o mică hartă a dis-
‘tribuţiâi' teraselor îri reşiunea Sighişoarei. — Cf. şi L. S awţcki, Morphologie
j Siebenbürgens, ’p. 229. '
 OBSERVĂRI M ORFOLOGICE 803

TABLOU DE TERASE PE TÂRNAVA, VIŞA ŞI CIBIN.

Localitatea din Terasa I. Terasa II. Terasa III. Terasa IV. Alt. rel.
Intre două
apropierea tera­ <n ^

alt. abs.

[alt. abs.

alt.rel.
alt. abs.
alt. rol.

alt. rel.
■a e terase ve­
selor. cine.
*<3 tt
Terase pe Târnava-Mare.

Sighişoara 5 2 0 , 1 70 5 1 0 , 1 6 0 4 7 0 , 120 3 7 5 , 26 1 0 ,4 0 , 95

Daneş 5 1 5 , 181 — 4 6 5 ,1 3 1 36 5 , 31 — 100

Terase în basinul Murăşului.

Ibaşfalău 5 1 4 , 194 490, 1 70 4 5 7 , 137 3 5 0 , 33 24, 3 3 ,1 0 7

Şaroş 5 1 0 , 195 — — — —

Mediaş — — 4 5 2 , 15 4 3 3 0 , 34 — 122

Copşa-Mică — — 4 5 2 , 167 3 2 5 , 40 - 127

Terasa infer.
pe Vişa
Terase pe Valea Vişei

Frâua — — 4 5 5 , 160 — —
Agârbiciu. — — 4 5 5 , 145 — —

Şeica — 4 7 5 , 153 4 5 5 , 133 — - 20, -

Mândra — — 454, 88 4 3 3 , 67 — 21

Ocna-Sibiului — — 450, 50 4 3 0 , 30 — 20

Rusciori
Terase In basinul Oltului

— — 450, 37 4 3 0 , 17 — 20
Terase pe Cibin

Turnişor — 474, 64 4 4 5 , 35 4 3 0 , 20 29, 15

Sibiu — 475, 70 4 4 5 , 40 427, 22 30, 18

Şelimbăr — — 445, 50 4 2 5 , 30 — 20

Tălmaciu1 — — 450, 80 4 2 4 , 54 — 26

Din hartă, şi tablou reiese, că terasele s’au conservat mai bine în

regiunea Sighişoara-Ibaşfalău. De la Ibaşfalău până la Copşa-Mică cele
înalte lipsesc, deoarece regiunea aci e brăzdată de o mulţime de afluenţi, !
care şi-au ramificat văile excesiv. Culmile dintre afluenţii Târnavei' apăr ■
■ca nişte spinări înguste şi mâncate de apă, încât suprafaţa veche a re-. ,
giunei a fost distrusă.
La Copşa-Mică suprafeţele netede cotesc spre Sud, pe dreapta văii
- Vişa, deci ele au merg mai-departe spre cursul inferior al Târnavei,
afară numai de terasa inferioară de 375 m a lt abs. la Sighişoara. Pe Vişa
1 La Tălmaciu există o terase la 410 m alt. abs., pe care în altă parte
n’am găsit-o reprezentată.
T ~ ".

L 'iU U M M IM —

, RAPORTURI MORFOLOGICE
la contactul b a s in u rilo r Oltului şi Mureşului
Raporls morphologi&ws au contact des bass/ns
de 7 ' Olt et du jiureş
RODEANÜ deJ.Rodeanu

Legenda — Legende
Cumpăna apelor infre basinurile Oltului şi Mureşului;
ligne de sep&rat/on entre k s bass/ns de i'O/f et dujftjreş
Linia deaturilormari din basimi Mureşului
Ligne des phts hauts sommets dans te èassm du Jiures
Vechia cumpănă despârfindbasmul TămaveideMureş
Ancienne ligne de tipar entreles bassinsdeJèmara et dujiureş
►.— Cumpăna apelor între cele doua Tâm ave
Ligne de separ entre k s deux TSrnayet
™ T e ra s a s u p e r io a r ă £ T â r n a v e i Mari
* -i s l Terasse supérieure delà TSrnare-Jtare
A doua te ra s ă
Deuxième terrasse
g g A treia terasă
E s a Troisième 'terrasse
A p a tr a te r a s ă (numai p eU m av a)
Quatrième terrasse (sur h Tamara)
O T e r a s ă in ferioară (peV işa şi p e CibirO
CO S Terrasse inférieure (S u r h Visa et k Cib/o)
 OBSERVĂRI MORFOLOGICE 305

nu găsim reprezentate toate terasele superioare, căci terasa întâiu supe­

rioară lipseşte, din a doua găsim doar fragmente izolate pe depărtări
mari — astfel se află un fragment al ei la SE de comuna Şeica-Mare
pe înălţimea Rodia între 460—480 m alt. abs., unde am găsit un depo­
zit puternic de petriş de mărimea oului de gâscă la 10 m sub nivelul
terasei — dacă nu cumva părţile mai înalte ale suprafeţelor netede de
la Sud de Copşa — cotele 480, 484, 480 depe Mühien B., 479 depe
Kern B. — s’ar putea identifica cu această terasă. în schimb terasa a
treia (de 470 m la Sighişoara) o găsim reprezentată aproape pretutindenea.
Pe valea Vişei dela comuna Mândra, la Nord de Ocna Sibiului,
apare o nouă terasă, care în partea inferioară a Vişei şi pe Târnavă
nu se găseşte. Ea coboară spre Sud, spre Ocna-Sibiului, în sens invers
cu cursul văii Vişa şi se găseşte pe ambele părţi ale acesteia.
Aruncând o privire asupra regiunei spre Şesul Ungurilor, din apro­
pierea şi la Nord de Ocna-Sibiului, cu toate că suntem pe unul din cele
mai coborîte niveluri ale regiunei, ni-se oferă jur-împrejur o privelişte
întinsă. Spre N şerpuieşte într’o vale monoclinală apa Vişei, urmărită
pe dreanta ei de terase înalte, care în depărtare par a se uni într’o-
linie orizotală. Spre Vest se ridică terasa a treia,' având pe Táborhegy
450 m. Spre Sud, la picioarele noastre, alungită într’o prăpastie cu di­
recţia Vest-Est, se întinde Ocna Sibiului cu case mari ţărăneşti şi mai
ales atrag atenţiunea edificiile pompoase ale staţiunii balneare. Co­
muna nu numai în spre Nord, ci şi la Sud e dominată de terase întinse,
(pe aci trece cumpăna apelor dintre basinul Murăşului şi al Oltului),
care se continuă departe spre Sibiu, dând regiunei înfăţişare de câm­
pie. Caracteristică mai e valea Ocnei în partea ei din sus de comună,
care, deşi e aproape de isvor, are o luncă foarte largă, care, ca altitu­
dine, pare a se lega cu terasa dela Sud de comună, ce coboară spre
biu.
Continuând observaţiile noastre înspre Sud, în direcţia Sibiului
găsim un şes întins şi adesea mlăştinos, cu o uşoară înclinare spre
Cibin. Şesul acesta spre Est este dominat do dealuri mai mari, iar spre
Vest este însoţit de suprafeţe orizontale, care nu sunt altceva decât con­
tinuarea spre Sud a teraselor de pe Vişa. Şesul acela se aseamănă cu
o luncă uriaşă până la trei km lărgime a unui râu puternic, ce s’ar
vărsa spre Sud, spre Cibin. Terasele dela Vest se remarcă mai bine la
comuna Rusciori şi la Vest de Turnişor. La Rusciori deosebim două ni­
veluri, unul, cel inferior între 430- 433 m, celălalt superior între 450 —
460 m. La Turnişior găsim o suprafaţă înaltă în plus de 475 m alt.
Ca să ne dăm bine seama de regiunea Cibinului. să facem o ex-

20 Inst. Geogr. Cluj.

 400
300

Vier Halter! Haufen..

*NW 0.6«rtutui Sighişoara Vagai AroWfeiher tacul Soaie*

Auf <ţ«r Kult

N W Kreuz B HodlB VVişei
--------- '■ '"* * * ^
In Tágét St
60O -. 5 i
_ — s * 2 ___s s a ^ î
600
500.
—
— .500
\ j h z jJ B B —
---------------------------------- \ ? î ^ ---------------------
400
ÎO Q . .300

OJopârce
Ç7H *ÎV®00
~~~ *“* 500

Fig. 2. — 1. Profil dealungul văilor Târnava-Mare, Vişa şi Cibin, arătând pantele tlialwegurilor şi ale teraselor. — 2. şi 3. Profile
transversale pe Târnava-Mare. — 4. şi 5. Profile transversale pe V. Yişei.
1? Prptil longitudinal par Ies vallées do Târnava-Mare, Vişa et Cibin, montant les pentes des thalwegs et des terrasses. — 2 et 3, Profils transversaux
par la Tfirnava-Mare. — 4 et 5? Proiils transversaux par la vallée de Vişa.
 OBSERVĂRI MORFOLOGICE 807
•cursiune pe dealul Guşteriţei (Grigori Warte 598 m), aşezat în stânga
Cibinului. întorşi cu faţa spre Sibiu, înaintea noastră se desfăşoară pe
o întindere mare cursul Cibinului. El vine dela Vest, dela comuna Or-
lat, unde iese din munţi, şi ţine direcţia Est-Nord-Est până la Sibiu,
unde face o cotitură repede spre SSE. El are pretutindenea o luncă
largă presărată cu sate bogate; în stânga e dominat de dealuri, ce se
ridică repede cu 200—250 m deasupra nivelului râului, iar în dreapta
■este însoţit de o platformă uriaşă, ce se întinde până la poalele mun­
ţilor având o lărgime de 5—8 km. Regiunea din dreapta Cibinului, care
ne face impresia de platformă, este un ţinut de conuri vechi de de­
jecţie, depuse de afluenţii Cibinului, ce vin dinspre munţi. Regiunea este
brăzdată de mai multe ape curgătoare, care la eşirea lor din munţi
uneori se desfac în braţe şi se varsă în Cibin în formă de deltă
(Schewisbach). Suprafeţele conurilor au fost nivelate de ape curgătoare,
deoarece la suprafaţa lor distingem un sistem întreg de terase1). Aceste
terase se pot urmări dela Sibiiu până la Tălmaciu, aproape de văr­
sarea Cibinului în Olt. Ele sunt în număr de tr e i; cea superioară la
475 m (pe Ochsenreg, spre Sud-Vest de Sibiu), a doua între 445—
465 m alt., iar cea inferioară între 420—485 m, lunca râului având,
la Sibiu, 406 m. De terasele inferioare nu ne ocupăm.
Din descrierea teraselor am văzut, că terasele Târnavei-Mari co­
boară în sensul cursului până la Copşa Mică, aci cele superioare pă­
răsesc linia Târnavei, se abat pe dreapta Vişei către Sud, spre Sibiul
din basinul Oltului (vezi fig. 2).
Profilul de sus, dela pag. 306 ne arată tahvegul Târnavei, al Vişei
şi al Cibinului împreună cu dispoziţia teraselor. Profilul acesta pune în
evidenţă panta Vişei, care în apropierea confluenţei cu Târnava mare
prezintă o cădere mai bruscă decât în partea ei superioară (v. tabloul).
Pe lângă acest fenomen de importanţă pentru cercetările noastre mai
semnalăm şi faptul, că valea Vişei se altoieşte pe cursul Târnavei-Mari
într’un mod neobişnuit, împotriva sensului direcţiei acesteia.
După cele expuse până acum ne rămâne să dăm explicarea
însemnătăţii teraselor de care ne ocupăm. Am văzut, că ele nu sunt
în concordanţă cu dispoziţia actuală a reţelei hidrografice, fiindcă panta
lor coboară în sens contrar cursului Vişei. Faptul acesta ne spune, că
acele terase nu se datoresc văilor actuale, pe care le însoţesc, ci unui
') Ele sunt descrise de O tto P hleps într’un articol întitulat : „B eiträge
d e r Zibinsebers bei H e r m a n n s t a d t (unde se dă şi o hartă geologică a re-
uginei), publicat în Verhandl. u. Mitteil, des Siebenbürg. Vereins für Natur­
wissenschaften — Sibiu 1909. - •
808 I. RODEANU

PANTA LUNCII VĂII VIŞA.

Diferenţa Distanţa Căderea

în metri în km pantei luncei
Localitatea Cotele în metri
între cote între cote
pe un km.

Ocna-Sibiu!ui 3 9 6 -3 6 6 30 400 7-50

Mândra 366—357 9 3-80 236

357—351 6 300 200

351—339 12 5-00 240
339—325 14 200 7-00*
Şeica-Mare 3 2 5 -3 2 0 5 3.80 1-31

Agârbiciu 320—312 8 240 3.33

312 - 304 8 1-80 4-44

Frâna 304—294 10 300 333

294—283 11 200 550

* Anticlinal v. pag. 294.

alţ curs de râu mai vechiu, care curgea pe linia Tâmavei-Mari până la
Copşa-Mică, iar de aci se abătea spre Sud, spre basinul Oltului, prin
regiunea Sibiului.
Şe pune dela sine întrebarea, ce s’a ales cu acel vechiu curs de
apă şi cum s’a ajuns la actuala reţea hidrografică ? în cele ce urmează
se răspunde acestei întrebări.
La Copşa-Mică, unde râul vechiu părăsea linia Tâmavei-Mari, ob­
servăm, că valea Tâmavei, imediat după confluenţa sa cu Vişa, se în­
gustează. Tot aci se ridică chiar din malul drept al Tâmavei, o spinare
de dealuri, a căror altitudine domină întreaga regiune (D. Gârtului 553
m, Lai 558 m, Hohe Warte 598 m, Stein 574 m alt. abs.) şi ea merge
spre N până se uneşte cu actuala cumpănă a apelor dintre basinurile
Târnavei-Mici. Faptele acestea au o importanţă deosebită şi ele ne duc
la următoarea interpretare: această spinare a dealurilor mari, care co­
boară din cumpăna actuală a apelor ce desparte basinul Târnavei-Mari
de acela al Târnavei-Mici pe vremea vechiului curs de râu, ce mergea
 O B S E R V Ă R I M R F O O L O G IC E 309

spre basinul Oltului, servea drept de cumpăna apelor dintre basmul

Murăşului şi al Oltului şi ea trecea prin locul de actuală îngustire al
văii Târnava-Mare. De aci se continuă spre Sud în stânga şi paralel cu
Vişa. Această veche cumpănă a apelor a fost atacată la confluenţa
Tâmavei-Mari cu Vişa, de un afluent al Tâmavei-Mici, care se îndrepta
spre Riurăş pe actualul curs inferior al Tâmavei-Mari1). Afluentul având
un nivel de bază mai coborît decât cursul vechiu de râu, ce mergea
spre basinul Oltului, a putut tăia vechea cumpănă de despărţire a ape­
lor şi a putut capta spre Murăş cursul vechiu, ce şi-a lăsat apoi urmele
întipărite în relieful regiunei, anume terasele pe cari le-am studiat. în urma
captării acesteia s’a născut actuala Târnava-Mare, al cărei thalweg e m a i
r id ic a t d ecâ t a l T ă r n a v e i-m ic i cu vre-o 2 0 m în to t cu rsu l m ijlo c iu şi
a cărei pantă, domoală până la Copşa-Mică, se p re c ip ită d e o d a tă între
Copşa şi vărsare (v. fig. 3).

Fig. 3. — Profil longitudinal comparativ între Mureş şi cele două Târnave.

Profit longitudinal comparaţii entre Io Mureş ot Ies deux Târnave.

Porţiunea râului dela Copşa spre Sud a rămas suspendată dea­

supra văii Târnava, ca o vale părăsită. Această vale nu s’a păstrat în
forma ei originală, căci e.a a fost atacată de eroziunea urcătoare, în­
dată ce Târnava-Mare şi-a adâncit talwegul. Cumpăna apelor dintre ba­
sinul Murăşului şi al Oltului a fost împinsă încet spre Sud până la
linia ei de azi. La Ocna Sibiului actuala cumpănă a apelor trece dea-
curmezişul vechiului râu şi aşa se explică altitudinea ei de 419 m la
Sud de Ocna, care este unul dintre cele mai coborîte niveluri ale re­
giunei. Dela nivelul de 429 m, de pe cumpăna apelor, talwegul Vişei
scoboară spre Nord până la Târnava-Mare 136 m, iar spre Sud, spre
Cibin, care la Sibiu e la, 406 m, relieful coboară abea 13 m. De aci
rezultă, că nici actuala cumpănă a apelor dintre basinul Murăşului şi
-Oltului nu poate fi considerată ca durabilă. Dacă raporturile actuale
■dintre cele două basinuri nu se schimbă, eroziunea dinspre Murăş va*)
*) Basinul acestui afluent se schiţează şi în harta noastră.
310 I. RODEANU

înainta mai departe spre Sud, încât şi basinul superior al Cibinului et

ameninţat să fie furat cândva spre Murăş >).
Ne rămâne acum îndatorirea de a încerca cel puţin stabilirea vâr­
stei teraselor şi a epocei, în care s’a produs captura studiată de noi.
în terasa inferioară de 375 m pe Târnava-Mare s’au aflat fosile
de E le p h a s p rim ig e n h c s şi B is o n p risc u s, în cele superioare însă- fosile
nu s’au găsit, ele sunt datate numai cu probabilitate. Astfel H. W achner 2)
consideră pe cea de 470 m alt. abs. din diluviu mijlociu, iar P aval
Vajna F erenc 3) o consideră dela sfârşitul pliocenului Cea superioară e
datată de Wachner dela sfârşitul pliocenului, iar celălalt autor o pune
în pliocen, mai tinără însă ca panonicul. Deci vârsta sigură determi­
nată prin fosile o ştim numai pe aceea a terasei inferioare de 375 m,
despre care am arătat, că ea se află numai dealungul Tâmavei şi pe
Vişa nu, ceeace ne face să deducem, că râul vechiu, anterior Târ-
navei, a fost captat înainte de crearea acestei terase. Se pune acum
întrebarea, care este limita cea mai veche de unde putem socoti pro­
babilă înfăptuirea fenomenului de captură? Captura s’a întâmplat în in­
tervalul dintre terasa a treia (470 m) — ce se află atât de bine re­
prezentată pe valea Vişei — până în epoca terasei a patra de pe Târ-
navă (375). De altfel diferenţa de altitudine de 100 m între nivelul
terasei a patra şi nivelul terasei a treia ne face să credem, că în viaţa
Târnavei Mari, în intervalul de timp dintre terasa a treia până în epoca
terasei a patra, s’a produs o schimbare a nivelului de bază, ceeace
a provocat o repede şi profundă adâncire a talwegului. întru cât ve­
chimea terasei a treia nu o ştim sigur, admiţând părerea lui P avai
') Spre a controla şi pe altă cale valoarea concluziilor sale, d. I. Ro-
deanu a făcut o nouă excursiune în regiunea studiată, adunând probe de
pietrişuri din diferite terase dealungul Tâmavei-Mari şi în deosebi dealungul
Vişei. S’au adus 19 probe, pe care d. V. Stanciu, profesor de Mineralogie şi
Petrografie la Universitatea din Cluj. a avut amabilitatea să le examineze îm­
preună cu noi. Analisa depozitelor din terasele superioare a dat rezultatul cu­
noscut şi foarte interesant: aceste depozite sunt alcătuite în bună parte din
şisturi cristaline, cuarţuri, cuarţite, porfirite de Perşani, un gneis de Şinca, etc.,
ceiace arată că apa curgătoare a acestor terase prim ea afluenţi din Carp a ţii
m eridionali şi că deci Oltul nu exista în înfăţişarea sa actuală. — Depozitele
din terasa III de pe valea Vişei conţin, în toate cele cinci puncte din cari
s’au adus probe, roce eruptive nouă , din grupa andesitelor. Dacă nu se ad­
mite un curs al Tâmavei-Mari îndreptându-se spre Sibiu, pe actuala vale a
Vişei, prezenţa acestor pietrişuri în terasa III de pe Vişa rămâne neexplicabilă^
(Nota Direcţiunii).
2) H. W achner L. c.
3) Pavai Vajna F erenc L. c.
 OBSERVĂRI MORFOLOGICE 311

V ajna F erenc, care punându-o la sfârşitul pliocenului, îi dă vechim ea

cea mai m are posibilă, putem spune doar atât, că fenom enul capturei,
a ră ta t de noi, s’a produs dela sfârşitul pliocenului până în cuaternarul
mijlociu.
In fine ca concluzie putem spune, că modelajul podişului Tran­
silvaniei în cea mai mare parte se datoreşte eroziunei „pliocene şi cua-
ternare“ '). Studii ulterioare de morfologie, punând greutate pe acţiunea
eroziunei apelor asupra reliefului ne vor putea aduce detalii preţioase
pentru reconstruirea procesului de evoluţie al acestui colţ românesc.
* *
*
De încheiere ţin să mulţumesc şi în acest loc iubitului meu proe
fesor Dr. G. Vâlsan, pentru deosebita bunăvoinţă, care mi-a arătat-o
totdeauna, conducându-mă, sfătuindu-mă pas de pas în lucrările mele
şi fără ajutorul căruia n’aş fi putut săvârşi cu succes acest studiu.

') E mm. de MartÔnne. Recherches . . . . L. c. p. 227 . . . Des

études topographiques et géologiques . . . nous feront sans doute connaître
plus tard les stades du modelé de cette région, tout entier dû à l’érosion plio­
cène et quaternaire . . . . Nous pouvons cependant tenir déjà comme
certain que les vallées du Kokel et du Marosh sont de formation récente.
REMARQUES MORPHOLOGIQUES SUR LA ZONE DE CONTACT DU
BASSIN DE L’OLT ET DU MUREŞ, DANS LA RÉGION
DE SIBIU (HERMANNSTADT).
p a r I. R odeanu.
(Résumé).

R a p p o r ts e n tre les fo rm e s d e te r r a in e t la c o n stitu tio n géologiqu e.

— Les dépôts tendres du bassin transylvain (sables, argiles, marnes, grès
et quelquefois couches minces de tufs) ont permis une érosion avancée.
Il est intéressant à observer que, dans toute la région étudiée, les fai­
bles ondulations des couches affectent les formes de surface du plateau
et le cours des rivières. Les anticlinaux se dressent comme des dômes
plus élevés, les rivières sont étranglées au passage des anticlinaux, le
profil longitudinal des cours d’eau en est troublé, la direction même de
ces cours d’eau paraît quelquefois être influencée par la direction des
anticlinaux (Târnava-Mare). L’endroit le plus typique, où toutes ces in­
fluences se manii estent avec néteté est la vallée de la Vişa (Weissbach)
au Sud de Şeica-Mare.
Les nombreux glissements de terrain, qui se produisent chaque
année, mentionnés depuis longtemps par les géologues et les géographes,
ont aussi leur rôle dans l’aspect de la région.
L e contact e n tre le b a ssin d u M u reş et d e l ’O lt, d a n s la ré g io n d e
— L’effondrement récent du bassin pannonique a permis au Mureş
S ib iu .
de creuser sa vallée de 150 m au-dessous du niveau de la vallée de
l’Olt. (Vinţul de Jos sur le Mureş 215 m alt. abs.; Boiţa sur l’Olt 363
m ait. abs.) Tous le« affluents du Mureş ont poussé leur tête de source
au détriment des affluents de l’Olt. Le phénomène, signalé déjà par M.
Em. de Martonne, a été étudié en détail par l’auteur, qui observe :
1. la tedance des affluents du Mureş de laisser de larges terrasses vers
le Sud (conformément à l’inclination générale des couches, qui penchent
vers le Nord); 2. deux points de capture imminente du Părâul-Negru,
affluent de l’Olt au profit du Mureş : à Tilişca, où la crête de séparation
a une hauteur de 15 m. sur 200 m. de largeur, la différence de niveau
entre les deux rivières en lutte étant de plus de 100 m, — et à Rodu
 REMARQUES MORFOLOGIQUES 813

où la rivière menacée se trouve suspendue à 200 m. au-dessus de la

tête de source invadante, la crête de séparation, haute de 60—70 m,
étant large à peine de 20—25 m; — 3. la ligne de séparation entre les
deux bassin a été considérablement déplacée au profit du bassin du
Mureş (v. la carte).
R a p p o r ts en tre le b a ssin de la T â rn a v a -M a re (G ro ss-R o k e l) et d e
l ’OU. — I n k e y et E m . d e M a ria n n e supposaient que les terrasses des
environs de Ocna-Sibiului (Vizakna) sont les traces d’un ancien cours
de l’Olt se dirigeant vers la Mureş. En revenent sur cette opinion, E m .
d e M a ria n n e observe que ces vastes terrasses se continuent vers le Nord
jusqu’à Şeica-Mare (Kaltwasser-Schelken) fait qui rend invraissemblable
la première hypothèse. Le problème restait donc ouvert.
Après une étude de détail sur le terrain, l’auteur croit que les
faits découverts lui permettent une explication nouvelle.
L e s terrasses sig n a lés ju s q u 'à Ş eica -M a re n e s'a rrêten t p a s à cette
localité, m a is, se d é p la ç a n t s u r le v e rsa n t E s t d e la vallée, se co n tin u en t
j u s q u ’à la T â rn a v a -M a re , où elles se ra cco rd en t avec les terra sses d e cette
(Voir la carte et le profil longitudinal).
riv iè re .
L’auteur a suivi ces terrasses jusqu’à Sighişoara (Schâssburg) où
on connaît déjà depuis longtemps quatres niveaux, aux altitudes abso­
lues : 520, 510, 470 et 375. Seule la terrasse inférieure accompagne la
Târnava jusqu’au Mureş. L e s terra sses m o yen n es, I I t t I I I , à C opşa-
M ic ă ab a n d o n n en t la T â r n a v a -M a r e et su iv e n t en a m o n t u n e r iv iè re
Il y a un desacord évident entre le cours de la Vişa
afflu en te, V işa.
(Weissbach) qui descend vers le N o rd , et les terrasses II, et III qui des­
cendent vers le S u d . La terrasse I, très dévéloppée sur la Târnava-Mare,
n’a pas été découverte sur la Vişa. La terrasse II n’existe sur la Vişa
que dans un fragment, d’ailleurs très bien d’évéloppé. Mais 7a terra sse
111, bien m arqu ée à M e d ia ş, s u r la T â rn a v a , p r e n d u n e g r a n d e ex ten ­
sio n su t toute la lo n g u eu r de la Fişa, ré a p p a r a ît, très éten d u e , d a n s la
p la in e d e S ib iu (H e r m a n n s ta d t) et se con tin u e s u r le C ib in , ju s q u 'a u
•confluent de cette riv iè re avec l ’Olt.
Dans le cours su p é rie u r de Ia Vişa, depuis la ligne des plus hauts
sommets, apparaît une terrasse in fé rie u re qui se continue, elle aussi,
dans la plaine de Sibiu et le long du Cibin. Cette terrasse ne se trouve
ni dans le cours inférieur, de la Vişa, ni dans le cours inférieur de la
Târnava. Sa surface descend lentement vers le S u d , contrairement au
cours de la Vişa.
Encore un trait caractéristique de cette vallée de la Vişa est que
le thalweg a une pente plus douce dans le cours supérieur que dans le
•cours inférieur. (Voir le profil longitudinal).
314 I. RODEANU

De tous ces faits l’auteur croit pouvoir conclure que le réseau

hydrographique actuel est récent et ne correspond pas avec le réseau
du temps des terrasses moyennes. Il suppose que l’ancienne Târnava
de la troisième terrasse, longeait, depuis Copşa-Mică, la vallée actuello
de la Vişa, traversait la région de Sibiu et se dirigeait vers l’Olt1. Ulté­
rieurement un affluent de la Târnava-Mică, sous l’influence du niveau
profond du Mureş, poussant sa tête de source vers l’Est, traversait la
ligne des plus hauts sommets et captait la Târnava-Mare. Sur l’ancien
lit abandonné, entre Copşa-Mică et Ocna Sibiului, s’est établie la Vişa
actuelle, petite rivière perdue dans une vaste vallée aux formes séniles,
dont le thalweg est en désacord avec les terrasses qui l’accompagnent12,
La ligne de séparation actuelle des bassins descend, à Ocna Sibiului,
dans le fond d’une ancienne vallée, à une altitude exceptionnellement
basse: 419 m (à peine 13 m au dessus de Sibiu).
L’analyse des cailloutis des terrasses de la vallée de la Vişa
apporte un argument nouveau en faveur de l’hypothèse d’un ancien
cours de la Târnava vers le Sud. La terrasse III, le long de cette
vallée, est formée en partie par des c a illo u x d ’o rig in e vo lca n iq u e (andé­
sites), fait qui ne peut être expliqué que par un cours d’eau venu de
la zone volcanique de Hargitta. Si on n’admet pas une ancienne Târ­
nava se dirigeant vers Sibiu, la présence de ces cailloux dans les ter­
rasses de la Vişa resterait inexplicable.
Ce changement important du réseau hydrographique se produisit
entre la Ill-e et la IV-e terrasse, distantes entre elles de 100 m, ce qui
témoigne une époque de creusement intense. L’âge de la terrasse infé­
rieure de la Târnava est connu par les restes d ’E le p h a s p r im ig e n iu s et.
B is o n p riscu 8 , trouvés dans ses dépôts. Dans les terrasses supérieures
on n’a pas trouvé des fossiles. H . W a ch n er croit que la terrasse III
appartient au „diluvium moyen“, tandis que P a v a i V a jn a F e re n c la.
range à la fin du pliocène. Incontestablement le changement a eu lieu,
entre la fin du pliocène et le quaternaire moyen. (
1 Ou, peut-être, rencontrait l’Olt dans la région (lac ?) de Sibiu, pour-
se diriger ensemble, suivant la direction du Săcaş actuel, vers le Mureş. Tout
dépend de la manière dont on détermine l’altitude des terrasses entre la plaine-
de Sibiu et l’Olt. La région présente des marques caractéristiques de déblaye:
ment et la surface des terrasses a pu être modifiée par le descente générale
des niveaux primitifs. Celte dernière hypothèse a un défaut: elle tient peu.
compte de la différence de niveau considérable entre le Mureş et l’Olt actuels.
2 L’histoire de la Vişa peut être décomposée en deux étapes : première­
ment deux petites rivières ont coulé en sens contraire, à partir de Şeica-Mare.
Celle qui se dirigeait vers le Sud eut le temps de former une terrasse basse ;
mais l’aflluent de la Târnava, ayant un niveau de base de 150 m plus pro­
fond, avança jusqu’à Ocna Sibiului, en détruisant presque complètement la.
rivière du Sud (Notes de la Dir.).
FONDUL DE PREMII GEOGRAFICE
„EM. DE MARTONNE“
 FONDUL DE PREMII GEOGRAFICE „EM. DE MARTONNE“.

Cu prilejul excursiunilor organizate în 1921 de Institutul de Geo­

grafie din Cluj în cinstea d-lui Em. de Martonne, — conducătorul excur­
siunilor, adică însuşi d. Em. de Martonne, a propus ca excursioniştii
— cari au beneficiat cu totul gratuit de călătorie şi întreţinere — să
eontribue cu o modestă sumă, în raport cu durata fiecărui excursiuni,
pentru crearea unui fond de rezervă, din care la nevoe să se poată
întâmpina unele cheltuieli neprevăzute.
în chipul acesta, la sfârşitul campaniei de excursiuni se adunase
din contribuţiunile studenţilor francezi, care însoţeau pe d. de Martonne,
14,507 lei, iar de la participanţii români — afară de membri Institutu­
lui care, având în seamă organizarea excursiunilor, nu au fost puşi la
contribuţie — suma de 11,750 lei.
Institutul a reuşit să termine aceste excursiuni fără a atinge re­
zerva creată prin prevederea d-lui de Martonne, apoi a putut publica şi
dările de seamă ale excursiunilor, în volumul I al „Lucrărilor Institutu­
lui- de Geografie din Cluj“ fără să folosească acest capital. Directorul
Institutului, adunând la o consfătuire pe participanţii excursiunilor află­
tori în Cluj, lc-a expus situaţia specială a acestui fond rezultat din
contribuţiuni benevole şi a propus, sau ca fiecare participant să-şi re­
tragă suma depusă, sau, dacă se va obţine adesiunea tuturor partici­
panţilor, din această sumă să se creeze un fond de premii pentru studii
geografice, care să poarte numele marelui profesor prin iniţiativa căruia
fusese adunată această sumă. în unanimitate şi cu însufleţire a fost
aclamată a doua propunere. în scurt timp s’au primit adesiuni identice
de la toţi participanţii, francezi şi români, care cereau „să se creeze
un fond de premii şi excursiuni al Institutului de Geografie din Cluj,
cu numele Em. de Martonne, dorind ca acest fond să se administreze
de către Directorul Institutului, după normele legale pe care le va afla
D-sa de cuviinţă“.
în congresul profesorilor de Geografie, ţinut la Oradea Mare, în
-'3 1 8

1925, anunţându-se înfiinţarea acestui fond şi arătându-se că studenţii

francezi figurează cu o contribuţiune mai mare decât participanţi români,
congresiştii au fost de părere că participarea românească trebue să în­
treacă pe a studenţilor francezi şi au botărît să conlribuc fiecare cu
ce va putea în astfel de împrejurări neprevăzute. S’a deschis imediat o
listă de subscripţie, pe care s’a adunat suma de 5110 lei, repartizaţi astfel:
Lei Lei
Dl. Zaharescu, Buzeu 100 Dra Zaharia Maria, Galaţi 100
„ Bota, Oradea Mare 100 Dl. Eftimcscu D., Caracal 1(K>
„ Orghidan N., Braşov 200 „ Constanlinescu Ilie, Caracal 100
-„ Tamaş Silviu, Satu Mare 100 , Bulat Toma, R.-Vâlcea 100
Toma Ştefănescu, Or.-Mare 100 Dra Athanasiu Margareta, Buc. 100
„ Ştefănescu-Galaţi, Bucureşti 100 Dl. Mironescu Cristolor, Buc. 100
Dna Mihăilescu Florica, Buc., 100 Dna Grigorescu Const., Craiova 50
„ Bungeţeanu E., Bucureşti 100 „ Eug. Popovici, Piatra Neamţ 50
Dl. Corodeanu Şt., Tecuci 100 Dl. Fritea Augustin, Oradea Mare 20
* Gorciu Gh., Bucureşti 200 „ Popescu-Zoiţa, Sighişoara 20
„ Stroescu P., Bucureşti 100 „ Popescu-Comişeni, Ianca 40
Dra Chivulescu Maria, Graiova 100 „ Max Climescu, Bucureşti 40
. Dl. Zamfirescu C-tin, Focşani 50 Dra Mântulescu Sabina, Buc. 20
„ Jeanet Gh., Tg.-Mureş 50 DI. Ion G. Costinescu, Caransebeş 20
Dra Chivulescu Constanţa, Bacău 50 „ Miuleţ A., Târgu Jiu 100
* Belu Eugenia, Cluj 100 „ Mavrodin Anastase, Or.-Mare 1(M)
Dna Boldescu Maria, Iaşi 100 „ S. Mehedinţi, Bucureşti ' 500
„ Grecea Clemenţa, Iaşi 100 „ G. T. Kirileanu, Bucureşti 700
„ Dr. V. Meruţiu, Cluj 1000
Ulterior, Directorul Institutului a mai putut adăoga suma de 1573 lei.
Astfel că în Iunie 1925, întreaga suină de 33.000 lei. care până
în 1924 a stat în casa de bani a Facultăţii de Ştiinţe din Cluj, apoi
în casa de bani a Institutului de Geografie, a fost depusă la Banca
„ Albina“ din Cluj, cu 1 2 % , aşa ca în 1926 să se poată decerne din
-dobânzi, primul premiu Em. de Martonne, de 3000 lei, „pentru o
lucrare originală de Geografie, a unui student, absolvent sau licenţiat
al Universităţii din Cluj.“
Publicarea, prin anunţ la Institut şi prin ziare, s’a făcut în Iunie
1926, iar decernerea premiului se va face în cursul lunii Noembrie, de
-'Către însuşi d. de Martonne, care şi-a anunţat sosirea la Cluj.
Subscrierea, pentru mărirea fondului, rămâne deschisă şi numele
;subscriitorilor va fi publicat în „Lucrările Institutului de Geografie al
Universităţii din Cluj“.
Direcţiunea.
 N O T Ă .

Duplice lucrarea domnului I. Rodeanu, „Observări morfologice în

regiunea^Sibiului“ fusese tipărită, domnul Lt.-Col. Const. Zagoriţ ne-a
•atras atenţiunea că, din 1921, Dsa ajunsese la rezultate aproape iden­
tice, pe care Ie-a făcut cunoscute public, într’un curs litografiat pentru
şcoala de Infanterie No. 2 din Sibiu.
In adevăr, în broşura litografiată „ în s e m n ă r i isto rice a s u p r a o ra şu ­
lu i S ib iu ş i îm p r e ju r im i, întocmite pentru călătoria de instrucţie a ele­
vilor şcoalei militare de infanterie No. 2, de Maiorul Zagoriţ Const. şi
Maiorul Constantinescu Alex., Sibiu, 1921“, printre alte însemnări de
natură aproape exclusiv istorică, găsim, la pag. 14—15, următoarele
rânduri:
„O altă chestiune demnă de luareaminte în localitatea Ocna, este
sorgintea râuleţului Weissbach, pe a cărui vale merge calea către Copşa
se va vedea că apa râuşorului este foarte aproape de apele părăului
Krumbacli, care curge spre Sud şi că nu sunt despărţite printr’o linie
•de despărţire a apelor propriu zisă, ci printr’un şes (extremitatea nor-
■dică a depresiunii Sibiu) şi din care izvorăsc ambele p ărae; din această
•cauză trecerea căii ferate din depresiunea Sibiului în aceia a văii Weiss-
bacli se face fără greutate.
„Fenomenul acesta special poartă numele d e: „furt de ape“ şi se
•explică astfel: apele r â u lu i T â r n a v a M a re, ca re d e la C o p şa M ică ,
■curgeau p e v a le a W eissbach sp re S ib iu , u n d e se u n e a u cu a p ele O ltu lu i
{ ş i M u re şu lu i d u p ă cum vo m ved ea ) au fo st fu r a te sp re A p u s ş i s'a u
v ă r s a t în M u re ş lâ n g ă T e iu ş .
„Se v ă d ş i a cu m în j o s , p e v a le a W eisbach, p e a m b ii v e r s a n ţi a i
v ă ii, d a r m a i a les p e d r e a p ta , fo s tu l p r u n d a l T â rn a v e i a tâ r n â n d p e
■coastele v ă ii su b fo rm ă d e te ra se .“ *).
Deşi itinerariul d-lor maiori Zagoriţ Const. şi Constantinescu Alex.
n fost numai litografiat şi destinat numai, şcoalei de infanterie No 2 din
>) Sublinierile sunt ale Direcţiunii.
320

Sibiu, deşi autorii afirmă numai h ip o teza unui curs al Târnavei pe valea
Vişei (Weissbach) neaducând în sprijin de cât iaptul că se văd şi acum
pe ambele versante ale văii Vişei terase, — lucru care, până la Şeica
Mare fusese afirmat -mai de mult de dl. de Martonne şi care poate fi
observat de orice ochiu deprins cu formele de teren, — semnalăm cu
plăcere lucrarea prea mult ascunsă In umbră a celor doi ofiţeri supe­
riori. Pe d. Const. Zagoriţ îl cunoaştem de mult ca pe un harnic şi
priceput cercetător, ale cărui studii de geografie militară, în special
asupra văii Teleajenului, sunt prea puţin cunoscute şi prea puţin apreciate.
Socotim însă că şi după această semnalare, meritul lucrării d-lui
I. Rodeanu rămâne întreg. De la emiterea unei hipoteze până la dove­
d ir e a ei, prin studiul complet şi conştiincios al regiunii, pe hărţi, pe
teren şi prin toate mijloacele pe care le pune la îndemână morfologia
modernă, este o distanţă foarte mare, care obişnuit, la noi, rămâne
netrecută. Şi cum hipoteze se emit foarte multe iar dovedirile se reali­
zează foarte rar, eu atât mai mare este meritul celor puţini care au
curajul şi desinteresarea să ducă până la capăt o astfel de lucrare.
TABLA. DE MATERÎI
T A B L E D E M A T IÈ R E S
ì.
%
 TABLA DE MATERII - TABLE DE MATIÈRES*)

CUVÂNT ÎNNAINTE — AVANT-PROPOS

Pag.
G. VÂLSAN, Opera geografică a principelui . Dimitrie Çantemir
(1673— 1723). Cu un portret hors-texte, 2 figuri şi trei hărţi
pe 3 planşe . . ........................................................................... 3
L'œuvre géographique du prince Démèlre Çantemir {1673 — 1723).
Résumé. — Avec un portrait hors-texte, 2 figures et 3 cartes
_____ sur 3 p la n c h e s ...................................................................♦ . , 17 \
V. MERUŢIU, 0 excursiune în delta Dunării, dare de seamă. —
Cu o hartă şi 17 fotografii pe 8 p la n şe............................. .... 23
Une ecxursion dans le delta du Danube. Résumé. — Avec une
_____ carte et 17 photographies sur 8 planch e s ................................. 34
R. VUIA, Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor^— Teză de doc­
torat. Cu 19 figuri în text, o hartă mare hors-texte şi 27 foto­
grafii pe 12 planşe' . ......................... 38
P re fa ţă ...................................................................................... 38
In tro d u c e re ............................................................................... 39
Cap. I. Cadrul geografic......................' .................................. 43
Cap. I!. Trecutul, colonizări, mişcăride populaţie . . . . 55
Cap. III. Populaţia. Distribuţia populaţiei. Densitatea. Strati­
ficare după zonele de altitudine. Creştere şi descreşterea
p opulaţiei....................................................................................... 68
Cap. IV. Ocupaţiunea locuitorilor şi mişcări de populaţie . 79
Cap. V. Aşezări şi tipuri de c a s e ......................................... 93
Poziţia satelor ....................................................................... 93

*) Numerotarea planşelor acestui volum fiind cu totul greşită, rugăm pe cititor

să se orienteze după tabla de mater i.
Le numérotage des planches de ce volume étant complètement erroné, nous
prions le lecteur de s’orienter d’après la ţable des matières,
 324

Pag.
Aspectul şi forma s a te lo r ............................. • ................... 96
C u r te a ..................................... • ............................................ 99
1 îm p re jm u ire a ........................................................................... 107
1 Tipurile de case : Casa cu c ă m a r ă ................................... 108
? Casa cu tindă ................................................................ 11?
> Casa cu cuptor în t i n d ă ................................................... 120
. L a p a y s de H atzeg et la région des Pddureni, étude de géogra­
phie humaine et d'ethnographie. Résumé. Avec 1 9 figures dans le texte,
une grande carte h ors-texte et 2 7 photographies sur 1 2 planches . . 127
L e cadre g é o g r a p h iq u e ................................................................... 127
L e passé, la colonisation, les mouvements de la population . . 131
L a p o p u l a t i o n ............................................................................... 134
L'occupation des h a b i t a n t s .......................................................... 137
E tablissem ents et types de m a is o n s .............................................. 142
S, OPREANU, Contribuţiuni la toponimia din ţinutul Săcuilor.
Cu o h a r t ă ..................................................... 153
Contribution a la toponymie du p a y s des Sicules. Résumé. —
Avec une c a r t e ............................................................................... 191
N. DRAGOMIR, Din trecutul oierilor Mărgineni din Sălişte şi comu­
nele din jur. — Cu 7 figuri pe 3 planşe, 2 hărţi vechi pe
2 planşe şi o hartă a drumurilor păstoreşti hors-texte . . 195
Trecutul d e p ă r t a t ......................................................................................• . . 195
Sărbătoarea plecării la o i .................................................................................... 198
Drumurile oierilor.................................................................................................. 199
Tunsul oilor. Feluri deoi . . . . : ....................... 201
îsemnarea oilor. Stâna şi o ierii...................................................................... 202
S i m b r i a ................................................................. 203
Descrierea stânei. Mulsul oilor şi facerea b r â n z e i ..................................... 205
M â n c ă r i................................................................................................................... 208
Duşm anii.................................................................................................................... 209
Bolile o i lo r ............................................................................................................... 211
N e d e ie le ................................................................................................................... 212
Plecarea din s t â n ă ............................................................................................... 215
Colibele . .................... 217
C a i i ............................................................................. 219
Venirea dela m u n te ..................... • ...................................................................... 221
Desfacerea b r â n z e i ............................................................................................... 222
Drumuri spre i e r n a r e ........................................................................................... 223
Răghia . . . • ............................ 224
Drumurile prin „Ţară“ .......................................................................................... 227
Bărăganul şi delta D u n ă r i i ..................................................... • ..................... 231
Trecerea în D o b ro g e a ..................................................... 235
In D eliorm an ..................................................................................... 236
Satele t u r c e ş t i ....................................................................................................... 241

■>
 825
Pag,
Iernatul !n Dobrogea .......................................................................................... 242
întoarcerea în B a ltă .............................................................................................. 244
întoarcerea a-munte .................................................................................. .... . 246
Iernatul in M old ova.............................................................................................. 247
. Decadenţa oieritu lu i.............................................................................................. 249
La vie pastorale de Sălişle et de quelques communes voisines. —
Résumé. — Avec 7 vues photographiques sur 3 planches, 2 cartes an­
ciennes sur 2 planches et une carte de transhumance hors-texte . . . 253
R. I. CĂLINESCU, Vipera ammodytes Cuv. în România. — Cu 5
fotografii pe 2 planşe şi o h a r t ă .............................................. 261
La vipere ammodyte en Roumanie. — Résumé. — Avec 5 photos
sur 2 planches et une c a r te ................................................................................. 288
I. RODEANU, Observări morfologice la zona de contact a basi-
nurilor Oltului şi Mureşului, în regiunea Sibiului. — Cu 3
fig. în text, 3 fotografii pe 2 planşe şi o hartă în text . . 293
Remarques morphologiques sur la zone de contact du bassin de
l ’Olt et du Mureş, dans le région de Sibiu (Hermannsladt). — Résumé.
— Avec 3 figures dans le texte, 3 photos sur 2 planches et une carte
morphologique dans la t e x t e ................................................................... .... . 312
Fondul de premii geografice „Em. de Martonne“ ......................... 317
N o t a ............................................... .............................................•. . . 319