SOCIETĂŢI COMERCIALE

CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND SOCIETĂŢILE COMERCIALE

§1. NOŢIUNEA, REGLEMENTAREA ŞI CLASIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

1. Originile societăţii comerciale. Fundamentele instituţiei juridice a societăţii

comerciale datează din perioada antichităţii. În dreptul roman, societatea, indiferent de
formă (societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale asociaţilor - societas omnium
bonorum, societatea care avea ca obiect exploatarea unui singur bun - societas unius rei
etc.), avea caracter civil şi era lipsită de personalitate juridică.
Prima formă de societate comercială a fost creată în Evul Mediu, în republicile
italiene, cu scopul de a eluda incompatibilităţile între calitatea de nobil, militar sau cleric şi
cea de comerciant. Societatea se întemeia pe contractul de commenda, prin care o
persoană (commendator) încredinţa unei alte persoane (tractor) o sumă de bani sau o
cantitate de mărfuri, pentru a realiza operaţiuni comerciale, urmând ca beneficiile să fie
împărţite. Creditorul (împrumutătorul de fonduri) devenea asociat al comerciantului,
riscând, însă, numai suma sau bunurile împrumutate 1. Instituţia a fost reglementată pentru
prima dată în Franţa, prin Ordonanţa lui Ludovic al XIV-lea privind comerţul terestru
(1673), sub numele de societate în comandită.
Primele societăţi pe acţiuni apar în secolul al XVII-lea, fiind constituite pe baza unor
patente regale sau concesiuni, acordate în urma expansiunilor coloniale ale Angliei,
Olandei, Franţei etc.
Cea dintâi reglementare sistematică şi exhaustivă a societăţilor comerciale o
constituie Codul comercial francez de la 1807, ale cărui forme de societate au fost
preluate, prin intermediul Codului comercial italian, şi de Codul comercial român de la
1887. Este vorba despre societatea în nume colectiv (société générale), societatea pe
acţiuni (société anonyme) şi societăţile în comandită (société en commandite).
În fine, la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost creată o formă de societate comercială
care împrumuta trăsături atât de la societăţile în nume colectiv, cât şi de la societăţile pe
acţiuni: societatea cu răspundere limitată, reglementată pentru prima dată în Germania, în
1892 (Gesellschaft mit beschraenkter Haftung).
2. Precizări prealabile asupra definiţiei societăţii comerciale. Cadrul juridic
general al societăţilor comerciale este dat în prezent de Legea nr. 31/1990, republicată, cu
modificările ulterioare2.
Acest act normativ nu cuprinde o definiţie a societăţii comerciale. În atare condiţii,
încercările doctrinei de a elabora o definiţie a acestei instituţii s-au întemeiat pe dispoziţiile
vechiului Cod civil în materia contractului de societate civilă 3.
Potrivit art. 1491 din vechiul Cod civil, societatea este un contract prin care două
sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi
foloasele ce ar putea deriva. În continuare, art. 1492 prevedea că orice societate trebuie
să aibă ca obiect un ce licit şi să fie contractată spre interesul comun al părţilor. Fiecare

1
Pentru dezvoltări, a se vedea St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 162.
2
Legea nr. 31/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, fiind ulterior republicată în Monitorul Oficial
nr. 33 din 29 ianuarie 1998 şi în Monitorul Oficial nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 , suferind şi după a doua republicare mai multe
modificări.
3
Idem, p. 165 şi urm.; R. I. Motica, V. Popa, Drept comercial român şi drept bancar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 89.
membru al societăţii trebuie să pună ceva în comun, sau bani, sau alte lucruri, sau
industria sa.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil 4 nu schimbă situaţia,
întrucât şi noul Cod civil, în art. 1881, prevede că prin contractul de societate două sau
mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi
să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau
prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea
rezulta, art. 1882 dispunând că orice societate trebuie să aibă un obiect determinat şi licit,
în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Fiecare asociat trebuie să contribuie la
constituirea societăţii prin aporturi băneşti, în bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe specifice.
Societatea civilă este definită, pornind de la aceste dispoziţii, ca fiind un contract în
temeiul căruia două sau mai multe persoane (numiţi asociaţi) se înţeleg să pună în comun
anumite bunuri pentru a desfăşura împreună o anumită activitate, în vederea realizării şi
împărţirii beneficiilor care vor rezulta.
Contractul de societate civilă este plurilateral, cu titlu oneros, comutativ şi
consensual. El cuprinde trei elemente esenţiale: obligaţia asumată de fiecare asociat de a
pune în comun o valoare patrimonială (aportul); intenţia de a desfăşura în comun o
activitate ce constituie obiectul societăţii; participarea tuturor asociaţilor la realizarea şi
împărţirea beneficiilor.
Societatea comercială are aceeaşi esenţă: este o grupare de persoane şi de
capitaluri constituită în scop lucrativ; ia naştere printr-un contract de societate care conţine
aceleaşi trei elemente esenţiale, menţionate anterior.
Totuşi, între cele două forme de societate, doctrina 5 a remarcat existenţa unor
deosebiri structurale şi funcţionale:
(i) obiectul societăţii comerciale îl reprezintă desfăşurarea de activităţi cu scop
lucrativ, potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost el modificat prin art. 10 pct.
1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil6. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că art. 8 din Legea de punere în aplicare a
Codului civil statuează că, în toate actele normative în vigoare, expresiile „acte de comerţ”,
respectiv „fapte de comerţ” sunt înlocuite cu expresia „activităţi de producţie, comerţ sau
prestări-servicii”. O societate care realizează activităţi care nu au scop lucrativ este o
societate civilă; totodată, dacă activităţile cu scop lucrativ au o importanţă redusă sau
servesc numai ca mijloc de realizare a unor operaţiuni civile, societatea va fi tot una civilă;
(ii) societatea comercială este învestită cu personalitate juridică, conform alin. 2 al
art. 1 din Legea nr. 31/1990. Pe cale de consecinţă, ea constituie un subiect de drept
autonom, distinct de asociaţii care au înfiinţat-o şi care are un patrimoniu propriu, îşi
asumă obligaţii şi răspunde pentru îndeplinirea lor;
(iii) societatea comercială se constituie şi funcţionează în condiţiile speciale
prevăzute de Legea nr. 31/1990. Legea stabileşte formele juridice pe care le poate
îmbrăca societatea comercială, formalităţile de constituire, organele acesteia, condiţiile
modificării, dizolvării şi lichidării ei.
3. Noţiunea şi natura juridică a societăţii comerciale. Pornind de la
considerentele arătate mai sus, societatea comercială poate fi definită drept o persoană
juridică constituită de două sau mai multe persoane (numiţi asociaţi), pe baza unui
contract de societate, în care asociaţii înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru

4
Legea nr. 287/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 24 iulie 2009, fiind republicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 15
iulie 2011.
5
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., pp. 170-171; E. Safta-Romano, Unele aspecte mai importante ale contractului de societate
civilă, în Dreptul nr. 2/1992, pp. 27-29.
6
Legea nr. 71/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011 şi rectificată în Monitorul Oficial nr. 489 din 8 iulie
2011, fiind, ulterior, modificată prin O.U.G. nr. 79/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 696 din 30 septembrie 2011.
2
exercitarea unor activităţi cu scop lucrativ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor
rezultate7.
În ceea ce priveşte natura juridică a societăţii comerciale, în doctrină au fost
elaborate mai multe fundamente8:
(i) teoria contractuală, expresie a principiului autonomiei de voinţă, potrivit căreia
societatea comercială este un contract ce reglementează raporturile dintre asociaţi;
(ii) teoria actului colectiv, conform căreia societatea comercială se constituie nu pe
baza unui contract, ci în temeiul unui act complex, colectiv, nereglementat de Codul civil,
care exprimă voinţele convergente ale asociaţilor, de a atinge scopul obţinerii şi împărţirii
profitului, şi nu scopuri divergente (ca în cazul contractelor sinalagmatice);
(iii) teoria instituţiei, care porneşte de la premisa că asociaţii nu pot decât fie să
accepte, fie să respingă in corpore ansamblul de reguli stabilite de lege, fără a putea să le
modifice în ceea ce au ele esenţial, ci doar în chestiuni secundare. Societatea comercială
ar fi, astfel, o asociere de persoane organizată stabil, pe baza unor interese comune,
această organizare dând naştere unei instituţii.
Indiferent de concepţia adoptată, toţi autorii sunt de acord că la originea societăţii
comerciale se află consimţământul individual al asociaţilor 9. Participarea la societate este
prin excelenţă voluntară. Cu toate acestea, din momentul în care societatea a dobândit
personalitate juridică, rolul voinţei individuale a asociaţilor se estompează. Societatea
comercială apare ca o organizare de persoane, care, graţie personalităţii juridice,
acţionează ca un subiect de drept distinct. Asociaţii păstrează, însă, dreptul de a decide,
în condiţiile actului constitutiv şi cu respectarea prevederilor legii, asupra societăţii,
asigurând conducerea acesteia, putând modifica actul constitutiv şi chiar dizolva
societatea.
Rezultă, deci, că, deşi nu se reduce la a fi numai un contract, deoarece este şi o
persoană juridică, societatea comercială are o origine contractuală 10.
4. Reglementarea societăţilor comerciale. Aşa cum am arătat deja,
reglementarea generală, dreptul comun în materia societăţilor comerciale, este Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, care a abrogat dispoziţiile din Codul comercial,
Cartea I, Titlul VIII (Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale), cu excepţia celor
privind asociaţia în participaţiune (art. 251-256) şi a celor referitoare la asociaţia de
asigurare mutuală (art. 257-263). Această lege cuprinde reguli generale aplicabile oricărei
societăţi comerciale, precum şi reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate
comercială. Legea guvernează orice societate comercială, indiferent de obiectul ei de
activitate11.
De la dreptul comun în materia societăţilor sunt instituite o serie de derogări prin
reglementări speciale.
Astfel, societăţile comerciale cu capital integral de stat sunt reglementate de Legea
nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale12.
Totodată, în domeniile economice de interes public societăţile comerciale sunt
guvernate de legi speciale, care se completează cu prevederile Legii societăţilor

7
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 172; a se vedea şi M. Toma, Al. Ţiclea, Cu privire la noţiunea, natura juridică şi funcţiile societăţii
comerciale, în Dreptul nr. 6/1992, p. 20 şi urm.; Nicoleta Ţăndăreanu, Aspecte teoretice şi practice privind definiţia şi caracteristicile
societăţii comerciale, în Revista de drept comercial nr. 4/2003, p. 75 şi urm.
8
A se vedea, cu privire la acest subiect, I. Bălan, Natura juridică a societăţii comerciale, în Dreptul nr. 11/2000, p. 35 şi urm.
9
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 173; I. Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p. 74 şi urm.; R. I. Motica, Drept
societar, Ed. Alma Mater, 1997, p. 16; R. I. Motica, V. Popa, op. cit., p. 94.
10
St. D. Cărpenaru, op. cit., pp. 173-174.
11
Pentru o analiză exhaustivă a societăţilor comerciale în reglementarea Legii nr. 31/1990, a se vedea St. D. Cărpenaru, C. Predoiu, S.
David, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe articole, ediţia 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, şi C. Roşu, M. L.
Tec, Dreptul societăţilor comerciale, Ed. Mirton, Timişoara, 2004.
12
Publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 8 august 1990.
3
comerciale, în măsura în care nu derogă de la aceasta: băncile 13, de dispoziţiile O.U.G. nr.
99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului 14; societăţile de asigurare, de
Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor 15;
societăţile de valori mobiliare, de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital 16.
De asemenea, situaţii economice conjuncturale pot impune adoptarea unor
reglementări cu caracter tranzitoriu, incidente şi în materia societăţilor comerciale. Este
cazul, spre exemplu, al Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea
privatizării, care instituie cadrul juridic al procesului de privatizare a societăţilor comerciale
la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar sau asociat, cu
efecte şi asupra administrării, fuziunii, divizării, dizolvării şi lichidării societăţilor comerciale
supuse privatizării.
În fine, societăţile comerciale fără personalitate juridică au o reglementare proprie:
societăţile în participaţie sunt reglementate de Codul civil (art. 1949-1954); întreprinderile
familiale sunt reglementate de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale17.
În măsura în care reglementarea comună a societăţilor comerciale nu conţine
dispoziţii într-o anumită materie, ea se completează cu noul Cod civil, care a abrogat,
începând cu 1 octombrie 2011, Codul comercial (o aplicaţiune specială în acest domeniu o
cunosc dispoziţiile art. 1881-1948 din Codul civil privind contractul de societate).
5. Formele societăţilor comerciale. Doctrina face distincţie între societăţile
comerciale cu personalitate juridică şi cele lipsite de personalitate juridică.
Societăţile comerciale cu personalitate juridică se pot constitui, potrivit art. 2 din
Legea nr. 31/1990, în una dintre următoarele forme:
(i) societatea în nume colectiv (société en nome collectiff, partnership), ale cărei
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Asociaţii în societatea în nume
colectiv răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale. Creditorii societăţii se vor
îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei, şi numai dacă societatea nu le
plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta
împotriva acestor asociaţi;
(ii) societatea în comandită simplă (société en comandite, limited partnership), ale
cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Asociaţii comanditaţi răspund
solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale. La fel ca la societatea în nume colectiv,
creditorii societăţii se vor putea îndrepta întâi împotriva societăţii, şi numai dacă nu-şi
recuperează creanţele de la societate se vor îndrepta împotriva asociaţilor comanditaţi.
Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris;
(iii) societatea pe acţiuni (société anonyme, joint stock company/corporation), ale
cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Acţionarii răspund numai până
la concurenţa capitalului social subscris;
(iv) societatea în comandită pe acţiuni (société en comandite par actions, limited
partnership by shares), ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social.
Asociaţii comanditaţi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale. Răspunderea
asociaţilor este subsidiară, la fel ca la societatea în nume colectiv. Asociaţii comanditari
răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris;

13
Cu privire la statutul juridic actual al acestor societăţi comerciale cu statut special, a se vedea L. Bercea, Evoluţii în structura
sistemului bancar din România, în Revista de drept comercial nr. 4/2004, pp. 248-257.
14
Publicată în Monitorul Oficial nr. 1027 din 27 decembrie 2006, aprobată şi modificată prin Legea nr. 227/2007, publicată în Monitorul
Oficial nr. 480 din 18 iulie 2007, ulterior suferind mai multe modificări.
15
Publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 10 aprilie 2000.
16
Publicată în Monitorul Oficial nr. 571 din 29 iunie 2004.
17
Publicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 25 aprilie 2008.
4
 (v) societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social. Asociaţii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris.
Enumerarea formelor de societate comercială cu personalitate juridică are caracter
limitativ18.
În sfera societăţilor comerciale fără personalitate juridică sunt incluse cele
reglementate de dispoziţiile art. 1949-1954 din noul Cod civil (societăţile în participaţie) şi
de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale (întreprinderile
familiale).
Persoanele care iau iniţiativa constituirii unei societăţi comerciale sunt libere să
aleagă una dintre aceste forme, în funcţie de natura afacerii, capitalul social necesar etc.,
precizând forma de societate în actul constitutiv. Odată aleasă forma juridică a societăţii,
asociaţii sunt obligaţi să respecte dispoziţiile legale care reglementează acea societate,
neputând să constituie o societate hibridă, nenumită, prin îmbinarea unor elemente din
forme de societate diferite. În limitele stabilite de lege, asociaţii pot să modifice sau să
completeze regimul juridic al societăţii pe care o constituie, adaptându-l propriilor interese.
Cu titlu de excepţie, în domeniile economice de interes public, legea impune forma
de societate: de exemplu, se constituie numai sub formă de societate pe acţiuni societăţile
bancare, potrivit art. 287 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului; numai sub formă de societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi mutuale 19, societăţile de
asigurare, conform art. 11 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi
supravegherea asigurărilor; numai sub formă de societăţi pe acţiuni emitente de acţiuni
nominative, societăţile de servicii de investiţii financiare, conform art. 6 din Legea nr.
297/2004 privind piaţa de capital.
6. Clasificarea societăţilor comerciale. Societăţile comerciale sunt clasificate, în
doctrină20, după următoarele criterii:
1. După obiectul de activitate, se deosebesc: societăţi de producţie; societăţi care
asigură distribuirea şi circulaţia bunurilor; societăţi de prestări de servicii sau de executare
de lucrări.
2. În funcţie de originea capitalului social, deosebim: societăţi comerciale cu capital
integral românesc; societăţi cu capital integral străin; societăţi cu capital mixt.
3. După natura asocierii, societăţile comerciale se împart în:
(i) societăţi de persoane, care se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe
baza cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor (intuitu
personae); din această categorie fac parte: societatea în nume colectiv (prototipul) şi
societatea în comandită simplă;
(ii) societăţi de capitaluri, care se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus
de nevoile acoperirii capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale
asociaţilor, elementul esenţial fiind reprezentat de cota de capital investită de asociat
(intuitu pecuniae). Din această categorie fac parte societatea pe acţiuni (prototipul) şi
societatea în comandită pe acţiuni.
(iii) societatea cu răspundere limitată, care împrumută unele caractere atât de la
societăţile de persoane (limitarea numărului asociaţilor şi a posibilităţii de transmitere a
părţilor sociale), cât şi de la societăţile de capitaluri (răspunderea asociaţilor în limita
aportului lor).

18
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 190; I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.
240.
19
Potrivit pct. 19 al art. 2 din Legea nr. 32/2000, modificată, societatea mutuală de asigurări este definită ca fiind o persoană juridică
civilă ai cărei asociaţi sunt deopotrivă asiguraţi şi asigurători.
20
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 191 şi urm.; a se vedea şi O. Căpăţână, Caracteristici generale ale societăţilor comerciale, în Dreptul nr.
9-12/1990, p. 9 şi urm.
5
 4. În funcţie de întinderea răspunderii asociaţiilor pentru obligaţiile sociale, se
disting: societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată, solidară şi subsidiară
(societatea în nume colectiv); societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată la aportul
lor la capitalul social (societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată); societăţi
în care asociaţii răspund în mod diferit, în funcţie de calitatea lor de comanditari sau
comanditaţi (societatea în comandită simplă şi societatea în comandită pe acţiuni).
5. După structura capitalului social, societăţile comerciale pot fi clasificate în:
societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interes (societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată, în cazul acesteia din
urmă părţile de interes fiind denumite părţi sociale); societăţi în care capitalul social se
divide în acţiuni (societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni).
6. În funcţie de numărul persoanelor asociate se disting: societăţi pluripersonale şi
societăţi unipersonale (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic şi anumite
societăţi pe acţiuni atipice, cum este, de pildă, Casa de Economii şi Consemnaţiuni,
societate pe acţiuni având ca unic acţionar statul român).
7. În funcţie de existenţa sau inexistenţa posibilităţii de a emite titluri de valoare,
societăţile comerciale pot fi clasificate în:
(i) societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare, în categoria cărora intră
societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. Titlurile de valoare emise poartă
denumirea de acţiuni, ele materializând dreptul asociaţilor asupra unei fracţiuni din
capitalul social. Acţiunile sunt titluri de valoare negociabile.
(ii) societăţi cărora li se interzice emiterea de titluri de valoare; în această categorie
sunt cuprinse societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu
răspundere limitată.
7. Funcţiile societăţilor comerciale. Creşterea nevoilor economice ale societăţii
au făcut ca acţiunile individuale ale comercianţilor să nu mai facă faţă activităţilor
economice de amploare. S-a impus, astfel, ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători.
Expresia juridică a acestei idei este societatea comercială, un organism economic
autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică. El îndeplineşte următoarele
funcţii21:
(i) Funcţia de organizare. Aceasta presupune stabilirea structurilor interne, numirea
organelor de conducere şi control, precizarea modului de alcătuire şi a competenţelor
acestora, determinarea modului de transformare etc.
(ii) Funcţia de concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile. Volumul
capitalului social necesar se dimensionează la constituirea societăţii, de către fondatori, în
funcţie de obiectul de activitate, de condiţiile impuse de lege etc., şi se redimensionează
pe tot parcursul funcţionării sale, prin majorări sau reduceri ale capitalului social.
(iii) Funcţia de garantare a drepturilor creditorilor prin capitalul social. Gajul general
al creditorilor societăţii este asigurat de capitalul social, iar distribuirile de profit nu pot
afecta capitalul social, astfel încât creditorii au asigurată satisfacerea creanţelor lor.
(iv) Funcţia de satisfacere a intereselor economice şi sociale ale asociaţilor.
Mărimea beneficiilor nu este determinată de lege, ci numai de eficienţa activităţii societăţii.
Satisfacerea intereselor economice ale asociaţilor este facilitată de diversitatea formelor
de asociere şi de prevederile legale ce reglementează acordarea dividendelor.
(v) Funcţia lucrativă. Această funcţie deosebeşte societăţile comerciale de alte
forme de asociere, cu scop nepatrimonial, cum sunt asociaţiile şi fundaţiile.

§2. ELEMENTELE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE COMERCIALĂ

21
R. I. Motica, V. Popa, op. cit., p. 93.
6
 8. Generalităţi. Contractul de societate încorporează trei elemente esenţiale:
obligaţia asumată de fiecare asociat de a pune în comun o valoare patrimonială (aportul);
intenţia de a desfăşura în comun o activitate cu scop lucrativ, ce constituie obiectul de
activitate al societăţii; participarea tuturor asociaţilor la realizarea şi împărţirea profitului.
Toate aceste elemente sunt indispensabile; în lipsa unuia dintre ele, contractul nu
va fi nul, dar nu va fi un contract de societate comercială 22.
9. Aporturile asociaţilor. Juridic, aportul este obligaţia asumată de fiecare asociat
de a aduce în societate o anumită valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul
devine debitor al societăţii. Etimologic, aportul este chiar bunul adus în societate de către
asociat23.
Obiectul aportului. Orice bun cu valoare economică al asociatului şi care prezintă
interes pentru activitatea societăţii poate face obiectul aportului. Aportul poate fi în
numerar, în natură sau în industrie.
Conform art. 1882 alin. 3 din noul Cod civil, fiecare asociat trebuie să contribuie la
constituirea societăţii prin aporturi băneşti, în bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe specifice 24.
Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o
transmită societăţii. Indiferent de forma societăţii comerciale, aporturile în numerar sunt
obligatorii la constituirea acesteia, potrivit art. 16 din Legea nr. 31/1990, întrucât sunt
indispensabile începerii oricărei activităţi comerciale. Aportul în numerar nu este purtător
de dobânzi25.
Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri imobile (spaţii comerciale, de
producţie etc.), bunuri mobile corporale (mărfuri, materii prime, maşini şi echipamente
industriale etc.) sau bunuri mobile incorporale (creanţe, brevete de invenţie, mărci, fond de
comerţ etc.). Aceste aporturi sunt permise la toate formele de societate şi se realizează
prin transferarea drepturilor corespunzătoare asupra bunurilor respective şi predarea lor
efectivă către societate.
Asociatul poate aduce ca aport proprietatea sau folosinţa bunului respectiv (art.
1896 Cod civil). În lipsa unei stipulaţii contractuale contrare, bunul devine proprietatea
societăţii.
Aportul se efectuează prin transferul drepturilor asupra bunurilor şi predarea
efectivă a acestora în stare de funcţionare potrivit destinaţiei sociale. Asociatul care
aportează proprietatea sau un alt drept real asupra unui bun răspunde pentru efectuarea
aportului întocmai unui vânzător faţă de cumpărător, iar asociatul care aportează folosinţa
răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui locator faţă de locatar.
În cazul în care se transmite proprietatea asupra bunului, acesta intră în patrimoniul
societăţii, iar asociatul nu va mai avea niciun drept asupra lui: bunul nu va putea fi urmărit
de creditorii personali ai asociatului, iar la dizolvarea şi lichidarea societăţii, asociatul nu va
avea dreptul la restituirea bunului în natură.
Bunul devine proprietatea societăţii din momentul înmatriculării ei în registrul
comerţului, potrivit art. 65 din Legea nr. 31/1990. Transferul proprietăţii bunurilor imobile şi
a celor mobile corporale urmează regulile vânzării-cumpărării: dacă bunul piere înainte de
înmatriculare, riscul este suportat de asociat, care este obligat să aducă în societate un alt
bun de acelaşi fel sau contravaloarea sa în numerar.

22
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 175; D. D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, Bucureşti, 1928, p. 37;
23
C. Roşu, M. L. Tec, op. cit., p. 32 şi urm.
24
Potrivit art. 1883 alin. 1 din noul Cod civil, în cazul unei societăţi cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în
cazul unei societăţi fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaţilor, afară de cazul în care au convenit, în mod
expres, că vor trece în folosinţa lor comună.
25
Dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 31/1990, republicată, privesc raporturile dintre asociaţi şi societate (Î.C.C.J., s. com., dec. nr.
1990/2004).
7
 În situaţia în care se transmite folosinţa bunului, raporturile dintre asociat şi
societate sunt guvernate de regulile locaţiunii 26: asociatul rămâne proprietar, iar la
dizolvarea societăţii are dreptul la restituirea în natură a bunului.
În cazul aportului în bunuri mobile incorporale, legea prevede reguli speciale în
materia aportului în creanţe. Astfel, este interzis acest tip de aport în societatea pe acţiuni
constituită prin subscripţie publică, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată (art. 16 alin. 3). Explicaţia este dată de faptul că valorificarea de către
societate a creanţelor dobândite poate crea dificultăţi. Totodată, raporturile dintre asociat
şi societate sunt guvernate de regulile cesiunii de creanţă, cu diferenţa că asociatul
răspunde pentru solvabilitatea debitorului, potrivit art. 84 din Legea nr. 31/1990: aportul
este considerat liberat în momentul în care societatea a obţinut plata sumei de bani care
face obiectul creanţei.
Bunul aportat trebuie evaluat în bani de către asociaţi sau, în anumite cazuri, de
către experţi, pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes, a părţilor sociale sau a
acţiunilor care îi revin asociatului respectiv.
Aportul în industrie (în prestaţii sau cunoştinţe specifice) reprezintă activitatea pe
care asociatul se obligă să o efectueze în societate. Acest aport este permis numai
asociaţilor care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale (asociaţii din
societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită). Aportul în
industrie nu este cuprins în capitalul social, întrucât nu poate constitui un element al
gajului general al creditorilor sociali. Cu toate acestea, el trebuie evaluat şi precizat în
actul constitutiv, asociatul având dreptul să participe la împărţirea beneficiilor, respectiv
obligaţia de a suporta pierderile (alin. 4 şi 5 ale art. 16 din Legea nr. 31/1990).
Aportul în prestaţii sau cunoştinţe specifice se efectuează prin desfăşurarea de
către asociatul care s-a obligat a unor activităţi concrete şi prin punerea la dispoziţia
societăţii a unor informaţii, pentru realizarea obiectului acesteia, în modalităţile şi condiţiile
stabilite prin contractul de societate (art. 1899 alin. 2 Cod civil). El este datorat în mod
continuu, atât timp cât asociatul care s-a obligat la acesta este membru al societăţii, iar
asociatul este ţinut faţă de societate pentru toate câştigurile realizate din activităţile care
fac obiectul aportului. Acest aport nu trebuie confundat cu activităţile desfăşurate în comun
de către asociaţi pentru administrarea treburilor societăţii pe parcursul funcţionării acesteia
şi nici cu serviciile prestate de terţe persoane (care nu au calitatea de asociaţi) în folosul
societăţii în baza contractului încheiat cu societatea (de exemplu, contract de muncă sau
de antrepriză), guvernat de reguli aplicabile contractului în cauză, iar nu de regulile
contractului de societate27.
Asumarea şi executarea obligaţiei de a constitui aportul. Fiecare asociat trebuie să
contribuie la formarea patrimoniului societăţii. Aporturile asociaţilor nu trebuie să fie egale
valoric sau să aibă acelaşi obiect; nici chiar aportul unui asociat nu trebuie să aibă un
obiect unitar28.
Asumarea obligaţiei de aport poartă numele de subscriere la capitalul social.
Obligaţia se naşte prin semnarea actului constitutiv sau, după caz, prin participarea la
subscripţia publică.
Executarea acestei obligaţii (efectuarea aportului) se numeşte vărsare a capitalului
(vărsământ).
Întârzierea în efectuarea aportului are drept consecinţă răspunderea pentru
daunele pricinuite societăţii, indiferent de obiectul aportului 29.
26
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 177.
27
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 370.
28
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 179.
29
Potrivit alin. 2 al art. 65 din Legea societăţilor comerciale, asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de
daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă
vărsământul.
8
 În cazul aportului în numerar, asociatul este obligat şi la plata dobânzilor legale 30
din ziua în care trebuia să se facă vărsământul. Pe cale de consecinţă, la fel ca în dreptul
comun, asociatul datorează dobânzile legale în cazul neplăţii la termen a sumei de bani.
Dar, spre deosebire de dreptul comun, în cazul în care se face dovada cauzării unui
prejudiciu, asociatul datorează şi despăgubiri, iar dobânzile (care, în acest caz, reprezintă
amenzi civile, iar nu daune moratorii) se cumulează cu despăgubirile, şi nu se impută
asupra lor. În acelaşi sens, art. 1898 din noul Cod civil, prevede că dacă aportul social
constă într-o sumă de bani, asociatul datorează şi dobânzi legale, în caz de întârziere,
acestea curgând de plin drept, din ziua când trebuia făcută plata.
Data de la care curg dobânzile este ziua în care trebuia să se efectueze
vărsământul, întrucât neexecutarea unei obligaţii de a plăti o sumă de bani, asumată în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi, determină punerea de drept în întârziere a debitorului
(art. 1523 alin. 2 lit. d Cod civil) 31.
În ipoteza aportului în creanţe, dacă societatea nu a putut încasa creanţa prin
urmărirea debitorului cedat, asociatul, pe lângă despăgubiri, răspunde de suma datorată
cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţei (art. 84 alin. 2 din Legea societăţilor
comerciale).
În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată,
neexecutarea obligaţiei de efectuare a aportului poate fi sancţionată cu excluderea
asociatului din societate, potrivit art. 222 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 31/1990 32.
Capitalul social. Capitalul social reprezintă expresia valorică a totalităţii aporturilor
asociaţilor33.
Din punct de vedere contabil, el reprezintă o cifră convenită de asociaţi, fără o
existenţă reală: în bilanţul contabil, capitalul social este evidenţiat la pasiv, întrucât
aporturile asociaţilor trebuie restituite la dizolvarea societăţii; în schimb, bunurile care
constituie aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului, întrucât ele aparţin societăţii.
Juridic, capitalul social reprezintă gajul general al creditorilor sociali, motiv pentru
care se supune unor reguli speciale. El este fix, pe toată durata societăţii, putând fi
modificat numai prin modificarea actului constitutiv, în condiţiile legii. Pe cale de
consecinţă, în cazul în care se constată o pierdere a activului net, art. 69 din Legea
societăţilor comerciale prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii capitalului social, înainte
de a se face vreo repartizare sau distribuire de profit. Totodată, capitalul social este
intangibil, neputând fi folosit pentru plata dividendelor. În fine, capitalul social trebuie să fie
real, ceea ce presupune intrarea efectivă, iar nu fictivă, în patrimoniul societăţii a bunurilor
care constituie aporturile asociaţilor, precum şi asigurarea în permanenţă în patrimoniul
social a unor bunuri a căror valoare să fie cel puţin egală cu capitalul social.
Capitalul subscris reprezintă totalitatea valorii aporturilor cu care asociaţii s-au
obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul social este divizat în anumite
fracţiuni, pe care asociaţii le dobândesc în schimbul aportului şi corespunzător valorii
acestuia: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii în comandită
simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni, în cazul societăţii pe
acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni.

30
Pentru reglementarea actuală a dobânzii legale, a se vedea O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare
pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, publicată în Monitorul Oficial
nr. 607 din 29 august 2011.
31
Codul comercial prevedea, în art. 43, regula curgerii de drept a dobânzilor din ziua exigibilităţii obligaţiei.
32
Pentru o decizie de speţă, a se vedea C.S.J., s. com., dec. nr. 76/1995, în Dreptul nr. 12/1995, p. 91.
33
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 180; pentru o analiză exhaustivă, a se vedea monografia I. Băcanu, Capitalul social al societăţilor
comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999; pentru opinia care defineşte capitalul social ca valoare nominală totală a acţiunilor emise
de societatea pe acţiuni, a se vedea S. Bodu, Principii juridice privind capitalul social al unei societăţi pe acţiuni, în Revista română de
drept al afacerilor nr. 2/2003, p. 24.
9
 Pentru anumite forme de societate, legea stabileşte plafoane minime ale capitalului
subscris: în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, 90.000 lei 34; în cazul
societăţii cu răspundere limitată, 200 lei 35. Totodată, prin reglementări speciale se pot
institui plafoane minime de capital în cazul societăţilor care îşi desfăşoară activitatea în
anumite domenii (de pildă, instituţiile de credit trebuie să aibă un capital social minim de 5
milioane euro, echivalent în lei, potrivit art. 11 din O.U.G. nr. 99/2006.
Capitalul vărsat reprezintă totalitatea valorică a aporturilor efectuate şi care au intrat
efectiv în patrimoniul societăţii.
Legea stabileşte, în anumite cazuri, condiţii de efectuare a vărsămintelor: în cazul
societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, capitalul vărsat de fiecare acţionar la
constituirea societăţii nu poate fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se
prevede altfel, iar restul trebuie vărsat: a) pentru acţiunile emise pentru un aport în
numerar, în termen de 12 luni de la data înmatriculării societăţii; b) pentru acţiunile emise
pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării.
Societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu
răspundere limitată sunt obligate să verse integral la data constituirii capitalul social
subscris (art. 91 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare).
Patrimoniul social. Capitalul social nu trebuie confundat cu patrimoniul societăţii,
care cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând
societăţii (activul social şi pasivul social).
Activul social cuprinde bunurile aduse ca aport în societate, precum şi cele
dobândite de societate pe parcursul funcţionării sale. Pasivul social cuprinde obligaţiile
societăţii.
Patrimoniul social are o componenţă şi o valoare variabile. Doar în momentul
constituirii societăţii capitalul social are aceeaşi valoare cu activul social.
Deşi rolul capitalului social este acela de a constitui gajul general al creditorilor
societăţii, în realitate veritabila garanţie a acestora o reprezintă activul social, ca parte a
patrimoniului societăţii. Concluzia se întemeiază pe dispoziţiile alin. 1 al art. 3 din Legea
nr. 31/1990, potrivit cărora obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social.
10. Intenţia asociaţilor de a desfăşura în comun o activitate comercială
(affectio societatis). Nu există un punct de vedere unitar în doctrină cu privire la
elementul volitiv al contractului de societate comercială 36.
Concepţia clasică înţelege prin affectio societatis colaborarea voluntară şi activă,
interesată şi egalitară a asociaţilor. Ulterior, affectio societatis a fost definită ca o
convergenţă de interese. Ambele opinii au fost criticate pe motiv că nu întotdeauna
interesele asociaţilor sunt convergente, iar colaborarea lor nu ar fi egalitară 37.
În prezent, se consideră că affectio societatis reprezintă intenţia de colaborare
voluntară a asociaţilor în desfăşurarea activităţii comerciale, cu asumarea riscurilor acestei
activităţi38. Participarea asociaţilor la activitatea societăţii trebuie să fie activă şi interesată,
însă ea diferă în funcţie de forma juridică a societăţii. Cu toate acestea, în orice societate
comercială asociaţii au dreptul de a participa la luarea deciziilor şi de a controla activitatea
societăţii. Intenţia de a colabora implică şi o convergenţă de interese ale asociaţilor, în
special în ceea ce priveşte obţinerea şi împărţirea beneficiilor. În fine, colaborarea
34
Potrivit alin. 1 al art. 10 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al
societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea
minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de
25.000 euro.
35
Potrivit art. 11 din acelaşi act normativ, capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 200 lei şi se
divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei.
36
A se vedea în acest sens, C. Roşu, M. L. Tec, op. cit., p. 60 şi urm.
37
Pentru dezvoltări, a se vedea I. Bălan, Noţiunea de «affectio societatis» şi aplicaţiile sale în materie comercială, în Dreptul nr. 9/1999,
p. 51 şi urm.; C. Sassu, S. Golub, Affectio societatis, în Revista de drept comercial nr. 10/2001, p. 74 şi urm.
38
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 184.
10
asociaţilor presupune egalitatea juridică a acestora şi, deci, lipsa oricăror raporturi de
subordonare.
11. Realizarea şi împărţirea profitului. Scopul societăţii comerciale este de a
realiza profit din activitatea desfăşurată şi de a-l împărţi între asociaţi 39.
În accepţiunea curentă, profitul este un câştig evaluabil în bani.
În doctrina clasică a dreptului comercial, profitul a fost considerat ca fiind un câştig
material care sporeşte patrimoniul asociaţilor, cu excluderea avantajelor patrimoniale care
permiteau asociaţilor doar efectuarea de economii sau reducerea cheltuielilor.
În prezent, profitul constă şi în serviciile sau bunurile procurate de o societate, în
condiţii mai avantajoase decât în cazul dobândirii lor în mod individual. Această lărgire a
sferei noţiunii de profit a fost consacrată de Codul comercial român, prin reglementarea
asociaţiei de asigurare mutuală (art. 257-263) şi menţinută de noul Cod civil, care în art.
1881, atunci când defineşte contractul de societate, face referire nu numai la împărţirea
beneficiilor, ci şi la economia ce ar putea rezulta din desfăşurarea activităţii comune.
Realizarea de profit sau, dimpotrivă, înregistrarea de pierderi sunt stabilite la
sfârşitul exerciţiului financiar, prin întocmirea situaţiilor financiare ale societăţii 40.
În cazul obţinerii de profit, acesta se repartizează de către adunarea asociaţilor sau
a acţionarilor în funcţie de destinaţiile legale: fonduri de rezervă, majorarea capitalului
social, distribuirea de dividende. Dividendele reprezintă cota-parte din profit care se
plăteşte fiecăruia dintre asociaţi.
Pentru a fi repartizat, profitul trebuie să îndeplinească anumite condiţii 41. Astfel, pe
de o parte, profitul trebuie să fie real, adică să se fi înregistrat un excedent, o sumă mai
mare decât capitalul social. Nu pot fi distribuite dividende din capitalul social, ci doar din
profitul determinat legal, potrivit art. 67 din Legea nr. 31/1990. Pe de altă parte, profitul
trebuie să fie util. Art. 69 din acelaşi act normativ prevede obligaţia reîntregirii sau
reducerii capitalului social, înainte de a se face vreo repartizare sau distribuire de profit, în
cazul în care se constată o pierdere a activului net.
Dividendele se plătesc în termenul stabilit de către adunarea generală a asociaţilor
sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării
situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea
comercială va plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale,
dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a
aprobat situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă
mai mare, obligaţia societăţii de plată a dividendelor fiind asumată în exerciţiul activităţii
unei întreprinderi42. Acţiunea asociaţilor pentru obligarea societăţii la plata dividendelor se
prescrie în termen de 3 ani de la data scadenţei acestei obligaţii 43.
În cazul în care nu există beneficii, nu pot fi distribuite dividende asociaţilor.
Distribuirea de dividende fictive, cu încălcarea dispoziţiilor amintite, atrage răspunderea
civilă a asociaţilor (care, în termen de 3 ani de la data distribuirii, pot fi obligaţi la restituirea
dividendelor – alin. 5 al art. 67 din Legea societăţilor comerciale), respectiv răspunderea
penală a administratorilor şi a directorilor societăţii care au încasat ori plătit dividende din
beneficii fictive (art. 2721 din acelaşi act normativ).
Criteriile de împărţire a profitului sunt lăsate de legiuitor la libera apreciere a
asociaţilor. Astfel, potrivit Legii nr. 31/1990, în actul constitutiv trebuie să se prevadă

39
C. Roşu, M. L. Tec, op. cit., p. 46 şi urm.
40
Cu privire la acest subiect, a se vedea V. Mircea, Distribuirea dividendelor – aspecte teoretice şi practice, în Revista de drept
comercial nr. 2/1999, pp. 108-110.
41
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 186.
42
Pentru reglementarea anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, a se vedea F. Gârbaci, Natura juridică a obligaţiei de plată a
dividendelor, în Juridica nr. 7-8/2001, p. 308şi urm.
43
Pentru un studiu de doctrină, a se vedea V. Timofte, În legătură cu prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dividendelor, în
Revista de drept comercial nr. 10/2001, p. 209 şi urm.
11
partea fiecărui asociat la profit şi la pierderi (art. 7 – în cazul societăţilor de persoane şi al
societăţii cu răspundere limitată), respectiv modul de distribuire a profitului şi de suportare
a pierderilor (art. 8 – în cazul societăţilor de capitaluri).
Principiul care trebuie să guverneze acordul asociaţilor este acela că toţi asociaţii
trebuie să participe la împărţirea profitului şi la suportarea pierderilor 44. Aceasta nu
înseamnă, însă, că participarea la profit şi pierderi trebuie să fie egală.
Legea interzice numai aşa-numitele clauze leonine 45. Articolul 1513 din vechiul Cod
civil prevedea că este nul contractul de societate prin care un asociat îşi stipulează
totalitatea câştigurilor, respectiv cel prin care unul sau mai mulţi asociaţi sunt scutiţi de
suportarea pierderilor. În dreptul comercial, însă, unde principul este salvgardarea
societăţii, se accepta ca sancţiune nulitatea doar a clauzei leonine 46 şi menţinerea
validităţii celorlalte clauze din actul constitutiv.
În actuala reglementare, alin. 5 al art. 1902 din noul Cod civil prevede că orice
clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea
la pierderi este considerată nescrisă. Prin excepţie de la art. 1881 alin. 2 (potrivit căruia
fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional cu participarea la distribuţia
beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel), asociatul al cărui aport constă în
prestaţii sau cunoştinţe specifice este scutit, în măsura corespunzătoare acestui aport, de
a participa la pierderi, dacă această scutire a fost prevăzută în mod expres în contractul
de societate.
În cazul în care, prin actul constitutiv, asociaţii nu au stabilit modul de împărţire a
profitului şi de suportare a pierderilor, se vor aplica dispoziţiile legale în materie: în temeiul
art. 67 din Legea nr. 31/1990, dividendele se vor plăti asociaţilor în proporţie cu cota de
participare la capitalul social vărsat. Chiar în lipsa unei dispoziţii legale exprese în materia
societăţilor comerciale, trebuie admis că suportarea pierderilor va urma acelaşi criteriu. De
altfel, art. 1902 din noul Cod civil statuează că partea fiecărui asociat la profituri şi pierderi
este proporţională cu aportul său la capitalul social, dacă nu s-a convenit altfel. Când
contractul stabileşte numai partea de câştig, aceeaşi proporţie are loc şi cât priveşte
pierderile.
Pe cale de consecinţă, în lipsa unei prevederi contrare a actului constitutiv,
participarea fiecărui asociat la profit şi la pierderi este proporţională cu partea sa din
capitalul social vărsat. Acest principiu se bazează pe intenţia prezumată a asociaţilor de a
împărţi profitul şi de a suporta pierderile în raport de contribuţia fiecăruia la constituirea
societăţii47.
În cazul aportului în industrie (prestaţii sau cunoştinţe specifice), în lipsa unei
evaluări a acestuia în actul constitutiv, asociatul va avea dreptul, în temeiul art. 1902 Cod
civil, la o cotă de profit egală cu cea a asociatului care a adus în societate cota cea mai
mică de capital.
În urma repartizării de către adunarea asociaţilor a dividendelor cuvenite acestora,
dreptul la profit devine, din drept social, un drept de creanţă individual al asociatului faţă
de societate.
În fine, trebuie precizat că, în lipsa unei convenţii contrare a părţilor, în cazul
transmiterii acţiunilor, a părţilor de interes sau a părţilor sociale, dreptul la dividende
aparţine cesionarului, iar nu cedentului (alin. 6 al art. 67 din Legea nr. 31/1990) 48.

§3. CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

44
A se vedea pentru dezvoltări, V. Pătulea, Partea cuvenită fiecărui asociat din beneficiile realizate, în Dreptul nr. 8/1992, pp. 73-74.
45
Cu privire la acest subiect, a se vedea S. Deleanu, Clauza leonină în contractele de societate, în Dreptul nr. 2/1992.
46
De la adj. latin leoninus, -a, -un = de leu.
47
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 187.
48
Cu privire la acest subiect, a se vedea F. Ţuca, Efectele cesiunii de acţiuni sau părţi sociale asupra calităţii de creditor al dividendelor,
în Revista de drept comercial nr. 2/2000, p. 91 şi urm.
12
 12. Constituirea societăţilor comerciale. Consideraţii generale. Constituirea
societăţilor comerciale se întemeiază pe voinţa asociaţilor, manifestată în condiţiile legii.
Fundamentul societăţii îl reprezintă actul constitutiv sau, în anumite cazuri, actele
constitutive, prin care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, să desfăşoare
o activitate cu scop lucrativ şi să împartă beneficiile. Societatea comercială dobândeşte
personalitate juridică prin îndeplinirea formalităţilor cerute de lege 49.
13. Actele constitutive ale societăţilor comerciale. Voinţa asociaţilor de a
constitui o societate comercială se materializează în înscrisurile prevăzute de lege:
societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin contract de
societate; societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut; societatea cu
răspundere limitată cu asociat unic se constituie prin statut.
În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată,
legea permite ca cele două acte (contractul de societate şi statutul) să se încheie sub
forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. În cazul în care se încheie numai contract
de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv.
Pe cale de consecinţă, denumirea de act constitutiv are caracter generic; ea
desemnează atât contractul de societate şi/sau statutul, cât şi înscrisul unic.
14. Contractul de societate comercială. Consideraţii generale. Temeiul
constituirii societăţii comerciale este contractul de societate, conţinând elementele
specifice analizate anterior (aporturile asociaţilor, affectio societatis, împărţirea
beneficiilor).
Dacă contractul de societate este definit de art. 1881 din noul Cod civil ca fiind
contractul prin care două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru
desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în
cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de
economia ce ar putea rezulta, contractul de societate comercială poate fi definit ca fiind
acordul de voinţă prin care două sau mai multe persoane consimt să constituie, prin
aporturi individuale, un fond comun destinat unei activităţi lucrative desfăşurate împreună,
în scopul de a împărţi foloasele realizate50.
El este un act juridic civil multilateral, în care interesele părţilor, deşi distincte, sunt
convergente; un contract sinalagmatic imperfect, cu titlu oneros, comutativ şi cu executare
continuă51.
Contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile de fond prevăzute de art.
1179 din noul Cod civil şi condiţiile de formă instituite de Legea nr. 31/1990.
15. Condiţiile de fond ale contractului de societate comercială. Condiţiile de
valabilitate ale contractului de societate comercială sunt: consimţământul valabil al părţilor
care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi licit, precum şi o cauză
licită şi morală.

49
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 194 şi urm.; de asemenea, a se vedea monografia M. L. Tec, Constituirea societăţilor comerciale, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2005; pentru o analiză a formalităţilor speciale în materia constituirii băncilor, a se vedea L. Bercea, Constituirea
societăţilor bancare, în Revista de drept comercial nr. 12/2001, pp. 100-125.
50
A se vedea şi I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol. II, Societăţile comerciale, Ed. Socec, Bucureşti, 1948, p. 83; D. D. Gerota,
Curs de societăţi comerciale, Bucureşti, 1928, p. 12; S. Neculaescu, M. Danil, Contractul de societate, în Dreptul nr. 5-6/1994, p. 39; M.
C. Costin, Natura juridică a contractului de societate prin care se constituie o societate comercială, în Revista de drept comercial nr.
3/1999, p. 69 şi urm.
51
A se vedea C. Roşu, M. L. Tec, op. cit., p. 14 şi urm.
13
 Consimţământul părţilor. Principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi
juridice este consacrat de art. 40 din Constituţie 52. Acest principiu stă şi la baza
manifestării de voinţă a părţilor în scopul încheierii contractului de societate.
Societatea comercială are cel puţin doi asociaţi (art. 4), cu excepţia cazurilor în care
legea prevede altfel: societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin voinţa unei
singure persoane (societatea unipersonală).
Pe lângă faptul că suntem în prezenţa unui oximoron, asocierea presupunând două
persoane, care să se unească, nefiind posibil ca o persoană să se asocieze cu sine
însuşi, trebuie spus că în cazul unor asemenea societăţi nu există adunare generală, iar
actul constitutiv nu are natură contractuală, el fiind, de fapt, un act juridic generator de
drepturi şi obligaţii pentru emitent (asociatul unic) 53.
Voinţa părţilor contractante trebuie să fie animată de intenţia de a desfăşura în
comun o activitate cu scop lucrativ54.
Persoanele care încheie contractul de societate, precum şi persoanele care au un
rol determinant în constituirea societăţii au calitatea de fondatori, potrivit art. 6 din Legea
nr. 31/1990. Fondatorii unei societăţi comerciale pot fi persoane fizice sau juridice, române
sau străine, profesionişti sau particulari. Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii,
sunt incapabile sau au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită,
pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a
finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, pentru infracţiunile
prevăzute de art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sau pentru
cele prevăzute de Legea societăţilor comerciale.
Anterior apariţiei noului Cod civil, în doctrină se discuta problema societăţii
comerciale între soţi55, concluzionându-se că, întrucât nu exista o interdicţie legală, soţii
puteau constitui, împreună, singuri sau alături de alte persoane o societate comercială.
Fiecare dintre soţi putea aporta bunurile proprii la capitalul social. Totodată, fiecare dintre
soţi putea aduce ca aport în societate un bun comun, în condiţiile art. 35 Codul familiei 56,
fără a avea nevoie de consimţământul celuilalt soţ, cu excepţia terenurilor şi a
construcţiilor, când era necesar acest consimţământ. În cazul în care obiectul aportului era
un bun comun, dividendele urmau să fie tot bunuri comune.
Potrivit actualei reglementări, contractul de societate se poate încheia şi între soţi
sau de către soţi cu terţe persoane 57, ţinându-se seama de regimul patrimonial legal în
privinţa bunurilor aduse ca aport în societate 58.
52
Potrivit acestui text din Legea fundamentală, cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme
de asociere. Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor
statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale. Nu pot face parte din partide
politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică. Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
53
Pentru detalii, a se vedea Gh. Piperea, Curs universitar. Drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 87-90.
54
Cu privire la societatea comercială fictivă, respectiv la societatea de fapt, a se vedea F. Ţuca, Societatea comercială fictivă, în
Revista de drept comercial nr. 10/1996, pp. 110-123; Gh. Piperea, op. cit., pp. 110-114; Idem, Societatea creată de fapt, în Juridica nr.
2/2000, p. 66 şi urm.
55
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 198; I. Turcu, Teoria şi practica ..., vol. I, p. 254, 259-260; vezi şi I. P. Filipescu, Regimul
juridic al bunurilor şi datoriilor soţilor în lumina legii societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 11/1992, p. 39 şi urm.; C. Leaua, Validitatea
contractului încheiat între soţi, în Dreptul nr. 9/1999, p. 41 şi urm.; Gh. Piperea, M. Tomescu, Dreptul societăţilor comerciale şi regimul
matrimonial actual, în Revista de drept comercial nr. 10/1999, p. 91 şi urm.; I. Popa, Influenţa regimului juridic matrimonial asupra
raporturilor comerciale între soţi, în Dreptul nr. 3/2000, p. 80 şi urm.
56
Art. 35 din Codul familiei, în prezent abrogat, prevedea că soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot
astfel de ele. Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea,
niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are
consimţământul celuilalt soţ.
57
Conform art. 1882 alin. 1 din noul Cod civil, un soţ nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri comune decât cu consimţământul
celuilalt soţ.
58
Potrivit art. 348 alin. 1 din noul Cod civil, bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile
legii.
14
 Pentru raţiuni ţinând de protecţia concurenţei loiale, asociaţii în societatea în nume
colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile n comandită nu pot lua parte, ca asociaţi cu
răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect, şi nu pot face
operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător, fără
consimţământul celorlalţi asociaţi (art. 82, 90 şi 188 din Legea nr. 31/1990).
Consimţământul se socoteşte dat dacă participarea sau operaţiunile fiind anterioare
actului constitutiv au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea
lor. În cazul nerespectării acestor interdicţii, societatea, în afară de dreptul de a exclude pe
asociat, poate să decidă că acesta a lucrat în contul ei sau să ceară despăgubiri. Acest
drept se stinge după trecerea a 3 luni din ziua când societatea a avut cunoştinţă, fără să fi
luat vreo hotărâre.
Pentru a fi valabil exprimată, voinţa părţilor contractante trebuie să nu fie alterată de
vicii de consimţământ.
În ceea ce priveşte eroarea, dacă aceasta cade asupra persoanei cu care s-a
contractat, va avea ca efect nulitatea contractului de societate încheiat intuitu personae (în
cazul societăţilor de persoane), nu şi a celui încheiat intuitu pecuniae (în cazul societăţilor
de capitaluri). Dacă eroarea priveşte obiectul contractului, este sancţionată cu nulitatea
dacă poartă asupra substanţei acestui obiect, nu şi când poartă asupra valorii aportului
sau asupra şanselor de a obţine beneficii 59.
Cât priveşte dolul, el viciază consimţământul unui asociat numai dacă emană de la
toţi ceilalţi asociaţi sau de la persoane care reprezintă valabil entitatea colectivă şi dacă
are o anumită gravitate (de exemplu, folosirea unor date contabile false pentru a
determina o persoană să subscrie acţiuni la o societate comercială).
Se consideră că efectele nulităţii provocate de aceste vicii afectează doar raportul
juridic care îl implică pe acest asociat, fără să influenţeze contractul de societate în
întregul său60.
Capacitatea părţilor. Pentru a încheia contractul de societate, persoana fizică
trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor juridice, în condiţiile
dreptului comun, întrucât art. 6 din Legea nr. 31/1990 prevede că nu pot fi fondatori
persoanele care, în condiţiile legii, sunt incapabile. Pentru aceste motive, se consideră că
pot să încheie contractul de societate persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu
deplină61.
Nu este exclusă, însă, participarea unui minor, prin reprezentantul său legal sau
asistat de ocrotitorul său legal, la capitalul social al unei societăţi, în calitate de asociat cu
răspundere limitată. Plasamentul de capital, sub forma acestei participări, se poate face
numai cu autorizarea instanţei de tutelă, fiind un act de dispoziţie 62.
Şi persoanele juridice pot participa la constituirea unei societăţi comerciale. Sub
acest aspect, art. 206 din noul Cod civil prevede că persoana juridică poate avea orice
drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot
aparţine decât persoanei fizice. Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele
drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege,
actul de constituire sau statut. Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. 1 şi 2
este lovit de nulitate absolută.
În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a
desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei
59
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 199.
60
Idem, pp. 202-203.
61
Idem, p. 200; I. Turcu, Teoria şi practica ..., vol. I, p. 259.
62
Potrivit alin. 2 al art. 43 din noul Cod civil, pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora,
de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege; alin. 2 al art. 41 din acelaşi cod prevede că actele juridice ale minorului cu
capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă; încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii
actului.
15
respective, dacă prin lege nu se prevede altfel. Actele şi operaţiunile săvârşite fără
autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au
făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de
aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege (art. 207 Cod civil).
Limitarea efectelor nulităţii, analizată în materia consimţământului, îşi găseşte
aplicaţiunea şi în cazul capacităţii. În mod excepţional, sancţiunea va fi nulitatea societăţii,
potrivit art. 56 lit. b) din Legea nr. 31/1990, în cazul în care toţi fondatorii au fost incapabili
la data constituirii societăţii.
Obiectul contractului. În sensul dreptului comun, obiectul contractului de societate îl
constituie prestaţiile la care se obligă asociaţii, materializate în aporturile lor. Obiectul
contractului trebuie să fie determinat, licit şi moral, iar în cazul aportului în industrie, să fie
posibil şi personal, sub sancţiunea nulităţii societăţii.
În sensul dreptului societar, obiectul contractului de societate desemnează
activitatea societăţii, adică activitatea de producţie, de comerţ sau de prestări-servicii pe
care aceasta le va efectua63. Obiectul de activitate trebuie să fie unul cu scop lucrativ. El
este stabilit prin acordul asociaţilor şi trebuie să fie arătat în contractul de societate, cu
precizarea domeniului şi a activităţii principale, cu respectarea Nomenclatorului de
clasificare a activităţilor din economia naţională (C.A.E.N.), aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 656/199764 şi ulterior actualizat65.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 66 au fost stabilite, în aplicarea Legii nr.
31/1990, activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale: activităţile care,
potrivit legii penale, constituie infracţiuni sau sunt contrare unor dispoziţii legale
imperative; activităţile care constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol de stat;
fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament;
imprimarea hărţilor cu caracter militar etc. Încălcarea acestor dispoziţii are ca efect
nulitatea contractului de societate.
Acelaşi act normativ stabileşte anumite activităţi (cum sunt: fabricarea, utilizarea
sau comercializarea de echipamente care folosesc spectrul de frecvenţe radioelectrice şi
fabricarea sau comercializarea de aparatură utilizată în activitatea de interceptare a
convorbirilor telefonice ori codificare) care pot face obiectul activităţii unei societăţi
comerciale numai cu avizul organelor competente. Şi nerespectarea acestei cerinţe legale
are drept consecinţă nulitatea contractului de societate.
Cauza contractului. Cauza contractului de societate comercială constă în
participarea fiecărui asociat la rezultatele activităţii cu scop lucrativ desfăşurate în comun,
adică împărţirea beneficiilor67. Ea trebuie să fie licită şi morală. Dat fiind faptul că
împărţirea profitului este scopul urmărit de fiecare asociat, contractul va fi lipsit de cauză,
dacă s-a stipulat ca totalitatea profitului să revină unuia dintre asociaţi (clauză leonină) şi,
deci, clauza va fi lovită de nulitate. Aceasta, şi în considerarea prevederilor art. 1902 alin.
5 din Codul civil, potrivit cărora orice clauză prin care un asociat este exclus de la
împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă.
16. Condiţiile de formă ale contractului de societate comercială. Potrivit art. 5
din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau, în cazul
subscripţiei publice, de fondatori.

63
A se vedea cu privire la acest subiect, D. Lupaşcu, Obiectul de activitate al societăţii comerciale, în Dreptul nr. 7/1993, p. 23 şi urm.;
M. Şcheaua, Unele probleme legate de obiectul de activitate al societăţii comerciale, în Dreptul nr. 9/1994, p. 8 şi urm.
64
Publicată în Monitorul Oficial nr. 301 şi 301 bis din 5 noiembrie 1997.
65
Ediţia actualizată a Clasificării activităţilor din economia naţională (C.A.E.N.) a fost aprobată prin Ordinul Preşedintelui Institutului
Naţional de Statistică nr. 601/26.11.2002 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 908 din 13 decembrie 2002.
66
Publicată în Monitorul Oficial nr. 149 din 27 decembrie 1990.
67
Pentru un studiu de doctrină, a se vedea S. Bodu, Cauza în contractul de societate comercială, în Revista română de drept al
afacerilor nr. 1/2005, p. 36.
16
 În vechea reglementare a textului, legea impunea încheierea contractului de
societate în formă autentică. Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit această condiţie de
formă ţinea de faptul că actul constitutiv al societăţii comerciale stă la baza naşterii unui
nou subiect de drept.
Ulterior, s-au simplificat formalităţile privind încheierea actului constitutiv, legea
nemaiprevăzând obligativitatea formei autentice, ci faptul că actul constitutiv se încheie
sub semnătură privată, cu excepţia următoarelor situaţii, când forma autentică este
obligatorie:
a) când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
b) când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că forma autentică este obligatorie la
încheierea actelor constitutive ale societăţii în nume colectiv (ai cărei asociaţi răspund
nelimitat pentru obligaţiile sociale), ale societăţii în comandită simplă (ai cărei asociaţi
comanditaţi răspund nelimitat pentru obligaţiile sociale), precum şi ale societăţii pe acţiuni
constituită prin subscripţie publică; totodată, ea este necesară, indiferent de forma
societăţii, dacă printre bunurile subscrise ca aport în natură la capitalul social se află un
imobil.
Actul constitutiv poate fi încheiat, aşadar, sub forma înscrisului sub semnătură
privată în cazul societăţii pe acţiuni constituită simultan, al societăţii în comandită pe
acţiuni şi al societăţii cu răspundere limitată, cu excepţia situaţiilor în care printre bunurile
subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil.
În mod evident, asociaţii pot decide, de comun acord, autentificarea actului
constitutiv şi în situaţia în care legea nu prevede obligativitatea acestei forme.
Nerespectarea formei autentice, în cazurile în care aceasta este obligatorie, este
sancţionată de art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990 cu nulitatea societăţii.
17. Conţinutul contractului de societate comercială. Contractul de societate
comercială cuprinde clauze care privesc, potrivit art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990:
(i) identificarea părţilor care îl încheie: numele şi prenumele, codul numeric
personal, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor persoane fizice;
denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor persoane juridice; numărul de înregistrare în
registrul comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naţionale; la societatea în
comandită simplă şi la societatea în comandită pe acţiuni se vor arăta asociaţii
comanditari, asociaţii comanditaţi, precum şi reprezentantul fiscal, dacă este cazul;
(ii) individualizarea viitoarei societăţi: denumirea (firma) societăţii, forma juridică,
sediul social, eventual emblema;
(iii) caracteristicile societăţii: obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale; durata societăţii; capitalul social, subscris şi cel vărsat
şi, în cazul în care societatea are un capital autorizat, cuantumul acestuia; aportul fiecărui
asociat, în numerar sau în natură, valoarea şi modul evaluării, data până la care se va
vărsa întregul capital social subscris, fracţiunile capitalului social, numărul şi valoarea
nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale şi repartizarea acestora între asociaţi; în cazul
acţiunilor, este obligatorie specificarea dacă sunt nominative sau la purtător, iar dacă sunt
mai multe categorii de acţiuni, se vor arăta numărul, valoarea nominală şi drepturile
conferite fiecărei categorii de acţiuni; orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni;
(iv) conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii:
adunarea asociaţilor; persoanele care vor administra şi reprezenta societatea; pentru
administratori trebuie arătate numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi
cetăţenia administratorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea
administratorilor, persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o
depună; drepturile speciale de reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei;
17
datele de identificare a primilor membri ai consiliului de supraveghere; puterile conferite
administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv membrilor directoratului, şi dacă ei
urmează să le exercite împreună sau separat; datele de identificare a primilor cenzori
(numărul, numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi
naţionalitatea cenzorilor, persoane juridice) sau a primului auditor financiar; clauze privind
conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către organele
statutare, numărul membrilor consiliului de administraţie sau modul de stabilire a acestui
număr; controlul gestiunii societăţii de către acţionari şi documentele la care aceştia vor
avea acces pentru a se informa şi a-şi exercita controlul;
(v) drepturile şi obligaţiile asociaţilor: partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi,
în cazul societăţii în nume colectiv, al societăţii în comandită simplă şi al societăţii cu
răspundere limitată, respectiv modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a
pierderilor, în cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni; obligaţiile de
efectuare a aportului; avantajele rezervate fondatorilor;
(vi) operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care
aceasta urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele operaţiuni;
(vii) sediile secundare ale societăţii, atunci când ele se înfiinţează o dată cu
societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare
înfiinţare;
(viii) modul de dizolvare şi lichidare a societăţii.
Alături de aceste clauze, comune tuturor formelor juridice de societate, contractul
va conţine clauze specifice fiecărei dintre aceste forme.
Părţile contractului nu pot deroga de la normele care reglementează conţinutul
contractului de societate decât în cazul în care legea prevede expres aceasta 68.
18. Statutul societăţii comerciale. În cazul în care la constituirea societăţii pe
acţiuni, a societăţii în comandită pe acţiuni sau a societăţii cu răspundere limitată, asociaţii
nu optează pentru actul constitutiv – înscris unic, ei trebuie să încheie, alături de contractul
de societate, şi statutul societăţii. Necesitatea statutului, ca al doilea act constitutiv, este
impusă de specificul acestor trei forme societare, fiind necesar ca, datorită complexităţii
lor, plecând de la clauzele contractului de societate, statutul să reglementeze ceea ce le
este propriu.
Statutul este un act constitutiv dezvoltător al contractului de societate, menit să-i
întregească cuprinsul, în special în privinţa aspectelor legate de organizarea şi
funcţionarea societăţii. Art. 5 din Legea nr. 31/1990 prevede, de altfel, că în cazurile în
care contractul de societate şi statutul constituie acte distincte, statutul va cuprinde datele
de identificare a asociaţilor şi clauze reglementând organizarea, funcţionarea şi
desfăşurarea activităţii societăţii. El este un act juridic de natură contractuală, încheiat prin
acordul asociaţilor, manifestat în condiţiile legii. Astfel, pentru validitatea sa trebuie să fie
îndeplinite condiţiile de fond prevăzute de art. 1179 din noul Cod civil, iar în privinţa formei,
sunt incidente regulile analizate în cazul contractului de societate.
În ceea ce priveşte conţinutul statutului, el cuprinde clauze referitoare la modul de
constituire şi funcţionare a organelor de deliberare şi administrare a societăţii, condiţiile de
adoptare a hotărârilor în adunarea generală, organele de control asupra gestiunii
societăţii, întocmirea situaţiilor financiare, repartizarea profitului etc. Toate aceste clauze
trebuie să fie concordante cu cele ale contractului de societate 69.
19. Formalităţile de constituire a societăţii comerciale. Generalităţi. Pentru
constituirea societăţii comerciale, asociaţii trebuie să îndeplinească formalităţile prevăzute
68
A se vedea, cu privire la pactele încheiate între acţionari, în cadrul sau în afara actelor constitutive, V. Mircea, Convenţiile extra-
statutare ale acţionarilor în dreptul românesc, în Revista de drept comercial nr. 3/2002, p. 66 şi urm.; D. Vlăsceanu, Utilitatea pactelor
încheiate între acţionari, în Revista română de drept al afacerilor nr. 1/2005, p. 41.
69
Pentru dezvoltări, a se vedea E. Lipcanu, Despre limitarea aplicării în dreptul societăţilor comerciale a normei de interpretare
prevăzute de art. 978 C.civ. de regula concordanţei cu contractul de societate, în Revista de drept comercial nr. 4/2000, p. 88 şi urm.
18
de lege: întocmirea actului sau a actelor constitutive, înmatricularea societăţii şi
autorizarea funcţionării acesteia şi, nu în ultimul rând, publicitatea privind constituirea
societăţii şi înscrierea sa fiscală70. Manifestării de voinţă a asociaţilor i se adaugă, deci,
intervenţia autorităţilor competente, potrivit legii.
Vom analiza, în continuare, aceste etape.
20. Întocmirea actelor constitutive. Înţelegerea asociaţilor privind constituirea
societăţii este încorporată în actele constitutive. Modalitatea de întocmire a acestora
diferă, după cum sunt încheiate în formă autentică (potrivit legii sau voinţei asociaţilor),
respectiv sub forma înscrisului sub semnătură privată.
În cazul în care legea prevede obligativitatea formei autentice, precum şi atunci
când asociaţii decid să încheie actul în formă autentică, acesta poate fi redactat, potrivit
art. 44 din Legea nr. 36/199571, de notarul public, de avocatul părţii interesate sau de
consilierul juridic ori de reprezentantul legal al persoanei juridice. După redactarea actelor
constitutive, acestea sunt prezentate pentru autentificare notarului public, de către
persoana desemnată în calitate de administrator al societăţii ori de un asociat anume
împuternicit.
Notarul public va verifica înscrisurile, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de
fond şi de formă, putându-le aduce modificările corespunzătoare, cu acordul părţilor, şi va
proceda la autentificarea acestora.
În cazul în care actul constitutiv se încheie sub forma înscrisului sub semnătură
privată, acesta poate fi redactat de asociaţi sau de reprezentanţii acestora (inclusiv de
către avocat), fiind necesară darea de dată certă, de către avocat sau notarul public. Cu
privire la data actului constitutiv, care îmbracă forma înscrisului sub semnătură privată,
alin. 7 al art. 5 din Legea nr. 31/1990 prevede că actul constitutiv dobândeşte dată certă şi
prin depunerea la oficiul registrului comerţului.
Legea impune semnarea actului de către toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie
publică, de către fondatori, personal sau prin mandatar cu procură specială (art. 5 din
Legea nr. 31/1990).
La autentificarea actului constitutiv, respectiv la darea datei certe, se va prezenta
dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea şi rezervarea
firmei, pentru a se evita riscul respingerii cererii de înmatriculare pe motiv că firma
respectivă este deja înregistrată în registrul comerţului, şi declaraţia pe propria răspundere
privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată, în
cazul în care societatea se constituie în această formă.
În cazul neprezentării acestor dovezi, notarul public va refuza autentificarea actului
constitutiv sau, după caz, persoana care dă dată certă va refuza operaţiunile solicitate (art.
17 din Legea nr. 31/1990).
Ca urmare a încheierii actelor constitutive, potrivit art. 205 din noul Cod civil,
viitoarea societate comercială dobândeşte anticipat o capacitate de folosinţă restrânsă,
care priveşte drepturile şi obligaţiile de care depinde valabila sa constituire (aporturile
asociaţilor, formalităţile ulterioare de constituire etc.) 72.

70
A se vedea, cu privire la reglementarea anterioară, St. D. Cărpenaru, Formalităţile legale de constituire a societăţii comerciale şi
consecinţele nerespectării lor, în lumina Legii nr. 31/1990, în Revista de drept comercial nr. 4/1992, p. 5 şi urm.
71
Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 16 mai 1992, fiind ulterior
republicată în Monitorul Oficial nr. 732 din 18 octombrie 2011.
72
În conformitate cu art. 205 din Codul civil, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit art. 194,
de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Cu
toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi
asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.
19
 21. Înmatricularea (înregistrarea) societăţii comerciale. Procedura înmatriculării
societăţii comerciale în registrul comerţului este reglementată de dispoziţiile Legii nr.
31/1990, ale Legii nr. 26/199073, ale Legii nr. 359/200474 şi ale O.U.G. nr. 116/200975.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 359/2004, modificată, prin înregistrarea în registrul
comerţului se înţelege înmatricularea persoanelor fizice, asociaţiilor familiale, societăţilor
comerciale, societăţilor şi companiilor naţionale, grupurilor de interes economic, grupurilor
europene de interes economic, regiilor autonome şi organizaţiilor cooperatiste,
sucursalelor înfiinţate de acestea, precum şi a altor persoane juridice care se înregistrează
în registrul comerţului potrivit unor acte normative speciale, înscrierea de menţiuni,
precum şi înregistrarea altor operaţiuni care, potrivit legii, se menţionează în registrul
comerţului.
Solicitarea efectuării înregistrării în registrul comerţului se face la biroul unic din
cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal de către fondatori, administratori
sau de reprezentanţii acestora, precum şi de orice persoană interesată, în condiţiile legii,
prin întocmirea cererii de înregistrare. În acelaşi sens, art. 36 din Legea nr. 31/1990
prevede că, în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, fondatorii, primii
administratori sau, dacă este cazul, primii membri ai directoratului şi ai consiliului de
supraveghere ori un împuternicit al acestora vor cere înmatricularea societăţii în registrul
comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea, ei răspunzând în mod
solidar pentru orice prejudiciu pe care îl cauzează prin neîndeplinirea acestei obligaţii.
Cererea de înregistrare76 se depune, aşadar, la biroul unic din cadrul oficiului
registrului comerţului în a cărei rază teritorială se va afla sediul societăţii comerciale şi va fi
însoţită de:
a) actul constitutiv al societăţii;
b) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv;
c) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise şi vărsate la constituire, actele privind
proprietatea, iar în cazul în care printre ele figurează şi imobile, certificatul constatator al
sarcinilor de care sunt grevate;
e) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de
asociaţi;
f) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori şi, după
caz, a primilor directori, respectiv a primilor membri ai directoratului şi ai consiliului de
supraveghere şi, dacă este cazul, a primilor cenzori, că îndeplinesc condiţiile prevăzute de
prezenta lege;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii (spre ex.,
autorizaţia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, pentru societăţile de asigurare,
autorizaţia provizorie a Băncii Naţionale a României, pentru societăţile bancare, avizul de
principiu şi autorizaţia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, pentru societăţile de
servicii de investiţii financiare).
Până la apariţia O.U.G. nr. 116/2009, controlul legalităţii constituirii societăţii,
precum şi autorizarea constituirii ei ca persoană juridică, se realiza, potrivit art. 37 din
Legea nr. 31/1990, de justiţie, prin judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului 77.
73
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 7 noiembrie 1990, fiind republicată în
Monitorul Oficial nr. 49 din 4 februarie 1998, suferind, ulterior, mai multe modificări.
74
Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale
şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice a fost publicată în
Monitorul Oficial nr. 839 din 13 septembrie 2004.
75
O.U.G. nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerţului a fost publicată în
Monitorul Oficial nr. 926 din 30 decembrie 2009.
76
Modelul şi conţinutul cererii sunt stabilite prin Ordinul M.J. nr. 1355/C/2009 publicat în Monitorul Oficial nr. 341 din 21 mai 2009.
77
A se vedea, cu privire la acest subiect, C. Leaua, Unele aspecte privitoare la procedura necontencioasă şi procedura contencioasă
20
Acesta, dacă constata că actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori
cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-a
îndeplinit o altă cerinţă legală pentru constituirea societăţii, respingea, prin încheiere,
motivat, cererea de înregistrare, în afară de cazul în care asociaţii înlăturau respectivele
neregularităţi. Încheierea era supusă recursului, în termen de 15 zile de la pronunţare, la
tribunalul în a cărui rază teritorială se afla sediul societăţii 78.
Situaţia tranzitorie apelează la directorul oficiului teritorial al registrului comerţului
sau la alţi angajaţi ai registrului, desemnaţi de către directorul general al Oficiului Naţional
al Registrului Comerţului, până la reglementarea registratorilor comerciali, degrevarea
judecătorilor de sarcinile ce le incumbau la registrul comerţului impunând constituirea, în
viitor, a acestui nou corp profesional, similar registratorilor de carte funciară.
Potrivit art. 1 din ordonanţă, prin derogare de la prevederile Legii nr. 26/1990 privind
registrul comerţului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi de la prevederile celorlalte acte normative incidente, competenţa de
soluţionare a cererilor de înregistrare în registrul comerţului şi, după caz, a altor cereri
aflate în competenţa de soluţionare a judecătorului delegat aparţine, până la
reglementarea activităţii de înregistrare în registrul comerţului efectuată de registratori
comerciali, directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoanei
ori persoanelor desemnate de către directorul general al Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului.
În soluţionarea cererilor, directorul oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal şi/sau persoana ori persoanele desemnată/desemnate autorizează, prin rezoluţie,
constituirea societăţilor comerciale, efectuarea tuturor înregistrărilor în registrul comerţului,
a publicităţii, precum şi înregistrarea în registrul comerţului a declaraţiilor-tip pe propria
răspundere şi a datelor cuprinse în acestea, după caz, conform prevederilor legale în
vigoare, rezoluţiile pronunţate fiind executorii de drept.
Dacă la cererile de înregistrare sunt depuse cereri de intervenţie, directorul oficiului
registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoana ori persoanele
desemnată/desemnate transmite/transmit instanţei, în termen de 3 zile, întregul dosar,
care cuprinde cererea de înregistrare în registrul comerţului şi cererea de intervenţie,
precum şi înscrisurile depuse în susţinerea acestora. Soluţionarea cererilor de înregistrare
şi a cererilor de intervenţie se face cu citarea părţii şi a intervenienţilor, instanţa
pronunţându-se de urgenţă, în condiţiile art. 49-56 din Codul de procedură civilă 79,
hotărârea fiind executorie şi supusă numai recursului.
Împotriva rezoluţiei directorului şi/sau persoanei sau persoanelor desemnate se
poate formula plângere în termen de 15 zile de la pronunţare pentru părţi şi de la data
publicării rezoluţiei sau a actului modificator al actului constitutiv în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, pentru orice alte persoane interesate. Plângerea se depune şi se
menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea, oficiul registrului
comerţului fiind obligat, în termen de 3 zile de la depunere, să o înainteze instanţei, care o
soluţionează, de urgenţă şi cu precădere, în condiţiile dreptului comun, în complet alcătuit
dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, fără citare, putând să solicite orice lămuriri
şi dovezi părţii sau informaţii scrise autorităţilor competente. Hotărârea pronunţată în
soluţionarea plângerii este executorie şi este supusă numai recursului.

de soluţionare a cererii de înmatriculare a societăţii comerciale şi a cererilor de înregistrare de menţiuni, în Dreptul nr. 2/2002, p. 86 şi
urm.
78
Pentru reglementarea anterioară, a se vedea V. Paşca, Claudia Roşu, Natura juridică a încheierii pronunţate de judecătorul delegat
la oficiul registrului comerţului şi calea de atac împotriva acesteia, în Dreptul nr. 5/1999, p. 64 şi urm.
79
Art. 49-56 din Codul de procedură civilă reglementează procedura de judecare a cererii de intervenţie.
21
 Constituirea societăţii este supusă, deci, unui control de legalitate, al cărui obiect îl
reprezintă respectarea prevederilor legale imperative referitoare la condiţiile de fond şi de
formă ale actelor constitutive.
În exercitarea acestui control, directorul oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal şi/sau persoana sau persoanele desemnată/desemnate au dreptul să dispună
administrarea de dovezi şi efectuarea unei expertize. Expertiza are, în anumite cazuri,
caracter obligatoriu. Spre exemplu, la societăţile pe acţiuni, dacă există aporturi în natură,
avantaje rezervate oricărei persoane care a participat la constituirea societăţii sau la
tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni încheiate de fondatori pe seama
societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, este obligatorie
numirea unuia sau a mai multor experţi, cu respectarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr.
31/199080. Experţii desemnaţi vor întocmi un raport cuprinzând descrierea şi modul de
evaluare a fiecărui bun aportat şi vor evidenţia dacă valoarea acestuia corespunde
numărului şi valorii acţiunilor acordate în schimb, precum şi alte elemente ce le-au fost
indicate. Pentru bunurile mobile noi este luată în considerare factura. Fondatorii vor
depune raportul întocmit de experţi, în termen de 15 zile de la data aprobării sale, la oficiul
registrului comerţului, care va transmite o notificare cu privire la această depunere către
Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, pentru a fi publicată pe cheltuiala societăţii.
La înmatriculare, societăţii i se eliberează certificatul de înregistrare conţinând
numărul de ordine din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de
Ministerul Finanţelor Publice, însoţit de rezoluţia directorului oficiului registrului comerţului
de pe lângă tribunal şi/sau a persoanei ori a persoanelor desemnate.
Termenul de eliberare a certificatului de înregistrare este de 3 zile, calculat de la
data înregistrării cererii potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, dacă directorul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoana ori persoanele
desemnată/desemnate nu dispun altfel.
Solicitarea înregistrării fiscale se face prin depunerea cererii de înregistrare la biroul
unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, iar atribuirea codului
unic de înregistrare de către Ministerul Finanţelor Publice (în termen de 8 ore de la
transmiterea de către oficiul registrului comerţului a datelor referitoare la înregistrările
efectuate în registrul comerţului şi a celor conţinute în cererea de înregistrare fiscală) este
condiţionată de admiterea cererii de înregistrare în registrul comerţului.
După efectuarea înmatriculării societăţii, un extras al rezoluţiei directorului oficiului
registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau a persoanei ori a persoanelor desemnate
se comunică, din oficiu, Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, spre publicare, pe cheltuiala
solicitantului.
Reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la oficiul registrului comerţului
semnăturile lor, la data depunerii cererii de înregistrare, dacă au fost numiţi prin actul
constitutiv, iar cei aleşi în timpul funcţionării societăţii, în termen de 15 zile de la alegere.
22. Autorizarea funcţionării societăţii comerciale. Concomitent cu procedura
înmatriculării societăţii se realizează şi procedura autorizării funcţionării acesteia în
condiţiile Legii nr. 359/2004, modificată.
Prin autorizarea funcţionării societăţii comerciale se înţelege asumarea de către
solicitant a responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării activităţii declarate (este vorba
de respectarea legislaţiei specifice în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor, sanitar,
sanitar-veterinar, protecţiei mediului, protecţiei muncii etc.).

80
Potrivit acestui text nu pot fi numiţi experţi: a) rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ori soţii acelora care au constituit
aporturi în natură sau ai fondatorilor; b) persoanele care primesc, sub orice formă, pentru funcţiile pe care le îndeplinesc, altele decât
aceea de expert, un salariu ori o remuneraţie de la fondatori sau de la cei care au constituit aporturi în natură; c) orice persoană căreia,
ca urmare a relaţiilor sale de afaceri, de muncă sau de familie, îi lipseşte independenţa pentru a realiza o evaluare obiectivă a
aporturilor în natură, potrivit normelor speciale care reglementează profesia.
22
 Procedura de autorizare a funcţionării pe baza declaraţiei-tip pe propria răspundere
se desfăşoară prin intermediul biroului unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal, la care solicitantul are obligaţia înregistrării sediului social sau secundar.
Concomitent cu depunerea cererii de înregistrare, solicitantul are obligaţia de a
depune o declaraţie-tip pe propria răspundere, semnată de asociaţi sau de administratori,
din care să rezulte că societatea îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de
legislaţia specifică pentru activităţile declarate sau că anumite activităţi declarate nu vor fi
desfăşurate pe o perioadă de 3 ani. Declaraţia-tip pe propria răspundere se înregistrează
în registrul comerţului şi se transmite, în copie, autorităţilor publice competente.
Odată cu eliberarea certificatului de înregistrare se eliberează şi certificatul
constatator al declaraţiei pe propria răspundere care atestă că s-a înregistrat declaraţia-tip
pe propria răspundere din care rezultă, după caz, că sunt îndeplinite condiţiile de
funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar,
protecţiei mediului şi protecţiei muncii, sau că societatea comercială nu desfăşoară
anumite activităţi declarate pe o perioadă de 3 ani.
În vederea efectuării controlului de către autorităţile publice competente 81 privind
conformitatea celor declarate, oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal transmite
acestora copiile declaraţiilor-tip şi, pe cale electronică, datele de identificare ale
persoanelor juridice, în termen de 3 zile de la data înregistrării în registrul comerţului.
În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile legale de funcţionare, notifică acest fapt solicitantului, la sediul înregistrat,
acordând un termen de remediere a neregularităţilor constatate. Termenul curge de la
data primirii notificării şi poate fi prelungit la cererea expresă a solicitantului, adresată
autorităţii publice competente.
În situaţia în care neregularităţile nu sunt remediate, autorităţile publice competente
notifică oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal actul prin care s-a interzis
desfăşurarea activităţii, în termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru a fi înregistrat
din oficiu în registrul comerţului.
23. Publicitatea privind constituirea societăţii comerciale şi înscrierea fiscală
a acesteia. De vreme ce societatea comercială constituie un subiect de drept distinct, este
lesne de înţeles de ce legiuitorul a impus ca orice constituire a unei asemenea entităţi
colective să fie adusă la cunoştinţa celor interesaţi.
Potrivit legii, după efectuarea înmatriculării societăţii, un extras al rezoluţiei
directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau al persoanei ori a
persoanelor desemnate se comunică, din oficiu, Regiei Autonome „Monitorul Oficial” spre
publicare, pe cheltuiala societăţii, extrasul trebuind să cuprindă, în mod obligatoriu,
următoarele menţiuni: numărul şi data rezoluţiei, denumirea, sediul social şi forma juridică,
numele şi adresa fondatorilor, administratorilor şi, când este cazul, ale cenzorilor,
domeniul şi activitatea principală, capitalul social şi durata de funcţionare. Pe extrasul
rezoluţiei se va menţiona codul unic de înregistrare atribuit şi numărul de ordine în
registrul comerţului.
Neîndeplinirea cerinţelor legale privind publicitatea constituirii societăţii comerciale
are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii în condiţiile
prevăzute de lege.
Odată cu efectuarea înmatriculării societăţii se realizează şi înscrierea sa fiscală.
Pe baza datelor cuprinse în cererea de înregistrare fiscală, comunicate de oficiul
registrului comerţului, Ministerul Finanţelor Publice atribuie codul unic de înregistrare.
Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este documentul care
81
Aceste autorităţi publice competente sunt: direcţiile de sănătate publică teritoriale din subordinea Ministerului Sănătăţii sau
ministerele cu reţea proprie de sănătate publică; Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor sau
ministerele cu reţea sanitară veterinară proprie; autorităţile publice teritoriale de protecţie a mediului din subordinea Ministerului
Mediului şi Gospodăririi Apelor; inspectoratele teritoriale de muncă din subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.
23
atestă, atât luarea societăţii comerciale în evidenţa oficiului registrului comerţului, cât şi
luarea sa în evidenţa organului fiscal.
24. Înfiinţarea filialelor şi a sediilor secundare ale societăţii comerciale. În
ipoteza în care este necesară extinderea activităţii societăţii comerciale în alte localităţi
sau chiar în localitatea în care îşi are sediul, societatea poate înfiinţa filiale sau sedii
secundare. Acestea pot fi constituite o dată cu societatea sau pe parcursul funcţionării
acesteia.
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică şi se înfiinţează într-una
dintre formele de societate reglementate de Legea nr. 31/1990, în condiţiile prevăzute
pentru acea formă, fără să fie nevoie ca actele constitutive ale societăţii primare să
prevadă condiţii speciale în acest sens. Filiala este constituită de societatea primară
(societatea-mamă), care deţine majoritatea capitalului său şi, deci, controlul asupra sa,
însă va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit. Legea interzice
înfiinţarea de sedii secundare sub denumirea de filiale 82.
Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor
comerciale, care se înmatriculează, înainte de începerea activităţii, în registrul comerţului
din judeţul în care vor funcţiona. Actul constitutiv al societăţii fondatoare trebuie să
cuprindă, potrivit art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990, clauze privind sediile secundare ale
societăţii, atunci când ele se înfiinţează o dată cu societatea sau condiţiile pentru
înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare.
Sucursala este dotată de societate cu anumite fonduri, numite capital de dotare, cu
scopul de a desfăşura o activitate economică, în cadrul obiectului de activitate al societăţii.
Sucursala dispune de o anumită autonomie, ale cărei limite sunt stabilite de societatea
care a înfiinţat-o, însă nu poate participa în nume propriu la circuitul juridic. Actele juridice
pe care le presupune desfăşurarea activităţii sale sunt încheiate de reprezentanţii
desemnaţi de societatea-mamă, în numele acesteia 83.
Societatea care are sucursale trebuie să ceară înmatricularea acestora la oficiul
registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale, în cerere arătându-se şi oficiul unde a
fost înmatriculată firma sediului principal. Sucursala înfiinţată în acelaşi judeţ cu societatea
fondatoare va fi înmatriculată în acelaşi registru al comerţului, însă distinct, ca
înmatriculare independentă.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de
denumirea lui (agenţie, reprezentanţă, punct de lucru etc.), căruia societatea îi atribuie
statut de sucursală. Spre deosebire de sucursală, însă, acestea se menţionează numai în
cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal.
Conducătorii sucursalei trebuie să depună semnătura lor la registrul comerţului în
condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentanţii societăţii-mamă (art. 45 din Legea nr.
31/1990).
Societăţile comerciale străine pot înfiinţa sucursale şi filiale în România, dacă acest
drept le este recunoscut de legea statutului lor organic 84.
25. Regimul juridic al actelor încheiate în cursul constituirii societăţii
comerciale. În cursul constituirii societăţii, fondatorii trebuie să încheie anumite acte
juridice în contul viitoarei societăţii, cum sunt contractele de închiriere pentru sediul social,
contractele de cont bancar curent, contractele de asistenţă juridică etc.
Câtă vreme societatea nu a fost înmatriculată, ea nu are personalitate juridică şi, pe
cale de consecinţă, nu poate fi titular de drepturi şi obligaţii. De aceea, potrivit art. 53 alin.
82
Pentru un studiu de doctrină, a se vedea A. C. Păun, Societăţi-mamă şi filiale, în Revista de drept comercial nr. 4/1994, p. 48 şi urm.
83
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 226; pentru decizii de speţă, a se vedea Î.C.C.J., s. com., dec. nr. 2033/2006, publicată în Revista
română de drept al afacerilor nr. 4/2007, p. 102 şi C. Ap. Bucureşti, s. a VI-a com., dec. nr. 74/a/2003, publicată în Curtea de Apel
Bucureşti. Practică judiciară comercială 2003-2004, p. 383.
84
Pentru dezvoltări, a se vedea D. Nemoianu, Regimul juridic al reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice
străine în România, în Revista de drept comercial nr. 3/1999, p. 78 şi urm.
24
1 din Legea nr. 31/1990, fondatorii, reprezentanţii şi alte persoane, care au lucrat în
numele unei societăţi în curs de constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă de terţi pentru
actele juridice încheiate cu aceştia în contul societăţii, în afară de cazul în care societatea,
după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate
sunt considerate a fi fost ale societăţii încă de la data încheierii lor.
Aceste acte pot fi încheiate atât înainte de întocmirea actului constitutiv, cât şi după
întocmirea acestuia, dar înainte de înmatricularea societăţii. De aceea, preluarea lor de
către societate îmbracă forme diferite: pe de o parte, ele pot fi aprobate de asociaţi prin
actul constitutiv, care trebuie să cuprindă operaţiunile încheiate de asociaţi în contul
societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le preia asupra sa; pe de altă
parte, asociaţii le pot aproba prin act separat, dacă au fost încheiate după întocmirea
actului constitutiv, anexând la cererea de înmatriculare actele constatatoare ale
operaţiunilor juridice încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi.
Indiferent de momentul şi de modalitatea aprobării acestor operaţiuni de către
asociaţi, societatea le poate lua asupra sa, fiind considerate că au fost ale societăţii de la
data încheierii lor.
O situaţia aparte au actele juridice încheiate în contul societăţii, în cazul în care
societatea, datorită obiectului său de activitate, nu îşi poate începe activitatea fără a fi
autorizată în condiţiile legii, sens în care, alin. 2 al art. 53 din legea-cadru, statuează că
prevederile alin. 1 nu sunt aplicabile angajamentelor rezultate din contracte încheiate de
societate, sub condiţia primirii acestei autorizaţii. Aceasta înseamnă că, în absenţa
autorizaţiei, actele juridice încheiate nu sunt preluate de societate, răspunderea pentru
asemenea acte revenind, nu fondatorilor care le-au încheiat, ci însăşi societăţii.
26. Consecinţele nerespectării cerinţelor legale privind constituirea societăţii
comerciale. În procesul constituirii societăţii comerciale pot fi încălcate dispoziţiile legale
care privesc regulata înfiinţare a societăţii. Legea stabileşte consecinţele încălcării acestor
dispoziţii, în funcţie de momentul constatării lor. Concepţia Legii nr. 31/1990 în această
materie se întemeiază pe echilibrul care trebuie să existe între nevoia de protejare a
intereselor terţilor şi necesitatea respectării dispoziţiilor imperative. Primordială este soluţia
salvgardării societăţii, a regularizării ei, şi doar în ultimă instanţă şi pentru motive strict
determinate de lege se pune problema declarării nulităţii societăţii 85.
Înainte de înmatricularea societăţii pot fi înregistrate două categorii de încălcări ale
cerinţelor legale de constituire: neînmatricularea societăţii şi nerespectarea condiţiilor de
legalitate necesare înmatriculării.
Astfel, în cazul în care fondatorii sau reprezentanţii societăţii au omis să ceară
înmatricularea societăţii în termenul prevăzut de lege, societatea poate fi regularizată,
potrivit art. 47 din Legea nr. 31/1990, prin îndeplinirea acestei formalităţi. Orice asociat are
dreptul să pună în întârziere, prin notificare sau scrisoare recomandată, pe fondatorii sau
reprezentanţii societăţii împuterniciţi să ceară înmatricularea acesteia. În cazul în care
aceştia nu se conformează în termen de 8 zile de la primirea somaţiei, oricare dintre
asociaţi poate cere oficiului registrului comerţului efectuarea înmatriculării. Dacă
societatea nu a fost înmatriculată în termen de 3 luni de la data încheierii actului
constitutiv, asociaţii sunt liberaţi de obligaţiile care decurg din subscripţiile lor, afară de
cazul în care în actul constitutiv se prevede altfel. Dacă un asociat a cerut îndeplinirea
formalităţilor de înmatriculare, nu se va mai putea pretinde de niciunul dintre ei eliberarea
de obligaţiile ce decurg din subscripţie.
Pe de altă parte, încălcarea cerinţelor legale de constituire a societăţii poate fi
constatată de către directorul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau
persoana ori persoanele desemnată/desemnate, cu ocazia efectuării controlului de
legalitate, caz în care aceştia trebuie să solicite asociaţilor înlăturarea neregularităţilor.
85
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 218 şi urm.
25
Neregularităţile pot consta în faptul că actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute
de lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau faptul că
nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii. În cazul în care
neregularităţile privesc actul constitutiv, asociaţii pot să îl modifice în procedura de
înregistrare, prin depunerea la oficiul registrului comerţului a unui nou act constitutiv
modificat, înscrisul depus iniţial urmând să fie anulat de directorul oficiului registrului
comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoana ori persoanele desemnată/desemnate
(art. 7 alin. 3 din O.U.G. nr. 116/2009).
În condiţiile în care cererile de înregistrare şi documentele depuse în susţinerea
acestora nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, acelaşi articol, statuează că se
acordă, prin rezoluţie, un termen de amânare de cel mult 15 zile, care poate fi prelungit o
singură dată, cu maximum 15 zile, la cererea motivată a solicitantului. Dacă în termenul
menţionat acesta nu-şi îndeplineşte obligaţiile dispuse prin rezoluţia de amânare, cererile
de înregistrare urmează a fi respinse.
În cazul neregularităţilor constatate după înmatriculare, societatea, prin organele
sale (administratorii şi cenzorii) este obligată să ia măsuri pentru înlăturarea lor, în cel mult
8 zile de la data constatării acestora. Dacă societatea nu se conformează, orice persoană
interesată (asociaţii, creditorii sociali, salariaţii etc.) poate cere tribunalului să oblige
organele societăţii, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii, să o regularizeze. Dreptul
la acţiunea în regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de 1 an de la data
înmatriculării societăţii.
Pentru prejudiciile cauzate prin neregularităţile constatate, potrivit art. 49 din Legea
nr. 31/1990, răspund nelimitat şi solidar fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi
primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale societăţii.
În cazul constatării anumitor neregularităţi, prevăzute expres şi limitativ de lege,
sancţiunea este nulitatea societăţii. Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul
comerţului poate fi declarată de tribunal, potrivit art. 56 din Legea nr. 31/1990, numai
atunci când:
(i) lipseşte actul constitutiv sau acesta nu a fost încheiat în formă autentică, atunci
când legea impune aceasta;
(ii) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societăţii
(iii) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
(iv) lipseşte rezoluţia directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal
şi/sau al persoanei ori a persoanelor desemnate de autorizare a constituirii societăţii;
(v) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii;
(vi) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate,
aporturile asociaţilor sau capitalul social subscris;
(vii) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;
(viii) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege.
Cererea de declarare a nulităţii societăţii poate fi formulată de orice persoană
interesată, dreptul la acţiune fiind imprescriptibil.
În cazul introducerii unei asemenea cereri, legea (art. 57 din Legea nr. 31/1990)
prevede posibilitatea regularizării in extremis a societăţii: nulitatea nu poate fi declarată în
cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se
pune concluzii în fond la tribunal.
Potrivit art. 58 din legea-cadru, pe data la care hotărârea tribunalului de declarare a
nulităţii a rămas irevocabilă, societatea îşi încetează existenţa şi intră în lichidare. Pe cale
de consecinţă, prin derogare de la dreptul comun, efectele nulităţii societăţii nu se produc
retroactiv (ex tunc), actele juridice încheiate în numele societăţii păstrându-şi valabilitatea.

26
 Dispozitivul hotărârii judecătoreşti de declarare a nulităţii se comunică oficiului
registrului comerţului pentru efectuarea menţiunii corespunzătoare şi se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Legea prevede că asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale până la acoperirea
acestora. Totodată, declararea nulităţii societăţii nu aduce atingere actelor încheiate în
numele său. Nici societatea şi nici asociaţii nu pot opune terţilor de bună-credinţă nulitatea
societăţii.
Mai trebuie precizat că, chiar în lipsa unei dispoziţii legale exprese, doctrina
recunoaşte existenţa unei răspunderi pentru prejudiciile cauzate ca urmare a
neregularităţilor care au provocat nulitatea societăţii, în condiţii similare cu răspunderea în
cazul acţiunii în regularizarea societăţii, cu argumentul că dacă există o răspundere pentru
neregularităţile care sunt înlăturate prin acţiunea în regularizare, cu atât mai mult trebuie
recunoscută existenţa unei răspunderi pentru neregularităţile grave, care au avut drept
consecinţă declararea nulităţii societăţii, şi în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 49
din Legea nr. 31/199086.
27. Consecinţele nerespectării cerinţelor legale de publicitate a constituirii
societăţii comerciale. În procedura de înfiinţare a societăţii pot fi încălcate şi dispoziţiile
legale referitoare la publicitatea constituirii acesteia.
Astfel, în cazul în care constituirea societăţii nu a fost publicată în Monitorul Oficial,
ea nu poate fi opozabilă terţilor. Totuşi, pentru că cerinţele de publicitate sunt instituite în
favoarea lor, terţii pot invoca actele sau faptele cu privire la care nu s-a îndeplinit
publicitatea, potrivit art. 51 din Legea nr. 31/1990, cu excepţia cazului în care omisiunea
publicităţii le lipseşte de efecte.
Totodată, dacă între textul actului constitutiv depus la registrul comerţului şi cel
publicat în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, sau în presă există neconcordanţe, societatea
nu poate opune terţilor textul publicat. În schimb, aceştia din urmă pot opune societăţii,
conform art. 52 din acelaşi act normativ, oricare dintre texte, în afară de cazul când
societatea face dovada că ei cunoşteau textul depus la oficiul registrului comerţului.
În fine, trebuie precizat faptul că, potrivit art. 50 din Legea nr. 31/1990, operaţiunile
efectuate de societate înainte de a 16-a zi de la data publicării în Monitorul Oficial a
rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau al persoanei
ori a persoanelor desemnate nu sunt opozabile terţilor care dovedesc că au fost în
imposibilitate de a lua cunoştinţă despre ele.

§4. PERSONALITATEA JURIDICĂ A SOCIETĂŢII COMERCIALE

28. Consecinţele dobândirii personalităţii juridice. Societatea comercială

constituită cu respectarea condiţiilor legale dobândeşte personalitate juridică: potrivit art. 1
din Legea nr. 31/1990, societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române. Deci, societatea comercială este subiect de drept autonom faţă de asociaţii care
o compun. Consecinţele acestui statut juridic sunt următoarele 87:
(i) societatea are o organizare de sine-stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop
determinat;
(ii) societatea are un statut care cuprinde anumite elemente de identificare: firma
(denumirea), sediul şi naţionalitatea;
(iii) societatea are o voinţă proprie care exprimă, dar nu se confundă cu voinţele
individuale ale asociaţilor;
(iv) societatea are dreptul de a participa în nume propriu la raporturile juridice,
putând fi titulară de drepturi şi de obligaţii. Raporturile juridice la care participă societatea
86
Idem, p. 223.
87
Idem, p. 227 şi urm.; R. I. Motica, V. Popa, op. cit., p. 100.
27
au caracter profesional şi cu toate că sunt supuse legii civile, ca urmare a abrogării
Codului comercial, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil (care a realizat unitatea
teoriei generale a obligaţiilor de drept privat, indiferent de calitatea persoanei subiect al
raportului juridic), acestea urmăresc conturul dreptului comercial clasic, pentru că şi în
actualul sistem al unităţii dreptului privat există anumite norme care diferenţiază raporturile
juridice în care participă profesioniştii de restul raporturilor civile (ne referim aici la
solidaritatea codebitorilor – art. 1446 din Codul civil, la întârzierea de drept a debitorului
unei obligaţii de plată a unei sume de bani, asumată în exerciţiul unei întreprinderi – art.
1523 din Codul civil, la cuantumul dobânzilor legale în raporturile juridice care decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ – art. 3 şi 5 din O.U.G. nr. 13/2011, la
determinarea preţului între profesionişti – art. 1233 din Codul civil, la mijloacele de probă a
obligaţiilor profesioniştilor – art. 46-55 din Codul comercial 88 etc.). Totodată, societatea
comercială răspunde pentru obligaţiile sociale. Depăşirea limitelor fixate de obiectul de
activitate printr-un act încheiat de administrator este opozabilă societăţii, care este ţinută
de acest act juridic, în condiţiile art. 55 din Legea nr. 31/1990, pentru societăţile pe acţiuni
şi societăţile cu răspundere limitată, şi în condiţiile art. 78 din acelaşi act normativ, pentru
societăţile în nume colectiv89;
(v) societatea are dreptul de a sta în justiţie în calitate de reclamantă sau pârâtă,
prin reprezentanţii ei legali. Pe cale de consecinţă, în cererea de chemare în judecată
formulată de societate trebuie să se identifice reprezentantul legal al acesteia. Dimpotrivă,
în cazul în care societatea este citată prin reprezentanţii săi, aceştia nu trebuie identificaţi,
ci persoanele fizice care se prezintă în faţa instanţei trebuie să dovedească faptul că sunt
învestite să reprezinte societatea.
Vom analiza, în cele ce urmează, atributele de identificare ale societăţii, voinţa,
capacitatea şi patrimoniul său, precum şi răspunderea pentru obligaţiile sociale.
29. Atributele de identificare a societăţii comerciale. Societatea comercială se
identifică prin trei elemente: firma, sediul şi naţionalitatea. Aceste elemente sunt distincte
de elementele de identificare ale asociaţilor.
Firma este denumirea sub care societatea comercială îşi exercită comerţul şi sub
care semnează. Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate, în
conformitate cu dispoziţiile art. 30 şi urm. din Legea nr. 26/1990.
Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită simplă”, scrisă în
întregime.
Dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său,
în firma unei societăţi în nume colectiv ori în comandită simplă, aceasta devine
răspunzătoare nelimitat şi solidar pentru toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi regulă se
aplică şi asociatului comanditar al cărui nume figurează în firma unei societăţi în
comandită.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de
88
Potrivit art. 230 lit. c) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, Codicele de comerţ
din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887, a rămas în vigoare în privinţa materiei probelor (art.
46-55) până la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, respectiv Legea nr. 134/2010, cu modificările şi completările ulterioare.
89
În conformitate cu art. 55 din Legea nr. 31/1990, în raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă
aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările
date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru
organele respective; publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii; în acelaşi sens, art. 78 din lege
prevede că dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele operaţiunilor obişnuite comerţului pe care îl exercită
societatea, acesta trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi administratori, înainte de a o încheia, sub sancţiunea suportării pierderilor ce ar
rezulta din aceasta; în caz de opoziţie a vreunuia dintre ei, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social;
operaţiunea încheiată în contra opoziţiei făcute este valabilă faţă de terţii cărora nu li se va fi comunicat această opoziţie.
28
menţiunea, scrisă în întregime „societate pe acţiuni” sau „S.A.” ori, după caz, „societate în
comandită pe acţiuni” sau „S.C.A.”.
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la
care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea
scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.”.
Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente. De aceea, când o
firmă este asemănătoare cu o altă firmă deja înmatriculată, trebuie să se adauge o
menţiune care să o deosebească de aceasta, asigurând o individualizare a noii firme.
Oficiul registrului comerţului are obligaţia să refuze înscrierea unei firme care, fără a
introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate,
verificarea disponibilităţii firmei (şi a emblemei) fiind făcută înainte de întocmirea actelor
constitutive sau, după caz, de modificare a firmei (sau a emblemei).
Legea reglementează şi emblema, ca element facultativ de identificare a societăţilor
comerciale. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o societate de altă
societate care desfăşoară acelaşi fel de activitate. Datorită finalităţii sale, emblema trebuie
să fie un semn distinctiv mai sugestiv decât firma, deoarece numai astfel va fi apt să
atragă clientela. Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, profesionistul
dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra acesteia (art. 30 alin. 4 din Legea nr.
26/1990). Pentru prejudiciile cauzate prin folosirea fără drept a unei embleme, persoana
vinovată va fi obligată, la cererea celui interesat, la plata unor despăgubiri, în condiţiile
dreptului comun90. Dacă întrebuinţarea unei embleme este de natură să producă confuzie
cu emblema folosită legitim de un alt profesionist, fapta este considerată infracţiune de
concurenţă neloială şi se sancţionează în condiţiile art. 5 din Legea nr. 11/1991 91.
Sediul societăţii este un atribut de identificare menit să situeze societatea în spaţiu,
în cadrul raporturilor juridice la care participă. Asociaţii sunt liberi să stabilească sediul
societăţii; de regulă, se alege locul unde se va desfăşura activitatea comercială a societăţii
sau locul unde se vor afla organele de conducere ale societăţii.
Sediul societăţii determină92:
(i) naţionalitatea societăţii comerciale şi, o dată cu aceasta, legislaţia naţională care
va reglementa societatea comercială;
(ii) consecinţe procedurale: locul de îndeplinire a procedurii de citare sau de
notificare, instanţa competentă să judece litigiile în care societatea comercială este parte
etc.;
(iii) locul unde, în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili
potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori a
uzanţelor, urmează să se execute contractul, potrivit art. 1494 din noul Cod civil 93.
Datorită importanţei sale pentru viaţa societăţii, sediul social poate fi schimbat
numai prin modificarea actelor constitutive, în condiţiile art. 204 şi următ. din Legea nr.
31/1990.
Naţionalitatea este atributul de identificare care exprimă apartenenţa societăţii la un
anumit sistem de drept, care guvernează constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi
lichidarea societăţii. Legea nr. 31/1990 a adoptat sediul societăţii drept criteriu pentru
90
Cas. III, dec. nr. 217/1928 şi nr. 2110/1936, publicate în Practică judiciară în materie comercială. Jurisprudenţa comercială a Înaltei
Curţi de Casaţie, curţilor de apel şi tribunalelor 1916-1947, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 180.
91
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991, suferind,
ulterior, mai multe modificări.
92
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., pp. 299-230; I. Turcu, Teoria şi practica ..., vol. I, pp. 315-316; R. I. Motica, V. Popa, op. cit., p.
100.
93
Potrivit acestui text, în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor: a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul
creditorului de la data plăţii; b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data
încheierii contractului; c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului. Partea
care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit prevederilor alin. 1, ca loc al plăţii,
suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează.
29
determinarea naţionalităţii societăţilor comerciale: orice societate, dacă şi-a stabilit sediul
pe teritoriul României, are naţionalitate română, chiar şi în situaţia în care este constituită
cu participare străină (art. 1 alin. 2).
30. Voinţa societăţii comerciale. Societatea comercială are o voinţă proprie, care
nu se confundă cu voinţele asociaţilor, dar este generată de acestea 94. Voinţele individuale
ale asociaţilor, prin manifestarea lor în adunarea generală, devin o voinţă colectivă, care
constituie voinţa socială, adică voinţa societăţii ca persoană juridică 95.
Voinţa socială se formează pe baza principiului majorităţii, cu excepţiile prevăzute
de lege. Astfel, în societăţile de persoane, asociaţii pot lua hotărâri valabile cu majoritatea
absolută a capitalului social. În cazurile de modificare a contractului de societate, este
necesară unanimitatea, adică votul tuturor asociaţilor. În societăţile de capitaluri, principiul
majorităţii (simplă sau calificată) se aplică pentru toate hotărârile adunării generale,
avându-se în vedere majoritatea raportată la capitalul social, şi nu la numărul asociaţilor.
În societatea cu răspundere limitată, adunarea asociaţilor decide prin votul reprezentând
majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, conform aşa-numitului principiu al
dublei majorităţi, iar pentru modificarea actelor constitutive, cu votul tuturor asociaţilor.
Întrucât voinţa majorităţii este voinţa societăţii, hotărârile luate de adunarea
asociaţilor sau acţionarilor, în limitele legii, ale contractului de societate şi ale statutului,
sunt obligatorii chiar pentru asociaţii sau acţionarii care nu au luat parte la adunare ori au
votat contra (art. 132 alin. 1 din Legea nr. 31/1990).
Voinţa socială se manifestă în raporturile juridice prin anumite persoane, învestite
cu dreptul de reprezentare a societăţii. Aceste persoane sunt desemnate, din rândul
asociaţilor sau din afara societăţii, prin actele constitutive sau, ulterior, prin hotărârea
asociaţilor.
31. Capacitatea juridică a societăţii comerciale. Capacitatea juridică a
societăţilor comerciale este reglementată de art. 205-211 din noul Cod civil, Decretul nr.
31/1954 fiind abrogat începând cu data de 1 octombrie 2011 (art. 230 lit. n din Legea nr.
71/2011)96.
Capacitatea de folosinţă, ca aptitudine de a avea drepturi şi obligaţii, se dobândeşte
din ziua înmatriculării în registrul comerţului 97. Cu toate acestea, aşa cum am arătat deja 98,
societatea comercială poate, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi
şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia
fiinţă în mod valabil. Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au
lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar
faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea regulii de mai
sus, în afară de cazul în care entitatea colectivă nou-creată, după ce a dobândit
personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi
ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline.
Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. 3 din Codul civil şi dacă prin lege nu se
dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun,
de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul

94
Pentru o lucrare monografică, a se vedea C. Gheorghe, Societăţi comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003.
95
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 230; I. Turcu, Teoria şi practica ..., vol. I, p. 316; pentru o decizie de speţă, a se vedea C.S.J., s. com.,
dec. nr. 293/1993, publicată în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1993, Ed. „Continent XXI” & „Universul”, Bucureşti,
1994, pag. 214-217.
96
Pentru reglementarea veche, a se vedea Gh. Beleiu, Capacitatea juridică a societăţilor comerciale din România, în Revista de drept
comercial nr. 1/1991, p. 35 şi urm.; S. Bodu, Capacitatea juridică a societăţii comerciale, în Revista română de drept al afacerilor nr.
1/2007, p. 30 şi urm.; S. Vahnovan, Unele consideraţii cu privire la capacitatea juridică a societăţilor comerciale, în Revista română de
drept al afacerilor nr. 4/2008, p. 128 şi urm.
97
Alin. 1 al art. 205 din Codul civil, prevede că persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii de la data înregistrării lor.
98
Vezi supra 20.
30
deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal (art. 208 din acelaşi cod).
Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care,
prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, actele juridice
încheiate cu încălcarea acestei dispoziţii fiind lovite de nulitate absolută.
Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, capacitatea de folosinţă a societăţii
comerciale era o capacitate specializată, fiind determinată prin precizarea obiectului de
activitate al societăţii în actul constitutiv, art. 34 din Decretul nr. 31/1954 prevăzând că
actele juridice care nu erau încheiate în vederea realizării acestui scop erau lovite de
nulitate.
Capacitatea de exerciţiu a societăţii comerciale constă în aptitudinea de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, încheind acte juridice. Societatea comercială
dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la data constituirii sale, adică din ziua
înmatriculării în registrul comerţului, cu condiţia să fi fost desemnat administratorul care
reprezintă societatea.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele
sale: organul de deliberare (adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor), organul executiv
(administratorii) şi organul de control al gestiunii (cenzorii).
Actele juridice prin care societatea comercială dobândeşte drepturi şi îşi asumă
obligaţii sunt încheiate de administratorii care au fost învestiţi cu puterea de reprezentare
sau de alţi reprezentanţi speciali ai societăţii 99.
Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către
persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop (art. 210 alin. 1 din
Codul civil).
32. Patrimoniul societăţii comerciale. Societatea comercială are un patrimoniu
propriu, distinct de cel al asociaţilor sau acţionarilor şi care nu se confundă cu capitalul
social. Patrimoniul social este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare
economică care aparţin societăţii100, cuprinzând activul social şi pasivul social.
În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă, asupra
bunurilor aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii, a bunurilor dobândite de
societate ulterior constituirii, în cursul desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile
nedistribuite.
În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi
extracontractuale (obligaţii sociale).
Autonomia patrimoniului societăţii, faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor,
determină anumite consecinţe juridice101:
(i) asociatul nu are niciun drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, nici chiar
asupra celor aduse de el ca aport, astfel că dreptul său real se transformă într-un drept de
creanţă cu caracter social împotriva societăţii, cuprinzând dreptul de a participa la luarea
deciziilor în adunarea generală, dreptul la beneficii şi dreptul asupra părţii cuvenite din
activul social net în caz de lichidare. Dat fiind faptul că bunurile aportate au ieşit din
patrimoniul asociatului, înseamnă că nici creditorii personali ai acestuia nu pot urmări
respectivele bunuri, indiferent de data creanţei lor 102. Totodată, moştenitorii asociatului nu
99
Art. 35 din Decretul nr. 31/1954 prevedea că actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
100
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 233; R. I. Motica, V. Popa, op. cit., p. 102.
101
A se vedea I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 144; I. Turcu, Teoria şi practica ..., vol. I, op. cit., pp. 319-321; M. de Juglart, B.
Ippolito, Cours de droit commercial. Les Sociétés commerciales, vol. II, Ed. Montchrestien, Paris, 1983, p 107-109.
102
Art. 66 din Legea nr. 31/1990 prevede că, pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra
părţii din beneficiile cuvenite asociatului după bilanţul contabil, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni prin lichidare .
Creditorii prevăzuţi la alin. 1 pot totuşi popri, în timpul duratei societăţii, părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare sau pot sechestra
şi vinde acţiunile debitorului lor.
31
pot pretinde niciun drept asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, care nu vor putea fi
incluse în masa succesorală, nici în cotă-parte;
(ii) creditorii societăţii sunt plătiţi din bunurile societăţii preferenţial faţă de creditorii
personali ai asociaţilor, căci aceştia nu pot urmări decât partea ce revine debitorului
asociat în urma lichidării, iar în perioada anterioară dizolvării pot urmări doar beneficiile
cuvenite asociatului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (în cazul societăţii pe acţiuni
şi al societăţii în comandită pe acţiuni, creditorii asociaţilor pot sechestra şi vinde acţiunile
debitorilor lor);
(iii) nu poate opera compensaţia între creanţele societăţii şi datoria proprie a unui
asociat faţă de o terţă persoană, întrucât obligaţiile nu sunt reciproce;
(iv) bunurile aduse ca aport la capitalul social intră în patrimoniul societăţii în
momentul înmatriculării acesteia şi formează gajul general al creditorilor sociali, fiind
exclus concursul creditorilor sociali cu creditorii asociaţilor;
(v) aplicarea procedurii de executare colectivă, reglementată de Legea nr.
85/2006103, faţă de societatea comercială priveşte numai patrimoniul societăţii care este în
stare de insolvenţă, nu şi patrimoniile asociaţilor.
33. Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale. Calitatea societăţii
comerciale de subiect de drept, precum şi existenţa patrimoniului social implică angajarea
răspunderii societăţii pentru obligaţiile pe care şi le-a asumat.
Răspunderea angajată va avea caracter civil contractual sau delictual, în funcţie de
izvorul obligaţiei sociale (dacă derivă dintr-un contract sau rezultă din săvârşirea unei
fapte ilicite). Se înţelege că societatea răspunde numai de obligaţiile asumate, în numele
său, de către persoanele care o reprezintă, în condiţiile legii.
Principiul este că societatea comercială răspunde cu propriul patrimoniu pentru
obligaţiile sociale, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 31/1990, în cazul societăţii în nume colectiv, al societăţii
în comandită simplă şi al societăţii în comandită pe acţiuni, obligaţiile sociale sunt
garantate nu numai cu patrimoniul social, ci şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor, respectiv a asociaţilor comanditaţi.
Această răspundere are caracter subsidiar, însă subsidiaritatea este puternic
afectată de reglementarea de lege lata a răspunderii: creditorii societăţii se vor îndrepta
mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei, şi numai dacă societatea nu plăteşte în
termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva
acestor asociaţi104.
Pe cale de consecinţă, răspunderea asociaţilor amintiţi se va angaja fără ca
creditorii sociali să fie obligaţi să acţioneze în judecată societatea şi să pună în executare
silită hotărârea împotriva acesteia. Se oferă, astfel, societăţii posibilitatea de a evita
angajarea răspunderii pentru obligaţiile sociale prin simpla neexecutare a acestora în
termenul arătat.
Acesta este motivul pentru care s-a exprimat opinia că răspunderea pentru
neexecutarea obligaţiilor sociale trebuie să aparţină societăţii, iar numai dacă creditorii
sociali fac dovada imposibilităţii îndestulării creanţelor lor, să se angajeze răspunderea
asociaţilor105.

§5. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

103
Publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 21 aprilie 2006.
104
Trebuie observat că alin. 2 al art. 3 din Legea nr. 31/1990 nu este în concordanţă cu alin. 2 al art. 85, potrivit căruia hotărârea
judecătorească obţinută împotriva societăţii este opozabilă fiecărui asociat; finalitatea oricărei hotărâri judecătoreşti obţinută împotriva
societăţii nu poate fi redusă la facilitarea din punct de vedere procedural a valorificării de către creditori a drepturilor lor împotriva
asociaţilor care sunt ţinuţi să răspundă nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale; odată obţinută o asemenea hotărâre, aceasta
trebuie să fie pusă în executare împotriva societăţii şi numai în cazul în care prin executare silită creanţa nu poate fi satisfăcută,
creditorii sociali ar trebui să poată să acţioneze, în baza respectivului titlu, care le este opozabil, împotriva asociaţilor.
105
Pentru detalii, a se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., pp. 236-237.
32
 34. Consideraţii generale. Reglementarea generală a funcţionării societăţilor
comerciale este cuprinsă în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Titlul III
Funcţionarea societăţilor comerciale.
Dispoziţiile comune ale funcţionării societăţilor comerciale privesc: (i) regimul juridic
al bunurilor aduse ca aport în societate; (ii) dreptul asociaţilor la dividende; (iii)
administratorii societăţii; (iv) obligaţiile referitoare la actele societăţii comerciale. Dat fiind
faptul că primele două probleme au fost deja analizate, ne vom ocupa în continuare de
organele societăţii.
Voinţa socială se formează în organul de deliberare (adunarea generală), care se
compune din totalitatea asociaţilor sau acţionarilor. Voinţa societăţii este adusă la
îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv, de gestiune, care este
administratorul ori administratorii societăţii sau, după caz, directoratul şi consiliul de
supraveghere. Controlul gestiunii administratorilor se efectuează de către asociaţi sau de
cenzorii societăţii, ori de auditorii financiari, după distincţiile prevăzute de lege.
Organele societăţii sunt mai mult sau mai puţin conturate, în funcţie de forma
juridică a societăţii106.
Astfel, în cazul societăţilor de persoane (societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită simplă), legea nu reglementează decât instituţia administratorului,
neinstituţionalizând adunarea generală, iar controlul gestiunii societăţii se realizează de
către asociaţi, şi nu de un organ specializat.
În cazul societăţilor de capitaluri (societatea pe acţiuni şi societatea în comandită
pe acţiuni), legea instituie ca organe sociale adunarea generală a acţionarilor,
administratorii (consiliul de administraţie, în cazul pluralităţii administratorilor), comitetul de
direcţie (organ facultativ) şi cenzorii societăţii.
Pentru societatea cu răspundere limitată, legea reglementează, similar societăţii pe
acţiuni, adunarea asociaţilor, administratorii şi, în anumite condiţii, cenzorii.
Formarea organelor societăţii şi atribuţiile lor sunt stabilite prin norme imperative,
astfel că asociaţii nu pot să deroge, în principiu, de la acestea (de pildă, nu pot înfiinţa
organe pe care legea nu le instituie; nu pot încălca separaţia atribuţiilor acestor organe
etc.).
În cele ce urmează, vom prezenta regulile generale care privesc conducerea,
administrarea şi controlul gestiunii societăţii, urmând ca regulile specifice să fie analizate
odată cu prezentarea fiecărei forme de societate.
Trebuie precizat că, în scopul protejării terţilor, art. 74 din Legea nr. 31/1990 obligă
societatea ca, în orice factură, ofertă, comandă, tarif, prospect şi alte documente
întrebuinţate în comerţ, să menţioneze denumirea, forma juridică, sediul social, numărul
din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare, capitalul social (pentru societatea cu
răspundere limitată) şi capitalul social, din care cel efectiv vărsat (pentru societatea pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni). De asemenea, dacă societatea pe acţiuni optează
pentru un sistem dualist de administrare, în conformitate cu prevederile art. 153,
documentele vor conţine şi menţiunea „societate administrată în sistem dualist”, iar dacă
ele sunt emise de o sucursală, acestea trebuie să menţioneze şi oficiul registrului
comerţului la care a fost înregistrată sucursala şi numărul ei de înregistrare. Nu în ultimul
rând, dacă societatea deţine o pagină de internet proprie, informaţiile arătate trebuie să fie
publicate şi pe pagina sa de internet.

§5.1. ADUNAREA GENERALĂ

106
Idem, p. 239.
33
 35. Noţiunea adunării generale. Adunarea generală este organul de deliberare şi
decizie al societăţii comerciale107. Cuprinzând toţi asociaţii sau acţionarii, adunarea
generală exprimă voinţa socială şi decide asupra problemelor date de lege în competenţa
sa108.
Adunarea generală este instituţionalizată doar în cazul societăţii pe acţiuni, al
societăţii în comandită pe acţiuni şi al societăţii cu răspundere limitată. Cu toate acestea,
şi în societatea în nume colectiv, respectiv în societatea în comandită simplă deciziile se
iau de către asociaţi, pe baza aceloraşi reguli.
36. Categoriile de adunări generale. În calitate de organ de deliberare, adunarea
generală decide atât asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra
unor probleme deosebite, care vizează elemente fundamentale ale existenţei persoanei
juridice.
În aceste condiţii, în cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe
acţiuni, legea reglementează în mod distinct adunarea ordinară şi adunarea
extraordinară, cu precizarea atribuţiilor fiecăreia şi a condiţiilor de cvorum şi majoritate
cerute pentru adoptarea deciziilor. Trebuie precizat că natura problemelor care fac
obiectul deliberării şi condiţiile de cvorum şi de majoritate sunt cele care determină felul
adunării generale, iar nu titulatura dată de asociaţi sau de administratori. Totodată, legea
instituie adunări speciale, pentru anumite categorii de acţionari (de exemplu, titularii de
acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot).
În cazul societăţii cu răspundere limitată, legea nu distinge între cele două adunări,
însă stabileşte condiţii de cvorum şi vot diferite, în funcţie de obiectul deciziei.
37. Adunarea generală ordinară. Adunarea ordinară poate să discute asupra
oricărei probleme privind activitatea curentă a societăţii, înscrisă în ordinea de zi. Ea este
obligată să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza
rapoartelor prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul
de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar, şi să fixeze dividendul ;
să aleagă şi să revoce administratorii, pe membrii consiliului de supraveghere, auditorul
financiar şi cenzorii societăţii, fixând, în condiţiile legii, remuneraţia acestora; să se
pronunţe asupra gestiunii administratorilor, dându-le descărcare de activitatea lor; să
stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli, precum şi programul de activitate pentru
exerciţiul financiar următor; să hotărască constituirea de garanţii, închirierea sau
desfiinţarea uneia sau mai multor unităţi ale societăţii.
Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exerciţiului financiar.
Luarea deciziilor în adunarea ordinară are la bază principiul majorităţii de capital,
cu excepţia societăţii cu răspundere limitată, în cazul căreia este necesară o dublă
majoritate.
Astfel, pentru validitatea deliberărilor în societăţile de capitaluri este necesară
prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin o pătrime din capitalul social, iar
hotărârile să fie luate de acţionarii care deţin majoritatea voturilor exprimate, afară de
cazul când prin actul constitutiv s-a prevăzut o majoritate mai mare. În cazul în care nu
sunt întrunite aceste condiţii, după o a doua convocare, adunarea poate să delibereze
asupra aceloraşi probleme oricare ar fi partea de capital reprezentată de acţionarii
prezenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate 109. Pentru adunarea

107
Pentru un studiu doctrinar, a se vedea monografia L. B. Săuleanu, Societăţile comerciale. Adunările generale ale asociaţilor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008.
108
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 240 şi urm.
109
A se vedea, pentru o decizie de speţă, C.S.J. s. com., dec. nr. 3983/2002, în Revista română de drept al afacerilor nr. 7-8/2003, p.
154.
34
generală întrunită la a doua convocare, actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum
minim sau o majoritate mai ridicată110.
În adunarea asociaţilor societăţii cu răspundere limitată, asupra problemelor
obişnuite se decide cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor
sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel.
În fine, în societăţile de persoane hotărârile se iau cu votul asociaţilor care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Deşi legea-cadru consacră această
soluţie pentru anumite cazuri exprese 111, în doctrină s-a exprimat opinia că regula se
aplică pentru toate hotărârile, cu excepţia celor care privesc modificarea actului
constitutiv112.
38. Adunarea generală extraordinară. Adunarea extraordinară se întruneşte în
mod excepţional, când trebuie să se ia o hotărâre de importanţă deosebită şi care, de
regulă, implică modificarea actului constitutiv al societăţii. Adunarea generală
extraordinară este formată, ca şi adunarea generală ordinară, din toţi asociaţii,
deosebirea esenţială dintre ele privind doar condiţiile cerute pentru adoptarea hotărârilor,
care sunt mai exigente în cazul adunării extraordinare. De aceea, se consideră că
adunarea extraordinară poate să lua hotărâri cu privire la probleme care, potrivit legii,
sunt de competenţa adunării ordinare113.
Adunarea generală extraordinară hotărăşte, astfel: schimbarea formei juridice a
societăţii; mutarea sediului societăţii; schimbarea obiectului de activitate; înfiinţarea sau
desfiinţarea unor sedii secundare; prelungirea duratei societăţii; majorarea capitalului
social; reducerea capitalului social sau reîntregirea lui; fuziunea cu alte societăţi sau
divizarea societăţii; dizolvarea anticipată a societăţii; orice altă modificare a actului
constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este cerută aprobarea adunării generale
extraordinare.
În societăţile de capitaluri, pentru validitatea deliberărilor, dacă prin actul constitutiv
nu s-a prevăzut altfel, este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând o pătrime din
capitalul social, iar hotărârile trebuie luate cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii
prezenţi sau reprezentaţi. Dacă aceste condiţii nu sunt întrunite, la convocările următoare
se cere prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o cincime din capitalul social, iar
hotărârile trebuie luate cu aceeaşi majoritate. Decizia de modificare a obiectului principal
de activitate al societăţii, de reducere sau majorare a capitalului social, de schimbare a
formei juridice, de fuziune, divizare sau de dizolvare a societăţii se ia cu o majoritate de
cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
Pentru a se putea realiza operativ anumite modificări ale actului constitutiv, în
funcţie de nevoile ce se ivesc în activitatea societăţii, adunarea generală extraordinară va
putea delega consiliului de administraţie, respectiv directoratului, în condiţiile prevăzute în
lege şi în actul constitutiv, exerciţiul atribuţiilor sale privind mutarea sediului societăţii,
schimbarea obiectului de activitate al societăţii (cu excepţia domeniului şi a activităţii
principale) şi majorarea capitalului social.
În societatea cu răspundere limitată şi în societăţile de persoane, hotărârile care
au ca obiect modificarea actelor constitutive se iau cu votul unanimităţii asociaţilor, în
afară de cazul în care prin actul constitutiv se dispune altfel.
110
Pentru un studiu doctrinar, a se vedea E. Veress, Interpretarea art. 112 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în
Dreptul nr. 11/2006, p. 99 şi urm.
111
Spre ex, în art. 77 din Legea nr. 31/1990, pentru alegerea, dintre ei, a unuia sau a mai multor administratori, pentru fixarea puterilor,
a duratei însărcinării şi a eventualei lor remuneraţii (dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel), pentru revocarea administratorilor
sau pentru limitarea puterilor lor (afară de cazul în care administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv) şi în art. 86, pentru aprobarea
situaţiei financiare anuale şi pentru deciziile referitoare la introducerea acţiunii în răspunderea administratorilor.
112
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 241; pentru un punct de vedere parţial diferit, a se vedea O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Ed
Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.303.
113
M. Moraru, Dacă adunarea extraordinară poate să hotărască în probleme de competenţa adunării ordinare, în Dreptul nr. 2/1994, p.
78.
35
 39. Convocarea adunării generale. Adunarea generală se convoacă de
administratori sau de către asociaţi.
Administratorii convoacă adunarea generală cel puţin o dată pe an sau ori de câte
ori este nevoie, în conformitate cu prevederile actelor constitutive.
În cazul în care administratorii nu-şi îndeplinesc această obligaţie, asociaţii pot să
ceară convocarea adunării generale, în condiţiile legii (art. 119) 114.
Astfel, în cazul societăţilor de capitaluri, consiliul de administraţie, respectiv
directoratul, sunt obligaţi să convoace, în cel mult 30 de zile, adunarea generală, care se
va întruni în termen de cel mult 60 de zile de la data primirii cererii, la solicitarea
acţionarilor care reprezintă cel puţin 5% din capitalul social, dacă actele constitutive nu
prevăd o cotă mai mică, cu condiţia ca această cerere să cuprindă dispoziţii care intră în
atribuţiile adunării. Dacă consiliul de administraţie, respectiv directoratul rămân în
pasivitate, asociaţii se pot adresa instanţei judecătoreşti, care va putea autoriza
convocarea adunării generale de către acţionarii care au formulat cererea, prin aceeaşi
încheiere aprobând ordinea de zi, stabilind data de referinţă prevăzută la art. 123 alin.
2115, data ţinerii adunării generale, desemnând, totodată, şi unul dintre acţionari să
prezideze adunarea, costurile de convocare, precum şi cheltuielile de judecată urmând să
fie suportate de societate.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, asociatul sau asociaţii care deţin cel puţin
o pătrime din capitalul social pot cere administratorilor convocarea adunării generale,
arătând scopul acestei convocări. În cazul în care administratorii nu-şi îndeplinesc
obligaţia, asociaţii se pot adresa instanţei.
În cazul societăţilor de persoane, se consideră că asociaţii au deschisă direct
calea instanţei dacă administratorii nu convoacă adunarea generală 116.
Convocarea trebuie să cuprindă data şi locul ţinerii adunării, ordinea de zi, cu
menţionarea explicită a problemelor care urmează să fie dezbătute, precum şi, în cazul
modificării actelor constitutive, textul integral al propunerilor. În cazul în care pe ordinea
de zi figurează numirea administratorilor sau a membrilor consiliului de supraveghere, în
convocare se va menţiona că lista cuprinzând informaţii cu privire la numele, localitatea
de domiciliu şi calificarea profesională ale persoanelor propuse pentru funcţia de
administrator se află la dispoziţia acţionarilor, putând fi consultată şi completată de
aceştia. Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 30 zile de la data comunicării
convocării.
Modalitatea de înştiinţare a asociaţilor este diferită, în funcţie de forma societăţii.
Astfel, în cazul societăţilor de capitaluri, dat fiind numărul mare al acţionarilor,
înştiinţarea acestora se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a, precum şi în unul dintre ziarele de largă răspândire din localitatea în care se
află sediul societăţii sau din cea mai apropiată localitate 117. Dacă toate acţiunile societăţii
sunt nominative, convocarea poate fi făcută şi numai prin scrisoare recomandată sau,
dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică, având
încorporată, ataşată sau logic asociată semnătura electronică extinsă, expediată cu cel
puţin 30 de zile înainte de data ţinerii adunării, la adresa acţionarului, înscrisă în registrul
114
Pentru detalii, a se vedea M. Pascu, L. N. Pârvu, Convocarea adunării generale a asociaţilor de către instanţă, în Revista de drept
comercial nr. 4/2005, p. 62 şi urm., iar pentru o decizie de speţă, C.S.J. s. com., dec. nr. 3862/2002, în Revista română de drept al
afacerilor nr. 9/2003, p. 109.
115
Potrivit acestui text, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va stabili o dată de referinţă pentru acţionarii îndreptăţiţi să fie
înştiinţaţi şi să voteze în cadrul adunării generale, dată ce va rămâne valabilă şi în cazul în care adunarea generală este convocată din
nou din cauza neîntrunirii cvorumului. Data de referinţă astfel stabilită va fi ulterioară publicării convocatorului şi nu va depăşi 60 de zile
înainte de data la care adunarea generală este convocată pentru prima oară.
116
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 244.
117
Legea impune o publicare obligatorie, atât în Monitorul Oficial, cât şi într-un ziar, iar nu o publicare alternativă; a se vedea în acest
sens, C.S.J. s. com., dec. nr. 55/1995, în Revista de drept comercial nr. 3/1996, p. 148; nerespectarea acestor cerinţe atrage nulitatea
hotărârii adunării generale; a se vedea pentru o decizie de speţă, C.S.J. s. com., dec. nr. 26/1998, în Revista de drept comercial nr.
2/1999, p. 130.
36
acţionarilor, schimbarea adresei neputând fi opusă societăţii, dacă nu i-a fost comunicată
în scris de acţionar.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, comunicarea convocării se face în forma
prevăzută în actul constitutiv sau, în lipsa unei prevederi, prin scrisoare recomandată.
În cazul societăţilor de persoane, convocarea se poate face prin orice mijloc care
asigură participarea asociaţilor la adunare, în condiţiile actului constitutiv.
Asociaţii reprezentând întreg capitalul social pot, dacă niciunul dintre ei nu se
opune, să ţină o adunare generală şi să ia orice hotărâre de competenţa adunării, fără
respectarea formalităţilor cerute pentru convocarea ei (art. 121 din Legea nr. 31/1990).
40. Şedinţa adunării generale. Calitatea de asociat conferă asociatului dreptul de
a participa la adunarea generală. Orice asociat are dreptul să participe şi să voteze în
cadrul şedinţei adunării generale, personal sau prin reprezentant.
Acţionarii pot participa şi vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei
împuterniciri acordate pentru respectiva adunare generală. Acţionarii care nu au
capacitate de exerciţiu, precum şi persoanele juridice pot fi reprezentaţi/reprezentate prin
reprezentanţii lor legali care, la rândul lor, pot da altor persoane împuternicire pentru
respectiva adunare generală118.
Procurile vor fi depuse în original cu 48 de ore înainte de adunare sau în termenul
prevăzut de actul constitutiv, sub sancţiunea pierderii exerciţiului dreptului de vot în acea
adunare, ele urmând să fie reţinute de societate, făcându-se menţiune despre aceasta în
procesul-verbal.
Membrii consiliului de administraţie, directorii, respectiv membrii directoratului şi ai
consiliului de supraveghere, ori funcţionarii societăţii nu îi pot reprezenta pe acţionari, sub
sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă, fără votul acestora, nu s-ar fi obţinut majoritatea
cerută. Se consideră că aceste reguli se aplică, prin analogie, şi în cazul societăţii cu
răspundere limitată119.
Legea societăţilor comerciale prevede că la adunarea generală participă, pe lângă
asociaţi şi administratori (art. 70 alin. 2), membrii directoratului şi consiliului de
supraveghere (art. 15323), cenzorii (art. 163) şi reprezentantul obligatarilor (art. 172),
acesta din urmă având doar dreptul de a asista la adunare.
Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, la ora şi în locul arătate în convocare.
În cazul societăţilor de capitaluri, preşedintele consiliului de administraţie, respectiv
al directoratului sau persoana care îl înlocuieşte va deschide şedinţa, iar adunarea
generală va numi, dintre acţionarii prezenţi, unul până la trei secretari, care verifică lista
de prezenţă a acţionarilor, indicând capitalul social pe care îl reprezintă fiecare, procesul-
verbal întocmit de secretarul tehnic pentru constatarea numărului acţiunilor depuse şi
îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute de lege şi de actul constitutiv pentru ţinerea
adunării.
În cazul celorlalte forme de societate, adunarea este condusă de unul dintre
administratori.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de cvorum cerute de lege şi actul constitutiv, se
trece la dezbaterea problemelor de pe ordinea de zi.
Fiecare acţionar poate adresa consiliului de administraţie, respectiv directoratului,
întrebări în scris referitoare la activitatea societăţii, înaintea datei de desfăşurare a
adunării generale, urmând a i se răspunde în cadrul adunării. În cazul în care societatea
deţine o pagină de internet proprie, în lipsa unei dispoziţii contrare în actul constitutiv,
răspunsul se consideră dat dacă informaţia solicitată este publicată pe pagina de internet
a societăţii, la secţiunea „Întrebări frecvente” (art. 117 2 din Legea nr. 31/1990).
118
În practică s-a statuat că persoana care reprezintă legal un acţionar persoană juridică nu are nevoie de procură specială pentru a
putea vota în cadrul unei adunări generale; a se vedea în acest sens, C.S.J. s. com., dec. nr. 2099/2001, în Pandectele Române nr.
3/2002, p. 93.
119
Idem, p. 245.
37
 Dreptul de vot în adunarea generală este legat, ca regulă, de cota de participare la
capitalul social. Principiul este că orice acţiune, parte socială sau parte de interes
plătită120 dă dreptul la un vot, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 101 din
lege). De exemplu, prin actul constitutiv se poate limita numărul voturilor aparţinând
acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune, scopul fiind acela de a proteja acţionarii
faţă de aceia dintre ei care au ajuns să deţină un număr mare de acţiuni.
Pentru a-şi exercita dreptul de vot, asociaţii trebuie să facă dovada calităţii lor, în
condiţiile legii. Dreptul de vot se exercită doar în cadrul adunării generale, cu excepţia
societăţii cu răspundere limitată, pentru care prin actul constitutiv se poate stabili că
votarea se poate face şi prin corespondenţă, şi al societăţilor de capitaluri închise (ale
căror acţiuni nu se tranzacţionează pe piaţa de capital) cu acţiuni nominative, în cazul
cărora prin actul constitutiv se poate conveni ţinerea adunărilor generale şi prin
corespondenţă (art. 191 şi 122 din Legea nr. 31/1990).
În scopul asigurării formării corecte a voinţei sociale, legiuitorul a instituit anumite
restricţii privind exercitarea dreptului de vot.
În primul rând, în societăţile de capital dreptul de vot nu poate fi cedat (art. 128).
Orice convenţie prin care acţionarul se obligă a exercita dreptul de vot în conformitate cu
instrucţiunile date sau propunerile formulate de societate sau de persoanele cu atribuţii
de reprezentare este nulă121.
În al doilea rând, membrii consiliului de administraţie, directoratului sau consiliului
de supraveghere nu pot vota, în baza acţiunilor pe care le posedă, nici personal, nici prin
mandatar, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administraţia
lor ar fi în discuţie. Ei pot, însă, vota situaţiile financiare anuale, dacă nu se poate forma
majoritatea prevăzută de lege sau de actul constitutiv (art. 126).
În al treilea rând, asociatul sau acţionarul care, într-o anumită operaţiune, are, fie
personal, fie ca mandatar al unei alte persoane, un interes contrar aceluia al societăţii, va
trebui să se abţină de la deliberările privind acea operaţiune, sub sancţiunea răspunderii
pentru daunele produse societăţii dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută
(art. 127 şi art. 193 alin. 2).
Pentru societăţile de capitaluri, legea prevede că lucrările adunării generale se
consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedinte şi de secretar, cuprinzând
menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul adunării
generale, asociaţii prezenţi şi capitalul social reprezentat, precum şi dezbaterile în
rezumat şi hotărârile luate. Acţionarii pot solicita să se consemneze declaraţiile pe care le
fac în cadrul dezbaterilor. Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale. Se
consideră că aceste reguli se aplică, prin analogie, şi în cazul societăţii cu răspundere
limitată122.
41. Hotărârile adunării generale. Hotărârile adunării generale se iau prin vot
deschis. Votul este în mod obligatoriu secret în cazul hotărârilor privind numirea sau
revocarea membrilor consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de
supraveghere, pentru numirea, revocarea ori demiterea cenzorilor sau auditorilor
financiari şi pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de
administrare, de conducere şi de control ale societăţii (art. 130 din Legea nr. 31/1990).
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii sau acţionarii, dacă
au fost luate cu respectarea legii şi a actului constitutiv. Pe cale de consecinţă, ele sunt
obligatorii şi pentru asociaţii ori acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat
împotrivă, principiu instituit expres în materia societăţilor de capitaluri.
120
Cu privire la suspendarea dreptului de vot al acţionarilor, se vedea F. Gârbaci, Consideraţii privind suspendarea dreptului de vot în
adunarea generală a acţionarilor, în Revista de drept comercial nr. 10/2001, p. 122 şi urm., precum şi V. Mircea, Suspendarea dreptului
de vot în cazul acţiunilor neplătite, în Revista de drept comercial nr. 2/2003, p. 83 şi urm.
121
În doctrină s-a apreciat că, prin valoarea sa, principiul este aplicabil oricărei forme de societate; Idem, p. 247.
122
Idem, p. 248.
38
 Hotărârile adunării generale devin opozabile terţilor numai prin publicarea lor, în
condiţiile legii.
Ele se depun, în cazul societăţilor de capitaluri, în termen de 15 zile, la oficiul
registrului comerţului, pentru a fi menţionate în extras în registru şi publicate în Monitorul
Oficial, Partea a IV-a.
Legea nu prevede obligaţia aducerii la cunoştinţa terţilor a hotărârilor adunării
generale în cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată. Totuşi,
aceste hotărâri trebuie înregistrate în registrul comerţului dacă privesc acte sau fapte a
căror înregistrare este prevăzută de lege.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii sau a actului constitutiv
pot fi anulate pe cale judecătorească 123, de instanţa în a cărei rază teritorială îşi are sediul
societatea.
Regula este instituită expres de Legea nr. 31/1990 în cazul societăţilor de
capitaluri (art. 132) şi al societăţilor cu răspundere limitată (art. 196), însă se recunoaşte
aplicabilitatea acestor dispoziţii şi societăţilor de persoane 124.
Cererea de anulare a hotărârii poate fi făcută de oricare asociat sau acţionar care
nu a luat parte la adunarea generală sau a votat contra şi a solicitat să se consemneze
aceasta în procesul-verbal al şedinţei. Totodată, dreptul de a ataca hotărârea aparţine şi
membrilor consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, cu
excepţia hotărârilor care au ca obiect revocarea din funcţie a acestora.
Anularea hotărârii se poate cere în termen de 15 zile de la data publicării ei în
Monitorul Oficial, Partea a IV-a (în cazul societăţilor de capitaluri), respectiv de la data la
care asociatul a luat cunoştinţă de hotărâre (în cazul societăţii cu răspundere limitată şi,
pentru identitate de raţiune, al societăţilor de persoane). Acţiunea este imprescriptibilă
dacă se invocă motive de nulitate absolută.
Odată cu cererea de anulare se poate solicita instanţei, pe cale de ordonanţă
preşedinţială, suspendarea executării hotărârii atacate. Ordonanţa de suspendare poate fi
atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare.
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se soluţionează în camera de
consiliu, sentinţa tribunalului fiind supusă numai recursului, în termen de 15 zile de la
comunicare. Hotărârea judecătorească irevocabilă de anulare trebuie să fie menţionată în
registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, de la data publicării ea
devenind opozabilă tuturor asociaţilor.

§5.2. ADMINISTRAREA SOCIETĂŢII

42. Consideraţii generale. Voinţa socială exprimată de adunarea generală este

adusă la îndeplinire de către persoane anume învestite, numite administratori 125.
Administrarea societăţii comerciale este reglementată în mod diferit, în funcţie de
forma juridică a societăţii.
Astfel, în societatea în nume colectiv gestiunea societăţii este asigurată de unul sau
mai mulţi administratori, potrivit art. 75 din Legea nr. 31/1990, fiecare având dreptul să
reprezinte societatea, cu excepţia cazului în care prin actul constitutiv se dispune altfel.
În societatea în comandită simplă administrarea societăţii se va încredinţa unuia
sau mai multor asociaţi comanditaţi, conform art. 88 din acelaşi act normativ.

123
A se vedea, cu privire la acest subiect, D. M. Tăbăltoc, Aspecte teoretice şi practice privind organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale. Adunarea generală a acţionarilor. Statut juridic. Controlul legalităţii hotărârilor, în Revista de drept comercial nr. 10/2000, p.
43 şi urm.
124
A se vedea O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op cit., p. 322-323; I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, op.
cit., p. 318.
125
Idem, p. 252.
39
 Societatea pe acţiuni este administrată, potrivit art. 137 din lege, de unul sau mai
mulţi administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar. Atunci când sunt mai mulţi
administratori, ei constituie un consiliu de administraţie 126. Consiliul de administraţie poate
delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei
director general (art. 143 din lege)127. Dacă prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a
adunării generale a acţionarilor se prevede acest lucru, preşedintele consiliului de
administraţie poate fi şi director general. Tot prin actul constitutiv se poate stipula că
societatea pe acţiuni este administrată de un directorat şi de un consiliu de supraveghere
(art. 153 din lege)128.
În societatea în comandită pe acţiuni, la fel ca în cazul societăţii în comandită
simplă, administrarea societăţii se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi
(art. 188 din lege).
Administrarea societăţii cu răspundere limitată este realizată de unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea
generală, potrivit art. 197 din Legea nr. 31/1990.
În concluzie, o societate comercială, indiferent de forma ei juridică, este
administrată de unul sau mai mulţi administratori. În cazul societăţilor de persoane,
pluralitatea de administratori nu este organizată. În schimb, în cazul societăţilor de
capitaluri, pluralitatea administratorilor este organizată sub forma unui organ colegial –
consiliul de administraţie.
În ceea ce priveşte societatea pe acţiuni, administrarea şi conducerea societăţii se
poate realiza, la alegerea acţionarilor, prin consiliul de administraţia şi directorii societăţii
(sistemul unitar) sau prin directorat şi consiliul de supraveghere (sistemul dualist).
43. Calitatea de administrator. În principiu, poate fi administrator al unei societăţi
comerciale doar o persoană fizică. Prin excepţie, legea permite numirea în această
calitate a unei persoane juridice, însă doar în cazul societăţii pe acţiuni, situaţie în care
aceasta este obligată să îşi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică, prin
intermediul căreia să-şi îndeplinească funcţia. Acesta este supus aceloraşi condiţii şi
obligaţii şi are aceeaşi responsabilitate civilă şi penală ca şi un administrator, persoană
fizică, ce acţionează în nume propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o
reprezintă să fie exonerată de răspundere sau să i se micşoreze răspunderea solidară
pentru prejudiciile cauzate societăţii. Drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un
contract de administrare129.
Legea societăţilor comerciale instituie anumite condiţii pentru numirea
administratorilor, condiţii care privesc:
(i) Capacitatea administratorului. Persoana fizică desemnată ca administrator
trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, ea urmând să încheie acte juridice pentru
realizarea scopului societăţii. În acest sens, legea prevede că persoanele care nu pot fi
fondatori (printre care se află şi cei incapabili) nu pot dobândi nici calitatea de
administrator130. Desemnarea ca administrator a unei persoane incapabile are drept
consecinţă decăderea acesteia din drepturile conferite funcţiei de administrator, actele
juridice pe care le-a încheiat fiind lovite de nulitate.

126
Potrivit alin. 2 al art. 137 din Legea nr. 31/1990, societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii
legale de auditare sunt administrate de cel puţin 3 administratori.
127
Potrivit alin. 4 al art. 143 din Legea nr. 31/1990, în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare financiară, delegarea conducerii societăţii este obligatorie.
128
Este vorba de sistemul dualist de administrare şi conducere a societăţii.
129
A se vedea, cu privire la acest subiect, Cristiana Irinel Stoica, Exercitarea funcţiei de administrator al unei societăţi comerciale de
către o persoană juridică, în Revista de drept comercial nr. 1/1995, p. 87 şi urm.
130
Potrivit art. 731 din Legea nr. 31/1990, persoanele care, potrivit art. 6 alin. 2, nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori,
membri ai consiliului de supraveghere şi ai directoratului, cenzori sau auditori financiari, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din
drepturi.
40
 (ii) Onorabilitatea administratorului. Funcţia de administrator nu poate fi îndeplinită
de o persoană care a fost condamnată pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită,
pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a
finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările ulterioare, pentru infracţiunile
prevăzute de art. 143 - 145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sau
pentru cele prevăzute de Legea societăţilor comerciale.
(iii) Cetăţenia administratorului. În calitate de administrator al unei societăţi
comerciale poate fi desemnat atât un cetăţean român, cât şi un cetăţean străin sau un
apatrid.
(iv) Calitatea de asociat a administratorului. În orice formă de societate comercială,
administratorul poate fi asociat sau neasociat, cu excepţia societăţilor în comandită, în
cazul cărora calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi 131.
(v) Limitarea cumulului de funcţii. O persoană fizică nu poate exercita concomitent
mai mult de cinci mandate de administrator şi/sau de membru al consiliului de
supraveghere în societăţi pe acţiuni al căror sediu se află pe teritoriu României. Această
prevedere legală se aplică în aceeaşi măsură persoanei fizice administrator sau membru
al consiliului de supraveghere, cât şi persoanei fizice reprezentant permanent al unei
persoane juridice administrator ori membru al consiliului de supraveghere. Limitarea
cumulului de mandate nu operează în cazul în care cel ales în consiliul de administraţie
sau în consiliul de supraveghere este proprietar a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor
societăţii sau este membru în consiliul de administraţie ori în consiliul de supraveghere al
unei societăţi pe acţiuni ce deţine pătrimea arătată. În situaţia încălcării dispoziţiei
menţionate, persoana în cauză este obligată să demisioneze din funcţiile de membru al
consiliului de administraţie sau al consiliului de supraveghere care depăşesc numărul
maxim de mandate, în termen de o lună de la data apariţiei situaţiei de incompatibilitate, în
caz contrar, la expirarea acestei perioade, el urmând să piardă mandatul obţinut prin
depăşirea numărului legal de mandate, în ordinea cronologică a numirilor, fiind, totodată,
obligat şi la restituirea remuneraţiei şi a altor beneficii primite către societatea în care a
exercitat acest mandat. Deliberările şi deciziile la care el a luat parte în exercitarea
mandatului respectiv rămân valabile.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, administratorii nu pot primi, fără
autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte societăţi concurente
sau având acelaşi obiect de activitate, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru
daune. Cu toate că legea nu stabileşte asemenea restricţii, doctrina 132 consideră, pentru
raţiuni care ţin de buna desfăşurare a activităţii societare, că în cazul societăţilor de
persoane administratorii nu pot cumula această calitate cu cea de administrator într-o altă
societate comercială.
44. Desemnarea administratorilor. Administratorii sunt desemnaţi prin actul
constitutiv, la constituirea societăţii, şi, ulterior, de către adunarea generală 133. Indiferent
de forma de societate, administratorii pot fi realeşi, dacă prin actul constitutiv nu s-a
prevăzut altfel.
La constituirea societăţii, administratorii sunt stabiliţi prin actul constitutiv. În cazul
societăţilor de capitaluri, actul constitutiv trebuie să prevadă datele de identificare a

131
Este de reţinut că art. 88 şi 188 din Legea nr. 31/1990 sunt în contradicţie flagrantă cu art. 7 lit. e) din acelaşi act normativ, potrivit
căruia „actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată va cuprinde: (…) e) asociaţii care
reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei
urmează să le exercite împreună sau separat (…)”.
132
A se vedea St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 205.
133
A se vedea, cu privire la acest subiect, V. Papu, Dobândirea calităţii de administrator al unei societăţi comerciale pe acţiuni, în
Revista română de drept al afacerilor nr. 7-8/2004, p. 143.
41
primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor membri ai consiliului de
supraveghere, puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv
membrilor directoratului, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat, precum
şi eventualele drepturi speciale de administrare şi de reprezentare acordate unora dintre
ei. În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, actul constitutiv
va prevedea asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii
neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le
exercite împreună sau separat.
Pentru desemnarea ulterioară a administratorilor, de către adunarea generală,
Legea nr. 31/1990 prevede reguli diferite, în funcţie de forma juridică de societate. Astfel,
în cazul societăţilor de capitaluri, administratorii sunt desemnaţi de adunarea generală
ordinară a acţionarilor; în cazul societăţilor de persoane administratorii sunt aleşi prin
votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social; în cazul societăţii
cu răspundere limitată, administratorii sunt aleşi de adunarea asociaţilor, cu votul
majorităţii absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale.
Reguli diferite sunt stabilite şi în ceea ce priveşte durata funcţiei de administrator.
În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, asociaţii sunt liberi
să stabilească durata mandatului, indiferent dacă administratorul este numit prin actul
constitutiv sau ales de adunarea asociaţilor. În schimb, în cazul societăţilor de capitaluri,
durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului şi ai consiliului
de supraveghere, este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani, aceştia
putând fi realeşi, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. În privinţa primilor
membri ai consiliului de administraţie, respectiv al primilor membri ai consiliului de
supraveghere durata mandatului nu poate depăşi 2 ani. În ipoteza în care actul constitutiv
nu prevede durata mandatului, legea prezumă că durata este de 4 ani. Prezumţia se
aplică şi în cazul alegerii ulterioare a administratorului, de către adunarea generală, fără a
se preciza perioada mandatului.
45. Formalităţile ulterioare desemnării administratorilor. Pentru ca terţilor să le
fie opozabilă numirea persoanelor care administrează şi reprezintă societatea, legea
instituie o serie de formalităţi de publicitate.
La înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu reprezentarea acesteia
au obligaţia de a depune semnăturile lor la registrul comerţului la data cererii de
înregistrare.
Pe parcursul funcţionării societăţii, noii administratori desemnaţi trebuie înregistraţi
în registrul comerţului, iar cei învestiţi cu putere de reprezentare sunt obligaţi să depună
semnăturile la registru în termen de 15 zile de la data desemnării lor de către adunarea
generală.
Nici societatea şi nici terţii nu pot opune, pentru a se sustrage de la obligaţiile
asumate, o neregularitate în numirea reprezentantului societăţii, atunci când numirea a
fost publicată în condiţiile legii, excepţie făcând situaţia în care societatea face dovada că
terţii în cauză aveau cunoştinţă de această neregularitate. Totodată, societatea nu poate
invoca faţă de terţi o numire în calitate de reprezentant al societăţii, dacă ea nu a fost
publicată în condiţiile legii.
46. Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societate. Chestiunea
naturii juridice a raporturilor dintre administrator şi societate a făcut obiectul unei
controverse doctrinare134.
Astfel, în concepţia clasică, se considera că raporturile dintre administrator şi
societate izvorăsc dintr-un contract de mandat de drept comun.

134
A se vedea Claudia Roşu, Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societatea comercială, în Revista de drept comercial
nr. 4/2001, p. 80 şi urm.; Claudia Roşu, Natura juridică a funcţiei administratorilor societăţilor comerciale în dreptul francez, în Revista
de drept comercial nr. 10/2002, p. 162 şi urm.
42
 În doctrina modernă, au fost susţinute o serie de alte opinii: raportul s-ar întemeia
pe un mandat cu conţinut legal; administratorul ar fi un organ al societăţii; raportul juridic
dintre administrator şi societate izvorăşte dintr-un contract de muncă; administratorul ar
îndeplini o funcţie de drept privat, al cărei conţinut ar fi preponderent legal şi, în subsidiar,
contractual.
În prezent, în concepţia Legii nr. 31/1990, raporturile dintre administrator şi
societate sunt raporturi de mandat, cu sau fără reprezentare: potrivit art. 72, „obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de
cele special prevăzute în această lege”.
În anumite cazuri, mandatul se poate grefa pe calitatea de asociat al
administratorului (avem în vedere situaţiile în care aceştia sunt desemnaţi din rândul
asociaţilor). Conţinutul mandatului are o dublă natură 135: convenţională (administratorul are
puterile şi obligaţiile conferite de actele constitutive sau de hotărârile adunării generale) şi
legală (anumite puteri şi obligaţii sunt prevăzute expres de Legea nr. 31/1990).
Mandatul administratorilor este, în principiu, unul remunerat. Asupra remunerării
este competentă să decidă adunarea generală. În cazul societăţilor de persoane şi al
societăţii cu răspundere limitată, legea se referă la o eventuală remunerare a
administratorilor, în timp ce în materia societăţilor de capitaluri se prevede că remunerarea
membrilor consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere este stabilită prin
actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor. Remuneraţia
suplimentară a membrilor consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere
însărcinaţi cu funcţii specifice în cadrul organului respectiv, precum şi remuneraţia
directorilor, în sistemul unitar, ori a membrilor directoratului, în sistemul dualist, sunt
stabilite de consiliul de administraţie, respectiv de consiliul de supraveghere, în limitele
generale prevăzute în actul constitutiv sau fixate de adunarea generală a acţionarilor.
47. Obligaţiile administratorului. Doctrina136 a sintetizat, din cuprinsul Legii nr.
31/1990, obligaţiile legale care revin administratorului, privind constituirea şi funcţionarea
societăţii:
(i) obligaţia de a îndeplini formalităţile de publicitate necesare constituirii societăţilor
(art. 36);
(ii) obligaţia de a depune semnăturile la registrul comerţului, în cazul când a fost
desemnat reprezentant al societăţii (art. 45);
(iii) obligaţia de a prelua şi a păstra documentele privind constituirea societăţii (art.
30);
(iv) obligaţia de a administra societatea, adică de a face toate operaţiunile cerute
pentru îndeplinirea obiectului de activitate (art. 70);
(v) obligaţia de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor datorate (art.
73);
(vi) obligaţia de a ţine registrele cerute de lege (art. 73);
(vii) obligaţia de a întocmi situaţiile financiare ale societăţii (art. 73);
(viii) obligaţia de a urmări existenţa reală a dividendelor plătite (art. 73);
(ix) obligaţia de a lua parte la toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie
şi la organele de conducere similare acestora (art. 70);
(x) obligaţia de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale (art. 73);
(xi) obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actele constitutive, precum şi
cele stabilite de lege (art. 73).
48. Puterile administratorului. Conform art. 70 din Legea nr. 31/1990,
administratorul societăţii poate face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv. În condiţiile
135
A se vedea St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, op. cit., p. 261.
136
Idem, pp. 261-262.
43
prevăzute de lege, administratorul este îndreptăţit să reprezinte societatea în raporturile cu
terţii (art. 7 şi 8 din lege).
Pe cale de consecinţă, administratorul poate îndeplini toate operaţiunile de gestiune
şi reprezentare pe care le reclamă realizarea scopului societăţii, în limitele legii, ale actului
constitutiv şi ale hotărârilor adunării generale a acţionarilor. Aşadar, puterile
administratorului nu sunt nelimitate. Însă, în limitele menţionate, administratorul este
îndreptăţit să încheie actele de conservare, actele de administrare şi actele de dispoziţie
pe care le impune gestiunea societăţii.
Pentru actele de dispoziţie de o anumită gravitate, legiuitorul a prevăzut anumite
condiţii speciale. Astfel, dobândirea de către societate, într-un interval de cel mult 2 ani de
la constituire sau de la autorizarea începerii activităţii societăţii, a unui bun de la un
fondator ori acţionar, contra unei sume sau a altor contravalori reprezentând cel puţin o
zecime din valoarea capitalului social subscris, va fi supusă aprobării prealabile a adunării
generale a acţionarilor, precum şi prevederilor art. 38 şi 39 (adică expertizării), va fi
menţionată în registrul comerţului şi va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
a IV-a, şi într-un ziar cu largă răspândire. Nu vor fi supuse acestor prevederi operaţiunile
de dobândire efectuate în cadrul activităţii curente a societăţii, cele făcute din dispoziţia
unei autorităţi administrative sau a unei instanţe judecătoreşti şi nici cele făcute în cadrul
operaţiunilor de bursă.
În societăţile de capitaluri, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel şi sub
rezerva dispoziţiilor art. 441, sub sancţiunea nulităţii, administratorul va putea, în nume
propriu, să înstrăineze, respectiv să dobândească, bunuri către sau de la societate, având
o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete ale societăţii, numai după obţinerea
aprobării adunării generale extraordinare, în condiţiile prevăzute la art. 115, aceste
prevederi aplicându-se şi operaţiunilor de închiriere sau leasing 137. Dispoziţiile speciale
privind actele juridice încheiate între administrator şi societate sunt aplicabile şi actelor
juridice în care una dintre părţi este soţul administratorului ori rudă sau afin, până la gradul
al patrulea inclusiv, al acestuia; de asemenea, dacă operaţiunea este încheiată cu o
societate civilă sau comercială la care una dintre persoanele anterior menţionate este
administrator sau director ori deţine, singură sau împreună, o cotă de cel puţin 20% din
valoarea capitalului social subscris, cu excepţia cazului în care una dintre societăţile
comerciale respective este filiala celeilalte.
Legea nr. 31/1990 instituie, în cazul societăţilor de capitaluri, principiul că puterea
de a reprezenta societatea este distinctă de puterea de administrare a societăţii (care se
limitează la gestiunea internă a societăţii), ea existând numai dacă a fost conferită
administratorului, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării asociaţilor. În schimb, în
cazul societăţilor de persoane şi al societăţilor cu răspundere limitată dreptul de a
reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie contrară în actul
constitutiv.
În principiu, actele juridice încheiate de administratorul învestit cu puterea de
reprezentare angajează societatea comercială, indiferent de forma ei juridică. În acest
sens, art. 701 din lege statuează că actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi
comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii,
după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii
adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale actului constitutiv al societăţii,
nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele
de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică.

137
Valoarea prevăzută la alin. 1 al art. 150 din Legea nr. 31/1990, se va calcula prin raportare la situaţia financiară aprobată pentru anul
financiar precedent celui în care are loc operaţiunea ori, după caz, la valoarea capitalului social subscris, dacă o asemenea situaţie
financiară nu a fost încă prezentată şi aprobată.
44
 În scopul protejării terţilor, Legea nr. 31/1990 a extins răspunderea societăţii pentru
actele reprezentanţilor săi. Potrivit art. 55 din lege, societatea comercială este angajată
prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate, în afară
de cazul în care societatea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date,
trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc
limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului
constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii. Clauzele actului constitutiv sau
hotărârile organelor statutare care limitează puterile conferite de lege acestor organe sunt
inopozabile terţilor, chiar dacă au fost publicate.
Administratorul care are dreptul de a reprezenta societatea nu îl poate transmite
altei persoane decât dacă această facultate i s-a acordat în mod expres. În cazul încălcării
acestei interdicţii, societatea poate pretinde de la persoana substituită beneficiile rezultate
din operaţiunea realizată, iar administratorul va răspunde solidar cu persoana substituită
pentru eventualele pagube produse societăţii.
49. Încetarea funcţiei de administrator. Funcţia de administrator al unei societăţi
comerciale încetează, conform Legii nr. 31/1990, prin expirarea duratei mandatului,
revocarea administratorului, renunţarea acestuia la funcţie, incapacitatea sau moartea
administratorului.
În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, revocarea
administratorilor se face cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social (respectiv cu dubla majoritate, la societatea cu răspundere limitată),
numai când administratorii au fost aleşi de adunarea asociaţilor; în cazul revocării celor
desemnaţi prin actul constitutiv, este necesar votul unanimităţii asociaţilor.
În ceea ce priveşte societăţile de capitaluri, această decizie este de competenţa
adunării generale ordinare a acţionarilor, în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute
pentru luarea hotărârilor de către acest organ, indiferent dacă administratorul a fost
desemnat prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor.
Întrucât calitatea de administrator este dobândită intuitu personae, revocarea se
face ad nutum, putând interveni oricând şi independent de vreo culpă contractuală a
administratorului138. Administratorul revocat se poate adresa instanţei judecătoreşti cu o
acţiune în daune, dar nu şi cu o acţiune în reintegrare în funcţie, chiar dacă instanţa ar
constata că revocarea nu are o justă cauză139.
Ca şi revocarea, renunţarea are un caracter discreţionar. Totuşi, în cazul în care
prin renunţare s-a cauzat un prejudiciu, societatea are dreptul la despăgubiri, în temeiul
art. 2034 din noul Cod civil140.
50. Reguli speciale privind pluralitatea administratorilor. În cazul în care
societatea comercială are mai mulţi administratori, legea instituie anumite reguli speciale
privind organizarea pluralităţii administratorilor şi luarea deciziilor, reguli care diferă în
funcţie de forma juridică a societăţii.
Astfel, în cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, legea
nu organizează administratorii în organe speciale de administrare.
Pe cale de consecinţă, dacă prin actul constitutiv s-a stabilit ca administratorii să
lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate. În caz de divergenţă între
administratori, decid asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. În
cazul actelor urgente, a căror neîndeplinire ar cauza o mare pagubă societăţii, decizia

138
Pentru dezvoltări, a se vedea Fl. Ţuca, Revocarea administratorului societăţii comerciale, în Revista de drept comercial nr. 6/1999, p.
90.
139
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 266.
140
Potrivit alin. 3 al art. 2034 din Codul civil, mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin
efectul renunţării, cu excepţia cazului când continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o pagubă însemnată,
care nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului.
45
poate fi luată de un singur administrator, dacă ceilalţi se găsesc în imposibilitate, chiar
temporară, de a lua parte la administrare.
Dacă, însă, prin actul constitutiv s-a stabilit că administratorii să lucreze separat,
fiecare administrator poate lua decizii în limitele puterilor conferite.
În situaţia în care prin actul constitutiv nu s-a stabilit modul de exercitare a funcţiei
de către administratori, fiecare dintre aceştia poate efectua singur operaţiunile obişnuite
comerţului pe care îl exercită societatea. Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţii
care depăşeşte aceste limite, trebuie să îi înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi administratori
despre această operaţiune, sub sancţiunea suportării pierderilor ce ar rezulta pentru
societate. Dacă unul dintre ceilalţi administratori se opune, vor decide asociaţii care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Operaţia încheiată în contra opoziţiei
făcute este valabilă faţă de terţii cărora nu li se va fi comunicat această opoziţie.
În cazul societăţilor de capitaluri, legea instituţionalizează, în ipoteza pluralităţii
administratorilor, organul colegial de administrare – consiliul de administraţie 141. Consiliul
de administraţie este un organ colegial de gestiune, alcătuit din totalitatea administratorilor
societăţii şi condus de un preşedinte desemnat de membrii săi, dacă actul constitutiv nu
dispune altfel. Prin actul constitutiv se poate stipula, însă, că preşedintele consiliului este
numit de adunarea generală ordinară, care numeşte consiliul. Consiliul de administraţie
este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului
de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a
acţionarilor.
Consiliul de administraţie se întruneşte ori de câte ori este necesar, dar cel puţin o
dată la trei luni, la sediul societăţii. Membrii consiliului sunt convocaţi de către preşedinte,
din proprie iniţiativă sau la cererea motivată a cel puţin doi dintre membrii săi ori a
directorului general, autorii cererii fiind îndreptăţiţi să stabilească ordinea de zi.
Preşedintele consiliului este obligat să dea curs unei astfel de cereri. Convocarea trebuie
făcută în scris şi în timp util, cu precizarea datei, a locului întrunirii şi a ordinii de zi. Legea
interzice luarea de către consiliul de administraţie a unor decizii asupra problemelor
neprevăzute în ordinea de zi, cu excepţia cazurilor de urgenţă.
Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administraţie, legea cere prezenţa a cel
puţin jumătate din numărul administratorilor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel. În caz de vacanţă a unuia sau a mai multor posturi de administrator, dacă prin actul
constitutiv nu se dispune altfel, consiliul de administraţie procedează la numirea unor
administratori provizorii, până la întrunirea adunării generale ordinare a acţionarilor. Dacă
vacanţa determină scăderea numărului administratorilor sub minimul legal, administratorii
rămaşi convoacă de îndată adunarea generală ordinară a acţionarilor, pentru a completa
numărul de membri ai consiliului de administraţie.
În consiliul de administraţie, deciziile se iau cu majoritatea absolută a membrilor
prezenţi, excepţie făcând deciziile cu privire la numirea sau revocarea preşedintelui, care
se iau cu votul majorităţii membrilor consiliului. Membrii consiliului de administraţie pot fi
reprezentaţi la şedinţe doar de către alţi membri, un membru prezent putând reprezenta
un singur membru absent. Dacă actul constitutiv nu dispune altfel, preşedintele consiliului
de administraţie are votul decisiv în caz de paritate a voturilor. Nu poate avea vot decisiv
preşedintele consiliului de administraţie care este, în acelaşi timp, director al societăţii.
Dacă preşedintele în funcţie al consiliului de administraţie nu poate sau îi este
interzis să participe la vot, ceilalţi membri ai consiliului de administraţie pot alege un
preşedinte de şedinţă, având aceleaşi drepturi ca preşedintele în funcţie. În caz de paritate
de voturi şi dacă preşedintele nu beneficiază de vot decisiv, propunerea supusă votului se
consideră respinsă.

141
Idem, pp. 273-278.
46
 Şedinţele consiliului de administraţie se desfăşoară sub conducerea preşedintelui
consiliului, membrii deliberând şi luând deciziile asupra problemelor care fac obiectul
ordinii de zi. La fiecare şedinţă se întocmeşte un proces-verbal, care va cuprinde numele
participanţilor, precum şi menţiuni privind problemele care au făcut obiectul deliberărilor,
deciziile luate, cu precizarea numărului de voturi întrunite şi a opiniilor separate. El va fi
semnat de preşedinte şi de către cel puţin un alt administrator. Deliberările şi deciziile
consiliului se trec în registrul şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie.
În scopul protejării intereselor societăţii comerciale, Legea nr. 31/1990 interzice
administratorului să participe la luarea deciziei privind o operaţiune în legătură cu care el,
soţia, rudele sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv ar avea interese contrare cu
cele ale societăţii. Administratorul trebuie să înştiinţeze despre acest conflict de interese
pe ceilalţi administratori, pe cenzorii societăţii şi pe auditorii interni. Încălcarea interdicţiei
are drept consecinţă suportarea de către administrator a daunelor suferite de societate.
Interdicţia nu se aplică, dacă prevederile actului constitutiv nu dispun altfel, în cazul în
care obiectul votului îl constituie oferirea spre subscriere, către administrator sau către
persoanele menţionate, de acţiuni sau obligaţiuni ale societăţii, respectiv acordarea de
către administrator sau de persoanele menţionate a unui împrumut sau constituirea unei
garanţii în favoarea societăţii.
Deciziile consiliului de administraţie considerate nelegale pot fi anulate (şi, a
fortiori, suspendate) prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor, care are dreptul şi
obligaţia să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor (art. 111 lit. d din Legea nr.
31/1990).
După cum s-a arătat în doctrină 142, în absenţa unei prevederi legale, deciziile
consiliului de administraţie nu pot fi atacate în justiţie de către acţionari, însă aceştia pot
ataca hotărârea adunării generale prin care aceasta s-a pronunţat asupra valabilităţii unei
decizii a consiliului de administraţie.
Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor
directori, numind pe unul dintre ei director general, delegarea fiind obligatorie în cazul
societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare
financiară.
Legea reglementează anumite atribuţii exclusive ale consiliului de administraţie,
care nu pot face obiectul delegării, şi anume:
a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;
b) stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar, precum şi
aprobarea planificării financiare;
c) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;
d) supravegherea activităţii directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi
implementarea hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit
Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
De asemenea, nu pot fi delegate directorilor atribuţiile primite de către consiliul de
administraţie din partea adunării generale a acţionarilor, în conformitate cu art. 114 143.
51. Răspunderea administratorilor. Am arătat că obligaţiile şi răspunderea
administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special
prevăzute în această lege. Pe cale de consecinţă, pentru nerespectarea obligaţiilor
142
Idem, p. 378.
143
Potrivit acestui text din Legea societăţilor comerciale, exerciţiul atribuţiilor prevăzute la art. 113 lit. b), c) şi f) va putea fi delegat
consiliului de administraţie, respectiv directoratului, prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale extraordinare a
acţionarilor; delegarea atribuţiilor prevăzute la art. 113 lit. c) nu poate privi domeniul şi activitatea principală a societăţii; art. 113 lit. b), c)
şi f) reglementează atribuţiile adunării generale extraordinare referitoare la mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de
activitate al societăţii şi la majorarea capitalului social.
47
izvorâte din contractul de mandat se va angaja răspunderea civilă contractuală, iar pentru
încălcarea obligaţiilor legale va fi angajată răspunderea civilă delictuală, respectiv
răspunderea penală144.
Răspunderea civilă a administratorilor este reglementată de dispoziţiile Legii nr.
31/1990 şi de principiile generale ale răspunderii civile din Codul civil. Astfel,
administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor care le-au
revenit în baza mandatului încredinţat, obligaţii cuprinse în lege, actul constitutiv şi
hotărârile adunării generale a asociaţilor sau acţionarilor. Administratorii răspund solidar
faţă de societate, potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990, pentru nerespectarea obligaţiilor
care privesc: realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; existenţa reală a dividendelor
plătite; existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere; exacta îndeplinire a
hotărârilor adunării generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul
constitutiv le impun.
În afară de răspunderea pentru faptele proprii, administratorii răspund, în anumite
cazuri, şi pentru faptele prejudiciabile ale altor persoane (este vorba de o răspundere
conjunctă şi subsidiară). Astfel, ei sunt responsabili faţă de societate pentru prejudiciile
cauzate prin actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar
fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor.
Pe de altă parte, administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor
imediaţi dacă, având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le denunţă
cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni şi auditorului financiar..
În toate aceste cazuri, răspunderea administratorilor faţă de societate pentru
prejudiciile cauzate acesteia se angajează în condiţiile dreptului comun al răspunderii
civile subiective. Cum mandatul administratorului este unul retribuit, iar administratorul
este un profesionist, culpa sa va fi apreciată in abstracto145.
Administratorul este exonerat de răspundere în condiţiile dreptului comun (art.
1351 Cod civil146), precum şi, în societăţile de capital, în cazul în care, votând împotriva
deciziei respective, a făcut să se constate în registrul deciziilor consiliului de
administraţie, împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre aceasta, în scris, pe cenzori sau
auditorii interni şi auditorul financiar, potrivit art. 1442 din Legea nr. 31/1990. Va fi
exonerat de răspundere şi administratorul care a absentat de la luarea deciziei, cu
condiţia de a efectua aceleaşi formalităţi, în termen de o lună de la data când a luat
cunoştinţă despre decizia în cauză. Aceasta, întrucât administratorul în cauză putea şi
era obligat să ia la cunoştinţă din registrul consiliului de administraţie de acea decizie. În
măsura în care, cunoscând decizia adoptată, nu este de acord cu aceasta, el trebuie să-
şi manifeste opoziţia prin aceleaşi formalităţi.
Acţiunea în răspundere contra administratorilor este o acţiune socială; ea nu
aparţine asociaţilor, ci societăţii147, astfel că adunarea generală ordinară este cea care
decide exercitarea acesteia, chiar dacă problema răspunderii administratorilor nu
figurează pe ordinea de zi. Adunarea desemnează şi persoana însărcinată să exercite
acţiunea în justiţie. Descărcarea administratorilor de gestiunea lor, prin aprobarea
situaţiilor financiare, nu decade adunarea generală din dreptul de a decide acţionarea în
144
Pentru dezvoltări, a se vedea Gh. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1998; S. David, F. Baias, Răspunderea civilă a administratorului societăţii comerciale, în Dreptul nr. 8/1992; St. D.
Cărpenaru, Administrarea societăţilor comerciale în reglementarea Legii nr. 31/1990, în Revista de drept comercial nr. 2/1993, pp. 40-
44.
145
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, op. cit., p. 270.
146
Potrivit acestui text, dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul
este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.
Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă
evenimentul nu s-ar fi produs. Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de
asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.
147
A se vedea F. Gârbaci, Acţiunea în răspundere îndreptată împotriva administratorilor societăţii comerciale, în Pandectele Române
nr. 5/2003, p. 156 şi urm.
48
justiţie a administratorilor care prin actele lor au păgubit societatea. Ca efect al deciziei
privind pornirea acţiunii în răspundere contra administratorului, mandatul acestuia
încetează de drept, iar adunarea generală va proceda la înlocuirea lui.
Dacă adunarea generală nu introduce acţiunea în răspundere şi nici nu dă curs
propunerii unuia sau mai multor acţionari de a iniţia o asemenea acţiune, acţionarii
reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social au dreptul de a
introduce o acţiune în despăgubiri, în nume propriu, dar în contul societăţii. Persoanele
care exercită acest drept trebuie să fi avut deja calitatea de acţionar la data la care a fost
dezbătută în cadrul adunării generale problema introducerii acţiunii în răspundere.
Cheltuielile de judecată vor fi suportate de acţionarii care au introdus acţiunea, în caz de
admitere, acţionarii având dreptul la rambursarea de către societate a sumelor avansate
cu acest titlu. După rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei de admitere a acţiunii în
răspundere, adunarea generală a acţionarilor, respectiv consiliul de supraveghere, va
putea decide încetarea mandatului administratorilor şi înlocuirea acestora.
Răspunderea penală a administratorului 148 se angajează în cazul săvârşirii uneia
dintre infracţiunile incriminate de Codul penal, legile penale speciale (spre exemplu,
Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale) sau legile nepenale care conţin
dispoziţii penale (de pildă, Legea nr. 31/1990). Constituirea ca parte civilă în procesul
penal contra administratorilor se realizează în condiţiile prevăzute de lege pentru
exercitarea acţiunii în răspundere civilă.

§5.3. CONTROLUL GESTIUNII SOCIETĂŢII COMERCIALE

52. Consideraţii generale. Controlul asupra actelor şi operaţiunilor

administratorilor se exercită în mod diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii.
Astfel, în societăţile de persoane, controlul se exercită de toţi asociaţii, cu excepţia
celor care au calitatea de administratori; în societăţile de capitaluri controlul privind
gestiunea societăţii este încredinţat unor persoane anume învestite, denumite cenzori 149,
precum şi, în anumite cazuri, auditorilor financiari, iar în cazul societăţii cu răspundere
limitată, gestiunea administratorilor este controlată fie de către asociaţi, fie de către
cenzori, fie, în cazurile prevăzute de lege, de către auditorii financiari.
Potrivit art. 160 din Legea nr. 31/1990, situaţiile financiare ale societăţilor
comerciale supuse obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de către auditori financiari –
persoane fizice sau persoane juridice –, în condiţiile prevăzute de lege.
Societăţile pe acţiuni care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt
supuse auditului financiar.
La societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse, potrivit
legii, auditului financiar, adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî contractarea
auditului financiar sau numirea cenzorilor, după caz.
Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse auditului
financiar, potrivit legii sau hotărârii acţionarilor, vor organiza auditul intern potrivit normelor
elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România.
Societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare sunt supuse auditului financiar,
potrivit legii sau opţiunii, în acest sens, a acţionarilor pot să nu numească cenzori,
hotărârea în acest sens fiind luată de adunarea generală a acţionarilor.
53. Cenzorii societăţilor comerciale. Societatea pe acţiuni şi societatea în
comandită pe acţiuni, care nu sunt supuse obligaţiei legale de auditare, vor avea trei
148
Pentru dezvoltări, a se vedea V. Paşca, Consideraţii cu privire la infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990, în Dreptul nr. 1/1992,
p. 49 şi urm. ; V. Paşca, Infracţiunea de bancrută, în Dreptul nr. 6/1995, p. 34 şi urm.; A. Ungureanu, Noua reglementare a infracţiunilor
înscrise în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 32/1997, aprobată prin Legea nr.
195/1997, în Revista de drept comercial nr. 3/1998, p. 62 şi urm.
149
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 273 şi urm.; R. I. Motica, V. Popa, op. cit., p. 105.
49
cenzori şi un supleant, dacă actul constitutiv nu prevede un număr mai mare (în toate
cazurile, impar).
În ceea ce priveşte societăţile cu răspundere limitată ale căror situaţii financiare
anuale nu sunt supuse obligaţiei legale de auditare, legea prevede că în actul constitutiv
se poate stipula alegerea unuia sau mai multor cenzori, numirea acestora fiind obligatorie
în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15.
În cazul societăţilor de capitaluri, cenzorii sunt stabiliţi prin actele constitutive, care
trebuie să prevadă numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia
cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor, persoane
juridice. În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, cenzorii sunt aleşi de
adunarea constitutivă. Pe parcursul funcţionării societăţii, cenzorii sunt aleşi de adunarea
generală ordinară.
În societatea cu răspundere limitată cenzorii sunt numiţi prin actul constitutiv ori se
aleg de adunarea asociaţilor.
Durata însărcinării cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi.
Cenzorii pot fi asociaţi, cu excepţia cenzorului expert contabil, care poate fi un terţ
ce exercită profesia individual ori în forme asociative reglementate de lege.
Nu pot fi desemnate ca cenzori, iar dacă au fost desemnate, decad din mandatul
lor: rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor;
persoanele care primesc, sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un
salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori
sunt în raporturi contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta; persoanele cărora le
este interzisă funcţia de membru al consiliului de administraţie, respectiv al consiliului de
supraveghere şi al directoratului; persoanele care, pe durata exercitării atribuţiilor
conferite de această calitate, au atribuţii de control în cadrul Ministerului Finanţelor
Publice sau al altor instituţii publice, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de lege.
Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă, determinată prin actul constitutiv
sau de adunarea generală care i-a numit.
Revocarea cenzorilor se poate face numai de adunarea generală a acţionarilor, cu
votul cerut pentru adunarea ordinară. În cazul morţii, împiedicării fizice sau legale,
încetării sau renunţării la mandat a unui cenzor, acesta va fi înlocuit de supleant. În acest
caz, precum şi în situaţia în care numărul cenzorilor nu se poate completa prin înlocuirea
cu supleanţi ori nu mai rămâne în funcţie niciun cenzor, administratorii vor convoca de
urgenţă adunarea generală în vederea desemnării unui nou cenzor.
Cenzorii au anumite drepturi care le permit exercitarea controlului asupra gestiunii
societăţii. Astfel, ei au dreptul să participe la şedinţele consiliului de administraţie, fără să
aibă drept de vot. De asemenea, au dreptul de a obţine, lunar, de la administratori o
situaţie privind mersul activităţii societăţii. Totodată, cenzorii au dreptul la remuneraţia
stabilită.
Cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice dacă
situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele, să verifice dacă
registrele societăţii sunt legal ţinute şi dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut
conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare,
prezentând un raport adunării generale a acţionarilor, raportul cuprinzând şi propunerea
lor cu privire la situaţiile financiare şi repartizarea profitului. În fine, cenzorii sunt obligaţi
să aducă la cunoştinţa administratorilor şi, în anumite cazuri, adunării generale,
neregularităţile în administraţie şi încălcările dispoziţiilor legale şi ale prevederilor actelor
constitutive ale societăţii.
Legea interzice cenzorilor să comunice asociaţilor în particular sau terţilor datele
referitoare la operaţiunile societăţii de care au luat cunoştinţă cu ocazia exercitării
mandatului lor.
50
 Cenzorii trebuie să exercite personal mandatul lor. Ei vor întocmi împreună
raportul privind situaţiile financiare, destinat adunării generale a acţionarilor. Tot împreună
vor delibera şi asupra propunerilor privind situaţiile financiare şi repartizarea profitului. În
cazul unor neînţelegeri, fiecare dintre cenzori va întocmi un raport pe care îl va prezenta
adunării generale. Pentru celelalte obligaţii prevăzute de lege, cenzorii pot lucra separat.
Cenzorii trebuie să treacă într-un registru deliberările lor, precum şi constatările făcute în
timpul exercitării mandatului lor.
Obligaţiile şi răspunderea civilă a cenzorilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor lor
sunt guvernate de regulile mandatului. Dispoziţiile legale privind solidaritatea răspunderii
administratorilor şi acţiunea în răspundere contra acestora li se aplică, în mod
corespunzător, şi cenzorilor. Totodată, cenzorii răspund penal în cazul săvârşirii uneia
dintre infracţiunile incriminate de art. 276 şi 277 din Legea nr. 31/1990 150.
54. Auditorii financiari ai societăţilor comerciale. Auditul financiar reprezintă
activitatea de verificare a situaţiilor financiare ale societăţilor comerciale de către auditori
financiari, în conformitate cu standardele de audit.
Auditorul financiar este persoana fizică sau juridică care dobândeşte această
calitate prin atribuire de către Camera Auditorilor Financiari din România, în condiţiile
O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar 151.
Societăţile ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse auditului financiar, potrivit
legii sau hotărârii acţionarilor, vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de
Camera Auditorilor Financiari din România.
Primul auditor financiar este desemnat prin actul constitutiv sau, în cazul constituirii
societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, de către adunarea constitutivă. După
constituirea societăţii comerciale, adunarea generală ordinară numeşte şi revocă auditorul
financiar şi fixează durata minimă a contractului de audit financiar. Numirea unui auditor
financiar impune şi numirea unor auditor interni, potrivit normelor elaborate de Camera
Auditorilor Financiari din România.

§6. MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

55. Consideraţii generale. În cazul în care este necesară modificarea societăţii,

din motive economice, financiare, juridice sau de altă natură, prin mărirea sau reducerea
capitalului social, schimbarea obiectului de activitate sau a formei juridice, prelungirea
duratei societăţii, se impune modificarea actului constitutiv, întrucât elementele care
reclamă schimbarea au fost stabilite prin acest act. Modificarea actului constitutiv nu este,
însă, decât mijlocul prin care se modifică societatea comercială 152.
Legea nr. 31/1990 reglementează expres doar prelungirea duratei societăţii,
precum şi reducerea sau majorarea capitalului social. La aceste cazuri trebuie adăugate
şi cele amintite de lege în materia societăţilor de capital, aplicabile şi celorlalte forme de
societate: schimbarea obiectului de activitate al societăţii, mutarea sediului societăţii etc.
Alături de acestea, doctrina153 a mai calificat drept cazuri de modificare a actului
constitutiv: transmiterea părţilor de interes sau a părţilor sociale către terţi, cu excepţia
cazului în care a fost autorizată prin actul constitutiv; înfiinţarea de sedii secundare etc.
56. Condiţiile generale ale modificării societăţilor comerciale. Potrivit art. 204
din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale
ori a consiliului de administraţie, respectiv directoratului, adoptată în condiţiile legii sau

150
Pentru dezvoltări, a se vedea V. Pătulea, Conţinutul noţiunii de «răspundere juridică» a cenzorilor, în Dreptul nr. 4/1996, p. 63.
151
O.U.G. nr. 75/1999 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 256 din 4 iunie 1999, fiind republicată în Monitorul Oficial nr. 598 din 22
august 2003, suferind ulterior mai multe modificări.
152
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 277.
153
A se vedea I. Turcu, Teoria şi practica ..., vol. I, p. 359.
51
printr-un act adiţional la actul constitutiv ori prin hotărârea instanţei judecătoreşti de
excludere/de retragere a unui asociat dintr-o societate de persoane sau dintr-o societate
cu răspundere limitată.
Modificarea actului constitutiv se realizează, deci, de regulă, prin voinţa asociaţilor,
manifestată fie în cadrul adunării generale, în unanimitate (în cazul societăţilor de
persoane şi al societăţii cu răspundere limitată) sau în condiţiile de cvorum şi majoritate
pentru adunarea generală extraordinară (în cazul societăţilor de capitaluri), fie prin
încheierea unui act adiţional la actul constitutiv. În mod excepţional, în societăţile pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni, decizia de modificare a obiectului principal de activitate
al societăţii, de reducere sau majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice,
de fuziune, divizare sau de dizolvare a societăţii se ia cu o majoritate de cel puţin două
treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
Modificarea actului constitutiv prin decizia consiliului de administraţie, respectiv a
directoratului priveşte tot numai societăţile de capitaluri. Potrivit art. 114 alin. 1 din lege,
prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor
exerciţiul atribuţiilor privind modificarea actului constitutiv poate fi delegat consiliului de
administraţie, respectiv directoratului. Măsura are un caracter excepţional şi priveşte
numai mutarea sediului, schimbarea obiectului de activitate (în afara domeniului şi a
activităţii principale) şi majorarea capitalului social.
Hotărârea adunării privind modificarea actului constitutiv şi actul adiţional trebuie să
respecte condiţiile de fond şi de formă ale actului constitutiv.
Forma autentică a actului modificator adoptat de asociaţi este obligatorie atunci
când are ca obiect majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui
imobil; modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau în
comandită simplă; majorarea capitalului social prin subscripţie publică. Evident, asociaţii
pot decide, de comun acord, autentificarea actului adiţional şi în situaţia în care legea nu
prevede obligativitatea acestei forme pentru actul constitutiv.
În scopul protejării terţilor, actul modificator al actului constitutiv trebuie înregistrat
şi publicat, în condiţiile legii.
După fiecare modificare a actului constitutiv, administratorii, respectiv directoratul
au obligaţia să depună la registrul comerţului actul adiţional, cuprinzând trimiterile la
textele modificate ale actului constitutiv, însoţit de textul complet al actului constitutiv
actualizat, cu toate modificările. În forma actualizată se pot omite numele sau denumirea
şi celelalte date de identificare ale fondatorilor şi ale primilor membri ai organelor societăţii,
cu condiţia să fi trecut cel puţin 5 ani de la data înmatriculării societăţii şi numai dacă actul
constitutiv nu prevede altfel.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă, actul modificator se înregistrează în
registrul comerţului pe baza rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal şi/sau a persoanei ori a persoanelor desemnate, oficiul registrului comerţului
înaintând din oficiu actul modificator astfel înregistrat şi o notificare asupra depunerii
textului actualizat al actului constitutiv către Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, spre a fi
publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala societăţii.
Publicarea nu este obligatorie în cazul actului modificator al actului constitutiv al
unei societăţi în nume colectiv sau în comandită simplă, care se depune la oficiul
registrului comerţului în formă autentică, însoţit de textul complet al actului constitutiv, şi se
menţionează în acest registru.
Potrivit art. 205 din Legea nr. 31/1990, schimbarea formei societăţii, prelungirea
duratei ei sau alte modificări ale actului constitutiv al societăţii nu atrag crearea unei
persoane juridice noi.
Modificarea actului constitutiv poate afecta interesele creditorilor societăţii. Pentru
acest motiv, art. 61 din lege recunoaşte creditorilor sociali şi oricărei alte persoane
52
prejudiciate dreptul de a face opoziţie la hotărârea asociaţilor de modificare a actului
constitutiv, prin care să solicite instanţei judecătoreşti să oblige, după caz, societatea sau
asociaţii la repararea prejudiciului cauzat. Opoziţia se poate face în termen de 30 de zile
de la data publicării actului adiţional în Monitorul Oficial, dacă legea nu prevede un alt
termen. Ea se depune la oficiul registrului comerţului care, în termen de 3 zile de la data
depunerii, o va menţiona în registru şi o va înainta instanţei judecătoreşti competente.
Opoziţia nu suspendă faţă de oponenţi executarea hotărârii de modificare a actului
constitutiv, însă în condiţiile art. 133, odată cu intentarea acţiunii, oponentul poate cere
instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării. Opoziţia se judecă
în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este
supusă numai recursului.
Totodată, modificarea actului constitutiv poate afecta interesele asociaţilor, astfel
că legea le recunoaşte dreptul de a se retrage din societate.
În ipoteza în care nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunarea generală a unei
societăţi de capitaluri privind schimbarea obiectului principal de activitate, a formei
societăţii, mutarea sediului social, fuziunea sau divizarea societăţii 154, acţionarii care nu
au votat în favoarea respectivei hotărâri au dreptul să se retragă din societate. O dată cu
declaraţia de retragere, acţionarii trebuie să depună acţiunile pe care le posedă, având
dreptul să obţină contravaloarea acestora, stabilită la valoarea medie determinată de
către un expert autorizat independent, prin folosirea a cel puţin două metode de evaluare
recunoscute de legislaţia în vigoare la data evaluării. Acţiunile respective vor fi dobândite
de societate (adică, răscumpărate de societate).
În cazul societăţii cu răspundere limitată, asociaţii au dreptul de a se retrage din
societate dacă nu sunt de acord cu modificările actului constitutiv numai în situaţia în care
acest drept este prevăzut în actul constitutiv.
57. Majorarea capitalului social. Pentru a dezvolta activitatea societăţii, pentru a
înlătura unele dificultăţi financiare sau pentru a aduce capitalul social la nivelul minim
stabilit prin lege, asociaţii pot hotărî majorarea capitalului social 155.
Pentru majorarea capitalului social trebuie să existe hotărârea adunării generale a
asociaţilor, iar actul modificator să fie menţionat în registrul comerţului şi, în cazurile
prevăzute de lege, publicat în Monitorul Oficial.
În cazul măririi capitalului social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor,
hotărârea adunării generale trebuie luată cu votul tuturor acţionarilor, afară de cazul când
este realizată prin încorporarea rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune.
În toate cazurile, potrivit art. 219 din Legea nr. 31/1990, hotărârea adunării
generale privind mărirea capitalului social are efect numai în măsura în care a fost adusă
la îndeplinire în termen de un an de la data adoptării ei. Dacă majorarea de capital
propusă nu este subscrisă integral, capitalul va fi majorat în cuantumul subscrierilor
primite doar dacă condiţiile de emisiune prevăd această posibilitate.
Totodată, trebuie respectate dispoziţiile legale prevăzute pentru anumite forme de
societate, în ceea ce priveşte aporturile asociaţilor, modalităţile de formare a capitalului
social, limita minimă a capitalului social etc.
Subscrierea de noi aporturi. Conform art. 210 din Legea nr. 31/1990, capitalul
social se poate mări prin subscrierea de noi acţiuni sau părţi sociale sau prin majorarea
valorii nominale a acţiunilor ori a părţilor sociale existente în schimbul unor noi aporturi în
numerar şi/sau în natură, cu condiţia ca acţiunile din emisiunea precedentă să fi fost
integral plătite.

154
A se vedea, cu privire la acest subiect, M. N. Costin, C. M. Costin, Semnificaţia juridică a sintagmei mutarea sediului utilizată de
legiuitor în cuprinsul art. 133 din Legea nr. 31/1990, republicată, în Revista de drept comercial nr. 10/2001, p. 18 şi urm.
155
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 282 şi urm.; a se vedea şi monografia I. Băcanu, Modificarea capitalului social al societăţilor comerciale,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
53
 Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului social vor fi oferite spre
subscriere, în primul rând, acţionarilor existenţi, proporţional cu numărul acţiunilor pe care
le posedă, în caz contrar operaţiunea fiind anulabilă. Aceştia au obligaţia de a-şi exercita
dreptul de preferinţă în termenul stabilit de adunarea generală sau de consiliul de
administraţie, respectiv directorat (în cazul capitalului autorizat) 156, dacă în actul
constitutiv nu se prevede altfel. Termenul de exercitare a dreptului de preferinţă este de
cel puţin o lună de la data publicării în Monitorul Oficial a actului adiţional privind mărirea
capitalului social. După expirarea acestui termen, acţiunile vor putea fi subscrise de
public157.
De asemenea, există posibilitatea ca adunarea generală extraordinară, în prezenţa
acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social subscris, cu majoritatea voturilor
acţionarilor prezenţi, pentru motive temeinice (de exemplu, atragerea unor investitori
importanţi), să ridice acţionarilor dreptul de subscriere a noilor acţiuni (dreptul de
preferinţă), în tot sau în parte, conform art. 217 din Legea nr. 31/1990. În acest caz,
consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va pune la dispoziţie adunării generale
extraordinare un raport scris, prin care se precizează motivele limitării sau ridicării
dreptului de preferinţă. Acest raport va explica, de asemenea, modul de determinare a
valorii de emisiune a acţiunilor.
Potrivit art. 220 din Legea nr. 31/1990, acţiunile emise în schimbul aporturilor în
numerar vor trebui plătite, la data subscrierii, în proporţie de cel puţin 30% din valoarea
lor nominală, restul fiind plătit în cel mult 3 ani de la data publicării în Monitorul Oficial a
hotărârii adunării generale privind mărirea capitalului social, iar când s-a prevăzut o primă
de emisiune, aceasta trebuie integral plătită la data subscrierii.
Dacă acţiunile emise pentru mărirea capitalului social nu sunt subscrise de
acţionarii societăţii, ele sunt oferite terţilor, prin ofertă publică.
În caz de subscripţie publică, administratorii societăţii vor întocmi prospectul de
emisiune, care, conform art. 212 din Legea nr. 31/1990, va cuprinde: data şi numărul de
înmatriculare a societăţii în registrul comerţului; denumirea şi sediul societăţii; capitalul
social subscris şi vărsat; numele şi prenumele administratorilor, respectiv ale membrilor
directoratului şi consiliului de supraveghere, cenzorilor sau, după caz, auditorului
financiar, şi domiciliul lor; ultima situaţie financiară aprobată, raportul cenzorilor sau al
auditorilor financiari; dividendele plătite în ultimii 5 ani; obligaţiunile emise de societate;
hotărârea adunării generale privind emisiunea de noi acţiuni, valoarea totală a acestora,
numărul şi valoarea lor nominală, felul lor şi data de la care se vor plăti dividendele.
Prospectul, purtând semnăturile autentice a 2 dintre membrii consiliului de administraţie,
respectiv dintre membrii directoratului, trebuie depus la oficiul registrului comerţului pentru
îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege.
156
Potrivit art. 2201 din Legea nr. 31/1990, prin actul constitutiv, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, poate fi autorizat ca,
într-o anumită perioadă, ce nu poate depăşi 5 ani de la data înmatriculării societăţii, să majoreze capitalul social subscris până la o
valoare nominală determinată (capital autorizat), prin emiterea de noi acţiuni în schimbul aporturilor. O astfel de autorizare poate fi
acordată şi de adunarea generală a acţionarilor, printr-o modificare a actului constitutiv, pentru o anumită perioadă, ce nu poate depăşi
5 ani de la data înregistrării modificării. Actul constitutiv poate majora cerinţele de cvorum pentru o astfel de modificare. Valoarea
nominală a capitalului autorizat nu poate depăşi jumătate din capitalul social subscris, existent în momentul autorizării. Prin autorizarea
acordată conform alin. 1-3, consiliului de administraţie, respectiv directoratului, îi poate fi conferită şi competenţa de a decide
restrângerea sau ridicarea dreptului de preferinţă al acţionarilor existenţi. Această autorizare se acordă consiliului de administraţie,
respectiv directoratului, de către adunarea generală, în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute la art. 217 alin. 3. Decizia consiliului
de administraţie, respectiv a directoratului, cu privire la restrângerea sau ridicarea dreptului de preferinţă se depune la oficiul registrului
comerţului, spre menţionare în registrul comerţului şi publicare în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
157
Asupra constituţionalităţii prevederilor art. 216 (fostul art. 211) din Legea nr. 31/1990 s-a pronunţat Curtea Constituţională, prin
Decizia nr. 251/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 109 din 5 martie 2001; dispoziţiile au fost apreciate ca fiind constituţionale,
reţinându-se că nu încalcă prevederile art. 41 alin. 2 din Constituţie, privind ocrotirea egală a dreptului de proprietate, şi nici pe cele ale
art. 134 alin. 1 şi 2 din Constituţie, privind libertatea comerţului şi concurenţa loială într-o economie de piaţă; astfel, pe de o parte,
dreptul de subscriere preferenţial priveşte doar acţiunile nou-emise pentru majorarea capitalului social, iar nu şi acţiunile anterior
dobândite, iar pe de altă parte, de acest drept beneficiază toţi acţionarii societăţii, proporţional cu numărul de acţiuni pe care ei le deţin,
fără distincţie dacă aceştia sunt majoritari sau minoritari. Totodată, dispoziţiile respective au caracter supletiv, fiind aplicabile doar dacă
în actul constitutiv nu se prevede altfel.
54
 Acceptantul va putea invoca nulitatea prospectului de emisiune ce nu cuprinde
toate menţiunile arătate, dacă nu a exercitat în niciun mod drepturile şi obligaţiile sale de
acţionar.
Administratorii, respectiv membrii directoratului, sunt solidari răspunzători de
exactitatea datelor din prospectul de emisiune, din publicaţiile făcute de societate sau din
cererile adresate oficiului registrului comerţului, în conformitate cu prevederile legislaţiei
privind piaţa de capital.
Majorarea capitalului social al unei societăţi prin ofertă publică de valori mobiliare
şi/sau prin acordarea posibilităţii acţionarilor de a-şi tranzacţiona drepturile de preferinţă
pe piaţa de capital este supusă prevederilor legislaţiei specifice pieţei de capital.
Dacă majorarea capitalului social se face prin aporturi în natură, adunarea generală
extraordinară, care a hotărât aceasta, numeşte unul sau mai mulţi experţi pentru
evaluarea acestor aporturi. Aporturi în creanţe nu sunt admise. După depunerea raportului
de expertiză, adunarea generală extraordinară convocată din nou, având în vedere
concluziile experţilor, poate hotărî majorarea capitalului social. Hotărârea adunării
generale trebuie să cuprindă descrierea aporturilor în natură, numele persoanelor ce le
efectuează şi numărul acţiunilor ce se vor emite în schimb.
Capitalul social poate fi majorat şi prin anumite operaţiuni (contabile), fără noi
aporturi. Potrivit alin. 2 al art. 210 din Legea nr. 31/1990, acţiunile noi pot fi liberate prin
încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale, precum şi a beneficiilor sau a
primelor de emisiune, ori prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra
societăţii cu acţiuni ale acesteia. În toate aceste cazuri, pentru majorarea capitalului social
sunt folosite resursele interne ale societăţii.
Încorporarea primelor de emisiune. Prima de emisiune reprezintă diferenţa dintre
valoarea de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor, diferenţă pe care trebuie să o
suporte noii acţionari. Această primă este destinată să acopere cheltuielile emisiunii,
precum şi diminuarea valorii intrinseci a acţiunilor vechi.
Încorporarea beneficiilor. Mărirea capitalului social se poate realiza şi prin
încorporarea beneficiilor (a profitului) cuvenite acţionarilor, caz în care aceştia vor primi
acţiuni noi emise de societate. Operaţiunea se numeşte mărire a capitalului social prin
plata dividendelor în acţiuni158.
Încorporarea rezervelor. Majorarea capitalului social poate fi realizată şi prin
încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale.
Rezervele reprezintă sume de bani prelevate din beneficiile societăţii, cu
destinaţiile prevăzute de lege sau de actul constitutiv. Rezervele pot fi legale, statutare
sau facultative.
Rezervele legale sunt constituite prin prelevarea din beneficiile societăţii, anual, a
cel puţin 5% până când ating a cincea parte din capitalul social. Ele sunt obligatorii în
cazul societăţilor pe acţiuni şi al societăţilor cu răspundere limitată, fiind destinate
acoperirii pierderilor din capitalul social în perioadele deficitare. Rezervele statutare se
constituie în condiţiile stabilite prin actul constitutiv, iar cele facultative prin hotărârea
adunării generale.
Întrucât rezervele aparţin societăţii, mărirea capitalului social prin încorporarea
acestora mai este numită şi majorarea capitalului social prin autofinanţare.
Noile acţiuni vor fi distribuite gratuit acţionarilor societăţii proporţional cu numărul
acţiunilor vechi deţinute de fiecare.
Potrivit legii, pot fi incluse în rezerve şi, fără a majora capitalul social, diferenţele
favorabile rezultate din reevaluarea patrimoniului social. Această reevaluare nu este
condiţionată de adoptarea unui act normativ în acest sens, ci se hotărăşte de adunarea
generală, pe baza unei expertize tehnice.
158
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 289.
55
 Compensarea creanţelor asupra societăţii cu acţiuni. Acţiunile noi pot fi liberate
prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile ale societăţii cu acţiuni ale acesteia,
procedeu denumit majorarea capitalului social prin conversiunea datoriilor societăţii în
acţiuni159.
58. Reducerea capitalului social. Din cauza unei activităţi deficitare a societăţii
sau unei conjuncturi economice defavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din
capitalul social. În acest caz, capitalul social va trebui reîntregit sau redus, întrucât altfel,
conform art. 69 din Legea nr. 31/1990, nu se va putea face nici o repartizare sau
distribuire de beneficii160. De altfel, în cazul societăţilor de capitaluri, în situaţia scăderii
activului net, determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, la
mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, legea prevede obligaţia
consiliului de administraţie, respectiv a directoratului, de a convoca adunarea generală
extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată.
Dacă adunarea generală extraordinară nu hotărăşte dizolvarea societăţii, atunci
societatea este obligată ca, cel târziu până la încheierea exerciţiului financiar ulterior celui
în care au fost constatate pierderile şi sub rezerva dispoziţiilor art. 10 161, să procedeze la
reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au
putut fi acoperite din rezerve, dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost
reconstituit până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social.
De asemenea, reducerea capitalului social poate fi determinată de disproporţia
dintre capitalul social existent şi nevoile activităţii societăţii.
Hotărârea adunării generale de reducere a capitalului social trebuie menţionată în
registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. Ea trebuie să respecte plafonul minim
al capitalului social (în cazul în care este prevăzut un asemenea plafon), să arate
motivele pentru care se face reducerea şi procedeul care va fi utilizat.
Reducerea capitalului social poate fi realizată numai după trecerea a două luni de
la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial. În acest termen, creditorii societăţii care au
creanţe constatate printr-un titlu anterior hotărârii (şi, deci, al căror gaj general se
micşorează prin reducerea capitalului social) au dreptul de a face opoziţie la hotărârea
adunării generale.
Creditorii chirografari ale căror creanţe sunt constatate prin titluri anterioare
publicării hotărârii, vor fi îndreptăţiţi să obţină garanţii pentru creanţele care nu au devenit
scadente până la data respectivei publicări.
Potrivit legii, hotărârea privind reducerea capitalului social nu produce niciun efect şi
se interzic plăţile în beneficiul acţionarilor până când creditorii nu vor fi obţinut realizarea
creanţelor lor ori garanţii adecvate sau până la data la care instanţa a respins cererea
creditorilor ca inadmisibilă ori, apreciind că societatea a oferit creditorilor garanţii adecvate
sau că, luându-se în considerare activul societăţii, garanţiile nu sunt necesare, a respins
cererea creditorilor ca neîntemeiată, iar hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.

159
Ibidem, p. 289.
160
A se vedea, cu privire la acest subiect, S. Dumitrache, Limitarea capitalului şi reconstituirea capitalului ca urmare a pierderilor, în
Revista de drept comercial nr. 12/1998, p. 72.
161
Potrivit acestui text, capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât
acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro. Cu excepţia cazului în care societatea este transformată într-o
societate de altă formă, capitalul social al societăţilor prevăzute la alin. 1 nu poate fi redus sub minimul legal decât dacă valoarea sa
este adusă la un nivel cel puţin egal cu minimul legal prin adoptarea unei hotărâri de majorare de capital în acelaşi timp cu hotărârea de
reducere a capitalului. În cazul încălcării acestor dispoziţii, orice persoană interesată se poate adresa instanţei pentru a cere dizolvarea
societăţii. Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, capitalul social este
adus la valoarea minimului legal prevăzut de prezenta lege. Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 2. În
cazul în care societatea are mai puţin de 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni, orice persoană interesată poate solicita instanţei
dizolvarea societăţii. Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul
minim de acţionari prevăzut de prezenta lege este reconstituit.
56
 La cererea creditorilor societăţii, ale căror creanţe sunt anterioare publicării
hotărârii, instanţa poate obliga societatea la acordarea de garanţii adecvate dacă, în mod
rezonabil, se poate aprecia că reducerea capitalului social afectează şansele de acoperire
a creanţelor, iar societatea nu a acordat garanţii creditorilor.
Legea reglementează procedeele ce pot fi utilizate pentru reducerea capitalului
social, în funcţie de cauza care impune această modificare a societăţii.
Astfel, potrivit art. 207 din Legea nr. 31/1990, dacă reducerea capitalului social
este determinată de pierderi ale activului net, ea se poate realiza prin: (a) micşorarea
numărului de acţiuni sau părţi sociale, cu păstrarea valorii nominale a acestora,
proporţional cu numărul acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de fiecare acţionar ori
asociat; (b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale, cu un anumit
procent (care reprezintă, de altfel, şi procentul cu care se reduce capitalul social); (c)
dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor.
Dacă reducerea capitalului social nu este determinată de pierderi, capitalul social
se poate reduce prin: (a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele
datorate; (b) restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu
reducerea capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială; (c)
alte procedee prevăzute de lege.
59. Prelungirea duratei societăţii. În cazul în care prin actele constitutive ale
societăţii s-a prevăzut o durată determinată a societăţii, la expirarea acestei durate
societatea se dizolvă.
Pentru a înlătura acest efect, în cazul în care asociaţii sunt interesaţi în prelungirea
duratei societăţii, este necesară modificarea actului constitutiv şi stabilirea unei alte
durate sau a unei durate nedeterminate, fără ca prin aceasta să se creeze o nouă
persoană juridică162.
Hotărârea adunării generale trebuie luată în condiţiile de cvorum şi majoritate
prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv. Actul modificator trebuie
menţionat în registrul comerţului şi publicat în Monitorul Oficial. Toate aceste formalităţi
trebuie îndeplinite anterior expirării duratei societăţii prevăzute în actul constitutiv, altfel
societatea se dizolvă ope legis.
Se consideră, însă, că este suficientă existenţa actului adiţional anterior expirării
duratei societăţii, înregistrarea în registrul comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial
putând fi îndeplinite şi ulterior, cu consecinţa inopozabilităţii faţă de terţi a prelungirii
duratei societăţii până la îndeplinirea acestor formalităţi 163.
Hotărârea adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii poate prejudicia
creditorii particulari ai asociaţilor din societăţile de persoane şi societăţile cu răspundere
limitată, creditori care nu pot executa silit părţile de interes sau părţile sociale ale
debitorilor lor, cum se întâmplă în cazul societăţilor de capitaluri. De aceea, legea le
recunoaşte acestor creditori dreptul de a face opoziţie împotriva hotărârii, dacă au
drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.
Raţiunea recunoaşterii acestui drept rezidă în aceea că, prin prelungirea duratei
societăţii, se amână posibilitatea acestor creditori de a-şi exercita drepturile asupra părţii
ce i s-ar cuveni asociatului debitor în urma lichidării societăţii 164.
În cazul în care opoziţia a fost admisă de tribunal, asociaţii au obligaţia de a lua o
decizie în termen de o lună de la data la care hotărârea judecătorească a devenit
irevocabilă. Asociaţii pot fie să renunţe la hotărârea de prelungire a duratei societăţii, fie

162
A se vedea, cu privire la acest subiect, I. Băcanu, Dizolvarea de drept a societăţii comerciale. Condiţiile de validitate a prelungirii
duratei societăţii, în Revista de drept comercial nr. 1/1997, p. 17 şi urm.; Gh. Vâlceanu, Unele aspecte privind dizolvarea societăţii
comerciale la împlinirea termenului stabilit pentru durata acesteia, în Revista de drept comercial nr. 6/1997, p. 35 şi urm.
163
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 292.
164
Idem, p. 292.
57
să excludă din societate pe asociatul debitor al creditorului oponent, caz în care drepturile
cuvenite acestuia sunt calculate pe baza ultimei situaţii financiare aprobate.
60. Schimbarea formei juridice a societăţii comerciale. În cazul în care, pe
parcursul funcţionării societăţii, apare necesitatea schimbării formei juridice a societăţii,
asociaţii au două alternative: (a) să dizolve şi să lichideze societatea existentă şi să
constituie ulterior o nouă societate; (b) să schimbe forma juridică a societăţii, prin
modificarea actului constitutiv, fără a atrage crearea unei persoane juridice noi.
În acest din urmă caz, actul modificator trebuie menţionat în registrul comerţului şi
publicat în Monitorul Oficial. El trebuie să respecte condiţiile prevăzute de lege pentru
forma juridică a noii societăţi. Decizia de schimbare a formei juridice a societăţii se ia în
condiţiile de cvorum prevăzute pentru adunarea generală extraordinară, cu o majoritate
de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau
reprezentaţi (art. 115 alin. 2).
61. Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale. Fuziunea şi divizarea sunt
procedee tehnico-juridice prin care se realizează restructurarea societăţilor comerciale, în
scopul adaptării lor la exigenţele activităţii comerciale (dimensiunea adecvată forţei
economice a societăţii, reducerea costurilor, contracararea concurenţei etc.) 165.
În actuala formă, Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziţii privind regulile generale ale
fuziunii şi divizării, precum şi reguli speciale privind fuziunea transfrontalieră.
Fuziunea este operaţiunea prin care se realizează o concentrare a societăţilor
comerciale. Ea poate îmbrăca două forme: absorbţia (înglobarea de către o societate a
uneia sau mai multor societăţi, care îşi încetează existenţa) şi contopirea (reunirea a
două sau mai multe societăţi, care îşi încetează astfel existenţa, pentru constituirea unei
societăţi comerciale noi).
Articolul 238 defineşte fuziunea ca fiind operaţiunea prin care:
(a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă
totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi în schimbul repartizării către acţionarii
societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni la societatea absorbantă şi, eventual, al unei
plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate;
sau
(b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării către acţionarii
lor de acţiuni la societatea nou-constituită şi, eventual, al unei plăţi în numerar de
maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
Divizarea reprezintă operaţiunea prin care se realizează împărţirea întregului
patrimoniu al unei societăţi, care îşi încetează astfel existenţa, între mai multe societăţi
existente sau care iau astfel fiinţă.
Acelaşi text defineşte divizarea ca fiind operaţiunea prin care:
(a) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor
societăţi totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării către acţionarii societăţii
divizate de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de
maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate;
(b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă totalitatea
patrimoniului său mai multor societăţi nou-constituite, în schimbul repartizării către
acţionarii societăţii divizate de acţiuni la societăţile nou-constituite şi, eventual, al unei plăţi
în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
Divizarea poate avea loc şi prin transferul simultan al patrimoniului societăţii
divizate către una sau mai multe societăţi existente şi una sau mai multe societăţi nou-

165
Idem, p. 293; vezi şi I. Băcanu, Noua reglementare a fuziunii şi divizării societăţilor comerciale, în Revista de drept comercial nr.
5/1999, p. 17 şi urm.
58
constituite şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate.
Desprinderea constă, potrivit art. 250 1 din lege, în separarea unei părţi din
patrimoniul unei societăţi şi transferarea ei ca întreg uneia sau mai multor societăţi
existente ori unor societăţi care sunt astfel constituite, în schimbul alocării de acţiuni sau
părţi sociale ale societăţilor beneficiare către:
(a) acţionarii sau asociaţii societăţii care transferă activele (desprindere în interesul
acţionarilor ori asociaţilor); sau
(b) societatea care transferă activele (desprindere în interesul societăţii)166.
În procesul fuziunii sau divizării pot fi implicate numai societăţi comerciale, chiar de
forme diferite. Poate face obiectul fuziunii sau divizării şi o societate în lichidare, dar
numai înainte de începerea repartizării între asociaţi a părţilor ce li s-ar cuveni din
lichidare.
Conform art. 239 din Legea nr. 31/1990, fuziunea sau divizarea se hotărăşte de
fiecare societate participantă, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al
societăţii. În cazul societăţilor pe acţiuni, când acţiunile sunt de mai multe categorii,
hotărârea asupra fuziunii sau divizării este subordonată rezultatului votului pe categorii
exprimat în condiţiile cerute pentru adunarea generală extraordinară.
În cazul în care prin fuziune sau divizare se constituie o nouă societate comercială,
trebuie îndeplinite şi cerinţele prevăzute de lege pentru înfiinţarea respectivei societăţi.
Realizarea fuziunii sau divizării implică următoarele operaţiuni 167:
(i) Întocmirea proiectului de fuziune sau divizare. În temeiul hotărârii adunării
generale a asociaţilor fiecăreia dintre societăţile care participă la fuziune sau divizare,
administratorii, respectiv directoratul (în cazul societăţilor organizate potrivit sistemului
dualist) sunt împuterniciţi să întocmească un proiect de fuziune sau divizare, care va
cuprinde, potrivit art. 241 din Legea nr. 31/1990: forma, denumirea şi sediul social al
tuturor societăţilor participante la operaţiune; fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale
divizării; condiţiile alocării de acţiuni la societatea absorbantă sau la societăţile beneficiare;
data de la care acţiunile sau părţile sociale dau deţinătorilor dreptul de a participa la
beneficii şi orice condiţii speciale care afectează acest drept; raportul de schimb al
acţiunilor sau al părţilor sociale şi, dacă este cazul, cuantumul sultei (nu vor putea fi
schimbate pentru acţiuni sau părţi sociale emise de societatea absorbantă, acţiunile sau
părţile sociale ale societăţii absorbite al căror titular este, direct sau prin persoane
interpuse, societatea absorbantă ori însăşi societatea absorbită; interdicţia se aplică şi în
cazul acţiunilor sau părţilor sociale ale societăţilor beneficiare dacă acţiunile sau părţile
sociale emise de societatea divizată sunt deţinute, direct sau prin intermediul unei
persoane interpuse, de însăşi societatea beneficiară sau de societatea divizată);
cuantumul primei de fuziune sau de divizare; drepturile conferite de către societatea
absorbantă sau beneficiară deţinătorilor de acţiuni care conferă drepturi speciale şi celor
care deţin alte valori mobiliare în afară de acţiuni sau măsurile propuse în privinţa
acestora; data situaţiilor financiare ale societăţilor participante, care au fost folosite pentru
a se stabili condiţiile fuziunii sau ale divizării; data de la care tranzacţiile societăţii
absorbite sau divizate sunt considerate din punct de vedere contabil ca aparţinând
societăţii absorbante sau uneia ori alteia dintre societăţile beneficiare. Pentru cazul
divizării, proiectul de divizare trebuie să cuprindă descrierea şi repartizarea exactă a
activelor şi pasivelor care urmează a fi transferate fiecăreia dintre societăţile beneficiare,

166
A se vedea, cu privire la desprindere (aportul parţial de activ), I. Bălan, Aportul parţial de activ, supus regimului juridic al divizării
societăţilor comerciale, în reglementarea Legii nr. 31/1990, republicată, în Revista de drept comercial nr. 11/2000, p. 133 şi urm.
167
St. D. Cărpenaru, op. cit., pp. 295-296; vezi şi I. Bălan, Restructurarea societăţilor comerciale prin fuziune, divizare sau aport parţial
de activ în reglementarea Legii nr. 31/1990, în Dreptul nr. 7/2000, p. 58 şi urm.
59
precum şi repartizarea către acţionarii sau asociaţii societăţii divizate de acţiuni, respectiv
părţi sociale, la societăţile beneficiare şi criteriul pe baza căruia se face repartizarea.
(ii) Avizarea şi publicarea proiectului de fuziune sau divizare. Proiectul, semnat de
reprezentanţii societăţilor participante, se depune la oficiul registrului comerţului la care
este înmatriculată fiecare societate, însoţit de o declaraţie a societăţii care îşi încetează
existenţa, cu privire la modul de stingere a pasivului său. După vizarea de către directorul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoana ori persoanele
desemnată/desemnate, proiectul se publică în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, integral
sau în extras, potrivit dispoziţiei funcţionarului de la registru sau cererii părţilor, cu cel
puţin 30 de zile înaintea datelor şedinţelor în care adunările generale extraordinare
urmează a hotărî asupra fuziunii sau divizării.
În cazul în care deţine o pagină proprie web, societatea poate înlocui publicarea în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, cu publicitatea efectuată prin intermediul
propriei pagini web, pe o perioadă continuă de cel puţin o lună înaintea adunării generale
extraordinare care urmează să decidă cu privire la fuziune/divizare, perioadă care se
încheie nu mai devreme de finalul adunării generale respective. Societatea care a optat
pentru această formă de publicitate a proiectului de fuziune trebuie să asigure condiţiile
tehnice pentru afişarea continuă şi neîntreruptă şi cu titlu gratuit a documentelor prevăzute
de lege pentru întreaga perioadă menţionată, fiind în sarcina sa dovada continuităţii
publicităţii, a securităţii propriei pagini web şi a autenticităţii documentelor afişate. De
asemenea, oficiul registrului comerţului unde este înmatriculată societatea va publica, cu
titlu gratuit, pe propria sa pagină web, proiectul de fuziune sau divizare, Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului urmând să transmită Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în
3 zile de la depunerea proiectului de fuziune/divizare, un anunţ cu privire la depunerea
proiectului.
(iii) Opoziţia la proiectul de fuziune sau divizare. Creditorii societăţilor care iau parte
la fuziune sau la divizare au dreptul la o protecţie adecvată a intereselor lor. În vederea
obţinerii unei garanţii adecvate, poate face opoziţie orice creditor al unei societăţi
participante la operaţiune, având o creanţă certă, lichidă şi anterioară publicării proiectului
de fuziune sau divizare, nescadentă la data publicării, a cărei satisfacere este pusă în
pericol prin realizarea fuziunii/divizării. Dreptul de opoziţie se poate exercita în termen de
30 de zile de la data publicării proiectului în una din modalităţile de mai sus, însă
formularea unei opoziţii nu are ca efect suspendarea executării fuziunii sau divizării şi nu
împiedică realizarea fuziunii sau divizării.
În cazul în care creditorul nu dovedeşte că satisfacerea creanţei sale este pusă în
pericol prin realizarea fuziunii sau dacă, din examinarea situaţiei financiar-economice a
societăţii debitoare/societăţii succesoare în drepturile şi obligaţiile societăţii debitoare,
rezultă că nu este necesară acordarea de garanţii adecvate ori, după caz, de noi garanţii
sau societatea debitoare ori societatea succesoare a făcut dovada plăţii datoriilor sau
părţile au încheiat un acord pentru plata datoriilor ori există deja garanţii sau privilegii
adecvate pentru satisfacerea creanţei, instanţa respinge opoziţia.
Dacă societatea debitoare sau, după caz, societatea succesoare nu oferă garanţii
ori privilegii adecvate pentru satisfacerea creanţei sau, chiar dacă oferă garanţii ori
privilegii, nu le constituie, din cauze ce îi sunt imputabile, instanţa admite opoziţia şi obligă
societatea debitoare sau, după caz, societatea succesoare la plata creanţei de îndată ori
într-un anumit termen stabilit în funcţie de valoarea creanţei şi de pasivul societăţii
debitoare sau, după caz, al societăţii succesoare în drepturile şi obligaţiile societăţii
debitoare, hotărârea fiind executorie.
Creditorii societăţilor participante la divizare sau fuziune care îndeplinesc condiţiile
pentru a face opoziţie pot formula respectiva cerere în temeiul art. 61 alin. 1 din Legea nr.
31/1990 împotriva hotărârii organului statutar al societăţii privitoare la modificările actului
60
constitutiv numai dacă acestea privesc alte modificări decât cele care decurg din sau în
legătură cu procesul de divizare sau fuziune.
(iv) Informarea asociaţilor. În scopul informării acţionarilor care urmează să
hotărască în adunarea generală asupra fuziunii sau divizării, administratorii societăţilor
(respectiv directoratul, în cazul celor organizate potrivit sistemului dualist) care participă la
operaţiune sunt obligaţi să întocmească un raport scris, detaliat, în care să explice
proiectul de fuziune sau de divizare şi să precizeze fundamentul său juridic şi economic, în
special cu privire la rata de schimb a acţiunilor. În cazul divizării, raportul va include
criteriul de repartizare a acţiunilor.
Administratorii, respectiv directoratul societăţii divizate sau, după caz, ai fiecărei
societăţi implicate în fuziune trebuie să informeze adunarea generală a societăţii lor,
precum şi administratorii celorlalte societăţi implicate în operaţiune, astfel încât aceştia să
poată informa, la rândul lor, adunările generale ale societăţilor respective asupra oricărei
modificări substanţiale a activelor şi pasivelor intervenite între data întocmirii proiectului de
divizare/fuziune şi data adunărilor generale care urmează să decidă asupra proiectului.
Întocmirea raportului şi comunicarea informaţiilor arătate mai sus nu sunt necesare în
cazul în care decid astfel toţi acţionarii/asociaţii şi toţi deţinătorii altor valori mobiliare care
conferă drepturi de vot la fiecare dintre societăţile participante la fuziune sau la divizare.
Administratorii, respectiv membrii directoratului societăţii absorbite sau ai societăţii
care este divizată răspund civil faţă de acţionarii sau asociaţii acelei societăţi pentru
neregularităţile comise în pregătirea şi realizarea fuziunii sau divizării.
Oficiul teritorial al registrului comerţului va desemna unul sau mai mulţi experţi,
acţionând pe seama fiecăreia dintre societăţile care participă la fuziune sau divizare, dar
independent de acestea, pentru a examina proiectul de fuziune sau de divizare şi a
întocmi un raport scris către acţionari 168. Pentru întocmirea raportului, fiecare dintre
experţi are dreptul să obţină de la societăţile care fuzionează/se divid toate documentele
şi informaţiile necesare şi să efectueze verificările corespunzătoare. Raportul va indica
dacă rata de schimb a acţiunilor sau părţilor sociale este corectă şi rezonabilă, cu
arătarea metodei sau a metodelor folosite pentru a se ajunge la raportul de schimb
propus, aprecierea dacă acele metode au fost adecvate, menţionarea valorilor la care s-a
ajuns prin fiecare metodă, precum şi opinia experţilor asupra importanţei acestor metode
între cele pentru ajungerea la valorile respective.
Examinarea proiectului de fuziune sau, după caz, de divizare şi întocmirea
raportului nu vor fi necesare dacă toţi acţionarii/asociaţii sau toţi deţinătorii altor valori
mobiliare care conferă drepturi de vot la fiecare dintre societăţile participante la fuziune
sau la divizare decid astfel.
Experţii răspund civil faţă de acţionarii/asociaţii acestor societăţi pentru
neregularităţile comise în îndeplinirea îndatoririlor lor.
Organele de conducere ale societăţilor care iau parte la fuziune sau la divizare au
obligaţia să pună la dispoziţia acţionarilor/asociaţilor, la sediul societăţii, cu cel puţin o lună
înainte de data adunării generale extraordinare care urmează să se pronunţe asupra
fuziunii sau divizării, următoarele documente:
a. proiectul de fuziune/divizare;
b. dacă este cazul, raportul administratorilor şi/sau informarea asupra oricărei
modificări substanţiale a activelor şi pasivelor intervenite între data întocmirii
proiectului de divizare/fuziune şi data adunărilor generale care urmează să decidă
asupra acestui proiect;
c. situaţiile financiare împreună cu rapoartele de gestiune pe ultimele 3 exerciţii
financiare ale societăţilor care iau parte la fuziune sau la divizare;
168
Pentru o decizie de speţă, a se vedea C. Ap. Timişoara, s. com., dec. nr. 830/25.06.2010, publicată în Buletinul Jurisprudenţei 2010.
Repertoriu anual, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 211-214.
61
 d. dacă este cazul, situaţiile financiare, întocmite nu mai devreme de prima zi a celei
de-a treia luni anterioare datei proiectului de fuziune sau de divizare, dacă ultimele
situaţii financiare anuale au fost întocmite pentru un exerciţiu financiar încheiat cu
mai mult de 6 luni înainte de această dată;
e. raportul cenzorilor şi, după caz, raportul auditorilor financiari;
f. dacă este cazul, raportul unuia sau al mai multor experţi asupra justeţei raportului
de schimb al acţiunilor/părţilor sociale;
g. evidenţa contractelor cu valori depăşind 10.000 lei în curs de executare şi
repartizarea lor, în caz de divizare a societăţilor.
(v) Hotărârea adunării generale. Hotărârea privind fuziunea sau divizarea este
luată de către adunarea generală a fiecăreia dintre societăţile participante la operaţiune,
pe baza proiectului de fuziune sau divizare, în cel mult trei luni de la data publicării
proiectului de fuziune sau de divizare, în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de
lege pentru adunarea generală extraordinară. Hotărârea se ia cu unanimitate de voturi în
cazul în care fuziunea sau divizarea are ca efect mărirea obligaţiilor acţionarilor uneia
dintre societăţi. Dacă prin fuziune sau divizare se constituie o nouă societate comercială,
actul constitutiv al acesteia se aprobă de adunarea generală a societăţii sau societăţilor
care îşi încetează existenţa, noua societate urmând să fie înmatriculată în registrul
comerţului.
În cazul unei fuziuni prin absorbţie prin care una sau mai multe societăţi sunt
dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă toate activele şi pasivele lor unei alte societăţi
care deţine toate acţiunile lor sau alte titluri conferind drepturi de vot în adunarea generală,
aprobarea fuziunii de către adunarea generală a acţionarilor societăţilor implicate în
fuziune nu este necesară dacă:
a. fiecare dintre societăţile implicate în fuziune a îndeplinit cerinţele de publicitate a
proiectului de fuziune cu cel puţin o lună înainte ca fuziunea să producă efecte;
b. pe o perioadă de o lună înaintea datei de la care operaţiunea produce efecte, toţi
acţionarii societăţii absorbante au putut consulta proiectul de fuziune/divizare,
situaţiile financiare împreună cu rapoartele de gestiune pe ultimele 3 exerciţii
financiare ale societăţilor care iau parte la fuziune sau la divizare, precum şi, dacă
este cazul, situaţiile financiare, întocmite nu mai devreme de prima zi a celei de-a
treia luni anterioare datei proiectului de fuziune sau de divizare, dacă ultimele
situaţii financiare anuale au fost întocmite pentru un exerciţiu financiar încheiat cu
mai mult de 6 luni înainte de această dată.
c. unul sau mai mulţi acţionari/asociaţi ai societăţii absorbante, deţinând cel puţin 5%
din capitalul social subscris, au posibilitatea de a cere convocarea unei adunări
generale pentru a se pronunţa asupra fuziunii.
În cazul în care într-o fuziune prin absorbţie societatea absorbantă deţine cel puţin
90%, dar nu totalitatea acţiunilor/părţilor sociale sau a altor valori mobiliare ce conferă
titularilor lor drept de vot în adunările societăţilor, aprobarea fuziunii de către adunarea
generală a societăţii absorbante nu este necesară dacă sunt întrunite condiţiile mai sus
enumerate.
În cazul unei divizări în care societăţile beneficiare deţin împreună toate
acţiunile/părţile sociale ale societăţii divizate şi toate celelalte valori mobiliare ce conferă
drept de vot în adunarea generală a societăţii divizate, nu este necesară aprobarea
divizării de către adunarea generală a societăţii divizate dacă:
a. au fost îndeplinite cerinţele de publicitate a proiectului de divizare cu cel puţin o
lună înainte ca divizarea să producă efecte;
b. pe o perioadă de o lună înaintea datei de la care operaţiunea produce efecte toţi
acţionarii societăţilor implicate în divizare au putut consulta documentele prevăzute
la art. 244;
62
 c. au fost îndeplinite cerinţele de informare a acţionarilor/asociaţilor şi a organelor de
administrare/conducere a celorlalte societăţi implicate în operaţiune asupra oricărei
modificări substanţiale a activelor şi pasivelor intervenite între data întocmirii
proiectului de divizare şi data adunărilor generale care urmează să decidă asupra
acestui proiect.
În cazul fuziunii prin absorbţie, actul modificator al actului constitutiv al societăţii
absorbante se înregistrează la registrul comerţului sediului societăţii şi se transmite, din
oficiu, Monitorului Oficial spre publicare. Publicitatea pentru societăţile absorbite poate fi
efectuată de societatea absorbantă, în cazurile în care acele societăţi nu au efectuat-o, în
termen de 15 zile de la vizarea actului modificator al actului constitutiv al societăţii
absorbante de către funcţionarul de la oficiul teritorial al registrului comerţului.
Efectele fuziunii şi ale divizării. Fuziunea sau divizarea produce efecte de la date
diferite: în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, de la data înmatriculării în
registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele; în celelalte cazuri, de la data
înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat operaţiunea, cu excepţia
cazului în care, prin acordul părţilor, se stipulează că operaţiunea va avea efect la o altă
dată. În niciun caz, însă, această dată stabilită prin acordul părţilor nu poate fi ulterioară
încheierii exerciţiului financiar curent al societăţii absorbante sau societăţilor beneficiare
sau anterioară încheierii ultimului exerciţiu financiar încheiat al societăţii sau societăţilor
ce îşi transferă patrimoniul.
Principalele efecte ale acestor operaţiuni sunt dizolvarea, fără lichidare, a societăţii
care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către
societatea sau societăţile beneficiare (existente sau care iau astfel fiinţă) 169. Aceste
efecte se produc de drept şi simultan. Patrimoniul se transmite în starea în care se
găseşte la data fuziunii sau divizării. Fuziunea mai are ca efect majorarea capitalului
social al societăţii absorbante, respectiv formarea capitalului social al societăţii care ia
fiinţă170. În schimbul patrimoniului primit, societatea sau societăţile beneficiare vor atribui
acţiuni către acţionarii societăţii care îşi încetează existenţa şi, dacă este cazul, o sultă
care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor.
Fuziunea produce efecte şi în privinţa drepturilor şi obligaţiilor societăţilor
participante la operaţiune. În cazul fuziunii prin absorbţie, societatea absorbantă
dobândeşte drepturile şi este ţinută de obligaţiile societăţii absorbite; în cazul fuziunii prin
contopire, drepturile şi obligaţiile societăţilor care îşi încetează existenţa vor trece asupra
noii societăţi.
În cazul divizării, societăţile beneficiare vor dobândi fracţiuni din totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor, care au constituit patrimoniul societăţii divizate. Dacă un element
de activ nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu
permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, elementul de activ în cauză sau
contravaloarea acestuia se repartizează între toate societăţile beneficiare, proporţional cu
cota din activul net alocat societăţilor în cauză, în conformitate cu proiectul de divizare.
Dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea
proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare
răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză.
Dacă un creditor nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este
repartizată creanţa prin divizare, toate societăţile participante la divizare răspund pentru
obligaţia în cauză, până la concurenţa valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin
divizare, cu excepţia societăţii căreia i-a fost repartizată obligaţia respectivă, care
răspunde nelimitat.
169
A se vedea, cu privire la acest subiect, S. Angheni, Unele aspecte teoretice şi practice privind efectele fuziunii, în Juridica nr. 5/2001,
p. 194 şi urm.
170
A se vedea I. Băcanu, op. cit., p. 28.
63
 Nulitatea fuziunii sau divizării. Potrivit Legii societăţilor comerciale, nulitatea unei
fuziuni sau divizări poate fi declarată numai prin hotărâre judecătorească. De la data
realizării sale, fuziunea, respectiv divizarea, poate fi declarată nulă doar dacă nu a fost
supusă controlului în condiţiile O.U.G. nr. 116/2009 sau dacă hotărârea uneia dintre
adunările generale care au votat proiectul fuziunii sau al divizării este nulă ori anulabilă.
Procedurile de anulare şi de declarare a nulităţii fuziunii sau divizării nu pot fi iniţiate
după expirarea unui termen de 6 luni de la data la care fuziunea sau divizarea a devenit
efectivă sau dacă situaţia a fost rectificată. De aceea, în scopul de a salva operaţiunea,
legiuitorul a prevăzut că dacă neregularitatea ce poate conduce la declararea nulităţii unei
fuziuni sau divizări poate fi remediată, instanţa competentă acordă societăţilor implicate un
termen pentru rectificarea acesteia.
Hotărârea definitivă de declarare a nulităţii unei fuziuni sau divizări va fi înaintată
din oficiu de către instanţă oficiilor registrului comerţului de la sediile societăţilor implicate
şi ea nu aduce atingere valabilităţii obligaţiilor născute în sarcina sau în beneficiul
societăţii absorbante ori societăţilor beneficiare, angajate după ce fuziunea sau divizarea
au devenit efective şi înainte ca hotărârea de declarare a nulităţii să fie publicată.
În cazul declarării nulităţii unei fuziuni, societăţile participante la fuziunea respectivă
răspund solidar pentru obligaţiile societăţii absorbante, angajate în perioada menţionată.
În cazul declarării nulităţii unei divizări, fiecare dintre societăţile beneficiare
răspunde pentru propriile obligaţii, angajate în această perioadă. Societatea divizată
răspunde, de asemenea, pentru aceste obligaţii, în limita cotei de active nete transferate
societăţii beneficiare în contul căreia au luat naştere obligaţiile respective.

§7. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

62. Consideraţii generale. Pe parcursul vieţii societăţii comerciale pot apărea

situaţii care determină necesitatea încetării existenţei acesteia.
Încetarea existenţei societăţii presupune realizarea unor operaţiuni care să aibă
drept rezultat lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor sociale, şi încetarea personalităţii juridice. Acest proces impune parcurgerea a
două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii 171.
Faza dizolvării societăţii cuprinde operaţiunile care declanşează şi pregătesc
încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată,
însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiunile de lichidare a patrimoniului societăţii,
plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. Şi în această fază societatea
continuă să îşi păstreze personalitatea juridică, subordonată cerinţelor lichidării.
Legea consacră şi o procedură simplificată, în care cele două faze se contopesc:
potrivit art. 235 din Legea nr. 31/1990, în societăţile de persoane şi în societatea cu
răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, o dată cu dizolvarea, cu cvorumul şi majoritatea
prevăzute pentru modificarea actului constitutiv, şi modul de lichidare a societăţii, cu
condiţia să fie de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi să
asigure stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii 172.
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale sunt reglementate de Legea nr.
31/1990, precum şi de prevederile actului constitutiv al fiecărei societăţi.

171
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 306; I. Turcu, Teoria şi practica ..., vol. I, p. 401; a se vedea, cu privire la acest subiect, şi V.
Roş, Dizolvarea societăţii comerciale. Particularităţi ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăţilor comerciale. Momentul în care
intervine. Rolul instanţei de judecată în cursul lichidării societăţii, în Revista de drept comercial nr. 1/1996, p. 56; A. Savin, R. Leşe, O.
Căpăţână, Probleme referitoare la dizolvarea unor societăţi comerciale, în Revista de drept comercial nr. 3/1998, p. 121.
172
Pentru o decizie de speţă, a se vedea C. Ap. Timişoara, s. com., dec. nr. 151/02.02.2010, publicată în Buletinul Jurisprudenţei 2010.
Repertoriu anual, op. cit., pp. 192-197.
64
 63. Dizolvarea societăţilor comerciale. Noţiune. Dizolvarea societăţii comerciale
cuprinde operaţiunile care asigură premisele lichidării patrimoniului social: adoptarea
hotărârii de dizolvare de către adunarea asociaţilor, respectiv pronunţarea hotărârii
judecătoreşti de dizolvare şi publicarea lor, în condiţiile legii 173. Dizolvarea nu afectează
personalitatea juridică a societăţii.
64. Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale. Societăţile comerciale se
dizolvă în momentul apariţiei uneia dintre cauzele generale sau speciale prevăzute de
lege sau de actele constitutive.
Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale, prevăzute de art. 227 din
Legea nr. 31/1990, sunt:
a. trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. Dizolvarea operează, în acest
caz, în temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate. Cu toate acestea, asociaţii
trebuie consultaţi, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei societăţii, cu
privire la eventuala prelungire a acesteia. În cazul în care administratorii, respectiv
directoratul nu organizează consultarea, oricare dintre asociaţi poate cere
tribunalului pronunţarea unei încheieri prin care să dispună efectuarea consultării.
Neefectuarea consultării nu împiedică dizolvarea societăţii, la expirarea duratei
menţionate în actul constitutiv orice persoană interesată sau Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului putând sesiza instanţa competentă pentru constatarea
dizolvării societăţii;
b. imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia.
Imposibilitatea de a realiza obiectul societăţii poate apărea chiar la începutul
activităţii (de pildă, în cazul în care nu s-a obţinut o concesiune în vederea
exploatării căreia s-a constituit societatea) sau pe parcursul funcţionării (spre
exemplu, în ipoteza rezilierii contractului de concesiune). Acelaşi efect îl are şi
realizarea obiectului societăţii (de exemplu, edificarea unui imobil, organizarea
unui eveniment etc.). Asociaţii pot evita dizolvarea societăţii prin modificarea
obiectului de activitate;
c. declararea nulităţii societăţii. Potrivit art. 58 din Legea nr. 31/1990, pe data la care
hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea
încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare;
d. hotărârea adunării generale. Asociaţii sunt liberi să aprecieze motivele care
determină dizolvarea şi să ia această hotărâre, potrivit principiului mutuus
consensus, mutuus dissensus, în condiţiile prevăzute de lege pentru modificarea
actului constitutiv;
e. hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, cum ar
fi neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
f. falimentul societăţii. Conform art. 107 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, modificată 174,
prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va
pronunţa dizolvarea societăţii debitoare;
g. alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii (spre exemplu:
societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori nu îndeplineşte
condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul
cunoscut sau reşedinţa cunoscută175; societatea nu şi-a completat capitalul social,
în condiţiile legii, cauze prevăzute de art. 237 din Legea nr. 31/1990).

173
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 307.
174
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 21 aprilie 2006, suferind, ulterior, mai
multe modificări.
175
Aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul în care societatea a fost în inactivitate temporară, anunţată organelor fiscale şi înscrisă în
registrul comerţului; durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani.
65
 Legea prevede şi unele cauze speciale de dizolvare, aplicabile în cazul unei
anumite forme juridice de societate (spre exemplu, potrivit art. 228 din Legea nr. 31/1990,
societăţile pe acţiuni se dizolvă în următoarele cazuri: scăderea activului net sub nivelul a
jumătate din valoarea capitalului social subscris; când capitalul social se reduce sub
minimul legal; când numărul acţionarilor scade sub minimul legal). Vom analiza aceste
cazuri în materia fiecărei societăţi.
65. Modalităţile de dizolvare a societăţilor comerciale. Dizolvarea societăţilor
comerciale se poate realiza de drept, prin voinţa asociaţilor sau pe cale
judecătorească176.
Dizolvarea de drept a societăţii are loc în cazul expirării termenului stabilit pentru
durata societăţii, orice persoană interesată putând cere tribunalului constatarea acestui
efect produs ope legis.
Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor presupune luarea unei hotărâri în acest
sens în cadrul adunării generale, cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate
prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv, cu o majoritate de cel puţin două
treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
Actul care constată hotărârea adunării se depune la oficiul registrului comerţului,
pentru a se menţiona în registru, după care se transmite din oficiu Monitorului Oficial,
spre publicare. În cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru
durata sa, dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30
de zile de la publicarea în Monitorul Oficial. Legea autorizează revenirea asupra hotărârii,
în aceleaşi condiţii de cvorum şi majoritate, atâta timp cât nu s-a făcut nicio repartiţie de
activ între asociaţi, însă în acest caz creditorii şi orice persoană interesată pot face
opoziţie.
Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească se dispune prin hotărârea tribunalului,
care, spre exemplu, poate fi învestit cu procedura falimentului sau poate fi sesizat de
oricare dintre asociaţi, pentru motive temeinice, cum ar fi neînţelegerile grave dintre
aceştia. Hotărârea judecătorească trebuie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în
Monitorul Oficial, în termen de 15 zile de la data la care a devenit irevocabilă.
În cazurile de dizolvare prevăzute de art. 237 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea
poate fi cerută tribunalului de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului sau de orice
persoană interesată. Hotărârea se înregistrează în registrul comerţului, se comunică
direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, şi se
publică în Monitorul Oficial; ea poate fi atacată cu recurs în termen de 30 de zile de la
data efectuării publicităţii de orice persoană interesată. Pe data rămânerii irevocabile a
hotărârii prin care s-a admis dizolvarea, persoana juridică intră în lichidare.
66. Efectele dizolvării societăţilor comerciale. Indiferent de calea pe care se
realizează, dizolvarea societăţii nu afectează personalitatea juridică a societăţii, însă
produce următoarele efecte, potrivit art. 233 din Legea nr. 31/1990: (a) deschiderea
procedurii lichidării (cu excepţia cazurilor fuziunii ori a divizării totale a societăţii sau în
alte situaţii prevăzute de lege); (b) interdicţia operaţiunilor comerciale noi, din ziua
expirării termenului fixat pentru durata societăţii ori de la data când dizolvarea a fost
hotărâtă de adunarea generală sau declarată prin hotărâre judecătorească.
67. Lichidarea societăţilor comerciale. Noţiune. Lichidarea societăţii comerciale
reprezintă ansamblul operaţiunilor care au ca scop terminarea operaţiunilor comerciale
aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea
bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între

176
Idem, p. 311; a se vedea, cu privire la acest subiect, şi C. Leaua, Dizolvarea societăţilor comerciale – unele probleme procedurale,
în Dreptul nr. 2/2003, p. 83.
66
asociaţi. Toate aceste operaţiuni sunt realizate de persoane anume învestite, numite
lichidatori177.
68. Principiile lichidării societăţilor comerciale. Statutul juridic al societăţii aflate
în lichidare este subordonat următoarelor principii 178:
(i) Personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării. Potrivit art.
233 din Legea nr. 31/1990, societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru
operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia. Prin urmare, societatea îşi conservă
atributele de identificare (cu precizarea că toate actele care emană de la societate trebuie
să arate că societatea este în lichidare), patrimoniul continuă să aparţină societăţii,
organele societăţii (adunarea generală, administratorii şi cenzorii) nu îşi încetează
activitatea, cu menţiunea că administratorii societăţii îşi continuă mandatul doar până la
intrarea în funcţie a lichidatorilor.
(ii) Lichidarea se face în interesul asociaţilor. Legea permite asociaţilor să
stabilească, prin actul constitutiv, condiţiile lichidării societăţii, în măsura în care acestea
nu contravin dispoziţiilor imperative ale legii. Spre deosebire de procedura falimentului,
lichidarea societăţii poate fi cerută numai de către asociaţi, nu şi de către creditorii
societăţii; tot asociaţii numesc pe lichidatori şi le stabilesc puterile.
(iii) Lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă. Dizolvarea societăţii
trebuie să fie urmată, potrivit art. 233 din Legea nr. 31/1990, de lichidarea ei, cu excepţia
cazurilor de fuziune ori divizare totală sau în alte situaţii prevăzute de lege, când
dizolvarea are loc fără lichidare.
69. Modificările produse de deschiderea procedurii lichidării societăţii.
Intrarea societăţii în procedura lichidării produce următoarele consecinţe 179:
(i) Modificarea obiectului şi a scopului societăţii. Obiectul de activitate se restrânge:
activitatea societăţii se limitează la realizarea operaţiunilor comerciale aflate în derulare în
momentul dizolvării, legea interzicând directorilor, administratorilor, respectiv
directoratului să întreprindă operaţiuni noi, în caz contrar aceştia fiind personal şi solidar
răspunzători pentru acţiunile întreprinse. Scopul societăţii nu mai este realizarea de
beneficii, ci lichidarea activului şi plata pasivului social. Toate actele emanând de la
societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.
(ii) Înlocuirea administratorilor cu lichidatorii. Administrarea societăţii în lichidare
(constând în organizarea şi conducerea operaţiunilor de lichidare şi repartizare a
patrimoniului social între asociaţi) se realizează de către lichidatori.
(iii) Predarea gestiunii societăţii. Înlocuirea administratorilor, respectiv a membrilor
directoratului cu lichidatorii presupune predarea gestiunii societăţii către lichidatori.
Potrivit art. 253 din Legea nr. 31/1990, îndată după intrarea lor în funcţie, lichidatorii sunt
obligaţi ca, împreună cu directorii şi administratorii, respectiv cu membrii directoratului, să
facă un inventar şi să încheie un bilanţ, care să constate situaţia exactă a activului şi
pasivului societăţii, şi să le semneze. De asemenea, în cazul societăţilor de capitaluri,
administratorii, respectiv membrii directoratului, trebuie să prezinte lichidatorilor o dare de
seamă asupra gestiunii pentru perioada cuprinsă între data ultimului bilanţ aprobat şi data
începerii lichidării. În cazul în care unul sau mai mulţi administratori, respectiv membrii ai
directoratului, sunt numiţi lichidatori, darea de seamă trebuie adusă şi la cunoştinţa
acţionarilor, în care scop va fi depusă la registrul comerţului şi publicată în Monitorul
Oficial, împreună cu bilanţul final de lichidare, iar dacă gestiunea depăşeşte data
exerciţiului financiar, trebuie anexată la prima situaţie financiară pe care lichidatorii o
prezintă adunării generale. Acţionarii nemulţumiţi pot face opoziţie la instanţa
judecătorească, în termen de 15 zile de la data publicării. În fine, lichidatorii sunt obligaţi
177
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 316.
178
Idem, pp. 316-318.
179
Idem, pp. 318.
67
să primească şi să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de
administratori, respectiv de membrii directoratului, şi actele societăţii, precum şi să ţină un
registru în care trebuie să fie consemnate cronologic toate operaţiile lichidării.
70. Statutul lichidatorilor. Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze
şi să conducă operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale.
Poate fi numit lichidator o persoană fizică sau o persoană juridică, lichidatorul
persoana fizică şi persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către
lichidatorul persoană juridică trebuind să fie lichidatori autorizaţi 180. Statutul juridic al
lichidatorului este reglementat prin O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii
practicienilor în insolvenţă181.
Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării generale, cu majoritatea prevăzută
de lege pentru modificarea actului constitutiv (în societăţile de capitaluri), respectiv în
unanimitate (în societăţile de persoane şi în societăţile cu răspundere limitată). Dacă nu
sunt întrunite aceste condiţii, lichidatorii vor fi numiţi de către tribunal, la cererea oricăruia
dintre administratori, respectiv dintre membrii directoratului, sau dintre asociaţi. Hotărârea
adunării generale sau hotărârea judecătorească trebuie depusă, prin grija lichidatorilor, la
registrul comerţului, pentru a fi înscrisă şi publicată în Monitorul Oficial.
După îndeplinirea acestor formalităţi, lichidatorii vor depune semnăturile în registrul
comerţului şi vor intra în funcţie. Din acest moment, nicio acţiune nu se poate exercita
pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.
Raporturile dintre lichidatori şi societate sunt raporturi de mandat comercial, cu
conţinut legal şi convenţional. Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul
cenzorilor.
Pe lângă puterile conferite de către asociaţi, cu aceeaşi majoritate cerută pentru
numirea lor, lichidatorii au şi prerogativele prevăzute de art. 255 din Legea nr. 31/1990:
a. lichidatorii vor putea să stea în judecată în numele societăţii;
b. lichidatorii vor putea să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la
lichidare. Ei nu pot întreprinde operaţiuni comerciale noi, care nu sunt necesare
scopului lichidării, sub sancţiunea răspunderii personale pentru executarea lor;
c. lichidatorii sunt îndreptăţiţi să vândă, prin licitaţie publică, bunurile mobile sau
imobile aparţinând societăţii;
d. lichidatorii vor putea să facă tranzacţii;
e. lichidatorii vor putea să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii. Dacă este
necesar, lichidatorii îi vor urmări pe debitorii sociali, chiar în caz de faliment al
acestora;
f. lichidatorii pot să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi
să îndeplinească orice alte acte necesare lichidării. Ipotecarea bunurilor societăţii
se poate face, în lipsa unor dispoziţii speciale în actul constitutiv sau în actul lor de
numire, doar cu autorizaţia instanţei judecătoreşti.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii, reglementată, deci, de
dispoziţiile referitoare la mandat (răspundere civilă contractuală) şi de cele special
prevăzute de Legea societăţilor comerciale (răspundere civilă delictuală şi răspundere
penală).
71. Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale. Scopul operaţiunilor
de lichidare a activului şi pasivului societăţii este transformarea bunurilor societăţii în bani
şi achitarea datoriilor societăţii, eventualul activ net repartizându-se asociaţilor sau
acţionarilor.

180
A se vedea, cu privire la statutul lichidatorilor, I. Schiau, Organizarea legală a activităţii practicienilor în reorganizare şi lichidare, în
Revista de drept comercial nr. 7-8/2000, p. 153 şi urm.
181
O.U.G. nr. 86/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 944 din 22 noiembrie 2006, suferind, ulterior, mai multe modificări.
68
 Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind (i) transformarea bunurilor
societăţii în bani şi (ii) încasarea creanţelor de la debitorii societăţii, la scadenţă. Pe calea
licitaţiei publice, lichidatorii pot vinde imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii. În
prezent, legea permite ca vânzarea să aibă loc atât individual, cât şi în bloc. Se consideră
că anumite bunuri pot fi sustrase vânzării la licitaţie, dacă prin actul constitutiv s-a stabilit
că bunurile în cauză vor reveni, în măsura în care se mai află în patrimoniul societăţii,
asociaţilor care le-au adus ca aport, în contul părţilor care li s-ar cuveni din lichidare 182.
În cazul în care lichidatorii probează, prin prezentarea situaţiei financiare anuale,
că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente pentru a acoperi pasivul
exigibil, ei trebuie să ceară sumele necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau
asociaţilor care nu au efectuat vărsămintele datorate societăţii, dacă aceştia sunt obligaţi,
potrivit formei societăţii, să le procure sau, dacă sunt debitori faţă de societate, pentru
vărsămintele neefectuate, la care erau obligaţi în calitate de asociat, potrivit art. 257 din
Legea nr. 31/1990. Se consideră că ar fi necesară, de lege ferenda, stabilirea unei ordini
de urmărire, în sensul de a fi urmăriţi mai întâi asociaţii care nu au efectuat vărsămintele
şi doar în subsidiar cei care răspund nelimitat, în cazul în care există asociaţi din ambele
categorii183.
Lichidarea pasivului societăţii presupune plata datoriilor societăţii către creditorii
săi, la scadenţă, de către lichidatori, din sumele rezultate din lichidarea activului societăţii.
De asemenea, pentru stingerea datoriilor societăţii, lichidatorii pot contracta obligaţii
cambiale ori împrumuturi sau pot să le plătească cu propriii lor bani (subrogându-se, în
acest caz, în drepturile creditorilor plătiţi).
Pentru a proteja interesele creditorilor sociali, legea le conferă dreptul de a exercita
contra lichidatorilor acţiunile care decurg din creanţele ajunse la termen, până la
concurenţa bunurilor existente în patrimoniul societăţii. De asemenea, în subsidiar,
potrivit art. 259 din Legea nr. 31/1990, creditorii societăţii au o acţiune împotriva
asociaţilor, pentru plata de către aceştia a aporturilor la capitalul social datorate către
societate. Tot în subsidiar, aceştia pot acţiona şi pe asociaţii care răspund nelimitat şi
solidar pentru obligaţiile sociale184. În acest sens, art. 2371 din Legea nr. 31/1990,
prevede că în cazul în care când un asociat răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii
pe durata funcţionării acesteia, răspunderea sa pentru aceste obligaţii va fi nelimitată şi în
faza dizolvării şi, dacă este cazul, a lichidării societăţii.
Lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică declanşarea procedurii de
faliment a societăţii (art. 260).
72. Drepturile cuvenite asociaţilor din lichidarea societăţii comerciale. La
lichidarea societăţii, asociaţii au dreptul de a li se restitui contravaloarea aporturilor
efectuate la constituirea societăţii sau cu ocazia majorării capitalului social, precum şi de
a primi partea ce li se cuvine din eventualele beneficii rămase nedistribuite.
Aceste drepturi nu pot fi valorificate, însă, decât după ce au fost achitate toate
datoriile către creditorii societăţii, potrivit art. 256 din Legea nr. 31/1990, şi numai dacă a
rămas un sold activ. Cu titlu de excepţie, asociaţii vor putea cere lichidatorilor ca sumele
realizate prin operaţiunile de lichidare să fie depuse la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni ori la o bancă şi să se facă repartizarea asupra acţiunilor sau părţilor
sociale chiar în timpul lichidării, cu condiţia ca, în afară de ceea ce este necesar pentru
îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii, scadente sau care vor ajunge la scadenţă, să
mai rămână un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul lor. Împotriva deciziei
lichidatorilor privind această repartizare, creditorii societăţii pot face opoziţie la instanţa
judecătorească.
182
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 323.
183
O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op. cit., p. 382.
184
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 324.
69
 După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii,
lichidatorii sunt obligaţi să întocmească situaţia financiară, pentru a constata rezultatele
lichidării, precum şi proiectul de repartizare a eventualului activ net.
Aceste acte se aduc la cunoştinţa asociaţilor în mod diferit.
Astfel, în cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată
situaţia financiară semnată de către lichidatori se înaintează spre a fi înregistrată şi
publicată pe pagina de internet a oficiului registrului comerţului.
În societăţile de capitaluri, situaţia financiară se va depune, pentru a fi menţionată,
la oficiul registrului comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial, Partea a IV-a.
Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie la tribunal, în termen de 15 zile de la data
notificării, respectiv 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial. Pentru soluţionarea
opoziţiei, problemele referitoare la situaţia financiară a lichidării vor fi separate de cele
care privesc proiectul de repartizare, faţă de care lichidatorii pot rămâne străini. După
expirarea acestor termene, respectiv după ce hotărârea judecătorească asupra opoziţiei
a rămas irevocabilă, situaţia financiară de lichidare şi proiectul de repartizare se
consideră aprobate.
Pe baza propunerilor de repartizare, asociaţii vor încasa sumele de bani care li se
cuvin, în schimbul unei chitanţe, în termen de două luni de la publicarea bilanţului
contabil. După expirarea acestui termen, sumele vor fi depuse la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni sau la o societate bancară.
Prin aprobarea situaţiei financiare de lichidare şi repartizarea activului net între
acţionari, lichidatorii sunt liberaţi.
Toate aceste operaţiuni de lichidare trebuie efectuate în termen de 1 an de la data
dizolvării societăţii, termen care, pentru motive temeinice, poate fi prelungit de tribunal cu
perioade de câte 6 luni, dar nu mai mult de 24 de luni cumulat.
73. Închiderea lichidării societăţii comerciale. După terminarea operaţiunilor de
repartizare a activului net între asociaţi, rămân de îndeplinit următoarele formalităţi pentru
finalizarea consecinţelor care decurg din lichidare:
(i) Radierea societăţii din registrul comerţului. Este o formalitate obligatorie, care
trebuie cerută de lichidatori, în temeiul art. 260 din Legea nr. 31/1990, în termen de 15
zile de la terminarea lichidării. Din momentul radierii, încetează personalitatea juridică a
societăţii comerciale.
(ii) Depunerea registrelor societăţii pentru păstrare. După aprobarea socotelilor şi
terminarea repartizării activului net între asociaţi, registrele şi actele societăţii vor fi
depuse spre păstrare la oficiul registrului comerţului, unde vor putea fi consultate de orice
persoană, cu autorizaţia instanţei judecătoreşti (în cazul societăţilor de capitaluri),
respectiv la unul dintre asociaţi, desemnat de majoritate (în cazul societăţilor de persoane
şi al societăţilor cu răspundere limitată). Registrele şi actele trebuie păstrate timp de 5 ani
de la data depunerii lor.
74. Răspunderea pentru obligaţiile sociale după lichidarea societăţii.
Chestiunea răspunderii pentru obligaţiile sociale faţă de un creditor a cărui creanţă nu a
fost valorificată în cursul lichidării societăţii face obiectul unei controverse.
Am arătat că lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea
procedurii falimentului faţă de societate. Deşi unii autori consideră că legea are în vedere
o societate lichidată, care a încetat să existe ca persoană juridică, noi apreciem că după
terminarea lichidării societatea nu mai poate fi urmărită (pe cale de consecinţă, procedura
falimentului poate fi deschisă doar anterior radierii din registrul comerţului a societăţii
respective)185. Vor putea fi urmăriţi, însă, în cazul societăţii în nume colectiv şi al
societăţilor în comandită, asociaţii care răspund nelimitat pentru obligaţiile sociale.

185
Idem, p. 329.
70
71