1

ELEMETE DE CALCUL AL ERORILOR

În cercetările de fizică experimentală distingem două feluri de

determinări de mărimi fizice:
1) Măsurători directe, de exemplu, măsurarea lungimilor cu un metru, a
meselor cu o balanţă, a temperaturilor cu un termometru, etc.
2) Măsurători indirecte, când mărimea fizică se obţine prin calcul,
folosind rezultatele unor măsurători directe şi aplicând anumite relaţii
matematice deduse pe baza legilor fizicii, de exemplu, măsurarea vitezei,
acceleraţiei, densităţii, coeficientului de frecare, momentului de inerţie,
constantelor elastice, etc.

1. Clasificarea erorilor

Orice măsurătoare fizică implică totdeauna erori. Acestea pot fi:

1. Erori de măsură (erori inevitabile). Acestea se datorează
imperfecţiunii simţurilor şi a aparatelor. Valorile citite sunt doar mai mult
sau mai puţin apropiate de valoarea exactă, evident necunoscută, a mărimii
măsurate. Aceste erori nu pot fi cunoscute exact, dar ele nu pot depăşi
eroarea maximă, corespunzătoare preciziei aparatului folosit.
Uneori în calcule se folosesc anumite constante fizice, extrase din
tabele speciale publicate. Aceste constante au în general erori foarte mici,
neglijabile (dacă păstrăm un număr suficient de zecimale) faţă de erorile
mărimilor măsurate în mod obişnuit într-un laborator pentru studenţi.
2. Erori de rotunjire. În calcule pot interveni numere iraţionale, având
un număr mare de zecimale (radicali, π , …, logaritmi, funcţii trigonometrice,
exponenţiale). Evident, suntem nevoiţi să păstrăm în calcule un număr limitat
 2

de zecimale. Eroare comisă se poate neglija dacă păstrăm un număr suficient

de zecimale.
3. Erori de metodă. Foarte des suntem nevoiţi să înlocuim problema
dată (propusă) cu alta mai simplă (aproximativă), ceea ce implică evident o
anumită eroare, chiar dacă datele iniţiale ar fi cunoscute exact şi calculele ar
fi făcute exact.
Erorile se mai pot clasifica şi astfel:
a) Erori sistematice. Aceste erori se pot caracteriza prin faptul că se
produc totdeauna în acelaşi sens. Deosebim: a) erori instrumentale, datorită
defecţiunii aparatelor, de exemplu etalonarea defectuoasă a aparatului de
măsură, deplasarea scalei, etc.; b) erori personale, datorate unor lipsuri în
deprinderile şi dexteritatea experimentatorului; c) erori teoretice, datorate
neglijării unor factori fizici sau unor acţiuni exterioare permanente sau
datorate formulei de calcul imprecise sau greşite. Erorile sistematice pot fi
reduse, introducând corecţii adecvate.
b) Erori accidentale (întâmplătoare, aleatorii). Aceste erori se
caracterizează prin faptul că se produc atât într-un sens cât şi în celălalt şi
se datorează unor factori variabili sau nedeterminaţi, care nu pot fi
controlaţi de experimentator, adică se datorează întâmplării.
c) Erori grosolane sau greşeli. Aceste erori sunt mult mai mari decât
erorile obişnuite şi apar datorită neatenţiei experimentatorului: citire greşită
la un aparat, notaţie greşită a rezultatului, confuzie, omisiuni. Aceste erori pot
fi recunoscute relativ uşor şi eliminate ulterior din calcule.

2. Erori absolute şi erori relative

Măsurând o anumită mărime fizică X găsim o anumită valoare

numerică x, apropiată mai mult sau mai puţin de valoarea exactă x0 (evident
necunoscută) a mărimii măsurate. Se numeşte eroare absolută modulul
 3

diferenţei (abaterea) δx = x0 - x dintre valoarea exactă şi valoarea măsurată.

Necunoscându-l pe x0, nu putem cunoaşte exact nici diferenţa x0 - x, dar
putem totdeauna evalua marginea superioară a erorilor absolute, după cum
vom vedea. Se numeşte eroare relativă raportul
x0 − x δx
= (1)
x0 x0

dintre eroarea absolută şi valoarea exactă a mărimii măsurate.

De obicei erorile sunt mici δx<< x0 , x ≈ x0, astfel încât practic se
foloseşte eroarea relativă aparentă
x0 − x δx
εx = = (2)
x x
unde eroarea absolută δx (care se poate evalua) este raportată la valoarea
măsurată (deci cunoscută).
Eroarea absolută se măsoară în aceleaşi unităţi ca şi mărime însăşi, în
timp ce eroarea relativă n-are dimensiuni şi se exprimă adesea în procente.
Eroarea relativă caracterizează mai bine precizia unei măsurători şi, fiind
adimensională, permite compararea preciziei de măsurare a mărimilor de
naturi diferite.
De exemplu, distanţa Bucureşti - Ploieşti (60 km) măsurată cu o eroare
absolută de 6 m înseamnă o eroare relativă de 0,01%, pe când o clădire de
60 m măsurată cu aceeaşi eroare absolută de 6 m înseamnă de fapt o
măsurătoare foarte grosolană faţă de cea precedentă, deoarece acum eroarea
relativă este de 10%.

3. Rotunjiri

1. Rotunjiri. Am arătat necesitatea de a păstra în calcul un număr

limitat de cifre. Pentru a comite o eroare minimă se respectă următoarea
regulă. Dacă cifra neglijată este mai mare decât 5, se adaugă o unitate la
 4

cifra precedentă păstrată, iar dacă cifra neglijată este mai mică decât 5, nu se
adaugă nimic.
Exemplu:
5,704953 → 5,70495 → 5,7050 → 5,705 → 5,70 → 5,7 → 6. (3)
Eroarea comisă prin rotunjire nu depăşeşte evident 0,5 din valoarea
unităţii din ultima cifră păstrată.
2. Cifra "exactă". O cifră a unui număr se consideră "exactă", dacă
valoarea unei unităţi din această cifră este mai mare decât eroarea absolută
a numărului. Cifra "exactă" este cifra optimă, care corespunde erorii minime,
în sensul că, dacă mărim sau micşorăm această cifră, eroarea va creşte.
De exemplu, prin rotunjirea numerelor iraţionale toate cifrele vor fi
"exacte". Ultima cifră "exactă" poate să nu fie strict exactă, dar în orice caz
nu diferă de cea strict exactă prin mai mult decât o unitate.
3. Regula de scriere a numerelor aproximative.
Dacă nu indicăm eroarea absolută, atunci printr-un număr adecvat de
rotunjiri trebuie să scriem numărul astfel încât eroarea să nu depăşească
valoarea unei unităţi din ultima cifră scrisă, toate cifrele fiind deci "exacte" .
La nevoie se foloseşte factorul 10k, k fiind un întreg convenabil. Dacă
indicăm eroarea absolută a numărului, atunci pe lângă cifrele "exacte" se
mai scrie şi cifra următoare, numită "cifră îndoielnică". Este inutil să scriem
şi cifrele următoare deoarece sunt inexacte. Vom scrie deci numărul cu tot
atâtea zecimale câte zecimale are eroarea absolută.
Exemplu: Viteza luminii în vid este c = 299792,5 ± 0,3 km/s. Dacă nu
indicăm eroarea, trebuie să scriem numărul astfel:
c = 2,99792⋅105 ≈ 2,998⋅105 ≈ 3,000⋅105 = 300⋅103 km/s. (4)
Sub ultima formă cifrele 00 sunt "exacte" , adică eroarea numărului scris
astfel este sub 1⋅103 km/s, adică 299⋅103 ≤ c ≤ 301⋅103 km/s. Ar fi incorect să
scriem c = 300000 km/s fără a indica eroarea, deoarece ar rezulta că eroarea
 5

numărului scris astfel este sub 1 km/s, adică 299999 ≤ c ≤ 300001 km/s, ceea
ce este greşit.
4. Cifre semnificative. Se numesc cifre semnificative toate cifrele
"exacte" şi cifra "îndoielnică" ale numărului scris conform regulei
precedente, fără a socoti zerourile din faţa numărului, care indică doar
ordinul cifrelor următoare şi pot fi totdeauna eliminate folosind un factor
10k, k - număr întreg (mutând virgula).
De exemplu, constanta gazelor perfectă
R = 0,82 atm. l/mol⋅grd = 82⋅10-3 atm. l/mol⋅grd (5)
are două cifre semnificative.
Dacă, de exemplu, cerem o masă de 27,5 g cântărită cu o precizie de
1 mg, trebuie să scriem m = 27,500 g. Ultimele două zerouri sunt cifre
semnificative ("exacte") şi trebuie neapărat scrise.
Dacă un rezultat experimental este scris sub forma x = 0,0003, deşi
sunt patru zecimale, precizia este grosolană, întrucât avem o singură cifră
semnificativă 3, adică x = (3 ± 1)⋅10-4 şi eroarea relativă este εx = 1/3 = 33%.
Situaţia se schimbă radical dacă rezultatul este scris sub forma x = 0,00030,
deoarece acum ultimul zero este cifră semnificativă: x = (30 ± 1)⋅10-5 şi
eroarea relativă este εx = 1/30 = 3,3%.
+u importă numărul zecimalelor (adică poziţia virgulei) ci numărul
cifrelor semnificative !
Observaţie: Eroarea absolută, indicând un domeniu de nedeterminare,
nu trebuie nici adăugată, nici scăzută din numărul considerat, ci scrisă în
continuare cu semnul ± şi în aceleaşi unităţi.
Exemplu: Prin înmulţire, împărţire, extragere de radical, etc. apar multe
cifre. Chiar dacă toate cifrele numerelor iniţiale sunt riguros exacte, nu toate
cifrele rezultatului sunt exacte (ceea ce pare la prima vedere paradoxal).
De exemplu, am cântărit un vas calorimetric din alamă: m = 50,25 g,
 6

unde toate cifrele sunt exacte. Căldura specifică a alamei este c = 0,37 J/g⋅k,
unde iarăşi toate cifrele sunt exacte. Să calculăm capacitatea calorică a
vasului calorimetric definită astfel C = mc:
50,25 ×
0,37
35175
15075
18,5925

C = 18,5925 J/K.
La prima vedere, toate cifrele acestui rezultat ar trebui să fie exacte, din
moment ce toate cifrele factorilor au fost exacte. În realitate nu este aşa.
În numărul m = 50,25 g noi nu cunoaştem cifra care urmează după 5
(de exemplu nu am putut-o măsura), la fel în numărul c = 0,37 J/g⋅K nu
cunoaştem cifra care urmează după 7. Să înlocuim aceste cifre cu semn de
întrebare şi să efectuăm din nou înmulţirea:
50,25? ×
0,37?
?????
35175?
15075?
18,5925??
??
Se vede că ultimele 2 cifre nu sunt exacte, ba chiar cifra 5 din faţa lui 9
ar putea creşte cu o unitate posibilă de la cifra următoare. De aceea,
rezultatul trebuie rotunjit, eliminând ultimele două cifre:
C = 18,5925 ≈ 18,60 J/k.
Aici cifra 0 trebuie păstrată, fiind cifră semnificativă !.

4. Formule pentru calcule aproximative

Calculul erorilor este un calcul aproximativ de evaluare al erorilor, de

aceea se fac aproximaţii pe deplin justificate. Dăm mai jos câteva formule
utile.
 7

a) (1+x) (1+y) (1+z) ≈ 1 + x + y + z, (6)

dacă x << 1, y << 1, z << 1.
Formula se obţine uşor, desfăcând parantezele şi neglijând termenii pătratici,
care sunt mici.
b) (1 + x)r ≈ 1 + rx, dacă x << 1, r număr real (7)
Formula se obţine din dezvoltarea în serie a binomului, păstrând
primii termeni. Cazuri particulare:
1
≈ 1 ∓ x, x << 1, (aici r = -1), (8)
1± x
1 1 b
≈ (1 ∓ ), b << a ; (8')
a±b a a
x
1± x ≈1± , x << 1 (aici r = 1/2) (9)
2
sau
b
a±b ≈ a ± , b << a. (9')
2 a
Exemplu: Presiunea atmosferică H în torr, în funcţie de înălţimea
barometrică B, în mm, coeficientul de dilatare liniară α al riglei şi
coeficientul de dilatare în volum β al mercurului este:
1 + αθ
H =B = B (1 + αθ )(1 − βθ ) ≈ B[1 + (α − β )θ ], (10)
1 + βθ

deoarece αθ << 1 şi βθ << 1.

c) Din dezvoltările în serie ale funcţiilor trigonometrice,
exponenţiale, logaritmice, funcţii ce păstrează primii termeni liniari, obţinem
formule de aproximaţie. De exemplu:
x2
sin x ≈ tg x ≈ x, cos x ≈ 1 - , x in rad;
2
ex ≈ 1+ x, ax = exln a ≈ 1+ x ln a, (11)
ln (1 + x) ≈ x, dacă x << 1.
 8

5. Erori de citire

1. Prin erori de citire vom înţelege erorile de măsură directă a unei

mărimi fizice, de exemplu, măsurarea lungimii cu o riglă, a timpului cu un
cronometru, a masei cu o balanţă, a temperaturii cu un termometru, etc.
Evident, nu putem cunoaşte exact eroarea de citire, dar putem totdeauna
evalua eroarea maximă de citire, care nu poate depăşi precizia aparatului
folosit. Dacă pe aparat nu este indicată precizia sa, putem lua drept eroare
absolută maximă de citire valoarea celei mai mici diviziuni în care este
gradată scala aparatului sau chiar 0,5% din această valoare. Într-adevăr,
aparatele de măsură (riglele, cronometrele, voltmetrele, etc.) se fabrică în serie,
admiţându-se anumite toleranţe ale preciziei indicaţiilor, prin comparaţie cu
etaloane speciale. Este inutilă gradarea scalei aparatului în diviziuni mai fine
decât precizia lui, întrucât cifrele corespunzătoare acestora oricum n-ar fi
sigure (la fel cum este inutilă scrierea zecimalelor neprecise ale unui număr
aproximativ). Chiar dacă precizia aparatului ar fi mai înaltă decât valoarea
celei mai mici diviziuni, tot n-am putea aprecia exact, cu ochiul liber,
fracţiuni mai mici decât o jumătate din diviziunea cea mai mică marcată pe
scală. De aceea se ia drept eroare maximă la citire jumătate din valoarea
celor mai mici diviziuni marcate pe scală.
Exemplu: La măsurarea lungimilor cu o riglă obişnuită putem lua δx
= 0,5 mm, iar dacă avem un vernier 1/10, atunci δx = 0,05 mm. La
cronometrări putem lua δτ ≈ 0,2 s sau chiar mai mult datorită timpilor morţi
la pornire şi oprire. La cântăriri putem lua pentru δx jumătate din valoarea
celei mai mici mase marcate, la care mai este sensibilă (răspunde) balanţa.
La citiri de temperatură, δt va fi jumătate din valoarea diviziunii minime în
care este gradat termometrul folosit.
2. Dacă măsurăm o mărime X (lungime, masă, etc.) repetat de + ori, în
aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi precizie (cu acelaşi aparat, cu aceeaşi
 9

conştinciozitate, etc.), vom obţine mai multe valori xi, cu i = 1, 2, 3, …, +,

împrăştiate (grupate) în jurul valorii reale x0.
Erorile accidentale se bucură de două proprietăţi importante:
a) Valorile xi sunt împrăştiate simetric (în cazul unui număr suficient
de măsurători + = 10 ÷ 15) în jurul valorii reale x0.
Eroarea reală δxi = x0 – xi , nu poate fi determinată şi deci nici utilizată
deoarece nu cunoaştem valoarea reală (exactă) a mărimii (pe care de fapt ne
propunem să o aflăm). Această eroare are o semnificaţie pur teoretică.
Dacă construim un grafic aşezând în abscisă valorile erorilor reale
δxi, iar în ordonată frecvenţa lor, y, obţinem o curbă sub forma unui clopot,
numit clopotul lui Gauss (fig. 1.1), a cărei relaţie este:
h
e − h (δx )
2 2
y = f (δx) = (12)
π
unde h este un parametru de preciziei (precizia metodei de măsurare).

0 δxn δxi
-δxn

Fig. 1. Reprezentarea grafică a valorilor erorilor reale în funcţie de frecvenţa lor

b) Erorile mari în modul sunt puţin numeroase (sunt rare).

Se poate arăta că pentru un şir de + măsurători de egală precizie
valoarea cea mai probabilă sau cea mai bună a mărimii măsurate este
 10

media aritmetică a rezultatelor obţinute:

1 +
x= ∑ xi . (13)
+ i =1

Eroarea mediei aritmeticice este mai mică de + ori (dacă + ≥ 10) decât
eroarea unei măsurători individuale (izolate). O măsură a erorii mediei
aritmetice (pentru + ≥ 10) este dată de eroarea pătratică medie notată cu σ
sau S x

N
1
σ=
+ ( + − 1)
∑ (x − x )
i =1
i
2
. (14)

Atunci rezultatul final al unui şir de măsurători se scrie sub forma:

x = x ± σ . sau x = x ± Sx (15)

Observaţie. Rezultatele xi care sunt în totală discrepanţă cu x sunt

erori grosolane (greşeli datorate neatenţiei) şi trebuie eliminate. Cu datele
rămase se recalculează media aritmetică şi eroarea pătratică medie.
Din teorie rezultă că parametrul preciziei h este influenţat de S x

conform relaţiei:
1
h= (16)
S x 2+

Se poate vedea că σ (sau S x ) descreşte odată cu creşterea numărului

de măsurători, +.
Semnificaţia erorii pătratice a mediei aritmetice:
1) Eroarea pătratică a mediei aritmetice caracterizează precizia măsurătorilor
şi este legată de numărul de măsurători necesare de efectuat.
2) În intervalul ( x ± S x ) vor fi cuprinse 68% din numărul măsurătorilor

efectuate, acest interval purtând denumirea de interval de încredere.

3) Eroarea pătratică a mediei aritmetice arată câte zecimale se menţin
pentru valoarea mediei aritmetice în exprimarea rezultatului.
 11

Eroarea relativă a mărimii x se exprimă prin relaţia:

Sx
εx = (17)
x
Eroarea relativă caracterizează precizia măsurătorilor legat de alegerea
erorii absolute a instrumentelor de măsură. Se apreciază că rezultatul a fost
determinat corect dacă ε x ≤ 1 %.

6. Calculul erorilor pentru mărimile măsurabile indirect

În multe cazuri mărimea de măsurat nu este accesibilă măsurării

directe. Valoarea acestei mărimi trebuie determinată indirect (calculată) dintr-o
relaţie matematică ce conţine mai multor mărimi măsurabile direct.
Considerăm o mărime, z, exprimată prin mărimile xi (i = 1,+)
măsurabile direct şi satisfăcând relaţia:
z = f(x1, x2, - - -, x+) (18)
Se pune problema determinării valorii medii, a erorii absolute, a erorii
pătratice a mediei aritmetice şi a erorii relative a mărimii de măsurat.
Valoarea medie este:
z = f ( x1 , x 2 ,− − −, x + ) (19)
Diferenţiala mărimii z are expresia:
∂f ∂f ∂f
dz = dx1 + dx 2 + − − − + dx + (20)
∂x1 ∂x 2 ∂x +

Eroarea absolută a mărimii z pentru o măsurătoare se aproximează cu

diferenţiala ei şi notând dz = δz i , dx1 = δx1i , dx 2 = δx 2i ,− − −, dx + = δx +i , atunci
relaţia de mai sus devine:
∂f ∂f ∂f
δz i = δx1i + δx2i + − − − + δx +i (21)
∂x1 ∂x 2 ∂x +

+ fiind numărul total al măsurătorilor efectuate.

Efectuând asupra mărimii x1, n1 măsurători, asupra mărimii x2, n2
 12

măsurători, etc., eroarea pătratică a mediei aritmetice a mărimii z are

expresia:
2 2 2
 ∂f   ∂f   ∂f 
S z (σ z ) =  S x1  +  S x2  + − − − +  S x+ 
 (22)
 ∂x1  x1 , x2 ,..., x+  ∂x 2  x1 , x2 ,..., x+  ∂x +  x1 , x2 ,..., x+

unde:
+1
2
∑ (δx1i )
S x1 = i =1 (23)
+1 ( +1 − 1)

……………………
++
2
∑ (δx +i )
S x+ = i =1 (24)
+ + ( + + − 1)

Mărimea măsurată se va exprimă prin relaţia finală:

z = z ± Sz (25)
Eroarea relativă, exprimată în procente, este:
Sz
εz = (26)
z

7. Erorile funcţiilor

Majoritatea mărimilor fizice se măsoară indirect, adică se determină

prin calcul cu ajutorul unei formule în care intră mărimi ce sunt măsurate
direct. Ştiind erorile argumentelor trebuie să calculăm eroarea care rezultă
pentru funcţie, în special ne interesează eroarea maximă a funcţiei, cunoscând
erorile maxime ale argumentelor.
Este comod să notăm în cele ce urmează cu δx modul erorii absolute
şi cu εx modulul erorii relative, adică
 13

δx = x0 − x sau x 0 − x = ±δx sau x 0 = x ± δx,

δx x0 − x
εx = sau = ±ε x . (27)
x x

Vom presupune de asemenea că erorile sunt suficient de mici adică

δx << x , ε x << 1, (28)

astfel încât putem folosi formule pentru calcule aproximative.

1. Să calculăm mai întâi erorile maxime ale funcţiilor simple.
a) Sumă. Fie suma algebrică:
f = ax + by cu valoarea exactă f0 = ax0 + bx0, (29)
unde a, b sunt constante exacte. Eroarea absolută este:
f0 - f = a(x0 - x) + b(y0 - y) = ± a δx ± b δy. (30)
Cazul cel mai nefavorabil are loc atunci când erorile absolute ale
variabilelor x, y au acelaşi semn cu coeficienţii respectivi a, b de unde
rezultă eroarea maximă:
δf
δf = δ (ax + by ) = a δx + b δy; εf = . (31)
f

În particular,
dacă f = const.⋅x, atunci δf = |const.|⋅δx; (31')
şi cazul diferenţei, pe care o vom trata şi separat:
f = x - y, δf = δ(x - y) = δx + δy. (31'')
Observaţie: La adunarea mai multor numere, termenul cu număr
minim de zecimale (deci cu eroare absolută maximă) se lasă neschimbat, iar
ceilalţi termeni se rotunjesc păstrând o zecimală în plus faţă de termenul
grosolan (aceste zecimale vor da cifra "îndoielnică" a rezultatului).
b) Diferenţă. Asemănător sumei avem:
f = x - y, f0 = x0 - y0, f0 - f = (x0-x) - (y0-y) = ± δx ± δy.
Cazul cel mai favorabil are loc atunci când erorile absolute ale termenilor
au semne opuse şi deci se adună, de unde eroarea maximă:
 14

δx + δy
δf = δ ( x − y ) = δ x + δ y , εf = . (32)
x− y

Cazul diferenţei este un caz particular al sumei algebrice de la punctul

precedent (punând a = 1, b = -1).
Dacă x şi y sunt apropiaţi între ei, eroarea relativă maximă a
diferenţei va fi foarte mare (din cauza numitorului mic), chiar dacă erorile
relative ale termenilor sunt mici. Acest fapt trebuie totdeauna avut în vedere,
evitând determinarea unei mărimi ca diferenţă a două mărimi apropiate.
De exemplu, dacă creşterea de temperatură într-un vas calorimetric
este mică, de la t1 = 19,3 ± 0,10C la t2 = 19,7 ± 0,10C atunci eroarea relativă
a diferenţei ∆t = t2 - t1 va fi
δt1 + δt 2 2δt 2.0,1
ε ∆t = = = = 0,5 = 50%,
t 2 − t1 t 2 − t1 19,7 − 19,3

deşi citirile t1, t2 au fost făcute cu o precizie de 100 ori mai bună:
εt ≈ 0,1/20 = 0,005 = 0,5 %.
c) Produs. Pentru un produs de doi factori avem:
f = xy, f0 – f = x0y0 - xy = x(y0-y) + y(x0-x) + (x0-x) (y0-y) = ± xδy ± yδx ±
δx δy = ± xδy ± yδx.
unde am neglijat ultimul termen, erorile fiind presupuse mici.
Eroarea maximă (cazul cel mai nefavorabil) va fi:
δf
δf = δ ( xy) = x δy + y δx, εf = = εx +εy (33)
xy

deci se adună erorile relative ale factorilor.

d) Cît . Analog produsului avem:
x x x yx − xy 0 y ( x0 − x) − x( y 0 − y ) ± yδx ∓ xδy ± yδx ∓ xδy
f = , f0 − f = 0 − = 0 = = ≈ ,
y y0 y yy 0 yy 0 y ( y ± δy ) y2

de unde eroarea maximă (cazul cel mai nefavorabil):

x y δx + x δ y δf
δf = δ = , εf = = εx +εy, (34)
y 2 f
y
 15

deci şi în acest caz se adună erorile relative ale factorilor.

Observaţie: Pentru ca o expresie de tip produs - cît să aibă sigur n
cifre exacte trebuie ca factorii să aibă n + 2 cifre exacte.
e) Putere. Să considerăm o funcţie putere f = x2, unde x este un
număr real exact. Atunci

f0 - f = x0r − x r = ( x ± δx) r − x r = x r (1 ± ε x ) r − x r ≈ x r (1 ± rε x ) − x r = ± rx r ε x

de unde eroarea:
δf
δf = δx r = r x r ε x , εf = = rεx, (35)
xr
adică eroarea relativă a unei puteri este egală cu eroarea relativă a bazei
înmulţită cu exponentul (în modul).
Pentru funcţiile simple de mai sus se calculează întâi creşterea
absolută şi apoi cu ajutorul acesteia eroarea relativă.
Pentru funcţii mai complicate de tip produs – cât se calculează mai
întâi eroarea relativă după regula de mai jos şi apoi cu ajutorul acesteia
eroarea absolută.
Exemple: 1) Diametrul d2 al unui tub capilar se determină pe baza
diametrului cunoscut d1 al unui tub capilar de comparaţie şi a ascensiunilor
capilare h1, h2,
h1
d 2 = d1 (36)
h2

de unde eroarea relativă maximă este, conform regulii:

δh δh 1 1 
ε d = ε d + ε h + ε h ≈ε h +ε h = 1
+ 2
= δ h  + , (36')
2 1 1 2 1 2
h1 h2  h1 h2 

(δh1 ≈ δh2)
dacă diametrul d1 este cunoscut cu suficientă precizie.
2) Modulul lui Young E se determină pe baza alungirii ∆l a unui fir
de lungime l, şi secţiunea S0 supus forţei F:
 16

Fl 0
E= , (37)
S 0 ∆l

de unde eroarea relativă maximă:

δ (l − l0 ) 2δl
ε E = ε F + ε l + ε S + ε ∆l ≈ ε ∆l = = , (37')
0 0
l − l0 l − l0

unde erorile forţei F (dată de greutăţi marcate), a lungimii l0 şi a secţiunii

date S0 pot fi neglijate (δl ≈ δl0).
3) Perioada pendulului simplu T este dată de formula:
l
T = 2π , (38)
g

de unde eroarea relativă maximă:

1 1 1
εT = ε Π + ε l + ε g ≈ ε l , (38')
2 2 2
unde erorile pentru π, g se pot neglija dacă luăm un număr suficient de
zecimale.
4) Constanta elastică k a unui resort se determină fie static pe baza
alungirii x sub acţiunea greutăţii mg, fie dinamic pe baza perioadei T a
oscilaţiilor verticale ale greutăţii:
mg m
k= sau k = 4π 2 , (39)
x T2
de unde eroarea relativă maximă:
εk = εm + εg + εx ≈ εx sau εk = 2επ+ εm + 2εT ≈ 2εT, (39')
unde se pot neglija erorile masei marcate m, a lui g şi π (luând un număr
suficient de zecimale).
2. În cazul unor funcţii oarecare, de exemplu, al funcţiilor
trigonometrice, logaritmice, exponenţiale etc., se aplică calculul diferenţial,
asimilând diferenţialele cu erori (presupuse mici).
Presupunem că funcţia este continuă şi cu derivate parţiale continue
în domeniul considerat.
 17

Fie o funcţie de două variabile f = f(x, y), valoarea exactă fiind f0 =

f(x0,y0). Se dezvoltă funcţia în serie Taylor în jurul valorilor (x, y) păstrând
doar termenii liniari:
∂f ∂f
f ( x 0 , y 0 ) ≈ f ( x, y ) + ( x 0 − x ) + ( y0 − y ) ,
∂x ∂y
∂f ∂f
f 0 − f ≈ ±δx ± δy .
∂x ∂y
Cazul cel mai nefavorabil are loc atunci când erorile argumentelor au
acelaşi semn cu derivatele respective, de unde eroarea maximă:
∂f ∂f
δf = δx + δy.
∂x ∂y

Putem raţiona şi astfel. Anume, diferenţiem funcţia:

∂f ∂f ∂f
df = dx + dy + dx ,
∂x ∂y ∂x

asimilăm diferenţialele cu erori (considerate mici) dx → δx, … şi luăm cazul

cel mai nefavorabil pentru a obţine eroarea maximă:
∂f ∂f ∂f
δf = δx + δy + δ z. (40)
∂x ∂y ∂z

Putem obţine şi pe această cale formulele pentru funcţiile simple

(31 - 35):
(a ) f = ax + by, df = adx + bdy → δf = a δx + b δy;

(b) f = x - y, df = dx - dy → δf = δx + δy;
(c) f = xy, df = xdy + ydx → δf = x δy + y δx;

x ydx-xdy y δx + x δy
(d) f = , df = → δf = .
2
y y y2

Pentru expresii de tip produs - cât se calculează întâi eroarea relativă.

Pentru aceasta este comod să logaritmăm în prealabil funcţia şi apoi să
dx
diferenţiem (ştiind că d lnx = );
x
 18

df dx dy dz δf δx δy δz
(a) f = xyz, ln f = lnx + lny + lnz, = + + → = + + , deci
f x y z f x y z

εf = εx + εz + εz;
x df dx dy dz δf δx δy δz
(b) f = , ln f = ln x- ln y- ln z, = − − → = + + , deci
yz f x y z f x y z

ε f = ε x + + εz + ε z ;
df dx δf δx
(c) f = xr , lnf = r ln x, =r → =r , εf = r ε x.
f x f x

Se găseşte astfel regula de adunare a erorilor relative pentru expresii de

tip produs - cât.
Exemple: 1) Ascensiunea capilară h este dată de formula:
2σ cos θ
h= , (41)
ρgr
unde σ este tensiunea superficială, θ - unghiul de racord (umectaţie) , ρ -
densitatea lichidului, g - acceleraţie gravitaţională, r - raza tubului capilar.
Eroarea relativă maximă este:
εh = εσ + εcosο + ερ + εg + εr, unde
δ cos θ sin θ .δθ
ε cos θ = = = tgθ .δθ . (41')
cos θ cos θ

2) Nivelul sonor L (în decibeli) este definit prin intensităţile sonore I0

şi I astfel:
I
I = 10 lg (42)
I0

de unde eroarea maximă:

 δI δI 0  1 1 
δL = 10δ (1gI − 1gI 0 ) = 10 +  ≅ 10δI  + ,
 I I0   I I0 
(deoarece δI ≅ δI 0 . )
 19

8. Trasarea graficelor

În alcătuirea şi trasarea graficelor trebuie respectate anumite reguli.

1. Tabelul de valori.
În primul rând alcătuim tabelul cu valorile argumentului x (în ordine
crescătoare) şi valorile corespunzătoare ale funcţiei y = f(x), ca de exemplu
în tabelul alăturat.

x, unit. măs. 482 589 648 785 880 1030

y, unit. măs. 1,18 1,225 1,287 1,335 1,360 1,391

x 1150 1336 1470 1575 1725

y 1,425 1,432 1,429 1,425 1,440

La capătul rândului trebuie scrisă neapărat unitatea de măsură respectivă, fie

despărţită printr-o virgulă de simbolul mărimii, fie în paranteze.
2. Domeniul de variaţie
Stabilirea domeniului de variaţie a celor două mărimi x şi y, se face
prin rotunjirea valorilor extreme până la valori convenabile care să
încadreze bine valorile din tabel. În exemplul nostru: x ∈ (500, 1700), ∆x
=1200, y ∈ (1,00; 1,50), ∆y = 0,50.
3. Dimensiunile graficului.
Dimensiunile graficului trebuie să fie de ordinul 12 x 18 cm (dublul
unei cărţi poştale sau jumătate dintr-o coală oficială obişnuită). În cazuri
speciale graficul poate fi mai mic, de ordinul 9 x 12 cm (adică o carte
poştală, dar în nici un caz mai mic) sau poate fi mai mare, de ordinul 18 x
24 cm. Raportul optim dintre lungime şi lăţime trebuie să fie 2 =1,4.
Graficul poate fi aşezat în una din cele două poziţii a sau b din
fig. 2, în funcţie de comoditatea scărilor pentru x şi y.
 20

y y

sau

x
a)
b) x
Fig. 2. Poziţia graficului
4. Scările
Graficul poate fi trasat comod pe hârtie milimetrică sau eventual pe
hârtie în pătrăţele de aritmetică (sau comercială). Poate fi folosită şi o hârtie
albă, liniată de noi uşor cu creionul cu linii consecutive, verticale sau
orizontale, dar aşa ceva se recomandă doar în cazuri extreme. Trebuie să
reprezinte un număr de unităţi egal neapărat cu unul din divizorii lui 10,
adică 1, 2 sau 5, înmulţit cu o putere întreagă convenabilă a lui 10, deci
10k, 2⋅10k sau 5⋅10k unităţi, unde k este un număr întreg convenabil (pozitiv,
negativ sau nul). Astfel, intervalul dintre liniile echidistante, verticale sau
orizontale, poate fi următorul număr de unităţi:
1⋅10-1 = 0,1: 0; 0,1; 0,2; 0,3; 0,4; 0,5; 0,6 etc.
2⋅10-1 = 0,2: 0; 0,2; 0,4; 0,6; 0,8; 1,0; 1,2 etc.
5⋅10-1 = 0,5: 0; 0,5; 1,0; 1,5; 2,0; 2,5; 3,0 etc.
1: 0; 1; 2; 3; 4; 5; 6; etc.
2: 0; 2; 4; 6; 8; 20; 12; 14; etc.
5: 0; 5; 10; 15; 20; 25; 30; etc.
10: 0; 10; 20; 30; 40; 50; 60; 70; etc.
20: 0; 20; 40; 60; 100; 120; 140; etc.
50: 0; 50; 100; 150; 200; 250; 300; 350; etc.
100: 0; 100; 200; 300; 400; 500; 600; etc.
200: 0; 200; 400; 600; 800; 1000; 1200; etc.
500: 0; 500; 1000; 1500; 2000; 2500; 3000; etc.
 21

Nu se folosesc pentru intervale numere sub 0,1 sau peste 500 unităţi,
deoarece le putem evita folosind submultipli sau multipli ai unităţilor folosite.
Distanţa dintre două linii consecutive trebuie să fie de ordinul a
10- 20 mm. Liniile nu trebuie să fie nici prea dese, deoarece încarcă desenul,
şi nici prea rare, deoarece strică precizia de reprezentare a datelor.
În cazul hârtiei milimetrice sau în pătrăţele (de aritmetică sau
comercială), nu se trasează liniile echidistante (deoarece sunt gata trasate de
fabrică), ci se marchează pe cele două axe doar intervalele echidistante
alese. Distanţa dintre aceste marcaje trebuie să cuprindă 1, 2 sau 5 cm,
respectiv 2, 4 sau 10 pătrăţele de aritmetică. În cazul exemplului nostru ∆x =
1400 repartizat pe 14 cm lungime (în cazul hârtiei albe putem alege şi ∆x =
1300 repartizat pe 14-16 cm). Pe axa verticală avem ∆y = 0,50 unităţi pe
care îi repartizăm pe 10 cm înălţime (fig. 2a) sau pe 15 cm înălţime (fig. 2b).
5. Trasarea graficului
Fiecare punct experimental se marchează vizibil printr-un cerculeţ,
pătrăţel, triunghi, cruciuliţă etc. (de 1 mm mărime) fără a duce linii
ajutătoare (pline sau puncte), ci urmărind paralel liniile de coordonate deja
trasate, şi fără a nota pe axe valorile numerice ale coordonatelor punctelor.
Numai punctele remarcabile (critice) pot fi eventual evidenţiate prin linii de
coordonate (întrerupte) şi înscrise pe axe valorile coordonatelor respective.
Punctele experimentale reprezentate nu trebuie unite prin linii drepte,
astfel încât graficul să iasă o linie frântă. Trebuie trasată o curbă lină
(eventual cu ajutorul unui florar) prin interpolare, astfel încât curba să
treacă prin cât mai multe puncte experimentale, lăsând eventual de o parte
şi de alta, în mod egal şi simetric, un număr cât mai mic de puncte şi cât
mai apropiate de curbă.
Forma curbei pe care o vom trasa depinde de cunoştinţele noastre
asupra desfăşurării fenomenului (procesului) studiat. Astfel, dacă avem
argumente temeinice în sprijinul unei dependenţe liniare atunci vom trasa
 22

prin interpolare o linie dreaptă (fig. 3, linia plină). Dacă ştim că dependenţa
este parabolică vom interpola o curbă parabolică (fig. 3, linia întreruptă).

Fig.3

Dacă studiem un fenomen nou şi nu ştim deloc la ce tip de curbă

ne putem aştepta, atunci trebuie să evaluăm bine erorile funcţiei y pentru
fiecare punct experimental, pentru a vedea câtă încredere putem avea în
punctele experimentale obţinute. Pentru aceasta marcăm intervalele (y - δy,
y + δy) (δy = eroarea absolută) prin segmente verticale centrate pe punctele
experimentale respective (x, y) şi facem interpolarea printr-o curbă lină care
să taie aceste segmente.
De exemplu, în cazul graficului din fig. 4 se evidenţiază experimental
existenţa unui anumit proces (de cristalizare) în regiunea palierului A.
Uneori se reiau măsurătorile în mod special în regiunea interesantă pentru a
obţine mai multe (mai dese) puncte experimentale şi a evita o eventuală
pierdere (estompare) a unor variaţii (fig. 4, în porţiunea cu cruciuliţe).
Sub cadrul graficului sau sus în cuprinsul cadrului se scrie titlul
graficului, iar acesta trebuie sa indice in general variaţia unei mărimi în
funcţie de altă mărime, eventual şi ceea ce scoate în evidenţă acea
reprezentare grafică.
 23

Fig . 4

6. Exemple:
a) Sensibilitatea balanţei. Deviaţia acului balanţei în funcţie de masele
puse pe platane (la o suprasarcină dată), deviaţie proporţională cu
sensibilitatea balanţei, ne conduce de exemplu, la următorul tabel de date:

m, g 5 30 78 100 120,5 158

α, div. 6,0 3,4 2,9 2,5 2,3 2,2

Graficul este dat în figura 5.

Fig. 5
 24

b) Studiul căderii libere. Înălţimea de cădere s şi timpul de cădere

liberă ne conduc la o curbă parabolică (pătratică), (fig. 6).

s, cm 16 17 37 44 55 69 79

t, s 0,18 0,28 0,36 0,365 0,405 0,40 0,41

Fig. 6

c) Densitatea unor soluţii

Densitatea relativă a două soluţii în funcţie de concentraţie ne
conduce la graficul din figura 7.

I c , % 4 8 13

δ 1,037 1,06 1,086

II c , % 25 50

δ 0,931 0,883
 25

Fig. 7. Densitatea relativă a unor soluţii

d) Oscilatorul armonic
Forţa elastică (egală cu greutatea atârnată) în funcţie de alungirea
resortului ne conduce la graficul liniar (F = kx) din figura 8.

F, gf 5 10 15 20 25 30 35

x, mm 15 30,5 51 59 70 83 98,5

F 40 45 50

x 108 120 140

Constanta elastică se determină din grafic alegând pe dreapta de

interpolare două puncte cât mai depărtate între ele spre marginile
graficului), de exemplu, (0,0) şi (140, 50).
F 50 gf
Prin urmare obţinem: k = = = 3,70 gf / cm = 3,63 + / m
x 14,0cm
 26

Fig.8. Oscilatorul armonic

e) Termocuplul. Tensiunea termoelectromotoare E a unui termocuplu

variază practic liniar cu temperatura sudurii calde (cea rece fiind la 00C).
Datele experimentale din tabelul alăturat ne conduc la graficul din figura 9.

E , mV 0,85 2,2 4,0 5,0 6,7

0 , 0C 24,8 55 80 110 140

Interpolând o dreaptă şi luând pe această dreaptă două puncte cât
mai depărtate între ele, de exemplu (0,0) şi (140; 6,7) găsim panta dreptei,
adică sensibilitatea termocuplului:
∆E 6,7 mV
s= = . = 48µV / grd .
∆θ 140 grd

Fig. 9
 27

f) Termometrul cu rezistenţă. Rezistenţa în funcţie de temperatură ne

conduce la graficul din figura 10.

R, Ω 108 109 120 122 127 136 142 146

θ, 0C 22 29 50 58 80 90 105 118

R 154 158

θ 139 150

Interpolând o dreaptă, R = R0 (1+Aθ), şi extrapolând-o spre 00C găsim

R0 = 100 Ω. Pentru determinarea pantei luăm de exemplu punctele (0, 100) şi
(150, 158), (pentru simplificare în grafic s-au trecut mai puţine puncte):
158 − 100
m = R0 A = = 0,387 Ω / grd ,
150

de unde coeficientul termic

m 0,387
A= = = 3,87.10 −3 grd −1.
R0 100

Fig.10. Termometrul cu rezistenţă

 28

g) Termistorul. Termistorul este un semiconductor a cărui rezistenţă

scade cu temperatura după o lege de tip exponenţial:
R = A e-ε/2kT (43)
k = 1,38.10-23 J/grd – constanta Boltzmann,
unde ε este lărgimea benzii interzise în cazul conductibilităţii intrinseci (fără
impurităţi sau la temperaturi suficient de înalte). Logaritmând relaţia (43) şi
exprimând pe ε în electron-volţi (1eV = 1,6⋅10-19J), avem

ε ε ⋅ 1,6 ⋅ 10 −19 1000

lg R = lg A + lg e = lg A + 0,4343 = lg A + 2,5ε , (ε in eV ) (44)
− 23
2kT 2 ⋅ 1,38 ⋅ 10 T T

Prin urmare, graficul lui lg R în funcţie de 1000/T trebuie să fie o

linie dreaptă cu panta m = 2,5 ε, din care putem afla pe ε, anume ε = 0,4 m.

Fig. 11. Termistorul

În figura 11 am reprezentat R = f(θ) şi lg R = f(1000/T), conform

datelor experimentale din tabelul următor.
 29

R, Ω 68 66,5 52 25,0 20,0 10,8 7,2

lg R 1,832 1,823 1,716 1,398 1,301 1,034 0,858

θ , 0C 25 28 30 50 62 83 90

1000/T 3,35 3,32 3,3 3,09 2,985 2,81 2,74

R 6,2 3,9 3,1 2,2

1g R 0,792 0,591 0,491 0,342

θ 104 140 145 148

1000/T 2,65 2,42 2,39 2,37

Din graficul lgR = f(1000/T), luând de exemplu pe dreapta de

interpolare punctele (2,35; 0,35) şi (3,30; 1,80), găsim panta
1,80 − 0,35
m= = 1,526 = 2,5ε
3,30 − 2,35
de unde intervalul energetic:
ε = 0,4m = 0,61eV .

Fig.12. Termistorul