Moromeții

de Marin Preda

Relația dintre două personaje

Romanul „Moromeții” de Marin Preda a apărut în două volume succesive publicate la

12 ani distanță, primul – în 1955, iar al doilea în anul 1967. Motive, întâmplări și personaje
din roman sunt prefigurate în nuvelele și schițele „Dimineață de iarnă”, „O adunare
liniștită”, „În ceată”, „Salcâmul”, din volumul „Întâlnirea din pământuri” din anul 1948.
Titlul romanului evidențiază tema centrală: destrămarea – simbolică pentru
gospodăria țărănească tradițională – a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-
Gumești. Evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru transformarile din satul românesc al
vremii. Astfel că romanul unei familii este și o frească a vieții rurale dinaintea și de după cel
de-al Doilea Război Mondial. O altă temă este criza comunicării, absența unui dialog real
între Ilie Moromete și familia sa. Relația dintre individ și istorie (timp) nuanțează tema
socială.
În raport cu proza anterioară cu tematică rurală, scriitorul impune noi tipologii în
romanul său postbelic; țăranul reflexiv și intelectualul cu origine țărănească.
Cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are ca
model pe Tudor Călărașu, tatăl scriitorului, după cum mărturisește acesta în volumul
“Imposibila întoarcere” : ”eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl
meu”. Personaj exponențial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, el reprezintă
concepția tradițională față de pământ și de familie. Țăran de clasă de mijloc, Ilie Moromete
încearcă să păstreze întreg, cu prețul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l
lăsa apoi băieților.
Criza satului arhaic se reflectă în conștiința acestui personaj confruntat în mod tragic
cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător. Frământările sale despre soarta
țăranilor ce depind de roadele pământului, devreme și de Dumnezeu sunt relevante pentru
firea lui reflexivă.
Niculae este fiul cel mai mic, din a doua căsătorie a lui Ilie Moromete, prezentat la
vârste diferite în cele două volume: copilul și tânărul în formare. În primul volum, Niculae
este un copil dornic să învețe carte ca să-și schimbe statutul social. Însă, după ce Ilie
Moromete îl retrage de la școală sub pretextul că învățătura nu aduce niciun ”beneficiu”,
Niculae începe să-și caute sensul existenței și devine ”adeptul unei noi religii a binelui și a
răului”, cum crede că este noua dogmă socialistă.
Discuțiile dintre tată și fiu din volumul al doilea al romanului au semnificația unei
confruntări între după concepții de viață, între două civilizații și, desigur, între generații.
Niculae se îndepărtează din ce în ce mai mult de modelul tatălui său, nu trăiește viața
bucurându-se de ea, ci febril, prea ocupat ca să mai poată contempla.
Relația dintre tată și fiu ilustrează evoluția conflictului inițial, secundar, dintre dorința
copilului de a merge la școală și lipsa de înțelegere dub partea tatălui, cu mentalitate
tradițională de țăran. În al doilea volum, conflictul dintre generații ia forma unei confruntări
între două civilizații și două mentalități: cea tradițională și cea colectivistă.
O secvență semnificativă, din primul volum, pentru ilustrarea relațiilor dintre tată și
fiu este serbarea școlară la care Niculae ia premiul întâi. Deși iși iubește copiii și le vrea
binele, Moromete își cenzurează orice manifestare de afecțiune față de ei. Neinteresat cu
adevărat de preocupările și de situația fiului mai mic, el se așteaptă ca Niculae, care era
trimis zilnic cu oile, să rămână repetent. Spre surprinderea lui, copilul ia premiul întâi.
Stinghereala lui Niculae când primește premiul pe șcenă și criza de figuri care îl cuprinde în
timp ce încerca să recite o poezie îi produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile
de mângâiere sunt schițate cu multă stângăcie.
O altă întâmplare care anticipează într-o oarecare măsură ruptura dintre tată și fiu
este călătoria lui Moromete la munte ca să vândă cereale. Acesta povestește niște fapte
extraordinare la întoarcere. Când îl însoțește mai târziu pe tatăl său într-o călătorie
asemănătoare, Niculae rămâne dezamăgit: întâmplările sunt banale, oamenii lipsiți de
farmec, munteanca tânără care-l tulburase pe tatăl său i se pare o țărancă oarecare, prin
nimic deosebită de o femeie din Siliștea-Gumești: ”Tatăl – notează autorul – avea ciudatul
dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.”
După fuga băieților lui mai mari la București, Moromete devine îndepărtat și
nepăsător, se retrage în sine, iar în volumul al doilea intră într-o zonă de umbră. Își pierde
prestigiul de altădată, autoritatea lui în sat se diminuează, familia se destramă. Schimbarea
lui Moromete este surprinsă de fiul său, Niculae, în mod direct: ”îl vezi cum îi ia altul vorba
din gură fără niciun respect și el lasă fruntea în jos și nu mai zice nimic. De ce? Aici s-a
întâmplat ceva și nimeni n-o să știe vreodată ce-a fost cu el, poate doar mama, dar eu nu
cred!”
Tatăl, dezamăgit de fuga băieților, îl retrage pe Niculea de la școală, după trei ani, pe
motiv că studiile lui nu-i aduc niciun ”beneficiu”, de fapt în speranța că îl va reține lângă el.
Neînțeles, tânărul se înstrăinează de tată, refuză propunerea acestuia de a rămâne
învățător în sat, pleacă de acasă și devine activist de partid.
Înscrierea lui Niculae în Partidul Comunist reprezintă un prilej pentru noi dispute cu
tatăl său. Tânărul este trimis la o școală pentru activiști și se întoarce în sat cu o sarcină de
la ”județeană”. El trebuie să supravegheze buna funcționare a primelor forme colective de
muncă (strângerea cotelor și predarea lor către stat). Însă din cauza unei dispute aprinse un
sătean moare înecat în apele râului de la marginea satului. Idealist, tânărul se orientează cu
dificultate în țesătura de intrigi pusă la cale de oportuniștii de profesie. Așa că activistul
Niculea Moromete este destituit, se retrage din viața politică și își continuă studiile.
Ilie Moromete iși conștientizează târziu greșeala de a-l fi retras pe Niculea de la
școală, iar regretele lui sunt, de asemenea, tradive: ”Ar fi trebuit să-l fi ținut pe Niculee mai
departe la școală, zieca el, să nu umble pe urmă de gât cu toți ăștia ca d-alde Isosică. Vezi,
zicea el, aici am greșit.”
În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că
rostul lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie ”să dispară”. În monologul de la șira de
paie, adresat unui personaj imaginar, Bâznae, el compară cele două ordini ale lumii, cea
veche și cea nouă, de pe poziția ”celui din urmă țăran”, reprezentant al unui cod etic și al
unei filosofii condamnate la dispariție de timpul implacabil: ”Până în clipa din urmă omul e
dator să țină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine știe ce s-o alege de el!” Tot acum el iși
exprimă crezul despre rolul de tată, despre ceea ce are el de transmis cu adevărat fiilor săi:
”Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am
ținut pământul până în momentul de față – că n-au vrut să-l muncească, ce să le fac eu,
toată viața le-am spus și i-am învățat...”.
Monologul este semnificativ în ansamblul romanului. Atitudinea personajului este
critică față de noua societate, care se întemeiază utopic, pe anularea unei clase sociale,
țărănimea, adică pe distrugerea unei civilizaii și a unui cod străvechi de comportament și
înțelepciune.
Moromete se stinge încet, trăindu-și ultimii ani de viață în singurătate și tăcere. Mai
avea slăbiciunea de a umbla prin sat. Ultima oară este adus acasă cu roaba. Căzut la pat, el
iși exprimă crezul de viață când îi spune medicului: ”Domnule... eu totdeauna am dus o
viață independentă!”
Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol și este
căsătorit cu o fată din sat, Mărioara, fiica lui Adam Fântână, asistentă medicală. La
înmormântarea lui Moromete, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet,
fără a fi suferit de vreo boală. Moartea lui Moromete aduce remușcări în sufletul lui
Niculea, dar în finalul romanului tatăl și fiul se împacă în visul băiatului.
În primul volum scriitorul folosește tehnica decupajului și accelerarea gradată a
timpului narațiunii. Volumul este structurat în trei părți, cu o acțiune concentrată, care se
desfășoară pe parcursul verii, cu trei ani înaintea izbugnirii celui de-la Doilea Război
Mondial. Acțiunea primului volum se desfășoară pe mai multe planuri narative. În prim plan
se află Moromeții, o femilie numeroasă, măcinată de nemulțumiri mocnite. Principalele
evenimente sunt redate în secvențe narative semnificative pentru viața familiei: scena cinei,
scena tăierii salcâmului, dar și pentru viața colectivității: hora, călușul, întâlnirile duminicale
din poiana lui Iocan, serbarea școlară, secerișul, treierișul.
În volumul al doilea, structurat în cinci părți, se prezintă viața rurală dintr-o perioadă
de un sfert de veac, de la începutul anului 1938, până la sfârșitul anului 1962, prin tehnica
rezumativă.
Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete: dezacordul dintre tată și cei trei
fii ai săi din prima căsătorie, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea, apoi
conflictul dintre Moromete și Catrina, soția lui și conflictul lui Moromete cu sora sa, Guica.
Un conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul iși
dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl
ironizează și susține că învățătura nu aduce niciun „beneficiu”. Pentru a-și realiza dorința de
a studia, băiatul se desprinde treptat de familie. În volumul al doilea, acest conflict trece pe
primul plan, pentru că tatăl și fiul reprezintă două mentalități diferite. Astfel, Ilie Moromete
ilistrează mentalitatea țăranului tradițional care vrea să-și păstreze pământul, în vreme ce
Niculae devine un susținător al comunismului, al mentalității colectiviste impuse de stat.
Cele două referiri la tema timpului, simetrice, în incipit și în paragraful final al
volumului, pun în evidență conflictul tragic dintre individ și istorie. La început, timpul pare
îngăduitor (”se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără
conflicte mari”), pentru ca in enunțul din finalul volumului scriitorul să afirme: ”timpul nu
mai avea răbdare”; acesta devine necruțător. Îl al doilea volum, Ilie constată că ”erau
evenimente pline de viclenie”, iar satul devine ”o groapă fără fund din care nu mai încetau
să iasă atâția necunoscuți”.
Ilie Moromete, ”cel din urmă țăran”, reprezintă concepția tradițională față de pământ
și de familie. Complexitatea personajului este realizată prin modalități de caracterizare
variate.
 Protagonistul este caracterizat în mod direct de catre narator în debutul capitolului al
X-lea din primul volum: ”Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, facuse
războiul) și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau
bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”.
Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea exprimă crezul său de viață,
libertatea morală, în ciuda constrângerilor istoriei: ”Domnule [...] eu totdeauna am dus o
viață independentă”.
Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele și gândurile
personajului, dar și din relațiile cu ceilalți: ”Însă modificarea vieții interioare este marcată
mai ales de glasuri. [...] Tatăl autoritar are mai multe glasuri, când <puternic și amenințător,
făcându-i pe toți să tresară de teamă>, când un glas <schimbat și necunoscut>, fals, ironic”.
(Eugen Simion)
Niculae este prezentat în evoluție, de la copilul care se teme la început să-i ceară
tatălui dreptul de a merge la școală, susținut și protejat de mamă în primul volum, la
adolescentul care problematizează existența (”Eu îmi caut eul meu”, îi spune tatălui) și
tânărul care pleacă de acasă pentru a-și continua studiile, în contextul tulbure al anilor de
după război. Acum el se maturizează: își întemeiază o familie și devine inginer horticol, în al
doilea volum. Dacă primul volum este cartea tatălui, volumul al doilea este cartea fiului,
personaje-reflector și exponenți ai unor generații și ai unor lumi diferite. Perspectiva
naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I,
și Niculae, în volumul al II-lea), ca și prin aceea a informatorilor (personaje – martori ai
evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora). Efectul este limitarea omniscienței
În concluzie, romanul lui Marin Preda aduce în prim-plan condiția țăranului în istorie,
la confluența dintre două epoci istorice, înainte și după al Doilea Război Mondial, și impune
noi tipologii: țăranul reflexiv și intelectualul cu rădăcini în satul românesc.