Icoana – tehnici și stiluri

Referat

Student: Tița Nicolescu Ion

Universitatea din Pitești
Facultatea de Teologie, Istorie; Litere și Arte,
ARS – II

Cuvântul „icoană” își găsește originea în grecescul eikon care înseamnă „imagine”,
„portret” sau „chip”1. Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului
lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14).
Dumnezeu, în El însuși, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
a doua persoană din Sfânta Treime, este reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu
adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci și om adevărat, care a luat trup concret (și deci un chip
anume) "pentru noi și a noastră mântuire". Icoana este deci o consecință a Întrupării, căci Hristos
este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).
Ca reprezentare picturală, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic, arheologic etc.
specific, dar pentru creștini ea nu aparține propriu-zis artelor, ci cultului Bisericii: pe de-o parte,
împreună cu sfintele moaște, cu cărțile sfinte și celelalte obiecte de cult, iar pe de altă parte, cu
toată moștenirea teologică, de credință și învățătură ortodoxă - Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție,
Sfintele Taine2 etc.
Icoana nu este deci un ornament, un tablou sau o simplă reprezentare figurativă, ci o
comunicare vizuală a realității invizibile divine, manifestată în timp și spațiu. Icoana nu este
portretul unei persoane care a fost, ci este portretul sau reprezentarea unei persoane în Împărăția
lui Dumnezeu. Conform tradiției bisericești 3 dar și populare prima icoană a Mântuitorului a
apărut chiar în timpul vieții sale. Cel mai cunoscut moment fiind acela în care femeia bolnavă de
15 ani se atinge de hainele lui Iisus, iar credința o vindecă instantaneu (Matei 9:20-22; Marcu
5:25-34; Luca 8:43-48). În acest caz atingerea hainelor este prima formă de venerare a unui
obiect sfânt. Nu mai puțin cunoscută este Sfânta Veronica, tânăra care, plină de compasiune
1
Cristian Bădiliță, Teme, personaje, sărbători creștini și tradiționale românești, un ghid pentru credincioșii din
secolul XXI, Editura Vremea; București, 2014, p. 125.
2
Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR,
1994, art. "Icoană", p. 201-204.
3
Eusebiu de Cezareea, istorie bisericească, I, 13, 15.

1
pentru Iisus, a ieşit din casă şi I-a şters Faţa plină de sânge cu o mahramă. Ca răsplată pentru
curajul şi nobleţea ei sufletească, Mântuitorul a răsplătit-o, dăruindu-i imaginea Chipului Său
imprimată în ţesătură (Luca 23, 27).
Trebuie menționat că creștinismul a preluat întreaga moștenire biblică a iudaismului,
inclusiv Decalogul, unde se spune: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor câte se
află sus, în cer, jos, pe pământ sau în apele de sub pământ. Să nu te închini lor și să nu le slujești
căci eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu gelos (Ieșirea 20, 4-5)”. Expresia „chip cioplit”
este tradusă din grecescul eidelon care înseamnă idol sau statuie, deci Iahve le interzicea
israeliților idolatria sau închinarea la statui, practică răspândită la religiile păgâne, iar acest
aspect este deosebit de important în conturarea teologiei creștine a icoanei4.
Putem spune că în ceea ce privește prezența icoanelor ca obiecte de cult creștin, până în
timpul împăratului Iustinian, nu au creat o polemică evidentă, discuțiile fiind în acest sens, unii
teologi admițând învățăturile lui Origen care spuneau că Dumnezeu nu poate fi reprezentat prin
ceva material așa cum este icoana. De cealaltă parte se susținea că acest lucru este posibil, atâta
timp cât vorbim de un Mântuitor egal în umanitate cu oamenii, deci om și reprezentabil. Fără a
intra în detaliile acestor contre mai mult intelectuale decât teologice, Iustinian este favorabil
icoanelor făcând din prezența acestora o regulă (nu o obligativitate) condamnând concomitent
învățăturile prea platoniste ale lui Origen sau Evagrie Ponticul. Până la momentul numit
Iconoclasm cele două curente (iconoclaste și iconodule) au conviețuit pașnic.
Iconoclasmul a apărut în istorie în sec. VIII, ca practică a distrugerii imaginilor
(icoanelor) lui Isus Hristos, aflate în locurile de adunare ale anumitor biserici creştine5. Mulţi
creştini, așa cum spuneam mai sus, se închinau icoanelor, considerându-le reprezentări ale
întrupării fizice a lui Isus Hristos. Controversa iconoclastă a început în 725 d.Hr., când împăratul
Leon III a decis să distrugă icoanele, considerând că închinarea la icoane este idolatră şi
constituie o piedică în calea convertirii iudeilor şi a musulmanilor. Văduva împăratului Leon IV,
Irina, devenită regentă, a restabilit cultul icoanelor, convocând un nou sinod, la Niceea, în 787,
care a anulat hotărârile celui de la Hieria. Criza a avut un nou episod începând cu 813, odată cu
urcarea pe tron a lui Leon Armeanul. Abia în 843 văduva împăratului Teofil, Teodora, și ea

4
Cristian Bădiliță, Op. cit., p. 129.
5
Lucian Dâncă, Sinodul de la Niceea II - 787, Editura Solaris, Tg Lăpuș, 2012, p. 58.

2
regentă, a restabilit cultul icoanelor, sinodul ținut la inițiativa sa proclamând și o sărbătoare a
Ortodoxiei pe 11 martie6.
Aceste crize au alimentat dezbaterea teologică referitoare la natura și cultul icoanelor.
Trei nume au devenit de referință pentru ortodoxie: Ioan Damaschin (749), Teodor Studitul (826)
și Nichifor al Constantinopolului (806-815). Una din lucrările lui Ioan Damaschinul Cele trei
discursuri contra iconoclaștilor au influențat nu doar scrierile lui Teodor Studitul ci și hotărârile
celui de-al șaptelea sinod ecumenic.
Conform lui Ioan Damaschin, între icoană și prototip nu există identitate și doar
asemănare. Dumnezeu în Sine , în esența lui divină nu poate fi pictat. Dar faptul istoric al
Întrupării lui Iisus , Fiul lui Dumnezeu, justifică reprezentarea divinității. În icoană credinciosul
nu-l vede doar pe Iisus-Omul ci și pe Iisus-Fiul lui Dumnezeu, Logosul prin care toate s-au făcut.
Cea mai importantă distincție pe care o fac iconodulii este aceea între icoana materială și icoana
spirituală. Cei care se închină icoanelor nu cinstesc lemnul, ci realitatea cerească reprezentată de
acel lemn. În acest context icoanele devin obiecte sfinte, întrucât, pe de o parte conțin
reprezentări de sfinți, iar pe de altă parte îi poartă spre sfințenie pe credincioși.
În ceea ce privește tehnica pictării, aceasta a fost trasată în manualele de specialitate
numite Erminii. Cea mai importantă lucrare, în spațiul ortodox, este cea realizată de Dionisie de
Furna, iar în Apus Tratatul de pictură, al lui Cennino Cennini.
Procesul executării unei icoane presupune următoarele etape de bază: alegerea
suportului, grunduirea acestuia, reprezentarea imaginii (pictura) și aplicarea stratului de protecție
(verniul). Lemnul este cel mai vechi suport utilizat în pictura portabilă. Pentru icoane erau
utilizate diferite esențe, în funcție de zona geografică. În țările mediteraneene, chiparosul,
platanul, palmierul, stejarul; în țara noastră, în Rusia și întreg perimetrul balcanic este folosit
teiul, plopul, frasinul, stejarul, fagul și bradul.
În spațiul românesc se remarcă două feluri de icoane: Icoanele pe sticlă și Icoanele pe
vatră.
Icoanele pe sticlă au apărut în Transilvania, cu precădere la sfârșitul veacului al XVII-
lea, mai exact după anii 1699-17017, atunci când mulți călugări ortodocși s-au refugiat în sate
luând cu ei cărți și obiecte de cult. Din colaborarea dintre acești și meșterii locali glăjari au ieșit
frumoasele Icoane pe sticlă.
6
Ibidem p. 72.
7
Jean Delumeau, Religiile lumi, Biserica Ortodoxă, Editura Humanitas, București, 1997. p. 423

3
 În ceea ce privește Icoanele pe vatră vorbim despre un obicei străvechi, venind din
credințele precreștine8 ale românilor în care vatra era deificată9, sau de un cult al strămoșilor.
Icoanele pe vatră sunt cel mai des întâlnite în sudul României, mai exact în Oltenia, dar și în
Teleorman, Argeș și Prahova.

Bibliografie selectiva.

1. Bădiliță, Cristian, Teme, personaje, sărbători creștini și tradiționale

românești, un ghid pentru credincioșii din secolul XXI, Editura Vremea;
București, 2014.
2. Delumeau, Jean, Religiile lumi, Biserica Ortodoxă, Editura Humanitas,
București, 1997.
3. Dâncă, Lucian, Sinodul de la Niceea II - 787, Editura Solaris, Tg Lăpuș,
2012.
4. Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Ediția a III-a, Editura
Humanitas, București, 1999.
5. Evseev, Ivan, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura
Amarcord, Timișoara, 1999
6. Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, București, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1994, art. "Icoană".
7. Eusebiu de Cezareea, istorie bisericească.
8. Upensky, Leonid, Teologia icoanei, Editura Renasterea, Bucureti, 2012.

8
Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 1999, p. 94.
9
Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1999, pp. 480-481.