În lumea creştină există mai multe icoane ale Maicii Domnului, despre care tradiţia

spune că nu sunt făcute de mâna omului. Mai puţine sunt însă icoanele care înfăţişează chipul
Mântuitorului, nepictat de mână omenească. Iată de ce ne-am propus să vă prezentăm cele
mai cunoscute asemenea icoane.

O primă icoană nefăcută de mână a Sfintei Feţe a lui Hristos, care nu are însă nici o
atestare evanghelică sau apostolică, este cea trimisă de Mântuitorul regelui Abgar.
Ea a fost imprimată pe pânză, apoi pe o cărămidă.
Informaţia este amintită de istoricul Eusebiu de Cezareea, în "Istoria Bisericească",
fiind inserată după o traducere siriacă.
În această lucrare este relatată corespondenţa dintre regele Abgar şi Hristos. Acest rege
I-a trimis prin curierul său Anania o scrisoare Mântuitorului prin care Îl ruga să vină să-l
vindece de lepră şi să-l apere de prigonirea iudeilor.
Răspunsul Mântuitorului este acela că nu poate veni, dar că îl va trimite pe ucenicul
său Tadeu să-l vindece.
Eusebiu nu relatează ce a făcut Abgar după primirea răspunsului de la Iisus. Există
însă o lucrare apocrifă numită "Doctrina Addaei apostoli" din care aflăm că Abgar ar fi trimis
un pictor să zugrăvească chipul Mântuitorului. Nereuşind să facă acest lucru, Hristos Şi-a pus
o pânză pe faţă, inprimându-I-se astfel chipul pe ea.
Sfântul Damaschin spune şi el că Hristos şi-a întipărit chipul pe o bucată de pânză
luată din haina Sa şi că ar fi trimis-o lui Abgar, prin Iuda Tadeul.
Această icoană, păstrată prin tradiţia orală la Edesa, a servit ca apărătoare a cetăţii,
fiind pusă la una din porţile oraşului până în 944, când a fost mutată la Constantinopol. În
1204, cavalerii Cruciadei al IV-a au luat-o şi au dus-o în Occident. Copii după această icoană,
mai mult sau mai puţin reuşite, s-au răspândit în toată lumea bizantină sub numele "Sfânta
Mahramă".
Prima menţiune istorică a existenţei ei a fost făcută de către Evagrie Scolasticul.
În timpul Revoluţiei franceze, Sfânta Mahramă, aflată într-o biserică din Paris, a ars.
Academicianul Emilian Popescu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae"
din Iaşi, spune că o parte din icoanele executate după Sfânta Mahramă se păstrează la
Mănăstirea "Sfânta Ecaterina" din Muntele Sinai, din Egipt, şi că soldaţii cruciaţi, odată cu
pânza, au furat din Constantinopol şi coroana din spini şi o parte din cuiele în care a fost
pironit Mântuitorul.
Giulgiul din Torino
O altă imagine celebră a Mântuitorului, nefăcută de mână, este Giulgiul din Torino, a
cărui primă menţiune datează din 1353. După mai multe peregrinări prin Franţa, Sfântul
Giulgiu ajunge la Torino în secolul al XVI-lea, în posesia Casei de Savoia. El înfăţişează
trupul Domnului pus în mormânt.
Pe marginea autenticităţii acestei relicve s-au purtat discuţii aprinse, cercetări de
ultimă oră indicând faptul că ar putea fi autentică.
Sfântul Andrei Criteanul afirmă că Apostolul Luca I-a pictat pe Hristos şi pe Fecioara
Maria. Asemenea icoane există la Roma, în capela Sancta Sanctorum a Sfântului Ioan din
Lateran şi în Biblioteca Vaticanului. Mai sunt întâlnite asemenea icoane la Trivoli şi în
Catedrala din Viterbo.
Marama Sfintei Veronica
Potrivit tradiţiei, mai există o imagine considerată ca fiind adevărata icoană a lui
Hristos, nefăcută de mâna omului: Marama Sfintei Veronica. Femeia care I-a şters
Mântuitorului chipul pe Drumul Golgotei, imprimându-I astfel imaginea pe pânză. Cele mai
vechi informaţii despre această relicvă sunt cuprinse în cartea apocrifă "Faptele lui Pilat", din
secolul al VI-lea.
 Studii recente acreditează ipoteza că adevărata "mamă a tuturor icoanelor", numită
"Sfânta Faţă din Manoppello", de lângă Pescara, din Italia, ar fi tocmai această maramă. O
pânză din lână albă, transparentă, de 17/24 cm, care, pe măsură ce te apropii de ea, se
colorează din ce în ce mai mult până ce se conturează chipul unui om suferind.
Relicva este păstrată în sanctuarul fraţilor capucini "Sfânta Faţă" din Manoppello, iar
cercetări efectuate asupra ei pun în evidenţă o asemănare impresionanată cu chipul
Mântuitorului de pe Giulgiul de la Torino, ceea ce i-a făcut pe specialişti să concluzioneze că
marama de la Manoppello este originalul pânzei cu care a fost ştearsă faţa lui Hristos.
Agenţia "Zenit" informa cu ceva timp în urmă că părintele iezuit Heinrich Pfeiffer,
profesor german de iconologie şi istorie a artei creştine de la Universitatea Gregoriană din
Roma, după 13 ani de studiu asupra sfintei relicve, este cel dintâi specialist care susţine
autenticitatea maramei Veronicăi.
În 1300, marama Veronicăi a fost adusă la Vatican şi aşezată în bazilica "Sfântul
Petru", devenind pentru miile de pelerini una din "Mirabilia urbis". Despre ea vorbeşte şi
poetul Dante Alighieri (1265-1321) în cântarea XXXI din "Paradisul".
După Anul Sfânt 1600, urmele maramei s-au pierdut, ulterior fiind regăsită la
Manoppello.
Conform "Raportului istoric" scris în 1646 de călugărul capucin Donato da Bomba, în
1608, Marzia Leonelli şi-a răscumpărat soţul din închisoare cu 400 de scuzi proveniţi din
vânzarea maramei Veronicăi (pe care o avea ca dotă) lui Donato Antonio de Fabritiis.
Deoarece relicva nu se afla într-o stare foarte bună, Fabritiis a încredinţat-o, în 1638,
părinţilor capucini de la Manoppello. Fratele Remogio da Rapino a decupat marama şi a fixat-
o între două geamuri înrămate cu lemn de nuc, aşa cum se păstrează şi astăzi aici.
În anul 1997, marama a fost studiată cu raze ultraviolete de către profesorul Donato
Vittori de la Universitatea din Bari. La microscop a văzut că relicva nu este nici pictată, nici
ţesută cu fire colorate. Cercetări ştiinţifice realizate foarte recent au scos în evidenţă faptul că
faţa care apare pe marama de la Manopplelo şi faţa de pe Giulgiul din Torino, prin
suprapunere, au aceleaşi dimensiuni, cu singura diferenţă că în relicva de la Manoppello gura
şi ochii feţei sunt deschişi.
Părintele Pfeiffer, descoperind că toate detaliile duc la un unic model, cel de la
Manoppello, a concluzionat: "Atunci când diferitele detalii sunt adunate într-o unică imagine,
aceasta din urmă a fost modelul pentru toate celelalte. Toate aceste picturi imită un unic
model: marama romană. Astfel, trebuie să concludem că marama de la Manoppello nu este
altceva decât originalul maramei romane".
El a mai spus că vălul l-ar fi avut Maica Domnului " căreia îi revenea de drept", şi care
l-ar fi purtat cu ea la Efes şi apoi de la Preasfânta Maria ar fi trecut la Apostolul Ioan,
continuîndu-şi drumul spre alte localităţi din Asia Mică, sau că, într-o altă ipoteză, vălul ar fi
rămas unit cu Giulgiul şi ar fi fost separat doar câteva secole mai târziu.
Sudariumul de la Oviedo
O altă relicvă hristică, nefăcută de mâna omului, este "Sudarium de la Oviedo",
păstrată în catedrala din Oviedo-Spania. Este vorba despre o pânză (ştergar) care ar fi acoperit
chipul Mântuitorului după crucificare. Evanghelia lui Ioan, în capitolul 20, versetele 6 şi 7, dă
informaţii clare despre această pânză. Iată ce spune Evanghelia: "A sosit şi Simon-Petru,
urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos. Iar mahrama, care fusese
pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc".
Sudarium are dimensiunea de 83/53 cm. Cu ochiul liber, se observă mai multe pete de
sânge, care la microscop sunt mult mai evidente. În anii â90 ai secolului trecut, investigaţiile
efectuate asupra pânzei de către o echipă de la Centrul Spaniol pentru Sindonologie au relevat
faptul că petele descoperite indică o tulburătoare coincidenţă cu rezultatele studiilor
Giulgiului din Torino, ceea ce a făcut ca la Congresul internaţional de la Oviedo din 1994, la
care au participat specialişti în domeniu, să se tragă concluzia că relicva a acoperit aceeaşi
faţă peste care a fost pus Giulgiul din Torino. Adică faţa Mântuitorului Iisus Hristos.

Biserica Ortodoxă Română cinstește Icoana Maicii Domnului Prodromița de la

Sfântul Munte Athos. Această icoană este printre puținele din lumea ortodoxă nefăcută de
mâna omenească, adică pictată, zugrăvită în chip minunat.
Învățătura despre cinstirea Maicii Domnului este la fel de veche precum creştinismul.
Aşa cum observăm din Sfânta Scriptură, Faptele Sfinților Apostoli, Maica Domnului a fost o
prezență vie în sânul tinerei comunități creştine şi aşa a rămas până astăzi.
Mărturia că Dumnezeu este mai presus de gând şi de cuvânt a fost legată de cele două Grădini
ale Maicii Domnului: Muntele Athos și Ţările Române.
Din anul 1850, ieromonahii Nifonsi Nectarie de la Mănăstirea Horaița – Neamț au
început rezidirea schitului românesc. Prodromul la Sfântul Munte Athos. Gândul lor a fost ca
Icoana Maicii Domnului să fie pictată acasă în Moldova. Deşi erau pictori mari în epocă, a
fost ales iconarul Iordache Nicolau din Iaşi. Acesta a început pictura icoanei în anul 1863,
respectând vechile canoane, făcea rugăciune continuă, nu mânca și nu bea nimic înainte de a
lucra, se spovedea și se împărtăşea cu Sfintele Taine.
Când a ajuns să picteze Sfintele Chipuri ale Fecioarei Maria şi a Pruncului Iisus nu a
putut continua lucrarea. Întristat, a acoperit Icoana, a încuiat atelierul de lucru care se afla la
Mănăstirea Bucium şi s-a așezat la rugăciune cu intenția de a continua a doua zi. Când s-a
întors la atelier, a văzut că Icoana era terminată, ea zugrăvindu-se, pictându-se singură,
chipurile Maicii Domnului şi al lui Iisus fiind luminoase, pline de strălucire și de
Dumnezeiescul Har.
Cercetările ulterioare ale oamenilor de ştiință efectuate în laboratoare au adeverit
faptul că fața Maicii Domnului şi a Pruncului Iisus nu prezintă urme de pensule. Însuși
iconarul Iordache Nicolau adevereşte minunea. Bătrânul pictor mărturiseşte întâmplarea pe un
petec de hârtie, păstrat până astăzi la Prodromul: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul
Iaşi, am zugrăvit această Sfântă icoană a Maicii Domnului cu însăşi mâna mea, la care a venit
o minune: după ce am isprăvit veşmintele, după meşteşugul zugrăvirii mele, m-am apucat să
lucrez feţele Maicii Domnului şi a lui Iisus Hristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieşit
potrivnice, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că am uitat meşteşugul. A doua zi,
după ce m-am sculat, am făcut trei mătănii mari înaintea Maicii Domnului, rugându-mă să-mi
lumineze mintea, să pot isprăvi sfânta ei icoană. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat
chipurile drese desăvârşit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai voit a pune
condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deşi o greşeală a fost aceasta că am dat lustru
la o asemenea minune.”
O copie a acestei Icoane făcătoare de minuni se află la Biserica Sfântul Gheorghe a
garnizoanei militare din oraşul nostru.

Cinstirea sfintelor icoane in Biserica Ortodoxa

Atitudinea faţă de icoane în cadrul Bisericii s-a precizat în timp. După ce episcopi,
clerici, teologi şi scriitori bisericeşti au avut atitudini pro şi contra timp de mai multe secole,
prigoana din timpul iconoclasmului (secolele VIII şi IX) determină Biserica lui Hristos să
precizeze şi să fixeze definitiv, în mai multe sinoade (între care Sinodul al VII-lea
ecumenic de la Niceea, în 787, sau sinodul general din 843), învăţătura ortodoxă despre
sfintele icoane şi cultul lor.

Tradiţia ortodoxă face o distincţie importantă şi necesară între diferitele feluri de

închinare:
  închinarea ca latrie, adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu (şi lui Hristos ca "Unul
din Sfânta Treime" întrupat, "Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat" - Crezul)
 închinarea ca venerare sau cinstire, ce revine Maicii Domnului şi sfinţilor

Închinarea pe care creştinii o aduc icoanelor, nu se referă la obiectul material (la lemnul
pe care este reprezentată persoana sau la frumuseţea picturii etc.) - altminteri aceasta ar
fi idolatrie -, ci orice cinstire dată icoanei trece la / revine persoanei zugrăvite, adică
"originalului".