Sunteți pe pagina 1din 2

CÂNTĂREȚUL DIN FUNDUL RINULUI

Legendă poloneză din volumul ”Povești de aur” de Nicolae Batzaria


(rezumat)

După mai mulți ani de despărțire, trei frați se reîntâlniră la o cârciumă dintr-un oraș de pe
Valea Rinului. În timpul care trecuse, fratele cel mare se făcuse marinar, cel mijlociu viticultor, iar
fratele cel mic se făcuse cântăreț.
Cei trei stătură mult de vorbă în fața cănilor cu vin de Rin. Ajunseră la căsătorie și fură toți trei
de părere că ar trebui să se însoare.
Întrebându-se unde vor găsi fete potrivite, fratele cel mic spuse că el a auzit lucruri minunate
despre Roza, fata grădinarului din orașul Sankt Goar. Se arătă hotărât să meargă acolo și să câștige
inima și mâna fetei, iar frații lui spuseră că îl vor însoți.
La Sankt Goar, fratele cel mare se angajă căpitan pe o corabie de pescuit. Fratele mijlociu
găsi de lucru la niște vii. Cel mic fu chemat să cânte la nunți și la petreceri. Acesta îl cunoscu pe tatăl
fetei și izbuti chiar să fie găzduit în casa acestuia.
Fratele cel mic o vedea toată ziua pe Roza și o îndrăgi mult. Îi compunea mereu cântece în
care îi lăuda frumusețea. O îndrăgiră însă și ceilalți doi frați. Fiecare începu să tragă nădejde că va fi
alesul fetei. După o vreme, fratele cel mare le spuse celorlalți să meargă la o cârciumă de pe malul
Rinului. Acolo să dea cu zarurile ca să se hotărască cine va merge să o ceară pe Roza în căsătorie.
Cântărețului nu prea i-a plăcut această propunere, dar cum și cel mijlociu era de acord, n-avu
încotro și se învoi și el. Seara, au mers la cârciuma de pe malul Rinului, au mâncat, au băut, apoi au
cerut o pereche de zaruri. Când se pregăti să arunce zarurile, fratele cel mare ceru cu glas tare
ajutorul lui Dumnezeu să o câștige pe frumoasa Roza. Numai că fata tocmai trecea pe acolo și îl auzi.
Cum el aruncase zarurile cu prea mare avânt, zarurile căzură în Rin. Roza, spunând supărată că ea
nu era o fată pe care să o câștigi la zaruri, se aplecă în același timp să ia zarurile din apă. O mână
albă ieși din Rin și o trase pe fată la fundul apei.
Roza fusese dusă, vie și nevătămată, la Tata Rinului, zeul marelui fluviu. El îi spuse că auzise
multe cântece despre frumusețea ei și voise să o vadă. Acum, îi ceru să-i uite pe cei de pe pământ și
să rămână acolo ca fiica lui. Va fi împodobită cu cele mai frumoase mărgăritare și va avea o suită de
cincizeci de nimfe și sirene.
Vorbele acestea fuseseră vrăjite, fiindcă fata îi uită pe loc pe tatăl ei și pe chipeșul cântăreț, pe
care îl îndrăgea fără să spună nimănui.
Cei trei frați nu au uitat-o pe Roza. Marinarul porni cu corabia pe Rin ca să bată apele cu drugi
de fier până când Tata Rinului avea să înapoieze fata. Numai că furtuna care se stârni răsturnă
corabia, iar marinarul dispăru în valuri.
Fratele mijlociu duse cu barca în mijlocul Rinului un butoi cu vin tare, cu gândul să-l verse în
apă. Tata Rinului avea să-l bea și să se îmbete, ca Roza să poată să fugă și să vină înapoi. Numai că
barca se răsturnă și mijlociul dispăru și el în valuri.
Cântărețul înțelese că nu are puterea să facă nimic. Se duse pe malul Rinului și cântă cele mai
triste cântece pe care le știa. Își dădu seama că nu poate trăi fără Roza și se aruncă în apa Rinului.
În loc să se înece, el se pomeni pe fundul apei, chiar la Tata Rinului. Acolo se aflau și frații lui, în
viață și ei. Era acolo și Roza, care nu dădea nici un semn că l-ar recunoaște.
Tata Rinului le spuse celor trei frați că Roza i-a uitat. Totuși va fi a aceluia care va izbuti să o
dezlege de vrajă. Cei doi frați mai mari renunțară la fată, cerând doar să fie trimiși înapoi pe pământ.
Cântărețul din fundul Rinului, însă, hotărî să încerce să o dezlege de vrajă. Începu să cânte din gură
și din lăută niște cântece atât de înduioșătoare încât Roza îl recunoscu și strigă plângând că el este
alesul inimii ei. Începură să plângă și nimfele și sirenele care erau acolo pe lângă Tata Rinului.
Acesta băgă de seamă că toate lacrimile căzute pe fundul apei se prefăceau în mărgăritare
strălucitoare. Perlele îi plăcură foarte mult. Tata Rinului hotărî să nu-i mai lase pe pământ nici pe
Roza, nici pe cântărețul din fundul Rinului. Avea să-i cunune și să-i oprească la palatul lui. Cântărețul
avea să cânte în fiecare zi cântece triste, ca să le facă pe nimfe și pe sirene să plângă, iar lacrimile
lor să se prefacă în mărgăritare. Se spune că până în ziua de azi, la palatul Tatălui Rinului cântă
cântărețul din fundul Rinului