Sunteți pe pagina 1din 3

Fucigiu Valentin

Anglicanismul

Anglicanismul reprezintă totalitatea doctrinelor şi a organizării Bisericii


Angliei după schisma faţă de Roma şi sub influenţa Reformei protestante.

Biserica anglicană a fost constituită de regele Henric VIII, care, prin Actul


de supremaţie (1534), se substituia papei în conducerea Bisericii, din cauza
refuzului papei Clement VII de a-i acorda anularea căsătoriei cu Caterina de
Aragon. Excomunicat de Clement VII în 1534 şi de Paul III în 1535, Henric VIII,
cu toate că şi-a dus până la capăt opţiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea
papală, în cele Şase articole (1539), a păstrat dogma catolică, fără a accepta
principiile luteranismului şi ale calvinismului, şi a menţinut ierarhia bazată pe
episcopi numiţi direct de către rege.

Sub domnia lui Eduard II (1547-1553), s-au accentuat influenţele calviniste


în anglicanism, evidente în Book of Common Prayer (Cartea rugăciunii comune),
1549. După domnia Mariei Tudor, când a existat o tentativă de restaurare a
catolicismului în Anglia, Elisabeta I a reînnoit Actul de uniformitate (1559)
şi Actul de suprematie (1559) prin care regele era recunoscut ca suprem
conducător în problemele ecleziastice. În 1563, au fost publicate şi în 1571
aprobate de către parlament Articolele de religie, cunoscute şi ca Cele 39 de
articole (elaborate de M. Parker, arhiepiscop de Canterbury), care se deosebeau de
catolicism prin doctrina sacramentală, conform unor direcţii de calvinism moderat
şi care desfiinţau celibatul ecleziastic, dar întăreau atât autoritatea Bisericii
Anglicane, cât şi puterea de control asupra ei din partea suveranului.

După guvernul lui Oliver Cromwell (1649-1658), care a desfiinţat


anglicanismul ca Biserică de stat, Carol II Stuart a restabilit anglicanismul
proclamând un nou Act de supremaţie (1662) şi Book of Common Prayer, care,
împreună cu Cele 39 de articole s-au răspândit în coloniile engleze şi au rămas în
vigoare în Biserica Anglicană americană după formarea SUA.

Despărţirea de Papalitate

Cea mai surprinzătoare acţiune a regelui Henric al VIII-lea, şi cea care a avut cele
mai mari efecte pe durată lungă, a fost ruperea legăturilor cu Roma. În anii 1530, el

1/3
Fucigiu Valentin

a anulat jurisdicţia papală şi s-a autodeclarat şef suprem al Bisericii pe pământ.


Desigur, în multe privinţe biserica Angliei era mai strâns legată de monarh decât de
papă – episcopii erau nominalizaţi de rege din rândul consilierilor şi diplomaţilor
săi. Dar un act atât de îndrâzneţ precum proclamarea supremaţiei regale în faţa
Papei era nemaivăzut în toată Europa.

Fiica lui Henric, Maria, a revenit la legăturile cu Papalitatea în timpul scurtei


sale domnii. Dar după moartea ei, în 1558,  Elisabeta a continuat politica de
respingere a autorităţii papale. De atunci, biserica engleză a rămas independentă,
fapt ce a afectat atitudinea şi relaţiile Angliei cu ţările Europei continentale. Nicio
altă acţiune a vreunui monarh Tudor nu a influenţat atât de mult istoria ţării.

Henry nu s-a limitat la a rupe relaţiile cu Roma. Se vedea pe sine ca un rege


profet asemenea celor din Vechiul Testament, chemat de Dumnezeu să purifice
biserica. În anii ’30 mănăstirile engleze au fost închise, iar practica pelerinajului
interzisă. Ambele măsuri au avut consecinţe importante. O societate cu bărbaţi şi
femei care, cel puţin în principiu, se devotează exclusiv venerării lui Dumnezeu
diferă foarte mult de o societate fără călugări, adică o societate a cărei populaţie
este toată activă (şi contribuabilă).

Regele s-a implicat direct şi în codificarea a ceea ce creştinii ţării sale


trebuiau să creadă. Deşi s-a despărţit de Roma, a dizolvat mănăstirile şi a interzis
pelerinajul, el a respins şi doctrina luterană. El a autorizat publicarea şi citirea în
biserică a Bibliei în limba engleză, acţiune cu multe implicaţii pe termen lung. De
fapt, biserica anglicană a fost un hibrid între cea catolică şi cea protestantă.
Probabil că o foarte mică parte din locuitorii ţării erau complet de acord cu
regele;majoritatea poate că ar fi preferat să rămână catolici, în timp ce doar o
minoritate a acceptat, fără niciun dubiu, reforma.
În multe privinţe, influenţa lui Henric s-a dovedit a fi decisivă atunci când
Elisabeta a trebuit să decidă pe cale o va lua biserica regatului ei. Ea alege calea
protestantă, dar doctrina şi ritualurile păstrează acea ambivalenţă caracteristică
perioadei lui Henry. Biserica Anglicană nu trebuia să fie catolică, dar nici
protestantă în adevăratul sens al cuvântului.

Henric al VIII-lea a fost şi un rege războinic. În 1513, 1523 şi la mijlocul


anilor ’40 a lansat invazii în Franţa şi a continuat să pretindă că el este adevăratul
rege al Franţei. Ambiţios, el a cheltuit o avere pentru campaniile militare din

2/3
Fucigiu Valentin

Scoţia şi Franţa. De asemenea, regele a fost un pasionat constructor. Puţini


monarhi au investit atât de mult în palate grandioase şi cabane de vânătoare.

În multe privinţe, influenţa lui Henric s-a dovedit a fi decisivă atunci când
Elisabeta a trebuit să decidă pe cale o va lua biserica regatului ei. Ea alege calea
protestantă, dar doctrina şi ritualurile păstrează acea ambivalenţă caracteristică
perioadei lui Henry. Biserica Anglicană nu trebuia să fie catolică, dar nici
protestantă în adevăratul sens al cuvântului.

3/3