CAPITOLUL. VII.

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

7.1. CATEGORII BIOLOGICE DE MATERIAL SĂDITOR VITICOL

1. Materialul amelioratorului, cuprinde materialul devirozat obţinut în unităţi de
selecţie (instituite şi staţiuni de cercetare, instituţii de învăţământ superior de profil agricol
etc.), în urma procesului de creare de soiuri sau clone noi, cu care se realizează plantaţii de
conservare.
2. Materialul prebază, este materialul devirozat produs în plantaţii de conservare
care se înfiinţează de menţinător. Prin menţinător se înţelege instituţia sau persoana
indicată în Registrul de stat, care are responsabilitatea de menţinere a unui soi cu
caracteristicile avute la data omologării. Menţinătorul poate fi amelioratorul soiului sau o
persoană autorizată (fizică sau juridică), căreia amelioratorul i-a transferat acest drept
printr-o tranzacţie legală. Cu acest material se înfiinţează plantaţii de preînmulţire.
3. Materialul bază, este materialul devirozat, produs sub directa responsabilitate a
menţinătorului în plantaţii de preînmulţire şi este destinat înfiinţării plantaţiilor de
înmulţire.
4. Materialul certificat, este materialul devirozat produs de agenţi economici
autorizaţi în plantaţii de înmulţire, respectiv plantaţii mamă furnizoare de butaşi portaltoi şi
coarde altoi.
Acest material este destinat înfiinţării plantaţiilor de producţie şi mai rar, este
folosit ca material de înmulţire.
5. Materialul standard, este materialul produs de agenţi economici autorizaţi,
provine din plantaţii de producţie recunoscute în care s-au aplicat lucrări de selecţie în
masă şi este destinat exclusiv înfiinţării plantaţiilor de producţie. Materialul din această
categorie nu va mai fi produs atunci când materialul din categoria certificat va acoperi
toate solicitările.
Pentru viţele altoite, categoria biologică se stabileşte în funcţie de cea a
materialului de înmulţire folosit la altoire, după cum urmează:
- viţele altoite din categoria prebază pot fi obţinute prin folosirea de altoi din
categoria prebază şi portaltoi din categoriile prebază sau bază;
- viţele altoite din categoria bază pot fi obţinute prin folosirea de altoi din categoria
bază şi portaltoi din categoria bază şi certificat;
- viţele altoite din categoria certificat pot fi obţinute prin folosirea de altoi din
categoria certificat şi portaltoi din categoriile bază sau certificat;
- în toate combinaţiile de altoire în care unul din parteneri (altoi sau portaltoi) este
din categoria biologică standard, vor rezulta viţe altoite de această categorie.
Viţele portaltoi, precum şi viţele nealtoite (pe rădăcini proprii) din soiuri roditoare
vor avea aceeaşi categorie biologică cu cea a butaşilor din care provin, dacă s-au respectat
cu rigurozitate condiţiile tehnice şi biologice în pepinieră şi în afara acesteia (manipulare,
transport, păstrare etc.).
Activitatea unităţilor producătoare de material săditor viticol se desfăşoară sub
controlul Inspecţiei de stat pentru calitatea seminţelor şi a materialului săditor şi sub
îndrumarea unităţilor de cercetare vitivinicolă (Legea 75-1995 privind producerea,
controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi
înregistrarea soiurilor de plante agricole).

1
 7.2. METODE DE ÎNMULŢIRE A VIŢEI DE VIE
Reproducerea este o însuşire fundamentală, specifică fiecărui organism viu.
Cunoaşterea biologiei şi a mecanismului acestui proces, precum şi a factorilor
modificatori, prezintă o importanţă teoretică şi practică în producerea materialului săditor
viticol.
Viţa de vie se poate reproduce pe două căi:
- pe cale vegetativă (asexuat);
- pe cale generativă (sexuat).
Reproducerea pe cale vegetativă. Acest mod de înmulţire a viţei de vie este
practicat pentru producerea materialului săditor viticol şi se bazează pe capacitatea unei
porţiuni de plantă (celulă, ţesut sau organ), de a reproduce un nou individ cu toate organele
aferente, prezentând următoarele avantaje:
- reproduce fidel caracterele şi însuşirile plantei mamă, asigurând conservarea
zestrei genetice a soiurilor din cultură;
- plantele intră devreme pe rod, după 2-3 ani de la plantare;
- fructificarea este uniformă şi constantă an de an;
- este mai puţin laborioasă şi reclamă cheltuieli mai reduse.
Dezavantaje:
- plasticitate ecologică redusă a descendenţilor;
- prezintă riscul transmiterii virozelor şi micoplasmelor.
În practica viticolă se folosesc următoarele metode de înmulţire vegetativă: altoirea,
butăşirea (cu înmulţirea prin meristeme ca variantă) şi marcotajul (cu prăbuşirea butucilor
ca variantă).
Înmulţirea pe cale generativă (prin seminţe) se practică numai în lucrările de
ameliorare în vederea creării de soiuri noi şi prezintă următoarele dezavantaje pentru
cultura comercială:
- descendenţii nu reproduc fidel planta sau soiul din care provin; avându-se în
vedere originea hibridă a majorităţii soiurilor cultivate de viţă de vie, indivizii obţinuţi din
sămânţă prezintă o mare variabilitate în ceea ce priveşte producţia, calitatea, epoca de
maturare a strugurilor, vigoarea plantei, culoarea strugurilor etc.
- plantele intră târziu şi neuniform pe rod (după 5-8 ani);
- cheltuieli mai mari de producţie.
Materialul săditor viticol se produce în cadrul pepinierei viticole. Termenul de
„pepinieră“ provine din limba franceză din cuvântul „pépinière“, care la rândul lui a
derivat din cuvântul „pépin“, care înseamnă sămânţă. Acest termen a devenit generic, încât
pepiniera poate fi definită astfel: „terenul, însoţit de sectoarele anexe necesare, rezervat
pentru înmulţirea şi formarea plantelor erbacee sau lemnoase până la transplantarea lor la
loc definitiv“.

7.3. ORGANIZAREA PEPINIEREI VITICOLE

Pentru realizarea scopurilor sale, pepiniera viticolă cuprinde următoarele sectoare:
1. Sectorul direct productiv format din:
a. şcoala de viţe (eventual solarii), cu terenul aferent asolamentului, care
reprezintă componenta principală a pepinierei;
b. plantaţia de viţe portaltoi;
c. plantaţia furnizoare de coarde altoi.
2. Sectorul indirect productiv compus din:

2
 a. complexul de altoire şi forţare;
b. depozite pentru substanţe chimice, materiale, piese de schimb etc.;
c. ateliere de reparaţii;
d. remize pentru tractoare, maşini, utilaje etc.;
c. construcţii social-gospodăreşti.
Este bine ca pepiniera viticolă să cuprindă toate aceste componente, acest lucru
prezentând următoarele avantaje:
- folosirea la altoire a unui material altoi şi portaltoi cu o valoare biologică ridicată,
produs sub îndrumarea directă a specialiştilor din cadrul pepinierei;
- desfăşurarea fluentă a întregului proces tehnologic;
- evitarea cheltuielilor suplimentare pentru transport;
- producerea unui material săditor de calitate.
În cadrul sectorului direct productiv, componentele pepinierei se află în raporturi de
strictă subordonare, dimensiunea fiecăreia în parte este în funcţie de mărimea şcolii de viţe,
care reprezintă nucleul pepinierei.
Mărimea şcolii de viţă, este dată de sarcina anuală de producţie şi se calculează
după formula:
Q
S 
N  V%
 100 , în care:
S = suprafaţa şcolii de viţă (ha);
Q = sarcina anuală de producţie a şcolii de viţă (nr. de viţe STAS);
N = numărul de viţe plantate la ha;
V% =randamentul planificat a se realiza în pepinieră.
Exemplu: sarcina de producţie anuală este 1.000.000 viţe STAS:
1.000.000
S   100 =19 ha
150.000  35

Pepiniera viticolă este considerată mică când suprafaţa şcolii de viţă este în jur de 5
ha, mijlocie, când are aproximativ 10 ha, mare, când cuprinde cca. 20. ha şi foarte mare
peste 20 ha. Pentru buna desfăşurare a lucrărilor se recomandă pepinierele mijlocii sau
mari.
Şcoala de viţă ocupă terenul o singură perioadă de vegetaţie, este tratată ca o
cultură anuală, şi încadrată într-un asolament. Cel mai indicat este asolamentul de 5 ani,
pentru fiecare hectar de şcoală de viţă sunt necesare încă 4 ha de teren.
Viţele altoite pot fi produse şi în sere sau solarii, utilizând densităţi mari de plantare
(70-90 viţe/m2), reducându-se suprafaţa ocupată; 1 ha de solarii este echivalent cu
aproximativ 4-5 ha de şcoală de viţă.
Mărimea plantaţiei de portaltoi se determină în funcţie de producţia medie de
butaşi care poate fi obţinută la hectar (70-120 mii), faţă de numărul de butaşi altoiţi care
urmează a fi plantaţi pe un hectar de şcoală de viţă (aproximativ 150.000). Rezultă astfel că
pentru fiecare hectar de şcoală de viţă este necesară o suprafaţă de 1,5 – 2 ha plantaţii de
portaltoi.
Mărimea plantaţiei furnizoare de coarde altoi se calculează în raport de numărul
de altoi ce pot fi recoltaţi la hectar (50-100 mii), faţă de numărul de butaşi altoiţi plantaţi la
unitatea de suprafaţă; ca urmare pentru 1 ha de şcoală de viţă sunt necesare 1,5-3 ha
plantaţii furnizoare de coarde altoi.
Din aceste calcule rezultă că pentru fiecare hectar de şcoală de viţă sunt necesare
circa 10 ha de pepinieră.
Complexul de altoire şi forţare este o construcţie specială, indispensabilă pentru
pepinieră, care serveşte la păstrarea coardelor altoi şi portaltoi, pregătirea materialului
pentru altoire, altoirea şi forţarea butaşilor altoiţi. Acesta este amplasat astfel încât să poată
Tabelul 4

3
 Suprafaţa totală a pepinierei viticole (ha), în funcţie de mărimea şcolii de viţă
Raportul de
Nr. crt. Specificare Suprafaţa şcolii de viţă
dependenţă
1. Şcoala de viţă (ha) 1 5 10 15 20
2. Plantaţii de portaltoi (ha) 1,5-2,0 7,5-10 15-20 22,5-30 30-40
3. Plantaţii mamă, furnizoare de coarde altoi (ha) 1,5-3,0 7,5-15 15-30 22,5-40 30-60
4. Asolament (ha) 4 20 40 60 80
5. Total 8-10 40-50 80-100 120-145 160-200
6. Drumuri, construcţii (ha) (5-6%) 0,5 2,0-2,5 4-5 6-7 8-10
7. Total general 8,5-10 43-53 84-105 126-152 168-210

fi racordat la energie electrică, apă curentă, să fie în apropierea căilor de transport

practicabile în tot timpul anului şi are o capacitate dependentă de sarcina anuală de altoire
şi forţare. Cele mai moderne complexe au forma literei H, o capacitate de 2 milioane
butaşi, cu următoarele părţi componente:
Sala de altoire este amplasată în centrul complexului, astfel încât accesul la sălile
de forţare să fie uşor şi rapid. Această sală trebuie să fie bine luminată, prevăzută cu sistem
de încălzire, având în vedere perioada în care se altoieşte (februarie-martie) şi este
dimensionată pentru a asigura altoirea zilnică a aproximativ 100.000 butaşi sau a 2
milioane de butaşi în 20 de zile şi să fie dotată cu:
- mese pentru altoit, lungi de 4 m, late de 1 m şi înalte de 0,8 m. Altoitorii se aşază
la aceste mese pe ambele părţi, câte 5 de fiecare parte, unui altoitor revenindu-i
câte 0,8 m din latura lungă a unei mese. Mesele de altoit se contruiesc din
scânduri groase de conifere;
- bănci (scaune) pentru altoitori, care asigură acestora o poziţie comodă în timpul
lucrului, au o lungime de 4 m, o înălţime de 0,6 m şi o lăţime de 0,25 m, sunt
confecţionate din lemn şi prevăzute cu 3 perechi de picioare unite între ele
printr-o stinghie groasă. În locul băncilor se pot folosi şi taburetele;
- maşini de altoit de diferite tipuri;
- cutii pentru transportul butaşilor altoiţi de la mesele de altoit, la cele de recepţie
şi de acolo la stratificare; au o formă specială, au numai trei pereţi, una din
laturile mici fiind liberă, pentru a permite butaşilor să iasă în afară, au 40 cm
lungime, 25 cm lăţime, 10 cm înălţime şi sunt confecţionate din scânduri relativ
subţiri (1-1,5 cm). Cutiile au o capacitate de aproximativ 50 butaşi altoiţi şi
poartă un număr pentru fiecare altoitor, astfel încât se poate ţine mai uşor
evidenţa altoitorilor.
Sala de altoire poate fi folosită şi la stratificarea materialului pentru altoit, precum
şi pentru forţare după încheierea campaniei de altoit.
Sălile de forţare. Complexul în formă de H este prevăzut cu patru săli de forţare,
fiecare cu o capacitate de 500.000 de butaşi altoiţi. Sălile trebuie să fie izolate termic,
prevăzute cu sistem de încălzire şi menţinere constantă a temperaturii, sisteme de ventilaţie
pentru împrospătarea aerului şi mijloace de iluminare. Lăzile de forţare se aşază pe stelaje
confecţionate, de regulă, din ţeavă metalică, pe 2-3 nivele; într-o sală se dispun 2 rânduri
de stelaje, cu un culuar central de 2,0 m, distanţa minimă între tavan şi lăzi este de 1,0 m,
distanţa între lăzi pe verticală este de 40 cm, iar între podea şi primul etaj este de 30 cm;
Depozite frigorifice pentru păstrarea materialului biologic până la declanşarea
campaniei de altoit;

4
 Laboratoare tehnologice, dotate corespunzător pentru controlul calităţii şi stării
fitosanitare a materialului folosit de înmulţire.
Curţile dintre camerele de forţare sunt betonate, într-una din ele fiind amplasate
bazinele pentru umectat butaşii altoi şi portaltoi şi pentru efectuarea tratamentelor
anticriptogamice, iar cea de-a doua serveşte ca platformă de pregătire a rumeguşului
necesar stratificării butaşilor altoiţi.
În lipsa complexului de altoire şi forţare şi pentru cantităţi mai mici de material, se
pot improviza în acest scop încăperi cu altă destinaţie iniţială, dar care să îndeplinească
condiţiile necesare altoirii şi forţării butaşilor altoiţi.
Construcţiile social-gospodăreşti includ: sediul unităţii (subunităţii), cantina,
dormitoarele etc.

7.4. TEHNOLOGIA PRODUCERII BUTAŞILOR PORTALTOI

Portaltoii sunt reprezentaţi prin selecţii şi hibrizi care provin din specii americane
(V. riparia, V. Berlandieri, V. rupestris etc.), care se folosesc la altoirea soiurilor europene,
în vederea asigurării rezistenţei la filoxeră. Pentru ţara noastră prezintă importanţă
portaltoii din grupa Berlandieri ´ Riparia, care au o rezistenţă bună la filoxera radicicolă,
capacitate mare de înrădăcinare, afinitate bună la altoire şi sunt bine adaptaţi la condiţiile
pedoclimatice. Dintre aceştia, sunt recomandaţi următorii: Kober 5BB, Selecţia Oppenheim
4, Selecţia Oppenheim clonul 4, Selecţiile Crăciunel 2, 25, 26, 71, Drăgăşani 57.
Pentru zona de sud a ţării, cu un climat mai secetos, cu soluri uscate şi bogate în
carbonat de calciu (Dobrogea)s-au introdus relativ recent portaltoi din grupa Berlandieri ´
Rupestris (Ruggeri 140 cu selecţia realizată din acesta la Valea Călugărească: 140 RU 59
Vl) şi grupa hibrizilor europo-americani (Chasselas ´ Berlandieri 41 B), care se comportă
bine pe astfel de terenuri.

7.4.1. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI

Alegerea terenului. Înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi trebuie făcută ţinându-se
seama de factorii ecologici şi factorii social-economici:
Factorii ecologici:
Clima. Amplasarea plantaţiilor de portaltoi trebuie să se facă în zone care satisfac
următoarele condiţii:
- durata perioadei de vegetaţie – minim 190 zile;
- suma temperaturilor active (St°a) din perioada de vegetaţie minim 3100ºC;
- suma orelor de strălucire a soarelui din perioada de vegetaţie (Sir) minim 1500;
- temperatura medie din luna mai să nu coboare sub 17,5°C, cea din iunie sub 18
ºC, iar cea din lunile iulie-august să nu fie mai mică de 21 ºC;
- suma precipitaţiilor anuale minim 480 mm, din care minim 270 în perioada de
vegetaţie.
Trebuiesc evitate arealele bătute de grindină, cele în care se înregistrează brume
târzii de primăvară sau timpurii de toamnă, precum şi văile râurilor de-a lungul cărora
stagnează curenţii reci de aer.
Relieful. Terenul trebuie să fie plan, sau cu o pantă uniformă de până la maxim
12%, cu o expoziţie sudică sau sud-vestică, adăpostite faţă de vânturile puternice.
Solul. Sunt preferate solurile cu textură lutoasă sau nisipo-lutoase, bine structurate,
cu regim aero-hidric corespunzător şi stare de fertilitate medie.
Pentru soiurile cu vigoare mare (Kober 5BB, Crăciunel 2) nu sunt indicate solurile
prea fertile, care favorizează creşterea lăstarilor în detrimentul maturării acestora.

5
 Roca-mamă prezintă importanţă pentru soiurile ale căror rădăcini se dezvoltă sub
un unghi geotrofic mic (ex. Ruggeri 140).
Apa freatică trebuie să fie la o adâncime de peste 1,5 m, iar solul să nu fie infestat
cu nematozi (Xiphinema sp.) care sunt principalii vectori ai virusurilor.
Factorii social-economici. Avându-se în vedere că producerea butaşilor portaltoi
necesită un număr mare de lucrări manuale (circa 250-280 z.o./ha), la înfiinţarea plantaţiei
de portaltoi se va ţine seama de posibilităţile de asigurare cu forţă de muncă, precum şi de
tradiţia zonei, apropierea de căile de comunicaţii etc.
Organizarea terenului (fig.7.1). Lucrarea are în vedere sistematizarea generală a
terenului, ţinându-se seama de perspectiva înfiinţării plantaţiilor de portaltoi în anii
următori, pentru asigurarea executării în bune condiţii a lucrărilor mecanice şi exploatarea
raţională a plantaţiei.
Tarlaua reprezintă unitatea de exploatare mecanizată, are o suprafaţă de 30-50 ha şi
este împărţită la rândul ei în mai multe parcele (8-10), fiecare cu o suprafaţă de 3-5 ha.
Tarlalele sunt delimitate prin drumuri secundare late de 4-5 m, iar parcelele prin drumuri
de acces, late de 3-5 – 4 m.
Este de preferat ca în cadrul unei tarlale să se planteze un singur soi, pentru a
asigura executarea unitară a lucrărilor şi a evita impurificările de material.

Pregătirea terenului pentru plantare

Curăţirea şi nivelarea terenului. Terenul se curăţă de arbori, arbuşti, buturugi şi
se nivelează prin folosirea tractoarelor pe şenile S-1500 (S-1800) echipate cu lamă de
buldozer şi a nivelatorului tractat NT-2,8 în agregat cu tractorul U-650 (U-651).
Fertilizarea de bază se face în scopul completării rezervelor nutritive ale solului
până la nivelul cerut de viţele portaltoi: NO3 150-180 ppm, P2O5 80-120 ppm şi K2O 250-
350 ppm (nivelele minime se referă la soiurile viguroase, iar cele maxime la soiurile cu
vigoare mai redusă). La fertilizarea de bază se administrează gunoi de grajd şi îngrăşăminte
chimice cu fosfor şi potasiu.
Dozele de gunoi de grajd se stabilesc în funcţie de valoarea indicelui de azot (HV)
şi conţinutul de argilă al solului în stratul de la 0-40 cm şi sunt cuprinse între 30-70 t/ha
(tab. 5).
Cantităţile de îngrăşăminte chimice se calculează în raport de conţinutul solului în
elemente mobile (P-AL, K-AL), stabilit prin cartarea agrochimică (tab. 6).
Dozele recomandate sunt: P2O5 150-220 kg s.a./ha, K2O 200-250 kg s.a./ha.
area de condiţii favorabile creşterii şi dezvoltării sistemului radicular al viţelor.
Lucrarea se execută toamna (sfârşitul verii, până la venirea gerurilor puternice) cu plugul
balansier pentru desfundat (PBD-60) în agregat cu tractorul S1500, S1800, la adâncimea de
60 cm măsurată la mal (circa 70 cm în terenul proaspăt desfundat) în cazul solurilor
mijlocii şi grele şi 50 cm (respectiv 60 cm), în cazul solurilor mai uşoare. Corectarea
desfundăturii la capetele parcelei se face manual (la două adâncimi de cazma), prin
inversarea straturilor de sol.
Terenul desfundat rămâne în „brazdă crudă“ până în primăvară, perioadă în care
solul se mărunţeşte, acumulează apă şi se creează astfel condiţii favorabile plantării viţelor
portaltoi.
Nivelatul desfundăturii se face primăvara, imediat după zvântarea terenului cu
nivelatorul tractat (NT 2,8, la care se ataşează o grapă), prin două treceri după cele două
diagonale ale parcelei.

Plantarea viţelor portaloi

6
 Stabilirea sortimentului. Pentru înfiinţarea noilor plantaţii de portaltoi se vor
utiliza soiuri din grupa recomandată (de perspectivă) pentru podgoria şi regiunea viticolă
respectivă şi pe cât posibil selecţiile clonale cu valoare biologică ridicată (SO 4-4, C2, C25,
C26, C71 etc.), precum şi soiuri valoroase deficitare (41 B, 16 16 C etc.), iar materialul
biologic folosit la înfiinţarea plantaţiilor de înmulţire trebuie să fie din categoria bază.
Distanţele de plantare trebuie să asigure un spaţiu optim de nutriţie fiecărui butuc
şi efectuarea cu uşurinţă a lucrărilor mecanice. Ele se stabilesc în funcţie de condiţiile
pedoclimatice, vigoarea soiurilor, agrotehnica aplicată, relief etc.
În cazul susţinerii pe spalierul vertical, monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor,
se recomandă, în funcţie de vigoarea soiurilor, distanţele de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,8-
2,0 m între viţe pe rând, în cazul piramidei 2,0-2,2 m atât între rânduri cât şi pe rând, iar la
spalierul în formă de T, cu conducerea orizonatală a lăstarilor, 2,2-2,6 m între rânduri şi
1,6-1,8 m pe rând.
Orientarea rândurilor se stabileşte în raport de cerinţele soiurilor portaltoi faţă de
lumină şi căldură, panta terenului, direcţia vântului dominant şi de sistemul de susţinere
folosit. Pe platouri şi pe terenuri relativ plane (panta £ 4%) rândurile se orientează pe
direcţia N-S sau paralel cu direcţia vântului dominant. Pe terenurile cu panta > 4%
rândurile se vor orienta paralel cu curba de nivel pentru prevenirea eroziunii solului.
Pichetarea terenului (fig. 35) este operaţiunea prin care se stabileşte pe teren locul
fiecărei viţe. Pentru conducerea pe piramidă
se practică pichetatul în păstrat, iar pentru
conducerea pe spalierul vertical şi spalierul în
formă de T, pichetatul în formă de
dreptunghi.
Lucrarea începe cu încadrarea
parcelei într-o formă regulată (pătrat sau
dreptunghi), după care se trece la pichetarea
Fig. 35 – Pichetarea terenului
propriu-zisă, prin folosirea sârmelor marcate.
Se întind mai întâi la cele două capete ale
parcelei sârmele pe care sunt marcate
distanţele dintre rânduri şi apoi perpendicular pe acestea, cele pe care sunt marcate
distanţele dintre viţe pe rând. În dreptul fiecărui semn pe sârmă se înfinge, de aceeaşi parte,
câte un pichet.
Epoca de plantare. Viţele portaltoi se pot planta toamna sau primăvara. Se
recomandă plantarea de toamnă (ultima decadă a lunii octombrie, luna noiembrie), cu
condiţia ca desfundatul să se facă în primăvara-vara aceluiaşi an. Plantarea de toamnă
prezintă unele avantaje: viţele până în primăvară îşi cicatrizează ranile şi se realizează un
contact intim între rădăcini şi sol, astfel încât primăvara pornesc repede în vegetaţie,
procentul de prindere fiind în acest caz mai mare.
Rezultate bune se obţin şi la plantarea de primăvară, dacă se face cu respectarea
întocmai a tehnologiei recomandate.
Momentul optim de plantare (primăvara) este atunci când temperatura solului la 30
cm adâncime depăşeşte 5ºC şi a trecut pericolul îngheţurilor târzii de primăvară
(calendaristic: luna martie, prima parte a lunii aprilie).
Materialul de plantare. Pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi, se folosesc viţe
portaltoi înrădăcinate, care se produc prin cultura timp de un an în şcoala de viţe (sau
solarii) şi corespund standardelor în vigoare:
- puritate biologică 100%;
- lungimea tulpinii subterane minim 30 cm;
- grosimea tulpinii subterane minim 7 mm;

7
 - minim o cordiţă, maturată pe o lungime de minim 15 cm, grosimea acesteia
minim 4 mm, cu ochi normal conformaţi, sănătoşi, neporniţi în vegetaţie;
- minim 3 rădăcini în lungime de minim 15 cm, groase de minim 2 mm, viabile,
nedeshidratate, dispuse de jur împrejurul bazei tulpinii.
Materialul trebuie să fie viabil, bine maturat, fără vătămări mecanice sau degerături,
cu umiditatea de minim 44%, liber de boli şi dăunători.
Pregătirea viţelor pentru plantare. Viţele se scot de la păstrare şi se verifică
calitatea acestora, îndepărtându-se materialul necorespunzător, după care se fasonează,
operaţiune care constă în înlăturarea cordiţelor secundare şi scurtarea celei principale la 4-6
ochi. Rădăcinile formate la bază se scurtează la 8-10 cm; se îndepărtează apoi la punctul de
inserţie toate rădăcinile formate la nodurile superioare ale tulpinii.
Dacă rădăcinile sunt deshidratate sau afectate de boli, viţele se fasonează scurt,
cordiţa la doi ochi şi rădăcinile la 1-2 cm.
Deseori, prin păstrarea peste iarnă, viţele portaltoi pierd o parte din umiditate, de
aceea este bine ca înainte de plantare să fie ţinute 16-24 ore în apă curată, la temperatura de
cca. 15ºC, pentru a asigura trecerea rapidă a viţelor de la starea de viaţă latentă la cea de
viaţă activă.
După zvântare se recomandă parafinarea viţelor portaltoi folosind un mastic alcătuit
din parafină comercială în proporţie de 94%, bitum (smoală) 3% şi colofoniu (sacâz) 3%;
temperatura masticului trebuie să fie de 80 ± 2ºC. Viţele se introduc cu capătul superior pe
o porţiune de 6-8 cm măsurat de la punctul de inserţie al coardei.
După fasonare şi eventual parafinare, rădăcinile şi partea bazală a tulpinii, pe o
lungime de 12-15 cm, se mocirlesc introducându-se într-un amestec format din pământ
argilos, bălegar proaspăt de bovine şi apă până la consistenţa smântânei.
Parafinarea şi mocirlirea au rolul de a preveni deshidratarea viţelor după plantare,
până în momentul în care acestea sunt capabile să-şi asigure echilibrul hidric.
Până la plantare viţele se menţin cu baza în mocirlă, în locuri umbrite, pentru a se
preveni deshidratarea.
Plantarea se face în gropi executate manual sau mecanic (U650 + MSG-60), cu
adâncimea de cca. 50 cm şi diametrul de 30-35 cm. Gropile se execută de aceeaşi parte a
pichetului (de regulă de partea sudică) şi numai pe măsura plantării. La fundul gropii se
administrează 3-5 kg mraniţă, care se amestecă bine cu pământ, după care se execută la
baza peretelui dinstre pichet o scobitură, iar cu pământul rezultat se face un muşuroi de 7-8
cm înălţime. Viţa se aşază în poziţie verticală, lipită de peretele gropii, în dreptul
pichetului, cu cordiţa orientată spre acesta, cu nodul superior la nivelul solului şi cu
rădăcinile răsfirate uniform pe moviliţa de pământ de la baza peretelui. Se trage apoi peste
rădăcini un strat de 10-15 cm pământ reavăn şi afânat, care se tasează bine, pentru a se
realiza un contact intim între răddăcini şi sol, se udă cu 5-10 l apă, iar după infiltrarea
acesteia se umple treptat groapa cu pământ, tasându-se uşor, după care se execută cu
muşuroi cu pământ afânat şi reavăn, care să acopere vârful cordiţei cu 2-3 cm. Viţele
parafinate nu se muroiesc.

7.4.2. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR TINERE DE PORTALTOI

În primii 3 ani de după plantare se aplică lucrări agrofitotehnice specifice, care să
asigure o formare normală a butucilor.
Anul I
Lucrările solului. După executarea lucrărilor de pichetat şi plantat solul se tasează,
de aceea imediat după plantare se afânează printr-o cultivaţie mecanică cu PCV-1,8 (2,2),
echipat cu organe tip săgeată.

8
 Spargerea crustei de pe muşuroaie. Lucrarea se face pentru a uşura ieşirea lăstarilor
şi pentru reducerea pierderilor de apă. Lucrarea se execută manual, cu unelte Wolf, de 2-3
ori, până lăstarii ating 7-8 cm lungime.
Pentru spargerea crustei, distrugerea buruienilor şi afânarea solului, în timpul
perioadei de vegetaţie se execută 4-5 praşile mecanice pe intervalele dintre rânduri la
adâncimea de 6-8 cm cu PCV – 1,8 (2,2 m) în agregat cu tractoarele viticole.
Pe soluri uşoare se poate folosi discul pentru vie DPV-1,5, iar pe terenurile grele,
cu grad ridicat de îmburuienare freza pentru vie FV-1 (1,5).
Pe rând, solul se lucrează manual, aplicându-se trei praşile.
După căderea frunzelor se execută arătura de toamnă, la adâncimea de 16-18 cm cu
PCV 1,8 (2,2) echipat pentru arătura de toamnă, după care viţele se muşuroiesc.
Controlul ieşirii lăstarilor se face la aproximativ 2-3 săptămâni de la plantare, în
momentul în care lăstarii încep să-şi facă apariţia din muşuroi. Ieşirea lăstarilor din
muşuroi este în funcţie de modul de pregătire a terenului, calitatea viţelor şi calitatea
plantării; o parte din lăstari îşi întârzie apariţia datorită prezenţei unor bulgări în muşuroi,
muşuroi prea gros, crustă puternică, atacul unor larve de dăunători (viermi sârmă, viermi
albi etc.). În cazul acestor viţe se desface muşuroiul până în dreptul nodului superior al
tulpinii subterane şi se constată cauza, apoi după caz, sfarâmă bulgării, se reface muşuroiul
mai mic şi afânat, iar dacă se constată atac de larve dăunătoare, acestea se combat prin
prăfuire cu insecticide, după care muşuroiul se reface.
Udatul. Pentru a asigura o prindere şi creştere normală, este necesar ca în
perioadele secetoase viţele să fie udate. Numărul udărilor este în funcţie de condiţiile
anului. Se aplică obişnuit 2-3 udări localizate la groapă, administrându-se 5-10 l apă/viţă la
fiecare udare.
Lucrările şi operaţiunile în verde
Plivitul lăstarilor. Lucrarea se execută în două etape. Primul plivit se face când
lăstarii au atins lungimea de 15-20 cm, eliminându-se de la inserţie lăstarii slabi, porniţi
mai târziu în vegetaţie. Al doilea plivit se realizează când lăstarii au 40-50 cm şi s-au
diferenţiat în creştere, rezervându-se circa patru lăstari la viţele viguroase şi trei la cele
slabe.
Legatul lăstarilor se face de tutorele folosit la pichetare şi are scopul de a stimula
creşterea în lungime a lăstarilor şi a permite executarea cu uşurinţă a lucrărilor mecanice.
Primul legat se execută imediat după al doilea plivit, după care lucrarea se repetă la
fiecare spor de creştere lungime de 40-50 cm, afectându-se în total 3-4 lucrări de palisat
de-a lungul perioadei de vegetaţie.
Copcitul este operaţia prin care se suprimă rădăcinile formate din nodul superior al
tulpinii subterane, pentru a stimula dezvoltarea rădăcinilor bazale. Lucrarea constă în
desfacerea muşuroiului şi efectuarea unei copci în jurul viţelor, după care, cu o copcitoare
sau un briceag bine ascuţit se taie toate rădăcinile formate la nodul superior, cât mai
aproape de punctul de inserţie.
În anul I copcitul se efectuează în două etape:
- primul copcit se execută la sfârşitul lunii iunie, când baza lăstarilor este etiolată şi
foarte sensibilă la deshidratare şi insolaţia puternică, de aceea lucrarea se recomandă să se
facă în zilele cu cer acoperit, muşuroiul refăcându-se imediat cu pământ afânat şi reavăn;
- al doilea copcit se face în luna august, când viţele rămân „descălţate“ pentru a se
favoriza maturarea bazei lăstarilor.
Începând din anul II de la plantare copcitul se execută o singură dată pe an, în luna
august, sau primăvara la tăierea în uscat.
Viţele nemuşuroite (parafinate) nu emit rădăcini de la nodul superior şi deci nu
reclamă aplicarea lucrării de copcit.

9
 Fertilizarea. Având în vedere că s-a efectuat fertilizarea de bază la pregătirea
terenului, s-a administrat mraniţă la plantare şi viţele portaltoi au un sistem radicular slab
dezvoltat, în primul an de regulă nu se administrează îngrăşăminte. Se pot aplica în parcele
şi zonele cu creşteri mai slabe ale lăstarilor îngrăşăminte foliare prin stropiri în lunile iunie-
iulie, folosind o concentraţie de 0,6-1%, administrându-se 800-1000 l/ha, sau se pot
dizolva în apa de udat 250-300 g îngrăşăminte complexe la 100 l apă.
Aplicarea tratamentelor fitosanitare. Viţele portaltoi sunt în general rezistente la
bolile criptogamice, totuşi, în anii umezi şi la soiurile sensibile (Chasselas ´ Berlandieri 41
B) sunt necesare 2-3 tratamente contra manei în cursul perioadei de vegetaţie. Se folosesc
produse acuprice: Dithane M45, Vondozeb (0,2%), Zineb (0,3-0,4%), sau cuprice:
Turdacupral (0,4-0,5%), Zeamă bordeleză (0,5-0,8%) etc.
Îndepărtarea impurităţilor. Lucrarea se execută în luna iulie, când se examinează
caracterele frunzelor, lăstarilor şi cârceilor, verificându-se apartenenţa fiecărei viţe la soiul
respectiv. Dacă se găsesc impurităţi, acestea se elimină prin decapitare cu foarfeca de sub
nodul superior al tulpinii subterane.
Lucrările de întreţinere din anul II
Instalarea sistemului de susţinere. Sistemul de susţinere se montează în
primăvara anului doi de cultură, înaintea executării arăturii de primăvară.
Viţele portaltoi prezintă un ţesut mecanic slab dezvoltat, de aceea necesită
conducerea pe mijloace de susţinere, ceea ce permite valorificarea mai eficientă a căldurii
şi luminii, stimulează creşterea în lungime a lăstarilor, asigurând creşterea producţiei de
butaşi şi a calităţii acestora, precum şi efectuarea cu uşurinţă a lucrărilor agrofitotehnice
din plantaţii.
În unele ţări cu climat cald, în care St°a > 4000ºC (Grecia, Algeria, Turcia etc.), se
practică şi cultura fără susţinere, oloagă, lăstarii dirijându-se pe sol în formă de mănunchi,
pe direcţia rândului.
Pe plan mondial se folosesc diferite sisteme de susţinere, în funcţie de condiţiile
pedoclimatice ale zonei şi specificul local.
În ţara noastră şi în general în zonele cu climat temperat, sunt folosite următoarele
sisteme de susţinere:
- spalierul vertical monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor;
- spalierul în formă de T, cu conducerea orizontală a lăstarilor;
- piramidele.
1. Spalierul vertical monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor.
Acest sistem de susţinere s-a răspândit în ultimii 25-30 ani, dovedindu-se a fi cel
mai corespunzător pentru climatul temperat-continental, datorită avantajelor pe care le
prezintă comparativ cu piramidele:
- asigură folosirea mai eficientă a resurselor termice ale regiunii, prin plasarea
lăstarilor aproape de suprafaţa solului, unde temperatura este mai ridicată, de aceea poate fi
folosit cu rezultate bune în regiunile cu resurse termice mai scăzute;
- necesită cheltuieli de înfiinţare cu circa 30% mai mici;
- lucrările fitotehnice (copilit, legat) se pot efectua cu uşurinţă şi reclamă un volum
mai mic de forţă de muncă cu 20-30%.
Dezavantaje:
- creşteri vegetative şi producţii mai mici datorită poziţiei oblice a lăstarilor,
maturare ceva mai slabă a lemnului şi pierderi mai mari în caz de brume târzii de
primăvară, timpurii de toamnă sau grindină.
Din punct de vedere constructiv, spalierul vertical prezintă următoarele părţi
componente (fig. 36):

10
 - stâlpi de beton armat (sau lemn),
cu o lungime de 2,7 m (din care 70 cm se
introduce în sol), care se fixează pe
direcţia rândului la distanţa de 7-8 m
(aproximativ după fiecare al 4-lea butuc);
- trei sârme orizontale, care se
fixează pe stâlpi, prima cu Æ de 2,2, la h =
Fig. 36.- Spalierul vertical monoplan cu 60 cm faţă de sol, iar a doua şi a treia cu Æ
conducerea oblică a lăstarilor 2,6 – 2,8 mm se plasează la 70 cm una de
alta;
- sârme oblice cu Æ de 2,2 – 2,4
mm, care se fixează la baza fiecărui butuc, cu ajutorul unui ţăruş, după care se dirijează
oblic sub un unghi de 45° şi se prind cu capătul superior de a treia sârmă orizontală, în
dreptul celui de-al treilea butuc de pe direcţia rândului.
Butucii se conduc în formă joasă de „căpăţână“, iar lăstarii sunt dirijaţi prin palisări
succesive pe sârmele oblice şi apoi orizontal când ajung la partea superioară a sistemului
de susţinere.
În cazul soiurilor viguroase, pe sârma superioară a spalierului se aglomerează
lăstarii de la mai mulţi butuci. În această situaţie, lăstarii de la butuci diferiţi ( fig. 37), sau de
la acelaşi butuc (fig. 38), pot fi dirijaţi pe cele trei sârme orizontale.

Fig. 38 – Spalierul verical cu

conducerea alternativă a
Fig. 37 – Spalierul vertical cu conducerea lăstarilor de la acelaşi butuc
alternativă a lăstarilor de la butuci diferiţi

2. Spalierul în formă de T cu conducerea orizonatală a lăstarilor. Sistemul a

fost pus la punct la I.C.V.V. Valea-Călugărească în anii 1972-1976 şi prezintă următoarele
avantaje:
- consum redus de forţă de muncă, pentru că se înlătură complet palisatul lăstarilor,
prin dirijarea acestora liber pe plasa de sârmă orizontală;
- lucrările manuale se efectuează uşor şi în poziţii comode de lucru;
- lucrările solului se pot mecaniza în totalitate, deoarece sistemul permite
executarea erbicidării postemergente şi lucrarea solului folosind plugul cu palpator.
Dezavantaje:
- costul ridicat al sistemului;
- favorizează creşterea copililor, necesitând lucrări dese de copilit;
- realizează lungimi mai mici ale lăstarilor şi producţii mai scăzute;
- înregistrează pierderi mari în caz de grindină.
Sistemul este compus din următoarele părţi componente (fig. 39):
- stâlpi (din ţeavă metalică cu Æ ~ 40 mm, lemn sau beton) lungi de 150-160 cm,
din care 70 cm se introduce în sol şi care prezintă la partea superioară o bară orizontală
lungă de 60 cm;

11
 - trei sârme cu Æ de 2,4-2,8 mm (mai groase cele marginale), fixate pe barele
orizontale ale spalierului şi dispuse longitudinal la 30 cm una de alta;
- sârme transversale cu Æ de 2,2 mm situate perpendicular pe sârmele longitudinale,
din 50 în 50 cm, având capetele introduse în sus pe o porţiune de 12-15 cm.
Prin modul de dispunere a sârmelor se formează la h = 80-90 cm faţă de sol, o plasă
orizontală pe care se dirijează liber lăstarii în timpul perioadei de vegetaţie.
Stâlpii se fixează pe direcţia rândului la distanţa de 6-8 m, obişnuit după fiecare 3-4
viţe. Porţiunile care se introduc în sol se protejează contra ruginii (stâlpii din metal) sau
putrezirii (stâlpii din lemn).
Butucii se conduc în formă semiînaltă (80-90 cm), obişnuit cu două tulpini, fiecare
cu câte un cordon orizontal, dispus perpendicular pe planul de sârme, sau cu o tulpină şi
două cordoane.

Fig. 39 – Spalierul `n formă de T cu conducerea orizontală a lăstarilor

3. Piramidele. Acest sistem de susţinere este cel mai vechi şi prezintă unele
avantaje faţă de spalier:
- creşteri mai viguroase ale lăstarilor datorită poziţiei apropiate de verticală,
producţii mai mari, maturare mai bună a lemnului;
- se formează cu 30-40 % mai puţini copili;
- pierderi mai mici în caz de grindină, brume târzii de primăvară sau timpurii de
toamnă;
Dezavantaje:
- costul relativ ridicat al sistemului;
- necesită multă forţă de muncă normală;
- lucrările în verde se execută în condiţii anevoioase (utilizând scări înalte,
platforme suspendate etc.) şi solicită muncitori cu multă îndemânare.
Datorită acestor dezavantaje acest sistem de susţinere este tot mai puţin folosit la
noi în ţară.
Părţi componente (fig. 40):
- stâlpi confecţionaţi din lemn de esenţă tare (salcâm sau stejar), beton armat şi
precomprimat cu lungimea de 6 m şi Æ 12-14 cm la vârf şi 15-17 cm la bază sau din ţeavă
metalică. Înainte de plantare, stâlpii se pregătesc: cei din lemn se decojesc şi se tratează
împotriva putrezirii prin impregnare cu Creozot 3% sau CuSO4 5% timp de 8-12 zile sau se
carbonizează pe o lungime de 1 m de la bază, care urmează să se introducă în sol. Stâlpii
din ţeavă metalică se vopsesc şi se fixează pe un postament din beton;
- sârmă galvanizată cu Æ de 2,8 mm ce se fixează la baza butucilor, după care se
conduce până în vârful piramidei, unde se prinde în nişte orificii cu care a fost prevăzut
stâlpul;

12
 - ţăruşii de lemn, cu o lungime de 70 cm şi grosime de 5 cm, pentru ancorarea
sârmelor în dreptul butucilor.
Piramidele pot să susţină 4,6 sau 8 butuci (fig. 40).
Dintre cele trei tipuri, cele mai corespunzătoare, atât din punct de vedere al
producţiei de butaşi, a calităţii acestora, precum şi a costului de producţie sunt cele cu 6
butuci.
Instalarea propriu-zisă a sistemului de susţinere constă în marcarea locurilor pentru
stâlpi prin pichetare, săpatul gropilor (manual şi mecanic), fixarea stâlpilor, a ţăruşilor,
întinderea sârmelor şi ancorarea acestora.
Lucrările solului
Arătura de primăvară. Lucrarea se execută imediat după instalarea sistemului de
susţinere, la adâncimea de 14-16 cm, cu PCV – 1,8 (2,2) echipat cu organe de debilonat, în
agregat cu tractoarele viticole.
În timpul perioadei de vegetaţie se face mobilizarea superficială a solului, prin
aplicarea a 4-5 lucrări mecanice (cultivat sau discuit) pe intervalele dintre rânduri şi a 3-4
praşile manuale pe rând.
După căderea frunzelor se execută arătura de toamnă la adâncimea de 15-18 cm, cu
SV 445 + PCV-1,8 (2,2), echipat pentru arătura de toamnă, după care butucii se
muşuroiesc cu pământ afânat şi reavăn.
Lucrările fitotehnice
Tăierea în uscat. Lucrarea se execută primăvara devreme în cursul lunii martie,
înainte de pornirea viţelor în vegetaţie. Butucii se desmuşuroiesc, se copcesc, după care
tăierea se face diferenţiat în funcţie de sistemul de susţinere:
a. În cazul spalierului vertical şi al piramidelor, cordiţele formate în anul anterior se
taie la cepi de 1-2 cm, lăsându-se 2-3 cepi pe butuc.
b. În cazul susţinerii pe spalierul în formă de „T“ se proiectează tulpinile. De la
fiecare viţă se aleg 1-2 cordiţe (în funcţie de numărul de tulpini ce urmează a fi proiectate
pe butuc), care se taie imediat sub planul orizontal al spalierului. Atunci când aceste
cordiţe nu au vigoarea necesară (Æ 8-12 mm) se aplică o tăiere în cepi de 1-2 cm, lăsându-
se 2-3 cepi pe butuc, urmând ca tulpinile să fie formate în primăvara anului următor.
Lucrările şi operaţiunile în verde
a. Plivitul lăstarilor. În plantaţiile susţinute pe spalierul vertical sau piramide,
primul plivit se execută când lăstarii au 15-20 cm, lăsându-se 5-6 lăstari/butuc, iar cel de-al

13

Fig. 40 – Piramidele cu 4, 6 şi 8 butuci

doilea plivit se face în momentul în care lăstarii au 35-40 cm, ocazie cu care pe butuc se
rezervă 3-4 lăstari. Prin plivit se îndepărtează lăstarii slab dezvoltaţi, răniţi etc.
b. Copilitul se face în scopul favorizării creşterii în lungime a lăstarilor şi obţinerii
de butaşi fără cioturi. Copilii se îndepărtează în faza erbacee (simultan cu lucrarea de
legat), cu unghia de sub primul nod; concomitent, se îndepărtează şi cârceii.
c. Legatul lăstarilor. Prin această lucrare lăstarii se conduc pe mijloace de
susţinere (nu se aplică în cazul spalierului orizontal) şi se execută la fiecare 40-50 cm spor
de creştere în lungime a lăstarilor, aproximativ de 6-8 ori în anul II.
Aplicarea tratamentelor fitosanitare. Lăstarii la majoritatea soiurilor de portaltoi
sunt atacate de filoxera galicolă, care poate produce pagube importante.
Primele gale apar spre sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie, atacul
manifestându-se cu intensitate mai mare către sfârşitul verii.
Se recomandă distrugerea prin ardere a frunzelor cu primele gale formate. În cazul
unei infestări puternice în anul precedent, se recomandă ca, atunci când lăstarii au 2-3
frunze, să se aplice un tratament cu produse organofosforice: Sinoratox 35 CE (0,1 %),
Carbetox 37 CE (0,3-0,4 %), tratamentul repetându-se la două săptămâni.
La soiurile mai sensibile şi în anii mai umezi se aplică 2-3 tratamente pentru
combaterea manei.
Completarea golurilor. Golurile se completează cu viţe din acelaşi soi şi aceeaşi
categorie biologică, astfel încât la sfârşitul anului II plantaţia să prezinte o densitate
normală. Este indicat să se folosească viţei portaltoi fortificate la ghivece nutritive în sere
şi solarii, cu plantarea în perioada de vegetaţie. În lipsa acestora se pot folosi viţe portaltoi,
în vârstă de un an, provenite din şcoala de viţe, care se plantează toamna sau primăvara.
Fertilizarea. În anul II se administrează doze mici de îngrăşăminte chimice.
Orientativ, toamna înaintea arăturii se aplică 50 kg P2O5 s.a./ha şi 50 kg K2O s.a/ha.
Îngrăşămintele cu azot se administrează pe solurile sărace în humus, în funcţie de cerinţe
primăvara la începutul vegetaţiei, sau fragmentat două treimi la pornirea în vegetaţie şi o
treime la o lună de la prima administrare.
Lucrările de întreşinere în anul III de la plantare sunt asemănătoare cu cele din
anul II (lucrările solului, tratamente fitosanitare, fertilizare etc.), cu unele deosebiri:
Tăierea în uscat se execută primăvara devreme (luna martie).
La spalierul vertical şi la piramide, tăierea constă în scurtarea coardelor formate pe
butuc în anul anterior, la 1-2 cm, rezervându-se 3-5 cepi pe butuc, în funcţie de vigoare.
În plantaţiile susţinute pe spalierul în formă de „T“, în cazul în care nu s-au format
tulpinile în anul II, se aleg 1-2 coarde (minim 6 mm Æ), care se taie la nivelul sârmelor
spalierului. După formare, lăstarii se plivesc, cu excepţia a 1-2 de la vârf, care se vor dirija
pe planul de sârme, în vederea proiectării cordoanelor. În cazul în care cordoanele au fost
deja proiectate, coardele formate pe acestea se scurtează la cepi de 1-2 cm, rezervându-se
pe cele două cordoane, în funcţie de vigoarea butucului 5-6 cepi.
Lucrările şi operaţiile în verde sunt asemănătoare celor din anul II, pe butuc
rezervându-se 5-6 lăstari.
În condiţiile aplicării unei tehnologii corespunzătoare de înfiinţare şi întreţinere în
primii ani, în anul III se poate obţine o primă producţie de butaşi portaltoi, de până la
jumătate din producţia normală (50-60 mii butaşi/ha).

7.4.3. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI

AFLATE ÎN PRODUCŢIE
Începând din anul IV, plantaţia de portaltoi intră în perioada de producţie normală.
Lucrările agrofitotehnice care se execută au rolul de a menţine şi chiar ridica potenţialul

14
de producţie al butucilor pe o perioadă de cel puţin 25-30 de ani, cât durează exploatarea
plantaţiei.
Dezmuşuroitul se face la începutul primăverii (martie), din momentul în care nu
mai survin temperaturi mai coborâte de -8 -10 ºC. Lucrarea se execută manual, cu sapa,
având grijă să nu se rănească butucul.
Copcitul precede lucrarea de tăiere „în uscat“. Se execută o copcă în jurul
butucului, până sub primul nod al tulpinii subterane, după care cu o copcitoare sau un cuţit
bine ascuţit, se taie cât mai aproape de punctul de inserţie toate rădăcinile formate din
„căpăţână“ şi din nodul superior al tulpinii subterane.
Tăierea în uscat se execută primăvara devreme (martie), până la pornirea
mugurilor în vegetaţie şi trebuie încheiată înaintea soiurilor roditoare, având în vedere că
viţele portaltoi intră cu circa 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie (sfârşitul lunii martie,
începutul lunii aprilie), comparativ cu acestea.La tăiere se lasă cepi scurţi de 1-2 cm.
Modul de lucru. În cazul susţinerii pe spalierul vertical sau pe piramide, cu
conducerea butucilor în formă de „căpăţână“, se scurtează cu foarfeca cordiţele rămase de
la recoltarea butaşilor, la cepi de 1-2 cm, rezervându-se pe butuc 6-8 cepi cu diametrul de
8-12 mm (cordiţele prea subţiri se îndepărtează de la punctul de inserţie), repartizaţi cât
mai uniform pe capul butucului, după care cu ajutorul fierăstrăului şi a foarfecii se execută
„toaleta butuclui“, îndepărtându-se tot lemnul uscat şi mortificat.
După tăiere, mai ales în zonele cu primăveri secetoase şi în cazul în care prin tăieri
rezultă răni mari, se recomandă ca butucii să se muşuroiască uşor cu pământ afânat şi
reavăn, astfel încât muşuroiul să depăşească cu 2-3 cm vârful cepilor.
La viţele susţinute pe spalierul orizontal şi conduse sub formă de tulpini, tăierea se
face prin scurtarea cordiţelor rămase pe cordoane la cepi de 1-2 cm, cepi care trebuie să
provină din coarde de vigoare normală (Æ 8-12 mm) şi să fie repartizaţi uniform pe cele
două cordoane. Atunci când pe cordoane nu se pot asigura suficienţi cepi, cordiţele se taie
la o lungime mai mare, de 1-2 ochi.
În cazul viţelor conduse pe tulpini, la tăiere trebuie avută în vedere reînnoirea
cordoanelor sau a porţiunilor de cordoane degarnisite, îmbătrânite sau distruse.
Revizuirea sistemului de susţinere. Lucrarea se execută după tăierea în uscat şi
constă în înlocuirea stâlpilor rupţi sau putreziţi, îndreptarea şi consolidarea celor înclinaţi,
înlocuirea sârmelor rupte sau ruginite şi întinderea acestora, completarea şi fixarea
ţăruşilor.
Lucrările de întreţinere a solului. După încheierea lucrărilor din campania de
primăvară solul se afânează printr-o arătură la adâncimea de 14-16 cm, cu răsturnarea
brazdei spre mijlocul intervalului, executată cu SV445+PCV2-2,2.
În timpul perioadei de vegetaţie, solul se menţine curat de buruieni şi afânat, prin
efectuarea a 4-5 praşile mecanice pe intervale, executate cu V445 + PCV2-2,2 +GSV şi 3-4
praşile manuale pe rând.
Toamna, după recoltarea coardelor se execută arătura de toamnă la adâncimea de
16-18 cm (SV445+PCV2-2,2), cu răsturnarea brazdei spre butuci, în vederea protejării
acestora peste iarnă.
Afânarea adâncă a solului se execută odată la 2-3 ani, alternativ din două în două
intervale (cu revenirea pe acelaşi interval odată la 4-6 ani), cu subsolierul pentru vie SPV-
45M în agregat cu tractorul SV445, care realizează afânarea solului la adâncimea de 40-45
cm, asigurând îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului la nivelul de dezvoltare a
rădăcinilor viţei de vie. Concomitent cu această lucrare, se pot administra şi îngrăşăminte
chimice cu ajutorul echipamentului EIV, montat pe subsolier.

15
 Lucrările şi operaţiunile în verde asigură conducerea lăstarilor pe mijloacele de
susţinere, creează condiţii favorabile pentru creşterea şi maturarea acestora şi reprezintă o
verigă tehnologică de bază pentru obţinerea unor producţii ridicate şi a unor butaşi de
calitate corespunzătoare. În plantaţiile de portaltoi se aplică următoarele lucrări şi
operaţiuni în verde: plivitul, copilitul, legatul şi cârnitul lăstarilor.
Plivitul. Lucrarea are drept scop normarea sarcinii de „rod“ a butucilor, exprimată
în număr de lăstari pe butuc, care diferă în funcţie de vigoarea soiului, vârsta plantaţiei,
favorabilitatea condiţiilor pedoclimatice şi tehnologia aplicată, este de regulă cuprins între
8-12, 8 la soiurile cu vigoare mai slabă (Riparia gloire) 10 la soiurile cu vigoare mijlocie
(SO4-4, 140 Ru) şi 12 la cele cu vigoare mare (Kober 5BB, Crăciunel 2).
Plivitul se execută în două etape:
– primul plivit se face când lăstarii au atins lungimea de 15-20 cm, ocazie cu care
se rezervă pe butuc norma de lăstari stabilită, plus o rezervă de 2-3 lăstari, avându-se în
vedere că în această fază lăstarii sunt fragili şi pot fi uşor răniţi sau desprinşi de la punctul
de inserţie, cu ocazia lucrărilor care se aplică în plantaţie. Se îndepărtează de la punctul de
inserţie lăstarii slabi, rămaşi în urmă în creştere, răniţi sau prea deşi, astfel încât cei care se
lasă să prezinte o creştere asemănătoare şi să fie distribuiţi cât mai uniform pe butuc.
– al doilea plivit se face când lăstarii au atins 35-40 cm lungime, ocazie cu care se
definitivează sarcina de lăstari a butucului, îndepărtându-se lăstarii lăsaţi suplimentar la
primul plivit şi cei formaţi ulterior din scaunul butucului.
Copilitul are scopul de a stimula creşterea în lungime a lstarilor şi a permite
obţinerea unor butaşi fără cioturi. Lucrarea se execută simultan cu legatul lăstarilor. Copilii
se recomandă să fie îndepărtaţi în totalitate în fază erbacee, prin ciupire cu unghia de sub
primul nod, porţiunea de merital rămasă se usucă şi cade.
Atunci când lucrarea s-a întârziat şi copilul este semilemnificat, acesta se va
secţiona cu foarfeca deasupra primului nod, ciotul rămas urmează să fie îndepărtat la
fasonarea coardelor. Simultan cu copilii se îndepărtează şi cârceii care produc curbarea,
torsionarea şi chiar ştrangularea lăstarilor , iar toamna îngreunează recoltarea coardelor.
Legatul lăstarilor se face pentru dirijarea acestora pe mijloace de susţinere, în
scopul favorizării creşterii în lungime, folosirii mai eficiente a resurselor heliotermice şi
efectuarea cu uşurinţă a lucrărilor de întreţinere.
Lăstarii se palisează de sârmele oblice lejer, cu legătura în formă de 8 sau de inel,
evitând curbarea sau strangularea lor. Fiecare lăstar se conduce de aceeaşi parte a sârmei
de jos până sus, pentru a rezulta coarde cât mai drepte şi a se evita astfel pierderile de
material la fasonare.
Primul legat se execută concomitent cu al doilea plivit, după care se repetă la
fiecare 40-50 cm spor de creştere în lungime a lstarilor, executându-se aproximativ de 8-10
ori la spalierul vertical şi 12-14 ori în cazul piramidelor.Ca material de legat se foloseşte
rafie sintetică, deşeuri textile, liber de tei topit etc.Lucrările de copilit şi legat necesită la
susţinerea pe piramide, scări speciale.
la viţele portaltoi conduse pe spalierul în formă de „T“, după copilit lăstarii sunt
dirijaţi liber pe plasa de sârmă orizontală a spalierului.
Cârnitul lăstarilor se execută la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie,
când creşterea lăstarilor este mult încetinită şi începe maturarea acestora, având ca scop

16
stimularea creşterii în grosime şi favorizarea maturării lemnului. Totodată, prin cârnit se
asigură condiţii bune de lumină şi aeraţie.
Lucrarea constă în îndepărtarea vârfului lăstarilor cu porţiunea de frunze tinere (8-9
frunze), care nu au atins maturitatea normală, caracteristică soiului şi sunt consumatoare de
substanţe plastice.
Fertilizarea.
Pentru menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, în plantaţiile de portaltoi se
administrează îngrăşăminte organice şi chimice. Periodic (o dată la 3-4 ani) se aplică 20-40
t/ha gunoi de grajd, în funcţie de valoarea indicelui de azot (HV) şi de conţinutul solului în
argilă (tab. 5). Gunoiul de grajd se împrăştie toamna, după căderea frunzelor, cu MIGV-1
în agregat cu tractorul V445, după care se încorporează în sol prin arătura de toamnă.
Tabelul 5
Dozele de gunoi de grajd pentru fertilizarea plantaţiilor de portaltoi t/ha

(după Z. Borlan şi colab., 1982)

Conţinutul solului
Indicele de azot (HV)
în argilă (%)
1,0 2,0 3,0 4,0 şi peste
10 18 - - -
20 31 23 - -
30 35 26 23 22
40 37 28 24 23
50 39 29 25 24

Îngrăşămintele chimice se administrează în funcţie de starea de aprovizionare a

solului cu elemente fertilizante şi producţia scontată. Dozele se calculează cu ajutorul
nomogramelor, care corelează dozele cu rezultatele cartării agrochimice.
Nivelele optime de aprovizionare sunt: N – 120 ppm, P2O5 – 130 ppm, K2O – 160
ppm, astfel încât, anual se aplică orientativ 90-100 kg N s.a/ha, 100-120 kg P2O5 s.a./ha,
140-150 kg K2O s.a/ha. Se va evita excesul de azot în special la soiurile viguroase, la care
împiedică maturarea corespunzătoare a lemnului.
Îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu se aplică toamna şi se încorporează în
sol odată cu arătura, iar cele cu azot primăvara, înainatea pornirii în vegetaţie,
administrându-se cu EIV montat pe PCV2-2,2.
Protecţia fitosanitară. În plantaţiile de portaltoi se execută tratamente pentru
combaterea filoxerei galicole, a omizilor defoliatoare (în special omida păroasă a dudului)
şi mai rar, a acarienilor şi manei.
Cea mai mare parte a soiurilor de portaltoi şi în special cele cu „sânge“ de
Rupestris sunt intens atacate de filoxera galicolă, care parazitează frunzele şi lăstarii tineri,
afectând puternic procesul de asimilaţie clorofiliană. Atacul este mai intens spre sfârşitul
verii, la frunzele din vârful lăstarilor. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă
adunarea şi distrugerea prin ardere a frunzelor cu gale de la primele două generaţii şi
tratamente cu insecticide organo-fosforice, în modul arătat la plantaţiile tinere.

17
 Omizile defoliatoare se combat la semnalarea atacului prin tratamente cu
insecticide ca: Sinoratox 35 CE (0,1%), Carbetox 37 CE (0,4%), Decis 2,5 CE (0,05%) etc.
şi prin arderea vetrelor apărute.
Împotriva acarienilor se folosesc produsele Nissorun (0,05%), Neoron (0,1%),
aplicându-se 1-2 tratamente la dezmugurit şi în fază de lăstar tânăr (5-7 cm lungime).
La soiurile sensibile (Chasselas ´ Berlandieri 41B) şi în anii ploioşi se fac 1-2
tratamente împotriva manei cu produse specifice.
Completarea golurilor. În plantaţiile tinere este indicat ca golurile să fie
completate în timpul perioadei de vegetaţie cu viţe portaltoi fortificate la ghivece nutritive.
Se pot, de asemenea folosi, cu bune rezultate, viţe portaltoi STAS provenite din şcoala de
viţă, cu plantarea în perioada de repaus (toamna sau primăvara). În plantaţiile mai bătrâne,
pentru completarea golurilor se poate folosi marcotajul semiadânc (la 20-25 cm), cu
marcotă trasă de la butucul vecin şi separată de planta mamă după 2-3 ani.
Recoltarea coardelor portaltoi. Coardele portaltoi se recoltează, în condiţiile ţării
noastre, toamna după căderea frunzelor, înainte de venirea gerurilor puternice de iarnă,
aproximativ între 20 noiembrie şi 20 decembrie.
Înainte de recoltarea coardelor, se face mai întâi recoltarea şi îndepărtarea coardelor
de la butucii impuri, bolnavi, necorespunzători etc.
Coardele se taie cu foarfeca la circa 10 cm de la punctul de inserţie pe butuc sau
cordon, având grijă ca sub nodul bazal să rămână o porţiune de merital de cel puţin 3 cm.
După detaşarea de pe butuc se taie legăturile şi eventualii cârcei şi se trage snopul de
coarde pentru desprinderea lui de pe sârmă cu atenţie, pentru a nu deteriora sistemul de
susţinere. În cazul piramidei pentru a se evita îndoirea sau ruperea stâlpilor se trag în jos
simultan coardele de la toţi butucii piramidei, sau cel puţin de la doi butuci opuşi.
În cazul în care plantaţia cuprinde mai multe soiuri, acestea se recoltează pe rând
pentru a se evita impurificările de material, iar ritmul recoltării trebuie corelat cu ritmul
fasonării şi însilozării, astfel încât de la recoltare până la însilozare să nu treacă mai mult
de 2-3 zile, în caz contrar se înregistrează pierderi mari de umiditate a coardelor.
După recoltare, coardele se adună în snopi mai mari, se leagă în două-trei locuri, se
etichetează, menţionându-se denumirea soiului şi numărul parcelei şi se transportă la locul
de fasonare, care poate fi aleea de la capătul parcelei, dacă vremea este favorabilă, sau un
şopron, o magazie, în caz de vreme nefavorabilă.
Fasonarea coardelor portaltoi. În vederea păstrării până la altoit, coardele se
fasonează, în lungimi de 3 butaşi, 2 butaşi şi un butaş. Lotul de butaşi portaltoi destinat
livrării trebuie să fie constituit din minim 70% butaşi de trei măsuri standard ( care se
păstrează mai bine). Lungimea unei măsuri standard este de 40 cm (minim 30 cm),
exclusiv porţiunea de internod de sub nodul bazal.
Butaşii portaltoi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de calitate: puritate
biologică 100%, grosimea, măsurată pe diametrul mare să fie cuprinsă între 8-12 mm,
netorsionaţi, drepţi, sau cu curbura având săgeata de maxim 3 cm, fără cârcei, copili sau
urmele acestora (cioturi) cu diametrul mai mare de 3 mm, sub nodul bazal să fie prevăzuţi
cu o porţiune de internod de minim 3 cm, scoarţa să prezinte o culoare caracteristică
soiului, neexfoliată, fără urme de boli sau dăunători, fără răni (urme de grindină, lovituri
etc.), lemnul să fie sănătos, bine maturat (minim 12% hidraţi de carbon), cu un conţinut de
umiditate de minim 42%, iar suprafaţa ocupată de măduvă să fie sub 50% din suprafaţa în
secţiune transversală a butaşului.

18
 Se examinează fiecare coardă în parte şi se îndepărtează porţiunile
necorespunzătoare (nematurate, torsionate, rănite etc.), iar lungimea rămasă nu trebuie să
depăşească 4,5 m (porţiunile de peste această dimensiune se pot folosi pentru
înrădăcinare), după care se îndepărtează de la punctul de inserţie eventualii copili sau
cârcei.
Fasonarea se face folosind în acest scop măsuri din şipcă de lemn cu dimensiunile
de circa 125-130 cm pentru lungimi de 3 butaşi, 85-90 cm pentru lungimi de 2 butaşi şi 40
cm pentru lungimi de un butaş.Coardele curăţate se fasonează pornind de la bază, folosind
mai întâi măsura de 3 butaşi, care se fixează de-a lungul coardei, cu baza în dreptul
primului nod şi se taie cu foarfeca deasupra capătului măsurii, sub următorul nod, la
aproximativ 3 cm distanţă de acesta, după care operaţiunea se continuă; când coarda nu
mai permite folosirea măsurii de 3 lungimi, se va utiliza măsura de 2 lungimi, iar la capăt,
măsura de o lungime.
După fasonare, butaşii de aceeaşi lungime se aşază bază la bază, se leagă în pachete
de 100 bucăţi şi se etichetează menţionându-se: soiul, categoria biologică, unitatea
producătoare şi numărul STAS-ului care reglementează calitatea. Pentru legat şi etichetat
se folosesc materiale rezistente la umiditate (sârmă subţire, etichete din plastic, pe care se
scrie cu un tuş special).
Aplicarea tratamentelor anticriptogamice. Pe timpul păstrării peste iarnă a
butaşilor portaltoi pot apare manifestări ale atacululi diferitelor specii de ciuperci ca:
Botrytis, Alternaria, Fusarium, Phomopsis etc., dintre acestea, cea mai periculoasă este
Botrytis fuckeliana care produce putregaiul cenuşiu.
Pentru prevenirea atacului acestor boli, se realizează tratarea butaşilor înainte de
introducerea la păstrare, prin îmbăierea pachetelor într-o soluţie de: Chinosol W,(0,5%) sau
Derosal (0,2%). Durata de îmbăiere este în relaţie inversă cu temperatura soluţiei.

Temperatura soluţiei ºC 1 3 5 10 15
Durata de îmbăiere ore 10 8 5 3 2

Păstrarea butaşilor portaltoi. După aplicarea tratamentului anticriptogamic şi

zvântare, butaşii portaltoi sunt trecuţi la păstrare. Păstrarea se poate face în depozite
frigorifice sau în silozuri cu nisip amenajate sub cerul liber.
Păstrarea în depozite frigorifice reprezintă modul cel mai indicat de păstrare a
butaşilor portaltoi. Depozitul frigorific este parte componentă a complexului de altoire şi
forţare din cadrul pepinierelor moderne şi cuprinde un spaţiu special amenajat, izolat
termic, prevăzut cu instalaţii de control automat al temperaturii şi umidităţii relative a
aerului. Este indicat ca butaşii să fie ambalaţi în saci de polietilenă,. cu grosimea de 0,1
mm, care asigură o mai bună păstrare şi evită prezenţa particulelor de nisip pe butaşi, care
duc, în cazul în care altoitul se execută mecanic la o degradare rapidă a cuţitelor de la
maşinile de altoit.
Butaşii portaltoi de 3 lungimi se introduc în saci de polietilenă lungi de cca. 2 m. Se
procedează astfel: sacul se leagă la un capăt, se răsuceşte folia spre acest capăt, se
introduce un balot format din 3-4 pachete de butaşi, după care folia se derulează până la
acoperirea totală a butaşilor şi se leagă strâns la celălalt capăt, astfel încât să fie întrerupt

19
schimbul de aer cu mediul exterior. Este bine ca temperatura mediului în timpul
introducerii în saci să fie sub 10 ºC. Sacii se stivuiesc în depozit în funcţie de spaţiul
disponibil. Pe toată durata pstrării, temperatura se menţine puţin deasupra lui 0ºC (practic
între 1 şi 4 ºC), iar umiditatea relativă a aerului în jur de 85%.

Păstrarea în silozuri de nisip construite sub cerul liber.

Silozurile se organizează pe terenuri adăpostite, neinfestate de mucegaiuri şi fără
materie organică în descompunere, uşor înclinate (panta de 2-3%), cu soluri
uşoare.Suprafaţa aleasă se pichetează, marcându-se dimensiunile silozului, după care
pământul se nivelează cât mai bine şi se aşterne un strat de nisip reavăn, gros de 5-8 cm.
Pachetele de butaşi se aşază în stive piramidale, pornind cu 10 pachete la bază şi
reducând câte un pachet la fiecare rând, până la partea de sus, unde se ajunge la două
pachete. Peste fiecare rând se aşterne nisip cu umiditatea optimă de stratificare (6-8%),
care trebuie să pătrundă printre coarde şi să le acopere. Pachetele pot fi introduse şi în saci
de polietilenă care se stivuiesc după sistemul 5-4-3-2-1, începând cu 5 saci la bază şi
încheind cu unul la vârf, sau după aşezarea pachetelor în stivă, acestea pot fi acoperite cu
folie de polietilenă (fără însăcuire). După aşezarea pachetelor sau a sacilor, silozul se
acoperă cu un strat de nisip gros de circa 35 cm.
Pe ambele părţi ale silozului, la o distanţă de 20 cm de baza acestuia se deschide
câte unşanţ adânc de 30 cm, pentru colectarea şi evacuarea surplusului de apă provenit din
ploi sau din topirea zăpezii.
Fiecare siloz se marchează cu o etichetă vizibilă pe care se scrie: soiul, cantitatea,
parcela şi data însilozării şi se face o schiţă a terenului pentru a avea o evidenţă foarte clară
a soiurilor.Pe timpul păstrării se controlează temperatura din interiorul silozului care nu
trebuie să depăşească 7 ºC.
Livrarea butaşilor portaltoi se realizează toamna înainte de însilozare sau
primăvara înaintea campaniei de altoit (februarie-martie).
Transportul se face în autocamioane sau în vagoane, în zilele în care temperatura nu
coboară sub -10 ºC. Se iau măsuri de protejare împotriva gerurilor şi deshidratării. Este
bine ca butaşii să fie transportaţi ambalaţi în saci de polietilenă. La transportul în camioane
butaşii se acoperă cu prelate, iar la transportul în vagoane acestea se căptuşesc cu un strat
de paie umede gros de 15-20 cm.
Fiecare transport trebuie să fie însoţit de următoarele documente:
– act de darantare a valorii biologice, emis de unitatea producătoare pe baza
certificatului de recunoaştere a valorii biologice;
– buletin de liberă circulaţie, emis de unitatea producătoare pe baza certificatului
fitosanitar;
– act de recepţie-livrare (factură).

7.5. TEHNOLOGIA PRODUCERII COARDELOR ALTOI

Coardele altoi se pot produce în două categorii de plantaţii:
- plantaţii mamă, specializate în producerea coardelor altoi;
- plantaţii de producţie, autorizate pentru producerea coardelor altoi;

20
 7.5.1. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII MAMĂ.
Plantaţiile mamă specializate au ca scop principal producerea de coarde altoi (şi în
secundar producerea de struguri) sau pot avea ca unic scop producerea de coarde
altoi.Aceste plantaţii se înfiinţează numai cu material din categoria biologică bază,
provenit din soiurile noi şi clonele omologate, precum şi din soiuri deficitare valoroase,
prevăzute la înmulţire.
Înfiinţarea plantaţiilor mamă.
Alegerea terenului. Acest tip de plantaţie se amplasează în arealele în care factorii
ecologici asigură la nivel optim cerinţele soiurilor cultivate, ferite de accidente climatice,
pe terenuri pe care nu s-a cultivat viţă de vie cel puţin 4 ani, situate în zone cu tradiţie şi în
apropierea căilor de comunicaţie. Solul trebuie să fie profund, cu textură mijlocie, bine
aprovizionat cu elemente nutritive. Se vor evita solurile grele, reci şi cele excesiv de bogate
în azot.
Pregătirea terenului în vederea plantării se face cu respectarea strictă a normelor
tehnice prevăzute pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare.
Plantarea. Lucrarea se execută toamna sau primăvara, utilizându-se numai
material săditor din categoria biologică bază.
Distanţele de plantare sunt asemănătoare cu cele practicate în plantaţiile de vii
roditoare, respectiv 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,2 m pe rând, la fel şi pregătirea viţelor
pentru plantare şi plantarea propriu-zisă.
Lucrările de întreţinere a plantaţiilor tinere. Lucrările de întreţinere care se
aplică în primii ani după plantare, precum şi cele de instalare a sistemului de susţinere sunt
identice cu cele efectuate în plantaţiile de vii roditoare.
Lucrările de întreţinere a plantaţiilor mamă aflate în producţie.
Tăierea în uscat. Buturii se conduc în formă semiînaltă, cu cordoane bilaterale şi
sunt prevăzuţi la bază cu cepi de siguranţă în zonele de cultură semiprotejată. Tăierea se
execută în cepi de 2-3 ochi, asigurându-se o sarcină de 10-12 ochi viabili/m 2. Sarcina de
ochi trebuie astfel stabilită, ţinând cont de vigoarea fiecărui butuc, încât să se realizeze
creşteri normale, respectiv coarde cu dimensiuni corespunzătoare pentru altoit.
Fertilizarea. Orientativ anual se aplică: N 90-130 kg s.a./ha, P2O5 80-120 kg
s.a./ha, K2O 150-230 kg s.a./ha. Îngrăşămintele pe bază de fosfor şi potasiu se
administrează toamna (cele cu potasiu pot fi aplicate şi primăvara), iar cele cu azot
primăvara, în una sau două faze: prima înaintea pornirii viţelor în vegetaţie (odată cu
arătura de primăvară), iar a doua (dacă este cazul), la circa o lună de la prima
administrare.Periodic, odată la 3-4 ani, se aplică îngrăşăminte organice, în doză de 40-60
t/ha.
Operaţiile în verde. Operaţiile în verde sunt obligatorii în plantaţiile mamă
furnizoare de coarde altoi şi reprezintă o verigă tehnologică importantă pentru obţinerea
unui material corespunzător.
Plivitul lăstarilor se execută imediat după apariţia inflorescenţelor cu rezervarea
pe butuc a 18-20 de lăstari viguroşi, cu creştere uniformă, distribuiţi cât mai echilibrat pe
elementele butucului.
Înlăturarea parţială a inflorescenţelor. În funcţie de numărul de inflorescenţe
formate pe butuc, se înlătură 50-75% dintre acestea de la punctul de inserţie (numărul de
inflorescenţe înlăturate este mai mare la soiurile mai fertile), pentru ca în final să rămână în
medie 0,75 inflorescenţe pe lăstar, urmărindu-se ca pe fiecare lăstar să nu se lase mai mult
de o inflorescenţă.

21
 Copilitul. Copilii se suprimă în fază erbacee, prin ciupire cu unghia de sub prima
frunză.
Cârnitul Operaţia se efectuează începând de la mijlocul lunii august, când
creşterea este mult încetinită, ocazie cu care se îndepărtează vârful lăstarilor, cu porţiunea
de frunze tinere (care nu au atins dimensiunea normală pentru soiul respectiv) pe care
grosimea lăstarului este sub 6 mm.
Tratamentele fitosanitare. Se combate mana, făinarea şi cu atenţie deosebită
putregaiul cenuşiu, pentru a se evita atacul pe coardele altoi în timpul păstrării materialului
sau al forţării butaşilor altoiţi, iar dintre dăunători: acarienii (Tetranycus sp.), omida
păroasă a dudului (Hyphantria cunea) şi cicada gheboasă (Ceresa bubalus). Se folosesc
aceleaşi produse ca şi în cazul plantaţiilor de vii roditoare, punându-se totuşi accent pe cele
mai eficiente.
Aplicarea lucrărilor de selecţie. Anual, în aceste plantaţii se aplică selecţia în
masă negativă. Butucii necorespunzători (fenotipic sau fitosanitar) se înlătură din plantaţie,
iar golurile se completează cu material biologic din acelaşi soi şi categorie biologică.
Toate celelalte lucrări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele care se aplică în
plantaţiile de vii roditoare.
Recoltarea coardelor altoi. Coardele altoi se recoltează toamna, după căderea
frunzelor, înainte de venirea gerurilor puternice care pot afecta mugurii. Se recoltează toate
coardele de pe butuc, lăsându-se la baza fiecăreia 4-5 ochi, care nu sunt buni pentru altoit
(mai puţin evoluaţi, pornesc greu şi neuniform la forţare) şi asigură necesarul de ochi
viabili la tăierea „în uscat“ din primăvara anului următor. Nu se recoltează concomitent
coarde altoi de la mai multe soiuri pentru a se evita impurificările de material.
Producţia medie pe hectar care se poate obţine în acest tip de plantaţie este de
25.000 coarde, cu lungimea minimă de 8 ochi fiecare coardă.

7.5.2. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII OBIŞNUITE

DE PRODUCŢIE
Sunt admise în acest scop numai plantaţiile care îndeplinesc condiţiile de puritate
biologică (cel puţin 90% din butuci să aparţină soiului prevăzut la înmulţire) şi de stare
fitosanitară (fără atac de cancer, antracnoză şi viroze). În cazul unor soiuri deficitare, pot fi
admise pentru producerea coardelor altoi şi plantaţii cu puritatea biologică mai mică de
90%, dar cu obligativitatea aplicării selecţiei în masă pozitive.
Lucrările specifice de întreţinere aplicate în plantaţiile de producţie
Pe lângă lucrările obişnuite, în plantaţiile de producţie care au ca scop producerea
de coarde altoi, se aplică următoarele lucrări speciale: fertilizarea suplimentară, plivitul şi
copilitul lăstarilor, aplicarea tratamentelor fitosanitare, cu respectarea indicaţiilor prevăzute
pentru plantaţiile mamă.
Recoltarea coardelor altoi. Coardele altoi se recoltează în aceeaşi perioadă ca şi în
cazul plantaţiilor mamă, avându-se în vedere ca pe butuc să rămână elementele de rod
necesare pentru anul următor. Recoltarea se face diferenţiat astfel:
- în cazul plantaţiilor în care s-a aplicat selecţia în masă-negativă, se recoltează mai
întâi coardele de la butucii marcaţi (impuri, bolnavi, slab dezvoltaţi etc.) şi se elimină din
plantaţie, lucrare care se verifică de inspectorii aprobatori de stat; se trece apoi la recoltarea
coardelor altoi de la butucii nemarcaţi;
- în cazul plantaţiilor în care s-a aplicat selecţia în masă pozitivă, coardele altoi se
vor recolta numai de la butucii marcaţi.

22
 De la un butuc se recoltează în medie 3-4 coarde, iar de pe un hectar circa 8-12.000
coarde altoi.
Fasonarea coardelor altoi. Lucrarea se execută imediat după recoltare pentru a se
preveni deshidratarea coardelor şi se face având în vedere prevederile STAS-ului:
- lungimea minimă 5 ochi;
- grosimea, măsurată pe diametrul mare, maxim 12 mm la bază, minim 8 mm la
vârf;
- ochii să fie viabili, sănătoşi, normal conformaţi, nevătămaţi, neporniţi în vegetaţie
(se admite maxim 10% ochi cu mugurele principal mort);
- coarde bine maturate (cu minim 12% hidraţi de carbon), prevăzute la capete cu
porţiuni de internod de minim 4 cm, netorsionate, fără cârcei, copili sau urmele acestora,
fără cioturi cu diametrul mai mare de 3 mm, cu ţesuturi viabile, sănătoase, fără urme de
boli, dăunători sau vătămări mecanice, cu umiditatea de minim 44%.
Fasonarea constă în îndepărtarea porţiunile necorespunzătoare (groase, torsionate,
rănite etc.), secţionarea coardelor la cel puţin 4 cm sub nodul bazal şi de asemenea la cel
puţin 4 cm deasupra ultimului nod şi îndepărtarea de la punctul de inserţie a resturilor de
cârcei şi copili.
În funcţie de condiţiile climatice, fasonarea se face în câmp, la marginea parcelei,
sau în diferite încăperi.
După fasonare, coardele se leagă în pachete a câte 100 bucăţi şi se etichetează,
menţinându-se următoarele: soiul, categoria biologică, unitatea producătoare şi STAS-ul
care reglementează calitatea.
Tratamente fitosanitare. Pentru prevenirea atacului unor agenţi patogeni pe
timpul păstrării (Botrytis, Alternaria, Fusarium etc.), se face îmbăierea pachetelor de
coarde într-o soluţie de: Chinosol, (0,5%) sau Derosal (0,2%).
Păstrarea peste iarnă a coardelor altoi.Păstrarea se face în depozite frigorifice
sau în silozuri sub cerul liber, în mod asemănător coardelor portaltoi.
Livrarea coardelor altoi. Lucrarea începe cu recepţia materialului de către
beneficiar, în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin STAS.
Transportul coardelor altoi se face numai în zilele cu temperaturi pozitive, pentru a
se evita pierderea ochilor.
Pentru prevenirea deshidratării se iau următoarele măsuri:
- transportul de la producător la beneficiar se face cât mai repede;
- pentru transportul cu trenul, vagoanele se căptuşesc cu un strat de paie umede;

5.6. TEHNOLOGIA DE PRODUCERE A VIŢELOR ALTOITE

Altoirea constă în îmbinarea artificială, după o anumită tehnică de lucru, a două
porţiuni viabile (altoi şi portaltoi), în scopul de a mijloci convieţuirea dintre ele (Martin T.,
1972).
Prin altoirea soiurilor roditoare europene (nobile) pe portaltoi proveniţi din speciile
americane, se asigură rezistenţa la filoxeră, se măreşte potenţialul productiv al acestora,
concomitent cu îmbunătăţirea calităţii strugurilor.
Pentru producerea materialului săditor viticol se practică altoirea „în uscat“ la
masă, folosind butaşi altoi şi portaltoi proveniţi din coarde în vârstă de un an.
Butaşul reprezintă o porţiune viabilă de lăstar sau de coardă, cu unul sau mai mulţi
ochi care, pus în condiţii favorabile de creştere, emite atât rădăcini cât şi lăstari,
reproducând fidel planta mamă (Alexandrescu I. şi colab., 1994).

23
 Înmulţirea prin altoire, cu utilizarea de butaşi în vârstă de un an, are la bază atât
principiile înmulţirii prin butaşi, cât şi principiul altoirii.
Principiile înmulţirii prin butaşi:
- principiul restituţiei;
- principiul independenţei fiziologice limitate.
Potrivit primului principiu, un butaş care este pus în condiţii favorabile îşi reface
organele lipsă. După cel de-al doilea principiu, butaşul poate să-şi desfăşoare funcţiile
vitale (respiraţia, transpiraţia, activitatea catalazei etc.) în mod independent, pe timpul cât
acţionează principiul precedent.
Principiul altoirii. Altoirea se sprijină pe principiul sudurii, conform căruia două
secţiuni (răni) puse în contact strâns formează, în anumite condiţii, un ţesut intermediar
(calus), care îmbină organic cei doi parteneri.
Etapele concreşterii la altoire. Concreşterea este un proces complex de interferare
morfologică, anatomică şi fiziologică, în urma căruia viţa altoită funcţionează ca o singură
plantă, cu caracteristici metabolice diferite în raport cu cele ale celor doi parteneri. În
procesul concreşterii se disting trei etape: calusarea, sudarea şi vascularitatea.
Calusarea: Pentru sudarea la punctul de altoire trebuie să existe celule tinere. În
cazul altoirii în verde, deoarece ţesuturile puse în contact sunt tinere, are loc direct sudarea,
dar atunci când la altoire se folosesc butaşi în vârstă de unu sau mai mulţi ani este necesară
formarea mai întâi a unui ţesut nou, care să permită concreşterea celor doi parteneri.
Sub acţiunea excitaţiei de rănire se formează fitohormoni care determină ca celulele
imediat învecinate secţiunii şi cele din apropiere să se dividă intens, dând naştere unui ţesut
parenchimatic (ţesut de rană) numit „calus“, care, în contextul unor răni închise, se
comportă ca un ţesut intermediar. La formarea calusului participă celulele meristematice
ale cambiului, precum şi celulele tinere ale razelor medulare, floemului şi xilemului. La
început acest ţesut apare pe suprafaţa secţiunilor sub forma unor mărgele mici de culoare
albă-sidefie, care ulterior se unesc şi formează un inel continuu în dreptul punctului de
altoire. Altoiul produce mai mult calus. Celulele calusului au pereţii subţiri, sunt
turgescente, cu un conţinut ridicat în apă (85-90%) şi se deshidratează uşor, de aceea este
necesară menţinerea unei umidităţi ridicate în zona punctului de altoire pe tot parcursul
existenţei acestui ţesut.
Secţiunea altoiului trebuie făcută de partea ochiului şi cât mai aproape de acesta,
astfel încât partea cu jgheab este plasată la polul morfologic inferior al secţiunii, ceea ce
face ca aptitudinea mai slabă de calusare din această porţiune să fie compensată de
acţiunea pozitivă a polarităţii, iar partea plană la polul morfologic superior şi de aceeaşi
parte cu ochiul, astfel încât neajunsurile datorate construcţiei asimetrice a coardei şi
poziţiei dezavantajoase (polul morfologic superior) să fie anihilate de rezerva mai mare de
amidon şi substanţe hormonale, care se găseşte în nodul, respectiv ochiul altoi.Legităţile
formării calusului trebuiesc respectate şi folosite şi la altoirea mecanizată. În acest caz,
secţionarea partenerilor se face pe diametrul mic (pe direcţia partea plană – partea cu
jgheab). În acest mod, partea cu jgheab şi partea plană sunt plasate la polul morfologic
inferior, beneficiind de stimularea formării calusului prin polaritate.
Sudarea. Pentru a se realiza concreşterea altoiului cu portaltoiul trebuiesc
îndeplinite trei condiţii: prezenţa celulelor tinere, realizarea fenomenului de congruenţă şi
distrugerea stratului izolator.
Prezenţa celulelor tinere este asigurată de formarea calusului.
Pentru realizarea sudării este necesară sincronizarea (congruenţa) formării calusului
pe ambele feţe ale secţiunilor, precum şi un contact intim, direct între ţesuturile nou
formate.

24
 Prin altoire unele celule se taie, altele se strivesc şi îşi împrăştie conţinutul pe
suprafaţa secţiunilor, care se oxidează foarte repede; se formează astfel un strat izolator
care se interpuse între ţesuturile intermediare de la altoi şi portaltoi şi împiedică contactul
direct al acestora. Distrugerea acestui strat izolator se realizează prin presiunile inegale pe
care le exercită ţesuturile intermediare în formare (acţiune mecanică) şi prin dizolvarea lui
de către aceste ţesuturi (acţiune fiziologică). De multe ori stratul izolator nu este înlăturat
în totalitate, ceea ce face ca sudura să fie incompletă pe secţiunile celor doi parteneri.
În zona de contact a ţesuturilor intermediare se formează o lamelă pectică, care
realizează lipirea celor două secţiuni (prima etapă a sudării), iar apoi prin intermediul
plasmodesmelor se asigură contactul intim dintre doi parteneri (a doua etapă a sudării).
Vascularizarea constă în stabilirea legăturilor dintre fascicolele libero-lemnoase
ale portaltoiului şi cele ale altoiului, lucru care se poate realiza pe două căi: fie prin apariţia
unei zone generatoare în ţesuturile intermediare deja sudate, care va genera noi formaţiuni
de floem şi xilem, fie prin înaintarea opusă şi simultană a zonelor generatoare de la cei doi
parteneri, până la întâlnirea acestora. Vascularizarea se realizează pe ambele căi, cu
dominarea uneia sau alteia (mai ales a primei căi).
Vascularizarea trebuie să se facă înainte de pornirea în vegetaţie a ochiului altoi,
pentru ca lăstarul format să poată fi aprovizionat cu apă, altfel se usucă în scurt timp.

Obţinerea butaşilor altoiţi şi forţaţi

Viţele altoite se obţin în complexele de altoire şi forţare şi se fortifică în şcoala de viţe
situată în câmp deschis, sau în solarii.
Pregătirea materialului biologic (portaltoi şi altoi) constă în scoaterea pachetelor
de coarde din silozurile sau spaţiile de păstrare, curăţirea de nisip prin scuturare şi spălare, în
cazul când nu au fost ambalate în saci din polietilenă.
Verificarea viabilităţii butaşilor se realizează prin efectuarea unor secţiuni
longitudinale la câteva coarde luate drept probe din portaltoi şi altoi şi examinarea
macroscopică a acestora; pentru coardele altoi se secţionează şi ochii de iarnă, care trebuie să
prezinte o viabilitate de minimum 90%.
Fasonarea butaşilor se execută diferit la portaltoi şi altoi. La portaltoi se
împrospătează secţiunea de la bază la 0,5 cm sub nod (talonarea), după care coardele de 3 sau
2 lungimi se segmentează la o lungime STAS, adică 30±2 cm şi diametrul între 7-12 mm.
Odată cu aceasta se înlătură cu atenţie toţi ochii de pe lungimea butaşului (orbirea). La altoi
coardele se fragmentează începând de la bază, în butaşi de câte un ochi şi un internod şi cu
diametrul de 7-12 mm. Operaţia se realizează prin secţionarea coardei altoi la 1,5 cm deasupra
fiecărui ochi.
Umectarea butaşilor portaltoi şi altoi se face în recipiente separate, în apă curată, la
temperatura de 12-20°C pentru recăpătarea umidităţii optime (52-55%).
Altoirea cu butaşi lemnificaţi (în uscat ) la masă. Altoirea în uscat este cel mai
mult folosită. Ea se poate executa manual sau prin utilizarea maşinilor de altoit.
Momentul declanşării altoitului se stabileşte în funcţie de epoca optimă de plantare
a viţelor în şcoală şi de posibilităţile de realizare a programului de altoiri. Calendaristic,
lucrarea începe în prima jumătate a lunii martie şi se încheie în prima decadă a lunii aprilie.
La altoirea manuală se foloseşte metoda de altoire în copulaţie perfecţionată (cu limb sau
pană). Tehnica altoirii propriu-zise constă în execuţia unei secţiuni transversal-oblice, la
capătul superior al butaşului portaltoi, pregătit pentru altoire, pe diametrul mugure-cârcel.
Secţiunea realizată trebuie să aibă lungimea de 1,5 ori mai mare decât diametrul secţiunii
transversale. Pana de îmbinare se execută printr-o tăietură interioară, care porneşte de
deasupra măduvei, este la început longitudinală, iar apoi are un traseu aproape paralel cu al
secţiunii transversal-oblice .

25
 La butaşul altoi pregătit pentru altoire se execută o secţiune transversal - oblică pe
diametrul mugure-cârcel începând de la baza mugurelui şi cât mai aproape de el. Secţiunea
trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi să fie asemănătoare cu a portaltoiului. Apoi se
execută şi la altoi pana de îmbinare în mod asemănător. Operaţiunea se finalizează prin
îmbinarea altoiului cu portaltoiul.
Altoirea mecanizată cu butaşi lemnificaţi (în uscat). Forma secţiunii la altoirea
mecanizată este cea a litereii omega sau vârf de lance", se folosesc maşinile LPM-1
(Bulgaria), MA-1 şi MA-2 (România) şi dispozitivele DPA-1, DPA-2 şi DPA-3
(România).
Rezultate bune se obţin dacă butaşii au diametrul de 7 - 12 mm. Pentru
productivitate ridicată este bine ca butaşii să fie să fie calibraţi cu ajutorul diferitelor
dispozitive de calibrare.
Altoirea mecanizată, faţă de cea manuală, prezintă unele avantaje ca:
productivitate ridicată şi posibilitatea folosirii de lucrători necalificaţi, după o prealabilă
instruire de 1-2 zile (Grecu, 1988), performanţele calitative înregistrate la altoirea
mecanizată sunt apropiate de cele ale altoirii manuale.
Recepţia. După execuţia altoirilor se verifică butaşii altoiţi (cantitativ şi calitativ).
Folosirea biostimulatorilor de calusare şi înrădăcinare. În procesul de formare
al calusului şi rădăcinilor, un rol important îl au giberelinele, care intervin în diviziunea
celulară, auxinele, care favorizează creşterea şi dezvoltarea (Mirică şi colab., 1982) şi
citochininele, care sunt capabile să inducă, în celulele ce nu aparţin meristemelor sau
zonelor generatoare, potenţial de diviziune (Oprean,M., Olteanu,I. 1983).
La noi în ţară , rezultate bune s-au obţinut prin înmuierea, înainte de parafinarea
butaşilor altoiţi cu stimulatorul de calusare "Calovit" (produs de I.C.C. Cluj-Napoca).
Utilizarea lui a determinat ca procentul de viţe de calitatea I-a să crească cu 4,6 (Grecu şi
colab., 1988).
Aplicarea bioregulatorilor şi a parafinării. Cercetări de dată mai recentă, cu
largă accepţiune pentru practica viticolă au demonstrat că şi folosirea substanţelor
bioactive de tip " Calovit " în producerea materialului săditor viticol poate contribui la
realizarea în condiţii cât mai bune a concreşterii la altoire, la sporirea randamentului de
viţe altoite, la îmbunătăţirea calităţii acestora şi ridicarea indicilor de economicitate.
Parafinarea are scopul de a proteja punctul de altoire faţă de condiţiile neprielnice
de mediu (deshidratare şi atacul bolilor criptogamice). Pentru parafinare se foloseşte un
amestec constituit din: parafină comercială cca 94 % + bitum (smoală) 3 % + colofoniu
industrial 3 % şi adaus de produs antibotritic (de exemplu Benlate în proporţie de 0,15 %).
Tehnica de parafinare constă în introducerea (o singură imersie, de ordinul fracţiunilor de
secundă) butaşilor altoiţi pe lungimea de 12-16 cm,(măsurată de la vârf spre bază) în
amestecul respectiv, când acesta are temperatura de 70±2 0C. Lucrarea este obligatorie în
cazul stratificării parţiale pentru forţare.
Sratificarea butaşilor altoiţi în vedrea forţării se face clasic în lăzi cu lungimea de
1 m, înălţimea de 0,6 m şi lăţimea de 0,5 m la care unul din pereţi este detaşabil, sau se pot
folosi lăzi din material plastic şi au o capacitate de 450 - 500 butaşi , sau cutii cu schelet
metalic şi pereţi din plăci de polietilenă de tip fagure şi au o capacitate de 700 - 750 butaşi.
Ca material pentru stratificare se recomandă rumeguşul de conifere, care poate fi utilizat 5-6
ani succesiv, cu condiţia ca după terminarea forţării din fiecare an să fie cernut şi uscat la
soare. Se mai pot folosi şi turba cu pH cât mai apropiat de neutru, muşchiul de pădure sau
fulgii de polistiren expandat. Ultimul oferă avantajul că poate fi utilizat în mod repetat,
realizează o aerisire mai bună şi previne atacul bolilor criptogamice asupra butaşilor. Mai rar
se foloseşte şi nisipul dar, în acest caz, stratificarea nu se mai face în lăzi ci pe paturi pe care

26
mai întâi se aşază un strat de paie de cereale şi apoi stratul de nisip. Stratificarea butaşilor
poate fi parţială sau totală.
Stratificarea parţială se practică numai pentru butaşii altoiţi şi parafinaţi şi constă în
acoperirea butaşilor cu rumeguş umed (75-80%) până sub punctul de altoire, altoii rămânând
protejaţi de stratul de parafină. În acest fel se evită atacul de mucegai şi pornirea rădăcinilor
din altoi, fiind favorizată creşterea lăstarilor.
Stratificarea totală se aplică pentru butaşii neparafinaţi şi constă în acoperirea
butaşilor cu rumeguş umed până sub punctul de altoire, cu rumeguş uscat şi tratat cu Chinosol
(0,15%) în zona secţiunilor şi din nou cu rumeguş umed până deasupra butaşilor. Capacitatea
unei lăzi este de circa 1000-1200 butaşi, pentru care sunt necesare circa 35 kg rumeguş uscat.
După stratificare, partea superioară a butaşilor altoiţi şi parafinaţi (cazul stratificării parţiale)
sau rumeguşul care acoperă altoii (cazul stratificării totale) se stropeşte cu o soluţie
anticriptogamică.
După scurgerea apei lăzile se numerotează, se etichetează cu soiul, portlatoiul şi data
stratificării şi se introduc în sera de forţare, unde se aşază pe stelaje, pe 2-3 nivele. Lăzile cu
butaşii stratificaţi parţial se acoperă cu folie de polietilenă, în vederea păstrării unei umidităţi
corespunătoare.
Forţarea are ca scop formarea calusului la punctul de altoire, pornirea ochiului
altoi în vegetaţie şi formarea de rădăcini la baza portaltiului; se realizează în spaţii special
construite, în cadrul complexului de altoire şi forţare .
În perioada de forţare temperatura se dirijează în următorul mod: în primele 4 -6
zile temperatura se menţine la 28-30 0C (înregistrarea se face în aer, la mijlocul locului de
forţare şi la înălţime medie). Şocul acesta de temperatură determină intrarea rapidă în
activitate a ţesuturilor meristematice. Până la apariţia lăstarilor, temperatura se dirijează la
22-200 C, apoi aceasta se menţine la 18-200 C în timpul zilei şi 14-160 C în timpul nopţii .
Durata totală a forţării se încadrează între 18-21 zile.
În aer umiditatea relativă se impune să fie, în primele 9-10 zile,de cca 85 - 90 %
şi, apoi, de 70-80%, deoarece există pericolul atacului de boli.
În localul de forţare, este necesar ca, începând cu ziua a cincea, lumina să fie
suficientă, chiar completată cu lumină artificială, prin instalarea unor lămpi de neon de 400
waţi, iluminarea făcându-se timp de 12 - 16 ore pe zi. Celelalte lucrări din timpul forţării
sunt: aerisirea localului, afânarea rumeguşului, aplicarea de tratamente anticriptogamice,
verificarea procesului de calusare şi modificarea locului lăzilor pe verticală . La altoitul de
iarnă (ultima jumătate a lunii ianuarie), lăzile cu butaşi altoiţi (pregătite asemănător), se
acoperă cu folie de polietilenă, se introduc în spaţii cu temperatura de 1-2 0C şi la 80 - 90 %
umiditate relativă a aerului, până în luna martie, când se declanşează forţarea, pentru
desăvârşirea calusării şi călirii până la plantare. Declanşarea forţatului se face în funcţie de
durata şi mărimea spaţiului de fortificare existent. Forţarea se consideră încheiată când
lăstarul are 3 - 4 cm, calusul la punctul de altoire este uniform, puţin reliefat, iar cel de la
baza butaşilor este inelar.
Călirea se realizează pentru aclimatizarea viţelor la condiţiile de mediu
corespunzătoare locului de plantare. Temperatura, în această perioadă, se menţine la cca 8-
100 C, în cazul viţelor plantate în şcoala de viţe, sau la 12-13 0C, în cazul celor plantate în
solarii.
Clasarea viţelor, după forţare şi călire, constă în alegerea viţelor bune de plantat,
care au ochiul altoi pornit în vegetaţie, calus circular la punctul de altoire şi la baza
butaşului.
Fasonarea constă în dimensionarea lăstarilor la 3-5 cm., scurtarea rădăcinilor din
portaltoi la 1 cm şi reparafinarea viţelor în cazul plantării fără biloane.

27
 Reparafinarea viţelor. Această lucrare se execută în cazul plantării în teren
nebilonat. Ea se poate executa atât la butaşii altoiţi care au fost parafinaţi înainte de
păstrare, cât şi la cei neparafinaţi.

CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN ŞCOALA DE VIŢE

După forţare şi călire butaşii altoiţi şi forţaţi sunt plantaţi în şcoala de viţe pentru
dezvoltarea sistemului aerian şi radicular şi obţinerea viţelor altoite STAS.
Alegerea şi organizarea terenului pentru şcoala de viţe
Terenul destinat şcolii de viţe se alege ţinând cont de următoarele criterii: terenul să
fie plan sau uşor înclinat, să fie ferit de accidentele climatice, solul să fie permeabil cu
textură luto-nisipoasă, fertil, cu pH-ul cuprins între 6,8 şi 7 şi cu apa freatică la minimum
1,5 m adâncime. Este important să existe posibilităţi de irigare, deoarece sistemul radicular
este în formare şi are o capacitate redusă de absorţie a apei.
În mod obligatoriu şcoala de viţe se organizează în cadrul unui asolament. cele mai
bune culturi premergătoare pentru viţe sunt: borceagul de primăvară, porumbul timpuriu şi
mazărea (N. Alexandrescu şi col., 1968). Se pot organiza mai multe tipuri de asolamente:
- asolament de 3 ani: anul I porumb pentru boabe; anul II borceag de primăvară;
anul III şcoală de viţe;
- asolament de 4 ani: anii I-II trifoi roşu; anul III porumb pentru boabe; anul IV
şcoala de viţe;
- asolament de 5 ani: anii I-III leguminoase perene; anul IV porumb pentru boabe;
anul V şcoala de viţe.
Prin organizarea asolamentelor se urmăreşte crearea unor condiţii cât mai bune de
creştere pentru viţe prin ameliorarea însuşirilor fizice şi chimice şi asigurarea unei stări
sanitare bune a solului.
Pregătirea terenului pentru şcoala de viţe este indicat să se înceapă imediat după
recoltarea culturii premergătoare şi constă în: fertilizarea de bază, dezinsectizarea
terenului, desfundarea terenului şi bilonatul.
Fertilizarea terenului se face cu îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte chimice cu
fosfor şi potasiu. Gunoiul de grajd se aplică în doze moderate de 30-40 t/ha şi se aplică
culturii premergătoare.Dacă nu s-a admnistrat gunoi de grajd la cultura premergătoare, la
pregătirea terenului se poate aplica mraniţă în în jur de 20t/ha. Dozele de îngrăşăminte
chimice se stabilesc în urma analizei agrochimice a solului. Orientativ, se administrează
100-120 kg s.a. /ha P2O5 şi 80-100 kg s. a. /ha K2O.
Dezinsectizarea solului se face cu insecticide specifice ( Furadan 5 G 40 kg/ha) pentru a
preveni atacul unor dăunători de sol cum ar fi: larvele viermilor sârmă, buha semănăturilor,
etc.
Desfundarea terenului se face la sfârşitul lunii august - luna septembrie, la
adâncimea de 50 cm cu plugul balansier pentru desfundat.
Bilonatul terenului se execută după desfundat şi trebuie încheiat înainte de apariţia
prmelor îngheţuri ( octombrie-noiembrie). În cazul terenurilor nisipoase bilonatul terenului
se poate face şi primăvara cu cel puţin două luni înainte de plantarea viţelor în şcoală.
Biloanele au 60-70 cm înălţime şi se execută cu plugul pentru bilonat la distanţa de 1,2 m

28
între ele, când butaşii se plantează în rânduri simple şi 1,4-1,6 m, când butaşii se plantează
în rânduri duble.
Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în: scoaterea din lăzile de forţare,
sortare, fasonare şi parafinare şi se face concomitent cu plantarea. Prin sortare se
îndepărtează butaşii necorespunzători care nu au calusul format sau au altoiul căzut.
Butaşii corespunzători prezintă calus în jurul punctului de altoire, altoiul este pornit în
vegetaţie şi are la baza butaşului primordii de rădăcini.
Prin fasonare se îndepărtează lăstarii porniţi din portaltoi, se ciupesc la cca 4 cm
lăstarii porniţi din altoi care sunt prea lungi, se îndepărtează eventualele rădăcini pornite
din altoi şi cele de la nodul superior al portaltoiului şi se scurtează la 1cm rădăcinile bazale
dacă acestea sunt prea lungi.
Parafinarea constă în introducerea butaşilor fasonaţi într-un amestec format din
parafină 94%, bitum 3% şi sacâz 3%, la temperatura de 70 ± 2°C timp de câteva fracţiuni
de secundă. Parafinarea este obligatorie în cazul în care butaşii altoiţi se planteză pe
biloane, dar este indicată şi în cazul în care se plantează în biloane cu acoperire totală.
Plantarea butaşilor altoiţi în biloane cu acoperire totală este un sistem clasic de
cultură a viţelor altoite practicat pe scară largă ân România până în anii 90.
În biloane se formează un mediu termohidroregulator favorabil care asigură creşteri
viguroase ale viţelor comparativ cu sistemul de cultură în teren nebilonat.
Plantarea se începe atunci când temperatura solului în interiorul bilonului este de
cel puţin 12°C (20-30 aprilie), se poate face în rânduri simple sau duble şi constă în
executarea următoarelor operaţii:
- retezarea vârfului bilonului la 5-6 cm, cu sapa sau mecanizat pentru a realiza o
coamă uniformă;
- despicatul bilonului la un unghi de aproximativ 15° faţă de verticală şi formarea
unui perete oblic pe care se vor aşeza butaşii;
- aşezarea butaşilor pe peretele bilonului astfel încât să se asigure o densitate de 15-
18 butaşi / metru liniar. Butaşii trebuie aşezaţi cu punctul de altoire la acelaşi nivel;
- refacerea bilonului prin acoperirea butaşilor cu pământ.
Se trage cu sapa pământ mărunt şi reavăn până la jumătatea butaşilor, se tasează
bine şi se udă cu 5-10 litri de apă la metru liniar de bilon. După infiltrarea apei se reface
bilonul complet cu pământ astfel încât vârful bilonului să depăşească cu circa 5 cm capătul
superior al butaşilor. La terminarea plantării fiecare soi se etichetează, iar dacă pe acelaşi
bilon se plantează mai multe soiuri, între acestea se lasă un spaţiu neplantat de 0,5-1m.
Butaşii se pot planta şi pe biloane. Această metodă este relativ nouă (V. Grecu,
1987) şi este cea mai indicată. Biloanele se formează toamna şi se refac cu 2-3 zile înainte
de plantare. În acest caz se vor folosi la plantare numai butaşi parafinaţi. Se întinde o sârmă
pe mijlocul coronamentului, pe lângă sârmă cu ajutorul unor marcatoare cu dinţi metalici
se fac orificii de circa 15 cm adâncime în care se introduc butaşii. Şi în acest caz pe bilon
se pot planta rânduri simple sau duble. Acest mod de plantare avantajele biloanelor
(surplus caloric) cu avantajele plantării fără biloane (eliminarea copcitului, eliminarea
spargerii crustei).
Pentru eficientizarea culturii butaşilor altoiţi şi forţaţi astăzi se recomandă
plantarea pe biloane acoperite cu folie de plastic tip mulci, prevăzute cu sistem de irigare

29
prin picurare. Prin folosirea acestui sistem de cultură randamentele obţinute în şcoala de
viţe pot ajunge până la 70-80%, faţă de numai 30-40% în sistemul clasic.
Plantarea butaşilor altoiţi în teren nebilonat este posibilă în zonele în care
temperatura aerului după 20-25 aprilie nu mai coboară sub 0°C, iar în luna mai
temperaturile sub 10°C au o frecvenţă redusă (sudul ţării).
Această metodă de plantare prezintă unele avantaje cum ar fi: prevenirea creşterii
rădăcinilor din altoi, evitarea atacului dăunătorilor de sol asupra lăstarilor şi reducerea
cheltuielilor de întreţinere. Alături de aceste avantaje trebuie amintit riscul unor pierderi de
butaşi datorită îngheţurilor târzii de primăvară sau grindinei din lunile mai, iunie.
Epoca de plantare în teren nebilonat se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice
ale fiecărui an. Plantarea se face după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară,
când temperatura solului la adâncimea de 20 cm este relativ constantă la 20°C. În general
epoca de plantare este cuprinsă între 25 aprilie şi 10 mai.
Terenul pregătit în toamnă se nivelează, după care se deschid rigole de 15-20 cm
adâncime la distanţa de 120-140 cm între ele. Înainte de plantare rigolele se udă cu 5-10 l
de apă /m.l., pentru ca butaşii să se planteze într-un strat mocirlos. În aceste rigole se înfig
butaşii altoiţi pe o adâncime de 15 – 20 cm la distanţa de 5,5 – 6,5, rezultând o densitate de
15 – 18 butaşi la metru liniar de rigolă. Pentru o plantare rapidă şi fixarea butaşilor la
aceeaşi înălţime se folosesc marcatoare care indică distanţa dintre viţe pe rând. După fixare
se completează rigola cu pământ care se tasează cu piciorul în lungul rândului.
Pentru a preveni dezhidratarea butaşilor în lungul rândului se va forma un bilon.
Lucrări de întreţinere a butaşilor altoiţi în şcoala de viţe urmăresc crearea unor
condiţii favorabile pentru dezvoltarea acestora.
Lucrările solului. Îmediat după plantare solul dintre biloane sau rigole se afânează
la adâncimea de 14 – 15 cm. Pe parcursul perioadei de vegetaţie se execută 5-6 lucrări de
afânare a solului între biloane, care se execută cu cultivatorul universal CPU – 4,2. O altă
lucrare importantă, în cazul plantării pe biloane, este spargerea crustei de pe biloane pentru
a uşura răsărirea viţelor din biloane şi a reduce pierderile de apă din sol prin evaporare.
Distrugerea crustei se face cu grebla cu atenţie pentru a nu rupe lăstarii tineri.
Controlul ieşirii lăstarilore din biloane se face după 8 – 10 zile de la plantare. Pe
porţiunile de bilon unde viţele întârzie să apară, se îndepărtează solul, iar dacă se constată
atac de larve dăunătoare, acestea se combat cu insecticide specifice, după care se reface
bilonul.
Irigarea viţelor este obligatorie în anii şi în zonele secetoase. Norma de udare este
de 250-300 m3 apă/ha. Frecvenţa udărilor depinde de condiţiile climatice, astfel încât
umiditatea solului să fie de 70% din IUA. Udările se întrerup la sfârşitul lunii august
pentru a reduce creşterile şi a favoriza maturarea lemnului.
Fertilizarea este obligatorie deoarece în şcoala de viţe consumul de elemente
nutritive este ridicat, iar sistemul radicular este în formare. Administrarea îngrăşămintelor
se face fazial prin dizolvarea lor în apa de irigat, iar dozele de îngrăşăminte se stabilesc în
funcţie de analizele agrochimice ale solului. Pentru a creşte eficienţa fertilizării se
recomandă folosirea îngrăşămintelor foliare.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor se vor face cu mare atenţie deoarece în
această etapă viţele sunt foarte sensibile. În şcoala de viţe, boala cea mai periculoasă este

30
mana împotriva căreia se fac 10-15 tratamente. Tratamentele se execută la acoperire, cu
pruduse eficiente.
Copcitul viţelor este necesar în cazul plantării în biloane. Copcitul se execută de
trei ori: primul în iunie, al doilea în iulie, iar ultimul în august. Se desface bilonul şi se taie
cu briceagul rădăcinile din altoi şi cele de la nodul superior şi mijlociu al portaltoiului,
după care bilonul se reface. La ultimul copcit, nu se reface bilonul pentru a favoriza
maturarea lemnului.
Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea lăstarilor de prisos lăsându-se un singur
lăstar mai viguros. Lucrarea se execută la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie.
Cârnitul se execută la începutul lunii septembrie şi constă în îndepărtarea vârfului
lăstarilor cu frunze tinere pentru a favoriza maturarea lemnului. În cazul unor creşteri
vegetative slabe cârnitul nu se recomandă.
Marcarea impurităţilor este o lucrare foarte importantă pentru asigurarea purităţii
biologice a materialului săditor. Sunt considerate impurităţi viţele aparţinând altor soiuri
decât soiurile cultivate în şcoală. Recunoaşterea impurităţilor se face pe baza caracterelor
morfologice ale frunzelor şi lăstarilor. Impurităţile se marchează cu vopsea în culori
diferite , păstrându-se aceeaşi culoare pentru fiecare soi identificat ca fiind impuritate.
Evaluarea producţiei de viţe se face pentru a estima cantitatea de viţe STAS care
se va obţine din şcoala de viţe. Evaluarea se face în august după ultimul copcit. Pentru
aceasta se parcurge şcoala pe diagonală şi din 5 în 5 biloane se delimitează porţiuni de 10
m lungime. Pe aceste porţiuni se examinează viţele şi se numără cele cu sudura completă
din jurul punctului de altoire şi lăstarul de cel puţin 20 cm lungime. Se calculează apoi
numărul mediu de viţe STAS obţinute la 10 m de bilon, care se raportează apoi la hectar.

CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN SOLARII PE SOL AMELIORAT

Această tehnologie de cultură a fost elaborată la ICVV Valea Călugărească şi este
mult mai intensivă comparativ cu tehnologia de cultură a viţelor altoite în şcoala de viţe.
Prin această tehnologie se asigură un randament mai mare de viţe altoite comparativ cu
şcoala de viţe, se realizează economie de teren şi se înlătură riscul unor îngheţuri târzii de
primăvară, brume sau grindină, în schimb este o tehnologie mai costisitoare. Principalele
verigi tehnologice sunt: alegerea terenului pentru amenajarea solariilor, ameliorarea
solului, instalarea solariilor şi a instalaţiei de udare, pregătirea terenului pentru plantare,
plantarea butaşilor altoiţi şi îngrijirea viţelor în perioada de vegetaţie.
Alegerea terenului. Terenul trebuie să prezinte o pantă uşoară pentru eliminarea
excesului de apă, să fie ferit de vânturile dominante din zonă, să dispună de o sursă de apă
pentru irigare, solul să fie profund, permeabil cu textura nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă.
Ameliorarea însuşirilor fizice ale solului se poate face prin încorporarea nisipului
grosier în doze de 200-800 m3/ha astfel încât conţinutul solului să fie de : 40-60% nisip
grosier, 15-20% nisip fin, 10-20% lut şi 15-20% argilă. Fertilitatea solului poate fi
îmbunătăţită prin administrarea a 100-150 t/ha gunoi bine descompus şi îngrăşăminte
chimice cu fosfor şi potasiu în doze de 100-150 kg/ha P2O5 respectiv K2O.Îngrăşămintele
se administrează prin împrăştierea acestora pe sol şi încorporarea lor în sol prin
desfundare. Desfundatul terenului se face din toamnă la 50 cm adâncime. Pe solurile
uşoare desfundatul terenului se poate înlocui cu o arătură adâncă la 35 cm.

31
 Instalarea solarului Se folosesc solarii de tip tunel demontabile pentru a putea fi
montate la fiecare 3 ani în funcţie de asolamentul folosit. Solariile au lăţimea de 6,6 m şi
lungimea de 50-60 m şi sunt prevăzute la ambele capete cu uşi. Solariile sunt dotate în mod
obligatoriu cu instalaţia de udare compusă din: staţie de pompare, conducte de admisie şi
refulare şi reţea de distribuţie a apei. Instalaţiile asigură distribuţia apei sub formă de ploaie
artificială.
Pregătirea solului pentru plantare se face primăvara devreme printr-o afânare
adâncă cu rotosapa sau freza, când se încorporează şi îngrăşămintele cu azot. În anii 2 şi 3
de exploatare terenul se mobilizează toamna cu rotosapa, iar primăvara se afânează cu
freza şi se încorporează în sol 60 t/ha mraniţă şi îngrăşămintele chimice în doze stabilite în
funcţie de analiza agrochimică a solului. După afânare terenul se modelează în straturi.
Dacă lucrările de întreţinere a viţelor se fac manual se vor forma două straturi de 240 cm
lăţime fiecare. Pe mijlocul solarului, între cele două straturi şi la margini se lasă poteci de
acces de 60 cm lăţime. Dacă lucrările de întreţinere se execută mecanizat se va modela
terenul astfel încât să permită circulaţia tractorului în interiorul solarului astfel: pe mijlocul
solarului se va face un strat de 60 cm lăţime mărginit de două poteci de 50 cm lăţime pe
care vor trece roţile tractorului, iar în părţile laterale ale solarului se va face două straturi
de 240 cm lăţime fiecare.
Plantarea butaşilor altoiţi. În cazul plantării în solarii butaşii se vor altoi cu circa
o lună mai înainte comparativ cu plantărea în şcoala de viţe, iar durata forţării este de
numai 14-15 zile. Epoca de plantare este 25-30 martie în sudul ţării şi 1-5 aaprilie în restul
ţării. Cu o săptămână înaintea plantării solarul trebuie acoperit pentru ca solul să se
încălzească. Plantarea butaşilor se face cu ajutorul marcatoarelor cu colţi metalici care
deschid orificii în sol, în care se vor planta butaşii la adâncimea de 10-12 cm. Butaşii se
plantează în rânduri duble la o distanţă de 10-12 cm între ele urmate de o bandă neplantată
de 20-25 cm. Distanţa dintre butaşi pe rând este de 8-10 cm rezultând o densitate de 55-75
viţe/m2, respectiv 400000-500000 viţe/ha.
Dirijarea factorilor de mediu în solar se va face cu o deosebită atenţie mai ales în
primele 2-3 luni de la plantare.
Temperatura în primele două săptămâni după plantare trebuie menţinută la valori
de 25-260C pentru intensificarea activităţii butaşilor după care se va reduce treptat la valori
de 20-220C, iar în ultimele faze de vegetaţie va fi redusă la 18-200C pentru a încetini
creşterile şi a favoriza maturarea lemnului. Este important ca temperatura solului să fie cu
2-30C mai ridicată decât temperatura aerului. Dirijarea temperaturii se face prin udări
repetate, prin deschiderea uşilor sau prin ridicarea foliei.
Umiditatea aerului în interiorul solarului se reglează cu ajutorul instalaţiei de
irigare. Sunt necesare udări dese şi de scurtă durată. Uneori numărul udărilor ajunge la este
10 pe zi, iar durata lor este de cca 1 minut. În primele 2 săptămâni după plantare umiditatea
aerului trebuie să fie ridicată (75-80%) după care se reduce până la 60%.
Aerul în interiorul solarului se împrospătează foarte des, datorită densităţii mari a
viţelor şi a respiraţiei intense. Aerisirea se face prin deschiderea uşilor de la capătul
tunelului. Începând cu luna iunie se ridică folia de pe părţile laterale ale solarului, iar după
1 septembrie solarul se descoperă complet.
Lumina este indispensabilă de la plantarea până la căderea frunzelor. Intensitatea
luminii la nivelul lăstarilor trebuie să fie de minimum 3000 lucşi.
Lucrările de întreţinere cele mai importante sunt: combaterea bolilor, combaterea
buruienilor, fertilizarea, udarea, lucrările şi operaţiile în verde.

32
 Combaterea bolilor este foarte importantă şi obligatorie datorită densităţii mari a
viţelor şi a umidităţii ridicate din interiorul solarului. În primele 3 săptămâni după plantare
sunt obligatorii tratamentele împotriva putregaiului cenuşiu. Tratamentele se aplică la
intervale de 5-6 zile utilizând produse antibotritice (Bavistin, Fundazol, Benlate, Derosol,
Chinosol) în concentraţie de 0,15%. În continuare se execută săptămânal tratamente
împotriva manei folosind: Dithane M 45-0,2%, Vondozeb 0,2%, Captadin 0,2%, Curzate T
– 2,5kg/ha, Mikal 3 kg/ha, Ridomil 48 PU-2,5 kg/ha s.a.
Combaterea buruienilor se realizează în principal prin plivit.
Fertilizarea are un rol important asupra procentului de viţe STAS obţinute. Metoda
de fertilizare utilizată este cea foliară, îngrăşămintele foliare complexându-se cu
tratamentele împotriva manei.
Irigarea se face cu instalaţia de ploaie artificială având drept scop reglarea
higroscopicităţii aerului şi a umidităţii solului.
Lucrările şi operaţiile în verde care se execută la viţele din solarii sunt: plivitul
lăstarilor, copilitul şi cârnitul.
Plivitul se execută la o lună după plantare când lăstarii altoi au 5-10 cm. Prin plivit
se înlătură toţi lăstarii consideraţi de prisos şi eventualii lăstari porniţi din portaltoi,
lăsându-se un singur lăstar la fiecare viţă.
Copilitul se execută o singură dată, atunci când lăstarii principali au peste 30 cm.
Cârnitul se execută la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, când lăstarii au
50-60 cm lungime, pentru a evita umbrirea reciprocă a viţelor. În cazul în care viţele
prezintă creşteri slabe lucrarea de cârnit nu mai este necesară.
Marcarea impurităţilor se face în lunile iunie-iulie pe baza caracterelor
morfologice ale lăstarilor (vârful de creştere) şi ale frunzelor.
Recoltarea viţelor se face toamna după căderea frunzelor, în perioada 15 X-15 XI.
Recoltarea se face mecanizat cu pluguri speciale prevăzute cu piese active în formă de “U”
care pătrund sub sistemul radicular al viţelor şi dislocă pământul. Deoarece viţele obţinute
în solarii au sistemul radicular format din rădăcini mai multe şi mai subţiri comparativ cu
cele obţinute în şcoala de viţe, pentru a evita deshidratarea rădăcinilor se impune
însilozarea rapidă a viţelor. Randamentele de viţe STAS care se obţin în solarii sunt de 45-
55%.

PRODUCEREA VIŢELOR LA GHIVECE NUTRITIVE

Este o metodă veche de cultivare a viţelor altoite, care a fost introdusă în Germania
în 1930, după care a fost perfecţionată şi promovată pe scară industrială în Franţa. Metoda
necesită consumuri de materiale şi energetice mai mari comparativ cu şcoala de viţe, dar
oferă şi o serie de avantaje: randamente de viţe STAS de 50-65%, multiplicarea rapidă a
soiurilor valoroase, posibilitatea înfiinţării plantaţiilor sau a completării golurilor chiar în
anul altoirii, etc.
Tehnologia de producere a viţelor altoite la ghivece nutritive cuprinde mai multe
verigi tehnologice:
Pregătirea materialului biologic constă în scoaterea acestuia de la locurile de
păstrare, controlul sănătăţii şi a viabilităţii mugurilor şi a lemnului după care are loc
altoirea şi forţarea butaşilor ca şi în cazul plantării în solarii.

33
 Pregătirea solariilor constă în amenajarea straturilor pe care se vor aşeza
ghivecele cu viţe. Straturile au lăţimea de 1,5-2 m şi trebuie să permită drenarea excesului
de apă, pentru aceasta pe straturi se aşează nisip sau pietriş mărunt.
Pregătirea ghivecelor. Pentru plantare se pot folosi ghivece din carton cu
secţiunea pătrată şi latura de 4 cm cu înălţimea de 12 cm, sau pungi de polietilenă opacă cu
lăţimea la bază de 8 cm şi înălţimea de 14 cm. Atât ghivecele cât şi pungile prezintă la
bază orificii pentru scurgerea apei în exces. Cu aproximativ o săptămână înaintea plantării,
pungile sau ghivecele se umplu cu amestecul nutritiv şi se introduc în solar pentru ca
temperatura amestecului nutritiv să fie de cel puţin 100C. Se pot folosi următoarele
amestecuri nutritive: 25% turbă, 25% mraniţă, 25% nisip grosier şi 25% pământ de ţelină
sau 1/3 mraniţă, 1/3 nisip grosier şi 1/3 pământ de ţelină.
Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în scoaterea acestora din lăzile cu
rumeguş în care a avut loc forţarea şi călirea, clasarea şi parafinarea butaşilor ce urmează a
fi plantaţi în ghivece. Calendaristic plantarea are loc între 15 martie şi 10 aprilie în funcţie
de zona de cultură şi caracteristicile climatice ale anului. Plantarea constă în introducerea
butaşilor cu baza pe o adâncime de 10-12 cm în amestecul nutritiv din ghivece, după care
ghivecele se udă 15-20 l apă /m2.
Fortificarea viţelor durează 30-40 zile şi în această perioadă trebuie dirijaţi cu
atenţie factorii de mediu din solar. În prima săptămână temperatura trebuie să fie de 25-
300C, după care se coboară la 20-220C. Umiditatea aerului se menţine în primele două
săptămâni la valoarea de 75% după care se scade la 60%. Umiditatea se reglează cu
ajutorul instalaţiei de irigare. Amestecul nutritiv din ghivece trebuie să conţină în
permanenţă 28-30% apă, dar excesul de apă determină asfixierea rădăcinilor.
Fertilizarea viţelor se face cu îngrăşăminte foliare bogate în azot în două-trei
reprize. Prima fertilizare se va face la 3 săptămâni de la plantare.
Combaterea bolilor se face ca şi în cazul cultivării viţelor în solarii pe sol
ameliorat.
Plantarea viţelor în câmp la locul definitiv se face începând din ultima decadă a
lunii mai şi până la sfârşitul lunii iunie. În acest scop se aleg viţele corespunzătoare care au
calusul format în jurul punctului de altoire şi care au lăstarul principal de 20-25 cm.
Plantarea se va face împreună cu ghiveciul de carton pentru a nu fi deranjate rădăcinile. În
cazul viţelor plantate în pungi înainte de plantare se taie pungile la bază. După plantare,
prinderea este asigurată prin udări repetate.

PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE PRIN METODA HIDROPONICĂ

Este o metodă practicată în Franţa, Italia şi alte ţări viticole şi necesită instalaţii şi
amenajări speciale.
Butaşii altoiţi se cultivă în jgheaburi de beton de 40-50 m lungime şi 1 m lăţime. Pe
fundul jgheabului sunt amplasate conducte din material plastic cu perforaţii pentru
alimentarea cu soluţii nutritive. Conductele sunt acoperite cu un strat de pietriş de 10-12
cm peste care se fixează o placă deasă din fibre de sticlă iar peste aceasta se pune un strat
de nisip de 30 cm grosime în care se plantează butaşii altoiţi.
Deasupra jgheaburilor sunt amplasate două rezervoare în care se găseşte soluţia
nutritivă iar sub jgheaburi este un rezervor colector în care se adună surplusul de soluţie
nutritivă. Soluţia nutritivă este distribuită cu ajutorul unor pompe rotative.

34
 Altoirea şi forţarea butaşilor are loc în luna aprilie după care se parafinează şi se
plantează în nisipul din jgheaburile de beton. Distanţele de plantare sunt de 10 cm între
rânduri şi 6 cm între viţe pe rând rezultând o densitate de 160 butaşi/m 2. În timpul
vegetaţiei viţele sunt alimentate periodic cu soluţii nutritive a căror concentraţie creşte
treptat de la 0,65% la început până la 1,75% spre finalul vegetaţiei. Raporturile dintre
elementele nutritive se modifică în funcţie de faza de vegetaţie a viţelor. La începutul
vegetaţiei acest raport este favorabil azotului iar spre final în soluţie predomină fosforul şi
potasiul. După 5-6 fertilizări consecutive stratul de nisip se udă cu apă pentru a înlătura
eventualele noxe acumulate.
Recoltarea viţelor se face toamna, în luna octombrie, obţinându-se randamente
de viţe STAS de 60-70%.

TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR PE RĂDĂCINI PROPRII

Pe terenurile viticole nefiloxerate (terenurile nisipoase) înfiinţarea plantaţiilor se
poate face şi cu viţe nealtoite (viţe pe rădăcini proprii) a căror cost de producţie este mai
mic decât al viţelor altoite.
Viţele pe rădăcini proprii se obţin tot în cadrul pepinierelor viticole dar după o
tehnologie mai simplă care cuprinde următoarele verigi tehnologice:
Recoltarea coardelor se face toamna în acelaşi mod ca şi în cazul recoltării
coardelor altoi.
Fasonarea şi păstrarea coardelor peste iarnă se face de asemenea în mod identic
cu fasonarea şi păstrarea coardelor altoi.
Pregătirea butaşilor pentru forţare are loc primăvara la sfârşitul lunii martie,
începutul lunii aprilie şi constă în scoaterea de la păstrare, verificarea sănătăţii mugurilor şi
a lemnului, fasonarea coardelor în lungimi de un butaş (minim 30 cm) şi îndepărtarea
mugurilor de pe butaşi cu excepţia a doi muguri de la capătul superior. Butaşii astfel
pregătiţi se umectează în bazine cu apă timp de 30-48 ore, iar după zvântare se parafinează
şi se stratifică în lăzi cu rumeguş sau în nisip pentru forţare.
Forţarea butaşilor decurge după aceleaşi norme tehnice ca şi în cazul butaşilor
altoiţi şi are drept scop pornirea în vegetaţie a mugurilor şi formarea primordiilor de
rădăcini la baza butaşilor. În mod obişnuit forţarea durează 14-16 zile, dar uneori se poate
prelungi datorită nepornirii mugurilor în vegetaţie. În aceste situaţii fie se prelungeşte
forţarea fie se aplică temperaturi de şoc de 28-300C, timp de 2-3 zile. În momentul apariţiei
lăstarilor căldura se întrerupe, butaşii se aclimatizează timp de 4-5 zile la temperatura de 8-
100C în vederea plantării în câmp.
Plantarea butaşilor forţaţi se poate face în şcoala de viţe sau în solarii. Plantarea în
şcoală se face când temperatura solului depăşeşte 100C şi a trecut pericolul brumelor târzii
după aceleaşi metode ca şi în cazul viţelor altoite. În vegetaţie viţele pe rădăcini proprii se
îngrijesc la fel ca şi viţele altoite.
Recoltarea viţelor pe rădăcini proprii din şcoală sau solarii are loc toamna după
căderea frunzelor. În cazul în care viţele prezintă creşteri slabe, nu se mai recoltează şi se
mai menţin în şcoala de viţe încă un an.

35
 CAPITOLUL. VIII
ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR
DE VII RODITOARE
Înfiinţarea unei plantaţii viticole este o lucrare de o deosebită responsabilitate,
datorită investiţiei specifice foarte mari (peste 10.000 Euro/ha), care trebuie recuperată în
timp cât mai scurt, şi caracterului de perenitate a viţei de vie (plantaţia durează 25-30 ani),
astfel încât greşelile făcute la înfiinţare, se repercutează pe o durată foarte lungă de timp.
Verigile tehnologice aplicate trebuie să asigure utilizarea şi exploatarea eficientă a
terenului, racordarea acestuia la utilităţile locale (drumuri, energie, apă etc.) şi realizarea
unei eficienţe economice ridicate, în condiţiile protejării mediului ambiant şi respectării
legislaţiei în vigoare (Legea viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei viti-
vinicole nr. 244/2002, Legea privind producerea, controlul calităţii, comercializarea şi
folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante
agricole nr. 75/1995 şi normele de aplicare ale acestora).
Înfiinţarea plantaţiilor viticole se face pe baza proiectelor de înfiinţare şi întreţinere a
plantaţiilor viticole până la intrarea pe rod, întocmite de către staţiunea de cercetare viticolă
care deserveşte zona sau de alte unităţi de specialitate, dar vizate de staţiunile viticole, care
cuprind studii climatice, pedologice, hidrologice, privind eroziunea solului, pe baza cărora
să se justifice alegerea terenului, urmate de măsurile tehnologice propuse privind
organizarea internă a terenului, amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere,
amplasarea perdelelor de protecţie, amenajarea antierozională, amplasarea construcţiilor,
asigurarea necesarului de apă potabilă şi tehnologică, pregătirea terenului pentru plantare,
alegerea soiurilor altoi-portaltoi şi amplasarea lor pe teren, sistemul de cultură, distanţele
de plantare, forma de conducere şi tipul de tăiere, pichetarea terenului, plantarea viţei de
vie şi întreţinerea plantaţiei până la intrarea pe rod.
Proiectele de înfiinţare a plantaţiilor viticole cuprind şi devize de cheltuieli privind
realizarea investiţiei pe ansamblu şi pe capitole de cheltuieli, graficul de realizare etapizată
a investiţiei şi de recuperare a cheltuielilor.

8.1. TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE

Tipul de plantaţie viticolă exprimă gradul de intensivizare a culturii viţei de vie
(determinat de densitatea plantaţiei, vigoarea soiurilor, forma de conducere şi tipul de
tăiere, sistemul de susţinere, orografia terenului, fertilitatea solului etc.), posibilităţile de
mecanizare, mărimea acesteia, destinaţia producţiei, încadrarea în exploataţiile agricole
etc.
Tipurile de plantaţii viticole se pot clasifica după mai multe criterii:
A. După densitatea plantaţiei (distanţele de plantare) şi starea de fertilitate a
solului.
Plantaţiile viticole cu distanţe mici de plantare au fost practicate în zona
nisipurilor din Banat (Teremia, Tomnatic). Distanţele de plantare practicate erau de 1,0-
1,2/1,0 m (8.000-10.000 butuci/ha). Se foloseau soiuri cu vigoare mică şi mijlocie (Creaţă,
Majarcă şi Steinchiller), butucii erau conduşi în formă joasă, cu tăierea în cepi sau cordiţe
de rod (tăierea de Teremia), cu încărcături mici de ochi (10-14 ochi/m 2). Susţinerea
butucilor se făcea pe spalier scurt de 1,0-1,2 m, cu folosirea tractorului încălecător şi

36
protejarea integrală peste iarnă. Viţele intră devreme pe rod (anul III de la plantare), iar
producţiile obţinute sunt mijlocii, destinate producerii vinurilor de masă. Cheltuielile mari,
datorate numărului mare de plante la hectar, sistemului de cultură protejat şi posibilităţilor
limitate de mecanizare au condus la renunţarea treptată la acest tip de plantaţie.
Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenuri cu
pantă moderată (sub 15%) şi fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare sunt de 2,0-2,2 m
între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, revenind între 3000-5000 viţe/ha. Se cultivă
soiuri cu vigoare slabă, mijlocie sau mare (pentru struguri de masă sau vin). Butucii se
conduc în forme semiînalte sau înalte în sistem semiprotejat, cu atribuirea de încărcături
moderate la tăierea de rodire. Mecanizarea lucrărilor se realizează cu tractoarele viticole V-
445 şi SV-445. Viţele intră pe rod după anul III-IV de la plantare, producţiile de struguri
sunt mijlocii (12-15 t/ha), de calitate bună sau foarte bună. Acest tip de plantaţie este cel
mai răspândit la noi în ţară, avându-se în vedere că cea mai mare parte a plantaţiilor
viticole sunt amplasate pe terenuri cu pante mijlocii.
Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenurile cu pantă sub 8%.
Distanţele de plantare sunt de 3,0-3,6 m între rânduri şi 1,0-1,5 între plante pe rând, cu o
densitate de 1800-3000 butuci/ha. Se cultivă soiuri cu vigoare mare de creştere, conduse în
forme înalte, uneori semiînalte, cu practicarea sistemului de cultură neprotejat sau
semiprotejat. Mecanizarea lucrărilor este asigurată de tractoarele universale. Aceste
plantaţii sunt recomandate, în primul rând, în cazul soiurilor pentru struguri de masă şi
soiurilor pentru vinuri de masă, care prezintă vigoare mare de creştere. Datorită densităţii
reduse şi a posibilităţilor mari de mecanizare, cheltuielile de investiţii şi întreţinere sunt
mai mici, plantaţia intră mai târziu pe rod (anul V-VI), dar asigură o longevitate mai mare
a butucilor.
Plantaţiile viticole pe terase sunt înfiinţate pe terenuri cu pante mai mari de 15% şi
pe soluri cu fertilitate scăzută, distribuită neuniform pe lăţimea platformei. Distanţele de
plantare sunt de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,2 m între plante pe rând, cu o densitate de
3500-5000 butuci/ha. Se cultivă soiuri pentru vinuri albe şi roşii, cu vigoare mică sau
mijlocie, conduse în formă semiînaltă. Mecanizarea lucrărilor este asigurată de tractoarele
viticole (în special SV-445), producţiile de struguri sunt mici-mijlocii (6-10 t/ha) dar, de
regulă, de calitate superioară.
Plantaţiile viticole pe nisipuri se înfiinţează pe nisipurile ameliorate situate în sudul
Olteniei, sudul Moldovei, nord-vestul Transilvaniei şi în Banat. Se folosesc, în general,
distanţe mari de plantare, de 2,5 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu o
densitate de 3000-4000 butuci/ha. Sunt cultivate soiuri pentru vinuri de masă roze, roşii
sau albe, şi soiuri pentru struguri de masă cu vigoare mijlocie, cu conducerea butucilor în
formă joasă, semiînaltă sau înaltă. Mecanizarea lucrărilor se asigură prin folosirea
tractorului cu dublă tracţiune V-445 DT. Producţiile obţinute sunt, de regulă, mari (15-20
t/ha), dar de calitate mijlocie, de multe ori cu aciditatea strugurilor deficitară.
Plantaţiile viticole pe terenuri degradate. Acestea se înfiinţează în perimetrele
miniere cu extragerea la suprafaţă, pe terenuri decopertate sau pe cele ocupate cu halde de
cenuşă, rezultată de la termocentralele cu cărbune. Aceste terenuri, lipsite de sol adecvat,
au potenţial productiv redus şi foarte diferit, în funcţie de caracteristicile fizice şi chimice
ale materialului depus, şi se pot cultiva cu viţă de vie, ca variantă de protecţie a mediului.
Pentru îmbunătăţirea substratului de cultură este obligatorie utilizarea unor cantităţi mari
de îngrăşăminte organice, chimice, îngrăşăminte verzi. Distanţele de plantare recomandate
sunt de 2,2 m între rânduri şi 1,0 m între plante pe rând, cu o densitate de 4545 butuci/ha.
Formele de conducere alese sunt determinate de sistemul de cultură a viţei de vie (I.
Olteanu, 2000).

37
B. După volumul şi destinaţia producţiei realizate
Plantaţiile viticole comercial-industriale se înfiinţează în zone viticole cu
favorabilitate ecologică, în arealele delimitate pentru cultura viţei de vie, pe suprafeţe mari
(peste 50-100 ha). În aceste plantaţii se folosesc soiuri şi clone recomandate prin lucrarea
de zonare, grupate pe direcţii de producţie, cu potenţial mare de valorificare a resurselor
pedoclimatice respective, în condiţiile aplicării unei tehnologii moderne de cultură.
Producţiile de struguri sunt mari (specifice soiurilor cultivate) şi sunt destinate, în
exclusivitate, comercializării (producţie marfă).
Plantaţiile viticole mixte sunt destinate obţinerii de producţie marfă, în principal, şi
satisfacerea nevoilor de consum familial, în secundar. Aceste plantaţii se înfiinţează pe
suprafeţe relativ mici (până la 10 ha) în areale delimitate, cu respectarea soiurilor şi a
direcţiilor de producţie recomandate şi aplicarea tehnologiilor moderne de cultură. La
înfiinţarea acestor plantaţii trebuie avute în vedere posibilităţile de asociere pentru
executarea în comun de către proprietarii vecini a lucrărilor de organizare a terenului,
prevenire şi combatere a eroziunii solului, de alimentare cu apă, de exploatare a plantaţiilor
etc.
Plantaţiile viticole pentru consum familial (de tip gospodăresc) sunt destinate
satisfacerii consumului familial. Se înfiinţează în areale delimitate sau în afara acestora, pe
suprafeţe mici de teren, situate pe lângă casă sau în apropierea localităţilor. Distanţele de
plantare sunt de 1,5-1,8 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu densităţi mari
(4000-6500 butuci/ha). Soiurile utilizate sunt diverse, pentru struguri de vin sau pentru
struguri de masă, cu conducerea variată a butucilor, în forme utilizate la plantaţiile
industriale, dar de multe ori se practică forme artistice de conducere (bolţi, semibolţi,
garduri fructifere, umbrele etc.), plantaţiile având şi rol decorativ, protejarea unor
construcţii etc. Aceste plantaţii se lucrează cu ajutorul motocultoarelor, cu utilaje cu
tracţiune animală sau manual. Producţiile obţinute variază în limite foarte largi, în funcţie
de soiurile cultivate, de distanţele de plantare, dar mai ales de tehnologia de întreţinere
aplicată.
Plantaţiile viticole experimentale se înfiinţează în unităţi de învăţământ, cercetare
şi, uneori, în unităţi de producţie, avînd o organizare specifică obiectivelor urmărite.
Aceste plantaţii au ca scop verificarea şi promovarea în producţie a rezultatelor cercetării
ştiinţifice.
Plantaţiile viticole cu scop didactic se înfiinţează în unităţi de învăţământ de profil
(şcoli profesionale, licee şi universităţi de specialitate) şi servesc la instruirea specialiştilor
în domeniu.

8.2. ALEGEREA TERENULUI

Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole se face în funcţie de
potenţialul ecologic, ţinându-se seama de cerinţele viţei de vie (soiurilor zonate), de
factorii tehnico-organizatorici, de factorii social-economici, de posibilităţile de desfacere a
producţiei etc.
Potenţialul ecologic se stabileşte pe baza studiilor efectuate privind factorii climatici,
orografici, litologici şi pedologici.
Factorii climatici determină arealul de cultură a viţei de vie şi orientează direcţiile
de producţie.
Durata perioadei de vegetaţie trebuie să fie de minimum 160 zile pentru soiurile cu
maturare extratimpurie şi timpurie, de 170 zile pentru cele cu maturare mijlocie şi de 180
zile pentru cele tardive (tab. 6).

38
 Tabelul 6

Condiţiile ecoclimatice pentru cultura economică a viţei de vie

(după Şt. Oprea, 2001)
Nr. Limite de restricţie
Factorii de influenţă U.M.
crt. minime maxime
1. Durata perioadei de vegetaţie zile 160 >200
global 2900 >4000-5000
0
2. Bilanţul termic activ C 2700 >3800-4000
util 1000 >1500-1800
Temperatura minimă absolută ce soiuri pentru
-18-20
3. condiţionează cultura neprotejată a 0
C masă
viţei de vie soiuri pentru vin -20-22
Temperatura medie în luna cea mai 0
4. C 18 >20-22
caldă
0
5. Temperaturi medii la înflorit C 15-17 30
0
6. Temperatura medie în sol C 5-6 25
7. Insolaţia reală în perioada de vegetaţie ore 1200-1300 >1800-2000
Precipitaţiile (valori medii anuale)
 în sistemul de cultură clasic mm 450 800-900
8.
 în sistemul de cultură semiînalt şi
mm 500-550 800-900
înalt
9. Umiditatea relativă % 50 80-90
indicele heliotermic real - 1,3 >2
Interacţiunea
coeficientul hidrotermic - 0,6 3
10. factorilor
indicele bioclimatic al viţei
climatici - 5 15
de vie
grindină - absentă sau numai întâmplător
absente sau numai la intervale mari de
brume târzii şi timpurii -
Factori timp
11. ecoclimatici absente sau numai la intervale mari de
chiciură, polei -
critici timp
absentă sau numai la intervale mari de
căldură excesivă -
timp

Temperatura reprezintă cel mai important factor climatic şi este exprimat prin suma
gradelor de temperatură, nivelul mediu şi extrem, realizat în timpul vegetaţiei şi în
perioada repausului relativ.
Bilanţurile termice minime pentru cultura economică a viţei de vie la soiurile cu
maturare extratimpurie şi timpurie sunt: Σt0g = 29000C, Σt0a = 2700 0C şi Σt0u = 10000C.
Soiurile cu maturare mijlocie necesită minime de Σt0g = 32000C, Σt0a = 2900 0C, Σt0u =
1300 0C, iar cele cu maturare târzie: Σt0g = 3400 0C, Σt0a = 3200 0C, Σt0u = 1500 0C.
Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) trebuie să fie de cel puţin 18 0C
pentru soiurile timpurii (soiuri pentru vinuri de masă), de 20 0C pentru soiurile mijlocii
(soiuri pentru vinuri superioare) şi de 22 0C pentru cele cu maturare târzie (soiuri pentru
vinuri cu denumire de origine). Temperatura minimă în perioada înfloritului (sfârşitul lunii
mai, începutul lunii iunie, în funcţie de soi şi zona de cultură) este de 15 0C pentru
deschiderea florilor şi de 17 0C pentru germinarea polenului.
Cultura neprotejată a viţei de vie este posibilă numai în arealele în care temperaturile
minime absolute din timpul iernii nu coboară sub –22 0C, în cazul soiurilor pentru vin, şi
sub –20 0C, în cazul soiurilor pentru struguri de masă , cu condiţia ca frecvenţa acestor
niveluri să fie de maximum 1-2 ani din 10 (M. Oşlobeanu şi colab. 1980, Săndiţa
Tacu, 1994). În zonele în care temperatura minimă din timpul iernii coboară sub aceste

39
limite, cultura viţei de vie poate fi practicată numai în sistemul de cultură semiprotejat sau
protejat.
Insolaţia reală din perioada de vegetaţie trebuie să fie de cel puţin 1200 ore pentru
cultura soiurilor timpurii, 1400 ore pentru cultura soiurilor mijlocii şi 1500 ore pentru
soiurile târzii.
Precipitaţiile anuale trebuie să înregistreze cel puţin 450 mm pentru forma joasă de
conducere, 500 mm pentru formele semiînalte şi 550 mm pentru formele înalte de
conducere, din care 2/3 din precipitaţii să cadă în cursul perioadei de vegetaţie. La valori
mai mici de 400 mm precipitaţii şi de 0,6 pentru coeficientul hidrotermic, cultura viţei de
vie este posibilă numai în condiţii de irigare. La valori mai mari de 800 mm anual sunt
necesare lucrări de amenajare a terenului pentru eliminarea excesului temporar de
umiditate.
Umiditatea relativă a aerului din perioada de vegetaţie trebuie să fie cuprinsă între 50
şi 80%.
Arealele în care se vor înfiinţa plantaţiile viticole trebuie să prezinte valori ale
indicelui heliotermic real (Ihr) mai mare de 1,3, indicele bioclimatic viticol (Ibcv) mai
mare de 4, iar indicele aptitudinii oenoclimatice (IAOe) mai mare de 3600 0C.
Datele climatice se vor analiza ţinându-se cont de variaţia indicatorilor climatici, în
timpul vegetaţiei şi în perioada de repaus relativ, în funcţie de orografia terenului.
Se vor evita arealele frecventate de accidente climatice: îngheţuri şi brume târzii de
primăvară şi timpurii de toamnă, grindină, precipitaţii însoţite de temperaturi scăzute în
timpul înfloritului, valuri de căldură excesivă, însoţită de secetă în timpul vegetaţiei, sau
curenţi deosebit de reci în timpul repausului relativ.
Factorii orografici. Viţa de vie se comportă bine în regiunile cu relief deluros-
colinar din zona subcarpatică a ţării şi în mai mică măsură în zona de câmpie. Din punct de
vedere orografic, interesează forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia terenului.
Cele mai favorabile condiţii sunt asigurate pe formele convexe de relief (versanţi),
unde amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii este mai mică, radiaţia globală, insolaţia
şi temperatura înregistrează valori superioare formelor concave de relief (văile), care se
caracterizează prin acumularea şi stagnarea aerului rece, ce coboară de pe versanţi,
umiditate ridicată, favorabilă atacului bolilor criptogamice. Sunt preferaţi versanţii
uniformi, lungi, fără procese de eroziune de suprafaţă sau adâncime (rigole, ogaşe, ravene)
sau alunecări de teren, care nu ridică probleme deosebite de amenajare, a terenului.
Versanţii neuniformi reclamă costuri suplimentare de amenajare datorită eterogenităţii
microreliefului, implică modificări importante ale solului (prin nivelare, terasare etc.),
realizându-se condiţii de cultură, în general, mai puţin favorabile viţei de vie.
Pe terenurile relativ plane se practică în măsură mai mică cultura viţei de vie (cu
excepţia terenurilor nisipoase şi a celor situate în zone cu tradiţie viticolă) cu folosirea, de
regulă, a soiurilor pentru struguri destinaţi consumului în stare proaspătă şi a soiurilor
pentru vinuri de masă.
Altitudinea până la care poate fi cultivată viţa de vie în ţara noastră este de 500-600
m, avându-se în vedere că odată cu creşterea altitudinii scade radiaţia globală şi
temperatura medie a aerului. Cele mai bune condiţii pentru cultura viţei de vie se întrunesc
la altitudini cuprinse între 100 şi 300 m.
Panta terenului. Viţa de vie poate fi cultivată pe pante de până la 25-28%. Atunci
când panta terenului depăşeşte 15% se impun măsuri speciale de combatere a eroziunii
solului, cum ar fi terasarea.
Expoziţia terenului prezintă importanţă în regiunile septentrionale, cu climat
temperat-continental. Cele mai bogate resurse heliotermice se înregistrează în cazul
expoziţiei sudice, urmată de cea sud-vestică şi sud-estică. Expoziţiile nordică, nord-estică
şi nord-vestică se pot folosi numai în zonele sudice, cu resurse heliotermice bogate, cum ar
fi cele din Valea-Carasu şi Ostrov din Dobrogea.

40
 Factorii litologici. Depozitele litologice acumulate de-a lungul timpului pe versanţi
sunt, de regulă, favorabile culturii viţei de vie: loess, depozite loessoide, marne, nisipuri,
calcare, depozite aluviale etc. Aceste depozite influenţează însuşirile fizico-chimice ale
solului şi regimul hidrologic al versantului. Se vor evita la plantare versanţii (terenurile)
care prezintă ca material parental argile, marne-argiloase (mai ales în contextul unor zone
umede şi pante mari ale terenului), depozite cu conţinut mare în calcar activ sau săruri
solubile, roci dure etc. În urma amenajării versanţilor prin modelare, terasare, materialul
litologic adus la suprafaţă poate constitui, în exclusivitate, substratul în care se plantează
viţa de vie, situaţie în care sunt necesare măsuri de ameliorare a însuşirilor fizico-chimice,
prin lucrări agropedoameliorative, pe o perioadă de cel puţin 2-3 ani, care să asigure
condiţii minime pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole.
Factorii pedologici care oferă criterii de grupare a terenurilor în funcţie de
pretabilitatea pentru plantaţiile viticole sunt: textura solului, fertilitatea, grosimea, volumul
edafic util, gradul de salinizare şi alcalizare, nivelul apei freatice, excesul de umiditate,
indicele puterii clorozante, reacţia chimică (pH-ul).
Textura solului este foarte variată, mai ales în cazul versanţilor amenajaţi prin
terasare. În aceste condiţii sunt restrictive pentru cultura viţei de vie solurile cu textură
argiloasă (>50% argilă), care, datorită compactităţii ridicate şi a lipsei de aeraţie, determină
o slabă dezvoltare a sistemului radicular. Fenomenele de gonflare şi contractare a argilelor
montmorillonitice provoacă distrugeri ale sistemului radicular. Cele mai bune condiţii
pentru viţa de vie, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, sunt înregistrate pe
solurile în care conţinutul în argilă este cuprins între 12 şi 45% (tab. 8.2). Solurile
nisipoase oferă condiţii mai puţin favorabile culturii viţei de vie, datorită slabei capacităţi
de reţinere a apei.
Viţa de vie se cultivă cu bune rezultate pe terenurile cu un conţinut moderat şi chiar
redus în humus, cuprins între 2-3 %, în cazul soiurilor pentru vinuri de masă, şi 1-2 %
pentru cele de calitate superioară. Solurile bogate în humus (4-6 %) sunt favorabile
soiurilor pentru struguri de masă, de mare producţie, şi mai puţin soiurilor pentru struguri
de vin, situaţie în care se obţin vinuri mediocre.
Grosimea solului până la roca dură (limitativă) trebuie să fie de cel puţin 50 cm.
Acest factor este important pentru terenurile formate pe calcare (podgoria Murfatlar) şi pe
şisturi (podgoria Miniş), care limitează creşterea sistemului radicular. Pentru o bună
dezvoltare a acestuia, grosimea stratului de sol ce poate fi explorat de rădăcini trebuie să
fie de cel puţin 100 cm. În solurile cu pietrişuri, şisturi, conglomerate, provenite din roci
bazice, uşor alterabile, volumul de sol înlocuit de schelet este compensat prin aportul de
macro şi microelemente, ce rezultă din procesele de alterare, şi de influenţa favorabilă
asupra însuşirilor hidro-fizice ale solului. Ponderea ridicată, peste 50%, a pietrişurilor
cuarţitice, acide, greu alterabile, constituie un element restrictiv pentru viţa de vie.
Nivelul apei freatice situat la adâncime mai mică de 1,5-2 m determină, în special în
perioadele cu precipitaţii, ridicarea nivelului freatic în zona de dezvoltare a sistemului
radicular, care în condiţiile unui regim aerohidric necorespunzător îşi reduce respiraţia,
absorbţia apei şi elementelor nutritive, iar dacă aceste condiţii persistă se manifestă cloroza
asfixiantă a viţelor şi se poate ajunge la moartea unor rădăcini şi chiar a plantei întregi.
Excesul de umiditate poate fi întâlnit şi pe formele concave de relief, cu soluri formate pe
argile sau marne, pe versanţii cu frecvente izvoare de coastă. Toate aceste terenuri sunt
restrictive pentru cultura viţei de vie.
Gradul de salinizare. Viţa de vie este sensibilă la conţinutul ridicat de săruri solubile
şi, în special, la prezenţa Na+, Cl-, HCO3-. Gradul de toleranţă la săruri depinde de specie,
soi, textura solului şi gradul de umiditate. Viţele europene suportă o concentraţie în săruri
solubile totale în sol cuprinsă între 150 şi 400 mg/100 g sol (1,5-4‰), dar, deoarece

41
majoritatea plantaţiilor viticole se înfiinţează cu viţe altoite, la alegerea terenului se va ţine
cont de toleranţa la săruri solubile totale ale viţelor portaltoi, care este foarte scăzută,
cuprinsă la cea mai mare parte a soiurilor între 20 şi 50 mg/100 g sol (0,2-0,4 ‰) şi ajunge
până la cel mult 100 mg/100 g sol (1,0 ‰) (Solonis  Riparia 1616 C), iar gradul de
alcalizare de peste 10% Na+ schimbabil constituie un element de excludere de la plantare a
viţei de vie (tab. 7).
La plantare, trebuie avut în vedere gradul de salinizare, respectiv de alcalizare a
substratului litologic, deoarece sărurile (sodiul schimbabil) se pot ridica prin capilaritate în
stratul (0-60 cm) în care se dezvoltă cea mai mare parte a sistemului radicular, precum şi
dispunerea eventualelor straturi salifere care pot fi străbătute de apele freatice, ce ajung la
suprafaţă prin izvoare de coastă.

Tabelul 7
Condiţii ecopedologice pentru cultura economică a viţei de vie în România
(după Şt. Oprea, 2001)

Limite
Nr.
Factori de influenţă U.M. extreme
crt. favorabile
restrictive
1 Altitudinea m 10-400 >500-600
limită de pantă solificate % 0-24 >25
Orografia
2 pe terenuri nisipuri % 0-10 >11-15
terenului
textură (conţinutul în argilă) % 12-45 >50
gromerular nestructura
structură -
ă te
densitatea aparentă a
g/cm3 1.2-1.4 >1.6
solului
Particularit
grosimea stratului util cm 100 <50
3 ăţi fizice
adânc. pânzei de apă
ale solului m 3-5 <1.5
freatică
adânc. stratului de gleizare cm 100 <75
intervalul umidităţii active
% 60-75 <50 şi >80
(IUA)
conţinutul în humus % 2-3 <1 şi >4
conţinutul în total % 15-50 >55
CaCO3 activ % 6-40 >45
<5.5 şi
reacţia solului (pH H2O) - 6.5-7.5
>8.2
Compoziţia salinizare
organică şi (cloruri,
4 ‰ - >0.2-0.3
minerală a sulfaţi,
solului conţinutul în carbonaţi)
elemente săruri de
minerale sodiu în ‰ - >0.1-0.4
nocive complex
sodiu
schimbabil % - >10
(Sb)

Reacţia solului şi a materialelor parentale cu valori cuprinse între 5,5 şi 8,2 sunt
nelimitative pentru viţa de vie. Când pH-ul solului scade sub 5,5 se acumulează aluminiu
schimbabil, care în concentraţie de peste 5 mg/100 g sol devine toxic pentru viţa de vie.
Valorile pH-ului de peste 8,2 sunt corelate cu conţinutul ridicat al solului în CaCO 3 total şi
activ şi favorizează declanşarea fenomenului de cloroză. Creşterea pH-ului la peste 8,5

42
indică alcalizarea solului, respectiv creşterea Na+ schimbabil la peste 10% din capacitatea
de schimb cationic.
Puterea clorozantă a solului este dată de conţinutul în CaCO3 şi fier şi se exprimă
prin conţinutul în calcar total, calciul activ şi indicele puterii clorozante (I.P.C.), în funcţie
de care se va alege soiul de portaltoi, ţinându-se cont de toleranţa acestuia la CaCO 3 din
sol. Pe solurile cu un conţinut moderat în CaCO3 (până la 17-21% calcar activ) se pot
folosi portaltoi din grupa Berlandieri  Riparia (Kober 5 BB, SO 4, Cr2, Cr26, Cr71), iar la
valori superioare se va recurge la soiuri de portaltoi cu rezistenţă mare la cloroză din
grupele Berlandieri x Rupestris (140 Ru) sau Vinifera  Berlandieri (Chasselas x
Berlandieri 41B).
Factorii tehnico-organizatorici. Plantaţiile noi de vii roditoare se vor amplasa
numai în arealele delimitate, cu favorabilitate ecologică, în cadrul centrelor viticole şi al
podgoriilor consacrate, în care să se integreze armonios. Terenul destinat plantaţiei trebuie
să permită organizarea unitară a teritoriului şi a lucrărilor antierozionale, pe unităţi
naturale, asigurarea transporturilor tehnologice şi valorificarea producţiei de struguri,
posibilitatea aprovizionării cu apă pentru tratamentele fitosanitare şi, în zonele cu deficit de
umiditate, cu apă pentru irigat. Aceşti factori trebuie să asigure aplicarea unei tehnologii
moderne, exploatarea eficientă a plantaţiei, creşterea productivităţii muncii şi asigurarea
unei eficienţe economice ridicate.
Factorii social-economici. Datorită investiţiei mari la unitatea de suprafaţă se vor
alege terenurile care necesită un volum mai mic de investiţii şi cheltuieli mai reduse pentru
întreţinerea plantaţiei, avându-se în vedere posibilităţile de asigurare a resurselor
financiare.
Pentru exploatarea în bune condiţii a noilor plantaţii trebuie îndeplinite următoarele
condiţii: asigurarea cu forţă de muncă pe cât posibil calificată, având în vedere volumul
mare de lucrări manuale (100-160 z.o./ha), racordarea la reţeaua naţională de drumuri şi căi
ferate practicabile în tot timpul anului, posibilitatea racordării la utilităţile locale obligatorii
(energie electrică, gaz, apă etc.), apropierea de centrele populate, care să absoarbă
producţia viti-vinicolă etc.

8.3. ORGANIZAREA TERENULUI DESTINAT

PLANTĂRII VIŢEI DE VIE

Organizarea terenului cuprinde un ansamblu de lucrări, care au ca scop asigurarea
exploatării raţionale a plantaţiilor viticole, extinderea mecanizării, realizarea de condiţii
optime pentru creşterea şi dezvoltarea viţei de vie, utilizarea eficientă a terenului,
încadrarea în amenajările anterioare, conservarea (ameliorarea) fertilităţii solului,
executarea şi întreţinerea în bune condiţii a amenajărilor antierozionale.
Lucrările de organizare a terenului cuprind: stabilirea şi amplasarea unităţilor
teritoriale de lucru, a reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere şi a rampelor de trecere sau
acces, amenajarea reţelei de alimentare cu apă, stabilirea şi amplasarea construcţiilor,
amenajarea antierozională, stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor provenite
din scurgerile de suprafaţă.

8.3.1. STABILIREA ŞI AMPLASAREA UNITĂŢILOR

43
 TERITORIALE DE LUCRU
Unităţile teritoriale de lucru în plantaţiile viticole sunt: parcela, tarlaua, trupul şi
masivul viticol.
Parcela este cea mai mică unitate teritorială pentru executarea lucrărilor de
întreţinere a viţei de vie şi de conservare a solului. Parcela, pentru o bună exploatare a
plantaţiei viticole, trebuie să prezinte o formă dreptunghiulară sau pătrată, dar poate avea,
uneori, formă de trapez, romb şi, mai rar, de triunghi, în funcţie de relieful terenului şi de
limitele obligate întâlnite (fig. 41).

Fig. 41 - Diferite forme de parcele (după O. Tomiţă, 2003)

De – drumuri secundare trasate pe direcţia generală a curbelor de nivel
Pt – poteci de acces la parcele, trasate pe linia de cea mai mare pantă

Pe terenurile cu pante până la 4-5%, parcela se orientează ţinând cont de cerinţele

viţei de vie faţă de lumină, cu lăţimea (lungimea rândului) pe direcţia N-S (fig. 42).

Fig. 42 - Organizarea şi amenajarea terenului pentru plantaţii viticole, după

criteriul „bunei însoriri“ (după O. Tomiţă, 2003), 1, 2, .... 9 – parcele viticole;
De (Zî) = 6 m – drumuri folosite ca zone de întoarcere

Pe terenurile cu panta de 6-12%, parcelele se orientează cu lăţimea pe direcţia

generală a curbelor de nivel, care coincide cu direcţia rândurilor de viţă de vie, iar cu
lungimea pe linia de cea mai mare pantă (deal-vale) (fig. 43).

44
 Fig. 43 - Proiectarea tarlalelor şi a parcelelor viticole pe terenuri în pantă
(după O. Tomiţă, 2003). a – versant uniform (iv <10%), limitat de o ravenă (limită obligată)
b – versant neuniform (iv > 10%); Dep – drum de exploatare principal: Des – drum de
exploatare secundar; T1, T2 – tarlale; Pt – potecă (alee tehnologică);
1, 2, 3 .... parcele; direcţia de plantare a rândurilor

În cadrul unei parcele trebuie să se cultive un singur soi (portaltoi), să se utilizeze

aceeaşi formă de conducere şi acelaşi tip de tăiere a butucilor, pentru executarea unitară a
lucrărilor de întreţinere, recoltare etc.
Parcelele sunt delimitate, pe direcţia curbelor de nivel (lăţime), de drumuri de
exploatare, cu lăţimea de 4 m, iar pe lungime (direcţia deal-vale), de alei (poteci) cu o
lăţime de 3 m, în cazul parcelelor cu o lungime de 300-500 m, pentru a permite accesul
agregatelor pentru preluarea şi transportul producţiei de struguri către unităţile de
vinificare şi transportul diferitelor materiale la parcele. Pe versanţii cu panta mai mare de
18%, la care lungimea parcelei este de circa 100 m, lăţimea potecilor va fi de 2 m şi numai
în cazul în care rândurile îşi schimbă direcţia de la o parcelă la alta sub un unghi mai mic
de 1300 poteca va avea lăţimea de 3 m, pentru a permite accesul utilajelor agricole de la o
parcelă la alta (Gh. Mihaiu, 1985).
Lăţimea optimă a parcelei, pe direcţia curbelor de nivel, este de 100 m, impusă de
lungimea spalierului, pentru a asigura rezistenţa necesară şi posibilitatea întinderii sârmelor
montate pe stâlpi. În condiţiile micşorării lăţimii parcelei (lungimii rândurilor) sub 100 m,
creşte suprafaţa ocupată de alei, consumul de stâlpi şi ancore, iar când lăţimea parcelei
creşte peste 100 m, scade suprafaţa ocupată cu alei, consumul de stâlpi şi ancore, dar
sârmele spalierului sunt suprasolicitate, putând ceda în condiţii de sarcină maximă. În
funcţie de configuraţia versantului, se admit abateri a lăţimii parcelelor în limitele 100  20
m.
Lungimea parcelei, pe direcţia deal-vale, este determinată, în primul, rând de panta
terenului, urmată de uniformitatea şi lungimea versantului. Aceasta este mai mare (300-
500 m) pe terenurile cu pantă redusă (< 10%) şi scade pe măsura creşterii pantei, până la
100 m (fig. 8.1). Pentru parcelele situate pe terase, lungimea parcelei variază, în funcţie de
panta terenului, între 100 şi 200 m.
Suprafaţa parcelei este cuprinsă între 3 şi 5 ha pe terenurile cu panta până la 14% şi
între 1 şi 3 ha pe terenurile cu panta peste 14%. În cazuri speciale (pante mari cu drumuri
în serpentină, terase), parcela poate avea o suprafaţă mai mică de 1 ha (tab. 8).
Tarlaua reprezintă unitatea teritorială de bază pentru executarea lucrărilor mecanice
şi este formată din 3-8 parcele (uneori mai multe), în funcţie de orografia terenului.
Tarlalele sunt delimitate, pe direcţia curbelor de nivel (lungime) de drumuri de exploatare
(secundare), iar pe direcţia deal-vale (lăţime), de limite obligate, zone de întoarcere,
drumuri de legătură (fig. 43).
Dimensiunea tarlalelor este determinată de panta şi uniformitatea terenului,
necesităţile de mecanizare a lucrărilor de întreţinere, lungimea versanţilor şi racordarea la
lucrările de combatere a eroziunii solului. Tarlaua trebuie să prezinte condiţii uniforme de
exploatare, fertilitate a solului şi grad de eroziune, pentru a asigura un sistem unitar de

45
măsuri antierozionale. În cadrul tarlalelor se cultivă un singur soi (portaltoi) sau soiuri
aparţinând aceleiaşi direcţii de producţie, cu cerinţe asemănătoare faţă de factorii
tehnologici.

Tabelul 8
Caracteristicile unităţilor teritoriale de lucru din
plantaţiile viticole, în funcţie de panta terenului
(după I. Bold şi A. Crăciun, 2000)
Caracteristicile unităţilor teritoriale de lucru
Panta Dimensiunea Dimensiunea
Nr. Denumirea
terenului pe direcţia pe curba de Suprafaţa
crt. unităţilor
(%) amonte-aval nivel (ha) Forma
teritoriale
(m) (m)
Tarla 300-500 500-1000 15-50
1. 5-10 Dreptunghi sau trapez
Parcelă 300-500 100 3-5
Tarla 100-300 400-800 4-24 Dreptunghi sau trapez
2. 10-20 Dreptunghi, pătrat sau
Parcelă 100-300 80-120 0,8-3,6
trapez
Dreptunghi, trapez sau
Tarla 150-80 200-700 1,6-10,5
triunghi
3. >20
Dreptunghi, pătrat, trapez
Parcelă 150-80 80-120 0,6-1,8
sau triunghi

Se recomandă ca forma tarlalelor să fie dreptunghiulară, iar în condiţii impuse -

trapezoidală. Lungimea tarlalelor trebuie să asigure o productivitate maximă agregatelor
agricole, prin reducerea timpului necesar întoarcerilor în gol; este cuprinsă între 300 şi
1000 m, orientată pe direcţia N-S, în cazul terenurilor relativ plane (cu panta sub 5%),
sau pe direcţia curbelor de nivel pe terenurile în pantă şi perpendicular pe direcţia
vântului dominant, în cazul nisipurilor. Pe versanţi cu pante de 10-12%, lungimea tarlalelor
este de 600-800 m, până la 1000 m (considerată lungimea optimă de lucru pentru lucrările
mecanice). Pe versanţi cu pantă cuprinsă între 12 şi 18%, lungimea tarlalelor va fi de 400-
600 m, iar la capete acestea vor fi delimitate de drumuri de legătură, amplasate în
diagonală, iar pe versanţi cu panta de peste 18%, lungimea tarlalelor va fi de 300-500 m
(fig. 44).
Lungimea tarlalelor poate fi redusă de limite obligate (ravene, construcţii etc.).
Lăţimea tarlalelor (pe direcţia deal-vale) este egală cu cea a parcelelor ce o compun (100-
500 m).
Dacă versanţii sunt neuniformi, dar fără manifestarea eroziunii de adâncime, sau alte
limite obligate, se impune nivelarea-modelarea terenului pentru crearea condiţiilor optime
de executare mecanizată a lucrărilor de întreţinere.
Suprafaţa tarlalelor este cuprinsă între 1,6 şi 50 ha, în funcţie de panta terenului (tab.
8).
Trupul viticol reprezintă unitatea teritorială delimitată de alte categorii de folosinţă,
limite obligate (cumpene de separare a apelor, cursuri de apă etc.), constituit din mai multe
tarlale, inclusiv celelalte elemente necesare exploatării terenului (drumuri, alei, zone de
întoarcere, construcţii etc.); are, în mod obişnuit, 100-150 ha, (fig. 45) dar se poate extinde
pe 400-500 ha.
Masivul viticol cuprinde întreaga suprafaţă plantată cu viţă de vie a unei societăţi,
localităţi sau zone şi cuprinde mai multe trupuri viticole, delimitate de alte categorii de

46
folosinţă, văi, culmi, căi de comunicaţii etc. Suprafaţa masivului viticol depăşeşte, de
regulă, 1000 ha.

Fig. 44 – Elemente ale organizării şi amenajării antierozionale pe terenuri cu panta mai

mare de 10% (după O. Tomiţă, 2003). T1 – tarlaua viticolă în condiţiile pantei terenului
cuprinsă între 10 şi 18%; T2 – tarlaua viticolă pe terenuri cu panta mai mare de 18%;
1, 2, ..., parcele; Zî 6 m – zone de întoarcere cu lăţimea de 6 m

Fig. 45 – Amenajarea şi organizarea unui trup viticol (după O. Tomiţă, 2003)

8.3.2. STABILIREA ŞI AMPLASAREA REŢELEI DE DRUMURI ŞI A

ZONELOR DE ÎNTOARCERE
Reţeaua de drumuri trebuie să asigure transportul în condiţii corespunzătoare a
diferitelor materiale necesare procesului tehnologic şi a recoltei de struguri la centrele de

47
prelucrare, precum şi accesul în bune condiţii a agregatelor agricole pentru executarea
lucrărilor mecanice. Suprafaţa lor nu trebuie să depăşească 3-4% din suprafaţa alocată
plantaţiei.
Reţeaua de drumuri trebuie corelată cu amenajările antierozionale, cu sistemul de
interceptare şi evacuare a apei în exces şi cu sistemul de irigaţii. Drumurile trebuie să fie
amenajate corspunzător (înierbate, pietruite, asfaltate), încât să fie practicabile tot timpul
anului, indiferent de condiţiile de climă, să fie racordate la reţeaua de drumuri din zonă, iar
panta longitudinală a acestora să nu depăşească 10%.
După importanţa şi rolul pe care îl îndeplinesc, reţeaua de drumuri cuprinde: drumuri
principale, drumuri secundare, alei şi poteci.
Drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de 6-8 m, care să
permită circulaţia în două sensuri; sunt amplasate pe firul văii sau pe cumpăna apelor,
deservesc un trup sau un masiv viticol şi fac legătura cu centrele de prelucrare a
strugurilor, cu sediul societăţii şi cu reţeaua de drumuri comunale. Legătura dintre
drumurile secundare, paralele cu direcţia rândurilor, se realizează prin drumuri principale
în diagonală sau în serpentină (fig. 8.5), cu panta de cel mult 8-10%. Pentru a fi
practicabile tot timpul anului, drumurile principale se consolidează prin betonare sau
asfaltare.
Drumurile secundare (drumuri de exploatare) se proiectează, în cazul terenurilor în
pantă, pe direcţia curbelor de nivel; au lăţimea de 4-5 m, delimitează tarlalele pe latura
lungă a acestora şi asigură transportul de la drumurile principale la parcele. Distanţa dintre
ele este, în funcţie de înclinarea versanţilor, cuprinsă între 100 şi 300 m. Trebuie să aibă
panta longitudinală de 3-4%, în zonele umede să fie prevăzute în partea din amonte cu
canale de colectare şi evacuare a apelor şi se consolidează prin pietruire (V. Ştefan, O.
Tomiţă şi colab., 1981). Pe drumurile secundare, circulaţia se desfăşoară într-un singur
sens; de aceea, trebuie prevăzute cu platforme pentru depăşire.
Aleile şi potecile sunt considerate căi de acces la parcelă, delimitează parcelele pe
direcţia deal-vale, perpendicular pe direcţia rândurilor, şi fac legătura între parcele şi
drumurile secundare; distanţa dintre ele este egală cu lungimea rândurilor (100 20 m) şi
se menţin în permanenţă înierbate. Aleile se amplasează pe terenurile neterasate, au lăţimea
de 3-4 m (multiplul distanţei dintre viţe pe rând) şi permit circulaţia cu vehicule. Potecile
se amplasează pe versanţii cu pante mari (peste 20%), când lungimea parcelei are circa 100
m, şi pe terenurile terasate (se execută în trepte pe taluzul teraselor), au lăţimea egală cu
distanţa dintre rânduri şi permit numai circulaţia cu piciorul. Pentru a evita concentrarea
scurgerilor, aleile din aval se amplasează decalat cu 3-5 m faţă de cele din amonte.
Zonele de întoarcere sunt fâşii de teren late de 6 m, care se rezervă la capetele
tarlalelor, pentru a servi la întoarcerea agregatelor. Acestea se amplasează pe linia de cea
mai mare pantă şi, pe cât posibil, la marginea ravenelor şi a perdelelor de protecţie,
plantaţiilor forestiere, de-a lungul cărora se prevăd zone de 4-6 m (zone de umbrire),
pentru a feri plantele de influenţa negativă a umbririi şi care pot fi folosite şi ca zone de
întoarcere sau drumuri de exploatare. În cazul în care tarlalele sunt delimitate prin drumuri
de legătură, întoarcerea agregatelor se execută pe platforma acestora. Pe terenurile terasate
se amenajează rampe de acces, care să permită circulaţia agregatelor de la o terasă la alta
(fig. 46).
8.3.3. AMENAJAREA REŢELEI DE APROVIZIONARE CU APĂ
Prin proiectele de înfiinţare se stabileşte necesarul de apă pentru tratamentele
fitosanitare, erbicidare, fertilizare foliară, procesul de vinificaţie şi pentru consumul
gospodăresc, precum şi resursele şi posibilităţile de aducţiune a apei la locul de consum.
Sursele de apă utilizate în mod frecvent sunt: cursurile de apă, acumulările de apă,
izvoarele, apele freatice, apa din precipitaţii, colectată prin canalele de preluare a excesului

48
de apă, reţeaua de apă potabilă a localităţii. La înfiinţarea plantaţiei, odată cu studiile
întreprinse, se încearcă depistarea unor surse noi de apă, care se iau în considerare la
amenajare.

Fig. 46 - Amplasarea zonelor de întoarcere şi a rampelor de racordare în parcelele

terasate (după O. Tomiţă, 2003): a – trecerea de pe o terasă pe alta prin racordarea
platformelor în zona de întoarcere; b – întoarcerea utilajelor pe platforma terasei;
c – înclinarea longitudinală în sens opus a platformelor teraselor, sistem serpentină;
d – rampă de acces de la o terasă la alta, când înălţimea taluzului este mare

În general, sursele de apă se găsesc la baza versanţilor, iar transportul acesteia pe

versanţi se face cu ajutorul staţiilor de pompare şi a unei reţele de conducte îngropate, care
urmăreşte, de regulă, reţeaua de drumuri existentă în plantaţie.
Pentru a creşte eficienţa tratamentelor fitosanitare, se adoptă staţii centralizate de
pregătire a soluţiei, amplasate pe cotele dominante ale plantaţiei, soluţia distribuindu-se
prin conducte, prevăzute cu hidranţi sau robinete, până la nivelul tarlalei sau parcelei.
Reţeaua de irigaţie se impune în arealele cu precipitaţii deficitare (sub 450 mm
anual), cantitatea de apă necesară şi componenţa reţelei fiind în funcţie de metoda de udare
preconizată: prin brazde, aspersiune sau picurare. Ea este alcătuită din: canale de aducţiune
şi distribuţie a apei, instalaţii de pompare, conducte îngropate, hidranţi, rampe perforate şi
alte construcţii hidrotehnice anexe.
Stabilirea şi amplasarea construcţiilor. Dimensionarea şi amplasarea construcţiilor
se face în funcţie de mărimea exploataţiei viticole. Sunt necesare atât construcţii
tehnologice (centre de prelucrare a strugurilor, hale de sortare şi depozitare temporară a
strugurilor pentru masă, depozite pentru materiale, remize pentru tractoare şi maşini
agricole etc.), cât şi construcţii social-economice (sediul exploataţiei, cantină, dormitoare,
depozite etc.). Acestea se amplasează în centrul plantaţiei, pe terenuri ferite de inundaţii
sau scurgeri de torenţi, în apropierea căilor de comunicaţii.

8.3.4. AMENAJAREA ANTIEROZIONALĂ A TERENULUI DESTINAT

PLANTĂRII VIŢEI DE VIE
Având în vedere că peste 70% din plantaţiile viticole din ţara noastră sunt situate pe
terenuri în pantă, iar noile plantaţii se recomandă să se înfiinţeze în regiunile colinare, sunt
necesare o serie de măsuri ameliorative, care să oprească eroziunea solului, să menţină
(crească) fertilitatea solului şi să faciliteze executarea mecanizată a lucrărilor. Amenajarea
antierozională a terenului se face diferit, în funcţie de orografia, panta terenului,
particularităţile pedoclimatice ale zonei.

49
 Pe terenurile cu pantă de până la 4-5% nu există pericolul de eroziune a solului, sau
acesta este foarte redus, nefiind necesare măsuri speciale de prevenire şi combatere. În
aceste condiţii, orientarea rândurilor se face pe direcţia N-S, pentru a satisface cerinţele
plantelor faţă de lumină, iar lungimea tarlalei ajunge până la 1000 m, pentru executarea
lucrărilor mecanice în condiţii de eficienţă economică.
Pe terenurile cu panta cuprinsă între 6 şi 12% prevenirea eroziunii solului se face
prin orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi prin executarea unor lucrări
(desfundatul şi redesfundatul parţial, aplicarea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi,
bilonatul printre rânduri, mulcirea), care reduc eroziunea solului, favorizând reţinerea şi
infiltrarea apei în sol. Pe aceste terenuri, prin orientarea rândurilor pe curba de nivel, se
formează, în timp, ca urmare a execuţiei repetate a lucrărilor solului, microterase, care
corespund intervalelor dintre rânduri. Pe direcţia rândului se formează un mic taluz, de
înălţime variabilă, în funcţie de panta terenului: la o pantă de 15% taluzul ajunge la 30 cm
(I. Olteanu, 2000).
Atunci când eroziunea se manifestă cu intensitate mai mare (zone umede şi soluri
grele) sunt necesare benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor.
Benzile înierbate, cu lăţimea de 1,0-1,2 m, situate pe intervalul dintre rânduri, se
amplasează la fiecare 6-10 rânduri, în funcţie de panta terenului (tab. 9).
Canalele de nivel sau orizontale reţin întreaga cantitate de apă provenită din
precipitaţii şi se execută în zonele deficitare în umiditate: sudul Moldovei şi Dobrogea.
Canalele de nivel au secţiunea trapezoidală sau parabolică şi prezintă, de regulă, în partea
din aval, un val de pământ care contribuie la creşterea capacităţii de reţinere a canalului.

Tabelul 9

Distanţa (m) dintre benzile înierbate, în funcţie de pantă şi

rezistenţa solului la eroziune
(după V. Ştefan, O. Tomiţă şi colab., 1981)

Panta terenului Soluri mijlociu rezistente Soluri rezistente la

% la eroziune eroziune
6-8 50-30 60-40
8-14 30-20 40-30
14-16 20-15 30-20
16-20 15-10 20-15

Canalele de coastă înclinate au rolul de a intercepta scurgerile şi de a le evacua prin

intermediul debuşeelor în reţeaua hidrografică, acumulări de apă etc. Aceste canale sunt
recomandate pentru regiunile cu peste 600 mm precipitaţii anuale, pe versanţi cu soluri
mijlocii sau grele şi cu pericol de alunecări. Distanţele la care se amplasează canalele de
coastă înclinate sunt de 16-18 m pentru terenurile cu pantă de 8-10% şi de 12-15 m pe
terenurile cu pantă de 12-15%.
Terenurile care ridică probleme deosebite privind eroziunea solului (versanţi
neuniformi, cu pante mai mari de 15%, cu soluri mijlocii sau grele, situate în regiuni
umede) reclamă lucrări speciale de amenajare a versanţilor, cum ar fi: modelare, terasare şi
lucrări de dirijare a scurgerilor de suprafaţă. Aceste lucrări sunt costisitoare, de aceea se
proiectează numai în condiţiile în care eroziunea solului nu poate fi controlată numai prin
lucrări simple.
Modelarea (nivelarea terenului) modifică microrelieful versantului şi realizează
uniformizarea terenului pe tarlale, sau în cazul unor denivelări mai pronunţate pe parcele;
modelarea se face prin desfiinţarea mameloanelor, a unor taluzuri şi a drumurilor
necorespunzător amplasate, astuparea rigolelor şi a ogaşelor etc., creîndu-se, în acest mod,

50
condiţii bune de exploatare a plantaţiei, în condiţii de mecanizare. Modelarea terenului se
poate realiza prin două procedee: cu decopertarea stratului superficial (arabil) al solului,
sau fără decopertarea acestuia.
Modelarea cu decopertarea stratului fertil al solului se recomandă pe versanţii cu
terenuri nedesţelenite, pe care orizonturile inferioare, sau substratul litologic prezintă un
grad redus de fertilitate. Modelarea fără decopertarea prealabilă a stratului fertil al solului
se aplică pe versanţi cu soluri relativ fertile şi profunde, formate pe loess sau luturi
loessoide. Pământul rezultat din săparea formelor pozitive se transportă cu buldozerul sau
screperul, atât pe direcţia curbelor de nivel, cât şi pe direcţia deal-vale.
Terasarea. Pe versanţii cu pantă mai mare de 15%, pe lângă modelarea terenului (ca
primă etapă) se impune executarea lucrărilor de terasare a terenului, care reprezintă o
lucrare de amenajare radicală a versantului în vederea valorificării intensive a acestuia şi a
reducerii eroziunii solului. Prin terasare se micşorează panta generală a versantului, se
ameliorează regimul hidrologic al solului şi se îmbunătăţesc condiţiile de vegetaţie şi de
exploatare a plantaţiilor viticole. Terenul care se terasează trebuie să aibă un sol suficient
de profund, care să permită executarea teraselor. Nu se terasează terenurile cu soluri subţiri
(sub 50 cm), formate pe roci tari. Se exclud, de asemenea, de la terasare suprafeţele
formate pe marne şi argile, în special în zonele cu precipitaţii abundente, deoarece pot
provoca alunecări de teren. În ţara noastră, în funcţie de condiţiile pedoclimatice,
înclinarea, uniformitatea versantului, tradiţia locală, se folosesc mai multe tipuri de terase.
Terase cu platformă orizontală şi taluz din pământ consolidat prin înierbare. La
construcţia acestor terase se reduce mult suprafaţa utilă, crescând suprafaţa ocupată
de taluzuri. S. Popa (1968) arată că la panta de 25%, pentru lăţimea platformei de
4,8 m, taluzurile ocupă 33% din suprafaţă. Acest tip de terasă se recomandă în zone
secetoase, cu precipitaţii anuale sub 500 mm, pe terenuri permeabile (sudul
Moldovei, Dobrogea) şi asigură reţinerea în totalitate a apei provenite din precipitaţii
(fig. 47 A).
Terase cu platformă înclinată în sensul pantei cu 3-5, până la 8% şi taluz din
pământ consolidat prin înierbare. Aceste terase se recomandă în regiunile cu
precipitaţii de peste 500 mm şi soluri cu permeabilitate redusă (podgoriile Ştefăneşti-
Argeş, Drăgăşani, Târnave etc.), permit eliminarea excesului de umiditate de pe
platformă şi sunt mai economice, deoarece suprafaţa utilă este mai mare şi necesită
pentru executare un volum mai mic de terasamente. Pe solurile cu un conţinut ridicat
în argilă şi permeabilitate redusă este necesară înclinarea terasei şi în sens
longitudinal cu 2-3% pentru eliminarea surplusului de apă şi la capătul platformei
(fig. 47 B);
Terase cu platformă orizontală sau înclinată cu zid de sprijin din piatră, sunt
utilizate în podgoriile Miniş, Pietroasele, Murfatlar, Cotnari etc., unde piatra se
găseşte ca material local. Aceste terase prezintă avantajul că folosesc cel mai raţional
terenul, asigură cea mai mare suprafaţă utilă pentru plantarea viţei de vie, dar
investiţia este mare, mai ales când piatra nu se găseşte local (fig. 47 C);
Terase înclinate cu platforma largă până la limita impusă de înălţimea
taluzului. Aceste terase valorifică mai bine suprafaţa de teren amenajată, necesită un
volum mic de terasamente şi se pot executa cu rezultate bune în podgoriile Huşi,
Târnave, Dealu-Mare etc. (C. Ţârdea şi L. Dejeu,1995);
Terase tip banchetă, se execută pe versanţi cu panta uniformă, mai mare de 10-
12% (fig. 47 D), prezintă avantajul că necesită cele mai mici cheltuieli de realizare şi
au cea mai mare suprafaţă utilă. Aceste terase alternează cu porţiuni neterasate, dar
bine nivelate, în funcţie de panta terenului de: 20-40 m la pante de 12-20%, 15-20 m

51
 la pante de 20-25% şi 10-15 m la pante peste 25%. Terasele banchetă au taluzul cu
înălţimea de 0,5-0,7 m şi lăţimea platformei de 4-6 m. După 10-15 ani de exploatare
are loc o uniformizare a terenului (platforma terasei plus terenul neterasat) şi creşterea
înălţimii taluzului până la 1,5-2 m (P. Savu şi D. Bucur, 2002).

Fig. 47 - Secţiuni transversale prin diferite tipuri de terase (după O. Tomiţă, 2003)
A – terase cu platforma orizontală şi taluzul consolidat biologic; B – terase cu platforma
înclinată spre aval şi taluz consolidat biologic; C – terase cu platforma înclinată spre aval şi
consolidată prin zid de sprijin; D – terase banchetă; it – panta terenului

Pe terenurile cu panta de peste 25%, aflate în interiorul arealelor delimitate, cu soluri

profunde, permeabile şi precipitaţii suficiente, pot fi amenajate terase înguste, cu plantarea
unui singur rând pe platformă (fig. 48).
Dimensionarea teraselor se face în funcţie de panta terenului (it), tipul de sol,
distanţa dintre rândurile de viţă de vie (d) şi distanţele dintre rândurile marginale şi taluzuri
(d1 şi d2). La proiectarea şi executarea teraselor se stabilesc următoarele elemente: lăţimea
platformei (L1) şi înclinarea sa transversală (ip), înclinarea pe ax longitudinal a platformei,
înălţimea taluzului şi înclinarea acestuia (fig. 49).
Lăţimea platformei trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre rânduri, la care se
adaugă distanţele dintre rândurile marginale şi taluzuri şi se stabileşte după formula:
L1 =d (n-1) + d1 + d2
Distanţa dintre primul rând şi taluzul aval (d 1) este de 0,8-1,0 m, în cazul teraselor
înguste (pe pante de 20-25%), cu 2-3 rânduri plantate pe platforma terasei, pentru a mări
suprafaţa efectiv plantată, urmând a fi întreţinută prin erbicidare şi de 1,8 m în cazul
teraselor cu platforme late, cu plantarea a cel puţin 4-5 rânduri de viţă de vie, pe pante mai

52
mici de 22%, intervalul lucrându-se mecanizat. Distanţa dintre ultimul rând şi baza
taluzului din amonte (d2) este de 1,6 m şi se lucrează, de asemenea, mecanizat.

Fig. 48 - Terase înguste, consolidate în zid de sprijin

pe valea Rhonului – Franţa (după H. Johnson, 2000)

Fig. 49 - Elementele unei terase cu platformă înclinată (după O. Tomiţă, 2003)

L1 – lăţimea platformei; a - proiecţia orizontală a talazului; L – lăţimea totală a terasei;
ip – înclinarea (panta) transversală a platformei terasei (%); H – înălţimea taluzului;
d – distanţa dintre rânduri; d1, d2 – distanţa dintre rândurile marginale şi taluzurile aval
şi amonte; m – coeficientul de taluz; it – înclinarea (panta) iniţială a terenului (%)

Lăţimea platformei unei terase trebuie să fie constantă pe toată lungimea unei tarlale
(fig. 8.10, tab. 8.5). În cazuri impuse de relieful terenului, modificarea lăţimii se face în
limita unei parcele, iar pentru a asigura continuitatea în lucru a agregatelor agricole se
amenajează racorduri între platforme, prin intermediul rampelor de trecere de la o parcelă
la alta (fig. 46).

Tabelul 10
Lăţimea utilă a teraselor în raport cu panta terenului, în două variante de întreţinere a intervalului
dinspre taluzul aval: V1= nemecanizabil şi
V2 = mecanizabil (1,8 m) (după L. Mihalache şi colab., 1984)
Panta Platforma orizontală Platformă cu înclinare transversală (3-5 %)
terenului lăţime, m nr. rânduri lăţime, m nr. rânduri
% V1 V2 V1 V2 V1 V2 V1 V2
12-14 14,4 15,4 7 7 18,4 19,4 9 9
15-16 12,4 13,4 6 6 16,4 17,4 8 8
17-18 10,4 11,4 5 5 14,4 15,4 7 7
19-20 8,4 9,4 4 4 12,4 13,4 6 6
21-22 8,4 7,4 4 3 10,4 11,4 5 5
23-24 6,4 5,4 3 2 8,4 9,4 4 4

53
 Fig. 50 - Secţiuni transversale prin terase pentru plantaţii viticole, pe terenuri cu
panta cuprinsă între 12 şi 24% (după O. Tomiţă, 2003)
Înclinarea platformei pe ax transversal, pe direcţia deal-vale, este impusă de cerinţele
mecanizării şi de condiţiile pedoclimatice. În zonele cu precipitaţii bogate şi soluri cu
permeabilitate medie şi redusă, înclinarea pe ax transversal se proiectează între 3 şi 5% şi
numai în cazuri impuse de panta versantului şi necesitatea păstrării unei lăţimi
corespunzătoare a platformei, poate ajunge până la 8%. Platforma teraselor din zonele
secetoase, cu soluri permeabile, va fi orizontală.
Înclinarea pe ax longitudinal a platformelor teraselor este determinată de textura
solului, regimul precipitaţiilor şi de lăţimea platformei. Pe versanţii cu soluri argiloase, cu
permeabilitate redusă, situaţi în zone bogate în precipitaţii, cu un număr mai mare de trei
rânduri pe platformă, înclinarea longitudinală nu va depăşi 2-3%. În condiţii de irigare,
panta longitudinală maximă poate fi de 2-3% la udarea prin picurare, de 1-2% la udarea
prin aspersiune şi de 0,6-0,8% la udarea prin brazde (P. Savu şi D. Bucur, 2002).
Înălţimea taluzului este condiţionată de stabilitatea terenului şi posibilităţile de
consolidare; aceasta nu trebuie să depăşească 2 m pe solurile argiloase şi 2,5 m pe solurile
formate pe loess, iar la cele cu zid de sprijin, 2,5-3 m. Pentru realizarea de trasee rectilinii
ale platformei teraselor se admit şi înălţimi mai mari ale taluzurilor, însă numai pe porţiuni
scurte şi cu recomandarea de a fi consolidate cu zid de sprijin.
Înclinarea taluzurilor se recomandă să fie de 1/1 pentru terenurile stabile (soluri cu
textură mijlocie şi grea) şi de 1/1,25 pentru terenurile cu stabilitate mai redusă (soluri cu
textură uşoară).
Consolidarea taluzurilor de pământ se face prin înierbare, executată prin brăzduire,
sau prin însămânţare cu 50-60 kg/ha sparcetă sau 20-30 kg/ha pir crestat, în zonele

54
secetoase şi cu 20-25 kg/ha lucernă plus 20-30 kg/ha obsigă, în zonele cu precipitaţii
suficiente.
Executarea teraselor se realizează, diferenţiat în funcţie de tipul terasei şi metoda de
lucru. Terasarea se face de la bază spre vârful versantului şi se poate executa prin
desfundare sau după metoda debleu-rambleu.
Terasarea odată cu desfundatul terenului, utilizând plugul balansier în agregat cu
tractoarele pe şenile (S1500, S1800), se realizează în cazul teraselor cu platformă înclinată, pe
versanţi uniformi şi cu pantă moderată (15-20%) şi este cea mai economică. Se trasează pe
teren lăţimea platformelor şi proiecţia taluzului, care se mobilizează pentru pregătirea
amprizei viitorului taluz, după care terenul destinat platformei se desfundă, începând din
partea din aval, paralel cu axa longitudinală a terasei. Brazdele se deschid din aval spre
amontele viitoarei platforme, pământul din prima brazdă depunându-se pe ampriza
taluzului, iar din următoarele, consecutiv în şanţul precedent. Ultimul şanţ din amontele
platformei se umple cu pământul rezultat din finisarea taluzului terasei din amonte, sau va
constitui un canal de reţinere şi dirijare a apelor.
Terasarea se definitivează cu ajutorul buldozerelor. Prin variaţia adâncimii şi lăţimii
brazdelor (şanţurilor) se pot construi terase cu diferite valori ale pantei transversale, în
funcţie de însuşirile solului şi ale substratului litologic, lăţimea terasei etc.
Execuţia teraselor după procedeul debleu-rambleu se recomandă pe versanţi
neuniformi şi cu pante mari (peste 18-20%). Lucrarea începe de la baza versantului, cu
executarea primei terase. La amenajarea celei de-a doua terase, se decopertează mai întâi
stratul fertil de pe suprafaţa acesteia, care se depune în strat uniform, gros de circa 0,5 m,
pe platforma primei terase din aval. Se continuă în acelaşi mod până în amontele
versantului (fig. 51). Pentru execuţie se folosesc buldozere, gredere, screpere etc.

Fig. 51 - Executarea teraselor în sistem debleu-rambleu, cu decopertarea

stratului fertil (după Şt. Oprea, 2001)

Terenurile care au mai fost terasate anterior se reamenajează, în funcţie de situaţie.

Dacă terasele vechi au un traseu rectiliniu şi pot fi incluse în noul sistem de terase,
reamenajarea se va realiza prin lărgirea platformelor, astfel încât din 2-3 terase vechi, mai
înguste, se va realiza o singură terasă cu platformă mai lată. Când terasele vechi au trasee
şi înălţime variabile, cu clinuri şi curbe, se face mai întâi o nivelare de ansamblu a
terenului, după care se trece la reamenajarea propriu-zisă, după metoda debleu-rambleu.
8.3.5. STABILIREA ŞI AMPLASAREA REŢELEI DE EVACUARE A
APELOR PLUVIALE
În zonele cu precipitaţii bogate şi soluri cu textură mijlocie-grea, apa provenită din
precipitaţii nu se infiltrează în totalitate în sol, se scurge pe suprafaţa acestuia şi provoacă
eroziunea solului. Pentru prevenirea acestor neajunsuri se impune construirea unei reţele de
captare şi evacuare a excesului de apă formată din: canale de coastă, şanţuri la drumuri,
debuşee şi colectoare de apă, situate pe firul văilor.

55
 Canalele de coastă se execută pe direcţia curbelor de nivel, la baza fiecărui taluz, pe
terenul terasat, sau la distanţe de 12-18 m, aşa cum s-a prezentat la punctul 8.3.4.
Debuşeele sunt lucrări hidrotehnice pentru colectarea şi evacuarea apelor din
canalele de coastă înclinate şi din şanţurile drumurilor şi dirijarea acestora pe colectorul de
pe firul văilor. Acestea se execută, de regulă, pe porţiunile depresionare ale versanţilor şi
sunt orientate pe linia de cea mai mare pantă, pentru a conduce, în timp cât mai scurt apele,
spre emisarii naturali.
Amenajarea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole se completează în funcţie
de particularităţile versantului, cu lucrări hidroameliorative de consolidare a reţelei
hidrografice torenţiale (ogaşe, ravene active etc.), prin realizarea de cleionaje, praguri,
baraje, plantaţii silvice etc., prin captarea izvoarelor de coastă, drenarea terenului, lucrări
anexe: podeţe, poduri, camere de liniştire a apelor etc. Toate aceste lucrări au rolul de a
asigura exploatarea în bune condiţii a terenului pe toată durata existenţei plantaţiei.

8.4. PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU PLANTARE

Reuşita unei plantaţii viticole depinde, în mare măsură, de modul de pregătire a
terenului, la care se adaugă calitatea materialului săditor folosit la plantare şi nivelul
tehnologic aplicat în plantaţiile tinere, până la intrarea pe rod. Pregătirea terenului are
scopul de a crea condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare a viţelor plantate, parcurgerea
rapidă a perioadei de tinereţe, susţinerea capacităţii de producţie a butucilor pentru o
perioadă cât mai lungă de timp şi cuprinde următoarele lucrări: defrişarea, modelarea,
odihna (repauzarea) solului, fertilizarea de bază, desfundarea şi nivelarea terenului.
Defrişarea şi modelarea terenului. Prin lucrarea de defrişat este eliminată vegetaţia
lemnoasă existentă pe teren: arbori, arbuşti, butuci etc. Se vor extrage cu atenţie toate
cioatele şi rădăcinile groase, deoarece acestea pot îngreuna lucrările ulterioare de pregătire
a terenului şi deteriora utilajele folosite. În cazul defrişării unei plantaţii viticole bătrâne,
butucii vor fi scoşi cu cea mai mare parte a sistemului radicular, avându-se în vedere
posibilitatea ca unii butuci să fie afectaţi de boli virotice sau cancer bacterian, maladii care
ar putea fi transmise la noua plantaţie prin intermediul nematozilor. Lucrarea de defrişare
se execută mecanizat, cu utilaje adecvate: tractoare pe şenile (S 1500, S1800) echipate cu lamă
de buldozer, gheare de scarificare, greblă de adunat cioate, agregate pentru transportul
materialului lemnos etc.
Modelarea (nivelarea) terenului reprezintă lucrarea de uniformizare a pantei
versantului, prin umplerea unor mici depresiuni şi desfiinţarea unor ridicături de teren,
pentru crearea de condiţii uniforme de creştere a butucilor de viţă de vie, desfăşurarea
normală a organizării terenului şi posibilitatea exploatării raţionale a plantaţiei. În funcţie
de condiţiile pedolitologice şi microrelieful terenului, nivelarea se face cu sau fără
decopertarea solului, avându-se grijă să se păstreze stratul fertil de sol pe adâncimea de
maximă dezvoltare a sistemului radicular (0-60 cm). Când se prevede aplicarea irigării, se
va realiza o pantă uniformă pe direcţia rândului de 0,5-3%, în funcţie de metoda de irigare.
Odihna (repauzarea) solului este necesară în cazul înfiinţării unei plantaţii viticole
pe terenuri ocupate anterior cu viţă de vie. Pe asemenea terenuri, ca urmare a monoculturii
îndelungate, s-au acumulat în sol substanţe toxice, boli virotice şi bacteriene. Datorită
consumului excesiv al unor elemente minerale se manifestă unele carenţe nutritive, are loc
scăderea fertilităţii şi deteriorarea structurii solului. Toate acestea determină aşa-numita
„oboseală“ a solului. Replantarea imediată a acestor terenuri conduce la o prindere slabă a
viţelor plantate şi, ulterior, la o creştere şi dezvoltare necorespunzătoare a acestora.
Replantarea cu viţă de vie se face numai după o perioadă de 3-4 ani de odihnă a solului, pe
durata căreia are loc îmbunătăţirea (refacerea) structurii, fertilităţii, însuşirilor fizico-
chimice, eliminarea toxinelor etc. În această perioadă, terenurile respective sunt încadrate

56
în evidenţa funciară la categoria „terenuri în pregătire“ şi se cultivă cu plante furajere
anuale sau perene. Perioada de odihnă a solului este necesară şi în cazul terenurilor
amenajate prin terasare, pe care se realizează o amestecare a orizonturilor de sol, cu
aducerea în multe situaţii la suprafaţă a materialului parental şi înrăutăţirea însuşirilor
fizico-chimice ale solului, în special în partea de amonte a platformei. Rezultate bune, atât
pe terenurile plantate anterior cu viţă de vie, cât şi pe cele terasate, s-au obţinut prin
cultivarea timp de trei ani cu lucernă, numărul de goluri apărute după plantare a scăzut cu
44% faţă de plantarea imediată, după defrişarea viilor bătrâne sau terasare, iar producţia de
struguri, în primii ani de rodire, a fost cu 13% mai mare. Masa vegetativă care rezultă la
cosire trebuie să rămână parţial sau total pe sol, pentru îmbunătăţirea conţinutului solului în
humus şi uniformizarea fertilităţii acestuia, în special pe terenurile terasate.
Fertilizarea de bază. Plantaţiile viticole se înfiinţează cu precădere pe terenuri în
pantă, erodate, pe nisipuri slab solificate, de cele mai multe ori cu un conţinut redus în
humus şi elemente nutritive accesibile plantelor, iar prin lucrările de amenajare
antierozională se aduc la suprafaţă straturi slab aprovizionate. Din aceste considerente, la
care se adaugă consumul mare de elemente nutritive al viţei de vie şi longevităţii
plantaţiilor, este necesară îmbunătăţirea stării de aprovizionare a solului, înainte de
lucrarea de desfundat, prin fertilizarea de bază cu administrarea de îngrăşăminte organice
şi chimice. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face pe baza cartării agrochimice a
solului, conţinutul optim de elemente nutritive este următorul: N total 0,1-0,2%, fosfor
mobil P-Al 30-50 ppm, potasiu mobil K – Al 120-200 ppm.
Tabelul 11
Dozele de îngrăşăminte organice recomandate pentru desfundarea terenului în funcţie de conţinutul
solului în argilă şi de indicele de azot pe adâncimea

de 0-40 cm (t/ha) (după L. Mihalache şi colab., 1984)

Conţinutul Indicele mediu de azot (IN)
solului în
0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0
argilă, %
10 65 33 26 - - - - -
15 82 49 39 33 30 - - -
20 95 57 45 38 34 31 29 28
25 103 62 48 41 37 34 32 31
30 108 65 51 43 39 36 34 32
35 112 67 53 45 40 37 35 34
40 115 69 54 46 41 38 36 35
50 119 71 56 48 43 39 37 36

Fertilizarea organică determină îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale solului

(stabilitatea structurii, rezistenţa la eroziune, capacitatea de reţinere a apei), cât şi a celor
chimice (capacitatea de schimb cationic, eliberarea progresivă a elementelor nutritive). Ca
îngrăşământ organic, se administrează gunoi de grajd semifermentat, dozele aplicate
variază în funcţie de conţinutul solului în argilă şi de indicele de azot (IN) (tab. 11).
În general, la fertilizarea de bază se administrează doze de 40-60 t/ha gunoi de grajd;
acestea pot ajunge la 120 t/ha, dar nu trebuie să fie mai mici de 25 t/ha.
Fertilizarea chimică. Pe lângă fertilizarea organică, fertilizarea chimică este
obligatorie, pentru completarea necesarului de elemente nutritive. Dozele de îngrăşăminte
chimice se stabilesc în funcţie de nivelul de aprovizionare a solului pe adâncimea 0-40 cm.
Se administrează îngrăşăminte chimice cu mobilitate redusă, cu fosfor şi potasiu. Dozele
de fosfor variază între 150 şi 200 kg/ha P 2O5/ha, iar cele cu potasiu între 200 şi 250 kg
K2O/ha (tab. 12).

57
 Tabelul 12
Dozele medii de P2O5 şi K2O recomandate la fertilizarea de bază
(după Z. Borlan şi colab., 1982)
Pe bază de fosfor Pe bază de potasiu
Conţinutul solului Doza de P2O5
Conţinutul solului în K2O Doza de K2O recomandată
în P2O5 recomandată
(ppm) (kg/ha s.a.)
(ppm) (kg/ha s.a.)
10 220 60 247
20 183 100 220
30 167 140 209
40 160 180 202
50 şi peste 156 200 şi peste 200
Pe terase, pentru uniformizarea fertilităţii, dozele de îngrăşăminte organice şi
chimice sunt mai mari cu 100-200% în amontele platformei, unde solul este mai slab fertil,
faţă de avalul platformei, prin aducerea la suprafaţă a unor orizonturi sărace.
Îngrăşămintele organice şi chimice se împrăştie în strat uniform pe suprafaţa solului,
utilizând utilaje specifice (MIG-5, MA-3,2), după care se încorporează în sol prin
desfundat.
Pe solurile la care pH-ul înregistrează valori mai mici de 6 este necesară corectarea
acidităţii prin administrarea amendamentelor calcaroase: piatră de var măcinată, praf de
var, spumă de defecaţie rezultată în industria zahărului, etc. Dozele de amendamente se
stabilesc în funcţie de suma bazelor schimbabile (SB) şi gradul de saturaţie în baze (V%)
(tab. 8.8) şi sunt cuprinse, în general, între 2 şi 15 t/ha Ca CO3.
Tabelul 13
Dozele medii de CaCO3 (t/ha) recomandate la pregătirea terenului
(după Borlan Z. şi colab. 1983)
SB – miliechivalenţi la 100 g sol
V%
2 4 6 8 10 12 14 16
45* 3,4 6,7 10,1 13,4 16,8 20,2 23,5 26,9
50 2,4 4,8 7,2 9,6 12,0 14,4 16,8 19,2
55 1,7 3,4 5,3 7,0 8,7 10,3 12,0 14,0
60 1,2 2,4 3,6 4,8 6,0 7,2 8,4 9,6
65 0,7 1,5 2,2 2,9 3,7 4,4 5,2 5,9
* valori medii pentru orizontul 0-40 cm

Aplicarea amendamentelor favorizează refacerea structurii solului, creşte eficacitatea

îngrăşămintelor şi îmbunătăţeşte rezistenţa butucilor faţă de bolile criptogamice, faţă de ger
şi secetă.
Administrarea amendamentelor se face prin împrăştiere pe suprafaţa solului cu
mijloace mecanice, urmată de încorporarea acestora prin desfundat.
Dezinsecţia solului. Pe solurile infestate cu larve dăunătoare (Melolontha sp.,
Agriotes sp.), înainte de desfundat se aplică, prin împrăştiere pe suprafaţa solului un
insecticid specific: Counter 5G (40 kg/ha), Furadan 5 G (40 kg/ha), Vydate 5G (30 kg/ha)
etc. Pe terenurile plantate anterior cu viţă de vie, pe care s-a semnalat prezenţa bolilor
virotice, a cancerului bacterian, sau atunci când replantarea terenului se face fără
respectarea timpului de pauză, se recomandă combaterea nematozilor (Xiphinema sp.),
principalii vectori ai acestor boli, utilizând unul din produsele: Mocap 10G (60 kg/ha),
Vydate 5G (30 kg/ha) etc.
Combaterea buruienilor. N. Şarpe (2003) recomandă, pe terenurile infestate cu
diverse buruieni perene din genurile Agropyron (Elymus), Cynodon, Agrostis, Sorghum,
Calamagrostis, Cirsium, Convolvulus, Symphytum etc., combaterea acestora, utilizând
erbicide totale pe bază de glyphosate (tab. 8.9). După recoltarea plantei premergătoare se
execută o arătură adâncă la 25-30 cm, urmată de două lucrări de discuit, prin care rizomii şi
drajonii buruienilor perene sunt fragmentaţi în bucăţi mici. După creşterea buruienilor

58
perene, care ating lungimea de 50-60 cm (luna august-septembrie), se face un tratament cu
unul din erbicidele indicate. Desfundatul se realizează după 30-40 zile, timp necesar ca
substanţa activă să se transloce în organele subterane ale buruienilor perene.

Tabelul 14
Erbicidele nepoluante recomandate pentru combaterea buruienilor perene la pregătirea
terenului pentru plantare a viţei de vie (după N. Şarpe, 2003)
Dozele în produs comercial la hectarul
efectiv tratat în funcţie de speciile
perene din genul:
Epoca de
Erbicidele Cynodon, Rubus,
aplicare Sorghum
Calamagrostis, Equisetum,
Agropyron Symphytum, Lepidium,
, Elymus Convolvulus Cirsium, Sonchus,
Taraxacum, Latyrus
1. ROUNDUP (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
2. GLYFOROM (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
3. GLYFODIN (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
4. GLIALKA 36 CS (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
5. GLYFOS (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
6. COSMIC (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
7. EFASATE (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
8. SANKILLI (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
9. SANGLIPHO (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
10. DOMINATOR (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
11. GLYPHOGAN (360 g/l glyphosate) postem 4.0-5.0 6.0-10.0
12. DACGLISAT 50 WSG (500 g/kg postem 3.0-4.0 5.0-8.0
glyphosate) postem 3.0-4.0 5.0-8.0
13. TOUCHDOWN (480 g/l glyphosate postem 3.0-4.0 5.0-8.0
trimesium) postem 3.0-4.0 5.0-8.0
14. GROUND-UP (480 g/l glyphosate) postem 2.0-2.5 3.5-5.0
15. CONTROL 48 SC (480 g/l glyphosate)
16. DACGLISAT 750 WSP (750 g/l
glyphosate)

Desfundarea terenului constă în mobilizarea adâncă a solului, cu inversarea

orizonturilor şi încorporarea îngrăşămintelor, prin care creşte capacitatea de înmagazinare
a apei şi de solubilizare a elementelor nutritive, se intensifică activitatea microflorei utile,
se îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie al solului în zona de formare şi răspândire a
rădăcinilor, care pătrund la adâncime mare în sol, conferind plantelor rezistenţă la secetă şi
ger.
Adâncimea de desfundare este, în general de 50-60 cm, măsurată la mal, şi se reduce
până la 40-45 cm, în situaţia în care orizonturile inferioare ale solului sunt bogate în calcar,
care, adus la suprafaţă, ar depăşi rezistenţa portaltoiului folosit, sau formate din straturi
argiloase, impermeabile, roci dure etc. În aceste situaţii, desfundarea trebuie completată
prin una sau două lucrări de subsolaj (în cruce) la adâncimea de 60-70 cm, prin care are loc
spargerea orizonturilor impermeabile, creşterea capacităţii de înmagazinare şi infiltrare a
apei în sol, afânarea solului în profunzime, răspândirea în adâncime a substanţelor
nutritive, creîndu-se, în acest mod, condiţii favorabile dezvoltării rădăcinilor în orizonturile
inferioare. Adâncimea de desfundare creşte până la 80 cm pe solurile profunde,
permeabile, situate mai ales în zonele secetoase, şi chiar până la 100 cm pe nisipuri.

59
 Pe terasele cu platformă lată, în partea din amonte se lasă o bandă de teren lată de 1,8
m, pe care circulă tractorul, care se afânează prin scarificare, după care se execută o arătură
adâncă de 25-30 cm, prin care se încorporează îngrăşămintele organice şi chimice. Pe
terasele cu platformă îngustă, mobilizarea solului se face printr-o arătură la 25-30 cm,
urmată de o scarificare dublă, având în vedere ca distanţa dintre piesele active de afânare
să nu fie mai mare de 40-45 cm.
Momentul de executare a desfundatului se corelează cu perioada plantatului. În cazul
plantării de toamnă, desfundatul se execută la sfârşitul primăverii, până în lunile iulie-
august, înainte de a se instala seceta, după care se nivelează imediat, pentru a evita
pierderile de apă. În cazul plantării de primăvară desfundatul se execută toamna, până la
începutul iernii, şi se lasă în brazdă crudă peste iarnă, perioadă în care solul se mărunţeşte,
acumulează umiditate din ploi şi zăpezi şi se aşază până în momentul plantatului. Se
recomandă ca desfundatul să fie făcut cât mai devreme posibil, acest lucru contribuind la
reuşita plantaţiei.
Desfundatul se execută mecanizat, cu plugurile balansiere pentru desfundat PBD-60
sau PBD-80, prevăzute cu antetrupiţă, acţionate de tractoarele grele pe şenile (S 1500, S1800),
cu o productivitate de 1,0-1,5 ha/zi. Adâncimea de desfundat se atinge progresiv după 3-4
brazde, pentru a evita deteriorarea agregatului. Prima brazdă se trage la adâncimea de 20
cm, a doua la 40 cm, iar a treia se reglează la adâncimea normală de lucru (60 cm).
Lăţimea brazdelor, care nu trebuie să depăşească 50-55 cm, precum şi adâncimea de lucru
vor fi constante, pentru realizarea unei lucrări de calitate corespunzătoare.
În cazul terenurilor cultivate anterior cu viţă de vie, după desfundat se strâng toate
resturile de rădăcini şi se distrug prin ardere, întrucât pe acestea supravieţuiesc nematozi,
purtători ai bolilor virotice. Tot cu această ocazie se adună eventualii bolovani scoşi la
suprafaţă.
Calitatea desfundării se apreciază prin observarea de ansamblu a terenului desfundat,
care trebuie să prezinte brazde uniforme, paralele, relativ egale între ele, şi prin verificarea
adâncimii de desfundat, avându-se în vedere că volumul solului desfundat creşte cu 20-
25% faţă de solul nedesfundat. Adâncimea se verifică din loc în loc cu ajutorul unei sonde
gradate, ascuţită la capătul inferior.
Nivelatul desfundăturii. În urma lucrării de desfundat, terenul rămâne denivelat,
vălurat, cu mici depresiuni; de aceea, pentru uşurarea lucrării de pichetat, plantarea şi
menţinerea viţelor la aceeaşi adâncime, precum şi facilitarea lucrărilor ulterioare din
plantaţie, înainte de pichetat se execută lucrarea de nivelat, utilizând nivelatorul tractat NT-
3,2 şi grapa cu discuri GD-3,2 în agregat cu grapa cu mărăcini.
În situaţia în care plantaţia este încadrată într-un sistem de irigaţie, la nivelatul
terenului se realizează o pantă longitudinală a terenului (pe lungimea rândului) de 0,5-
3,0%, în funcţie de metoda de irigare preconizată.
8.5. ALEGEREA SOIURILOR RODITOARE ŞI DE PORTALTOI
Reuşita şi rentabilitatea noilor plantaţii viticole şi valorificarea superioară a terenului
depind, în mare măsură, de alegerea şi amplasarea corectă a soiurilor roditoare şi de
portaltoi, ţinându-se seama de potenţialul ecologic al podgoriei (centrului viticol), de
cerinţele biologice ale soiurilor cultivate şi de posibilitatea asigurării unui nivel tehnologic
ridicat.
8.5.1. ALEGEREA SOIURILOR RODITOARE
La înfiinţarea unei plantaţii viticole se vor folosi (conform Legii viei şi vinului nr.
244/2002) numai soiuri „nobile“, care aparţin speciei Vitis vinifera, fiind interzişi de la
plantare hibrizii direct producători, legea prevăzând sancţiuni severe în acest caz. Pentru
plantaţiile destinate consumului familial, cu scop decorativ şi numai în afara arealelor

60
delimitate (suprafaţă de maximum 1000 m2) sunt autorizate, temporar, o serie de soiuri cu
rezistenţe biologice complexe, lista acestora urmând a fi îmbunătăţită.
Soiurile roditoare alese pentru plantare trebuie să fie incluse în catalogul oficial al
soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România, iar pentru repartizarea acestora la
nivelul podgoriei (centrului viticol) se va ţine seama de studiile efectuate de unităţile de
cercetare de profil, concretizate în „Lista soiurilor roditoare recomandate şi autorizate la
plantare în arealele viticole delimitate din România“, în care sunt prezentate, pentru fiecare
podgorie şi centru viticol, direcţiile de producţie care pot fi promovate, iar în cadrul
fiecărei direcţii de producţie, soiurile recomandate (care înregistrează o comportare foarte
bună, furnizând produse viti-vinicole de calitate) şi soiurile autorizate (care au o
comportare bună, dar inferioară soiurilor recomandate).
În cazul soiurilor vechi, româneşti sau străine, cu o mare variabilitate, se recomandă
folosirea clonelor extrase din acestea, care realizează rezultate superioare soiurilor mamă
din punctul de vedere al producţiei şi calităţii acesteia, al constanţei rodirii etc.
La alegerea şi amplasarea pe teren a soiurilor roditoare se vor avea în vedere unele
aspecte particulare, impuse de direcţia de producţie, variaţia condiţiilor de microclimat,
orografia terenului, specificul soiurilor, sistemul de cultură, forma de conducere şi
eventualele orientări de perspectivă.
În cazul soiurilor pentru struguri de masă se va alege un număr mai mare de soiuri,
cu epoci de maturare diferite, în vederea realizării unui conveier varietal cât mai larg şi
producerii de struguri pentru consum în stare proaspătă pe o perioadă cât mai lungă, în
timp ce, la soiurile pentru vin, sortimentul de soiuri va fi mai restrâns, pentru realizarea
unor partizi mari de vin, specifice arealelor de producere.
Pentru sistemele de cultură neprotejat şi semiprotejat, vor fi alese soiuri rezistente la
ger şi secetă, cu vigoare mijlocie-mare.
În funcţie de orografia terenului, pe treimea inferioară a pantei, unde solul are o
fertilitate mai mare, se vor planta soiuri pentru struguri de masă şi soiuri pentru vinuri de
masă, iar pe treimea mijlocie şi superioară a pantei, cu soluri mai puţin fertile, se vor
amplasa soiuri pentru vinuri superioare. Pe platouri şi la altitudini mai mari, unde strugurii
acumulează mai puţine zaharuri, iar aciditatea se menţine ridicată, se vor utiliza soiuri
pentru distilate din vin, pentru vinuri spumante şi pentru sucuri de struguri.
De asemenea, la baza pantei, unde umiditatea şi frecvenţa brumelor şi a îngheţurilor
târzii de primăvară sunt mai mari, se vor amplasa soiuri rezistente la ger, cu dezmugurire
târzie, cu cerinţe mari faţă de umiditate, mai puţin sensibile la boli şi dăunători, iar în
treimea mijlocie şi superioară a pantei se vor amplasa soiuri rezistente la secetă, mai
sensibile la bolile criptogamice.
8.5.2. ALEGEREA SOIURILOR DE PORTALTOI
Soiurile de portaltoi folosite la altoirea soiurilor roditoare se aleg în funcţie de
adaptarea acestora la condiţiile pedoclimatice (rezistenţa la calcarul activ din sol, secetă,
excesul de umiditate, săruri, aciditate etc.) (tab. 15), de rezistenţa la nematozi, afinitatea
cu soiurile roditoare, de influenţa lor asupra producţiei şi calităţii acesteia, de vigoarea
imprimată butucilor etc.
Portaltoii folosiţi trebuie să asigure dezvoltarea bună a sistemului radicular,
explorarea unui volum mare de sol, absorbţia apei şi a substanţelor nutritive la nivelul cerut
de soiul altoi şi o comportare bună faţă de factorii limitativi de sol (prezentaţi la punctul
8.2). Pentru condiţiile climatice ale ţării noastre şi ţinând cont de tipurile de sol cu utilizare
viticolă (cernoziomuri, cernoziomuri cambice, brune, rendzine, vertisoluri, erodisoluri,
psamosoluri etc.)se recomandă, în general, folosirea portaltoilor din grupa Berlandieri x
Riparia (K 5 BB, Cr 2, Cr 26, Cr 71, SO 4, SO4-4, 125AA), care prezintă o rezistenţă
mijlocie la secetă şi bună la calcarul activ din sol. În regiunile cu deficit de umiditate, cu

61
conţinut ridicat de calcar în sol (Dobrogea) se vor folosi portaltoi din grupa Berlandieri x
Rupestris (140 RU, 140 RU 59 Vl) şi Vinifera x Berlandieri (41 B), care prezintă o
comportare bună în aceste condiţii.
La alegerea portaltoiului se acordă o atenţie deosebită afinităţii de producţie cu
soiurile roditoare, care reprezintă capacitatea de convieţuire a celor doi parteneri şi se
apreciază prin mărimea gâlmei, diferenţa dintre diametrele altoiului şi portaltoiului,
regularitatea producţiei şi longevitatea plantaţiei. O afinitate slabă determină creşterea
redusă a altoiului şi moartea acestuia după câţiva ani de producţie.
Portaltoiul trebuie să corespundă direcţiei de producţie promovate, formelor de
conducere, densităţii de plantare etc. Astfel, soiurile pentru struguri de masă şi cele pentru
vinuri de masă se recomandă să fie altoite pe portaloi viguroşi, care să susţină creşterile
vegetative şi realizarea unor producţii mari de struguri; în schimb, soiurile pentru vinuri
superioare se vor altoi pe portaltoi de vigoare mijlocie, pentru stimularea precocităţii şi
acumularea unor cantităţi mari de zaharuri (M. Fregoni, 1987).
Tabelul 15

Portaltoii admişi la înmulţire în România şi particularităţile lor

agrobiologice
Capac. Rezistenţa la:
Vigoarea Afin. la
de Calcar Săruri
Soiul (clona) indusă altoire
înrăd. Secetă activ nocive
altoiului % IPC
% % ‰
Berlandieri x Riparia Crăciunel 2 f. mare 60-80 > 50 mijlocie 20 40 0,4
Berlandieri x Riparia Crăciunel 26
f. mare 60-80 > 50 mijlocie 20 40 0,4
Bl.
Berlandieri x Riparia Crăciunel 71
mare 60-80 > 50 mare 20 40 0,4
Bl.
Berlandieri x Riparia Selecţia
mare 60-80 > 50 mijlocie 17 30 0,4
Oppenheim 4
Berlandieri x Riparia Selecţia
mare 60-80 > 50 mijlocie 17 30 0,4
Oppenheim 4-4 Bl.
Berlandieri x Riparia Kober 5 BB f. mare 80-100 > 50 mijlocie 20 40 0,4
Berlandieri x Riparia 125 AA mare 60-80 > 50 mijlocie 13 20 0,4
Berlandieri x Rupestris Ruggeri 140 f. mare 60-80 > 60 mare 20 40 0,4
Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri
f. mare 60-80 > 60 mare 20 40 0,4
59 Vl.
Chasselas x Berlandieri 41 B mare 20-40 30-40 mare 40 60 0,5-0,6
Precoce mijlocie 90-95 > 50 mare 20 40 0,4
În plantaţiile conduse în forme înalte, cu distanţe mari de plantare, se vor folosi
portaltoi viguroşi, care să imprime o dezvoltare corespunzătoare butucilor; dimpotrivă în
plantaţiile cu distanţe mici de plantare (densităţi mari) se preferă portaltoi cu vigoare
redusă.
Alegerea portaltoilor se face în urma studiilor realizate în fiecare podgorie, cu
diferite combinaţii de altoire şi urmărirea acestora pe o perioadă lungă de timp. Pentru
podgoria Iaşi, C. Profir (1997) recomandă utilizarea portaltoilor SO4 şi 140 Ru, urmaţi de
Precoce şi Cr 2.

8.6. SISTEME DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE

Sistemul de cultură a viţei de vie este determinat de condiţiile pedoclimatice, în
special de temperaturile minime absolute din timpul iernii (nivelul, durata, frecvenţa,
amplitudinea şocurilor termice, variaţia acestora în funcţie de topoclimat etc.) şi de
comportarea (rezistenţa) soiurilor de viţă de vie în aceste condiţii, la care se adaugă nivelul
temperaturilor înregistrate în timpul vegetaţiei, fertilitatea solului, specificul local, tradiţia
etc.

62
 În funcţie de aceşti factori, la nivelul ţării noastre se practică trei sisteme de cultură:
neprotejat, semiprotejat şi protejat.
Sistemul de cultură neprotejat se practică în arealele viticole în care temperaturile
minime din timpul iernii coboară rar (1-2 ani din 10) sub limita de rezistenţă a soiurilor de
viţă de vie (-18 –200C). Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mici (20-30%), nu
afectează producţia de struguri sau acestea pot fi compensate la tăierea de rodire. Se cultivă
soiuri din toată gama de rezistenţă la ger, de la cele mai sensibile (soiuri apirene, soiuri
pentru struguri de masă), la cele mai rezistente (soiuri pentru struguri de vin). Butucii se
conduc în forme semiînalte sau înalte, cu plasarea elementelor lemnoase la o distanţă de
0,8-1,5-2,0 m faţă de nivelul solului, astfel încât se reduce efectul negativ al temperaturilor
excesive (coborâte în timpul iernii şi ridicate în timpul vegetaţiei), care se înregistrează în
apropierea solului. Pentru parcurgerea perioadei de repaus relativ nu se aplică nici o
măsură de protejare, cu excepţia butucilor tineri (1-4 ani), care sunt mai sensibili la ger şi
necesită protejarea prin muşuroire a coardelor formate pe butuc. Aceste areale cu ierni
blânde deţin o suprafaţă redusă la noi în ţară, se limitează, în general, la podişul Dobrogei
şi, cu mici excepţii, sistemul se poate practica, în condiţiile cultivării unor soiuri rezistente
la ger, şi în anumite microzone din Moldova, Muntenia şi Oltenia.
Sistemul de cultură semiprotejat se practică în arealele în care temperaturile
minime din timpul iernii coboară sub limita de rezistenţă a viţei de vie 2-4 ani din 10.
Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mari (40-60-80%) şi nu pot fi, sau sunt greu
compensate la tăierea de rodire, în unii ani înregistrându-se temperaturi foarte scăzute
(accidente climatice), care afectează parţial sau uneori total sistemul aerian al viţei de vie.
Se cultivă soiuri rezistente la ger, în special soiuri pentru struguri de vin şi mai puţin soiuri
pentru struguri de masă. Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte (pentru
îndepărtarea de suprafaţa solului, unde se înregistrează cele mai scăzute temperaturi), dar,
la baza butucului, la nivelul solului, la tăierea de rodire, se rezervă 1-2 cepi de siguranţă;
coardele formate pe aceştia, toamna se protejează total sau parţial prin acoperire cu pământ
şi servesc primăvara următoare, în caz de nevoie, la completarea sarcinii de rod, sau la
refacerea butucului, în caz contrar aceste coarde se îndepărtează şi se menţin la bază cepii
de siguranţă. Acest sistem de cultură este practicat în cea mai mare parte din arealele
viticole ale ţării noastre.
Sistemul de cultură protejat se practică în zonele cu ierni deosebit de aspre, în care
temperaturile scăzute din timpul iernii pun în pericol cultura viţei de vie mai mult de 4 ani
din 10. Pierderile de muguri înregistrate pe timpul iernii sunt foarte mari (peste 50-60%),
cu afectarea parţială sau totală a elementelor lemnoase ale butucului. Acest sistem de
cultură reclamă folosirea formei joase de conducere a butucilor. Toamna, după căderea
frunzelor, se îndepărtează 50-60% din creşterile anuale ale butucului, care nu sunt necesare
la tăierea de rodire (tăierea de uşurare), după care elementele lemnoase rămase se fixează
pe suprafaţa solului şi se acoperă cu un strat de 15-20 cm de pământ afânat şi reavăn.
Acest sistem de cultură reclamă cheltuieli suplimentare cu îngropatul şi dezgropatul
viţelor şi există riscul afectării ochilor de pe coardele protejate de excesul de umiditate
(clocirea ochilor). Sistemul a fost generalizat la noi în ţară până în anii ’60, dar treptat s-a
renunţat la el, practicându-se astăzi mai rar, numai în cazul cultivării soiurilor foarte
sensibile la ger, sau în microzonele predispuse accidentelor climatice (baza pantelor).
Pentru a parcurge totuşi cu bine rigorile iernii, fără a fi afectată semnificativ producţia de
struguri, în aceste zone se practică astăzi conducerea butucilor în formă semiînaltă, numită
„Guyot cu braţe cu înlocuire periodică“, la care, la baza tulpinilor (braţelor), se rezervă 2-3
cepi de siguranţă, coardele formate pe aceştia protejându-se toamna integral cu pământ.
Arealele în care se practică cele trei sisteme de cultură nu sunt strict delimitate, ele se
pot întrepătrunde la nivelul unei podgorii, centru viticol sau chiar plai viticol, ţinându-se

63
cont de rezistenţa soiurilor de viţă de vie la ger şi de variaţia temperaturilor scăzute în
funcţie de orografia terenului. Astfel, pe un versant, acelaşi soi poate fi cultivat la bază în
sistemul protejat, la mijloc, semiprotejat, iar în treimea superioară, neprotejat. În aceleaşi
condiţii de relief, soiurile sensibile la ger pot fi cultivate protejat, cele cu rezistenţă
mijlocie, semiprotejat, iar cele rezistente, neprotejat. Modul de cultivare a unui soi, într-un
areal restrâns, se face după stabilirea exactă a nivelului la care coboară temperatura în
timpul iernii, în funcţie de circulaţia curenţilor reci de aer, determinată de formele de relief,
precum şi de comportarea soiului respectiv în condiţiile date.

8.7. STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE

Distanţele de plantare, dintre rânduri şi dintre plante pe rând, determină densitatea
plantaţiei, respectiv numărul de butuci la unitatea de suprafaţă (ha), se stabilesc în funcţie
de vigoarea soiurilor roditoare şi a portaltoilor, fertilitatea solului, condiţiile climatice,
sistemul de cultură, forma de conducere, posibilităţile de mecanizare etc. Densitatea
plantaţiei influenţează nivelul producţiei şi calitatea acesteia, productivitatea muncii etc.
Odată cu depăşirea densităţii optime de plantare creşte foarte mult competiţia pentru
substanţele trofice, butucii înregistrează creşteri reduse, scade producţia de struguri şi
calitatea acesteia, se creează condiţii favorabile atacului bolilor şi dăunătorilor (lumină
redusă, umiditate ridicată) şi cresc cheltuielile de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiei. La
densităţi mici de plantare scade competiţia pentru substanţele trofice şi cheltuielile de
investiţie, butucii se dezvoltă mai viguros, producţia totală pe butuc creşte, producţia totală
pe hectar se menţine la niveluri ridicate, calitatea acesteia este superioară în cazul soiurilor
pentru struguri de masă, uneori şi în cazul soiurilor pentru struguri de vin (L. Mihalache şi
colab., 1991), datorită condiţiilor mai bune de lumină şi aerare, creşte productivitatea
muncii în urma folosirii tractoarelor universale, cu randamente ridicate. În cazul
densităţilor mari, butucii intră devreme pe rod (2-4 ani), plantaţia atinge în timp scurt
producţia maximă, dar longevitatea butucilor este redusă, comparativ cu densităţile mici, la
care durează mai mult perioada de tinereţe, de formare a butucilor (4-7 ani) şi de ocupare a
spaţiului de nutriţie, dar creşte longevitatea plantaţiei.
Densitatea optimă depinde foarte mult de condiţiile pedoclimatice, de direcţia de
producţie, soiurile cultivate, tehnologia aplicată, cu accent pe tipul de tăiere şi sarcina de
rod a butucilor. Astfel, în regiunile cu soluri sărace şi climat secetos şi în condiţiile
cultivării unor soiuri cu vigoare mică-mijlocie, destinate producerii de vinuri superioare, se
practică densităţi mari de plantare, butucii au o dezvoltare slabă, cu atribuirea unor sarcini
reduse de rod la tăiere, care să limiteze producţia de struguri şi să permită realizarea unei
calităţi superioare. În regiunile cu soluri fertile, umede, în care se cultivă soiuri viguroase
(pentru struguri de masă sau vinuri de masă), densitatea de plantare este mai redusă,
butucii se dezvoltă viguros, primesc sarcini mari de rod la tăiere, producţia realizată este
mare şi de calitate corespunzătoare direcţiei de producţie.
Distanţele de plantare practicate pe plan mondial şi în ţara noastră au fost modificate
în timp, în funcţie de conjunctura social-economică, posibilităţile materiale şi tehnologice,
sortimentul de soiuri, evoluţia cunoştinţelor în viticultură etc.
În viticultura tradiţională se practicau distanţe mici de plantare, care mergeau de la
1,0 / 1,0 m la Teremia (10000 but/ha), până la 1,8/1,8m în podgoriile din sudul Moldovei
(3086 but/ha) (tab. 16), iar densităţile de plantare ajungeau până la 40-60000 în regiunea
Champagne din Franţa (tab. 17).
După trecerea la formele înalte de conducere şi aplicarea tehnologiilor moderne,
bazate pe mecanizare, fertilizare, irigare etc., s-au mărit distanţele de plantare, în special
între rândurile de viţă de vie, ajungându-se la densităţi de 2200-2400 but./ha în Franţa, 1650-

64
2600 but./ha în Italia, 2100-5500 but./ha în Germania, 1130-1550 but./ha în California,
2000-4000 but./ha în Spania (L. Hidalgo, 1993).
Tabelul 16
Distanţele de plantare folosite în trecut în viticultura României
(după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)
Densităţi de
Distanţe de
Regiunea viticolă (podgoria, centrul) plantare (nr.
plantare (m)
butuci/ha)
Teremia 1,0/1,0 10000
Nisipurile din sudul Olteniei 1,2/1,2 7000
Valea Târnavelor 1,4/1,4 5000
Dobrogea 1,5/1,5 4444
Dealu Mare 1,6/1,6 4000
Odobeşti 1,8/1,8 3000

Tabelul 17
Densităţile de plantare din perioada prefiloxerică în Franţa
(după M. Fregoni, 1986)
nr. but./ha m2/ but.
Regiunea viticolă
Champagne 40-60000 0,20
Meuse 40000 0,25
Buorgogne 35000 0,29
Puy –de Dôme 23200 0,43
Beaujolais 15100 0,66
Hermitage, Pouilly 10000 1,00
Medoc (Bordeaux) 9000 1,10
Gers 7600 1,31
Gard, Herault, Aude 4444 2,25

În România, până în 1989, densităţile de plantare obligatorii pentru întreaga ţară

(Decretul Consiliului de Stat nr. 430/1976 şi 362/1981) erau de 2,0-2,2/1,0-1,2 m, care
realizau densităţi de 3780-5000 but./ha şi posibilităţi de mecanizare cu folosirea
tractoarelor tip V445 şi SV445. Aceste distanţe de plantare erau necorespunzătoare pentru
plantaţiile situate pe terenuri fertile, relativ plane.
Pe baza experienţei acumulate în timp, şi a studiilor efectuate în unităţile de
cercetare, ţinând cont de condiţiile naturale, tipurile de plantaţie, sistemele de cultură, s-a
constatat că numai plantaţiile cu mai puţin de 5000 but./ha asigură o exploatare eficientă,
consumuri energetice reduse şi o calitate corespunzătoare a producţiei. În prezent, se
recomandă distanţele de plantare (tab. 18, 19) de 2,0-2,2/1,0-1,4 m (3247 – 5000 but./ha)
pe terase şi terenuri cu pante de până la 15%, pe soluri cu fertilitate slabă-mijlocie, în
condiţiile cultivării unor soiuri cu vigoare moderată (tab. 8.16); 3,0/1,0-1,2 m (2778-3333
but./ha) pe terenurile relativ plane, cultivate cu soiuri viguroase; 2,5/1,0-1,4 m (2857-4000
but./ha) în cazul culturii pe nisipuri şi 1,5-1,8/1,0-1,4 m (3968-6666 but./ha) în plantaţiile
de tip gospodăresc întreţinute cu motocultoare, cu mijloace hipo sau manual.
Orientarea rândurilor. Pe terenurile plane sau cu pante de până la 5-6%, rândurile
se orientează pe direcţia N-S, pentru folosirea uniformă şi eficientă a luminii; pe terenurile
cu pante de 8-12%, rândurile se orientează paralel cu curbele de nivel, pentru reducerea
procesului de eroziune şi a consumurilor energetice, prin promovarea pe scară largă a
mecanizării; pe terenurile amenajate în terase, rândurile se orientează în lungul
platformelor, pe direcţia E-V pe pantele cu expoziţie sudică şi N-S pe cele cu expoziţie
estică şi vestică; în zonele bântuite de vânturi puternice, cu direcţie relativ constantă,
rândurile se orientează pe direcţia vântului dominant.
Tabelul 18

65
 Recomandări privind distanţele de plantare

(după L. Mihalache şi colab., 1994)

Distanţele de
Vigoarea Numărul de
plantare, m
Tipul plantaţiei soiurilor viţe la hectar
între rânduri pe rând
Plantaţiile pe terenuri cu pante -slabă şi mijlocie 2,2 1,0-1,2 3788-4545
moderate (sub 15%); soluri cu
-mare 2,2 1,2-1,4 3247-3788
fertilitate medie
Plantaţii pe pante terasate; soluri-slabă şi mijlocie 2,0 1,0-1,2 4167-5000
cu fertilitate slabă -mare 2,0 1,2-1,4 3571-4167
a) conducere
Plantaţii pe
semiînaltă sau -slabă şi mijlocie 2,2 1,0-1,2 3788-4545
terenuri plane
joasă a viţelor
sau cu pante
cu protejare
mici (sub 8%); -mare 2,2 1,2-1,4 3247-3788
parţială sau
soluri cu
totală:
fertilitate
b) conducere pe
ridicată: - mare 3,0 1,0-1,2 2778-3333
tulpini înalte
Plantaţii pe nisipuri ameliorate şi -slabă şi mijlocie 2,5 1,0-1,2 3333-4000
irigate -mare 2,5 1,2-1,4 2857-3333
Plantaţii de tip gospodăresc, cu -slabă şi mijlocie 1,5-1,8 1,0-1,2 4630-6666
întreţinere hipo şi manuală -mare 1,5-1,8 1,2-1,4 3968-5555

Tabelul 19
Numărul mediu de viţe plantate pe 1 ha suprafaţă utilă (lucrată),
în diferite condiţii de pantă (după L. Mihalache şi colab. 1984)

Distanţe de plantare, m Gradul de

Distanţa dintre
Panta medie a mecanizare a
taluz şi rândul
terenului 2,0 x 1,0 2,0 x 1,2 2,2 x 1,0 2,2 x 1,2 lucrărilor
din aval, m
solului %
0-12% - 5000 4170 4545 3790 100
15% (terase cu 6
1,8 4480 3770 4170 3510 100
rânduri)
21% (terase cu 4
0,8 4760 4050 4450 3770 90
rânduri)

Tabelul 20

Gruparea principalelor soiuri de viţă de vie după vigoarea butucilor

(după L. Mihalache şi colab., 1994)

Soiuri pentru vin

Soiuri pentru masă
a) cu vigoare mare
Fetească albă, Fetească neagră, Băbească neagră,
Afuz Ali, Italia, Cardinal, Coarnă
Băbească gri, Galbenă de Odobeşti, Plăvaie, Zghihară,
neagră selecţionată, Victoria,
Crâmpoşie selecţionată, Roşioară, Sangiovese,
Muscat de Adda, Sultanină
Cabernet Sauvignon, Burgund mare
b) cu vigoare mijlocie
Riesling italian, Sauvignon, Mustoasă, Şarba, Grasă de
Chasselas, Muscat de Hamburg,
Cotnari, Tămâioasă românească, Aligoté, Merlot,
Perlă de Csaba
Oporto, Cadarcă,Busuioacă de Bohotin, Codană
c) cu vigoare slabă
Muscat Ottonel, Traminer roz, Pinot gris, Pinot noir,
-
Chardonnay, Neuburger, Creaţă

66
 8.8. STABILIREA FORMEI DE CONDUCERE ŞI
A TIPULUI DE TĂIERE
Forma de conducere a butucului este dată de elementele lemnoase de schelet,
permanente ale butucului (tulpină, braţe, cordoane), ca înălţime faţă de sol, lungime,
orientare în spaţiu şi aspectul lor. Ea este determinată de sistemul de cultură, de vigoarea
soiului şi a portaltoiului cultivat, de condiţiile pedoclimatice, tradiţie etc. Forma de
conducere a evoluat de la forma joasă (clasică), la formele semiînalte şi înalte, moderne
practicate astăzi: capul semiînălţat, capul înălţat, cordoanele uni şi bilaterale semiînalte şi
înalte, cordoanele etajate simple sau duble, braţele semiînalte înlocuite periodic, fus, liră
deschisă, cortină dublă geneveză, pergolă etc.
Soiurile pentru struguri de masă, cu vigoare mare, cultivate pe soluri fertile, se
recomandă a fi conduse în forme înalte de tip cap înălţat, cortină dublă geneveză sau
pergolă, iar soiurile pentru struguri de vin, cu vigoare mică-mijlocie, cultivate pe soluri cu
fertilitate moderată, se recomandă a fi conduse sub formă de cordoane uni sau bilaterale,
semiînalte sau înalte.
Tipul de tăiere este dat de forma de conducere, sistemul de tăiere şi orientarea
elementelor de rod după tăiere. Tipul de tăiere poartă numele locului unde s-a format, în
cazul tăierilor vechi, elaborate prin contribuţia mai multor generaţii de viticultori (tăierea
de Chablis, de Cotnari, de Odobeşti, de Drăgăşani, de Miniş, de Teremia etc.) sau numele
autorului care a promovat-o, în cazul tipurilor de tăiere relativ noi (tăierea dr. Guyot,
cordonul Cazenave, cordonul Lenz Mozer, cordonul Sylvoz etc.).
Tipul de tăiere este determinat de particularităţile biologice ale soiului, respectiv
vigoarea proprie şi indusă de portaltoi, distribuirea ochilor fertili de-a lungul coardei de
rod, sarcina de rod necesară la tăiere. În general, la soiurile viguroase (pentru struguri de
masă, apirene), se practică tăierea cu elemente lungi de rod (Goyot pe tulpină), iar la
soiurile cu vigoare mică-mijlocie (soiuri pentru vin), tăierea cu elemente scurte sau mijlocii
de rod distribuite pe cordoane, care sunt mai uşor de aplicat şi reclamă cheltuieli mai
reduse.

8.9. PICHETAREA TERENULUI

Prin lucrarea de pichetat se marchează pe teren, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă
în viitoarea plantaţie. Pentru executarea în bune condiţii a lucrărilor mecanice, exploatarea
raţională a plantaţiei şi atribuirea unor suprafeţe de nutriţie egale fiecărui butuc, se vor
trasa rânduri drepte, paralele, în continuare de la o parcelă la alta.
Marcarea locului destinat fiecărei viţe se face cu picheţi de 50-60 cm lungime sau
tutori de 1,2-1,5 m, care servesc şi la susţinerea viţelor în primii ani de la plantare.
Pichetarea se execută înaintea plantării viţei de vie, la sfârşitul iernii, pentru
plantarea de primăvară, sau la începutul toamnei, pentru plantarea de toamnă.
Sistemul de pichetat (forma geometrică realizată între patru butuci, de pe două
rânduri alăturate), folosit în decursul timpului a fost pătrat, dreptunghi, chinconz,
paralelogram etc. În prezent, este generalizat pichetatul în dreptunghi, cu latura mare dată
de distanţa dintre rânduri şi latura mică de distanţa dintre butuci pe rând.
Pentru executarea lucrării sunt necesare aparate pentru măsurarea unghiurilor şi
trasarea aliniamentelor (teodolit), jaloane pentru marcarea aliniamentelor, panglici pentru
măsurat distanţe, sârme marcate, unele cu distanţa dintre rânduri şi altele cu distanţa dintre
viţe pe rând, picheţi sau tutori pentru marcarea locului viţelor, maiuri din lemn pentru
fixarea picheţilor. Sârmele folosite la pichetat (cu grosimea de 2,8-3,0 mm şi lungimea de
105-110 m), pentru a nu produce erori, se întind, se împletesc câte două, după care se
întind din nou până la refuz şi se marchează cu distanţele dintre rânduri (două sârme) şi

67
dintre viţe pe rând (o sârmă), cu plumb sau cositor topit. Pichetatul începe cu trasarea liniei
de bază, încadrarea terenului şi împărţirea lui în suprafeţe mici, de formă pătrată sau
dreptunghiulară, cu laturile de maximum 100 m, care să permită executarea cu uşurinţă a
pichetatului. Linia de bază AB (fig. 52), un multiplu al distanţei dintre rânduri, se alege
după un aliniament de referinţă: o plantaţie veche limitrofă, o arteră de circulaţie, perdea de
protecţie, lizieră, canal de aducţiune, curs de apă etc. Din punctele A şi B se ridică două
perpendiculare AC şi BD, cu o lungime egală cu multiplul distanţei dintre viţe pe rând,
care se unesc prin linia CD, paralelă şi egală ca lungime cu linia de bază AB. În funcţie de
orientarea rândurilor, liniile perpendiculare perechi trebuie să reprezinte un multiplu al
distanţelor dintre rânduri sau dintre butuci pe rând.

C D
 

 
B

Fig. 52 - Pichetarea terenului (după M. Oşlobanu şi colab., 1980)

A
Pe laturile lungi (AB, CD) se întind cele două sârme marcate cu distanţa dintre
rânduri, iar perpendicular pe acestea, în dreptul marcajelor, se întinde sârma marcată cu
distanţele dintre viţe pe rând, după care, în dreptul fiecărui semn de pe aceasta, se fixează
câte un pichet (tutore), cât mai aproape de sârmă şi de aceeaşi parte. Sârma se mută pentru
marcarea rândului următor, până la încheierea lucrării. Primul şi ultimul rând din parcelă se
amplasează faţă de drum sau alt element învecinat (canal de evacuare a apelor) la distanţă
de 1,7-1,8 m, pentru ca spaţiul respectiv să poată fi lucrat mecanizat.
În cazul pichetării pe terenurile terasate, se va urmări respectarea distanţelor dintre
rândurile marginale şi taluzuri, prezentate la punctul „Amenajarea antierozională a
terenului“, şi realizarea continuităţii rândurilor de la o parcelă la alta, pentru a permite
desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor mecanice.

8.10. PLANTAREA VIŢEI DE VIE

Plantarea viţei de vie reprezintă ultima verigă tehnologică din complexul de lucrări,
care se execută la înfiinţarea unei plantaţii viticole, dar prezintă o importanţă capitală
pentru reuşita plantaţiei, respectiv prinderea viţelor după plantare, productivitatea şi
longevitatea butucilor.
Perioada de plantare. Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara şi, în cazuri
speciale, vara.
Plantarea de toamnă se execută în lunile octombrie, noiembrie, până la înregistrarea
temperaturilor negative; reprezintă cea mai bună perioadă de plantare, deoarece până în
primăvară se cicatrizează rănile produse la fasonare, se realizează un contact intim al
rădăcinilor cu solul, o pornire timpurie şi uniformă a viţelor în vegetaţie şi se elimină
pericolul deprecierii materialului săditor pe timpul păstrării peste iarnă. Cu toate aceste
avantaje, plantarea de toamnă este puţin practicată, deoarece viţele se scot cu întârziere din
şcoală, se întârzie pregătirea terenului pentru plantare, mai ales în anii secetoşi, forţa de
muncă este deficitară, fiind angrenată în alte activităţi de sezon, condiţiile climatice sunt
uneori nefavorabile etc.

68
 Plantarea de primăvară este cea mai practicată, se execută cât mai devreme posibil
(martie, începutul lunii aprilie), când temperatura solului la adâncimea de plantare (30-60
cm) depăşeşte 6-80C, iar umiditatea solului permite intrarea pe teren. Pe solurile grele, reci,
cu exces de umiditate (podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani), plantarea se execută mai
târziu (începutul lunii mai), după încălzirea solului şi îndepărtarea excesului de umiditate,
cu folosirea unor viţe mai scurte (30-32 cm), sau prin plantarea oblică în groapă a viţelor (40
cm lungime).
Plantarea de vară se execută începând din luna iunie, folosind fie un material săditor
produs în acelaşi an în tuburi de carton parafinat sau în ghivece nutritive, fie un material
produs în anul anterior, fortificat la pungi de polietilenă. Plantarea de vară prezintă unele
avantaje: prin folosirea de material săditor direct de la forţare se elimină şcoala de viţe,
realizându-se astfel o reducere a cheltuielilor şi disponibilizarea unor suprafeţe de teren,
promovarea rapidă în practică a genotipurilor valoroase (soiuri noi, clone) etc. Totuşi,
plantarea de vară se practică rar, datorită procentului mare de goluri şi creşterii slabe a
viţelor plantate în primii ani. Plantarea de vară, cu folosirea de viţe fortificate la ghivece
(produse în anul anterior), se recomandă pentru completarea golurilor în plantaţiile tinere de
vii roditoare, în vederea reducerii decalajelor dintre creşterea viţelor.
Materialul săditor şi pregătirea acestuia pentru plantare. Pentru înfiinţarea
plantaţiilor viticole, conform legislaţiei în vigoare, se folosesc numai viţe altoite, din
categoria biologică certificat sau standard, aparţinând soiurilor recomandate sau autorizate
pentru zona respectivă. În cazul plantării pe nisipuri, se admit şi viţe „nobile“ pe rădăcini
proprii. Materialul folosit la plantare trebuie să corespundă STAS-ului 220/6/1993, Legii
75/1995 şi Ordinului MAA nr. 65/1997 (tab. 21, 22). Viţele nealtoite trebuie să
îndeplinească aceleaşi cerinţe tehnice, cu excepţia celor privind punctul de altoire.

Tabelul 21
Condiţiile tehnice de calitate pe care trebuie să le îndeplinească
viţele altoite bune de plantat (STAS 220/6/1993, Ordinul MAA nr. 65/1997)

Caracteristici Condiţii de admisibilitate

Puritatea biologică (de soi) - 100% (se admite o toleranţă de 1% numai în cazul materialului standard)
- 96% (viţele tehnic impure sunt cele deshidratate parţial sau total avariate,
Puritatea tehnică
torsionate, rănite în urma grindinei, a gerului etc.)
Sudura la punctul de altoire - uniformă, slab reliefată şi trainică
- minimum trei, situate la bază, bine dezvoltate, cu un diametru de cel puţin 2 mm,
Rădăcinile
măsurat la distanţa de 2 cm sub punctul de inserţie şi repartizate uniform radial
Prezenţa organismelor dăunătoare* - sub 1%, cu excepţia celor de carantină, care trebuie să lipsească
Dimensiuni:
- diametrul minim al meritalului
portaltoiului de sub punctul de altoire - 8 mm
(măsurat pe axul mare):
- lungimea minimă a viţei altoite,
măsurată între punctul de inserţie al
- 30 cm
rădăcinilor bazale şi cel al cordiţei
principale
- lungimea părţii maturate a cordiţei
- minimum 15 cm
principale
- grosimea cordiţei principale la cel de-al
- minimum 4 mm
doilea internod

 vezi tabelul 22

Lungimea optimă a viţelor folosite la plantare depinde de tipul de sol şi de condiţiile

climatice ale regiunii (ţării) şi se stabileşte astfel încât să plaseze sistemul radicular la
adâncimea la care găseşte cele mai favorabile condiţii privind regimul aero-hidric, termic,
hrană etc. Prin Legile 75/1995 şi 224/2002 adoptate în urma trecerii la sistemul organizării
comune a pieţei viti-vinicole, lungimea viţelor a fost stabilită la minimum 30 cm, dar,
pentru condiţiile ţării noastre, cu soluri, în general, fertile şi climat temperat continental,

69
aceasta corespunde terenurilor cu soluri grele, reci, cu exces de umiditate sau cu soluri
scurte, limitate de orizonturi dure, impermeabile. Pentru cea mai mare parte a ţării,
lungimea viţelor se recomandă a fi de 40 cm, aşa cum prevedea legislaţia română până la
organizarea comună a pieţei viti-vinicole.

Tabelul 22
Lista organismelor dăunătoare cu caracter restrictiv în
producerea şi comercializarea materialului săditor viticol
Denumirea ştiinţifică sau străină
Denumirea românească
1) BOLI
Scurtnodarea Fanleaf
Mozaicul galben (Panaşura obişnuită) Yellow mosaic
Panaşura reticulată Vein banding
Răsucirea frunzelor Leafroll
Mozaicul viţei de vie Fleck sau Marbure
Îngălbenirea aurie Grapenine flavescence doré-MLO
Boala lemnului striat Stem pitting
Cancerul bacterian Agrobacterium vitis (sin A. tumefaciens)
Putregaiul alb al rădăcinilor Rosellinia necatrix
Eutipoza Eutypa armeniacae
Boala lui Pierce Pearce’s disease
2) DĂUNĂTORI
Nematodul rădăcinilor Meloidogyne sp.
Omida păroasă a dudului Hyphantria cunea
Păduchele lânos Pulvinaria vitis
Păduchele ţestos Eulecanium corni
Nematodul viţei de vie Xiphinema index
3) BURUIENI
Torţelul Cuscuta sp.
Lupoaia Orobanche sp.

În cazul plantării pe nisipuri şi soluri nisipoase, în condiţiile unui climat cu excese

termice, se recomandă o lungime mai mare a viţelor, de 50-60 cm.
Pregătirea viţelor în vederea plantării constă în controlul tehnic de calitate şi al stării
fiziologice de după păstrare sau transport, refacerea umidităţii (dacă este cazul), fasonarea,
parafinarea şi mocirlirea.
Controlul tehnic constă în aprecierea îndeplinirii condiţiilor de calitate impuse de
normele în vigoare, iar verificarea stării fiziologice se face prin efectuarea de secţiuni, la
un număr de viţe extrase din mai multe pachete, determinarea viabilităţii şi a stării de
hidratare a mugurilor de pe cordiţă, liberului, lemnului, rădăcinilor. Se vor examina cu
atenţie rădăcinile, care trebuie să fie de consistenţă cărnoasă (nedeshidratate), de culoare
albă - sidefie în secţiune, fără zone brunificate; mugurii, liberul şi lemnul trebuie să
prezinte o culoare verde intens, fără puncte, sau pete închise la culoare, care indică
afectarea materialului de către factorii climatici (temperaturi scăzute), boli şi dăunători.
Refacerea umidităţii fiziologice se realizează în cazul viţelor parţial deshidratate,
fără ca umiditatea fiziologică a acestora să coboare sub 46%. Lucrarea se efectuează
înainte sau după fasonare, prin introducerea viţelor cu rădăcina în apă, până la jumătatea
tulpinii subterane (portaltoiului), timp de 1-2 zile.
Fasonarea viţelor constă în lăsarea unei singure cordiţe, formată din altoi,
viguroasă, cu poziţie cât mai aproape de verticală, îndepărtarea în totalitate a rădăcinilor
formate la nodurile mijlocii şi superioare ale portaltoiului şi a ciotului format deasupra
punctului de inserţie al cordiţei şi, în final, scurtarea cordiţei şi a rădăcinilor bazale. După

70
lungimea la care se scurtează cordiţa şi rădăcinile, fasonarea poate fi scurtă, mijlocie sau
lungă.
Fasonarea scurtă (fig. 53 b) constă în scurtarea cordiţei la 1-2 ochi şi a rădăcinilor la
0,5 până la 1-2 cm. Acest mod de fasonare se aplică în cazul în care materialul săditor a
fost afectat de temperaturi scăzute, deshidratare etc. şi/sau se preconizează plantarea cu
plantatorul sau hidroburul.
Fasonarea mijlocie (fig. 53 a) constă în scurtarea cordiţei la 3-4 ochi şi a rădăcinilor
la 8-10 cm. Acest mod de fasonare este generalizat în practica viticolă şi corespunde atât
cerinţelor biologice ale viţelor, cât şi tehnologiilor de cultură.
Fasonarea lungă (fig. 53 c) constă în scurtarea cordiţei la 6-8 ochi şi a rădăcinilor la
10-15 cm. Acest mod de fasonare determină îndepărtarea rapidă a elementelor lemnoase
de nivelul solului şi creşteri reduse ale lăstarilor în primii ani de plantare, în cazul în care
condiţiile pedoclimatice sunt mai puţin favorabile; de aceea, această metodă de fasonare se
practică mai puţin, numai când viţele urmează a fi conduse în forme înalte, în arealele în
care condiţiile pedoclimatice sunt foarte favorabile, cu folosirea la plantare a unui material
săditor viguros de unu sau doi ani. Metoda se foloseşte şi în cazul plantării pe nisipuri.
Parafinarea viţelor constă în izolarea cu un strat subţire de mastic a porţiunii
superioare a viţelor, începând de la 8-10 cm sub punctul de altoire (punctul de inserţie al
cordiţei la viţele nealtoite) până în vârful cordiţei, prevenindu-se deshidratarea acestora, şi
se realizează în cazul plantării fără muşuroi. Lucrarea constă în introducerea, după
fasonare, a porţiunii superioare a viţelor, timp de fracţiuni de secundă, într-un amestec
alcătuit din 94% parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3% bitum, la temperatura de 70-80 0C.
Mocirlirea constă în introducerea viţelor, după fasonare, cu rădăcinile şi treimea
inferioară a tulpinii subterane într-un amestec (mocirlă), alcătuit din dejecţii proaspete de
bovine, pământ argilos (pământ din parcelă) în proporţii egale şi apă până la consistenţa
smântânii. Prin mocirlire se asigură un contact intim al rădăcinilor cu solul, se stimulează
cicatrizarea rănilor produse la fasonare şi formarea de rădăcini noi, sub influenţa
hormonilor din dejecţiile de bovine.

Fig. 53 - Fasonarea viţei de vie: a – viţă fasonată mijlociu;

b – viţă fasonată scurt; c – viţă fasonată lung

71
 Pregătirea materialului săditor se face în ziua plantării. Controlul tehnic de calitate,
fasonarea şi parafinarea se pot efectua cu 1-2 zile mai devreme. Până la mocirlire şi
plantare, viţele se stratifică provizoriu sau se acoperă cu prelate umede pentru prevenirea
deshidratării.
Metode de plantare a viţei de vie. În decursul timpului, practica viticolă a folosit
diferite metode de plantare, utilizate pentru terenurile solificate, pentru nisipuri sau pentru
ambele cazuri. După frecvenţa cu care se practică, metodele de plantare se grupează în:
metode obişnuite (uzuale) şi metode speciale. Grupa metodelor uzuale include plantarea în
gropi de diferite dimensiuni, cu sau fără muşuroi, iar grupa metodelor speciale cuprinde:
plantarea cu plantatorul, plantarea de vară, plantarea semimecanizată şi plantarea
mecanizată.
Plantarea viţelor pe terenuri solificate. Pe terenurile solificate se foloseşte
plantarea obişnuită în gropi, cu sau fără muşuroi, iar dintre metodele speciale: plantarea în
gropi deschise, plantarea cu plantatorul, plantarea semimecanizată (cu hidroburul) şi
plantarea mecanizată.
Plantarea obişnuită a viţelor se face în gropi, făcute concomitent cu lucrarea de
plantare sau cu cel mult 1-2 ore înainte, pentru a evita pierderea apei din sol prin
evaporare. Gropile se deschid pe direcţia rândului, de aceeaşi parte a pichetului (partea
sudică), la distanţa de 3-5 cm de acestea, manual, cu ajutorul cazmalei, când groapa are
secţiune pătratică cu latura de 35-40 cm şi adâncimea de 45-50 cm, sau mecanizat, cu
MSG-60, când groapa are secţiune circulară cu diametrul de 25-40 cm şi adâncimea de 50
cm. Pământul scos din groapă se aşază în lungul rândului, după care, la baza peretelui
dinspre pichet, se execută o scobitură, iar cu pământul rezultat se formează un mic muşuroi
de pământ (fig. 54).

Fig. 54 – Plantarea obişnuită a viţelor

Viţa se aşază în groapă în poziţie verticală, rezemată de peretele dinspre pichet, cu

rădăcinile aşezate pe muşuroiul de pământ de la fundul gropii, distribuite uniform, de jur
împrejur, cu punctul de altoire (nodul superior al tulpinii subterane la viţele nealtoite) cu 1-
2 cm mai sus de nivelul solului, pentru a evita formarea rădăcinilor din altoi, iar cordiţa se
orientează spre pichet. Pe terenurile în pantă, neamenajate antierozional, adâncimea de
plantare este diferită în funcţie de poziţia pe pantă astfel, punctul de altoire se fixează cu 3-
5 cm mai jos de nivelul solului, în treimea superioară a pantei, la nivelul solului, în treimea
mijlocie, şi cu 3-5 cm mai sus, pe treimea inferioară a versantului. După fixarea viţei în
groapă se trag peste rădăcini 15-20 cm pământ afânat şi reavăn şi se tasează bine,
asigurând contactul intim al rădăcinilor cu solul. Tasarea se face treptat, începând de la

72
partea opusă viţei, având grijă ca aceasta să rămână în poziţia iniţială, după care se
administrează 2-6 kg mraniţă, în funcţie de fertilitatea solului şi se udă cu 5-10 l apă la
fiecare groapă. Se poate renunţa la udare, atunci când solul are o umiditate suficientă, de
regulă în cazul plantărilor de toamnă sau când plantarea de primăvară se execută într-o
perioadă ploioasă. Udatul este însă obligatoriu la plantarea de vară. După infiltrarea apei în
sol, groapa se umple cu pământ până la nivelul solului, tasând uşor. Protejarea viţelor după
plantare (punctului de altoire şi cordiţei) se face, de regulă, prin muşuroire cu pământ
afânat şi reavăn, care să depăşească vârful cordiţei cu 5-8 cm. Muşuroirea este obligatorie
la plantarea de toamnă; la plantarea de primăvară se poate renunţa la muşuroire în regiunile
umede, în care nu există pericolul brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară, situaţie în
care viţele se protejează prin parafinare. În cazul protejării viţelor prin muşuroire, pentru a
preveni atacul larvelor dăunătoare de sol (Melolontha sp, Agriotes sp. etc.), înainte de
executarea muşuroiului se presară în jurul viţei 5-6 g insecticid specific (Furadan 5G,
Counter 5G etc), fără a atinge cordiţa.
Plantarea în gropi deschise se practică pe solurile grele şi reci, cu exces de
umiditate primăvara. Viţele parafinate se plantează primăvara mai târziu (aprilie, începutul
lunii mai), după ce apa din gropi se infiltrează în adâncime. Gropile se umplu cu pământ
netasat şi numai până la jumătate, favorizându-se încălzirea pământului de la nivelul
rădăcinilor. După începerea creşterii lăstarilor şi rădăcinilor, gropile se umplu, în mod
treptat, cu pământ.
Pe terenurile grele, cu exces de umiditate C. Budan (1984) a obţinut rezultate bune
prin plantarea de vară cu viţe altoite, în vârstă de un an, fortificate la ghivece şi plantate la
locul definitiv în anul următor, în luna iulie. Metoda are însă dezavantajul că necesită
costuri mari de realizare a investiţiei.
Plantarea cu plantatorul (chitonogul) se poate practica numai pe terenurile fertile şi
foarte bine pregătite, cu fasonarea scurtă a viţelor, cordiţa la 1-2 ochi şi rădăcinile la 1 cm.
Plantarea semimecanizată se realizează cu ajutorul unei instalaţii de tip hidrobur
(fig. 55), formată din 5-6 sonde hidraulice (hidroburghie), confecţionate din ţeavă metalică
de 25-30 mm diametru, racordate prin furtunuri de presiune la un rezervor de apă,
asemănător celui de la MPSP-300, sau la instalaţia de irigare prin aspersiune.
O instalaţie de acest tip a fost concepută şi realizată la ICDVV Valea Călugărească
şi este deservită, în medie, de 15 muncitori. Folosirea acestei metode de plantare necesită
soluri fertile, bine pregătite, un material săditor de foarte bună calitate, fasonat scurt. Cu
ajutorul sondelor se execută uşor groapa de plantare, realizându-se şi udarea cu 0,8-1,0 l
apă/groapă. După aşezarea viţei în groapă, cu punctul de altoire la nivel corespunzător, se
presează pământul lângă viţă. Plantarea semimecanizată asigură un procent de prindere
apropiat celui obţinut la plantarea obişnuită în gropi, faţă de care permite creşterea
productivităţii muncii de aproximativ 5 ori şi reducerea cheltuielilor directe cu aproape
70% (L. Mihalache şi colab., 1984).
Plantarea mecanizată se realizează cu ajutorul unor maşini care, plantează simultan
2-3 rânduri, cu un randament de 3-4 mii viţe pe oră şi costuri de producţie mult mai mici,
comparativ cu plantatul manual. Rezultatele obţinute la plantarea mecanizată sunt, în
general, inferioare celor de la plantarea manuală (F.Pfaff şi colab., 1988, citat de St.
Oprea, 2001).
Plantarea de vară. După altoire şi forţare timp de 12-14 zile, butaşii sunt plantaţi în
solarii, în pungi de polietilenă (6 x 20 cm), umplute cu amestecuri nutritive, unde sunt
fortificaţi timp de 4-6 săptămâni, iar după câteva zile de aclimatizare, viţele sunt plantate la
locul definitiv, cu îndepărtarea pungii de polietilenă şi păstrarea amestecului nutritiv,
urmate de umplerea gropii până la punctul de altoire. Imediat după plantare se aplică o

73
irigare prin aspersiune, iar după 10-14 zile viţele neprinse sunt înlocuite. Această metodă,
datorită prinderii slabe a viţelor, dezvoltării mai lente şi producţiilor mai mici obţinute în
primii ani, se practică mai rar, pe suprafeţe relativ restrânse, în cazul înmulţirii unui
material biologic valoros.

Fig. 55 – Instalaţie de tip hidrobur

(după A. Oprea şi Adriana Indreaş, 2000)

CAPITOLUL. IX
ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR TINERE DE VII
RODITOARE
Reuşita unei plantaţii viticole depinde, pe lângă lucrările de pregătire a terenului şi
înfiinţare a plantaţiei, de lucrările aplicate în perioada de tinereţe, respectiv anii 3-5 de
după plantare. În această perioadă, lucrările aplicate urmăresc asigurarea unei prinderi
corespunzătoare a viţelor, completarea golurilor, crearea de condiţii optime pentru
dezvoltarea sistemului radicular şi sistemului aerian, formarea elementelor de schelet şi de
rod ale butucilor în vederea intrării pe rod. Executarea corectă a lucrărilor de întreţinere în
primii ani de după plantare permit formarea corespunzătoare a butucilor, intrarea rapidă a
acestora pe rod şi realizarea unei densităţi normale a plantaţiei.

9.1. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎN

ANUL I DE LA PLANTARE
Lucrările solului. Imediat după încheierea plantării, solul tasat cu prilejul lucrărilor
de pregătire şi plantare a viţei de vie se afânează printr-o arătură la 14-16 cm adâncime. În
zonele secetoase, arătura se execută fără întoarcerea brazdei, în agregat cu grapa, pentru
prevenirea pierderii apei din sol. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, pentru combaterea
buruienilor, realizarea unui regim de apă, aer şi hrană corespunzător, se aplică 4-5 praşile
mecanice pe intervalul dintre rânduri şi trei praşile manuale pe direcţia rândului.

74
 Toamna, după căderea frunzelor, se execută o arătură adâncă (16-18 cm), cu
răsturnarea brazdelor către rândul de viţe, pentru facilitarea protejării acestora peste iarnă.
N. Şarpe (2003) recomandă folosirea erbicidelor şi în plantaţiile tinere de vii
roditoare. Dacă plantaţia este amplasată pe un teren tratat în prealabil cu erbicide totale,
după cum a fost menţionat la pregătirea terenului pentru plantare, infestarea va fi numai cu
specii anuale de buruieni, care vor fi combătute cu unul din erbicidele prezentate în tabelul
9.1, aplicate preemergent. Dacă terenul nu a fost tratat în prealabil cu un erbicid pe bază de
glyphosate, iar infestarea este atât cu buruieni anuale, cât şi perene, pentru combaterea
acestora va fi aplicat preemergent un erbicid prezentat în tabelul 23, la care se adaugă
postemergent un erbicid pentru combaterea monocotiledonatelor perene, prezentat în
tabelul 24.
Dozele de erbicide sunt calculate pentru un hectar efectiv tratat şi având în vedere că
acestea se aplică numai pe rândul de viţă de vie, pe o lăţime de 60-100 cm, cantitatea de
erbicide utilizată la un ha de viţă de vie va fi mai mică, în funcţie de distanţa dintre rânduri
şi lăţimea benzii efectiv tratată.
Tabelul 23.
Erbicidele nepoluante recomandate pentru plantaţiile de viţă de vie în vârstă de 1-3 ani,
infestate cu specii anuale de buruieni (după N. Şarpe, 2003)
Dozele în produs comercial la hectarul efectiv
tratat (l)
Epoca de Soluri Soluri podzolite, brune, cernoziomuri
Erbicidele
aplicare nisipoase care conţin:
0.5-1.0 % 1.5-2.0 % 2.0-3.0 % Peste 3.0 %
humus humus humus humus
1. STOMP (330 EC (330 g/l
preem 4.0-5.0 4.0-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
pendimethalin)
2. CAPTAIN (330 EC (330 g/l
preem 4.0-5.0 4.0-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
pendimethalin)
3. PANIDA (330 EC (330 g/l
preem 4.0-5.0 4.0-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
pendimethalin)
4. DEVRINOL 50 WP (50%
preem 4.0-4.2 4.5-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
napropamide)
5. DEVRINOL 45 F (45%
preem 4.0-4.2 4.5-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
napropamide)
6. NAPROGUARD 450 SC (450
preem 4.0-4.2 4.5-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0
g/l napropamide)
7. GALIGAN 240 EC (240 g/l
preem 3.0-3.5 3.5-4.0 4.0-5.0 4.5-5.0
oxyfluorfen)
8. GRASSANE (240 g/l thiazopyr) preem 1.5-2.0 2.0-3.0 3.0-3.5 3.5-4.0
9. VEGEPRON (165 g/l diuron +
preem 5.0-5.5 5.5-6.0 6.0-6.5 6.5-7.0
80 g/l simazine)
10. EMIR (274 g/l oryfluorfen +
preem 3.0-3.5 3.0-3.5 3.5-4.0 4.0-4.5
214 g/l propizamide)
11. BASALTE (270 g/l
preem 6.0-6.5 6.5-7.0 7.0-8.0 8.0-9.0
pendimethalin + 205 g/l diuron)
12. MAGNIFIC 500 SE (250 g/l
preem 4.0 5.0 6.0 7.0
acetochlor + 250 g/l simazin)

Controlul viţelor. Viţele protejate prin muşuroaie se controlează periodic, de 2-3

ori, în luna mai, începutul lunii iunie, cu spargerea crustei formate la suprafaţa muşuroiului
după precipitaţii, observându-se ieşirea lăstarilor. În cazul lăstarilor care întârzie să-şi facă
apariţia, se desface muşuroiul cu atenţie, până sub punctul de altoire, începând de la bază
spre vârf, şi se constată cauza întârzierii ieşirii lăstarilor, care poate fi: existenţa unui strat
prea gros sau prea subţire de pământ sau prezenţa bulgarilor de pământ ce nu pot fi
străbătuţi de lăstari, atacul larvelor dăunătoare de sol (viermii sârmă, viermii albi etc.), care
consumă lăstarii. După caz, se sparg bulgării, se combat larvele dăunătoare prin prăfuirea

75
cu 4-5 g/viţă insecticid specific, fără a atinge viţa, după care se reface muşuroiul cu pământ
afânat şi reavăn, acoperind vârful cordiţei cu un strat de 3-5 cm, în funcţie de condiţiile
climatice ale regiunii. Lucrarea se execută rapid, pe cât posibil în zile noroase, pentru a se
evita necrozarea lăstarilor etiolaţi, foarte sensibili la insolaţia puternică. Viţele protejate
prin parafinare nu necesită aplicarea acestei lucrări.
Copcitul viţelor. La viţele altoite se manifestă tendinţa de separare a altoiului de
portaltoi, cu formarea de rădăcini din altoi şi lăstari din portaltoi. Prin copcit se înlătură
rădăcinile formate din altoi şi nodul superior al portaltoiului, precum şi lăstarii crescuţi din
portaltoi, facilitându-se buna convieţuire a celor doi parteneri (altoi şi portaltoi) şi
dezvoltarea puternică, în profunzime, a rădăcinilor formate din portaltoi, cu formarea unor
plante viguroase, capabile să parcurgă corespunzător perioadele cu condiţii climatice
nefavorabile (secetă, temperaturi scăzute etc.). Viţele necopcite formează rădăcini din altoi,
care se dezvoltă superficial, sunt afectate de ger, secetă şi filoxeră, legătura dintre altoi şi
portaltoi slăbeşte până la desprindere, plantele înregistrează o creştere slabă, ajungându-se,
în final, la moartea plantelor şi apariţia golurilor. Copcitul se execută şi la viţele nealtoite,
prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale, favorizându-se dezvoltarea în profunzime a
sistemului radicular.
În anul I, copcitul se execută de două ori: la mijlocul lunii iunie şi la mijlocul lunii
august. La primul copcit se desface cu atenţie muşuroiul, se face o copcă în jurul viţei până
sub primul nod al portaltoiului, după care, cu un briceag bine ascuţit, se înlătură de la
inserţie rădăcinile crescute din altoi şi nodul superior al portaltoiului, precum şi eventualii
lăstari din portaltoi (fig. 56), după care muşuroiul se reface, acoperindu-se zona etiolată a
lăstarilor. La cel de-al doilea copcit, muşuroiul nu se mai reface, pământul se împrăştie
uniform, lăstarii rămân descoperiţi până la bază, pentru favorizarea maturării lemnului.
Copcitul se execută şi la viţele plantate fără muşuroire, prin îndepărtarea rădăcinilor
superficiale şi favorizarea dezvoltării celor bazale.
Tabelul 24
Erbicidele nepoluante recomandate pentru plantaţiile de viţă de vie în vârstă de
1-3 ani, infestate cu specii de buruieni anuale monocotiledonate şi dicotiledonate şi

specii perene monocotiledonate (după N. Şarpe, 2003)

Dozele în produs comercial la
hectarul efectiv tratat în funcţie de
speciile perene din genul:
Epoca
Sorghum
Erbicidele de
(costrei) Cynodon (pri gros),
aplicare
Agropyron, Agrostis,
(Elymus) Calamagrostis
(pir târâtor)
1. ARAMO (50 g/l tepraloxydim) postem 1.5-2.5 3.0-3.5
2. AGIL 100 EC (100 g/l propaquizafop) postem 1.5-2.5 3.0-3.5
3. FUSILADE FORTE (150 g/l fluazifop-p-butyl postem 2.5-3.0 3.5-4.0
4. FURORE SUPER 75 EW (75 g/l fenoxaprop-p-
postem 3.5-4.5 Nu se recomandă
butyl)
5. FOCUS ULTRA (100 g/l czcloxydim) postem 4.0-5.0 Nu se recomandă
6. GALLANT SUPER (100 g/l haloxyfop-R-methyl) postem 2.0-2.5 3.0-4.0
7. GALLANT SUPER (108 g/l haloxyfop-R-methyl) postem 2.0-2.5 3.0-4.0
8. TARGA SUPER (50 g/l quizalofop-p-ethyl) postem 2.5-3.0 3.5-4.0
9. LEOPARD 5 EC (50 g/l quizalofop-p-ethyl) postem 2.5-3.0 3.5-4.0
10. PANTERA 40 EC (40 g/l quizalofop-p-tefuryl) postem 2.5-3.0 3.5-4.0
11. SELECT SUPER RV (120 g/l clethodim) postem 3.0-3.5 Nu se recomandă
12. NABU SUPER (125 g/l setoxydim) postem 6.0-10.0 Nu se recomandă

Legatul lăstarilor. Lăstarii îşi menţin poziţia verticală până la o lungime de 40-50
cm, după care, datorită ţesuturilor mecanice slab dezvoltate se orientează către suprafaţa
solului, îşi încetinesc creşterea în lungime în favoarea formării copililor, îngreunează

76
executarea lucrărilor mecanice şi favorizează atacul bolilor. Legatul lăstarilor se execută de
1-2 ori, primul când lăstarii ating 40-50 cm, iar al doilea, când aceştia înregistrează 70-80
cm. Lăstarii se orientează vertical şi se leagă lejer de pichet sau tutore, folosind diferite
materiale: rafie sintetică, deşeuri textile etc. Cu ocazia primului legat, se efectuează şi un
plivit, rezervându-se pe fiecare viţă doi maximum trei lăstari viguroşi.

Fig. 56 – Copcitul viţei de vie (după M. Oşlobeanu şi colab., 1980): a – înainte de copcit;
b – tehnica copcitului; c – după primul copcit (iunie); d – după al doilea copcit (august)

Irigarea. Viţele plantate sunt sensibile la secetă, mai ales în prima parte a perioadei
de vegetaţie, când nu au format încă sistemul radicular, capabil să absoarbă apa în cantitate
suficientă, de aceea, în perioadele de secetă, când umiditatea din sol scade sub 50% din
I.U.A., deficitul de umiditate se completează prin udare localizată sau prin irigare. Udarea
localizată se face cu circa 10 l apă administrată într-o copcă deschisă în imediata apropiere
a viţelor, urmată de acoperirea copcii şi refacerea muşuroiului, după infiltrarea apei. În
plantaţiile viticole integrate într-un sistem de irigaţie şi, în special, pe nisipuri, deficitul de
umiditate se completează prin aplicarea unor udări cu norme de 400-500 m3/ha.
Fertilizarea nu se recomandă în primul an, având în vedere că au fost aplicate
îngrăşăminte la pregătirea terenului, iar sistemul radicular al viţelor este încă slab
dezvoltat. Pe terenurile cu soluri sărace (terase, nisipuri) se recomandă însămânţarea
intervalelor dintre rânduri cu plante folosite ca îngrăşământ verde, care produc o masă
vegetativă mare, îmbogăţesc solul în materie organică, ameliorează structura solului şi
reduc eroziunea. Pe terenurile solificate se folosesc mazărea furajeră şi borceagul de
toamnă, iar pe nisipuri, secara sau lupinul, semănate din două în două intervale, sub formă
de benzi late de 0,8-1,0 m. Norma de sămânţă este de 150-200 kg/ha mazăre furajeră, 50-
60 kg/ha secară şi 90-120 kg/ha măzăriche în cazul borceagului, 160-180 kg/ha secară,
120-200 kg/ha lupin. Semănatul se face în toamna anului I, iar încorporarea în sol se
realizează în anul următor, când plantele ating maximum de masă vegetativă (luna mai).
Completarea necesarului de substanţe nutritive se poate face şi prin dizolvarea în apa
de udare a unor îngrăşăminte chimice (ex.: 300 g azotat de amoniu, 400 mg superfosfat şi
300 g sare potasică la 100 l apă), administrându-se 10-20 l soluţie la fiecare plantă sau prin
fertilizare foliară, realizată simultan cu tratamentele fitosanitare, utilizând diferiţi
fertilizatori foliari româneşti sau de provenienţă străină: Folifag 1%, Folplant 1%, Nutritiv
0,5%, Ecofert 0,5%, Folviti 1%, Kristalon 1% etc., promovate de I.C.P.A. Bucureşti, prin
Laboratorul de Agrochimie şi Nutriţia Plantelor (M. Mustea şi colab., 2002).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt sensibile la atacul bolilor şi
dăunătorilor, care pot produce pagube importante, întârziind formarea butucilor. Dintre
boli prezintă pericol mana şi făinarea, iar dintre dăunători acarienii, omizile defoliatoare,
dăunătorii de sol. Prevenirea atacului bolilor se realizează prin aplicarea de tratamente la
avertizare, iar în anii favorabili atacului bolilor, tratamentele fitosanitare se fac la
„acoperire“. La primele tratamente aplicate pentru mană se recomandă folosirea de produse

77
acuprice, care nu provoacă arsuri şi chiar stimulează creşterea: Dithane M-45 – 0,2%,
Captadin 50 PU-0,2%, Mikal – 0,3% etc. În partea a doua de vegetaţie se pot folosi şi
produse cuprice, zeamă bordoleză 0,5-0,75%, Ridomil 48 plus WP – 0,25%, Champion 50
WP – 0,3%, etc., care frânează creşterea lăstarilor şi favorizează maturarea lemnului.
Prevenirea atacului de făinare se face cu produse pe bază de sulf, în concentraţie de 0,3-
0,4%, sau: Derosal 50 WP – 0,08-0,1%, Topas 100EC – 0,25%, Topsin 70 PU – 0,1-
0,12%, Vectra 10 SC – 0,25 l/ha etc.
În ultimul timp s-a semnalat intensificarea atacului acarienilor şi omizilor
defoliatoare; prezenţa acestora se diminuează prin măsuri de igienă culturală, completate
cu tratamente aplicate la avertizare cu produse specifice.
Primele tratamente, când vegetaţia este redusă, se execută de preferinţă manual,
economisindu-se în acest mod substanţele de combatere.
Completarea golurilor. Unul din factorii care contribuie la intrarea rapidă în
perioada de rodire, realizarea producţiilor proiectate, susţinute an de an, îl constituie
obţinerea încă din primii ani de la plantare a unor plantaţii fără goluri, cu butuci uniformi
ca vigoare. În acest scop, completarea golurilor apărute se face încă din primul an de după
plantare, cu viţe aparţinând aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie biologică.
Pentru a nu exista un decalaj de vârstă între viţele din plantaţie, la înfiinţare se
păstrează o rezervă de viţe de 3-5% din viţele plantate, care se plantează la ghivece şi se
fortifică în sere şi solarii până la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, după ce
au trecut perioadele secetoase şi pericolul atacului bolilor, când se plantează în goluri, fără
deranjarea bolului de amestec nutritiv. Cu această ocazie se face şi o identificare a
impurităţilor, plantelor afectate de viroze sau cancer bacterian, care se îndepărtează, iar
golurile se completează cu viţe autentice. Lucrarea este obligatorie în plantaţiile înfiinţate
cu material săditor din categorii biologice superioare, cu soiuri noi sau clone omologate.
Dacă completarea golurilor nu s-a efectuat în perioada de vegetaţie, lucrarea se poate
realiza în toamnă sau în primăvara anului doi, utilizând viţe în vârstă de unu sau doi ani, cu
plantarea obişnuită în gropi.
Protejarea viţelor pe timpul iernii. Datorită rezistenţei slabe la temperaturile
scăzute din perioada de repaus a viţelor tinere, acestea se protejează, indiferent de zona de
cultură, prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn a bazei cordiţelor, pe o lungime de 4-6
ochi (25-30 cm). Lucrarea se execută toamna, după căderea frunzelor, prin întoarcerea
brazdei la arătura de toamnă către rânduri şi se completează manual.
Întreţinerea lucrărilor antierozionale este necesară pe terenurile în pantă. Acestea
constau în reînsămânţarea taluzurilor cu covorul vegetal rărit, cosirea acestora, înlăturarea
vegetaţiei lemnoase. Degradările prin şiroire ale platformelor teraselor şi taluzurilor,
colmatarea canalelor de preluare şi evacuare a apelor se remediază ori de câte ori este
nevoie.

9.2. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎN

ANUL II DE LA PLANTARE
Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II sunt asemănătoare cu cele din anul I, la
care se adaugă: dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi instalarea mijloacelor de susţinere.
Dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi copcitul viţelor se execută primăvara devreme,
după ce temperatura aerului nu mai scade sub minus 8-9 0C. Viţele se descoperă de pământ
manual, până sub punctul de altoire, începând de la baza muşuroiului, cu atenţie pentru a
nu răni viţele.
Începând din anul II de la plantare se aplică tăieri de formare a butucilor diferenţiat,
în funcţie de forma de conducere şi tipul de tăiere proiectat (subcapitolul 9.4.).

78
Concomitent cu tăierea în uscat se realizează şi copcitul viţelor, lucrare care se repetă în
luna august.
În regiunile (primăverile) secetoase, cu vânturi uscate, după tăiat şi copcit, punctul de
altoire se acoperă cu un strat de 5-8 cm pământ afânat şi reavăn, pentru a se preveni
deshidratarea acestuia.
Lucrările şi operaţiunile în verde au rolul de a grăbi formarea butucilor şi intrarea
acestora pe rod. În anul II se execută plivitul şi legatul lăstarilor.
Plivitul lăstarilor se face în momentul în care lăstarii ating 8-10 cm, prin
îndepărtarea lăstarilor de prisos, cu rezervarea pe butuc a 3-4 lăstari la viţele viguroase şi
doi lăstari la viţele cu o vigoare mai slabă. Plivitul lăstarilor este o lucrare obligatorie la
viţele tinere şi permite formarea unor coarde corespunzătoare (diametrul de 8-12 mm)
pentru proiectarea elementelor de schelet.
Legatul lăstarilor se execută când aceştia ajung la lungimea de 40-50 cm şi se repetă
la fiecare spor de creştere de 50 cm. Legatul se face de tutore şi se continuă pe sistemul de
susţinere. Pentru stimularea creşterii în lungime a lăstarilor, odată cu legatul se face şi
copilitul acestora.
Fertilizarea. În anul II se administrează îngrăşăminte chimice, concomitent cu
lucrările solului. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică primăvara, odată cu prima lucrare de
afânare a solului, cele cu azot se administrează fazial, la următoarele 1-2 praşile mecanice,
iar cele cu fosfor, odată cu arătura de toamnă (tab. 25).
Completarea necesarului de substanţe nutritive se poate face prin fertilizare foliară, cu
produsele indicate pentru anul I.
Tabelul 25

Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate pentruplantaţiile tinere de vii (anii II, III)
(după L. Mihalache şi colab., 1984)
Substanţa Indicele de azot (IN)
activă,
kg/ha 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0
-N- 120 80 67 60 56 53 51 50
Conţinutul solului în PAL – (ppm)
10 15 20 25 30 35 40 50
-P2O5-
120 93 80 72 67 63 60 56
Conţinutul solului în KAL – (ppm)
40 60 80 100 120 140 160 200
-K2O-
140 107 90 80 73 69 65 60

Pe solurile sărace în humus se recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, însămânţate

toamna şi încorporate în sol în primăvara următoare.
Completarea golurilor. Golurile existente se completează primăvara cu viţe STAS de 1-2
ani. Golurile apărute pe parcursul perioadei de vegetaţie se completează în vară cu viţe fortificate la
ghivece, sau în toamnă cu viţe STAS. Viţele plantate în goluri se îngrijesc atent pentru a se realiza
o plantaţie uniformă.
Irigarea este recomandată în perioadele de secetă excesivă, se face localizat, aplicându-se
circa 10 l apă/viţă, sau folosind sistemul de irigaţie, cu administrarea unei norme de udare de 400-
500 m3/ha.
Protejarea viţelor pe timpul iernii se realizează după executarea arăturii de toamnă, prin
muşuroire în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată sau prin acoperire totală cu un strat de
15-20 cm pământ afânat şi reavăn, în zonele de cultură protejată.
Întreţinerea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi întreţinerea lucrărilor
antierozionale se execută în mod asemănător anului I.

79
 Instalarea sistemului de susţinere
Viţa de vie este o liană, cu ţesuturi mecanice slab dezvoltate şi creşteri vegetative
puternice, incapabilă să se autosusţină. În flora spontană, viţa de vie (Vitis silvestris) este
un element al asociaţiei silvice, ea se agaţă cu ajutorul cârceilor de arbori, asigurându-şi,
astfel, condiţii favorabile de creştere şi fructificare. Prin luarea în cultură, ea solicită
susţinerea pe sisteme de susţinere.
Lăsată liberă, fără susţinere, viţa de vie reuşeşte să-şi menţină lăstarii în poziţie
verticală, până ating lungimea de 50-60 cm, după care aceştia se orientează către suprafaţa
solului. În aceste condiţii este frânată creşterea lăstarilor şi stimulată formarea copililor, se
înrăutăţesc condiţiile de microclimat (iluminare, aerisire etc.), lucrările mecanice se
execută cu dificultate, se creează condiţii favorabile atacului bolilor şi dăunătorilor, viţele
intră târziu pe rod, producţiile obţinute sunt reduse şi de calitate necorespunzătoare.
Sisteme de susţinere. Sistemul de susţinere utilizat trebuie să asigure, în bune
condiţii, dirijarea elementelor vegetative şi lemnoase ale butucului, cu realizarea formei de
conducere şi a tipului de tăiere proiectat, susţinerea sistemului aerian al butucului,
realizarea unor condiţii optime de microclimat, care să favorizeze producţia de struguri şi
calitatea acesteia.
În decursul timpului, în funcţie de condiţiile pedoclimatice din diferite areale de
cultură a viţei de vie, sistemele de susţinere au cunoscut o mare diversitate, evoluînd de la
cultura fără susţinere (târâtoare), la autosusţinere şi apoi la cultura pe suporţi naturali sau
artificiali.
Cultura târâtoare se practica în epoca romană, în unele ţări mediteraneene (Franţa,
Italia, Maroc) cu climat cald, arid, unde bolile nu prezintă un pericol pentru viţa de vie.
Autosusţinerea se practică astăzi în ţări (regiuni) cu soluri slab fertile şi climat cald,
secetos, în care lăstarii înregistrează, în general, creşteri reduse. Butucii prezintă tulpini de
40-80 cm, la capătul acestora se formează braţe dispuse în evantai, pe care la tăierea de
rodire se lasă cepi sau cordiţe. Lăstarii înregistrează creşteri moderate, se autosusţin, sau,
după ce ating lungimea de 50-60 cm, sunt legaţi în formă de buchet, ghirlandă, sau sunt
lăsaţi să atârne. Acest mod de susţinere se practică astăzi în Franţa (regiunile viticole
Provence, Roussillon, Languedoc), sistemul fiind numit „en gobelet“ (fig.57), în marea
regiune viticolă La Mancha din Spania, unde este numit „a la manchega“ (fig.58) etc.
În ţările (regiunile) viticole cu soluri relativ fertile şi regim normal de precipitaţii, cu
înregistrarea unor creşteri puternice a lăstarilor, viţa de vie trebuie susţinută prin folosirea
unor suporţi naturali sau artificiali.

Fig. 57 – Viţa de vie condusă „en gobelet” Fig. 58 – Viţa de vie condusă „a la
(după A. J. Winkler şi colab., 1974) manchega” (după L. Hidalgo, 1993)

80
 Susţinerea pe suporţi naturali se practică pe suprafeţe restrânse, în regiuni cu bogate
resurse heliotermice: Italia, Georgia, Armenia etc. Ca suporţi se folosesc specii silvice, ornamentale
sau pomi fructiferi, cu habitus redus. Acest sistem este practicat în Italia la marginea parcelelor
cultivate cu cereale, unde se plantează pomi fructiferi (pruni) la distanţa de 10-12 m, iar între
aceştia viţă de vie, la distanţa de 1,5-2,0 m. Pomii se conduc cu trunchi înalt de 1,5-1,6 m, pe care
se fixează o sârmă portantă la înălţimea de 1,3-1,4 m de sol. Pe această sârmă se conduc cordoanele
uni sau bilaterale, cu tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi, iar lăstarii sunt lăsaţi să crească liber.
Susţinerea pe suporţi artificiali este generalizată în practica viticolă. Mijloacele de
susţinere mai des folosite sunt: aracii, spalierii de diferite tipuri, bolţile, semibolţile, pergolele etc.
Aracii au constituit în trecut principalul mijloc de susţinere al viţei de vie şi prezintă
următoarele avantaje: uşor de procurat, costul redus, instalare uşoară pe orice tip de teren. Totuşi,
datorită dezavantajelor pe care le prezintă, s-a renunţat la utilizarea acestora: durată scurtă de
folosinţă (1-4 ani), cu înlocuirea anuală a circa 20-30%, consumul mare de forţă de muncă
manuală, datorită scoaterii şi replantării anuale, stabilitate redusă în zonele bântuite de vânturi, nu
valorifică eficient condiţiile de mediu, tratamentele fitosanitare se aplică greu, datorită aglomerării
lăstarilor, producţia şi calitatea acesteia sunt sub nivelul potenţialului soiului cultivat.
Aracii se confecţionează din lemn de foioase (salcâm, stejar, fag), mai rar din conifere, au
lungimea de 1,5-3,0 m, iar grosimea la bază de 3-5 cm. Durabilitatea aracilor creşte dacă înainte de
folosire, partea care se introduce în pământ (30-40 cm) se arde sau se tratează cu sulfat de cupru
(5% timp de 15 zile), creozot, bitum, carbolineum etc.
Instalarea aracilor se face primăvara devreme, imediat după tăierea în uscat, prin înfigerea în
pământ la 25-30 cm adâncime, cu ajutorul chitonogului, sau a fierului de arăcit. La un butuc se
foloseau de regulă doi araci, numărul acestora putea ajunge în podgoria Odobeşti până la 15-20 ( fig.
59).

Fig. 59 – Susţinerea viţei de vie pe araci: A – în podgoria Dealu Mare;

B – în podgoria Cotnari; C – în podgoria Odobeşti
Toamna, după căderea frunzelor, aracii se scot, se păstrează peste iarnă în grămezi (glugi),
iar în primăvara următoare se ascut şi se replantează.
Susţinerea pe spalier a căpătat cea mai largă răspândire datorită avantajelor pe care le
prezintă: durabilitate mare (25-40 ani), rezistenţă mare împotriva vânturilor puternice, posibilitatea
rezervării unor încărcături optime de ochi pe butuc şi distribuirea raţională a coardelor în spaţiu,
valorifică eficient condiţiile naturale (lumină, căldură etc.), permite aplicarea tehnologiilor
moderne de întreţinere şi asigură valorificarea integrală a potenţialului productiv şi calitativ al
soiului. Spalierul prezintă dezavantajul costului iniţial ridicat al investiţiei.

81
 În practica viticolă se folosesc mai multe tipuri de spalier, care se pot clasifica după
orientarea în spaţiu, înălţimea sistemului şi forma de conducere a butucilor. După orientarea în
spaţiu spalierul poate fi vertical sau orizontal.
Spalierul vertical poate fi monoplan ( fig. 60), în două planuri (pergolă trentină simplă) ( fig.
61) sau în trei planuri: (pergola trentină dublă) ( fig. 62) şi spalierul cordonului dublu înălţat ( fig. 63).
Spalierul orizontal sau pergola raţională (totală) se caracterizează printr-un plan orizontal de sârmă,
amplasat la circa 2 m faţă de sol, pe care se dirijează elementele butucului ( fig. 64).

Fig. 60 – Spalierul vertical monoplan: A – pentru forma joasă (clasică); B – pentru formele
semiînalte de conducere; C – pentru formele înalte de conducere

Fig. 61 – Pergola trentină simplă Fig. 62 – Pergola trentină dublă

Fig. 63 – Spalierul cordonului dublu înălţat (C.D.G.)

(după I. Olteanu, 2000)

82
 Fig. 64 – Pergola raţională (după L. Hidalgo, 1993)

În ultimul timp au fost concepute sisteme de susţinere deschise la partea superioară ( fig. 65)
în formă de V sau U, pentru interceptarea de către aparatul foliar a unei părţi cât mai mari din
radiaţia solară incidentă. Se folosesc distanţe mari de plantare, de 3,0-3,6 m/1,6-1,8 m, iar suprafaţa
foliară pe butuc creşte la 1,3-1,4 m2, faţă de 0,8-0,9 m2 în cazul susţinerii pe spalierul obişnuit.
Pentru cultura practicată de amatori se poate folosi o gamă largă de sisteme de susţinere:
bolţi, semibolţi, garduri fructifere etc.
În viticultura românească este generalizat spalierul vertical monoplan, adaptat în diferite
variante, după sistemul de cultură şi forma de conducere a butucilor.

Fig. 65 – Sisteme de susţinere în formă de V sau U (după L. Hidalgo, 1993)

Părţile componente ale spalierului. Spalierul, ca sistem de susţinere a viţei de vie, este
alcătuit din stâlpi (bulumaci), ancore sau contraforte, sârme şi întinzătoare. Stâlpii sunt de două
tipuri: fruntaşi şi mijlocaşi. Stâlpii fruntaşi au dimensiuni mai mari (2,2-2,4 m) şi se fixează la
capetele rândurilor, iar mijlocaşii au dimensiuni mai mici (1,8-2,2 m) şi se fixează în interiorul
rândului. Stâlpii utilizaţi, de regulă, la instalarea spalierului sunt confecţionaţi din beton armat
precomprimat, cu secţiune pătratică sau dreptunghiulară (7/7, 8/8 sau 10/8 cm), sau pot fi mai groşi
la bază (10,3/7 cm) şi mai subţiri la vârf (7/6,3 cm). Stâlpii pot fi confecţionaţi şi din lemn de
esenţă tare (salcâm, stejar), cu grosimea de 12-15 cm la bază şi 8-12 cm la vârf, care înainte de
folosire sunt tăiaţi oblic la partea superioară pentru scurgerea apei, iar la bază, pe o lungime de 60-
80 cm, se decojesc şi se ard, sau se impregnează cu sulfat de cupru sau reziduuri petroliere, pentru

83
a le mări durabilitatea. În plantaţiile de tip gospodăresc se pot utiliza şi stâlpi confecţionaţi din
metal (ţevi sau bare cu secţiunea transversală în formă de T sau dublu T), care se vopsesc şi se
încastrează într-un bloc de beton, ce se introduce în sol.
Sârma utilizată trebuie să fie zincată sau galvanizată. Cea care se instalează la primul nivel
este numită portantă (poartă elementele de rod ale butucului), este mai groasă (diametrul de 2,8-3,0
mm), iar cele care se instalează la nivelurile 2 şi 3 au diametrul de 2,2-2,5 mm şi servesc la
dirijarea lăstarilor în timpul perioadei de vegetaţie. Pentru calculul necesarului de sârmă, se
folosesc datele din tab. 26.
Tabelul 26

Caracteristicile sârmei folosite la instalarea spalierului în

plantaţiile viticole
Diametrul, mm Greutatea medie kg/1000 m Lungimea medie m/100 kg
2,2 29,8 3356
2,5 38,5 2600
2,8 48,3 2070
3,0 55,4 1800
4,0 98,6 1010

Ancorele asigură stabilitatea stâlpilor fruntaşi şi a întregului rând al spalierului. Ele se

confecţionează din bolovani de piatră sau din bucăţi de beton (lungimea de 35-40 cm şi grosimea
de 20-30 cm), care se împletesc cu fier beton (5 mm diametru) sau cu sârmă groasă (2,8-3 mm), se
plantează în sol la 70 cm adâncime, la suprafaţa solului rămânând un inel de sârmă, de care se
ancorează stâlpul fruntaş ( fig. 66 a). Ancorele pot fi confecţionate din metal, cu o rozetă la partea
inferioară, pentru fixarea în sol, şi un inel la partea superioară ( fig. 66 b). Acestea asigură o
rezistenţă bună şi se montează rapid. Ancorarea se poate face şi cu ajutorul contraforţelor, care sunt
stâlpi mijlocaşi aşezaţi la interiorul stâlpilor fruntaşi, sub un unghi de 45 0 (fig. 66 c). Contraforţele
se recomandă la marginea aleilor înguste sau a parcelelor care îşi schimbă direcţia rândurilor,
prevenindu-se agăţarea ancorelor de către utilajele de lucru.

Fig. 66 – Ancorarea stâlpilor fruntaşi: a – cu ancoră din beton (piatră); b – cu ancoră metalică cu
rozetă; c – cu contraforţă
Menţinerea stabilităţii stâlpilor fruntaşi de la două parcele învecinate se poate face prin
legarea lor la partea superioară, peste alee, cu sârmă de 2,8-3,0 mm ( fig. 67).
Întinzătoarele sunt dispozitive folosite pentru
întinderea sârmelor şi sunt de două tipuri: montate pe
spalierul fruntaş sau montate pe sârme (fig. 68);
funcţionează după principiul tamburului, a
scripeţilor, sau a pârghiilor.

Fig. 67 – Fixarea stâlpilor fruntaşi de la

parcele învecinate

84
 Fig. 68 – Tipuri de întinzătoare: a – fixate pe stâlpul fruntaş; b – fixate pe sârmă

Instalarea spalierului se face în primăvara anului II (sau toamna anului I) şi cuprinde

următoarele operaţii: pichetarea, săparea gropilor, plantarea stâlpilor, montarea ancorelor, fixarea
bridelor pe stâlpi, fixarea şi întinderea sârmelor.
Prin pichetat se stabileşte locul de instalare a stâlpilor, ancorelor şi contraforţelor. Stâlpii
fruntaşi se amplasează la jumătatea distanţei dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor, în
poziţie înclinată spre exterior, sub un unghi de 60-65 0, în cazul folosirii ancorelor, şi la 40 cm în
afara butucilor marginali, în poziţie verticală, în cazul folosirii contraforţelor. Pentru mărirea
rezistenţei, se recomandă dublarea stâlpilor fruntaşi. Ancorele se montează la exteriorul rândului, la
un metru faţă de stâlpul fruntaş, iar contraforţele la 70-80 cm în spatele stâlpilor fruntaşi, pe
direcţia rândului. Gropile se execută manual sau mecanic la adâncimea de 70-80 cm pentru stâlpii
fruntaşi (ancore) şi 50-60 cm pentru mijlocaşi. Se fixează mai întâi stâlpii fruntaşi din cele patru
colţuri ale parcelei, după care se fixează restul stâlpilor fruntaşi; pentru alinierea acestora, între
stâlpii din colţurile parcelei se fixează două sârme, una la vârf şi alta la baza lor. După instalarea
fruntaşilor, se fixează în poziţie verticală stâlpii mijlocaşi de pe rândurile marginale. În continuare
se fixează stâlpii mijlocaşi din interiorul parcelei (prin aliniere pe cele două direcţii) la jumătatea
distanţei dintre doi butuci, la 6-9 m pe direcţia rândului, în funcţie de vigoarea soiului şi direcţia de
producţie. Pentru o cât mai bună fixare a stâlpilor, pământul se introduce treptat în gropi, în straturi
de 10-15 cm şi se tasează bine. Fixarea stâlpilor se poate face şi cu ajutorul dispozitivului de înfipt
bulumaci prin presare, care reduce consumul de forţă de muncă cu 80% ( L. Mihalache şi colab.,
1984). După fixarea stâlpilor, se montează ancorele (contraforţele), se ancorează stâlpii fruntaşi, se
montează şi se întind sârmele. Se recomandă folosirea sârmelor duble, pentru uşurarea lucrărilor de
dirijare a lăstarilor în cursul perioadei de vegetaţie.
Sârma portantă este bine să fie, de asemenea, dublă, mai ales la tăierea cu elemente lungi de
rod, permiţând distribuirea echilibrată în spaţiu a elementelor de rod. La conducerea sub formă de
cordoane şi tăierea în elemente scurte sau mijlocii, sârma portantă poate fi simplă.
Prinderea sârmelor duble se face lateral, de o parte şi de alta a stâlpilor, cu ajutorul unor
bride (coliere), confecţionate din sârmă şi prevăzute cu ochiuri prin care trece sârma (fig. 9.14). La
stâlpii din lemn, prinderea sârmelor se face cu ajutorul scoabelor. După montare, sârmele se întind,
începând de sus în jos. Pentru o bună întindere, se recomandă folosirea întinzătoarelor. Distanţele
la care se montează sârmele pe spalier sunt în funcţie de forma de conducere a butucilor (fig. 69).

Fig. 69 – Prinderea sârmelor pe stâlpii mijlocaşi cu bride (coliere) de sârmă

(după A. Oprea şi Adriana Indreaş, 2000)

85
 Pentru conducerea joasă a butucilor, sârmele portante se fixează la 0,6 m faţă de suprafaţa
solului, următoarele la 1,00 şi 1,05 şi, respectiv, 1,50-1,55 m.
La conducerea semiînaltă a butucilor sârmele portante se fixează la 0,75 m faţă de sol, iar
următoarele la 1,10-1,15 m şi, respectiv, 1,60-1,65 m.
La conducerea înaltă a butucilor sârmele portante se fixează la 1,00 m înălţime faţă de sol,
iar următoarele la 1,40 şi 1,45 m, respectiv, 1,95-2,00 m.
Numărul şi amplasarea sârmelor pe spalier pe verticală nu este rigidă, ea depinde de vigoarea
butucilor, încărcătura de ochi, posibilitatea procurării materialelor necesare. În cazul folosirii unui
număr mai redus de sârme, acestea vor fi distribuite alternativ, de o parte şi de alta a stâlpilor.
Pentru susţinerea şi menţinerea în poziţie verticală a tulpinilor se folosesc tutori, care se
fixează de sârma portantă cu ajutorul unor copci metalice, sau prin legare cu diverse materiale.
Necesarul de materiale pentru instalarea sistemului de susţinere este prezentat în tabelul 26.
Spalierul cu streaşină simplă (pergola trentină simplă) este folosit mai rar, la rândurile
marginale ale platformelor teraselor sau parcelelor, pentru folosirea eficientă a spaţiului cu altă
destinaţie(taluz, alee, drum etc.), sau în plantaţiile de tip gospodăresc.
În regiunile cu resurse heliotermice bogate, soluri fertile şi în cazul culturii soiurilor pentru
struguri de masă se poate utiliza pergola raţională, sau cortina dublă geneveză (C.D.G.), care a
căpătat o largă extindere în ultimii ani.

Tabelul 26

Materiale necesare pentru pentru 1 ha, la instalarea spalierului

într-o vie cu distanţele de plantare 2,2/1,2 m
Cantitatea
Materialul U/M
 Stâlpi din beton (inclusiv rezerva de 3%) buc 788
 Ancore metalice cu rozetă buc 90
 Sârmă galvanizată 3 mm  pentru sârmele portante kg 255(510)*
 Sârmă galvanizată 2,8 mm  pentru primul etaj de sârme
kg 444
perechi
 Sârmă galvanizată 2,5 mm  pentru sârmele perechi
kg 354
superioare
 Sârmă de 3 mm  pentru legat ancore kg 30
 Sârme pentru bride kg 55
 Copci metalice pentru tutori kg 9
 Tutori din lemn (1,2 m lungime şi 5-7 cm ) (inclusiv o
buc. 3977
rezervă de 5%)
* Cazul în care sârmele portante sunt duble.

9.3. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎN

ANUL III DE LA PLANTARE
Lucrările de întreţinere sunt, în general, asemănătoare cu cele din anul doi, cu excepţia tăierii
de formare şi lucrărilor în verde (subcapitolul 9.4.), urmărindu-se fortificarea butucilor şi pregătirea
lor pentru intrarea pe rod.
Primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de iarnă (martie), se execută tăierea de
formare, diferenţiat, în funcţie de forma de conducere şi tipul de tăiere proiectat, urmată de copcitul
viţelor (lucrarea se repetă în luna august) şi revizuirea sistemului de susţinere.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie, se menţine solul afânat şi curat de buruieni prin lucrări
manuale şi mecanice, se asigură o bună stare de sănătate a butucilor, prin tratamente fitosanitare
executate la avertizare, lăstarii se dirijează şi se palisează pe sistemul de susţinere, golurile se
completează cu viţe din acelaşi soi şi categorie biologică, iar toamna, după căderea frunzelor şi
executarea arăturii de toamnă, viţele se protejează peste iarnă, prin muşuroire în zonele de cultură

86
neprotejată şi semiprotejată şi prin acoperirea coardelor cu un strat de pământ, în zona de cultură
protejată.

9.4. TĂIERILE DE FORMARE

Tăierile de formare se aplică în plantaţiile tinere, în primii 3-5 ani de după plantare şi au ca
scop formarea butucilor, în vederea intrării pe rod. Tăierile de formare trebuie să stimuleze
creşterea butucilor, pentru scurtarea acestei perioade şi începerea rapidă a perioadei de fructificare;
ele sunt considerate încheiate când s-au format elementele de schelet şi de rod, specifice formei de
conducere şi tipului de tăiere proiectate, iar butucii au ocupat întreg spaţiul alocat prin plantare.
Perioada de timp în care se execută aceste tăieri depinde de tipul de tăiere, este mai scurtă la
formele joase de conducere (2-3 ani) şi mai lungă (5-6 ani) la formele semiînalte şi înalte de
conducere. În cazul tipurilor de tăiere cu durată lungă de realizare, perioada poate fi scurtată cu 1-2
ani, prin formarea „în verde“ a butucilor.
Pentru formarea elementelor lemnoase corespunzătoare, necesare proiectării butucului, în
această perioadă se execută lucrări în verde: plivitul lăstarilor, cu rezervarea unui număr de lăstari
în funcţie de vârsta şi vigoarea butucului (2-3 în anul I şi 3-5 în anul II), care se palisează vertical
pe sistemul de susţinere, pentru favorizarea creşterii în lungime a acestora, lăstarii de prisos
îndepărtându-se cât mai devreme, în fază de buton sau de lăstar tânăr, pentru a nu consuma inutil
substanţele de rezervă ale butucului; ciupitul, pentru frânarea temporară a creşterii şi stimularea
apariţiei copililor, care pot fi folosiţi la formarea rapidă, în verde, a butucului; cârnitul, executat
către sfârşitul perioadei de vegetaţie (luna august), pentru o maturare mai bună a lăstarilor.
Tăierea de formare se execută numai primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de
iarnă, până la pornirea în vegetaţie. Viţele se dezmuşuroiesc, se copcesc, se aplică tăierea de
formare, după care, în zonele secetoase, se muşuroiesc uşor, acoperind cu pământ punctul de
altoire, pentru a preveni deshidratarea acestuia.
În continuare, vom prezenta modul de realizare a principalelor tipuri de tăiere practicate în
România, în situaţia unei dezvoltări normale (medii) a butucilor în plantaţii. În practică, în funcţie
de vigoarea butucilor, formarea acestora poate fi grăbită sau întârziată cu 1, chiar 2 ani. Coardele
folosite pentru proiectarea elementelor de schelet şi de rod trebuie să fie viguroase (8-12 mm
diametru), bine maturate, sănătoase, fără răni, drepte, plasate corespunzător şi de lungime
suficientă.
Elementele de schelet (tulpină, cordoane) vor fi dirijate prin palisat cât mai drept, fără
curburi, pentru a nu stânjeni circulaţia sevei brute şi elaborate şi a nu favoriza deteriorarea butucilor
de către agregatele agricole.
În anul I de la plantare, de regulă, nu există diferenţe date de tipul de tăiere. La plantare,
cordiţa se scurtează la 3-4 ochi, în timpul vegetaţiei se opresc pe butuc doi maximum trei lăstari,
care se palisează vertical de pichet (tutore), tăierea de formare începe, practic, din anul II.
Tăierea de formare dr. Guyot (clasică) durează 2-3 ani (fig. 70, fig 71).
Anul II. Din coardele formate pe butuc se aleg două, plasate mai jos, care se scurtează la
cepi de 2-3 ochi, orientaţi spre rând. La viţele viguroase se poate forma o primă verigă de rod,
prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar următoarea la cordiţa de 5-
6 ochi. În perioada de vegetaţie, pe fiecare cep format se opresc doi lăstari, care se palisează de
tutore.

Anul III. Pe butuc se formează două verigi de rod, câte una pe fiecare cep din anul anterior.
Prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire, iar următoarea la coardă de 8-12 ochi, în
funcţie de vigoarea butucului. La butucii la care în anul anterior s-a format o verigă de rod, cele
două verigi de rod se formează astfel: una pe cepul de înlocuire, iar a doua prin folosirea primelor
două coarde, formate la baza cordiţei din anul anterior. Dacă s-au format coarde din scaunul
butucului, acestea se scurtează la cepi de rezervă de 1-2 ochi. În anul III tăierea de rodire se
consideră încheiată, butucii intră pe rod şi formează 20-40% din producţia normală de struguri.
Anul IV. În funcţie de vigoarea butucilor, condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată,
numărul verigilor de rod se poate mări până la 3-4, prin lăsarea pe butuc a 3-4 coarde de rod de

87
vigoare normală şi 5-6 cepi de înlocuire. Numărul cepilor de înlocuire trebuie să fie de circa 1,5 ori
mai mare decât numărul coardelor de rod, pentru asigurarea lemnului de înlocuire. Coardele lăsate
la tăiere se palisează echilibrat pe sârmele portante ale sistemului de susţinere.
Tăierea de formare tip Teremia (fig. 72) este specifică podgoriei Teremia din Banat,
practicată pe scară largă până după modernizarea viticulturii (anii ’60-’70), în condiţiile utilizării
unui sortiment de soiuri cu vigoare mică-mijlocie (Creaţă, Majarcă şi Steinchiller) şi a unor
densităţi mari de plantare, de până la 10.000 butuci la hectar. Butucii au formă joasă de conducere,
elementele de rod fiind formate din cepi de rod de 2-3 ochi.
Anul II. Din coardele crescute pe butuc se formează doi cepi a câte doi ochi, orientaţi spre
rând. În timpul vegetaţiei, pe fiecare cep se rezervă doi lăstari normal dezvoltaţi, care se palisează
de tutore.
Anul III. Coardele formate pe cepii din anul anterior se scurtează la cepi de rod de 2-3 ochi,
cu rezervarea pe butuc a patru cepi de rod, uneori trei (la viţele slab viguroase) sau cinci (la viţele
viguroase). Coardele de vigoare normală, formate pe lemnul multianual, se scurtează la doi ochi, cu
formarea a 1-2 cepi de rezervă. În acest an se obţine o primă producţie de struguri, care poate
ajunge la 30-40 % din cea specifică soiului.

Fig. 70 - Tăierea de formare dr. Guyot (clasică) (varianta cu verigă de rod)

(după D.D. Oprea, 1978)
I, II, III – anii de formare

88
 a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
c – toamna, după căderea frunzelor

Fig. 71 - Tăierea de formare dr. Guyot (clasică) (varianta cu cepi)

(după D.D. Oprea, 1978)
I, II, III – anii de formare
a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
c – toamna, după căderea frunzelor

Anul IV. Tăierea de formare se încheie, pe butuc rezervându-se 6-8 cepi de rod de 2-3 ochi.
Cepii de rod se vor lăsa cât mai aproape de scaunul butucului, pentru frânarea tendinţei de ridicare
a acestuia de la nivelul solului. Anual, din coardele normal dezvoltate crescute pe lemnul
multianual, se formează 1-2 cepi de rezervă de 1-2 ochi, care frânează tendinţa de degarnisire a
butucului.

89
 Fig. 72 - Tăierea de formare tip Teremia
(după D.D. Oprea, 1978)
I, II, III – anii de formare
a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;

c – toamna, după căderea frunzelor

Tăierea de formare Guyot pe semitulpină (tulpină) durează 5-6 ani (fig. 73).
Anul II. Din coardele formate pe butuc se lasă una singură, cea mai de jos, care se scurtează
la 4-6 ochi şi se palisează vertical de tutore. După pornirea în vegetaţie, se opresc pe butuc 3-4
lăstari, care se palisează de tutore.
Anul III. Se proiectează tulpina. Se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe
butuc, care se scurtează sub nivelul sârmelor portante (0,7-0,8 m la formele semiînalte şi 1,0-1,5 m
la formele înalte). În cazul în care tulpina nu poate fi proiectată într-o singură etapă (viţe slab
viguroase, forme înalte de conducere), aceasta se va forma în doi ani. În anul III, coarda aleasă se
scurtează acolo unde grosimea acesteia scade sub 8 mm, formându-se parte din tulpină, anul
următor, formarea tulpinii se încheie, prin folosirea unei coarde crescute în prelungirea tulpinii,
formate anterior. La baza butucului, în zona de cultură semiprotejată, începând cu anul III se
rezervă un cep de siguranţă de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie, se îndepărtează lăstarii formaţi
pe tulpină, cu excepţia a 3-4 de la vârf.

90
 Fig. 73 - Tăierea de formare Guyot pe semitulpină (tulpină)
(original)
I, II, III, IV – anii de formare
a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
c – toamna, după căderea frunzelor

Anul IV. Din coardele formate pe tulpină se realizează, de regulă, două verigi de rod, prin
scurtarea coardelor cu poziţia superioară la coarde de rod de 8-10 ochi, iar a celor cu poziţie
inferioară la cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi se păstrează cepul de siguranţă de la baza butucului.
După tăiere, coardele de rod se palisează orizontal pe sârmele portante, echilibrat în cele două
direcţii. În timpul vegetaţiei se continuă îndepărtarea lăstarilor formaţi pe tulpină, iar cei crescuţi pe
cepul de siguranţă se palisează de tutore. În anul IV se realizează o primă producţie de struguri,
care poate să ajungă până la 30-50 % din cea specifică plantelor mature.
Anul V. Tăierea de formare se încheie. Pe butuc se formează 3-4 verigi de rod, două pe cepii
de înlocuire de anul trecut, iar altele două, prin folosirea primelor două coarde formate pe la baza
coardelor de rod din anul anterior. Eventualele coarde formate pe capul butucului se scurtează la
cepi de 1-2 ochi, care completează necesarul de cepi de înlocuire. Numărul verigilor de rod şi
lungimea coardelor este în funcţie de sarcina de rod a butucilor. După tăiere, coardele de rod se
palisează pe sârmele portante.
În cazul soiurilor viguroase, tăierea de formare se poate încheia în anul IV, cu formarea
tulpinii în anul II.
Tăierea de formare Guyot cu braţe cu înlocuire periodică durează 5-6 ani (fig. 74), este
asemănătoare tipului Guyot pe semitulpină, faţă de care butucii prezintă două tulpini (braţe), pe
fiecare dintre acestea, la tăiere, lăsându-se 1-2 verigi de rod, iar la baza butucului se formează doi
cepi de siguranţă de doi ochi.

91
 Anul II. Din coardele crescute pe butuc se formează doi cepi de doi ochi, orientaţi spre rând.
În timpul vegetaţiei, pe fiecare cep se rezervă câte doi lăstari viguroşi, care se palisează de tutore.
Anul III. Se proiectează braţele, prin scurtarea a două coarde (câte una de pe fiecare cep din
anul anterior) la 15-20 cm, sub planul de sârme portante. În apropierea solului se lasă doi cepi de
siguranţă de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie, se îndepărtează lăstarii de pe braţe, cu excepţia a
2-3 de la vârful fiecăruia. Lăstarii formaţi la baza butucului, pe cepii de siguranţă, se plivesc,
lasându-se 3-4 lăstari viguroşi, care se palisează de tutore.
Anul IV. La capătul fiecărui braţ se formează câte o verigă de rod; coardele de rod
rezervate se palisează pe sârmele portante. Coardele de la baza butucului, dacă nu sunt
necesare, se îndepărtează, cu păstrarea a doi cepi de siguranţă de 1-2 ochi.

Fig. 74 - Tăierea de formare Guyot cu braţe cu înlocuire periodică

(original): II, III, IV – anii de formare
a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
c – toamna, după căderea frunzelor

Anul V. Tăierea de formare se încheie, pe butuc se lasă 3-4 verigi de rod, câte 1-2 pe fiecare
braţ, cu păstrarea la baza butucului a cepilor de siguranţă. Începând cu anul III, coardele formate pe
cepii de siguranţă se protejează integral pe timpul iernii, prin acoperire cu pământ. Primăvara,
coardele protejate pot fi folosite pentru refacerea braţelor, afectate de îngheţurile de peste iarnă, sau
pentru compensarea sarcinii de rod a butucului. Atunci când nu sunt necesare, se îndepărtează şi se
păstrează la bază cepii de siguranţă de 1-2 ochi.
Formarea cordoanelor bilaterale durează 5-6 ani (fig. 75, fig. 76). Cordoanele se recomandă
să fie bilaterale, mai scurte decât cele unilaterale, favorizând circulaţia rapidă a sevei şi frânând
degarnisirea acestora.
Tipurile de tăiere cu cordoane se formează asemănător până în anul IV (cât durează formarea
elementelor de schelet), diferenţele încep din anul V, când se formează elementele de rod.
Anul II. Din coardele formate pe butuc se alege una singură , care se scurtează la 4-6 ochi.
După pornirea în vegetaţie, pe butuc se rezervă 3-4 lăstari viguroşi, care se palisează de tutore.

92
Fig. 75 - Formarea cordoanelor bilaterale (varianta formării pe rând a celor două cordoane)
(original): I, II, III, IV – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după
tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor

93
 Fig. 76 - Formarea cordoanelor bilaterale (varianta formării simultane a celor două
cordoane) (original): I, II, III, IV – anii de formare
a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
c – toamna, după căderea frunzelor

Anul III. Se proiectează tulpina. Se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe
butuc, care se dirijează vertical pe tutore până la sârmele portante. Dacă grosimea şi lungimea
acestei coarde permit, se dirijează în continuare orizontal pe sârma portantă şi se scurtează la
jumătatea distanţei dintre butuci pe rând, proiectându-se un cordon. Când coarda aleasă nu permite
acest lucru, se scurtează la nivelul sârmelor portante (cu formarea numai a tulpinii), sau sub nivelul
sârmelor portante (cu formarea a unei părţi din tulpină), acolo unde grosimea acestei coarde scade
sub 8 mm. Începând din anul III, în zonele de cultură semiprotejate, la baza butucului se lasă un
cep de siguranţă de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe tulpină se îndepărtează, cu
excepţia a 3-4 din vârf, când s-a proiectat numai tulpina, sau a celor de pe tulpină şi din zona de
curbură (dintre tulpină şi cordon), atunci când s-a format un cordon. Lăstarii de pe cepul de
siguranţă se palisează de tutore.
Anul IV. Se proiectează cordoanele. Când anul anterior s-a format numai tulpina, cordoanele
se proiectează simultan din primele două coarde formate pe capătul tulpinii, care se dirijează în
sensuri opuse pe sârmele portante şi se scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând; restul
coardelor se îndepărtează. Când anul anterior s-a format un cordon, coardele formate pe partea
superioară a acestuia se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi, iar dintr-o coardă formată în

94
zona de curbură se proiectează cel de-al doilea cordon, prin palisarea pe sârma portantă (în sens
opus primului cordon) şi scurtarea acesteia la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând.
După formarea elementelor de schelet (tulpină şi cordoane), începând cu anul V, tăierea de
formare se diferenţiază în funcţie de tipul de tăiere proiectat.

Cordonul speronat (fig. 77) poate avea formă semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m).
Anul V. Coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi de
înlocuire de 1-2 ochi, iar cele formate pe cordonul proiectat în anul III se scurtează la cepi de rod
de 2-3 ochi (fig. 9.22 A), tăierea de formare încheindu-se. În cazul formării simultane a cordoanelor,
în anul V, coardele formate pe cele două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 1-2 ochi ( fig. 9.22
B). Începând cu anul VI, la tăierea de rodire, pe cordoane se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi,
numărul acestora fiind în funcţie de sarcina de rod a butucului.
Cordonul Cazenave prezintă formă semiînaltă (0,7-0,8 m).
Anul V. Coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi de
înlocuire de 1-2 ochi. Pe cordonul format în anul III se proiectează primele verigi de rod din
coardele formate pe cepii lăsaţi în anul anterior. Prima coardă de la bază se scurtează la cep de
înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la cordiţă de 4-6 ochi ( fig. 9.23). În cazul în care
cordoanele au fost formate simultan, coardele formate pe acestea se scurtează la cepi de înlocuire
de 1-2 ochi (fig. 78, fig.79).
Anul VI. Tăierea de formare se încheie, cu rezervarea pe butuc a verigilor de rod, alcătuite
din cepi de înlocuire şi cordiţe, lăsându-se 3-4 verigi de rod pe fiecare cordon. În zonele de cultură
semiprotejate, la baza butucului se menţin cepii de siguranţă, coardele formate pe aceştia toamna se
protejează parţial (prin muşuroire) sau total (prin îngropare).

Cordonul Lenz Mozer (fig. 80; fig. 81) este asemănător cordonului Cazenave, faţă de care
butucii prezintă formă înaltă de conducere, cu o tulpină de 1,0-1,5 m. Proiectarea se face la fel.
Formarea tulpinii (pe solurile mai sărace şi în cazul soiurilor mai puţin viguroase) poate dura 2 ani,
prelungind durata de formare a butucului.

95
 96
anul de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; Fig. 77 - Formarea Cordonului speronat (original): A - varianta formării pe rând a celor două cordoane;
97
 98
– primăvara, după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor Fig. 78 - Formarea Cordonului Cazenave (varianta formării pe rând a celor două cordoane) (original)
99
100
Fig. 79 - Formarea Cordonului Cazenave (varianta formării simultane a celor două cordoane) (original): V, VI – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b –
primăvara, după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor
 101
rimăvara, după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor Fig. 80 - Formarea Cordonului Lenz Mozer (varianta formării pe rând a celor două cordoane) (original)
 Fig. 81 - Formarea Cordonului Lenz Mozer (varianta formării simultane a celor două cordoane) (original): V, VI – anii de
formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor

Butucii formaţi după tipurile de tăiere prezentate anterior se conduc, de regulă, pe spalierul
vertical monoplan cu planuri de sârme duble. În cazul susţinerii pe pergola trentină simplă sau
dublă, butucii se conduc sub formă de cap înalt (1,2-1,5 m), cu tăierea tip Guyot pe tulpină, sau se
poate utiliza cordonul Lenz Mozer (fig. 82).
În cazul pergolei raţionale, tăierea care se aplică este tot tip Guyot pe tulpină, dar cu o tulpină
înaltă de 2 m faţă de sol, iar dirijarea coardelor de rod după tăiere se face liber (fără palisare), în
formă de cruce, pe reţeaua de sârmă (fig. 83). Pergola Raţională se foloseşte, în special, la soiurile
pentru struguri de masă, în regiunile (ţările) cu resurse heliotermice bogate.
Formarea Cortinei Duble Geneveze necesită soiuri viguroase şi soluri fertile, în condiţii
tehnologice superioare: fertilizare, irigare etc. Proiectarea acestui tip de tăiere se realizează pe
parcursul a 5-6 ani (fig. 84).

102
 Fig. 82 - Conducerea şi tăierea butucilor în cazul Pergolei Trentine Simple

Fig. 83 - Conducerea şi tăierea butucilor în cazul Pergolei Raţionale

Anul II. Din coardele formate pe butuc se lasă o cordiţă de 4-6 ochi, restul se îndepărtează.
În timpul perioadei de vegetaţie se lasă 3-4 lăstari pe butuc, care se palisează vertical pe tutore,
pentru stimularea creşterii în lungime.
Anul III. Se proiectează tulpina. Coarda aleasă se scurtează la 15-20 cm sub planul orizontal
al sârmelor portante. După pornirea în vegetaţie se îndepărtează lăstarii de pe tulpină, cu excepţia a
2-3 de la vârf.
Anul IV. Din coardele formate la partea superioară a tulpinii se aleg două, care se orientează
perpendicular pe planul de sârme, în sensuri opuse, apoi de-a lungul sârmelor laterale, pentru
formarea celor două cordoane.
Anul V. Coardele crescute pe cele două cordoane se scurtează la cepi de 2-3 ochi, iar cele de
pe porţiunile transversale se îndepărtează. Tăierea de rodire se consideră încheiată, în anii următori,
tăierea se aplică în cepi de rod de 2-3 ochi, lăsaţi cât mai aproape de cele două cordoane.
Pentru proiectarea acestui tip de tăiere, se recomandă să se recurgă la formarea în verde,
datorită complexităţii sale.

103
 a b c
Fig. 84 - Formarea Cortinei Duble Geneveze (C.D.G.) (original)
I, II, III, IV – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara,
după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor

În ultimul timp, pe lângă Cortina Dublă Geneveză, a început să se extindă şi Cortina simplă,
care necesită un mijloc de susţinere mai ieftin şi permite, de asemenea, mecanizarea integrală a
lucrărilor şi se caracterizează prin proiectarea unor cordoane bilaterale la înălţimea de 1,3-1,8 m
faţă de sol (fig. 85) (L. Hidalgo, 1993), pe care la tăiere se lasă cepi de rod de 2-3 ochi, iar în timpul
vegetaţiei lăstarii cresc liber, orientându-se descendent.
În cazul conducerii viţelor pe noile sisteme de susţinere promovate (liră deschisă, liră
tronconică, liră inversă etc.), care permit utilizarea mai eficientă a energiei solare, butucii se conduc
sub formă de cordon dublu orizontal pe semitulpină, cu tăierea în cepi de rod de 2-3 ochi ( fig. 86).

104
 Fig. 85 - Cortina simplă

Fig. 86 - Conducerea şi tăierea butucilor în cazul susţinerii

pe sisteme deschise la partea superioară

Formarea rapidă, în verde, a butucilor. Timpul de formare a butucilor poate fi redus cu 1-

2, chiar 3 ani, prin folosirea la proiectarea butucului a organelor verzi: lăstari şi copili de ordinul I
şi II. Acest mod de formare a butucilor determină intrarea mai rapidă pe rod a plantaţiei, cheltuieli
mai mici de investiţii, dar reclamă unele condiţii speciale: folosirea unor soiuri de vigoare mare sau
cel puţin mijlocie; solul să corespundă cerinţelor trofice şi termo-aero-hidrice ale soiului cultivat;
lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării să fie de foarte bună calitate; materialul folosit
la plantare să fie superior prevederilor STAS; la plantare, viţele să se fasoneze lung: cordiţa la 4-7
ochi, iar rădăcinile la 15 cm; plantarea, să se execute în perioada optimă pentru podgoria respectivă
şi cu respectarea întocmai a tehnicii de lucru; muncitori calificaţi, cu cunoştinţe temeinice.
În cazul soiurilor foarte viguroase, cu creşteri puternice, formarea în verde a butucilor începe
din anul I, dar, de cele mai multe ori, anul I este destinat fortificării butucului, formarea în verde
începând din anul II.
Formarea rapidă, în verde, a capului înălţat (Guyot pe tulpină) (fig. 87).

105
 Anul II. Din coardele formate pe butuc se lasă una singură, plasată mai jos, care se scurtează
la un cep de 2-3 ochi. După pornirea în vegetaţie se rezervă pe butuc doi, maximum trei lăstari,
care se palisează vertical de tutore. După ce lăstarii formează 7-8 frunze se alege lăstarul cel mai
viguros, plasat corespunzător, care va servi la proiectarea tulpinii; pentru stimularea creşterii
acestuia în lungime, ceilalţi lăstari formaţi pe butuc se ciupesc. Când lăstarul destinat proiectării
tulpinii depăşeşte cu 15-20 cm nivelul sârmelor portante se scurtează sub nivelul acestora, iar după
pornirea în vegetaţie a copililor se lasă numai primii 2-3 copili, restul se înlătură. Către sfârşitul
verii, lăstarii şi copilii se cârnesc, pentru a favoriza maturarea lemnului.

Fig. 87 – Formarea rapidă, în verde, a capului înălţat (original)

II, III – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
b1, b2, b3, b4 – etape ale formării în verde; c – toamna, după căderea frunzelor

Anul III. Din copilii lemnificaţi, formaţi pe tulpină (cu diametrul de cel puţin 6 mm), se
formează o primă verigă de rod. Coarda cu poziţie superioară se scurtează la coardă de rod de 8-10
ochi, iar cele inferioare se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi.
Anul IV. Pe butuc se formează 2-3 verigi de rod, tăierea de formare fiind practic încheiată. În
anul următor, numărul verigilor de rod poate fi mărit până la 3-4.

Formarea rapidă, în verde, a cordoanelor bilaterale (fig. 88).

Anul II. La tăiere, pe butuc se lasă un singur cep de 2-3 ochi. După pornirea în vegetaţie se
rezervă doi, maximum trei lăstari, care se palisează vertical de tutore, dintre care se alege unul (la
lungimea de 7-8 frunze a lăstarilor) pentru proiectarea tulpinii, restul se ciupesc. După ce lăstarul
destinat formării tulpinii depăşeşte cu 15-20 cm sârmele portante se scurtează sub nivelul acestora,
iar din copilii formaţi se lasă să vegeteze 2-3 de la partea superioară. După ce copilii ating

106
lungimea de 60 cm (lungimea cordonului), primii doi copili (cei mai viguroşi) se palisează pe
sârmele portante în sensuri opuse şi se ciupesc, proiectându-se cele două cordoane. În condiţiile
unor creşteri viguroase, pe cordoanele proiectate se formează copili de ordinul II. Dacă lăstarul ales
pentru formarea tulpinii a depăşit cu circa 60 cm sârmele portante, se palisează orizontal şi se
ciupeşte la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând cu formarea unui cordon, cordonul opus
putându-se forma dintr-un copil viguros, crescut în zona de curbură. La sfârşitul verii (luna august),
lăstarii şi copilii se cârnesc, pentru favorizarea maturării lemnului.

Fig. 88 – Formarea rapidă, în verde, a cordoanelor bilaterale (original)

II, III – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
b1, b2, b3, b4, b5, b6 – etape ale formării în verde; c – toamna, după căderea frunzelor

Anul III. Copilii formaţi pe cordoane (dacă au cel puţin 6 mm diametru) se scurtează la cepi
de 1-2 ochi, iar cordoanele se palisează pe sârmele portante.
Anul IV. Tăierea de formare se încheie, cu rezervarea pe butuc, în funcţie de tipul de tăiere,
a cepilor sau a verigilor de rod.

Formarea rapidă, în verde, a Cortinei Duble Geneveze (fig. 89).

107
 a b c
Fig. 89 – Formarea rapidă, în verde a Cortinei Duble Geneveze (original)
II, III – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;
b1, b2, b3, – etape ale formării în verde; c – toamna, după căderea frunzelor

Anul II. La tăiere se lasă o cordiţă de 4-5 ochi, care se palisează de tutore. Din lăstarii
formaţi se alege unul mai viguros pentru formarea tulpinii, restul se ciupesc la 8-10 frunze. Când
lăstarul destinat formării tulpinii ajunge la nivelul sârmelor portante se scurtează la 15-20 cm sub
acestea, iar din copilii formaţi se lasă să vegeteze 2-3.
Anul III. Din copilii lemnificaţi, formaţi la partea superioară a tulpinii, cu dimensiuni
corespunzătoare, se proiectează cele două cordoane.
Anul IV. Tăierea de formare se încheie, coardele formate pe cele două cordoane se scurtează
la cepi de rod de 2-3 ochi.

9.5. FOLOSIREA CULTURILOR INTERCALATE DE LEGUME

ÎN PLANTAŢIILE TINERE DE VII
În primii ani de la plantare, viţele au un sistem radicular şi aerian slab dezvoltat, valorifică
numai parţial spaţiul alocat prin plantare, acesta urmând a fi ocupat integral, după anii IV, V de la
plantare, odată cu intrarea pe rod a plantaţiei.
Pentru folosirea cât mai eficientă a terenului, în plantaţiile tinere se cultivă legume
intercalate printre rândurile de viţe, pe fiecare interval în anul I şi din două în două intervale în anii
II şi III de la plantare. Culturile intercalate de legume se înfiinţează numai în zonele în care
precipitaţiile anuale depăşesc 550 mm, sau în plantaţiile cu posibilităţi de irigare. Se recomandă
folosirea unor specii legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie, care nu concurează viţele în ceea
ce priveşte nutriţia minerală şi absorbţia apei, nu creează un microclimat favorabil atacului bolilor
şi dăunătorilor şi nu stânjenesc executarea lucrărilor de întreţinere din plantaţie. Culturile
intercalate se înfiinţează sub formă de benzi, pe intervalul dintre rânduri, late de 40-90 cm, cu
utilizarea următoarelor specii legumicole şi scheme de înfiinţare a culturilor ( Gh. Bernaz, 1997):
 mazăre de grădină pentru păstăi (soiurile Işalniţa 60, Işalniţa 110. Vidra 157, Cornelia, Ema,
Armonia, Bördi), cu înfiinţarea a şapte rânduri, distanţate la 12,5 cm ( fig. 90 a);
 fasole de grădină pentru păstăi (Aura, Lena, Elena, Aurelia, Valja, Almare, Lavinia) şi fasole
pentru boabe (Ardeleană, Aversa, Star, Ami), cu înfiinţarea a trei rânduri, distanţate la 40 cm
(fig. 90 b);
 tomate de vară pentru consum în stare proaspătă (Roxana, IH-50, Unirea, Cluj 80), pentru
industrializare (Dacia, Pavio, Ferma, Romec, Vidra 533); cartofi timpurii (Ostara, Rocaş) şi

108
 varză de vară (Gloria, Rinda), cu înfiinţarea a două rânduri la distanţa de 40 cm, distanţele de
plantare pe rând fiind de 25-30 cm la tomate, 40-45 cm la cartofi şi 35-40 cm la varză ( fig. 90 c).
 salată verde (De Mai, Dana, Cora, Iceberg), spanac (Matador, Smarald), morcov (De Nantes,
Chantenay, Red Coré, Uriaş de Berlicum, Danvers) şi ceapă arpagic (Stuttgarter, Riesen), cu
înfiinţarea a patru rânduri, distanţate la 30 cm, distanţele pe rând fiind de 25-30 cm la salată, 2-
3 cm la spanac, 3-4 cm la morcov şi 4-5 cm la ceapă ( fig. 90 d).
Cultura speciilor cu perioadă lungă de vegetaţie şi masă vegetativă mare (sfeclă, porumb,
cartofi de toamnă), ca şi a plantelor târâtoare (pepeni, dovleci) este total contraindicată.

Fig. 90 – Scheme pentru înfiinţarea culturilor intercalate de legume în viile tinere

(după Gh. Bernaz, 1997)

Perioada de înfiinţare a culturilor intercalate, necesarul de sămânţă şi îngrăşăminte chimice

sunt prezentate în tabelele 9.6, 9.7.
Producţiile ce pot fi obţinute la hectarul de vie sunt: 4-5 t la tomate de vară; 2,5-3 t la varză
de vară; 1,0-1,5 t la salată; 1,0-1,2 t la mazăre şi fasole de grădină; 150 kg la fasole boabe; 1,5 t la
spanac; 4-5 t la morcov şi 1,5-2 t la cartofi timpurii.

Tabelul 27
Perioada de înfiinţare a culturilor intercalate de legume în viile tinere
şi necesarul de sămânţă (după GH. Bernaz, 1997)

Necesar pentru ha*

Desimea Perioada de
Cultura de legume răsaduri,
mii pl/ha înfiinţare sămânţă, kg/ha
mii buc./ha**
Tomate de vară 6.5-7.0 20.IV-10.V 0.030 7-8
Varză de vară 5.5-6.0 20.IV-10.V 0.030 6-7
Salată 15.0-20.0 20.III-15.IV 0.050 17-22
Mazăre de grădină 245-280 1.III-10.IV 80 -
Fasole de grădină 90-110 5.IV-1.V 60 -
Spanac 125-135 1.III-30.IV 3-4 -
Morcovi 145-165 1-25.III 1-1.5 -
Cartofi timpurii 5.0-5.5 1-15.III 200-250 -
Fasole boabe - 15.IV-15.V 60 -
*Necesarul este stabilit la suprafaţa efectiv cultivată cu legume.
** Inclusiv 10% răsaduri pentru înlocuirea golurilor

Tabelul 28

109
 Îngrăşămintele chimice utilizate la viile tinere în care se folosesc

culturile intercalate de legume (după Gh. Bernaz, 1997)

Doza de îngrăşăminte chimice, kg s.a./ha
fertilizarea de bază fertilizarea la pregătirea patului
Cultura de legume
germinativ
cu fosfor cu potasiu cu azot cu fosfor cu potasiu
Tomate de vară 150-200 50-100 250-300 125-200 100-150
Varză de vară 150-200 100-150 150-200 - 75-100
Salată 75-125 25-75 100-150 - -
Mazăre de grădină 150-200 75-100 - - -
Fasole de grădină 150-200 75-100 100-150 - -
Fasole boabe 150-200 75-100 100-150 - -
Spanac 100-150 75-100 200-350 - -
Morcovi 200-250 100-150 150-200 - -

CAPITOLUL. X

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE

După 3-6 ani de la înfiinţarea plantaţiei, viţa de vie îşi încheie perioada de formare, ocupă
întreg spaţiul alocat prin plantare şi intră în perioada de producţie, care durează în funcţie de
soi/portaltoi, condiţiile pedoclimatice, 25-40 ani.
În această perioadă, în plantaţiile viticole se aplică un complex de lucrări agrofitotehnice
care urmăresc satisfacerea în optim a cerinţelor legate de creşterea şi rodirea viţei de vie,
valorificarea potenţialului productiv şi de calitate ale soiului sau sortimentului de soiuri cu
realizarea de producţii normale, constante an de an, menţinerea densităţii plantaţiei, prelungirea
perioadei de fructificare, reducerea consumurilor energetice, de forţă de muncă manuală şi
realizarea unei eficienţe economice ridicate. Dintre lucrările aplicate, cea mai mare importanţă
prezintă tăierile „în uscat“, la care se adaugă conducerea viţelor pe sistemul de susţinere, sistemul
de întreţinere a solului, fertilizarea, irigarea, protecţia fitosanitară, lucrările şi operaţiunile în verde
etc. Toate aceste lucrări alcătuiesc tehnologia de cultură a viţei de vie, care se aplică diferenţiat în
funcţie de particularităţile biologice ale soiurilor, condiţiile ecologice, forma de conducere a
butucilor, vârsta plantaţiei etc.

10.1. TĂIEREA „ÎN USCAT“

Lăsată liber, fără tăiere, viţa de vie creşte sub formă de liană, îndepărtându-şi sistematic
creşterile anuale de la suprafaţa solului, degarnisându-se la bază, formează un număr mare de
lăstari subţiri care se maturează insuficient, în detrimentul producţiei de struguri şi calităţii acesteia.
Strugurii sunt numeroşi, dar subdimensionaţi, cu boabe mărunte, cu multe seminţe, cu maturare
eşalonată, conţinut redus în zaharuri şi ridicat în aciditate. Volumul mare de masă vegetativă
determină folosirea ineficientă a factorilor climatici şi îngreunează sau face imposibilă executarea
unor lucrări agrofitotehnice. Aceste neajunsuri se elimină prin aplicarea tăierii „în uscat“.
Tăierea „în uscat“ este operaţiunea prin care se îndepărtează o parte însemnată din
elementele lemnoase anuale şi multianuale, iar celor rezervate pe butuc li se reduc dimensiunile şi
li se schimbă poziţia relativă în cadrul butucului. Prin tăiere viţa de vie se dirijează într-o formă de
conducere adecvată (joasă, semiînaltă sau înaltă), care se menţine pe toată durata plantaţiei, se
reduce numărul de muguri care pornesc în vegetaţie, se echilibrează creşterea şi fructificarea, astfel

110
încât producţia de struguri este normală, specifică soiului, de calitate superioară, iar lucrările
agrofitotehnice se pot executa în condiţii corespunzătoare. Tăierea se opune tendinţei naturale de
creştere şi dezvoltare a viţei de vie, şi determină reducerea duratei de viaţă, comparativ cu viţele
netăiate.
Tăierea viţei de vie reprezintă cea mai importantă măsură fitotehnică, aplicarea
corespunzătoare a acesteia permite valorificarea potenţialului biologic al soiurilor, fructificarea
constantă, an de an a viţei de vie şi creşterea longevităţii plantaţiilor.
Practica tăierilor viţei de vie începe în antichitate, fără a se putea preciza cu exactitate locul
şi momentul de debut. Iniţial, viţele erau cultivate fără aplicarea tăierii, importanţa acesteia în
creşterea producţiei şi calităţii au fost observate din întâmplare. Legenda spune că măgarul (capra)
care însoţea stăpânul la vie a consumat parte din lăstarii formaţi pe butuc, viticultorul observând cu
surprindere în anul următor că butucii la care lăstarii au fost scurtaţi în acest mod, se dezvoltă mai
viguros, strugurii sunt mai mari şi de calitate mai bună.
Tăierea viţei de vie, deşi s-a dovedit importantă, a fost adoptată cu greutate de viticultori.
Scriitori antici romani arată că regele Numa Pompilius ar fi introdus cu forţa tăierea viţelor
roditoare, considerând drept „nelegiuire să se aducă ofrandă zeilor un vin provenit de la viţe
netăiate cu cosorul“ (I.C. Teodorescu şi colab. 1966). Chiar dacă practica tăierilor este
multimilenară, dovezi scrise despre aceasta nu au rămas decât de la scriitorii greci şi romani, de
acum circa două milenii (Teophrast, Columella). Anumite reguli care stau la baza tăierilor s-au
cunoscut şi aplicat din antichitate, altele s-au descoperit şi perfecţionat ulterior. Cele mai mari
progrese în problema tăierilor s-au realizat în ultimul secol, când s-au formulat principiile, regulile
tăierii viţei de vie şi s-au elaborat noi tipuri de tăieri care să corespundă tehnologiilor moderne
practicate în viticultură.

10.1.1. PRINCIPIILE TEORETICE ALE TĂIERII „ÎN USCAT“

Aplicarea tăierilor se bazează pe principii teoretice care decurg din particularităţile

biologice ale viţei de vie.
Unitatea dintre plantă şi mediu. Viţa de vie creşte şi se dezvoltă în funcţie de condiţiile
de mediu şi tehnologia aplicată., iar tăierile trebuie aplicate diferenţiat în funcţie de particularităţile
acestora.
Sistemul de tăiere şi sarcina de ochi rezervată pe butuc se adaptează odată cu modificarea
condiţiilor de mediu şi tehnologia aplicată, chiar în cazul aceleiaşi combinaţii altoi/portaltoi.
Influenţele biotopului şi tehnologiei se manifestă prin vigoarea lăstarilor (coardelor), diferenţierea
mugurilor de rod şi distribuirea lor de-a lungul coardei, maturarea lemnului etc. De regulă, în
plantaţiile în care butucii prezintă o creştere viguroasă, se vor aplica tăieri cu elemente mijlocii sau
lungi de rod şi sarcini mai mari de rod, iar în plantaţiile cu creşteri slabe, tăierea se face în elemente
scurte de rod şi sarcini mai reduse de rod. Un exemplu în acest sens îl reprezintă soiul Kiş-Miş,
căruia, în condiţiile din California şi Grecia, unde realizează creşteri moderate ale lăstarilor, i se
atribuie o încărcătură redusă de rod, repartizată pe cepi de 2-3 ochi, dar în condiţiile din România,
unde realizează creşteri mult mai viguroase, sarcina de rod este mult mai mare, repartizată pe
coarde lungi de 15-20 ochi, sau soiul Fetească albă, care cultivat pe soluri fertile, creşte viguros şi
solicită tăierea în elemente mijlocii şi lungi de rod, dar cultivat pe soluri sărace, creşte moderat şi se
comportă bine la tăierea în elemente scurte de rod.
Unitatea dintre sistemul aerian şi sistemul subteran care se corelează întotdeauna direct,
în sensul că unui sistem aerian bine dezvoltat îi corespunde un sistem radicular puternic şi invers.
După reducerea severă, din anumite motive, a sistemului aerian (accidente climatice, tăieri
severe etc.), sistemul radicular, încă puternic, tinde să refacă partea aeriană subdimensionată, prin
creşteri viguroase ale lăstarilor. De acest principiu trebuie ţinut cont mai ales la regenerarea
butucilor. Dintre cele două sisteme, mai uşor se reface cel aerian, refacerea sistemului radicular
necesită mobilizarea solului în profunzime, completată cu fertilizare şi eventual irigare.
Raportul (echilibrul) dintre creştere şi fructificare. În cadrul butucului, există o
competiţie pentru hrană în ceea ce priveşte creşterea şi fructificarea (diferenţierea mugurilor de
rod). Prin tăierile de rodire trebuie asigurat un echilibru între aceste două procese biologice. Acest
lucru se realizează prin lăsarea pe butuc a unei sarcini de rod corespunzătoare, ţinând cont de

111
vigoarea soiului, condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată. În acest caz, creşterea lăstarilor este
moderată, diferenţierea mugurilor este bună, iar producţie de struguri este normală, specifică
soiului. Acest echilibru este modificat în situaţia unei sarcini prea mari, sau prea mici de rod. La
sarcini prea mari de rod, pe butuc (caz întâlnit frecvent în producţie) producţia de struguri creşte, în
detrimentul creşterii lăstarilor, care înregistrează dimensiuni reduse şi o diferenţiere
necorespunzătoare a mugurilor, butucii îşi reduc vigoarea, produc mai puţin anul următor, iar dacă
acest lucru se repetă, se ajunge la îmbătrânirea prematură şi chiar la moartea plantelor. Mărirea
sarcinii de rod trebuie susţinută prin măsuri tehnologice suplimentare: fertilizare, irigare etc. În
cazul sarcinilor de rod prea mici, producţia de struguri este redusă, dar creşterea lăstarilor este
foarte viguroasă. Între anumite limite, butucul se autoechilibrează, prin pornirea parţială a
mugurilor în vegetaţie, sau mobilizarea rezervei de muguri (mugurii dorminzi).
Polaritatea reprezintă tendinţa viţei de vie de a se îndepărta de suprafaţa solului, prin
pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi la extremitatea elementelor lemnoase. Această tendinţă
naturală a viţei de vie trebuie frânată prin rezervarea la tăierea de rodire a cepilor de înlocuire scurţi
(1-2 ochi) cât mai aproape de elementele de schelet (braţe, cordoane) şi îndepărtarea elementelor
lemnoase care au rodit şi care s-au îndepărtat de butuc. În acest mod este menţinută forma de
conducere a butucilor şi se evită degarnisirea lor. Fenomenul de polaritate se manifestă cu
intensitate mai redusă în cazul sistemului scurt de tăiere.
Distribuirea mugurilor de rod pe lungimea coardelor respectă legea perioadei maxime.
Fertilitatea mugurilor este, în general, mai slabă la baza coardei, creşte spre mijloc, unde atinge un
maxim, în funcţie de soi, la nodurile 4-8, după care scade din nou spre vârf. Această distribuţie a
mugurilor fertili depinde în principal de vigoarea soiului, influenţată de condiţiile ecologice şi
tehnologice. În general, la soiurile cu vigoare slabă-mijlocie (cea mai mare parte a soiurilor pentru
struguri de vin) fertilitatea mugurilor este bună chiar de la baza coardei, iar la soiurile viguroase
(în general soiuri pentru struguri de masă), mugurii sunt fertili începând din treimea mijlocie a
coardei. Acest principiu trebuie avut în vedere la alegerea elementelor de rod (cepi, cordiţe,
coarde), astfel încât pe butuc să se rezerve la tăiere partea fertilă a coardei, ţinându-se cont de
comportarea soiului respectiv într-un anumit areal.
Înlocuirea anuală a lemnului de rod. Conform acestui principiu, la tăierea de rodire, pe
butuc se rezervă două tipuri de elemente: de rod (cepi, cordiţe, coarde de rod), care au rolul de a
forma lăstari fertili (producţia de struguri) şi de înlocuire a rodului (cepii de înlocuire), care au rolul
de a forma lemnul de rod pentru anul următor. În primăvara următoare, la tăiere se îndepărtează de
la inserţie elementele de rod din anul anterior şi se rezervă altele noi, formate pe cepii de înlocuire
(în apropierea elementelor de schelet) şi numai în situaţia când acestea nu sunt suficiente, se va
apela la coardele formate la baza elementelor de rod din anul trecut.
Viţa de vie rodeşte pe lemn de un an, format pe lemn de doi ani. Acest principiu se
bazează pe observaţiile practice că aceste coarde sunt cele mai fertile. Studiile recente arată că
fertilitatea coardelor nu este determinată de vârsta lemnului pe care se formează ci numai de
vigoarea acestora. Coardele foarte viguroase, ca şi cele cu vigoare slabă au fertilitate scăzută, cele
mai fertile sunt coardele cu vigoare moderată. La vigoare egală, coardele lacome sunt la fel de
fertile ca cele formate pe lemn de doi ani. Din aceste motive, la tăierea de rodire, elementele de rod
se formează din coarde de vigoare mijlocie, normală, specifică soiului, indiferent de vârsta
lemnului pe care se găsesc.

10.1.2. ELEMENTELE LEMNOASE CARE REZULTĂ

PE BUTUC LA TĂIERE

Prin tăierea de rodire, la care este supusă anual viţa de vie, unele elementele lemnoase
anuale sunt îndepărtate, iar altele sunt scurtate la diferite lungimi; rezultă, astfel, elemente
lemnoase noi, care poartă denumiri specifice în viticultură, atribuite, în special, după lungimea
acestora, exprimată în număr de ochi (fig. 91).
Cepul rezultă prin scurtarea unei coarde anuale la lungimea de 1-3 ochi. După coarda din
care provine şi rolul pe care îl îndeplineşte pe butuc, cepul poate fi:

112
  cep de rod, rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de 2-3 ochi şi are
ca scop formarea lăstarilor fertili, respectiv a producţiei de struguri;
 cep de înlocuire (substituţie), rezultă prin scurtarea unei coarde lacome (sau a unei
coarde roditoare aflată în apropierea braţului sau cordonului) la lungimea de 1-2 ochi şi
are rolul de a forma coarde de rod pentru anul următor;
 cep de siguranţă, prezent numai la butucii conduşi în formă semiînaltă sau înaltă de
conducere, situaţi în zona de cultură semiprotejată sau protejată; rezultă prin scurtarea
la 1-3 ochi a unei coarde aflate la baza butucului. Coardele rezultate din acesta, toamna
se protejează parţial sau total, şi au rolul de a reface butucul, în cazul distrugerii părţii
aeriene de temperaturile scăzute din timpul iernii, sau de a completa sarcina de rod, în
cazul în care butucul a fost afectat parţial.

Fig. 91 – Elementele lemnoase rezultate pe butuc la tăiere (după D.D.

Oprea, 1976): A – forma clasică; B – forma înaltă; a – cep de rezervă; b
– cep de înlocuire; c – cordiţă; d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f –
coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod; i –
bici; j – cep de siguranţă

Pe lângă aceste tipuri de cep, la forma clasică mai pot fi identificaţi cepi de coborâre, prin
intermediul cărora se formează lemn pentru apropierea (coborârea) de sol a elementelor (tulpini,
braţelor) butucului, şi cepi de rezervă, plasaţi la baza braţelor (cordoanelor), cu rolul de a forma
lemn, care să permită, atunci când este nevoie, înlocuirea acestor elemente.
Cordiţa de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la 4-7 ochi.
Călăraşul, prezent, de regulă, la forma clasică, este de fapt o cordiţă (lungimea de 4-7
ochi) situată în spatele unei coarde de rod, ambele elemente aflate pe acelaşi lemn de doi ani. Se
recurge la călăraşi în cazul butucilor cu braţe insuficiente sau degarnisite, cu insuficient lemn anual.
Lungimea călăraşului este de circa jumătate din lungimea coardei de rod.
Coarda de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de cel puţin opt
ochi. În funcţie de lungime, coarda poate fi scurtă, când are 8-12 ochi, mijlocie, când are 13-16
ochi, lungă, când are 17-20 ochi, şi foarte lungă, când are peste 20 ochi.
Elementele lemnoase prezentate anterior pot fi situate separat pe butuc, sau pot forma
asociaţii:

113
 Veriga de rod reprezintă un cuplu format dintr-o coardă (cordiţă) de rod cu poziţie
superioară şi un cep de înlocuire cu poziţie inferioară, ambele elemente situate pe aceeaşi porţiune
de lemn de doi ani. Această verigă este tipică sau adevărată. În unele situaţii, cepul de înlocuire
nu poate fi format pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani, ci undeva în apropiere; în acest caz,
veriga de rod este denumită disparată. În unele ţări (Bulgaria, Republica Moldova), pentru
asigurarea lemnului de înlocuire la baza coardei de rod se lasă doi cepi, caz în care veriga este
numită verigă bulgărească.
Biciul este o asociaţie de elemente lemnoase, întâlnită numai la forma clasică, formată
dintr-o coardă lungă de rod, aflată în vârful unui braţ lung, legat de acesta printr-o porţiune scurtă
de lemn de doi ani. Biciul permite folosirea spaţiului liber rămas între butuci, în urma apariţiei
golurilor.
10.1.3. SISTEMELE ŞI TIPURILE DE TĂIERE
Sistemul de tăiere se defineşte prin felul (lungimea) elementelor de rod care se lasă pe
butuc la tăiere (cepi, cordiţe, coarde), numărul şi lungimea acestora. Sistemele de tăiere practicate
se clasifică în: scurt, lung şi mixt. Fiecare din cele trei sisteme se poate aplica în toate sistemele de
plantaţii şi formele de conducere.
Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor
scurte de rod (cepi de 1-3 ochi) şi reţinerea pe butuc a numai 5-10% din lemnul anual.
Acest sistem prezintă următoarele avantaje: asigură formarea unor lăstari viguroşi, frânează
polaritatea şi evită degarnisirea butucului, limitează masa vegetativă, facilitează executarea
tratamentelor fitosanitare, stimulează maturarea mai rapidă şi uniformă a strugurilor, este simplu şi
uşor de executat, se pretează la mecanizare, nu solicită cheltuieli suplimentare pentru cercuirea
coardelor. Ca dezavantaje: limitează producţia de struguri prin rezervarea pe butuc a unei sarcini de
rod redusă, formată din ochii de la baza coardei, în general mai puţin fertili, contravine în cel mai
înalt grad biologiei viţei de vie, astfel încât reduce longevitatea butucilor.
Sistemul scurt se poate practica la soiurile cu vigoare mică-mijlocie, care formează muguri
fertili începând de la baza coardei şi solicită sarcini moderate de rod la tăiere (în general, soiurile
pentru struguri de vin şi unele soiuri pentru struguri de masă).
Acest sistem de tăiere a fost practicat, în special cu forma joasă de conducere în condiţii de
cultură protejată, în podgoriile din Banat (tăierea de Teremia) cele din nord-vestul ţării (Valea lui
Mihai) şi pe nisipurile din sudul Olteniei. Astăzi, sistemul scurt de tăiere este generalizat la soiurile
pentru struguri de vin, conduse în forme semiînalte sau înalte, sub formă de cordoane.
Sistemul de tăiere lung se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor lungi
de rod (coarde de rod), cu reţinerea pe butuc a 20-40% din lemnul anual format pe butuc. Sistemul
valorifică mai mult potenţialul de producţie, prin sarcini mai mari de rod ce pot fi atribuite
butucilor, stimulează dezvoltarea aparatului vegetativ, contravine în mai mică măsură biologiei
plantei şi determină creşterea longevităţii plantaţiei. Dezavantajele sistemului lung: degarnisirea
rapidă a butucului, menţinerea cu greutate a formei de conducere proiectată, creşterea procentului
de ochi neporniţi în vegetaţie, executarea mai dificilă a unor lucrări agrofitotehnice, datorită
volumului mare a sistemului aerian, maturarea neuniformă a strugurilor, consumul suplimentar de
forţă de muncă pentru legarea coardelor după tăiere.
Acest sistem de tăiere a fost practicat pe scară largă în podgoriile din ţara noastră în
perioada prefiloxerică (Huşi, Odobeşti, Drăgăşani etc.), asociat cu forma de conducere joasă sau
semiînaltă şi susţinerea pe araci. Datorită dezavantajelor pe care le prezintă acest sistem de tăiere
nu mai este practicat astăzi.
Sistemul de tăiere mixt reprezintă o îmbinare a celor două sisteme prezentate anterior, cu
folosirea elementelor scurte şi lungi de rod, respectiv a verigilor de rod. Acest sistem este cel mai
corespunzător, cumulează avantajele sistemului scurt şi a sistemului lung, valorifică pe deplin
potenţialul de producţie al butucilor, pe o durată mare de timp, realizează un echilibru între creştere
şi fructificare, indicat pentru toate soiurile. Practicarea acestuia este însă mai dificilă, deoarece
reclamă mai multe cunoştinţe din partea tăietorilor.

114
 Acest sistem de tăiere a fost promovat în perioada de modernizare a viticulturii şi este
practicat în special la soiurile viguroase, pentru struguri de masă şi în măsură mai mică la soiurile
pentru struguri de vin .
Tipul de tăiere reprezintă îmbinarea între forma de conducere şi sistemul de tăiere, la care
se adaugă orientarea în spaţiu a elementelor de rod după tăiere. Tipurile vechi de tăiere poartă
denumirea zonei în care au fost concepute (ex: tăierea de Odobeşti), iar tipurile de tăiere relativ noi,
poartă numele autorului care le-a proiectat şi promovat (ex: cordonul Lenz Mozer).
Tipurile de tăiere practicate sunt numeroase, specifice fiecărei ţări şi regiuni viticole,
diferenţiate în funcţie de direcţia de producţie, condiţiile pedoclimatice, tipul de plantaţie, tradiţie
etc. La noi în ţară, tipurile de tăiere practicate până în anii ’60 se realizau pe forma de conducere
joasă (clasică), denumite după regiunea în care se practicau: tăierea de Teremia, tăierea în cerc
ardelenesc, tăierea de Huşi, tăierea de Odobeşti, tăierea de Dealu Mare.
Odată cu modernizarea viticulturii, s-a renunţat treptat la tipurile clasice de tăiere care s-au
dovedit necorespunzătoare din multe puncte de vedere şi s-au promovat treptat formele înalte şi
semiînalte de conducere şi tipuri noi de tăiere care se practică în viticultura românească: Guyot pe
tulpină (semitulpină), Guyot cu braţe cu înlocuire periodică, cordonul speronat , cordonul Cazenave
, cordonul Lenz Mozer, cortina dublă geneveză (CDG) . Pe suprafeţe restrânse se mai pot practica
tăierile: Dr. Guyot (clasic), cordoane etajate, cordonul Sylvoz, cordonul Mesrouze, palmeta, spirala
orizontală Studer, spirala verticală Olmo-Studer (tab. 29).
Tabelul 29
Principale forme de conducere şi tipuri de tăiere
(după I. Olteanu, 2001)
Sistemul de Forme de Tipuri de tăiere
tăiere conducere
Joasă Tipul de tăiere Teremia
Semiînaltă Cordonul speronat
Înaltă Cordonul speronat unilateral, Cordonul speronat
bilateral, Cordoanele speronate paralele;
Scurt
Cordoanele încrucişate şi cordoanele etajate,
Cortina dublă geneveză (G.D.C.), Lira deschisă,
Lira închisă, Lira tronconică, Spirala orizontală
Studer şi Spirala verticală Olmo-Studer
Joasă Tăierea de Odobeşti, de Huşi, de Cotnari
Lung Înaltă Umbrela moldovenească, Cordonul Sylvoz, Pergola
raţională
Joasă Guyot multiplu, Cerc ardelenesc, Chablis, Cordon
târâtor
Semiînaltă Guyot pe semitulpină, Cordonul Cazenave, Pergola
Mixt
trentină, Guyot cu braţe cu înlocuire periodică
Înaltă Cordonul Lenz Moser unilateral şi bilateral, Guyot
pe tulpină

În continuare prezentăm succint principalele tipuri de tăiere.

Guyot pe semitulpină (tulpină). Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m) sau
înaltă (1,0-1,5 m), pe capătul superior al acesteia, care se îngroaşă şi poartă numele de „cap“, la
tăiere se rezervă 2-4 verigi de rod (funcţie de soi, condiţiile de mediu etc.), formate din cepi de
înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi. După tăiere, coardele se palisează echilibrat pe
sârmele portante .
Acest tip de tăiere se poate practica la toate soiurile de viţă de vie, el este utilizat mai ales
la soiurile viguroase (pentru struguri de masă), care diferenţiază slab mugurii de la baza coardei şi
solicită încărcături mai mari de ochi la tăiere (Afuz Ali, Italia, Greaca etc.).

115
 Guyot cu braţe cu înlocuire periodică. Butucul prezintă două braţe semiînalte (0,7-0,8
m), pe fiecare din acestea, la tăierea de rodire lăsându-se 1-2 verigi de rod. La baza butucului se
formează 2-4 cepi de siguranţă de 2 ochi, iar toamna coardele formate pe aceştia se protejează
integral prin acoperire cu pământ. Acest tip de tăiere se practică în zone cu ierni aspre, unde partea
aeriană este frecvent afectată de temperaturile scăzute, situaţie în care coarde protejate, formate pe
cepii de siguranţă, servesc fie la compensarea sarcinii de rod, în situaţia în care au afectaţi sever
numai mugurii din ochiul de iarnă, fie la reproiectarea (înlocuirea) braţelor (tulpinilor), în situaţia
în care a fost afectat sever lemnul anual şi multianual.
Cordonul speronat. Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5
m), pe care se formează de regulă două cordoane dispuse în direcţii opuse (cordonul bilateral),
uneori unul singur (cordon unilateral) sau mai multe (cordon uni sau bilateral dublu). Pe cordoane
la tăiere se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi .
Cordonul speronat este practicat la soiurile cu vigoare slabă-mijlocie (în general pentru
struguri de vin), care diferenţiază bine mugurii de la baza coardei, iar la tăiere serezervă încărcături
mici, sau moderate de ochi (Pinot, Traminer, Fetească regală etc.).
Cordonul Cazenave. Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m), pe care se
formează 1-2 cordoane (unilateral sau bilateral). Pe cordoane, la tăiere se rezervă verigi de rod
formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-7 ochi .
Cordonul Cazenave este folosit la soiurile cu vigoare mijlocie, în condiţiile unor sarcini
moderate de ochi la tăiere.
Cordonul Lenz Mozer este asemănător cordonului Cazenave faţă de care înălţimea
tulpinii este mai mare, de 1,0-1,5 m, cu rezervarea pe cordoane a verigilor de rod, formate din cepi
de înlocuire de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-7 ochi.
Cordonul Lenz-Mozer este utilizat la soiurile cu vigoare mijlocie-mare, pentru struguri de
masă şi vin, cu rezervarea unor sarcini moderate de ochi la tăiere (Fetească albă, Grasă de Cotnari,
Muscat de Adda etc.).
Cortina dublă geneveză. Butucii prezintă o tulpină înaltă de 1,5-1,6 m, pe care se
formează cu ajutorul a două braţe transversale, două cordoane paralele, dispuse în sensuri opuse,
distanţate la 1,4-1,6 m, pe care la tăiere se lasă cepi de rod de 2-3 ochi (fig. 1.12). Cortina dublă
geneveză, ca şi Cortina simplă s-au răspândit în ultima vreme datorită posibilităţilor de extindere a
mecnizării ( tăierea „în uscat”, lucrările solului etc.); realizează rezultate bune în podgoriile cu
resurse heliotermice bogate, în condiţiile folosirii unor soiuri viguroase, care se pretează la tăierea
în elemente scurte sau mijlocii de rod.
Dr. Guyot (clasică). Butucii prezintă o tulpină scurtă, de 20-40 cm, care se îngroaşă
(scaunul butucului), pe care, prin intermediul a 1-3 braţe, la tăierea de rodire se lasă una (Guyot
simplu), două (Guyot dublu), trei (Guyot triplu), sau mai multe (Guyot multiplu), verigi de rod,
formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi. Acest tip de tăiere se
practică în sistemul de cultură protejat (fig. 1.13), a fost utilizat pe scară largă la noi în ţară până în
anii `70, după care a fost abandonat treptat datorită dezavantajelor pe care la prezintă: consum mare
de forţă de muncă datorită lucrărilor de îngropat şi dezgropat al butucilor, plasarea elementelor
vegetative şi lemnoase în apropierea nivelului solului unde există un risc mai mare de a fi afectate
de excesele termice, de boli şi dăunători, producţiile de struguri obţinute sunt mai mici etc.; în
prezent este practicat pe scară redusă în arealele cu ierni deosebit de aspre, sau în cazul cultivării
unor soiuri foarte sensibile la temperaturile scăzute din timpul iernii, mai ales în gospodăriile
populaţiei.
Cordoanele etajate. Butucii prezintă 1-2 tulpini, pe care se formează cordoane etajate la
înălţimea de 0,6-0,7 m şi 1,2-1,4 m. Pe cordoane se aplică tăierea în cepi de rod de 2-3 ochi sau în
verigi de rod (cepi de înlocuire şi cordiţe de 5-6 ochi). Temperaturile scăzute din timpul iernii
afectează diferit cele două cordoane, astfel încât butucii se refac mai uşor, fără scăderi importante
de producţie (C. Târdea şi colab., 1992).

10.1.4. Clasificarea tăierilor

Clasificarea tăierilor se face în funcţie de scopul urmărit şi vârsta plantelor, perioada din
ciclul anual când se execută şi modul de execuţie.

116
 a. După scop şi vârsta tăieri de formare
plantelor
tăieri de rodire (fructificare)
tăieri de regenerare
tăieri de epuizare
tăieri speciale vii afectate de îngheţ
vii afectate de brume târzii de primăvară
vii afectate de secetă
vii afectate de grindină
vii afectate de boli şi dăunători

b. După perioada din ciclul biologic în tăieri în „uscat“

care se execută tăieri în verde

c. După modul de execuţie tăieri manuale

tăieri semimecanizate
tăieri mecanizate

Tipul de tăiere trebuie să corespundă particularităţilor biologice ale soiului cultivat, să fie
uşor de executat, cu costuri reduse, să asigure o distribuire echilibrată pe sistemul de susţinere a
elementelor lemnoase şi vegetative şi condiţii favorabile de microclimat, să permită executarea în
bune condiţii a lucrărilor agrofitotehnice, obţinerea unor producţii normale de struguri cu o calitate
corespunzătoare direcţiei de producţie.
Alegerea tipului de tăiere se face în funcţie de vigoarea soiului cultivat, distribuirea
mugurilor fertili dealungul coardei, direcţia de producţie, tradiţie etc. În general soiurile pentru
struguri de vin au vigoare slabă-mijlocie, prezintă mugurii fertili începând de la baza coardei, se
conduc, de regulă, dub formă de cordoane, cu tăierea în elemente scurte sau mijlocii de rod
(cordonul speronat, cordonul Cazenave, cordonul Lenz Mozer); tăierile de fructificare sunt relativ
simple, uşor de practicat, se pretează la mecanizare, dar după 5-8 ani cordoanele îmbătrânesc, se
degarnisesc şi trebuie înlocuite cu altele tinere. Soiurile pentru struguri de masă au, de regulă,
vigoare mijlocie-mare, mugurii de la baza coardei sunt mai puţin fertili, sau sterili şi necesită
tăierea în elemente lungi de rod, cu tăierea tip Guyot pe tulpină, tăiere care necesită muncitori bine
instruiţi, determină costuri suplimentare, prin palisarea pe sistemul de susţinere a coardelor
rezultate la tăiere, dar permite reţinerea la tăiere a porţiunii din coardă cu ochii de iarnă mai bine
dezvoltaţi, mai fertli, din care se vor forma lăstari cu struguri mari, aspectuoşi, corespunzători
pentru consumul în stare proaspătă.
Hibrizii direct producători vechi (Isabelle, Couderc, Seibel) au mugurii fertili dispuşi
începând de la baza coardei, astfel încât se pretează bine la tăierea în cepi de rod. Hibrizii cu
vigoare mai mare de creştere, în special hibrizii cu rezistenţe biologice complexe: Moldova,
Frumoasă albă, solicită tăierea în elemente mijlocii sau lungi de rod.
Stabilirea tipului de tăiere pentru o anumită combinaţie soi/portaltoi se face în funcţie de
particularităţile biologice ale acesteia, manifestate în anumite condiţii condiţii ecologice şi
tehnologice, determinate în urma unor încercări experimentale. Ca regulă generală, butucii care
înregistrează creşteri slabe (soiuri slab viguroase, condiţii ecologice şi tehnologice modeste)
solicită încărcături mici de ochi şi tăierea în elemente scurte de rod (cepi sau cordiţe de rod), iar
butucii cu creşteri viguroase (soiuri viguroase, condiţii ecologice şi tehnologice superioare) solicită
încărcături mai mari de rod şi tăierea în elemente lungi de rod (coarde de rod).

10.1.5. TĂIERILE DE RODIRE

Tăierile de rodire (fructificare) se execută în plantaţiile aflate în perioada de maturitate şi
prezintă mai multe scopuri.

117
  Normarea producţiei de struguri pe butuc. Acesta este principalul scop al tăierilor
de rodire. Producţia de struguri creşte până la o anumită limită, proporţional cu
numărul de ochi (sarcina de rod) lăsaţi la tăiere, de aceea această lucrare este cea mai
importantă lucrare fitotehnică.
 Fructificarea constantă an de an a butucilor şi creşterea longevităţii plantaţiei.
Acest lucru se realizează prin atribuirea butucilor a unei sarcini de rod echilibrate,
ţinând cont de potenţialul soiului şi condiţiile ecologice şi tehnologice. În această
situaţie, între creşterea şi fructificarea butucului se realizează un echilibru, producţia
obţinută este normală, diferenţierea mugurilor este bună şi se formează lemnul de rod
necesar pentru anul următor. În practică, în multe situaţii, sarcina de rod lăsată
butucului este prea mare, peste potenţialul acestuia, producţia de struguri a anului în
curs este relativ mare, dar se reduc creşterile, iar diferenţierea mugurilor este slabă.
Dacă acest lucru se repetă, butucii se epuizează, îmbătrânesc prematur, cu apariţia
golurilor şi reducerea longevităţii plantaţiei.
 Menţinerea formei butucului şi prevenirea degarnisirii elementelor de schelet.
Datorită manifestării puternice a fenomenului de polaritate, viţa de vie tinde să-şi
modifice forma, prin îndepărtarea de sol. Acest lucru se previne prin lăsarea
elementelor care rezultă la tăiere (în special cepii de înlocuire), cât mai aproape de
elementele de schelet (braţe, cordoane). Totdeauna la formarea elementelor de rod se
vor folosi primele coarde formate la baza elementelor lemnoase rezervate pe butuc
anul anterior. În cazul în care o formaţiune lemnoasă s-a îndepărtat prea mult de
cordon, braţ, etc., ea se suprimă de la inserţie, urmând a fi înlocuită cu alta sănătoasă,
formată în apropierea elementelor de schelet;
 Distribuirea uniformă, echilibrată pe butuc a elementelor de rod, rezultate la
tăiere, care să permită folosirea raţională a condiţiilor de microclimat (lumină, căldură
etc.) şi executarea în bune condiţii a lucrărilor fitotehnice, prevenirea atacului bolilor şi
dăunătorilor etc.
Epoca de executare a tăierilor. Tăierile de rodire pot fi executate în toată perioada
repausului relativ, de la căderea frunzelor, până la dezmugurit. În acest interval vasele
conducătoare sunt blocate de caloză, astfel încât nu au loc translocări de substanţe între diferite
părţi ale butucului, care să impună restricţii privind momentul executării tăierilor. După momentul
în care se execută, tăierea poate fi de toamnă, de iarnă, de primăvară şi în mod excepţional, în cazul
plantaţiilor afectate puternic de îngheţ, sau situate în zone frecventate de brume târzii de primăvară,
tăierea se poate executa după pornirea în vegetaţie.
Tăierea de toamnă se practică în arealele în care cultura viţei de vie se realizează în
sistem protejat, este o tăiere provizorie (de uşurare) care constă în îndepărtarea a circa 50% din
elementele anuale ale butucului, pentru a uşura protejarea pe timpul iernii prin îngropare. Odată cu
modernizarea plantaţiilor viticole s-a renunţat treptat la sistemul clasic de cultură, protejat, care se
mai practică sporadic, în cazul soiurilor sensibile la ger şi în zonele cu ierni foarte aspre.
Tăierea de iarnă este cea care se execută în perioada de iarnă (decembrie-februarie); se
practică în cea mai mare parte a ţării în care viţa de vie se cultivă în sistem neprotejat şi
semiprotejat. Tăierea de iarnă prezintă avantajul că permite folosirea raţională a forţei de muncă
calificată şi mai puţin solicitată în această perioadă. Lucrarea se realizează treptat, în bune condiţii
şi se evită vârful de lucrări din campania de primăvară. Tăierea se face cu sarcină de rod definitivă,
specifică soiului şi podgoriei, iar pentru evitarea pierderilor de ochi, ulterioare tăierii, care ar
conduce la diminuarea producţiei de struguri, tăierea se începe la soiurile rezistente la ger şi în
plantaţiile aflate în zone adăpostite, în care pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mici, iar pe
măsura trecerii pericolului de îngheţ, tăierea se continuă la soiurile mai sensibile şi în plantaţiile
expuse gerurilor din timpul iernii. În zonele de cultură semiprotejată, în cazul pierderii unui procent
mare de muguri pe timpul iernii (peste 30%) sarcina de rod se compensează cu ajutorul coardelor
formate pe cepii de siguranţă, protejaţi pe timpul iernii.
Tăierea de primăvară este cea care se execută în luna martie, până la pornirea viţelor în
vegetaţie. Aceasta se practică în cazul plantaţiilor aflate în sistemul de cultură protejat (după
dezgropatul butucilor), sau în cazul suprafeţelor mici cultivate cu viţa de vie, care nu ar necesita
astfel un consum mare de forţă de muncă calificată, într-un timp scurt.

118
 Tăierea de rodire poate fi executată, ca excepţie şi după pornirea viţelor în vegetaţie, în
cazul plantaţiilor cu pierderi de muguri, mai mari de 80% sau în arealele frecventate de îngheţuri şi
brume târzii de primăvară, unde tăierea se face după trecerea acestor pericole.
Înainte de aplicarea tăierii de rodire, se stabileşte modul de iernare a viţei de vie, cu
determinarea viabilităţii mugurilor, iar în cazul unor ierni deosebit de aspre cu pierderi mari de
muguri, se determină şi viabilitatea lemnului anual şi multianual, după care se calculează sarcina de
rod a butucului.

Determinarea viabilităţii mugurilor. Pe timpul iernii, o parte din mugurii viţei de vie
sunt distruşi de o serie de factori: temperatura, umiditatea, bolile şi dăunătorii etc.
Temperatura scăzută sub limita de rezistenţă a soiurilor (-18 – -22 oC), este principalul
factor care determină pierderile de muguri. Temperatura acţionează prin nivel, mod de realizare şi
durata acesteia. Temperaturile negative care survin treptat sunt mai puţin dăunătoare decât
schimbările bruşte de temperatură (şocurile termice), care au loc în special în ultima parte a
perioadei de repaus. Umiditatea relativă ridicată a aerului stimulează efectul negativ al
temperaturii. Chiciura şi poleiul care se formează pe coarde pot conduce la asfixierea mugurilor.
Mugurii pot fi afectaţi şi de bolile şi dăunătorii care iernează la nivelul lor, cum ar fi făinarea,
acarienii etc. În cazul coardelor îngropate, pierderile de ochi se realizează datorită excesului de
umiditate din sol asociate cu temperaturi peste 10 oC, care determină asfixierea mugurilor, urmată
de atacul ciupercilor saprofite din sol, fenomen cunoscut sub numele de „clocire“.
Determinarea viabilităţii mugurilor se face înaintea aplicării tăierilor de rodire, dar şi după
fiecare val mai sever de temperaturi scăzute, pentru a se stabili modul în care viţa de vie a parcurs
perioadele reci din timpul iernii şi eventuale măsuri care se impun la tăierea de rodire.
Recoltarea coardelor pentru determinarea viabilităţii mugurilor trebuie făcută imediat după
trecerea valului de temperaturi scăzute, dar după ce temperatura aerului revine la nivelul normal
pentru perioada respectivă. Recoltarea probei de coarde în timpul şocului termic, urmat de trecerea
coardelor într-o cameră încălzită (18-20 oC), poate conduce la pierderi artificiale de muguri datorită
„şocului de dezgheţare”.
Viabilitatea mugurilor se determină pentru fiecare parcelă. În acest scop se recoltează o
probă de cel puţin 20 de coarde. Se recoltează câte o coardă normal dezvoltată, de la punctul de
inserţie, de la butuci situaţi în diferite puncte ale parcelei. Proba se leagă în pachet, se etichetează,
menţionându-se soiul, parcela şi data recoltării coardelor. Probele de coarde sunt aduse în camere
încălzite (18-20 oC), se introduc cu baza în apă, unde se menţin timp de 1-2 zile, pentru rehidratarea
şi evidenţierea diferenţelor dintre ţesuturile viabile şi cele moarte. Determinarea viabilităţii
mugurilor se face prin secţionarea ochilor şi prin forţarea pornirii acestora în vegetaţie.
Secţionarea ochilor. Ochii se secţionează longitudinal, în ordinea poziţiei pe coardă, cu
ajutorul unei lame sau briceag bine ascuţit, după care cu ochiul liber, sau cu o lupă, se examinează
viabilitatea mugurilor. Mugurii viabili prezintă o culoare verde deschis cu luciu, iar mugurii
distruşi o culoare brună închisă, mată. Mugurele este considerat mort chiar dacă numai o porţiune a
acestuia (un punct, o pată), prezintă semne de afectare. Dintre mugurii ochiului de iarnă se
examinează cu atenţie mugurele principal, cel mai dezvoltat, cel mai fertil din cadrul complexului
mugural. În cazul iernilor relativ blânde, fără pierderi mari de ochi, controlul se rezumă la
examinarea mugurilor principali, dar în cazul unor ierni foarte aspre, cu temperaturi deosebit de
scăzute se examinează toţi mugurii (principali, secundari şi terţiari) din ochiul de iarnă, pentru a se
stabili posibilităţile de refacere a potenţialului productiv şi vegetativ al butucilor. Datele obţinute se
trec într-un tabel, notându-se cu „+“ mugurii viabili şi cu „0“ mugurii morţi, un exemplu de calcul
fiind prezentat în tabelul 30.
Pierderile de muguri se exprimă în procente (% muguri morţi), avându-se în vedere şi
distribuirea pierderilor de-a lungul coardei (bază, mijloc, vârf), pentru ca la tăiere să se rezerve
partea din coardă cu procentul maxim de ochi viabili. În general, cea mai bună viabilitate se
înregistrează la baza coardei, unde mugurii sunt mai slab dezvoltaţi, dar mai rezistenţi la ger.
Forţarea pornirii ochilor în vegetaţie (metoda biologică). Coardele recoltate sunt
fragmentate în butaşi de un ochi împreună cu întreg meritalul de sub el, prin secţionare la 1,5 cm
deasupra nodului. Butaşii astfel obţinuţi se introduc, în ordinea de pe coardă, cu baza în orificiile
capacului unei tăvi din plastic sau tablă zincată în care a fost introdus rumeguş umed.

119
 Tăvile se etichetează, notându-se soiul, parcela şi data recoltării iar pentru forţarea pornirii
în vegetaţie, acestea se introduc în termostate, unde mugurii pornesc în vegetaţie după 8-10 zile la
temperatura de 28-30 0C, 16-20 zile la 22-24 0C şi după 20-25 zile la 18-20 0C. După pornirea
mugurilor se face determinarea viabilităţii, prin observarea mugurilor care efectiv pornesc în
vegetaţie, datele obţinute sunt mai exacte, metoda este însă mai laborioasă, durează cel puţin 10-14
zile, şi întărzie luarea unor măsuri de compensare a pierderilor de muguri survenite pe timpul iernii.
Pentru estimarea eficientă şi precisă a viabilităţii mugurilor, se recomandă folosirea
ambelor metode, în sensul că primele informaţii se obţin prin metoda secţionării, datele putând fi
utilizate pentru luarea unor decizii rapide care trebuie luate privind tăierea de rodire, iar datele
obţinute după metoda biologică permit realizarea „din mers” a eventualelor corecturi necesare.
Odată cu viabilitatea se recomandă să se determine şi fertilitatea mugurilor principali şi
secundari din ochiul de iarnă. Fertilitatea mugurilor se stabileşte prin examinarea lor la lupa
binoculară şi observarea primordiilor de inflorescenţă, care au o nuanţă mai deschisă (verde
deschis, albicios), pe suprafaţa secţiunii şi aspectul unui struguraş. Se vor lua în considerare numai
primordiile normal dezvoltate, aflate cel puţin în stadiul 7a (vezi biologia viţei de vie).
Se examinează cu deosebită atenţie mugurii secundari, în ceea ce priveşte viabilitatea şi
fertilitatea, aceştia prezentând o mare importanţă în arealele cu ierni aspre, în care se înregistrează
pierderi importante de muguri principali, stituaţie în care mugurii secundari pot reface, într-o
anumită măsură, potenţialul de producţie al butucilor.
În funcţie de pierderile de muguri constatate, la tăierea de rodire se adoptă diferite soluţii:
tăierea normală, tăierea cu sarcină compensată şi tăierea provizorie.
a. În cazul unor pierderi de muguri principali de până la 25-30%, tăierea de rodire este
normală, fără nici o măsură suplimentară, sarcina de rod atribuită butucului este în funcţie de soi şi
condiţiile specifice. Scăderea producţiei, datorită pierderilor de muguri principali, este compensată
de mugurii secundari, parţial fertili şi prin creşterea dimensiunii strugurilor şi boabelor.
b. Când pierderile de muguri principali sunt cuprinse între 30-80%, se aplică tăierea de
rodire cu sarcină compensată (mărită), proporţional cu pierderile de muguri. Compensarea trebuie
făcută cu atenţie; odată cu mărirea sarcinii de rod, creşte şi numărul lăstarilor formaţi pe butuc,
deoarece chiar dacă mugurele principal este mort, din ochiul de iarnă va porni un alt mugure viabil
(secundar sau terţiar), creându-se astfel condiţii nefavorabile de creştere şi fructificare.
La compensarea sarcinii de rod trebuie ţinut seama şi de viabilitatea şi fertilitatea
mugurilor secundari, acestea fiind diferite în funcţie de soi, condiţiile climatice şi tehnologice
specifice. Astfel, în cazul soiului Chasselas doré, la care mugurii secundari prezintă o fertilitate
asemănătoare mugurilor principali, nu este necesară compensarea sarcinii de rod, chiar la pierderi
de 50-60% muguri principali, în cazul în care mugurii secundari sunt viabili. La soiurile pentru
strugurii de vin cu vigoare mijlocie (Fetească regală, Aligoté, Muscat Ottonel etc.), la care mugurii
secundari prezintă o fertilitate cuprinsă între ½ şi 2/3 din cea a mugurilor principali, compensarea
sarcinii de rod se impune de la pierderi de muguri principali de peste 40-50%. Compensarea
sarcinii de rod este necesară de la 20-25% pierderi de muguri principali, la soiurile viguroase, cu
mugurii secundari sterili, sau cu o fertilitate foarte scăzută (Afuz Ali, Grasă de Cotnari etc.).
La compensarea sarcinii de rod încărcătura de muguri nu trebuie să depăşească 20 ochi/m 2
în cazul soiurilor cu vigoare redusă, 25 ochi/m 2 la soiurile cu vigoare mijlocie şi 35 ochi/m 2 la
soiurile viguroase.
c. În cazul pierderilor foarte mari de ochi, de peste 80%, tăierea de rodire se execută
provizoriu înainte de dezmugurit cu sarcini de rod compensate la maxim, repartizate pe coarde şi
copili, definitivarea tăierii se face după pornirea viţei de vie în vegetaţie, prin plivitul lăstarilor de
prisos şi îndepărtarea lemnului distrus de temperaturile scăzute.

120
 Tabelul 30
Determinarea viabilităţii mugurilor la soiul Fetească regală, ferma V. Adamachi,
parcela „Platou“, la data de 23.02.2007
Nr. Poziţia ochilor pe coardă Total Din care:
crd. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 ochi Viabili Morţi
abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc abc exam. a b c a b c
1. +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ 00+ +++ +++ 0++ 15 9 14 15 6 1 0
2. +++ 00+ +++ +++ 0++ +++ 0++ 0++ +++ +++ +++ 0++ +++ 13 8 12 13 5 1 0
3. +++ 00+ 00+ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 14 9 12 14 5 2 0
4. +++ +++ 0++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 14 11 14 14 3 0 0
5. +++ 0++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 10 14 14 4 0 0
6. 00+ +++ 00+ 00+ +++ +++ +++ +++ +++ 00+ +++ +++ +++ +++ +++ 15 11 11 15 4 4 0
7. +++ +++ +++ +++ 00+ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 12 13 14 2 1 0
8. +++ 0++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 12 14 14 2 0 0
9. +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 15 13 15 15 2 0 0
10. +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 12 14 14 2 0 0
11. +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 15 12 15 15 3 0 0
12. 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ +++ 15 12 15 15 3 0 0
13. 0++ 0++ 0++ +++ 0++ 0++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 15 8 15 15 7 0 0
14. +++ +++ 0++ +++ 0++ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ 12 8 12 12 4 0 0
15. +++ +++ 00+ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 15 12 14 0 3 1 0
16. +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 14 13 14 14 1 0 0
17. +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ 15 11 15 15 4 0 0
18. +++ 0++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ 15 12 15 15 3 0 0
19. +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 00+ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 15 12 14 15 3 1 0
20. +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 14 12 14 14 2 0 0
TOTAL I TOTAL II TOTAL III TOTAL GENERAL
100 68 92 100 32 8 0 100 80 98 100 20 2 0 87 71 86 87 16 1 0 287 219 276 287 68 11 0
100 68 92 100 32 8 0 100 80 98 100 20 2 0 100 81,6 98,8 100 17,3 1,2 0 100 76,3 96,1 100 23,7 3,9 0,0
% % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % % %

a – mugure principal
b – mugure secundar
c – mugure terţiar

121
 Stabilirea încărcăturii de ochi (sarcinii de rod)
la tăierea de rodire

Încărcătura de ochi (sarcinii de rod), reprezintă numărul de ochi de iarnă care se rezervă la
tăierea de rodire. Prin aceasta se dimensionează producţia de struguri, se stabileşte raportul între
creştere şi fructificare şi modul de comportare a butucilor în anii următori. Sarcina de rod trebuie să
fie echilibrată, dimensionată corespunzător, ţinându-se seama de potenţialul de producţie al
soiurilor, condiţiile ecologice şi tehnologice aplicate. Sarcina de rod se exprimă în număr de ochi
pe butuc sau la unitatea de suprafaţă (m2 sau ha).
Calcularea încărcăturii de rod se face după următoarea formulă:
P
It 
I pr .N b
It – încărcătura teoretică (iniţială) de ochi/butuc;
P – producţia de struguri planificată a se obţine (kg), ţinându-se seama de potenţialul
soiului;
Ipr – indicele de productivitate relativ al soiului;
Nb – numărul de butuci/ha.
12000
Ex.: I t   32 ochi/butuc
0.100.3700
Această încărcătură reprezintă încărcătura teoretică, normală, care se lasă pe butuc după
ierni blânde, cu pierderi mici de ochi. În cazul pierderilor mari de ochi (peste 30%), pentru
obţinerea producţiei planificate este necesară compensarea (mărirea) sarcinii de rod a butucului
care se face după formula:
I .100
Ic  t , în care:
100  p
Ic – încărcătura compensată;
It – încărcătura teoretică (normală);
P – pierderile de muguri principali (%);
32.100
Ic  = 80 ochi/butuc
100  60
Încărcătura compensată se repartizează pe butuc prin creşterea numărului de elemente de
rod şi a lungimii acestora.
Criterii pentru stabilirea încărcăturii de rod. Nivelul producţiei planificate la hectar
depinde de numeroşi factori, dintre care un rol important îl ocupă vigoarea butucilor, pentru
aprecierea acesteia se folosesc mai multe procedee: creşterile anului precedent, exprimate în număr
de ochi şi dimensiunile coardelor, indicii biologici şi coeficientul de vigoare (D.D. Oprea, 1978).
Aprecierea vigorii pe baza creşterilor anului precedent. Primăvara înainte de tăiere se
numără ochii de pe 1-2 % din butuci, care apoi se grupează în trei categorii de vigoare:
 butuci cu vigoare mică, cu 100 ochi în medie;
 butuci cu vigoare mijlocie, cu 200 ochi;
 butuci cu vigoare mare, cu 300 ochi.
La tăierea de rodire se rezervă pe butuc între 15-20%, din totalul ochilor la soiurile cu
vigoare mică şi 25-35% la soiurile cu vigoare mijlocie-mare.
Formarea unor coarde normal dimensionate (lungime 0,8-1,2 m şi diametru 8-12 mm,
diferenţiat funcţie de soi), arată existenţa unui echilibru pe butuc între creştere şi fructificare,
sarcina de rod lăsată la tăiere în anul trecut a fost corespunzătoare şi aceasta se va menţine. În cazul
unor creşteri reduse (coarde scurte şi subţiri) este necesară reducerea sarcinii de rod a butucului, iar
în cazul unor creşteri exagerate, sarcina de rod a butucului va fi mărită.
Indicii biologici. Pentru aprecierea potenţialului biologic al butucilor au fost elaboraţi trei
indici biologici: indicele de echilibru, indicele de autoregenerare şi indicele de siguranţă.
Indicele de echilibru reprezintă raportul dintre numărul de coarde normal dezvoltate,
formate pe cepii de înlocuire şi numărul de coarde necesare pentru formarea elementelor de rod.
Valoarea unitară a acestui indice arată că butucul se află într-un echilibru biologic, sarcina de rod

122
rezervată la tăiere anul anterior a fost corespunzătoare. Valorile supraunitare arată că sarcina
atribuită la tăiere a fost sub potenţialul biologic al butucului, iar valorile subunitare indică o sarcină
prea mare de rod, butucul nu a format suficiente coarde pe cepii de înlocuire.
Indicele de autoregenerare reprezintă raportul dintre numărul de coarde formate pe lemnul
bătrân (coarde lacome) şi numărul necesar de cepi de înlocuire. Valoarea unitară a acestui indice
indică un echilibru pe butuc, autoregenerarea fiind asigurată, valori supraunitare indică un potenţial
ridicat de creştere şi este necesară mărirea sarcinii de rod, iar la valori subunitare sarcina de rod
trebuie diminuată.
Indicele de siguranţă reprezintă suma dintre indicele de echilibru şi indicele de
autoregenerare. Când valoarea acestui indice este egală cu 2, butucului i s-a rezervat o sarcină
normală de rod, la valori 2 sarcina de rod a fost prea mare, iar la valori 2 sarcina de rod a fost
prea mică.
Coeficientul de vigoare (Cv) reprezintă raportul dintre sarcina de ochi lăsată la tăiere în
anul precedent şi numărul de coarde normal dezvoltate formate pe butuc. În funcţie de coeficientul
de vigoare butucii se grupează în trei categorii, în funcţie de care se va stabili sarcina de rod:
 vigoare mare: Cv = 1,5;
 vigoare mijlocie: Cv = 2,0;
 vigoare mare: Cv = 4-5.
Încărcătura de ochi lăsată la tăiere se stabileşte diferenţiat pe grupe de soiuri, soiuri şi chiar
în cadrul aceluiaşi soi, în funcţie de starea butucilor şi potenţialul de producţie al plantaţiei, în
general, soiurilor pentru struguri de masă li se atribuie o sarcină mai mică de ochi la tăiere
(producţia se realizează printr-un număr mai mic de struguri mari), comparativ cu cele pentru
struguri de vin (tab. 31).

Tabelul 31
Încărcătura de ochi atribuită la tăiere pe grupe de soiuri, după vigoare şi potenţialul de
producţie (după ICDV Valea Călugărească)
Încărcătura Specificare
Ochi/m2
Soiuri pentru struguri de vin
13-17 Soiuri de calitate superioară: Pinot gris, Traminer roz, Chardonnay, Grasă
de Cotnari, Muscat Ottonel, Tămâioasă românească, Pinot noir, Cabernet-
Sauvignon
15-20 Soiuri cu potenţial de producţie mijlociu: Sauvignon, Fetească albă,
Riesling italian, Merlot, Neuburger
18-24 Soiuri cu potenţial de producţie ridicat: Fetească regală, Cadarcă,
Băbească neagră, Oporto
22-28 Soiuri cu potenţial de producţie ridicat şi în podgorii de mare producţie:
Galbenă, Aligoté, Muscată, Zghihară, Plăvaie
Soiuri pentru struguri de masă
10-12 Soiuri de vigoare redusă: Perla de Csaba
11-14 Soiuri de vigoare mijlocie: Chasselas, Muscat de Hamburg, Cinsaut
13-18 Soiuri viguroase: Cardinal, Afuz Ali, Italia, Coarnă, Regina di Puglia

În podgoriile şi centrele viticole din România, încărcătura de rod este cuprinsă între 10-18
ochi/m2 la soiurile de struguri pentru masă şi de 13-28 ochi/m 2 la soiurile pentru struguri de vin (L.
Mihalache şi colab., 1984), sarcina de rod fiind mai mică în cazul soiurilor cu vigoare slabă şi mai
mare în cazul soiurilor viguroase.
Încărcătura de ochi se recomandă să fie aceeaşi pentru toţi butucii, din plantaţie, încă din
primii ani de producţie, pentru dezvoltarea uniformă a butucilor. Aplicarea diferenţiată a sarcinii de
rod pe butuc stimulează creşterea inegală a viţelor, plantele mai viguroase se dezvoltă foarte
puternic, umbresc (sufocă) plantele cu vigoare mai slabă şi în timp apar multe goluri în plantaţie.
Încărcătura de rod aferentă butucului se repartizează pe elemente de rod specifice sistemului de
tăiere.

123
 Reguli care trebuie aplicate la tăiere . Numeroase observaţii din practica viticolă au
condus la formularea unor reguli la executarea tăierilor la viţa de vie.
Elementele se formează pe butuc din coarde normal dezvoltate (diametrul 8-12 mm), bine
maturate, fără răni, plasate cât mai aproape de elementele de schelet şi se curăţă de cârcei şi copili.
Elementele de rod lăsate la tăiere vor fi distribuite uniform, echilibrat pe butuc, pentru a se crea
condiţii favorabile de utilizare a factorilor climatici.
Secţionarea lemnului anual, pentru formarea elementelor de rod, se face perpendicular pe
axul coardei, la 1 cm deasupra ultimului nod al elementului de rod. Lăsarea unei porţiuni mai mari
de internod determină necrozarea ţesuturilor respective, în care se pot adăposti diferiţi agenţi
patogeni
D.D. Oprea recomandă, în special când tăierea se execută în apropierea pornirii în
vegetaţie, ca secţionarea să se facă prin nod, astfel încât diafragma să rămână intactă, aceasta
constituind o barieră mecanică împotriva infecţiilor şi se reduc pierderile de sevă şi deshidratarea
ţesuturilor, datorită lumenului mai redus al vaselor de lemn şi liber în această zonă, care se
obliterează rapid.
Suprimarea lemnului anual se face la o distanţă de 3-5 mm de lemnul suport, pentru a se
păstra mugurii coronari şi ţesuturile meristematice, din zonă, care au rol important în cicatrizarea
rănii. Când suprimarea se face de la inserţie, necrozarea ţesuturilor se produce în adâncime .
Topografia rănilor. Rănile (necrozele) produse alternativ împiedică circulaţia normală a
sevei, de aceea este de dorit ca rănile provocate prin tăieri să fie plasate pe o singură parte.
Rănile în suprafaţă mare (peste 1 cm 2) care se fac, de regulă, la tăierile de regenerare, se
protejează cu mastic, cu vopsea în ulei, sau prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn.
La tăierea cu foarfecul, contracuţitul trebuie să se sprijine pe porţiunea de coardă care se
îndepărtează, în caz contrar se produce o rănire a porţiunii superioare a elementului de rod
Uneltele folosite la tăiere (foarfece, cuţite, ferăstraie etc.) trebuie să fie bine întreţinute şi
ascuţite, pentru a realiza secţiuni netede şi a evita rănirea inutilă a ţesuturilor şi să se uşureze
executarea lucrării.
După încheierea tăierii de rodire se face „toaleta“ butucului, în sensul că se îndepărtează cu
atenţie, integral, lemnul uscat şi pe cât posibil scoarţa secundară formată pe lemnul multianual, care
poate adăposti diferite boli şi dăunători.
Executarea tăierilor de rodire. Tăierile de rodire se execută diferenţiat, în funcţie de tipul
de tăiere practicat, se aleg coardele plasate şi dimensionate corespunzător din care se formează
elementele de rod necesare, restul se îndepărtează.
Tăierea de rodire la forma clasică (Guyot multiplu).
În funcţie de sarcina de rod care se lasă la tăiere, pe butuc se formează 3-4 verigi de rod.
Coardele necesare se caută pe cepii de înlocuire din anul anterior. Coarda cu poziţie inferioară se
scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la coardă de 8-14 ochi. În
situaţia în care pe cepii de înlocuire nu s-au format suficiente elemente, se recurge la primele
coarde, formate la baza coardelor de rod din anul anterior. Coardele lacome, formate pe lemnul
bătrân, cu poziţie inferioară, se scurtează la cepi de 1-2 ochi. Numărul cepilor rezervaţi pe butuc
trebuie să fie cel puţin egal cu cel al coardelor de rod, dar pe cât posibil mai mare (de circa 1,5 ori).
Coardele de rod vor fi lăsate echilibrat pe butuc, pe cele două părţi, pe direcţia rândului, cu lăsarea
unui spaţiu liber în centrul butucului, pentru îmbunătăţirea microclimatului . Verigile de rod vor
primi treptat o mişcare de translaţie către exteriorul butucului (tăiere centrifugă). În cazul prezenţei
unui gol în vecinătatea butucului, se recurge la un bici, terminat cu o coardă lungă, care va fi
dirijată înspre gol. Elementele lemnoase care s-au îndepărtat prea mult se suprimă şi se refac, pe cât
posibil, din coarde tinere crescute în apropierea solului. La tăiere se va evita lăsarea de cepi în
mijlocul butucului, care ar înrăutăţi microclimatul, sau orientaţi spre intervalul dintre rânduri,
deoarece lăstarii formaţi pot fi afectaţi prin lucrările care se execută în plantaţie. Lemnul anual şi
multianual de prisos se îndepărtează, fără a lăsa cioturi, după care se face toaleta butucului.
Tăierea de rodire Guyot pe semitulpină (tulpină) .
La tăierea de rodire, pe capul tulpinii se rezervă 3-4 verigi de rod, care se formează pe cepii
de înlocuire din anul anterior. Coarda cu poziţie inferioară se scurtează la cep de înlocuire de 1-2
ochi, iar cea cu poziţie superioară la coardă de 8-14 ochi, în funcţie de sarcina de rod atribuită
butucului. În cazul compensării încărcăturii de ochi numărul verigilor de rod poate creşte până la 5-

124
6, la tăiere folosindu-se, când nu există suficiente coarde pe cepii de înlocuire şi primele coarde
formate la baza coardelor de rod din anul anterior. Coardele lacome, formate direct pe capul
tulpinii, orientate spre rând se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi.
În zona de cultură semiprotejată, la baza butucului, la nivelul solului se formează un cep de
siguranţă de 2 ochi, dintr-o coardă lacomă sau dintr-o coardă formată pe cepul de siguranţă din anul
anterior. Coardele de prisos se îndepărtează, după care se execută toaleta butucului.
Tăierea de rodire Guyot cu braţe cu înlocuire periodică.
Tăierea se execută în mod asemănător tipului Guyot pe tulpină. Pe fiecare braţ al tulpinii se
formează câte 1-2 verigi de rod în modul prezentat anterior, restul coardelor se îndepărtează. La
baza butucului, la nivelul solului se formează 2 cepi de înlocuire dispuşi de o parte şi de alta (de
regulă 4) se protejează integral prin acoperire cu pământ. În situaţia în care braţele au fost afectate
de temperaturile scăzute din timpul iernii, ele se îndepărtează de la nivelul solului, iar din cele patru
coarde de la baza butucului protejate peste iarnă, două aflate spre interiorul butucului se orientează
vertical pe tutore, se scurtează sub sârmele portante şi vor reface cele două braţe. Celelalte coarde
de la baza butucului vor servi la completarea sarcinii de rod a butucului.
Tăierea de rodire Cordonul speronat.
La tăierea de rodire, pe cordoane se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi. În funcţie de sarcina
de rod atribuită butucului, pe fiecare cordon se lasă câte 6-8 cepi de rod distribuiţi uniform,
distanţaţi la 5-7 cm dispuşi singulari, sau cel mult doi la un loc, situaţi în care cepul cu poziţie
inferioară va fi scurtat la 1-2 ochi, iar cel cu poziţie superioară la 2-3 ochi. Coardele lacome
formate direct din cordon, se scurtează la 1-2 ochi. Formaţiunile lemnoase care s-au îndepărtat de
cordon se elimină şi pe cât posibil, în apropiere se formează un cep de 1-2 ochi.
Formaţiunile lemnoase care s-au îndepărtat de cordon se elimină şi pe cât posibil, în
apropierea se formează un cep de 1-20 ochi dintr-o coardă lacomă. Pentru a se evita degarnisirea se
evită aglomerarea cepilor pe cordon şi în special la capătul acestuia, cepii distribuindu-se uniform
pe cordon. În cazul compensării sarcinii de rod se va mări numărul de cepi, coardele cu poziţie
superioară se vor scurta la cordiţe de 4-5 ochi (cu formarea de verigi de rod) de la baza cordoanelor
se vor lăsa 1-2 coarde de rod de 8-10 ochi sau se folosesc cordiţe formate pe cepii de siguranţă.
În zona de cultură semiprotejată, la baza butucului se formează un cep de siguranţă de 2
ochi.
Cordoanele îmbătrânite, degarnisite, se îndepărtează, de la inserţia pe tulpină şi se
reproiectează dintr-o coardă formată la baza acestuia, de dimensiuni corespunzătoare, care se
scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând şi se palisează sârmele portante. Cordoanele
prea scurte sau în cazul existenţei unui gol în vecinătatea butucului se prelungesc cu o coardă
crescută în prelungirea cordonului, dimensionate corespunzător, care se scurtează la 30-40 cm şi se
palisează orizontal pe sârmă.
Tăierea de rodire Cordonul Cazenave .
Pe cordoanele butucului la tăierea de rodire se rezervă verigi de rod, câte 3-4 pe fiecare
cordon. Verigile de rod se formează pe cepii de înlocuire de anul trecut. Coarda de jos se taie cep
de înlocuire, iar următoarea la cordiţă de 4-6 ochi. Atunci când verigile de rod nu pot fi formate pe
acelaşi lemn de doi ani, ele vor fi formate disparat, în sensul că o coardă, cu poziţie superioară va fi
scurtată la cordiţă, iar în apropiere, dintr-o coardă lacomă (sau aflată în apropierea cordonului) se
va forma un cep de înlocuire. Verigile de rod se distribuie uniform pe cordoane la distanţe de 12-15
cm. Coardele lacome, formate pe cordon, se scutură la cepi de înlocuire de 1-2 ochi. În cazul
compensării sarcinii de rod se va mări numărul verigilor de rod şi lungimea cordiţelor se folosesc
coardele formate la baza butucului. În zona de cultură semiprotejată, la nivelul solului se păstrează
un cep de siguranţă de 2 ochi. Cordoanele îmbătrânite se înlocuiesc sau se prelungesc în cazul
golurilor.
Tăierea de rodire Cordonul Lenz Mozer este identică cu tăierea în cordon Cazenave,
diferenţa este dată de înălţimea mai mare a tulpinii, de 1,0-1,5 m. Acest tip de tăiere se practică la
soiuri mai viguroase, sarcina de rod atribuită butucului este, de regulă, mai mare, numărul verigilor
de rod pe butuc poate creşte până la 8-10.

10.1.6. TĂIERILE DE REGENERARE

125
 Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile bătrâne sau îmbătrânite prematur, datorită
unei tehnologii de cultură inadecvate, în care potenţialul de creştere şi fructificare a scăzut foarte
mult şi au scopul de a reface, pentru o perioadă de timp (5-7 ani), capacitatea de creştere şi
fructificare a butucilor, fără c aceasta să atingă nivelul înregistrat în perioada de maturitate. În
plantaţiile a căror vârstă nu justifică starea în care se află tăierile de regenerare, în complex cu alte
lucrări, pot şi trebuie să refacă potenţialul de creştere şi fructificare corespunzător vârstei, cu
condiţia eliminării cauzelor care au dus la îmbătrânirea prematură a plantaţiei.
Prin tăierile de regenerare se îndepărtează elementele lemnoase îmbătrânite, degarnisite, cu
răni, porţiuni mortificate, care se refac având la bază două principii – unitatea (echilibrul) dintre
sistemul subteran şi cel aerian, conform căruia sistemul încă puternic (de cele mai multe ori normal
dezvoltat – D.D. Oprea,1978), tinde să refacă sistemul aerian şi existenţa şi pornirea în vegetaţie a
mugurilor dorminzi, care formează elemente lemnoase tinere, cu potenţial ridicat de creştere şi
fructificare. Viţa de vie prezintă, în această perioadă, o tendinţă naturală de refacere e a elementelor
lemnoase, care trebuie susţinută prin tăierile de regenerare.
Pentru refacerea cât mai rapidă a potenţialului de creştere şi fructificare a butucilor, tăierile
de regenerare trebuie asociate cu alte măsuri tehnologice: mobilizarea adâncă a solului (subsolajul),
fertilizarea organică şi chimică şi irigare, prin care se realizează o regenerare şi a sistemului
radicular.
Tăierea de regenerare se aplică primăvara, înainte de dezmugurit, când umiditatea solului
este ridicată.
După intensitatea şi modul de execuţie, tăierea de regenerare poate fi totală sau parţială. Se
recomandă tăierile de regenerare parţiale, pentru a se evita golurile de producţie, în perioada de
refacere plantaţia asigură circa o jumătate din producţia normală de struguri, acestea permiţând
reîntinerirea şi fortificarea treptată a butucilor pe o perioadă de 2-3 ani. În cazul tăierii de
regenerare totale, pe butuc se formează numeroase răni, care se cicatrizează greu, se realizează un
dezechilibru puternic între sistemul subteran şi cel aerian, care poate determina moartea plantelor.
Tăierea de regenerare la viţele conduse în formă joasă (clasică).
Tăierea de regenerare totală constă în îndepărtarea tuturor elementelor lemnoase ale
butucului, cu reţinerea porţiunii îngroşate a tulpinii, având grijă ca la viţele altoite, secţiunea să se
facă la cel puţin 5-10 cm deasupra punctului de altoire. Rănile provocate prin suprimarea
elementelor de schelet se netezesc cu briceagul sau cu cosorul şi se protejează cu vopsea în ulei sau
cu mastic, după care scaunul butucului se acoperă cu un muşuroi de pământ reavăn. Dintre lăstarii
formaţi din mugurii dorminzi se aleg cei mai viguroşi, distribuiţi echilibrat pe butuc din care în anii
următori se vor reface elementele de schelet şi de rod ale butucului. Butucii nu produc în primul an
de regenerare, încep să producă în anul II şi sunt complet refăcuţi în anul III de regenerare. Acest
mod de refacere a butucului se practică mai rar, la soiurile care formează uşor lăstarii pe lemnul
bătrân (Coarnă, Fetească neagră etc.).
Tăierea de regenerare parţială se realizează pe parcursul a 2 ani. În primul an se suprimă
numai jumătate din elementele lemnoase ale butucului, urmat de pornirea în vegetaţie a unui număr
mare de muguri dorminzi, situaţi în vecinătatea locului elementelor suprimate, iar lăstarii formaţi
cresc puternic. Dacă pe porţiunea supusă regenerării există coarde lacome, acestea se păstrează,
scurtându-se la 2-3 ochi. Elementele lemnoase situate pe partea butucului nesupusă regenerării se
tratează obişnuit, cu lăsarea a 1-2 verigi de rod, care asigură obţinerea unei producţii de struguri. În
anul următor, din coardele lacome formate pe porţiunea de butuc regenerată, se aleg 3-4 coarde
lacome normal dezvoltate şi cu poziţie corespunzătoare, care se scurtează la cepi de 2-3 ochi,
servind la formarea lemnului de rod pentru anul următor. Din coardele formate pe cepii din anul
trecut se lasă 1-2 coarde de rod de 8-12 ochi. Concomitent, în anul II se regenerează, în acelaşi mod
şi cealaltă jumătate a butucului.
După suprimarea elementelor de schelet, se curăţă scaunul butucului de uscături şi se
îndepărtează cu ajutorul unor perii de sârmă ritidomul, iar rănile produse se netezesc, se protejează
cu mastic sau vopsea în ulei şi scaunul butucului se acoperă cu pământ afânat şi reavăn.

Tăierea de regenerare la viţele conduse pe tulpini

126
 Tăierea de regenerare totală se practică în cazul în care atât cordoanele cât şi tulpina sunt
îmbătrânite, degarnisite, cu numeroase porţiuni necrozate şi cu potenţial foarte redus de creştere şi
fructificare.
Înainte de tăierea de regenerare se recomandă să se execute incizii pe tulpină, în apropierea
solului, pentru a stimula pornirea în vegetaţie a mugurilor dorminzi. Tăierea este posibilă numai
după ce, la acest nivel există cel puţin o coardă corespunzătoare pentru refacerea tulpinii şi a
cordonului. La tăiere se îndepărtează complet sistemul aerian, iar din coardele formate la baza
butucului, cea mai corespunzătoare se foloseşte pentru reproiectarea tulpinii şi cordonului. Pentru
echilibrarea butucului, în special în cazul butucilor cu un sistem radicular normal dezvoltat, este
bine ca la baza butucului să se mai lase 1-2 coarde de rod, care vor putea realiza o anumită
producţie de struguri. În anul următor se definitivează formarea butaşului, coardele de la bază se
îndepărtează, în zonele de cultură semiprotejate menţinându-se cepul de siguranţă.
Tăierea de regenerare parţială se aplică în cazul butucilor conduşi sub formă de cordoane,
care sunt reînnoite periodic, încă din perioada de maturitate, având în vedere că după 6-8 ani
cordoanele îmbătrânesc, se degarnisesc, cu îndepărtarea elementelor de rod şi reducerea
potenţialului de creştere şi fructificare. În cazul cordoanelor bilaterale (utilizate frecvent în
practică) regenerarea celor două cordoane se face pe rând, mai întâi se reface cordonul mai
degarnisit, cu mai puţine elemente de rod, care se suprimă de la inserţia pe tulpină şi se reface
dintr-o coardă corespunzătoare, formată pe capătul tulpinii, orientată în sensul vechiului cordon,
care se dirijează orizontul pe sârmele portante şi se scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe
rând, urmând ca în anii următori pe acesta să se formeze elementele de rod după modul arătat la
tăierile de formare. După refacerea unui cordon (2-3 ani) se reface la fel şi cel de-al doilea cordon.
Refacerea cordoanelor se realizează, de regulă, cu ocazia tăierilor de rodire, anual
refăcându-se parte din cordoane, fără ca acest lucru să fie resimţit la nivelul producţiei de struguri.
Refacerea cordonului poate fi făcută parţial, înlocuindu-se printr-o coardă aflată în prelungire,
porţiunea de cordon necorespunzătoare, sau cordonul poate fi prelungit în cazul existenţei unui gol
în vecinătate. În cazul golurilor, prelungirea cordonului se va face în etaje (câte 30-40 cm anual)
pentru a nu favoriza degarnisirea acestuia.

10.1.8. Tăierile de epuizare (sleire)

Tăierile de epuizare se aplică în plantaţiile bătrâne, după diminuarea efectelor pozitive ale
tăierilor de regenerare, cu 1-2 ochi înainte de defrişarea plantaţiei. Aceste tăieri constau practic în
creşterea de 1,5-2,0 ori a sarcinii de rod, până la limita în care calitatea nu scade semnificativ fără a
mai fi necesară formarea de lemn de rod pentru anii următori. Scopul acestor tăieri este de a
valorifica, până la epuizare, potenţialul de fructificare al butucilor care urmează să fie defrişaţi.
Sarcina de rod va fi rezervată pe coarde şi mai puţin pe cordiţe şi cepi de nod.

10.1.7. TĂIERILE SPECIALE

Tăierile speciale sunt cele care se aplică în situaţii deosebite în care partea aeriană a fost
afectată de diferiţi factori (temperaturi scăzute, secetă, grindină etc. şi se impune refacerea
potenţialului de creştere şi fructificare a butucilor. Din această categorie fac parte: tăierea în
plantaţiile afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, tăierea în plantaţiile afectate de
grindină, tăierea în plantaţiile afectate de secetă, tăierea în plantaţiile afectate de boli criptogamice.
Tăierea în plantaţiile afectate de gerurile din timpul iernii. În zonele de cultură
neprotejată şi semiprotejată a viţei de vie, temperaturile scăzute din timpul iernii coboară în unii ani
sub limita de rezistenţă a butucului cu afectarea diferitelor organe ale butucului în primul rând
mugurii, urmaţi apoi de lemnul anual şi lemnul multianual.
Acţiunea temperaturilor scăzute şi impactul acestora asupra butucului depinde de mai mulţi
factori: altitudinea, relieful, expoziţia, rezistenţa soiurilor la ger, pregătirea plantelor pentru
parcurgerea perioadei cu temperaturi scăzute, modul în care survin temperaturile scăzute (treptat
sau brusc), durata acestora, amplitudinea temperaturilor, precum şi alţi factori care stimulează
efectul negativ al temperaturilor scăzute: vânturile puternice şi reci, umiditatea relativă ridicată a
aerului şi acţiunea unor boli şi dăunători. Viţa de vie suportă relativ bine temperaturile scăzute
(până la –20-22 oC, în funcţie de soi), dacă lemnul coardelor este bine maturat, iar temperatura

127
coboară treptat, cu realizarea proceselor de călire. Pierderi mari de muguri şi afectarea lemnului se
înregistrează, de regulă, în urma unor şocuri termice, când temperatura coboară brusc, după o
perioadă relativ caldă. Aceste accidente se pot produce către sfârşitul perioadei de repaus relativ,
când viţele s-au decălit şi pot fi afectate sever, la temperaturi superioare limitei normale de
rezistenţă a soiului.
Pentru prevenirea efectului negativ al temperaturilor scăzute, la înfiinţarea plantaţiilor
viticole se vor evita terenurile supuse frecvent accidentelor climatice (baza pantelor, zonele
depresionare etc.) se vor folosi soiuri rezistente la ger, conduse în forme înalte. La tăierea de rodire,
la baza butucului se vor lăsa 1-2 cepi de siguranţă de 2 ochi. În timpul vegetaţiei, lăstarii formaţi la
bază se plivesc, se lasă 2-4 lăstari viguroşi, formaţi în apropierea suprafeţei solului, care se
palisează vertical de tutore. Toamna, după căderea frunzelor, coardele formate pe cepii de siguranţă
se protejează prin muşuroire (în zonele cu frecvenţă mai redusă a accidentelor climatice) sau prin
protejare totală (în zonele cu frecvenţă mai ridicată a accidentelor climatice).
În arealele expuse pericolului temperaturilor scăzute, nocive pentru viţa de vie, tăierile de
rodire se recomandă să se execute după trecerea pericolului îngheţurilor (luna martie), când se
determină modul în cere a fost afectat butucul, examinându-se mugurii din ochiul de iarnă
(principali, secundari şi terţiari) şi în cazul pierderilor mari de muguri se examinează şi lemnul
anual şi multianual.
Tăierile care se aplică în plantaţiile afectate de gerurile din timpul iernii au scopul de a
asigura obţinerea unei producţii de struguri, pe cât posibil apropiată de cea normală şi refacerea
potenţialului de creştere şi fructificare al butucilor. Soluţiile care trebuie adoptate sunt diferite, în
funcţie de modul în care a fost afectat butucul.
A. Mugurii principali au fost distruşi în proporţie de 30-75%. În această situaţie
potenţialul de producţie al butucilor este parţial afectat, pentru refacerea acestuia se compensează
sarcina de rod folosită la tăiere. Din ochiul de iarnă, în cazul în care mugurele principal este mort,
va porni în vegetaţie un mugure secundar, care la multe soiuri (în special pentru strugurii de vin)
este fertil, lucru de care trebuie ţinut cont la compensarea sarcinii de rod. Încărcătura de ochi care
se lasă pe butuc nu trebuie să depăşească 20 ochi/m 2, în cazul soiurilor cu vigoare slabă, 25
ochi/m2, în cazul soiurilor cu vigoare mijlocie şi 35 ochi/m 2, în cazul soiurilor viguroase. După
pornirea mugurilor în vegetaţie se recomandă să se efectueze o lucrare de plivit, prin care să se
îndepărteze lăstarii sterili, formaţi în exces pe butuc. Dacă pierderile de muguri survin după
efectuarea tăierii de rodire (tăierile de iarnă), refacerea potenţialului de producţie se face parţial pe
seama mugurilor secundari, la care se pot adăuga 1-2 coarde formate pe cepii de siguranţă,
protejate peste iarnă.
B. Mugurii principali sunt distruşi în proporţie de peste 75%, iar lemnul anual este
afectat parţial. În acest caz, potenţialul de producţie al butucului este afectat sever. În funcţie de
viabilitatea mugurilor secundari şi de fertilitatea acestora, pot exista mai multe situaţii:
a. Mugurii secundari sunt viabili în proporţie de peste 50% şi au fertilitate bună, iar
lemnul anual nu este afectat. În acest caz se recurge la compensarea sarcinii de rod, la
care se adaugă 1-2 coarde formate pe cepii de siguranţă; potenţialul de producţie poate
fi recuperat în proporţie însemnată, de peste 50%.
b. Mugurii secundari sunt slab fertili sau distruşi în cea mai mare parte, iar lemnul
nu este afectat sau este afectat în proporţie redusă. Producţia anului în curs este
compromisă, la tăiere se urmăreşte recuperarea parţială a producţiei de struguri şi
refacerea elementelor lemnoase ale butucului. Înainte de dezmugurit se execută o tăiere
provizorie, cu sarcină de rod compensată la maxim, la care se adaugă 1-2 coarde
formate pe cepii de siguranţă. După pornirea în vegetaţie se face un plivit,
îndepărtându-se lăstarii sterili de prisos (prea deşi, slab viguroşi etc.) şi tăieri de
corecţie, de îndepărtarea lemnului anual afectat de ger.
c. Pierderile de muguri (principali şi secundari) sunt foarte mari, de peste 95%, lemnul
anual este afectat, dar lemnul multianual (tulpina, cordoane) nu a fost afectat. Producţia
de struguri este total compromisă, la tăiere se urmăreşte refacerea elementelor de rod
ale butucului. Se execută o tăiere de reducţie, îndepărtându-se toate coardele anuale,
prin scurtarea acestora la 1 cm de locul de inserţie pe lemnul multianual (cordoane,
braţe). Refacerea vegetaţiei butucului se face pe seama mugurilor coronari (care la

128
 unele soiuri sunt fertili) şi în special pe seama mugurilor dorminzi. Din coardele
formate pe cepii de siguranţă se lasă 1-2 coarde, care vor recupera parte din producţia
de struguri. După ce lăstarii de pe cordoane (braţe) au format 3-5 frunze, se execută un
plivit, lăsându-se lăstarii cei mai viguroşi, plasaţi corespunzător, care se ciupesc.
Copilii formaţi asigură necesarul de elemente de rod al butucului, dar pot produce până
la 1/3 din producţia normală de struguri, care însă se maturează cu 3-4 săptămâni mai
târziu. Folosirea copililor fertili prezintă importanţă la soiurile pentru struguri de masă,
cu maturare timpurie. Perla de Csaba, Timpuriu de Cluj, Muscat Timpuriu de Bucureşti
etc., care au timp suficient de maturare a strugurilor de pe copili.
În situaţia în care butucului a fost afectat după executarea tăierii de rodire (tăierile de
iarnă), pentru recuperarea producţiei de struguri, se utilizează cordiţele de la baza butucului şi se
recurge la ciupitul lăstarilor formaţi pe butuc.
C. Sistemul aerian al butucului (muguri, lemnul anual şi lemnul multianual) este
distrus. În această situaţie se fac tăieri de regenerare totală, care se bazează pe existenţa coardelor
formate pe cepii de siguranţă, protejate peste iarnă sau a mugurilor viabili existenţi la baza
butucului. Tulpina infectată se îndepărtează, rana formată se protejează cu mastic sau vopsea în ulei
din coardele formate pe cepii de siguranţă, una corespunzătoare, plasată mai jos pe butuc, va servi
la refacerea în uscat a butucului, iar cordoanele se vor forma „în verde“, după modul arătat la viile
tinere. Pentru echilibrarea butucului, este bine ca la baza acestuia să se lase 1-2 coarde, care asigură
şi realizarea unei producţii de struguri, care poate ajunge până la jumătate din cea normală.
În situaţia în care butucul nu prezintă coarde din cepii de siguranţă, după îndepărtarea
tulpinii afectate şi protejarea rănii rezultate, butucul se muşuroieşte, iar din lăstarii formaţi din
mugurii dorminzi, se rezervă pe butuc numai 3-4 din care se va alege unu mai viguros, bine plasat,
care va servi la formarea în verde a butucului, după modul arătat la viile tinere.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie, lucrările de formare a butucului vor fi susţinute de alte
verigi tehnologice (lucrările solului, fertilizare, tratamente fitosanitare etc.), care să asigure
refacerea rapidă a butucilor, astfel încât în anul II de refacere, aceştia să obţină 50% din producţia
normală iar în anul III, butucii sunt, de regulă, complet refăcuţi (P. Piţuc, 1986).

Tăierea în plantaţiile afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. Viţa de

vie porneşte în vegetaţie începând din prima decadă a lunii aprilie şi până în prima decadă a lunii
mai, în funcţie de soiurile cultivate şi zona de cultură. Riscul înregistrării unor îngheţuri şi brume
târzii de primăvară este mai mare când la începutul lunii mai, dar se menţine până în a treia decadă
a lunii mai, când vegetaţia se află într-un stadiu destul de avansat. Prevenirea accidentelor se face
prin evitarea la plantare a arealelor frecventate de aceste fenomene, cultivarea unor soiuri cu
dezmugurire târzie, conducerea butucilor în forme înalte, folosirea de retardanţi de creştere, tăierea
viţelor după pornirea în vegetaţie, luarea unor măsuri de menţinere sau de ridicare a temperaturii
aerului din plantaţiile viticole.
Menţinerea temperaturii aerului şi reducerea pierderilor de căldură din plantaţie se poate
face prin fumigaţie sau irigare. Prin acoperirea plantaţiei cu un nor de fum, temperatura aerului
poate fi menţinută deasupra lui 0 oC, dar în condiţiile în care temperatura nu coboară sub –2 –3 oC.
Perdelele de fum se realizează cu ajutorul unor grămezi formate din frunze sau paie umede,
amestecate cu gunoi de grajd (60-80 grămezi la hectar), dispuse pe alei, care se aprind atunci când
temperatura din timpul nopţii înregistrată la nivelul lăstarului a coborât la 3 oC, iar vântul are o
viteză mai mică de 4 m/s. În unele ţări (Franţa, Germania, S.U.A. etc.) temperatura aerului din
plantaţii se ridică prin folosirea unor arzătoare, sobe, generatoare de abur etc.
Efectul negativ al sumelor îngheţurilor târzii de primăvară depind de momentul în care
survin; sunt afectate toate organele erbacee ale butucului, mai sensibile fiind vârful lăstarilor,
frunzele tinere şi inflorescenţele, rezistenţă mai mare au frunzele mature şi baza lăstarilor. Pagube
mai mari se înregistrează la butucii conduşi în formă joasă şi în plantaţiile aflate în zone
depresionare. Măsurile pentru refacerea butucului se aplică după 3-5 zile după producerea
accidentului, când devin vizibile (se brunifică) porţiunile afectate ale lăstarului.
Când bruma sau îngheţul a survenit imediat după pornirea în vegetaţie, lăstarii în formare
(5-10 cm) sunt distruşi în totalitate. Pentru stimularea pornirii în vegetaţie a rezervei de muguri se
recomandă stropirea butucilor imediat după producerea fenomenului cu „Revital“ în concentraţie

129
de 0,1% (Şt. Oprea, 2001). După 7-10 zile pornesc în vegetaţie mugurii secundari, care refac
vegetaţia butucului, producţia obţinută este în funcţie de fertilitatea acestora, cuprinsă între 30-
60%, chiar mai mult (în funcţie de soi), din producţia normală.
Dacă accidentul se produce mai târziu, când lăstarii au 15-20 cm, aceştia sunt afectaţi
parţial, cu necrozarea porţiunilor mai sensibile, respectiv vârful cu frunzele tinere şi parţial
inflorescenţele. Pagubele sunt cu atât mai mari cu cât sunt distruse mai multe inflorescenţe. După
3-5 zile, când porţiunile afectate se brunifică şi se veştejesc, se îndepărtează cu foarfeca porţiunile
de lăstar distruse. Partea viabilă (baza) a lăstarului va emite copili, care vor forma lemnul de rod
pentru anul următor. Pentru evitarea infecţiilor prin rănile produse, imediat după tăiere se execută
un tratament anticriptogamic.

Tăierea în plantaţiile afectate de grindină. Grindina, ca accident climatic, se produce în

condiţiile din ţara noastră din aprilie până în octombrie şi poate afecta atât organele vegetative, cât
şi cele generative, în proporţie de până la 100% şi influenţa negativ producţia anului următor, prin
distrugerea lemnului de rod şi slaba diferenţiere a mugurilor.
Prevenirea atacului grindinei este greu de realizat: evitarea arealelor frecventate, cultivarea
unor soiuri mai rezistente (cu lăstari groşi, internoduri scurte, frunze mari, întregi şi pieloase), la
care se adaugă folosirea unor plase protectoare cu ochiuri e 10 mm, împrăştierea norilor cu tunuri
antigrindină, însămânţarea norilor cu iodură de argint etc.
Pagubele înregistrate sunt în funcţie de fenofaza în care se află butucul, mărimea şi
densitatea cristalelor de gheaţă, durata fenomenului, compactitatea foliajului, forma de conducere,
modul de susţinere a viţelor şi de dirijare a lăstarilor. Pagubele sunt mai mari când grindina nu este
însoţită de ploaie, dar se produce cu vânt puternic. Particulele de gheaţă perforează frunzele rănesc
lăstarii, fisurează boabele şi chiar distrug lăstarii în întregime. Pierderile sunt mai mari, când
grindina cade până la înflorit, datorită fragilităţii lăstarilor, dar în această perioadă aparatul
vegetativ se poate reface mai uşor pe seama rezervei de muguri, sau a copililor, cu recuperarea
parţială a producţiei de struguri. Dacă accidentul survine în a doua parte a perioadei de vegetaţie,
când a început procesul de lignificare a lăstarilor, pierderile sunt mai mici, dar capacitatea de
regenerare şi pregătire pentru iarnă este mult diminuată.
Soluţiile adoptate sunt în funcţie de fenofaza în care se produce grindina şi proporţia în
care este afectat butucul; acestea constau în aplicarea unui tratament fitosanitar imediat după
producerea fenomenului, tăieri de reducţie a elementelor afectate, la care se adaugă unele măsuri
care să contribuie la refacerea elementelor lemnoase: lucrările solului, fertilizare, irigare, protecţia
fitosanitară etc.
Când pagubele produse de grindină sunt de până la 25%, indiferent de fenofază de
vegetaţie se aplică numai un tratament fitosanitar, de preferat cu zeamă bordeleză 0,7-1%, pentru
prevenirea infecţiilor cu boli criptogamice.
În cazul în care producţia se aparatul vegetativ al butucului sunt distruse în proporţie de 25-
75%, imediat după producerea accidentului se aplică un tratament cu zeamă bordeleză 0,7-1%.
După 5-6 zile, când se ofilesc şi încep să se usuce organele vegetative afectate ireversibil de
grindină, se elimină prin tăiere pe nod, toate elementele erbacee sau lemnificate distruse de
grindină, păstrându-se pe cât posibil porţiunile de rod din acestea. Atenţie deosebită se acordă
lăstarilor crescuţi direct din butuc şi din cepii de înlocuire destinaţi formării lemnului de rod pentru
anul următor, cam în funcţie de faza de vegetaţie şi gradul de afectare vor fi păstraţi în întregime
sau scurtaţi la 3-5 frunze, cu formarea copililor.
Când grindina s-a produs în partea a doua a perioadei de vegetaţie, pentru a asigura o
maturare corespunzătoare a lăstarilor, se vor efectua 2-3 tratamente foliare, la intervale de 7-10
zile, cu fosfor şi potasiu, la care se poate adăuga fier, bor, mangan, molibden, iar pentru evitarea
deprecierii strugurilor se efectuează 1-2 tratamente antibiotice.
În situaţia în care pagubele produse de grindină sunt de peste 75% sunt necesare măsuri
radicale, deoarece este afectată şi producţia anului următor. După producerea accidentului plantaţia
se stropeşte cu zeamă bordeleză 0,7-1%, iar după 7-10 zile când, ca urmare a dereglării echilibrului
dintre sistemul subteran şi cel aerian are loc pornirea în vegetaţie a unui nou val de muguri, se
aplică o tăiere radicală, cu îndepărtarea tuturor elementelor afectate şi scurtarea lăstarilor aflaţi în

130
apropierea elementelor de schelet (cordoane, braţe), la cepi verzi de 2-3 ochi, copilii formaţi pe
aceştia vor asigura lemnul de rod pentru anul următor.
Dacă grindina cade spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, după începutul maturării lăstarilor,
este afectată mai mult producţia de struguri, în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea acestuia.
Pentru asigurarea refacerii în bune condiţii a butucilor, plantaţiile bătute de grindină
necesită o îngrijire atentă până la intrarea în repaus, cu aplicarea verigilor tehnologice necesare:
fertilizare, irigare, protecţie fitosanitară, lucrări agrotehnice etc.
În aceste plantaţii maturarea lemnului şi rezistenţa la iernare a butucilor se reduce, astfel
încât tăierea în uscat de anul următor trebuie să fie precedată de o analiză atentă a butucilor şi
stabilirea soluţiei corecte. Pentru realizarea producţiei de struguri din anul respectiv şi pentru
refacerea completă a potenţialului vegetativ şi de fructificare a butucilor se recomandă tăierea în
elemente scurte de rod, cepi de 2-3 ochi sau cordiţe de 5-6 ochi (Şt. Oprea, 2001).

Tăierea în plantaţiile afectate de secetă. Viţa de vie are un sistem radicular puternic, care
explorează un volum mare de sol, cu o capacitate mare de absorbţie a apei şi poate suporta în bune
condiţii perioadele moderate de secetă. În cazul secetei prelungite, asociate cu temperaturi ridicate
are loc o reducere a creşterii lăstarilor şi strugurilor şi o deshidratare a sistemului aerian al
butucului. Cei mai afectaţi sunt butucii bătrâni, slab viguroşi şi cei cărora li s-a rezervat o sarcină
de rod prea mare la tăiere.
Dacă seceta intervine în prima parte a perioadei de vegetaţie, se îndepărtează prin tăieri 25-
30% din elementele de rod ale butucului. Când seceta se instalează la începutul verii, pentru a
reduce pierderile de apă şi a preveni uscarea butucului sunt necesare tăieri de reducţie. Care pentru
echilibrarea bilanţului hidric al plantei, prin care se îndepărtează până la 50% din numărul de
struguri formaţi pe butuc şi se reduce masa vegetativă a acestuia.
În aceste plantaţii, în anul următor la tăierea de rodire, încărcătura de ochi se va reduce cu
circa 30%, pentru refacerea potenţialului de creştere şi fructificare a butucului.
Seceta poate fi prevenită prin irigarea de aprovizionare executată toamna sau primăvara şi
udările efectuate în timpul vegetaţiei, în cazul plantaţiilor integrate în sisteme de irigaţii.

Tăierea în plantaţiile afectate de boli criptogamice. Atunci când nu sunt controlate în

mod eficient, bolile şi dăunătorii (în special mana, făinarea şi acarienii) pot afecta elementele
erbacee ale butucului, cu efecte negative asupra producţiei şi calităţii acesteia, creşterilor
vegetative, maturării lemnului şi rezistenţa la iernare a butucilor.
Pierderile sunt mari atunci când atacul are loc în prima parte a perioadei de vegetaţie, când
elementele erbacee ale butucului prezintă o sensibilitate mai mare la boli şi dăunători.
Măsurile care se întreprind urmăresc stimularea creşterilor vegetative noi, prin formarea de
copili, menţinerea aparatului foliar într-o stare fitosanitară cât mai bună şi realizarea unei maturări
corespunzătoare a lemnului prin fertilizări faziale pe cale radiculară sau foliară. În primăvara anului
următor, la tăierea de rodire, sarcina de rod va fi diminuată pentru refacerea completă a butucului.

Tăierile în plantaţiile neîngrijite o perioadă de timp. În plantaţiile neîngrijite, butucii îşi

modifică forma, se îndepărtează de la nivelul solului, elementele de schelet se degarnisesc,
creşterile vegetative sunt slabe, datorită numărului mare de lăstari formaţi pe butuc, dar şi atacului
de boli şi dăunători.
Tăierile efectuate prezintă specificul unor tăieri de regenerare, prin care se urmăreşte
refacerea elementelor de schelet şi de rod ale butucului.
Dacă perioada în care plantaţia nu a fost îngrijită este scurtă, de 1-2 ani, refacerea butucului
este relativ uşoară. La tăiere se păstrează, de regulă, elementele de schelet (cordoane, braţe), dar se
îndepărtează de la inserţie, toate formaţiunile lemnoase care s-au îndepărtat de cordoane (braţe), iar
coardele lacome se scurtează la cepi de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie se execută un plivit, cu
rezervarea lăstarilor cu vigoare moderată, distribuiţi uniform pe butuc.
În situaţia în care plantaţia nu a fost îngrijită mai mult de 2-3 ani se impune, de regulă o
tăiere de regenerare totală, suprimarea completă a sistemului aerian (cu păstrarea elementelor de
schelet corespunzătoare), butucul urmând a fi refăcut din coardele sau lăstarii formaţi la baza
butucului.

131
 Pentru refacerea corespunzătoare a potenţialului plantaţiei, tăierea trebuie susţinută şi prin
alte verigi tehnologice: copcit (care poate fi efectuat în etape, pe parcursul a 2-3 ani, pentru a evita
dezechilibrarea butucului), lucrări în verde, lucrări agrotehnice, fertilizare, irigare, protecţie
fitosanitară etc.

10.2. COPCITUL VIŢELOR

La viţele altoite, tendinţa puternică de separare a altoiului de portaltoi se atenuează, dar se
menţine la viţele mature, având în vedere că atât sistemul aerian, cât şi cel subteran sunt complet
dezvoltate. Viţele altoite, lăsate necopcite, după 3-5 ani, în funcţie de condiţiile climatice îşi reduc
vigoarea de creştere şi potenţialul de fructificare, deoarece rădăcinile se dezvoltă superficial, în
detrimentul celor din profunzime, cu formarea rădăcinilor din altoi care sunt afectate de filoxeră,
secetă şi ger, putându-se ajunge la individualizarea celor doi simbionţi şi chiar la moartea
butucului. Pentru prevenirea acestor aspecte negative viţele mature se copcesc odată pe an în
podgoriile mai umede şi odată la 2-3 ani în podgoriile mai secetoase.
Prin copcit se evită separarea celor doi parteneri, se stimulează dezvoltarea profundă a
sistemului radicular şi se măreşte rezistenţa viţei de vie la secetă. Copcitul se recomandă şi la viţele
nealtoite, pentru favorizarea dezvoltării în profunzime a sistemului radicular.
Copcitul se poate executa primăvara, odată cu tăierea în uscat, sau vara în prima parte a
lunii august. Vara, solul având umiditate redusă, rădăcinile tăiate nu se mai regenerează sau se
regenerează mai greu, dar lucrarea se execută cu dificultate, deoarece butucii sunt în plină
vegetaţie. Primăvara, solul are umiditate ridicată, rădăcinile se regenerează mai uşor, dar volumul
redus al părţii aeriene uşurează lucrarea, iar absenţa organelor verzi consumatoare de apă fac ca
butucul să nu se resimtă în urma copcitului. În practica viticolă copcitul se execută primăvara, după
tăierea de rodire, după dezgropat (la viţele conduse în sistem clasic) sau dezmuşuroitul viţelor (la
viţele conduse pe tulpini). Cu ajutorul sapei se execută o copcă în jurul butucului, până sub primul
nod al tulpinii subterane şi cu foarfeca, ţinută cu lama tăietoare spre butuc, se îndepărtează de la
inserţie rădăcinile formate din altoi şi din nodul superior al tulpinii subterane, iar coardele formate
din portaltoi se dezgroapă până la bază şi se îndepărtează prin secţionare de la inserţie. Odată cu
lucrarea de copcit se face şi o toaletă a bazei butucului, cu îndepărtarea lemnului uscat sau de
prisos. În zonele de cultură semiprotejate se formează cât mai aproape de nivelul solului, 1-2 cepi
de siguranţă de 1-2 ochi orientaţi pe cât posibil pe direcţia rândului. Rădăcinile şi lemnul rezultat se
scot din copcă, după care solul se nivelează, cu muşuroirea uşoară a punctului de altoire în
regiunile secetoase.
În plantaţiile în care copcitul nu a fost efectuat un număr de ani, butucii prezintă numeroase
rădăcini din altoi, a căror grosime depăşeşte 4-5 mm, acest lucru este numit în practică
„indigenarea“ butucilor. Îndepărtarea într-o singură etapă a acestor rădăcini produce un
dezechilibru între consumul de apă şi săruri minerale a sistemului aerian şi posibilităţile de
absorbţie a sistemului radicular, care poate duce la moartea plantei, de aceea în această situaţie,
copcitul se execută progresiv timp de 2-4 ani, începând din partea din nord (anul 1), continuând cu
partea din est (anul 2), din sud (anul 3) şi vest (anul 4). În acest mod se favorizează refacerea
treptată a rădăcinilor bazale, evitându-se pieirea butucului (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).

10.3. REVIZUIREA SISTEMULUI DE SUSŢINERE

Pe parcursul perioadei de vegetaţie, sistemul de susţinere este afectat datorită încărcării cu
organele vegetative şi fructificare ale butucilor, vânturilor puternice, lucrărilor mecanice efectuate
necorespunzător etc., are loc astfel slăbirea sârmelor, înclinarea sau deteriorarea unor stâlpi,
deteriorarea tutorilor. Pentru realizarea susţinerii în bune condiţii a butucilor şi asigurarea utilizării
eficiente a condiţiilor de microclimat, primăvara, după încheierea tăierii în uscat şi copcitul viţei de
vie, se execută revizuirea sistemului de susţinere.
Revizuirea sistemului de susţinere constă în înlocuirea stâlpilor deterioraţi, consolidarea
(replantarea la adâncime corespunzătoare) celor care nu prezintă suficientă stabilitate, îndreptarea
şi realinierea stâlpilor, refacerea şi întărirea ancorelor sau contraforţelor, legarea sârmelor rupte,
înlocuirea celor deteriorate şi întinderea acestora. Tutorii necorespunzători (putrezi, prea scurţi) se
înlocuiesc, se ascut şi se replantează în poziţie verticală, cât mai aproape de tulpina butucului. În

132
plantaţiile susţinute pe araci, aceştia se sortează (anual se înlocuiesc 10-15%) se ascut la bază, după
care se înfig în sol la adâncimea de 15-20 cm.

10.4. CONDUCEREA VIŢEI DE VIE PE MIJLOACELE DE SUSŢINERE

Viţa de vie prezintă caracteristicile unei liane, cu creşteri vegetative puternice şi ţesuturi
mecanice slab dezvoltate, astfel încât necesită susţinerea pe sisteme de susţinere. Sunt dirijate şi
susţinute elementele de schelet (tulpină, cordoane), elementele lungi de rod (coardele şi eventual
cordiţele) şi lăstarii. Primăvara, după tăierea în uscat şi revizuirea sistemului de susţinere se
realizează palisatul tulpinilor şi coardelor, cercuitul sau legatul coardelor, iar pe parcursul perioadei
de vegetaţie, dirijarea (legarea) lăstarilor.
Palisatul tulpinilor şi cordoanelor. Tulpinile se dirijează vertical, cât mai drept pe tutore,
fără curburi sau torsionări, iar cordoanele se dirijează orizontal pe sârmele portante şi se palisează
utilizând diferite materiale: răchită, rafie sintetică, deşeuri textile etc. La viţele conduse sub formă
de tulpini duble, în lipsa tutorilor, palisatul se realizează prin legarea acestora una de alta. În cazul
susţinerii pe araci, braţele se dirijează pe direcţia rândului şi se palisează pe araci.
Legatul sau cercuitul coardelor se face pentru utilizarea raţională a factorilor de
microclimat, dirijarea proceselor de creştere şi fructificare, dirijarea fenomenului de polaritate în
scopuri utile producţiei şi executarea în bune condiţii a lucrărilor agrofitotehnice din plantaţii.
Pentru folosirea eficientă a factorilor de microclimat (lumină, temperatură, aerare etc.), evitarea
aglomerării lăstarilor, favorizarea maturării strugurilor şi lăstarilor, coardele se dirijează echilibrat
în spaţiu. În arealele de cultură mai răcoroase, coardele se conduc în forme deschise şi mai aproape
de suprafaţa solului, iar în arealele calde, cu lumină şi căldură excesivă, coardele se conduc în
forme închise şi mai departe de suprafaţa solului.
Prin palisarea coardelor în anumite forme şi poziţii se schimbă poziţia relativă în plan
vertical a mugurilor de pe coarde, influenţându-se intensitatea cu care se manifestă polaritatea.
Conducerea coardelor se face pe direcţia rândului (prin aplatizare în plan vertical). În cazul
pergolei raţionale, coardele se orientează în mai multe direcţii, prin aplatizare în plan orizontal. În
plantaţiile viticole dirijarea coardelor lăsate pe butuc la tăierea „în uscat“ se poate face în diferite
direcţii faţă de verticală: vertical ascendent, oblic ascendent, orizontal, oblic descendent, vertical
descendent, semicerc şi cerc.
Conducerea vertical ascendentă.
Pe coardele conduse în acest mod, polaritatea se manifestă cu cea mai mare intensitate.
Primii care dezmuguresc sunt mugurii de la vârful coardei, intensitatea dezmuguritului scade spre
bază, porţiune în care elementele de rod mai lungi de 7-8 ochi, mugurii nu pornesc în vegetaţie.
Ritmul de creştere al lăstarilor scade de la vârf spre bază, lăstarii formaţi sunt neuniformi sub
aspectul lungimii, grosimii, fertilităţii şi productivităţii, maturării strugurilor şi lemnului.
Conducerea vertical-ascendentă prezintă mai multe dezavantaje: valorifică în măsură mai mică
potenţialul de producţie al butucilor, determină degarnisirea elementelor de rod şi îndepărtarea faţă
de elementele de schelet, menţinerea cu dificultate a formei de conducere a butucului, acumularea,
conducerea verticală a coardelor se foloseşte la formarea tulpinilor în cazul conducerii viţelor pe
tulpini semiînalte sau înalte şi în cultura de amatori, pentru realizarea unor forme artistice.
Conducerea oblic ascendentă determină o diminuare a intensităţii cu care se manifestă
polaritatea , cu atât mai intens cu cât coarda este mai scurtă, are o poziţie mai aproape de
orizontală. Manifestarea proceselor de creştere şi fructificare rămâne, în general, asemănătoare
poziţiei vertical ascendente. În acest mod se conduceau coardele în podgoria Drăgăşani, în prezent
această conducere este utilizată la Palmetă şi la Pergola trentină simplă sau dublă.
Conducerea orizontală situează mugurii în aceeaşi poziţie faţă de verticală, astfel încât
pornesc toţi şi simultan în vegetaţie. Lăstarii înregistrează un ritm de creştere relativ egal de-a
lungul coardei de rod, maturarea strugurilor este uniformă, iar maturarea lemnului este
corespunzătoare; se evită degarnisirea elementelor lemnoase ale butucului, lemnul de rod pentru
anul următor se formează aproape de tulpină sau cordon. Atunci când numărul lăstarilor (sarcina de
rod) este prea mare faţă de potenţialul butucului, aceştia cresc şi rodesc mai slab.
Conducerea oblic descendentă. Pe coardele conduse astfel, dezmuguritul, creşterea
lăstarilor, maturarea lemnului etc., se desfăşoară mai intens spre baza coardei, plasată mai sus în

133
plan vertical şi influenţată mai puternic de polaritate, iar spre vârful coardei creşterile sunt din ce în
ce mai reduse. Acest mod de conducere a coardelor previne degarnisirea butucului şi se practică în
cazul cordonului Mesrouze.
Conducerea vertical descendentă. Procesele de creştere şi fructificare se manifestă
asemănător conducerii oblic descendente, însă cu diferenţieri mai mari între baza şi vârful coardei,
astfel încât cei mai viguroşi lăstari se formează la baza coardei, unde se vor forma elementele de
rod. Conducerea vertical descendentă este practicată la cordonul Sylvoz.
Conducerea în semicerc generează diferenţe, sub influenţa polarităţii, între mijlocul
coardei, plasat mai sus, favorizat în ceea ce priveşte creşterea şi fructificarea şi baza şi vârful
coardei, care sunt defavorizate. Această conducere este generalizată în cultura clasică a viţei de vie
şi este indicată în cazul soiurilor la care zona fertilă este situată spre mijlocul coardei şi repartizarea
încărcăturii de rod se face pe elemente lungi.
Conducerea în cerc, numit cerc ardelenesc, deoarece se practica şi astăzi pe scară redusă,
în podgoriile din Transilvania şi Banat, în condiţiile unor distanţe mici de plantare, cu susţinerea pe
araci. Cercul format poate fi ascendent sau descendent. În cazul cercului ascendent este avantajată
creşterea lăstarilor şi rodirea pe porţiunea de mijloc a coardei, iar la cercul descendent (format sub
punctul de inserţie al coardei) este favorizată baza şi vârful coardei, care se află în poziţie
superioară.
Înălţimea la care sunt conduse coardele este dată de sistemul de cultură, forma de
conducere a butucilor, condiţiile de microclimat şi sistemul de susţinere folosit. La forma de
conducere joasă, coardele de rod sunt dirijate la înălţimi cuprinse între 20-30 cm, până la 60-80 cm,
la conducerea semiînaltă coardele de rod sunt dispuse la 60-80, la forma de conducere înaltă la
100-150 cm şi poate ajunge până la 200 cm în cazul pergolei raţionale.
De cele mai multe ori coardele de rod de la un butuc se conduc la acelaşi nivel (Goyot pe
tulpină, cordonul Cazenave, Cordonul Sylvoz etc.) sau coardele de la un butuc pot fi conduse la
înălţimi diferite (Palmeta, cordonul Merjanian etc.).
Un caz particular îl reprezintă conducerea coardelor la înălţimi diferite, pentru butuci
diferiţi, cum se realizează la conducerea mixtă etajată.
Coardele lăsate la tăiere se repartizează în dreapta şi în stânga butucului, pe sârmele
portante, utilizând cât mai uniform spaţiu de nutriţie, cu evitarea umbririi viţelor plantate în goluri,
suprapunerii coardelor de la butucii vecini, astfel încât lăstarii formaţi să nu se aglomereze, să
beneficieze din plin de factorii climatici (lumină, căldură, aerare etc.) şi tehnologiei (tratamente
fitosanitare, lucrări în verde etc.) şi să asigure maturarea în bune condiţii a strugurilor şi lemnului.
Legatul (palisatul coardelor) se execută după terminarea lucrărilor de tăiere „în uscat“,
copcit şi revizuire a sistemului de susţinere (martie – prima parte a lunii aprilie). Lucrarea se
execută în bune condiţii după declanşarea plânsului, când coardele capătă un plus de elasticitate.
Dacă se întârzie până la dezmugurit, lucrarea se amână, deoarece mugurii în fază de buton şi
lăstarii tineri sunt foarte sensibili la desprinderea de pe coardă, până când lăstarii au ajuns la o
lungime de 8-10 cm şi au realizat o bună inserţie pe coarda de rod. Coardele de rod conduc pe
sârmele portante şi se leagă în două, trei locuri, utilizând diferite materiale: răchită, rafie sintetică,
deşeuri textile etc.

10.5. LUCRĂRILE ŞI OPERAŢIILE ÎN VERDE

În complexul măsurilor agrotehnice, un rol important îl au lucrările şi operaţiunile
în verde aplicate viţei de vie. Ele constau în suprimarea completă ori parţială a diferitelor
organe vegetative. Aceste lucrări şi operaţiuni se execută în timpul perioadei de vegetaţie,
când organele (ori părţi ale lor) se găsesc în stare erbacee. Urmărind acelaşi scop ca şi
tăierile de producţie, respectiv reglarea creşterii şi fructificării viţei de vie, lucrările şi
operaţiile în verde nu sunt decât o continuare şi o completare a acestora. În funcţie de
necesitatea aplicării lucrărilor şi operaţiilor în verde, ele sunt grupate în: lucrări obligatorii
(legatul lăstarilor şi cârnitul), lucrări în verde speciale pentru îmbunătăţirii calităţii
producţiei, aplicate mai ales soiurilor pentru struguri de masă (plivitul, copilitul normarea
numărului de inflorescenţe şi scurtarea ciorchinilor) şi lucrări şi operaţiuni ocazionale

134
(ciupitul, , desfrunzitul parţial, incizia inelară, polenizarea suplimentară, rărirea boabelor
etc).
Lucrările obligatorii sunt cele de care practica viticolă nu se poate dispensa.
Legatul lăstarilor se execută când aceştia ajung să aibă 40-50 cm, prin palisarea şi
legarea de mijlocul de susţinere. Lucrarea se repetă de 3-4 ori în perioada de vegetaţie, în
intervalul mai, iunie, iulie şi, dacă este necesar, şi în august. Lucrarea creează condiţii mai
bune de aerisire a butucilor, de aplicare a lucrărilor de întreţinere şi de combatere a bolilor
şi dăunătorilor, favorizează procesul de fotosinteză etc. În plantaţiile susţinute pe spalieri
cu sârme duble, legatul este înlocuit, în mare parte, cu dirijarea lăstarilor printre sârme. Se
reduce, în acest fel, munca manuală necesară lucrării de legat cu circa 40%.
Cârnitul constă în retezarea lăstarilor cu şi fără rod la 6-8 frunze din vârf, începând
din momentul intrării strugurilor în perioada de pârgă. Fiziologic, cârnitul nu este justificat
decât în faza de pârgă sau de diminuare a vitezei de creştere a lăstarilor şi numai pentru
frunzele consumatoare din vârful lăstarilor. De asemenea, se impune efectuarea cârnitului
când plantaţia este amplasată pe soluri fertile, cultivate cu soiuri viguroase sau de vigoare
mijlocie, în condiţii de umiditate normală. Lucrarea asigură redistribuirea substanţelor
nutritive spre struguri şi lemn favorizează maturarea mai bună a lemnului şi strugurilor şi
crează condiţii mai bune de microclimat.
Plivitul lăstarilor. Scopul principal al lucrării este reglarea fructificării viţei de vie,
prin stabilirea încărcăturii finale optime de lăstari pe butuc. În acest scop se îndepărtează
lăstarii emişi din mugurii secundari sau a celor crescuţi pe tulpini sau pe partea inferioară a
coardelor şi a lăstarilor sterili formaţi pe elementele de rod. Prin plivit se menţine forma
butucului şi se asigure repartizarea uniformă în spaţiu a lăstarilor. Perioada optimă indicată
pentru efectuarea lucrării este faza de apariţie a inflorescenţelor pe lăstari, când lăstarii se
rup printr-o apăsare uşoară la bază. Intensitatea cu care se execută lucrarea depinde de
procentul lăstarilor sterili. Astfel, la soiurile la care lăstarii sterili sunt, în medie, de 25%
(de exemplu: Galbena de Odobeşti, Cardinal, Chasselas doré etc.), aceştia vor fi pliviţi în
totalitate de pe elementele de rod; la soiurile cu 50% lăstari infertili (Băbească neagră,
Riesling italian, Afuz-Ali etc.) vor fi eliminaţi jumătate din numărul acestora; la soiurile cu
circa 75% lăstari infertili (Sultanina, Kiş-Miş negru etc.) vor fi pliviţi o treime din numărul
acestora.
Copilitul este o operaţiune în verde prin care se suprimă total sau se scurtează
parţial copilii, rezervând pe ei un anumit număr de frunze. Scopurile urmărite prin această
operaţie sunt: micşorarea transpiraţiei prin reducerea suprafeţei foliare totale de pe butuc şi
lăstari; diminuarea umbririi frunzelor de pe lăstarul principal, respectiv mărirea
productivităţii fotosintezei, creşterea coeficientului de fertilitate a butucului, care devine
posibilă printr-o hrănire mai bună a ochilor de iarnă aflaţi în curs de formare. Copilitul
raţional, la via pe rod, se execută atunci când pe copil există 7-8 frunze, prin suprimarea
vârfului de creştere a copililor, rezervând 4-5 frunze pe porţiunea rămasă. Operaţiunea de
copilit are un caracter ocazional, angajând multă forţă de muncă (circa 80 ore/ha). Copilitul
parţial se impune în anii ploioşi sau când se urmăreşte realizarea mai rapidă de noi
formaţiuni fructifere şi obţinerea de producţii suplimentare.
Normarea numărului de inflorescenţe. Lucrarea se practică la soiuri de struguri
pentru masă, când la tăiere s-au reţinut încărcături prea mari pe butuc. Pentru o hrănire mai
abundentă a ciorchinilor de către aparatul asimilator şi o creştere uniformă a boabelor, se
elimină ciorchinii rău plasaţi, mici şi neuniformi.
Scurtarea inflorescenţelor/strugurilor. Pentru a permite dezvoltarea uniformă
aboabelor din cadrul unui strugure, la unele soiuri pentru masă se scurtează sau se suprimă
o parte din rahis şi din ramificaţii (Afuz-Ali, Italia, Muscat de Hamburg etc.). Lucrarea se

135
aplică înainte sau la 2-3 zile după înflorit. Scurtarea rahisului şi a ramificaţiilor se face cu
aproximativ o treime din lungime, respectiv din numărul lor.
Lucrări şi operaţiuni ocazionale. Acestea cuprind: ciupitul, , desfrunzitul parţial,
incizia inelară, polenizarea artificială şi rărirea boabelor
Ciupitul constă în suprimarea vârfului de creştere (coroniţa) lăstarilor. Lucrarea se
execută cu 1-2 zile înainte de înflorit, cu scopul de a întrerupe pentru o perioadă de 8-12
zile, creşterea în lungime a lăstarului. Se realizează, în acest fel, o redistribuire a
asimilatelor dinspre vârfurile lăstarilor spre inflorescenţă şi flori.
Desfrunzitul parţial. Se aplică atât la soiurile de struguri pentru vin, cât şi cele
pentru masă. Prin desfrunzit se urmăreşte: uşurarea efectuării tratamentelor; o expunere
mai bună a strugurilor la lumină, pentru o coloraţie mai frumoasă a acestora; micşorarea
pericolului atacului de boli pe struguri, printr-o aerisire mai bună. Desfrunzitul se aplică la
intrarea în pârgă, când se îndepărtează 4-5 frunze din cele aflate pe lăstar în zona
strugurilor. O desfrunzire mai puternică întârzie maturarea strugurilor şi a lemnului şi chiar
provoacă fenomenul de ofilire a strugurilor la soiurile cu suprafaţă foliară bogată.
Incizia inelară se efectuează pe lăstarii fertili sau pe coardele de rod, prin scoaterea
unui inel de scoarţă de 5-6 mm sau prin întreruperea pe timp relativ scurt (7-10 zile) a
circulaţiei descendente a sevei, fie prin incizare, fără scoaterea inelului de scoarţă, fie prin
strangulare. Operaţia se execută pe lăstarii fertili sub prima inflorescenţă de la bază, sau la
baza coardei de rod. Perioada optimă pentru aplicarea operaţiei este de 3-5 zile înainte de
înflorit, când se urmăreşte sporirea numărului de flori legate şi cu 3-5 zile după înflorit,
când se urmăreşte sporirea masei boabelor şi a ciorchinilor, sau în perioada de pârgă pentru
a grăbi maturarea strugurilor. Lucrarea nu este indicată decât o dată la 3 ani la acelaşi
butuc, sau în fiecare an numai la o treime din coarde, respectiv la o treime din lăstarii fertili
de pe aceeaşi coardă.
Polenizarea artificială. Lucrarea se aplică mai ales la soiurile de masă cu florile
hermafrodite, funcţional femele (de exemplu: Coarnă neagră, Bicane etc.).Polenizarea
artificială este indicată atunci când, în perioada înfloritului, umiditatea relativă a aerului
este ridicată, temperatura din aer este sub 15°-17°C şi polenul nu este deplasat de vânt.
Pentru polenizare este indicat să se folosească un amestec de polen de la 3-4 soiuri,
inclusiv polenul soiului mamă. Lucrarea se efectuează în timpul înfloritului în masă,
folosindu-se, pentru distribuirea expeditivă a polenului diferite aparate de tip pulverzator,
sau se realizează prin scuturarea sârmelor spalierului.
Rărirea boabelor se aplică rar în practică, având o întrebuinţare limitată, doar
pentru soiurile de masă timpurii, la care strugurii au tendinţă de compactizare. Limitarea
numărului de flori fecundate se poate efectua în perioada de înflorit, mai ales în culturile de
seră, folosindu-se în acest scop substanţe inhibitoare pentru fecundare, administrate prin
stropiri.

10.6. LUCRĂRILE SOLULUI ŞI APLICAREA ERBICIDELOR

Solul din plantaţiile de vii trebuie menţinut în permanenţă afânat şi fără buruieni.
Lucrările solului au drept scop, să creeze condiţiile necesare pentru o bună dezvoltare a
sistemului radicular al viţei de vie. În funcţie de frecvenţa cu care sunt efectuate, lucrările
solului pot fi anuale şi periodice. Lucrările anuale cuprind: arătura de toamnă, arătura de
primăvară şi afânarea superficială a solului.
Arătura de toamnă se execută după căderea frunzelor la adâncimea de 16-18 cm,
mecanizat, cu ajutorul plugului cultivator pentru vie echipat cu 2 sau 4 trupiţe şi o rariţă,
acţionat de un tractor viticol. Arătura de toamnă nu se grăpează, favorizându-se, astfel,
reţinerea zăpezii şi a apei rezultate din topirea acesteia şi a celei provenite din ploi, precum
şi mărunţirea naturală a bulgărilor prin îngheţ şi dezgheţ. Prin răsturnarea brazdelor spre

136
rândurile de viţă se obţine şi o bilonare pe direcţia acestora. Biloanele formate prin arătură,
în arealele în care viţa se protejează în timpul iernii, ajută la acoperirea coardelor emise din
cepii de siguranţă, culcate şi fixate în prealabil pe direcţia rândurilor.
Arătura de primăvară se execută primăvara timpuriu (martie-aprilie), la
adâncimea de 14-16 cm, cu plugul cultivator pentru vie echipat cu 2 sau 4 trupiţe (în
funcţie de distanţa dintre rânduri). Lucrarea se face concomitent cu grăpatul, prin folosirea
grapei cu colţi elastici (pe soluri uşoare) sau grapei stelate (pe soluri mijlocii şi grele).
Arătura se efectuează prin răsturnarea unei brazde la cormană, de fiecare parte a rândului
de viţe, în vederea desfiinţării biloanelor efectuate la arătura de toamnă.
Afânarea adâncă de toamnă, este recomandată şi practicată în viile neprotejate.
Lucrarea se execută la adâncimea de 20-25 cm cu plugul cultivator pentru vie echipat cu
organe active de tip „cizel”. Afânarea adâncă de toamnă poate înlocui, o dată la 4 ani,
arătura de toamnă.
Afânarea superficială de primăvară se execută la adâncimea de 12-14 cm, după
tăierea de producţie şi eliberarea terenului de coardele rămase după tăiere (sfârşitul lunii
aprilie, începutul lunii mai). Se foloseşte în acest scop plugul cultivator pentru vie, echipat
cu gheare de afânare, înlocuindu-se arătura de primăvară.
Cultivaţia se aplică de 2-3 ori în perioada de vegetaţie şi constă dintr-o afânare
superficială (la 5-8 cm), în vederea păstrării apei din sol şi distrugerii buruienilor. Se
foloseşte în acest scop plugul cultivator pentru vie echipat cu organe active de tip săgeată.
Pentru executarea lucrării pe suprafaţa dintre butuci, sunt folosite cultivatoare prevăzute cu
cuţite laterale mobile (palpator), care se retrag automat în dreptul butucilor conduşi pe
forme semiînalte sau înalte.
Discuitul este o lucrare superficială efectuată la adâncimea de 5-8 cm, prin care se
afânează, se mărunţeşte şi se nivelează solul dintre rândurile de viţe, distrugându-se,
totodată, şi buruienile.
Lucrarea cu freza este indicată în cazul solurilor grele şi puternic îmburuienate.
Adâncimea de lucru este de 5-10 cm. Lucrarea se va efectua numai atunci când cu
cultivatorul sau cu polidiscul nu pot fi făcute lucrări corespunzătoare.
Praşilele, în număr de 2-4 (rareori mai multe sau mai puţine), se aplică în tot cursul
perioadei de vegetaţie, mobilizând solul pe adâncimea de 6-8 cm. Lucrarea se execută
manual pe o bandă de circa 60-70 cm pe direcţia rândului. Pe solurile uşoare numărul
praşilelor este mai mic (1-2), iar pe cele grele mai mare (3-4), în funcţie de condiţiile
climatice din perioada de vegetaţie. Praşilele se execută mai ales după ploi abundente care
bătătoresc solul şi pe timp de secetă, când previn pierderile de apă din sol.
Mulcirea solului, se realizează prin acoperirea rândurilor dintre viţe (mulcire
parţială) sau pe întreaga suprafaţă (mulcire totală) cu pleavă, paie sau cu un strat vegetal
obţinut din tocarea masei verzi formată din secară, orz, rapiţă etc. Drept rezultat, se
îmbunătăţeşte regimul termic şi hidric din sol, se evită fenomenele de eroziune şi de
apariţie a buruienilor. În viticultura modernă se folosesc, în acest scop, benzi din folie de
polietilenă de culoare neagră, soluţie ce poate fi aplicată în arealele foarte secetoase, pe
suprafeţe restrânse.
Lucrări periodice. Subsolarea se efectuează la 3-4 ani pe solurile grele, argiloase,
la 4-5 ani pe solurile lutoase şi la 5-6 ani pe solurile nisipoase. Lucrarea constă în afânarea
solului, fără întoarcerea brazdei, la adâncimea de 35-45 cm. Prin subsolare se asigură
îmbunătăţirea regimului hidric, aerisirea, căldura şi activitatea microorganismelor din sol.
De asemenea, se stimulează reîntinerirea rădăcinilor care sunt afectate prin subsolare până
la adâncimea de lucru (11-12% din volumul total al rădăcinilor). Pentru a reduce parţial
distrugerea rădăcinilor întâlnite pe mijlocul rândului de viţe, subsolarea se execută
alternativ, din 2 în 2 intervale, astfel încât ea să poată fi încheiată după 2 ani. Condiţii

137
corespunzătoare pentru efectuarea lucrării sunt asigurate toamna, după recoltatul
strugurilor, când umiditatea solului este cuprinsă între 60-90% din IUA. Concomitent cu
subsolarea se face şi fertilizarea cu fosfor şi potasiu, folosindu-se, în acest scop,
echipamentul EIV pentru administrat îngrăşăminte chimice, montat pe subsolierul SPV-45
M.
Folosirea erbicidelor în viticultură. Întreţinerea solului din plantaţiile de vii aflate
în producţie se poate asigura, în afară de lucrările solului, şi prin erbicidare. Folosirea
erbicidelor suplineşte lucrările superficiale efectuate manual sau mecanizat, contribuind, în
acest fel, la reducerea numărului de lucrări aplicate solului şi la diminuarea cheltuielilor şi
forţei de muncă cu circa 150-200 ore/ha. Substituirea praşilelor pentru combaterea
buruienilor pe pante, prin erbicidare, previne, de asemenea, eroziunea de suprafaţă.
Erbicidarea, prin simplitatea de aplicare şi eficienţa ei economică, se impune ca metodă
chimică de întreţinere a solului din vii.În funcţie de modul de aplicare a erbicidelor, în
viticultură se disting mai multe metode: erbicidarea în benzi (parţială) şi erbicidarea totală
(pe întreaga suprafaţă).
Erbicidarea în benzi (parţială) constă în aplicarea substanţei pe rândul de butuci,
pe lăţimea de 25-30 cm de o parte şi de alta a rândurilor de viţă de vie. Intervalul dintre
rânduri se lucreeză manual sau cu mijloace mecanizate. Preemergent, erbicidarea în benzi
poate fi aplicată atât în plantaţiile conduse clasic, cât şi în cele pe tulpini înalte şi
semiînalte. Erbicidarea postemergent nu se aplică decât în viile conduse pe tulpini înalte şi
semiînalte.
Erbicidarea totală (pe întreaga suprafaţă) este indicată în plantaţiile infestate
puternic cu buruieni perene (de exemplu: Cynodon dactylon) şi cu distanţe mici între
rânduri (sub 1,50-1,60 m), nemecanizabile; de asemenea, poate fi aplicată în viile situate
pe terenuri în pantă în care lucrările solului creează condiţii pentru accentuarea procesului
de eroziune.

10.7 COMPLETAREA GOLURILOR ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE RODITOARE

Potenţialul productiv al plantaţiilor viticole roditoare şi economicitatea lor, în ansamblu,
depind şi de densitatea butucilor la unitatea de suprafaţă, comparativ cu cea iniţială. Dintre cauzele
ce pot favoriza apariţia golurilor în plantaţiile viticole evidenţiem : afinitatea slabă între altoi şi
portaltoi, influenţa nefavorabilă a unor factori naturali de stres (temperaturile scăzute din timpul
iernii, grindina, seceta excesivă, atacul de boli criptogamice şi prezenţa bolilor degenerative),
efectul cumulat al unor tehnologii de cultură inadecvate, vârsta plantelor şi longevitatea
caracteristică fiecărui soi altoi - portaltoi în parte.
Înainte de plantarea golurilor se monitorizează cauzele care le-au generat pentru a putea fi
înlăturate. Metodele de completare a golurilor în plantaţiile viticole roditoare diferă în funcţie de
vârsta lor. În plantaţiile cu vârsta de 15-18 ani se recomandă plantarea cu viţe de 1-2 ani fortificate
în ghivece sau în pungi de polietilenă.
În plantaţiile cu vârstă mai mare de 18 ani se poate folosi metoda prin marcotaj semiadânc
în sol sau prelungirea cordonului unilateral sau bilateral (marcotajul aerian).

10.8 FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

Corectarea resurselor trofice prin fertilizare, fără o aplicare abuzivă a îngrăşămintelor
chimice, determină refacerea potenţialului vegetativ şi de rodire al viţei de vie, fără deteriorarea
ecosistemului viticol.
În viticultura modernă prin fertilizare se urmăreşte asigurarea obţinerii unor recolte sporite
de struguri fără diminuarea indicilor de calitate şi de scădere a rezistenţei plantelor la boli,
dăunători şi alţi factori naturali critici. O asemenea orientare face necesară cunoaşterea reală a stării
de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor accesibile plantelor, a consumului anual de

138
hrană în funcţie de recolta de struguri ce se realizează şi necesitatea promovării cu prioritate la
fertilizare a factorilor biologici şi ecologici (Condei, Gh. şi colab., 1987).
Conceptul de fertilizare în sistem biologic (ecologic) impune folosirea în principal a
fertilizării organice concomitent cu limitarea celei minerale, convenţionale şi utilizarea
îngrăşămintelor minerale naturale (fosfaţi naturali ş.a.) pentru menţinerea şi ameliorarea durabilă a
fertilităţii solului.
Optimizarea consumului de îngrăşăminte şi a energiei folosite pentru administrarea lor
constituie o preocupare de actualitate pentru cercetarea ştiinţifică şi practica viticolă de profil. După
ponderea costurilor pentru fertilizare, normele de îngrăşăminte în plantaţiile viticole roditoare pot fi
stabilite la nivelul optimului economic care vizează maximizarea profitului la ha, sau al dozelor
optime experimental care determină obţinerea de producţii ridicate şi de calitate superioară.
Precizarea soluţiilor şi normelor de fertilizare pentru optimizarea raporturilor dintre
creştere şi rodire, dintre cantitatea şi calitatea recoltei de struguri se pot realiza prin utilizarea
următoarelor metode: agrochimică, diagnoză foliară, experimentală, vegetativă, morfofiziologică,
microbiologică ş.a.
Fertilizanţi utilizaţi. În plantaţiile viticole roditoare se folosesc următoarele tipuri de
îngrăşăminte: organice, chimice (minerale), minerale naturale şi organo-minerale.
Îngrăşămintele organice. Prin compoziţia lor complexă şi spectrul larg de influenţe
favorabile asupra plantelor, îngrăşămintele organice se pot considera prioritare pentru fertilizarea
plantaţiilor de vii pe rod. Aceasta, deoarece, pe lângă îmbogăţirea solului în elemente nutritive şi în
humus, ele intensifică activitatea microorganismelor din sol implicate în transformări biochimice
utile şi stimulează folosirea mai eficientă a îngrăşămintelor minerale. Îngrăşămintele organice
utilizabile sunt: gunoiul de grajd, nămolul de bovine, compostul de gospodărie, compostul din
resturile urbane, gunoiul de păsări, urina, mustul de bălegar şi îngrăşămintele verzi.
Îngrăşămintele chimice simple din grupa macroelemente. Această grupă de îngrăşăminte
se obţine pe cale sintetică, prin prelucrarea unor materii prime de natură minerală sau organo-
minerală. În plantaţiile viticole roditoare se folosesc frecvent îngrăşăminte chimice cu un singur
element nutritiv (simple), cum ar fi cele pe bază de: azot, fosfor, potasiu , magneziu ş.a.
Îngrăşămintele chimice simple din grupa microelementelor.
Microelementele sunt necesare plantelor în cantităţi foarte mici, însă cu eficacitate mare,
făcându-se indispensabile şi în nutriţia viţei de vie. Dintre îngrăşămintele cu microelemente s-au
dovedit mai importante cele pe bază de Mg, Fe, B, Zn, Mn.
Îngrăşămintele chimice complexe. Spre deosebire de îngrăşămintele chimice simple,
îngrăşămintele complexe pot să aibă în compoziţia lor două elemente nutritive principale, fiind
denumite îngrăşăminte binare; trei elemente principale denumite ternare sau mai multe macro- sau
microelemente.
Obţinerea îngrăşămintelor chimice complexe se realizează fie prin amestec fizic de
îngrăşăminte simple sau complexe, fie prin amestecuri tehnologice compatibile în procesul de
fabricaţie.
Îngrăşămintele chimice binare pot să fie de tipul NP (9-9-0); NK (20-0-20); NMg cu 20-
28% N şi 5 % Mg ; PK (0-20-30; 0-20-20).
Îngrăşămintele chimice ternare pot fi de tipul NPK : 16-16-16; 22-11-11; 13-26-13 etc.
(Lixandru, Gh. şi colab., 1990). Pe lângă elementele nutritive principale (NPK) îngrăşămintele
chimice complexe pot avea în conţinutul lor şi microelemente în concentraţii cum ar fi 0,05 % Mn,
0,01 % Zn, 0,02 % B etc.
Îngrăşămintele chimice complexe se produc sub formă solidă, măcinate sau granulate, şi
sub formă lichidă. În România se produc două tipuri de îngrăşăminte lichide, şi anume: tipul
cristalin şi tipul foliar.
Îngrăşămintele lichide de tip cristalin cu grad sporit de puritate au ca simbol litera C
urmată de 3 cifre (C 411, C 141, C 011), care reprezintă raportul dintre cele trei elemente nutritive
de bază: NPK.
Îngrăşămintele lichide de tip foliar au ca simbol litera F urmată ca şi în cazul celor de tip
cristalin de cele 3 cifre reprezentând raportul NPK. Spre deosebire de îngrăşămintele de tip
cristalin, cel de tip foliar au în compoziţia lor şi substanţe tampon (etilenglicol, zahăr, aldehidă

139
maleică), care previn modificarea pH-ului, substanţe cu proprietăţi de chelatizare (EDTA) şi
diferite microelemente.
Îngrăşămintele minerale naturale se obţin prin măcinarea rocilor naturale. Ele au în
conţinut un element nutritiv dominant (P,K) şi alte elemente necesare nutriţiei. Îngrăşămintele
minerale admise în viticultura ecologică se prezintă în tabelul 11.1
Îngrăşămintele organo-minerale. Acest tip de îngrăşăminte se obţine prin amestecarea de
îngrăşăminte organice cu îngrăşăminte chimice pe bază de NPK în proporţii diferite şi se
administrează sub formă solidă sau lichidă. În prezent, din grupa îngrăşămintelor organo-minerale
folosite la fertilizarea plantaţiilor de vii în producţie se poate aminti: tescovina compostată cu efect
asemănător gunoiului de grajd, şi de perspectivă îngrăşămintele ionitice.
Îngrăşămintele organo-minerale sunt mai eficiente decât dacă componentele lor s-ar
administra separat, deoarece partea organică reţine cu uşurinţă compuşii minerali, protejându-i
împotriva levigării sau trecerii lor în forme greu solubile. În felul acesta elementele nutritive sunt
eliberate treptat, pe măsura cerinţelor de hrană ale plantelor. Prin sporirea gradului de utilizare a
îngrăşămintelor chimice se poate realiza o reducere considerabilă a cantităţilor necesare, permiţând
în felul acesta fertilizarea anuală a unor suprafeţe mai mari, ceea ce pentru practica viticolă este
foarte important.
Îngrăşămintele ionitice aparţinând grupei de îngrăşăminte complexe organo-minerale,
rămân ca perspectivă şi pentru fertilizarea plantaţiilor de vii roditoare. La prepararea acestor
îngrăşăminte se pot folosi reziduri organice care pot căpăta însuşiri ionitice cum ar praful de
cărbune din exploatările miniere, reziduri celulozice care includ rumeguşul, praful de turbă etc.
Materiile prime respective se activează şi se îmbogăţesc prin tratare cu acid fosforic, acid
sulfuric, acid azotic etc, urmate de neutralizare cu substanţe bazice de potasiu şi calciu.

10.9 CORECTAREA REACŢIEI SOLULUI

Alături de ceilalţi factori ecopedologici de influenţă viţa de vie creşte şi fructifică la nivel
corespunzător atunci când reacţia solului variază de la moderat acid către neutră şi slab alcalină cu
pH-ul cuprins între 6,0-7,5. Se apreciază că amendarea terenului acide devine necesară atunci când
pH-ul solului înregistrează valori inferioare lui 5,5.
În practica viticolă din România pentru corectarea reacţiei solurilor acide se folosesc
amendamente reprezentate prin: piatra de var (Ca CO 3) măcinată cu putere de neutralizare (PNA)
de 88-92 %; praf de var ars (Ca O) cu putere de neutralizare de 178 %; spuma de defecaţie de la
fabricarea zahărului cu putere de neutralizare de 45-50 % şi carbonatul de calciu precipitat din
industria sodei, cu putere de neutralizare de 66-68 % (tabelul 11.5.).
Dozele de amendamente (DAC) ce trebuie aplicate pentru corectarea reacţiei solului se
stabilesc în funcţie de particularităţile fizico-chimice ale acestuia, respectiv pH, conţinutul iniţial de
baze schimbabile (SBi), gradul de saturaţie (Vi%), grosimea şi densitatea aparentă a stratului de sol
ce urmează a fi ameliorat şi materialul de amendare ce urmează a se folosi .
Aplicarea amendamentelor, după măcinare, se realizează prin împrăştierea mecanică pe
suprafaţa solului la sfârşitul perioadei de vegetaţie şi încorporarea prin arătură adâncă de toamnă.
În cazul în care acestea conţin reziduri minerale utilizabile pe bază de azot, cum ar carbonatul de
calciu de la fabricarea nitrofosfaţilor, administrarea poate fi făcută şi primăvara chiar şi în două
reprize, dacă economicitatea este asigurată.

10.10 IRIGAREA PLANTATIILOR VITICOLE RODITOARE

Sistemul radicular al viţei de vie permite explorarea unui volum mare de sol şi asigură o
capacitate ridicată de absorbţie a rădăcinilor active. De aceea, viţa de vie poate asigura obţinerea de
producţii ridicate chiar şi în arealele cu condiţii de subasigurare hidrică, pe terenurile în pantă şi pe
nisipuri unde apa este reţinută mai puţin. Totuşi, fiind o plantă cu un consum specific mare de apă,
în zonele viticole unde perioadele de secetă au o frecvenţă regulată şi se extind pe intervale mai
lungi de timp, completarea deficitului de apă prin irigare devine o măsură agrotehnică necesară sau
chiar indispensabilă.
În plantaţiile de vii pe rod irigarea contribuie la sporirea recoltei de struguri,cantitative şi
calitative, în special la soiurile de struguri pentru masă. În general, sporurile de recoltă pot să

140
ajungă până la 27-36 % la soiurile de struguri pentru masă (Nenciu, I., 1989) şi de până la 36 %, în
cazul soiurilor pentru struguri de vin (Mihalache şi colab., 1985). De asemenea, aplicarea irigării
determină folosirea eficientă a îngrăşămintelor, poate să prevină procesele de sărăturare a solului,
să stimuleze prelungirea duratei de viaţă utilă a plantaţiilor şi sporirea economicităţii acesteia.
În condiţiile pedoclimatice din România media multianuală şi repartizarea precipitaţiilor
exprimă posibitatea cultivării viţei de vie fără irigare în majoritatea zonelor consacrate acestei
culturi. Fac excepţie unele podgorii şi centre viticole din Dobrogea, din Lunca Dunării, zona
nisipurilor din sudul Olteniei şi altele de mai mică amploare, unde irigarea reprezintă o măsură
tehnologică utilă.
În podgoriile unde precipitaţiile depăşesc în mod frecvent plafonul considerat minim
necesar, pot să apară perioade de secetă, datorită repartiţiei necorespunzătoare a lor şi a capacităţii
reduse de reţinere a apei de către sol sau dezechilibrului între evapotranspiraţie şi volumul apei
provenit din ploile de vară neactive (sub 10 mm). Suma precipitaţiilor poate avea numai un caracter
orientativ. Ea trebuie să fie corelată cu analiza altor factori.
În practica viticolă se folosesc următoarele metode de irigare: scurgerea la suprafaţă, prin
aspersiune şi, irigarea localizată.
La alegerea metodelor de irigare trebuie avute în vedere condiţiile climatice, orografia
terenului, tipul de amenajări antierozionale (dacă acestea există), condiţiile hidrologice asociate cu
particularităţile fizice ale solului, sursa şi debitul de apă existente şi experienţa acumulată în timp.
Pentru a nu dăuna viţei de vie şi a nu contribui la degradarea solului prin sărăturare, apa de
irigare trebuie să fie aerisită, cu un conţinut mai mic de 0,3 % săruri nocive (Na Cl, NaHCO 3,
Na2CO3, Na2SO4), iar reziduurile minerale totale să nu depăşească concentraţia de 4 0/00.
Acestor cerinţe le corespunde apa din râuri, din lacuri naturale şi artificiale şi, numai pe
plan secund apele subterane. Indiferent de sursă, apa de irigare trebuie verificată, iar dacă nu
corespunde cerinţelor amintite este necesară ameliorarea calităţii.
Împreună cu alte măsuri agrofitotehnice aplicate în plantaţiile viticole roditoare, irigarea
exercită o influenţă de ansamblu care se manifestă prin sporirea vigorii de creştere a lăstarilor, a
potenţialului de producţie al butucilor şi îmbunătăţirea calităţii recoltei, mai ales la soiurile de
struguri pentru masă.
Atunci când irigarea este folosită raţional se creează premise pentru îmbunătăţirea stării de
umiditate a solului, de stimulare a activităţii microorganismelor, în urma cărora procesele de
dezagregare a materiilor organice şi de transformare chimică a celor minerale sporeşte în mod
simţitor. În paralel, elementele nutritive uşor accesibile plantelor migrează către zona de răspândire
maximă a rădăcinilor active iar alimentaţia globală a butucilor este dominată de N, a cărui pondere
înregistrează tendinţe de creştere în condiţii de irigare (Popa, V. şi colab., 1993).
Asociată cu lucrări repetate asupra solului irigarea contribuie la tasarea acestuia cu efect
negativ asupra stării structurale, ajungându-se la reducerea permeabilităţii pentru apă şi aer a
solului cu consecinţe nefavorabile în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice din sol.
Irigarea contribuie şi la levigarea elementelor nutritive uşor solubile, şi , prin aceasta, la reducerea
coeficientului de utilizare al îngrăşămintelor chimice.
Irigarea influenţează condiţiile de microclimat ducând la reducerea temperaturilor
excesive, ridicarea umidităţii relative a aerului cu efecte favorabile asupra desfăşurării proceselor
fiziologice ale viţei, în special asupra asimilaţiei clorofiliene şi a transpiraţiei.
Udarea de aprovizionare aplicată toamna sau primăvara devreme poate să grăbească cu 2-3
zile declanşarea dezmuguritului, să uniformizeze creşterea vegetativă şi fotosinteza. Dacă
temperatura apei folosite pentru udarea de aprovizionare executată primăvara devreme este mai
scăzută decât temperatura solului, dezmuguritul poate avea loc cu 3-6 zile mai târziu, sau poate fi
întrerupt dacă deja a început. Întârzierea dezmuguritului poate preveni pagubele produse de
brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, de suspensii abundente. Temperatura apei utilizate
trebuie să fie apropiată de cea a mediului înconjurător.
Atunci când irigarea este asociată şi cu fertilizare sporurile de recoltă pot depăşi 25-50%
(Alexandrescu, I. şi colab., 1968; Grumeza şi colab., 1970).
Prin irigare strugurii devin mai plini, uniformi, cu boabe mai mari, situaţie în care
producţia marfă poate să ajungă la 90-95 %. La strugurii pentru vin în urma irigării se pot înregistra
scăderi ale conţinutului mustului în zahăr şi o creştere moderată a acidităţii.

141
 Dacă aplicarea udărilor se prelungeşte până toamna poate determina întârzierea maturării
lemnului la coardele de 1 an şi o mai slabă pregătire a butucilor pentru iernare.

10.11 PROTECŢIA FITOSANITARĂ A PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

O problemă dificilă a viticulturii contemporane, cu tendinţă de creştere în viitor, o
reprezintă sensibilitatea soiurilor existente în cultură la atacul de boli şi dăunători specifici.
Prevenirea daunelor, care pot să ajungă până la compromiterea totală a recoltei de struguri, impune
aplicarea de tratamente costisitoare, care pot reprezenta până la 30-35% din cheltuielile de
producţie, iar în balanţa energetică pesticidele şi aplicarea lor în practică pot să deţină până la 35-
40%, uneori mai mult.
Pesticidele folosite în combaterea bolilor şi dăunătorilor viţei de vie, pe lângă efectul lor
favorabil, sporesc gradul de agresivitate al acestora şi contribuie la poluarea mediului şi a recoltei
de struguri, atunci când nu sunt folosite raţional. Cu toate neajunsurile pe care le prezintă
pesticidele, până la obţinerea şi promovarea în practică a unor soiuri de viţă roditoare, rezistente
sau măcar tolerante, fără măsuri de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor, producţia de
struguri rămâne incertă şi în mod asemănător calitatea acesteia.
Bolile parazitare specifice viţei de vie se împart în trei grupe: boli criptogamice produse de
ciuperci, boli virotice produse de virusuri şi micoplasme şi boli bacteriene (bacterioze) produse de
bacterii.
Bolile criptogamice cuprind o primă grupă de prezenţă relativ regulată în ţara noastră şi
pentru care se întreprind an de an măsuri de prevenire şi combatere. Acestea sunt: mana
(Plasmopara viticola), făinarea (Uncinula necator) şi putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botrytis
cinerea Pers.). A doua grupă de boli criptogamice, pentru care se întreprind măsuri de combatere,
numai atunci când acestea devin necesare, cuprinde: antracnoza (Gleosporium ampelofagum) şi
escorioza (Pomopsis viticola Sacc.).
Bolile virotice includ degenerările infecţioase (Arabis mosaic scurtnodarea, mazaicul
galben), mozaicul nervurian, marmorarea (Flech, Marbrure), boala lemnului striat (Legno-riceia,
Stempitting), răsucirea frunzelor (Leafroll, Enroulement), îngălbenirea aurie (Flavescence doré)
ş.a.
Bolile bacteriene (bacteriozele) au ca reprezentant de temut cancerul bacterian
(Agrobacterium tumefaciens Smith şi Town/conn).
Dăunătorii viţei de vie cuprind o primă grupă cu frecvenţă relativ regulată în ţara noastră şi
pentru care se întreprind an de an măsuri de prevenire şi combatere. În rândul acestora acarienii
aparţinând familiei Tetranychidae şi Eriophydae (Tetranychus urticae Koch, Eotetranychus
carpini quand, Pononychus ulmi Koch) din prima familie, Eriophyes vitis (Phyllocoptes vitis etc.)
şi moliile strugurilor reprezentate prin eudemis (Lobesia botrana Denet Schiff) şi Cochilis
(Colysia ambigualla Hb) şi cea din urmă grupă formată din omida păroasă a dudului (Hyphantria
cunea Drury), tripsul viţei de vie (Anaphotripsnetis priesner), păduchele ţestos (Eulecanium corni),
păduchele lânos (Pulvinaria vitis Torg), forfecarul viţei de vie (Lethrus apterus Loxm) şi ţigărarul
(Byctiscus betulae L) pentru care se întreprind măsuri de combatere numai atunci când acestea
devin necesare.
În ţara noastră protecţia plantaţiilor viticole roditoare este înglobată în acţiunea mai largă
de protecţie fitosanitară organizată şi coordonată la nivel naţional în cadrul reţelei de prognoză şi
avertizare a bolilor şi dăunătorilor plantelor. Astfel, în baza studiilor repetate an de an asupra
evoluţiei bolilor şi dăunătorilor, în strânsă legătură cu condiţiile climatice, staţiunile de prognoză
fitosanitară indică, prin buletinul de avertizare pe care îl emit, data aplicării tratamentelor pentru
fiecare boală şi dăunător în parte, substanţele care trebuiesc folosite, concentraţia şi eventualele
posibilităţi de complexare a acestora pentru mai multe boli şi dăunători la un singur tratament.
Combaterea chimică a principalelor boli şi dăunători se realizează cu produsele avizate şi
concentraţiile recomandate.

142
 10.12 RECOLTAREA STRUGURILOR
Recoltarea şi valorificarea strugurilor reprezintă ultima fază în realizarea obiectivelor
urmărite prin cultura viţei de vie. Strugurii pentru masă se culeg eşalonat, pe soiuri şi, numai pe
măsură ce ajung la faza respectivă. Culesul şi valorificarea strugurilor de masă presupun o serie de
măsuri organizatorice şi tehnice desfăşurate într-o succesiune bine definită, după cum urmează:
evaluarea producţiei, asigurarea condiţiilor materiale necesare, stabilirea momentului declanşării
culesului diferenţiat pe soiuri sau grupe de soiuri, recoltarea şi condiţionarea prin sortare,
cizelare şi ambalare, păstrare temporară, transportul, eventual conservarea şi păstrarea acestora
pe timp mai îndelungat.
Culesul strugurilor pentru vin se execută la maturitatea tehnologi, care diferă în funcţie de
tipul de vin care urmează a se obţine. Între parametrii specifici în baza cărora se stabileşte
momentul culesului importanţă au conţinutul strugurilor în zahăr, aciditate, antociani, compuşi de
aromă ş.a. Pentru stabilirea datei de cules se utilizează momentul maturării ) depline a strugurilor.
După maturarea deplină strugurii pargurg perioada de supramaturare .
Pentru obţinerea vinurilor pentru consum curent recoltarea strugurilor începe atunci când
conţinutul în zaharuri este de mimim 160-170 g/l; pentru vinuri superioare (VS) la 180-190 g/l;
pentru vinurile superioare cu denumire de origine (VDOC) la peste 190 g/l; pentru vinurile
superioare cu denumire de origine şi trepte de calitate, recoltarea are loc diferenţiat pe soiuri şi
epoci de supramaturare, respectiv VDOCC III la 220 g/l; la VDOCC II la 240 g/l şi VDOCC I la
260 g/l.
Recoltarea strugurilor pentru vin are loc într-o singură etapă, cu eşalonare pe o perioadă de
timp cât mai scurtă. Ca regulă generală recoltatul strugurilor de vin se face pe soiuri cu păstrarea
integrităţii strugurilor, într-un ritm corelat cu capacitatea de prelucrare la cramă şi în condiţii
adecvate de igienă. Recoltarea se face manual, semimecanizat şi mecanizat.

143