ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE „NICOLAE BĂLCESCU”

REFERAT

RELAŢII INTERNAŢIONALE

TEMA: RUSIA ÎN SISTEMUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE. RELAŢIA

SUA RUSIA

-SIBIU- 2016
 CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………..….........3

CAPITOLUL I: Rusia-SUA în relaţiile internaţionale……………...……...............4

CONCLUZII............................................................................................................13

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………….14

2
 INTRODUCERE

Termenul „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea

ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium, intergentes -
internaţional, relaţii care se stabilesc internaţiuni, diplomatice. 1
După ce naţiunile au ajuns în faza istorică de state-naţiuni, relaţiile dintre
naţiuni suverane se pot numi relaţii internaţionale, având un caracter oficial.
Relaţiile internaţionale sunt o disciplină a secolului XX, care au luat o
dezvoltare după primul război mondial şi au cunoscut o evoluţie spectaculoasă mai
cu seamă după ce de-al doilea război mondial. Principala preocupare a relaţiilor
internaţionale era de a se evita războiul. În al doilea rând relaţiile internaţionale au
fost înţelese ca interacţiunile reciproce, politice şi militare, dintre state, sau ca
studiul relaţiilor externe dintre state, dar nu este de ignorat faptul că acestea sunt
influenţate, mai ales din punct de vedere economic, de deciziile interne ale statelor,
în condiţiile globalizării economice accentuate din ultimele decenii.
Astăzi, relaţiile internaţionale constituie o problematică vastă, deoarece nu se
limitează doar la sfera acţiunilor statului, ci privesc toate felurile de activităţi
umane: fluxurile migratoare, între care turismul, raporturile culturale, activităţile
economice. Curentele transnaţionale, în particular cele religioase, joacă aici rolul
lor. După 1945, relaţiile internaţionale au cunoscut o dezvoltare excepţională, ca
efect al mondializării schimburilor şi comunicaţiilor.
Din secolul al XVI-lea, Europa a dominat lumea, a „descoperit-o”, i-a impus
limbile, religiile, obiceiurile sale. Încă în 1939, centrul mondial de putere se afla în
occident, chiar dacă se prefigurau semnele decăderii sale. După sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, puterea nu mai e în Europa, ci în afara ei. Marile probleme
ale planetei încetează să se confunde cu cele ale Europei. Relaţiile internaţionale
sunt din ce în ce mai puţin influenţate de lumea europeană şi din ce în ce mai mult
de lumile din afara ei.
Astfel, Rusia şi-a structurat întotdeauna politica externă pe cinci mari linii
directoare de acţiune: două din ele vizează relaţia cu Occidentul: Statele Unite ale
Americii şi Uniunea Europeană – fiind de altfel şi cele mai vizibile în ultimii
douăzeci de ani. Celelalte trei au ca ţintă China, Orientul Apropiat şi fostele state
ex-sovietice, adică Vecinătatea Apropiată.
Instrumentele de care se foloseşte Rusia sunt resursele şi politica energetică.
La nivel declarativ oficialii susţin linia multilaterală în luarea deciziilor. De altfel
în conformitate cu Recomandarea Parlamentului European din 2 aprilie 2009
adresată Consiliului privind noul acord UE – Rusia, principalul document care
reglementează politica internaţională a statului rus conţine prevederi clare în acest
sens.

1
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române
3
 Oficial “Rusia va continua să insiste asupra începuturilor multilaterale în
afacerile globale şi formării unei asemenea arhitecturi a relaţiilor internationale,
care să-şi aibă baza în recunoaşterea de către comunitatea internaţională a
principiilor indivizibilităţii securităţii în lumea modernă, reflectându-i diversitatea
acesteia”. Dar în acelaşi timp putem observa că utilizarea multilateralismul în
relaţiile diplomatice de către Rusia este mai degrabă un principiu opţional.
De fiecare dată când interesul naţional al Rusiei va necesita aplicarea unor
metode de acţiune unilaterală, aceasta nu va ezita să utilizeze unilateralismul, lucru
demonstrat în cadrul conflictului ruso-georgian din luna august 2008. Exemple pot
fi mai multe (mai ales privind politica energetică şi relaţiile cu UE), acesta fiind
doar cel mai cunoscut.
Deci, se poate să observa cum politica externă rusă oficial are ca principiu
multilateralismul, dar neoficial acţionează unilateral şi asta deoarece interesul
naţional (în viziunea conducătorilor săi) nu are (ne)voie să cunoască o limită dintre
cele două principii antagonice.

CAPITOLUL I: RUSIA ŞI SUA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Relaţia dintre SUA şi Rusia a fost una tensionată pe tot parcursul istoriei,
fiecare dintre ele dorind să dobândească titlul de mare putere. Treptat, de la statutul
de rivali, au trecut şi la cel de parteneri aderând împreună la diferite tratate sau
alianţe, dar niciodată aşa zisul război rece nu va înceta să existe între cele două
mari puteri.
Încheierea celui de-al doilea război mondial, prin capitularea necondiţionată
a Germaniei (8 mai 1945), apoi a Japoniei (14 august 1945) a fost urmată de
crearea unui nou sistem internaţional. Acest sistem s-a structurat sub impactul
confruntării dintre cele două superputeri Statele Unite ale Americii şi Uniunea
Sovietică. Marile puteri care constituiseră Coaliţia Naţiunilor Unite trec de la
statutul de aliat la cel de adversar, situându-se pe aliniamentele unui conflict de
mare anvergură numit Războiul Rece.
Sintagma război rece este folosită pentru prima dată în 1947 de finanţistul şi
consilierul politic american Bernard Baruch într-un discurs rostit în faţa
legislativului din Carolina de Sud pentru a defini tensiunile apărute între Uniunea
Sovietică şi statele din Europa de Est aflate sub influenţa acesteia, pe de o parte, şi
Statele Unite ale Americii şi aliaţii săi din Europa Occidentală, pe de altă parte.
Originile şi cauzele Războiului Rece sunt interpretate în mod diferit în
istoria relaţiilor internaţionale. André Fontaine consideră că Războiul Rece, ca
fenomen istoric, a început în anul 1917 prin succesul Revoluţiei bolşevice din
Rusia şi a ieşit la lumina zilei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, fiind
prezentat ca o luptă decisivă între capitalism şi comunism, între pluralism şi
4
totalitarism, între sistemul de stat liberal democrat şi cel socialist. Philippe Moreau
Defarges vede şi el în Războiul Rece un conflict al secolului XX între marxism-
leninism şi democraţiile liberale şi capitaliste, acest conflict fiind asociat de
destinul Uniunii Sovietice.
Cauzele declanşării Războiului Rece sunt: ideologia marxistă în interpretarea
ei sovietică, revendicând revoluţia mondială ca formă a unei lupte de clasă
universale; experienţele istorice ale conducerii Uniunii Sovietice datorate
ostilităţii statelor capitaliste care au încercat să înlăture regimul sovietic în anii
1918-1921, precum şi efortul liderilor de la Kremlin de a-şi menţine puterea printr-
o dictatură crâncenă; achiziţia armelor atomice ale Americii care au cauzat frica în
Uniunea Sovietică; acţiunile Uniunii Sovietice de a prelua controlul Europei de
Est; America a fost enervată de acţiunile Uniunii Sovietice în partea Germaniei;
sovieticii se temeau că America ar putea folosi Europa de Vest ca bază pentru a o
ataca.2
Prin stimularea unor mişcări sociale în Europa Occidentală, în spaţiul
mediteranean şi în Asia, cu ajutorul partidelor comuniste dirijate de la Moscova,
ruşii sperau să-şi extindă sferele de influenţă pe o perioadă nelimitată. Statele Unite
ale Americii, principala putere a lumii occidentale, reprezentată de preşedintele
Franklin Delano Roosevelt şi ministrul său de Externe Cordell Hull, apoi, după
aprilie 1945, de către preşedintele Harry Truman şi ministrul său de Externe James
Francis Byrnes, au recunoscut caracterul ambivalent şi potenţial expansiv al
politicii sovietice.
Un amestec de speranţe idealiste în posibila democratizare a regimului
sovietic şi de temeri resemnate că un angajament american pe termen lung în
Europa nu va putea fi impus în politica internă, i-a determinat pe liderii americani
de a recunoaşte dorinţa Uniunii Sovietice de a avea state vecine prietene şi interese
legitime de securitate naţională. După elaborarea Planului Marshall, liderii de la
Kremlin au reacţionat prin sovietizarea zonei germane de ocupaţie şi a ţărilor din
Europa de Est. Statele europene, rămase în afara zonei de influenţă a puterii
sovietice s-au văzut subordonate susţinerii SUA de frica unei agresiuni sovietice.
Efectele Războiului Rece au fost diverse printre care se pot număra: Statele
Unite ale Americii cât şi Uniunea Sovietică au început să construiască arsenale de
arme atomice şi proiectile balistice, au fost formate blocurile militare NATO şi
pactul de la Varşovia, a dus la conflicte distructive precum Razboiul Vietnamez şi
cel Coreean, a fost distrus zidul Berlinului şi au fost unificate cele 2 naţiuni
germane, pactul de la Varsovia s-a dezintegrat, iar statele Baltice şi nişte foste
Republici Sovietice au obţinut independenţa. America a devenit singura
superputere din lume, iar comunismul a căzut în toată lumea.

2
http://jurnalulnational.eu/cauzele-si-efectele-razboiului-rece/

5
 Convingerea că Uniunea Sovietică reprezintă un pericol mortal pentru lumea
liberă o determină pe aceasta din urmă să se înarmeze. 3
De la Doctrina Truman, americanii preocupaţi să îndiguiască comunismul,
au crescut cheltuielile lor militare, care au atins 13℅ din PIB în 1952, ţinând
forţele lor în alertă şi creând o centrală de informaţii. URSS a făcut prima
experienţă atomică în 1949. Conflictul din Coreea apare ca un model de conflict
limitat, sângeros, impopular şi ineficace. În aceste condiţii, republicanii americani
au adoptat, în 1953, noua strategie, care poate fi rezumată prin trei formule:
represalii masive, riposta imediată, fără adăposturi, adică la orice atac, SUA vor
răspunde imediat şi masiv cu arma atomică. Nici un teritoriu nu va fi scutit. Aşa
estimau SUA că vor obţine maximum de securitate la costurile cele mai puţin
ridicate.
Un alt pas important în istoria relaţiei Rusia-SUA îl constituie vizita lui Nixon
la Moscova, în mai 1972 care a fost cea dintâi vizită oficială a unui preşedinte
american în URSS când s-a semnat o declaraţie comună care a „definit bazele
raporturilor reciproce între SUA şi URSS”. Acest acord a întărit bipolarismul
americano-sovietic şi a apropiat două sisteme politice în care raţiunea de stat
prevala asupra exigenţelor ideologiei.4
Între 1975-1985, lumea a traversat o nouă fază a tensiunilor internaţionale
atât din cauza crizei economice, cât şi a dificultăţilor din raporturile dintre SUA şi
URSS. A avut loc o eroziune a influenţei americane în lume. Afacerea Watergate,
traumele provocate de războiul din Vietnam, demisia lui Nixon (8 august 1974) au
dus la pierderea influenţei şi la o criză de conştiinţă a politicii externe americane.
În 1973 şi 1974, obsedaţi de ideea de a evita orice nouă intervenţie,
americanii par să fi renunţat la exerciţiul responsabilităţii în lume. Retragerea
diplomatică era generală, cu excepţia Orientului Apropiat, cu privire la care
preşedintele Carter a semnat acordul de la Camp David, în 17 septembrie 1978.
Divergenţele echipei de la putere şi voinţa moralizatoare a preşedintelui Carter,
care pune pe primul plan apărarea drepturilor omului precum şi renunţarea la
fabricarea armei neutronice, întăreşte impresia unei Americi nesigure şi aflată în
declin. Această schimbare de orientare a intervenit în timpul lui Carter, care a
prevenit, în ianuarie 1980, că orice tentativă a unei ţări de a-şi asigura controlul
asupra golfului Persic va fi considerată ca un atac lansat împotriva intereselor
vitale ale SUA. Alegerea lui Ronald Reagan în 1980-1988 a însemnat însă
reafirmarea Americii din nou ca lider al lumii libere, decis să se redreseze, pentru a
se reînarma masiv şi a restabili autoritatea SUA în lume, în faţa ameninţărilor
Uniunii Sovietice, „imperiul răului”.5

3
Ibidem.
4
Leonida LOGHIN, Mari conferinţe internaţionale 1939-1945, Bucureşti, 1989, p.89.
5
Ibidem.
6
 Cursa înarmărilor
Din 1973 sovieticii au experimentat cu succes rachete cu capete multiple.
Între altele, sovieticii au pus la punct o rachetă cu rază medie de acţiune 4-5000 de
km, SS 20 care putea lovi orice punct din Europa Occidentală.
De data aceasta la începutul anilor ’80, URSS apărea ca prima putere
militară din punct de vedere nuclear şi al armelor convenţionale de pe glob. URSS,
a instalat în Europa de Est, începând cu 1977 o reţea de 330 de rachete SS 20.
Aşadar forţa de lovire a URSS şi SUA era uriaşă, împreună puteau să distrugă de
câteva zeci de ori întreaga viaţă de pe pământ.
Au început o serie de negocierile privitoare la limitarea armamentelor şi în
ciuda tuturor acestor împrejurări nefavorabile s-a semnat, la Viena (15-18 iunie
1979), Tratatul SALT 2. Brejenv şi Carter au semnat un acord care prevedea
limitarea numărului la 2250 şi a tipului de rachetă (maximum 1320 de rachete cu
capete multiple, dintre care 820 ICBM sol-sol) lansatoare nucleare pentru fiecare
ţară. Tratatul n-a redus cursa înarmărilor, ci doar a încetinit progresul acesteia. Din
cauză că acordurile au fost văzute ca fiind prea favorabile URSS, Senatul american
a refuzat să-l ratifice. Nici negocierile pentru reducerea forţelor în Europa (Mutual
Balanced Forces Reduction), angajate la Viena, în octombrie 1973, cu participarea
a 12 state NATO şi şapte ale tratatului de la Varşovia, nu s-au soldat cu rezultate
efective. Nici întâlnirile pe tema forţelor nucleare cu rază intermediară (FNI), care
s-au angajat la Geneva (30 nov. 1981), n-au dus la nici un rezultat pozitiv.
Negocierile START (Strategic Arms Reduction talks), începute la 20 iunie 1982, la
Geneva, au ajuns repede în impas. Problema euro-rachetelor era mai gravă.6
Între 1981-1983 un val de pacifism s-a afirmat în întreaga Europă dar, ca
urmare a victoriei CDU şi aliaţilor ei, la alegerile din martie 1983, primele rachete
Pershing II au fost instalate în Germania de Vest. Uniunea Sovietică s-a retras din
toate negocierile pentru dezarmare şi a anunţat o masivă creştere a arsenalului său
nuclear. A urmat o perioadă de confruntare, cursa înarmărilor fiind reluată.
Prezentată ca un mijloc de a pune capăt echilibrului terorii, ea a fost relansată de
SUA, sub numele de „războiul stelelor” (star wars).
Iniţiativa de Apărare Strategică, anunţată în 23 martie 1983 de preşedintele
Reagan, a constat într-un proiect de instalare a unui scut spaţial de protecţie
împotriva rachetelor balistice. Era vorba de a elibera SUA de teama nucleară şi de
depăşirea de către umanitate a riscului atomic. Ideea era de a crea un sistem
defensiv care trebuia, în anul 2000, să facă ineficiente armele nucleare ofensive
sovietice, interceptându-le şi distrugându-le înainte de atinge solul SUA.
Conducătorii URSSau cerut fără încetare, renunţarea SUA la iniţiativa de apărare,
în acelaşi timp cu reluarea negocierilor cu privire la dezarmare.

6
Allan M. Winkler, Eseuri şi documente despre America de după cel de-al doilea război
mondial, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 423 .

7
 Cursa înarmărilor n-a fost oprită sau limitată, cheltuielile militare fiind în
1981 de 450 de miliarde de dolari. Vânzările de arme au fost afacerea cea mai
importantă în comerţul mondial. SUA şi URSS singure aveau 72% din această
afacere, în timp ce Franţa şi Marea Britanie doar 18%. Cumpărătorii cei mai
importanţi erau ţările din Orientul Mijlociu (57% din vânzări), 13% Africa şi 12%
America Latină.
Consider că a fost o perioadă foarte dificilă în raporturile sovieto-
americane. Influenţa celor doi mari descreşte pe fondul afirmării noilor puteri
avide de responsabilitate: China, Japonia şi Comunitatea Europeană, ţările
exportatoare de petrol, cele nealiniate. Dintr-o dată, marile puteri n-au mai
controlat conflictele periferice, actorii regionali şi terorismul internaţional.
Prăbuşirea comunismului
Preşedintele Nixon a urmărit crearea unei relaţii aparte între SUA, China şi
URSS. Destinderea dăduse o nouă eficienţă diplomaţiei europene, care fusese
„îngheţată” timp de două decenii. SUA interpretau însă diferit rolul relaţiilor
internaţionale în era destinderii. Diplomaţia comunistă a început să fie tratată ca
adversar şi colaborator în acelaşi timp. Cu toate acestea, începutul anilor ’80 nu a
însemnat renunţarea la bipolarism şi dispariţia conflictelor.
Războiul din Afganistan, un eşec al strategiei militare sovietice, a anulat
efectul înţelegerii SALT 2, de neproliferare a armelor atomice, semnată la Viena de
către preşedinţii Brejnev şi Carter, neratificată de Senatul american.
Cele două personalităţi care au marcat relaţiile internaţionale şi diplomaţia
sfârşitului de secol XX au fost preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov şi
preşedintele american Ronald Reagan. În timp ce Gorbaciov a înţeles că Imperiul
sovietic va rezista doar reformat, Reagan a fost primul preşedinte american de după
război care a preluat ofensiva pe plan mondial atât ideologic, cât şi geostrategic.
Gorbaciov a elaborat un program puternic de reforme – glasnostul şi perestroika.
Glasnostul a însemnat deschidere spre negocieri şi discuţii, reexaminarea critică a
fiecărui capitol din istoria U.R.S.S., iar perestroika – restructurarea – a avut efectul
unei a doua revoluţii din 1917, îndreptând regimul sovietic spre democratizare.
Diplomaţia sovietică nu a înţeles la timp că reformarea comunismului în URSS nu
era posibilă de realizat. Democratizarea a însemnat începutul prăbuşirii unui sistem
osificat, care nu putea supravieţuit decât prin teroare. O urmare a fost aceea că în
republicile din marele imperiu roşu au început mişcări de secesiune.7
Anul 1989 a fost cel al prăbuşirii comunismului. Deşi conducătorii sovietici
nu şi-au dorit acest lucru, prin liberalizare regimului, încercată de Gorbaciov, s-a
dat semnalul începutului sfârşitului utopiei comuniste prin reforme (Polonia,
Ungaria), revoluţii de catifea (Cehoslovacia) sau mişcări sociale sângeroase în
România (decembrie 1989). Căderea comunismului aici a antrenat şi căderea
7
Sergio Romano, 50 de ani de istorie mondială, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1999,p. 253.
8
comunismului în Uniunea Sovietică şi dezmembrarea acesteia. Blocul politic şi
militar occidental s-a întărit. Tratatul de la Varşovia s-a desfiinţat în 1991.
Căderea Zidului Berlinului, simbol al comunismului şi al dominaţiei sovietice în
Europa, a fost semnalul prăbuşirii definitive a regimurilor comuniste.8
Întâlnirea de la Malta, din decembrie 1989, a celor doi preşedinţi Mihail
Gorbaciov şi Ronald Reagan, a marcat un fapt împlinit – sfârşitul „războiului
rece”. Următorul pas a fost destrămarea Uniunii Sovietice. Colapsul Uniunii
Sovietice a adus schimbări radicale în relaţiile economice şi politica internaţională.
La 12 septembrie 1990 la Moscova a fost semnat de miniştrii de externe ai R.F.G.,
R.D.G., U.R.S.S., (S.U.A., Marea Britanie şi Franţa), Tratatul asupra
reglementării definitive privind Germania. Printr-un tratat s-a reglementat între
Germania unită şi U.R.S.S., condiţiile şi duratei prezenţei armatei sovietice pe
teritoriul fostei R.D.G. şi al Berlinului, retragerea acestora până cel târziu în 1994.9
Prăbuşirea sistemului sovietic a însemnat şi sfârşitul „războiului rece”,
marcat prin summitul sovieto-american din iulie 1991, între Gorbaciov şi George
Bush. Cele două puteri au pus bazele unui parteneriat sovieto-american, care a
funcţionat în cazul războiului din Golf, SUA căutând să menajeze suspiciunile
Rusiei, care s-a văzut decăzută de la statutul de super putere. Războaiele apărute
după căderea comunismului au deschis drumul SUA spre rolul de „jandarm
mondial”, fiind singura superputere rămasă, care, prin intermediul NATO, s-a
implicat în conflicte ca războiul din Golf şi cel din Iugoslavia. Noua lume era mai
liberă, dar mult mai instabilă, iar SUA, care în secolul al XX-lea au oscilat între
izolaţionism şi implicare, şi-au asumat, pentru a treia oară, după primele două
războaie mondiale rolul de lider la scara planetară.10
După căderea sistemului comunist şi destrămarea Uniunii Sovietice, SUA au
început să se implice tot mai accentuat în problemele ONU. Noua strategie a
NATO în relaţiile internaţionale a fost adoptată în 1991 la summitul alianţei de la
Roma, când a fost adoptată Declaraţia de pace şi cooperare. Hotărârile de la Roma
au deschis un nou capitol în istoria organizaţiei transatlantice, NATO devenind o
alianţă deschisă, o sursă de stabilitate şi un garant al securităţii internaţionale, cu o
nouă strategie.
O nouă ordine mondială
Diplomaţia a fost pusă în faţa unor diverse schimbări şi provocări pe plan
internaţional în ultimele două decenii ale secolului XX, când, concomitent cu
apariţia şi dezvoltarea fenomenului globalizării, s-a accentuat criza comunismului
în întreaga lume, în Uniunea Sovietică şi Europa de est.
Aspectul care a influenţat semnificativ relaţiile internaţionale a fost
prăbuşirea regimurilor comuniste din centrul şi sud-estul Europei, destrămarea

8
Ibidem.
9
Ibidem.
10
Henry Kissnger, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p.807.
9
Uniunii Sovietice, care a decăzut din statutul de super putere. Se prefigura apariţia
unui sistem mondial unipolar, cu SUA drept lider, care ar fi avut puterea de
decizie. Unii se temeau de impunerea principiilor, valorilor şi modului de viaţă
american. Metamorfoza relaţiilor internaţionale s-a concretizat în dezvoltarea unui
sistem multipolar.11
Rolul cel mai important revine organismelor internaţionale, care stabilesc
regulile diplomatice şi supraveghează respectarea lor: ONU, OSCE, NATO,
Uniunea Europeană. În jurul lor s-au închegat relaţiile internaţionale, prin
sprijinirea, la începutul secolului XXI, a instrumentelor diplomatice tradiţionale –
tratatele, convenţiile, înţelegerile existente pe plan mondial.
ONU ar fi trebuit să fie organizaţia cea mai importantă. Disputele S.U.A. şi
U.R.S.S. din Consiliul de Securitate au dus, în timp, la pierderea credibilităţii
organizaţiei. Trebuia să renască şi să joace rolul reprezentativ în relaţiile
internaţionale, pentru care fusese creată.
SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi economică a
lumii, având puterea să impună orientările sale, chiar dacă acestea au dus la
anumite divergenţe în sânul alianţei, în timpul războaielor din fosta Iugoslavie
(1991-1995 şi 1999). Eficienţa NATO a constat în alianţele sau tratativele cu marii
actori ai relaţiilor internaţionale Uniunea Sovietică cu OSCE, Uniunea Europeană.
Procesul de lărgirea a NATO, prin primirea statelor din centrul şi sud-estul
Europei, a avut ca rezultat extinderea sferei sale de acţiune.
O concluzie care s-ar putea desprinde, este aceea că avem de-a face cu un
nou sistem internaţional, marcat de globalizarea relaţiilor economice şi de diverse
modificări pe scena politică internaţională.
Depănând firul în istoria relaţiei Rusia SUA în 2010 cele două mari puteri
care deţineau împreună cel puţin 90% dintre armele nucleare ale lumii au semnat
un acord privind reducerea cu trei sferturi a arsenalului faţă de 1991 semnat la
Praga, de preşedintele rus, Dmitri Medvedev, şi omologul său american, Barak
Obama. Deşi semnatarii aveau dreptul de a denunţa unilateral acordul, Obama a
vorbit despre o "relansare a relaţiilor ruso-americane", care ar demonstra că ambele
ţări pot contribui la binele naţiunilor. Pentru Medvedev, documentul "întoarce o
nouă pagină" în relaţiile bilaterale. El l-a asigurat pe Obama şi de "maximul
cooperării posibile în problema scutului antirachetă".
Faptul că ambele părţi au vorbit de "un moment istoric" nu exclude anumite
neînţelegeri care persistă, mai ales legate de scutul antirachetă al SUA.
În acest sens, Medvedev i-a propus lui Obama ca Rusia să ajute SUA "în
dezvoltarea unei reţele globale de apărare antirachetă" şi l-a asigurat de "voinţa de
a rezolva disensiunile". Obama nu a exlus nici el continuarea negocierilor pe
această temă, inclusiv legate de eliminarea armelor nucleare tactice. Tratatul
11
Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul european, Iaşi, 2000, p. 134.

10
START se referă doar la armele "strategice" (rachetele cu încărcătură nucleară),
capabile să fie lansate de pe un continent pe altul şi care scapă, deocamdată,
oricăror posibilităţi de interceptare. În schimb, rachetele tactice sunt cele împotriva
cărora ambele puteri au sisteme mai mult sau mai puţin eficiente de interceptare şi
interesul comun să nu cadă în mâna unor state ostile. 12
Consider că este esenţial ca Statele Unite să menţină o relaţie constructivă cu
guvernul federal rus, având mult mai mult de câştigat din dezvoltarea relaţiilor în
plan central, cu extindere la guvernelor regionale, organizaţiilor neguvernamentale
şi la populaţiile indigene, precum şi, în scopul de a aborda cooperarea nu numai în
afacerile de securitate, dar, de asemenea, în economie, comerţ, ştiinţă şi de
conservare a mediului.
La Praga, în ciuda divergenţelor existente cele două puteri au ajuns la o
unitate de viziune asupra necesităţii ca Iranul să fie sancţionat câtă vreme nu se
arată credibil în pretenţia că nu îmbogăţeşte uraniu în scopuri civile. De asemenea
preşedintele american a afirmat că dacă încetează să lupte pentru pace, pacea va
scăpa de sub control precum şi că va păstra armele nucleare atât timp cât le au şi
alte ţări în timp ce omolugul lui rus a afirmat că sancţiunile trebuie să fie înţelepte,
îndreptate exact către oprirea răspândirii armelor de distrugere în masă.
Semnarea tratatului START 2 în 2010 a reprezentat o realizare majoră, dar
aceasta nu a reuşit însă să pună bazele unei relaţii durabile şi cu profunde
schimbări în privinţa încrederii între cele două state. Nu înseamnă că avem motive
să preconizăm o nouă glaciaţiune în relaţia US – Rusia. Dar, dacă ne amintim de
schimburile de replici tăioase între Secretarul de Stat Hillary Clinton şi Vladimir
Putin pe subiectul fraudării alegerilor parlamentare şi al protestelor care au urmat
în decembrie 2011 sau al limbajului deloc diplomatic dintre reprezentanţii celor
două state în cadrul Consiliului de Securitate pe tema respingerii prin veto a unei
rezoluţii pe Siria, atunci avem motive să fim circumspecţi privind şansele unei
resetări cu adevărat viabile. Mai mult, reinstalatul la Kremlin, Vladimir Putin a
cărei relaţie cu SUA nu a fost tocmai una comodă, nu cred să fi uitat că Barack
Obama şi echipa sa după instalarea la Casa Albă l-au considerat pe Medvedev un
interlocutor mai de dorit. 13
Poate tocmai de aici şi semnalul dat de preşedintele american în discuţia cu
Medvedev la Summit-ul de la Seul. Rusia are nevoie de investiţii, de tehnologie,
deci vor exista o serie de compromisuri care să-i faciliteze aceste lucruri. Dar
aceste compromisuri vor fi pragmatice şi limitate. E bine de amintit că Rusia a
făcut deja compromisuri în ultimii ani (în privinţa scutului anti-rachetă, a votat
pentru intervenţia din Libia, a suspendat un uriaş contract de vânzare de armament
către Teheran), compromisuri care nu i-au adus câştigul vizat – tratarea ca partener

12
http://geopolitics.ro/putin-si-politica-externa-a-rusiei/
13
http://militar.infomondo.ro/
11
egal de către SUA. Apoi e bine să ne amintim că deşi Rusia a aderat la OMC, SUA
încă se mai gândeşte dacă va decide eliminarea amendamentului Jackson Vanik.14
În prezent un alt interes comun pentru Rusia şi SUA îl reprezintă regiunea
Mării Negre. Rusia foloseşte energia ca armă, deţinând monopolul asupra
tranzitului din zona Mării Caspice, unde se găsesc mari zăcăminte de petrol şi
gaze. Principala responsabilitate a flotei ruse din Marea Neagră este să
contracareze oricare atac naval îndreptat spre peninsula Crimeea. Punctul de acces
din Marea Azov spre coridorul Donului dintre Rostov pe Don şi Volgograd este
ruta energetică vitală pentru Rusia. Pierderea controlului asupra acestei regiune
echivalează cu un dezastru pentru Moscova, care ar fi lipsită de imensele resurse
energetice Caucaz. Așadar Moscova se opune construcţiei de conducte
transcaspice şi supune companiile occidentale unor presiuni, impunând tarife de
trafic pe teritoriul rus mult mai mari, solicitând posturile cheie de management. În
actualul context, se poate anticipa o „bătălie” politico-diplomatică şi
economicofinanciară pentru crearea unor noi rute de tranzit pentru resursele din
Kazahstan, Uzbekistan şi Turkmenistan. O sarcină imperativă pentru flota rusă este
menţinerea dominaţiei militare pentru a deţine controlul absolut al liniilor de
comunicaţii din Marea Neagră şi a contracara statele NATO din afara Mării Negre.
Rusia trebuie să păstreze controlul militar asupra Crimeii pentru a putea sincroniza
politica internă şi externă a Ucrainei cu directivele stabilite de Moscova.15
Pentru a menţine balanţa de putere în Marea Neagră în favoarea sa, Rusia
trebuie să includă Ucraina într-o uniune militară. Menţinerea şi consolidarea
prezenţei militare ruse în statele CSI este o altă strategie care consolidează sistemul
de apărare al Rusiei în Marea Neagra. Faptul că acordul de închiriere a bazei
navale de la Sevastopol a fost prelungit de parlamentul Ucrainei până în 2047,
arată intenţia clară a Rusiei de a-şi menţine şi consolida prezenţa militară şi
influenţa politică în Ucraina. Remodernizarea flotei ruse a Mării Negre şi
intervenţiile politico-militare din regiune au creat o nouă oportunitate la Kremlin
pentru reafirmarea influenţei strategice aflate în opoziţie cu interesele americane
din zonă.
Recentele evenimente geopolitice din Ucraina şi regiunea Caucazului au
reafirmat importanţa geostrategică a Mării Negre pentru Rusia şi au revitalizat
eforturile conducerii de la Moscova de a transforma flota Mării Negre dintr-una
inactivă într-una capabilă să execute o arie largă de operaţiuni maritime. În acelaşi
timp Kremlinul şi-a crescut semnificativ implicarea politică şi militară în statele vecine
căutând să încheie relaţii diplomatice mai strânse. Toţi aceşti paşi întreprinşi
îmbunătăţesc forţa navală rusă din Marea Neagră şi creează condiţiile restabilirii
sferei istorice de influenţă în statele controlate înainte de sovietici.16

14
http://geopolitics.ro/putin-si-politica-externa-a-rusiei/
15
http://www.euronaval.ro
12
 Rusia ar putea fi mai bine poziţionată atunci când vine vorba de ameninţarea
interesele vitale ale SUA din zonă, aşa cum este cazul rutelor de aprovizionare cu
energie care tranzitează Marea Neagră, dar şi stabilitatea regimurilor politice din
statele cu orientare pro-occidentală.
Un alt element important este că spionajul rusesc s-a intensificat după
amplasarea bazei americane aproape de Constanţa. Rusia continuă să se simtă
jignită de ascensiunea României în regiune, iar experţii apropiaţi Kremlinului nu
ezită să vorbească despre intenţiile ei iredentiste. Între Rusia şi Turcia, cele două
mari puteri pontice, România se interpune ca actor militar şi economic susţinut de
SUA.
Administraţia de la Kremlin este deranjată de sistemele antirachetă
instalate în Europa, inclusiv în România, la Deveselu, în judeţul Olt. Oficialii
ruşi consideră că instalarea sistemelor antibalistice NATO în România şi
Polonia este interzisă prin Tratatul privind Forţele nucleare intermediare,
ministerul rus de Externe avertizând că Rusia va lua măsuri pentru a se apăra.
Pe de altă parte Statele Unite şi Uniunea Europeana au impus o serie de
sancţiuni Rusiei, pe fondul crizei din estul Ucrainei. Cu toate acestea, Rusia şi
Statele Unite au continuat cooperarea în anumite domenii, inclusiv pentru
semnarea acordului nuclear internaţional cu Iranul, Rusia fiind dispusă să continuie
cooperarea cu Washingtonul dacă primeşte o propunere de redeschidere, chiar şi în
mod gradual, a canalelor de comunicare, a mecanismelor pentru dialog şi
cooperare blocate de partenerii americani.

CONCLUZII

Dupa încheierea razboiului rece, fiecare ţară europeană a blocului socialist a

fost confruntată cu problemele dificile şi dureroase ale tranzişiei. Într-o ţară
obişnuită tranziţia a însemnat trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la
economia centralizată la cea de piaţă. În cazul Rusiei, tranziţia a însemnat şi
trecerea de la statul imperial la cel post imperial.
Este delicată pentru că de 300 de ani ruşii trăiesc în minte cu ideea imperială,
care le oferea un gen de compensaţie la greutăţile şi lipsurile vieţii cotidiene. De
data aceasta, prăbuşirea imperiului a fost însoţită de o prăbuşire a nivelului de trai,
chiar a securităţii personale. A dispărut şi “aroma ideologica” pe care o raspândea,
totuşi, existenţa imperiului: suferim, dar cel puţin suntem mari şi chiar temuţi. De
aceea, populaţia este tentată să privească dispariţia imperiului ca o pierdere, ca o
tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern şi o
naţiune.
16
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/actualele-dileme-ale-strategiei-navaleruse-
n-regiunea-m-rii-negre
13
 Astfel relaţiile dintre Rusia şi Occident s-au deteriorat după implicarea
Moscovei în conflictul din Ucraina, ce a culminat cu alipirea Crimeei, în urmă cu
doi ani. Washingtonul şi Bruxelles-ul au adoptat numeroase sancţiuni vizând
Federaţia Rusă, care, la rândul său, a impus un embargou pe produsele alimentare
importante din SUA şi UE.

BIBLIOGRAFIE

Cărţi de specialite:
1. André FONTAINE, Istoria războiului rece, vol. I-IV, Bucureşti,
Editura 1992-1994.
2. Allan M. WINKLER, Eseuri şi documente despre America de
după cel de-al doilea război mondial, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996.
3. Henry KISSINGER, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998.
4. Leonida LOGHIN, Mari conferinţe internaţionale 1939-1945,
Bucureşti, 1989.
5.
6. Sergio ROMANO, 50 de ani de istorie mondială, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
7. Stefano GUZZINI, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul
european, Iaşi, 2000.

Dicţionare:

1. Dicţionarul Explicativ al limbii Române

Infografie:
1. http://jurnalulnational.eu/cauzele-si-efectele-razboiului-rece/
2. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/actualele-dileme-ale-
strategiei-navaleruse-n-regiunea-m-rii-negre
3. http://geopolitics.ro/putin-si-politica-externa-a-rusiei/
4. http://www.euronaval.ro
5. http://geopolitics.ro/putin-si-politica-externa-a-rusiei/
6. http://militar.infomondo.ro/

14