Esenţa economiei

Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea

analizează modul în care societatea administrează resursele relativ limitate pentru
satisfacerea nevoilor umane nelimitate. Pentru a determina esenţa economiei trebuie de
concentrat atenţia la două aspecte ale economiei: tehnologic şi social-economic.

Economia privită în aspect tehnologic se manifestă în trei forme:

economia resurselor , care reprezintă un proces de transformare a resurselor de care

dispune societatea în anumite produse necesare pentru îndestularea nevoilor umane;
economia reproductivă , care reflectă interacţiunea celor patru faze ale reproducţiei
(producţia, repartiţia, schimbul, consumul) şi reprezintă o încrucişare a circuitelor
mijloacelor de producţie, obiectelor de consum, resurselor naturale, financiare şi a forţei
de muncă;
economia naţională , care îşi găseşte expresia în economia ramurilor (economia
industriei, complexului agroindustrial, transportului etc.), economia sferelor de activitate
(sfera materială şi sfera nematerială), economia regională (economia zonei de Nord,
Centru, de Sud a Republicii Moldova), economia întreprinderii (firmei).

Economia privită în aspect social – economic reprezintă unitatea forţelor de producţie.

Forţele de producţie reprezintă un raport dintre oameni şi natură, iar relaţiile de producţie
reflectă relaţiile economice dintre oameni, care apar în procesul de producţie, indiferent de
dorinţa sau voinţa lor. Relaţiile de producţie au următoarele patru trăsături: au caracter
obiectiv şi istoric; servesc ca motor în dezvoltarea forţelor de producţie; constituie baza
economică a societăţii; determină structura socială în orice ţară. Principalele relaţii
economice le constituie relaţiile de proprietate.

Economia , ca unitate complexă, este structurată şi abordată ca microeconomie,

mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.

Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor

individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, bănci etc.).

Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă

la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar), la ramurile activităţii
economice (industrie, agricultură, transport, unităţile administrativ-teritoriale).

Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi comportamentele economice

referitoare la întreaga economie privită ca agregat sau ca sistem (economia naţională a
Republicii Moldova).

Mondoeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor

economici şi ale comunităţii internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice
dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-
internaţională (relaţiile economice internaţionale, mecanismele de funcţionare a economiei
mondiale, instituţiile economice internaţionale etc.).

Economia ca entitate include diferite sectoare economice: sectorul economic

primar (agricultura, sivicultura, industria extractivă, pescuitul), sectorul economic
secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice), sectorul economic
terţiar (prestări servicii în bănci, asigurări, transport etc.), sectorul economic
cuaternar (serviciile de informatică, învăţământ superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică).

În funcţie de relaţiile de proprietate economia include: sectorul privat (ansamblul

întreprinderilor şi societăţilor private),sectorul public (ansamblul întreprinderilor şi
asociaţiilor în care statul exercită o influenţă preponderentă),sectorul mixt (ansamblul de
întreprinderi constituite în baza alocării capitalului privat şi celui public).

Noţiunea “Economie” nu trebuie confundată cu noţiunea “Ştiinţa economică”. Ultima

analizează ideile, teoriile, doctrinele şi procesele economice, care parcurg în societate.

Ştiinţa economică e întemeiată pe trei principii: a) interacţiunea dintre teorie şi

practică (teoria serveşte ca condiţie de elaborare a unor decizii referitor la dezvoltarea
economiei, iar practica determină adevărul teoretic, confirmă sau respinge teoria);
b)unitatea dintre analiza micro şi macroeconomică (ea reflectă trei probleme
fundamentale: Ce? Cum? Pentru cine de produs ?); c) istorismul real (ştiinţa economică
trebuie să se bazeze pe situaţia economică reală, să ţină cont de condiţiile istorice specifice a
ţării respective).

Din punct de vedere al modului în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve
problemele economice ştiinţa economică poate fi divizată în economie pozitivă şi economie
normativă. Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate
întâmpla, dacă se vor produce anumite acte şi procese economice (ea pune diagnosticul la
starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul instrumentelor de analiză
economică). Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile
economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele să se încadreze în normalitate.

Evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice

Teoria economică ca ştiinţă şi obiectul ei de studiu au evoluat începând din Antichitate

şi până în zilele noastre şi au trecut prin următoarele etape:

Etapa antică , care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă au
apărut primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De
ex., în Grecia antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a
claselor nobile); în India veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China
veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai
acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii
antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire.
 Etapa medievală , care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Gândirea economică în
Evul Mediu s-a aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii au formulat două idei
fundamentale: ideia, că unicul izvor de existenţă este munca personală; ideea că
rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul
binefacerii. Ca reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în
lucrarea sa „Suma Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă,
„preţul just”, „salariul just” ş. a.
Etapa mercantilistă , care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această
etapă au apărut idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert
ş.a., care afirmau, că principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi
argint, că la baza activităţii economice se află comerţul. Obiectul de studiu al ştiinţei
economice este studierea relaţiilor de comerţ. Anume la această etapă în anul 1615 a
apărut lucrarea mercantilistului francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de
economie politică”.
Etapa fiziocrată , care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII. La această etapă
centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat din circulaţie în sfera de
producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură
unde se creează produsul net. La această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie
şi circuit economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay.
Etapa liberalismului clasic , care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi
începutul ultimei treimi a sec. XIX. Această perioadă este dominată de celebra lucrare a lui
A.Smith profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici
obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.
Etapa naţionalismului economic , care cuprinde perioada din prima jumătate a sec.
XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în
lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică
trebuie să studieze nu individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să
propună statului sfaturi concrete şi realiste.
Etapa marxistă , care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX.
Această etapă este prezentată de K.Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală
economică. În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a
determinat obiectul de studiu al teoriei economice – studierea relaţiilor de producţie care
apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi:
munca concretă, munca abstractă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş.
a.
Etapa neoclasică , care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai
secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi.
Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons,
A.Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general,
teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de
circulaţie şi de consum.
 Etapa keynesiană , care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această
etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală
a ocupării, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice
în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a) necesitatea amestecului
statului în economie şi elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe
baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului pe baza creării
noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor
economice.
Etapa neoliberală , care a început din anii 70 ai secolului XX. Principalii reprezentanţi
ai acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul
cel mai activ al gândirii economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor corifei
ai ştiinţei economice constau în următoarele: limitarea statului în activitatea economică;
stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare; reglarea sistemului monetar
prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii; elaborarea programelor de
combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.„Avuţia naţiunilor” (1776) şi de
operele renumiţilor savanţi T.Malthus, D.Ricardo, J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith e considerat ca
părinte al ştiinţei economice. Anume la această etapă a fost pusă temelia analizei
categoriilor economice: munca, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care
au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei
economice este studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.
Etapa naţionalismului economic , care cuprinde perioada din prima jumătate a sec.
XIX. Unul din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în
lucrarea „Sistemul naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică
trebuie să studieze nu individul, particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să
propună statului sfaturi concrete şi realiste.
Etapa marxistă , care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX.
Această etapă este prezentată de K.Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală
economică. În opera sa fundamentală “Capitalul” (1867) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a
determinat obiectul de studiu al teoriei economice – studierea relaţiilor de producţie care
apar dintre burghezie şi proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi:
munca concretă, munca abstractă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş.
a.
Etapa neoclasică , care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai
secolului XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi.
Reprezentanţii acestei etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons,
A.Marshall ş. a.) au formulat teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general,
teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei economice era considerat studierea relaţiilor de
circulaţie şi de consum.
Etapa keynesiană , care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această
etapă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală
a ocupării, a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice
 în general. J.M.Keynes a formulat următoarele probleme: a) necesitatea amestecului
statului în economie şi elaborarea programelor anticriză; b) stimularea cererii agregate pe
baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital; c) reducerea şomajului pe baza creării
noilor locuri de muncă; d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor
economice.
Etapa neoliberală , care a început din anii 70 ai secolului XX. Principalii reprezentanţi
ai acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează nucleul
cel mai activ al gândirii economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor corifei
ai ştiinţei economice constau în următoarele: limitarea statului în activitatea economică;
stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare; reglarea sistemului monetar
prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii; elaborarea programelor de
combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.

Aşadar, obiectul de studiu al teoriei economice a evoluţionat pe parcursul istoriei

gândirii economice şi poate fi formulat astfel: a) studierea relaţiilor economice şi
comportarea omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie şi consum a resurselor
limitate; b) studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate; c)
studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia modernă şi
funcţionează în economia contemporană.

Metodele de cercetare, categoriile şi legile economice

Teoria economică se bazează pe diferite metode de cercetare:

Unitatea inducţie-deducţie . Inducţia presupune trecerea de la cercetarea faptelor

unice la concluzii generale (de la particular la general, de la fapte la generalizări
teoretice). Deducţia presupune trecerea de la generalizări comune la concluzii particulare
(de la general la particular, de la teorie – la fapte).

Abstracţia ştiinţifică reflectă cercetarea unei laturi a fenomenului economic,

determinarea esenţialului acestuia. Orice abstracţie ştiinţifică reflectă în conştiinţa omului
realităţi obiective. De ex., valoarea mărfii este o abstracţie, însă ea exprimă realităţi concrete
(cheltuieli de muncă, capital, resurse materiale etc.).

Unitatea dintre analiză şi sinteză . Analiza înseamnă descompunerea fenomenului,

procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea,
ca părţi necesare ale întregului.

Analiza economică se manifestă în următoarele forme:

analiza calitativă – reflectă conţinutul fenomenului sau procesului economic (de ex.,
analiza procesului de privatizare, care reflectă schimbarea relaţiilor de proprietate în
societate);
analiza cantitativă – reflectă măsura de desfăşurare a fenomenelor economice;
analiza statică – reflectă realitatea economică la un moment dat;
 analiza dinamică – reflectă schimbările survenite în procesele şi fenomenele
economice într-o anumită perioadă de timp;
analiza microeconomică – reflectă studierea fenomenelor şi proceselor economice la
nivelul unităţilor economice, la nivelul firmei;
analiza macroeconomică – reflectă cercetarea fenomenelor şi proceselor economice
la nivelul societăţii.

Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat

prin resorturi interne (cauzale şi funcţionale). De ex., analizând sporirea volumului de
producţie din industrie, agricultură, transport şi din alte ramuri se face sinteză, că economia
naţională se află în stare de prosperare sau expansiune.

Metoda dialectică contribuie la descoperirea cauzelor şi consecinţelor dezvoltării vieţii

economice. Ea reflectă examinarea fenomenelor, categoriilor şi legilor economice în
procesul apariţiei, dezvoltării, modificării şi dispariţiei lor istorice.

Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică . Metoda istorică înseamnă reflectarea,

descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda
logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul
istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi esenţiale. Cercetarea logică este
istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de realul economiei. Orice
proces sau fenomen economic trebuie studiat atât în aspect istoric, cât şi în aspect logic. De
ex., din punct de vedere istoric şi logic trebuie mai întâi să fie analizată categoria marfa, iar
apoi – banii, deoarece banii sunt un produs al schimbului de mărfuri.

Metoda matematică constă în reproducerea schematică a unui proces economic sub

forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului
şi fenomenului real. Metoda matematică constituie o treaptă importantă în trecerea de la
abstract la concret în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice. Această metodă, de
regulă, este aplicată în procesul de analiză şi prognozare a dezvoltării economiei naţionale.

Metoda de experiment . Teoria economică, ca şi alte ştiinţe, se bazează pe fapte,

procese economice, legităţi care sunt verificate de practică. Practica este criteriul suprem al
adevărului. De ex., practica a confirmat eficienţa economiei de piaţă şi a respins economia
de comandă bazată pe sistemul planificării centralizate.

În procesul studierii proceselor şi fenomenelor economice trebuie să fie

evitate greşelile şi cursele (capcanele) economice. Prima greşeală constă în confundarea
intereselor personale şi publice, iar a doua – confundarea cauzei şi a consecinţei. De ex.,
cauza inflaţiei nu este majorarea preţurilor, ci dezechilibrul economic. Creşterea preţurilor
este o consecinţă a inflaţiei.

În literatura economică sunt larg utilizate noţiunile de fenomen economic, proces

economic, categorie economică şi lege economică.
 Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv
acele aspecte şi acte economice, care apar şi se manifestă la suprafaţa acestei activităţi şi
pot fi cunoscute de oameni în mod direct (de ex., privatizarea).

Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi calitative în starea

activităţii economice, care evidenţiază desfăşurarea acestuia în timp şi spaţiu (de ex.,
creşterea preţurilor, modificarea cererii sau a ofertei, creşterea productivităţii muncii etc).

Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din

componentele relaţiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii
economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit, bani etc.
Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe: prima – categorii economice imanente
tuturor modurilor de producţie (producţie, repertiţie, consum, muncă); a doua – categorii
economice care funcţionează numai în unele moduri de producţie (marfă, bani, dobândă,
rentă); a treia – categorii economice care funcţionează numai în cadrul modului de producţie
dat (capital, concurenţă, şomaj, inflaţie funcţionează în sistemul economic bazat pe relaţii de
piaţă).

Legea economică reflectă legăturile generale, esenţiale, necesare, repetabile şi relativ

stabile ale fenomenelor şi proceselor economice.

Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter obiectiv şi

funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe când legile juridice au
caracter subiectiv (de ex., legea despre proprietate adoptată de Parlament).

Legile economice se deosebesc şi de legile naturii: a) legile economice funcţionează

numai prin intermediul activităţii oamenilor (legea cererii, legea ofertei, legea concurenţei),
pe când legile naturii nu depind de dorinţa sau conştiinţa oamenilor (de ex., legea atracţiei,
legea schimbului anotimpurilor etc.); b) legile economice au caracter istoric. Ele apar la o
anumită treaptă istorică şi dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe când legile
naturii au caracter etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu.

Legile economice , la fel ca şi categoriile economice, pot fi divizate în trei grupe mari:
legile economice generale, comune tuturor modurilor de producţie (de ex., legea economiei
muncii); legile economice imanente numai unor moduri de producţie (de ex., legea cererii);
legile economice specifice numai modului de producţie respectiv (de ex., legea acumulării de
capital).

Nerespectarea sau ignorarea legilor economice duce la mari deformări în societate şi la

pierderi materiale colosale. De ex., ignorarea legilor cererii şi ofertei în economia de
comandă a dus la dezechilibru economic, care a influenţat negativ asupra nivelului de trai în
ţările exsocialiste.

Funcţiile teoriei economice. Politici economice

 Teoria economică îndeplineşte următoarele trei funcţii.

Prima – funcţia de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor economice . Teoria

economică cercetează fenomenele economice, determină legităţile economice şi
formulează legile economice. Teoria economică trebuie să dea răspuns la modul de realizare
a problemelor vitale înaintate de viaţa reală (de ex., care-s cauzele şi consecinţele inflaţiei,
şomajului, deficitului bugetar şi alte fenomene negative ale economiei naţionale).

A doua – funcţia metodologică . Teoria economică constituie baza teoretică a celorlalte

disciplini economice. Ea elaborează aparatul categorial pentru toate disciplinele economice.
După expresia Laureatului Premiului Nobel P.Samuelson „teoria economică este regina
ştiinţelor economice, fiind ştiinţa celor mai generale legi ale întregii vieţi economice”.

Teoria economică şi alte disciplini economice luate în ansamblu formează sistemul

ştiinţelor economice. Acest sistem cuprinde: ştiinţele economicefundamentale (teoria
economică, doctrinele economice, statistica, contabilitatea ş. a.); ştiinţele
economice teoretico-aplicative (economia industriei, economia agriculturii, transportului,
finanţe şi credit, relaţii economice internaţionale); ştiinţele economice de graniţă (geografia
economică, econometria, sociologia economică ş. a.).

A treia – funcţia practică . Teoria economică serveşte ca bază în elaborarea politicii

economice. În baza teoriei economice sunt determinate principalele scopuri ale societăţii în
domeniul economic: asigurarea creşterii economice şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei;
asigurarea ocupării depline a forţei de muncă, asigurarea cu loc de muncă a tuturora care
doresc şi dispun de capacităţi de muncă, ridicarea eficienţei economice şi obţinerea
rezultatelor maxime cu cheltuieli de muncă minime; stabilizarea nivelului de preţuri şi
limitarea proceselor inflaţioniste; asigurarea libertăţii economice antreprenorilor, salariaţilor
şi consumatorilor în activitatea acestora; repartiţia echitabilă a veniturilor în societate în aşa
fel încât nici o pătură socială a populaţiei să nu devină săracă; asigurarea socială a celora,
care au pierdut capacitatea de muncă (a pensionarilor, a invalizilor etc.); asigurarea unei
balanţe active în comerţul extern şi în relaţiile monetare internaţionale. Aceste scopuri stau
în faţa fiecărei ţări din lumea contemporană.

Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica economică –

acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor
economice ale statului pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare al acestor
obiective pornind de la condiţiile existente şi folosind mijloace şi tehnici adecvate.

Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele politici economice: politica

monetară, valutară, fiscală, bugetară, de preţuri, de venituri, de ocupare a forţei de muncă,
sectorială, comercială, de susţinere a micului business ş. a.