Arboricultură P + H

CURS nr. 1
IMPORTANŢA DISCIPLINEI ARBORICULTURĂ
ORNAMENTALĂ. DEZVOLTAREA ÎN LUME ŞI ÎN ŢARA NOASTRĂ
Arboricultura ornamentală este o ştiinţă horticolă care are ca obiect de studiu cunoaşterea plantelor
lemnoase sub raportul însuşirilor botanice, decorative şi al particularităţilor biologice şi ecologice, precum şi
cunoaşterea tehnologiilor de producere şi cultură a acestora.
Arboricultura ornamentală utilizează cunoştinţe importante furnizate de alte ştiinţe fundamentale şi
aplicative, cum ar fi: Botanica, Ecologia, Dendrologia, Fiziologia, Pedologia, Agrochimia, Protecţia plantelor,
Ameliorarea plantelor, Mecanizare, Management etc.
Importanţa Arboriculturii ornamentale ca sector de producţie decurge din funcţiile complexe ale vegetaţiei
lemnoase: crearea unui climat mai favorabil sănătăţii oamenilor, atenuarea poluării atmosferice, protecţia solului
şi apelor, valorificarea terenurilor necorespunzătoare pentru agricultură şi construcţii, înfrumuseţarea spaţiilor
verzi exterioare, a străzilor şi zonelor construite, etc.
Parcurile, grădinile, scuarurile, plantaţiile căilor de circulaţie, grădinile locuinţelor, grădinile instituţiilor,
zonele de agrement ş.a. constituie un atribut al dezvoltării moderne. Aceste amenajări constituie beneficiarul
principal şi factorul motric al producţiei de plante lemnoase ornamentale.
În multe ţări cultura arborilor şi arbuştilor decorativi reprezintă un compartiment economic important, atât
prin numărul mare de întreprinderi productive, cât şi prin volumul producţiei şi al exportului de material săditor.
Pe Glob se estimează că suprafaţa totală de pepiniere dendrologice este de peste 155.000 ha, din care
S.U.A. şi Canada deţin mai mult de 1/3 iar Germania, Japonia, Franţa şi Italia au fiecare câte aproximativ 10%
din suprafaţa mondială.
În Europa, cea mai mare producătoare de plante ornamentale lemnoase este Germania, urmată de Franţa,
iar cel mai mare exportator de plante ornamentale lemnoase este Olanda, urmată îndeaproape de Germania şi
Belgia.
În România arboricultura ornamentală este relativ modest dezvoltată. Suprafeţele de pepiniere
dendrologice sunt reduse (cca. 440 ha), dacă ne referim numai la pepinierele aparţinând Primăriilor, R
A.Romsilva, Administraţiei SNCFR, Direcţiilor Regionale de drumuri şi poduri şi Staţiunilor de Cercetare
Pomicolă.
După anul 1994 s-a remarcat apariţia izolată a unor mici pepiniere particulare, unele chiar numai în scop
comercial. De asemenea au apărut “importatori de plante de pepinieră” care comercializează mai ales conifere,
dar şi arbori şi arbuşti foioşi, în containere.
Dezvoltarea sectorului particular în economie şi servicii conduce la o creştere progresivă a cererii de
plante lemnoase ornamentale pentru amenajări se sedii de firmă, locuinţe, case de vacanţă, hoteluri, popasuri
turistice, restaurante ş.a.
Unele programe de interes naţional (crearea reţelei de autostrăzi şi drumuri modernizate) vor determina
solicitări masive de material săditor ornamental pentru plantaţiile stradale.
De asemenea, se impune o diversificare şi dezvoltare a producţiei de arbori şi arbuşti în vederea refacerii
şi reamenajării spaţiilor verzi intra- şi extravilane.
Activitatea de cercetare în acest domeniu (arboricultură ornamentală) se desfăşoară în staţiunile de
cercetare pentru pomicultură şi cele pentru silvicultură, în cadrul Facultăţilor de Horticultură şi în unele Institute
de cercetare ale Academiei Române (I.C.L.F. Vidra).

BIOLOGIA PLANTELOR LEMNOASE ORNAMENTALE

Particularităţile creşterii şi dezvoltării

a) Ritmul de creştere - este o însuşire a fiecărei specii , deosebindu-se specii încet crescătore (tisa,
stejarul, buxusul, ş.a.) dar şi specii repede crescătoare (plopii, sălciile, mesteacănul, duglasul, ş.a.).
Unele specii cresc repede în primii ani, apoi ritmul de creştere se încetineşte (ginkgo, paulovnia, ş.a.).
În general ritmul specific de creştere este influenţat de condiţiile staţionale (solul, pânza de apă
freatică, gerul, poluarea atmosferică ş.a.).

1
 b) Longevitatea - reprezintă o caracteristică naturală a speciilor care este influenţată de condiţiile de
mediu şi de modificările antropice ale acestora. În funcţie de durata de viaţă se poate realiza
următoarea clasificare:
- specii cu longevitate foarte mică (sub 50 ani): salcia căprească, salcâmul roşu, cenuşarul ş.a..
- specii cu longevitate mică (între 50 – 100 ani): plopul tremurător, salcia albă, sorbul, mesteacănul ;
- specii cu longevitate medie (între 100 – 300 ani): platanii, plopul negru, sâmbovina ş.a.
- specii cu longevitate mare (peste 300 ani): pinul de pădure, laricele, bradul comun, stejarii ş.a.
- specii cu longevitate foarte mare (peste 1000 ani): chiparosul de baltă, tisa, arborele sequoia, ş.a.
În conditiile de stres ale mediului urban (factorii climatici, edafici, biotici şi antropici agresivi)
longevitatea plantelor lemnoase ornamentale se reduce practic la jumătate.
c) Capacitatea de lăstărire este o însuşire biologică care, în natură, asigură regenerarea vegetativă a
plantelor lenmoase (ex.: arţarii, teii, carpenii, şi numeroase liane).
d) Capacitatea de butăşire este una din însuşirile folosite la multe specii drept metodă de înmulţire a
acestora ( ex.: sălcii, plopi, forsiţie, cununiţă, ş.a.).
e) Capacitatea de drajonare se datorează existenţei la unele specii a unor muguri adventivi pe rădăcini.
(ex.: plop alb, curpen, liliac ş.a.)
f) Capacitatea de marcotare naturală este întâlnită la o serie de specii ale căror ramuri vin în mod natural
în contact cu solul, cum ar fi: lianele ornamentale, ienupărul târâtor, cotoneasterul, cornul ş.a.
g) Vârsta maturităţii de reproducere seminală este, în condiţii naturale, diferită de la o specie la alta.
Astfel, unele specii pot produce fructe cu seminţe la vârste foarte mici (la 3 – 4 ani pentru salcia
căprească, 5 – 6 ani la cenuşar şi unele rosacee), alte specii pot fructifica la vârste medii (8 – 10 ani la
mesteacăn, 10 – 12 ani la magnolie, 15 ani la pinul de pădure, 20 – 25 ani la larice, tei şi carpen,) în
timp ce unele pot realiza acest proces la vârste mai mari (la 30 – 40 ani la arţari, stejari, ulmi, molizi,
la 40 – 50 de ani la fag şi la 60 – 70 ani la bradul comun).
h) Periodicitatea de rodire este anuală la foarte multe dintre speciile lemnoase ornamentale, dar există şi
unele excepţii când fructificarea devine periodică (o dată la câţiva ani) cum ar fi: la 6 – 10 ani la
stejar, la 4 – 6 ani la carpen şi duglas, ş.a.

Particularităţile biochimice
Toxicitatea. Unele specii lemnoase ornamentale conţin, în întreaga plantă sau numai în anumite organe,
diferiţi alcaloizi mai mult sau mai puţin toxici, pentru om şi animale. De exemplu tisa (Taxus baccata) conţine
un alcaloid toxic numit taxină existent în întreaga plantă cu excepţia arilului roşu. Alcaloizi toxici întâlnim şi la
speciile: Rhus toxicodendron (în lăstari), Laburnum anagyroides (în scoarţă, frunze, fructe), Daphne merezeum
(planta în totalitate), Prunus laurocerasus (inflorescenţele) ş.a.
O parte dintre aceşti alcaloizi au o importantă utilizare în industria medicamentelor.
Cunoaşterea efectelor toxice ale unor specii lemnoase permite evitarea plantării acestora în zone accesibile
pentru copii, pentru a nu apărea situaţii neplăcute.
Fitoncidele. Unele specii (Pinus, Abies, Quercus ş.a.) conţin în frunze fitoncide cu efecte bactericide, care
constituie un mijloc natural de apărare al plantelor dar şi un mijloc de purificare microbiană a atmosferei în
favoarea omului.
Alergeni. Unele specii au efecte alergizante prin polenul lor (Tilia, Populus, ş.a.) sau prin perişorii de pe
frunze (Platanus) sau puful seminţelor (Populus).
Calităţi medicinale. Mulţi arbori şi arbuşti au şi calităţi medicinale şi anume : Betula, Fraxinus (frunzele),
Pinus mugo, Pinus sylvestris, Populus (mugurii),Tilia, Robinia, Sophora (florile), Aesculus, Abies, Juniperus,
Rosa (fructele) ş.a.).
Calităţi alimentare. S-a constatat că multe specii au chiar calităţii alimentare ale fructelor sau florilor,
cum ar fi cazul trandafirului de dulceaţă, cătinei albe, cornului, socului, alunului, dudului ş.a. Calităţile medicale
asociate cu cele alimentare sporesc interesul pentru cultivarea plantelor lemnoase ornamentele în spaţiile verzi
private, în apropierea locuinţelor. (Iliescu, Ana-Felicia, 1998).

2
 ZONAREA VEGETAŢIEI LEMNOASE DIN ROMÂNIA
După poziţia latitudinală, spaţiul geografic românesc, cu climatul lui temperat, se încadrează, în linii
mari, în zona pădurilor de foioase şi răşinoase din zona climatului temperat (zona pădurilor estivale)
predominante fiind stepele şi silvostepele.
În ţara noastră, vegetaţia lemnoasă se încadrează în următoarea zonare climato-edafică :
A) Zona alpină şi subalpină – situată la peste 1700 m altitudine, este caracterizată prin condiţii
climatice şi edafice aspre, care permit existenţa unui număr limitat de specii lemnoase, în special arbuşti pitici şi
târâtori, cum ar fi: smirdarul (Rhododendron myrtifolium), sălciile pitice (Salix retusa, Salix herbacea, S.
reticulata), afinul de munte (Bruckentalia spiculifolia).
Către etajul inferior, se mai întâlneşte: ienupărul pitic (Juniperus sibirica), jneapănul (Pinus mugo),
aninul de munte (Alnus viridis) ş.a.
B) Zona forestieră – cuprinde regiunea montană, dealurile, podişurile şi arii mai reduse din zona
de câmpie. Această zonă se divizează în funcţie de altitudine şi de specia care predomină în alcătuirea pădurii,
astfel :
 Etajul pădurilor de molid, situat între 800 şi 1750 m altitudine; specia de bază este molidul (Picea
abies) care formează aici păduri pure; către partea inferioară a etajului apare şi bradul (Abies alba) precum şi
câteva specii de foioase: fagul (Fagus sylvatica), mesteacănul (Betula pendula), iar dintre speciile arbustive
întâlnim : socul roşu, salcia căprească, coacăzul de munte ş.a.
 Etajul pădurilor de foioase are la rândul său câteva subdiviziuni :
1. Subetajul pădurilor de amestec răşinoase + fag - situat între 600 ÷1500 m, unde predomină:
molidul şi fagul dar şi alte specii (bradul, mesteacănul, plopul tremurător, ulmul de munte,
frasinul, paltinul de munte, aninul, pinul silvestru, alunul, păducelul, călinul, salba moale ş.a.)
2. Subetajul pădurilor de fag - situat între 300 ÷1200 m, în care predomină făgete pure iar către
limita inferioară a subetajului apar şi alte specii: carpen, paltin de munte, gorun, stejar, tei, soc,
dârmoz ş.a.
3. Subetajul pădurilor de gorun - situat în zona dealurilor, este alcătuit predominant din gorun
(Quercus petraea). În amestec se mai întâlnesc: carpenul, jugastrul, mărul pădureţ, părul
pădureţ, iar către baza subetajului: stejarul obişnuit (Quercus robur), gârniţa (Q. frainetto), cerul
(Q. cerris) şi teiul (Tilia sp.)
4. Subetajul pădurilor de stejari - situat predominant în zona de câmpie şi este alcătuit din:
stejarul comun, cerul, gârniţa, iar în completare mai apar: jugastrul (Acer campestre), carpenul
(Carpinus betulus), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), teiul (Tilia sp.), ulmul (Ulmus
sp.), plopul (Populus sp.), frasinul (Fraxinus sp.), păducelul (Crataegus sp.), cornul (Cornus
sp.)ş.a
C) Zona silvostepei face tranziţia de la zona forestieră la stepa lipsită de păduri. Aici se întâlnesc
arborete răzleţe de stejar brumăriu (Q. pedunculiflora) şi stejarul pufos (Q. pubescens), alături de : jugastru
(Acer campestre), ulm de câmp (Ulmus foliacaea), arţar tătărăsc (Acer tataricum), tei (Tilia sp), frasin (Fraxinus
sp.), păducel (Crataegus sp.), corn (Cornus sp.), dârmoz (Viburnum sp.)ş.a.
D) Zona stepei, caracterizată printr-un climat arid, cuprinde relativ puţine specii lemnoase, răspândite
sporadic: stejarul pufos (Q. pubescens), stejarul brumăriu (Q. pedunculiflora), jugastrul (Acer campestre),
mahalebul (Prunus mahaleb), mojdreanul (Fraxinus ornus), sălcioara (Eleagnus angustifolia), salcâmul
(Robinia pseudacacia ) ş.a.
E) Zona luncilor este alcătuită dintr-o vegetaţie intrazonală, cantonată în cuprinsul zonelor prezentate
mai sus, pe văile râurilor. Predominant întâlnim: aninii (Alnus sp.), plopul alb şi negru (Populus alba şi P.
nigra), sălciile (Salix sp.), velnişul (Ulmus laevis), dudul (Morus sp.), frasinul (Fraxinus excelsior), călinul
(Viburnum opulus)ş.a.

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU TATIANA

3
 Arboricultură P+H
CURS nr. 13
Subclasa ASTERIDAE
Ordinul OLEALES
Familia OLEACEAE

Genul FRAXINUS L.
Cuprinde numeroase specii (65-75) dintre care în ţara noastră spontan şi în cultură se găsesc 16 specii.
Majoritatea speciilor se prezintă ca arbori, mai rar ca arbuşti, cu muguri şi frunze aşezate opus pe ramuri, cu
frunze penat compuse, uneori cu o singură foliolă. Florile sunt în fascicule sau panicule, hermafrodite sau
unisexuate iar fructul este o samară.
Fraxinus excelsior L. - Frasin. Este arbore cu talia de 25-30 m, cu lăstarii verzi-măslinii, mugurii negri,
opuşi, frunze compuse din 5-11 foliole sesile, oblong-lanceolate, lung-acuminate, baza cuneată, crenat serată,
faţa verde-închis, dorsal verde palid. Florile sunt poligame iar fructul este o samară de 2,5-4 cm lungime, reunite
în panicule pendente.
În cultură se întâlnesc câteva varietăţi : var. nana - de talie mică, globulos; var. aurea - cu lăstarii
galben-aurii; var. pendula - cu lăstarii pendenţi; var. diversifolia - cu frunze simple sau uneori tripartite, ş.a.
Atât specia tipică cât şi varietăţile sale se utilizează în grupuri sau ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe
marginea şoselelor deoarece este rezistent la arşiţă şi poluare.
Fraxinus ornus L. - Mojdrean. Este arbore de talie mai redusă (8-12 m înălţime) cu lăstarii verzi-
cenuşii, frunzele imparipenat-compuse cu 7-9 foliole ovate, eliptice sau ovat-lanceolate, serate mai ales la vârf,
pe faţă verzi-închis, dorsal ruginii, în lungul nervurii principale. Flori complete, în panicule albe, decorative,
mirositoare. Fructul este o samară de 2-3 cm cu aripa trunchiată la vârf. Este o specie heliofilă, termofilă şi
xerofită.
Frasinii au creştere mai înceată în primii ani, apoi cresc destul de rapid. Lăstăresc bine iar longevitatea
atinge maxim 200 de ani în mediul forestier.
Exceptând mojdreanul care este termofil şi xerofit, frasinii suportă relativ bine gerul şi au cerinţe
moderate faţă de lumină. Preferă solurile profunde şi revene şi suportă poluarea urbană precum şi arşiţa datorată
încălzirii pe timp de vară a pavajelor şi asfaltului din oraşe.
Înmulţire. Se realizează prin seminţe recoltate în pârgă şi semănate imediat în teren (la F. excelsior) sau
se recoltează la maturitatea deplină şi seamănă primăvara după stratificare. Pentru varietăţi se face altoirea în
triangulaţie, primăvara devreme sau în oculaţie, vara. Butăşirea se realizează greu la frasini şi numai cu butaşi
verzi şi utilizând hormoni de înrădăcinare şi ceaţă artificială.
Folosire. Frasinii sunt foarte preţuiţi în masive, în grupări, ca arbori de aliniamente stradale sau de parc
şi solitari.

Genul SYRINGA L.
Gen originar din Asia şi Europa care cuprinde cca 28 de specii de arbuşti cu frunzele opuse, caduce sau
persistente. Florile sunt în panicule terminale, albe, liliachii, cu diverse nuanţe şi tonuri. Fructul este o capsulă cu
seminţe mici, aripate.
Syringa vulgaris L. - Liliacul. Specie care creşte spontan în regiunile calde din ţara noastră, cu habitus
de arbore mic de 8-10 m sau ca arbust de 3-5 m. Lăstarii sunt cenuşii sau verzi-măslinii. Frunze ovate sau lat-
ovate de 3,5-10 cm, la bază cordate iar la vârf acuminate, verzi-închis şi glabre. Florile sunt simple sau duble, în
panicule multiflore de 10-12 cm, liliachii şi mirositoare. Înfloreşte bogat în aprilie-mai. Varietăţi întâlnite în
cultură: var. coerulea cu flori albastre liliachii şi var. alba cu flori albe, simple. Există şi cultivare (soiuri)
clasificate după culoarea florilor şi tipul florii (simplă sau dublă) :
Syringa josikaea Jack. - Liliac transilvănean, Liliac unguresc. Specie indigenă care creşte spontan în
Munţii Bihorului fiind relativ puţin răspândit în cultură, de talie mai redusă (3-4 m). Ramurile sunt erecte,
groase, lujerii tineri păroşi cu un singur mugure terminal iar frunzele sunt lat-eliptice sau eliptice oblongi, de 6-
13 cm lungime, pe dos alb-glaucescente. Florile sunt mai mici, tubuloase, slab-mirositoare, dispuse în panicule
înguste, de 10-20 cm lungime, de culoare violet-liliachiu, cu înflorire din aprilie-mai până în iunie.
Liliacul comun este specie drajonantă, din acest motiv soiurile care se altoiesc pe el se pot sălbătici cu
timpul, dacă nu se înlătură sistematic drajonii.

4
 Speciile se Syringa sunt rustice dar totuşi preferă un climat mai blând, ferit de geruri puternice şi
îngheţuri accidentale, soluri fertile, calcaroase şi revene. Cea mai frumoasă şi deplină înflorire are loc în plin
soare. După înflorire se recomandă tăierea inflorescenţelor pentru a nu se ajunge la formarea seminţelor în
detrimentul viitoarei înfloriri.
Înmulţire. Se poate face:
- Prin seminţe - la S. vulgaris şi S. reflexa, speciile pure, cu precizarea că
recoltarea paniculelor se face toamna târziu şi se păstrează în saci suspendaţi, până în decembrie. Semănatul se
face primăvara, pe straturi, eventual după o stratificare de 2-3 săptămâni. Puieţii rămân pe loc 2 ani deoarece
cresc încet.
- Prin altoire - pe butaşi înrădăcinaţi de 1 an de Ligustrum ovalifolium în vederea
eliminării inconvenientului drajonării. Se recomandă plantarea adâncă a exemplarelor altoite (îngro-parea
zonei de altoire) urmărindu-se obţinerea unui sistem radicular propriu al altoiului. Se poate efectua : altoirea în
oculaţie, în teren, la jumătatea lunii iulie, când mugurii s-au maturat sau altoirea în copulaţie (simplă sau
perfecţionată), iarna, la masă, pe butaşi înrădăcinaţi de 1 an, păstraţi prin stratificare. Toţi puieţii obţinuţi prin
altoire se scot după 1 an de la plantarea adâncă, când rădăcinile ramurilor-altoi sunt bine formate şi se retează
portaltoiul, urmând a fi replantaţi pentru formare.
- Prin marcotaj - prin muşuroire aplicat la plantele tinere altoite, care taie scurt în anul al II-lea după
plantare. Se mai poate face şi marcotajul arcuit, cu scoaterea unui inel de scoarţă de 5-10 cm la ramurile de 1
an mai flexibile, puţin deasupra solului.
Folosire. Liliacul este mult folosit ca plante izolate, în grupări, garduri vii sau la marginea masivelor de
arbori.

Genul LIGUSTRUM L.
Gen originar din Japonia, China, India, Malaiezia, Nordul Africii şi Europa care cuprinde 50 de specii
majoritatea arbuşti, arbustoizi, mai rar arbori. Frunzele sunt caduce sau persistente, opuse (uneori alterne),
întregi, florile în panicule terminale albe iar fructul este o drupă neagră sau albăstruie cu 1-4 sâmburi.
Ligustrum vulgare L. - Lemn câinesc. Specie indigenă care creşte spontan în regiunea de câmpie şi de
dealuri, cu aspect de tufe de 3-5 m. Frunzele sunt caduce, uneori semipersistente (în iernile foarte blânde) de 3-6
cm, oblong-ovate, până la lanceolate. Florile sunt mici, albe-gălbui, mirositoare şi dispuse în panicule, de cca 6
cm, apar în iunie-iulie iar fructul este sferic, negru, lucitor, de 0,6-0,8 cm.
Varietăţi cele mai frecvente la noi sunt: var. chlorocarpum, cu fructe verzi, var. buxifolium cu frunze
verzi albăstrui cu dungă albă, var. sempervirens cu frunze înguste sempervirescente, var. atrovirens cu frunze
verzi-închis, cu luciu metalic, semipersistente ş.a.
Speciile de lemn câinesc cresc activ, lăstăresc bine şi suportă tunderea.
L. vulgare drajonează, rezistă la ger, secetă, este neexigent faţă de sol şi suportă bine poluarea cu fum şi
gaze. L. ovalifolium necesită un climat mai moderat, cu ierni blânde. Ambele specii cresc bine în plin soare dar
suportă şi semiumbra.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe (la L. vulgare) recoltate la maturitate, păstrate în stare uscată până
în mai, apoi se stratifică până în noiembrie (anul al II-lea), când se seamănă. La L. ovalifolium se poate face
butăşirea în verde sau în uscat, în timpul vegetaţiei sau în repausul vegetativ.
Folosire. Se recomandă mai ales pentru garduri vii tunse dar şi ca arbust component al masivelor şi
grupărilor de arbori şi arbuşti, mai ales în spaţiile verzi urbane expuse poluării.
La speciile cu frunze persistente se folosesc inflorescenţele pentru diverse aranjamente florale.

Genul FORSYTHIA Vahl.

Cuprinde 6 specii, din care 5 de origine din Asia de est şi una din sudul Europei. Cresc sub formă de
arbuşti cu ramuri lungi, erecte sau arcuite, muchiate, verzi, brune sau gălbui. Frunzele sunt opuse, întregi sau
trifoliate iar florile sunt axilare, câte l-6 cu petale galbene.
Este unul dintre cei mai apreciaţi arbuşti, pentru faptul că înfloreşte primăvara timpuriu şi pentru florile
galben-aprins.
Forsythia suspensa Vahl. Arbust până la 3 m, cu tulpini erecte şi ramuri lungi, divergente sau pendente,
în 4 muchii, fistuloase şi cu măduvă întreagă la noduri. Frunze de 6-10 cm lungime, ovate, oblong-ovate, uneori
trifoliate, dinţate pe margini. Florile sunt mai mari, dispuse câte 1-3 pe toată lungimea lujerului, galbene-aurii,
apar primăvara timpuriu, înaintea înfrunzirii. Fructul este o capsulă cu numeroase seminţe mici. Suportă bine
tunderea, obţinându-se forme decorative umbeliforme sau globuloase.
5
 Varietatea cea mai frecventă este var. fortunei (Lindl) Rehd. - arbust foarte viguros, cu ramuri arcuite,
arcuite uneori până la sol iar florile sunt galbene-închis şi cu lobii petalelor răsuciţi.
Forsythia x intermedia Zab. ( F. suspensa x F. viridissima )
Arbust hibrid care ajunge până la 3 m, , cu ramuri drepte sau arcuite, lăstarii tineri galben-măslinii, cu
lenticele vizibile. Frunzele sunt oval-alungite, până la lanceolate iar pe lăstarii lungi apar şi frunze trifoliate.
Florile sunt galbene-închis, mari, numeroase, grupate câte 2-3 şi se regăsesc pe toată lungimea ramurilor. Apar
înainte de înfrunzire fiind prima specie cu înflorire puternică primăvara-devreme. Are câteva cultivaruri :
Spectabilis - cu numeroase flori care au petalele alungite şi Lynwood - cu flori mai mari şi cu petalele rotunjite.
Forsythia viridissima Lindl. Arbust care formează tufe de până la 3 m, cu tulpini şi ramuri erecte,
verzi-măslinii. Frunzele sunt de până la 14 cm lungime, oblong-lanceolate, uneori trifoliate. Florile sunt
abundente pe ramuri, dispuse câte l-3, de culoare galben-verzuie, campanulate, cu lobii corolei îngust-oblongi.
Înfloreşte mai târziu, în luna mai.
Sunt specii cu creştere rapidă, butăşesc foarte uşor, suportă bine tunderea iar uneori marcotează natural.
Rezistă bine la geruri, preferă soluri uşoare, fertile, revene şi chiar calcaroase. Înfloresc cel mai bine în plină
lumină, dar suportă relativ bine şi semiumbra (înflorire mai diminuată). După înflorire se recomandă tăieri care
să înlăture ramurile mai bătrâne, dar nu prea severe, pentru a nu favoriza apariţia de lăstari lacomi, viguroşi dar
puţin floriferi.
Înmulţire. Se realizează uşor prin butaşi semilemnificaţi, în iunie, în răsadniţe reci. Înrădăcinare are loc
în cca 1 lună după care se scot şi se plantează în aer liber, după un an putând atinge cca 1 m înălţime. Pentru F.
suspensa se recomandă butăşire "în verde".
Folosire. Sunt arbuşti floriferi foarte preţuiţi în parcurile şi grădinile noastre, cu înflorire foarte timpurie,
bogată, putându-se planta izolat, în grupări sau pentru mascarea gardurilor inestetice sub formă de garduri vii (F.
x intermedia).

Subclasa ASTERIDAE
Ordinul SOLANALES
Familia SOLANACEAE

Genul LYCIUM L.
Gen originar din regiunile continentale şi subtropicale ale globului care cuprinde cca 110 specii de
arbuşti cu frunzele caduce şi lujeri cu sau fără spini. La noi întâlnim speciile:
Lycium barbarum L.(sin. L. halimifolium Miller, L. vulgare L., L. flaccidum Koch.) - Cătina de
gard, Gărdurăriţă, Licium. Este un arbust subspontan de cca 2 m, cu ramuri subţiri, arcuite, spinoase, frunzele
sunt oblong-lanceolate de 2-6 cm, la bază cuneate, verzi-cenuşii. Florile sunt dispuse în fascicule, de culoare
purpuriu-violacee, tubuloase şi care apar în iunie-august. Fructul este o bacă ovoidă, de culoare roşu-portocaliu.
Lycium chinense Mill. Arbust stufos, cu lujerii subţiri, pendenţi uneori până la sol, nespinoşi, de
culoare galben-gri. Frunzelesunt caduce, ovat-romboidale sau ovat-lanceolate, verzi iar florile sunt purpurii şi
decorează în perioada vară-toamnă, fructele fiind numeroase şi viu colorate în roşu sau portocaliu.
Ambele specii drajonează puternic, de aceea sunt indicate pentru fixarea pantelor puternice şi a
coastelor degradate. Sunt specii subtermofile, care rezistă destul de bine la ger, dar preferă un climat mai cald.
Cresc bine şi pe soluri sărace şi uscate, dar uşoare.
Înmulţire. Cel mai uşor se face prin butaşi lemnificaţi. Se mai poate realia prin semănat şi prin marcotaj.
Folosire. Deşi nu se consideră a fi un arbust foarte ornamental se poate folosi cu succes pentru fixarea
taluzurilor, pantelor degradate şi a nisipurilor. De asemenea se foloseşte pentru garduri vii nepenetrante (datorită
spinilor).

Subclasa ASTERIDAE
Ordinul SCROPHULARIALES
Familia BIGNONIACEAE

Genul CATALPA Scop.

Cuprinde cca. 12 specii originare din America de Nord şi din Asia de est, cu înălţimi variind de la 10 la
30 m. La noi se cultivă în parcuri şi grădini următoarele specii :
Catalpa bignonioides Walt. - Catalpa. Este un arbore de 15 m, originar din America, cu trunchiul
frecvent strâmb, coronamentul larg-rotund, lujerii viguroşi, verzi-măslinii, cu muguri mici. Frunzele sunt mari de
6
10-20 cm, cordiforme, brusc acuminate, cu marginea ondulată, pe faţă verzi-deschis şi pe dos pubescente, cu
peţiolul foarte lung, de 9-16 cm. Prin frecare emană un miros neplăcut. Florile sunt mari, de 5-6 cm, albe cu pete
purpurii şi 2 dungi galbene în interior, grupate în panicule late, piramidale, terminale, apar prin iunie-iulie.
Fructele sunt capsule cilindrice, de 20-40 cm lungime, la început verzi apoi devin brune şi decorează arborele şi
în timpul iernii. Seminţele sunt plane, oblongi, aripate pe ambele părţi, cu peri mătăsoşi la extremităţi.
Speciile de Catalpa au creştere rapidă, înfrunzire tardivă şi o cădere timpurie a frunzelor.
Preferă un climat mai cald, rezistenţă mai mare la ger având catalpa mare, dar totuşi ambele specii suferă
de îngheţurile târzii. Solicită soluri profunde, revene, fertile, nisipo-lutoase.
Rezistă bine la poluarea din zonele ubane şi mai ales din cele industriale.
Sunt specii de lumină dar suportă şi semiumbra.
Înmulţire. Specia se înmulţeşte prin semănături executate primăvara (la 30 cm distanţă şi l cm
adâncime), mai rar prin butăşire sau prin altoire (în despicătură sau în coajă).
Folosire. Se întrebuinţează în mod individual şi în grupuri, fiind preţuită pentru bogăţia frunzelor mari,
frumuseţea florilor şi fructelor sale interesante.

Genul CAMPSIS Lour.

Gen originar din Asia de Est şi din America de Nord care include 2 specii de liane.
Campsis radicans (L.) Seem. (sin. Bignonia radicans L., Tecoma radicans (L.) Juss. - Trâmbiţa,
Campsis. Este o liană originară din America de Nord, de cca 10 m lungime, cu rădăcini aeriene adventive cu
care se fixează pe copaci şi ziduri. Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 9-11 foliole ovat-oblongi de 3-6 cm,
dentate pe margini, acuminate şi la bază cuneate, serate, scurt peţiolate, dispuse opus. Florile sunt complete,
roşii-portocalii de 6-9 cm, în cime sau panicule terminale, având corola în formă de trompetă (infundibuliform-
campanulată). Fructul este o capsulă cilindrică, de 8-12 cm lungime, cu seminţe numeroase, turtite, cu 2 aripi
transparente
Sunt liane foarte căutate pentru frumuseţea si abundenţa florilor. Preferă solurile fertile, terenurile ferite
de geruri şi scăldate de lumină.
Înmulţire. Se înmulţesc frecvent prin butaşi de rădăcină, recoltaţi toamna şi care se înrădăcinează în sere
sau prin butaşi lemnificaţi sau semilemnificaţi din ramurile anuale.
Folosire. În parcuri şi grădini se cultivă pentru decorarea pergolelor, zidurilor, coloanelor etc. Se
pretează la tuns (iarna) sub forme diferite. Se recomandă şi în zonele litorale.

Subclasa ASTERIDAE
Ordinul DIPSACALES
Familia CAPRIFOLIACEAE

Genul LONICERA L. - Caprifoi

Acest gen este unul dintre cele bogate în specii (circa 180), răspândit în emisfera nordică a globului,
parţial şi în cea sudică (de exemplu în Java). În parcurile din ţara noastră şi mai ales în staţiunile dendrologice se
află un sortiment bogat de specii de Lonicera, dar în flora spontană acest număr este mai redus. Speciile de
Lonicera sunt reprezentate prin arbuşti cu portul erect, agăţător sau prostrat. Frunzele la cele mai multe specii
sunt caduce, mai rar semipersistente şi persistente, de obicei întregi şi uneori lobate. Florile sunt fie perechi
axilare, fie în verticil iar uneori bracteele formează un involucru la baza perechilor de flori. Corola este tubulară,
de diferite lungimi şi fructul este o bacă divers colorată. Cele mai frecvente specii de Lonicera de la noi sunt :
Lonicera caprifolium L. - Caprifoiul comun. Arbust cu tulpini agăţătoare sau târâtoare de 2-3 m
înălţime, cu ramuri flexibile, lujerii tineri păroşi, frunzele sunt caduce, scurt-peţiolate, simple, invers-ovate iar
cele din treimea superioară conate, pe faţă verzi-închis iar pe dos glauce. Florile sunt puternic odorante, cu
corola alb-gălbuie iar la exterior roşiatică, apar primăvara-vara iar fructele sunt bace roşii-portocalii.
Lonicera periclymenum L. Este o arbust agăţătoare, de maxim 5 m lungime, cu frunze de 4-6 cm, ovate
sau eliptice, verzi, dorsal verzi-albăstrui, pubescente. Florile sunt galbene-aurii cu nuanţe roşcate la exterior,
lungi de 4-5 cm, odorante, în ciorchini mari, care apar primăvara-var. Fructe sunt roşii.
Lonicera tatarica L. (sin. L. discolor hort., L. quadrifolia hort.) - Caprifoi tătărăsc. Arbust provenit
din Asia Centrală care are tufe erecte până la 3 m înălţime, puternic ramificat, cu frunze de 4-6 cm, ovate până la
ovat-lanceolate, verzi-închis cu reversul verde-glauc. Florile sunt roz-închis sau albe, mari de cca 2,5 cm,
dispuse în perechi, apar în mai-iunie iar fructele sunt roşii sângerii, mai rar galbene.

7
 Varietăţile mai cultivate sunt: rosea (cu flori roz în exterior şi roşii carmin în interior), grandiflora (cu
flori foarte mari albe), Arnold Red (cu flori roşii-închis şi fructele roşii intens). Specia este foarte apreciată
pentru liziera masivelor, perdele, garduri vii libere, dar şi ca plantă izolată sau în grupuri.
Lonicera xylosteum L. (sin. L. villosa hort.) - Caprifoi. Este arbust până la 3 m, cu ramuri erecte sau
divergente. Frunzele sunt lat-ovate sau eliptice, lungi de 3-6 cm iar florile, în perechi, albe-gălbui, uneori
nuanţate cu roşu, devin mai târziu galbene cu înflorirea ce are loc în mai-iunie. Fructe sunt bace roşii închis.
Creşte spontan în ţara noastră şi este indicată ca specie de lizieră.
Speciile de Lonicera cresc repede, lăstăresc bine şi suportă tunderea. Marea lor majoritate suportă bine
tunderea, cu rezerve la L. pileata. Toate speciile cresc bine pe solurile obişnuite iar L. tatarica suportă o oarecare
salinitate. Cresc bine la soare dar tolerează şi semiumbra. Sunt destul de rezistente la poluare.
Înmulţire. Înmulţirea prin seminţe se face mai rar prin seminţe cel mai des aplicându-se metodele
vegetative de înmulţire. Butăşirea se poate face « în uscat » (toamna târziu sau în ianuarie-februarie) dar şi « în
verde » (în iulie-august, mai mult pentru liane). Butaşii pot fi simpli sau cu călcâi şi încep să formeze rădăcini în
3-4 săptămâni. Se mai poate face marcotajul mai ales cel prin muşuroire (la arbuştii erecţi) şi cel chinezesc sau
şerpuit (pentru liane). Cel mai potrivit moment pentru marcotaj este primăvara devreme, astfel ca, până toamna
marcotele să poată fi separate de plantele-mamă.
Folosire. Speciile de Lonicera sunt nelipsite în parcuri şi grădini fie ca tufe izolate, fie în grupuri, în
plantaţii masive, garduri vii sau folosite pentru îmbrăcarea gardurilor, zidurilor etc.

Genul SYMPHORICARPOS Duham.

Cuprinde cca 15 specii originare din Asia şi America de Nord, reprezentate prin arbuşti de talie mică,
erecţi sau culcaţi, cu frunze caduce, întregi, uneori lobate. Florile sunt grupate în fascicule sau spice iar fructele
sunt bace. Decorează prin frunze, flori si mai ales prin fructele care se păstrează pe plante până iarna. Cele mai
frecvente specii la noi sunt :
Symphoricarpos rivularis Suksd. (sin. S. albus (L.)Blake, S. racemosus Michx.)- Hurmuz, cârmâz,
Simforicarpus. Este originar din America de Nord, creşte ca tufă erectă până la l m înălţime, cu lujeri subţiri,
erecţi, gri, fin-pubescenţi, cu frunze de 2-5 cm, eliptice, eliptic-oblongi, uneori sinuat-lobate, pe lujerii lungi, pe
faţă verzi-închis iar pe dos verzi-albăstrui, uşor pubescente. Florile sunt mici, roz, cu corola uşor campanulată,
dispuse în spice sau raceme mici, terminale sau în axila frunzei şi apar în iunie-septembrie; fructele sunt bace
mari, albe, globuloase, de 0,8-1,2 cm, moi, rămân pe lujeri şi iarna motiv pentru care sunt foarte decorative.
Rezistă bine la ger, secetă şi fum.
Există şi var. laevigatus care are frunze şi fructe mai mari ca specia tipică.
Symphoricarpos orbiculatus Moench. (sin. S. vulgaris Michx.)Arbust originar tot din America de Nord,
are talia de cca 2 m, cu lujerii tineri pubescenţi, frunzele de 1,5-3,5 cm, eliptice sau rotund-ovate, verzi pe faţă,
iar dorsal verzi-albăstrui, pubescente, toamna devin deseori roşietice. Florile sunt în spice scurte sau raceme
mici, în axila frunzelor, de culoare roz şi apar vara iar fructul este globulos roşu-purpuriu, de 0,4-0,6 cm în
diametru şi se menţin şi iarna pe lujeri.
Speciile de Symphoricarpos sunt rustice, nepretenţioase, reuşind pe orice sol, în condiţii de lumină dar
chiar la umbră, sub coroanele arborilor. S. albus drajonează uşor.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe recoltate la maturitatea deplină, în octombrie-noiembrie sau chiar
în timpul iernii şi după extragerea seminţelor se păstrează seminţele nestratificate până primăvara. Se seamănă la
adâncime mică (maxim 1 cm) în substrat uşor. Butăşirea este metoda de înmulţire obligatorie pentru hibrizii
genului dar şi pentru specii, folosindule butăşirea în uscat, executată toamna târziu sau primăvara devreme, cu
butaşi simpli sau cu călcâi din ramuri bine lignificate.
Folosire. În grupări, masive, garduri vii sau plantaţii sub coronamentele arborilor.

Genul SAMBUCUS L.
Cuprinde cca 22 specii de arbuşti sau arbori de talie mică (rareori plante erbacee) originare din toate
regiunile continentale sau subtropicale ale globului şi sunt ornamentale prin frunze, flori dar şi fructe.
Sambucus nigra L. - Soc negru, Soc comun. Specie spontană în ţara noastră, creşte fie ca arbust de 3-5
m, fie ca arbore de 7-10 m. Scoarţa este groasă, cenuşie, adânc-crestată, cu măduva albă şi ramurile gri  ; frunzele
sunt compuse, cu 5-7 foliole eliptice de 4-12 cm, dentate pe margini, cu stipele verucoase, pe faţă verzi-închis iar
dorsal verzi-deschis uşor pubescente ; florile sunt albe-gălbui, parfumate, în cime-umbeliforme plane de 12-20
cm în diametru care apar în mai-iunie, după înfrunzire ; fructele sunt la început roşii iar apoi devin negre,
lucioase, de 0,6-0,8 cm în diametru.
8
 Are câteva varietăţi mai decorative : var. variegata (cu frunze panaşate cu alb şi galben), var. laciniata
(cu frunze laciniate), var. plena (cu flori semiduble), f. pendula (cu creştere pletoasă) ş.a.
Sambucus racemosa L.- Socul roşu, Socul de munte. Arbust care creşte spontan în regiunile montane
din România, este de talie mai redusă (3-4 m), cu lujerii subţiri, glabri şi în interior cu măduva maro-deschis, are
frunze cu 5 foliole ovate, aproape sesile, serate pe margini, care toamna devin roşiatice ; florile sunt albe-gălbui,
dispuse în panicule erecte de 3-6 cm lungime, cu apariţie primăvara târziu-vara iar fructele sunt bace roşii.
Dintre varietăţi se menţionează : var. laciniata (are frunzele sectate), var. tenuifolia (are frunzele mai fin
sectate, roşcate primăvara), var. plumosa aurea (cu talie mică şi frunzele fin divizate, aurii) ş.a..
Speciile de soc lăstăresc abundent şi cresc rapid. Socul comun este mai exigent faţă de căldură iar cel de
munte este foarte rezistent la ger. Preferă solurile bogate în humus, afânate, revene dar socul comun se adaptează
şi pe soluri umede şi chiar slab sărăturate. Socul roşu nu suportă solurile excesiv calcaroase. Speciile de
Sambucus tolerează bine semiumbra.
Înmulţire. Se poate face uşor prin seminţe ( iar fructele recoltate la maturitatea deplină), semănate
primăvara în câmp la maxim 1 cm adâncime şi la distanţe mai mari între seminţe. Se repică după primul an,
datorită creşterii viguroase, iar după 1-2 ani de la repicare pot fi plantaţi la loc definitiv. Pentru obţinerea unor
varietăţi ornamentale normal dezvoltate se recomandă înmulţirea vegetativă prin butăşire, efectuată în
decembrie-februarie sau în iulie-august. Se mai recomandă altoirea pentru cultivarurile valoroase, folosindu-se
procedeul în despicătură, primăvara, direct în câmp sau iarna în sere.
Folosire. Se pot utiliza ca plante solitare, în grupări sau în alcătuirea masivelor. Deoarece au nevoie de
mult spaţiu se plantează la distanţe mai mari faţă de alte exemplare. În unele situaţii se pretează şi pentru garduri
vii înalte.

Genul VIBURNUM L.
Este foarte bogat în specii (cca 120), grupând plante sub formă de arbustoizi şi de arbori de talie mică.
Sunt plante cu frunze caduce sau persistente, opuse, întregi sau lobate. Flori sunt complete, în cime multiflore,
cele marginale sterile, albe sau roz. Fructul este o drupă uscată sau cărnoasă, globuloasă sau ovoidă, roşie-oranj
sau neagră. Cele mai frecvente specii la noi sunt :
Viburnum lantana L. - Dârmoz, Dârmox. Specie indigenă care formează tufe de până la 5 m înălţime,
cu lăstari solzos-pubescenţi, frunzele sunt caduce, de 5-10 cm, ovate până la oblongi-ovate, aspru-pubescente, cu
reversul tomentos. Florile sunt albe, fertile, grupate în cime de 6-10 cm în diametru, aplatizate, terminale, cu
apariţie primăvara-vara iar fructele sunt bace ovat-oblongi, la început roşii apoi negre.
Viburnum opulus L. - Călin. Arbust care creşte spontan în ţara noastră, talie de 3-4 m, cu frunze de 4-
12 cm, lat-ovate, trilobate, glabre, rugoase, subţiri, cu lobii acuţi şi dentaţi, toamna devin roşii-arămii şi sunt
caduce. Inflorescenţele au diametrul de 7-10 cm, cu flori albe, cele marginale sunt sterile şi mai mari iar fructe
sunt drupe roşii, mici, lucioase care rezistă pe ramuri şi iarna sub formă de ciorchini penduli.
Viburnum opulus forma Roseum L. (sin. var. sterile DC.) - Bulgărele de zăpadă. Arbust cu port
scund foarte apreciat pentru inflorescenţele globuloase formate numai din flori sterile, albe irizate cu puţin roz,
care apar primăvara târziu - vara devreme.
Viburnum rhytidophyllum Hemsl. Este arbust de cca 3 m, originar din China, cu ramuri tomentoase,
frunzele sunt mari, de 7-18 cm lungime, ovat-oblongi sau ovat-lanceolate, rugoase, persistente, verzi-închis pe
faţă iar pe dos cenuşii sau gălbui-ruginii, puternic tomentoase. Florile sunt albe-gălbui, fertile, în inflorescenţe de
10-20 cm în diametru, aplatizate. Fructele sunt roşii la început, apoi negre lucitoare.
V. opulus şi V. lantana suportă bine tunderea. V. opulus este deseori atacat de afide iar V. carlesii are
frunzişul sensibil la boli criptogamice care determină căderea timpurie a frunzelor.
Speciile originare din Orient au nevoie de un climat mai blând (V. carlesii trebuie protejat peste iarnă).
Pretenţiile faţă de apă ale speciilor de Viburnum sunt moderate, mai exigent fiind V. opulus care se adaptează
bine pe terenuri umede. V. lantana rezistă cel mai bine la secetă. Se dezvoltă bine la soare, dar tolerează şi
semiumbra (V. opulus, V. lantana şi V. rhytidophyllum). Pretind soluri bogate iar V. lantana este calcifil.
Înmulţire. Se poate face :
- prin seminţe , la speciile rustice, semănate direct în teren, în iulie, după
recoltarea fructelor în pârgă (de exemplu la V. lantana) sau după stratificarea seminţelor recoltate la
maturitatea deplină, timp de cca 1 an.
- prin butaşi - care pot fi : lemnificaţi (la V. opulus), semilemnificaţi (la V.
rhytidophyllum) sau butaşi de un mugure, în seră.
9
 - prin altoire - la V. opulus f. roseum - primăvara, în teren, pe tijă pentru formarea
unor arbuşti cu trunchi ;
- prin marcotaj - în luna iunie la V. opulus f. roseum, V. plicatum f. rotundifolium
şi V. carlesii
Folosire. În majoritatea cazurilor se pretează ca arbuşti solitari şi în grupări iar V. opulus şi V. lantana
pot intra în compoziţia lizierei masivelor arborescente.

Întocmit : Şef lucr. dr. SANDU TATIANA

Arboricultură P + H

CURS nr. 3

STUDIUL ÎNSUŞIRILOR, TEHNOLOGIA CULTIVĂRII ŞI MODUL DE FOLOSIRE A

PRINCIPALELOR SPECII LEMNOASE ORNAMENTALE

DIN ŢARA NOASTRĂ

În acest capitol se prezintă plantele ornamentale lemnoase spontane şi cultivate în ţara noastră folosindu-

se denumirile conform Nomenclatorul lui V. CIOCÂRLAN (2000), care urmează regulile şi recomandările

Codului Internaţional de Nomenclatură Botanică.

ÎNCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA

SUBÎNCRENG. PINOPHYTINA (Gymnospermae)

Cuprinde următoarele 4 clase botanice: Cycadopsida, Ginkgopsida, Pinopsida şi Gnetopsida, iar

în continuare vom studia doar speciile aparţinând clasei Pinopsida (Coniferopsida) cu următoarele ordine:

- Ord. Taxales - cu familia Taxaceae.

- Ord. Pinales - cu familiile: Pinaceae şi Cupressaceae;

10
 Plantele lemnoase ornamentale care fac parte din această încrengătură sunt plante cu port în general conic,

tulpină monopodială, frunze persistente sau caduce, aciculare, solziforme sau de alte forme, flori unisexuate,

plantele fiind monoice, mai rar dioice, seminţele neînchise în fruct (fructul fiind de altfel considerat un fruct

fals).

Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA)

Ordinul TAXALES

Familia TAXACEAE

Genul TAXUS L.

Gen originar din regiunile temperate ale emisferei nordice şi cuprinde 8 specii de arbori şi arbuşti. Cea mai

frecventă specie la noi este:

Taxus baccata L. - Tisa, Tisar

Este specie relict terţiar, considerat în ţara noastră „monument al naturii” şi este ocrotită prin lege. Atinge

înălţimi de max. 15-20(25) m dar cel mai frecvent se întâlneşte sub formă arbustivă.

Tulpina este dreaptă, canelată, ritidomul se formează de timpuriu, este subţire, de culoare cenuşie-roşcată,

care se exfoliază în plăci. Conţine (întreaga plantă, cu excepţia arilului) un alcaloid toxic numit taxină, cele mai

toxice fiind considerate frunzele, iar toxicitatea lor este mai crescută iarna decât vara. Lemnul este omogen, cu

duramen brun-roşcat, fiind un lemn compact, tare, fin şi greu (este cea mai grea esenţă lemnoasă de la noi), dar

este interzisă prin lege tăierea exemplarelor de tisă. Nu conţine răşină nici în lemn şi nici în alte locuri din plantă.

Coroana este ovoid-conică sau rotunjită, dezvoltată până aproape de sol. Mugurii sunt ovoizi şi sunt grupaţi la

vârful lujerilor.

Frunzele sunt aciculare, liniar-lăţite, plane, de 2-3 cm lungime, la bază brusc îngustate într-un peţiol scurt,

decurent pe lujer, se aseamănă cu cele de brad, însă vârful lor este treptat acuminat; sunt mai moi, de un verde

închis pe faţă şi verde gălbui pe dos, fiind lipsite de dungi albe de stomate, dar au nervura proeminentă.

11
 Florile sunt unisexuat dioice, cele mascule se dezvoltă în muguri încă din toamna precedentă, fiind

constituite din 8-10 stamine; cele femele sunt solitare, aşezate pe un lujer scurt, au un singur ovul terminal, erect,

după fecundare rezultând un fruct fals numit “galbul”. Fructifică destul de timpuriu (de la cca. 20 de ani) şi

anual. Sămânţa este ovoidă, de până la 1 cm lungime cu tegumentul lemnos, tare, de culoare brună la maturitate,

acoperită până aproape de vârf de un aril roşu cărnos, mucilaginos, cu gust dulceag, comestibil pentru păsări.

Seminţele se maturează prin august-septembrie, iar diseminaţia se face cu ajutorul păsărilor; au o putere

germinativă ridicată (cca. 80%) dar dacă se seamănă toamna germinează abia în primăvara anului al II-lea sau

chiar al III-lea, din cauza tegumentului lemnos.

Este singura specie dintre gimnospermele indigene care posedă capacitate de înmulţire vegetativă, prin

lăstari, butaşi şi marcote (nu drajonează). Are o longevitate foarte mare (până la 3000 de ani). La noi în ţară se

întâlneşte spontan mai ales în regiunile cu relief accidentat, stâncării sub formă de boschete prin pădurile de fag

sau amestecuri de fag şi răşinoase. Preferă staţiunile umbrite, cu umiditate atmosferică ridicată; dovedeşte

sensibilitate faţă de secetă şi suferă uneori de pe urma gerurilor excesive de iarnă şi a îngheţurilor târzii. Are

temperament pronunţat de umbră, dar vegetează bine şi în plină lumină. Suportă foarte bine tunderea.

Varietăţile cele mai apreciate de tisă sunt:

 Brevifolia – cu ace relativ scurte şi înguste;

 Cuspidata (Tisa japoneză) – acele cu dungi dorsale gălbui mai late decât la specia de bază, pe partea
superioară de un verde strălucitor;
 Canadensis (Tisa canadiană) – ace mai lungi care pe timpul iernii capă o coloraţie roşietică;
 Aurea – frunze aurii (doar dacă se cultivă în plină lumină);
 Fastigiata ( Tisa de Islanda) – arbust înalt de formă columnară, atinge înălţimi de 3 – 5 m, cu ramuri
erecte, lăstari scurţi şi numeroşi (se întâlnesc numai exemplare femele);
 Elegantissima – formă compactă iar frunzele tinere dungate cu galben;
 Nana – formă compactă pitică (maxim 1 m),cu acele scurte.
Tisele sunt plante cu creştere înceată, fapt care constituie un motiv important pentru cultivarea lor în

grădinile mici. De asemenea suportă foarte bine tunderea, modelarea şi transplantarea. Tisa indigenă este

subtermofilă, dar rezistă destul de bine la ger. Solicită umiditate suficientă în aer şi sol. Cresc bine în plin soare

dar tolerează bine şi umbra accentuată. Preferă solurile fertile, revene, calcaroase. Rezistă bine la poluarea cu

praf, fum şi gaze.

Înmulţirea se realizează prin:

- sămânţă stratificată timp de minim 1an, semănată toamna în răsadniţe;

12
 - prin marcotaj (prin arcuire sau muşuroire);
- butăşire - în luna septembrie când lujerii sunt maturaţi iar mugurele terminal bine
dezvoltat, prin butaşi simpli, butaşii fiind buni pentru repicare la ghivece abia după cca. 18 luni;
- altoirea - în placaj se poate practica iarna (în sere) sau în august (în răsadniţe reci, pe
portaltoaie obţinute din sămânţă sau butaşi şi înrădăcinate la ghivece).
Folosire. În parcuri şi grădini, pentru garduri vii, deoarece se pretează foarte bine la tundere, dar pot fi

folosite şi exemplare izolate, în locaţii umbroase sau semiumbroase. Prin tăieri repetate coroana se poate modela

în diverse forme sau figuri (arta topiarilor).

Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA)

Ordinul PINALES

Familia PINACEAE

Genul ABIES Miller.

Gen originar din regiunile reci şi temperate, muntoase ale emisferei nordice, ce cuprinde cca. 45 specii
de arbori de talie mare cu portul regulat conic, tulpina dreaptă, frunze aciculare turtite, florile unisexuate, planta
monoică, conuri erecte, seminţele cu pungi de răşină, care la maturare cad odată cu solzii carpelari.
Abies alba Miller - Bradul
Este un arbore falnic de 30-50 (60) m răspândit în regiunile centrale şi sudice ale Europei. Are o coroană
piramidală, care la exemplarele izolate începe de la nivelul solului. Trunchiul este drept, cu o scoarţă cenuşie-
verzuie, netedă în tinereţe, cu pungi de răşină iar mai târziu cu ritidom solzos. Lujerii anuali sunt păroşi. Mugurii
sunt ovoizi, nerăşinoşi.
Frunzele de pe lujerii sterili sunt aciculare, liniare, pectinate, la vârf emarginate, pe faţa verzi-închis
lucitoare iar pe dos cu două dungi albicioase; cele de pe lujerii fertili sunt mai scurte, rar emarginate şi dispuse în
perie. Conurile sunt erecte, cilindrice, au solzii lăţiţi şi rotunjiţi, în partea superioară cu pete de răşină; bracteele
sunt proeminente, mai lungi decât solzii (conuri dantelate). Seminţele sunt trimuchiate, galben-brunii, de 0,7 -1
cm cu aripa de 2 cm, se maturează în septembrie-octombrie şi se împrăştie odată cu carpelele. În tegumentul
seminţelor există pungi de răşină (terebentină frumos mirositoare) fapt care determină o păstrare dificilă (se
alterează uşor).
În cultură sunt multe varietăţi : Aurea, Columnaris, Pendula, Pyramidalis, Tortuosa, Virgata etc.
Are o creştere foarte înceată la început, primul verticil de ramuri formându-se abia în anul al IV-lea, dar
după 15-20 de ani creşterea se activează. Longevitatea este de până la 700 de ani.
Bradul este considerată cea mai pretenţioasă specie de conifere, având cerinţe ridicate faţă de umiditate,
temperament de umbră, sensibilitate mare la ger şi îngheţuri târzii precum şi sensibilitate la uscăciune. Preferă
solurile profunde şi staţiunile adăpostite. Este sensibil la fum şi la gaze (nu suportă bine poluarea urbană).
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Semănatul se face toamna (în zonele unde nu
există pericolul îngheţurilor târzii) şi primăvara, cu sămânţă care se stratifică timp de 1-2 luni înainte de semănat.
Toamna se seamănă în pepinieră, în rigole la distanţă de 20-25 cm una de alta si la adâncimi de 2 cm. Primăvara
se seamănă 30-50 g la m/liniar de rigolă. Se pot folosi seminţe ţinute în apă 24 de ore, apoi în nisip umed 8 zile
până la pregerminare şi apoi se seamănă la adâncimea de l cm acoperindu-se cu pământ de pădure. Semănăturile
se umbresc în timpul verii.
După 2 ani se repică la distanţa de 40/50 cm şi apoi se mai repică de două, trei ori la distanţe mai mari de
1/1 si 2/2 m până la plantat. Este indicat ca plantarea în spaţiile verzi să se facă cu pământ la rădăcină şi să se
folosescă puieţi de 3-6 ani.
13
 Butăşirea este mai puţin practicată deoarece formarea rădăcinilor durează 8-9 luni iar plantele obţinute
au rareori o creştere dreaptă. Se recomandă pentru varietăţile pitice de brad.
Altoirea se execută în sere şi răsadniţe, pe puieţi-portaltoi din specia tipică, plantaţi în ghivece,
folosindu-se ca altoi varietăţi cu port plăngător, columnar, ş.a. Procedeul folosit este altoirea în placaj, primăvara
devreme (martie) sau vara (în sere).
Folosire. Bradul se foloseşte în cuprinsul spaţiilor verzi individual, în grupe şi masive în zona de munte
si de coline înalte şi mai puţin la câmpie, cu condiţia asigurării unei staţiuni umbrite şi cu o umiditate
atmosferică ridicată.
Abies concolor (Gord. Et Glend.)Lindley ex Hildebr. - Bradul argintiu
Arbore de 20-40 de m înălţime, originar din vestul Americii de Nord şi este mult mai frecvent folosit în
amenajările peisagere de la noi, comparativ cu bradul comun. Are o coroană regulată, conică, trunchiul drept cu
scoarţa cenuşie-deschisă cu pungi de răşină aromată. Lujerii sunt verzui, cenuşii-argintii, iar mugurii sunt
răşinoşi. Frunzele sunt aciculare, de 5-7,5 cm, alb-verzi-argintii sau verzi-albăstrui, curbate în sus, aşezate
compact şi neregulat în formă de pieptene, lasă prin strivire un miros aromatic. Florile mascule sunt roşii iar
conurile sunt cilindrice de 7,5-12 cm lungime, verzui-roşcate apoi brune, erecte, cu bractee ascunse sub solzi
(conuri nedantelate). Se pot recolta în septembrie. Sămânţă este cuneiformă, lucitoare are cca. l cm lungime.
Dintre varietăţi menţionăm : Argentea, Globosa, Pendula, Violacea, Candidans.
Este o specie foarte valoroasă din punct de vedere ornamental, rezistentă la ger, secetă, la fum şi la praf
(poluarea urbană). În primii ani de viaţă este totuşi sensibil la îngheţuri şi arşiţă.
Înmulţire.
- prin sămânţă - semănăturile executându-se primăvara, în aer liber, în rigole la distanţe de 15 cm unele
de altele şi la o adâncime de 2-2,5 cm, iar plantulele nu se vor umbri.
- altoirea - se execută pe puieţi de Abies alba sau Abies nordmanniana transplantaţi la ghivece.
Folosire. În parcuri şi spaţii verzi se plantează în mod individual pe peluze, în faţa clădirilor şi
construcţiilor ornamentale, pentru închiderea unor perspective, pe marginea unor alei sau în mici grupuri. Specie
de un deosebit interes decorativ, se poate folosi cu succes în spaţiile verzi industriale şi la câmpie.

Genul PICEA A. Dietr.

Acest gen cuprinde peste 50 de specii, unele reprezentând arbori de mare importanţă economică şi
ornamentală, proveniţi din regiunile reci şi temperate ale emisferei nordice. Cea mai frecventă specie de Picea de
la noi este :
Picea abies (L.)Karst.(sin. P. excelsa Link.) - Molidul
Arbore indigen falnic, cu sistemul radicular trasant, superficial (poate fi uşor doborât de vânt), cu un
ritidom care apare de timpuriu, brun-cenuşiu, în crăpături cu o colaraţie roşiatică. Lemnul este culoare albă cu
nuanţe gălbui, cu raze medulare vizibile în secţiune transversală, fără duramen evident şi cu canale rezinifere.
Coronamentul este ascuţit-piramidal, cu vârful evident mult timp. Lujerii sunt aspri, rugoşi iar mugurii ovoizi
nerăşinoşi. Frunzele sunt aciculare de l-2 cm lungime şi l mm lăţime, ascuţite, rigide, cu 4 muchii, verzi,
lucitoare şi dispuse spiralat pe lujer pe nişte “perniţe” proeminente. Acele durează 5-7 ani pe lujer, după care cad
imediat, lăsând pe lujer urmele rugoase ale perniţelor. Florile mascule şi femele sunt roşiatice, cele mascule fiind
răspândite în toată coroana pe lujerii din anul precedent iar cele femele sunt terminale, erecte. Conurile sunt
cilindrice, de 10-16 cm cu solzii rombici, emarginaţi, uşor încreţiţi. Seminţele sunt mai mici şi mai uşoare decât
cele de brad, de 4-5 mm lungime, brune închis, triunghiulare, fără pungi de răşină. Diseminarea se produce după
desfacerea solzilor la conurile mature iar acestea ulterior cad întregi.
Are multe varietăţi:
- Gregoryana – molid pitic, cu formă rotunjit aplatizată foarte compactă (înălţime maximă 60 cm) cu
lăstari foarte subţiri şi deşi, frunze mici, neînţepătoare, de culoare verde-cenuşie;
- Maxwellii – molid pitic sferic turtit, cu ramuri scurte, rigide, lăstari divergenţi şi ace rigide, verzi
deschis;
- Inversa – molid de talia a III-a (max.7 m), cu vârful puternic recurbat şi fizionomie în general pendulă;
- Viminalis – are ramurile de ordinul I orizontale iar cele de ordinul II sunt lungi, subţiri, pendente ;
- Virgata – cu ramuri lungi, şerpuitoare, neramificate ;
- Nidiformis – are forma unui cuib voluminos, care la maturitate poate ajunge la 1–1,5 m înălţime şi 2 –
2,5 m diametru ;
- Columnaris – arbore de talia a II-a, de formă fastigiată.

14
 Vegetează bine pe soluri afânate, revene, cu umiditate suficientă în sol şi atmosferă; în cuprinsul
arealului este rezistent la geruri dar la câmpie suferă datorită îngheţurilor târzii. Este considerată specie de
semiumbră dar la altitudini mai mari cere lumină. Puieţii suportă umbrirea moderată. Este vătămat de fum, praf,
vânt, zăpadă şi chiciură.
Înmulţirea. Se înmulţeşte uşor prin semănături efectuate în luna mai, cu seminţe tratate cu minium de
plumb. Se seamănă în rigole (distanţate la 15-20 cm), la adâncimea de 2 cm. Seminţele se acoperă cu pământ de
pădure sau compost, răsărirea urmând a avea loc după 3-4 săptămâni de la semănat. Imediat după răsărire
tinerele plante se umbresc, iar pe parcursul sezonului de vegetaţie puieţii necesită pliviri cât mai frecvente,
praşile şi udări atunci când este cazul. După 1-2 ani se poate executa primul repicat (la distanţele 40  /50 cm), iar
plantarea la loc definitiv va fi posibilă începând cu vârsta de 3-4 ani.
Butăşirile se aplică mai rar. Altoirea se practică primăvara, în sere sau răsadniţe sau în august folosindu-
se procedeul în placaj.
Folosire. Molidul este un arbore de mare importanţă economică şi ornamentală, în spaţiile verzi se
foloseşte izolat dar mai mult în grupe si masive, în aliniament sau sub formă de garduri vii şi ziduri verzi.

Genul LARIX Link.

Cuprinde arbori (cca. 10 specii) din emisfera nordică având coronamentul rar, scoarţa trunchiului groasă,
lujeri de două feluri (lungi şi scurţi), frunzele căzătoare, florile unisexuat-monoice, conuri mici cu seminţe
aripate. Sunt specii care pretind umiditate în sol şi atmosferă, fiind însă rezistente la ger.
Larix decidua Mill. (sin. L. europea DC.) - Zadă, Larice sau Crin de munte
Este arbore indigen de 50 m înălţime şi grosimi ale trunchiului de până la 2 m. Tulpina este dreaptă, cu
scoarţă groasă crăpată în plăci alungite de culoare brun-roşcată. Lemnul este foarte preţios, elastic, foarte durabil
în aer şi apă ( i se mai spune " stejarul muntelui "), conţine răşină în cantităţi mari dar lemnul de calitate se
obţine doar în arboretele de altitudine. Coronamentul este rar-luminos. Lujerii lungi sunt subţiri, pendenţi,
gălbui, glabri, cei scurţi sunt bruni închis cu mugure terminal. Mugurii sunt mici, globuloşi, galbeni-bruni.
Frunzele sunt aciculare, moi de l-3 cm dispuse spiralat pe lujerii lungi şi în fascicule de 30-40 pe lujerii scurţi, de
culoare verde-deschis, lucitoare, toamna devin galbene. Florile unisexuate iar plantele monoice, cele mascule de
culoare galbenă iar cele femele roşii purpurii sau verzui. Înfloreşte şi înfrunzeşte în acelaşi timp, în aprilie-mai.
Conurile sunt ovoidale mici de 4 cm, cu seminţe de 3-4 mm aripate.
Dintre varietăţi se pot aminti : Alba, Compacta, Fastigiata, Pendula, Viminalis.
În ţara noastră există specia Larix decidua ssp. carpatica (sin. var. polonica). Creşte spontan în 5 centre
muntoase din ţara noastră : Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Lotru şi Apuseni (minim 600 m în M-ţii Apuseni şi maxim
1900 m în M-ţii Ceahlău).
Laricele este o specie de lumină, care preferă staţiunile înalte, bine aerisite, însorite, lipsite de vânturi
reci şi aspre de iarnă, solurile formate pe calcare, bogate în humus, afânate. În cultură coboară altitudinal până la
altitudini destul de joase (de exemplu la Poieni-Iaşi la cca. 250 m altit.). Este rezistent la ger, la fum şi gaze.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă şi prin altoire.
Semănăturile se execută primăvara cu sămânţă ţinută în apă 24 de ore şi tratată cu minium de plumb. Se
seamănă în rigole la 1 cm adâncime şi se acoperă cu humus. În tinereţe este necesară umbrirea şi udarea
culturilor. Puieţii se repică la vârsta de 2 ani la distanţa de 80/30 cm.
Altoirea se aplică în martie sau în august. Se practică altoirea în despicătură sau placaj în luna august.
Folosire. Laricele este un arbore forestier şi ornamental preţuit pentru coronamentul său luminos, portul
elegant, fineţea frunzelor de culoare verde-deschis care în toamnă devin galbene.
În parcuri şi grădini se întrebuinţează sub formă de grupe şi pâlcuri pe peluze sau în masivele de arbori,
în faţa construcţiilor pentru imprimarea dinamismului unor construcţii statice, atenuarea rigidităţii geometrice şi
pe fundaluri de culoare mai închisă.

Genul PINUS L.
Cuprinde cca 120 de specii de arbori şi arbuşti din emisfera nordică, cu frunze aciculare grupate câte
două, trei sau cinci într-o teacă, florile unisexuate, plantele monoice, cu conurile având seminţe ce se maturează
în anul al doilea. Sunt specii rezistente la ger şi secetă, puţin pretenţioase faţă de sol, cu temperament de lumină
şi o creştere destul de activă. Au importanţă economică şi ornamentală.
Pinus sylvestris L.- Pinul silvestru, Pin de pădure
Este un arbore de talie mare, realizând frecvent 25-30 m, uneori până la 40-50 m, cu înrădăcinare
variabilă (de la superficială în turbării şi stâncării până la profundă pe soluri nisipoase), tulpina cu verticile
15
neregulate şi mai puţin dreaptă decât la alte conifere (uneori se bifurcă ), scoarţa roşietică-cărămizie către vârf, la
bază dezvoltând un ritidom relativ gros, crăpat de culoare brun cenuşie. Lemnul are duramen roşiatic, în general
este rezistent, trainic şi elastic. Coronamentul la început este piramidal apoi neregulat, la maturitate devenind
chiar tabular. Lujeri la început sunt verzui apoi bruni-cenuşii iar mugurii sunt ovoizi, cenuşii, de 0,6-1,3 cm.
Frunzele aciculare sunt câte două într-o teacă, au 3-7 cm lungime, sunt ascuţite, răsucite, relativ rigide şi de
culoare verde-albăstrui sau verde-cenuşiu. Florile mascule sunt galbene iar cele femele roşietice. Conurile sunt
ovo-conice, brune-cenuşii de 5-6 cm, ajung la maturitate în anul al II-lea şi stau solitare sau grupate câte 2-3.
Seminţele sunt mici de 3-4 mm, cenuşii negricioase cu aripa de l,6 cm.
Varietăţile cele mai frecvent întâlnite sunt :
- Nana – arbust, cu ace scurte, curbate şi conuri mici( este o varietate tipică pentru turbării) ;
- Fastigiata – arbore mai scund (max. 18 m), cu coroana columnară şi ramuri viguroase, fastigiate
(îndreptate în sus) şi conuri mici ;
- Pendula – are ramuri pendente ;
- Microphylla – are acele foarte scurte.
Este o specie de mare amplitudine ecologică, rezistentă la ger, arşiţă şi secetă, puţin exigentă faţă de sol.
Este o specie de lumină. Suferă datorită gazelor din atmosferă, a fumului şi prafului dar şi din cauza tasării
solului.
Înmulţire. Puieţii se obţin obişnuit din sămânţă, înmulţirea pe cale vegetativă fiind mai dificilă.
Semănăturile se fac primăvara sau toamna, cu sămânţă tratată în prealabil cu minium de plumb, în rigole
distanţate la 20 cm, la adâncimea de 1,5-2 cm şi se acoperă cu humus de litieră. Se udă până la răsărirea
puieţilor. Răsărirea are loc în 2-3 săptămâni. În primul an plantele se umbresc pe timpul verii (până în luna
august). După 2 ani se repică puieţii la 40/20 cm iar după alţi 2 ani se repică din nou la 1,5/1,5 m. Puieţii se
plantează obligatoriu cu balot de pământ la rădăcină.
Altoirea se execută în placaj, iarna, pe portaltoi înrădăcinaţi la ghivece, pentru înmulţirea varietăţilor şi
formelor decorative.
Folosire. Pinul silvestru este mult folosit în spaţiile verzi sub formă de grupe, pâlcuri, ca arbori de alei şi
de aliniamente dar şi pe terenuri degradate.
Pinus nigra Arn. ( sin. P. nigra ssp. nigra, P. nigra var. austriaca (Hoes) Badoux), P. laricio Poir.) -
Pinul negru austriac
Este un arbore de 40 m cu sistem radicular puternic dezvoltat lateral (se ancorează bine în soluri
superficiale), cu trunchiul acoperit de timpuriu cu o scoarţă cenuşie-negricioasă şi un ritidom gros, adânc crăpat.
Lemnul este bogat în răşină, cu duramen roşu-brun, trainic, mai puţin elastic decât la P. sylvestris. Coronamentul
este rar în tinereţe piramidal apoi se lăţeşte. Mugurii sunt mari, răşinoşi. Lujerii sunt groşi, cenuşii-negricioşi.
Frunzele aciculare, câte două într-o teacă, lungi de 8-14 cm, mai rigide, verzi întunecate, îngrămădite spre vârful
lujerilor şi îndreptate înainte. Conurile sunt câte 2-4, de 4-8 cm, conţin seminţe cenuşii-deschise, ovoide-
alungite, de 4-7 mm, cu aripa neagră. Maturaţia conurilor este bianuală iar periodicitatea fructificaţiei este de 2-3
ani.
Are multe varietăţi, printre care : Aurea, Nana, Pendula, Piramidalis, ş.a.
Este o specie nepretenţioasă faţă de condiţiile pedoclimatice, mai de umbră decât pinul silvestru, dar
cere veri călduroase, expoziţii însorite, soluri calcaroase bogate în humus. Rezistă pe soluri nisipoase, soluri
crude, luto-argiloase etc. Este rezistent la ger şi la secetă.
Înmulţirea. Seminţele recoltate în primăvara celui de-al treilea an se seamănă în aprilie-mai, la
adâncimea de 1-1,5 cm, după o pregerminare a seminţelor în apă rece ( 3-5ºC timp de 24 ore). Răsărirea are loc
în 3-4 săptămâni.

Pinus nigra ssp. banatica - Pinul negru bănăţean

Se deosebeşte de specia precedentă prin tulpina foarte bine conformată, acele de un verde mai întunecat,
foarte rigide, înţepătoare, lujerii galbeni până la verzi-violacei şi conurile de culoare galbenă sau galben-verzui
murdar. Creşte spontan în Banat şi V Olteniei, pe stâncării calcaroase, între 150-1500 m altitudine. Este mai
adaptat la climate mai puţin calde şi secetoase.
Pinus mugo Turra (sin. P. montana Mill.) - Pinul de munte, Jneapăn
Este un arbust de 3 m, mai rar arboraş, cu numeroase tulpini târâtoare, la vârf ascendente. Lujerii tineri
la început verzui apoi cenuşii-negricioşi. Frunzele sunt aciculare de 3-7 cm lungime, verzi-întunecate,
îngrămădite către vârful lujerului şi încovoiate ca o seceră. Conurile sunt ovoide sau globuloase, cu seminţe
mici, galbene sau cenuşii. Ajunge la maturitate la vârsta de 6-10 ani iar periodicitatea de fructificare este anuală.
16
 Are o creştere foarte înceată. La noi creşte spontan în etajul alpin inferior şi subalpin, între 1500-2300 m
altitudine. Preferă climatul rece şi umed dar poate fi cultivat şi la câmpie. Este rezistent la ger si secetă şi puţin
pretenţios faţă de sol.
În parcuri poate fi folosit pe stâncării, în grădini alpine, pe soluri superficiale, argiloase, pe terenuri
degradate, mai ales pe versanţii puternic însoriţi.
Dintre varietăţi cităm : Compacta, Pumilio, Rostrata ş.a.
Pinus cembra L.- Zâmbru
Este un arbore de 10-25 m înălţime cu coromament ovoidal sau piramidal, dar după 30 de ani ramurile
cresc mai neregulat, căpătând un aspect de tufă înaltă. Scoarţa în tinereţe este verde-cenuşie şi netedă, formează
de timpuriu ritidom brun-cenuşiu, subţire şi alungit-brăzdat. Lujerii sunt groşi, ruginii păroşi, mugurii sunt
ovoizi, nerăşinoşi. Frunzele aciculare, căte 5 într-o teacă, sunt rigide, drepte, verzi-închis la culoare şi
îngrămădite către vîrful lujerilor, durează 3-5 ani. Conurile sunt ovoide, erecte, terminale, de 5-8 cm, la început
sunt cărnoase, violaceu brumate iar la maturitate sunt brune. Seminţele sunt ovoide de 8-12 mm, nearipate,
comestibile (se numesc coconari). Maturaţia este bianuală iar conurile cad nedesfăcute în primăvara anului al III-
lea. Sunt consumate frecvent de veveriţe şi gaiţe de munte.
Are ca varietăţi următoarele: Columnaris, Compacta, Glauca.
Creşterea este foarte înceată, longevitatea depăşind 1000 de ani. Se foloseşte în parcuri şi grădini şi ca o
specie de ornament pentru coronamentul său ovoidal, compact cu frunzişul verde-brumăriu. Se dovedeşte
rezistent la ger şi la vânturi puternice, pe terenuri degradate şi soluri superficiale dar pretinde umiditate bogată în
sol şi în atmosferă.
Pinus strobus L.- Pinul neted
Este un arbore de 25-50 m cu tulpina dreaptă, scoarţa subţire, verzuie-cenuşie, lucitoare, cu pungi de
răşină, rămâne mult timp netedă. Ritidomul se concentrează spre baza trunchiului şi apare numai la vârste
înaintate sau în condiţii staţionale neprielnice. Coroana deasă, piramidală, lujeri lungi şi subţiri cu muguri
alungiţi-ovoizi, acuminaţi iar acele sunt moi, albăstrui, subţiri, câte 3-5 într-o teacă, lungi de 6-10 cm, stau
concentrate spre vârful lujerului. Cad după 2-3 ani, motiv pentru care sub un pin neted avem o litieră bogată.
Conurile sunt lungi, (au 10-15 cm lungime), înguste şi încovoiate, pendente, cad în anul al treilea. Solzii
conurilor au o formă tipică (se aseamănă cu nişte unghii). Seminţele sunt mici de 0,5 cm cu aripa îngustă, lungă
de 2 cm.
Este un arbore rezistent la geruri şi îngheţuri târzii dar mai puţin la secete îndelungate. Este un frumos
arbore de ornament ce se cultivă în grupuri, pâlcuri, pe marginea aliniamentelor sau în mod izolat mai ales în
parcurile din zona făgetelor. În funcţie de asigurarea umidităţii se poate cultiva şi în zona colinară sau de câmpie.

Întocmit :
Şef lucrări doctor SANDU TATIANA
Arboricultură P + H

CURS nr. 4
Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA)
Ordinul PINALES
Familia PINACEAE

Genul PSEUDOTSUGA Carr.

Cuprinde arbori aparţinând la cca 7 specii, originare din V Americii de N şi E Asiei.
Cea mai frecventă specie a acestui gen în ţara noastră este :
17
 Pseudotsuga menziesii Franco (sin. P. taxifolia Britt., P. douglasii Carr.) – Duglasul verde
Arbore cu înălţimi mari (până la 80-100 m) şi diametre de 4-5 m, cu tulpină dreaptă, cilindrică, cu o
scoarţă la început netedă datorită pungilor de răşină plăcut mirositoare, dar la maturitate formează la partea
inferioară a trunchiului un ritidom gros, adânc şi spongios.
Lemnul este mai valoros decât cel al molidului şi cu puţin sub valoarea lemnului de larice, are duramenul
brun-roşcat, frumos colorat, este un lemn uşor şi rezistent, fiind utilizat în construcţii, pentru furnire, placaje,
traverse, pari de mină, grinzi, mobilă ş.a.
Coroana este conică, lujerii subţiri, cu muguri caracteristici speciei: fusiformi, evident ascuţiţi şi de
culoare roşiatică-violacee.
Frunzele aciculare, liniare, drepte, turtite, de 2-3 cm lungime sunt dispuse pectinat, au 2 dungi albicioase
pe dos (ca la brad), vârful ascuţit dar neînţepător, sunt prinse pe un umeraş uşor proeminent, iar după strivire
emană un miros aromat specific, de citrice.
Florile sunt unisexuat-monoice, fructificaţia se produce de timpuriu (la cca 10 ani) şi la interval 2-3 ani.
Conurile sunt ovoid-cilindrice, de 5-10 cm lungime, pendente şi prezintă solzi cu bractee evidente, trilobate,
asemănătoare cu o limbă de şarpe. Seminţele sunt mici, aripate, fără pungi de răşină.
Specia este originară din America de Nord unde creşte spontan la altitudini de până la 2000 m. În Europa
a fost introdus în cultură de peste 100 de ani, la noi în ţară ocupând actualmente peste 30.000 ha.
Este considerat “cel mai preţios răşinos exotic” introdus în ţara noastră deoarece are o creştere rapidă,
asigurând producţii forestiere deosebit de mari.
De asemenea această specie prezintă o varietate - var. Fastigiata - care are un coronament piramidal foarte
compact şi este foarte apreciată pentru pomii de Crăciun.
Are temperament de semiumbră şi relativă sensibilitate faţă de gerurile puternice (în tinereţe). Este o
specie repede crescătoare şi îi priesc solurile afânate, uşoare, aerisite, cu un drenaj intern normal. Se acomodează
totuşi pe condiţii variate de sol dar cu afectarea aspectului ornamental.
Înmulţire. Se înmulţeşte uşor prin seminţe, semănate primăvara (sfârşitul lunii aprilie), cu seminţe cărora
li s-au aplicat diferite tratamente (înmuiere în apă, la temperatura camerei timp de 48 ore sau stratificare în nisip
umed timp de 2 săptămâni la 3-5ºC, ş.a.), iar adâncimea de semănare este de 1-1,5 cm. Semănăturile se acoperă
cu amestec de pământ de pădure şi nisip (2 : 3), apoi se instalează umbrare care se menţin tot timpul verii. Se
udă mai abundent până la răsărire, apoi de câte ori este nevoie, puieţii fiind destul de sensibili la uscăciune.
Răsărirea are loc în maxim 5 săptămâni, iar după 1-2 ani puieţii se pot repica în sola de formare, urmând ca după
alţi 3-4 ani să se poată planta la loc definitiv.
Butaşirea se realizează toamna (septembrie-octombrie) sau iarna, cu butaşi cu călcâi, înrădăcinarea având
loc în răsadinţe reci, respectiv în sere.
Altoirea ( pentru varietăţi ) se face în placaj, pe portaltoaie înrădăcinate la ghivece.
Folosire. Habitusul frumos, regulat, coloritul intens şi uniform sunt bine puse în valoare prin plantări
izolate, în grupări dar şi în aliniamente.

Clasa PINOPSIDA (CONIFEROPSIDA)

Ordinul PINALES
Familia CUPRESSACEAE

Cuprinde cca. 140 de specii de arbori şi arbuşti răşinoşi, lemnul fiind de fapt lipsit de răşină, aceasta
întâlnindu-se în frunze sub formă de glande rezinifere.
Familia este compusă din 4 genuri importante, din care în semestrul acesta vom studia 2 genuri: Thuja şi
Juniperus

Genul THUJA L.
Cuprinde 5 specii de arbori şi arbuşti exotici, originari din America de Nord şi Asia. La noi întâlnim cel
mai frecvent trei specii :
Thuja occidentalis L. - Tuie occidentală
Atinge în mod natural înălţimi de până la 20 m, dar la noi este frecvent întâlnită ca arbust. Tulpina este
dreaptă, scoarţa este brun-roşiatică, coroana piramidală, constituită din mai multe ramificaţii, lujerii sunt
comprimaţi, dispuşi în planuri orizontale sau oblice, au culoare verde întunecat pe faţă şi palid verzui pe dos,
fără pete albicioase. Frunzele sunt solziforme, aşezate opus, pe 4 rânduri, cele dorso-ventrale fiind prevăzute cu

18
câte o glandă reziniferă proeminentă, convexă. Iarna lujerii capătă uneori o coloraţie ruginie, reversibilă.
Conurile sunt îngust ovoide, lungi de 1-1,5 cm, cu 3-6 perechi de solzi imbricaţi, pieloşi, uscaţi, scurt mucronaţi
la vârf, bruni-gălbui. Seminţele stau câte două la baza solzilor, sunt mici, plate, cu câte două aripioare laterale, la
fel de late ca şi sămânţa propriu-zisă.
Specia este originară de America de Nord (coasta Atlanticului), are o creştere înceată şi nu are pretenţii
deosebit de mari faţă de factorii staţionali. Rezistă bine la ger, suportă semiumbra, dar creşte mai viguros în
condiţii de luminozitate bună.
Sunt apreciate ca fiind foarte decorative varietăţile : Fastigiata (cu port columnar), Aureo-variegata (cu
frunze pătate cu galben), Rosenthalii (cu frunziş verde puternic şi port columnar) ş.a.
Thuja plicata D.Don. (sin. T. gigantea Nutt.) - Tuie gigantică
Atinge înălţimi mari, de până la 60 m (în ţara de origine), dar la noi în medie ajunge la 25-30 m. Tulpina
este dreaptă, lemnul este valoros, uşor, moale şi foarte trainic. Coronamentul este piramidal, des, lujerii sunt
verzi-închis, pe dos cu dungi albicioase în formă (aproximativă) de X, prin strivire emanând un miros aromat.
Frunzele sunt solziforme, fără glande proeminente, verzi şi peste iarnă şi sunt dispuse pe lujer foarte regulat.
Conurile sunt asemănătoare cu cele de la specia precedentă.
Specia este originară tot din America de Nord, dar de pe coasta Pacificului. Este o specie sensibilă, mai
ales în tinereţe, la geruri şi arşiţe. Necesită soluri fertile, umede, ferite de uscăciune şi are un temperament
aproximativ de umbră.
Varietăţile cele mai apreciate sunt : Pendula, Variegata şi Cupreea (cu frunze bronz-aurii).
Thuja orientalis L.( sin. Biota orientalis Endl. ) - Tuia orientală sau Biota
Specie cu dimensiuni mai ales arbustive (5-10 m), cu coroana mai răsfirată, ramurile ascendente, lujerii
sunt mai subţiri decât la specia precedentă (T. occidentalis), de culoare verde închis pe ambele feţe, dispuşi în
planuri verticale. Frunzele solziforme, dispuse opus, au o glandă reziniferă concavă, îngustă ca o zgârietură;
iarna se colorează uneori în roşu-brun. Conurile sunt mai mari ca la speciile precedente, sunt cărnoase, verzui-
albăstrui, alcătuite din 6-8 solzi groşi, cu vârful curbat spre exterior; la maturitate solzii devin mai tari, lemnoşi,
se deschid larg lăsând să cadă seminţele care sunt mari, nearipate, de culoare brună.
Specia aceasta este originară din Asia (China, Coreea), este rustică (rezistă bine la secetă) dar manifestă o
oarecare sensibilitate faţă de geruri.
Câteva varietăţi mai valoroase sunt: Sieboldii (cu coroana globuloasă), Stricta (cu coroana piramidală) şi
Aurea (cu frunze primăvara aurii iar vara verde galben).
Dintre speciile de Thuja cel mai repede creşte T. plicata iar rezistenţă la ger mai mare are T. occidentalis,
mai modestă la T. plicata şi destul de slabă la T. orientalis. Tuile suportă bine semiumbra, suportă bine tăierile
(mai puţin pentru T. orientalis), cresc bine pe soluri revene, bine drenate şi chiar calcaroase. T. plicata este mai
pretenţioasă faţă de umiditate.
Înmulţire. Se realizează destul de uşor prin seminţe, recoltate în septembrie (T. occidentalis şi T. plicata)
sau în octombrie (T. orientalis). Se seamănă primăvara (aprilie-mai), pe straturi bine pregătite, la adâncimea de
1-1,5 cm. Înainte de semănat se recomandă ca seminţele de T. orientalis să se ţină în apă la temperatura camerei
timp de 24 de ore iar cele de T. occidentalis şi T. plicata se stratifică timp de 30-40 de zile în nisip umed, la
temperatura de cca 5ºC. Se mai pot face semănături de toamnă (octombrie-noiembrie) dar în acest caz culturile
se protejează pe timpul iernii cu muşchi şi litieră de conifere sau se seamănă în răsadniţe acoperite şi protejate cu
paie, frunze, rogojini etc. În primul an plantulele se umbresc, mai ales la T. plicata iar după 1-2 ani puieţii se
repică în câmp sau la ghivece.
Butăşirea se face mai ales în august-septembrie, cei mai folosiţi fiind butaşii cu călcâi din ramuri de 1-2
ani. Se pun la înrădăcinat în răsadniţe reci sau în sere.
Se mai poate face marcotajul prin arcuire ( mai rar şi numai la T. plicata) precum şi altoirea, pentru
varietăţile ornamentale, în placaj, iarna (în sere) sau în august-septembrie (în răsadniţe). Ca portaltoaie se
folosesc puieţi din specia tipică sau de Chamaecyparis lawsoniana, cultivaţi la ghivece.
Folosire. În general, speciile de Thuja nu lipsesc din spaţiile verzi, fiind folosite atât ca exemplare izolate,
dar şi în grupări, aliniamente, garduri vii tunse ş.a.
Genul JUNIPERUS L.
Cuprinde cca. 55 de specii originare din Emisfera Nordică şi Africa subecuatorială.
Cele mai frecvente specii din ţara noastră sunt :
Juniperus communis L. - Ienupăr comun
Arbust de max. 5 m, cu aspect de tufă deasă. Frunzele sunt aciculare, dispuse câte 3 în verticile şi
perpendicular pe ax, sunt persistente, de 1-1,5 cm, drepte, acuminate şi puternic înţepătoare, cu o dungă
19
albăstruie pe faţă şi verzi deschis pe dos. Florile sunt dioice, fructificaţia fiind anuală şi abundentă. Fructele sunt
pseudobace, cărnoase, negre-albăstrui la maturitate, maturarea lor având loc în anul al II -lea sau chiar al III -lea.
Seminţele au culoarea brună şi sunt cu 3 muchii.
Specia se întâlneşte spontan în ţara noastră în întreg lanţul carpatic, este rezistentă la ger, îngheţuri, arşiţă,
având o mare capacitate de supravieţuire pe soluri sărace, puţin fertile.
Varităţile ornamentale cele mai valoroase sunt: Hibernica (cu port columnar şi lujerii cu vârf erect),
Suecica (cu port columnar dar cu vârful lujerilor nutant), Intermedia (cu port pitic şi ace scurte) şi Repanda
(arbust pitic, de maxim 30 cm înălţime dar de cca 2,5 m lăţime, cu lăstari subţiri, ace scurte, dese de culoare
verde-cenuşiu).
Înmulţirea. Pseudobacele se recoltează la maturitatea deplină, se curăţă de partea cărnoasă, iar seminţele
se seamănă imediat sau se stratifică. Dacă nu se seamănă din toamnă, recoltarea fructelor se poate prelungi şi pe
parcursul iernii(decembrie-februarie). Stratificarea seminţelor durează aproape un an şi se recomandă a se realiza
din luna mai până în luna amrtie a anului următor. Temperatura de stratificare va fi de 3-5 ºC. S-a constatat
faptul că şi refrigerarea seminţelor timp de maxim o lună la aroximativ 1ºC, ajută la o bună răsărire. Răsărirea
are loc după 5-6 săptămâni, iar puieţii rămân pe loc 2 ani apoi se repică la 50/60 cm, obligatoriu cu pământ la
rădăcină.
Butăşirea se realizează frecvent, folosindu-se butaşi cu călcâi de 12-15 cm lungime, din ramuri bine
maturate. Pentru altoire se folosesc portaltoi înrădăcinaţi la ghivece, metoda de altoire fiind în placaj, de
preferinţă iarna, în sere, astfel ca primăvara, în mai, piuţii altoiţi să se planteze în pepinieră.
În zonele montane (între 1500 ÷ 2000 m) se întâlneşte specia :
Juniperus communis ssp. Nana - Ienupărul pitic - cu port foarte scund (sub 0,5 m), foarte ramificat şi
des, lujeri scurţi, acele scurte (4-8 mm), mai moi, neînţepătoare. Pseudobacele sunt mai mari decât la specia de
bază.
Juniperus virginiana L. - Ienupărul de Virginia
Specie arborescentă care poate atinge în mod excepţional până la 30 m înălţime (la noi max. 15 m) cu
tulpina dreaptă, coronament larg-piramidal, lujerii sunt foarte subţiri, rotunzi, cu frunze obişnuit solziforme,
rombic-ovate, mici, plăcut mirositoare, (uneori la exemplarele tinere apar şi frunze aciculare, lungi de max. 1
cm). Florile sunt dioice (rareori monoice) iar fructele sunt pseudobace cărnoase ovoide, albăstrui-brumate la
maturitate şi se maturează în toamna primului an. Se folosesc mai ales pentru aromatizarea ginului. Lemnul este
foarte valoros, având duramenul roşu-violaceu, fin, omogen, uşor şi foarte durabil, cu un miros foarte plăcut şi
persistent (din acest lemn se fac cele mai valoroase creioane, cele roşii, motiv pentru care acestui ienupăr i se
mai spune şi “Cedrul roşu”).
Originea se consideră a fi America de Nord (coasta Atlanticului). Este o specie încet crescătoare,
rezistentă la frig, suportă destul de bine seceta, dar are temperament de lumină.
Varietăţile cele mai apreciate la noi sunt:
- Pyramidalis (cu port columnar compact) ;
- Pendula (cu ramuri divergente şi lujeri pendenţi) ;
- Globosa (cu port compact, globos) ;
- Burkii (cu coronament conic, compact, şi frunziş albastru-cenuşiu);
- Glauca(cu port fastigiat, de cca 5m,frunziş solziform gri-albăstrui);
- Grey Owl (arbust semitârâtor, cu ramuri fine, frunziş solziform, cenuşiu-
albăstrui).
Se înmulţeşte uşor prin seminţe, dar se pretează şi la butăşire şi altoire.
Juniperus sabina L. - Cetina de negi, Brădişorul
Arbust de până la 3 m, cu ramuri târâtoare, spre vârf oblic-ascendente, îngustate. Frunzele sunt solziforme
dar şi aciculare, de culoare verde albăstrui, prin zdrobire emană un miros neplăcut. Fructele sunt pseudobace
cărnoase, sferice, negre-albăstrui, brumate, pendente şi pedunculate.
Această specie este indigenă, localizată ca fiind spontană în câteva regiuni montane (Cheile Bicazului,
Munţii Vrancei, M-ţii Tarcăului, M-ţii Cernei), pe stânci şi grohotişuri calcaroase. Se poate cultiva cu succes şi
în zonele montane inferioare precum şi în zonele de deal şi câmpie.
Există în cultură varietatea Tamariscifolia de talie foarte scundă (20-50cm), cu ramurile orizontale şi
lăstarii scurţi şi erecţi ; frunzişul este fin, predominant acicular, verde-deschis iar la baza plantei întâlnim şi
frunze solziforme.
Juniperus chinensis L. - Ienupărul chinezesc

20
 Arbore de până la 20 m dar la noi este întâlnit mai mult ca arbust, cu coronament piramidal sau columnar,
are lujeri subţiri, frunze solziforme, înguste şi frunze aciculare care prezintă pe dos 2 dungi albe. Înflorirea este
dioică. Pseudobacele sunt globuloase, brune-albăstrui, întunecate sau negricioase brumate.
Cele mai apreciate sunt varietăţile ornamentale, cum ar fi: Pfitzeriana (cu lujeri subţiri şi nutanţi),
Argenteo-Variegata (cu extremităţile lujerilor albe) şi Plumosa (cu ra-muri arcuite şi lujerii tineri foarte fini).
Juniperus horizontalis Mnch. – Ienupărul tărător
Arbust tărător de maxim 1 m înălţime, cu ramificaţii orizontale, lungi care dau arbustului o lăţime de 3-4
m ; frunzele sunt numai aciculare, jungi de 2-6 mm, grupate frecvent căte 3, de culoare verde-albăstruie.
Varietatea Glauca are port tărător foarte pronunţat (repent), alipit de sol, cu nume-roase ramuri subţiri şi frunziş
dens, solziform, albăstrui.
În general ienuperii rezistă bine la geruri, mai puţin J. virginiana, J. scopulorum şi J. squamata care în
iernile foarte aspre pot suferi brunificarea acelor şi degerarea vârfurilor lujerilor. Nu sunt pretenţioşi faţă de sol
dar se comportă mai bine pe soluri permeabile, calcaroase şi suficient de revene. Suportă destul de bine
semiumbra dar cel mai bine cresc în plină lumină.
Folosire. Ienuperii pot fi folosiţi ca exemplare izolate sau în grupări. Formele semitârâtoare şi târâtoare pot
constitui pete sau masive, chiar şi pentru consolidarea taluzurilor.

ÎNCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA
SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA ( Angiospermae )

Cuprinde numeroase plante lemnoase - arbori, arbuşti, subarbuşti - majoritatea cu frunzele caduce cu limb
lăţit, de unde şi denumirea de foioase. Florile, la cele mai multe specii sunt hermafrodite; seminţele fiind închise
în fruct.
Foioasele au o mare adaptabilitate la condiţiile ecologice diferite şi se înmulţesc cu uşurinţă pe cale sexuată
şi pe cale vegetativă.
Cuprinde două clase :
 Clasa Magnoliopsida (Dicotyledonatae), care au 6 Subclase (Magnoliidae, Hamamelidae,
Caryophyllidae, Rosidae, Dilleniideae şi Asteridae), la rândul lor acestea se compun din 56
Ordine şi 123 Familii  ;
 Clasa Liliopsida (Monocotyledonatae) care are 3 Subclase (Alismatidae, Liliidae şi Arecidae), 15
Ordine şi 31 de Familii.

Subclasa MAGNOLIIDAE
Ordinul MAGNOLIALES
Familia MAGNOLIACEAE

Cuprinde arbori şi arbuşti cu frunze mari, stipelate, întregi sau lobate şi cu flori hermafrodite. Speciile
incluse în această familie sunt răspândite actualmente mai ales în ţinuturile tropicale ale Asiei, Australiei şi
Americii, dar în Era Terţiară erau răspândite şi în afara limitelor actuale, inclusiv în Europa. În România se
întâlnesc din această familie doar două genuri.

Genul MAGNOLIA L.
Cuprinde cca 77 specii şi hibrizi de arbori sau arbuşti de mare valoare ornamentală, răspândiţi în America
de Nord şi Asia de est. La noi întâlnim mai frecvent circa 14 specii şi hibrizi ale acestui gen, dar cele mai
comune magnolii din ţara noastră sunt :
Magnolia acuminata L. - Magnolia mare
Este o specie originară din S.U.A., care ajunge la 30 m înălţime. Are portul ovat-piramidal. Lujerii tineri
sunt roşii-bruni, lucitori. Frunzele sunt mari, de 10-24 cm lungime, de formă eliptic-ovală, cu marginile întregi,
de culoare verde-închis pe faţă şi cenuşii pe dos. Florile, care apar în luna mai, după înfrunzirea arborilor, au
culoarea galbenă-verzuie şi sunt nemirositoare. Fructul este o polifoliculă, ovoidă, de culoare roşie de 5-8 cm
lungime, se maturează în septembrie. Fiecare foliculă conţine 1-2 seminţe ce atârnă la maturitate de câte un
filament lung şi subţire.
21
 Magnolia denudata Desrouss. (sin. M. yulan Desf.)
Este o specie originară din China, mai decorativă, de 15-20 m înălţime ( la noi ajunge la maxim 4 m), cu
mugurii şi lujerii tineri pubescenţi, frunzele sunt obovate până la alungit-obovate, de 10-15 cm lungime, verzi
închis, lucitoare pe faţă şi verde deschis, pubescente pe dos ; are florile campanulate, mari, albe-rozii, plăcut
mirositoare şi care apar înaintea înfrunzirii, încă din luna aprilie ; fructele sunt brune, cilindrice, de 8-12 cm
lungime.
Magnolia kobus D.C.( sin. M. thurberi Hort., M. kobushi Mayr., M. tomentosa Thunb.)
Este o specie originară din Japonia, ajunge la maxim 10 m înălţime, are ramuri subţiri, frunze ovate sau
obovate de 6-10 cm, brusc acuminate, pe faţă verzi lucitoare iar pe dos alburii, cu nervuri proeminente  ; florile
sunt albe, la exterior cu dungi palid purpurii, erecte şi apar înaintea înfrunzitului. Fructul este cilindric, de 10-12
cm lungime, uşor-roşcat. Are câteva varietăţi ornamentale:
 Var. Borealis Sarg. - arbore de până la 25 m înălţime, cu frunze de 6-15 cm lungime şi flori albe-
crem de cca 12 cm diametru ;
 Var. Loebneri Kache - arbust de cca 3 m, cu frunze mari, obovate şi flori involte, albe .
Magnolia x soulangiana Soul.-Bod. (Magnolia denudata x Magnolia liliflora) - Magnolia hibridă
Este un arboraş de 6-7(8)m, uneori cu aspect de tufă, cu frunze obovate pânpă la eliptice, de 10-20 cm
lungime, de obicei acuminate, pe dos pubescente ; florile sunt erecte, campanulate, albe la interior şi cu baza roz-
violacee, cu diametrul de până la 9 cm, iar fructul este cilindric, uşor curbat şi roşu.
Prezintă o serie de varietăţi:
 Var. Lennei (cu flori albe la interior şi roze la bază, mari, care apar în aprilie-mai),
 Var. Alba Superba (flori mari, albe cu striaţii roz la exterior),
 Var. Speciosa ( cu flori labe cu striaţii roşii la exterior),
 Var. Alexandrina ( arbust viguros cu flri albe în interior şi roz-închis la exterior, la bază).
Speciile de Magnolia pretind soluri afânate, revene, bogate. Exceptând Magnolia acuminata, care este
mai rezistentă la îngheţurile târzii, celelalte specii sunt termofile şi se cultivă în regiuni cu ierni mai puţin
geroase, precum şi în locuri adăpostite, ferite de curenţii reci. Preferă lumina, dar se dezvoltă bine şi la
semiumbră.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, marcotaj, altoire, butaşi. Seminţele se curăţă prin frecare cu nisip şi
apă şi se seamănă imediat după maturizare, sau se stratifică si se seamănă în primăvară, în sol argilo-nisipos la
adâncime de 2-4 cm (mai adânc toamna); peste iarnă semănăturile se protejează cu frunze. Puieţii rămân pe loc
2-3 ani apoi se transplantează, de preferinţă în sol ameliorat cu turbă, pe cât posibil cu pământ pe rădăcină şi fără
să se taie rădăcinile. Speciile rare se seamănă în seră, în lădiţe, folosind un pământ foarte nisipos; se repică apoi
în răsadniţă. Semănatul se recomandă pentru speciile Magnolia kobus şi Magnolia acuminata.
Marcotajul, una dintre cele mai importante metode de înmulţire la magnolii se face prin arcuire, după
perioada de creştere activă, în august-septembrie. Se recomandă îndeosebi pentru Magnolia x soulangiana
precum şi pentru varietăţi. Altoirea se practică în seră, în placaj sau în despicătură, pe portaltoi înrădăcinat în
ghivece, în august sau în martie. Pentru speciile mai puţin viguroase se foloseşte ca portaltoi Magnolia kobus, iar
pentru cele cu creştere puternică Magnolia acuminata. Altoirea se aplică mai ales pentru Magnolia denudata.
Pentru reuşita prinderii, în spaţiile verzi se recomandă scoaterea şi plantarea cu balot.
Folosire. În parcuri, magnoliile sunt folosite ca exemplare solitare sau în grupuri, fiind foarte decorative
prin flori, dar şi prin fructele viu colorate şi frunzişul interesant.

Întocmit: Şef lucr. dr. Sandu Tatiana

Arboricultură P + H

CURS nr. 5
Subclasa MAGNOLIIDAE
Ordinul BERBERIDALES
Familia BERBERIDACEAE

22
 Această familie numără 10 genuri şi peste 200 de specii, aproape toate răspândite în emisfera nordică,
mai ales în America de Nord şi Asia. La noi se întâlnesc 4 genuri, dintre care mai frecvente sunt genurile  :
Berberis şi Mahonia.
Genul BERBERIS L.
Speciile din acest gen sunt arbuşti răspândiţi în America, Europa şi Africa de Nord, ornamentali prin
frunzişul lor adesea persistent care toamna îşi schimbă culoarea, prin florile frumoase, melifere şi prin fructele
bace variat colorate, care decorează de multe ori arbustul, chiar şi în timpul iernii. În lume există numeroase
specii ale genului Berberis, dintre care la noi se găsesc peste 107 specii, o singură specie fiind considerată
spontană.
Berberis vulgaris L. (sin. B. brachypoda Shneid.)- Dracila
Este o specie indigenă, frecvent spontană, care ajunge la 2,5 m înălţime. Are lujerii cu spini trifurcaţi de
maxim 2 cm lungime, frunzele căzătoare, eliptic-obovate, obtuze, de 2-4 cm lungime, la bază înguste, pe margini
fin serate; florile sunt grupate în raceme pendente de culoare galbenă, apar în mai, iar fructul este o bacă
elipsoidală roşie-purpurie. Există câteva varietăţi foarte decorative :
 Var. Atropurpurea - cu frunze purpuriu închis, pe partea inferioară brumate (este cea mai cultivată
varietate de dracilă de la noi);
 Var. Baleana - cu florile în raceme erecte, mai scurte;
 Var. Enuclea - cu fructe fără seminţe
Specia Berberis vulgaris este puţin exigentă faţă de sol, existând dezavantajul că este gazdă intermediară
pentru Puccinia graminis, de aceea se evită cultivarea în zonele agricole.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, marcote, diviziunea tufelor şi altoire. Seminţele se
seamănă imediat după recoltare sau în primăvara următoare, după stratificare. Butăşirea se recomandă la speciile
cu frunze persistente, vara în răsadniţe, cu butaşi cu călcâi sau toamna (octombrie-noiembrie) la paturi reci, cu
lujeri lignificaţi. Marcotajul se face prin muşuroire, primăvara. Altoirea se poate face în despicătură, la colet.
Folosire. În parcuri şi grădini speciile de Berberis sunt folosite pentru garduri vii, pentru decorarea
stâncăriilor, plantate în peluze fie în mod individual, fie, mai adesea, în grupuri.
Genul MAHONIA Nutt.
Genul acesta numără cca. 90 de specii răspândite în Asia şi America de Nord, dintre care 7 specii se
găsesc şi la noi. Cea mai comună specie de Mahonia este :
Mahonia aquifolium (Pursh.)Nutt. ( sin. Berberis aquifolium Pursh)- Mahonie
Este un arbust originar din America de Nord, cu înălţimea până la 1 m, cu frunze persistente, pieloase,
imparipenat compuse, cu 5-9 foliole ovate până la eliptice, având marginile dinţat-spinoase, verzi-închis,
lucioase; florile sunt în raceme fasciculate, erecte, galbene apar în aprilie, iar fructele sunt bace negre-albăstrui,
brumate şi se maturează în august-septembrie. Este o specie rustică, destul de rezistentă la ger şi la secetă, care
vegetează bine în locuri uşor umbrite şi revene.
Înmulţire. Mahonia se înmulţeşte prin seminţe care se seamănă toamna, imediat după recoltare, sau
primăvara, după stratificare. Butăşirea se face în răsadniţe reci, în iulie sau august. Întrucât drajonează, drajonii
care au format rădăcini pot fi despărţiţi prin diviziunea tufelor şi repicaţi pentru formare (toamna sau primăvara
devreme).
Folosire. Sunt specii folosite mult în parcuri, pentru garduri vii sau plantate individual şi în grupuri pe
peluze sau la marginea masivelor. Pot fi utilizate şi pentru plantarea sub coronamentele arborilor.

Subclasa MAGNOLIIDAE
Ordinul ARISTOLOCHIALES
Familia ARISTOLOCHIACEAE

Această familie grupează 6-7 genuri şi cca. 400 de specii, răspândite mai ales în zonele calde ale Terrei.
La noi se întâlnesc doar 2 specii lemnoase ornamentale din această familie, ambele aparţinând genului
Aristolochia.
Genul ARISTOLOCHIA.

23
 Aristolochia durior Hill.(sin. A.sipho L'Herit., A. macrophylla Lam.) - Aristolochia. Este o liană
originară din America de Nord, cu tulpina volubilă, care ajunge la cca. 10 m lungime, tulpina şi lujerii sunt verzi,
frunzele sunt alterne, reniforme, mari de 10-30 cm şi au peţiolul lung; florile sunt de culoare verzuie-brună, cu
formă de pipă şi apar în luna mai. Fructul este pseudocapsulă globuloasă, galben verzuie şi pendentă.
Aristolochia tomentosa Sims. (sin. A. angulizans Michx., A. hirsuta Müh.). Liană asemănătoare cu
specia precedentă de care se deosebeşte prin: aproape toate părţile plantei sunt tomentoase, frunzele au maxim
15 cm lungime, sunt adânc cordate, pe partea inferioară des păroase. Sunt specii foarte rustice, rezistente la fum
şi praf, care pot fi cultivate şi în locuri umbrite.
Înmulţire. Se înmulţesc prin semănături ce se practică vara, în sere sau răsadniţe, prin marcotaj şi prin
butăşire.
Folosire. Aceste specii sunt foarte decorative pentru ornamentarea chioşcurilor, zidurilor, clădirilor,
pergolelor, treiajelor etc.

Ordinul RANUNCULALES
Subclasa MAGNOLIIDAE
Familia RANUNCULACEAE

Genul CLEMATIS L.
Genul cuprinde cca. 230 de specii răspândite pe aproape tot globul, dintre acestea la noi cresc spontan
sau sunt cultivate un număr de 25 de specii (dintre care una este hibridă). Sunt plante lemnoase agăţătoare (liane)
de mare valoare ornamentală pentru decorarea clădirilor, zidurilor, coloanelor etc.
Clematis vitalba L. - Curpen. Este o liană ce ajunge la 10 m lungime, cu frunze compuse din 3-5 foliole
ovat-lanceolate cu vârful acuminat şi baza subcordată, cu florile albe dispuse în panicule axilare şi terminale,
care apar din iunie până în august, şi care după fecundaţie, se transformă în inflorescenţe fructifere plumoase. Se
foloseşte numai ca portaltoi.
Clematis lanuginosa Lindl. Liană de cca. 2 m lungime, cu ramuri păroase, frunze ovate sau ovat-
lanceolate de 6-12 cm lungime, pe faţă glabre, pe dos dens şi moale păroase ; florile sunt mari (10-20 cm
diametru), albe palid albăstrui, cu o lungă perioadă de înflorire (iulie-septembrie). Este foarte rezistent la geruri.
Clematis viticella L. Liană de maxim 6 m lungime,cu frunze simplu sau dublu penate, cu 5-7 foliole
ovate, întregi sau trilobate, glabre ; are florile purpurii sau violete, rar albe, câte 1-3, nutante de 3-5 cm diametru;
înfloreşte din iunie până în august. Este puţin exigent faţă de sol şi indicat pentru spaţiile verzi industriale.
Clematis x jackmanii Th.Moore (C. lanuginosa x C. viticella). Este una din cele mai frumoase liane, are
3-4 m lungime, frunze penate, cu foliole lat-ovate, acuminate, glabre, pe dos pubescente, de 10-12 cm lungime ;
florile sunt mari (15 cm), variat colorate în funcţie de varietate: Abendstern (roşu), Superba (violet), Bagatelle-
roz (liliachiu), Ville de Lyon (roz deschis), Polarlicht (albastru deschis), ş.a.
Clematis tangutica (Maxim.)Korsh. (sin. C.orientalis var. tangutica Maxim.) Este o liană de până la 3
m, cu lujerii tineri păroşi, cu frunze glabre verzi lucitoare, cu florile mari (maxim 8 cm diametru), galbene-aurii,
solitare, cu formaţiuni fructifere decorative prin aspectul plumos.
Clematis integrifolia L. Subarbust de maxim 1 m, cu frunze simple, ovate sau ovat-lanceolate, uşor
pieloase, cu flori mari, campanulate, de regulă solitare, terminale, violete sau albastre.
Clematis flammula L. (sin. C. pallasii Gmel.). Liană de maxim 5 m, deseori subarbust, cu frunze
bipenate, cu foliole lat-ovate, verzi lucitoare, glabre; florile sunt albe, odorante, dispuse în cime reunite în
panicule mari, terminale sau axilare.
Aceste specii vegetează în bune condiţii pe soluri nisipoase bogate în carbonaţi, în locuri însorite, dar
ferite printr-o umbrire laterală de arşiţa de amiază. Necesită udări în perioadele de secetă.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcotaj şi altoire.
Altoirea se execută în seră, iarna, în placaj, pe fragmente de rădăcină recoltate de la puieţi de l-2 ani de
Clematis vitalba, obţinuţi din sămânţă.
Plantele mamă pentru altoire, cultivate în ghivece, se forţează în seră, începând din decembrie. Când
lăstarii formaţi sunt suficient de maturi, se taie altoaiele prin secţionarea transversală şi longitudinală în porţiuni
cu câte un mugure şi o frunză. Nu se aplică mastic. După altoire se plantează în ghivece si se ţin în atmosferă
închisă, sub sticlă, la 22°C, umbrite. Se evită umezirea ţesuturilor.
Semănatul se face primăvara în pepinieră sau în răsadniţe reci.
Butăşirea se efectuează vara în seră, butaşii plantându-se în amestec de nisip şi turbă. Marcotajul cel mai
indicat este prin metoda arcuirii, sau metoda chinezească; ambele se execută în lunile iulie-august.
24
 Folosire. În parcuri şi grădini clematitele se folosesc pentru decorarea zidurilor, coloanelor, pergolelor şi
pentru decorarea pe verticală a clădirilor.

Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul HAMAMELIDALES
Familia PLATANACEAE

Această familie conţine un singur gen : Platanus.

Genul PLATANUS L.
Genul are în componenţă 7 specii de arbori originari din America de Nord, Europa de Sud şi Asia, la noi
aflându-se în cultură doar 3 specii, dintre care uan este hibridă.
Platanus orientalis L. - Platanul oriental. Este un arbore de 30 m, originar din sudul Europei şi din
vestul Asiei, care are coronamentul larg şi trunchiul scurt, acoperit de ritidom care se exfoliază în plăci. Frunzele
sunt lat cuneate, sau trunchiate la bază, palmat lobate, cu 5-7 lobi, mai lungi decât laţi, cu sinusuri adânci până la
jumătatea laminei. Capitulele fructifere (2-6) atârnă de pedunculi lungi.
Platanus occidentalis L. - Platanul american. Ajunge la înălţimi mai mari decât specia precedentă
(până la 40 m). Este originar din America de Nord. Are trunchiul acoperit cu ritidom care se exfoliază în plăci
mici. Frunzele mari (10-20 cm) cu 3(5) lobi mai laţi decât lungi cu sinusurile dintre lobi, largi, puţin adânci.
Capitulele fructifere globuloase sunt solitare (mai rar câte două) şi atârnă de un peduncul lung (7,5-15 cm),
glabru.
Platanus hybrida Brott. (sin. P. hispanica M. et M., P. acerifolia Ait. Willd.)(P. orientalis x P.
occidentalis) -Platanul hibrid, Platanul englezesc. Ajunge la 35 m înălţime. Are coroana largă, trunchiul
puternic, acoperit de o scoarţă subţire, ce se exfoliază în plăci mari. Frunzele sunt palmat-lobate, cu 3-5 lobi
dinţaţi, cu sinusuri care pătrund până la 1/3 din lungimea frunzei. Peţiolul este lung de 4-10 cm, dens păros.
Capitulele fructifere sunt sferice şi atârnă câte 1-2 (3) pe un peduncul comun.
Sunt specii care preferă solurile profunde, revene. Exemplarele mature sunt rezistente la ger, la perioade
de secetă, la fum. Sunt vătămate de vânt, care le rupe uneori ramurile.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe care se seamănă primăvara de timpuriu la suprafaţa solului (2-3
mm), în rigole distanţate la 30 cm, şi care se udă zilnic. După 2 ani se repică. Platanus orientalis se înmulţeşte
bine prin marcotaj, iar Platanus hybrida, prin butăşire (butaşi cu cârlig, recoltaţi de la puieţii tineri obţinuţi prin
sămânţă). Altoirea se practică mai rar, primăvara, în ochi, în despicătură şi placaj sau în iunie, prin apropiere, pe
portaltoi de Platanus hybrida.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi platanul este mult întrebuinţat izolat sau în grupuri, şi în special ca
arbore de alei. Poate fi folosit la executarea zidurilor verzi, deoarece suportă bine tunderea. Platanus hybrida
poate fi folosit pe alei, unde realizează efecte foarte interesante, deoarece culoarea trunchiului său imită
marmura.

Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul URTICALES
Familia ULMACEAE

Conţine 15 genuri şi cca 150 de specii aproape cosmopolite. În ţara noastră se întâlnesc 5 genuri.

Genul ULMUS L.
Cuprinde cca 18 specii de interes ornamental si forestier, originare din Africa, Asia, America şi Europa.
Ulmus minor Mill. (sin. U. foliacea Gilib., U. carpinifolia Gleditsch., U. campestris L.) - Ulm de
câmp. Este un arbore care ajunge până la 30 m înălţime. Are lujerii anuali subţiri, mugurii ovoizi, frunzele
eliptice, ovate sau obovate, la bază asimetrice, dublu-serate, cu circa 12 perechi de nervuri laterale, pe faţă verzi-
închis, iar pe dos verzi-deschis, cu smocuri de peri în axilele nervurilor. Florile sunt hermafrodite, sesile şi apar
în martie-aprilie, înaintea înfrunzirii. Fructele sunt samare, obovate, de 1,5-2 cm, cu nucula aşezată în partea
superioară a aripii. Dintre varietăţi cităm: var. Dampieri (care are coroana îngust piramidală), var.
Umbraculifera ( cu coronamentul rotund, des), var. Pendula (cu coronamentul pletos)var. Wredei-aurea (cu
frunze gălbui) ş.a.

25
 Este o specie ce vegetează bine pe soluri bogate, afânate, revene. Este rezistentă la uscăciune si la
inundaţii scurte, suportă praful şi fumul, este însă atacată în masă de grafioză.
Ulmus glabra Huds. (sin. U. montana Stokes, U. scabra Mill.) - Ulm de munte. Este un arbore de 35 m
cu scoarţa trunchiului netedă, cu frunzele lat eliptice, mari, de 8-16 cm, la vârf brusc acuminate, la bază
asimetrice, pe margine acut dublu-serate, cu flori în fascicule dese şi fructul samară, lat eliptică. În parcuri se
cultivă mai multe varietăţi: var. Grandifolia (cu frunze mari, indicat pentru bulevarde); var. Pendula (cu port
pendent) ; f. Fastigiata (cu coroana piramidală). Este mai puţin exigent faţă de căldură şi mai rezistent la
grafioză.
La noi în ţară mai este cultivată specia: Ulmus laevis Pall.( sin. U. effusa Willd., U. racemosa Bork.) -
Velnişul. Arbore de până la 30 m, drajonant, cu ramuri nutante şi lujerii tineri pubescenţi, frunzele sunt obovate
până la eliptice, de 6-17 cm lungime, acuminate, la bază evident asimetrice, pe margini ascuţit-dublu-serate, pe
faţa superioară glabre, lucioase, pe dos pubescente ; florile lung pedunculate iar samarele ciliate pe margini şi cu
sămânţa aşezată central.
Ulmul de câmp şi velnişul pretind un climat mai călduros, fiind mai puţin rezistenţi la ger. Faţă de apă
cel mai pretenţios este velnişul, care în mod normal creşte lângă ape şi chiar pe teren inundabil. În general, ulmii
necesită soluri bogate, revene, calcaroase. Ulmul de Turkestan tolerează condiţii variate de sol şi are o rezistenţă
deosebită la secetă suportând chiar sărăturarea moderată. Ulmii sunt specii de semiumbră şi chiar de lumină.
Înmulţire. Puieţii de ulm se obţin din sămânţă, marcote, butaşi, iar formele ornamentale şi prin altoire.
Semănăturile se fac la sfârşitul lunii mai. Se preferă seminţele dezaripate, manual sau mecanizat, distribuite apoi
în rigole adânci de 1-2 cm, apoi se acoperă cu un strat subţire de pământ mărunţit sau compost. Se tasează uşor şi
se udă abundent, deoarece udate bine seminţele răsar în aproximativ o săptămână. Dacă nu au umiditate
suficientă, răsărirea poate fi întârziată chiar şi cu un an. Până toamna puieţii ating 10-20 cm şi se pot planta în
sole de formare, unde rămân 3-5 ani (pentru dirijare cu tijă dreaptă şi altoire) sau 1 an (pentru folosire în masive
şi amestecuri). Marcotajul se poate aplica prin muşuroire, dar el se foloseşte destul de rar, ca şi butăşirea. Pentru
butăşire se întrebuinţează butaşi de rădăcină. Altoirea se practică în august, în oculaţie, pe portaltoi de Ulmus
montana sau Ulmus minor. Altoirea în coroană se face în despicătură sau triangulaţie, primăvara.
Folosire. Ulmii se pot folosi ca arbori de masiv, grupări sau chiar izolaţi  ; unele specii se pretează şi
pentru aliniamente ( ulmul de munte şi cel de Turkestan).
Genul CELTIS L.
Acest gen cuprinde aproximativ 70 de specii, destul de greu de deosebit între ele, răspândite în zonele
temperată şi tropicală din emisfera nordică. La noi sunt menţionate 17 specii, dintre care 2 cresc chiar spontan.
Celtis australis L. ( sin. C. excelsa Sal., C. aspera Lodd., C. orientalis Mill.; C. eriocarpa Decne.) -
Sâmbovina. Este un arbore de maxim 25 m, originar din sudul Europei, Asia, Africa de Nord. Are coronamentul
rar, cu ramuri divergente, lujerii tineri, pendenţi. Frunzele sunt eliptice-ovate, acuminate, la bază asimetrice,
oblic cordate, rotunjite sau brusc îngustate, pe margini sunt acut-serate. Florile verzi-gălbui, solitare, mici, apar
puţin înaintea înfrunzirii. Fructele sunt drupe purpurii-violete, la maturitate brune-negricioase şi se maturează în
septembrie-octombrie. Este o specie puţin exigentă faţă de sol, indicată a se cultiva în grupuri, boschete sau
izolat, în expoziţii sudice, pe soluri profunde, nisipoase. Este indicat pentru litoral.
Celtis occidentalis L. - Sîmbovina americană. Specie originară din America de Nord, ajunge la 40 m
înălţime, trunchiul este acoperit de ritidom gros, lujerii geniculaţi, frunzele ovat-lanceolate, la bază asimetrice,
în jumătatea superioară serate, pe faţă netede, lucitoare, toamna se colorează în galben-auriu. Fructele sunt mici,
oval-rotunjite, portocalii până la purpurii-închis.
Este preţuită în parcuri pentru coronamentul său frumos colorat.
C. australis este o specie xerofilă, termofilă, neexigentă faţă de sol, iar C. occidentalis este mai rezistent
la ger, dar mai pretenţios faţă de umiditatea solului. Ambele specii tolerează semiumbra.
Înmulţire. Se realizează prin seminţe, toamna sau primăvara. Fructele se recoltează la maturitate
(septembrie-octombrie) şi se pot semăna imediat sau se stratifică la 3-5ºC, urmând a se semăna primăvara
următoare. Se recomandă tratarea seminţelor cu acid sulfuric concentrat, timp de 30-60 min. pentru grăbirea
germinării acestora. Se mai poate face butăşirea, cu butaşi semi-lignificaţi (mai rar) precum şi altoirea, iarna, în
sere, pe portaltoi de C. australis de 2 ani.
Folosire. Se recomandă cu succes pentru alei sau chiar pentru aliniamente stradale.

Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul URTICALES
Familia MORACEAE
26
 Această familie numără peste 60 de genuri, în ţara noastră cultivîndu-se sau vegetând spontan specii
aparţinând la 5 genuri. Ornamentale se consideră a fi genurile Morus, Maclura şi Broussonetia , în acest
semestru studiind doar genul Morus.
Genul MORUS L.
Cuprinde 12 specii originare din zonele temperate şi tropicale ale emisferei nordice, dintre care 4 sunt
cultivate sau cresc spontan şi la noi.
Morus alba L .- Dudul alb. Este un arbore de maxim 15 m cu tulpina dreaptă, scundă, frunzele sunt
polimorfe, ovate, neregulat serate, întregi sau asimetric lobate, pe faţă glabre, cu peţiolul de l-5 cm, toamna
devin galbene-aurii şi se menţin până târziu. Formează flori unisexuate, uneori dioice, amenţii masculi fiind
cilindrici, iar cei femeli oblongi, apar în luna mai. Fructul sincarp numit soroză poate fi alb, roz, roşu sau negru
şi are gust dulce, fad.
Are multe varietăţi ornamentale din care cităm:
 pendula (cu ramuri pendule, la exemplarele tinere atingând pământul)
 pyramidalis (cu port îngust-piramidal),
 nana (cu port pitic,atinge maxim 50 cm)
 laciniata (cu frunze profund incizate)
 multicaulis (cu frunze foarte mari, pendule) ş.a.
Morus nigra L. - Dudul negru. Creşte mai puţin înalt (10 m), are coroana mai deasă, rotunjită, lujerii
pubescenţi, mugurii mai mari, frunzele nelobate, groase, uşor pieloase, pe margini neregulat serate, mai scurt
peţiolate, flori dioice, fructele mai mari purpurii apoi negre, cu gust dulce-acrişor.
Varietatea globosa este preţuită în cultura ornamentală şi se plantează, de regulă, pe marginea aleilor.
Morus australis Poir. (sin. M. japonica Bail.). Arbust sau arbore până la 8 m, cu lujeri glabri, cu frunze
ovate, de 6-15 cm lungime, acute, deseori lung acuminate, cu baza cordate, pe margini acut sau crenat serate,
uneori neregulat lobulate, pe faţă uşor scabre, pe dos fin păroase; fructele sunt albe, roşii închis, comestibile,
dulci şi suculente.
Morus rubra L.- Dudul roşu
Arbore de până la 20 m, cu coroana largă, scoarţa brună, solzoasă, lujerii tineri păroşi, frunzele variabile
ca formă şi mărime, acut serate, pe faţă scabre, pe dos moale păroase; fructul este mare, purpuriu închis,
comestibil, dulce, zemos. Are o varietate - Constanţa - cu coroana deasă, emisferică.
Duzii au creştere activă, lăstărire viguroasă şi suportă bine tunderea. Necesită veri călduroase  ; rezistă
destul de bine la ger, dar suferă uneori de îngheţuri timpurii ; rezistă la secetă ; suportă semiumbra.
Înmulţire. Puieţii de dud se obţin prin sămânţă, primăvara (aprilie), după stratificarea seminţelor timp de
o lună sau umectarea lor timp de 3 zile. Mai rar duzii se înmulţesc prin marcotaj şi butăşire, iar varietăţile
ornamentale se obţin prin altoire.
Folosire. În spaţiile verzi, se cultivă izolat, pe marginea aleilor (doar exemplarele mascule), în plantaţiile
de protecţie etc.

Întocmit : Şef lucr. dr. SANDU TATIANA

Arboricultură P + H

CURS nr. 6
Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul JUGLANDALES
Familia JUGLANDACEAE

Această familie cuprinde 6 genuri cu cca. 60 de specii, dispersate în emisfera nordică, dar unele
vegetează spontan şi în cea sudică. În România au fost introduse în cultură sau vegetează spontan specii
aparţinând la 3 genuri : Juglans, Carya şi Pterocarya. În acest semestru vom studia doar genul Juglans.
Genul JUGLANS L.
Reuneşte cca. 15 specii răspândite în Europa de S., Asia de E., America de N. şi de S. dintre care la noi,
în cultură dar şi spontan, se întâlnesc 12 specii. Cele mai comune specii la noi sunt :
Junglans regia L. - Nucul comun

27
 Este un arbore care ajunge la 30 m înălţime, cu tulpina groasă, coronamentul sferic, larg, scoarţa este
mult timp netedă, argintiu-cenuşie, la bătrâneţe crapă ; lujerii sunt groşi, glabri, bruni-verzui, în anul al II-lea
devin bruni, lucitori ; frunzele sunt de 20-30 cm lungime, cu 5-9 foliole eliptice, alungit-ovate sau obovate, acute
sau acuminate, întregi, glabre, pe dos cu smocuri mici de peri la subsuoara nervurilor; florile sunt unisexuat-
monoice, cele mascule grupate în amenţi apar din toamnă iar cele femele sunt dispuse în raceme sau spice erecte
şi apar înainte de înfrunzire ; fructul este sferic, de 4-5 cm, cu învelişul extern cărnos, verde, neted, glabru, la
maturitate caduc ; nuca este ovoidă sau elipsoidală în interior cu o sămânţă mare exalbuminată.
Este un arbore foarte apreciat în cultura ornamentală pentru portul bogat şi frumos, dar şi pentru umbra
deasă; indicat pentru a fi cultivat în grupe. Dintre varietăţile ornamentale menţionez: var. laciniata cu foliole
penat-serate şi var. pendula cu ramurile anuale pendente
În parcuri se mai întâlnesc cultivate următoarele specii:
Juglans nigra L. - Nucul negru, Nucul american
Arbore apreciat pentru înălţimea sa (maxim 50 m), trunchiul drept, coroana largă, globuloasă, scoarţa
trunchiului adânc fisurată, brună-închis; lujerii sunt viguroşi, cenuşiu-păroşi ; frunzele sunt frumoase, lungi de
30-60 cm, cu 15-23 foliole ovat-alungite, dinţate, glabre şi puţin lucitoare, pe dos des-pubescente şi glanduloase;
toamna devin galbene; fructele sunt sferice sau piriforme, de 3-5 cm diametru, verzi-gălbui la început apoi negre,
slab pubescente.
Juglans cinerea L. - Nucul cenuşiu
Arbore de talia a II-a, cu tulpina relativ dreaptă, coroana largă, rotunjită. Scoarţa este cenuşie, la început
netedă apoi adânc fisurată; frunzele sunt lungi de 25-50(70) cm, imparipenat-compuse, cu foliole alungit-
lanceolate până la ovate, acuminate şi fin serate, pubescente pe ambele feţe, toamna devin galbene; florile sunt
unisexuat monoice, amenţii masculi fiind scurţi, groşi şi cilindrici ; fructele sunt de 7-10 cm lungime, ovoide,
stau câte 2-5 împreună; nuca are pereţii groşi, tari, cu 8 coaste.
Nucul negru şi cel cenuşiu sunt mai rezistenţi la ger decât nucul comun, totuşi suferă uneori de îngheţuri
timpurii şi târzii. Preferă soluri profunde, bogate, afânate şi revene.
Înmulţire. Nucii se înmulţesc prin seminţe ce se seamănă toamna. O serie de varietăţi se obţin prin
altoire în fluier, în despicătură sau în coajă, pe varietăţile de nuc comun.
Folosire. Aceşti arbori se pot folosi ca arbori izolaţi, pentru aliniamente şau în grupări.

Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul FAGALES
Familia FAGACEAE

Fagaceele numără 6(8) genuri cu aproximativ 600 de specii. La noi familia este reprezentată prin 3
genuri: Fagus, Quercus şi Castanea.
Genul FAGUS L.
Din acest gen în ţara noastră cresc spontan 3 specii :
Fagus sylvatica L. - Fagul. Este arbore indigen de 25-35 m înălţime, cu trunchiul drept, falnic şi scoarţa
netedă, cenuşie-albicioasă, nu formează ritidom decât în condiţii nefavorabile şi numai la bază. Lemnul este alb-
roşiatic, tare şi greu, cu elasticitate medie şi putrezeşte uşor în aer. Lujerii sunt geniculaţi iar mugurii sunt
fisiformi, mari (1-3 cm) şi foarte depărtaţi de lujer. Frunzele de 5-10 cm lungime, ovate sau eliptice, întregi sau
sinuate, rareori acut dinţate, pe faţă verzi-închis, lucitoare, pe dos verzi-palid. Toamna devin ruginii şi persistă o
perioadă lungă după uscare (marcescente). În tinereţe frunzele au peri pe ambele feţe iar marginile sunt ciliate.
Florile sunt monoice, în inflorescenţe axilare; cele mascule dispuse în capitule lung pedunculate, iar florile
femele câte două în mijlocul unor bractei, formând un involucru cu 4 valve. Fructul, numit jir, este o achenă în
formă ovoidă, cu 3 muchii, fiind grupate câte l-2 achene într-un involucru de tip cupă, 4-valvat, acoperit la
exterior cu apendici ţepoşi iar fructificarea este odată la 4-6 ani.
Pentru horticultură sunt mai importante următoarele varietăţi ornamentale:
 var. atropunicea ( frunze purpurii închis)
 var. atropurpurea macrophylla (frunze mari, purpurii)
 var. roseo-marginata ( frunze cu bordură roşiatică)
 var. pendula. (habitus pendul)
 var. purpurea pendula (habitus pendul, frunze roşii întunecate) ş.a.

28
 Fagul ocupă la noi în mod natural 32% din suprafaţa păduroasă a ţării. Lăstăreşte slab şi numai în
tinereţe, creşte relativ încet, iar longevitatea este de 200-300 de ani. Rezistă relativ bine la poluarea prin gaze.
Este un arbore tipic de umbră, slab rezistent la secetă şi arşiţă, necesitând un climat mai răcoros şi umed. Este
rezistent la ger, însă este sensibil la îngheţurile târzii. Solicită soluri revene şi fertile.
Fagus orientalis Lipsky (sin. F. macrophylla Koidz., F. winkleriana Koidz.) - Fagul oriental
Arbore de până la 30 m înălţime, cu lujerii sericeu pubescenţi; frunzele sunt eliptice până la obovate sau
obovat-oblongi, acute sau scurt-acuminate, la bază lat-cuneate până la rotunjite, cu margini întregi sau slab
ondulate, de 6-12 cm lungime; involucrul care înconjoară achena este sericeu-păros, cu apendici inegali.
Fagus x taurica Popl.
Specie hibridă cu caractere intermediare între F. orientalis şi F. sylvatica şi are frunze asemănătoare cu
cele de F.orientalis dar mai mici. Cupa are apendici bazali liniari, foliacei şi bruni.
Înmulţire. Materialul săditor pentru formele ornamentale se obţine prin :
 seminţe, semănate toamna sau primăvara, după stratificare; dacă seminţele sunt uscate mai întâi se
înmoaie în apă timp de 24 de ore şi apoi se stratifică; deoarece plantulele de fag sunt sensibile la îngheţuri
înainte de răsărire este necesară protejarea semănăturilor ;
 altoire – se aplică pentru varietăţi, folosindu-se portaltoaie din specia tipică, şi se poate face în teren
(primăvara, vara sau la sfârşitul verii) sau în seră (februarie-martie). Altoirea din teren primăvara poate fi în
despicătură, cu altoaie de 2-3 ani, vara se altoieşte în copulaţie, cu ramuri de 1 an iar la finele verii se recomandă
procedeul în placaj lateral, cu incizie în formă de T, cu altoaie de 2 ani.
Folosire. În parcuri şi grădini sub formă de pâlcuri sau izolat (mai ales varietăţile ornamentale) în
perdele de protecţie sau garduri vii înalte.
Genul QUERCUS L.
Cuprinde numeroase specii (peste 200), majoritatea răspândite în zona temperată a emisferei nordice. În
ţara noastră se află în stare spontană şi în cultură circa 65 de specii de stejar, dintre care 22 sunt hibride, cu
numeroase varietăţi şi forme, din care unele prezintă interes ornamental deosebit.
Caracteristicile mai importante ale genului sunt: plante arborescente, în general mari, existând şi specii
reprezentate prin plante mai scunde; spre deosebire de fag, care are scoarţa lipsită de ritidom, la stejar,
majoritatea speciilor au ritidom variat ca grosime şi desen, altele au plută şi mai rar se întâlnesc specii cu scoarţă
netedă. Mugurii sunt aşezaţi spiralat pe lujer şi mai îngrămădiţi spre vârful lor. Frunzele, sinuat lobate. Florile
sunt monoice, cele mascule sânt în amenţi lungi şi pendenţi, cele femele, fie solitare, fie câte 2-3. Fructul, o
achenă numită ghindă, variată ca formă, elipsoidală, cilindrică sau globuloasă, este prinsă într-o cupă, mai mult
sau mai puţin înaltă, cu solzii liberi sau concrescuţi. Majoritatea speciilor de stejar, pe lângă utilizarea lor
forestieră, prezintă şi interes horticol, pentru plantaţiile masive, de grup şi ca arbori de aliniament.
Quercus cerris L.- Cerul
Este un arbore de 25-30 m înălţime, cu ritidom gros, negricios, cu fundul crăpăturilor cărămiziu. Lăstarii
tineri sunt cenuşiu-tomentoşi, cu muguri păroşi. Frunzele sunt pieloase, eliptice sau oblong-lanceolate, de 5-10
(18) cm lungime, cu 4-8 perechi de lobi triunghiulari şi mucronaţi, pe partea superioară verzi-întunecate, în
tinereţe stelat-păroase, pe cea inferioară mate, verzi-deschis şi păroase. Fructele (ghinda) sunt prinse câte l-4,
sesile sau scurt pedunculate, de 2-4 cm lungime, oblong-ovoide, prinse 1-2 de o cupă emisferică cu solzi
alungiţi, liniar subulaţi, îndreptaţi înapoi, vârful ghindei fiind trunchiat.
Este răspândit în regiunile de câmpie şi de coline ale ţării, cu excepţia Moldovei. Se foloseşte mai rar în
spaţiile verzi.
Quercus frainetto Ten.( sin. Q. conferta Kit., Q. pannonica Booth., Q. hungarica Hubb.) - Gârniţă
Este un arbore de 30-40 m, cu ritidom adânc brăzdat, lăstari la început păroşi apoi glabri, frunze de 10-
20 cm lungime şi 6-12 cm lăţime, la bază îngustate şi auriculate, îngrămădite spre vârful ramurilor, obovat-
eliptice, cu 8-9 perechi de lobi, patent-divergenţi, la maturitate glabre pe faţă, iar dorsal păroase, cenuşii.
Ghindele stau câte 2-5, ajung la 1,8-2,5 cm lungime şi sunt prinse în cupe de 0,6-1,2 cm înălţime, cu solzi liniar-
lanceolaţi.
Este răspândit în silvostepă, în regiunile de coline din Transilvania de Vest, în Banat, Oltenia şi
Moldova, mai rar în Muntenia şi Dobrogea. Datorită frunzelor sale mari este un frumos arbore ornamental.
Quercus pedunculiflora K.Koch. ( sin. Q. rhodopea Vel.)- Stejarul brumăriu
Este un arbore de 25-30 m înălţime, cu ritidom crăpat adânc, lăstari bruni-verzui, glabri, frunze obovat-
alungite sau eliptice de 6-26 cm lungime, adânc-sinuat-lobate, cu 5-7 perechi de lobi rotunjiţi, întregi, sinuaţi sau
lobaţi. Faţa frunzei este verde, mată, dorsal verde-cenuşiu, pubescentă. Ghindele sunt grupate câte l-4, lung
pedunculate (specific), de 2,5-4 cm lungime, ovoide şi sunt prinse în cupe de 1,5-2,2 cm înălţime, de formă
29
turtită emisferică, solzii fiind cu marginile concrescute ( la vârf solzii sunt îngustaţi, cei inferiori şi mijlocii sunt
gheboşi).
Este răspândit în silvostepă, fiind rezistent la uscăciune şi arşiţă, în stepă vegetează satisfăcător, dacă apa
freatică nu este la peste 10 m adâncime, mai ales pe cernoziomurile loessoide.
Quercus pubescens Willd. (sin. Q. lanuginosa Thuill.)- Stejarul pufos
Este de talie mai redusă (10-15 m), ritidom adânc crăpat, lujeri tomentoşi, coroana largă, uneori mai lată
decât înaltă, cu frunze relativ mici, de 4,5-8 cm lungime, pieloase, oblongi sau ovate, cu 3-6 perechi de lobi, la
vârf rotunjite iar la bază cordat-emarginate, la început pe ambele părţi tomentoase, apoi pe faţă devin glabre.
Ghinde sesile sau scurt pedunculate, înguste, ovoide, de 0,6-1,8 cm lungime, în cupe de 0,8-1,5 cm, prevăzute cu
solzi mici, oval-lanceolaţi, strâns imbricaţi, cenuşiu pubescenţi.
Formează păduri rare în silvostepă şi stepă. Este o specie xerofită şi heliofilă, rezistentă la geruri, puţin
pretenţioasă faţă de soluri; vegetează bine în staţiuni calde şi uscate, pe calcare.
Quercus robur L. (sin. Q. pedunculata Ehrh.) - Stejarul propriu-zis
Sunt arbori de 40-50 m înălţime cu coroane largi, neregulate iar ritidomul este brun-negricios, adânc
brăzdat. Frunzele, îngrămădite spre vârful lăstarilor, sunt de 6-20 cm lungime, obovate, cu 6-8 perechi de lobi
obtuzi sau rotunjiţi. Consistenţa frunzelor este pieloasă, pe faţă sunt verzi-închis, glabre, dorsal glabre sau uşor
pubescente în lungul nervurilor. Ghindele, câte 2-5, cu pedunculi de 5-12 cm lungime, sunt ovoide, alungite,
elipsoidele, sau cilindrice, lungi de 2-4 cm, în cupe emisferice de 0,8-1,2 cm înălţime, cu solzi mici, ovat-
triunghiulari, alipiţi (niciodată gheboşi), cenuşiu-pubescenţi.
Alcătuieşte păduri pure sau în amestec în regiunile de câmpie şi de coline mai joase.
După variaţia frunzelor există diferite forme şi varietăţi:
 Fastigiata - are ramuri erecte, coroana îngustă, conică fiind apreciat pentru aliniamente ;
 Concordia - talie mică (chiar arbustivă), cu frunze galbene-aurii.
 Heterophylla - are frunze foarte variate ca formă, de la normale până la adânc incizate.
 Thomasii - are lujerii tineri fin păroşi, frunze obovte cu 3-5 lobi şi ghinde solitare.
 Var. puberula - are frunzele dorsal, în lungul nervurilor, puberule.
Pentru parcuri şi grădini se folosesc frecvent formele :
o Fastigiata, preţioasă şi pentru faptul că are o creştere şi dezvoltare mai rapidă decât a
celorlalte,
o Concordia, de talie mai mică, frunze galbene-aurii sau galben-verzui.
Quercus petraea (Matt.) Liebl.(sin. Q. sessiliflora Salisb., Q. sessilis Ehrh.) - Gorunul
Este un arbore de 35-40 m cu ritidom subţire. Frunzele sunt îngrămădite spre vârful lăstarilor au 8,5-12
cm lungime, sunt lat-ovate până la eliptic-lanceolate, cu 5-8 perechi de lobi rotunjiţi, la bază sunt trunchiate cu
peţiol de 1-2,5 cm. Ghindele, câte 1-5, sesile, de 1,6-2,5 cm lungime, ovoide, în cupe conic-emisferice cu solzi
mici, ovat-lanceolaţi, imbricaţi, alipiţi, plaţi.
Formează păduri (arborele pure sau în amestec) în regiunea de dealuri şi submontană inferioară, mai rar
în cîmpie, pe cînd Quercus robur cere soluri mai profunde si revene, Quercus petraea este mai puţin exigent,
vegetând bine pe cele brun-roşcate sau slab podzolite, sau chiar pe soluri brun cenuşii, cu condiţia să nu fie prea
compacte.
Dintre formele mai interesante sunt:
 Laciniata - frunzele sunt penat-fidate, cu lobii alungiţi, oblongi şi sinusurile înguste şi adânci ;
 Mespilifolia - cu frunze lung acuminate, uşor sinuate, ca cele de moşmon.
Quercus polycarpa Schur. - Gorunul transilvănean
Este mai redus ca talie decât precedentul (20-25 m), cu lujeri glabri, are frunze neîngrămădite la vârful
lujerilor, de 7-12 (16) cm lungime, obovate, ovat-oblongi, cu lobi rotunjiţi, având faţa verde întunecată, lucitoare
iar dosul dispers stelat pubescente. Ghindele, câte 2-6, sesile sau scurt pedunculate, de 1,8-2,5 cm, ovoide, sunt
prinse în cupe emisferice, înalte de 1,5-2 cm, cu solzii gheboşi, pubescente numai la vârf.
Este o specie recomandată pentru parcuri, fiind ornamentală prin port şi frunze.
Quercus rubra Michx. (sin. Q. borealis Michx., Q. maxima (Marsh.) Ashe) - Stejarul roşu american
Este originar din America de Nord, cu talie de 20-25 (50) m, cu scoarţa netedă, acoperită numai la bază
de ritidom, are coroană globuloasă şi lăstari roşii-bruni, lucitori. Frunzele sunt de 10-16 (22) cm, obovate, cu
câte 5 perechi de lobi scurţi, triunghiulari până la ovaţi, divergenţi şi mucronaţi, la început pubescente pe ambele
feţe, apoi glabre. Nuanţa frunzelor este pe faţă verde-închis lucitoare iar dorsal albăstrui sau galben-verzui.
Florile mascule în amenţi pubescenţi, lungi de 10-20 cm, iar cele femele, pe pedunculi glabri. Ghindele, câte 1-2,
ovoide, de 1,5-2,5 (3) cm, scurt pedunculate, în cupe de 1,5-2,3 cm, cu solzi alipiţi.
30
 Este o specie mult apreciată pentru frumuseţea portului şi pentru coloraţia de toamnă a frunzişului, în
nuanţe de roşu-portocaliu şi arămiu. Datorită faptului că are o creştere mai înceată şi suferă de arsura scoarţei,
stejarul roşu este mai puţin recomandat pentru străzi, fiindu-i preferat Quercus coccinea.
Alţi stejari americani care mai pot fi întâlniţi în parcurile de la noi sunt :
Quercus coccinea Muen.
Arbore de maxim 25 m, cu coroana rotunjită, laxă, lujerii sunt glabri, bruni-gălbui, frunzele au 9-15 cm,
sunt alungit eliptice, până la obovate, sinuos-penat-partite, cu lobii depărtaţi şi puţin dinţaţi, la bază trunchaite
sau lat cuneate, pe partea superioară verde-crud, lucitor iar pe cea inferioară verde descis, glabru (toamna
frunzele se colorează în roşu-stacojiu). Ghindele sunt solitare, scurt pedunculate, ovate, înconjurate de o cupă cu
solzii alipiţi.
Quercus palustris (L.) Münch. – Stejarul de baltă
Arbore exotic, de 20-40 m înălţime, cu tulpina dreaptă, coroana lat-piramidală, frunze lat-alungite, până
la 15 cm lungime, cu lobi înguşti şi foarte adânci, ascuţiţi, pe partea inferioară verzi-palid cu smocuri de peri la
intersecţia nervurilor, pe cea superioară verzi, toamna devin roşii. Fructele au un peduncul scurt, ghinda fiind
aproape rotundă, mică, cu vârful acut şi cupa lăţită.
Quercus imbricaria Michx.
Este arbore de maxim 20 m înălţime, cu scoarţa netedă, frunze alungit-eliptice, întregi, de până la 18 cm
lungime şi 2-5 cm lăţime, cu vârful ascuţit, scurt, pe partea inferioară pubescente iar fructele scurt-pedunculate,
cu ghinda emisferică, mică.
Stejarii sunt, în general, specii longevive, care lăstăresc bine, cu înflorire unisexuat-monoică iar
maturaţia ghindelor are loc în anul apariţiei lor, excepţie făcând cerul şi stejarii americani care maturează
ghindele în anul al II-lea.
Majoritatea stejarilor sunt răspândiţi în zonele colinare, iar în zonele de câmpie se întâlnesc stejarii
termofili (Q. pedunculiflora şi Q. pubescens), cel mai rezistent la ger fiind considerat Q. petraea iar cea mai
mare amplitudine ecologică o are Q. robur. Stejarii originari din Europa sunt specii iubitoare de lumină iar cei
din America suportă bine semiumbra. Faţă de apă cerinţele variază, unele specii suportând foarte bine excesul de
apă (Q. palustris şi Q. imbricaria). Stejarii au nevoie, în general, de soluri profunde, afânate, neputându-se
dezvolta pe soluri grele, compacte.
Înmulţire. Stejarii se înmulţesc uşor prin seminţe semănate toamna sau primăvara, după stratificare, sau
prin altoire, în seră prin metodele placaj, triangulaţie sau oculaţie, precum şi prin butaşi, în luna martie-aprilie, în
sere, sau “tunele cu ceaţă artificială”. Krüssman (1981) recomandă recoltarea altoaielor chiar înainte de altoire,
când seva deja circulă (ramuri de 2-3 ani cu 3-4 ochi). Silvicultorii folosesc şi butăşirea pentru înmulţirea
stejarilor, cu condiţia aplicării de hormoni şi înrădăcinării în pat cald, sub ceaţă artificială.
Folosire. Majoritatea stejarilor sunt arbori decorativi atât prin port, frunzele frumoase care decorează
mult timp (marcescente), dar şi prin amenţii masculi şi ghindele care apar spre toamnă.
Se utilizează pentru plantaţii masive, grupări dar şi ca exemplare izolate. Pentru aleile stradale se
recomandă stejarii roşii americani, care rezistă mai bine la poluare.
Genul CASTANEA Mill.
Cuprinde cca. 12 specii răspândite în regiunile temperate ale emisferei nordice, dintre care 3 specii sunt
introduse şi al noi.
Castanea sativa Mill.( sin. C. vesca Gaerth., C. vulgaris Lam.) - Castanul bun
Este un arbore de 25-30 m, cu tulpină groasă şi ramificaţii joase şi un ritidom adânc crăpat, brun închis.
Lemnul este de calitate superioară, cu duramen brun-închis, mijlociu de greu, elastic şi foarte trainic. Lujerii sunt
muchiaţi, brun-roşcaţi, cu lenticele albicioase, proeminente, la început tomentoşi, apoi glabri. Frunzele au 12-22
cm lungime, oblong-lanceolate cu marginile spinos-dinţate şi nervaţiunea proeminentă, pe dos la început păroase
iar mai târziu glabre. Florile mascule sunt dispuse în amenţi cilindrici erecţi, la baza cărora sunt dispuse florile
femele, câte 3 într-un involucru spinos. Fructele sunt achene numite castane, globuloase sau brusc acuminate, de
culoare brună-castanie şi stau 1-3 închise într-o cupă ghimpoasă, care la coacere se deschide în 4 valve.
Fructifică pentru prima dată pe la 20 de ani, un arbore putând produce în jur de 60-65 kg de castane.
Longevitatea este estimată le peste 1000 de ani.
Este un arbore ornamental prin aspectul frunzişului şi care poate fi condus cu trunchi. Are pretenţii mai
ridicate faţă de căldură şi nu suportă solurile calcaroase. Lăstăreşte bine şi drajonează. Creşte încet în tinereţe şi
cere un climat cald şi umed, cu soluri revene şi fertile. Suportă semiumbra dar nu tolerează solurile calcaroase.
Castanea dentata (Marsh.)Borkh. (sin. C. americana Raf.) – Castanul bun american

31
 Arbore de cca. 30 m înălţime, cu trunchiul foarte gros şi coroana îngustă, scoarţa negricioasă, crăpată în
plăci mari ; ramurile sunt glabre, frunzele oblong-lanceolate, de 12-24 cm lungime, pubescente pe partea
inferioară în tinereţe, apoi glabre, cu vârful acuminat, pe margini puternic serate. Această specie este ceva mai
rezistentă la geruri decât specia precedentă.
Castanea pumila (L.) Mill. - Castanul pitic
Arbust sau arbore de până la 15 m înălţime, cu lujerii bruni-roşcaţi, tomentoşi, frunzele sunt îngust-
eliptice până la lanceolate, de 12-24 cm lungime, cu baza îngust cuneată, grosier dinţate, pe faţă galbene verzui,
pe dos mai deschise, glabre. Achenele au cca. 2,5 cm lăţime şi stau câte 2-3 într-o cupă.
Înmulţire. Se poate realiza uşor prin seminţe, semănate toamna sau primăvara, după stratificare.
Folosire. În condiţii staţionare corespunzătoare se poate folosi ca arbore solitar sau pentru aliniamente,
fiind decorativ atât prin habitus, cât şi prin frunze, flori (în special cele mascule) şi fructe. Fructele sunt folosite
în alimentaţie (prăjite, fierte sau coapte, întregi sau sub formă măcinată), având o valoare energetică de 220
kcal/100 g. Are numeroase utilizări în medicină iar lemnul este considerat de calitatea celui al stejarului şi
gorunului, fiind tare, elastic, foarte trainic şi potrivit de greu. Este şi plantă meliferă, cu o pondere apicolă mare
(50-120 kg/ha).

Întocmit : Şef lucr. dr. SANDU TATIANA

Arboricultură
CURS nr. 7
Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul FAGALES
Familia BETULACEAE

Betulaceele numără 3 genuri de arbori şi arbuşti, dintre care la noi cresc spontan sau cultivate specii
aparţinând la 2 genuri : Betula şi Alnus.
Genul BETULA L.
Cuprinde circa 120 de specii răspândite în emisfera nordică, din care la noi, în cultură sau spontane sunt
51 de specii. Sunt arbori de mare efect ornamental, rustici, întrebuinţaţi uneori ca plante pioniere.
Betula pendula Roth. ( sin. B. verrucosa Ehrh., B. alba L.p.p.) - Mesteacănul
Este un arbore care ajunge la 20 m. Are tulpina zveltă, acoperită de o scoarţă albă, care se exfoliază în
fâşii ciculare. La bătrâneţe formează un ritidom negricios şi adânc crăpat, numai către baza tulpinii. Lujerii sunt
subţiri, de obicei pendenţi, lungi lucitori, cu numeroase lenticele. Frunzele sunt romboidal-triunghiulare, de 4-7
cm, acuminate, cu marginea dublu-serată, peţiolate. Florile sunt monoice, grupate în amenţi, diferenţiază din
toamnă (cei masculi) şi apar înainte de înfrunzire. Fructele sunt samare mici. La maturitate (septembrie), amenţii
în marea lor majoritate se dezmembrează şi pun în libertate micile samare împreună cu solzii amenţilor.
Varietăţi : var. fastigiata are port piramidal, - purpurea are frunzele roşii-închis şi forma tristis - are
ramurile pletoase.
Este o specie ce lăstăreşte bine, în tinereţe are o creştere rapidă iar longevitatea sa obişnuită este sub 100
de ani. Este unn arbore heliofil, rustic, care însă rezistă greu la soluri compacte, acide, cu ape în exces, la o
umbrire puternică sau la o uscăciune accentuată. Este însă rezistent la ger, fum, gaze.
Mestecenii au o longeviatate mică, sunt uşor vătămaţi de vânturi puternice şi depunerile de chiciură şi
zăpadă.
Înmulţire. Se înmulţesc prin :
- semănături executate imediat după recoltare, prin împrăştiere, pe strat foarte bine pregătit, încorporarea
făcându-se prin tasare sau tăvălugire uşoară.
- altoire – se execută pentru varietăţile ornamentale, pe portaltoi de B. pendula ;se poate efectua în teren
deschis sau în seră. În teren deschis altoirile pot realizate în ochi crescând ( la sfârşitul lunii mai-începutul

32
 lunii iunie) sau în ochi dormind (VIII-IX), ca procedee folosindu-se : altoirea cu ramură detaşată şi altoirea
prin alipire. În seră altoirea se face în ianuarie-februarie, pe puieţi înrădăcinaţi la ghivece, cu altoaie de 2-3
ani recoltate în repaus deplin.
Folosire. Specia Betula pendula este foarte preţuită pentru portul ei elegant şi frumuseţea coloritului
scoarţei trunchiului, întrebuinţându-se individual sau în grupuri.
Genul ALNUS Gaertn.
Cuprinde un număr de cca 45 de specii originare din emisfera nordică, arbori şi arbuşti rustici, în general
higrofili.
Alnus glutinosa Gaertn. - Aninul negru, Arinul negru
Este un arbore indigen care ajunge la 25 m înălţime, are tulpina dreaptă, cilindrică, coronamentul ovoidal.
Scoarţa tânără este lucioasă şi netedă. Lujerii sunt cu 3 muchii, iar mugurii pedicelaţi, cu 2 solzi. Frunzele sunt
ovate sau obovate, emarginate, de 6-10 cm, pe margini rar şi neregulat dublu-serate. Pe faţă sunt verzi
întunecate, iar pe dos verzi-gălbui, cu smocuri de peri ruginii la baza nervurilor. În tinereţe sunt lipicioase iar
toamna devin negricioase şi se menţin mai multă vreme pe arbore. Florile sunt unisexuate, dispuse monoic în
amenţi ; înfloresc foarte devreme, în februarie-martie. Fructele sunt samare, pentagonale, mici de 2-3 mm, cu
aripi înguste, cu saci de aer, care se găsesc în conuri fructifere numite strobili (popular se numesc rânze), mici,
ovali, care persistă şi după căderea frunzelor. Există şi o varietate ornamentală - var. laciniata care are frunze
lobate adânc.
Este o specie care cere multă umiditate, în sol şi în atmosferă. Nu rezistă la secetă şi la umbră.
Alnus incana (L.) Moenech. - Aninul alb, Arinul alb
Este un arbore indigen care are până la 20 m înălţime, cu scoarţa cenuşie-albicioasă, lucitoare, coroana mai
bogată, frunzele ovat-eliptice, cu vârful acut, baza rotunjită sau cordată, adânc dinţate, verzi-cenuşii-închis pe
faţă şi albe-cenuşii-pubescente pe dos. Florile se deschid înainte de înfrunzire, prin februarie, mai devreme decât
la aninul negru. Fructele sunt samare, de formă pentagonală.
A. incana forma pendula se remarcă prin ramurile pletoase .
Este o specie mai puţin pretenţioasă faţă de sol, umiditate şi lumină decât aninul negru. Tolerează şi
uscăciunea solului şi suportă chiar semiumbra. Rezistă bine la ger. Poate fi folosită în parcuri, pe coastele
erodate, calcaroase, prundişuri etc.
Alnus viridis (Chaix) DC. (sin. A. alnobetula Harting.) - Anin verde, Arin de munte
Arbust de până la 2 m înălţime, cu tulpini uneori târâtoare, lujerii sunt măslinii, mugurii nepedicelaţi,
frunzele sunt ovat-eliptice, cu vârful acut, au până la 10 perechi de nervuri, serate pe margini şi cu smocuri de
perişori la baza nervurilor de pe partea inferioară.
Înmulţire. Se poate realiza prin seminţe, semănate toamna sau primăvara foarte devreme, în mustul
zăpezii. Semănăturile se fac superficial, în sol nisipos, se umbresc în toiul verii iar solul se menţine permanent
reavăn.
Folosire. Datorită particularităţilor de creştere în mediu mai umed, aninii pun în valoare luncile şi
terenurile cu exces de umiditate. De asemenea pot fi plantaţi pe malul apelor pentru consolidarea malurilor.

Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul FAGALES
Familia CORYLACEAE

Genul CORYLUS L.
Genul cuprinde cca. 16 specii de arbuşti înalţi, rareori arbori, originare din Europa, America de Nord şi
nordul Asiei. La noi se întâlnesc mai frecvent următoarele specii :
Corylus avellana L. - Alun
Este un arbust de 5 m înălţime, uneori chiar arboraş de până la 8 m, cu scoarţa netedă, lucioasă şi cu pete
mari albicioase, cu lujerii glanduloşi pubescenţi, geniculaţi, frunzele de cca 15 cm lungime, lat-obovate, la bază
cordate, la vârf ascuţite, dublu-serate sau lobulate, pe dos păroase. Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule
sunt în amenţi lungi şi apar înaintea înfrunzirii, iar cele femele apar mai târziu şi au stigmate purpurii sau roşii.
Alunul este printre cei dintâi arbuşti care înfloresc (florile mascule).
Dintre varietăţi: var. purpurea, cu frunzele roşii, purpurii; var. contorta cu ramurile contorsionate; var.
pendula, cu ramuri pletoase, var. aurea, cu frunzele şi ramurile galbene.

33
 Este o specie indicată pentru soluri revene, profunde, dar în condiţii de umbră rezistă şi la o oarecare
uscăciune a solului. Este rezistent la fum si gaze. Suportă bine tunderea.
Corylus colurna L. - Alunul turcesc
Arbore de până la 25 m înălţime, cu scoarţa galben-cenuşie sau alb-cenuşie, lujerii tineri glandulos-
păroşi, frunze lat-ovate până la obovate, acuminate, la bază cordate, de 8-12 cm lungime, pe margini dublu-
serate sau crenat-serate, uneori lobulate, pe faţă aproape glabre, pe dos pubescente, fructele sunt grupate câte 3-
10 în buchete globuloase, ascunse într-un involucru cu lacinii liniare, rigide şi recurbate. Această specie creşte
spontan în Banat şi Oltenia, dar este cultivată şi în alte regiuni, în grădini botanice, colecţii dendrologice şi
parcuri. Are însă pretenţii faţă de căldură, suportând cu greu gerurile puternice.
Înmulţire. Alunii se înmulţesc prin seminţe, marcotaj si mai rar prin butăşire şi altoire. Semănatul se
execută toamna, imediat după recoltare, sau primăvara, cu seminţe stratificate. Marcotajul se practică cu bune
rezultate prin arcuire sau muşuroire. Altoirea se practică folosind procedeul în despicătură sau prin apropiere, la
începutul sezonului de vegetaţie.
Folosire. În parcuri este indicat ca un bun subarboret, pentru masive şi boschete, pentru liziere sau izolat
(varietăţile ornamentale).
Genul CARPINUS L.
Gen originar din zonele temperate şi subtropicale ale Europei, Asiei de Est şi Americii de Nord, care
include cca. 26 de specii. În ţara noastră se întâlnesc 8 specii, două fiind spontane iar celelalte cultivate.
Carpinus betulus L. - Carpen
Este un arbore până la 20 m înălţime care are coronamentul larg, des, jos, tulpina acoperită cu o scoarţă
netedă, cenuşie. Lujerii sunt subţiri, geniculaţi, mugurii sunt fusiformi. Frunzele sunt distihe, ovat-eliptice, de 5-
12 cm, dublu-serate pe margini, cu nervuri secundare drepte. Florile unisexuate, dispuse monoic, în amenţi
pendenţi, apar în aprilie-mai, după înfrunzire. Fructele sunt în inflorescenţe fructifere de forma unui con lax, în
interior cu achene (nucule) care prezintă la bază un involucru membranos trilobat, la început verde-pal apoi
devin bej-gălbui. Se maturează în acelaşi an, în septembrie-noiembrie, când culoarea achenelor virează de la
brun-verzui spre brun.
Dintre varietăţi cităm:
 purpurea (cu frunze roşii primăvara),
 fastigiata (cu formă piramidală)
 pendula (cu ramuri pendule)
 columnaris (cu port columnar),
 incisa (cu frunze înguste, adânc lobate).
Carpinus orientalis Mill. (sin. C. duinensis Scop.)- Cărpiniţa
Arbore scund sau arbust indigen, care depăşeşte de obicei 6 m, cu lujerii tineri şi peţiolii frunzelor vilos-
păroşi, frunze ovat-eliptice, acute, la bază rotunjite, asimetrice sau slab cordate, pe margini mărunt dublu-serate,
de 2-5 cm lungime, pe faţă verzi-închis, lucitoare, pe dos cu smocuri de peri în axila nervurilor. Fructele au
involucrul ovat, dur şi neregulat serat, nelobat.
Carpinus japonica Bl. (sin. C. carpinoides Maxim., Distegocarpus carpinus S.& Z.)- Carpen japonez
Arbore de maxim 15 m înălţime, cu coroana largă, compactă, lujerii tineri păroşi, frunzele eliptice până
la alungit-ovate, de 5-10 cm lungime, acuminate, la început roşiatice şi moale păroase pe ambele feţe, mai târziu
aproape glabre. Involucrul fructului este dinţat şi cu marginea pliată spre interior iar la bază cu un mic lob liber.
Carpinus caroliniana Walt. (sin. C. americana Michyx., C. virginiana Michx. f. caroliniana ) -
Carpen american. Arbust sau arboraş de maxim 12 m, cu ramuri pendule, frunze alungit-ovate până la eliptice,
de 6-10 cm lungime, acuminate, la bază rotunjite, pe margini ascuţit dublu-serate, glabre, pe dos cu peri în
axilele nervurilor. Amenţii fructiferi au 5-10 cm lungime iar involucrul fructului este neregulat-lobat.
Carpenii au longevitate relativ redusă (100-120 ani), lăstăresc bine dar nu drajonează, se comportă bine
la tundere. Rezistă bine la ger (până la -35ºC) sunt sensibili la secetă, tolerează semiumbra, rezistă destul de bine
la poluarea atmosferică şi solicită soluri fertile, profunde, afânate, constant umezite. Pe soluri compacte,
argiloase rămâne scund.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă semănată în august-septembrie sau primăvara, după ce se
stratifică. Seminţele pot fi recoltate toamna târziu, după completa maturare, dar semănate direct, fără stratificare
răsar abia în anul al II-lea. De aceea pentru a produce semănături în primăvara următoare, achenele se recoltează
în pârgă (august-septembrie), când involucrul este încă verde şi se seamănă imediat, cu tot cu involucru care nu
poate fi îndepărtat în această fază. Fructele care se păstrează necesită îndepărtarea involucrului şi o deshidratare
până la comtinutul de apă de maxim 10%. Stratificarea seminţelor de carpen este obligatorie pentru achenele
34
recoltate la maturitatea deplină. Durata stratificării este de 18-20 săptămâni, din care 4 săptămâni la cald (20ºC)
iar restul la rece (14-16 săptămâni la 3ºC). Semănăturile se fac pe rânduri, la distanţa de 30 cm între rânduri şi la
adâncimea de 2-3 cm. La începutul răsăririi se asigură umbrirea plantulelor. După cca. 2 ani puieţii pot fi repicaţi
în sola de formare sau se plantează la loc definitiv.
Varietăţile se înmulţesc prin altoire. Procedeul folosit este în despicătură, efectuat primăvara, cu ramuri
altoi de 2 ani, pe portaltoi de C. betulus. Se poate realiza şi în sere, iarna, folosind procedeul în copulaţie, pe
portaltoaie obţinute din sămânţă şi cultivate la ghivece.
Folosire. Este indicat pentru formarea masivelor, zidurilor verzi şi constituirea gardurilor vii şi a
zidurilor verzi înalte.
Subclasa CARYOPHYLLIDAE
Ordinul POLYGONALES
Familia POLYGONACEAE

Genul POLYGONUM L.
Este un gen cosmopolit, având cca. 160 de specii, erbacee, rareori lemnoase, cu tulpini erecte sau
volubile. Pentru categoria plante lemnoase ornamentale se încadrează speciile :
Polygonum aubertii (L.) Henry - Poligonum, Hrişcă
Specie originară din China, arbust volubil de maxim 15 m lungime (creştere anuală de cca 7 m), lujerii
tineri sunt roşietici, frunze alterne, lung peţiolate, cele tinere îngust-lanceolate, lucioase, de culoare verde-pal, la
maturitate devin roşietice. Florile sunt mici, albe-verzui sau albe, dispuse în panicule axilare, foarte numeroase,
care apar din vară până în toamnă.
Polygonum baldschuanicum Regel.
Arbust volubil originar din Asia, foarte viguros, cu frunze lat-ovate, la bază cordate, florile sunt mici,
albe-verzui, cu nuanţe de roz, grupate în panicule mari, terminale, arcuite. Înfloresc toată vara (iulie-septembrie)
iar fructele sunt şi ele decorative, fiind achene mici cu aripioare albe.
Sunt specii rezistente la geruri şi secetă, fiind nepretenţioase faţă de sol. Cresc bine la soare dar şi la
semiumbră.
Înmulţirea. Se face mai rar prin seminţe, deoarece metodele vegetative sunt mult mai eficiente şi mai
rapide. Butăşirea se poate face fie cu butaşi de ramură (erbacei sau lignificaţi), fie cu butaşi de rădăcină.
Marcotajul folosit este cel arcuit sau cel şerpuit.
Folosire. Se recomandă pentru mascarea pereţilor, gardurilor, chioşcurilor, precum şi pentru amenajarea
pergolelor şi a teraselor.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAXIFRAGALES

Familia HYDRANGEACEAE

În cadrul acestei familii sunt cuprinse cca. 75 de genuri, cu aproximativ 1500 de specii răspândite pe
toate continentele. Speciile lemnoase ornamentale pentru ţara noastră şi aparţinând la această familie sunt  :
Deutzia, Philadelphus şi Hydrangea ale căror specii sunt reprezentate în majoritatea lor prin arbuşti sau
arbustoizi foarte ornamentali. Semestrul acesta vom studia doar genurile Philadelphus şi Hydrangea.
Genul PHILADELPHUS L.
Cuprinde cca. 40 de specii provenite din America de Nord, Asia şi sudul Europei, foarte răspândite şi
apreciate pentru înflorirea bogată, în majoritate cu flori parfumate. În ţara noastră se întâlnesc peste 38 de specii
(dintre care 11 hibrizi). Plantele acestui gen sunt arbuşti-tufe, cu frunze căzătoare, opuse întregi sau dinţate, flori
albe complete, solitare sau în raceme şi cime. Fructul este o capsulă cu seminţe mici. Cele mai frecvente specii
sunt:
Philadelphus coronarius L. ( sin. Ph. pallidus Hayek.) - Iasomie falsă, Lămâiţă, Filadelfus
Este o specie originară din Europa sudică şi Caucaz, care se prezintă ca tufe de 3 m înălţime, ramuri
drepte, puternice care se exfoliază, lăstarii bruni-castanii, frunze de 4-8 cm ovate, ovat-oblongi, acuminate, cu
dinţi pe margini, glabre pe ambele feţe ; flori sunt albe-crem, foarte parfumate, câte 5-7 raceme şi înfloresc în
iunie.
 Var. Aureus (cu frunze galbene-verzui)
35
  Var. Duplex (cu flori duble)
 Var. Primuliflorus ( flori solitare sau câte 2-3, albe-crem, involte, mari)
 Var. Zeyheri (flori albe, mari până la 5 cm diametru, în raceme)
Philadelphus gordonianus Lindl.( sin. Ph. lewisii Pursh var. gordonianus Lindl., Ph. columbianus
Koeh.). Are tufe de 4 m, lăstari păroşi, ramurile cenuşii-gălbui care nu se exfoliază, frunze de 4-8 cm ovate,
ovat-lanceolate, cu marginea dinţată rar, aproape întreagă, pe faţa superioară complet glabre, pe cea inferioară
slab pubescente; flori sunt albe, câte 7-11 în raceme strânse, slab mirositoare, cu înflorire în iunie-iulie. Rezistent
la ger şi apreciat pentru înflorirea sa bogată.
Philadelphus delavayi L. Henry. Se prezintă ca tufe până la 5 m, lăstari tineri sunt purpurii, brumaţi,
ramurile cu scoarţa cenuşie-brună sau castanie, se exfoliază cu crăpături transversale. Frunze sunt de 3-6 cm,
ovat-oblongi sau lanceolat-ovate, pe faţa superioară verzi-închis şi scurt pubescente, pe cea inferioară cenuşiu-
tomentoase; flori albe, foarte mirositoare, grupate câte 5-11 în raceme, cu înflorire în iunie.
Philadelphus inodorus L. var. grandiflorus (Willd.)A. Gray (sin. Ph. grandiflorus Willd., Ph.
speciosus Koeh.). Este un arbust de 3 m cu lujerii curbaţi, frunze oblong-ovate, de 5-12 cm, pe faţa superioară
lucioase, verzi-întunecate; flori sunt de 4-5 cm în diametru, solitare sau în raceme câte 7-9, cu înflo rire în iunie,
foarte puţin mirositoare. Este un arbust apreciat prin frunzele sale lucitoare, prin florile albe mari ca şi prin
forma arcuită a lăstarilor.
Philadelphus x lemoinei Lemoine (Ph. microphyllus x Ph. coronarius). Hibrid de cca. 1,5 m înălţime,
cu frunze alungit-eliptice, cu marginea întreagă, pe partea inferioară moderat păroase, pe cea superioară glabre,
lucioase, de cca. 3,5 cm lungime, scurt-peţiolate; flori sunt foarte parfumate, albe-crem, de cca. 2 cm diametru,
în raceme de 3-7 flori, care apar în iunie-iulie.
Iasomiile cresc repede, lăstăresc bine, se pot butăşi şi suportă tunderea. Rezistă bine la ger, dar suportă
greu seceta. Sunt puţin pretenţioase faţă de sol, se comportă bine chiar pe solurile calcaroase şi sărace. Înflorirea
este mai abundentă în plin soare dar se adaptează destul de bine şi la semiumbră. Rezistă destul de bine la
poluare.
Înmulţire. Deoarece se înmulţeşte foarte greu prin seminţe, datorită dimensiunilor foarte mici ale
seminţelor şi dificultăţii recoltării şi semănării acestora, se recomandă butăşirea ca metode de bază pentru
înmulţirea speciilor de Philadelphus. Butăşirea se poate efectua vara, cu butaşi verzi dar şi toamna sau iarna, cu
butaşi lignificaţi. Butaşirea în verde se recomandă pentru speciile şi cultivarurile cu lăstari subţiri, butaşii
urmând a fi plantaţi în răsadniţe sau sere umbrite. Butaşii lemnificaţi se confecţionează din toamnă târziu până în
februarie-martie, folosind ramuri viguraose de 1-2 ani, care se plantează în câmp pe substrat nisipos.
Marcotajul se foloseşte mai rar în pepiniere, dar este uneori preferat de cultivatorii amatori. Se
recomandă marcotajul prin muşuroire.
Folosire. Pentru frumuseţea înfloririi şi parfumul foarte plăcut se preferă deseori a se planta speciile de
Philadelphus solitar sau în grupări, mai ales în apropierea aleilor. Datorită rezistenţei la semiumbrire se pot
amplasa aceste specii şi în masive, la marginea plantaţiilor de arbori precum şi pentru garduri vii.

Genul HYDRANGEA L.
Cuprinde numeroase specii (cca. 35) originare din Asia (China, Japonia) şi America. În cursul de faţă se
vor descrie doar speciile arbustive ale acestui gen. Plantele cuprinse în acest gen, pot fi, ca habitus, semiarbuşti,
arbuşti şi chiar arbori de talie potrivită (Hydrangea paniculata, în condiţiile din China şi Japonia). Hortensiile au
frunze opuse, simple, cu marginea crenată. Florile complete, cele fertile, hermafrodite, spre centru, iar cele
sterile spre marginea inflorescenţei, cu sepale petaloide. Culoarea acestora poate fi alb, roz şi albastru, de nuanţe
şi tonuri variate. Fructul este o capsulă cu 2-5 loji, seminţele sunt mici, mai mult sau mai puţin aripate.
În ţara noastră se găsesc în cultură 8 specii, dintre care mai importante sunt :
Hydrangea arborescens L. (sin. H. arborescens var. cordata Torr.et A.Gray, H. vulgaris Michx.) -
Hortensie mare
Este plantă arbustiferă de 0,8-1 (3) m înălţime, cu lăstari dispers păroşi. Frunzele sunt de 6-20 cm
lungime, ovate până la eliptice, serate, la vârf acuminate. Florile albe, în inflorescenţe de tip corimb, de 5-15 cm
diametru, cele sterile adesea lipsesc, majoritatea florilor fiind fertile, mici şi mai puţin decorative. Înflorirea are
loc vara (iunie-iulie).
Forma grandiflora, este mult mai decorativă decât specia de bază, având toate florile sterile, albe, în
capitule globuloase-turtite de 10-18 cm diametru.

36
 Această specie este rezistentă la gerurile medii şi suportă umbra uşoară a masivelor pe lângă care este
plantată.
Hydrangea bretschneideri Dipp. (sin. H. pekinensis hort., H. vestita var. pubescens Maxim)
Arbust de până la 3 m înălţime, având lăstarii des păroşi, iar ramurile de peste 2 ani de culoare brună-
măslinie cu numeroase lenticele. Frunzele de 7-12 cm sunt ovate până la eliptice, cu vârful acuminat, pe partea
superioară glabre iar pe cea inferioară viloase. Florile sunt albe dispuse în panicule de 10-15 cm diametru, cele
sterile fiind purpurii. Este mai sensibilă faţă de geruri si umbră.
Hydrangea macrophylla (Thunb.)Ser. (sin. H. opuloides K.Koch, H. hortensis Smith)- Hortensia de
grădină
Arbust originar din Orient, la noi cu talie mică (maxim 4 m), cu lujeri glabri, cu frunze ovate sau
lanceolate, mari (7-15 cm lungime), pe margini dinţate, pe un peţiol lung de 1-3 (4) cm, florile sunt mari, roz,
albăstrui, mai rar albe, cele sterile de pe margini sunt foarte mari şi sunt dispuse în inflorescenţe de tip panicul
umbeliform de 15-20 cm lăţime, înflorirea având loc vara (iunie-iulie).
Hydrangea paniculata S.& Z.
În arealul de origine ajunge până la 9 m, dar la noi atinge maxim 2 m, cu port erect, frunze eliptice sau
ovate de 5-12 (15) cm lungime, acuminate, pe dos pubescente în lungul nervurilor; florile sunt mari, albe (cele
sterile devin mai târziu roze), în panicule mari, terminale, de cca 25 cm diametru, aproape toate florile sunt
sterile, înflorirea este din iulie până în august.
Hydrangea peţiolaris S.& Z. (sin. H. scandens Maxim.)
Plantă căţărătoare de peste 7 m lungime, cu ramuri şi lujeri prevăzuţi cu rădăcini aeriene pentru fixarea
pe pereţi, stâlpi, arbori ş.a; frunzele sunt lat-ovate, peţiolate, la vârf ascuţite, verzi-lucioase iar florile sunt albe,
sterile, dispuse în panicule de cca 22 cm diametru, apar vara.
Hortensiile de grădină sunt sensilbile la ger şi necesită adăpost, chiar protecţie peste iarnă. Celelalte
specii sunt relativ rezistente la ger. H. paniculata preferă lumina, iar celelalte specii cresc bine şi la semiumbră.
Toate hortensiile preferă un sol bogat, reavăn, lipsit de calcar activ (sunt calcifuge) şi necesită udări frecvente.
Hortensiile de grădină cu flori roz sau roşu pot să ajungă să aibă flori albastre sau mov prin acidifierea solului.
Înmulţire. Hortensiile se pot înmulţi atât pe cale generativă cât şi vegetativă.
Semănatul se face în răsadniţe, primăvara, primul repicat urmând a fi efectuat tot în răsadniţă iar la al
doilea repicat se trec direct în câmp.
Butăşirea este uşor de realizat la hortensii, folosindu-se butaşi semilignificaţi, confecţionaţi vara, prin
iunie-august. Butaşii se plantează în sere înmulţitor sau răsadniţe, la o temperatură de 16-18ºC, într-un amestec
de nisip şi perlit sau turbă în proporţie de 3 :1.
Folosire. Hortensiile cu habitus arbustoid se utilizează ca tufe pe peluze sau pe lângă grupuri de arbori şi
arbuşti. Cele cu habitus de semiarbuşti, adăpostite în cursul iernii în răsadniţe sau încăperi speciale, pot fi scoase
vara pentru a forma covoare, platbande şi rabate mult apreciate prin decorul frunzelor şi al florilor.

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU TATIANA

Arboricultură P + H
CURS nr. 8
Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAXIFRAGALES
Familia GROSSULARIACEAE

Genul RIBES L.
Gen originar din America, Asia şi Europa care cuprinde aproximativ 150 de specii de arbuşti, dintre care
mai frecvente la noi sunt cca 30 de specii.
Cele mai ornamentale specii ale genului Ribes sunt :
Ribes aureum Pursh. - Coacăz auriu, cuişor. Arbust de maxim 2 m, originar din America de Nord, fără
spini, cu lujerii tineri cu 4 muchii, bruni, frunzele rotunjite, trilobate, late de 3-5 cm, glabre sau cu peri disperşi,
toamna devin roşietice. Florile sunt galbene-aurii, mici, tubuloase, reunite în raceme pendule de 5-6 cm lungime,
foarte parfumate cu miros de cuişoare, care apar în aprilie-mai. Fructele sunt bace brune-purpurii până la negre,
lucioase.
37
 Ribes nigrum L.- Coacăz negru. Arbust nespinos de 1-2 m înălţime, cu tulpini erecte, negricioase.
Frunzele apar odată cu florile, sunt ascuţite, cu 3-5 lobi, cordiforme, dinţate, mai rar păroase. Florile sunt albe
verzui, în interior roşietice, păroase, în raceme pendente, la subsuoara frunzelor. Fructele sunt bace negre,
comestibile.
Ribes sanguineum Pursh. Este specia de Ribes cea mai cultivată la noi, se prezintă ca un arbust de
maxim 2 m, cu lujeri brun-roşcaţi, aromatici, frunze cu 3-5 lobi, crenat-dentate, de 5-10 cm lungime, la bază
cordiforme, pe partea inferioară gri-pâsloase. Este foarte decorativ datorită florilor mici, roşii-purpurii (rareori
albe), grupate în raceme pendule, glandulos pubescente, lungi de cca 8 cm , cu înflorire în aprilie-mai. Fructele
sunt negre-albăstrui, făinoase.
Această specie are câteva cultivaruri foarte apreciate din punct de vedere ornamental :
 King Edward VII - este un arbust de cca 1,5 m, formează tufe dese, florile sunt mai mari decât la
specia de bază, roşii, în raceme mai lungi.
 Pulborough Scarlet - este un arbust de peste 2 m, florile sunt roşii intens, cu mijlocul alb, în
raceme faorte mari.
Ribes petraeum Wulf. - Coacăz de stâncă, Păltior. Se prezintă ca un arbust de până la 1,5 m înălţime,
tufos, cu lujeri care se exfoliază, frunze deseori cu 3 lobi ascuţiţi, margini dentate, ciliate, pubescente pe partea
inferioară (pe nervuri). Florile sunt mai puţin decorative (verzi cu puncte roz-roşietice), apar primăvara-vara iar
fructele sunt bace roşii.
Speciile de Ribes cresc repede, rezistă la ger, secetă şi sunt nepretenţioase faţă de sol. Totuşi preferă
solurile uşoare. Se dezvoltă frumos şi înfloresc abundent în staţiuni însorite. După înflorire se recomandă tăierea
lemnului bătrân pentru a permite apariţia de lemn tânăr.
Înmulţirea. Se poate realiza prin semănături efectuate în martie-aprilie, direct în câmp sau în răsadniţe.
După cca 2 ani se pot repica puieţii la loc definitiv. Totuşi cel mai indicat procedeu de înmulţire la coacăz este
butăşirea. Se face butăşirea în uscat, toamna devreme sau în iunie-iulie cu butaşi semilemnificaţi. Se mai poate
efectua marcotajul prin muşuroire iar pentru varietăţi se recomandă altoirea în oculaţie sau în copulaţie, iarna, în
sere, sau primăvara direct în câmp.
Folosire. Se pot utiliza izolat, în grupări sau pentru garduri vii netunse, fiind foarte apreciate speciile
care au înflorirea bogată şi timpurie, imediat după Forsythia.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul ROSALES
Familia ROSACEAE

Cuprinde numeroase genuri (peste 100) şi specii (peste 3500), cu arealul mai ales în emisfera nordică,
unele fiind cosmopolite. Pentru arboricultura ornamentală prezintă interes numai 3 subfamilii: Rosoideae,
Maloideae(Pomoideae) şi Prunoideae. Majoritatea speciilor sunt decorative prin florile lor divers colorate, dar
există şi specii ale căror frunze şi fructe au alături de flori, o importanţă ornamentală deosebită.

Subfamilia ROSOIDEAE

Grupează plante arbustifere, tufe de diverse mărimi, cu frunze caduce, simple, întregi, lobate sau
compuse, lăstari subţiri, cu muguri mici. Florile mici, grupate în inflorescenţe: raceme, corimb şi panicule.
Fructele uscate, polifolicule.

Genul SPIRAEA L.
Gen originar din sudul Europei, Asia de Nord şi America care cuprinde cca. 85 de specii de arbuşti sub
formă de tufă cu tulpini drepte sau arcuit-pendente, de diferite talii, mergând până la 2 m. Dintre speciile
genului, mai frecvente la noi sunt:
Spiraea x biliardii Henriq. (S. douglasii x S. salicifolia) Arbust cu tufe de 1,5-2 m, cu lujerii pubescenţi,
bruni, frunze alungit-lanceolate, mari (5-8 cm lungime), dublu-serate, cu reversul cenuşiu; flori roz-deschis în
panicule mari de maxim 30 cm, aparent păroase (datorită staminelor lungi) înfloreşte în iulie-august.
Spiraea x bumalda Burv. (S. albiflora x S. japonica). Arbust de talie redusă (60-80 cm) cu colorit
general roşcat, datorat frunzelor tinere; frunzele sunt ovat-lanceolate; flori albe-roz, în corimbe compuse,
aplatizate, înfloreşte în iulie.

38
 Spiraea chamaedrifolia L. (sin. S. flexuosa Fisch.)- Cununiţă
Arbust cu aspect de tufe de 1-2 m, cu tulpini erecte şi vârfurile aplecate, muchiate, galbene-cenuşii.
Frunzele sunt ovate, oblongi-lanceolate, mari. Florile sunt în raceme umbeliforme albe. Înfloreşte în mai-iulie.
Suportă umbrirea.
Spiraea thunbergii Sieb. Arbust cu tufe largi de 0,5-1,5 m, cu ramuri fine, pendente ; lujerii apar foarte
devreme, sunt cilindrici, arcuiţi, la început uşor pubescenţi, mai târziu glabri ; frunzele apar după înflorire, sunt
liniar-lanceolate, până la 9 cm lungime, cu vârful lung, ascuţit, fin serate pe margini, toamna devin galbene-
arămii ; florile albe, simple, mici, dispuse până la 7 în umbele sesile, late, inserate de-a lungul ramurilor  ;
înflorirea are loc în primăvara devreme.
Spiraea x superba (Froeb.) Zab. (S. albiflora x S. corymbosa) (sin. S. callosa var. superba Froeb.)
Arbust scund, cu lujeri erecţi, bruni, striaţi, cu frunze îngust eliptice până la oblongi, de 4-7 cm lungime, scurt
acuminate, simplu sau dublu serate, pe partea superioară mate ; florile sunt roz deschis, adunate în corimbe
terminale solitare, apar vara-toamna.
Spiraea x vanhouttei (Briot.) Zabel -(S.cantoniensis x S. trilobata) - Cununiţa miresei. Arbust viguros,
de cca 2 m înălţime, cu ramuri arcuite, puternice ; frunzele sunt rombic-ovate, slab lobate către vârf, pe faţă
verde-închis, dorsal albăstrui , toamna devin roşii-ruginii : florile sunt albe, mici, în corimbe multiflore, laterale,
care apar în mai-iunie. Este specia cea mai răspândită în cultură, fiind apreciată pentru abundenţa florilor mici,
albe, pe toată lungimea ramurilor.
S. x vanhouttei are plasticitatea ecologică cea mai mare. În general, speciile de Spiraea nu sunt
pretenţioase faţă de sol, dar totuşi preferă solurile revene. Se cultivă atât în plină lumină cât şi la umbră. Rezistă
bine la poluarea atmosferică.
Înmulţirea. Puieţii de Spiraea se obţin doar prin metode vegetative, în practică fiind exclusă înmulţirea
generativă. Butăşirea este metoda de bază pentru înmulţirea spireelor şi se poate efectua iarna, cu butaşi
lemnificaţi sau vara (iulie-august) cu butaşi semilemnificaţi, înrădăcinaţi în sere reci. Marcotajul pin muşuroire
dă rezultate bune la majoritatea speciilor, dar cel mai indicat este pentru S.x bumalda. Se poate efectua şi
despărţirea tufei, cu randament mai scăzut, mai ales pentru S x vanhouttei. Plantele mamă se divizează toamna
sau primăvara devreme.
Folosire. Datorită marei varietăţi a genului Spiraea, aceşti arbuşti pot fi folosiţi izolaţi, sub formă de
boschete, de grupări sau pentru alcătuirea de garduri vii şi chiar în compoziţia stâncăriilor (speciile pitice).

Genul KERRIA DC.

Are doar o singură specie:
Kerria japonica (L.) DC. (sin. Corchorus japonicus Thunb., Rubus japonicus L.) - Kerie, Teişor
Specie originară din Japonia, China, mult răspândită în grădinile noastre, este un semiarbust de 1,2-1,5
m (rareori 3 m) ce formează tufe pluritulpinale ; lăstarii sunt verzi intens, frunzele sunt alterne, oblong-ovate,
lung-acuminate, dublu serate, par plisate datorită nervaţiunii proeminete a limbului, pe faţă glabre, iar dorsal
pubescente, de culoare verde-palid; florile sunt solitare, galbene, mari (cca 3 cm diametru), apar în aprilie-mai şi
uneori chiar şi în toamnă; fructele sunt achene, brune negricioase, monosperme.
Câteva varietăţi mai preţuite la noi sunt: var. Pleniflora Witte (are florile foarte involte, galben-intens,
cu lăstarii uşor arcuiţi şi talia de maxim 2,5 m.) şi var. Picta Wym. (cu frunzele alb-marginate).
Specia creşte destul de repede, drajonează, rezistă destul de bine la ger (doar în iernile aspre vârfurile
lăstarilor degeră), preferă semiumbra deoarece soarele puternic provoacă arsuri florilor. Se recomandă un sol
suficient de fertil (pentru înflorire bogată) şi nu suportă solurile calcaroase şi cele cu exces de umiditate.
Înmulţirea. Se înmulţesc prin butăşire în verde (vara, în răsadniţe), prin drajoni şi prin despărţirea tufei,
primăvara devreme.
Folosire. Se utilizează fie izolat, fie împreună cu alţi arbuşti sau pe lângă masive de arbori şi în lungul
gardurilor, la semiumbră.

Genul RUBUS L.
Este un gen răspândit pe tot globul, cu aproximativ 400 de specii de arbuşti şi semiarbuşti, agăţători sau
târâtori, rareori erecţi, de obicei cu spini sau peri tari.
Rubus caesius L.- Mur. Arbust cu tulpini erecte sau târâtoare, cu ghimpi şi peri mici, frunze trifoliate,
ovate, subţiri, rugoase, dinţate pe margini dinţate, pe partea inferioară puţin păroase; florile sunt albe, mari, în
raceme scurte, apar de primăvara până toamna; fructele sunt polidrupe negre, comestibilă.

39
 Rubus idaeus L. - Zmeur. Arbust cu tulpini aproape erecte, talia maximă de 2 m, ramuri verzi albăstrui,
cu spini scurţi; frunzele sunt cu 3-7 foliole, ovate, dentate, pe partea inferioară alb-tomentoase, pe cea superioară
glabre; florile sunt albe, dispuse în raceme scurte, păroase; fructele sunt subglobuloase, roşii, uşor păroase, cu
miros plăcut.
Rubus odoratus L. Arbust de cca. 2,5 m înălţime, cu lujeri glabri, fără ghimpi, păroşi, glanduloşi, cu
frunze pentalobate, cu lobii triunghiulari, brusc acuminaţi, neregulat dublu-seraţi, flori mari (cca. 4 cm
diametru), roşii, mirositoare, dispuse în panicule multiflore scurte. Înfloreşte toată vara.
Rubus discolor Weihe et Ness. Arbust de cca. 2 m înălţime, cu lujeri puternici, arcuiţi, cu ghimpi
viguroşi, scurţi, frunze mari, cu 5 foliole alungit-eliptice, dentate pe margini, pe partea superioară glabrescente şi
pe partea inferioară alb-tomentoase; florile sunt mici, la început palid-roz, în panicule frunzoase.
Speciile de Rubus rezistă bine la ger, la secetă, dar este pretenţios faţă de lumină. Rezistă bine la
poluarea cu fum şi praf. Preferă soluri cu textură mijlocie, nisipo-argiloase, potrivit de umede.
Înmulţirea. Se poate realiza cu uşurinţă prin butaşi, marcote şi uneori chiar prin seminţe.
Folosire. Se utilizează în parcuri şi grădini pentru consolidarea şi decorarea versanţilor (are sistem
radicular bine ancorat în sol şi care explorează o mare suprafaţă), precum şi pentru poieni, garduri vii ş.a.

Genul ROSA L.
Genul cuprinde peste 400 de specii şi peste 10.000 de soiuri şi hibrizi. La noi în ţară au fost menţionate
peste 145 de specii spontane şi cultivate. Trandafirii sunt arbuşti erecţi, urcători sau târâtori, cu talia variabilă,
cuprinsă în funcţie de specie şi varietate, între 0,3-5 m. Tulpinile sunt acoperite cu ghimpi şi sete; frunzele de
regulă sunt imparipenat-compuse, stipelate, lucioase sau mate. Florile, solitare sau în inflorescenţe corimbi-
forme sau umbeliforme, sunt foarte variate ca formă, număr de petale, colorit si parfum, înfloresc o singură dată
sau continuu în cursul perioadei de vegetaţie (trandafirii remontanţi). Fructele (măceşe) la foarte multe specii
sunt decorative prin abundenţă, formă si coloritul intens. Trandafirii sunt plante cu o deosebită valoare
ornamentală, cultivaţi din cele mai vechi timpuri.
În decorul parcurilor şi grădinilor trandafirii au multiple utilizări: plantaţi în borduri, rabate si masive cu
contur neregulat (trandafirii de talie mică), ca plante izolate sau în grupuri (speciile botanice, trandafirii de talie
mare, trandafirii cu trunchi), palisaţi pe portice, treiaje sau pergole (trandafirii agăţători), plantaţi în vase şi
jardiniere (trandafirii pitici). Gruparea trandafirilor după habitus şi folosinţă se poate face în modul următor:
1. măceşi decorativi (specii spontane) şi trandafirii de parc;
2. trandafirii de grădină şi pentru flori tăiate, cu mai multe subgrupe:
-trandafiri remontanţi
-trandafiri Thea
-trandafiri perneţieni
-trandafiri hibrizi de Thea
- trandafirii acoperitori de sol.
3. trandafiri pentru platbande şi ghivece
- trandafiri poliantha
- trandafiri hibrizi de poliantha
- trandafiri floribunda
- trandafiri miniatur
4.trandafiri urcători şi semiurcători.

GRUPA MACEŞILOR DECORATIVI ŞI A TRANDAFIRILOR DE PARC

Măceşii decorativi
Această grupă include specii spontane ale genului Rosa şi soiurile acestora. Sunt plante puţin
pretenţioase, rezistente la ger. Majoritatea cresc ca tufe mari, cu ramuri arcuite şi înfloresc o singură dată.
Rosa rugosa Thunb.( sin. R. ferix Ait., R. regeliana Andre et Lindl.) este arbust erect, înalt de maxim 2
m, foarte viguros, cu ramuri ghimpoase, tomentoase, cu frunze tipice, cu 5-9 foliole ovate sau îngust-eliptice,
simplu-serate, rugoase, flori mari (6-8 cm), roşii până la albe, parfumate, fructe globuloase roşii, mari (2-2,5
cm), foarte decorative. Are căteva varietăţi : var. Alba - cu flori albe, mari ; var. Hollandica - cu flori mici,
roze ;var. Plena - cu flori involte.
Rosa foetida J.Herrm.(sin. R. eglanteria Mill., R. lutea Mill.)- Trandafirul galben - creşte înalt de 0,5-
2 m, are flori solitare sau în inflorescenţe, galbene, cu diametrul 3-6,5 cm, cu miros mai puţin plăcut, şi fructe

40
globuloase, roşii. Este rustic si foarte florifer (iunie-iulie). Varietăţile mai decorative sunt :var. Bicolor - cu flori
la interior roşcat-portocalii sau roşii-arămii şi var. Persiana - cu flori mari, galbene.
Rosa rubiginosa L.(sin. R. eglanteria L.) este arbust de 2 m, des ramificat, cu ghimpi de mărimi
diferite, cu flori roz (grupate câte 1-3) indicat pentru garduri vii. Florile şi frunzişul sunt plăcut mirositoare, mai
ales pe vreme umedă. Căteva varietăţi sunt mai utilizate în parcuri : var. Microphylla - cu ramuri cu ghimpi mici,
uniformi, cu foliole mci şi foarte mici, pe dos păroase şi var. Umbellata - cu foliole mari, cu flori roze în umbele
multiflore.
Rosa centifolia L. - Trandafirul de dulceaţă - este un arbust de până la 2 m, cu ghimpi viguroşi,
curbaţi ; este deosebit prin florile roşii, roz sau albe, involte, parfumate. Cultivat de multă vreme, are numeroase
soiuri ornamentale, printre care grupa „Muscosa" cu flori mari (Blanche Moreau alb), grupa „Pomponia" cu talie
mică (50cm) şi flori mici; soiuri mai recente -Black Boy (grena închis), Parkjuwel (flori foarte mari, roşii).
Rosa gallica L. (sin. R. austriaca Cr., R. pumila Jacq., R. rubra Lam.) - Trandafirul de Provence -
este printre cele mai vechi specii luate în cultură, şi de la care s-au obţinut numeroase soiuri. Specia tip are flori
roşii până la purpurii, de 4-8 cm diametru, fructe globuloase sau piriforme de culoare roşu închis-brun.
Rosa damascena Mill. (sin. R. belgica Mill., R. gallica var. damascena Voss., R. polyanthos Roessig.)
- Trandafirul de Damasc - creşte până la 2 m înălţime, este foarte decorativ prin florile involte, roz sau roşii,
foarte parfumate, grupate câte 3-5. Este folosit şi pentru extragerea esenţei de trandafir. Are câteva varietăţi mai
des folosite în parcuri : var. Balcanica - cu flori roz, mari şi var. Trigintipetala - cu flori roşii, semiinvolte, de
cca 7 cm diametru.
Rosa moschata J.Herrm. (sin. R. ruscinonensis Des.)- Trandafirul cu parfum de mosc - are ramuri
arcuite si agăţătoare, flori semiinvolte, roz, câte 4-5 în inflorescenţe corimbiforme; este sensibil la ger.
Rosa wichuraiana Crép. este un arbust cu tulpini repente, lungi de 3-5 m, cu frunziş
semisempervirescent, lucios si flori albe, mirositoare, de 4-5 cm diametru, în corimbe piramidale. Este utilizat
pentru stâncării, taluzuri pietroase.
Rosa chinensis Jacq. (sin. R. indica Lour. R. indica var. bengalensis K.Koch) este un arbust de 1-2 m,
cu flori roşii până la albe, grupate sau rareori solitare.
Rosa multiflora Thunb.ex Murr. (sin. R. dubia Carr., R. intermedia Carr., R. polyantha S. & Z.) este un
arbust viguros, urcător, cu ramuri roşiatice şi ghimpoase, cu flori de obicei albe, mici, dispuse în panicule
umbeliforme. Are o formă ornamentală - cathayensis - cu flori roşii şi duble ca dimensiuni faţă de forma tip.

GRUPA TRANDAFIRILOR DE GRĂDINĂ ŞI PENTRU FLORI TĂIATE

Reuneşte soiuri cu habitus arbustiform, de talie mică si mijlocie (0,50-1,20 m) cu înflorire continuă;
florile sunt mari, solitare sau grupate câte 2-3, adesea parfumate, cu o mare variaţie a coloritului. Din cadrul
acestei grupe, trandafirii remontanţi, trandafirii Thea şi trandafirii perneţieni, altădată foarte cultivaţi, cedează
locul hibrizilor de Thea, mai rezistenţi şi mai viguroşi.
Trandafirii remontanţi (trandafirii Thea x Rosa damascena sau Rosa gallica) au deschis în secolul trecut
seria trandafirilor cu înflorire continuă. Cuprind soiuri cu flori mari şi involte albe, roz sau roşii. Foarte apreciaţi
sunt trandafirii tip „Lambertiana".
Trandafirii Thea -soiuri cu flori mari, elegante, parfumate, proveniţi din specia Rosa odorat(sin. R.
indica odoratissima Lindl.), sensibile la ger, indicate pentru staţiuni calde.
Trandafirii perneţieni obţinuţi iniţial din Rosa foetida au flori galbene, arămii, portocalii, roz cu nuanţe
galbene şi portocalii: Rudolf Palocsay (galben-portocalii), President Herbert Hoower (portocaliu), Contesse
Vandal (roz-portocaliu) ş.a.
Trandafirii hibrizi de Thea cei mai cultivaţi în prezent (Rosa thea hybrida) sunt superiori prin vigoare şi
rezistenţa la ger, înflorirea susţinută şi marea diversitate a formei şi culorii florilor. Dintre soiurile cele mai valo-
roase şi mai recente, grupate pe culori, cităm: roşu închis: Norita, Mister Lincoln, Tatjana ; roşu viu: Proud
Land, Melina, Red Queen ; roz intens: Electron, Shannon, First Lady ; roz: Carina, Pariser Charme, Royal
Highness ; galben: Mabela, Landora, Whisky ; portocaliu-alb: Lolita, Royal Dane, Valencia ; lila-albăstrui:
Meinzer Fastnacht, Kolner Karneval, Silver Star ; bicolore: Neue Revue (gălbui bordat cu roşu intens), Susan
(galben bordat cu roz), Königin der Rosen (portocaliu cu reversul galben intens).
Trandafirii acoperitori de sol
Sunt destinaţi pentru spaţii ample, în cadrul parcurilor sau peisajelor cu caracter natural, provenind din
diferite specii de Rosa. Wagner în 1989 face următoarea clasificare a acoperitorilor:

41
  Trandafiri târâtori de vigoare mică: Nozomi (are talia de maxim 30 cm, cu flori roz-albicioase,
mici) şi Snow Carpet (maxim 20 cm înălţime şi flori albe, involte);
 Trandafiri târâtori de talie mare: Repens Meilland (cu flori albe, mici, dese), Immensee (cu flori
roz, parfumate), Repandia (mai viguros, cu flori roz).
 Trandafiri pitici şi semipitici (cu ramuri răsfirate şi recurbate): Candy Rose (talie de maxim 1m
dar diametrul tufei ajunge la 2,5 m, cu flori roz-somon), Bonica (tufe de maxim 1m cu flori roze
remontante), White Meidiland (talie mai mică, frunze dese, mici şi flori albe care apar continuu).

GRUPA TRANDAFIRILOR PENTRU PLATBANDE ŞI GHIVECE

Trandafirii polyantha şi hibrizii de polyantha cuprind soiuri de talie mică sau mijlocie, cu flori mici sau
mijlocii, simple sau duble, de diferite culori în general neparfumate. Dintre soiurile recente, grupate pe culori se
evidenţiază: roşu: Wörishofen, Gruss an Bayern, Tornado; roşu-portocaliu: Esperanza, Gărtnerfreude, Topsi ;
portocaliu: Finale ; violet: News ; galben cu portocaliu şi roşu: Rumba ; alb: Schneewittchen ; roz: Tip Top.
Trandafirii floribunda au caractere intermediare între hibrizii de poliantha şi hibrizii de Thea: flori mai
mari, inflorescenţe cu un număr mai mic de flori, talie variabilă. Este grupa cea mai apreciată pentru decorul
parcurilor şi grădinilor, având o mare gamă de soiuri, de o largă variaţie cromatică.
Printre cele mai frumoase soiuri recente se situează: roşu: Foc de tabără (creaţie autohtonă - R. Wagner,
Cluj), Meggido, Mercy, Ponderosa; portocaliu: Anabell, Belinda, Zorina, Bonfire, Houston; roz: Anita, Sonia,
Faberge, Mambo; alb: Akito, Schneewalzer, Weisse The Queen Elisabeth Rose; galben: Friesia, Norris Pratt.
Trandafirii miniatur sau trandafirii pitici, au talia mică (30-35 cm), florile relativ mici, involte, în general
lipsite de parfum. Sunt indicaţi pentru platbande joase şi ghivece. Pot avea următoarele culori: roşie: Coralin,
Starina Scarlet Gem; roz: Little Sunset, Rosmarin, Fresh Pink ; galben-portocaliu: Baby Maskerade sau galben:
Bit O'Sunshine.

GRUPA TRANDAFIRILOR URCĂTORI ŞI SEMIURCĂTORI

Cuprinde specii şi soiuri cu tulpini lungi, flexibile, cu flori mici sau mari, care înfloresc o singură dată
sau continuu.
Trandafiri urcători neremontanţi. Rosa wichuraiana este una din cele mai frumoase specii urcătoare, cu
frunziş lucios şi flori parfumate, albe, de 4-5 cm în diametru, grupate în corimbe, cu înflorire tardivă (august).
Specia şi hibrizii sunt sensibili la ger. Dintre soiuri se pot aminti: Excelsa (roşu), Dorothy Perkins (roz), Golden
Climber (galben), Pauls’s Scarlet Climber (roşu). În aceeaşi grupă se încadrează hibrizii urcători obţinuţi din
Rosa multiflora: Stella (roşu), Tausendschön (roz), din Rosa rubiginosa: Flammentanz (roşu), Roteflamme
(roşu).
Trandafirii urcători remontanţi grupează hibrizi de Rosa alpina, Rosa setigera, Rosa multiflora, Rosa
wichuraiana, forme urcătoare (mutaţii) din grupele hibrizi de Thea, hibrizi de poliantha şi floribunda. Sunt
preferaţi pentru înflorirea permanentă, oferind un decor continuu.
Printre cele mai apreciate soiuri, în prezent se numără :
- soiuri cu flori mari: Climbing-The Queen Elisabeth Rose (roz), Casino (galben), Cordon Rouge (roşu-
portocaliu), Schwansee (alb-roz), Coral Dawn (roz-coral);
- soiuri cu flori mijlocii: Solo (roşu), Royal Gold (galben), Morgengrus (roz), Golden Showers (galben), New
Dawn (roz pal).
Cerinţe ecologice
În general, trandafirii preferă un sol uşor, bogat în humus şi reavăn. În cultură se recomandă fertilizarea
periodică cu gunoi de grajd (toamna) precum şi cu îngrăşăminte chimice (toamna sau primăvara şi după primul
val de înflorire). Sunt plante iubitoare de lumină, preferându-se plantarea în locuri însorite pentru asigurarea unei
creşteri normale precum şi a unei înfloriri bogate şi frumoase.
Pretenţiile faţă de căldură variază însă, cei mai rezistenţi la geruri fiind consideraţi trandafirii spontani şi
cei pentru parcuri ( rezistă până la -30ºC), iar rezistenţă medie au trandafirii urcători din grupa Wichuraiana şi
unele soiuri din grupa Floribunda şi unii hibrizi de Thea (Foc de Tabără, Orange Triumph, Enna Harkness,
New Yorker ş.a.). Cerinţele faţă de apă sunt moderate, acestea fiind mai mari în timpul creşterii lăstarilor şi
formării bobocilor. Se consideră că ploile pot deprecia calitatea florilor la unele soiuri cu flori involte sau cu
pedunculul floral moale.

42
 Cele mai indicate soluri pentru trandafiri sunt cele lutoase sau luto-nisipoase, permeabile, cu pH de 5,5-
7,5, fertilitate medie, cu un conţinut de humus de minim 2%. Pe solurile uşoare trandafirii suferă de ger, secetă şi
lipsa de calciu.

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU TATIANA

Arboricultură
CURS nr. 9
Subfamilia MALOIDEAE (Pomoideae)

Genul MALUS Mill.

Cuprinde 33 de specii, din care majoritatea sunt decorative, în parcuri şi grădini fiind folosiţi în mod
individual sau în grupe mici, pe peluze, lângă locuinţe sau în aliniamente fiind foarte decorativi prin înflorirea
bogată, prin coloritul şi forma fructelor, prin frunze etc.
În ţara noastră există spontan sau în cultură cca. 31 de specii de Malus dintre care 10 sunt hibride.
Malus pumilla Mill. (sin. M. communis Poir., M. dasyphilla Borkh.) - Mărul pitic
Este un arboraş de cca. 7 m ( rareori ajunge la 15 m) cu coroana rotundă, ramuri nespinoase, frunze de 4-
10 cm lungime, eliptice până la ovate, pe margini crenate. Florile sunt albe suflate cu roz, de maxim 5 cm
diametru iar fructul este globulos, de 2-6 cm diametru şi roşiatic. Are câteva varietăţi ornamentale, printre care
mai deosebită este var. Niedzwetzkyana - de talie mică, cu frunzele la început roşii-închis, mai târziu brun-
bronzate, florile în buchete, roşii-închis iar fructele roşii-închis, globuloase şi dulci.
Malus baccata (L.) Borkh. - Mărul siberian sau bacifer
Arbore sau arboraş cu lăstarii tineri subţiri, glabri, brun-purpurii, frunze ovate, acute, fin şi ascuţit
serate, verzi-deschis, lucioase, flori în corimbe, mari, albe, fructe mici, galbene nuanţate cu roşu. Are unele
varietăţi foarte ornamentale :
 var. Jackii - are frunze lat-eliptice, flori albe pur şi mari iar fructele sunt roşii intens şi lucioase.
 var. Mandshurica - arbust înalt cu flori albe iar fructele sunt mai mari roşii intens şi se
colorează de timpuriu.
Speciile de Malus au o longevitate de peste 100 de ani şi ritm de creştere mediu. Doar M. pumilla
lăstăreşte şi drajonează.
Aceste specii sunt cele mai rezistente la temperaturile scăzute dintre toate speciile de Malus, celelalte
specii fiind indicate în special pentru zona de câmpie. Merii înfloresc mai bine la lumină dar tolerează şi
semiumbra. Au nevoie de soluri uşoare, revene, mai puţin calcaroase şi nu suportă bine seceta.
Înmulţirea. Se poate realiza prin seminţe semănate fie în toamna anului de fructificaţie, fie în primăvara
viitoare. Semănăturile de toamnă se fac cu 30-45 de zile înaintea primelor geruri. Semănatul primăvara se
realizează cu seminţe stratificate şi se seamănă la 2-2,5 cm (faţă de 3-4 cm pentru semănatul de toamnă).
Butăşirea se recomandă pentru portaltoaie şi unele specii de Malus, folosindu-se butaşi lignificaţi
rezultaţi din ramuri de 1 an. Se mai poate face, mai rar, şi butăşirea în verde, cu ramuri recoltate în iulie.
Altoirea se recomandă pentru merii care nu se reproduc fidel prin seminţe. Portaltoiul poate fi din
speciile M. sylvestris, M. baccata, M. pumilla ş.a., sistemul folosit fiind altoirea în T cu ochi dormind, efectuată
în august-septembrie.
Marcotajul se foloseşte mai ales pentru obţinerea unor puieţi portaltoi.
Folosire. Merii ornamentali se folosesc în parcuri şi grădini pentru grupări sau individual datorită
frumuseţii şi abundenţei florilor precum şi aspectul frunzelor şi fructelor la unii dintre ei.

Genul PIRUS L. (PYRUS)

Acest gen are menţionate în ţara noastră, în flora spontană şi cultivată cca. 18 specii, dintre care una este
hibridă.
Speciile mai decorative sunt :
Pirus nivalis Jacq.(sin. P. communis ssp. nivalis (Jacq.)Gams) - Părul de zăpadă
Arbore înalt de 10-17 m, cu lujerii tineri alb-tomentoşi, nespinoşi, frunze subrotunde, obovate, întregi
sau spre vârf uşor serate, în tinereţe pe ambele feţe tomentoase, mai târziu pe faţă devin glabre şi lucioase; florile
sunt albe, grupate în inflorescenţe tomentoase iar fructul este subglobulos galben-verzui şi ajunge la maturitate
târziu, după căderea primelor zăpezi.
43
 Pirus serotina Rehd. (sin. P. pyrifolia (Burm.)Nakai
Arboraş de 5-10 m, cu lujeri glabri sau uşor păroşi la început, cu frunze ovat-alungite, rar ovate, de 7-12
cm lungime, lung acuminate, acut dinţate pe margini (dinţi terminaţi cu sete), în tinereţe slab păroase. Florile
sunt dispuse în corimbe iar fructele aproape sferice, brune cu pete mai deschise.
Pirus eleagrifolia Pall. (sin. P. nivalis var. eleagrifolia Schneid.)
Arbore scund, uneori arbust cu ramuri brune-cenuşii, de obicei spinoase; frunzele sunt ovat-lanceolate,
obovat-lanceolate sau obovate, de 3-7 cm lungime, întregi, rar fin dinţate, în tinereţe alb tomentoase pe ambele
feţe, la maturitate cenuşiu tomentoase pe dos; florile sunt albe, în inflorescenţe alungite, tomentoase, fructele
sunt mici, verzi, globuloase şi foarte tari.
Perii ornamentali au creştere relativ înceată, dar o longevitate mai mare decât a merilor ornamentali.
Sunt specii rezistente la ger şi secetă, iubitoare de căldură şi de lumină. Preferă solurile profunde şi fertile.
Înmulţirea. Se poate realiza prin seminţe (mai ales pentru înmulţirea speciilor pure şi pentru obţinerea de
portaltoaie), prin altoire, prin butăşire şi prin marcotaj.
Semănatul se face de obicei primăvara, cu seminţe stratificate timp de 85-90 de zile, la temperaturi de 1-
4 °C. Altoirea folosită este cea în oculaţie (în august) sau în despicătură (pentru formele cu trunchi bine
evidenţiat). Butăşirea se realizează cu butaşi verzi sau butaşi lignificaţi, trataţi cu biostimulatori, care vor emite
rădăcini în 2-3 săptămâni. Marcotajul se foloseşte doar pentru producerea de portaltoaie.
Folosire. Se recomandă ca arbori solitari sau în grupări şi la marginea masivelor.

Genul CHAENOMELES Lindl.

Genul conţine 4 specii originare din China şi Japonia, plus 2 specii hibride, precum şi numeroase
cultivaruri şi varietăţi ornamentale. La noi se află în cultură 5 specii dintre care una hibridă.
Chaenomeles japonica (Thunb.)Lindl. (sin. Ch. maulei Schn., Cydonia maulei T.Moore, Pyrus
japonica Thunb., Pyrus maulei Mast.) - Gutui japonez
Arbust cu talia de 2-3 m, în general compact, cu ramuri spinoase,cu frunze lat-ovate, obovate, de 3-5 cm
lungime, pe margini grosier crenat-serate, glabre, lucitoare; florile sunt solitare, sau câte 3, apar timpuriu
(martie-aprilie) iar prin coloritul lor în diverse nuanţe si tonuri de roşu, roz şi chiar alb sau oranj, dau acestor
plante un aspect decorativ, foarte apreciat apreciat primăvara devreme. Fructele sunt rotunjite, verzi-gălbui, de 4-
5 cm diametru, puternic mirositoare, necomestibile.
Ch. japonica are peste 30 de varietăţi din care mai importante sunt: Nivalis (flori albe), Colette (roşu
somon), Boule de feu, Atrococcinea, Incendie, Columbia (roz), Cardinalis, Pygmaea (pitic-oranj), Umblicata
(roz), Simeni (roşu), Superba (roşu), Grandiflora rosea ş.a.
Chaenomeles speciosa (Sweet)Nakai (sin. Ch. lagenaria (Loisel.) Koidz.
Arbust originat din China, Japonia, mai viguros decât specia precedentă, formând tufe compacte, cu
ramuri glabre, spinoase, frunze ovat-alungite, acute, pe margini acut-serate, pe faţă lucitoare; florile sunt stacojii,
solitare sau în fascicule şi apar în martie-aprilie pe lemn mai vechi de 1 an iar fructele sunt puţin mai mari ca la
specia precedentă şi sunt uşor roşiatice la maturitate.
Chaenomeles x superba (Frahm) Rehd. (Ch. japonica x Ch. speciosa)
Specie hibridă care se deosebeşte de Ch. speciosa prin ramurile tinere la început păroase, iar de Ch.
japonica prin frunzele mai înguste, acut serate şi florile mai mari.
Are câteva cultivaruri foarte preţuite :
 Coral Sea - cu flori roz-stacojii şi cu înflorire foarte lungă ;
 Crimson and Gold - cu flori foarte mari, roşu-închis şi cu anterele galbene-aurii;
 Ernst Finken - cu flori roşii, strălucitoare, solitare şi foarte mari;
 Fire Dance - cu flori roşii intens;
 Rosea - cu flori pendule de culoare alb-rozii ;
 Nivalis - cu flori albe pur, ş.a.
Gutuii japonezi rezistă bine la ger şi la secetă, adaptându-se uşor şi pe diferite soluri; preferă însă
solurile fertile, fără exces de calcar sau prea compacte. Se pot cultiva atât în plin soare cât şi la semiumbră.
Înmulţire. Gutuii japonezi se pot înmulţi prin seminţe dar prezintă dezavantajul că puieţii sunt
neuniformi în privinţa aspectului florilor. Seminţele necesită stratificare aproximativ 2 luni iar semănatul se
poate face direct în câmp. Este preferată însă înmulţirea vegetativă, la aceste specii putându-se efectua butăşirea
(atât în verde cât şi în uscat), marcotajul (prin muşuroire) şi altoirea prin metoda oculaţiei (iarna sau vara).

44
 Folosire. Aceste specii sunt foarte apreciate pentru înflorirea timpurie şi foarte frumoasă, putându-se
planta izolat, în grupări, masive sau chiar garduri vii libere sau tunse. De apreciat este faptul că pot fi cultivate şi
în ghivece mari care pot fi mutate în locul dorit.

Genul SORBUS L.
Genul are cca. 80 de specii şi multe forme hibride, răspândite în toată emisfera nordică. La noi sunt
menţionate, în flora spontană şi cultivată, cca. 60 de specii (inclusiv cele hibride).
Este reprezentat prin specii cu fructe comestibile (Sorbus domestica este studiat şi la pomicultură) şi prin
specii cu frunze, flori şi fructe decorative.
Sorbus aucuparia L. (sin. Aucuparia silvestris Medik., Mespilus aucuparia All., Pyrus aucuparia
Gaertn. - Scoruşul păsăresc , sorb de munte
Această specie creşte spontan în ţara noastră, fiind arbore ce creşte înalt de 8-12 m. Are coroana rotundă,
lujerii tineri cenuşii sau bruni-roşcaţi. Frunzele sunt compuse, cu 9-17 foliole oblong-lanceolate, sesile, acute sau
obtuze, acut-serate pe margini, pe faţă verzi întunecate iar pe dos verzi-deschis, glabre sau păroase. Florile sunt
albe, în corimbe tomentoase de 10-15 cm lăţime, apar în mai-iunie. Fructele sunt fructe false, cărnoase, mici,
roşii aprins, rămân pe plantă până iarna. Cultivarurile cele mai frecvent folosite în parcuri sunt :
 Ssp. glabrata - cu frunzele glabre din tinereţe ;
 Ssp. sibirica - cu foliolele frunzelor treptat îngustate spre vârf, până la acute.
 Var. lanuginosa - cu frunze păroase chiar şi la maturitate ;
 Var. fastigiata - cu coronoament conic ;
 Var. dulcis ( edulis) - cu fructe mai mari, slab-acide, comestibile.
 Var. xanthocarpa - cu fructele galbene-portocalii.
Sorbus aria (L.) Cr. (sin. Aria nivea Host., Crataegus aria L., Mespilus aria Scop., Pyrus aria Ehrh.) -
Sorb
Arbore care atinge maxim 20 m, coroana este ovată, rareori se poate întâlni ca arbust. Lujerii tineri sunt
alb-cenuşiu tomentoşi, mai târziu glabri, brun-verzui sau roşcaţi, frunzele sunt ovate sau eliptice, late până la 9
cm, acute sau obtuze, la bază rotunjite sau cuneate, pe margini neregulat dublu-serate până la slab lobulate, pe
faţă la început tomentoase apoi glabrescente, pe dos alb tomentoase. Florile sunt albe, dispuse în corimbe
tomentoase, apar în mai-iunie iar fructele sunt globulos-ovate, mai lungi decât late, roşii-portocalii, cu
numeroase lenticele.
Varietăţile cele mai frecvente la noi sunt :
 Var. cyclophyla - cu frunzele suborbiculare sau rotund-ovate, pe margini dublu-serate iar pe dos
alb-tomentoase ;
 Var. longifolia - cu frunzele alungit-eliptice, lungi de 7-14 cm şi late de 3,5-7 cm ;
 Var. macrocarpa - cu fructele mari (până la 2 cm diametru).
Sorbus domestica L. (sin. Mespilus domestica All., Pyrus domestica Smith) - Scoruş
Arbore de până la 15 m, cu mugurii cleioşi, lujerii tineri cenuşiu-tomentoşi, mai târziu glabrescenţi,
frunzele au 11-21 foliole sesile, alungit-eliptice, lungi de 3-5 cm, cu marginile serate în jumătatea superioară, pe
dos ± tomentoase; florile sunt în corimbe alb-tomentoase, late de 6-10 cm, apar în mai-iunie iar fructul este
piriform sau maliform, galben-verzui sau brun-verzui, cu pete roşii.
Sorbus torminalis (L.) Cr. (sin. Crataegus torminalis L., Pyrus torminalis Ehrh.) - Sorb
Arbore de până la 25 m înălţime, cu lujerii la început verzui-tomentoşi, mai târziu cenuşii, bruni glabri,
lucioşi; frunzele sunt lat-ovate, de 5-10 cm lungime, la bază uşor cordate, penat-lobate, de obicei cu 3 perechi de
lobi triunghiulari, acuţi, acuminaţi, rar obtuzi, neregulat seraţi; florile sunt albicioase, în inflorescenţe de 10-12
cm în diametru şi apar în mai-iunie iar fructele sunt la început roşii-gălbui apoi devin brune, cu numeroase
lenticele.
Sorbii sunt destul de rezistenţi la geruri, preferă soluri uşoare, revene, au nevoie de umiditate
atmosferică destul de ridicată şi preferă semiumbra.
Înmulţirea. Se poate face prin semănături efectuate cel mai bine toamna, după recoltarea fructelor. Se
mai poate face semănatul şi primăvara dar este necesară stratificarea de lungă durată (4 luni la 0-1ºC) sau de
scurtă durată (o săptămână la 10-12ºC, urmată de păstrarea sub zăpadă până la semănare). Se mai poate face
înmulţire vegetativă prin altoire în oculaţie (în august) sau în copulaţie (primăvara). Ca portaltoaie se folosesc
puieţi din specia tipică sau chiar alte rosacee (Crataegus monogyna, Pyrus pyraster ş.a).
Folosire. Sorbii sunt foarte apreciaţi pentru frumuseţea frunzişului, florilor şi fructelor precum şi pentru
rusticitatea lor, motiv pentru care se folosesc ca arbori izolaţi, ca arbori de alei sau în grupări.
45
 Genul CRATAEGUS L.
Este un gen foarte bogat în specii şi varietăţi decorative (are în jur de 1000 de specii) reprezentat la noi
prin 4 specii care cresc spontan şi 123 de specii cultivate, care sunt încadrate în 24 de secţii. Cele mai importante
din punct de vedere ornamental sunt :
Crataegus monogyna Jacq. (sin. C. aegica A.Poj.,C. azarella Gris., C. calycina Lind.var. cuneata Diap.
ş.a.) - Păducel, Gherghinar
Arbore sau arbust cu talie de 2-8 m, cu ramuri ascendente, spinoase, cu frunze lat-ovale, cu 3-5 lobi
acuţi, înguşti, cu puţini dinţi spre vârf, pe partea superioară glabre, verzi-închis iar pe dos verzi palid şi uşor
pubescente. Florile în corimbe multiflore, albe sau rozii, apar în luna mai. Fructul este mic, roşu, cu o singură
sămânţă.
Varietăţile cele mai folosite la noi sunt:
 Var. pendula - cu lujerii şi ramurile pendule ;
 Var. rosea - cu flori simple, roze ;
 Var. semperflorens - este arbust scund, cu ramuri subţiri, înflorire continuă sau ci intermitenţe
până în august ;
 Var. variegata - cu frunze panaşate cu alb ;
 Var. heterophylla - cu frunze de forme diferite pe aceleaşi ramuri ;
 Var. splendens - cu frunze groase, pieloase, lucitoare, verzi-închis, 5-7 lobate.
Crataegus oxyacantha L. ( sin. C. laevigata (Poir.)DC., C. oxyacanthoides Thuill.)
Arbust sau arbore larg răspândit la noi, de maxim 5 m înălţime, cu ramuri divergente, spinoase, cu
frunze 3-5 lobate, cu lobii obtuzi sau acuţi, uşor dinţaţi, verzi-întunecaţi, florile în inflorescenţe terminale sunt
albe sau roze şi apar în mai, fructul fiind subglobulos, stacojiu, cu 2-3 seminţe în fiecare fruct.. Varietăţi:
 Var. candidoplena - cu flori albe, involte;
 Var. paulii - cu flori roz-stacojiu deschis, duble;
 Var. plena - cu flori albe, duble care după înflorire devin roz-albicioase ;
 Var. rosea - cu flori simple, roz-deschis, la mijloc albe.
Crataegus crus-galli L. (sin. C. lucida Mill.)
Arboraş de maxim 6-8 m, cu coroana lat-rotunjită şi plată; ramurile sunt glabre, cu spini foarte numeroşi,
drepţi sau uşor curbaţi şi mari; frunzele sunt obovate până la eliptice, de 2-10 cm lungime, pe margini fin serate
spre vârf, în tinereţe subţiri, mai târziu pieloase, cu o reţea densă de nervuri, la început roşiatice, toamna se
colorează în roşu-portocaliu sau roşu. Florile sunt albe dispuse în corimbe spre vârful ramurilor, apar în mai-
iunie, fructele sunt mai mari (1-1,5 cm diametru), verzui, apoi devin roşu mat, decorative mult timp pe plantă,
fiind şi comestibile.
Crataegus pentagyna Waldst. et Kit. (sin. C. melanocarpa M.B.)
Arboraş de 3-8 m înălţime, cu lujerii la început mătăsos-pubescenţi, cu spini numeroşi, subţiri, frunzele
sunt lat-ovat-rombice sau ovate, 3-5(7) lobate sau partite, pe dos dens pubescente; florile sunt albe dispuse în
corimbe de cca. 10 cm diametru, apar în mai-iunie; fructele sunt globuloase, negre sau negre-purpurii, în interior
cu 5 seminţe trimuchiate.
Crataegus sp. sunt specii rustice, rezistente la ger şi la secetă, care suportă semiumbra dar creşte foarte
bine în plină lumină, pe soluri calcaroase, mijlocii, nu prea umede.
Înmulţirea se face prin seminţe şi altoire. Seminţele se stratifică 1 an şi se seamănă a doua toamnă, pe
straturi. Cu excepţia speciei Crategus monogyna, seminţele germinează greu, de aceea e necesară păstrarea lor 4
luni la 21°C şi 5 luni la 5°C sau tratarea cu acid sulfuric.
Varietăţile se altoiesc pe Crategus oxyacantha, folosindu-se procedeele oculaţie sau despicătură.
Folosire. Păduceii se folosesc ca exemplare solitare, în grupări, în componenţa masivelor dar şi ca
garduri vii ( C. monogyna şi C. oxyacantha suportă bine tunderea).

Genul COTONEASTER Ehrh.

Genul este originar din Nordul Africii, Asia şi Europa având cca. 55 de specii de arbuşti cu port variabil.
Frunzele sunt simple, caduce sau persistente, florile sunt albe sau roz, mici, solitare, geminate sau în corimbi
axilari. Fructele sunt mici, divers colorate şi persistă pe plante până iarna.
Dintre cele mai decorative grupe de specii cităm :
Specii târâtoare cu frunze persistente
Cotoneaster dammeri Schneid.( sin. C. humifusus Duth.) - Cotoneaster, bârcoace
46
 Este un arbust sempervirescent cu ramuri repente, radicante, care are frunze eliptice sau obovat-oblongi,
pieloase, lucitoare, flori solitare sau câte două, albe iar fructele roşii, globuloase. Are câteva varietăţi mai des
întâlnite :
 Var. radicans - arbust lipit de sol, cu frunze mici, ovale, lucioase şi ramurile mai puternic
radicante decât la specia tip ;
 Var. Skogsholmen - este obţinută în Suedia prin selecţie şi are o creştere foarte rapidă, repentă,
cu frunze eliptic-alungite, de 1-2 cm, verzi-închis, lucitoare.
Specii cu forme prostrate şi frunze caduce
Cotoneaster horizontalis Decne.
Este cel mai cunoscut cotoneaster şi prezintă creştere prostrată, cu talia sub 1 m, frunze mici, lucioase,
verzi închis, semipersistente, toamna devin roşietice, flori câte l-2, aproape sesile, roz iar fructele sunt roşii
aprins, sferice.
Specii erecte, de talie medie şi cu frunze caduce
Cotoneaster dielsianus Pritz.(sin. C. applanatus Duthie)
Arbust erect, până la 2 m înălţime, originar din China, are ramuri lungi, arcuite, frunze de 1.2,5 cm
lungime, verzi închis, pubescente pe ambele feţe, pe dos cenuşii şi puternic nervate; florile sunt roz sau albe cu
roşu, câte 3-7 în cime păroase, apar în mai-iunie; fructele sunt roşii, lucioase, globuloase.

Cotoneaster divaricatus Rehd. Et Wils.

Arbust de până la 2 m, cu ramuri divergente, frunze eliptice până la ovat-eliptice, căzătoare, de culoare
verde închis pe faţă, lucioase; florile sunt albe cu baza roşiatică, dispuse câte 2-4 pe ramuri scurte laterale, apar
în iunie iar fructele sunt elipsoidale, de culoare roşu-închis
Specii de talie medie cu frunze sempervirescente
Cotoneaster buxifolius Wall. Ex Lindl.
Arbust de până la 1,8 m, bogat ramificat, cu frunzele persistente, eliptice sau obovate, de 5-15 mm
lungime, verzi-închise pe faţă şi albe-gălbui-tomentoase pe dos; florile sunt albe, dispuse câte 2-4 pe ramuri
laterale scurte, apar în iunie; fructele sunt roşii, globuloase.
Specii de talie mare cu frunze caduce
Cotoneaster bullatus Bois.
Arbust de până la 3,5 m, cu creştere laxă, are frunze de 3-8 cm, verzi-închis pe faţă şi zbârcite, pe dos
gălbui sau cenuşiu tomentoase; florile sunt roşietice, câte 4-12 în inflorescenţe păroase, apar în mai-iunie iar
fructele sunt sferice roşii deschis.
Cotoneaster multiflorus Bge.
Arbust de până la 4 m înălţime, lăstarii tineri sunt la început dens pubescenţi, apoi devin glabri, brun-
roşcaţi, frunzele sunt căzătoare lat-ovate sau lat-obovate, pe faţă de culoare verde intens, pe dos verzi-cenuşii,
florile albe, în corimbe de până la 20 de flori, erecte, apar în iunie iar fructele sunt globuloase, roşii. Nu rezistă
prea bine la ger.
Specii de talie mare cu frunze semipersistente
Cotoneaster salicifolius Franch.
Arbust de până la 6 m înălţime, cu ramuri divergente, frunze semipersistente, îngust-lanceolate, de 3-8
cm, pe partea superioară verzi-închis, pe cea inferioară albicios tomentoase, florile sunt mici, albe în corimbe,
apar în iunie iar fructele sunt globuloase, roşii.
Are o varietate foarte apreciată - var. floccosus Rehd.&Wils.- la care toamna unele frunze se colorează
în galben până la roşu-deschis.
Majoritatea speciilor de Cotoneaster au rezistenţă medie faţă de temperaturile scăzute. Cresc bine pe
soluri variate, preferabil mai puţin umede, suportând bine şi seceta. Speciile care toamna au frunzele variat
colorate au pretenţii faţă de lumină, celelalte specii cresc bine şi în semiumbră. C. dammeri suportă bine chiar
umbrirea.
Înmulţirea.
Speciile de Cotoneaster se înmulţesc prin seminţe, butaşi, marcotaj, altoire. Semănăturile se recomandă
pentru majoritatea speciilor (C. horizontalis şi C. salicifolia nu se reproduc fidel). Seminţele scoase după
macerarea pulpei si apoi stratificate se seamănă pe strat prin împrăştiere, în ianuarie-februarie când timpul
permite (îngheţul nu produce daune). Se acoperă cu 1-2 cm de pământ şi un strat subţire de turbă sau cetină. În
primul an germinează C. bullatus, C. dielsianus, iar C. divaricatus în al doilea an. Pentru speciile care

47
germinează greu este necesară stratificarea iniţială la 21°C 4 luni şi apoi 5 luni la 5°C, sau tratarea cu acid
sulfuric concentrat 90-150 minute şi stratificarea ulterioară la rece, 3-4 luni.
Butăşirea (cu călcâi) se face sub sticlă, în iunie-iulie pentru speciile cu frunze caduce şi august-
septembrie pentru cele cu frunze persistente. La C. bullatus, C. dielsianus, C. horizontalis se aplică şi butăşirea
în uscat. Marcotajul se execută în mai-iunie, la C. dammeri.
Altoirea este recomandată numai pentru varietăţi pe portaltoi de C. dielsianus, în martie.
Folosire. Se folosesc izolate, în grupuri, pe stâncării, la marginea masivelor, fiind deosebit de apreciate
pentru frumuseţea portului, a florilor şi fructelor.

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU TATIANA

.Arboricultură P + H
CURSUL nr. 10
Subfamilia PRUNOIDEAE

Genul PRUNUS L.
Cuprinde numeroase specii şi varietăţi ornamentale, arbori şi arbuşti, cu o largă utilizare în cadrul
spaţiilor verzi, decorând prin florile frumoase, albe sau roz, simple sau duble, uneori parfumate.
Genul cuprinde cca 200 de specii, la noi fiind cultivate ca plante decorative 79 de specii (dintre care 5
sunt hibride), originare de pe tot cuprinsul Globului.
Grupa migdalilor şi piersicilor ornamentali
Prunus tenella Batsch (sin. Amygdalus nana L., Prunus nana Stok.) - Migdalul pitic. Este un arbust
de talie mică (60-100 cm), care drajonează mult, întâlnit spontan în zonele de stepă. Frunzele sunt lanceolate sau
obovat-lanceolate, pieloase, pe faţa superioară verzi-deschis. Decorează prin florile roz-intens, mici si solitare
sau grupate câte 2(3), care îmbracă ramurile. Fructul este ovoidal, tomentos. Rezistă la uscăciune; se foloseşte în
grupuri şi masive omogene.
Grupa cireşilor ornamentali
Prunus avium L. (sin. Cerasus avium (L.) Mnch.) - Cireşul păsăresc. Arbore de până la 24 m înăţime,
cu port piramidal, ramuri orizontale puternice şi lujeri glabri, scoarţa se exfoliază în benzi ca hârtia; frunzele sunt
moi, oblong-ovate, crenat-serate, uşor rugoase pe faţă şi pubescente pe dos; florile sunt rozii, în umbele sesile
multiflore. Are varietăţile ornamentale: plena - cu flori duble; salicifolia - cu frunze foarte înguste şi juliana -
cu fruct ovoidal, cu mezocarp moale, suculent, roşu-întunecat la culoare.
Prunus mahaleb (sin. Cerasus mahaleb Mill., Padus mahaleb (L .) Borkh.) - Vişinul turcesc. Arbore
de cca 10 sau uneori arbust, cu lujerii glandular-pubescenţi, frunzele eliptic-ovate până la obovat-oblongi, de 4-7
cm lungime, acuminate, crenat-serate, glabre sau uşor pubescente pe dos, cu flori albe, parfumate, în corimbe tip
racem, scurte, apar în iunie, iar fructele sunt ovoide, mici, negre la maturitate. Mai frecvente sunt varietăţile:
pendula (decorativă prin portul pletos), monstruosa (cu coroana compactă, globuloasă, cu ramuri scurte şi
groase) şi xanthocarpa (cu frcte galbene).
Prunus cerasifera Ehrh (sin. P. domestica var. myrobalan L., P. korolkowii Wilm., P. myrobalana
Loisel.) - Corcoduşul. Arbore de până la 8 m înălţime, uneori cu ţepi, cu frunze eliptice sau ovate, de 3-6 cm
lungime, fin obtuz serate, verzi-deschis ; florile sunt solitare, albe şi apar devreme (martie-aprilie) iar fructul este
subglobulos, roşu, uşor-brumat. Prezintă câteva varietăţi mai decorative:
 Atropurpurea - cu frunze roşii, flori roz, fructe roşii;
 Nigra - cu frunze purpurii închis;
 Hessei - cu frunze brune marginate cu gălbui ;
 Elegans- cu ramuri subţiri, lungi, şerpuitoare ;
48
  Pissardii - cu frunze mai mari, purpurii, flori roze şi fructul roşu-mov întunecat.
Grupa mălinilor ornamentali (cu flori în raceme)
Prunus padus (sin. Cerasus padus (L.) Delabre., Padus avium Mill., Padus racemosa (Lam.) Schn., P.
racemosus Lam.) - Mălinul. Arbore sau arbust de 3-15 m, care drajonează puternic, lujerii sunt zvelţi, erecţi sau
penduli, cu numeroase lenticele, scoarţa miroase urât dacă este ruptă, frunzele sunt obovate până la eliptic-
oblongi, de 6-10 cm lungime, acut şi fin serate, pe faţă verzi-închis, glabre, pe dos verde-deschis, cu smocuri de
peri în axilele frunzelor, florile sunt albe, parfumate, grupate câte 15-35 în raceme lungi de 10-15 cm, pendente,
apar în aprilie-mai iar fructul este subglobulos, negru, lucios, necomestibil. Mai frecvente sunt soiurile pendula,
flore-plena, aurea, aucubaefolia (frunzele pătate cu galben). Este o specie cu mare amplitudine ecologică,
rezistentă la poluarea urbană.
Prunus serotina (sin. Cerasus serotina Loisel., Padus serotina Agardh) - Mălinul american Arbore de
maxim 30 m, cu jujeri glabri şi scoarţa brun închis, frunze oblong-ovate, de 8-12 cm lungime, cu marginea
serulată, cu dinţi mici, curbaţi, pe faţă lucioase, pe dos verzi deschis, florile sunt albe, în raceme cilindrice de 10-
14 cm lungime, iar fructul este globulos la început roşietic apoi brun-negricios, comestibil.
Mai ornamentale se consideră varietăţile salicifolia (cu frunzele lanceolate, lung-acuminate) şi
pyramidalis (cu port conic). Este o specie neexigentă, rezistentă la ger şi secetă.
Înmulţire. Se poate realiza prin semănături (pentru înmulţirea speciilor pure şi pentru obţi-nerea de
portaltoi), efectuate toamna, în octombrie, după o lună de stratificare în nisip bine umectat, sau, cel mai bine,
primăvara, după stratificarea sâmburilor în condiţii controlate, în funcţie de specie. Înmulţirea vegetativă se
recomandă varietăţilor şi formelor decorative de Prunus, putându-se efectua :
- Altoirea - pe portaltoi de P. avium (pentru cireşi şi vişini) sau P. cerasifera (pentru migdali, piersici şi
chiar mălini).
- Butăşirea - se foloseşte mai puţin, preferând P. laurocerasus butaşii de vară. Butaşii lignificaţi se
recomandă la P. cerasifera.
- Marcotajul - se foloseşte pentru înmulţirea unor portaltoaie vegetative (de exemplu P. avium ).
Folosire. Se recomandă folosirea speciilor de Prunus ca plante izolate sau în grupări, iar unele dintre
specii pot avea localizări mai variate (de exemplu P. laurocerasus- pentru garduri vii, P. tenella - pentru mici
masive, P. spinosa - pentru marginea masivelor şi pentru consolidarea terenurilor, etc.).

Subclasa ROSIDAE
Ordinul FABALES
Familia CAESALPINIACEAE

Această familie cuprinde specii ornamentale de subarbuşti, arbuşti şi arbori cu frunze compuse, flori
hermafrodite grupate în inflorescenţe şi fructele păstăi.

Genul CERCIS L.
Cuprinde 5-7 specii de arbuşti sau arbori răspândiţi în Europa de sud-est, Asia de est şi America de
Nord. Au muguri alterni, frunze simple, întregi, palmat-nervate; florile în fascicule sau în raceme, apar înainte
sau odată cu frunzele, chiar şi pe tulpină; fructele sunt păstăi dehiscente.
Cercis siliquastrum L. - Arborele Iudei . Este o specie de arbust sau arbore care poate ajunge la 10 m
înălţime. Are tulpina acoperită de o scoarţă negricioasă, cu crăpături fine, coronamentul lat-oval, lujerii, brun-
roşcaţi, glabri, cu lenticele mici, numeroase şi mugurii ovoid ascuţiţi alipiţi de lujer, pubescenţi. Frunzele sunt
alterne, simple, reniforme, verzi intens în tinereţe, albastre-verzui mai târziu, glabre, lung peţiolate. Florile au
culoarea roz-violaceu, în fascicule, şi apar în aprilie-mai, înaintea înfrunzitului, pe lemn de toate vârstele, chiar şi
pe trunchi. Fructele sunt păstăi de 7-10 cm lungime, de culoare negricioasă, care se păstrează mult timp pe
arbore; seminţele sunt ovat - eliptice, turtite, tari, de culoare brună. Dintre varietăţi menţionăm: var. alba, cu flori
albe şi var. variegata, cu frunze striate cu alb. Este o specie deosebit de ornamentală prin forma frunzelor şi prin
abundenţa florilor ce apar timpuriu, înaintea înfrunzitului, chiar pe tulpină. Este o specie termofilă, sensibilă la
ger şi îngheţuri târzii, care vegetează bine în locuri adăpostite, pe soluri nisipoase. Rezistă bine la uscăciune.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, altoire şi butăşire. Au fost făcute şi încercări reuşite de marcotare.
Semănarea în pepinieră se face toamna, după recoltare, sau primăvara când se foloseşte sămânţa stratificată.
Semănarea se mai poate face în februarie-martie, în răsadniţe, în lădiţe. Altoirea se poate face în ianuarie, în seră.
Se folosesc puieţi de un an, păstraţi în lădiţe cu muşchi umed. Se practică altoirea în despicătură, folosindu-se

49
lujerii din sezonul precedent de vegetaţie. Puieţii altoiţi se plantează în vase de lut conţinând pământ nisipos.
Butăşirea se practică mai rar, primăvara, în seră, cu butaşi lignificaţi.
Folosire. În parcuri şi grădini aceste specii se întrebuinţează în mod individual sau în grupuri, fiind
preţuite pentru înflorirea abundentă, timpurie, înaintea înfrunzitului şi prin forma particulară a frunzelor.

Genul GLEDITSIA L.
Cuprinde cca 11 specii originare din Europa, Asia, Japonia, Africa tropicală, Argentina etc. La noi în
cultură există 5 specii. Sunt arbori spinoşi, cu frunze alterne, uneori fasciculate, cu flori poligame în raceme sau
panicule, cu fructul o păstaie turtită.
Gleditsia triacanthos L. - Glădiţă, Plătică, Roşcov sălbatic. Este un arbore originar din partea de sud-
est a Americii de Nord care ajunge la noi la înălţimea de 40 m. Atunci când se dezvoltă în masiv are tulpina
dreaptă. Scoarţa este de culoare cenuşie-deschis si formează ritidom subţire, care mai târziu devine solzos.
Coroana este largă şi răsfirată. Ramurile, lujerii si uneori chiar tulpina prezintă spini lungi, simpli sau ramificaţi.
Frunzele sunt simplu sau dublu paripenat-compuse, cu 7-12 perechi de foliole de cca 3 cm lungime, oblong-
lanceolate, lucioase, pe margini puţin crenate, verzi, toamna capătă o culoare galbenă. Florile, în raceme înguste,
sunt mici, galbene-verzui, mirositoare, melifere şi apar târziu, în iunie-iulie. Fructul este o păstaie indehiscentă,
de 30-40 cm lungime şi 3-4 cm lăţime, ce conţine seminţe obovate, brune, cu tegumentul tare. Păstăile rămân pe
arbore până primăvara.
Fructifică anual şi abundent. Lăstăreşte mai slab decât salcâmul şi drajonează. Are o creştere rapidă şi o
longevitate de peste 100 de ani. În cultură sunt cunoscute mai multe varietăţi: var. inermis, fără spini;
var.elegantissima, cu ramuri subţiri, pendule şi f. piramidalis, cu port piramidal.
Glădiţa are mare nevoie de lumină şi cere un climat mai călduros. Suportă bine seceta. Rezistă mai bine
decât alte specii la inundaţii, pe terenuri sărăturoase, pe soluri bogate în carbonaţi. Este puţin atacată de
dăunători şi este destul de vătămată de vânt.

Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă. Semănăturile de toamnă (după 15 septembrie) dau rezultate bune,
chiar dacă se fac cu seminţe nepregătite, recoltate în aceeaşi toamnă. Semănăturile de primăvară se fac cu
seminţe pregătite prin forţare. Forţarea se execută ţinând seminţele 1-2 minute în apă la 100°C şi apoi 10-12 ore
în apă caldă la 60-70°C. Se mai pot trata seminţele cu ajutorul unei soluţii de HCl 37% în care se ţin timp de 30
minute.
Folosire. Glădiţa este mult întrebuinţată în parcuri si grădini, în special pentru garduri vii înalte,
impenetrabile, care au însă dezavantajul că se răresc cu timpul, necesită completări şi se tund cu o oarecare
greutate. Este folosită de asemenea ca arbore izolat în masive, grupuri şi pe alei, fiind preţuită pentru creşterea
rapidă, marea rusticitate, pentru frumuseţea frunzişului şi fructele decorative, care rămân pe ramuri în timpul
iernii. Pentru varietăţile ornamentale se poate face altoirea.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul FABALES
Familia FABACEAE ( LEGUMINOSAE)

Genul SOPHORA L.
Acest gen este originar din Asia şi America de Nord, cuprinzând cca. 22 specii de arbori, arbuşti şi mai
rar subarbuşti. Dintre speciile genului, la noi se cultivă în special:
Sophora japonica L. - Salcâmul japonez, sofora
Este arbore originar din China şi Coreea, unde ajunge la înălţimea de peste 20 m. Are tulpina acoperită
cu o scoarţă la început netedă, de culoare verde-închis, apoi cenuşie, cu ritidom subţire; formează ritidom de
timpuriu. Coroana este globuloasă, deasă. Lujerii sunt verzi, glabri. Mugurii sunt alterni, mici, îngropaţi parţial
în cicatrice. Frunzele sunt imparipenat compuse, de 15-25 cm, cu 7-11 foliole ovate sau ovat-lanceolate, verzi-
închis şi lucitoare pe faţă, pe dos glauce şi alipit pubescente. Florile sunt galben-pal, mai mici decât ale
salcâmului, în panicule terminale, erecte. Înflorirea are loc vara (iulie-august). Păstaia este indehiscentă,
strangulată între seminţe, de culoare verde, de 5-10 cm lungime. Se maturează toamna târziu, dar se menţin pe
ramuri mult timp, pe timpul iernii păstăile se fragmentează şi cad. Seminţele sunt ovale, negre. În cultură se
cunosc cultivarurile: pendula, cu port pletos şi nu înfloreşte; variegata, cu foliolele striate cu alb-gălbui şi
columnaris, cu portul piramidal.

50
 Sofora este o specie de lumină care suportă în tinereţe umbrirea. Preferă staţiunile mai calde, ferite de
geruri. Rezistă la secetă, fum şi gaze. Necesită soluri profunde, fertile, cu textură medie spre uşoară. Suportă
prezenţa calcarului în sol. Creşte destul de încet în primii ani şi lăstăreşte destul de bine.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă şi prin altoire. Seminţele, chiar neforţate, semănate primăvara
devreme, răsar în aceeaşi primăvară; totuşi este bine ca, înainte de semănat, să fie ţinute în apă 12-14 ore.
Înmulţirea varietăţilor ornamentale se face prin altoirea în despicătură, în sere. Portaltoaiele sunt puieţi
de 2-3 ani, obţinuţi din sămânţă, transplantaţi de primăvara în ghivece de pământ şi aduşi în seră cu două
săptămâni înainte de altoit. Altoaiele se confecţionează din lujerii formaţi în sezonul curent de vegetaţie,
lungimea lor fiind de 8-10 cm.
Folosire. Sofora este un arbore ornamental, cultivat în parcuri şi grădini, solitar, în grupuri sau la
marginea masivelor, fiind preţuit pentru coronamentul său globulos, plângător sau piramidal, pentru frumuseţea
frunzelor sale lucitoare, dispuse ordonat, şi înflorirea sa târzie. Se evită folosirea ca arbore de aliniament din
cauza păstăilor care se fragmentează şi cad, murdărind trotuarele şi provocând alunecarea pietonilor.

Genul CLADASTRIS Raf.

Dintre speciile genului, la noi se cultivă:
Cladrastis lutea (Michx)K.Koch (sin. Virgilia lutea Michx., C. tinctoria Raf.) - Cladastris. Este o
specie originară din America de Nord şi Asia de est. Talia este de 5-15 m înălţime. Are scoarţa trunchiată netedă,
cenuşie-închis, coroana largă, deasă, cu ramuri fragile. Lujerii sunt bruni, glabri. Mugurii sunt alterni, nuzi,
suprapuşi, înconjuraţi de o cicatrice în formă de potcoavă. Frunzele sunt penat compuse, mari de peste 20 cm
lungime, cu 7-9 foliole ovat-eliptice de 7-10 cm; toamna se colorează în galben-auriu. Florile sunt albe, în
panicule pendule de 25-44 cm, mirositoare; apar în mai-iunie. Fructele sunt păstăi de 7-8 cm, turtite, târziu
dehiscente. Este o specie exigentă faţă de sol şi climă. Necesită cultivarea pe soluri fertile profunde, revene, în
lumină, dar cu adăpost lateral. Zăpada şi furtunile îi provoacă rupturi în coronament.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe şi butaşi. Semănăturile se fac în perioada februarie-martie, în seră.
Butăşirea se practică în decembrie, cu butaşi de rădăcină de 5-8 cm lungime iar după înrădăcinare, în aprilie, se
plantează în pepinieră.
Folosire. În parcuri şi grădini acest arbore este foarte apreciat pentru inflorescenţele mari, mirositoare,
care în momentul scuturării, prin abundenţa lor, dau impresia unei ninsori căzute împrejurul arborelui. Culoarea
frunzelor, care toamna devin galbene-aurii, îl recomandă, de asemenea, ca un frumos arbore de ornament. Se
foloseşte în mod individual sau în grupuri.

Genul GENISTA L.
Gen originar din Africa, Asia şi Europa care are cca. 98 de specii ierboase, subarbuşti şi arbuşti. La noi
există câteva specii spontane şi cultivate ca plante ornamentale chiar dacă sunt, în general, puţin răspândite în
ţara noastră.
Genista tinctoria L. - Drobiţă, Grozamă. Este un subarbust răspândit în Europa, Asia şi America de
Nord, care ajunge la 0,3-0,6 m, cu ramuri lungi, virgate, uneori în formă de mătură, muchiate, de culoare verde,
cele mai multe terminate cu inflorescenţă. Frunzele sunt simple, lanceolate, de l-4 cm, oblongi până la oblong
lanceolate, ciliate pe margini, verzi-închis pe faţa superioară. Florile sunt galbene, în raceme terminale, apar
vara. Fructele sunt păstăi turtite de 2-3 cm lungime, late de 3-5 mm, conţinând 5-10 seminţe orbiculare de
culoare verzuie.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, butaşi sau prin altoire. Seminţele, care se recoltează imediat după
coacere, se seamănă în februarie, în răsadniţe. Butăşirea se practică la Genista tinctoria în septembrie-octombrie,
la pat rece, iar la începutul iernii, butaşii se trec în vase de pământ. Butaşii se confecţionează din lujerii laterali,
semilignificaţi cu călcâi şi au o lungime de 5-10 cm. Se mai practică altoirea (în despicătură), în sere, primăvara
pe portaltoi de Laburnum anagyroides, înrădăcinat în ghiveci.
Folosire. Plantele de drobiţă sau grozamă se folosesc în parcuri la lizierele de masive, ca borduri de alei,
în grupări sau, cele mai decorative, în mod izolat. Mai nou se utilizează frecvent pentru decorarea rocăriilor.

Genul CYTISUS L.
Gen originar din Europa, Africa de Nord şi Asia de Est, cu cca 60 de specii de arbuşti de maxim 2 m
înălţime. Cele mai frecvente specii la noi sunt :
Cytisus scoparius (L.) Link. (sin. Sarothamnus scoparius (L.) Wimm.) - Mătura verde, Drob.

51
 Este un arbust originar din Europa sudică, care ajunge până la 1,5 m înălţime. Are tulpinile des
ramificate, verzi, cu 5 muchii, relativ sărace în frunze. Frunzele sunt alterne, trifoliate, sau cele superioare,
reduse la o foliolă, obovate sau obovat-lanceolate, de 0,8-2 cm lungime. Florile sunt galbene-aurii, foarte rar
albe, fiind aşezate la subsuoara frunzelor câte l-2; înfloreşte în mai-iunie. Fructele sunt păstăi înguste,
dehiscente, conţinând 8-15 seminţe brune, negricioase. Există numeroase cultivaruri apreciate : Andreanus - cu
flori galbene cu roşu-închis ; Goldfinch - cu flori galbene cu roşu ; Red Wings - cu flori roşii-carmin şi Cornish
Cream - cu flori galben-pal. (după Iliescu, A.- F.,1998). Este o specie rustică, vegetând bine pe soluri sărace,
uscate, dar lipsite de calcar. Suferă din cauza gerurilor.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă. Aceasta se pregăteşte la fel ca cea de salcâm şi se seamănă în
aprilie, la 2 cm adâncime. Puieţii devin apţi de plantat la vârsta de un an.
Folosire. In parcuri şi grădini se întrebuinţează la margini de masive, sub formă de boschete sau izolat,
pe terenuri sărace, uscate; poate fi cultivat şi pe haldele miniere.

Genul LABURNUM Fabr.

Cuprinde 3 specii răspândite în Europa de sud şi Asia de vest, preţuite în cultura ornamentală, dintre care
la noi este cultivat:
Laburnum anagyroides Medik.(sin. L. vulgare Bercht.et Presl., Cytisus laburnum L.) - Salcîmul
galben. Este un arbust indigen întâlnit frecvent la noi şi chiar spontan în pădurile montane din S-V Olteniei,
ajunge la 7 m înălţime şi adeseori are port de arbore. Are scoarţa măslinie, lujerii verzi-cenuşii, pubescenţi.
Frunzele sunt alterne trifoliate, lung peţiolate, cu foliole eliptice de 3-8 cm, aproape sesile. Florile în racem, lax,
pendul, lung până la 30 cm, galbene-aurii, melifere; înfloreşte în mai-iunie. Fructul este o păstaie de 5-6 cm
lungime, alungită, pubescentă, cu 3-7 seminţe mici, care se maturează în august. Dintre varietăţi cităm:
alschinger (cu foliole albăstrui-cenuşii), aureum (cu foliole panaşate cu galben), pendulum (cu ramuri subţiri,
pendente) etc.
Este o specie heliofilă, rezistentă la secetă şi destul de rezistentă la ger, puţin exigentă faţă de sol (nu
suportă terenurile compacte), rezistă la fum şi la praf, la umbrire. Scoarţa, frunzele, fructele şi seminţele sunt
toxice, deoarece conţine un alcaloid periculos pentru om şi animale (citisina).
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, prin altoire şi prin butăşire. Semănarea se face primăvara, fără
stratificare, ci doar o umectare a seminţelor în apă timp de 2-3 ore. Altoirea se execută în iulie, în oculaţie; se
mai poate altoi în luna aprilie, în despicătură, după ce portaltoiul a fost retezat deasupra primului mugure de la
bază. Butăşirea se practică în noiembrie, folosindu-se butaşi lignificaţi din sezonul curent de vegetaţie, având
lungimea de 20-25 cm şi la bază un mic călcâi. Butaşii se plantează direct în pepinieră.
Folosire. În parcuri şi grădini, salcâmul galben este preţuit pentru inflorescenţele mari, pendente, de
culoare galbenă-aurie. Se întrebuinţează la marginea masivelor, în compoziţia boschetelor sau chiar izolat. Este
indicat pentru spaţiile verzi industriale şi pentru zona litoralului.

Genul AMORPHA L.
Gen originar din America de Nord şi Mexic care include cca 13 specii de arbuşti rezistenţi la secetă. La
noi se întâlneşte frecvent :
Amorpha fruticosa L. - Salcâmul mic, amorfa. Este un arbust care ajunge obişnuit la circa 3 m
înălţime şi, mai rar, chiar până la 6 m. Are o înrădăcinare puternică şi drajonează; tulpinile cu ramuri lungi,
subţiri, curbate, formează o coroană rară. Frunzele sunt imparipenat compuse, mari, cu foliole numeroase (11-
25), ovat-eliptice, lungi până la 4 cm, înfrunzeşte târziu, la sfârşitul lunii mai. Florile mici, albastre-violacee, în
raceme spiciforme, apar mai târziu decât ale salcâmului, în iunie-iulie şi sunt melifere. Fructele sunt păstăi foarte
mici, de 7-9 mm, curbate, indehiscente, cu o singură sămânţă de circa 5 mm, brună, lucitoare. Este o specie
heliofilă, care preferă staţiunile calde, cu sezon lung de vegetaţie, rezistentă la secetă, nepretenţioasă faţă de sol,
dar preferându-le pe cele nisipoase, revene. Dintre varietăţile întrebuinţate în cultura ornamentală cităm:
Albiflora, cu flori albe, Pendula, cu ramuri pendule, Crispa, cu frunzele ondulate ş.a.
Înmulţire. Amorfa se înmulţeşte prin seminţe care se seamănă primăvara, fără a fi pregătite în prealabil
prin stratificare sau prin forţare. Mai rar se practică butăşirea. În acest caz butaşii se execută cu călcâi. Varietatea
pendula se obţine prin altoire, primăvara, în despicătură, pe portaltoi de Amorpha fruticosa. Lăstăreşte şi
drajonează puternic.
Folosire. Amorfa este preţuită pentru parcuri şi grădini pentru interesantele sale inflorescenţe de culoare
liliachie-albăstruie şi pentru forma păstăilor. Este întrebuinţată în boschete şi la marginea masivelor si pentru
consolidarea terenurilor în pantă şi a coastelor degradate.
52
 Genul WISTERIA Nutt.
Gen originar din America de Nord şi Asia de Est care incude 9 specii de liane înalte, căţărătoare. La noi
se întâlnesc speciile :
Wisteria sinensis (Sims)Sweet. - Glicina. Este o liană originară din China, care ajunge la 20 m
lungime. Lujerii şi frunzele sunt la început păroase, apoi glabrescente. Frunzele sunt alterne, imparipenat-
compuse, lungi până la 30 cm, cu 7-11 (13) foliole ovat-lanceolate, până la eliptice, de 4-8 cm lungime, lung
acuminate. Florile sunt albastre-violet sau roz-violacee, mirositoare, de 2,5 cm, în raceme pendente, lungi de 15-
30 cm, înfloresc în mai-iunie, cu înflorire aproape simultană a florilor. Fructul este o păstaie păroasă, coriacee,
de 10-15 cm, conţinând 1-3 seminţe. Dintre varietăţi cităm varietatea Alba, cu flori albe. Este o specie care
necesită soluri bogate, revene, uşoare, locuri însorite, la adăpost de curenţii reci. Este destul de rezistentă la
geruri. Glicinele se taie de două ori pe an : în martie, când se păstrează lăstarii formaţi pe ramurile bătrâne,
precum şi baza ramurilor de 1 an, garnisită cu boboci ; vara, în luna august, când se scurtează creşterile lăstarilor
lungi, care au poziţii necorespunzătoare.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, marcotaj, butăşire şi altoire. Semănatul se execută primăvara, la
sfârşitul lunii aprilie, în pepinieră sau în seră, unde se poate semăna toamna târziu şi chiar iarna, în cutii, într-un
amestec de 1/2 pământ lutos, 1/4 turbă sau humus de pădure şi 1/4 nisip. Prin marcotaj se înmulţeşte primăvara,
aplicându-se marcotajul şerpuit la lăstarii din anul precedent. Pentru asigurarea înrădăcinării se face o incizie la
un mugure aflat în pământ. Butăşirea se practică cu butaşi de rădăcină de 13-14 cm lungime, care se plantează
primăvara în pământ nisipos, în răsadniţe reci se poate executa butăşirea în verde, în vederea altoirii se folosesc
portaltoaie de Wisteria sinensis (puieţi de l-2 ani) proveniţi din seminţe. Se mai practică altoirea pe butaşi
înrădăcinaţi, cu rădăcină goală. Altoirea se face în despicătură, în lunile februarie-martie; după altoire se
plantează în ghivece, iar după prindere se plantează la loc definitiv.
Folosire. Glicina este o plantă agăţătoare mult preţuită pentru ornamentarea pe verticală a pereţilor,
balcoanelor, pergolelor, chioşcurilor.

Genul ROBINIA L.
În acest gen sunt cuprinse cca 18 specii de arbuşti şi arbori originari din America de Nord, care au fost
introduşi în Europa începând cu anul 1601. Au lujerii spinoşi, cu spini aşezaţi perechi, muguri mici, ascunşi,
frunze imparipenat compuse, cu foliole opuse, peţiolate, florile în raceme şi fructul o păstaie turtită cu
numeroase seminţe.

Robinia pseudacacia L. - Salcîmul. Este un arbore care ajunge până la 25 m înălţime, cu înrădăcinarea
lung trasantă, cu tulpina ce capătă ritidom gros, cu coronamentul neregulat, lujerii muchiaţi şi spinoşi. Frunzele
sunt imparipenat compuse, cu 7-19 foliole eliptice, de 3-4 cm lungime, glabre, pe partea inferioară glaucescente;
înfrunzeşte târziu, în cursul lunii mai. Florile sunt albe, uneori roz-deschis foarte parfumate, în raceme pendule
de 10-25 cm lungime, apar în mai-iunie. Fructul este o păstaie brun-negricioasă de 5-10 cm, cu 3-10 seminţe
reniforme, brune, tari.
Salcâmul este o specie de lumină, care poate însă suporta o umbrire laterală. Necesită un sezon lung de
vegetaţie şi căldură estivală. Este sensibil la ger şi îngheţuri, fiind vătămat de către vânturile puternice. Se
dezvoltă în bune condiţii pe solurile permeabile, revene, fertile şi suferă pe soluri calcaroase, lutoase, compacte,
pe terenuri înţelenite. Nu suportă apa stagnantă.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, prin marcotaj, butăşire, altoire. Semănarea se face primăvara,
după trecerea îngheţurilor târzii, cu seminţe forţate. Forţarea se face prin ţinerea seminţelor în apă rece, caldă sau
clocotită, prin scarificarea mecanică, prin tratament chimic (acid sulfuric). Pentru forţarea cu apă rece, seminţele
se ţin timp de 48 de ore, înainte de semănat, în apă rece. În apă caldă seminţele sunt ţinute la forţat numai 24 de
ore, iar în apă clocotită, câteva minute. Scarificarea se execută cu maşina de scarificat. Cu acid sulfuric seminţele
se tratează timp de 60 de minute. Marcotajul se execută prin muşuroirea drajonilor, care se pot obţine prin
rănirea rădăcinilor, cu ajutorul cazmalei, la începutul sezonului de vegetaţie. Butăşirea se face cu butaşi de
rădăcină, de circa 8 cm lungime, confecţionaţi în luna decembrie şi conservaţi în nisip.
Altoirea se practică pe puieţi de salcâm (Robinia pseudacacia) plantaţi sau pe puieţi cu rădăcina goală,
după care se plantează în pepinieră la distanţa de 80 cm între rânduri si 50 cm pe rând. În vederea formării de
arbori de alei, puieţii de salcâm se recepează în anul al doilea de la plantare şi după l-2 ani se practică o altoire în
coronament la înălţime de 2,2-2,4 m pentru varietăţi. După prindere, altoaiele trebuie tutorate. După plantarea lor

53
definitivă, la unele varietăţi (Bessoniana, Umbraculifera etc.) se taie scurt în coronament, anual sau la 2-3 ani, în
vederea îndesirii coronamentului.
Folosire. Salcâmul este o specie folosită în cuprinsul spaţiilor verzi ca arbore de alei, bulevarde, străzi,
sub formă de boschete sau pâlcuri şi în mod izolat, fiind preţuit fie pentru port, fie pentru înflorirea bogată şi
plăcut mirositoare sau pentru rapiditatea de creştere şi cultura sa relativ uşoară.

Genul COLUTEA L.
Cuprinde circa 10 specii din Europa de sud şi până în Asia, din care la noi se găsesc 5 specii (una
spontană şi 4 cultivate).
Colutea arborescens L. - Băşicoasă . Este un arbust originar din Europa de Sud, care ajunge la maxim 4
m înălţime. Are tufa largă, lujerii erecţi, frunze imparipenat-compuse, cu 7-13 foliole obovate sau larg eliptice
terminate cu un vârf ascuţit, pe dos pubescente ; flori galbene, dispuse câte 8 în raceme axilare, care înfloresc din
iunie în august; fructele sunt păstăi veziculoase, conţinând 20-30 seminţe reniform-turtite, decorează arbustul
după căderea frunzelor. Este o specie puţin exigentă faţă de sol, care poate vegeta pe soluri sărace şi calcaroase.
Este rezistentă la secetă, fum si praf.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă stratificată timp de 15-30 de zile. Se mai poate înmulţi şi prin
butaşi cu călcâi, din lujeri anuali.

Genul CARAGANA Lam.

Cuprinde numeroase cca 55 de specii din Europa de est şi Asia. Cele mai frecvente la noi sunt :
Caragana arborescens Lam. - Caragana. Este o specie cu înălţimea de 5-7 m, cu ramurile erecte, lujerii
groşi, verzi-gălbui, îndreptaţi în sus; frunzele sunt paripenat-compuse (6-12 foliole), foliole eliptice cu vârful
mucronat, verzi-deschis, glabre; florile sunt galbene-aurii, dispuse solitar sau câte 2-4 în fascicule, pe pedunculi
lungi,la subsuoara frunzelor, sunt melifere şi apar în luna mai; fructul este o păstaie liniar-cilindrică, de 5 cm, în
interior cu seminţe brun-roşcate.
Este o specie de lumină foarte rezistentă la secetă, puţin exigentă faţă de sol, indicată pentru cultura în
spaţiile verzi din stepa şi de pe litoral.
Dintre varietăţile ornamentale foarte frumoasă se consideră var. Pendula, cu lujerii pendenţi.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, butaşi şi prin altoire. Semănăturile se pot face primăvara, în
aprilie-mai, însă semănăturile de toamnă sunt mai reuşite. Butăşirea se foloseşte mai rar. Altoirea se practică
pentru înmulţirea varietăţii Pendula, pe portaltoi din specia tipică, folosind procedeul în despicătură sau
triangulaţie, în luna aprilie.
Folosire. Caragana este o specie decorativă prin flori şi prin frunziş, în cuprinsul spaţiilor verzi se
întrebuinţează în amestec cu alte specii la alcătuirea boschetelor, precum şi izolat (pentru var. pendula).

Întocmit : Şef lucr.dr. SANDU TATIANA

Arboricultură P + H
CURSUL nr. 11
Subclasa ROSIDAE
Ordinul ELAEAGNALES
Familia ELAEAGNACEAE

Genul ELAEAGNUS L.
Elaeagnus angustifolia L. - Sălcioara, Salcia mirositoare. Este un arbust sau arbore care poate ajunge
la 7 m înălţime, cu lujerii spinoşi, în tinereţe argintii ; frunzele sunt oblong-lanceolate (4-8 cm), pe faţă verzi, pe
dos argintii, solzos păroase; florile sunt galbene cu exteriorul argintiu, mici, foarte mirositoare, dispuse câte 2-3
pe lăstarii de 2 ani, apar în mai-iunie. Fructele sunt false drupe elipsoidale, galbene cu pete argintii.
Sălcioara este rustică, rezistentă la secetă, fum şi la gaze. Se dezvoltă bine la lumină, tolerează
semiumbra şi se acomodează bine pe soluri uscate, nisipuri şi chiar pe sărături şi soluri degradate.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe, marcote şi butaşi. Semănăturile se fac toamna sau primăvara, cu
seminţe stratificate. Marcotajul se aplică prin muşuroire. Butăşirea este mai rar întrebuinţată şi se execută cu
butaşi cu călcâi.

54
 Folosire. În spaţiile verzi sunt utilizate individual sau în grupuri, pe peluze, la marginea masivelor, în
plină lumină, fiind preţuite pentru frunzele argintii şi florile plăcut mirositoare.
Genul HIPPOPHAË L.
Hippophaë rhamnoides L. - Cătina de râu, Cătina de râu. Este un arbust sau mic arbore care ajunge la
8 m înălţime, are lujerii laterali puternic spinoşi, acoperiţi cu peri argintii-cenuşii. Frunzele sunt liniar-lanceolate,
alterne, cenuşii-argintii pe ambele feţe. Sunt plante dioice iar florile sunt mici, puţin decorative, galbene-verzui
şi apar înaintea înfrunzirii (aprilie). Fructul este o bacă falsă, ovoidă, cărnoasă, portocalie, rămâne iarna pe
ramuri.
Este o specie puţin exigentă faţă de condiţiile staţionare. Lăstăreşte şi drajonează viguros, marcotează
natural, creşte rapid iar pe rădăcini se instalează bacterii fixatoare de azot. Pentru fructificare plantele femele au
nevoie de prezenţe celor mascule în raport minim de 6/1.
Este o specie rezistentă la ger şi la secetă, dar este iubitoare de lumină. Se adaptează uşor pe solurile
sărace, nisipoase şi chiar pe sărături.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin sămânţă, drajoni, marcote, butaşi. Semănăturile se fac imediat după
recoltare sau primăvara, după o stratificare de 3 luni. Marcotajul se aplică prin muşuroire. Se poate înmulţi şi
prin butăşire, prin utilizarea lujerilor lignificaţi.
Folosire. Este preţuită în cultura ornamentală pentru coloritul frunzelor şi al fructelor, care rămân pe
ramuri din toamnă până în primăvară. Se utilizează de asemenea pentru garduri vii, fixarea taluzurilor,
terenurilor nisipoase etc.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul CORNALES
Familia CORNACEAE

Genul CORNUS L.
Cornus mas L. - Cornul. Este un arbust sau arbore ce poate ajunge la 8 m (frecvent 3-5 m), cu
coronamentul rar, luminos, lujerii păroşi, mugurii opuşi, frunzele ovat-eliptice, cu 4-6 perechi de nervuri curbate,
pe faţă lucitoare, iar pe dos cu peri la baza nervurilor, cu florile în umbele mici, de culoare galbenă, care apar
înaintea înfrunzirii (februarie-martie) şi fructele elipsoidale, roşii, lucioase, acrişoare numite coarne.
Există câteva forme ornamentale, cele mai frecvente fiind : f. variegata - are frunzele cu margini albe, f.
aurea - are frunzele galbene-aurii, f. dulcis - fructele mici, roşii-stacojii, din care se pot prepara dulceţuri şi
lichioruri.
Este o specie puţin exigentă faţă de condiţiile de climă şi sol, puţin rezistentă la săruri şi la excesul de
umiditate din sol. Este indicat pentru garduri vii şi în liziera masivelor (suportă semiumbra).
Cornus sanguinea L. - Sângerul. Este un arbust care ajunge la 4 m înălţime, cu lujerii roşii sau verzi,
subţiri, cu frunzele lat-eliptice, pubescente pe ambele feţe, de 4-8 cm lungime cu 3-5 perechi de nervuri curbate,
toamna devin roşii-sângerii, mai ales la exemplarele însorite. Florile sunt albe-verzui, în cime umbeliforme; apar
în mai-iunie după înfrunzire. Fructele sunt drupe negre, sferice. Varietatea variegata are frunzele variegate cu
galben şi alb.
Este un arbust umbrofil exigent faţă de sol şi climă, rezistent la geruri, secetă, fum şi praf, preţuit pentru
culoarea lujerilor, frunzelor şi întrebuinţat izolat sau în amestec pe liziere, la marginea boschetelor, pe peluze etc.
Speciile de Cornus cresc destul de repede, lăstăresc repede şi se pretează bine la tundere. Majoritatea
speciilor rezistă bine la ger şi cresc bine la lumină şi semiumbră. C. mas şi C. sanguinea suportă un grad mai
mare de umbrire. Se pot adapta atât pe soluri umede cât şi pe soluri uscate.
Înmulţire. Speciile de corn se înmulţesc prin seminţe, butaşi (rareori) marcotaj şi altoire. Semănatul se
execută imediat după recoltare şi înlăturarea pulpei (condiţie pentru asigurarea germinaţiei în primul an) la C.
mas şi C. sanguinea. Varietăţile acestor specii se înmulţesc prin marcotaj arcuit sau prin muşuroire, în mai-iunie.
Altoirea se practică în ochi dormind (pentru varietăţile de C. mas).
Folosire. În parcuri şi grădini, pentru garduri vii, boschete, grupări, izolat dar mai ales la marginea
masivelor, în apropierea aleilor.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul CELASTRALES
Familia CELASTRACEAE
55
 Genul EUONYMUS L. (EVONYMUS)
Euonymus europaea L. - Salba moale, Voniceriu. Este un arbust sau arbore care poate ajunge la 7 m,
cu port erect, cu ramurile netede, obişnuit verzi, cu lujerii muchiaţi, frunze opuse, ovat-eliptice, de 4-11 cm,
caduce, glauce; florile galbene-verzui, grupate în cime terminale, pe peduncule axilare, apar primăvara-vara.
Fructul este o capsulă roşie, cu seminţele albicioase înconjurate de un aril galben-auriu, foarte decorative. Există
doar câteva varietăţi, cele mai preţuite fiind: var. atropurpurea - are frunzele roşii şi var. alba - fructele albe.
Euonymus verrucosus Scop. - Salba râioasă, Lemn râios. Este un arbust de 2-3 m, cu ramurile şi
lujerii rotunzi, verzi, cu verucozităţi brune-negricioase, frunzele ovate până la lanceolat-ovate, crenat serate, de
maxim 7 cm lungime, florile brune-gălbui sau verzi-gălbui, cu miros neplăcut, apar din primăvară până la
începutul verii; fructele sunt capsule cu 4 lobi rozacei, în interior cu seminţe lucioase, negre, acoperite parţial
de un aril roşu-portocaliu. Aceste seminţe rămân mai mult timp atârnate de peduncul după ce capsula s-a
desfăcut. Este foarte decorativă, în special toamna, când frunzele capătă nuanţe frumoase de roşu.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, marcote (procedeul prin arcuire şi muşuroire), butăşire şi prin
altoire (în despicătură sau oculaţie).
Semănăturile se recomandă mai ales pentru speciile cu frunze căzătoare, folosind toamna seminţe abia
culese, înainte de uscarea lor sau primăvara, după o stratificare de 5-6 luni. Puieţii au creştere lentă prima
repicare având loc după cca 2 ani.
Butăşirea este o metodă de înmulţire cel mai des folosită la salbe, putând realiza butaşi de ramură sau
butaşi de rădăcină. Butaşii semilignificaţi au un procent mare de înrădăcinare şi se confecţionează în iunie-iulie,
când începe formarea fructelor. Butaşii de rădăcină se recoltează primăvara, înainte de pornirea în vegetaţie.
Folosire. În cadrul spaţiilor verzi se întrebuinţează la marginea masivelor, la umbră, pe lângă ziduri,
uneori ca înlocuitori de gazon (Euonymus fortunei).

Subclasa ROSIDAE
Ordinul EUPHORBIALES
Familia BUXACEAE

Genul BUXUS L.
Buxus sempervirens L. - Buxus, Cimişir, Merişor. Este un arbust care poate atinge 6 m înălţime,
uneori arbore mic, cu portul compact, foarte ramificat, lujerii 4-muchiaţi, frunzele persistente, eliptic-ovale, cu
marginea întreagă, pe faţă verzi-închis, iar pe dos palid verzi, foarte scurt peţiolate, cu florile albe-verzui în
inflorescenţe mici, unisexuat-monoice, alcătuite dintr-o floare femelă şi câteva flori mascule, apar mai ales la
exemplarele bine luminate ; fructele sunt capsule globuloase, de culoare roşie, cu 3 valve conţinând 6 seminţe
negre, ovale, lucioase. Are foarte multe varietăţi, mai frecvente fiind: var. argentea - cu frunzele panaşate cu
alb, var. aurea - cu frunzele panaşate cu galben, var. marginata - cu frunzele având marginea galbenă; var.
arborescens - cu talia variabilă până la 8 m înălţime, ş.a.
Specia are un temperament de umbră; înfloreşte şi fructifică ia noi foarte rar şi numai la lumină.
Vegetează în bune condiţii pe terenuri calcaroase, fertile, cu suficientă umiditate în sol. Nu suportă excesul apei
în sol. Este o specie rezistentă la geruri, secetă, fum şi praf. La geruri sub -30°C are însă de suferit.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe, marcotaj, butăşire, altoire. Înmulţirea prin seminţe este mai puţin
utilizată, deoarece în condiţiile din ţara noastră specia B. sempervirens înfloreşte şi fructifică rar. Se seamănă
imediat după recoltare (vara) iar germinarea are loc până în toamnă.
Marcotajul se aplică primăvara, prin muşuroire. Butăşirea se face tot primăvara, în răsadniţe reci, cel mai
potriviţi fiind butaşii cu călcâi.
Altoirea se execută în placaj, pe puieţi înrădăcinaţi în ghivece sau pe puieţi la masa de lucru, după care
se plantează în ghivece.
Folosirea. Această specie este una dintre cele mai întrebuinţate în parcuri şi grădini, pentru garduri vii,
borduri etc. Suportă bine tunderea, poate fi modelată în diferite forme geometrice.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul RHAMNALES
Familia RHAMNACEAE

56
 Genul PALIURUS Mill.
Paliurus spina-christi Mill. (sin. P. aculeatus Lam. , P. australis Gaerth.)- Paliur. Este un arbust
răspândit din Europa de sud până în Asia. Ajunge la 3 m înălţime, are lujerii geniculaţi, spinoşi, cu câte doi spini.
Frunzele sunt alterne, distihe, ovate sau eliptice, întregi sau mărunt serate, pe faţă verzui-închis, pe dos verzi-
deschis. Florile sunt hermafrodite, galbene-verzui, în raceme axilare cu puţine flori, pe tipul 5 şi apar în iunie-
august. Fructul este subglobulos brun-gălbui, cu sâmbure lemnos şi înconjurat de o aripă circulară.
Este exigent faţă de sol, rezistent la secetă, dar mai puţin rezistent la geruri; indicat pentru culturile din
stepă.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe, semănate toamna sau primăvara, cu sămânţă stratificată; se poate
înmulţi şi prin butaşi de rădăcină.
Folosirea. Este o specie ornamentală prin culoarea frunzelor şi forma interesantă a fructelor. Se poate
întrebuinţa pentru decorarea interioarelor în zonele mai reci iar în zonele mai calde chiar şi pentru garduri vii.
Genul RHAMNUS L.
Rhamnus catharticus L. - Spinul cerbului. Este un arbust de 3 m, cu ramurile opuse terminate într-un
spin, frunze opuse, de formă ovat-eliptică, pe margini fin-dinţate, glabre, subţiri, cu nervurile laterale arcuite, pe
faţă verzi întunecate, pe dos verzi-deschis. Florile mici, verzi-gălbui, dispuse câte 2-5 în cime fasciculate, apar în
mai-iunie. Fructul este drupă sferică (0,6-0,8 cm), de culoare neagră, rar galbenă. Frunzele sunt atacate de
Puccinia coronata, care atacă unele graminee şi face ca în parcuri cultura sa să fie limitată.
Înmulţire. Se înmulţesc prin sămânţă toamna sau primăvara (după stratificare) şi mai rar, prin butăşire.
Folosire. Se întrebuinţează în masive, la alcătuirea lizierelor, pentru garduri vii, uneori pentru stâncării
(R. pumilus şi R. tinctoria) etc.
Genul FRANGULA
Frangula alnus Mill. (sin. Rhamnus frangula L.)- Cruşin, Paţachină. Este un arbust sau arbore de
talie mică (3 m), cu coroană rară, nespinos, lujerii sunt bruni-cenuşii, subţiri, ascendenţi şi mugurii verzi.
Frunzele sunt alterne, ovat-lanceolate, întregi, cu nervurile drepte, paralele şi la marginea frunzei arcuite, pe
partea superioară verzi-lucioase iar pe cea inferioară verde.deschis şi pubescente de-a lungul nervurilor. Florile
sunt alb-verzi, mici, hermafrodite, dispuse în fascicule axilare şi apar în mai-iunie. Fructele sunt drupe
globuloase, roşii la început iar apoi devin negre şi conţin 2-3 seminţe comprimate.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe.
Folosire. Se foloseşte la marginea masivelor, în locuri umede, pe malul apelor.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul RHAMNALES
Familia VITACEAE

Genul PARTHENOCISSUS Planch.

Parthenocissus tricuspidata (S.& Z.)Planch. (sin. Ampelopsis veitchii var. robusta hort.) - Viţa
japoneză. Este o liană de 10-12 m, cu ramuri subţiri, prevăzute cu cârcei şi discuri aderente, cu frunzele trilobate
mari (10-20 cm), lucitoare, cele din vârful ramurilor sunt de obicei nelobate, care toamna se colorează în roşu
arămiu. Florile sunt galbene-verzui şi apar vara iar fructele sunt albastre-negre, sferice, brumate, de cca 8 mm
diametru.
Var. purpurea are frunze roşii-purpurii, mai ales spre toamnă.
Parthenocissus insserta Fritsch. - Viţă de Canada. Este o liană mai rustică decât precedenta. Nu are
rădăcini aeriene, de aceea poate fi şi repentă, agăţarea realizându-se doar cu ajutorul cârceilor ramificaţi.
Frunzele sunt palmat-compuse, cu 5 foliole eliptic-alungite, lungi de până la 12 cm, acuminate, dentate, verzi-
închise şi toamna roşii-arămii. Florile sunt în cime bipolare pe un peduncul lung de maxim 6 cm. Fructul este
negru, brumat.
Varietatea macrophylla are frunzele mari (foliole de maxim 18 cm), iar var. laciniata are foliole
laciniate.
Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. (sin. Ampelopsis hederacaea DC., A. quinquefolia
Michaux.) - Viţa ornamentală. Liană viguroasă, de maxim 10 m, cu lujerii roşietici cu cârcei ramificaţi şi cu
vârfuri dilatate în formă de ventuză. Frunzele sunt palmat-compuse, cu 5 foliole alungit-eliptice, scurt peţiolate,
glabre, acuminate, verzi-mat pe partea superioară şi glauce pe cea inferioară, toamna devin roşii. Florile sunt
verzi, dispuse în panicule terminale care apar vara iar fructele sunt bace albastre-închis, cu 2-3 seminţe.

57
 Sunt specii rustice, care evită însă solurile sărace, uscate; pot fi cultivate în plin soare, dar rezistă şi la
umbră.

Înmulţirea. Se înmulţesc prin seminţe, marcotaj, butăşire şi altoire. Semănăturile se fac toamna, direct în
pepinieră, sau primăvara, cu sămânţă stratificată. Marcotajul se aplică prin procedeul şerpuit. Butăşirea se
practică iarna, cu butaşi de 20-30 cm, sau vara în răsadniţe. Altoirea se execută în despicătură, copulaţie sau
triangulaţie, pe butaşi lemnificaţi, înrădăcinaţi sau neînrădăcinaţi de P. quinquefolia.
Folosire. Se întrebuinţează cu mult succes la decorarea zidurilor, stâncăriilor, pergolelor.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAPINDALES
Familia ACERACEAE

Genul ACER L.
Cuprinde cca 120 de specii de arbori (mai rar arbuşti) originari din America de Nord, Asia, Europa, şi
Africa de nord. Cele mai frecvente specii de Acer la noi sunt :
Acer pseudoplatanus L. - Paltinul de munte. Este un arbore care ajunge la peste 30 m înălţime. Are o
coroană largă, trunchiul acoperit cu o scoarţă mult timp netedă. Lujerii sunt glabri. Mugurele terminal este mai
mare, iar ceilalţi mai mici şi opuşi. Frunzele sunt mari, cu 5 lobi ovaţi, pe margine crenat-seraţi, pe faţa
superioară verzi-închis, pe cea inferioară verzi-deschis, toamna devin galbene-aurii. Florile sunt galben-verzui,
în raceme lungi, pendente, apar la sfârşitul primăverii. Fructele sunt disamare, cu samarele în unghi drept spre
ascuţit, cu achenele bombate. Dintre varietăţile ornamentale cităm: var. atropurpureum (cu frunzele pe dos
purpurii), flavo-variegatum (frunzele cu pete galbene), variegatum (frunzele variegate cu alb), erythrocarpum
(cu fructele colorate în roşu-viu) etc.
Este o specie cu o mare amplitudine altitudinală, care necesită soluri profunde şi afânate. Este rezistent
la ger şi la gaze.
Acer platanoides L. - Paltinul de câmp. Este un arbore de circa 30 m, cu coroana deasă, ovoidală ;
frunzele sunt mari, palmat-lobate, cu 5 lobi prelung-acuminaţi, sinuat-dinţaţi, verzi-deschis, lucitoare, toamna
devin galbene, frumoase. Florile sunt galbene-verzui, strălucitoare, aşezate în corimbe erecte ce împodobesc
arborele înainte de înfrunzire, începând din aprilie. Disamarele au unghi obtuz şi devin pendente la maturitate.
Dintre cele mai frumoase varietăţi cităm: var. schwedleri - cu frunzele tinere roşii, strălucitoare, apoi
verzi-închis, cu nervurile şi peţiolul roşcaţi; var. variegatum - cu frunzele având pete mari, albe; var. globosum -
cu coronamentul sferic; var. palmatifidum - cu frunzele palmat-adânc-sectate şi lobii terminaţi în sete ; var.
Crimson King - cu frunzele purpurii-închis, ş.a.
Este o specie pretenţioasă faţă de sol, ce se poate cultiva în plină lumină, sau semiumbră. Nu se
recomandă pentru spaţii verzi industriale.
Este indicat pe alei, bulevarde, străzi, în componenţa grupurilor, fiind preţuit pentru port, frunziş
(toamna galben) şi frumuseţea varietăţilor sale ornamentale.
Acer campestre L. - Jugastrul. Este un arbore de 15-17 m, uneori întâlnit ca arbust, cu tulpina dreaptă şi
coroana rotundă, frunzele palmat-lobate, cu 3-5 lobi inegali, cu marginea întreagă şi vârful rotunjit, glabre, verzi
iar toamna devin ruginii. Florile sunt mici, verzi-gălbui, în corimbe erecte, care apar în mai. Fructele sunt
disamare cu aripile orizontale. Este o specie care se poate cultiva cu succes la câmpie, fiind rezistentă la secetă.
Este puţin pretenţioasă faţă de sol, rezistentă la umbră. Suportă bine tăierile.
În cadrul spaţiilor verzi se utilizează pentru garduri şi ziduri verzi, ca specie de amestec în masive, în
grupuri, sau ca arbore de alei.
Acer tataricum L. - Arţarul tătărăsc. Este un arbust sau arbore ce poate ajunge la 7 m înălţime, cu
scoarţa gri-închis, netedă, cu frunzele întregi, lat-ovate, neregulat dublu-serate, lungi de maxim 10 cm, pe faţă
verzi-închis cu peţiolul roşu  iar toamna devin roşii-portocalii; florile gălbui, în raceme la început erecte şi
disamarele cu aripi paralele, devin roşii-purpurii.
În parcuri este folosit ca arbore ornamental pentru coloraţia frunzelor toamna şi pentru fructele sale
roşii-purpurii. Este bun şi pentru garduri vii deoarece suportă bine tunderea.
Este puţin pretenţios faţă de sol, rezistent la secetă, la umbră, la fum, la gaze.
Acer negundo L. - Arţarul american. Este un arbore de maxim 17 m înălţime, care formează deseori o
tulpină neregulată şi o coroană largă, cu lujerii verzi, lucitori, brumaţi, frunzele imparipenat-compuse, cu 3-5
foliolele ovate, asimetric dinţate, cea terminală cu 3 lobi, colorate în verde deschis, apar după înflorire ; florile
58
sunt unisexuat-dioice, cu apariţie timpurie (sfârşitul lui martie), galben-verzui, cele femele în raceme pendule,
lung-pedunculate iar cele mascule în corimbe mici, pedunculate ; fructele sunt disamare cenuşii-albicioase, cu
aripile lungi, aşezate aproape paralel.
Dintre varietăţi cele mai frumoase sunt: var. argenteo-variegatum (cu foliolele panaşate cu alb), var.
aureo-variegaţum (cu foliolele pătate cu galben), var. auratum (cu frunzişul auriu) ş.a..
Este o specie de lumină, puţin pretenţioasa faţă de sol, rezistentă la secetă şi fum, dar sensibilă la geruri.
Ca defect menţionăm faptul că lăstăreşte şi drajonează abundent, stânjenind uneori alte specii.
Se înmulţeşte prin sămânţă, iar varietăţile ornamentale se obţin prin altoire în oculaţie pe puieţi din
specia tipică. În parcuri arţarul american este preţuit pentru creşterea lui rapidă şi mai ales pentru varietăţile
ornamentale.
Acer monspessulanum L. - Jugastru de Banat. Este un arbore de talia a III-a (8-12 m), cu coroana
rotundă, apreciat pentru frunzele pieloase, trilobate, cu lobii triunghiulari, pe partea superioară verzi-închis,
lucioase iar pe dos albăstrui. Florile sunt verzi-gălbui grupate în corimbe, mai întâi erecte apoi pendule, iar
fructele sunt samare roşii, mici (2-2,5 cm), cu aripile aproape paralele.
Specia este termofilă, indicată pentru locuri adăpostite. Se comportă bine pe solurile calcaroase, rezistă
la gaze şi suportă tunderea.
Înmulţirea speciilor de Acer se face prin: seminţe, marcotaj, altoire şi mai rar, prin butăşire.
Semănăturile se fac toamna sau primăvara, după stratificarea seminţelor timp de cca 4 săptămâni ; înmulţirea
prin marcotaj se poate executa aplicând procedeul prin muşuroire sau prin marcotaj chinezesc. Altoirea se
practică pentru înmulţirea varietăţilor ornamentale, pe puieţi din speciile tipice, folosind procedeul oculaţiei, la
colet sau pe tijă.
Folosire. Se pot folosi pentru aliniamente, masive şi perdele, solitar sau în grupri şi chiar pentru garduri
vii tunse.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAPINDALES
Familia HIPPOCASTANACEAE

Genul AESCULUS L.
Gen originar din Europa, America de Nord, Asia, care cuprinde cca 24 de specii de arbori şi arbuşti,
înalţi de maxim 30 m şi cu coroana deasă.
Aesculus hippocastanum L. - Castanul porcesc,Castanul de India. Este un arbore originar din zona
balcanică, de circa 25 m, cu trunchiul drept, acoperit de o scoarţă cu ritidom ce se exfoliază în plăci; are
coronamentul larg, ovoid-globulos, lujerii groşi, muguri mari, cleioşi; frunzele sunt digitat-compuse, cu 5-7
foliole îngustate la bază, sesile, oblong-obovate, pe margini dinţate, cu florile albe, galbene sau roz, pătate cu
roşu, dispuse în panicule mari, terminale, erecte, ce dau arborelui în perioada înfloririi un aspect de candelabru.
Fructul este o capsulă mare, verde, cărnoasă, ghimpoasă, cu l-3 seminţe mari, brune-castanii, lucioase, care la
maturitate cad.
Dintre varietăţi şi forme cităm: flore-plena (cu flori duble), pendula (cu ramuri pendule), pyramidalis,
umbraculifera, albo-variegata ş.a.
Este o specie ce vegetează în bune condiţiuni pe soluri profunde, bogate, revene, nisipoase. Este
rezistentă la ger, dar vătămată de secetă, fum, arşiţă. Nu suportă solurile sărace, compacte, uscate.
Castanii sunt rezistenţi la ger şi pot fi cultivaţi până în zona montană inferioară. Suferă totuşi de
îngheţuri în primii doi ani de viaţă. În general suportă greu seceta şi suferă de arşiţa din oraşe. În combinaţie cu
poluarea urbană poate determina căderea timpurie a frunzelor. Suportă semiumbra uşoară. Pretind soluri
profunde, bogate, cu textură uşoară. Castanul roz suportă chiar poluarea urbană.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe care se seamănă toamna, pe rigole distanţate la 30 cm, la o
adâncime de 5-7 cm, cu pata albă în sus. Puieţii sunt buni de plantat pe alei după 5-7 ani.
Se înmulţeşte şi prin altoire pe tulpină sau la colet, în despicătură, în placaj sau oculaţie, pe specia tipică,
în octombrie sau primăvara.
Folosire. Speciile de castan sunt mult întrebuinţate datorită portului lor regulat, frunzişului timpuriu,
frumuseţii şi mirosului florilor. Se cultivă pe bulevarde, în masive, în grupuri mari sau izolat, pe peluze.

Subclasa ROSIDAE

59
 Ordinul RUTALES
Familia ANACARDIACEAE

Genul COTINUS Miller

Cotinus coggygria Scop. (sin. Rhus cotinus L.) - Scumpie. Este un arbust considerat spontan în
Dobrogea, Banat şi insular în alte zone, care ajunge la înălţimea de 5 m, are o scoarţă solzoasă, fină, lujerii
roşcaţi, glabri, lucitori, la tăiere secretă un suc lăptos, cu frunze simple, eliptice până la obovate, la bază cuneate,
la vârf rotunjite sau uşor emarginate (prin zdrobire emană un miros de morcov), primăvara de culoare roşie-
violetă, vara verzi şi toamna roşii-purpurii. Florile sunt mari, în panicule verzi-gălbui, care apar în mai-iunie ;
Fructul este o drupă mică, uscată, iar după fecundare pedunculii florilor devin lungi şi plumoase (florile sterile
vor avea pedunculii mai lungi şi păroşi). Aceste înflorescenţe plumoase sunt la început rozii iar apoi devin
cenuşii, durează o lună şi sunt foarte decorative.
Varietatea purpureus are frunze mari şi inflorescenţa purpurie iar var. rubrifolius are frunzele roşii-
închis iar paniculele roşcate.
Are un temperament de lumină dar poate suporta si o oarecare umbrire. Este o specie puţin pretenţioasă
faţă de sol, dar le preferă pe cele cu carbonaţi. Este uşor termofilă, rezistentă la secetă, fiind indicată pentru
cultura de stepă. Nu rezistă la vânturi puternice. Este rezistentă la fum şi praf.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, marcote şi mai rar prin butaşi verzi (lăstăreşte abundent).
Semănăturile se fac pe soluri uşoare, nisipo-lutoase, revene, toamna sau primăvara, cu seminţe stratificate, în
răsadniţe reci. Marcotajul se practică înainte de începerea sezonului de vegetaţie, folosindu-se procedeul prin
arcuire şi muşuroire.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi se foloseşte pe liziere, în grupuri, izolat, fiind foarte decorativă prin
coloritul frunzelor, florilor şi fructelor sale interesante.
Genul RHUS L.
Rhus typhina L. - Oţetar roşu. Este un arbust sau arbore care ajunge la 10 m înălţime, cu lujerii groşi,
erecţi, foarte păroşi, frunzele mari de circa 40 cm, cu 11-13 foliole oblong-lanceolate, lung acuminate, serate,
verzi-închis, lucitoare, pe dos cenuşii-albăstrui, care toamna capătă nuanţe diferite, de la portocaliu la roşu.
Florile sunt galbene-verzui, în panicule dese păroase, terminale, lungi de 10 20 cm. Fructul este o drupă roşie,
des-păroasă, care formează inflorescenţe fructifere erecte ce împodobesc mult timp planta, după căderea
frunzelor.
Are câteva varietăţi :
 var. dissecta are foliolele penat-sectate de culoare mai închisă, care toamna iau diverse nuanţe
de purpuriu.
 var laciniata are foliolele şi bracteele adânc laciniate, dinţate şi inflorescenţele parţial
transformate în bractei răsucite ; frunzele în toamnă capătă culori roşii, arămii, purpurii.
Este o specie heliofilă, dar care suportă însă şi umbra. Are o mare amplitudine ecologică; se dezvoltă şi
pe soluri nisipoase, sărace, pe malul apelor, rezistă pe sărături, pe soluri podzolite, este rezistentă la secetă, fiind
indicată pentru culturi în stepă şi silvostepă.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, primăvara cu seminţe stratificate. Cele mai indicate metode sunt
însă înmulţirile prin butaşi de rădăcină şi drajoni. Butăşirea se practică în iunie-iulie sau toamna (octombrie-
noiembrie), la pat cald.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi sunt mult întrebuinţate individual (lângă clădiri), sau în alcătuirea
boschetelor, unde pot realiza interesante acorduri de culoare cu alte specii, pe taluzuri etc.

Întocmit : Şef lucr. dr. SANDU TATIANA

Arboricultură P+H

CURS nr. 12
Subclasa ROSIDAE
Ordinul RUTALES
Familia SIMAROUBACEAE

60
 Genul AILANTHUS Desf.
Cuprinde cca 16 specii de arbori originari din Asia de Est şi Australia de Nord.
Ailanthus altissima (Mill.) Swing. (sin. A. glandulosa Desf.) - Cenuşar, Fals oţetar. Este un arbore
care ajunge la circa 18 m înălţime. Are înrădăcinare trasantă, un coronament larg, scoarţa netedă, subţire, lujerii
foarte groşi, păroşi, de culoare gălbuie-brună. Frunzele sunt imparipenat-compuse, mari, de 40-100 cm lungime,
cu multe foliole (3-25) care sunt lanceolat-ovate, peţiolate, pe faţă verzui închis, iar pe dos cenuşii-albăstrui.
Florile sunt grupate în panicule mari, terminale; ele apar în luna iunie-iulie. Fructele sunt samare, la început de
culoare verzuie-gălbuie, la sfârşitul verii devin roşietice iar apoi brun-deschis şi persistă pe arbore şi în timpul
iernii.
Are câteva varietăţi decorative, mai frecvente fiind: alba-variegata(cu frunze variegate cu alb) şi
erythrocarpa (cu fructele roşii intens) etc.
Înmulţirea. Se înmulţeşte prin seminţe, toamna după recoltarea fructelor sau primăvara, cu sămânţă
stratificată timp de 5-6 luni. Înmulţirea se poate mai face şi prin drajoni, a căror recoltare este indicată toamna
sau primăvara şi prin butaşi de rădăcini.
Folosire. În cuprinsul spaţiilor verzi se întrebuinţează plantat individual sau în grupuri, ca arbore de alei
şi în alcătuirea masivelor. Poate fi plantat şi pe rupturile de pantă sau pe terenurile cu pericol de alunecare,
deoarece prin sistemul radicular bogat şi prin drajonarea sa puternică, fixează bine solul.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul RUTALES
Familia RUTACEAE

Genul PTELEA L.
Ptelea trifoliata L.- Ptelea. Este o specie arbustivă ce ajunge la 8 m înălţime. Coronamentul îl are rar,
de formă regulată. Lujerii tineri sunt pubescenţi, maro-oliv. Mugurii sunt păroşi şi îngropaţi în cicatrice.
Frunzele sunt alterne, cu 3 foliole ovat-eliptice de 6-12 cm lungime, alungit-eliptic-ovate, pe faţă verzi lucioase,
pe dos verzi-deschis. Florile sunt galbene-verzi, dispuse în panicule umbeliforme şi apar în iunie. Fructul este o
samară obovata, cu două seminţe la mijloc. Este o specie rustică, indicată pentru cultura în plină lumină şi pentru
spaţiile verzi industriale (rezistentă la fum, gaze şi praf). Poate fi cultivata cu succes în zona de stepă si
silvostepă.
Înmulţire. Se înmulţeşte prin seminţe, semănate în teren imediat după recoltare (septembrie) şi prin
marcotaj.
Folosire. În parcuri şi grădini, în grupări sau izolat, mai ales în zonele cu pericol de poluare cu fum, praf
şi alte noxe.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul APIALES
Familia ARALIACEAE

Genul HEDERA L.
Gen originar din sudul Europei, nordul Africii şi Asia care cuprinde 7 specii de arbuşti agăţători. Cele
mai frecvente specii de la noi sunt :
Hedera helix L. - Iedera. Este o liană ce poate ajunge la 30 m lungime şi care se fixează pe ziduri şi
arbori prin rădăcinile sale adventive. Are lujerii păroşi, frunzele simple, de culoare verde închis, polimorfe,
alterne, persistente, digitat-nervate, cele de pe lujerii sterili au 3-5 lobi, iar cele de pe lujerii floriferi sunt ovate
sau romboidale. Florile sunt de culoare galbenă-verzuie dispuse în umbele globuloase iar fructele sunt drupe
baciforme, negre.
Există în cultură numeroase forme şi cultivaruri, cele mai frecvente fiind cele cu frunze colorate:
marginata (cu alb-gălbui şi toamna roşii), marmorata (pătate cu alb), aureo-variegata (pătate cu galben), cele cu
frunze mici (baltica) şi formele arborescente (arborescens, conglomerata), precum şi varietatea hibernica
(iedera de Irlanda) care este foarte viguroasă, cu frunzele mari, late, de culoare verde-închis.
Hedera helix este o specie puţin exigentă faţă de sol, care se dezvoltă atât în umbră cât şi în plină
lumină, rezistentă la fum şi gaze dar este sensibilă la geruri (degeră parţial la temperaturi prea coborâte). Mai
rezistentă la geruri este forma baltica iar formele variegate se comportă mai bine la semiumbră. Suportă destul
de bine seceta.
61
 Înmulţire. Se înmulţeşte prin sămânţă, marcote, butaşi şi altoire. La formele agăţătoare se practică
butăşirea în sere. Se folosesc butaşi semilemnificaţi recoltaţi în august-septembrie. Varietăţile arborescente se
înmulţesc prin altoire pe rădăcină în lunile noiembrie-ianuarie.
Folosire. În parcuri se foloseşte la decorarea zidurilor, pavilioanelor, chioşcurilor, arborilor (în special
cei uscaţi), executarea de covoare verzi în locuri umbrite ş.a..

Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul PAEONIALES
Familia PAEONIACEAE

Genul PAEONIA L.
Gen originar din Asia, America şi Europa care cuprinde 33 de specii perene, erbacee sau semilemnoase,
semiarbuşti şi arbuşti.
Paeonia suffruticosa Andr. (sin. P. arborea Don., P. moutan Sims.) - Bujor mare. Este un arbust
originar din China, de maxim 2 m înălţime, cu frunzele dublu-tripenate, de 10-25 cm, cu 3-5 lobi şi peţiolul de 5-
10 cm. Florile solitare sunt foarte mari (la formele de cultură ajung şi la 30 cm), de culoare albă-roză sau uneori
roşie, cu pete mari la baza fiecărei petale ce înconjoară staminele galbene, cu înflorire timpurie  ; fructele sunt
compuse din câteva folicule mari, polisperme, păroase.
În cultura ornamentală sunt numeroase cultivaruri: Athlete - cu flori mari albe, Conte de Flandre - cu
flori duble roze, Atrosanguinea - cu flori duble stacojii, Bijou de Chusan - cu flori albe, involte, Reine Elisabeth
- cu flori roz intens, foarte mari ş.a.
Sunt specii exigente faţă de sol, care suferă datorită îngheţurilor târzii şi curenţilor reci. Se dezvoltă în
condiţii mai bune pe soluri uşoare, bogate în humus, cu puţini carbonaţi, în locuri cu climat mai dulce şi pe
terenurile adăpostite. Cer multă apă în perioada de înflorire.
Înmulţire. Se înmulţesc obişnuit prin altoire pe fragmente de rădăcină proprie sau pe Paeonia albiflora,
în lunile iulie-august, folosindu-se procedeul în despicătură sau în triangulaţie. Se mai pot înmulţi prin marcotaj,
despărţirea tufei toamna dar şi prin seminţe şi prin butaşi care se practică mai rar, deoarece nu dau rezultate prea
eficiente.
Folosire. În parcuri şi grădini se întrebuinţează în mod izolat sau în grup pe peluze.

Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul MALVALES
Familia TILIACEAE

Genul TILIA L.
Cuprinde între 30-50 de specii de arbori răspândiţi în regiunile temperate ale emisferei nordice. Cele mai
frecvente specii de Tilia la noi sunt :
Tilia tomentosa Moench. ( sin. T. argentea Desf., T. alba Ait.) - Teiul argintiu, teiul alb. Este una din
speciile cele mai ornamentale ale genului. Arbore de 30 m înălţime, are coroana deasă şi ovoid-rotunjită, lujerii
alb-tomentoşi, frunzele subrotunde, cordiforme, brusc acuminate, serat dinţate, pe faţă verzi-închis, pe dos
argintii-tomentoase ; florile sunt galbene, foarte mirositoare, au sepalele stelat-tomentoase, dispuse câte cca 10 în
corimbe pendente iar fructele sunt achene sferice, dispuse pe un peduncul lung, concrescut cu o aripă foliacee
îngust-alungit-eliptică ; au pereţii tari, cu câte 5 coaste şi 1-2 seminţe în interior.
Este foarte preţuit pentru frunzele argintii şi pentru florile parfumate puternic.
Tilia cordata Mill. (sin. T. parviflora Ebrh., T. ulmifolia Scop.)- Teiul cu frunza mică, Teiul pucios,
Teiul de deal. Arbore care ajunge la 20 m înălţime, prezintă un coronament piramidal, scoarţa gri-maro-închis,
lujerii şi mugurii moro-gălbui ; frunzele sunt mai mici, subrotunde sau lat-ovate, cordate asimetric, rotunjite,
până la 6 cm lungime, crenat dinţate, la bază verzi-închis, pe dos cu smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor  ;
florile sunt mici, albe-gălbui, dipuse câte cca 11 în raceme orizontale sau pendente ; apar mai târziu decât cele de
la T. platyphyllos. Fructul este o capsulă cu pereţii moi, netedă sau cu 5 coaste. Există varietatea pyramidalis -
care are port îngust-piramidal şi var. candida - cu frunzele albicioase pe dos.
Este preţuit în cultura ornamentală pentru portul său compact şi pentru florile sale plăcut mirositoare. Nu
este indicat pentru bulevarde şi străzi, deoarece insolaţia şi uscăciunea atmosferică determină pârlirea timpurie a
frunzelor.
62
 Tilia platyphillos Scop. (sin. T. grandifolia Ehrh.) - Teiul cu frunza mare. Este un arbore de peste 30
m înălţime, care formează coroană mare, largă, rotunjită, cu ramuri groase, lujerii maro-închis-roşietici şi scoarţa
trunchiului gri-deschis ; frunzele sunt mari, subrotunde, la bază adânc cordate, mucronat dinţate, până la 12 cm
lungime, pe faţă verde-închis iar pe dos verde-albicios, uniform des păroase ; florile sunt mari, verzi-gălbui, cu
smocuri de peri albicioşi, dispuse câte cca 9 în corimbe pendente, sunt plăcut mirositoare şi înfloresc mai
devreme decât la ceilalţi tei ; fructul este globulos, ovoidal sau piriform, tomentos.
Dintre varietăţile ornamentale : var. aurea - are frunzele galbene, var. laciniata - are frunze laciniate şi
var. rubra (f.. corallina ) - cu lujerii roşii-portocalii.
Teii sunt specii care, deşi preferă soluri bogate, condiţii staţionale cu suficientă umiditate şi fără geruri
puternice, se adaptează totuşi la diferite condiţii de mediu, fiind mult întrebuinţaţi pe marginea arterelor de
circulaţie, la formarea masivelor cât şi în mod izolat. Cresc destul de încet în primii ani, apoi creşterea devine
mai activă. Lăstăresc viguros din zona coletului şi drajonează. Longevitatea estimată pentru zona urbană este de
maxim 200 de ani.
Teiul cu frunza mică este rezistent la ger şi cere o climă mai răcoroasă şi mai umedă, teiul argintiu
necesită un climat mai cald şi este adaptat la secetă iar teiul cu frunza mare are un comportament intermediar.
Teiul cu frunza mică tolerează mai bine umbra decât ceilalţi tei, cel mai pretenţios faţă de lumină fiind teiul
argintiu.
Sunt preţuiţi pentru portul lor compact, umbra deasă şi mirosul plăcut al florilor.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe, marcotaj, altoire. Semănăturile se fac toamna, cu seminţe în pârgă,
sau primăvara, cu seminţe stratificate. Se cunoaşte faptul că seminţele ajunse la maturitate nu germinează bine,
motiv pentru care se impune stratificarea lor. Marcotajul se aplică prin muşuroire. Altoirea se practică primăvara
în despicătură, copulaţie sau în coajă, iar toamna în oculaţie. Pentru obţinerea formelor pletoase se altoiesc în
coronament. Arborii de alei se formează în pepiniere, prin recepare şi alegerea unui lăstar, care se conduce
pentru formarea coroanei la 2,2-2,5 m înălţime. Pentru obţinerea plantelor de talie mare se foloseşte
transplantarea repetată (de 2-3 ori la interval de câţiva ani), până ce se realizează o grosime de circa 15 cm la
baza tulpinii. Se transplantează la loc definitiv cu balot de pământ la rădăcină, în special iarna când pământul
este îngheţat.
Folosire. Teii pot fi folosiţi :
 în masive (T. cordata, T. platyphyllos), în grupări sau solitari ;
 în aliniamente stradale şi pentru aleile parcurilor (T. euchlora, T. tomentosa, ş.a.) cu
inconvenientul că prin drajonare pot ridica asfaltul sau pavajul.

Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul MALVALES
Familia MALVACEAE

Genul HIBISCUS L.
Gen originar din regiunile tropicale şi subtropicale ale Indiei, China, şi insulele Canare, care cuprinde
cca 200 de specii erbacee, arbustive sau arborescente, anuale sau perene. Pentru arboricultura ornamentală
interesează următoarele specii :
Hibiscus syriacus L. - Trandafir chinezesc, Hibiscus. Este arbust originar din China, Coreea (unde
este considerată simbol naţional) de maxim 3-4 m înălţime, cu aspect de tufă, ramurile erecte, lujerii tineri cu
peri moi, frunze caduce, alterne, rombic ovate, de maxim 12 cm lungime, acut şi neregulat dinţate, în partea
superioară chiar trilobate ; florile sunt albe, violete, roşii-violacee, simple sau involte, sunt solitare pe ramurile
de 1 an şi apar în iulie-septembrie iar fructul este o capsulă dehiscentă cu 5 valve, în interior cu seminţe ovate, cu
peri albicioşi.
Are numeroase cultivaruri dintre care cităm:
- cu flori duble: Albus-plenus (albe), Violaceus-plenus (violete), Roseus-plenus (roz- violacee);
- cu flori simple: Totus Albus (albe); Amaranthus (roşii); Colestis (albastre-deschis), Hamambo (roz-
carmin);
- cu flori semiduble: Violaceus semiplenus (violete); Lady Stanley (alb-roz).
Sunt specii heliofile, subtermofile, destul de rezistente la secetă, care vegetează bine pe soluri
permeabile, cu suficiente substanţe nutritive, suportă chiar solurile calcaroase.

63
 Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe (nestratificate), care se seamănă primăvara. Butăşirea se practică în
verde (august-septembrie), în răsadniţe reci. Altoirea se execută la colet, la începutul lunii ianuarie, prin
procedeul în despicătură.
Folosire. În parcuri se întrebuinţează izolat sau în grupuri, garduri vii (suportă tunderea). Pentru a se
stimula o înflorire mai abundentă, lujerii se taie scurt primăvara. Este o specie indicată pentru litoral.

Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul TAMARICALES
Familia TAMARICACEAE

Genul TAMARIX L.
Cuprinde cca 78 de specii răspândite în Europa. sudul Africii, estul Asiei, India şi Japonia, preţuite
pentru frumuseţea frunzişului lor fin şi abundenţa florilor mici, roze.
Tamarix ramosissima Ldl. - Cătina roşie, Tamarix. Este un arbust de l-3 m înălţime, cu ramurile
erecte, de culoare roşu-închis, cu lenticele numeroase, cu frunze mici, ovat-lanceolate, de 2-3 mm, de culoare
verde-albăstrui, cu florile pentamere, roz sau albe, care înfloresc în iunie, dispuse în raceme spiciforme foarte
dense de cca 7 cm lungime reunite în panicule mari terminale şi fructul o capsulă piramidal-prismatică de 0,3-0,4
cm.
Tamarix tetrandra Pall. - Cătina roşie. Specie originară din S-E Europei şi Orient, un arbust viguros,
de 2-4 m înălţime, bogat în ramuri arcuite, subţiri şi lăstari foarte subţiri purpurii, are frunzele foarte mici, ovat-
lanceolate şi florile în raceme spiciforme, care apar înainte sau odată cu frunzele (aprilie-mai) şi au culoarea
roz-violaceu.
Tamarix pentandra Pall. Arbust de până la 5 m înălţime, cu ramuri maro-roşietice, erecte, frunze fine
care dau un aspect plumos, albăstrui sau verzi-deschis iar florile roz-roşietice, dispuse în raceme mici reunite în
panicule mari, terminale care apar vara-toamna.
Sunt arbuşti rustici, nepretenţioşi faţă de sol (se acomodează pe sărături şi nisipuri), rezistenţi la secetă şi
moderat rezistenţi la geruri. Sunt specii iubitoare de lumină.
Înmulţire. Se înmulţesc prin butăşire în uscat.
Folosire. Specia este mult întrebuinţată în spaţiile verzi, pentru frunzişul delicat, fin si florile frumoase,
izolat, în grupări, pe peluze, pe malul apelor sau pot alcătui chiar garduri vii.

Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul SALICALES
Familia SALICACEAE

Genul SALIX L. ( Sălciile şi răchitele )

Speciile acestui gen sunt alcătuite din cca 300 de specii, plante de talie diversă, de la 25-30 cm la Salix
retusa, până la 25 m la Salix alba şi Salix fragilis.
De regulă, lăstarii sunt flexibili, cu frunze alterne având la subsuoară câte un mugur cu un singur solz
protector. Florile la majoritatea speciilor sunt dioice, formând amenţi care, de cele mai multe ori, apar înaintea
frunzelor.
Fructul este o capsulă bivalvată, dehiscentă, cu numeroase seminţe mici, prevăzute cu peri lungi,
mătăsoşi, argintii. Deoarece îşi pierd repede facultatea germinativă, se recomandă însămânţarea în scurt timp de
la maturarea lor. Vom aminti numai speciile cu utilizări în horticultură (de ornament şi pentru legat şi
împletituri).
Salix alba L. - Salcia albă
Este un arbore cu înălţimea până la 25 m, are înrădăcinarea trasantă şi tulpina neregulată, acoperită cu un
ritidom brun-cenuşiu. Lăstarii brun-verzui sau galbeni, flexibili, poartă frunze lanceolate lungi de 4-10 cm, cu
marginile fin serate; partea inferioară a frunzelor este albăstruie sau albicioasă, pubescentă. Florile sunt dioice,
dispuse în amenţi şi apar primăvara odată cu frunzele, la începutul lunii aprilie, amenţii masculi fiind mai
decorativi prin coloritul galben.
Specia lăstăreşte abundent, este rezistentă la ger şi vegetează bine în locuri umede, pe malul râurilor, pe
soluri uşoare. Suportă inundaţiile îndelungate dar şi lipsa de apă.
Varietăţile decorative cele mai preţuite sunt:
64
  var. sericea (argentea) - are frunzele argintii mătăsos-păroase pe ambele feţe;
 var. vitellina - are lujerii intens coloraţi galben viu;
 var. tristis - este interesantă prin lujerii pendenţi ;
Salix babylonica L. - Salcia plângătoare. Arbore exotic care are talia de până la 15 m, cu lujerii glabri,
gălbui, cu frunze îngust lanceolate sau liniar-lanceolate, de 8-16 cm lungime, dorsal verzi cenuşii. Florile dispuse
în amenţi verzi-gălbui apar primăvara înainte sau odată cu înfrunzirea. Este o specie termofilă, iubitoare de
umiditate.
Se foloseşte mult în parcuri pe malul lacurilor sau în peluze, fiind apreciată pentru portul plângător şi
frunzele lungi şi înguste.
Salix caprea L. - Salcia căprească, Iovă . Arbust înalt sau arboraş de maxim 8-9 m, cu lujerii tineri gri-
pubescenţi, frunze lat-eliptice dinţate sau crenate, lucioase, pe partea superioară verzi-închis iar dorsal alb-
cenuşii, tomentoase. Amenţii sunt compacţi, cei masculi de 2-3 cm, cei femeli de 6 cm lungime şi apar
primăvara înaintea înfrunzirii. Specia lăstăreşte şi drajonează abundent. Se butăşeşte foarte greu. Nu este
pretenţioasă la climă şi sol, reuşind bine şi în zonele reci şi umede dar se plantează în poziţii însorite.
Se foloseşte ca specie pionier, fiind repede crescătoare, precum şi pentru fixarea coastelor.
Sălciile sunt specii repede crescătoare, cu longevitate mică şi lăstărire bună, cu excepţia salciei căprească
care drajonează. Rezistă bine la ger salcia albă şi cea căprească, mai sensibile fiind salcia plângătoare şi cea
japoneză. Toate săciile au cerinţe mari faţă de lumină şi necesită soluri uşoare.
Înmulţire. Majoritatea sălciilor se înmulţesc cu uşurinţă prin butaşi lemnificaţi. Salix caprea nu
înrădăcinează bine, de aceea se multiplică prin altoire pe alte specii de salcie. Se poate face iarna, la masă pe S.
viminalis, sau în teren, pe tijă, pentru forma pendula.
Folosire. Majoritatea speciilor de Salix se pot utiliza pe malurile apelor sau în locuri joase, umede, pe
terenuri cu apa freatică superficială, ca exemplare izolate, în grupări sau chiar în compunerea masivelor, în
poziţii mai luminate.

Genul POPULUS L.
Cuprinde numeroase specii şi hibrizi (cca 45), cu foarte multe varietăţi şi forme ornamentale. Datorită
rapidităţii creşterii şi a multiplelor utilizări, plopii s-au extins atât în cultura forestieră cât şi în cea ornamentală.
Sunt arbori de talie variată, de la 16 m (Populus simonii) până la 60 m (Populus trichocarpa).
Lăstarii sunt flexibili, cu muguri mari, adesea aromatici şi răşinoşi. Frunzele sunt alterne, cu forme
variabile în funcţie de specii: deltoide, romboidale, subrotunde, lanceolate. Florile sunt unisexuate dispuse dioic,
în amenţi. Fructele sunt capsule cu 2-4 valve, cu seminţe mici prevăzute cu câte un smoc de peri.
Genul Populus are la noi reprezentate următoarele specii :
Populus nigra L. - Plopul negru
Creşte spontan la noi, sub formă de arbore cu talia până la 35 m; tulpina este uneori neregulată, acoperită
cu ritidom negricios adânc brăzdat, formează la baza trunchiului gâlme (foarte preţuite în industria mobilei).
Coroana este largă, cu ramuri groase şi lăstari de culoare galbenă-cenuşie, galbenă-verzuie. Frunzele de pe
lăstarii viguroşi sunt subdeltoide sau romboidale, de 10-12 cm lungime, iar cele de pe lăstarii scurţi, de 6-8 cm
lungime, mai mult sau mai puţin romboidale. Florile apar primăvara timpuriu, înaintea înfrunzirii, după
fecundarea lor sunt vizibile fructele însoţite de tipica "vată" de plop.
Plopul negru lăstăreşte viguros şi drajonează puţin.
Este destul de rezistent la ger, reuşind bine în zonele de coline şi câmpie, pe soluri revene.
Se foloseşte pe marginea drumurilor şi şoselelor şi în alcătuirea masivelor, pe terenurile umede sau cu
pânza freatică accesibilă.
Are câteva varietăţi frecvent folosite la noi :
Populus nigra var. italica Muenchh.(sin. P. pyramidalis Roz.) - Plopul negru piramidal, Plopul negru
italian
Arbore care creşte de 30 m înălţime având o coroană îngust-piramidală, frunzele mai mici, romboidale,
verzi-închis, lucioase, apar cu 2-3 săptămâni mai devreme decât la celelalte varietăţi. Este mult apreciat, în
special, ca arbore de aliniament. Are numai forma masculă (are avantajul că nu produce "vată") . Este rezistent la
uscăciune, neexigent faţă de sol şi se înmulţeşte numai prin butaşi.
Populus nigra var. thevestina (Dode)Bean. - Plopul negru algerian
Arbore de 25-30 m, cu coroana îngust-piramidală, transparentă, cu ramuri subţiri, erecte, frunze
triunghiular-ovate, pe margini crenat-serate, de culoare verde-deschis şi apar mai târziu decât la plopul italian.

65
Florile sunt numai femele şi de aceea se înmulţeşte doar vegetativ. Este foarte rezistent la uscăciune şi suportă
chiar sărăturile.
Populus alba L. - Plopul alb
Este un arbore indigen care ajunge până la 30 m, are o coroană largă regulată, tulpina acoperită în
tinereţe cu o scoarţă albă-cenuşie, lucitoare: ritidomul apare târziu, este adânc-brăzdat, negricios şi înaintează
încet de la bază spre ramuri. Frunzele sunt lung-peţiolate şi au forme variabile: cele de pe lujerii lungi sunt ovate,
lobate, cu 3-5 lobi, având faţa inferioară alb- tomentoasă, iar cele de pe lujerii scurţi sunt mai mici, ovate sau
oblongi, pe margini sinuat-dinţate, cenuşiu-tomentoase pe dos. Florile sunt dioice, amenţii femeli producând
capsule cu seminţe prevăzute cu smocuri de peri lungi, albi, ca de vată. Înfloreşte devreme, la începutul
primăverii (martie-aprilie), fructifică anual şi abundent.
Plopul alb are o mare amplitudine ecologică. Specie uşor termofilă, creşte bine atât pe solurile umede cât
şi pe cele uscate, sărace, nisipoase, drajonează puternic stânjenind dezvoltarea altor specii.
Dintre varietăţi se cultivă:
 var. nivea - are frunzele adânc lobate, cu 3-7 lobi, mai intens albicioase, care butăşeşte
mai uşor decât specia tipică;
 var. pyramidalis (sin. P. bolleana Lauche) - arbore de maxim 25 m, cu port îngust-
piramidal, frunze argintii pe dos, este cel mai utilizat dintre plopii albi în spaţiile verzi,
îndeosebi pentru aliniamente.
Populus tremula L. - Plopul tremurător
Are talia până la 20 m, un sistem radicular superficial din care drajonează puternic. Tulpina este dreaptă,
cu scoarţa albicioasă, netedă, cu o nuanţă verzie caracteristică, la bătrâneţe formează la bază un ritidom gros,
negricios. Frunzele sunt variate ca formă : pe lujerii lungi pot fi subrotunde până la ovate, pe margini neregulat-
crenat-dinţate, cu dinţi mari iar pe lăstarii scurţi sunt mai mari (până la 15 cm lungime), cordiforme sau ovat-
triunghiulare, pubescente pe dos. Caracteristic este peţiolul frunzelor comprimat lateral, care permite răsucirea şi
mişcarea laminei frunzei la cea mai uşoară adiere de vânt. Toamna, înainte de cădere frunzele capătă o culoare
roşcată sau gălbuie. Florile apar timpuriu, înaintea înfrunzirii şi sunt grupate în amenţi mai mari decât la plopul
alb şi cel negru. Capsulele se maturează la sfârşitul lunii mai şi se împrăştie imediat şi la mari distanţe.
Este mult mai puţin pretenţios faţă de condiţiile staţionale decât plopul alb şi cel negru. Rezistă bine la
geruri şi are temperament de lumină.
În parcuri se utilizează mult var. pendula - cu lăstarii puternic pendenţi şi forme numai mascule.
În culturile forestiere şi horticole se mai află o serie de hibrizi euramericani, cunoscuţi şi sub
denumirea de « plopi canadieni » (Populus x canadensis Moench) proveniţi din încrucişarea mai multor specii
(Populus deltoides x P. nigra x P.angulata ş.a.). Aceşti hibrizi au o creştere rapidă, având o talie de 35-40 m.
Lăstarii sunt muchiaţi, frunzele au forme şi mărimi variabile (cel mai frecvent deltoide) având flori de un singur
sex şi amenţii fructiferi de 15-22 cm lungime. Printre cei mai răspândiţi în cultură cităm hibrizii de plop:
P. 'Marilandica' - hibrid femel, cu coroana foarte largă;
P.' Regenerata' - hibrid mascul cu coroana piramidală;
P. 'Robusta' - hibrid mascul cu coroana la bază îngustă apoi lărgită şi creştere foarte rapidă;
P.' Serotina' - hibrid mascul de talia I, cu coroana piramidală.
Plopii au creştere rapidă, mai ales cei hibrizi şi longevitate destul de mare (300-400 de ani). Unele specii
sunt drajonante (P. alba, P. tremula, P. x canescens), majoritatea hibrizilor drajonează slab, dar lăstăresc
puternic şi se butăşesc uşor.
Plopul alb şi cel chinezesc sunt uşor termofili, cel mai adaptat la climatul mai rece fiind plopul
tremurător, singurul care este întâlnit şi în zona montană. Plopul alb şi cel negru sunt mai puţin exigenţi faţă de
apă, putându-se acomoda atât pe terenuri umede cât şi pe cele uscate. Majoritatea plopilor preferă însă solurile
de luncă, bine aprovizionate cu apă. În general plopii sunt specii heliofile.
Înmulţire. Majoritatea plopilor se înmulţesc cu uşurinţă prin butaşi lemnificaţi, direct în teren sau în
răsadniţe reci.. Semănatul se practică la P. tremula (deoarece butăşeşte greu), imediat după recoltare, în iunie,
prin tăierea ramurilor cu fructe cu puţin înainte de desfacere şi apoi se ţin puţin în apă, până se poate face
semănatul în răsadniţe reci. Altoirea se recomandă pentru Populus alba var. pyramidalis pe butaşi înrădăcinaţi
de plop canadian, iarna iar pentru Populus tremula var. pendula, pe trunchi de Populus alba.
Folosire. Plopii se cultivă mai ales în zona de câmpie şi de deal; Populus tremula este singura specie
care reuşeşte bine în zona montană, în general preferă solurile uşoare, fertile, bine aprovizionate cu apă. Plopii se
folosesc cu succes în aliniamente, mai ales pe căile rutiere, stradale şi în parcuri şi grădini ( izolat, în grupări,

66
masive, perdele şi plantaţii de înverzire rapidă). În amenajările din localităţi se recomandă mai ales arborii
masculi, care nu răspândesc puf.

Întocmit : Şef lucr. dr. SANDU TATIANA

Arboricultură P+H
CURS nr. 13
Subclasa ASTERIDAE
Ordinul OLEALES
Familia OLEACEAE

Genul FRAXINUS L.
Cuprinde numeroase specii (65-75) dintre care în ţara noastră spontan şi în cultură se găsesc 16 specii.
Majoritatea speciilor se prezintă ca arbori, mai rar ca arbuşti, cu muguri şi frunze aşezate opus pe ramuri, cu
frunze penat compuse, uneori cu o singură foliolă. Florile sunt în fascicule sau panicule, hermafrodite sau
unisexuate iar fructul este o samară.
Fraxinus excelsior L. - Frasin. Este arbore cu talia de 25-30 m, cu lăstarii verzi-măslinii, mugurii negri,
opuşi, frunze compuse din 5-11 foliole sesile, oblong-lanceolate, lung-acuminate, baza cuneată, crenat serată,
faţa verde-închis, dorsal verde palid. Florile sunt poligame iar fructul este o samară de 2,5-4 cm lungime, reunite
în panicule pendente.
În cultură se întâlnesc câteva varietăţi : var. nana - de talie mică, globulos; var. aurea - cu lăstarii
galben-aurii; var. pendula - cu lăstarii pendenţi; var. diversifolia - cu frunze simple sau uneori tripartite, ş.a.
Atât specia tipică cât şi varietăţile sale se utilizează în grupuri sau ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe
marginea şoselelor deoarece este rezistent la arşiţă şi poluare.
Fraxinus ornus L. - Mojdrean. Este arbore de talie mai redusă (8-12 m înălţime) cu lăstarii verzi-
cenuşii, frunzele imparipenat-compuse cu 7-9 foliole ovate, eliptice sau ovat-lanceolate, serate mai ales la vârf,
pe faţă verzi-închis, dorsal ruginii, în lungul nervurii principale. Flori complete, în panicule albe, decorative,
mirositoare. Fructul este o samară de 2-3 cm cu aripa trunchiată la vârf. Este o specie heliofilă, termofilă şi
xerofită.
Frasinii au creştere mai înceată în primii ani, apoi cresc destul de rapid. Lăstăresc bine iar longevitatea
atinge maxim 200 de ani în mediul forestier.
Exceptând mojdreanul care este termofil şi xerofit, frasinii suportă relativ bine gerul şi au cerinţe
moderate faţă de lumină. Preferă solurile profunde şi revene şi suportă poluarea urbană precum şi arşiţa datorată
încălzirii pe timp de vară a pavajelor şi asfaltului din oraşe.
Înmulţire. Se realizează prin seminţe recoltate în pârgă şi semănate imediat în teren (la F. excelsior) sau
se recoltează la maturitatea deplină şi seamănă primăvara după stratificare. Pentru varietăţi se face altoirea în
triangulaţie, primăvara devreme sau în oculaţie, vara. Butăşirea se realizează greu la frasini şi numai cu butaşi
verzi şi utilizând hormoni de înrădăcinare şi ceaţă artificială.
Folosire. Frasinii sunt foarte preţuiţi în masive, în grupări, ca arbori de aliniamente stradale sau de parc
şi solitari.

Genul SYRINGA L.
Gen originar din Asia şi Europa care cuprinde cca 28 de specii de arbuşti cu frunzele opuse, caduce sau
persistente. Florile sunt în panicule terminale, albe, liliachii, cu diverse nuanţe şi tonuri. Fructul este o capsulă cu
seminţe mici, aripate.
Syringa vulgaris L. - Liliacul. Specie care creşte spontan în regiunile calde din ţara noastră, cu habitus
de arbore mic de 8-10 m sau ca arbust de 3-5 m. Lăstarii sunt cenuşii sau verzi-măslinii. Frunze ovate sau lat-
ovate de 3,5-10 cm, la bază cordate iar la vârf acuminate, verzi-închis şi glabre. Florile sunt simple sau duble, în
panicule multiflore de 10-12 cm, liliachii şi mirositoare. Înfloreşte bogat în aprilie-mai. Varietăţi întâlnite în
cultură: var. coerulea cu flori albastre liliachii şi var. alba cu flori albe, simple. Există şi cultivare (soiuri)
clasificate după culoarea florilor şi tipul florii (simplă sau dublă) :

67
 Syringa josikaea Jack. - Liliac transilvănean, Liliac unguresc. Specie indigenă care creşte spontan în
Munţii Bihorului fiind relativ puţin răspândit în cultură, de talie mai redusă (3-4 m). Ramurile sunt erecte,
groase, lujerii tineri păroşi cu un singur mugure terminal iar frunzele sunt lat-eliptice sau eliptice oblongi, de 6-
13 cm lungime, pe dos alb-glaucescente. Florile sunt mai mici, tubuloase, slab-mirositoare, dispuse în panicule
înguste, de 10-20 cm lungime, de culoare violet-liliachiu, cu înflorire din aprilie-mai până în iunie.
Liliacul comun este specie drajonantă, din acest motiv soiurile care se altoiesc pe el se pot sălbătici cu
timpul, dacă nu se înlătură sistematic drajonii.
Speciile se Syringa sunt rustice dar totuşi preferă un climat mai blând, ferit de geruri puternice şi
îngheţuri accidentale, soluri fertile, calcaroase şi revene. Cea mai frumoasă şi deplină înflorire are loc în plin
soare. După înflorire se recomandă tăierea inflorescenţelor pentru a nu se ajunge la formarea seminţelor în
detrimentul viitoarei înfloriri.
Înmulţire. Se poate face:
- Prin seminţe - la S. vulgaris şi S. reflexa, speciile pure, cu precizarea că
recoltarea paniculelor se face toamna târziu şi se păstrează în saci suspendaţi, până în decembrie. Semănatul se
face primăvara, pe straturi, eventual după o stratificare de 2-3 săptămâni. Puieţii rămân pe loc 2 ani deoarece
cresc încet.
- Prin altoire - pe butaşi înrădăcinaţi de 1 an de Ligustrum ovalifolium în vederea
eliminării inconvenientului drajonării. Se recomandă plantarea adâncă a exemplarelor altoite (îngro-parea
zonei de altoire) urmărindu-se obţinerea unui sistem radicular propriu al altoiului. Se poate efectua : altoirea în
oculaţie, în teren, la jumătatea lunii iulie, când mugurii s-au maturat sau altoirea în copulaţie (simplă sau
perfecţionată), iarna, la masă, pe butaşi înrădăcinaţi de 1 an, păstraţi prin stratificare. Toţi puieţii obţinuţi prin
altoire se scot după 1 an de la plantarea adâncă, când rădăcinile ramurilor-altoi sunt bine formate şi se retează
portaltoiul, urmând a fi replantaţi pentru formare.
- Prin marcotaj - prin muşuroire aplicat la plantele tinere altoite, care taie scurt în anul al II-lea după
plantare. Se mai poate face şi marcotajul arcuit, cu scoaterea unui inel de scoarţă de 5-10 cm la ramurile de 1
an mai flexibile, puţin deasupra solului.
Folosire. Liliacul este mult folosit ca plante izolate, în grupări, garduri vii sau la marginea masivelor de
arbori.

Genul LIGUSTRUM L.
Gen originar din Japonia, China, India, Malaiezia, Nordul Africii şi Europa care cuprinde 50 de specii
majoritatea arbuşti, arbustoizi, mai rar arbori. Frunzele sunt caduce sau persistente, opuse (uneori alterne),
întregi, florile în panicule terminale albe iar fructul este o drupă neagră sau albăstruie cu 1-4 sâmburi.
Ligustrum vulgare L. - Lemn câinesc. Specie indigenă care creşte spontan în regiunea de câmpie şi de
dealuri, cu aspect de tufe de 3-5 m. Frunzele sunt caduce, uneori semipersistente (în iernile foarte blânde) de 3-6
cm, oblong-ovate, până la lanceolate. Florile sunt mici, albe-gălbui, mirositoare şi dispuse în panicule, de cca 6
cm, apar în iunie-iulie iar fructul este sferic, negru, lucitor, de 0,6-0,8 cm.
Varietăţi cele mai frecvente la noi sunt: var. chlorocarpum, cu fructe verzi, var. buxifolium cu frunze
verzi albăstrui cu dungă albă, var. sempervirens cu frunze înguste sempervirescente, var. atrovirens cu frunze
verzi-închis, cu luciu metalic, semipersistente ş.a.
Speciile de lemn câinesc cresc activ, lăstăresc bine şi suportă tunderea.
L. vulgare drajonează, rezistă la ger, secetă, este neexigent faţă de sol şi suportă bine poluarea cu fum şi
gaze. L. ovalifolium necesită un climat mai moderat, cu ierni blânde. Ambele specii cresc bine în plin soare dar
suportă şi semiumbra.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe (la L. vulgare) recoltate la maturitate, păstrate în stare uscată până
în mai, apoi se stratifică până în noiembrie (anul al II-lea), când se seamănă. La L. ovalifolium se poate face
butăşirea în verde sau în uscat, în timpul vegetaţiei sau în repausul vegetativ.
Folosire. Se recomandă mai ales pentru garduri vii tunse dar şi ca arbust component al masivelor şi
grupărilor de arbori şi arbuşti, mai ales în spaţiile verzi urbane expuse poluării.
La speciile cu frunze persistente se folosesc inflorescenţele pentru diverse aranjamente florale.

Genul FORSYTHIA Vahl.

Cuprinde 6 specii, din care 5 de origine din Asia de est şi una din sudul Europei. Cresc sub formă de
arbuşti cu ramuri lungi, erecte sau arcuite, muchiate, verzi, brune sau gălbui. Frunzele sunt opuse, întregi sau
trifoliate iar florile sunt axilare, câte l-6 cu petale galbene.
68
 Este unul dintre cei mai apreciaţi arbuşti, pentru faptul că înfloreşte primăvara timpuriu şi pentru florile
galben-aprins.
Forsythia suspensa Vahl. Arbust până la 3 m, cu tulpini erecte şi ramuri lungi, divergente sau pendente,
în 4 muchii, fistuloase şi cu măduvă întreagă la noduri. Frunze de 6-10 cm lungime, ovate, oblong-ovate, uneori
trifoliate, dinţate pe margini. Florile sunt mai mari, dispuse câte 1-3 pe toată lungimea lujerului, galbene-aurii,
apar primăvara timpuriu, înaintea înfrunzirii. Fructul este o capsulă cu numeroase seminţe mici. Suportă bine
tunderea, obţinându-se forme decorative umbeliforme sau globuloase.
Varietatea cea mai frecventă este var. fortunei (Lindl) Rehd. - arbust foarte viguros, cu ramuri arcuite,
arcuite uneori până la sol iar florile sunt galbene-închis şi cu lobii petalelor răsuciţi.
Forsythia x intermedia Zab. ( F. suspensa x F. viridissima )
Arbust hibrid care ajunge până la 3 m, , cu ramuri drepte sau arcuite, lăstarii tineri galben-măslinii, cu
lenticele vizibile. Frunzele sunt oval-alungite, până la lanceolate iar pe lăstarii lungi apar şi frunze trifoliate.
Florile sunt galbene-închis, mari, numeroase, grupate câte 2-3 şi se regăsesc pe toată lungimea ramurilor. Apar
înainte de înfrunzire fiind prima specie cu înflorire puternică primăvara-devreme. Are câteva cultivaruri :
Spectabilis - cu numeroase flori care au petalele alungite şi Lynwood - cu flori mai mari şi cu petalele rotunjite.
Forsythia viridissima Lindl. Arbust care formează tufe de până la 3 m, cu tulpini şi ramuri erecte,
verzi-măslinii. Frunzele sunt de până la 14 cm lungime, oblong-lanceolate, uneori trifoliate. Florile sunt
abundente pe ramuri, dispuse câte l-3, de culoare galben-verzuie, campanulate, cu lobii corolei îngust-oblongi.
Înfloreşte mai târziu, în luna mai.
Sunt specii cu creştere rapidă, butăşesc foarte uşor, suportă bine tunderea iar uneori marcotează natural.
Rezistă bine la geruri, preferă soluri uşoare, fertile, revene şi chiar calcaroase. Înfloresc cel mai bine în plină
lumină, dar suportă relativ bine şi semiumbra (înflorire mai diminuată). După înflorire se recomandă tăieri care
să înlăture ramurile mai bătrâne, dar nu prea severe, pentru a nu favoriza apariţia de lăstari lacomi, viguroşi dar
puţin floriferi.
Înmulţire. Se realizează uşor prin butaşi semilemnificaţi, în iunie, în răsadniţe reci. Înrădăcinare are loc
în cca 1 lună după care se scot şi se plantează în aer liber, după un an putând atinge cca 1 m înălţime. Pentru F.
suspensa se recomandă butăşire "în verde".
Folosire. Sunt arbuşti floriferi foarte preţuiţi în parcurile şi grădinile noastre, cu înflorire foarte timpurie,
bogată, putându-se planta izolat, în grupări sau pentru mascarea gardurilor inestetice sub formă de garduri vii (F.
x intermedia).

Subclasa ASTERIDAE
Ordinul SOLANALES
Familia SOLANACEAE

Genul LYCIUM L.
Gen originar din regiunile continentale şi subtropicale ale globului care cuprinde cca 110 specii de
arbuşti cu frunzele caduce şi lujeri cu sau fără spini. La noi întâlnim speciile:
Lycium barbarum L.(sin. L. halimifolium Miller, L. vulgare L., L. flaccidum Koch.) - Cătina de
gard, Gărdurăriţă, Licium. Este un arbust subspontan de cca 2 m, cu ramuri subţiri, arcuite, spinoase, frunzele
sunt oblong-lanceolate de 2-6 cm, la bază cuneate, verzi-cenuşii. Florile sunt dispuse în fascicule, de culoare
purpuriu-violacee, tubuloase şi care apar în iunie-august. Fructul este o bacă ovoidă, de culoare roşu-portocaliu.
Lycium chinense Mill. Arbust stufos, cu lujerii subţiri, pendenţi uneori până la sol, nespinoşi, de
culoare galben-gri. Frunzelesunt caduce, ovat-romboidale sau ovat-lanceolate, verzi iar florile sunt purpurii şi
decorează în perioada vară-toamnă, fructele fiind numeroase şi viu colorate în roşu sau portocaliu.
Ambele specii drajonează puternic, de aceea sunt indicate pentru fixarea pantelor puternice şi a
coastelor degradate. Sunt specii subtermofile, care rezistă destul de bine la ger, dar preferă un climat mai cald.
Cresc bine şi pe soluri sărace şi uscate, dar uşoare.
Înmulţire. Cel mai uşor se face prin butaşi lemnificaţi. Se mai poate realia prin semănat şi prin marcotaj.
Folosire. Deşi nu se consideră a fi un arbust foarte ornamental se poate folosi cu succes pentru fixarea
taluzurilor, pantelor degradate şi a nisipurilor. De asemenea se foloseşte pentru garduri vii nepenetrante (datorită
spinilor).

Subclasa ASTERIDAE
Ordinul SCROPHULARIALES
69
 Familia BIGNONIACEAE

Genul CATALPA Scop.

Cuprinde cca. 12 specii originare din America de Nord şi din Asia de est, cu înălţimi variind de la 10 la
30 m. La noi se cultivă în parcuri şi grădini următoarele specii :
Catalpa bignonioides Walt. - Catalpa. Este un arbore de 15 m, originar din America, cu trunchiul
frecvent strâmb, coronamentul larg-rotund, lujerii viguroşi, verzi-măslinii, cu muguri mici. Frunzele sunt mari de
10-20 cm, cordiforme, brusc acuminate, cu marginea ondulată, pe faţă verzi-deschis şi pe dos pubescente, cu
peţiolul foarte lung, de 9-16 cm. Prin frecare emană un miros neplăcut. Florile sunt mari, de 5-6 cm, albe cu pete
purpurii şi 2 dungi galbene în interior, grupate în panicule late, piramidale, terminale, apar prin iunie-iulie.
Fructele sunt capsule cilindrice, de 20-40 cm lungime, la început verzi apoi devin brune şi decorează arborele şi
în timpul iernii. Seminţele sunt plane, oblongi, aripate pe ambele părţi, cu peri mătăsoşi la extremităţi.
Speciile de Catalpa au creştere rapidă, înfrunzire tardivă şi o cădere timpurie a frunzelor.
Preferă un climat mai cald, rezistenţă mai mare la ger având catalpa mare, dar totuşi ambele specii suferă
de îngheţurile târzii. Solicită soluri profunde, revene, fertile, nisipo-lutoase.
Rezistă bine la poluarea din zonele ubane şi mai ales din cele industriale.
Sunt specii de lumină dar suportă şi semiumbra.
Înmulţire. Specia se înmulţeşte prin semănături executate primăvara (la 30 cm distanţă şi l cm
adâncime), mai rar prin butăşire sau prin altoire (în despicătură sau în coajă).
Folosire. Se întrebuinţează în mod individual şi în grupuri, fiind preţuită pentru bogăţia frunzelor mari,
frumuseţea florilor şi fructelor sale interesante.

Genul CAMPSIS Lour.

Gen originar din Asia de Est şi din America de Nord care include 2 specii de liane.
Campsis radicans (L.) Seem. (sin. Bignonia radicans L., Tecoma radicans (L.) Juss. - Trâmbiţa,
Campsis. Este o liană originară din America de Nord, de cca 10 m lungime, cu rădăcini aeriene adventive cu
care se fixează pe copaci şi ziduri. Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 9-11 foliole ovat-oblongi de 3-6 cm,
dentate pe margini, acuminate şi la bază cuneate, serate, scurt peţiolate, dispuse opus. Florile sunt complete,
roşii-portocalii de 6-9 cm, în cime sau panicule terminale, având corola în formă de trompetă (infundibuliform-
campanulată). Fructul este o capsulă cilindrică, de 8-12 cm lungime, cu seminţe numeroase, turtite, cu 2 aripi
transparente
Sunt liane foarte căutate pentru frumuseţea si abundenţa florilor. Preferă solurile fertile, terenurile ferite
de geruri şi scăldate de lumină.
Înmulţire. Se înmulţesc frecvent prin butaşi de rădăcină, recoltaţi toamna şi care se înrădăcinează în sere
sau prin butaşi lemnificaţi sau semilemnificaţi din ramurile anuale.
Folosire. În parcuri şi grădini se cultivă pentru decorarea pergolelor, zidurilor, coloanelor etc. Se
pretează la tuns (iarna) sub forme diferite. Se recomandă şi în zonele litorale.

Subclasa ASTERIDAE
Ordinul DIPSACALES
Familia CAPRIFOLIACEAE

Genul LONICERA L. - Caprifoi

Acest gen este unul dintre cele bogate în specii (circa 180), răspândit în emisfera nordică a globului,
parţial şi în cea sudică (de exemplu în Java). În parcurile din ţara noastră şi mai ales în staţiunile dendrologice se
află un sortiment bogat de specii de Lonicera, dar în flora spontană acest număr este mai redus. Speciile de
Lonicera sunt reprezentate prin arbuşti cu portul erect, agăţător sau prostrat. Frunzele la cele mai multe specii
sunt caduce, mai rar semipersistente şi persistente, de obicei întregi şi uneori lobate. Florile sunt fie perechi
axilare, fie în verticil iar uneori bracteele formează un involucru la baza perechilor de flori. Corola este tubulară,
de diferite lungimi şi fructul este o bacă divers colorată. Cele mai frecvente specii de Lonicera de la noi sunt :
Lonicera caprifolium L. - Caprifoiul comun. Arbust cu tulpini agăţătoare sau târâtoare de 2-3 m
înălţime, cu ramuri flexibile, lujerii tineri păroşi, frunzele sunt caduce, scurt-peţiolate, simple, invers-ovate iar
cele din treimea superioară conate, pe faţă verzi-închis iar pe dos glauce. Florile sunt puternic odorante, cu
corola alb-gălbuie iar la exterior roşiatică, apar primăvara-vara iar fructele sunt bace roşii-portocalii.

70
 Lonicera periclymenum L. Este o arbust agăţătoare, de maxim 5 m lungime, cu frunze de 4-6 cm, ovate
sau eliptice, verzi, dorsal verzi-albăstrui, pubescente. Florile sunt galbene-aurii cu nuanţe roşcate la exterior,
lungi de 4-5 cm, odorante, în ciorchini mari, care apar primăvara-var. Fructe sunt roşii.
Lonicera tatarica L. (sin. L. discolor hort., L. quadrifolia hort.) - Caprifoi tătărăsc. Arbust provenit
din Asia Centrală care are tufe erecte până la 3 m înălţime, puternic ramificat, cu frunze de 4-6 cm, ovate până la
ovat-lanceolate, verzi-închis cu reversul verde-glauc. Florile sunt roz-închis sau albe, mari de cca 2,5 cm,
dispuse în perechi, apar în mai-iunie iar fructele sunt roşii sângerii, mai rar galbene.
Varietăţile mai cultivate sunt: rosea (cu flori roz în exterior şi roşii carmin în interior), grandiflora (cu
flori foarte mari albe), Arnold Red (cu flori roşii-închis şi fructele roşii intens). Specia este foarte apreciată
pentru liziera masivelor, perdele, garduri vii libere, dar şi ca plantă izolată sau în grupuri.
Lonicera xylosteum L. (sin. L. villosa hort.) - Caprifoi. Este arbust până la 3 m, cu ramuri erecte sau
divergente. Frunzele sunt lat-ovate sau eliptice, lungi de 3-6 cm iar florile, în perechi, albe-gălbui, uneori
nuanţate cu roşu, devin mai târziu galbene cu înflorirea ce are loc în mai-iunie. Fructe sunt bace roşii închis.
Creşte spontan în ţara noastră şi este indicată ca specie de lizieră.
Speciile de Lonicera cresc repede, lăstăresc bine şi suportă tunderea. Marea lor majoritate suportă bine
tunderea, cu rezerve la L. pileata. Toate speciile cresc bine pe solurile obişnuite iar L. tatarica suportă o oarecare
salinitate. Cresc bine la soare dar tolerează şi semiumbra. Sunt destul de rezistente la poluare.
Înmulţire. Înmulţirea prin seminţe se face mai rar prin seminţe cel mai des aplicându-se metodele
vegetative de înmulţire. Butăşirea se poate face « în uscat » (toamna târziu sau în ianuarie-februarie) dar şi « în
verde » (în iulie-august, mai mult pentru liane). Butaşii pot fi simpli sau cu călcâi şi încep să formeze rădăcini în
3-4 săptămâni. Se mai poate face marcotajul mai ales cel prin muşuroire (la arbuştii erecţi) şi cel chinezesc sau
şerpuit (pentru liane). Cel mai potrivit moment pentru marcotaj este primăvara devreme, astfel ca, până toamna
marcotele să poată fi separate de plantele-mamă.
Folosire. Speciile de Lonicera sunt nelipsite în parcuri şi grădini fie ca tufe izolate, fie în grupuri, în
plantaţii masive, garduri vii sau folosite pentru îmbrăcarea gardurilor, zidurilor etc.

Genul SYMPHORICARPOS Duham.

Cuprinde cca 15 specii originare din Asia şi America de Nord, reprezentate prin arbuşti de talie mică,
erecţi sau culcaţi, cu frunze caduce, întregi, uneori lobate. Florile sunt grupate în fascicule sau spice iar fructele
sunt bace. Decorează prin frunze, flori si mai ales prin fructele care se păstrează pe plante până iarna. Cele mai
frecvente specii la noi sunt :
Symphoricarpos rivularis Suksd. (sin. S. albus (L.)Blake, S. racemosus Michx.)- Hurmuz, cârmâz,
Simforicarpus. Este originar din America de Nord, creşte ca tufă erectă până la l m înălţime, cu lujeri subţiri,
erecţi, gri, fin-pubescenţi, cu frunze de 2-5 cm, eliptice, eliptic-oblongi, uneori sinuat-lobate, pe lujerii lungi, pe
faţă verzi-închis iar pe dos verzi-albăstrui, uşor pubescente. Florile sunt mici, roz, cu corola uşor campanulată,
dispuse în spice sau raceme mici, terminale sau în axila frunzei şi apar în iunie-septembrie; fructele sunt bace
mari, albe, globuloase, de 0,8-1,2 cm, moi, rămân pe lujeri şi iarna motiv pentru care sunt foarte decorative.
Rezistă bine la ger, secetă şi fum.
Există şi var. laevigatus care are frunze şi fructe mai mari ca specia tipică.
Symphoricarpos orbiculatus Moench. (sin. S. vulgaris Michx.)Arbust originar tot din America de Nord,
are talia de cca 2 m, cu lujerii tineri pubescenţi, frunzele de 1,5-3,5 cm, eliptice sau rotund-ovate, verzi pe faţă,
iar dorsal verzi-albăstrui, pubescente, toamna devin deseori roşietice. Florile sunt în spice scurte sau raceme
mici, în axila frunzelor, de culoare roz şi apar vara iar fructul este globulos roşu-purpuriu, de 0,4-0,6 cm în
diametru şi se menţin şi iarna pe lujeri.
Speciile de Symphoricarpos sunt rustice, nepretenţioase, reuşind pe orice sol, în condiţii de lumină dar
chiar la umbră, sub coroanele arborilor. S. albus drajonează uşor.
Înmulţire. Se poate face prin seminţe recoltate la maturitatea deplină, în octombrie-noiembrie sau chiar
în timpul iernii şi după extragerea seminţelor se păstrează seminţele nestratificate până primăvara. Se seamănă la
adâncime mică (maxim 1 cm) în substrat uşor. Butăşirea este metoda de înmulţire obligatorie pentru hibrizii
genului dar şi pentru specii, folosindule butăşirea în uscat, executată toamna târziu sau primăvara devreme, cu
butaşi simpli sau cu călcâi din ramuri bine lignificate.
Folosire. În grupări, masive, garduri vii sau plantaţii sub coronamentele arborilor.

Genul SAMBUCUS L.

71
 Cuprinde cca 22 specii de arbuşti sau arbori de talie mică (rareori plante erbacee) originare din toate
regiunile continentale sau subtropicale ale globului şi sunt ornamentale prin frunze, flori dar şi fructe.
Sambucus nigra L. - Soc negru, Soc comun. Specie spontană în ţara noastră, creşte fie ca arbust de 3-5
m, fie ca arbore de 7-10 m. Scoarţa este groasă, cenuşie, adânc-crestată, cu măduva albă şi ramurile gri  ; frunzele
sunt compuse, cu 5-7 foliole eliptice de 4-12 cm, dentate pe margini, cu stipele verucoase, pe faţă verzi-închis iar
dorsal verzi-deschis uşor pubescente ; florile sunt albe-gălbui, parfumate, în cime-umbeliforme plane de 12-20
cm în diametru care apar în mai-iunie, după înfrunzire ; fructele sunt la început roşii iar apoi devin negre,
lucioase, de 0,6-0,8 cm în diametru.
Are câteva varietăţi mai decorative : var. variegata (cu frunze panaşate cu alb şi galben), var. laciniata
(cu frunze laciniate), var. plena (cu flori semiduble), f. pendula (cu creştere pletoasă) ş.a.
Sambucus racemosa L.- Socul roşu, Socul de munte. Arbust care creşte spontan în regiunile montane
din România, este de talie mai redusă (3-4 m), cu lujerii subţiri, glabri şi în interior cu măduva maro-deschis, are
frunze cu 5 foliole ovate, aproape sesile, serate pe margini, care toamna devin roşiatice ; florile sunt albe-gălbui,
dispuse în panicule erecte de 3-6 cm lungime, cu apariţie primăvara târziu-vara iar fructele sunt bace roşii.
Dintre varietăţi se menţionează : var. laciniata (are frunzele sectate), var. tenuifolia (are frunzele mai fin
sectate, roşcate primăvara), var. plumosa aurea (cu talie mică şi frunzele fin divizate, aurii) ş.a..
Speciile de soc lăstăresc abundent şi cresc rapid. Socul comun este mai exigent faţă de căldură iar cel de
munte este foarte rezistent la ger. Preferă solurile bogate în humus, afânate, revene dar socul comun se adaptează
şi pe soluri umede şi chiar slab sărăturate. Socul roşu nu suportă solurile excesiv calcaroase. Speciile de
Sambucus tolerează bine semiumbra.
Înmulţire. Se poate face uşor prin seminţe ( iar fructele recoltate la maturitatea deplină), semănate
primăvara în câmp la maxim 1 cm adâncime şi la distanţe mai mari între seminţe. Se repică după primul an,
datorită creşterii viguroase, iar după 1-2 ani de la repicare pot fi plantaţi la loc definitiv. Pentru obţinerea unor
varietăţi ornamentale normal dezvoltate se recomandă înmulţirea vegetativă prin butăşire, efectuată în
decembrie-februarie sau în iulie-august. Se mai recomandă altoirea pentru cultivarurile valoroase, folosindu-se
procedeul în despicătură, primăvara, direct în câmp sau iarna în sere.
Folosire. Se pot utiliza ca plante solitare, în grupări sau în alcătuirea masivelor. Deoarece au nevoie de
mult spaţiu se plantează la distanţe mai mari faţă de alte exemplare. În unele situaţii se pretează şi pentru garduri
vii înalte.

Genul VIBURNUM L.
Este foarte bogat în specii (cca 120), grupând plante sub formă de arbustoizi şi de arbori de talie mică.
Sunt plante cu frunze caduce sau persistente, opuse, întregi sau lobate. Flori sunt complete, în cime multiflore,
cele marginale sterile, albe sau roz. Fructul este o drupă uscată sau cărnoasă, globuloasă sau ovoidă, roşie-oranj
sau neagră. Cele mai frecvente specii la noi sunt :
Viburnum lantana L. - Dârmoz, Dârmox. Specie indigenă care formează tufe de până la 5 m înălţime,
cu lăstari solzos-pubescenţi, frunzele sunt caduce, de 5-10 cm, ovate până la oblongi-ovate, aspru-pubescente, cu
reversul tomentos. Florile sunt albe, fertile, grupate în cime de 6-10 cm în diametru, aplatizate, terminale, cu
apariţie primăvara-vara iar fructele sunt bace ovat-oblongi, la început roşii apoi negre.
Viburnum opulus L. - Călin. Arbust care creşte spontan în ţara noastră, talie de 3-4 m, cu frunze de 4-
12 cm, lat-ovate, trilobate, glabre, rugoase, subţiri, cu lobii acuţi şi dentaţi, toamna devin roşii-arămii şi sunt
caduce. Inflorescenţele au diametrul de 7-10 cm, cu flori albe, cele marginale sunt sterile şi mai mari iar fructe
sunt drupe roşii, mici, lucioase care rezistă pe ramuri şi iarna sub formă de ciorchini penduli.
Viburnum opulus forma Roseum L. (sin. var. sterile DC.) - Bulgărele de zăpadă. Arbust cu port
scund foarte apreciat pentru inflorescenţele globuloase formate numai din flori sterile, albe irizate cu puţin roz,
care apar primăvara târziu - vara devreme.
Viburnum rhytidophyllum Hemsl. Este arbust de cca 3 m, originar din China, cu ramuri tomentoase,
frunzele sunt mari, de 7-18 cm lungime, ovat-oblongi sau ovat-lanceolate, rugoase, persistente, verzi-închis pe
faţă iar pe dos cenuşii sau gălbui-ruginii, puternic tomentoase. Florile sunt albe-gălbui, fertile, în inflorescenţe de
10-20 cm în diametru, aplatizate. Fructele sunt roşii la început, apoi negre lucitoare.
V. opulus şi V. lantana suportă bine tunderea. V. opulus este deseori atacat de afide iar V. carlesii are
frunzişul sensibil la boli criptogamice care determină căderea timpurie a frunzelor.
Speciile originare din Orient au nevoie de un climat mai blând (V. carlesii trebuie protejat peste iarnă).
Pretenţiile faţă de apă ale speciilor de Viburnum sunt moderate, mai exigent fiind V. opulus care se adaptează
72
bine pe terenuri umede. V. lantana rezistă cel mai bine la secetă. Se dezvoltă bine la soare, dar tolerează şi
semiumbra (V. opulus, V. lantana şi V. rhytidophyllum). Pretind soluri bogate iar V. lantana este calcifil.
Înmulţire. Se poate face :
- prin seminţe , la speciile rustice, semănate direct în teren, în iulie, după
recoltarea fructelor în pârgă (de exemplu la V. lantana) sau după stratificarea seminţelor recoltate la
maturitatea deplină, timp de cca 1 an.
- prin butaşi - care pot fi : lemnificaţi (la V. opulus), semilemnificaţi (la V.
rhytidophyllum) sau butaşi de un mugure, în seră.
- prin altoire - la V. opulus f. roseum - primăvara, în teren, pe tijă pentru formarea
unor arbuşti cu trunchi ;
- prin marcotaj - în luna iunie la V. opulus f. roseum, V. plicatum f. rotundifolium
şi V. carlesii
Folosire. În majoritatea cazurilor se pretează ca arbuşti solitari şi în grupări iar V. opulus şi V. lantana
pot intra în compoziţia lizierei masivelor arborescente.

Întocmit : Şef lucr. dr. SANDU TATIANA

73