Sunteți pe pagina 1din 1

Zâna luminii

Era o noapte senină de primăvară. Cerul îți întindea mătăsurile întunecate, învăluind
lumea într-o atmosferă magică. Stele, ca niște diamante strălucitoare trimiteau raze ușoare și
mângâietoare de lumină, iar luna, ca o zeiță, domnea peste lumea adormită.
Stând ghemuită pe creanga unui stejar străvechi, Celeste privea spre cer cu speranță. Dar
oricât se uita la aștrii și la universul lor îndepărtat, stele nu îi puteau alina dorul de casă. Dorul de
ceea ce a fost și de unde a trăit. Își fâlfâi puțin aripile de cristal și își mută privirea spre mâna sa.
Acolo invocă o sferă fermecată de lumină și lăsă spiralele și valurile să o cuprindă într-o reverie.
Chiar când fu pe punctul de a ațipi, cu ochii între deschiși Celeste zării o figură pâlpâitoare, care
se plimpa printre copacii Pădurii Șoptitoare. Când păru să observe o pereche de aripi, ea își luă
zborul direct spre codru.
Celeste se opri la marginea Pădurii Șoptitoare și se uită de jur împrejul său. Vântul începu
să șuiere încetișor, exact ca un șarpe care își încolțise prada, iar câțiva norii cenușii, poleiți de
lumina lunii apărură. Totul părea să încerce să o avertizeze să nu intre în codru, dar zâna nu
putea să piardă șansa de a se întâlni cu o alta din neamul ei. Mai ales dacă ar fi posibil ca ea să
știe o cale de întoarcere spre casa ei. Așa că Celeste își luă zborul și porni direct prin pădure.
Zbură și tot zbură, urmărind silueta plutitoare și opalescentă, pe oriunde aceasta ar fi mers. Trecu
pe sub bolte atent plăimuite din iederă și un fel de trandafir, prin peșteri umede și întunecate și pe
lângă copacii întortochiați, care păreau bântuiți, până se oprească într-o poieniță. Acolo ființă
undoitoare își sfârși zborul și păru să rămână încremenită, pâna ce Celeste reușisă să o ajungă
din urmă. Apoi se întoarse spre zâna istovită,o privi cu ochii săi albi și laptoși, ca marmura, îi
zâmbi malațios și dispăru într-un nor de praf. Imediat ce ființa dispăru, o ceață alb-verzuie începu
să se rostogoleaacă dintre copacii, care acum părea să-și îndrepte crengile negre și amenițătoare
către ea. Celestele încercă să își ia zborul, dar aripile ei se simțiră moi și moleșite, ca scufundate
în miere.
- Cineva să mă ajute! Vă rog ! Orice, doar salvați-mă...reuși zâna să șoptească, până ce
ceața malefică o încolăci ca un șarpe
O lumină orbitoare apăru însoțină de tropotul unor copite. Ceața se estompă aproape
instant, de parcă lumia ar fi distrus-o. Acolo, în lumina orbitoare, stătea un unicorn. Era atât de
strălucitor, și radia atât de multă puritate, încât părea întruchiparea vie a lunii. El fornăi ușo apoi
se apropie de Celeste și îi făcu semn să-l încalece. Cu efort, ea reuși să se așeze în spatele său
și își încolăcii mâinile tremurânde, în coama sa mătăsoasă. Unicornul începu să alerge, iar zâna
se ținu strâns de slavatorul ei, în timp ce aerul tremură de jur împrejurul ei. În mintea ei se auzi o
întrebare : " Unde vrei să ajungi, micuță zână ?". Celeste murmură deznădăjnuită ,,acasă" apoi
unicornul păru să necheieze aprobator. El se îndreptă spre partea dreaptă a pădurii, de unde
lumina se revărsa în valuri lăptoase și galopă din ce în ce mai rapid. Celeste văzu în fața sa, cum
din acea lumină se forma o formă ovală și strălucitoare, ca o oglindă. Unicornul se opri chiar în
fața oglinzii și așteptă ca zâna să descalece, apoi făcu un gest cu capul, în semn de adio și
dispăru. Forma ovală din fața ei, avea aceleași modele unduitoare ca, sferele ei de lumină, așa că
Celeste își invocă puterea în ambele mâini și o proiectă spre oglindă de lumină. Aceasta explodă
într-un milion de fracturi de lumiă, umbre și culori, învăluind-o într-o aură mistică.
Când deschise ochii, totul era schimbat. Pădurea și umbrele fiind înlocuite de cascade cu
apă cristalină, păsări multicolore cu triluri încântătoare şi sute de lumini opalescente, verzi
albastre, purpurii, rozalii sau argintii care dansau în aer. Iar acolo, sunt clarul lunii impunătoare o
zână, asemenea ei, cu aripi parcă croite din lumina stele, ținând în mânile ei albe o sferă orbitoare
zbură peste lacul limpede. Celeste era în sfârșit acasă, în locul care i-a lipsit atât de mult, alături
de poporul ei mistic.