Sunteți pe pagina 1din 18

Mari nume din timpul Umanismului

Nicolaus Copernic

Biografie

Copernic provenea dintr-o familie de comercianți și înalți funcționari administrativi


de etnie germană. Tatăl său a fost brutar, un susținător al luptei dusă împotriva
cavalerilor teutoni.

După moartea tatălui, în 1483, este luat sub protecția unchiului pe linie maternă,
episcopul Lukas Watzenrode, care s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educație la cele
mai bune universități ale timpului.
Primele studii le-a făcut la școala din Torun, iar în 1492 intră la studii superioare
la Universitatea din Cracovia, unde a studiat matematica, retorica, gramatica, poetica și și-a
cultivat pasiunea pentru studiul astronomiei. La 20 de ani obține titlul de doctor în aceste
științe.
La încheierea studiilor, în 1496, pleacă în Italia, unde în 1497 începe să
studieze medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate
din Europa, aprofundând și studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului
grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că
Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, așa cum susținea
opinia comună la acea vreme.
În acest timp locuiește în casa matematicianului Domenico Maria Novara, care se
ocupa cu scrierile astronomului Ptolemeu, și începe să se intereseze
de astronomie și geografie. Împreună observă la 9 martie 1497 acoperirea
stelei Aldebaran de către Lună. După terminarea studiilor în 1500, Copernic ține prelegeri
de astronomie la Roma și în anul următor este acceptat să studieze medicina la
renumita Universitate din Padova. În anul 1503 i se acordă în Ferrara titlul de Doctor în Drept
canonic, după care se întoarce în Polonia.
În Italia, Copernic vine în contact cu scrierile vechilor greci și se documentează asupra
ipotezei heliocentrice, pe care au susținut-o unii filozofi ai Antichității: Philolaos, Aristarh din
Samos, Platon și convinge tot mai mult de falsitatea geocentrismului lui Ptolemeu.
După 1497 a plecat la Viena, unde a studiat astronomia cu Regiomontanus. În 1501
este chemat la Roma, unde predă matematica și astronomia și, alături de Domenico Maria
Novara, efectuează observații astronomice.
Reîntors în Polonia (1511), Copernic și-a desfășurat activitatea în
orașele Frombork, Olsztyn și Lidzbark și a efectuat observații astronomice în turlele acestuia
din urmă. Astfel, între anii 1503 și 1510, locuiește în palatul episcopal al unchiului său
în Lidzbark Warmiński, ajutându-l la administrația diocezei. În acest timp redactează un scurt
tratat de astronomie, „De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis
Commentariolus”, care va fi publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea.
În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja Comentariolus, o
descriere a modelului heliocentric al Sistemului Solar, manuscrisul fiind însă destinat numai
apropiaților. În același an se mută la Frauenburg, face parte din comitetul "Concilului din
Laterano" (1515) pentru reforma calendarului și începe să lucreze la opera sa
fundamentală, „De Revolutionibus Orbium Coelestium” („Despre mișcările de revoluție ale
corpurilor cerești”), pe care o termină în 1530, dar va fi publicată abia în anul 1543, cu puțin
înainte de moarte, fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii
Catolice.

Activitate științifică

Teoria cosmologică a lui Ptolemeu ("Sistemul ptolemeic"), oficial acceptată, concepea


existența unui Univers geocentric în care Pământul este fix și imobil, în centrul unor sfere
concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale Sistemului Solar (cum îl numim
astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține așa zisele „stele fixe”. În tratatul său,
Copernic reia[19] o veche ipoteză heliocentrică, deja susținută de filosofii pitagoreici, și
descrie cele trei tipuri de mișcări ale Pământului: în jurul axei („rotație”), în jurul Soarelui
(„revoluție”) și în raport cu planul eliptic, menținând teza aristotelo-ptolemeică asupra
Universului finit delimitat pe cer de stelele fixe, deși lărgindu-i substanțial dimensiunea în
raport cu Universul ptolemaic, pentru a putea explica astfel lipsa paralaxei stelare (între sfera
a șaptea a lui Saturn și a opta sferă, aceea a stelelor fixe, Copernic postulează un enorm
spațiu).[20]
Impulsul pentru căutarea unei alte teorii decât cea geocentrică a venit inițial din pure
considerente „practice”, mai exact ca urmare a constatării că ordinea planetelor pe sferele
cerești nu e în nici un fel justificată de geocentrism.[21] Acest aspect mai mult sau mai puțin
important din punct de vedere strict astronomic, avea totuși în epocă o importanță
copleșitoare, ținând cont că ordinea planetelor juca un rol crucial în realizarea prezicerilor
astrologice[22], atât de populare la elita aristocratică a Europei.
Copernic a devenit conștient de aceste neajunsuri ale astronomiei zilei în perioada
stundenției lui la Bologna, unde a aflat despre critica serioasă făcută cu o jumătate de secol
înaintea publicării lucrării coperniciene de către umanistul italian Pico dela Mirandola ghicitului
astrologic („Tratatul contra ghicitului astrologic” (1491), publicat doar după moartea autorului
în 1496).[23]
Principala motivație de a cunoaște și înțelege mecanica cerească era deci la finele
Evului Mediu o mai bună prezicere astrolologică, și chiar și la două generații după Copernic,
un Kepler sau un Galileo își mai câștigau încă pâinea furnizând preziceri astrologice
aristocrației.
Sistemul ptolemeic geocentrist putea să determine direcția unei planete de interes la
un moment dat, însă nu era capabil să măsoare distanța între Pământ și această planetă, fapt
care avea repercusiuni astrologice, căci ordonarea planetelor nu putea să fie făcută obiectiv,
ci doar conform nesigurei[31] ipoteze a lui Ptolemeu: acesta a presupus că cu cât mai mult
timp îi ia unei planete să parcurgă circuitul pe boltă, cu atât aceasta e mai depărtată de
Pământ. Ipoteza lui devenea însă impotentă în cazul lui Mercur și Venus, care ambele aveau
un parcurs pe boltă de un an, caz care era complicat în plus și de "coincidența" că acest
termen era și timpul parcursului solar pe ecliptică. Lui Venus și lui Mercur nu li se puteau
așadar aloca distanțe diferite față de Pământ apelând la ipoteza ptolemeică, care ea formase
totuși timp de mai bine de un mileniu gândirea celor interesați de "știința stelelor" în lumea
greacă, latină și arabă. Un sistem heliocentric așa cum gânditori medievali care l-au precedat
pe Copernic au luat și ei în considerare fără a-l și adopta, avea avantajul de a permite
măsurarea distanței relative a oricărei planete față de noul centru care devenea Soarele,
apelând la o triangulare trigonometrică în care distanța Soare-Pământ forma baza cunoscută
a triunghiului.
Între 1543 și 1600 puțini au fost adepții sistemului copernician, cei mai renumiți
fiind Galileo Galilei și Johannes Kepler. În 1588, astronomul danez Tycho Brahe a emis o
teorie de compromis, după care Pământul rămâne nemișcat în timp ce planetele se mișcă în
jurul Soarelui, care, la rândul lui, înconjoară Pământul. După respingerea teoriei lui Copernic
de către autoritățile ecleziastice cu ocazia procesului lui Galilei (1633), doar câțiva
filosofi iezuiți mai acceptau în ascuns ideea unui univers heliocentric. Abia după sfârșitul
secolului al XVII-lea, odată cu apariția lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicei cerești,
sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.

Impactul operei sale

Copernic nu a fost numai fondatorul astronomiei moderne, ci și inițiatorul primei


revoluții științifice. A deschis o cale nouă, urmată de alți reformatori ai științei.
După o muncă de 40 de ani, a dovedit inconsistența teoriei geocentrice a
lui Ptolemeu și astfel a exercitat un puternic impact în mentalitatea Evului Mediu. Astfel,
Copernic a demonstrat că Pământul este o planetă ca toate celelalte, dând o lovitură decisivă
teoriilor mistice despre existența unei lumi cerești deosebită de lumea pământeană.
Așa cum se temuse Copernic (care a amânat publicarea ideilor lui timp de aproape trei
decenii), ipoteza lui sosea într-un moment critic, anume imediat după ruptura produsă în
biserica creștină apuseană de Luther. Concurată fiind acum de protestantism, reacția naturală
a Bisericii Catolice a fost copierea fundamentalismului adversarului, mișcare cunsocută de
istorici sub numele de Contra-Reformă. Liderii Reformei precum Luther sau Calvin au fost
primii care l-au acuzat în termeni fără echivoc pe Copernic de erezie, respingând teza
heliocentrică pe motiv că aceasta contrazice cosmologia biblică. Biserica Catolică, a cărei
practică uzuală fusese până atunci adaptarea pozițiilor ei la noile cunoștințe (integrarea neo-
aristotelismului în doctrina oficială a fost un astfel de exemplu), de frică că ar putea pierde
adepți, va emula în privința copernicianismului teologia protestantă cu accentul ei pus pe
litera Bibliei, și va condamna în 1616 toate scrierile care susțineau heliocentrismul.
Koiré[35]consideră că un factor decisiv în schimbarea de atitudine a autorităților catolice l-a
avut și realizarea gravelor consecințe de ordin teologic pe care le aducea heliocentrismul
copernician, care făcea din Pământ o simplă planetă printre altele, așa cum arătase deja la
acel moment criza declanșată de teza universului infinit și ipoteza existenței mai multor lumi
(sisteme solare), așa cum speculase turbulentul Giordano Bruno. Pe de altă parte, pentru
întreaga ierarhie religioasă (catolică și protestantă) mai importantă și amenințătoare chiar
decât ipoteza heliocentrică propusă de Copernic, era pretenția lui și a discipolilor lui de a
pune speculația științifică sau filozofică mai presus decât Biblia (și exegeza biblică), așa cum
dovedea polonezul prin chiar dedicația către Papă din deschiderea primei ediții. Dacă până
nu cu mult timp în urmă teologia mai era încă cunoscută sub numele de "regina științelor" în
timp ce știința însăși - "filozofia", cum era ea numită în epocă - era considerată "sluga
teologiei" (ancilla theologiae), noile științe precum matematica și astronomia pretindeau acum
că dobândeau și vehiculau adevăruri în lumina cărora trebuia citită și înțeleasă (interpretată)
chiar și Biblia.[36]
Doctrina sa heliocentrică a fost completată și dezvoltată de Johannes Kepler și apoi
de Isaac Newton, care i-a dat forma definitivă și explicația fizică. De asemenea, susținători ai
lui Copernic precum Thomas Digges și Giordano Bruno ajung la ideea universului nesfârșit.

Galileo Galilei
Galileo Galilei a fost un matematician,fizician ,astronom și filosof italian ce a jucat un
rol important în Revoluția Științifică .Printre realizările sale se numără
îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul
pentru copernicism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale
moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei “și „părintele științei moderne”.
Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la
nivel de liceu și început de facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii.
Contribuțiile sale la astronomia observațională includ confirmarea prin telescop a fazelor
planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumiți în cinstea
sa, sateliți galileeni), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința
aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.
Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare
majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ)
viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul universului. După 1610, când a început să
susțină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filozofi
și clerici, doi dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615. A
dat primele atacuri contra aristotelismului la catedra Universității din Padova. Deși la acea
vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind
„fals și contrar Scripturii” în februarie 1616,[12] iar Galileo a fost avertizat să abandoneze
susținerea sa—ceea ce a promis să facă. După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în
celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a
fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a
petrecut restul vieții în arest la domiciliu

Viața
Galileo s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenței), din actuala Italie, fiind
primul dintre cei șase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț din lăută și muzician
teoretician și ai soției sale, Giulia Ammannati.
Numele complet al lui Galileo a fost Galileo di Vincenzo Bonaiuti de' Galilei. La 8 ani,
familia s-a mutat la Florența, dar el a rămas doi ani în grija lui Jacopo Borghini.[1] Apoi,
educația sa a continuat la Mănăstirea Camaldolese de la Vallombrosa, la 35 km sud-est de
Florența. Deși a luat în serios posibilitatea de a deveni preot, s-a înscris la Universitatea din
Pisa să studieze medicina la îndemnurile tatălui său. Nu a încheiat studiile medicale,
începând să studieze în schimb matematica. În 1589, a început să lucreze la catedra de
matematică de la Pisa. Tatăl său a murit în 1591 și Galileo l-a luat în grijă pe fratele său mai
mic Michelagnolo. În 1592, s-a mutat la Universitatea din Padova, unde a
predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610. În această perioadă, Galileo a făcut
descoperiri semnificative atât în domeniile științei pure (de exemplu, astronomie și cinematica
mișcării) și în cele ale științei aplicate (de exemplu, rezistența materialelor, îmbunătățiri aduse
telescopului). Printre interesele sale multiple s-au numărat studiul astrologiei, care, în practica
disciplinară pre-modernă era văzută ca fiind corelată cu matematica și astronomia.
Deși romano-catolic credincios, Galileo a avut trei copii nelegitimi cu Marina Gamba. Ei
au avut două fiice, Virginia (născută în 1600) și Livia (născută în 1601) și un fiu, Vincenzo,
născut în 1606. Din cauza nașterii nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi
măritate. Singura lor alternativă demnă era viața religioasă. Ambele au fost trimise la
mănăstirea San Matteo din Arcetri și și-au petrecut acolo toată viața.[17] Virginia a preluat
numele de Maria Celeste la intrarea în mănăstire. A murit la 2 aprilie 1634 și este
înmormântată împreună cu Galileo la Basilica di Santa Croce di Firenze. Livia a preluat
numele de Sora Arcangela și a fost bolnavă mare parte din viață. Vincenzo a fost legitimizat și
s-a însurat cu Sestilia Bocchineri.
În 1610, Galileo a publicat o descriere a observațiilor sale telescopice asupra sateliților
lui Jupiter, folosindu-și observațiile ca argument în favoarea teoriei copernicane heliocentrice
a universului ca alternativă la teoriile geocentrice dominante de origine ptolemaică și
aristoteliană. În anul următor, Galileo a vizitat Roma pentru a-și prezenta telescopul
influenților filosofi și matematicieni iezuiți de la Collegio Romano, și pentru a-i lăsa să vadă cu
ochii lor realitatea celor patru sateliți ai lui Jupiter. În timpul șederii la Roma a devenit membru
al Accademia dei Lincei.
În 1612, opoziția față de teoria heliocentrică susținută de Galileo a crescut. În 1614, din
amvonul de Basilicăi Santa Maria Novella, Părintele Tommaso Caccini (1574–1648) a
denunțat părerile lui Galileo privind mișcarea Pământului, considerându-le periculoase și
apropiate de erezie. Galileo a mers la Roma să se apere împotriva acestor acuzații, dar, în
1616, Cardinalul Roberto Bellarmino i-a înmânat personal lui Galileo un avertisment oficial să
nu mai susțină sau să predea astronomia copernicană.] În anii 1621 și 1622 Galileo și-a scris
prima carte, Il Saggiatore, care a fost aprobată și publicată în 1623. În 1630, s-a întors la
Roma pentru a cere o licență pentru tipărirea lucrării Dialog despre cele două sisteme
principale ale lumii, publicată în Florența în 1632. În luna octombrie a acelui an, însă, i s-a
ordonat să apară în fața Sfântului Oficiu din Roma.
Galileo Galilei a fost judecat de un tribunal laic care l-a excomunicat și condamnat la
închisoare pe viață. A retractat și conform procedurii a fost judecat de către un tribunal
inchizitorial. În urma unui proces papal, în care a fost găsit vehement suspect de erezie,
Galileo a fost pus sub arest la domiciliu și mișcările sale au fost restricționate de Papă. După
1634 a stat la casa sa de la țară din Arcetri, lângă Florența. A orbit complet în 1638 și suferea
de hernie și insomnie, astfel că i s-a permis să călătorească la Florența pentru consultații
medicale. A continuat să primească oaspeți până în 1642, când a murit, după ce a suferit de
febră și palpitații. Mormântul său se află în basilica "Santa Croce" din Florența.

Metoda științifică

Galileo a adus contribuții originale în știință printr-o combinație inovatoare de


experimente și matematică.[24] La acea vreme, practica științifică se caracteriza mai ales prin
studiile calitative de genul celor ale lui William Gilbert, în domeniile magnetismului și
electricității. Tatăl lui Galileo, Vincenzo Galilei, muzician, făcuse experimente prin care a
stabilit poate cea mai veche relație neliniară cunoscută în fizică: pentru o coardă întinsă,
înălțimea sunetului este proporțională cu rădăcina pătrată a tensiunii. Aceste observații se
încadrau în contextul tradiției pitagoreice a muzicii, bine cunoscută de fabricanții de
instrumente, și care includeau și faptul că împărțirea unei coarde într-un număr întreg
produce o scară armonică. Puțină matematică legase de multă vreme muzica de fizică, iar
tânărul Galileo a văzut cum observațiile tatălui său au dezvoltat această tradiție.
Galileo este poate primul care a afirmat răspicat că legile naturii sunt matematice. În Il
Saggiatore, el scria „Filosofia este scrisă în această mare carte, universul ... este scris în
limba matematicii, iar personajele sunt triunghiuri, cercuri și alte figuri
geometrice; ... .” Analizele sale matematice reprezintă o nouă dezvoltare a tradiției filosofilor
scolastici târzii, pe care i-a învățat Galileo când a studiat filosofia. Deși a încercat să rămână
loial Bisericii Catolice, urmărirea rezultatelor experimentale și a interpretării lor celei mai
oneste, a dus la respingerea supunerii oarbe față de autoritatea acesteia, atât religioasă cât și
filosofică, în chestiuni științifice. Aceasta a ajutat la separarea științei de filosofie și de religie,
un progres semnificativ al gândirii umane.
După standardele vremii, Galileo era adesea dispus să-și schimbe opiniile în
conformitate cu observațiile. Filosoful modern Paul Feyerabend a observat și aspectele
aparent incorecte ale metodologiei lui Galileo, dar a concluzionat că metodele lui Galileo pot fi
justificate retroactiv de rezultatele lor. Întreaga lucrare a lui Feyerabend, Împotriva
Metodei (1975), a fost dedicată unei analize a lui Galileo, folosind cercetările sale din
astronomie ca studiu de caz pentru a susține teoria anarhistă a lui Feyerabend
privind metoda științifică. El a afirmat: „Aristotelienii ... cereau suport empiric puternic, în timp
ce galileenii se mulțumeau cu teorii ample, nesusținute și parțial contrazise. Nu-i critic pentru
aceasta; dimpotrivă, sunt de acord cu vorba lui Niels Bohr, «nu este suficient de
nebunească».” Pentru a-și derula experimentele, Galileo a trebuit să stabilească standarde
de lungime și timp, astfel încât măsurătorile efectuate în zile diferite în laboratoare diferite să
poată fi comparate reproductibil. Aceasta a pus o bază solidă pe care se puteau confirma legi
matematice folosind gândirea inductivă.
Galileo a dat dovadă de o apreciere remarcabil de modernă pentru relația dintre
matematică, fizica teoretică și fizica experimentală. El a înțeles parabola, atât în termeni
de secțiune conică, cât și în termeni de ordonată (y) ce variază cu pătratul abscisei (x). Galilei
a afirmat și că parabola este traiectoria teoretică ideală a unui proiectil uniform accelerat în
absența frecării și a altor perturbații. A acceptat că există limitări ale valorii de adevăr a
acestei teorii, notând că, teoretic, traiectoria unui proiectil cu o dimensiune comparabilă cu
a Pământului nu poate fi o parabolă,[30] dar a continuat să susțină că, pentru distanțe până la
raza de acțiune a tunurilor din ziua aceea, deviația traiectoriei unui proiectil de la o parabolă
este doar una foarte mică.[31] În al treilea rând, a recunoscut că datele sale experimentale nu
vor fi în acord cu nicio formă matematică sau teoretică din cauza impreciziei măsurării,
imposibilității eliminării frecării și a altor factori.
Conform lui Stephen Hawking, Galileo poartă mai mult decât oricine responsabilitatea pentru
nașterea științei moderne,[32] iar Albert Einstein l-a intitulat „părintele științei moderne”.[33]

Astronomie[modificare | modificare sursă]

Contribuții[modificare | modificare sursă]

Acesta a notat pentru prima dată o lucrare despre sateliţii lui Jupiter . Această observație a
răsturnat ideea că toate corpurile cerești trebuie să se rotească în jurul Pământului. Galileo a
publicat o descriere completă în Sidereus Nuncius în martie 1610.
Doar pe baza unor descrieri nesigure a primului telescop practic, inventat de Hans
Lippershey în Olanda în 1608, în anul imediat următor Galileo a realizat un telescop cu
mărirea de 3x. Ulterior, el a realizat și altele, cu măriri de până la 30x.[34] Cu acest dispozitiv
îmbunătățit, el a putut vedea imagini mărite pe Pământ – era ceea ce se numește
astăzi telescop terestru, sau lunetă. El l-a folosit și pentru a observa cerul; o vreme, el a fost
unul dintre cei care puteau construi telescoape suficient de puternice pentru acest scop. La
25 august 1609, el a prezentat primul telescop în fața dogilor venețieni. Telescoapele sale au
fost o afacere profitabilă. Le putea vinde negustorilor care le găseau utile atât pe mare, cât și
ca marfă comercială. Și-a publicat primele observații astronomice telescopice initial în martie
1610 într-un scurt tratat intitulat Sidereus Nuncius (Mesager înstelat).
La 7 ianuarie 1610, Galileo a observat cu telescopul său ceea ce era descris la acea
vreme ca „trei stele fixe, totalmente invizible[35] prin micimea lor”, toate apropiate de Jupiter,
aflate pe o linie dreaptă cu acesta. Observațiile din nopțile ulterioare au arătat că pozițiile
acestor „stele” în raport cu Jupiter se modifică într-un fel ce nu putea fi explicat dacă ar fi fost
considerate stele fixe. La 10 ianuarie, Galileo a observat că una dintre ele a dispărut,
observație explicată de el prin faptul că ea se află în spatele lui Jupiter. În câteva zile, el a
concluzionat că ele toate se roteau în jurul lui Jupiter: El descoperise trei dintre cei mai mari
patru sateliți naturali ai lui Jupiter: Io, Europa și Callisto. El l-a descoperit și pe al
patrulea, Ganymede la 13 ianuarie. Galileo a denumit cei patru sateliți descoperiți stelele
mediceene, în cinstea viitorului său patron, Cosimo II de' Medici, Mare Duce al Toscanei, și în
cinstea celor trei frați ai săi.[38] Astronomii de mai târziu le-au schimbat numele în sateliții
galileeni în cinstea lui Galileo.
O planetă cu alte planete pe orbita ei nu se conforma principiului cosmologiei
aristoteliene, conform căruia toate corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului,și numeroși
astronomi și filosofi au refuzat inițial să creadă că Galileo ar fi descoperit așa
ceva. Observațiile sale au fost confirmate de observatorul lui Christopher Clavius și a fost
primit ca un erou la sosirea la Roma în 1611 .
Galileo a continuat să observe sateliții de-a lungul următoarelor optsprezece luni, și,
până la jumătatea lui 1611, el a obținut niște estimări remarcabil de exacte pentru perioadele
acestora—reușită pe care Kepler o credea imposibilă.
După septembrie 1610, Galileo a observat că Venus prezenta o serie completă
de faze similare cu cele ale Lunii. Modelul heliocentric al sistemului solar dezvoltat
de Nicolaus Copernicus a prezis că toate fazele aveau sunt vizibile deoarece orbita lui Venus
în jurul Soarelui i-ar aduce emisfera luminată cu fața spre Pământ când este de partea
cealaltă a Soarelui și cu fața în direcția opusă Pământului atunci când este de aceeași parte a
Soarelui cu Pământul. Pe de altă parte, în modelul geocentric al lui Ptolemeu nu se putea ca
orbita vreunei planete să intersecteze învelișul sferic pe care se află Soarele. Prin tradiție,
orbita lui Venus a fost pusă în întregime de partea apropiată de Pământ a Soarelui, unde ar
putea să prezinte doar o jumătate din faze. Se putea pune și în întregime dincolo de Soare,
unde ar fi putut prezenta doar cealaltă jumătate din faze. Deci, după observarea de către
Galileo a tuturor fazelor lui Venus, acest model ptolemaic a devenit neviabil. Astfel, la
începutul secolului al XVII-lea, ca rezultat al acestei descoperiri, majoritatea astronomilor au
trecut la una dintre diferitele modele planetare geo-heliocentrice, cum ar fi cel tychonic, cel
capellan și cel capellan extins[44], fiecare fie cu, fie fără un Pământ în mișcare de rotație
zilnică. Toate acestea aveau virtutea de a explica fazele lui Venus fără „defectul” de a apela în
întregime la predicțiile heliocentrismului privind paralaxa stelară.
Galileo a observat și planeta Saturn și a confundat inițial inelele acesteia cu planete,
crezând că este un sistem cu trei corpuri. Când a observat planeta mai târziu, inelele lui
Saturn erau orientate direct spre Pământ, făcându-l să creadă că două dintre corpuri
dispăruseră. Inelele au reapărut când a observat planeta în 1616, derutându-l și mai mult.
Galileo a fost unul dintre primii europeni care au observat petele solare, deși și Kepler
observase una în 1607, dar a confundat-o cu trecere a planetei Mercur. El a reinterpretat și o
observare a unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare, care fusese (imposibil) atribuită și
ea unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare prezenta o altă dificultate în ce
privește neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de fizica celestă aristoteliană, dar
trecerile periodice confirmau și ele predicțiile făcute de Kepler în 1609, în Astronomia Nova,
că Soarele se rotește, predicție ce a fost prima idee novatoare a fizicii de după ideea sferei
cerești. Și variațiile anuale din mișcarea petelor solare, descoperite de Francesco Sizzi și alții
în 1612–1613, au oferit un puternic argument atât împotriva sistemului ptolemeic cât și a celui
geoheliocentric al lui Tycho Brahe. Variația sezonieră contrazicea toate modelele planetare
negeorotaționale geostatice cum ar fi cel ptolemeic geocentric pur și cel tychonic
geoheliocentric prin aceea că Soarele orbitează zilnic Pământul, și deci variația trebuia să se
producă zilnic, ori aceasta nu se întâmpla. Aceasta era însă explicabilă de toate sistemele
georotaționale cum ar fi sistemul semi-Tychonic geo-heliocentric al lui Longomontanus,
modelele geo-heliocentrice capellan și capellan extins cu un Pământ în rotație zilnică, și
modelul heliocentric pur. O dispută privind prioritatea descoperirii petelor solare și a
interpretării acestora l-a condus pe Galileo într-o dispută îndelungată și acerbă cu
iezuitul Christoph Scheiner; de fapt, nu prea încape îndoială că ambii au fost depășiți la acest
capitol de David Fabricius și de fiul său Johannes, căutând confirmarea predicției lui Kepler
privind rotația Soarelui. Scheiner a adoptat rapid propunerea din 1615 a lui Kepler privind
designul telescopului modern, care dădea mărire mai mare cu costul inversării imaginii;
Galileo se pare că nu a trecut la designul lui Kepler.
În ceea ce privește Luna, Galileo este cel care a descoperit librația (în 1637), cu cele
trei forme ale sale: longitudinală, latitudinală și diurnă. De asemenea, a fost primul care a
vorbit despre munții lunari și despre craterele de pe Lună, a căror existență a dedus-o din
luminile și umbrele de pe suprafața satelitului terestru. El a estimat și înălțimea munților din
acele observații, ceea ce l-a condus la concluzia că Luna „nu este netedă, ca și suprafața
Pământului însuși," în loc să fie o sferă perfectă, așa cum susținea Aristotel.
Galileo a observat Calea Lactee, considerată anterior a fi o nebuloasă, și a găsit că
este o multitudine de stele strânse atât de aproape unele de altele încât de pe Pământ ele par
a fi niște nori. El a localizat multe alte stele prea îndepărtate pentru a fi vizibile cu ochiul liber.
Galileo a observat în 1612 și planeta Neptun, dar nu a realizat că este o planetă și nu i-a dat
multă atenție. Ea apare în caietele sale ca una dintre multe alte stele îndepărtate și slabe. El
a observat steaua dublă Mizar din Ursa Mare în 1617. În Mesagerul înstelat Galileo a relatat
că stelele par a fi simple flăcări luminoase, nemodificate în aparența lor de telescop,
punându-le în contrast cu planetele pe care telescopul le arăta ca fiind niște discuri. În
scrierile ulterioare, însă, el a descris stelele ca fiind și ele discuri, a căror dimensiune a
măsurat-o. Conform lui Galileo, diametrele discurilor stelare măsurau de regulă o zecime din
diametrul discului lui Jupiter (a cinci suta parte din diametrul Soarelui), deși unele erau
oarecum mai mari, iar altele mult mai mici. Galileo a spus că stelele sunt și ele niște sori și că
nu sunt aranjate într-un înveliș sferic în jurul sistemului solar, ci la diverse distanțe față de
Pământ. Stelele mai strălucitoare erau sori mai apropiați, iar cele mai slabe erau mai
îndepărtate. Pe baza acestei idei și pe baza dimensiunilor calculate de el pentru discurile
stelare, a calculat că stelele se află la distanțe de la câteva sute de distanțe solare pentru
cele mai strălucitoare până la peste două mii de distanțe solare pentru stelele greu vizible cu
ochiul liber, cele vizibile doar cu telescopul fiind și mai departe. Aceste distanțe, deși prea mici
după standardele moderne, erau mult mai mari decât distanțele planetare, iar el a folosit
aceste calcule pentru a contrazice argumentele anticopernicane că stelele îndepărtate sunt o
absurditate.
Controversa privind cometele și Il Saggiatore
În 1619, Galileo a fost implicat într-o controversă cu părintele Orazio Grassi, profesor
de matematică la Collegio Romano, instituție a iezuiților. A început ca o dispută privind natura
cometelor, dar, până în momentul când Galileo și-a publicat lucrarea Il Saggiatore în 1623,
ultima sa replică în această dispută, ea devenise o discuție mult mai amplă privind natura
Științei însăși. Întrucât Il Saggiatore conține atât de multe din ideile lui Galileo despre cum ar
trebui practicată știința, această lucrare a fost supranumită manifestul său științific.
La începutul lui 1619, părintele Grassi a publicat anonim un pamflet, O dispută
astronomică a trei comete din anul 1618 în care se discuta natura unei comete ce apăruse la
sfârșitul lunii noiembrie a anului precedent. Grassi a concluzionat că acea cometă este un
corp în flăcări care se mișcase pe un segment dintr-un cerc mare cu distanță constantă față
de Pământ și că, de vreme ce el s-a mișcat pe cer mai încet decât Luna, trebuia că se află
mai departe decât aceasta.
Argumentele și concluziile lui Grassi au fost criticate într-un articol ulterior, Discurs
despre comete publicat sub semnătura unuia dintre discipolii lui Galileo, un avocat florentin
pe nume Mario Guiducci, deși fusese în mare parte scris de Galileo însuși Galileo și
Guiducci nu au oferit o teorie definitivă proprie a naturii cometelor, dar au prezentat
unele încercări de presupuneri despre care acum se știe că sunt greșite.
În pasajul introductiv, Discursul lui Galileo și Guiducci l-a insultat gratuit pe
iezuitul Christopher Scheiner, făcând mai multe remarci agresive față de profesorii de la
Collegio Romano în diverse părți ale lucrării. Iezuiții s-au simțit jigniți, iar Grassi a răspuns cu
o lucrare polemică proprie, Echilibrul astronomic și filosofic, sub pseudonimul Lothario Sarsio
Sigensano, presupus a fi unul din elevii săi.
Il Saggiatore a fost răspunsul devastator al lui Galileo la Echilibrul
astronomic. Lucrarea este considerată o capodoperă a literaturii polemice, în care
argumentele lui „Sarsi” sunt supuse unei ironii ascuțite. Ea a fost primită cu multe laude, și l-a
mulțumit pe noul papă Urban al VIII-lea, căruia i-a fost dedicată.
Disputa lui Galileo cu Grassi i-a înstrăinat de el pe mulți dintre iezuiții care îi admirau
înainte ideile, iar Galileo și prietenii săi erau convinși că acești iezuiți au fost responsabili
pentru condamnarea sa ulterioară, deși dovezile privind aceasta nu sunt deloc clare.
Galileo, Kepler și teoriile mareelor
Cardinalul Bellarmine scrisese în 1615 că sistemul copernican nu poate fi apărat fără
„o adevărată demonstrație fizică a faptului că Soarele nu se rotește în jurul Pământului ci
Pământul în jurul Soarelui.”Galileo considera că teoria sa privind mareele oferă dovada fizică
necesară a mișcării Pământului. Această teorie era atât de importantă pentru Galileo încât el
inițial intenționa să-și intituleze Dialogul despre cele două sisteme principale ale lumii Dialog
despre fluxul și refluxul mărilor. Pentru Galileo, mareele erau cauzate de împingerea apei
mărilor înainte și înapoi pe măsură ce un punct al suprafeței Pământului accelerează sau
frânează din cauza rotației Pământului în jurul axei și a revoluției în jurul Soarelui. Galileo a
transmis primele sale concluzii privind mareele în 1616, într-o scrisoare adresată Cardinalului
Orsini.
Dacă această teorie ar fi fost corectă, ar fi fost un singur flux pe zi. Galileo și
contemporanii săi știau despre această nepotrivire fiindcă sunt două fluxuri pe zi în Veneția în
loc de unul, cele două fiind la aproximativ douăsprezece ore distanță. Galileo a explicat
această anomalie ca fiind rezultatul mai multor cauze secundare, inclusiv a formei mării,
adâncimii ei, și al altor factori S-a spus că Galileo ar fi inventat intenționat aceste argumente,
dar Albert Einstein și-a exprimat opinia că Galileo a dezvoltat aceste „fascinante argumente”
și le-a acceptat fără critică din dorința de a avea o dovadă fizică a mișcării Pământului.
Galileo a spus despre ideea contemporanului său Johannes Kepler, că Luna cauzează
mareele, că este o ficțiune inutilă. Galileo a refuzat să accepte și orbitele eliptice ale
planetelor din teoria lui Kepler,considerând cercul ca fiind forma „perfectă” a orbitelor
planetare.

Tehnologie

Galileo a adus mai multe contribuții la ceea ce astăzi poartă numele de tehnologie,
ramură distinctă de fizica pură. Aceasta nu este aceeași distincție ca cea făcută de Aristotel,
care ar fi considerat întreaga fizică a lui Galileo ca fiind techne sau cunoștințe utile, spre
deosebire de episteme, cercetări filosofice asupra cauzelor lucrurilor. Între 1595–1598,
Galileo a proiectat și îmbunătățit o busolă geometrică și militară de folosit de
către tunari și geodezi. Aceasta se baza pe niște instrumente anterioare ale lui Niccolò
Tartaglia și Guidobaldo del Monte. Pentru tunari, ea oferea, pe lângă o metodă nouă și sigură
de înălțare precisă a tunurilor, o cale de a calcula rapid încărcătura de praf de
pușcă necesară pentru ghiulelele de diferite dimensiuni și din diferite materiale. Ca instrument
geometric, ea permitea construcția oricărui poligonregulat, calculul ariei oricărui poligon sau
sector de cerc, și diferite alte calcule. Pe la 1593, Galileo a construit un termometru, folosind
dilatația și contracția aerului dintr-un glob pentru a mișca apa dintr-un tub atașat.
În 1609, Galileo a fost, împreună cu englezul Thomas Harriot și cu alții, printre primii
care au utilizat un telescop cu refracție ca instrument de observare a stelelor, planetelor și
sateliților. Numele „telescop” a fost dat instrumentului lui Galileo de un matematician
grec, Giovanni Demisiani,[77] la un banchet ținut în 1611 de prințul Federico Cesi în cinstea
numirii Galileo ca membru în Accademia dei Lincei.[78] Numele a provenit
din grecescul tele = „departe” și skopein = „a privi”, „a vedea”. În 1610, el a folosit un telescop
la distanțe mici pentru a mări părți ale insectelor.[79] Până în 1624 el
perfecționase[80] un microscop. El a dat unul dintre aceste instrumente Cardinalului Zollern în
luna mai a aceluiași an pentru a i-l prezenta Ducelui de Bavaria,[81] și în septembrie a trimis
un altul Prințului Cesi.[82] Linceenii au jucat din nou un rol în denumirea „microscopului” un
an mai târziu când colegul lor academician Giovanni Faber a fixat acest termen pentru
invenția lui Galileo din cuvintele greceștiμικρόν (micron) care înseamnă „mic” și
același σκοπεῖν (skopein). Cuvântul trebuia să fie analog cu „telescop”.[83][84] Ilustrațiile cu
insecte realizate folosind unul dintre microscoapele lui Galileo au fost publicate în 1625 și par
a fi prima documentare a utilizării unui microscop.[85]
În 1612, după ce a determinat perioadele orbitale ale sateliților lui Jupiter, Galileo a
propus că, date fiind suficiente informații despre orbitele lor, acestea pot fi folosite drept ceas
universal, care poate fi folosit pentru determinarea longitudinii. A lucrat la această problemă
din când în când în restul vieții sale; dar problemele practice erau grave. Metoda a fost
aplicată prima oară cu succes de Giovanni Domenico Cassini în 1681 și a fost utilizată pe larg
în studii geografice terestre; această metodă, de exemplu, a fost utilizată și de Lewis și Clark.
Pentru navigația pe mare, unde observațiile telescopice delicate erau mai dificile, problema
longitudinii a impus în cele din urmă un cronometru marin portabil, cum a fost cel al lui John
Harrison.[86]
În acest ultim an, orb complet, el a proiectat un regulator pentru un ceas cu pendul.
Primul ceas cu pendul complet operațional a fost realizat de Christiaan Huygens în anii 1650.
Galilei a creat schițe ale diverselor invenții, cum ar fi o combinație dintre o lumânare și o
oglindă pentru a reflecta lumina într-o clădire, un culegător automat de roșii, un pieptene de
buzunar care funcționa și ca tacâm, și ceea ce pare a fi un pix cu bilă.

Fizică

Lucrările teoretice și experimentale ale lui Galileo în ce privește mișcarea corpurilor,


împreună cu lucrările în mare parte independente ale lui Kepler și René Descartes, au fost
precursoarele mecanicii clasice dezoltată de Sir Isaac Newton.
O biografie scrisă de elevul lui Galileo Vincenzo Viviani afirma că Galileo a dat drumul
la bile din același material, dar de mase diferite din Turnul înclinat din Pisa pentru a
demonstra că durata căderii este independentă de masa acestora.[87] Aceasta contrazicea
învățăturile lui Aristotel: că obiectele mai grele cad mai repede decât cele ușoare, direct
proporțional cu greutatea lor. Deși această poveste a circulat mult pe cale orală, Galileo
însuși nu a înregistrat un astfel de experiment, iar istoricii acceptă în general că era doar un
experiment imaginar care de fapt nu a avut loc.
În Discorsi din 1638, personajul Salviati, considerat a fi purtătorul de cuvânt al lui
Galileo, susținea că toate greutățile inegale vor cădea în vid cu aceeași viteză finită. Aceasta
fusese propusă întâi de Lucretiu și Simon Stevin Salviati susținea și că se poate demonstra
experimental prin comparația mișcării pendulelor în aer cu greutăți de plumb și plută de
greutate diferită dar altfel similare.
Galileo a propus că un corp în cădere va cădea uniform accelerat, atâta vreme cât
rezistența mediului prin care cade rămâne neglijabilă, sau în cazul limită al căderii sale prin
vid.[92] El a și calculat legea cinematică corectă pentru distanța parcursă în timpul unei
accelerări uniforme începând din repaus—și anume, că este proporțională cu pătratul duratei
de timp ( d ∝ t 2 ).[93] În niciunul din cazuri, însă, descoperirile nu erau întru totul originale.
Legea pătratului timpului pentru variațiile uniform accelerate erau cunoscute deja lui Nicole
Oresme în secolul al XIV-lea,[94] și lui Domingo de Soto, în al XVI-lea, a sugerat că corpurile
care cad printr-un mediu omogen vor fi uniform accelerate.[95] Galileo a exprimat legea
pătratului timpului folosind construcții geometrice și cuvinte cu sens matematic exact, conform
standardelor vremii sale. (A rămas în sarcina altora să reexprime legea în termeni algebrici).
El a concluzionat și că obiectele își păstrează viteza dacă nu acționează nicio forță—
adesea frecarea—asupra lor, contrazicând ipoteza aristoteliană general acceptată că
obiectsle încetinesc pe cale „naturală” și se opresc dacă nu acționează nicio forță asupra lor
(idei filosofice legate de inerție fuseseră propuse și de Ibn al-Haytham cu câteva secole în
urmă, ca și de Jean Buridan, și, după cum notează Joseph Needham, Mo Tzu făcuse o
asemenea propunere cu mai multe secole înaintea celorlalți, dar aceasta a fost prima oară
când a fost exprimată matematic, verificată experimental și introdusă ideea de forță de
frecare, o descoperire-cheie pentru validarea inerției). Principiul de Inerție al lui Galileo
spunea: „Un corp care se mișcă pe o suprafață netedă va continua în aceeași direcție cu
viteză constantă dacă nu este perturbat.” Acest principiu a fost incorporat în legile lui
Newton (prima lege).
Galileo a susținut (incorect) și că mișcările unui pendul au întotdeauna aceeași durată,
independent de amplitudine. Adică, un pendul simplu este izocron. Legendele spun că el a
ajuns la aceasta concluzie privind mișcările candelabrului de bronz din catedrala din Pisa,
folosind pulsul său pentru a o cronometra. Totuși, se pare că nu a făcut niciun experiment
deoarece aceasta este adevărată doar pentru pendulări infinitezimale, așa cum a
descoperit Christian Huygens. Fiul lui Galileo, Vincenzo, a schițat un ceas bazat pe teoriile
tatălui său în 1642. Ceasul nu a fost cibstruit și, din cazua pendulărilor mari cerute de
construcția sa, n-ar fi fost un ceas bun.
În 1638 Galileo a descris o metodă experimentală de măsurare a vitezei
luminii aranjând ca doi observatori, fiecare având felinare cu obloane, să se urmărească unul
pe celălalt de la o anumită distanță. Primul observator deschide obloanele felinarului său și al
doilea, la vederea luminii, deschide imediat obloanele felinarului său. Timpul dintre
deschiderea obloanelor primului felinar și observarea luminii celui de-al doilea indică timpul
parcurs de lumină dus-întors între cei doi observatori. Galileo a arătat că atunci când a
încercat aceasta pe distanțe mai mici de o milă, nu a reușit să determine dacă lumina apare
instantaneu.[96] Între moartea lui Galileo și anul 1667, membrii Accademia del Cimento din
Florența au repetat experimentul pe o distanță de aproximativ o milă și au obținut un rezultat
la fel de neconcludent.[97]
Galileo este și unul dintre primii care au înțeles noțiunea de frecvență a sunetului.
Zgâriind o daltă cu diverse viteze, el a făcut legătura între înălțimea sunetului produs și
distanța între șanțurile de pe daltă, măsură a lungimii de undă și deci a frecvenței.
În 1632, în Dialog Galileo a prezentat o teorie fizică ce și-a propus să explice mareele,
pe baza mișcării Pământului. Dacă ar fi fost corectă, această teorie ar fi fost un argument
puternic pentru realitatea mișcării Pământului. De fapt, titlul original al cărții o descria ca un
dialog despre maree; referirile la maree au fost eliminate prin ordinul Inchiziției. Teoria sa a
dat primele informații despre importanța formei fundului oceanic pentru dimensiunea și
temporizarea mareelor; el a observat corect, de exemplu, mareele neglijabile din mijlocul
coastei Mării Adriatice prin comparație cu cele de la capete. Ca explicație privind cauza
mareelor, însă, teoria sa era departe de realitate. Kepler și alții au asociat în mod corect Luna
cu o influență asupra mareelor, pe baza datelor empirice; o teorie fizică completă a mareelor
a fost disponibilă, însă, doar după Newton.
Galileo a avansat principiul de bază al relativității, acela că legile fizicii sunt aceleași în
orice sistem în mișcare rectilinie uniformă, indiferent de viteza sau direcția sa. Deci, nu există
mișcare absolută și nici repaus absolut. Acest principiu a furnizat contextul de bază al legilor
mișcării ale lui Newton și joacă un rol central în teoria relativității restrânse a lui Einstein.

Matematică

Deși aplicațiile matematice ale lui Galileo în fizica experimentală erau inovatoare,
metodele sale matematice erau cele standard ale vremii. Analizele și demonstrațiile se bazau
pe teoria eudoxiană a proporțiilor, așa cum era ea prezentată în a cincea carte a Elementelor
lui Euclid. Această teorie apăruse doar cu un secol în urmă, datorită traducerilor precise ale
lui Tartaglia și ale altora; dar până la sfârșitul vieții lui Galileo ea fusese deja depășită de
metodele algebrice ale lui Descartes.
Galileo a produs o lucrare originală și chiar profetică în matematică: Paradoxul lui
Galileo, care arată că există tot atâtea pătrate perfecte câte sunt și numere întregi, deși
majoritatea numerelor nu sunt pătrate perfecte. Asemenea aparente contradicții au fost
explicate după 250 de ani în lucrările lui Georg Cantor.

Controversa cu Biserica
Galileo a apărat heliocentrismul, și a susținut că nu este contrar acestor pasaje din
Scriptură. El a adoptat poziția lui Augustin asupra Scripturii: că nu trebuie luat fiecare pasaj
literal, mai ales când respectiva scriptură este o carte de poezii și cântece, și nu o carte de
instrucțiuni asupra istoriei. Cei ce au scris Scriptura au făcut-o din perspectiva lumii terestre,
și din acel punct de vedere Soarele răsare și apune.
Până în 1616, atacurile îndreptate împotriva ideilor lui Copernic ajunseseră la un
maxim, iar Galileo a mers la Roma să încerce să convingă autoritățile Bisericii să nu le
interzică. În cele din urmă, Cardinalul Bellarmine, acționând după directivele Inchiziției, i-a dat
un ordin să nu mai „susțină sau să apere” ideea că Pământul se mișcă iar Soarele stă
nemișcat în centru. Acest decret nu l-a împiedicat pe Galileo să discute ipoteza
heliocentrismului (păstrând o fațadă de separare între știință și biserică). În următorii câțiva
ani, Galileo s-a ținut departe de controversă. El și-a reluat proiectul de a scrie o carte despre
acest subiect, încurajat fiind de alegerea Cardinalului Barberini ca papă, sub numele
de Urban al VIII-lea în 1623. Barberini era un prieten și admirator al lui Galileo, și se opusese
condamnării lui Galileo în 1616. Cartea, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii,
a fost publicată în 1632, cu autorizație oficială de la Inchiziție și cu permisiunea Papei.
Papa Urban al VIII-lea personal i-a cerut lui Galileo să dea argumente pentru și
împotriva heliocentrismului în cartea sa, și să aibă grijă să nu susțină heliocentrismul. O altă
cerere a sa a fost ca propriile sale idei în această privință să fie incluse în cartea lui Galileo.
Doar ultima dintre aceste cereri a fost îndeplinită de Galileo. Deliberat sau întâmplător,
Simplicio, apărătorul ideilor geocentrice aristoteliene din Dialog despre cele două sisteme
principale ale lumii, a fost adesea prins în propriile erori logice și uneori a părut a fi un prost.
Într-adevăr, deși Galileo spunea în prefața cărții sale că personajul este denumit după un
faimos filosof aristotelian (Simplicius în latină, Simplicio în italiană), numele „Simplicio” în
italiană are și conotația de „om cu gândire simplă”.[99] Această prezentare a lui Simplicio a
făcut ca Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii să pară o carte ce susține un
punct de vedere: un atac împotriva geocentrismului aristotelian și o apărare a teoriei
copernicane. Din păcate pentru relația lui cu Papa, Galileo a pus cuvintele lui Urban al VIII-lea
în gura lui Simplicio. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Galileo nu a acționat din răutate și
a fost luat prin surprindere de reacțiile pe care le-a întâmpinat cartea.[100] Totuși, Papa nu a
luat ușor nici ceea ce bănuia a fi o ironie publică la adresa sa și nici susținerea ideilor
copernicane. Galileo și-a înstrăinat astfel unul dintre cei mai mari și mai puternici susținători,
Papa, și a fost chemat la Roma să-și apere scrierile.
Cu pierderea multor dintre susținătorii săi de la Roma din cauza Dialogului despre cele
două sisteme principale ale lumii, lui Galileo a fost convocat în fața unui tribunal în 1633,
acuzat fiind de erezie. Sentința Inchiziției a constat din trei părți esențiale:
Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, și anume de a fi susținut opinia că
Soarele stă nemișcat în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, și
că se poate susține și apăra părerea ca probabilă după ce a fost găsită a fi contrară Sfintei
Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii.[101]
S-a ordonat încarcerarea sa; sentința a fost ulterior comutată în arest la domiciliu.
Dialogul a fost interzis; și, într-o acțiune neanunțată la proces, publicarea oricărei lucrări a
sa a fost interzisă, inclusiv oricare pe care ar mai fi scris-o în viitor.
Conform legendelor populare, după ce a retractat teoria sa că Pământul se mișcă în
jurul Soarelui, Galileo ar fi murmurat fraza rebelă Și totuși, se mișcă!, dar nu există dovezi că
el ar fi spus ceva asemănător. Prima relatare a legendei datează de la un secol după moartea
sa.
După o perioadă petrecută cu Ascanio Piccolomini (arhiepiscop de Siena), lui Galileo i
s-a permis să se întoarcă în vila sa de la Arcetri de lângă Florența, unde și-a petrecut restul
vieții în arest la domiciliu și unde la un moment dat a orbit. Când era în arest la domiciliu,
Galileo și-a dedicat timpul uneia dintre cele mai reușite lucrări ale sale, Două noi științe. Aici,
el a rezumat lucrările sale efectuate cu aproximativ patruzeci de ani în urmă, despre cele
două științe denumite astăzi cinematică și rezistența materialelor. Ca rezultat al acestei
lucrări, Galileo este adesea intitulat „părintele fizicii moderne”.
Galileo a murit la 8 ianuarie 1642 la vârsta de 77 de ani. Marele Duce al
Toscanei, Ferdinando al II-lea, a dorit să-l înmormânteze în Basilica di Santa Croce, lângă
mormintele tatălui său și ale strămoșilor săi, și să ridice un mausoleu de marmură în memoria
sa. S-a renunțat, însă, la aceste planuri după ce Papa Urban al VIII-lea și nepotul său,
Cardinalul Francesco Barberini, au protestat. El a fost îngropat într-o mică încăpere de lângă
capela ucenicilor la capătul unui coridor de la transeptul de sud al basilicii la sacristie. El a
fost reînhumat în basilică în 1737 după ce s-a construit acolo un monument în memoria sa.
Interdicția Inchiziției asupra retipăririi lucrărilor lui Galileo a fost ridicată în 1718 când s-
a acordat permisiunea de a publica o ediție a lucrărilor sale (cu excepția0 Dialogului) la
Florența.[108] În 1741 Papa Benedict al XIV-lea a autorizat publicarea unei ediții a lucrărilor
științifice complete ale lui Galileo[109] inclusiv a unei versiuni ușor cenzurate a Dialogului. În
1758 interdicția generală împotriva lucrărilor ce susțineau heliocentrismul a fost ridicată, dar
interdicțiile specifice asupra versiunilor necenzurate ale Dialogului și ale lucrării De
Revolutionibus a lui Copernic au rămas în vigoare. Toate urmele de opoziție oficială față de
heliocentrism din partea Bisericii au dispărut în 1835 când aceste lucrări au fost în cele din
urmă eliminate din Index.
În 1939, Papa Pius al XII-lea, în primul său discurs în fața Academiei Pontificale de
Științe, ținut la câteva luni după alegerea sa ca Papă, l-a descris pe Galileo ca pe unul
dintre „cei mai cutezători eroi ai cercetării ... nu s-a temut de piedici și de riscuri pe calea sa,
n-a avut fircă nici monumentele funeste” Consilierul său de 40 de ani, profesorul Robert
Leiber scria: „Pius al XII-lea a fost foarte atent să nu închidă prematur nicio ușă (în fața
științei). A tratat cu multă seriozitate acest aspect și a regretat ce s-a întâmplat în cazul lui
Galileo.”
La 15 februarie 1990, într-un discurs ținut la Universitatea Sapienza din
Roma, Cardinalul Ratzinger (ulterior devenit Papa Benedict al XVI-lea) a citat câteva păreri
actuale asupra chestiunii Galileo ca alcătuind ceea ce el numea „un caz simptomatic ce ne
permite să vedem cât de profundă este astăzi îndoiala față de era modernă, tehnologie și
știință. Unele din ideile pe care le cita erau cele ale filosofului Paul Feyerabend, pe care l-a
citat: „Biserica în vremea lui Galileo stătea mult mai aproape de rațiune decât Galileo însuși,
și ea lua în considerație și consecințele etice și sociale ale învățăturilor lui Galileo. Verdictul
său împotriva lui Galileo a fost rațional și just iar revizuirea acestui verdict se poate justifica
doar pe temeiul a ceea ce este oportun din punct de vedere politic.” Cardinalul nu a indicat
clar dacă era sau nu de acord cu afirmațiile lui Feyerabend. El a spus, însă: „Ar fi o prostie să
construim o apologetică impulsivă pe baza acestor păreri.”
La 31 octombrie 1992, Papa Ioan Paul al II-lea și-a exprimat regretul pentru felul în
care a fost tratat cazul Galileo, și a emis o declarație prin care recunoștea erorile comise de
tribunalul bisericesc care a judecat pozițiile științifice ale lui Galileo Galilei, ca rezultat al unui
studiu efectuat de Consiliul Pontifical pentru Cultură. În martie 2008, Vaticanul a propus
completarea reabilitării lui Galileo ridicându-i o statuie în interiorul zidurilor Vaticanului.[120] În
luna decembrie a aceluiași an, în timpul evenimentelor ce au marcat a 400-a aniversare a
primelor observații telescopice ale lui Galileo, Papa Benedict al XVI-lea i-a lăudat contribuțiile
aduse astronomiei.

Giordano Bruno
Giordano Bruno (în limba latină: Iordanus Brunus Nolanus; n.
cca.1548, Nola/Cmapania- d. 17 februarie 1600, Roma), născut Filippo Bruno, a fost un 
teologși filosof umanist italian din epoca . Condamnat și ars pe rug de Inchiziție  pentru
concepția sa pantenistăși pentru convingerea asupra infinității universului, idei
considerate eretice, numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului.
Născut la Nola în provincia Campania din sudul Italiei, adevăratul său nume era
Filippo. Și-a luat numele de Giordano când a devenit călugăr dominican în mănăstirea "San
Domenico" din apropierea orașului Napoli. În 1572 a devenit preot. În mănăstire
studiază filosofia lui Platon și Aristotel precum și operele teologice ale lui Toma de Aquino.
Este atras însă și de scrierile ermetice de origine egipteană și elenistică, care circulau în acel
timp. Fiind încă din tinerețe un gânditor liber și un non-conformist, care nu se împăca cu
regulile stricte ale ordinului călugăresc, este nevoit în 1575 să fugă din mănăstire, pentru a
scăpa de acuzațiile de erezie ce îi erau aduse. Se stabilește pentru o scurtă perioadă
la Geneva, unde devine calvinist, dar este și aici excomunicat și se refugiază în Franța.
În Franța rămâne timp de șapte ani, la Toulouse și Paris, apoi
la Londra între 1583 și 1585, sub protecția ambasadorului francez și a poetului englez Philip
Sydney. În acești ani are o activitate prodigioasă, scrie peste 20 de lucrări, printre care
dialogurile "De l'infinito, universo e mondi" ("Despre infinitatea universului și a
lumilor", 1584), "De la causa, principio e uno" ("Despre cauză, început și unitate", 1584).
Giordano Bruno susține că stelele sunt asemănătoare soarelui, că universul este infinit și
conține un număr infinit de lumi populate de ființe inteligente. În "Cena de le Cenere" ("Cina
cenușii", 1585) expune teoriile lui Copernic, totuși într-o formă confuză, iar în lucrarea "Gli
eroici furori" ("Pasiunile eroice" 1585) apără iubirea platonică prin care omul se apropie de
Dumnezeu. În 1586, după o dispută pe teme teologice, părăsește Franța și, după multe
peregrinări, se stabilește la Helmstedt în Germania, unde reușește să tipărească mai multe
lucrări. Dar și aici intră în conflict cu autoritățile religioase, de data aceasta protestante.
În 1591 acceptă o invitație a nobilului venețian, Giovanni Moncenigo, și revine în Italia,
la Veneția, unde dă lecții ca profesor particular, este însă arestat de Inchiziție, care îl
extrădează la Roma. După șase ani de detenție, în care timp este supus la nesfârșite
interogatorii, fiind acuzat de blasfemie, comportament imoral și erezie, este adus în fața
tribunalului inchizitorial, prezidat de cardinalul Bellarmino. Refuzând să-și abjure convingerile,
este condamnat pentru erezieși ars pe rug la 17 februarie 1600 în piața "Campo dei Fiori"
din Roma. Toate operele sale au fost interzise și, în 1603, au fost puse la index ("Index
librorum prohibitorum"). Împreună cu constrângerea lui Galileo Galilei de a-și abjura public
în 1633 propriile convingeri, condamnarea lui Giordano Bruno constituie unul din momentele
cele mai întunecate ale Contrareformei catolice. La locul martiriului său, în piața "Campo dei
Fiori", administrația orașului Roma i-a ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea o statuie, dedicată
libertății de gândire. Patru sute de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei
Ioan-Paul II, și-a exprimat "profunda durere", regretând eroarea comisă prin condamnarea la
moarte a lui Giordano Bruno. Gândirea sa a influențat filosofia din timpurile ce i-au urmat, în
special pe filosoful olandez Baruch Spinoza, care în secolul al XVII-lea a anticipat
dezvoltarea monismului, ca mod de reprezentare a lumii.
Despre principii și cauze
În concepția lui Giordano Bruno există un principiu prim și o cauză primă însă
cunoașterea lor este extrem de dificilă.Datorită faptului că lucrurile depind de principiul prim și
cauza primă ele nu pot să nu fie raportate și la acest principiu și această cauză,dar
cunoașterea unora nu duce neaparat la cunoașterea celorlalte întrucât nu există o relație atât
de directă.Principiul prim si cauza primă nu se poate deduce din cunoașterea lucrurilor
dependente.Filosoful afirmă că noi nu cunoaștem universul decât într-un mod mai puțin
eficient,cel al urmei,acest lucru însemnând că nu putem cunoaște substanța și esența
principiului prim,Ființa absolută,putem să cunoaștem doar calitățile particulare ale substanței
și accidentele.Dumnezeu este principiul prim și cauza primă,El este deasupra simțurilor și
intelectului nostru,noi putem înțelege și cunoaște ceea ce este creat de El,dar nu și pe
Dumnezeu în sine.El ajunge la concluzia că este mai bine să ne preocupăm de cercetarea
urmei lor,care este fie natura fie,strălucește în ea și în ființa ei.
Giordano Bruno face de asemenea diferențierea între principiu și cauză.
Așadar,termenul cauză.principiu desemnează ceea ce este intrinsec unui lucru și contribuie la
constituirea lui,persistând în efect.Este ceea ce se poate spune despre materie și formă sau
despre elementele din care este compus un lucru.Cauza este ceea ce contribuie din afară la
producerea unui lucru,aceasta există în exteriorul lucrului compus și lucrul îi este
subordonat.Cauza este de două feluri:eficientă și finală.În ceea ce privește cauza eficientă el
spune că eficientul fizic al universului ar fi intelectul universal,care este principala facultate a
sufletului lumii.Acest intelect universal umple și luminează totul și călăuzește natura.Există
trei feluri de intelect:cel divin,care este totul;cel al lumii,care face totul și cel individual,care
devine totul.Acest ultim tip de intelect este un termen mijlociu între extreme care este
adevărata cauză eficientă extrinsecă,dar în același timp intrinsecă a tuturor lucrurilor
naturale.El numește mai departe intelectul eficient cauză extrinsecă deorece existența sa e
distinctă de substanța și esența efectelor,adică a lucrurilor și spre deosebire de lucruri nici nu
se naște și nici nu moare.Este însă cauză intrinsecă prin felul în care acționează.În ceea ce
privește cauza formală aceasta este rațiunea ideală care pentru a putea produce toate
speciile și să poată să le treacă de la potența materiei la act trebuie să le conțină deja pe
toate încă dinainte,conform unei anumite rațiuni formale.El are în vedere două feluri de
forme:una,care nu este cauză eficientă,dar prin care cauza eficientă poate să acționeze și
alta,care este principiu și pe care cauza eficientă îl scoate la iveală dinăuntrul materiei.