Sunteți pe pagina 1din 3

Istoria Zidului Berlinului

Zidul Berlinului(în limba germană: Berliner Mauer), un simbol al Războiului Rece, a fost


construit, inițial, pe 13 august 1961 și a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989. Parte
a Cortinei de Fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscută parte a frontierelor RDG-ului. Zidul a
rezistat până la 9 noiembrie 1989.
Conceput de administrația liderului comunist al  Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, și
aprobat de liderul sovietic Nikita Hrușciov, zidul a constituit o barieră de separare între Berlinul
Occidental și Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani. A fost construit în perioada
postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa consecințele scurgerii de
forță de muncă și pierderilor economice asociate cu migrația zilnică a unui mare număr de profesioni ști
și lucrători calificați între Est și Vest. Existența timp de aproape trei decenii a Zidului a provocat
scăderea semnificativă a emigrației (evadați - "Republikflucht" în germană): de la 2,5 milioane, în
perioada 1949 – 1962, la numai 5.000 între 1962 și 1989.
Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și
pentru blocul comunist ca un tot întreg. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent
afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea, intens mediatizată de mass media occidentale,
a câtorva evadați.

Contextul istoric
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa , Germania a fost divizată în patru
zone de ocupație. Vechea capitală a Germaniei,  Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost
împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare. Deși, la început, inten țiile puterilor învingătoare
erau de a guverna împreună Germania în granițele stabilite în anul 1947, izbucnirea Războiului Rece a
făcut ca zonele de ocupație franceză, britanică și americană să fie unite în Republica Federală
Germania, în 1949. Ca ripostă, în zona de ocupație sovietică a Berlinului avea să fie proclamată, în
același an, Republica Democrată Germania, cu capitala în Berlinul Răsăritean.

Dezvoltarea separată a statelor germane


Începând din 1948, Germania Occidentală s-a dezvoltat ca o țară capitalistă vestică, cu
o economie socială de piață ("Soziale Marktwirtschaft") și cu o viață politică
autentic democratică – parlamentară. Creșterea economică neîntreruptă de 30 de ani, începută
în deceniul al șaselea, a dus la "miracolul economic". În interiorul granițelor sale, Germania Răsăriteană
a fost guvernată de un guvern autoritar, modelat după cel sovietic, care a aplicat în economie
sistemul economiei planificate centralizat. În vreme ce Germania Răsăriteană a devenit cea mai bogată
și dezvoltată țară din blocul răsăritean, mulți dintre cetățenii ei priveau la prosperitatea economică și
libertatea politică din vest. Fuga numeroșilor cetățeni est-germani către țări necomuniste via  Berlinul
Occidental a dus la edificarea, în 1961, a sistemului frontierelor RDG, din care Zidul era parte
integrantă.

Emigrația masivă
Din 1949 până în 1961, un mare număr de persoane, de la personalul cu studii superioare la
muncitorii calificați, ("Grenzgänger"), migra dinspre estul spre vestul Berlinului, în principal, datorită
reconstrucției din vest, susținută de fondurile  Planului Marshall. Într-o singură zi, de exemplu, întreaga
catedră de matematică a Universității din Leipzig a părăsit RDG-ul. În plus, numeroși vest-berlinezi
traversau granița în răsărit pentru a-și face cumpărăturile în magazinele cu pre țuri subven ționate de
stat, unde prețurile erau mult mai mici decât în vest. Această secătuire a resurselor umane și
economice amenința Germania Răsăriteană cu colapsul economic. Acest fapt avea repercusiuni în
întreg blocul răsăritean și, în special, în Uniunea Sovietică, care subvenționa economia est-germană și
care, la rândul ei, trebuia să asigure plata despăgubirilor de război către URSS și Polonia
Începerea construcției în 1961
Construirea a 45 de kilometri de bariere în jurul celor trei sectoare occidentale a început
duminică 13 august 1961 în Berlinul Răsăritean. În acea dimineață, zona de frontieră a fost securizată
de trupele de grăniceri est-germani. Bariera a fost construită de solda ții și muncitorii est-germani, fără
implicarea directă a sovieticilor. Zidul a fost construit numai pe teritoriul est-german, constructorii
asigurându-se că nu ating în nici un punct teritoriul vest-berlinez. Străzile care se întindeau de-a lungul
traseului barierei au fost baricadate pentru a împiedica trecerea a oricărui vehicul și a fost ridicat un
gard de sârmă ghimpată, care, mai târziu, a fost transformat într-un zid în toată regula. Bariera a
divizat, fizic, orașul și a încercuit, practic, Berlinul Occidental. În timpul construc ției, solda ții  Armatei
Naționale Populare (NVA) și ai Grupurilor de luptă ale clasei muncitoare (KdA) au păzit zona, având
ordine clare pentru împușcarea oricărui individ care ar fi încercat să fugă în Vest. Mai târziu, zona
Zidului a fost întărită cu ziduri, câmpuri minate și alte instalații de siguran ță.

Efectele imediate

Numeroase familii au fost despărțite. Mulți est-germani au fost opri ți să- și mai desfă șoare
activitatea în Berlinul Occidental, pierzându-și o valoroasă sursă de venit. Berlinul Occidental a devenit
o enclavă aproape total izolată într-un teritoriu ostil. Vest-berlinezii au demonstrat, în frunte cu
primarul lor, Willy Brandt, împotriva zidului, criticând cu vigoare Statele Unite pentru lipsa de reacție.
John F. Kennedy a acceptat, într-un discurs din 25 iulie 1961,că Statele Unite nu pot decât spera
să poată apăra vest-berlinezii și pe germanii occidentali. Încercarea de a se opune est-germanilor ar fi
dus la un eșec stânjenitor. Astfel, administrația americană a protestat slab, formal, prin canalele
obișnuite, dar fără vigoare, deși Zidul era o violare a înțelegerilor postbelice care permiteau Alia ților
occidentali să supravegheze administrarea întregului Berlin. La câteva luni după construirea barierei
de sârmă ghimpată, guvernul USA a informat autorită țile sovietice că va accepta Zidul ca pe un "fapt al
vieții internaționale" pe care nu va încerca să-l schimbe cu forța.
Guvernul est-german a pretins că Zidul ar fi fost o "barieră de protec ție antifascistă"
("antifaschistischer Schutzwall"), ridicată cu intenția de a descuraja agresiunea occidentală. Această
poziție a fost privită cu scepticism chiar și în Germania Răsăriteană, în timp ce în Germania Occidentală
era privită ca măsură de stopare a exodului, ceea ce era mai aproape realitate. Zidul a provocat
numeroase suferințe familiilor divizate între est și vest.

Tunelul 57

Circa 140 de persoane au murit încercând să treacă zidul între anii 1961 - 1989, potrivit
Memorialului Zidul Berlinului. Cea mai de succes rută de a scăpa din Berlinul de Est era Tunelul 57,
săpat de studenţii vestici din subsolul unei brutării. În octombrie 1964, 57 de est-germani au folosit
tunelul lung de 140 de metri pentru a evada. O altă fugă de succes din RDG a avut loc în august 1988, 
când o familie alcătuită din patru persoane a trecut peste zid la bordul unui avion mic. Inginerul
electronist Winfried Freudenberg a fost ultimul care a murit, în martie 1989, când s-a prăbuşit în
Berlinul de 

Căderea Zidului

Noul guvern a hotărât să permită est-berlinezilor să primească vize pentru a vizita Germania
Occidental, Günter Schabowski, ministrul german al propagandei, a avut sarcina să anun țe această
hotărâre. El fusese în vacanță, cu ceva timp mai înainte, și nu a fost nici un moment foarte familiarizat
cu noile prevederi. La scurtă vreme după conferința de presă din  9 noiembrie 1989, ministrului i-a fost
înmânată o notă care se spunea că le este permisă trecerea grani ței est-berlinezilor, dacă au viza legală,
dar nu i-au fost date instrucțiuni mai detaliate. În mod normal, ar fi trebuit să treacă câteva zile până
când să fie conceput un nou regulament care să fie, de asemenea, transmis trupelor de grăniceri.
Schabowski nu a fost însă informat asupra acestor amănunte și, după citirea sus-numitei note la
conferința de presă, atunci când a fost întrebat când va intra în vigoare noile prevederi, el a răspuns:
"După câte știu eu, intră în vigoare imediat, chiar acum".
Zeci de mii de est-berlinezi au auzit în direct declarația lui Schabowski la televiziunea est-
germană și au luat cu asalt toate punctele de control, pretinzând să intre neopri ți în Berlinul
Occidental. Grănicerii, depășiți numeric și nedumeriți, au dat numeroase telefoane superiorilor lor, dar,
în scurtă vreme, a devenit clar că nu exista nicio posibilitate de stăvilire a mul țimilor de est-berlinezi
fără folosirea armelor de foc. Cum nimeni nu dorea să-și asume o asemenea responsabilitate, grănicerii
au deschis barierele punctelor de trecere, lăsând mulțimea să treacă după un control sumar sau chiar
fără de nicio formalitate. Mulțimile de est-berlinezi aflați în extaz au fost întâmpinate într-o atmosferă
euforică de vecinii lor din vest, barurile din preajma graniței făcând cinste noilor veniți. Ziua de  9
noiembrie este, astfel, sărbătorită ca zi a Căderii Zidului. În zilele următoare, berlinezii au venit la Zid
cu baroase pentru a smulge suveniruri, reușind să dărâme porțiuni întregi ale barierei în acest timp.
Acești oameni au câștigat porecla de "Mauerspechte" (ciocănitori de zid).