Sunteți pe pagina 1din 11

Universitatea ”Ștefan cel Mare”

Suceava
Facultatea de Litere și Științe ale
Comunicării
Master LRCE, An 1, 2020-2021

Disciplina ,,Europenism și Etnocentrism”

Vlădeanu Constantin

România în perioada interbelică


O analiză din perspectiva cărții lui
Lucien Romier
LA RĂSPÂNTIA IMPERIILOR
MOARTE- de la Dunăre la Nistru

Încă din titlul cărții sale, Lucien Romier


folosește cuvântul, i-am putea spune chiar
determinismul, răspăntie. Spațiul românesc, cu
dimensiunea sa mitico-mioritică și mistico-ortodoxă, a
fost într-adevăr: o răspântie, o răscruce, o poartă. Însă,
din păcate, mai mereu nu românii au fost portarii sau
vameșii, ci de cele mai multe ori vămuiții. Asta va fi
remarcat și scriitorul francez în paginile acestei cărți. Ca
o răspântie poate fi considerată și această perioada
interbelică, delimitată de cele două mari conflagrații
mondiale care vor fi schimbat definitiv realitatea, însăși
războiul nu va mai fi niciodată la fel, căpâtând noi
forme, una dintre ele fiind așa numitul ,,Război rece”,
alta mai noul terorism ca o reîntrupare a mai vechilor
cruciade. Perioada interbelică a copt un fruct a ceea ce
românismul a fost în stare a cultiva în lumina
libertinismului vrându-se a fi perceput ca realitate
imaginabilă. Această carte abordează din toate punctele
de vedere tot ce însemna România în acea perioadă și ce
a însemnat de-a lungul istoriei, dând și câteva
diagnostice foarte precise a celor câteva afecțiuni de
care suferă românii. Referatul de față va umări
îndeaproape câteva aspecte a ceea ce a constatat autorul
despre români, ghidându-ne după sensul din dex al
termenului referat, adică o dare de seamă, o recenzie
scrisă pe marginea paginilor acestei cărți.

Acești 21-22 de ani interbelici au configurat și noi forme de


guvernământ: fascismul care nu a făcut decât să faciliteze
sau să valideze comunismul și stalinismul ca forme răsădite
ideologic de Marxism. România a făcut ce-a făcut și a
experimentat cam toate aceste noi născociri dogmatice.
Politic nu s-a ajuns la un consens, unul care să ,,întregească”
întregirea de la 1918 pentru a se realiza un progres
multilateral. În această perioadă românii au reușit cel mai
bine să se culturalizeze, însă acest idilism, al unui popor
tânăr, îi va costa. Am căutat să fim acolo, în mijlocul noului
european așa cum recomanda criticul literar Eugen
Lovinescu, cel care vorbea despre europenizarea societății
românești, ca atare un sincronism pe toate planurile și
căutarea inovației, cum a fost cazul promovării
avangardismului, punând totul sub cupola unui ,,spirit al
veacului”. La polul opus s-au situat păreri ca cea a lui
Nichifor Crainic care încearcă să impună ca dogmă absolută
tradiționalismul și ortodoxismul ca formulă ideală de
evoluție a culturii românești, lucru care a temperat și a
echilibrat balanța unei culturi sănătoase, întreruptă din
păcate în plin rod, de noile direcții impuse de urmările
războiului și de promotorii lui.

Calitatea aceasta a noastră de popor pașnic a


făcut să ne adoarmă vigilența, printr-un miraj
diplomatic foarte livresc. Lucruri, totuși de înțeles,
pentru că această pasivitate sinucigașă a fost practicată
și de țări mult mai mature. Chiar Lucien Romier
avertizase asupra pericolului reprezentat de mașinăria
industrială a Germaniei lui Adolf Hitler. El spune
că: ,,Nu trebuie să uităm solidaritatea Europeană și
importanța Europei. Trebuie cultivat un naționalism
sănătos, iar statele trebuie împiedicate să ridice în jurul
lor bariere prea înalte”(p. 7). Cum s-ar zice: să fii
solidar ca stat, deschis, interconectat cu celelalte state,
dar cu ochii ațintiți peste gardul, nu prea înalt, pentru a
vedea ce fac vecinii- la o adică- de ce își construiesc
mai multe tancuri decât tractoare. S-a dovedit de fapt
că România nu era încă pregătită să devină mare prin
simplul fapt că nu a reușit să-și conștientizeze statutul și
rolul său pe continent. Româniii au incapacitatea de a
percepe libertatea, existând desigur și un filon genetic
care îi împiedică să vadă, s-a văzut și în anii interbelici,
dar și în perioada postcomunistă, și nu vorbim aici
despre democrație pe a cărei pălării scrie tot ideologie,
nefiind decât un alt altoi al marxismului, ci de libertatea
care transformă cetățeanul oricărei țări: ori într-un
vizionar lucid, ori într-un antreprenor valid.
În țara sa Lucien Romier a fost teoreticianul de
geniu, prieten al vulgului, un istoric recunoscut pentru
apostolatul său, un jurnalist citit și un politician, se
spune în prefața cărții, ,,nenorocos”. Născut la 19
octombrie 1885 în Beaujolais într-o familie de
viticultori, va studia istoria la o școală celebră în Franța
numită ,,Ecole de Chortes”, teza sa primind premiul
Gobert de l’Academie des inscriptions et belle letres.
Va fi un prolific publicist, ca istoric scriind printre altele
Instituții franceze din Piemont sub Henric al-II –lea sau
Originile politice ale războaielor religioase; ca
economist a scris Asociația națională de expansiune
economică și nu numai; ca jurnalist a fost redactor șef la
Le Figaro (1925-27) unde este apreciat de marele public
pentru rolul său de tălmaci al terminologiilor
economice și a pârghiilor folosite într-un sistem atât de
puțin perceptibil, deasemenea el va mai publica și
pentru Le petite Parisiene, ziarul cu cel mai mare tiraj
în Franța și chiar în lume în acea perioadă.

Scriitorul francez va lua România la picior în


anul 1930, făcând apoi o vizită șase ani mai târziu când
se va întâlni cu regele Carol al-II-lea și cu diplomatul
Nicolae Titulescu, întâlnire intermediată de Marta
Bibescu. În această carte apărută în 1931 va face o
radiografie foarte trensparentă și obiectivă țării vizitate,
iar prima sa concluzie e formată din două întrebări și o
afirmație care sună ca un pont pentru români, dar și ca
versurile unei poezii programatice, parcă necizelate
încă: ,,Răspântie a lucrurilor moarte, în care
moștenitorii caută, certându-se, vane comori de împărțit
? Răspântie a unor noi eforturi la hotarele Europei și
Asiei ? Tineretul României are de ales.” Mereu a
existat, există și va exista o luptă a intereselor parazitare
în România. La capitolul polaritate de genul
putere/opoziție, alb și negru, se stă poate cel mai bine
din lume, însă beligeranții nu pregetă niciodată în a-și
construi, totul e ca o deconstrucție a ceea ce nu s-a
construit încă. Și culmea, doar regimurile vizibil
dictatoriale construiesc ceva, anulând această asimetrie
a românilor sub democrații, adică situația în care se află
la mîna lor, dar în mare parte a timpului meditează, se
scarpină în cap mai pe românește, însă probabil că așa a
copiat gena această percepție persistentă cu ceea ce face
un român, adică totul ca să nu o ducă nici bine, nici rău.
Reactivitatea românilor apare atunci când le întorci
pielea pe dos și atunci când ajung să vadă prin ochiul
omului erudit statutul și valoarea lor, pentru că iată ce a
constatat Romier: ,,Când habsburgii au reușit să-i
convertească la catolicism pe românii din centrul și din
Nordul Transilvaniei, despărțiți în felul acesta de frații
lor ortodocși , au crezut că îi vor germaniza; or,
dimpotrivă catolicismul avea să trezească la
transilvăneni conștiința latinității lor și, prin ea să le
deschidă mintea față de ideile emancipatoare ale
Occidentului ”. Și aici este dat ca exemplu Iuliu
Maniu: ,,Căci acest om, catolic prin credință și
influențat de germani prin educație, este cum nu se
poate mai român, prin protestul naționalității sale
oprimate”. De remarcat este tocmai acest fapt, deși
educația, această lumină a minții, aduce cu ea și un
nonconformism, o deschidere la nou, un nou care își are
capcanele sale, ea corupe, seduce minți simțite. Cum
altfel s-ar putea explica acea cădere naivă, cei drept
temporară, în capcana ideologiei fanatice de tip fascist
legionară, a unora dintre cele mai luminate minți
românești ale acestei perioade, care aste așa numita
generație Criterion, formată din tinerii pe atunci: L.
Blaga, E. Cioran, C-tin Noica și Mircea Eliade? Se știe
totuși că aceasta a apărut și ca o modă manifestată la
nivel european, deși în România extremismul de dreapta
s-a insinuat și ca o alternativă la nici o altă alternativă
pe o scenă politică românească interbelică, cel puțin
apatică. Orice nou curent vine ca o noutate, îmbracă
haina potrivită, se pliază pe un specific național și nu
vorbește nimănui de sus, asta până ajunge sus.

Trunchiul politic românesc e focalizat atent de


istoricul Romier, pentru a delibera în fața propriei
instanțe, însă observațiile sale sunt pertinente și bazate
pe realitatea din teren. El își arată vădit admirația pentru
Domnul Maniu, om cu multă charismă, șeful național-
țărăniștilor, atunci prim-ministru pe care îl proclamă
,,garantul libertății unui întreg popor”. În schimb dă
discursiv cu biciul în brătienii liberali care au eșuat în
tentativa lor de a ridica țărănimea proaspăt
împroprietărită la un nivel superior. Acea țărănime care
cădea pradă creditorilor, moșierimii, propriei
nepriceperi și mai ales neștiinței ei de carte. El laudă
această dinastie politică, una care a dat niște politicieni
cu viziune, cu geniu politic care însă e alimentată de:
,,un amestec de autoritate orientală, de abilitate în
aprecierea împrejurărilor, de dispreț pentru oameni și de
obstinație pe care o dă spiritul geometric ” dar fiind:
,,Puși în fața necesităților economice și sociale ale
României Mari, au dat greș lamentabil”. Este clar că
România întregită nu a reușit cu adevărat să
interconecteze noile provincii câștigate. Vechile
drumuri comerciale ale unor orașe au fost barate de
noua orânduire, de fapt de noua dispunere teritorială,
dar nu s-a reușit în prealabil conectarea lor la noi
cordoane ombilicale, prin drumuri modern, prin noi
porți economice programate diplomatic, unele care să
faciliteze comerțul, un exemplu fiind Chișinăul care a
pierdut contactul cu Odessa, dar nu a avut un drum spre
Cetatea Albă sau Constanța, altul este Iașiul împins mai
spre centrul țării, transformându-se dintr-un oraș
tampon într-unul depoziționat strategic, fapt pentru care
Romier îl denumește orașul sacrificat. Ce se poate
spune în adaos este faptul că și vârfurile politicului nu
au reușit să repare ce era stricat și să construiască ce era
de construit, poate și pentru că nu au avut nici timpul
necesar, având de-a face cu o țară cosmopolită și cu un
trup mult prea mare pentru a fi ușor de guvernat și cu
siguranță nici priceperea. Scriitorul este foarte atent în
descrierile sale, orice oraș are o descriere
contextualizată istoric și geografic, chiar și numele
orașelor sunt scrise parcă cu frica de a nu isca un
conflict etnic : Chișinăul este Kișinev, Timișoara este și
Temeșvar, Brașovul e și Kronstadt, iar Cetatea Albă
vine și cu denumirea turcească , adică Akkerman.

Cercetătorul francez face românismului o


cronică foarte realistă, în enunțuri simple, în capitole
concise. Religiozitatea românilor este văzută dincolo de
acea smerită fățărnicie a românului și spune că dacă s-ar
produce o dezlipire a religiei de mediul rural, adică de
un lirism poetic , ,,credința românilor ar apărea în fața
celorlalți pământeni cu adevăratul ei diagnostic, precum
cea mai fără de sentiment credință a unui popor.
Economistul Romier citește ușor că românul nu simte
banul, nu știe să îl facă și când îl are nu știe să îl cruțe,
asta din cauza a două defecte: ,,aversiunea lor pentru
misticism, neîndemînarea lor în ceea ce privește
lucrurile practice” (p.27). Discuția sa cu regele Carol,
care dealtfel îi va lăsa o plăcută impresie, a fost foarte
fructuoasă, monarhul român îi va prezenta poate un
obiectiv niciodată realizat al casei regale românești,
acela de a interpune o clasă de mijloc: ,,care lipsește
într-un mod atât de nefericit în România[…] pentru că
regimul proprietății, al impozitelor și al administrației l-
au împiedicat secole de-a rândul să pună bani
deoparte”(p.20). Pe lângă asta mai putem deci constata
că, și atunci ca și acum, bugetul se facea cu ce curge de
la cei mici și cu ce picură de la cei mari. Nu exista în
acele vremuri o interconectivitate a unor sisteme, nu se
lucra cu cap, strategic sau pe termen lung: ,,Inițiativa
economică a românilor de la orașe oscilează între
spiritul de învârteală pe care l-au observat dintotdeauna
la agenții mediteranieni și entuziasmul spiritului de
școală, drag sociologiilor germane.” Se lucrează în mod
evident pe imitație, probabil că sincronismul
lovinescian nu e însoțit de o adaptabilitate, rețetele
străine nu puteau fi aplicate ,,mot a mot” pentru
România, pentru simplul fapt că vorbim de niveluri
diferite de dezvoltare, aceeași boală pentru un alt
organism necesită un alt tratament sau măcar alt dozaj.
Poți alege ușor între spiritul balcanic, de bazar, cel al
negocierii, al târguielii și cel cu registrul și condica
antreprenorului teuton, care nu scapă din vedere nici
măcar o zecimală.

Lucien Romier observă ușor diferențele dintre


provinciile românești, este foarte bine documentat, dar
știe să ia contact peste tot cu localnicul, să îi facă un
portret psihologic, ca și cum ar fi un arheolog de
suprafață. Vede obiceiurile unice ale acestui popor,
aceeași limbă, aceleași tipuri umane, însă ce remarcă el
e ,,o diferență pregnantă de spirit și temperament”
(p.24). Munteanul (valahul) îi pare mai afectat de
influențele istorice care sunt ,,grefate pe vechiul fond de
blândețe și nepăsare al țăranului din Carpați”. Ceea ce
noi numim ca celebra ospitalitate a românilor, el
numește ,,curtoazie parvenitoare în care se amestecă un
pic de ironie și, uneori, de cinism” (p.25). În schimb
istoricul vede moldoveanul ca pe un om mai bine așezat
într-o matcă a sensurilor vieții: ,, ..mai ales moldoveanul
din nord este un personaj mai plin de aspirații profunde,
mai complex și care țintește nu numai să-și găsească un
loc în viață, ci să-și creeze ceva pe care să-l lase în urma
lui. ” Din păcate se pare că acest lucru nu mai este la fel
de valabil și în zilele noastre. O altă constatare scoate în
avidență acest tir de influențe sub care a fost ținut acest
pământ secole întregi și anume: ,,influența Imperiului
Bizantin, influența turcească, influența grecilor din
Fanar, influența rusească și mai cu seamă influența
permanentă și necontestată a Bisericii ortodoxe”. Se
poate conchide că românitatea a fost la o răspântie a
influențelor, din păcate într-o mare măsură paguboase și
păgubitoare care au generat întotdeauna o rămânere în
urmă în aprope toate domeniile. Ilustrul istoric francez
va numi și câțiva istorici români care au gravat trecutul
și prezentul românilor, pe agresivul în temeinicia
cercetărilor A. D. Xenopol, pe eruditul Vasile Pârvan,
dar mai ales pe Domnul Iorga pe care îl va și vizita în
fieful său de la Vălenii de Munte și pe care îl
cataloghează ca pe o personalitate distinctă, complexă,
aparte, care caută să definească românismul prin fapte
și realități trăite de acest popor și care ,,dă glas, fără
ipocrizie și într-un amestec mărturisit de direcții, tradiții
și simboluri, neliniștii profunde [..] singura neliniște a
sufletului românesc aceea a definirii sale autentice în
raport cu trecutul și viitorul“.

Concluzia clară este că România Mare a fost cu


adevărat o răspântie în care și-au lăsat firimiturile mai
multe civilizații, etnii, culturi. Țara e văzută de Lucien
Romier ca o mică Americă, una a toleranței și bunei
conviețuiri, datorită unui popor pe care autorul cărții îl
definește astfel: ,,Românii, poporul cel mai puțin
înclinat spre fanatism..contribuie prin administrarea
lor..la potolirea încrâncenărilor entice..”. Peste tot
scriitorul va observa același fenomen. În Bucovina, al
cărei locuitor va fi supranumit homo bucovinenses, ca
un om gospodar, citit, tolerant, cunoscător a cel puțin
două limbi străine, această împăcare cu capra vecinului
fiind întâlnită și în Banat, ca și în Ținutul secuiesc,
locuri unde s-a conviețuit mereu pașnic. Sașii sunt
reperați de agilul cercetător ca fiind franci de pe
Mosella care ulterior s-au germanizatat și nu germani
propriu zis, așa cum am fi tentați să credem datorită
probabilei lor proveniențe din Saxa, de unde ar fi putut
proveni și termenul sas. Un factor important al acestei
rezistențe a românismului în Ardeal a fost și faptul că și
aceste etnii pripâșite aici au fost foarte omogene și cu o
natalitate slabă datorită pragmatismului lor economic.
Această țară, ca și multe altele din Europa, e o
moștenitoare a unor imperii moarte, în cazul acesta
chiar trei imperii: Otoman, Țarist și Habsburgic.
Scriitorul va fi remarcat faptul că românii nu s-au lăsat
absorbiți de cei care au atentat la identitatea lor. Când s-
a încercat schimbarea credinței, schimbarea limbii, a
tradițiilor, au fost asupriți și puși în furci, ei s-au
încăpățânat, s-au înfrânat și au continuat să se numească
români și să se strige pe românește, asta și în teritorii în
care s-a încercat deromânizarea timp de 800 de ani, cum
e cazul Transilvaniei. Lucien Romier caută și
semnalmente vechi în caracterul românului din diferite
provincii, cu o eventuală amprentă a sângelui dacilor
primitivi, o tradiție latină, o pecete slavă sau chiar
reminiscențele unui sânge celt și concluzia este că nici
una dintre aceste amprente nu fixează un rol și nu
definește vreun ideal în ceea ce ne privește, lucru
universal valabil pentru orice alt popor. Suntem ceea ce
suntem și foarte greu de altoit în vreun fel, pentru că
iată ce mai spune autorul: ,, În sfârșit, deși poporul din
Carpați adoptă prompt modelele venite din Occident și
le apreciază spiritul, el nu s-a supus niciodată de
bunăvoie disciplinelor practice ale civilizației
occidentale” (p.127). Această carte nu poate fi numită
din nici un punct de vedere un jurnal de călătorie, este
foarte documentată, nu este augmentată de picanterii
imaginative, nu este ironică, nici critică, sunt veritabile
pagini de istorie în desfășurare, scrise efervescent, în
mustul perceperii lor, fără obișnuitele inhibiții și
preconcepții autohtoniste, ele putând ușor ucide orice
fixație de tip ultranaționalist, fanatic, cum spune
autorul în mai multe rânduri și poate totodată înfiripa un
naționalism care poate învăța națiile aflate în
vecinătate, dacă nu să se iubească, cel puțin să se
îngăduie una pe alta.

BIBLIOGRAFIE:

1. Romier LUCIEN, La Răspântia Imperiilor


Moarte- de la Dunăre la Nistru, Ed.
UNIVERS, București-1998.
2. Negoițescu ION, Istoria Literaturii Române,
Ed. Minerva, București-1991.