Jurisprudenta in materie penala

Cuprins
Decizia nr. VI din 15 octombrie 2001…………………………………………..1

Decizia nr. II din 28 octombrie 2002……………………………………………4
Decizia nr. III din 2 decembrie 2002……………………………………………5
Decizia nr. I din 23 februarie 2004……………………………………………...8
Decizia nr. II din 23 mai 2005…………………………………………………..12
Decizia nr. III din 23 mai 2005………………………………………………….15
Decizia nr. IV din 26 septembrie 2005………………………………………..18
Decizia nr. V din 26 septembrie 2005………………………………………...21
Decizia nr. VIII din 24 octombrie 2005………………………………………..26
Decizia nr. IX din 24 octombrie 2005………………………………………....29
Decizia nr. X din 24 octombrie 2005………………………………………….33
Decizia nr. XVII din 21 noiembrie 2005……………………………………….37
Decizia nr. XII din 21 noiembrie 2005………………………………………...39
Decizia nr. XIII din 21 noiembrie 2005………………………………………..42
Decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005………………………………………...45
Decizia nr. VI
din 15 octombrie 20011
Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea,

s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general
al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea
dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 46/1996 în cazul neprezentării pentru
executarea serviciului utilitar alternativ la care se referă acest text de lege.
Au fost prezenţi 76 de judecători din totalul de 82 în funcţie, Secţiile
Unite fiind constituite, astfel, cu respectarea prevederilor art. 20 din Legea nr.
56/1993, republicată.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie a fost reprezentat de Ion Ionescu, procuror şef de secţie în cadrul
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Punându-se în discuţie dacă dezbaterile să se ţină în şedinţă publică,
s-a hotărât, cu majoritate de voturi, ca acestea să aibă loc în şedinţă
nepublică, fiind împotrivă judecătorii: Gabriela Victoria Bârsan, Gheorghe
Bucur, Silvia Caramihai, Alexandrina Cochinescu, Adrian Duţă, Emil
Gherghuţ, Radu Giroveanu, Cornelia Silvia Marica, Anton Pandrea, Iuliana
Popescu, Lucia Popescu, Luana Stancu, Margareta Teodorescu şi Camelia
Toader.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, astfel cum este
formulat, cerând să se decidă în sensul că refuzul persoanelor, care au optat
să execute serviciul utilitar alternativ, de a se prezenta la unitatea la care au
fost repartizate de către autoritatea militară, în vederea prestării acestui
serviciu, constituie infracţiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de
art. 354 alin. 2 din Codul penal.
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 19 decembrie 2001;
1
A mai cerut să se constate că nu este exceptat, de la această obligaţie,
nici personalul ordinat al Organizaţiei religioase "Martorii lui Iehova", întrucât
acea organizaţie nu este recunoscută de lege ca fiind cult religios.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 46/1996 privind pregătirea
populaţiei pentru apărare, s-a constatat că instanţele de judecată nu au un
punct de vedere unitar în aprecierea faptelor de neprezentare pentru
executarea serviciului utilitar alternativ a cetăţenilor repartizaţi să presteze
acest serviciu, deoarece, din motive religioase, refuză să îndeplinească
serviciul militar sub arme.
Astfel, în unele cauze s-a considerat că neprezentarea pentru
executarea serviciului utilitar alternativ a cetăţenilor repartizaţi să presteze
acest serviciu pe motiv că, din convingeri religioase, refuză să îndeplinească
serviciul militar sub arme, constituie infracţiunea de neprezentare la
încorporare prevăzută de art. 354 alin. 2 din Codul penal.
În alte cauze, dimpotrivă, s-a hotărât că fapta de neprezentare în
vederea executării serviciului utilitar alternativ nu poate fi încadrată în
dispoziţiile art. 354 alin. 2 din Codul penal, deoarece autorul unei atare fapte
nu poate fi considerat că are calitatea de "încorporat", iar prin termenul
"unitate", la care se referă acest text de lege, nu se poate înţelege decât o
unitate militară sau o formaţiune militară, iar nu una din cele denumite
"angajator" în înţelesul Hotărârii Guvernului nr. 618 din 6 octombrie 1997,
adoptată în temeiul art. 4 din Legea nr. 46/1996.
În aceste din urmă cauze s-a procedat corect.
Potrivit art. 354 alin. 1 din Codul penal "neprezentarea la încorporare
sau concentrare în termen de 3 zile de la încunoştinţare, iar dacă termenul de
prezentare fixat este mai mare de 3 zile, neprezentarea la acest termen a
celui chemat de autoritatea militară" constituie infracţiunea de neprezentare la
încorporare sau concentrare şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani.
Totodată, în conformitate cu alin. 2 al aceluiaşi articol, "cu aceeaşi
pedeapsă se sancţionează şi neprezentarea celor încorporaţi sau concentraţi
la unitatea la care au fost repartizaţi".
Din aceste dispoziţii ale legii rezultă deci că infracţiunea menţionată se
poate comite şi prin neprezentarea celor încorporaţi sau concentraţi la
unitatea la care au fost repartizaţi.
Dar, din moment ce chemarea pentru satisfacerea stagiului militar în
una dintre aceste două modalităţi nu se poate realiza decât prin repartizarea
celor încorporaţi sau concentraţi la o unitate militară, iar nu şi la o instituţie
publică, regie autonomă sau societate comercială, în cadrul cărora nu se pot
desfăşura activităţi specifice îndeplinirii serviciului militar, este evident că
legiuitorul nu a vizat incriminarea, prin dispoziţiile menţionate, a faptelor de
neprezentare pentru executarea serviciului utilitar alternativ la care se referă
art. 4 din Legea nr. 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare.
Înscrierea în alin. 1 al art. 4 din Legea nr. 46/1996 a prevederii potrivit
căreia "cetăţenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul
militar sub arme execută serviciul utilitar alternativ" nu poate justifica
2
incriminarea neprezentării acestora la instituţia publică, regia autonomă sau
societatea comercială unde se organizează executarea serviciului utilitar
alternativ în conformitate cu prevederile art. 2 din Hotărârea Guvernului nr.
618/1997.
Reglementarea prin art. 4 din Legea nr. 46/1996 a obligativităţii
executării serviciului utilitar alternativ de către cei care, din motive religioase,
cum sunt şi preceptele invocate de adepţii Organizaţiei "Martorii lui Iehova",
refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme nu poate suplini o normă de
trimitere la textul art. 354 alin. 2 din Codul penal, prin care este incriminată
"neprezentarea celor încorporaţi sau concentraţi la unitatea la care au fost
repartizaţi", sau la o altă dispoziţie de lege cu caracter penal.
Ca urmare, este evident că neprezentarea celor repartizaţi la instituţia
publică, regia autonomă sau societatea comercială, pentru executarea
serviciului utilitar alternativ prin participarea la activităţi de natura celor
menţionate în art. 2 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 618/1997, nu poate fi
echivalată cu o neprezentare a celor încorporaţi sau concentraţi la unitatea
unde au fost repartizaţi, care, în accepţiunea art. 354 din Codul penal, nu
poate fi decât o unitate militară, singura aptă să primească cetăţeni într-un
asemenea scop.
Dispoziţia art. 21 din Hotărârea Guvernului nr. 618/1997 că
"nerespectarea prevederilor prezentei hotărâri sau a clauzelor contractuale de
către executanţii serviciului utilitar alternativ atrage, după caz, răspunderea
disciplinară, materială sau penală, potrivit legii", nu poate avea altă
semnificaţie decât aceea ce decurge din natura încălcărilor aduse Legii nr.
46/1996 şi hotărârii Guvernului, dată în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin.
2 din acea lege, iar nu şi aceea de referire la art. 354 alin. 2 din Codul penal
sau la o altă dispoziţie a legii penale.
În consecinţă, faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 26 lit.
b) din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, precum şi al
art. 414^2 din Codul de procedură penală, urmează să se admită recursul în
interesul legii, dar în sensul celor arătate, şi să se constate că fapta de
neprezentare pentru executarea serviciului utilitar alternativ nu este prevăzută
de legea penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor
art. 4 din Legea nr. 46/1996, constată că fapta de neprezentare pentru
executarea serviciului utilitar alternativ nu este prevăzută de legea penală.
Pronunţată în şedinţă publică la data de 15 octombrie 2001.
3
Decizia nr. II
Respinge recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la aplicarea
dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din Codul penal în cazul faptei de vătămare
corporală, săvârşită cu intenţie, care a avut ca urmare pierderea unuia sau a
mai multor dinţi.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 octombrie 2002.
4
Decizia nr. III
din 2 decembrie 20022
Sub preşedinţia vicepreşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Ruxandra

Neagu,
S-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu privire la
împrejurarea dacă administratorul asociaţiei de proprietari sau de locatari are
calitatea de funcţionar şi la încadrarea juridică a faptei acestuia de însuşire,
folosire sau traficare, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte
bunuri pe care le gestionează sau le administrează.
Ministerul Public a fost reprezentat de procurorul Iuliana Nedelcu.
Reprezentantul Ministerului Public a susţinut recursul în interesul legii,
cerând să se decidă în sensul că administratorul asociaţiei de proprietari sau
de locatari are calitatea de funcţionar, iar fapta acestuia de însuşire, folosire
sau traficare, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe
care le gestionează sau le administrează constituie infracţiunea de
delapidare.
SECŢIILE UNITE,

În aplicarea dispoziţiilor art. 147 alin. 2 şi ale art. 2151 din Codul penal,
instanţele judecătoreşti s-au pronunţat diferit cu privire la împrejurarea dacă
administratorul asociaţiei de proprietari sau de locatari are calitatea de
funcţionar, precum şi la încadrarea juridică a faptei acestuia de însuşire,
folosire sau traficare, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte
bunuri pe care le gestionează sau le administrează.
Astfel, unele instanţe au considerat că administratorul asociaţiei de
proprietari sau de locatari nu are calitatea de funcţionar în sensul prevederilor
art. 147 alin. 2 din Codul penal, iar fapta sa de însuşire, folosire sau traficare,
în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le
gestionează sau le administrează constituie infracţiunea de gestiune
frauduloasă prevăzută de art. 214 alin. 2 din Codul penal.
S-a motivat, în sprijinul acestui punct de vedere, că o atare faptă nu
întruneşte condiţiile referitoare la subiectul activ al infracţiunii de delapidare,
deoarece atribuţiile de gestionare a bunurilor asociaţiei de proprietari sau de
locatari nu îl transformă pe administrator în funcţionar în accepţiunea
prevederilor art. 147 alin. 2 din Codul penal.
Au fost şi instanţe care s-au pronunţat în sensul că prin conduita sa
ilicită de însuşire, folosire sau traficare a unor bunuri ce i-au fost încredinţate
de membrii asociaţiei de proprietari sau de locatari administratorul asociaţiei
dispune pe nedrept de acele bunuri, comiţând astfel infracţiunea de abuz de
încredere prevăzută de art. 213 din Codul penal.
În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că administratorul
asociaţiei de proprietari sau de locatari are calitatea de funcţionar în sensul
art. 147 alin. 2 din Codul penal, iar fapta acestuia de însuşire, folosire sau
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.113 din 25 februarie 2003 ;
5
traficare, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe
care le gestionează sau le administrează constituie infracţiunea de delapidare
prevăzută de art. 2151 din Codul penal.
Aceste din urmă instanţe au procedat corect.
Potrivit art. 147 alin. 2 din Codul penal, "prin <<funcţionar>> se
înţelege persoana menţionată în alin. 1", adică aceea care exercită
permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o
însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre
cele la care se referă art. 145, "precum şi orice salariat care exercită o
însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în
acel alineat".
Din coroborarea dispoziţiilor cuprinse în cele două alineate ale art. 147
din Codul penal rezultă astfel că are calitatea de "funcţionar" atât persoana
care este "funcţionar public" în accepţiunea prevederilor din primul alineat al
acestui articol, cât şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei
alte persoane juridice decât "autorităţile publice, instituţiile sau alte persoane
juridice de interes public", la care se referă art. 145 din Codul penal.
În acelaşi timp, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 34 alin. 1 din
Legea locuinţei nr. 114/1996, "clădirile de locuit pot fi date de proprietar în
administrarea unor persoane fizice sau juridice, asociaţii, servicii publice sau
agenţi economici specializaţi ...", iar prin alin. 2 lit. a) din acelaşi articol se
prevede că între obligaţiile principale ale celor care le administrează este şi
"gestionarea bunurilor şi a fondurilor băneşti".
Tot astfel, prin art. 16 din Statutul privind organizarea şi funcţionarea
asociaţiei locatarilor, aprobat prin Decretul nr. 387/1977, sunt stabilite atribuţii
specifice de gestionar pentru administratorul asociaţiei locatarilor,
prevăzându-se, între altele, că acesta "răspunde de buna funcţionare şi
integritatea părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună din clădire, de
mijloacele materiale ale asociaţiei", "asigură întocmirea listelor lunare de plată
şi încasarea cotelor de contribuţie la cheltuielile comune", "se îngrijeşte de
efectuarea cheltuielilor strict necesare activităţii asociaţiei" şi "asigură
întocmirea şi păstrarea evidenţelor asociaţiei".
Or, în raport cu aceste vădite atribuţii de gestionar ale
administratorului asociaţiei de proprietari sau de locatari, prevăzute în actele
normative menţionate, este evident că această persoană are calitatea de
"funcţionar" în sensul prevederilor art. 147 alin. 2 din Codul penal, potrivit
cărora prin funcţionar se înţelege şi orice salariat care exercită o însărcinare
în serviciul unei alte unităţi decât cele de interes public.
Pe de altă parte, este de observat că în art. 2151 alin. 1 din Codul
penal se prevede că infracţiunea de delapidare se săvârşeşte prin "însuşirea,
folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul,
de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează".
Aşa fiind, din moment ce administratorul asociaţiei de proprietari sau
de locatari are calitatea de funcţionar cu vădite atribuţii de gestionar şi de
administrator, fapta sa de însuşire, folosire sau traficare, în interesul său ori
pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri din cele pe care le gestionează sau
administrează constituie infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 din
Codul penal.
6
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 26 lit. b) din Legea Curţii
Supreme de Justiţie nr. 56/1993, republicată, precum şi ale art. 414 2 din
Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi
a se stabili că administratorul asociaţiei de proprietari sau de locatari are
calitatea de funcţionar, iar fapta acestuia de însuşire, folosire sau traficare, în
interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le
gestionează sau le administrează constituie infracţiunea de delapidare.

În numele legii
DECIDE:

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
În aplicarea prevederilor art. 147 alin. 2 şi ale art. 2151 din Codul
penal, stabileşte:
1. Administratorul asociaţiei de proprietari sau de locatari are calitatea
de funcţionar.
2. Fapta acestuia de însuşire, folosire sau traficare, în interesul său ori
pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le
administrează constituie infracţiunea de delapidare.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 2 decembrie 2002.
7
Decizia nr. I
din 23 februarie 20043
Sub preşedinţia preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Paul

Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu
privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile,
alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în
cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi
de vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie, care a susţinut
recursul în interesul legii în sensul în care a fost formulat.
C U R T E A,

În aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Codul de procedură
penală, instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-
se în mod diferit cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea
acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca
parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de
ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia
circulaţiei pe drumurile publice.
Astfel, unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri acţiunea
civilă alăturată celei penale poate fi admisă numai cu privire la pretenţiile
formulate pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea cu care a fost sesizată
instanţa, iar nu şi pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale
ale faptei, care nu au făcut obiectul unei încadrări juridice distincte cu caracter
penal.
S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune, deoarece acţiunea
civilă nu poate exceda limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea
penală, cât timp ea este chemată să se pronunţe, sub aspect penal, numai cu
privire la infracţiunea ce face obiectul trimiterii în judecată.
În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa învestită cu
judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt
cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu
ocazia circulaţiei pe drumurile publice, este învestită să judece acţiunea civilă,
alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât
cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu
vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la
bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.
Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, "acţiunea civilă
are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii
responsabile civilmente", ea "poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul
procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă", iar
"repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile".
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 6 mai 2004;
8
Din această ultimă dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că
repararea pagubei produse prin infracţiune, în cadrul soluţionării acţiunii civile
alăturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea civilă.
Or, prin art. 998 din Codul civil, care constituie temeiul răspunderii
civile delictuale, se prevede că "orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara".
Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este reglementată
răspunderea civilă în caz de cvasidelicte, "omul este responsabil nu numai de
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin
neglijenţa sau prin imprudenţa sa".
În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este
limitată prin vreo dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la
repararea pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, este evident
că legiuitorul nu a urmărit să îngrădească în vreun fel posibilitatea persoanei
vătămate, constituită parte civilă, de a obţine o justă şi integrală reparare a
pagubei.
De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile la daunele cauzate
numai de efectele care sunt consecinţa la care se face referire neechivocă
prin textul legii penale incriminator al faptei deduse judecăţii instanţei penale,
s-ar deturna însuşi sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care constă în
asigurarea unei juste şi integrale reparări a prejudiciului cauzat.
Imperativul bunei administrări a justiţiei, care impune exercitarea
concomitentă a celor două acţiuni, nu poate permite fragmentarea pretenţiilor
civile în funcţie de caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca
urmare a particularităţilor legăturii de cauzalitate dintre actul incriminat şi
efectele acestuia. O astfel de soluţie ar contraveni însuşi spiritului legii
române aplicabile şi reglementărilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice
persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil şi într-un termen
rezonabil, de către o instanţă care să hotărască nu numai cu privire la
temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu
caracter civil.
În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14 din Codul de
procedură penală se are în vedere cazul tipic în care urmarea păgubitoare
este unică şi decurge, în întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie
infracţiunea dedusă judecăţii, aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată
o altă soluţie pentru unele situaţii cu urmări păgubitoare multiple, la care legea
nu se referă în mod expres, cum sunt cele create prin accidentele de
circulaţie, când prin aceeaşi faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului,
sunt lezate, de regulă, atât integritatea corporală a victimei, cât şi bunurile
acesteia.
Cum în asemenea cazuri toate urmările păgubitoare decurg din
aceeaşi faptă, unică, a inculpatului, deşi aceasta constituie infracţiune numai
în raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau vătămarea
integrităţii corporale a victimei, este raţional şi echitabil ca toate pretenţiile de
despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale.
În astfel de situaţii este nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui
actul de justiţie în mod complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în interesul
părţilor ca judecarea acţiunii civile să fie realizată, în întregul ei, în faţa
instanţei penale.
9
Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit interesată să fie
despăgubită pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de
către instanţa penală, unde acţiunea sa civilă poate fi soluţionată în condiţii de
mai mare celeritate şi cu garanţii de administrare mai lesnicioasă şi completă
a probelor.
Tot astfel, posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi de
a-şi concentra apărările îl fac şi pe inculpat să fie interesat în soluţionarea
acţiunii civile şi a celei penale în faţa aceleiaşi instanţe.
Este de subliniat că prin soluţionarea de către aceeaşi instanţă a celor
două acţiuni, determinate de săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai
promptă, temeinică şi completă aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a
probelor, precum şi evitarea pronunţării de hotărâri contradictorii.
Aşa fiind, nu se poate considera că ar exista raţiuni ca prejudiciul unic
suferit de victimă prin săvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică, să
fie fragmentat, iar competenţa de soluţionare a acţiunii civile să fie împărţită
între două instanţe - penală şi civilă - cu toate inconvenientele ce decurg din
aceasta.
O atare concluzie se impune a fi acceptată nu numai în cazul faptelor
de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de
conducători auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi în orice alte
situaţii de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe
păgubitoare pentru aceeaşi victimă, cum ar fi în cazul infracţiunilor de omor
intenţionat şi de vătămare corporală intenţionată, care au avut ca urmare şi
degradarea îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării prin săvârşirea
căreia au fost degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost
sustrase.
În consecinţă, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curţii Supreme de
Justiţie nr. 56/1993, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 1 din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se
stabili, în aplicarea art. 14 din Codul de procedură penală şi a art. 998 din
Codul civil, că instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul
infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de
vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită
să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei
vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu
decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la
pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi
fapte.
Totodată, faţă de prevederile art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură
penală, se va menţiona că decizia este obligatorie.
În numele legii
D E C I D E:
Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
10
În aplicarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală şi ale art.
998 din Codul civil, stabileşte că instanţa penală învestită cu judecarea
acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de
ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite de un
conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei
penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la
pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările
corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse
ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică la data de 23 februarie 2004.
11
DECIZIA Nr. II
din 23 mai 2005 4
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite,
conformându-se dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul
legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptelor care, în raport cu
conţinutul lor concret, întrunesc atât elementele constitutive ale infracţiunii de
viol, cât şi pe cele ale infracţiunii de incest.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor legii, fiind
prezenţi 83 de judecători din totalul de 111 în funcţie.
şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând
că, în aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal, se impune ca
raportul sexual cu o persoană de sex diferit, membru al familiei, cu care
autorul este rudă în linie directă sau frate ori soră, săvârşit prin constrângerea
acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa, să fie încadrat atât în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1
şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, cât şi în infracţiunea de incest prevăzută de
art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
SECŢIILE UNITE,

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 2 lit. b 1) şi ale art. 203
din Codul penal, în raport cu prevederile art. 33 lit. b) din acelaşi cod, s-a
constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar,
pronunţându-se în mod diferit cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată
faptei de a întreţine raport sexual cu o persoană de sex diferit, membru al
familiei şi rudă în linie directă sau frate ori soră, săvârşită prin constrângerea
acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta respectivă
constituie numai infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit.
b1) din Codul penal, considerând că încadrarea juridică în art. 203 din acelaşi
cod, privind infracţiunea de incest, este absorbită în dispoziţia de agravare de
la alin. 2 lit. b1) al art. 197 din Codul penal, care se referă la situaţia când
"victima violului este membru al familiei".
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare faptă,
săvârşită de autor asupra unui membru al familiei, cu care este rudă în linie
directă sau frate ori soră, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art.
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 27 septembrie 2005;
12
197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest
prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în
"Actul sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex,
prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa", iar, în conformitate cu alin. 2 lit. b1) din acelaşi
articol, împrejurarea dacă "victima este membru al familiei" constituie
agravantă.
Pe de altă parte, prin art. 203 din Codul penal se prevede că "Raportul
sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori" constituie infracţiunea
de incest.
Din prevederile acestui din urmă text de lege rezultă astfel că, în cazul
în care violul a fost săvârşit asupra unui membru al familiei, care este rudă în
linie directă cu autorul sau frate ori soră cu acesta, fapta este susceptibilă de
a fi încadrată şi în infracţiunea de incest.
Sub acest aspect, este de observat că, în raport cu prevederile art. 33
lit. b) din Codul penal, există concurs de infracţiuni (ideal) atunci "când o
acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor
în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai
multor infracţiuni".
Aşa fiind, faţă de prevederea menţionată, raportul sexual cu o
persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin
constrângerea acesteia ori profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de
a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol, în forma calificată
prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, dacă victima
este membru al familiei în accepţiunea art. 1491 din Codul penal, cât şi
infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal.
De aceea, în măsura în care victima raportului sexual săvârşit în
condiţiile prevăzute de art. 197 alin. 1 din Codul penal este rudă în linie
directă sau frate ori soră cu autorul, fapta acestuia trebuie încadrată, după
caz, în infracţiunea de viol prevăzută de acest text de lege şi în infracţiunea
de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 1491 din acelaşi cod, referitoare la "membru de familie", sau în
infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul
penal şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă
victima, rudă în linie directă sau frate ori soră, locuieşte şi gospodăreşte
împreună cu făptuitorul.
A considera altfel ar însemna a lipsi de eficienţă dispoziţia din art. 33
lit. b) din Codul penal, privind cumulul ideal de infracţiuni, ceea ce ar fi contrar
reglementării de ansamblu a concursului de infracţiuni în sistemul de drept
penal românesc.
Ca urmare, ţinându-se seama şi de înţelesul restrâns dat noţiunii de
"membru de familie" prin art. 1491 din Codul penal, în raport cu care nici nu ar
putea fi absorbit în forma agravată a infracţiunii de viol, prevăzută în art. 197
alin. 2 lit. b1) din Codul penal, decât cazul în care ruda apropiată, victimă a
violului, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, ar însemna să nu
se dea nici o semnificaţie penală situaţiei când victima, rudă în linie directă
sau frate ori soră, nu ar locui şi gospodări împreună cu făptuitorul, ceea ce ar
13
fi inadmisibil, pentru că ar contraveni principiului echivalenţei în incriminarea
actelor infracţionale.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se
stabili că raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie
directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât
infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal, cât şi
infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal,
iar dacă victima - rudă apropiată - locuieşte şi gospodăreşte împreună cu
făptuitorul, o atare faptă constituie infracţiunea de viol prevăzută de art. 197
alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, în concurs ideal cu infracţiunea de
incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod.
În numele legii
D E C I D E:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

În aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal, referitoare la
concursul de infracţiuni, stabilesc:
Raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie
directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât
infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal şi alin. 2 lit.
b1) din acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu
făptuitorul), cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal,
în concurs ideal.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005.
14
DECIZIA Nr. III
din 23 mai 20055

organizarea judiciară, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul
legii, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit actelor la care se
referă art. 197 alin. 1 şi art. 198, precum şi art. 201 din Codul penal.
prezenţi 83 de judecători din totalul de 111 în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie
admis în sensul de a se stabili că infracţiunea de viol are ca element material
raportul sexual între persoane de sex diferit, precum şi relaţiile homosexuale
între bărbaţi sau între femei, iar infracţiunea de perversiune sexuală are ca
element material orice alte acte privind viaţa sexuală decât raportul sexual
sau relaţiile homosexuale.
SECŢIILE UNITE,

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, art. 198 şi ale art.
201 din Codul penal, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar,
pronunţându-se în mod diferit cu privire la înţelesul expresiei "act sexual, de
orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex" în sensul
prevederilor art. 197 alin. 1 şi art. 198 din Codul penal, precum şi cu privire la
înţelesul atribuit expresiei "acte de perversiune sexuală" prin art. 201 din
Codul penal.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că prin "act sexual, de
orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex" se înţelege orice
modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale, atât prin raport sexual cu o
persoană de sex diferit sau prin relaţii sexuale cu o persoană de acelaşi sex,
cât şi prin orice alt act, susceptibil a fi considerat chiar şi de perversiune
sexuală, dacă a fost săvârşit prin constrângerea unei persoane sau profitând
de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că prin "act sexual,
de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex", în
accepţiunea prevederilor art. 197 alin. 1 şi art. 198 din Codul penal, se
înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea
sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de
acelaşi sex, evident prin constrângere sau profitând de imposibilitatea
persoanei respective de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 27 septembrie 2005;
15
Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în
"Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex,
prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa".
Rezultă deci că, în înţelesul art. 197 alin. 1 din Codul penal, orice
modalitate în care au loc raporturile sexuale între persoane de sex diferit,
precum şi relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex constituie act sexual.
Dar, spre deosebire de actul de perversiune sexuală, actul sexual
înseamnă, în primul rând, penetraţia sexuală, indiferent dacă se realizează
prin conjuncţie corporală între agresor şi victimă sau prin folosirea unui corp
străin, iar dacă oricare dintre aceste acte are loc prin una dintre formele de
constrângere menţionate în art. 197 alin. 1 din Codul penal, fapta constituie
infracţiunea de viol.
În această privinţă, este de observat că, în cazul actelor sexuale
săvârşite între persoane de acelaşi sex, infracţiunea de viol se realizează prin
constrângerea victimei la oricare dintre relaţiile ce se practică în acest scop
între bărbaţi sau între femei, cum sunt sodomia, felaţia sau cunilingusul,
impunându-se sublinierea că, dacă asemenea practici ar fi considerate doar
acte de perversiune sexuală, nu s-ar mai justifica reglementarea de la art. 197
alin. 1 din Codul penal, prin care s-a incriminat şi violul între bărbaţi sau între
femei.
Tot astfel, mai este de observat că victima infracţiunii de viol, atât în
cazul când are acelaşi sex cu agresorul, cât şi atunci când este de sex diferit,
poate fi obligată fie să suporte actul sexual din partea făptuitorului, fie să
îndeplinească ea însăşi actul sexual, sub constrângere, asupra acestuia.
Celelalte practici sexuale care, fiziologic, nu sunt apte să producă orgasm
şi, deci, nu pot fi considerate "acte sexuale" în accepţiunea legii, constituie
acte de perversiune sexuală, cum ar fi mângâierile obscene, fetişismul,
voyeurismul, exhibiţionismul şi bestialitatea.
Prin natura ei, perversiunea sexuală constă în practicarea de acte
nefireşti privind viaţa sexuală, diferite de cele cu caracter homosexual,
concretizate în manifestări aberante ale instinctului sexual, prin care nu se
urmăreşte realizarea unui raport sexual, ci doar obţinerea excitaţiei sexuale
nefinalizate.
În raport cu prevederile art. 201 din Codul penal, perversiunea sexuală
viciu, care constă în practicarea de acte lascive, obscene, de lubricitate, în
tendinţa de a obţine satisfacţii ale instinctului sexual în afara a ceea ce este
admis ca firesc, este necesar să intervină reacţiunea penală numai atunci
când actele de perversiune sexuală au fost săvârşite în public sau au produs
scandal public.
Spre deosebire de perversiunea sexuală viciu, perversiunea sexuală ca
manifestare anormală, ţinând de psihopatologia sexuală, poate duce la
săvârşirea unor fapte deosebit de periculoase contra persoanei, ceea ce face
necesar un tratament penal diferenţiat şi eficient, care să îndeplinească şi
rolul de a preveni astfel de manifestări.
Între aceste forme de perversiune sexuală ce vizează în mod vădit
anormalitatea s-au remarcat, prin frecvenţă şi trăsături distinctive,
următoarele: sadismul, care constă în provocarea excitaţiei sexuale prin
producerea de suferinţe victimei; masochismul, la care satisfacţia sexuală
este determinată numai de suportarea de către subiect a unei dureri fizice;
16
vampirismul, la care excitaţia sexuală este produsă de vederea sângelui
victimei; mixoscopia, în cazul căreia excitaţia sexuală este provocată de
vederea actului sexual practicat între alte persoane sau la privirea nudităţii.
Asemenea manifestări, cu vădit caracter patologic, necesită nu numai
alegerea celor mai adecvate măsuri de coerciţiune penală, ci pun, nu rareori,
problema verificării responsabilităţii persoanelor în cauză şi, evident, a
stabilirii măsurilor de siguranţă ce se impune a fi luate.
Aşa fiind, în raport cu considerentele sus-arătate, se impune concluzia
că prin "act sexual de orice natură", susceptibil a fi încadrat în infracţiunea de
viol prevăzută de art. 197 din Codul penal şi, respectiv, în infracţiunea
prevăzută de art. 198 din acelaşi cod, se înţelege orice modalitate de obţinere
a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau acţionând asupra sexului,
între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângere sau
profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa, iar prin "acte de perversiune sexuală", în accepţiunea prevederilor art.
201 din Codul penal, se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei
satisfacţii sexuale.
penală, urmează a se admite recursul în interesul Legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se
decide în sensul concluziei menţionate.
În numele legii
D E C I D E:

În aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 1, cu referire la art. 198 şi 201 din
Codul penal, stabilesc:
1. Prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în
infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 din Codul penal, se înţelege orice
modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin folosirea sexului sau
acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex,
prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa.
2. Prin acte de perversiune sexuală, în accepţiunea prevederilor art.
201 din Codul penal, se înţelege orice alte modalităţi de obţinere a unei
satisfacţii sexuale decât cele arătate la pct. 1.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005.
17
DECIZIA Nr. IV
din 26 septembrie 20056

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în
conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului
în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la problema dacă sunt aplicabile
dispoziţiile de agravare ale art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal în
cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul
penal.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor art. 34 din
Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 78 de judecători din totalul de
107 judecători în funcţie.
Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se
decidă în sensul că, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art.
174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu este aplicabilă
şi dispoziţia prevăzută la art. 75 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod, potrivit căreia
săvârşirea faptei prin violenţe asupra membrilor familiei constituie
circumstanţă agravantă.
SECŢIILE UNITE,

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. 1 lit. b) din Codul penal,
în raport cu prevederea specială de agravare prevăzută la art. 175 alin. 1 lit.
c) din acelaşi cod, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar,
constatându-se că au fost pronunţate soluţii diferite cu privire la problema
dacă, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute în art. 174 alin. 1,
raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, trebuie reţinută şi
circumstanţa agravantă ce se referă la săvârşirea faptei prin violenţe asupra
membrilor familiei.
Astfel, unele instanţe au considerat că prin aplicarea circumstanţei
agravante legale prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal,
referitoare la comiterea faptei "prin violenţe asupra membrilor familiei",
concomitent cu reţinerea agravantei speciale prevăzute în art. 175 alin. 1 lit.
c) din Codul penal, constând în săvârşirea omorului "asupra soţului sau unei
rude apropiate", nu se atribuie efect dublu agravant aceleiaşi împrejurări de
fapt, întrucât cele două texte de lege nu au conţinut identic, expresia "membru
al familiei" nefiind echivalentă cu aceea de "rudă apropiată".
S-a motivat că raţiunea instituirii circumstanţei agravante prevăzute în
art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal constă în asigurarea unei
6
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 15 din 9 ianuarie 2006;
18
protecţii mai eficiente a relaţiilor dintre membrii aceleiaşi familii, prin stabilirea
posibilităţii aplicării unei pedepse mai severe celui care săvârşeşte acte de
violenţă asupra persoanelor din familia sa.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul săvârşirii
infracţiunii de omor calificat prevăzute în art. 174 alin. 1, raportat la art. 175
alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu este posibilă şi reţinerea circumstanţei
agravante prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din acelaşi cod,
considerând că atâta timp cât o anumită împrejurare constituie o trăsătură
componentă a infracţiunii, care impune reţinerea caracterului ei calificat, nu se
mai justifică agravarea pedepsei prin atribuirea semnificaţiei de circumstanţă
agravantă legală aceleiaşi împrejurări.
Într-adevăr, în raport cu prevederile art. 175 alin. 1 lit. c), raportat la art.
174 alin. 1 din Codul penal, constituie infracţiune de omor calificat, în
accepţiunea reglementării date prin aceste texte de lege, "omorul săvârşit...
asupra soţului sau unei rude apropiate".
Potrivit art. 149 alin. 1 din Codul penal, "rude apropiate sunt
ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude".
Pe de altă parte, este de observat că, în conformitate cu art. 75 alin. 1
lit. b) teza a II-a din Codul penal, constituie circumstanţă agravantă legală
împrejurarea dacă infracţiunea a fost săvârşită "prin violenţe asupra
membrilor familiei".
Cum în accepţiunea art. 1491 din Codul penal "prin membru al familiei
se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte
împreună cu făptuitorul", uciderea de către făptuitor a unei asemenea
persoane, pe lângă faptul că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c)
din Codul penal, este săvârşită şi în condiţiile circumstanţei agravante
prevăzute în art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Codul penal.
Dar, atâta vreme cât circumstanţa agravantă legală reglementată prin
art. 75 alin. 1 lit. b) din Codul penal se referă tot la comiterea faptei asupra
soţului sau rudei apropiate a autorului, dar cu o sferă de aplicabilitate
restrânsă la cei care locuiesc şi gospodăresc împreună cu acesta, fapta de
ucidere a unei asemenea persoane nu poate intra sub incidenţa ambelor
dispoziţii de agravare, deoarece ar însemna ca aceeaşi împrejurare să
constituie temei pentru majorarea repetată a pedepsei aplicabile.
Aşa fiind, în condiţiile în care sfera persoanelor ce pot fi subiect pasiv
calificat al infracţiunii prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal o
cuprinde şi pe aceea, mai restrânsă, a persoanelor la care se referă
circumstanţa agravantă legală reglementată prin art. 75 alin. 1 lit. b) teza a II-
a din Codul penal, această circumstanţă nu mai poate fi reţinută în cazul
infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la art. 175
alin. 1 lit. c) din Codul penal, pentru că s-ar ajunge la o dublă agravare a
răspunderii penale pentru aceeaşi cauză, ceea ce este inadmisibil.
304/2004, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că,
în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art. 174 alin. 1, raportat la
19
art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 75 alin.
1 lit. b) din acelaşi cod privind circumstanţa agravantă ce se referă la
săvârşirea infracţiunii "prin violenţe asupra membrilor familiei".
Pentru aceste motive
În numele legii
D E C I D E:

Stabileşte că, în cazul infracţiunii de omor calificat prevăzute de art.
174 alin. 1, raportat la art. 175 alin. 1 lit. c) din Codul penal, nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 75 alin. 1 lit. b) din acelaşi cod privind circumstanţa agravantă
ce se referă la săvârşirea infracţiunii "prin violenţe asupra membrilor familiei".
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 26 septembrie 2005.
20
DECIZIA Nr. V
din 26 septembrie 2005 7
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în
organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în
interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la compunerea completului care judecă
în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, infracţiunile
prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor prevăzute în
art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 78 de judecători din
totalul de 107 judecători în funcţie.
Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie, care a relevat că,
dintre recursurile în interesul legii, pe rol la acest termen, cele declarate în
dosarele nr. 9/2005 şi nr. 15/2005 au legătură indisolubilă cu recursul în
interesul legii declarat în Dosarul nr. 18/2005, având ca obiect reglementarea
de bază asupra căreia instanţele s-au pronunţat în mod diferit. Conchizând în
legătură cu acest aspect, procurorul a solicitat să se dispună reunirea celor
trei cauze privind recursuri declarate în interesul legii.
Secţiile Unite, constatând că, într-adevăr, există legătură indisolubilă
între chestiunile de drept cu privire la care se susţine, prin cele trei recursuri
în interesul legii, că au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor
judecătoreşti, în temeiul art. 721, cu referire la art. 164 din Codul de
procedură civilă, dispun reunirea acestor cauze.
În continuare, având cuvântul, procurorul a pus concluzii pentru
admiterea recursului în interesul legii, cu privire la toate cele trei aspecte
evidenţiate în dosarele reunite, în sensul de a se stabili că infracţiunile
prevăzute în Legea nr. 78/2000, precum şi cauzele derivate din cele la care
se referă această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi
curţi de apel, de complete formate dintr-un singur judecător, iar în cazul
infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele menţionate în
Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie potrivit dispoziţiilor cu
caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. 304/2004, modificată şi
completată.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată

următoarele:
I. În aplicarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 9 februarie 2006;
21
(devenit art. 54 în urma republicării legii în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005), instanţele judecătoreşti s-au
pronunţat în mod diferit cu privire la compunerea completului care judecă în
primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, infracţiunile prevăzute
în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor
de corupţie.
Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr.
78/2000, în conţinutul ce li s-a dat prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003,
conform cărora "pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute
în prezenta lege, se constituie complete specializate", iar "la judecătorii,
tribunale şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2
judecători", au rămas aplicabile şi după modificarea adusă dispoziţiilor art. 57
din Legea nr. 304/2004, referitoare la compunerea completului de judecată,
prin art. I pct. 27 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005.
S-a motivat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, referitoare la
formarea completului specializat, pentru judecarea în primă instanţă a
infracţiunilor prevăzute în această lege, fiind cuprinse într-o lege specială care
derogă de la reglementarea cu caracter general, sunt aplicabile şi după
intrarea în vigoare a modificărilor aduse art. 57 din Legea nr. 304/2004 prin
Legea nr. 247/2005.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, pentru judecarea
infracţiunilor de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000, completele de la
judecătorii, tribunale şi curţi de apel trebuie să fie formate dintr-un singur
judecător, conform reglementării date prin art. 57 din Legea nr. 304/2004,
astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 27 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005.
În acest sens au fost invocate prevederile art. XIII din titlul XVI al acestei din
urmă legi, potrivit cărora "la data intrării în vigoare a prezentei legi orice
dispoziţie contrară se abrogă".
Aceste din urmă instanţe au interpretat corect dispoziţiile legii.
Într-adevăr, prin art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost
modificat prin art. I pct. 23 din Legea nr. 161/2003, s-a statuat la alin. (1) că
"pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege,
se constituie complete specializate", iar la alin. (2), că "la judecătorii, tribunale
şi curţile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători".
Ulterior, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin art. I pct. 27 din titlul
XVI al Legii nr. 247/2005, articolului 57 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară i s-a dat un nou cuprins, în cadrul căruia la alin. 1 s-a
prevăzut: "cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a
judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un
judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări
sociale."
Dispoziţiei cu caracter imperativ din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară nu i se poate opune interpretarea bazată pe invocarea
caracterului derogatoriu al reglementării cuprinse în art. 29 alin. (2) din Legea
nr. 78/2000, în sprijinul căreia se face referire la caracterul special al ultimei
legi, câtă vreme chestiunea respectivă a fost soluţionată în mod neechivoc de
legiuitor.
Sub acest aspect, este de observat că prin art. XIII din titlul XVI al
Legii nr. 247/2005 se prevede că "la data intrării în vigoare a prezentei legi,
orice dispoziţie contrară se abrogă".
22
Or, cât timp din această dispoziţie imperativă rezultă neîndoielnica
voinţă a legiuitorului ca, prin actele normative privind reforma justiţiei, să se
unifice modalitatea de formare a completelor de judecată în toate cazurile
unde este posibil, precum şi abrogarea expresă, în scopul arătat, a
dispoziţiilor contrare din alte legi, se constată că prevederea art. 29 alin. (2)
din Legea nr. 78/2000, referitoare la formarea completelor de judecată, nu
mai are aplicare.
Aşa fiind, în raport cu abrogarea, prin art. XIII din titlul XVI al Legii nr.
247/2005, a dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, privind
formarea completelor de judecată, se impune a se stabili că infracţiunile
prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale
şi curţile de apel, de complete formate dintr-un judecător.
II. Tot astfel, reglementarea cuprinsă în art. 57 alin. (1) din Legea nr.
304/2004, potrivit căreia cauzele de competenţa în primă instanţă a
judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un
judecător, cu excepţia celor privind conflictele de muncă şi de asigurări
sociale, este aplicabilă şi în cazul oricăror situaţii derivate din cele prevăzute
în această lege, cum sunt cele referitoare la arestarea preventivă şi la
prelungirea duratei acesteia în cursul urmăririi penale.
Este de reţinut, sub aspectul menţionat, că aplicabilitatea cu caracter
general a dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în conţinutul ce
li s-a dat prin Legea nr. 247/2005, nu poate fi limitată doar la faza judecăţii,
deoarece nici una dintre dispoziţiile specifice prin care este reglementată
procedura arestării şi a prelungirii acesteia în cursul urmăririi penale, cum
sunt cele cuprinse în art. 1491 şi 159 din Codul de procedură penală, nu
conţine prevederi contrare. Dimpotrivă, prin art. 1491 alin. 4 din Codul de
procedură penală, în conţinutul ce i s-a dat prin art. I pct. 17 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 109/2003, se prevede că "propunerea de arestare
preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător,
indiferent de natura infracţiunii", aducându-se astfel o precizare semnificativă,
în plus, la reglementarea corespunzătoare anterioară, prevăzută la alin. 6 al
aceluiaşi articol, în care se menţiona doar că "propunerea de arestare
preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător".
Rezultă deci că se impune a se stabili că şi orice alte cauze derivate
din cele prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie se judecă în primă instanţă, la judecătorii,
tribunale şi curţile de apel, tot de complete formate dintr-un singur judecător.
III. În fine, în practica judiciară s-au pronunţat soluţii diferite şi în
legătură cu numărul de judecători din care trebuie să fie format completul, la
judecătorii, tribunale şi curţile de apel, în cazul când acestea judecă în primă
instanţă infracţiuni de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele la care
se referă art. 1 din Legea nr. 78/2000.
Astfel, în timp ce unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul
judecării în primă instanţă de infracţiuni de corupţie comise de alte persoane
decât cele prevăzute în art. 1 din Legea nr. 78/2000, completele trebuie
formate din 2 judecători, potrivit art. 29 alin. (2) din această lege, alte instanţe,
dimpotrivă, au considerat că nici în asemenea situaţii nu există temeiuri care
să justifice formarea completului cu mai mult de un judecător.
Ultimele instanţe au procedat corect.
23
Pe lângă caracterul limitativ de aplicare a prevederilor Legii nr.
78/2000, care exclude incidenţa ei în cazul altor persoane decât cele la care
se referă art. 1, este de reţinut că, aşa cum s-a subliniat în considerentele
prevăzute la pct. I, în legătură cu interpretarea ce trebuie dată dispoziţiilor
referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, instituite prin art. 57 din
Legea nr. 304/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005
(devenit art. 54 în urma republicării), acest text de lege este aplicabil şi în
cazul în care actul de sesizare a instanţei priveşte infracţiuni de corupţie.
Sub acest aspect, prevederea cuprinsă în art. XIII din titlul XVI al Legii nr.
247/2005 că "la data intrării în vigoare a prezentei legi, orice dispoziţie
contrară se abrogă" impune concluzia că, prin acest act normativ privind
reforma justiţiei, s-a instituit un singur criteriu de formare a completelor de
judecată în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de apel,
abrogându-se astfel dispoziţia contrară înscrisă în art. 29 alin. (2) din Legea
nr. 78/2000.
Aşa fiind, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, prevederea
cuprinsă în art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, referitoare la formarea
completului de judecată în primă instanţă, în cazul infracţiunilor de corupţie,
nu este aplicabilă nici dacă asemenea fapte au fost comise de alte persoane
decât cele vizate limitativ prin această lege.
Rezultă deci că în toate situaţiile menţionate privind infracţiuni de
corupţie completul de judecată în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi
curţile de apel, se formează cu un singur judecător, nerespectarea dispoziţiilor
referitoare la această compunere a instanţei atrăgând nulitatea hotărârii
conform prevederilor art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală.
penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în
aplicarea art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, că infracţiunile prevăzute în
Legea nr. 78/2000, ca şi orice alte cauze derivate din cele prevăzute în
această lege se judecă în primă instanţă, la judecătorii, tribunale şi curţile de
apel, de complete formate dintr-un singur judecător, iar în cazul infracţiunilor
de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele la care se referă art. 1 din
Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie tot potrivit
dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. 304/2004,
modificată şi completată (devenit art. 54 în urma republicării legii în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005).
În numele legii
D E C I D E:

În aplicarea dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005,
stabilesc:
24
1. Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi orice alte cauze
derivate din cele prevăzute în această lege se judecă în primă instanţă, la
judecătorii, tribunale şi curţile de apel, de complete formate dintr-un singur
judecător.
2. În cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât
cele menţionate în Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie
potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr.
304/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2005.
25
DECIZIA Nr. VIII

Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de sesizare a instanţei de
judecată în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul
de procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de
cercetare penală ale poliţiei judiciare.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând
concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se decide că, în cazul
infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură
penală, săvârşite de poliţiştii având calitatea de organe de cercetare penală
ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează procurorului, iar
acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza instanţa competentă
prin rechizitoriu.
SECŢIILE UNITE,

următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificată şi
completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, instanţele judecătoreşti nu au
un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit.
Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a Legii
nr. 360/2002, potrivit căreia poliţiştii nu mai au calitatea de militari, plângerea
prealabilă privind săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile la care se referă art.
279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală de către un poliţist, chiar dacă
acesta este organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, se adresează
instanţei de judecată competente să soluţioneze cauza.
S-a motivat că această interpretare se impune deoarece poliţistul,
nemaiavând calitatea de militar, în raport cu care plângerea prealabilă
îndreptată contra sa trebuia să fie adresată totdeauna organului competent să
efectueze urmărirea penală, conform art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de
procedură penală, nu mai există temei pentru a fi exceptat de la dispoziţiile cu
caracter general aplicabile în materie.
8
26
S-a mai relevat în această privinţă că, din moment ce legea specială nu
conţine dispoziţii derogatorii, referitoare la poliţiştii care au calitatea de organe
de cercetare penală, de la reglementarea cuprinsă în art. 279 din Codul de
procedură penală, prin care sunt precizate organele cărora li se adresează
plângerea, nu poate fi creat pentru aceştia, sub aspectul competenţei de
soluţionare a plângerii îndreptate împotriva lor, un tratament juridic diferit de
cel aplicabil celorlalte categorii de poliţişti.
Alte instanţe, dimpotrivă, au hotărât că, în cazul poliţistului care are
calitatea de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, plângerea
prealabilă trebuie adresată procurorului chiar şi în cazul infracţiunilor la care
se referă prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală,
considerând că, în raport cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002
privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost
modificat şi completat prin art. IV din Legea nr. 281/2003, urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul oricărei infracţiuni
săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei
judiciare.
Potrivit art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, "punerea în
mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară
astfel de plângere".
În legătură cu această categorie de fapte penale, prin art. 279 alin. 2
lit. a) din Codul de procedură penală este instituită regula cu caracter general
potrivit căreia, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, art.
184 alin. 1, art. 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, plângerea prealabilă se
adresează instanţei de judecată dacă făptuitorul este cunoscut.
Dar, prin dispoziţiile înscrise la lit. c) a aceluiaşi alineat 2 al articolului
menţionat, este reglementată excepţia de la această regulă, prevăzându-se
că "plângerea prealabilă se adresează... organului competent să efectueze
urmărirea penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui
judecător, procuror, notar public, militar, judecător şi controlor financiar de la
camera de conturi judeţeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau
contra uneia dintre persoanele arătate în art. 29 pct. 1".
În legătură cu ultima prevedere a dispoziţiei menţionate, potrivit căreia
plângerea prealabilă se adresează organului competent să efectueze
urmărirea penală şi atunci când o atare plângere vizează persoanele arătate
în art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, este de observat că, între
acele persoane sunt cuprinse şi cele implicate în alte cauze, date prin lege în
aceeaşi competenţă, conform lit. g) din cadrul acestui punct.
Rezultă deci că legiuitorul, prin dispoziţia de principiu cuprinsă în art.
279 alin. 2 lit. c), cu referire la art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, a
exceptat şi cauzele menţionate la lit. g) din cadrul acestui punct de la regula
potrivit căreia plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată pentru
săvârşirea infracţiunilor menţionate la art. 279 alin. 2 lit. a) din acelaşi cod.
Din această dispoziţie de exceptare de la reglementarea cu caracter
general arătată rezultă că, prin legi cu caracter special, se poate stabili ca şi
pentru alte categorii de persoane, nemenţionate la art. 279 alin. 2 lit. c) din
Codul de procedură penală, să nu fie aplicabile prevederile art. 279 alin. 2 lit.
a) din acelaşi cod.
27
Or, în acest cadru, prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, astfel cum a fost modificat şi
completat prin Legea nr. 281/2003, s-a prevăzut că "urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de
poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare".
Faţă de această dispoziţie cu caracter imperativ, nelimitată la anumite
categorii de infracţiuni, se impune să se considere că şi în cazul când poliţiştii
care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare săvârşesc
infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, trebuie efectuată urmărirea
penală în mod obligatoriu de procuror, chiar dacă pentru acele infracţiuni
plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată conform art. 279 alin.
2 lit. a) din Codul de procedură penală.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul
de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat
de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi a se stabili că, în cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2
lit. a) din Codul de procedură penală, săvârşite de poliţiştii care au calitatea
de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se
adresează procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate
sesiza instanţa competentă prin rechizitoriu.
În numele legii
D E C I D E:

În aplicarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 218/2002, astfel cum a
fost modificată şi completată prin art. IV din Legea nr. 281/2003, stabilesc:
În cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de
procedură penală, săvârşite de poliţişti care au calitatea de organe de
cercetare penală ale poliţiei judiciare, plângerea prealabilă se adresează
procurorului, iar acesta, după efectuarea urmăririi penale, poate sesiza
instanţa competentă prin rechizitoriu.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 24 octombrie 2005.
28
DECIZIA Nr. IX

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 84
alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 în raport cu reglementarea dată, prin art.
215 alin. 4 din Codul penal, faptelor de înşelăciune săvârşite în legătură cu
emiterea unui cec.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea cerinţelor prevăzute în
art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 74 de judecători din
totalul de 111 judecători în funcţie.
concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că emiterea unei
file cec fără să existe la tras disponibilul necesar acoperirii acestuia constituie
infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, atunci
când situaţia este cunoscută şi acceptată de beneficiar, iar în cazul când s-a
făcut prin inducerea lui în eroare, în scopul obţinerii unui fals material injust,
constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul
penal, dacă s-a produs o pagubă beneficiarului cecului.
SECŢIILE UNITE,

următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 215 din Codul penal, instanţele
judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, constatându-se că au fost
pronunţate soluţii diferite în legătură cu încadrarea juridică a faptei de emitere
a unui cec, fără acoperirea necesară, în cazul când situaţia este cunoscută şi
acceptată de beneficiar, precum şi a faptei de emitere a cecului, fără
acoperirea necesară, în scopul inducerii în eroare a beneficiarului, cu
consecinţa păgubirii acestuia.
Astfel, unele instanţe au considerat că fapta de emitere a unui cec
asupra unei instituţii de credit sau asupra unei persoane, ştiind că pentru
valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, constituie
infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, dacă
s-a produs o pagubă beneficiarului cecului, atât în cazul în care beneficiarul
nu a avut cunoştinţă că, în momentul emiterii, nu exista disponibilul necesar
acoperirii cecului, cât şi în cazul în care beneficiarul a avut cunoştinţă de
această situaţie.
9
29
În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că lipsa intenţiei de
inducere în eroare, dedusă din cunoaşterea şi aceptarea de către beneficiar a
completării cecului fără acoperirea necesară, nu justifică încadrarea unei atari
fapte în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934,
cât timp a avut ca urmare producerea unui prejudiciu.
Alte instanţe au încadrat faptele, în ambele modalităţi de săvârşire, în
infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal,
considerând că art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 a fost implicit
abrogat la data intrării în vigoare a Codului penal adoptat în anul 1936, prin
reglementarea în art. 553 a infracţiunii de înşelăciune în legătură cu emiterea
de cecuri, precum şi ca urmare a încriminării aceleiaşi fapte prin alin. 4 al art.
215 din actualul Cod penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
140/1996.
Au fost şi instanţe care au încadrat fapta, în ambele ipoteze, numai în
infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, apreciind
că această încadrare juridică, fiind prevăzută într-o lege specială, este singura
ce se impune a fi adoptată.
În fine, alte instanţe au încadrat distinct cele două fapte în raport cu
împrejurarea dacă beneficiarul a cunoscut şi a acceptat completarea cecului
fără ca acesta să aibă acoperirea necesară.
Aceste din urmă instanţe au considerat că fapta de emitere a unui cec,
ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară,
precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori
de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare,
în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă
s-a produs o pagubă beneficiarului cecului, constituie infracţiunea de
înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.
Tot aceste instanţe au ajuns la concluzia că, dacă beneficiarul a avut
cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu exista disponibilul necesar acoperirii
cecului, fapta trebuie încadrată în infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct.
2 din Legea nr. 59/1934.
Ultimele instanţe au procedat corect.
Într-adevăr, prin art. 84 din Legea nr. 59/1934 au fost indicate faptele
care constituie infracţiuni comise în legătură cu emiterea cecurilor,
prevăzându-se, între altele, la alin. 1 pct. 2, că se pedepseşte cu sancţiunea
stabilită în acest text de lege "oricine emite un cec fără a avea la tras
disponibil suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea
termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel în total sau în parte de
disponibilul avut".
Este de observat că legiuitorul, referindu-se la faptele pe care le-a
incriminat, a precizat că pedeapsa prevăzută în textul de lege menţionat este
aplicabilă "afară de cazul când faptul constituie un delict sancţionat cu o
pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă".
Rezultă deci că prin însăşi această lege specială a fost reafirmat
principiul potrivit căruia incriminarea era determinată de dispoziţia care
prevedea pedeapsa cea mai grea, ceea ce corespundea şi reglementării date
în acea perioadă cumulului ideal de infracţiuni, preluată ulterior în art. 103 din
Codul penal adoptat în anul 1936.
30
Ca urmare, faţă de incriminarea faptei la care se referă art. 84 alin. 1
pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi prin art. 553 din Codul penal menţionat, erau
aplicabile aceste din urmă dispoziţii, care prevedeau pedeapsa cea mai grea.
În actualul Cod penal, dându-se un nou cuprins articolului 215 prin
Legea nr. 140/1996, s-a prevăzut, în alin. 4 al acestui articol, că "emiterea
unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru
valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta
de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice
trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul
arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2".
În acest fel, legiuitorul a incriminat ca infracţiune de înşelăciune, prin
actualul alin. 4 al art. 215 din Codul penal, atât fapta de emitere a unui cec
asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea
lui nu există provizia sau acoperirea necesară, cât şi fapta de a retrage, după
emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti
înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru
sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă
posesorului cecului.
Rezultă deci că prejudicierea beneficiarului cecului emis, prin
săvârşirea oricăreia dintre faptele de inducere în eroare arătate mai sus, în
scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust,
penal.
În cazul în care beneficiarul are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu
există disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, fapta nu mai poate
constitui însă infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din
Codul penal, deoarece îi lipseşte un element constitutiv esenţial, respectiv
inducerea în eroare, condiţie cerută fără echivoc prin alin. 1 al aceluiaşi
articol.
Dar o atare faptă este susceptibilă de a fi încadrată în prevederile art.
84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, potrivit căruia săvârşeşte infracţiunea
prevăzută în acest text de lege "oricine emite un cec fără a avea la tras
disponibilul suficient, sau după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea
termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte de
disponibilul avut".
În această privinţă este de reţinut că prevederile art. 84 alin. 1 pct. 2
din Legea nr. 59/1934, nefiind abrogate prin Legea nr. 140/1996, ca urmare a
introducerii alin. 4 în art. 215 din Codul penal, şi nici prin dispoziţii anterioare,
nu pot fi considerate scoase din vigoare, ele producându-şi efectele.
De aceea, ori de câte ori beneficiarul are cunoştinţă, în momentul
emiterii, că nu există disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, astfel că
lipseşte elementul constitutiv al inducerii în eroare cerut prin art. 215 alin. 1
din Codul penal, fapta constituie infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2
din Legea nr. 59/1934, iar nu infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215
alin. 4 din Codul penal.
de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se
stabili că fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei
31
persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea
necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în
parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de
prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material
injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea
de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal, iar dacă
beneficiarul a avut cunoştinţă, în momentul emiterii cecului, că nu există
disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracţiunea
prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
În numele legii
D E C I D E:

parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aplicarea dispoziţiilor art. 215 din Codul penal, stabilesc:
1. Fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau
asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau
acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în
totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea
termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul
un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului,
penal.
2. Dacă beneficiarul cecului are cunoştinţă, în momentul emiterii, că nu
există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie
infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2005.
32
DECIZIA Nr. X

Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 34 cu
referire la art. 120 din Codul penal, în caz de concurs de infracţiuni, din care
pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din
concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că, în cazul
intervenirii graţierii pentru unele dintre infracţiunile aflate în concurs,
dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele
executabile, iar graţierea individuală vizează pedeapsa rezultantă aplicată.
SECŢIILE UNITE,

următoarele:
În aplicarea dispoziţiilor art. 34 din Codul penal, cu referire la art. 120
din acelaşi cod, instanţele judecătoreşti s-au pronunţat în mod diferit cu privire
la modalitatea în care trebuie efectuată contopirea pedepselor în caz de
concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră
sub incidenţa graţierii.
Astfel, unele instanţe, în caz de concurs de infracţiuni, pentru care au
stabilit numai pedepse cu închisoarea, le-au contopit în conformitate cu art.
34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, în sensul că au aplicat pedeapsa cea mai
grea, după care, considerând că pedeapsa rezultantă reflectă întregul
ansamblu infracţional, au constatat graţierea acesteia.
Alte instanţe, dimpotrivă, după stabilirea pedepselor pentru fiecare
infracţiune aflată în concurs, au procedat la contopirea acestora şi au dispus
să fie executată pedeapsa cea mai grea, cu adăugarea unui eventual spor,
dispunând apoi descontopirea pedepsei rezultante astfel calculate în
pedepsele componente, precum constatarea graţierii celor pentru care a
intervenit această măsură de clemenţă.
În fine, alte instanţe, stabilind pedepse distincte pentru toate
infracţiunile aflate în concurs, au constatat graţierea fiecărei pedepse căreia îi
era aplicabilă această măsură de clemenţă, iar în final au contopit numai
10
Puvlicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 9 februarie 2006;
33
pedepsele executabile, care nu au făcut obiectul graţierii sau au fost graţiate
parţial.
Într-adevăr, prin art. 120 alin. 1 din Codul penal se prevede că
"graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei
ori comutarea acesteia în alta mai uşoară", iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi
articol, "graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este
suspendată condiţionat", în care caz "partea din termenul de încercare care
reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă se reduce în mod
corespunzător", iar "dacă suspendarea condiţionată este revocată sau
anulată, se execută numai partea de pedeapsă rămasă negraţiată".
În dezvoltarea dispoziţiilor din Codul penal menţionate, prin art. 1 din
Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii, s-a
subliniat că "graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în
total sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea
acesteia în una mai uşoară".
Prin aceeaşi lege s-a prevăzut, la art. 2, că "graţierea poate fi acordată
individual, prin decret al Preşedintelui României, potrivit art. 94 lit. d) din
Constituţia României, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică,
conform art. 72 alin. (3) lit. g) din Constituţie".
Fiind o cauză de înlăturare a convenţiilor condamnării, graţierea are ca
obiect, de regulă, pedeapsa principală, indiferent de modalitatea de
executare.
În cazul pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, la care se
stabilesc pedepse pentru fiecare infracţiune în parte, fiind aplicată în final o
singură pedeapsă, rezultantă, pentru toate infracţiunile concurente, graţierea
colectivă îşi produce efectele potrivit regulilor instituite prin art. 14 din Legea
nr. 546/2002.
Astfel, în art. 14 din Legea nr. 546/2002 se prevede la alin. (1) că "în
situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost
contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru
fiecare dintre infracţiuni şi nu pedeapsa rezultantă", pentru ca în alin. (2) să se
precizeze că "în cazurile prevăzute la alin. 1, dacă pentru unele dintre aceste
pedepse este incidentă graţierea, ele vor fi descontopite, iar dacă a rămas o
singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi
înlăturat şi sporul eventual aplicat".
Prevăzând, în art. 13 alin. (1) din aceeaşi Lege nr. 546/2002, că
"graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă
pentru fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere", legiuitorul
a admis implicit posibilitatea ca actul de graţiere colectivă să intervină şi
înainte de pronunţarea condamnării, pentru fapte săvârşite anterior. În
această privinţă, prin alin. (2) al art. 13 din aceeaşi lege s-a subliniat că
"atunci când legea intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii
definitive a hotărârii".
De aceea, în situaţia în care graţierea intervine înainte de soluţionarea
definitivă a cauzei, operaţiunea de contopire nu poate avea loc decât după
constatarea graţierii, totală sau, după caz, parţială, a fiecăreia dintre
pedepsele stabilite, pentru infracţiunile aflate în concurs, care sunt vizate prin
actul de clemenţă.
34
Ca urmare, rezultă că nu pot face obiectul contopirii, conform
prevederilor art. 34 din Codul penal, decât pedepsele executabile, pentru care
nu a intervenit graţierea sau care au fost graţiate parţial.
Aşadar, în cazul intervenirii graţierii totale sau parţiale a unora dintre
pedepsele stabilite pentru infracţiunile aflate în concurs, operaţiunea de
contopire, neputând privi decât pedepsele executabile, nu va putea fi
efectuată decât în situaţia în care au rămas de executat cel puţin două
pedepse privind infracţiuni concurente.
În ceea ce priveşte graţierea individuală, care, potrivit art. 3 din Legea
nr. 546/2002, "se acordă la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare", este de observat că, în raport cu natura
pe care o are, efectele sale nu pot viza, în cazul concursului de infracţiuni,
decât pedeapsa rezultantă.
O atare soluţie se impune deoarece graţierea individuală, care se
acordă numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în urma
unor atente verificări, are ca temei considerente referitoare la persoana
condamnatului, iar nu criterii de ordin obiectiv, privind natura faptelor penale
vizate prin actul de clemenţă sau îndeplinirea de către unele categorii
restrânse de persoane a anumitor criterii selective (tineri, bătrâni, femei cu
copii minori etc.).
Pe de altă parte, din moment ce graţierea individuală priveşte
pedeapsa rezultantă în ansamblu, efectele sale se limitează la pedepsele
componente ale pedepsei rezultante, în această din urmă pedeapsă neputând
fi absorbite, prin contopire, eventuale pedepse stabilite, prin hotărâri
ulterioare, pentru alte infracţiuni concurente.
de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se
stabili că, în caz de concurs de infracţiuni, dacă pentru unele infracţiuni s-au
stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la
contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut
obiectul graţierii sau au fost graţiate doar parţial, precum şi că graţierea
individuală vizează numai pedeapsa rezultantă.
În numele legii
D E C I D:

În aplicarea dispoziţiilor art. 34, cu referire la art. 120 din Codul penal,
stabilesc:
1. În caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit
pedepse ce intră sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se
aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul
graţierii sau care au fost graţiate parţial.
2. Graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni, vizează
numai pedeapsa rezultantă.
35
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 octombrie 2005.
36
DECIZIA Nr. XVII
din 21 noiembrie 200511
Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei

Curţii de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la întocmirea unei minute în
cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra
măsurilor preventive.
prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 judecători aflaţi în funcţie.
admis în sensul de a se stabili că soluţionarea cererilor privind măsurile
preventive se realizează prin încheiere motivată, fără întocmirea, în prealabil,
a unei minute, conform art. 309 din Codul de procedură penală.
SECŢIILE UNITE,

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 309 din Codul de procedură
penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere
unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la întocmirea unei minute, în
cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere asupra
măsurilor preventive.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în aceste cazuri,
neîntocmirea unei minute nu invalidează încheierea prin care se dispune cu
privire la măsurile preventive.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că încheierile
pronunţate în materia măsurilor preventive trebuie să fie precedate de
întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Potrivit art. 309 din Codul de procedură penală, rezultatul deliberării se
consemnează într-o minută care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru
dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de
judecată.
Prevederile art. 309, nefăcând nici o distincţie în raport cu felul
hotărârii care urmează să fie pronunţată în urma deliberării, se aplică atât
atunci când instanţa se pronunţă prin sentinţă sau decizie, cât şi atunci când
se pronunţă prin încheiere.
11
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 don 8 februarie 2006;
37
Totodată, aplicabilitatea prevederilor art. 309 nefiind limitată la situaţia
când instanţa soluţionează cauza în fond, rezultă că ori de câte ori instanţa
deliberează şi se pronunţă asupra unei măsuri, deci şi asupra unei măsuri
preventive, printr-o hotărâre, inclusiv printr-o încheiere, rezultatul acestei
deliberări se consemnează într-o minută.
Prin urmare, în toate cazurile în care judecătorul sau instanţa se
pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive, având loc o deliberare
asupra acestora, rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, aşa cum
se prevede în art. 309 din Codul de procedură penală.
Minuta leagă instanţa şi constituie o garanţie că la redactarea
încheierii nu se va omite, adăuga sau schimba ceva privind soluţia şi, de
aceea, în special în cazul încheierilor care pot fi atacate separat cu recurs,
cum sunt cele mai multe dintre încheierile prin care judecătorul sau instanţa
se pronunţă asupra măsurilor preventive, se impune ca rezultatul deliberării
să fie consemnat într-o minută.
În lipsa minutei nu ar putea fi realizat controlul judiciar asupra
rezultatului deliberării, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute prevăzută
în art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală.
În lipsa minutei nu ar putea fi realizat nici controlul judiciar asupra
acestor încheieri, cu privire la modul în care au fost respectate dispoziţiile
relative la compunerea completului de judecată, dispoziţii prevăzute sub
sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 197 alin. 2 din Codul de procedură
penală.
de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat
Justiţie, şi a se stabili că în cazurile în care judecătorul sau instanţa se
pronunţă prin încheiere asupra măsurilor preventive este obligatorie
întocmirea unei minute, sub sancţiunea nulităţii absolute.
În numele legii
D E C I D E:

În aplicarea dispoziţiilor art. 309 din Codul de procedură penală,
stabilesc:
În cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere
asupra măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei minute, sub
sancţiunea nulităţii absolute.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2005.
38
DECIZIA Nr. XII
Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vice-preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la căile de atac împotriva
încheierilor pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă şi în apel,
referitoare la revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării preventive.
admis în sensul de a se stabili că încheierea prin care se dispune, în cursul
urmăririi penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a
arestării preventive, precum şi încheierea dată, în cursul judecăţii în primă
instanţă şi în apel, prin care se respinge cererea privind revocarea, înlocuirea
sau încetarea arestării preventive, nu pot fi atacate, separat, cu recurs.
SECŢIILE UNITE,

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 1403 alin. 1 şi ale art. 141 din
Codul de procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un
punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la posibilitatea
atacării, separat, cu recurs a încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale,
precum şi în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care a fost
respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că această încheiere
poate fi atacată separat cu recurs, în temeiul art. 1403 alin. 1 şi al art. 141 din
Codul de procedură penală.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare
încheiere nu poate fi atacată, separat, cu recurs, întrucât art. 140 3 alin. 1 şi
art. 141 din Codul de procedură penală nu prevăd o cale de atac separată
împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau
în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire ori încetare a
arestării preventive.
Potrivit art. 1403 alin. 1 din Codul de procedură penală, încheierea prin
care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive,
încheierea prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau
prelungirea arestării preventive şi încheierea de respingere a propunerii de
12
39
arestare preventivă pot fi atacate cu recurs de către învinuit sau inculpat şi de
procuror la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare,
pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Din prevederile
acestui text de lege rezultă că încheierea prin care nu se dispune revocarea,
înlocuirea sau încetarea arestării preventive, ci se respinge cererea de
revocare, înlocuire ori încetare a acestei măsuri preventive, nu poate fi
atacată cu recurs în condiţiile art. 1403 alin. 1 din Codul de procedură penală.
Cu privire la calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă
în cursul judecăţii privind măsurile preventive, art. 141 alin. 1 din Codul de
procedură penală prevede că încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin
care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei
măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării
preventive, poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau de inculpat.
Prin urmare, art. 141 nu prevede o cale de atac separată şi împotriva
încheierii date în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de
revocare, înlocuire ori încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării
preventive, şi, ca atare, această încheiere nu poate fi atacată separat cu
recurs, în condiţiile art. 141 din Codul de procedură penală.
În raport cu prevederile art. 1403 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de
procedură penală, a recunoaşte calea de atac a recursului separat, împotriva
încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel,
prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării
preventive, înseamnă a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea
ce ar fi contrar art. 23 alin. (7) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora
încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de
atac prevăzute de lege, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate
şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În acelaşi timp
s-ar încălca art. 3851 alin. 2 din Codul de procedură penală, în temeiul căruia
încheierile care nu pot fi atacate, separat, cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate
cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată.
Raţiunile pentru care în art. 1403 alin. 1 şi art. 141 din Codul de
procedură penală nu a fost reglementat recursul împotriva încheierilor prin
care, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă ori în
apel, a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării
preventive constau, pe de o parte, în faptul că o nouă cerere de revocare,
înlocuire ori încetare a arestării preventive, pentru motive noi, poate fi
formulată oricând în cursul urmăririi penale sau al judecăţii.
Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 146 alin. 12, art. 1491 alin. 13, art.
159 alin. 8, art. 160a alin. 2 şi art. 160b din Codul de procedură penală, se
asigură atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanţă ierarhic
superioară, asupra legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în cursul
urmăririi penale şi al judecăţii, cât şi verificarea periodică a legalităţii şi
temeiniciei acestei măsuri preventive în cursul judecăţii.
Totodată, lipsa posibilităţii de a ataca, separat, cu recurs încheierea
pronunţată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă şi
în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a
arestării preventive, nu contravine art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia "orice
persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să
introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un
40
termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă
deţinerea este ilegală". Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 4 din Convenţie nu garantează dreptul la
o cale de atac împotriva hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci
garantează un grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă,
pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de
procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi a se stabili că încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi
penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării
preventive, precum şi încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se
dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării
preventive, nu pot fi atacate, separat, cu recurs.
În numele legii
D E C I D E:

În aplicarea dispoziţiilor art. 1403 alin. 1 şi ale art. 141 din Codul de
procedură penală, stabilesc:
1. Încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale,
respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive
nu poate fi atacată, separat, cu recurs.
2. Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune
respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive
nu poate fi atacată, separat, cu recurs.
41
DECIZIA Nr. XIII

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de soluţionare a
plângerii adresate direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor sau
ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acestea să fie
atacate, în prealabil, conform art. 278 din Codul de procedură penală, la
procurorul ierarhic superior.
admis în sensul de a se stabili că plângerea făcută conform art. 2781 din
Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi
penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de
sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror este
inadmisibilă, dacă instanţa a fost sesizată direct de persoana vătămată sau
de orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, fără să fi
formulat, în prealabil, plângere la procurorul ierarhic superior, în condiţiile art.
278 din acelaşi cod.
SECŢIILE UNITE,

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 278 1 din Codul de procedură
penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar,
pronunţându-se în mod diferit cu privire la modul de soluţionare a plângerii
adresate direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor
procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acestea să fie atacate, în
prealabil, conform art. 278 din acelaşi cod, la procurorul ierarhic superior.
Astfel, unele instanţe au dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea
dosarului la parchet pentru rezolvarea plângerii de către procurorul ierarhic
superior, iar alte instanţe au respins plângerea ca inadmisibilă.
Potrivit art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, persoana
vătămată şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot
face plângere la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece
cauza în primă instanţă, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale
sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub
urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror, după
13
42
respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 din acelaşi cod, în termen
de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare
a acesteia, potrivit art. 277 şi 278 din Codul de procedură penală.
Din prevederile art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă
că plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi
penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de
sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, dată de procuror, poate
fi făcută şi deci este admisibilă numai după respingerea plângerii formulate,
conform art. 275-278 din acelaşi cod, împotriva rezoluţiei sau ordonanţei
procurorului.
Introducerea plângerii împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi
penale, a ordonanţei sau a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire
penală ori de încetare a urmăririi penale la prim-procurorul parchetului,
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul
şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori,
după caz, la procurorul ierarhic superior constituie, aşadar, o condiţie
prealabilă prevăzută de lege, obligatorie pentru exercitarea procedurii
reglementate în art. 2781 din Codul de procedură penală.
Totodată rezolvarea plângerii formulate în temeiul art. 275-278 din
Codul de procedură penală de către prim-procurorul parchetului, procurorul
general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, de
către procurorul ierarhic superior, potrivit art. 278 din acelaşi cod, constituie o
procedură obligatorie, care trebuie parcursă de persoana vătămată şi de orice
alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate înainte de a formula
plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor
procurorului de netrimitere în judecată.
Cum dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub
sancţiunea nulităţii absolute conform art. 197 alin. 2 din Codul de procedură
penală, plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiilor
sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acestea să
fie atacate în prealabil, în temeiul dispoziţiilor art. 278 din acelaşi cod, la
procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă, în acest caz fiind încălcate
dispoziţiile relative la sesizarea instanţei.
Justiţie şi a se decide în sensul concluziei menţionate.
În numele legii
D E C I D E:

În aplicarea dispoziţiilor art. 2781 din Codul de procedură penală,
stabilesc:
43
Plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiei de
neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de
clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi
penale, dată de procuror, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform
art. 278 din Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior, este
inadmisibilă.
44
DECIZIA Nr. XV
din 21 noiembrie 2005 14

în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la organul judiciar competent să
dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în cauzele în
care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de
netrimitere în judecată adoptată de procuror.
prezenţi 95 de judecători din totalul de 110 aflaţi în funcţie.
admis în sensul de a se stabili că în cauzele în care acţiunea penală s-a stins
în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată
de procuror, acesta poate promova în faţa instanţei civile acţiunea pentru
desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat.
SECŢIILE UNITE,

În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de
procedură penală, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de
vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la organul judiciar
competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în
cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o
soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în aceste cazuri,
organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris falsificat este procurorul care a adoptat soluţia de netrimitere în
judecată, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa penală are
competenţa de a desfiinţa înscrisurile falsificate, iar alte instanţe, dimpotrivă,
în sensul că instanţa civilă are competenţa de a desfiinţa asemenea înscrisuri.
Art. 14 din Codul de procedură penală, referitor la obiectul şi
exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prevede la alin. 3 lit. a) că
repararea pagubei se face potrivit legii civile în natură, prin restituirea lucrului,
prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea
totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.
14
45
În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire
penală, prin încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală,
în temeiul art. 245 alin. 1 lit. b) şi c) şi al art. 249 alin. 2 din Codul de
procedură penală, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau prin cea
de scoatere de sub urmărire penală procurorul dispune asupra restituirii
lucrurilor care potrivit art. 118 din Codul penal nu sunt supuse confiscării
speciale şi asupra restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Din
prevederile acestor texte de lege, precum şi din prevederile art. 169 şi 170 din
Codul de procedură penală rezultă că procurorul are competenţa de a
dispune cu privire la repararea pagubei în natură numai prin restituirea
lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
Prin urmare, ori de câte ori repararea pagubei în natură nu se face prin
restituirea lucrurilor sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, ci
prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de
reparare, competenţa de a dispune repararea pagubei în natură aparţine
instanţei de judecată.
Instanţa penală are competenţa de a dispune cu privire la repararea
pagubei în natură, inclusiv prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris
falsificat, dacă acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale în cadrul
procesului penal, fie prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă
potrivit art. 14 alin. 2 din Codul de procedură penală, fie prin exercitarea din
oficiu a acţiunii civile în cazurile prevăzute în art. 17 alin. 1 din acelaşi cod, iar
instanţa penală este sesizată atât cu soluţionarea acţiunii penale, cât şi cu
soluţionarea acţiunii civile, rezolvarea acţiunii civile de către instanţa penală
fiind strâns legată de rezolvarea acţiunii penale, aşa cum rezultă şi din
prevederile art. 346 din Codul de procedură penală.
Pentru cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire
penală, instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale,
nici o formă de procedură penală nu prevede competenţa acestei instanţe de
a se pronunţa cu privire la acţiunea civilă şi de a dispune repararea pagubei
în natură prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt
mijloc de reparare.
Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă
competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care
procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată şi în raport cu
prevederile art. 184 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora când nu este
caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris,
falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă,
competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris
falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire
penală, aparţine instanţei civile.
În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea pentru desfiinţarea totală sau
parţială a unui înscris falsificat, exercitată în faţa instanţei civile, întrucât art.
45 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevede că Ministerul Public poate
porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, iar normele de
procedură sunt de strictă interpretare, procurorul are calitatea procesuală
activă numai în limitele stabilite prin acest text de lege. Prin urmare,
procurorul poate exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea
46
totală sau parţială a unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute în art.
45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
În celelalte cazuri, având în vedere principiul disponibilităţii, ca
principiu general al desfăşurării procesului civil, acţiunea pentru desfiinţarea
totală sau parţială a unui înscris falsificat aparţine părţilor.
Justiţie şi a se decide în sensul concluziilor menţionate.
În numele legii
D E C I D E:

În aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură
penală şi a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură civilă, stabilesc:
1. În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire
penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror,
acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru
desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile
prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
2. În celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţine părţilor.
47
48

Limbă

Bine ați venit la Scribd!

Jurisprudenta in materie penala

Încărcat de

Informații document

Data încărcării

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jurisprudenta in materie penala

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Titluri conexe

Cuprins

Decizia nr. VI din 15 octombrie 2001…………………………………………..1

Sub preşedinţia preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Paul Florea,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Respinge recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia vicepreşedintelui Curţii Supreme de Justiţie, Ruxandra

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Paul

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Pentru aceste motive

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele

deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele

deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele

deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele

deliberând asupra recursului în interesul legii de faţă, constată

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vice-preşedintele Înaltei

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vice-preşedintele Înaltei

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al

Sub preşedinţia doamnei Lidia Bărbulescu, vice-preşedintele Înaltei

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

PENTRU ACESTE MOTIVE