Istoria unui popor este asemenea unei fântâni, din care generaţie după generaţie se adapă din

faptele şi viaţa spirituală şi materială a înaintaşilor şi prin care se continuă neîntrerupt viaţa lor spre
noi idealuri de realizat. Din ea se pot trage învăţăminte pentru felul cum să se poarte în viaţă
generaţiile şi ce fapte să împlinească spre a păstra şi îmbogăţi ceea ce au realizat înaintaşii.
Se spune, pe drept cuvânt, că istoria este „magister vitae”, învăţătoarea vieţii. Cercetarea trecutului
nostru ne oferă posibilitatea să fim în legătură cu spiritualitatea poporului nostru, cu idealul său de
totdeauna de libertate şi independenţă, cu faptele măreţe ale înaintaşilor noştri. Strădaniile şi luptele
înaintaşilor pentru păstrarea fiinţei naţionale, pentru dobândirea unităţii şi independenţei naţionale,
pentru dreptate socială pe seama tuturor fiilor neamului ne obligă să fim conştienţi şi să ne
îndeplinim îndatoririle patriotice şi civice. Istoria luminează şi întăreşte conştiinţa patriotică şi spiritul
de înţelegere între popoare, ea ne ajută să înţelegem vredniciile înaintaşilor şi dreptul la o viaţă tot
mai prosperă şi la un nume tot mai preţuit al poporului nostru.
Trecutul unui neam este ca un altar, ocrotitor al focului sacru, de unde se proiectează lumini asupra
prezentului şi viitorului. Munca unei generaţii este binefăcătoare numai atunci când se inspiră şi se
întemeiază pe valorile materiale şi spirituale ale trecutului, pe care le îmbogăţeşte şi le aplică noilor
condiţii de viaţă.
Vrednicul de pomenire episcop al Oradiei Roman Ciorogariu a spus: „În istorie găsim răsplata
suferinţelor şi biruinţa virtuţii, întărire pentru zile grele şi nădejde pentru zile mai bune”. Cercetarea
trecutului unui popor este totdeauna necesară şi instructivă fiindcă niciun popor nu poate, nu are
dreptul să-şi uite trecutul lui. Al. Papiu Ilarian susţinea că „o naţiune care nu-şi cunoaşte istoria se
aseamănă fiinţelor lipsite de memoria trecutului; ea nu cunoaşte legătura logică şi necesară între
trecutul, prezentul şi viitorul său; ea nu se cunoaşte pe sine însăşi, nu ştie de unde şi cum a rezultat
starea de faţă în care se află, nici s-o poată îndrepta; nu-şi poate înţelege nici cea viitoare, nici a o
prepara, ci orbecăe fără îndreptar şi rătăceşte în toate părţile, până la urmă cade în cursa
inamicului”.
„Fără istorie nu este patrie şi fără dragoste de istorie nu poate fi dragoste către patrie” sau „istoria ar
fi o jucărie dacă învăţăturile ei n-ar dirija prezentul şi n-ar prepara viitorul”, a spus Bogdan Petriceicu
Haşdeu.
George Bariţ, istoric însemnat al Transilvaniei în secolul al XIX-lea, scria: „Studiul istoriei patriei şi al
naţiunii constituie pentru naţiunea română una din condiţiile de viaţă esenţiale. Dacă limba unei
naţiuni e numită, pe bună dreptate, sufletul său, istoria acestei naţiuni este mijlocul admirabil prin
care se manifestă viaţa sa naţională, diploma de legitimare prin care un popor se prezintă în societate
şi în concertul altor popoare”.
Mihail Kogălniceanu afirmă că „după priveliştea lumii, după minunile naturii, nimic nu este mai
interesant, mai măreţ, mai vrednic de luare aminte decât istoria”. Căci, dacă este firească şi
folositoare strădania oamenilor de a cunoaşte şi de a folosi legile naturii înconjurătoare, dacă este
necesară şi folositoare cunoaşterea firii omului, a legilor biologice spre a-l ajuta să ducă o viaţă
sănătoasă şi morală, tot pe atât de necesară este cunoaşterea istoriei unui popor, a procesului
naşterii şi dezvoltării lui în timp spre a le folosi mai bine în drumul ascensiunii lui în mijlocul celorlalte
popoare şi spre a-l ajuta să-şi manifeste puterile creatoare ale vieţii lui. Căci istoria este întruparea în
timp a popoarelor, este însăşi viaţa lor.
Cercetarea trecutului poporului nostru, trecut de multe ori însemnat cu sânge de erou, ne întăreşte
cu prisosinţă în suflet dragostea de neam şi simţul demnităţii naţionale prin plămădirea şi existenţa
bimilenară şi continuă a poporului nostru în aria geografică în care el s-a format. Mai întâi de toate,
cercetarea trecutului poporului român ne întăreşte convingerea că ne-am născut şi am rămas aici
mereu în toate timpurile, oricât de potrivnice au fost împrejurările prin care am trecut. Cercetările
istorice şi arheologice, precum şi cele filologice dovedesc fără chip de îndoială adevărul originii
noastre daco-romane şi al continuităţii noastre neîntrerupte în spaţiul carpato-dunărean.
Acest adevăr istoric de care nimeni nu se poate îndoi şi pe care nimeni nu-l poate tăgădui este un
izvor din care se alimentează sentimentul iubirii de patrie şi conştiinţa demnităţii naţionale.
Cercetarea trecutului poporului român scoate în evidenţă adevărul că el a fost călăuzit permanent de
idealul unităţii sale naţionale, ideal pentru care a trebuit să lupte de-a lungul timpului şi să producă
mereu eroi martiri ai neamului românesc. Ca un fir roşu străbate în istoria neamului nostru conştiinţa
unităţii lui, indiferent de condiţiile istorice vitrege prin care a trecut. Această conştiinţă a pornit din
însăşi originea lui daco-romană şi s-a întreţinut prin mărturisirea aceleiaşi credinţe religioase încă din
timpul procesului de naştere a lui ca popor. Conştiinţa unităţii poporului român o aflăm exprimată în
mai multe forme, dintre care unitatea etnică, unitatea culturală şi unitatea de credinţă religioasă,
pentru ca apoi toate să se întâlnească şi să se desăvârşească în unitatea lui politică: stat naţional
unitar şi independent.
Între toţi românii din Moldova, }ara Românească şi Transilvania a fost o comunitate neîntreruptă
etnică, lingvistică, culturală şi bisericească. Pe lângă acestea s-au adăugat legăturile economice-
comerciale, care au întreţinut conştiinţa unităţii poporului român. Carpaţii n-au fost niciodată zid
despărţitor între fraţi, ci, aşa precum a spus Octavian Goga, au fost „Coloana vertebrală” a
pământului românesc.
Cartea neamului nostru ne arată pilde de eroism ale înaintaşilor pentru apărarea pământului
strămoşesc de cotropitori străini, pentru împlinirea idealului de unitate naţională şi dreptate socială.
Luptele lui Mircea cel Bătrân de la Rovine, de la Vaslui ale lui Ştefan cel Mare, de la Călugăreni a lui
Mihai Viteazul sau de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz ne amintesc de faptele de eroism ale înaintaşilor
pentru apărarea patriei, pentru dobândirea independenţei, pentru împlinirea idealului de unitate
naţională. Cartea neamului nostru este plină de fapte de eroism al celor mai buni fii ai patriei, al
maselor populare în lupta lor pentru eliberare şi pentru dreptate socială, pentru dreptul de a se
bucura de roadele muncii lor.
Răscoala de la Bobâlna (1437), ca şi cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan din Transilvania, Revoluţia lui
Tudor Vladimirescu de la 1821 sau cea de la 1848, Răscoala ţăranilor de la 1907, precum şi luptele
duse pe fronturile celor două războaie mondiale, toate acestea sunt mărturii despre dorul de
libertate şi voinţa neînfrântă a poporului nostru după o viaţă liberă şi independentă.
Cunoaşterea acestora este prilej de educare şi de dezvoltare a sentimentului patriotic, este îndemn
puternic de dragoste fierbinte pentru patrie, de luptă pentru păstrarea libertăţii şi independenţei, de
stăruitor ataşament şi muncă pentru binele întregului popor. De aceea suntem chemaţi să
cunoaştem, să facem cunoscut şi să valorificăm acest trecut al neamului nostru românesc.