Articol principal: Romanizare.

Harta provinciei romane Dacia

Columna lui Traian de la Roma

Statuia unui dac capturat

Ruine la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Poarta Praetoria a castrului roman Porolissum (la 8 km de Zalău), vedere din

depărtare.

Mormantul celor patru martiri crestini:Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos

Ego Zenovius Votum Posui (Eu, Zenovie, am depus acest dar). Donariul de la Biertan,
sec. al IV-lea
Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizația romană a
pătruns în toate compartimentele vieții unei provincii, încât a dus la înlocuirea
limbii populației supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost
administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia, dreptul și
învățământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a
fost asimilarea, în mod conștient, a civilizației romane. În anul 271, împăratul
Aurelian a retras administrația și armata din Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a
populației romanizate a rămas la nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din Munții
Apuseni și sarea din bazinul Târnavelor. Între vechile centre urbane se numărau
Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, însă cea mai mare parte a
locuitorilor vechilor orașe s-au retras spre ținuturile rurale din cauza
populațiilor migratoare și au întemeiat așezări noi. Romanizarea a continuat alte
câteva secole pe un teritoriu vast în jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice,
aproximativ la nord de liniile lingvistice propuse de savanții Skok și Jiřeček, în
Daciile sud-dunărene și celelalte provincii ale Imperiului Roman de Răsărit.

«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu numai de

prezența legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți , ci și de
dispersarea acestora în întreg „capul de pod”, pe care îl configura Dacia în
apărarea Imperiului. Astfel, apare și faptul că româna este continuatoarea latinei
militare de la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman. De altfel, viața
militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii
latine, constituie principala explicație pentru rapida romanizare a acestei
provincii. În istorie, se mai cunosc cazuri de asimilare, într-o perioadă scurtă, a
unei limbi de prestigiu militar și cultural, căci, normanzii (debarcați în 841, în
NV-ul Franței, și creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în urma bătăliei de
la Hastings, în 1066, au influențat, ca vorbitori ai francezei, limba anglo-
saxonilor, ceea ce arată că franceza devenise limba lor maternă după numai cca două
secole. Deși armata Rinului, în diverse perioade, era mai mare ca aceea a Daciei,
acest fapt nu a fost esențial în romanizarea Galiei, deoarece legiunile renane,
erau concentrate la limes-ul cu triburile germanice, între Meusa și Rin, cu centre
principale la Mainz, Trier, Köln, și Xantem (de altfel, regiune în prezent
neromanică). Dar nu numai Renania, ci și celelalte regiuni de frontieră ale
Imperiului Roman din Europa (ca Pannonia), Africa și Asia nu mai sunt astăzi
romanice. Deci, româna nu numai că este continuatoarea unei latine militare de
frontieră, ci este și singura limbă neolatină care conservă vestigii ale limbajului
de castru (sermo castrensis).». [9]

Cuvintele românești comune cu cele albaneze, despre care s-a stabilit că aparțin
substratului autohton/preroman, întrucât au participat, alături de evoluțiile
fonetice ale cuvintelor latine – ca, de exemplu, trecerea l latin în r român între
vocale, cf. lat. salem > rom. sare, lat. scala > rom. scară, lat. solem > rom.
soare etc, respectiv cf. rom. mazăre nu *mazăle (alb. modhullë), rom. măgură nu
*măgulă (alb.magulë), rom. viezure nu *viezule (alb. vjedhullë) etc. Deci,
cuvintele românești provenite din substratul tracic/preroman (ca și cele ale
stratului latin) nu au păstrat sunetul l intervocalic, ca în cazul cuvintelor din
adstratul slav (postroman) precum milă (< sl. mila), silă (< sl. sila), pilă (< sl.
pila), nu *miră, *siră, *piră. Demonstrarea apartenenței cuvintelor românești
comune cu cele albaneze la substratul autohton desființează în mod irefutabil
ipoteza Roesleriană a intrării în limba română a cuvintelor albaneze prin
conviețuirea românilor cu albanezii în Peninsula Balcanică, pe perioada unei
presupuse sincope postaureliene în continuitatea românilor din Dacia. [10]

După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos:
desființarea frontierei romane de pe linia Carpaților a permis circulația
nestingherită pe ambele versante: dacii liberi pătrund în interiorul arcului
carpatic iar daco-romanii trec la est și la sud de Carpați. Refacerea unității
dacice nu a împiedicat continuarea procesului de romanizare. Practicarea
neîntreruptă a unor activități specifice vieții sedentare, greu de desfășuat în
cadrul nomadismului și al transhumanței, ca agricultura, meșteșugurile, exploatarea
minereurilor, a menținut folosirea limbii latine ca „lingua franca” pe ambele
maluri ale Dunării. În timpul împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și
Iustinian s-a realizat o adevărată „stăpânire romană” la nord de Dunăre.
Răspândirea creștinismului în limba latină la nordul Dunării demonstrează
romanizarea ireversibilă a populațiilor de substrat. Din limba latină provin
termenii de bază ai creștinismului: biserică < basilica; Dumnezeu – Domine deus
(vocativul lui Dominus deus); duminică < dominica dies; înger < angelus.
Romanitatea din sudul și nordul Dunării a continuat și s-a consolidat în secolele
IV-VI. Autohtonii s-au integrat definitiv și deplin în romanitatea orientală,
„uitându”-și limba inițială și cea mai mare parte a elementelor culturale proprii.

Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în
Transilvania ar trebui să fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost
germanizate, cele din mijloc maghiarizate și numai cele din est și sud (România)
și-au menținut latinitatea[11]