În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai

multe valuri de invazii ale populațiilor migratoare: hunii în secolul IV, gepizii
în secolul V, avarii în secolul VI, slavii și bulgarii în secolul VII, ungurii în a
doua jumătate a secolului IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în secolele X-XII
și tătarii în secolul XIII. În perioada timpurie a Evului Mediu și ulterior, au
fost create, - mai întâi - cnezatele și voievodatele, ca formațiuni prestatale
românești. Existența reală a celor mai timpurii "ducate" menționate în lucrarea
Gesta Hungarorum, anume cele ale "ducilor" Gelu, Glad și Menumorut, nu a putut fi
confirmată de nicio altă sursă și nici de studiile arheologice sau paleografice,
astfel că menționarea lor pe hărți istorice este incertă[16].Totuși, istoricul și
academicianul I. A. Pop si savantul E. Sayous admit că voievodatului românesc al
lui Gelu a existat și a continuat să existe sub Tuhutum, Horca și Iula (Geula sau
Gyla)[17][18] Există date despre voievodatul transilvănean cu centrul la Alba
Iulia, condus de Iuliu (Iula, Geula sau Gyula). Acesta a construit la Alba Iulia
prima biserică bizantină din Transilvania la sfârșitul sec. al X-lea, având ca
episcop pe Ieroteu[19] Episcopia a fost creată pentru mulțimea de credincioși
români și slavi din zonă[20]Intr-o cronică germană, Iuliu era considerat rege:

„Stephen rex Ungaricus super avunculum suum regem Iulum cum exercitum venit”
—Annales Hildesheimenses -text în limba latină[21]
La începutul secolului al XI-lea, Iuliu a fost atacat și țara sa a fost anexată de
regele Ungariei[22] Conform studiilor istoricilor precum Nicolae Iorga, Theodor
Capidan, Vasile Pârvan, George Vâlsan, Constantin Giurescu, Florin Constantiniu,
primele întemeieri statale românești au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-
Bulgar întemeiat de vlahii Petru și Asan (anul 1186), precum și ținuturile
aromânești din secolele X-XII: "Vlahia Mare" (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida,
Locrida), "Vlahia Mică" (Epirul, Tesproția) și "Vlahia Superioară" (Dolopia)[23],
în timp ce în nordul Dunării, numele Banatului amintește de existența, în cadrul
regatului Maghiar timpuriu, a unor formații politice autonome, anume banatele
croate, sârbești sau românești, cele din urmă fiind cele de la Timișoara și de la
Severin (actuala Oltenie). Transilvania este menționată ca voievodat autonom, vasal
al Ungariei, începând cu secolul XII. Banatul și Transilvania apar ce formații
urmașe ale unor cnezate mai mici : Neaga, Kean, Ahtum și Chanadinus.

În Evul Mediu nu existau statistici pe naționalități și doar toponimia și numele de

persoane pot aduce informații despre originea populațiilor, care par de la bun
început amestecate, alături de români (pe atunci denumiți „vlahi” de alte popoare)
trăind și slavi (pe atunci denumiți „șchei”), pecenegi, cumani și maghiari.

În zona Moldovei, au existat formațiunile prestatale ale Bolohoveniilor (probabil

româno-slave) și ale brodnicilor. Temporar s-au evidențiat Uzii, Ceangăii și Iașii.
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, regii Ungariei au colonizat în
Transilvania secui și germani, evocați în izvoare sub denumirea de hospites,
aceștia din urmă cunoscuți și ca sași. Tot atunci sunt menționate mai multe cnezate
în Moldova (Onut, Strășineț, Baia, Bârlad, Costea și Olaha), Țara Românească
(Farcaș, Litovoi, Ioan, Mișelav, Bărbat și Seneslau) și Dobrogea (Tatos, Sațas,
Sestlav, Dimitrie, Gheorghe...). Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele
conduse Negru Vodă și Basarab I în Țara Românească, de Dragoș, Bogdan în Moldova și
de Dobrotici și Balcu în Dobrogea. Pătura conducătoare a acestor formațiuni
politice este și ea de diferite origini, familia Basarab de exemplu, fiind, după
aceiași istorici[24], de origine cumană, în timp ce voievozii ardeleni erau
preponderent maghiari.

Încă din secolul al XIV-lea, țările române au fost în contact cu occidentul, de

exemplu prin coloniile genoveze menționate în zona Dunării de Jos și mării Negre de
apus : Caladda, Constanza, Licostomo, Montecastro, Policronia și San-Giorgio[25].

În secolele XII - XIII se concretizează procesul de formare a principatelor

Moldovei și Țării Românești, a căror pătură conducătoare (boierimea) este clar
românească sau românizată, dar a căror limbă oficială și liturgică rămâne încă timp
de patru veacuri, limba slavonă. Abia constituite, aceste principate românești se
confruntă cu Imperiul Otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453. Până în
1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii
turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autonome, dar sub
suzeranitate otomană.

În anul 1599 voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul, aliat al împăratului

habsburgic Rudolf al II-lea, a fost pentru mai puțin de un an voievod al
Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești. Acest episod istoric a fost adesea
descris în literatura istorică de vulgarizare ca o tentativă de unire a țărilor
române, dar în realitate, Mihai Viteazul (care a legat iobagii români de glie și nu
s-a preocupat decât de interesele nobilimii) a acțional excluziv din motivele
politice ale vremii, și nu există nicio dovadă că ar fi avut vreun motiv de
conștiință națională (care în acea vreme exista doar la câțiva cărturari, poporul
știind bine ce limbă „rumânească" vorbea, dar neavând ideia unirii într-un singur
stat). Oricum, intervenția Poloniei și întoarcerea lui Sigismund Báthory pe tronul
Transilvaniei au pus capăt încercării, și când Mihai a recucerit Transilvania a
fost asasinat din ordinele generalului italian Gheorghe Basta.

La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit părți ale

Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfrângerea turcilor care transformaseră
peste 150 de ani Ungaria în pașalâc turcesc. Tot atunci apare în Transilvania
biserica greco-catolică care a dus, în secolul al XVIII-lea, o luptă politică
pentru recunoașterea de către Austrieci a drepturilor românilor ardeleni și pentru
desființarea orânduirii nedrepte numită Unio Trium Nationum. În 1718 o importantă
parte a Țării Românești, anume Oltenia, a fost încorporată în Imperiul Austriac,
fiind înapoiată Țării Românești în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-
vestul Moldovei, denumit atunci Bucovina, în timp ce jumătatea de est a
principatului medieval a fost ocupată mai târziu, în 1812 de Rusia, și numită
atunci Basarabia (înainte de 1812, numele de Basarabia desemna numai regiunea
numită de Turci „Bugeac").