Ministerul Educatiei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Catedra: Economie , Marketing, Turism

Referat
La
Teorie economica (Microeconomie)

Tema : Minimizarea costurilor de productie

-principii si solutii

A elaborate: Studenta grupei CON1701,

Balan Maria-Loredana
Coordonator: Ignatiuc Diana, dr,
lector universitar
Nota:

Chisinau 2017
1
 Cuprins :
Întroducere ………………………………………………….…………pag.3
Capitolul I (Minimizarea costurilor de producţie )…………………….pag.4
1.1 Costurile de producţie ……….………….…………….……..……..pag.4-5
1.2 Minimizarea costurilor de producţie………………......………........pag.5
1.3 Princiipiile de minimizare a costurilor...............................................pag.5-7
Capitolul II (Echilibrul producatorului ).................................................pag.7
2.1 Echilibrul producatorului .Analiza pe termen lung............................pag.7-8
2.2 Harta izocuantelor.............................................................................pag.8-11
2.3 Principiul substituţiei.........................................................................pag.11
Capitotul III (Soluţii de minimizare a costurilor)....................................pag.11
3.1 Reducerea costurilor ......................................................................pag.11-12
3.2 Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului…………...pag.12
3.3 Metode de reducere a costurilor……………………………….…pag.12-13
Concluzia………………………………………………………………pag.13
Bibliografie………………………………………………………….....pag.14

2
Întroducere :

3
1.1Costurile de producţie
Costul de producţie: Expresia în bani a consumului de factori de producţie necesar producerii si vînzării de
bunuri materiale şi servicii, concretizat în cheltuieli pentru materii prime, materiale, combustibil, energie,
salarii , maşini unelte, utilaje, instalaţii, chirii, întreţinere, conducere, administraţie etc. Pe care le suportă
agenţii economici.
Costul de producţie are o tipologie complexă: costul global, costul mediu, costul marginal.
a) Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat, dintr- un
bun. El poate fi privit:
- structural, pe termen scurt, divizat in cost global fix (acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen
scurt, sunt relativ independente de volumul producţiei obţinute) şi cost global variabil (acele cheltuieli ale
întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul producţiei),
- pe ansamblu, adică drept cost global total, ca suma a tuturor cheltuielilor suportate de catre întreprindere.

b) Costul mediu (sau cost unitar) exprimă costurile globale pe unitatea de produs (sau de rezultat). Se
disting costul mediu fix, costul mediu variabil si costul mediu total. Costurile medii, in mişcarea lor (ca şi
costul marginal) încep prin descreştere cînd productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc;
această particularitate rezultă din acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform căreia
randamentele sunt mai întîi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc.

c) Costul marginal (sau costul suplimentar) exprimă sporul de cost total necesar pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de
mica a cantitaţii de produse.
La un preţ dat al factorilor de producţie , costul mediu si costul marginal se afla în raport invers
proporţional faţă de productivitate.
Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea medie creşte, şi invers. Costul
marginal se reduce când productivitatea marginală creşte . Optimul producătorului constituie un criteriu de
comportament, conform căruia producatorul urmareşte ca, la un cost de producţie total dat, sa maximizeze
producţia obţinută. În cazul în care, însă, nu este necesară mărirea ofertei de bunuri economice, starea de
optim a producătorului presupune ca un volum de producţie dat sa se obţină cu costuri minime. În vederea
optimizarii volumului producţiei şi maximizării profitului, trebuie să se ţină cont de relaţia dintre costul
marginal şi venitul marginal. Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul
marginal, deoarece în acest caz se obţine o diferenţă maximă între totalul încasărilor si totalul cheltuielilor.
În determinarea nivelului producţiei care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular
- pragul de rentabilitate. Acesta indica volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care producatorul
începe să obţina profit. În acest "punct mort", încasările totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total,
iar profitul este nul.
Cheltuielile pot fi raportate la unitatea de produs, cînd îl numim cost unitar (sau cost total mediu – CTM)
şi se exprima prin relaţia :
CT
CTM¿ ,
Q

4
Unde CT sunt cheltuielile totale ( fixe + variabile ) iar Q este productie (numarul de produse) ;
De aici putem defini:
1). Costul fix mediu ( CFM ) care se calculează după formula:
CF
M= ,
Q
unde CF sunt costurile fixe, iar Q - este productie;
2). Costul variabil mediu (CVM) dat de formula :
CV
CVM = ,
Q
unde CV sunt costurile variabile.
1.2 Minimizarea costurilor de producţie
Minimizarea costurilor de producţie este un proces obiectiv, ce se manifestă prin reducerea cheltuielilor pe
unitate de produs.
Minimalizarea costurilor reprezintă o necesitate obiectivă deoarece:
Ø Resursele au  un caracter  limitat;
Ø Economia de piaţă dezvoltă o concurenţă extrem de puternică între agenţii economici, costul fiind
un element al caracterizării eficienţei lor economice;
Ø Majoritatea firmelor participă la circuitul economic mondial şi trebuie, din această cauză, să fie
cît mai competitive (inclusiv ca nivel al costurilor);
Ø Asigurarea creşterii rentabilităţii şi a masei profitului.
Nivelul costurilor de producţie suportate de o firma depinde de cantităţile utilizate ale factorilor
De producţie şi de preţurile la care aceştia au fost procuraţi . Astfel costurile de producţie totale
(TC) pot fi determinate prin aplicarea următoarei relaţii:
n
TC=∑ Fi × Pi ,
i=1

Unde Fi este cantitatea a factorului de produсţie i , iar Pi este preţul factorului de producţie
respectiv.
Astfel determinarea costurilor de producţie totale necesită însumarea costurilor aferente utilizării
fiecărui factor de producţie în parte.
1.3 Princiipiile de minimizare a costurilor totale cu care poate fi fabricată o anumita cantitate de
produse în activitatea unei firme se utilizează doar doi factori factorul-muncă şi factorul-capital.
Examinarea costurilor de produсţie totale se va determina astfel :
TC= K×r+ L×w,
Unde K, L, semnifică , respective , cantitatile utilizate ale factorului-capital si factorului-munca,
r şi w- preţurile factorului-capital şi factorului-muncă, iar produsele K×r şi L×w- costurile aferente
5
utilizării factorului-capital si factorului-muncă.
De exemplu:

Cele mai mari cantităţi de K şi L accesibile se află pe dreapta care margineşte zona haşurată.
Această dreaptă se numeşte dreapta de buget  sau  dreapta izocost  şi ilustrează toate combinaţiile
de K si L ce pot fi cumparate de firma din bugetul ei disponibil (combinatii care au acelaşi cost total).
Dreapta izocostului determină toate combinaţiile posibile ale factorului capital si factorului muncă
cărora le corespunde aceleaşi costuri de producţie totală.
Nivelul costurilor totale este ilustrat printr-o anumită dreaptă a izocostului , cu cît dreapta izocostului
este mai îndepartată de originea sistemului de coordonate , cu atît mai înalt este nivelul
costurilor determinate de acesta.

Fig.6.2 Minimizarea costurilor totale

6
Panta izocostului  este determinata de rată de substituţie a factorilor de input, adică preţul lor
relativ . Restricţia bugetară a producătorului depinde de costul muncii şi al capitalului
achiziţionat de firmă nu poate depăşi bugetul disponibil al acesteia. Deoarece însa producătorul
doreste să-şi satisfacă resticţia bugetară . Firma poate influenţa doar cantităţile pe care le
cumpăra din cei doi factori de productie K si L . Ca urmare, cantitatea de K pe care o va cumpara
este întotdeauna o functie a cantitatii cumparate din L, adica putem scrie:
TC w
K= r -r
×L

Conform acestei relaţii panta dreptei izocostului este descrescătoare şi egală cu raportul preţurilor
w
factorilor de producţie ( r ) luat cu semnul „ minus ”. Modificarea preţutilor factorilor de

producţie poate modifica panta întregii totalităţi de drepte ale izocostului . Majorarea preţurilui
factorului-muncă , în cazul în care preţul factorului-capital rămîne neschimbat , va face dreapta
izocostului mai abruptă, puctul intersecţiei al acesteia cu axa abciselor apropiindu-se de originea
sistemului de coordonate . Acelaşi efect are loc şi în cazul în care preţul factorului de muncă
va creşte într-o mărime mai mare decît preţul factorului-capital, va fi vorba si despre un nou punct de
interseţie al dreptei respective cu axa de ordonate .

Fig .6.3. Impactul scăderii preţului asupra pantei izocostului

Capitolul II .Echilibrul producatorului

2.1 Echilibrul producatorului . Analiza pe termen lung . Folosind metodologia deja cunoscută
de la teoria consumatorului , în continuare , vom analiza alegerile pe termen lung ale producătorului şi
situaţiile de echilibru ale acestuia. Presupunem că munca (L) si capitalul (K) sunt factori perfect divizibili
şi adaptabili şi, deci, substituibili. În acest caz, productivitaţile lor marginale pot fi definite drept
derivate partial a funcţiei de producţie în raport cu factorul considerat:
                   

7
 ;                  
Ilustrarea grafică a modurilor de combinare a întrarilor din cei doi factori pentru obţinerea unui volum dat
de producţie , se realizează cu ajutorul asa-numitelor izocuante sau curbe de izoprodus (curbe ale unor
producţii constante, egale – „izo” înseamna egal).

Fig.6.4 Izocuanta

Izocuanta  evidenţiază ansamblul combinaţiilor factorilor de producţie  care permit obţinerea aceluiaşi
volum de producţie. Ea este dedusă din funcţia de producţie cunoscută (Q = Q(L,K)), prin modificarea
lui L si K în aşa fel încat Q să fie menţinut constant.
Figura 6.4 prezintă o anumită izocuantă care arată seria de combinaţii sau posibilitaţi tehnologice pentru
a produce un nivel dat al producţiei. Astfel, acelaşi nivel al producţiei (de exemplu turnarea a Q1 = 100
m2 de asfalt pe o sosea) poate fi realizat fie utilizînd o cantitate mare de capital şi mai puţina forţa de
muncă (combinaţia a) , fie folosind o cantitate mai mica de capital şi mai multa forţa de muncă
(combinaţia d). Din moment ce curba este continuă, sunt posibile o infinitate de metode sau combinaţii
de producţie ; ele sunt combinaţii ale unor producţii egale şi se bazează pe substituirea factorilor de
producţie.
Rata marginală de substituire (RMS) reprezintă cantitatea dintr-un factor necesară pentru a compensa
pierderea potenţială de producţie determinată de reducerea întrarilor din celălalt factor de producţie.
RMS masoară , deci, rata la care un factor este substituit cu altul, pentru a menţine producţia  constantă:

2.2 Harta izocuantelor  reprezintă ansamblul izocuantelor care ofera informaţii producătorului asupra
diferitelor niveluri de producţie posibil de atins în diverse combinaţii ale factorilor de producţie.
Posibilitaţile de opţiune ale producătorului se manifestă în condiţiile unor restricţii (constrîngeri)
determinate de volumul resurselor sau al bugetului de care dispune (R) şi de preţurile factorilor de
producţie (PL, PK) care nu sunt sub controlul acestuia; ele sunt variabile exogene pentru decizia firmei.

8
Producătorul trebuie să opteze atît asupra nivelului producţiei, cît şi asupra metodei (combinaţiei) utilizate
pentru a obţine acel volum al producţiei. În momentul deciziei, producătorul dispune de un volum limitat
al resurselor sale, pe care le va învesti (cheltui) pentru achiziţionarea celor doi factori, ceea ce înseamnă

că:

Aceasta este ecuaţia unei drepte cu panta negativa ( ), numită dreapta sau linia izocostului. Ea este
analoagă dreptei bugetului de la teoria consumatorului.
Linia izocostului evidenţiază ansamblul combinaţiilor posibile de factori de producţie pe care
producătorul poate să-i achiziţioneze cheltuind integral bugetul sau resursele sale disponibile.

Fig 6.5.Linia
Izocostului

După cum se observă din Figura 6.5, orice punct al dreptei NS reprezintă o cheltuiala egala ca mărime, dar
cu o repartizare diferită intre L şi K, punctele extreme fiind : punctul N de intersecţie al dreptei cu axa

ordonată, cînd întregul buget este investit în capital ( ) şi punctul S de intersecţie al dreptei izocostului

cu abcisa, cînd tot bugetul este cheltuit pentru achiziţionarea factorului muncă ( ).
Aşadar, domeniul de opţiune al producătorului este reprezentat de triunghiul ONS, inclusive frontiera NS.
Producătorul (firma) va tinde, ţinînd seama de constrîngerea bugetară, să producă cît mai mult posibil, să
maximizeze producţia la un cost dat. Situaţia de echilibru este obţinută atunci cînd firma nu mai poate să-şi
mărească producţia în condiţiile constrîngerilor precizate.
 În reprezentare grafică, echilibrul producatorului poate fi definit pornind de la confruntarea liniei
izocostului cu harta izocuantelor. Linia izocostului are panta negativa şi va fi întotdeauna tangenta uneia
dintre izocuante. După cum se vede şi în Figura 6.6, echilibrul producătorului este atins în punctul E în care
linia izocostului este tangenta la una din izocuante (în exemplul nostru, Q2). Situarea acestui punct în grafic
defineşte atît nivelul maxim al producţiei posibil de realizat (Q2 = 200 m2), cît şi combinată de factori
utilizaţi, reprezentată prin coordonatele LE si KE.

9
 Fig.6.6. Echilibrul
producatorului
Pe baza aceleiaşi metodologii de analiză, putem defini echilibrul
producătorului pornind de la ipoteza în care acesta este pus în situaţia să minimeze costul pentru un nivel
dat al producţiei (în exemplul luat cu firma care execută lucrări de asfaltare , presupunem că aceasta
doreşte să realizeze o suprafaţă de 200 m2).
Potrivit acestei ipoteze, producătorul trebuie să aleagă acea combinaţie d e factori (L şi K) ale căror preţuri
sunt date (PL şi PK) care să-i permită realizarea nivelului dat de producţie (QD) cu un cost (C = L·PL + K·PK)
minim; în aceasta ipoteza, costul este, deci, variabila a cărei marime trebuie minimizată prin metoda de
producţie utilizată.
In Figura 6.7 sunt reprezentate grafic mai multe drepte ale izocostului, fiecare corespunzînd unor niveluri
diferite (C4 > C3 > C2 > C1). Echilibrul firmei este atins în punctual (E) în care izocuanta corespunzătoare
nivelului de producţie determinat (QD) este tangent la una din liniile izocostului (C3) . Acest punct (E)
defineşte nivelul minim al costului (C3) cu care firma poate obţine volumul dorit de producţie (QD = 200 m2)
prin combinaţia de factori utilizaţi (LE şi KE). Acelaşi volum de producţie mai poate fi obţinut şi prin alte
metode sau combinaţii de factori ( de exemplu, R şi T ), dar care corespund unui cost mai ridicat (C4).

În concluzie, pe termen lung, situaţia de echilibru a producătorului

presupune alegerea acelei combinaţii de factori utilizaţi pentru a
produce o cantitate data dintr-un bun cu cele mai mici costuri
sau, ceea ce este acelaşi lucru, pentru a produce cea mai mare
cantitate dintr-un bun la un cost dat . Ambele situaţii –
maximizarea producţiei sub constrîngerea bugetară
(reprezentată graphic în Figura 6.6) şi respectiv, minimizarea
costului pentru o producţie data (Figura 6.7) sunt similare
(mathematic se spune că una este dualul celeilalte) şi satisfac
aceiaşi condiţie de echilibru : după cum se
observă din ambele Fig.6.7.Echilibrul reprezentări grafice, poziţia
de echilibru se află în producatorului punctual unde panta izocuantei relevante are
aceiaşi valoare cu panta minimizarea costului liniei izocostului.
Întrucît panta izocuantei este dată de raportul productivitaţilor marginale

ale celor doi factori, care este egală cu rata marginală de substituire a lor în acel punct ( ), iar
10
panta liniei izocostului este dată de raportul preţurilor celor doi factori ( ) , putem formula
condiţia de echilibru a producatorului:

                                  sau                   

Pentru a atinge poziţia de echilibru, producătorul trebuie să pună în ecuaţie raportul preţurilor factorilor de
producţie (care nu se află sub controlul sau este dat de preţurile de pe piaţa) cu raportul productivităţilor
marginale ale factorilor ,care se află sub controlul sau îl poate modifica prin ajustarea întrărilor din factorii
respective . Astfel spus , producătorul sau firma aplică asa-numita regulă a celor mai mici costuri.
2.3 Principiul substituţiei operează atunci cînd întervin modificări în raportul dintre preţurile factorilor de
producţie (panta liniei izocostului se modifică), fapt care îl determină pe producător să înlocuiască parţial
factorul de producţie care a devenit relative mai scump cu cel care a devenit relativ mai ieftin.
Regula sau principiul substituţiei întervine de fiecare data cînd cei doi termeni ai ecuaţiei ce definesc

condiţia de echilibru a producătorului nu mai sunt egali. Astfel, dacă raportul  este mai mare decît

raportul (   ) sau (  ), atunci firma, aplicînd regula celor mai mici costuri, va substitui capitalul
prin muncă pîna va restabili echivalenta productivităţilor marginale dobîndite pe unitatea monetară

cheltuită . Dimpotrivă, dacă(   ) atunci firma îşi poate ameliora profitabilitatea substituind forţa
de muncă prin echipamente de producţie sau capital devenit acum relative mai ieftin.
Capitotul III (Soluţii de minimizare a costurilor
3.1 Reducerea costurilor . Activitatea de reducere a costurilor poate fi desfăşurată numai acolo, unde
există rezerve în acest sens, respectiv numai atunci când se cunosc natura şi volumul acestor rezerve, precum
şi factoriicare ar putea conduce la mobilizarea lor.
Cea mai importantă dintre finalităţile analizei costurilor este creşterea eficienţei consumurilor de resurse în
procesele interne de creare a valorii . Aceasta înseamnă reducerea consumurilor de resurse în condiţiile
menţinerii valorii create , sau , ideal , a creşterii acesteia. Una dintre cele mai importante condiţii pe care
trebuie să le îndeplinească măsurile de reducere a costurilor este să nu afecteze în mod negativ calitatea
produselor, sau, în general, valoarea pe care o reprezintă acesea pentru client . În acelaşi timp, soluţiile nu
trebuie să aibă efecte negative asupra indicatorilor de rezultate a întreprinderii de natura volumului
de activitate . Aceasta înseamnă că soluţiile de optimizare a nivelului costurilor trebuie să fie durabile.
În mod normal, implementarea soluţiilor de reducere a costurilor necesită eforturi , care,la rândul lor,se
concretizeazăîn consum de resurse. Prin urmare,un alt criteriu pe care trebuie să-l îndeplinească soluţiile de
reducere a costurilor este eficienţa, adică să implice un efort a cărui cost să fie justificat de efectul obţinut în
termeni de creştere a raportului resurse consumate/valoare creată.
Opotunitatea soluţiilor de reducerea a costurilor este legată faptul că anumite soluţii sunt mai importante
şi/sau au prioritate mai mare decât alte soluţii de reducere a costurilor.
Ultima condiţie pe care trebuie să o respecte o soluţie de reducere a costurilor ar fi realismul acesteia
. Aceasta înseamnă că întreprinderea trebuie să fie capabilă să efectueze efortul prevăzut de acea soluţie,iar
11
acest effort să conducă fără echivoc la rezultatul scontat în termeni de durabilitate şi eficienţă a reducerii
costurilor.
De asemenea , simpla reducere a nivelului costului nu înseamnă automat creşterea eficienţei consumului
de resurse. Aceasta deoarece natura relaţiei diferitelor categorii de resurse consumate cu valoarea creată prin
acele consumuri este complexă. Astfel, există anumite resurse , optimizarea consumului căruia conduce la
efecte pozitive majore,care se propagă la nivelul întregului proces de creare a valorii desfăşurat în cadrul
întreprinderii (de exemplu : reducerea pierderilor de materii prime şi material în procesele de stocare,
reducerea rebuturilor, reducerea defectelor în ceea ce priveşte costurile serviciilor post-vânzare). Pe de altă
parte , există alte categorii de resurse , reducerea consumului cărora conduce la efecte mai puţin durabile,
care conduce în mica măsură la creşterea eficienţei, sau chiar poate să determine o reducere a eficienţei
activităţii întreprinderii ( de exemplu : reducerea costurilor cu inovarea produselor pe o piaţă dinamică din
punct de vedere inovativ, reducerea costurilor de marketing pe o piaţă cu o cerere sensibilă la comunicarea
etc.) .
Cu alte cuvinte,înţelegerea corelaţiei dintre consumul unei anumite categorii de resurse şi valoarea pe care o
crează acel consum este de importanţă fundamental pentru formularea soluţiilor de reducere a unuia sau
altuia dintre elementele de cost.
3.2 Elemente esenţiale în activitatea de reducere a costului
Organizaţiile au în vedere următoarele:
a)      işi aleg procesul de producţie cel mai eficient, nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi economic şi
ecologic;
b)      urmăresc să cumpere factori de producţie , pe cât posibil, la preţurile cele mai mici, fără  a neglija
calitatea şi să reducă costurile de funcţionare a lor;
c)      micşorarea consumului de factori de producţie pe unitatea de rezultat prin mărirea randamentului lor;
d)     asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii, nu numai în producerea nemijlocită de bunuri
economice, ci şi în fazele de cercetare şi proiectare, în domeniul gestiunii si conducerii;
e)      realizarea obiectivelor stabilite , ţinând seama de resursele disponibile , de condiţiile de producţie
existente, în contextul restricţiilor de ordin economic;
f)       identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi,
imprimarea unui caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor, cu ajutorul metodelor moderne de
calcul şi evidenţă.
Micşorarea costurilo r necesită ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor, perfecţionarea echipamentelor
tehnic e de producţie , a tehnologiilor de fabricaţie , a activităţii de administrare, de gestiune şi conducere,
stimulare materială, creşterea productivităţii etc.
3.3 Metode de reducere a costurilor
Costurile de productie sunt influenţate factori interni, dependenţi de activitatea producătorului, şi de factori
externi , independenţi de activitatea acestuia. Printre factorii externi care inf1uenţează costurile sunt:
preţurile de cumpărare ale factorilor de producţie şi preţurile vânzare ale mărfurilor.
Activitatea producătorului trebuie să se concentreze asupra următoarelor căi de reducere a costurilor:
Metode clasice sau hard
 reducerea consumurilor specific de materii prime , material , combustibil şi apă

12
  cresterea productivitatii muncii
 folosirea deplină a capacităţilor de producţie şi a spaţiilor de producţie
 retehnologizare
 dimensionarea optimă a cheltuielilor de dezvoltare
 reducerea costurilor calităţii
 reducerea costului prin proiectare (design)
 renegocierea contractelor cu furnizorii si distribuitorii
 reducerea cheltuielilor administrativ-gospodăreşti
 micşorarea preţurilor de desfacere
 dimensionarea optimă a cheltuielilor cu reclama
 reducerea cheltuielilor salariale pe unitatea de produs
Metode moderne sau soft
 Lean Manufacturing
 Six-Sigma
 Design for Manufacturability
Concluzia:

Bibliografia:
1)Fudulu, Paul.- Microeconomie.- Editura HIROYUKI, 1997

13
14