Sunteți pe pagina 1din 6

UN CADRU DIDACTIC DEMOCRATIC

CUPRINS

1. Stiluri de predare

2. Competenţele profesorului

3. Profilul unui profesor democratic (de succes)


MOTTO

“Profesorul doar îţi deschide uşa; tu decizi dacă intri”( proverb chinezesc).

1. Stiluri de predare
Pedagogia se particularizează, în raport cu celelalte discipline care studiază fenomenul
educativ, prin aceea că se opreşte asupra “producerii intenţionate a unor modificări în structura internă
a personalităţii” ( Drăgan, Nicola, 1995, p 15 ).
În modelul tradiţional profesorul este considerat o autoritate care deţine adevărul şi care, în
actul predării, împărtăşeşte acest adevar şi elevilor. De asemenea “profesorul devine şi un fel de
cercetător, interesat de resursele existente în comunitate care pot fi exploatate în actul învăţării şi de
posibilităţile prin care mijloacele de învăţământ pot fi correlate cu aceste resurse”.( Irivas
Flores,1997).
Stilul de predare reuneşte particularităţile individuale ale profesorului, ,,modalitatea sa
proprie de lucru cu elevii”, ,,stilul său original de instruire a elevilor”. Conceptul de stil educaţional
s-a impus relativ recent în literatura pedagogică, interesul crescut pentru această problematică fiind
generat de perspectiva interdisciplinară în ştiinţele educaţiei.
Stilul este asociat comportamentului, se manifestă sub forma unor structuri de influenţă şi
acţiune, prezintă o anumită consistenţă internă, stabilitate relativă şi apare ca produs al
,,personalizării” principiilor şi normelor care definesc activitatea instructiv-educativă. Stilul de
predare al profesorului asigură un caracter personal predării, o orientează prin ,,trăsături”
permanente, având o valoare metodologică, operaţională pentru situaţiile problematice ale predării-
învăţării. Stilul imprimă pecetea personalităţii în rezolvarea problemelor, în orientarea soluţiilor.
Stilul cadrului didactic se concretizează prin alegerile potrivite cu situaţiile de instruire, în
alegerea metodelor şi formelor de lucru pedagogic prin care el realizează un randament /performanţă
pedagogică superioară.
Stilurile clasice de relaţionare dintre profesor şi elev şi reuşita şcolară
Neculau şi Boncu (1998) arată că, în majoritatea cazurilor relaţia democratică
este cea mai indicată (iar relaţia permisiva, de tip ‘laisse-faire’ cea mai puţin indicată),
deoarece promovează relaţii amiabile între elevi, acceptarea profesorului de către clasă şi
performanţe şcolare înalte. Cercetările relevă o multitudine de stiluri/comportamente de conducere în
educaţie, fiind frecvent asociate stilului: democratic, autoritar, laissez-faire.
a). Stilul de conducere autoritar se caracterizează prin selectarea şi promovarea tehnicilor, a
procedeelor de învăţare, a modalităţilor de lucru, a etapelor activităţii dirijată efectiv de către
profesor. El structurează timpul, nu încurajează iniţiativele, sancţionează atitudinile şi rezultatele
instruirii elevilor, menţine o anumită distanţă faţă de grup.
b). Stilul de conducere democratic: profesorul încurajează implicarea activă a elevilor în
procesul învăţării, iniţiativa, potenţialul lor creativ; valorizează experienţa cognitivă a elevilor,
cooperează şi conlucrează cu elevii în organizarea situaţiei de învăţare; prezintă criteriile comune de
apreciere, de întărire pozitivă/negativă pe care le respectă împreună cu elevii; se comportă ca un
membru al grupului.
c). Stilul ,,laissez-faire”: relevă rolul pasiv al educatorului, indiferenţa, minimalizarea
fenomenelor semnificative în procesul instruirii; acceptă deciziile elevilor, comune ori individuale;
nu face evaluări la adresa comportamentelor elevilor, manifestă un nivel scăzut al aspiraţiilor şi
exigenţelor pedagogice ale predării; lasă demersul didactic să meargă de la sine; favorizează
obţinerea de rezultate slabe ale elevilor la învăţătură şi manifestarea conduitelor deviante.
2
Stiluri educationale (de relationare si predare in clasa)

Stilurile de relaţionare in educatie sunt un concept ‘multidimensional’, în interacţiunile de tip


şcolar (Ezechil, 2001). Aceeaşi autoare prezintă mai multe variante de stiluri cu relevanţă pentru
profesori şi şcoală:
- stilul personal – profilul comportamental constant, ca rezultat cumulativ al
experienţelor de viată individuale, grefate pe convingeri, concepţii proprii; acest stil se
reflectă şi în conduita profesională, prin variate particularităti temperamentale,
atitudinale, aptitudinale, de comunicare etc;
- stilul profesional – modul în care profesorul îşi exercită atribuţiile în clasă şi în şcoală;
- stilul de conducere – întemeiat pe cel personal şi profesional, învederează modul în
care profesorul îşi exercită autoritatea în relaţiile cu ‘subordonaţii’ – elevi;
managementul modern al clasei nu mai este centrat pe profesor, ci pe comunicare şi
dialog, pe facilitare, organizare de situaţii, pe prevenirea problemelor de conduită şi
disciplină etc);
- stilul comunicativ (comunicaţional) – modul în care profesorul înţelege să se ofere ca
partener de dialog interlocutorilor-elevi.

Deşi poartă amprenta personalităţii educatorului, stilul predării se poate ameliora/schimba.


Activitatea de predare poate fi predominantă de stiluri diferite care influenţează mai mult sau mai
puţin modul în care elevii se raportează la învăţător şi la sarcina de învăţare sau atmosfera din clasă.
Un bun educator este capabil de o mare varietate de stiluri didactice, având posibilitatea de
a-şi adapta munca sa diferitelor circumstanţe, conferind predării flexibilitate şi mai multă eficienţă.
Cercetările realizate pun în evidenţă faptul că, pentru materiile de bază din ciclul primar (citire,
scriere, matematică etc.), stilurile bazate pe dirijare şi control sistematic, pe individualizare şi
motivaţie extrinsecă sunt mai eficiente decât alte stiluri didactice.
Atmosfera psihologică de lucru creată de profesor constituie un factor decisiv pentru
eficienţa lecţiei pe care o predă; această atmosferă psihologică de studiu este o sinteză/rezultantă a
atitudinilor, a concepţiei sale despre profesia de educator şi a conduitei sale. Se vorbeşte tot mai mult
de necesitatea perfecţionării profesionale a educatorului, de realizarea unei treceri paradigmatice de
la abordarea tradiţională a educaţiei ,,tip produs”, centrată pe profesor, către abordarea ,,tip proces”,
progresistă, interactivă, centrată pe elev. Au fost promovate diverse modele de profesionalitate şi
profesionalizare a viitorilor educatori, capabili să-şi analizeze propriile practici, să-şi
îmbunătăţească stilul de predare, să rezolve probleme, să inventeze strategii.
Modelele actuale de formare a viitorilor educatori marchează trecerea de la ,,o meserie
artizanală” în care se aplică tehnici şi reguli, spre profesie, în care educatorul construieşte strategii de
predare–învăţare, bazându-se pe cunoştinţe, experienţa didactică anterioară, realizând o ,,expertiză”
a acţiunii educaţionale. Programele de formare iniţială a viitorilor educatori se concentrează pe
identificarea competenţelor profesionale solicitate de statutul şi rolul lor profesional, pe natura şi
geneza lor utilizându-se rezultatele studiilor şi cercetărilor experimentale, aporturile recente ale
psihologiei cognitive.

3
2. Competenţele profesorului

In acţiunea educativă acestea ar reprezenta “abilitatea comportării sale într-un anumit fel într-o
situaţie pedagogică”. În acest sens, “competenţa reprezintă posibilul comportamental, în timp ce
performanţa dezvăluie realul comportamental” (Belous, V, 1992, p.99). Competenţa este condiţionată
de informaţie, iar aceasta acţionează asupra performanţei şi stilului de muncă al profesorului în mediul
şcolar. Explicarea sistemic-funcţională a educaţiei aduce în atenţie problematica competenţelor
profesorului, în speţă comportamentul didactic raţional şi eficient al acestuia. Se consideră de către
unii cercetători (Potolea, D., 1983, 1988) că modelul cercetării comportamentului profesorului, dintr-o
perspectivă interacţională, ar putea fi sintetizat cu formula 1.
C=f(R.P.S. ed.gr.). (1)
În care:
- C=comportament;
- f= în funcţie de …;
- R=rolurile sau sarcinile asumate;
- P=însuşirile de personalitate;
S.ed.gr.=situaţiile educative într-o clasă, colectivitate şcolară (număr de elevi, vârstă, sex, nivel
de instruire, relaţia elev-elev etc
Comportamentul profesorului trece printr-un număr însemnat de transformări epistemice, în
dezbaterile pedagogice, transformări a căror aprofundare evidenţiază corelarea sa şi cu alte dimensiuni
- teleologică, axiologică, deontologică ş.a.. Diversitatea de conduite ale profesorului este prezentată cu
mai multe variabile de competenţe ale acestuia:
- competenţa comunicativă (iniţierea şi declanşarea actului comunicării cu elevii de către
profesor, prin combinarea diverselor aspecte ale căilor de transmitere şi decodificare a
mesajului informaţiilor şi stăpânirea de către el a anumitor atribute fiziologice şi psihice spre a
se face înţeles);
- competenţa informaţională (repertoriul de cunoştinţe, noutatea şi consecinţa acestora);
- competenţa teleologică (capacitatea de a concepe rezultatele educaţiei sub forma unei
pluralităţi de scopuri cu dimensiuni informaţionale, axiologice şi pragmatice care pot şi trebuie
să fie nuanţate ca posibil pedagogic, raţional gândit şi operaţionalizat);
- competenţa instrumentală (de utilizare a ansamblului de metode şi mijloace ale educaţiei în
vederea creerii unei performanţe comportamentale a elevilor adecvate scopurilor urmărite);
- competenţa decizională (elegerea între cel puţin două variante de acţiune în funcţie de valoarea
sau utilitatea mai mare pe care o au în a afecta comportamentul elevilor);
- competenţa apreciativă (măsurarea corectă a rezultatelor atinse cu elevii şi de către elevi).
Aceste competenţe sunt condiţionate de aptitudinile pedagogice şi de nivelurile culturii
profesionale ale profesorului: nivelul superior de organizare şi funcţionare a proceselor psihice
cognitive, afective şi psihomotorii ale acestuia cu suportul lor axiologic (cf. Mitrofan, N., 1988)
Sub incidenţa acestor competenţe, profesorul se poate caracteriza printr-un anumit “stil pedagogic”;
aceste stiluri acţionează asupra caracterului relaţiei profesori-elevi.:
- stilul cognitiv creativ (deschis la inovaţie);
- stilul rutinar (închis la inovaţie);
- stilul perceptiv (ce anume informaţii selectează din diferite surse);
- stilul directiv (îndrumare riguroasă);
- stilul nondirectiv (favorizează independenţa elevilor);
- stilul autoritar (profesor distant faţă de elevi);
- stilul democratic (profesor amabil, înţelegător, persuasiv, cooperant);
- stilul apreciativ (maniera personală de interpretare şi evaluare a situaţiilor educative) şi altele.

4
3. Profilul unui profesor de succes (democratic ?!?)

Profesorii de succes – acceptati de copii, cu rezultate foarte bune în pregătirea acestora - sunt
cei care:
 au o ‘atitudine profesională dezirabilă’: au atitudine pozitivă faţă de responsabilitate şi
muncă, faţă de elevi, de disciplina pe care o predau, faţă de rolul profesorului în
societate ;
 trebuie să simtă cu certitudine o plăcere de a lucra cu copiii, o anumită afecţiune fată
de aceştia, dar însoţită de o detaşare profesională şi de un anumit simţ al responsabilităţii ;
 acordă o atenţie sporită configurării ethosului comunicativ, date fiind influenţele
acestui subsistem asupra tuturor componentelor activităţii educative;
 asigură o instrumentializare şi o iniţiere a elevilor în strategiile de discurs, astfel încât
aceştia să fie în stare să sesizeze, să înţeleagă, să ierarhizeze, să-şi formeze o
competenţă informaţională – premisă a învăţării eficiente;
 dirijează evitând impulsurile şi corectează imediat eroarea, făcându-l să înţeleagă ce
demers propriu a adoptat care îl conduce la eroare;
 cere elevului număul cel mai mare de răspunsuri posibile, profitând de avantajele
instruirii individuale;
 evită şocurile emoţionale în procesul învăţării, prin prevenirea ăspunsurilor incorecte,
prin corectarea celor greşite, introducând cât mai puţine elemente traumatizante
posibile;
 are răspuns la orice întrebare ( legată de lecţii ), arătându-i elevului că absolut tot în
lume poate fi pus în discuţie ;
 încurajează perseverenţa care este, poate, achiziţia intelectuală cea mai importantă pe
care o poate poseda o fiinţă umană ;
 este un model pentru toţi elevii şi respectă intimitatea şi confidenţialitatea unor
informaţii cu privire la viaţa personală a elevului ;
 dezvoltă şi susţine în şcoală activităţi educaţionale în care elevii, profesorii şi părinţii
să relaţioneze pe poziţii egale, după principiul parteneriatului;
 susţine şi încurajează activităţile desfăşurate în echipe de specialişti şi participă la
activităţile de perfecţionare în domeniul educaţiei;
 admite educaţia integrată ca pe un scop fundamental în procesul de dezvoltare
armonioasă a personalităţii copiilor cu cerinţe educative speciale;
 sunt deschişi dialogului şi, în acelaşi timp, sunt un model sau un mentor pentru fiecare
din elevii clasei;
 sunt dispuşi să ofere ajutor fiecărui elev din clasă şi stimulează elevii clasei în
susţinerea lor reciprocă la activităţile de învăţare;
 sunt în măsură să coordoneze strategiile şi activităţile educative incluse în programa
şcolară şi sunt un sprijin activ al elevilor în situaţiile cand aceştia trebuie să aleagă cele
mai potrivite soluţii sau oportunităţi de rezolvare a problemelor din viaţa cotidiană;
 auncapacitatea de a prezenta conţinuturile specifice diferitelor arii curriculare în
concordanţă cu cerinţele educative ale elevilor clasei.

5
Aşadar, niciunul din cele 3 tipuri de profesor NU caracterizează profesorul de succes, ideal.
Idealul, ca în multe alte aspecte ale vieţii, se află undeva la confluenţa acestora, este un summum
fericit şi reuşit de însuşiri şi trăsături pedagogice.

Dar, dincolo de orice altă consideraţie, profesorul ideal este cel dedicat trup şi
suflet muncii sale, cu aplecare şi dragoste neţărmurită pentru copii, este un apostol!

Bibliografie:

Constantin, Cucoş – “Pedagogie”, Editura Polirom, 1996


Dumitriu, Gh., Comunicare şi învăţare, E.D.P., Bucureşti, 1998
Dragu, A., Structura personalităţii profesorului, E.D.P., Bucureşti,1996
Ionescu, M., Chiş, V., Strategii de predare-învăţare în concordanţă cu scopurile
didactice,în Sinteze pe teme de didactică modernă, Tribuna Învăţământului, Bucureşti, 1986
Potolea, D., Profesorul şi strategiile conducerii învăţării, Editura Academiei, Bucureşti,
1989
Şoitu, L., Pedagogia comunicării, E.D.P., Bucureşti, 1997
Stefanovic, Iozef – “Psihologia tactului pedagogic al profesorului”, E.D.P. Bucureşti, 1979