UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” din SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL FAMILIEI

SUPORT CURS ID

Conf. univ. dr. Codruţa Hageanu

2019
CUPRINS:
Ghid de utilizare a manualului

Unitatea de studiu 1. Familia şi dreptul familiei

Unitatea de studiu 2. Căsătoria

Unitatea de studiu 3. Efectele nepatrimoniale ale căsătoriei
Unitatea de studiu 4. Efectele patrimoniale ale căsătoriei

Unitatea de studiu 5. Nulitatea căsătoriei

Unitatea de studiu 6. Desfacerea căsătoriei
Unitatea de studiu 7. Rudenia şi filiaţia
Unitatea de studiu 8. Adopţia
Unitatea de studiu 9. Obligaţia de întreţinere
Unitatea de studiu 10. Autoritatea părintească

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

1.Introducere
Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a
conţinutului disciplinei Dreptul familiei şi un ghid pentru modul în
care trebuie parcursă şi însuşită această disciplină care este
comună învăţămâtului la forma de zi şi la forma de învăţământ la
distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.
El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la
distanţă (ID) şi constituie un instrument util pentru parcurgerea,
însuşirea şi evaluarea disciplinei.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi
procedurile de uz larg în învăţământul naţional şi internaţional care
se adresează învăţării individuale pe baze inte-ractive. Parcurgerea
manualului pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea infor-
maţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi
aplicarea cunoştinţelor do-bândite la rezolvarea unor probleme
specializate; el stimulează de asemenea studentul, prin bibliografia
recomandată la sfârşitul fiecărei teme, în aprofundarea disciplinei
Dreptul familiei; de asemenea manualul deschide direcţii de
cercetare ştiinţifică în această materie.
Manualul este structurat pe unităţi de studiu. Unitatea de
studiu reprezintă o parte omogenă din conţinutul manualului,
caracterizată de un număr de termeni de referinţă (cuvinte-cheie),
care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de
concentrare intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul
se referă la conţinutul de idei al temei de studiu şi nu ia în calcul
întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de
autoevaluare sau pe cele de evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din
perspectiva exigenţelor autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor
suprapune pe re-zultatele aşteptate doar cu condiţia respectării
procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedură care
este prezentată în cele ce urmează.

2.Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza
unui program de autoinstruire. Recomandăm câteva reguli de bază
în procedura de realizare a programului de autoinstruire pe baza
manualului de faţă:
a) Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt
prezentate în manual, chiar în cazul în care studentul apreciază că
ar putea să nu parcurgă o unitate şi că ar putea să înţeleagă
celelalte unităţi. Criteriile şi modalitatea de „înlănţuire” a temelor
de studiu sunt prezentate la fiecare temă de studiu şi ele trebuie
respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametri
maximali a programului de autoinstruire.
b) Fiecare temă de studiu conţine şi un test de evaluare şi
temă pentru acasă pe care studentul trebuie să le realizeze cu
scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii fenomenelor
şi instituţiilor descrise sau prezentate în tema de studiu.
 c) Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema
pentru acasă nu sunt de perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate
contra cronometru.
d) Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este
următoarea:
- se citesc obiectivele şi competenţele unităţii de studiu –
identificabile şi cu ajutorul următoarei pictograme:

- se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie) –

identificabili şi cu ajutorul următoarei pictograme:

- se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în

rezumat – identificabil şi cu ajutorul următoarei

pictograme:
- se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al temei de
studiu – identifi-cabile şi cu ajutorul următoarelor

pictograme: sau
- se parcurge bibliografia recomandată – identificabilă şi

cu ajutorul următoarei pictograme:

- se răspunde la întrebările recapitulative - identificabile şi

cu ajutorul următoarei pictograme:

- se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică
corectitudinea răspunsurilor prin confruntare cu
răspunsurile date la sfârşitul manua-lului – identificabil

şi cu ajutorul următoarei pictograme:

 - se efectuează testul de evaluare sau/şi tema pentru acasă
sau de control (după caz) - identificabil şi cu ajutorul

următoarelor pictograme: sau

Obervaţii: este recomandabil ca înaintea testelor de

autoevaluare să se facă o pauză de 30 de min. sau de o oră. De
asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu să se
facă o pauză de 30 de minute.
e) Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de o temă
pe zi pentru a nu se periclita însuşirea temeinică şi structurală a
temei. În funcţie de necesităţile şi posibilităţile de studiu ale unui
student, studiul unei teme poate fi fracţionat pe mai multe zile
deddicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.
Tema pentru acasă (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu
de reflecţie pentru fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un
instrument indispensabil de studiu individual necesar însuşirii şi
mai ales înţelegerii temei, Rezolvarea ei se poate face în
aproximativ 1-2 ore.
Tema de control (TC) reprezintă un exerciţiu obligatoriu
mai amplu, cu caracter integrativ, care are rolul de a realiza un
liant noţional şi cognitiv între temele studiate anterior şi de a
provoca capacitatea sintetică şi creativă a studentului. Pregătirea ei
necesită un effort mai îndelungat (aprox. 10 ore), implică
stăpânirea temelor anterioare, precum şi consultarea tutorelui de
disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe parcursul
manualului astfel încât să acopere cele mai importante părţi ale
acestuia.

3. Prezentarea manualului de studiu şi a disciplinei

Manualul de studiu „Dreptul familiei” reprezintă o sinteză
realizată în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la
forma de învăţământ de zi.
La baza acestui manual a stat, în primu rând, o concepţie
didactică.
 Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în
principiu, într-o manieră mai accentuat enunciativă, elementele de
detaliu sau de explicaţie exhaustivă (necesare pentru atingerea
scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi
găsite de către student în bibliografia de specialitate recomandată.

3.1.Obiectul manualului „Dreptul familiei”

Obiectul manualului îl reprezintă familia cu principalele
instituţii care conturează dreptul familiei: căsătoria, efectele
acesteia, nulitatea şi desfacerea ei, rudenia şi filiaţia, adopţia,
obligaţia de întreţinere şi autoritatea părintească.
3.2.Obiectivele disciplinei
Manualul de „Dreptul familiei” îşi propune ca obiectiv
general cunoaşterea şi înţelegerea de către studenţii anului III a
conceptelor, normelor şi instituţiilor acestei discipline, în corelare
cu elemente referitoare la partea generală a dreptului civil şi
persoana fizică.
Obiective principale:
 iniţierea Dreptul familiei prin însuşirea noţiunilor,
conceptelor şi instituţiilor acestui domeniu;
 capacitatea studenţilor de a aplica cunoştinţele teoretice şi
textele legale la situaţii concrete de fapt;
 formarea unui vocabular juridic corespunzător şi a
capacităţii de a aplica practic noţiunile teoretice învăţate.
4.Descrierea structurii manualului:
Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului
individual (autoinstruire) şi este sitematizat în unităţi de studiu.
Structura fiecărei unităţi de studiu este următoarea:
I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)
II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei
pentru student)
III. Termeni de referinţă (cuvinte-cheie)
IV. Durata de parcurgere a unității de studiu
V. Structura temei de studiu
VI. Rezumatul ideilor principale
VII. Conţinutul dezvoltat de idei al unității de studiu
 VIII. Bibliografia recomandată
IX. Întrebări recapitulative
X. Teste de autoevaluare
XI. Teste de evaluare
XII. Teme de casă

Unitatea de studiu 1
Familia şi dreptul familiei
I. Obiectivele specifice temei
 însuşirea cunoştinţelor teoretice privind definirea
familiei şi a dreptului familiei
 înţelegerea fenomenului şi a principiilor care stau
la baza familiei
 înţelegerea modului în care se lucrează cu actele
normative aplicabile

II. Competenţe specifice dobândite de student

 formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele
specifice (Codul civil, legile speciale etc.)
 dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele
teoretice la exemple concrete
 utilizarea corectă a limbajului juridic

III. Cuvinte cheie:

 familie, dreptul familiei, principii fundamentale

IV. Structura unităţii de studiu

1. Noţiunea de familie
2. Clasificarea sociologică
3. Definiţia dreptului familiei
4. Izvoarele
5. Principiile dreptului familiei

VI.Conţinutul unităţii de studiu 1

Familia

Încă de la apariţia vieţii pe pământ, oamenii au ales să trăiască

în grupuri, indiferent care era legătura dintre membrii acestora:
teritoriul ocupat, zeitatea căreia i se închinau, descendenţa din
acelaşi strămoş pe linie maternă sau paternă şi, mai târziu, filiaţia,
rudenia şi căsătoria.
Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza
I, 18) şi a făcut pe bărbat şi pe femeie, astfel că majoritatea
civilizaţiilor au adoptat căsătoria monogamă heterosexuală ca bază
a familiei şi, în final, a societăţii, pentru că aproape toată viaţa
umană se desfăşoară în cadrul unei familii, pornind de la familia în
care ne naştem şi ajungând la familia în care aducem pe lume
propriii copii.

Din punct de vedere sociologic, familia se clasifică astfel:

– familia nucleu – constă în doi adulţi de sex opus care întreţin o
relaţie sexuală aprobată de societate, împreună cu copiii lor, fireşti
sau adoptaţi. Acest tip de familie, la rândul său, poate fi de
orientare, respectiv familia în care ne naştem şi în care ocupăm
statutul de copil, şi familia de procreare, familia pe care o creăm
prin căsătorie şi obţinem statutul de adult;
– familia extinsă sau consangvină – reuneşte două sau mai multe
familii nucleare unite prin legătura părinte-copil şi include
legăturile între fraţi şi surori;
– familia poligamă sau poliandră – forma de căsătorie în care un
bărbat/o femeie are dreptul să se căsătorească cu mai multe
femei/bărbaţi în acelaşi timp. Poliandria este o formă de căsătorie
puţin răspândită, cercetările antropologice rezumându-se la citarea
doar a două societăţi poliandre (Nayar şi Toda din India) şi a unor
grupuri din Nepal.
În schimb, poligamia este mult mai răspândită, ea fiind o
practică a populaţiilor musulmanecare s-a extins şi în unele ţări
occidentale. În România, bigamia şi poligamia sunt considerate
infracţiuni sancţionate de Codul penal cu pedeapsa închisorii de la
1 la 5 ani. Nu este pedepsită persoana care, conform legii sale
naţionale, poate practica această formă de mariaj, însă ea nu poate
încheia legal o căsătorie în România decât dacă are statut de
persoană necăsătorită, divorţată sau văduvă.
Din punct de vedere etimologic, termenul de familie provine
din limba latină, din cuvântul familia, -ae, care la început desemna
toţi sclavii care trăiau sub acelaşi acoperiş sau sub puterea
aceluiaşi pater familias.

Din punct de vedere juridic, trebuie să analizăm mai întâi

legislaţia şi apoi doctrina şi jurisprudenţa în materie. Legislaţia
actuală nu defineşte familia în general, ci doar aplicaţiile practice
ale ei în diferite domenii, sensul fiind mai extins sau mai restrâns,
după caz. Uneori, legiuitorul vizează înţelesul restrâns al noţiunii
de familie, cum s-a întâmplat în dispoziţiileart. 1-44, 100-112 C.
fam. (în prezent abrogat), însă, de cele mai multe ori sensul este
unul lărgit. Așa, de exemplu în art.177 C. pen., care arată ce se în-
ţelege, în concepţia legii penale, prin „membru de familie”, şi în
Titlul VIII, Capitolul I al Codului penal, intitulat „Infracţiuni
contra familiei”.
Și în alte legi speciale, noţiunea de familie primeşte accepţiuni
mai largi. Aşa, de exemplu, potrivit dispoziţiilor Legii locuinţeinr.
114/1996 (art. 17), „prin familie (…) se înţelege soţul, soţia, copiii
şi părinţii soţilor, care locuiesc şi gospodăresc împreună”. Potrivit
dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, „prin familie se
înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu
părinţii lor” [art. 8 alin. (4) din lege].
Articolul 258 NCC prevede că familia se întemeiază pe că-
sătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi
pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi edu-
carea copiilor lor. Alineatul (4) al aceluiaşi articol arată că, în
sensul prezentului Cod civil, prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia
uniţi prin căsătorie. Prin această prevedere, reluată şi în capitolele
referitoare la căsătorie, adopţie şi reproducerea umană asistată
medical cu terţ donator, se stabileşte expressisverbis că în sistemul
nostru juridic nu se recunosc căsătoriile şi parteneriatele între
persoane de acelaşi sex. În acelaşi timp, s-a pus capăt
controverselor doctrinare, respectiv au rămas fără obiect susţinerile
că, întrucât legea nu interzice expres aceste căsătorii, ele ar putea fi
considerate permise.
Se observă că acest act normativ îmbrăţişează sensul restrâns
al noţiunii de familie, incluzând în această noţiune soţii şi copiii
acestora. Credem că legiuitorul a ales această soluţie, pentru că,
practic, familia nucleu este cel mai des întâlnită, însă definiţia nu
mai concordă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, care s-a pronunţat în legătură cu viaţa de familie atunci
când a fost sesizată cu încălcări ale art. 8 din Convenţia europeană
a drepturilor omului. Prin deciziile sale, Curtea a impus o sferă mai
largă pentru noţiunea de familie, respectiv includerea în aceasta şi
a bunicilor şi, în unele situaţii, a concubinilor, deci a persoanelor
care alcătuiesc o familie în afara căsătoriei. Aşa de exemplu, în
cauza Marckx c. Belgiei din anul 1979 s-a arătat că, „în ochii
Curţii, viaţa familială în sensul art. 8 înglobează cel puţin rapor-
turile între rudele părinţilor, care pot juca un rol considerabil, de
exemplu, între bunici şi nepoţi. (…) Dezvoltarea vieţii de familie a
unei mame celibatare şi a copilului recunoscut de ea ar fi
împiedicată dacă cel din urmă nu ar intra în familia celei dintâi”.
În ceea ce priveşte concubinajul, hotărârea-pilot trebuie a fi
considerată cea pronunţată în cauza Kroon c. Olandei. Prin această
hotărâre din anul din 1994, Curtea a decis că interdicţia, instituită
de legea naţională, femeii căsătorite de a tăgădui paternitatea
soţului este contrară prevederilor art. 8 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, articol
care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie. Argumente pentru teza indicată anterior se regăsesc în
considerentele hotărârii, în care se arată că este mai demnă de
protecţie familia de fapt existentă între mamă, concubin şi copiii
lor pe care îi cresc şi îngrijesc împreună, decât familia de drept,
născută din căsătorie, dar care în fapt nu mai există, dintre mamă şi
soţul său.
Limba română modernă consacră noţiunii de familie un sens
restrâns, definind-o ca formă socială de bază, întemeiată pe căsă-
torie şi care constă din soţ, soţie şi din descendenţii acestora, şi un
sens larg, conform căruia familia reprezintă totalitatea persoanelor
care se trag dintr-un strămoş comun; neam, descendenţă.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că legislaţia şi juris-

prudenţa română ar trebui să consacre sensul extins al noţiunii de
familie, aşa cum acesta se desprinde din hotărârile C.E.D.O.,
întrucât jurisprudenţa instanţelor europene constituie izvoare ale
dreptului intern.

Concluzionând, considerăm că familia poate fi definită

ca un grup restrâns de persoane legate prin căsătorie, rudenie, afi-
nitate sau fără nicio legătură juridică şi care trăiesc efectiv îm-
preună.

Dreptul familiei

§1. Noţiune
Dreptul familiei este ramura sistemului de drept care cuprinde
totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile de familie
şi cele asimilate acestora, indiferent de caracterul patrimonial sau
nepatrimonial.
Această ramură de drept este într-o strânsă legătură cu morala,
multe dintre principiile sale fiind o preluare a regulilor morale.
Dreptul familiei este o ramură de drept privat,
 §2. Izvoarele dreptului familiei
a) Normele dreptului european constituie izvorul primordial,
iar dintre acestea trebuie să indicăm Convenţia europeană a
drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii Europene în această
materie, care sunt obligatorii pentru instanţele române.
b) Constituţia României constituie izvor fundamental al drep-
tului familiei, întrucât cuprinde o parte dintre principiile acestei
ramuri de drept, cum sunt principiul egalităţii femeii cu bărbatul,
al ocrotirii de către stat a căsătoriei şi a familiei, precum şi al
intereselor mamei şi ale minorilor.
c) Codul civil constituie izvorul organic principal al dreptului
familiei. Structura acestuia, în linii mari, a fost prezentată atunci
când s-a abordat problema obiectului de reglementare a dreptului
familiei, aşa încât se mai impune doar precizarea că acest act
normativ a fost pus în aplicare la data de 1 octombrie 2011 (prin
Legea
nr. 71/2011).
d) Alte acte normative ce cuprind dispoziţii cu privire la
relaţiile de familie sunt:
– Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, repu-
blicată;
– Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului;
– Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,
republicată.

§3. Principiile generale ale familiei şi ale căsătoriei

10. Din analiza Titlului I al Cărţii intitulate „Despre familie”din
Codul civil putem desprinde principiile care guvernează familia,
căsătoria, principii care trebuie să fundamenteze orice act normativ
sau administrativ şi orice decizie judiciară referitoare la aceasta.
În ordinea în care sunt prevăzute de textele legale, aceste
principii sunt:
 – principiul căsătoriei liber consimţite între soţi [art. 258alin. (1)
şi art. 259
alin. (1)];
– principiul egalităţii în drepturi a soţilor [art. 258 alin. (1)];
– principiul ocrotirii familiei de către societate şi stat prin
măsuri economice şi sociale [art. 258 alin. (2) şi (3)];
– principiul monogamiei [art. 258 alin. (4) şi art. 259 alin. (1)];
– principiul interzicerii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex
[art. 258 alin. (4) şi art. 259 alin. (1) şi (2)];
– principiul încheierii căsătoriei în scopul întemeierii unei fa-
milii şi dreptul de a se căsători [art. 259 alin. (2)];
– principiul caracterului laic al căsătoriei sau caracterul
subsecvent al căsătoriei religioase [art. 259 alin. (3)];
– principiul solemnităţii căsătoriei [art. 259 alin. (4)];
– principiul egalităţii în drepturi a copiilor din afara căsătoriei
cu cei din căsătorie (art. 260);
– principiul interesului superior al copilului [consacrat expres în
art. 263 şi reluat în art. 258 alin. (1), art. 261, art. 262 şiart. 264].
 VII. Bibliografie
Codruţa Hageanu – Dreptul familiei şi actele de stare civilă,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017; Al. Bacaci, C.Hageanu, V.
Dumitrache- Dreptul familiie, Editura CH Beck, Bucureşti, 2012

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative:

1. Definiţi familia şi dreptul familiei?

2. Care sunt principiile dreptului familiei?

XI. Temă pentru acasă:

Identificaţi state sau regiuni în care este permisă
sau practicată poligamia sau poliandria şi modul în
care acestea sunt reglementate.

Unitatea de studiu 2
CĂSĂTORIA

I. Obiective specifice:
 însuşirea noţiunilor specifice acestor
instituţii
 studenţii să înţeleagă diferenţele dintre
căsătoria şi contract, condiţiile de fond şi de
formă pentru încheierea căsătoriei
 să înţeleagă importanţa interpretării şi
aplicării corecte a legii

II. Competenţe specifice dobândite de

studenţi:
 deprinderea de a lucra cu Codul civil şi
legile speciale în materie
 să fie capabil să aplice unele dispoziţii
legale speciale

III. Cuvinte cheie:

Căsătorie, logodnă, concubinaj, condiţii de
fond, impedimente, condiţii de formă
IV. Structura unităţii de studiu:
1. Logodna
2. Concubinajul
3. Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei
4. Impedimentele la încheierea căsătoriei
5. Condiţii de formă pentru încheierea căsătoriei

V. Rezumat:
Căsătoria este una dintre cele mai vechi
instituţii ale omenirii care se poate încheia numai dacă
cei doi viitori soţi au împlinit vârsta legală, sunt de
sex diferit, şi-au dat consimţământul neviciat la
încheierea căsătoriei, nu mai sunt căsătoriţi, nu sunt
rude sau alienaţi mintal şi nici nu sunt în raport de
tutelă. Capitolul analizează şi logodna şi
concubinajul.

VI. Conţinutul unităţii de studiu 2

Căsătoria

Căsătoria reprezintă o instituţie extrem de importantă în

economia dreptului familiei, pentru că majoritatea relaţiilor sociale
ocrotite de această ramură de drept îşi au izvorul în căsătorie.
Analiza acestei instituţii va fi precedată de scurte considerente
privind logodna şi concubinajul.

Secţiunea 1. Logodna

§1. Noţiune şi condiţii

Includerea logodnei între instituţiile reglementate de Codul
civil, după ce Codul familiei nu făcea nicio referire la ea, re-
prezintă o întoarcere în timp nejustificată, pentru că fenomenul nu
este atât de răspândit pentru a beneficia de un întreg capitol în
Codul civil, în timp ce concubinajul este abia amintit.

Logodna este definită ca promisiunea reciprocă de a

încheia căsătoria, ea fiind considerată un acord sentimental şi
intelectual asupra unei căsătorii viitoare. În ceea ce priveşte natura
sa juridică, logodna este un act juridic, deşi particularităţile sale nu
se conciliază în unele privinţe cu teoria clasică a actului juridic
civil, în special pentru că încheierea logodnei nu naşte efecte
juridice, încheierea căsătoriei nefiind obligatorie pentru niciunul
dintre parteneri.

Condiţiile de fond pentru încheierea valabilă a logodnei sunt

vârsta de 18 ani pentru ambii viitori soţi, voinţa de a se logodi
exprimată prin consimţământul lor liber, viitorii soţi să nu fie rude
(fireşti sau din adopţie) în linie dreaptă sau în linie colaterală până
la al patrulea grad inclusiv, să nu fie căsătoriţi, să nu fie alienaţi
sau debili mintal şi să nu existe un raport de tutelă între ei. De
altfel, tutela este exclusă între persoanele majore şi nepuse sub
interdicţie.
Tot o condiţie de fond este şi necesitatea diferenţierii sexuale
între cei doi parteneri care se logodesc..

§2. Ruperea logodnei

Aşa cum arătat anterior, dacă unul dintre logodnici rupe
logodna, indiferent dacă are un motiv serios sau nu are niciun
motiv şi indiferent cât de aproape este proiectata căsătorie, el nu
poate fi constrâns să încheie căsătoria, întrucât din încheierea
logodnei nu se naşte o astfel de obligaţie, ea fiind contrară
dreptului persoanei de a refuza să se căsătorească.
Ruperea logodnei este posibilă oricând şi în orice condiţii,
clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei fiind considerată
nescrisă.

§3. Efectele logodnei

Din punct de vedere al efectelor, distingem între efectele
logodnei şi efectele ruperii acesteia.

În primul rând, am arătat că logodna nu produce efecte

patrimoniale şi nici nu obligă la încheierea căsătoriei. În
schimb, logodna naşte obligaţia negativă de a nu rupe logodna
în mod abuziv şi, în anumite condiţii, credem că poate constitui o
dovadă a existenţei convieţuirii dintre cei doi logodnici, deci o
bază pentru prezumţia de paternitate faţă de tatăl din afara
căsătoriei (art. 426 NCC).

În al doilea rând, efectele ruperii logodnei sunt doar

de natură patrimonială şi constau în restituirea darurilor, despă-
gubiri pentru prejudiciul cauzat prin ruperea abuzivă a logodnei şi
caducitatea donaţiilor făcute de un terţ viitorilor soţi sau unuia
dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei (art. 1030 NCC).
 Primul efect pe care ruperea logodnei îl produce este restituirea
darurilor pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei
sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei. Se observă că
legiuitorul nu condiţionează restituirea de existenţa unui abuz, ca
urmare, aceasta se datorează indiferent care a fost motivul
despărţirii, dacă a existat sau nu un motiv şi care parte a avut
iniţiativa ruperii logodnei.
Concluzionând, arătăm că, în cazul ruperii logodnei, principiul
este restituirea darurilor făcute reciproc de logodnici în consi-
derarea logodnei sau a căsătoriei, iar excepţia sunt darurile obiş-
nuite, pe care logodnicii sunt îndreptăţiţi să le păstreze. Darurile
obişnuite sunt bunurile de valoare mică sau medie, în funcţie de
nivelul de trai al persoanei care le-a făcut, remise cu ocazii cum ar
fi ziua de naştere sau sărbătorile de peste an, ocazii cu care se fac
de obicei cadouri, chiar şi în cazul în care logodna nu ar fi fost
încheiată.
Credem că o situaţie specială este cea a inelului de logodnă,
care trebuie inclus în categoria darurilor ce trebuie restituite, mai
ales că acesta poate avea pentru cel ce l-a dăruit o valoare
sentimentală, în cazul în care este o bijuterie de familie[1].
Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu
putinţă, în măsura îmbogăţirii. Imposibilitatea restituirii în natură
poate rezulta din pieirea, fortuită sau culpabilă, ori din înstrăinarea
bunului. Considerăm că restituirea în echivalent nu trebuia limitată
la măsura în care patrimoniul logodnicului obligat la restituire a
cunoscut o îmbogăţire şi că era echitabil să se restituie valoarea
reală a bunului imposibil de restituit. Aceasta, întrucât, în ambele
situaţii (pieire sau înstrăinare), logodnicul este culpabil, în primul
caz de neglijenţă, iar în al doilea de ingratitudine, pentru că a
înstrăinat un bun primit în dar de la logodnicul său.

[1]
În doctrina franceză s-a susţinut că inelul de logodnă nu ar trebui restituit dacă vina
ruperii logodnei revine celui ce a oferit inelul, cu excepţia cazului în care acesta este o bijuterie
de familie. Credem că, în lipsa unei prevederi exprese, această distincţie în funcţie de culpă
nu se aplică şi în dreptul nostru, deci inelul de logodnă se va restitui în toate cazurile în care
restituirea este solicitată, la fel ca celelalte daruri.
 Cel de-al doilea efect patrimonial al ruperii logodnei
este acela că partea care rupe logodna în mod abuziv sau care în
mod culpabil l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi
obligată la despăgubiri.

§4. Termenul de prescripţie

Acţiunea în restituirea darurilor pe care logodnicii le-au primit
în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea
căsătoriei, precum şi acţiunea în despăgubiri formulate în temeiul
articolului anterior sunt supuse unui termen special de prescripţie,
mai scurt decât cel din dreptul comun.

Termenul este de un an şi curge de la ruperea logodnei.

Data la care a fost ruptă logodna se dovedeşte cu orice mijloc de
probă. Termenul de un an este un termen de prescripţie supus
dispoziţiilor privind repunerea în termen, suspendarea şi pres-
cripţia (art. 2522, art. 2532-2543 NCC). Termenul mai scurt a fost
prevăzut, în principal, în scopul prezervării probelor. Fiind admis
orice mijloc de probă, cel mai adesea se va folosi dovada cu
martori, iar aceasta este extrem de perisabilă, pentru că se bazează
pe percepţia şi memoria persoanelor apropiate logodnicilor.

Secţiunea a 2-a. Concubinajul

Termenul de concubinaj, utilizat în limbajul juridic pentru a
desemna o relaţie stabilă între două persoane de sex diferit care nu
sunt legate prin căsătorie, provine din expresia latină cum
cubare,care înseamnă a dormi împreună. Evident că sensul actual
al concubinajului este mult mai larg, neputând fi redus doar la
relaţia intimă între persoane. Concubinajul presupune o
convieţuire stabilă, o locuinţă comună, participarea la cheltuielile
comune şi chiar creşterea şi întreţinerea unui copil, deosebirea faţă
de căsătorie constând în lipsa actului juridic,
Sensul extins al acestei noțiuni este consacrat și de Curtea
Europeană a Drepturillor Omului care, într-o hotărâre relativ
recentă1 a decis că o relaţie de coabitare între persoane de acelaşi
sex reprezintă, în realitate, o viaţă de familie, iar nerecunoașterea
acestei uniuni reprezintă o încălcare a art.8 CEDO care garantează
respectarea vieții private și de familie. Pentru prima oară în

România au fost recunoscute anumite efecte concu-

binajului prin noul Cod civil, astfel:
– art. 426 introduce prezumţia de paternitate şi între concubini,
cu condiţia dovedirii convieţuirii în perioada timpului legal al
concepţiei şi
– art. 441 prevede că reproducerea umană asistată medical cu
terţ donator poate fi solicitată şi de părinţi (un bărbat şi o femeie)
care nu sunt căsătoriţi. Este adevărat că nu se solicită existenţa
unei perioade de convieţuire anterior cererii, aşa cum prevede, de
exemplu, legislaţia franceză, dar credem că legiuitorul a avut în
vedere cuplurile căsătorite sau cele de concubini, pentru că doar
acestea pot asigura stabilitatea necesară copilului ce se va naşte
prin aplicarea acestei proceduri.
Legislaţia specială recunoaşte, de asemenea, unele efecte
concubinajului. Astfel, Legea nr. 273/2004 reglementează o excep-
ţie de la interdicţia adopţiei multiple şi permite adoptarea unui
copil adoptat de o persoană singură de către persoana de sex opus
cu care primul adoptator are o relaţie stabilă.

Secţiunea a 3-a. Căsătoria

§1. Precizări prealabile

1
Oliari ș.a. contra Italiei, cererea nr.18766/11 și 36030/11 din 2015.
 Una dintre cele mai vechi instituţii pe care le-a cunoscut
societatea umană şi care a căpătat cele mai diverse forme în funcţie
de religie, teritoriu sau epocă istorică este căsătoria. Căsătoria a
fost definită ca fiind un contract solemn, prin care bărbatul şi
femeia stabilesc între ei o uniune sancţionată de lege, cu scopul de
a trăi împreună, însă referirea la contract a fost criticată, pentru că
între cele două instituţii există deosebiri fundamentale[1]. Chiar
dacă deosebirile încep să se estompeze prin contractualizarea
accentuată pe care o cunoaşte căsătoria, rămâne mai potrivită
definirea căsătoriei ca fiind uniunea liber consimţită dintre un
bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea condiţiilor de fond şi
de formă prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii.

De lege lata, pentru încheierea valabilă a unei căsătorii,

legea prevede necesitatea îndeplinirii următoarelor condiţii: vârsta
matrimonială, consimţământul viitorilor soţi şi diferenţierea
sexuală. Acestor condiţii generale li se adaugă condiţiile speciale,
prevăzute numai pentru anumite categorii sociale: minori, cetăţeni
străini.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei pot fi clasificate în
biologice şi psihologice. Sunt condiţii biologice vârsta matrimo-
nială, diferenţierea sexuală şi comunicarea sănătăţii, iar la con-
diţiile psihologice se încadrează consimţământul viitorilor soţi.

§2. Vârsta matrimonială (vârsta legală minimă cerută

pentru încheierea valabilă a unei căsătorii)

[1]
Pentru o comparaţie între căsătorie şi contract, a se vedea AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE,
C.C. HAGEANU, op. cit., p. 14.În ceea ce privește natura juridică a căsătoriei, în literatura
juridică s-a susținut că aceasta este un act juridic bilateral nepatrimonial și o instituție, adică
un statut juridic caracterizat prin drepturi și obligații specifice și reciproce ale soților, atât în
plan personal, cât și patrimonial. M. Avram, Drept civil...op.cit., p.26.
 REGULA: Această condiţie pentru încheierea unei
căsătorii este reglementată de
art. 272 NCC, care stabileşte vârsta matrimonială sau vârsta
minimă de la care o persoană, indiferent de sex, se poate căsători
la 18 ani.

EXCEPŢIE: Regula care stabileşte vârsta matrimonială

la 18 ani cunoaşte şi o excepţie. Astfel, pentru motive temeinice,
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători, cu
îndeplinirea cumulativă a unor condiţii speciale, care se adaugă
condiţiilor generale de fond şi de formă prevăzute pentru
încheierea căsătoriei. În primul rând, este necesar să existe motive
temeinice care să justifice încheierea căsătoriei înainte de
împlinirea vârstei matrimoniale (sarcina femeii sau naşterea unui
copil au fost cel mai des întâlnite, eliberarea unui aviz medical,
încuviinţarea părinţilor şi autorizarea instanţei de tutelă în a
cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul.

§3. Diferenţierea de sex

Articolul 277 NCC prevede expres că este interzisă căsă-

toria între persoane de acelaşi sex, dar şi dispoziţia că în România
aceste căsătorii sau parteneriatele civile încheiate în străinătate nu
sunt recunoscute, indiferent de cetăţenia partenerilor.
Sfârşitul secolului al XX-lea a fost marcat de o puternică miş-
care în favoarea recunoaşterii juridice a cuplurilor homosexuale,
care s-a materializat prin consacrarea parteneriatelor civile de
acest gen în numeroase state: Danemarca în 1989, Norvegia în
1993, Suedia în 1994, Islanda în 1996, Olanda şi Belgia în 1998,
Franţa în 1999. S-a deschis astfel calea spre căsătoriile homo-
sexuale, a căror recunoaştere legală a intervenit în primii ani ai
secolului al XXI-lea în Olanda (2000), Belgia (2003), Canada şi
Spania (2005).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deşi acuzată că pro-
movează o filozofie individualistă, s-a menţinut pe o poziţie
prudentă şi a refuzat să tranşeze această problemă în continuă
schimbare, lăsând-o, deocamdată, în competenţa statelor.
În schimb, în ceea ce priveşte transsexualii şi posibilitatea lor de
a se căsători după realizarea schimbării de sex şi efectuarea
cuvenitelor rectificări în actele de stare civilă, jurisprudenţa instan-
ţei europene a trecut de la respingerea acestor cereri motivat de
indisponibilitatea statutului persoanei (cauza Rees c. Regatului
Unit) la a admite că un transsexual poate să îşi modifice statutul
civil şi să se căsătorească cu o persoană care are acelaşi sex cu cel
pe care transsexualul l-a avut la naştere (cauza Christine Goodwin
c. Regatul Unit, pentru că soluţia contrară ar atinge însăşi esenţa
dreptului la căsătorie. În România nu sunt recunoscute
căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau
contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni
străini. Se consacră astfel caracterul de ordine publică al acestei
condiţii, care devine de esenţa căsătoriei.

§4. Consimţământul la căsătorie

Articolul 271 NCC cuprinde un singur alineat, care pre-

vede că la baza căsătoriei care se încheie între bărbat şi femeie stă
consimţământul personal şi liber al acestora. Textul reia într-o
formă prescurtată dispoziţiile art. 16 C. fam. şi se completează cu
dispoziţiile art. 287 alin. (1) NCC, care prevăd că viitorii soţi sunt
obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da
consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a doi
martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.
 Ca în cazul oricărui act juridic, consimţământului valabil expri-
mat la încheierea căsătoriei este o condiţie de fond dirimantă, iar
absenţa lui este sancţionată cu nulitatea absolută.
Pentru ca actul juridic al căsătoriei să fie valabil încheiat,
consimţământul:
– trebuie să fie dat personal de viitori soţi în faţa ofiţerului
de stare civilă;
– trebuie să fie liber, adică neviciat. Ca în cazul oricărui act
juridic, consimţământul trebuie să nu fie viciat prin eroare, dol sau
violenţă, o astfel de căsătorie, potrivit dispoziţiilorart. 298 NCC,
fiind lovită de nulitate relativă. În practică, viciul de consimţământ
cel mai des întâlnit este dolul prin omisiune, respectiv ascunderea
de către femeie a stării de graviditate rezultată din relaţiile intime
avute înainte de căsătorie cu alt bărbat decât soţul ei ori ascunderea
unei boli grave incompatibile cu desfăşurarea normală a vieţii de
familie etc.

Eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci

când priveşte identitatea fizică a viitorului soţ adică în cazul
substituirii de persoane [art. 298 alin. (2) NCC], iar viciul violenţei
poate apărea sub forma constrângerii fizice sau morale a unuia
dintre viitorii soţi.
– trebuie să fie dat în mod public, în prezenţa a doi martori,
în faţa ofiţerului de stare civilă.
Lipsa consimţământului la căsătorie ar putea apărea sub forma
lipsei materiale sau a lipsei psihice. Lipsa materială a con-
simţământului nu poate apărea în practică, pentru că ar însemna
încheierea unei căsătorii, chiar dacă unul sau ambii soţi nu
şi-au exprimat consimţământul, respectiv nu au răspuns sau au de-
clarat expres că nu doresc să se căsătorească. În ceea ce priveşte
lipsa psihică a consimţământului, aceasta poate apărea în cazul
alienaţilor şi al debililor mintali, precum şi al celor lipsiţi vremel-
nic de facultăţile mintale.
 §5. Impedimente la încheierea căsătoriei
Impedimentele sunt condiţii de fond formulate negativ, ele sunt
expres prevăzute în art. 273-276 NCC, iar în prezenţa lor căsătoria
nu se poate încheia.
5.1. Bigamia sau existenţa unei căsătorii anterioare în fiinţă
Existenţa unei căsătorii anterioare constituie un impediment
la încheierea căsătoriei menit a realiza principiul monogamiei, ca
unul dintre principiile fundamentale ale căsătoriei. Interdicţia a
fost cuprinsă în art. 273 NCC, care prevede că „Este interzisă
încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită”.

În concluzie, persoanele care doresc să se căsătorească

trebuie să fie celibatare, divorţate sau văduve.
Nesocotirea acestei interdicţii este sancţionată cu nulitatea
absolută a celei de-a doua căsătorii, atrăgând însă şi sancţiuni
penale, întrucât fapta constituie infracţiunea de bigamie (art. 303
C. pen.). Nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii nu este
înlăturată nici de desfacerea primei căsătorii prin divorţ, pentru că
starea de persoană căsătorită interesează la data încheierii celei de-
a doua căsătorii. Ca urmare, vor fi întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii de bigamie dacă încheierea celei de-a doua căsătorii
are loc înainte de a fi desfăcută prima căsătorie prin divorţ. Nu va
exista bigamie atunci când prima sau cea de-a doua căsătorie a fost
declarată nulă, dar pentru alt motiv decât bigamia.
În cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a recă-
sătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este
anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat
mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră
desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Această soluţie a fost
adoptată de legiuitor prin art. 293 alin. (2) NCC tocmai pentru
evitarea bigamiei.
5.2. Rudenia
 Articolul 274 NCC interzice încheierea căsătoriei între
rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală
până la al patrulea grad inclusiv.
Interdicţia vizează rudele în linie dreaptă, care nu se pot căsători
indiferent de gradul de rudenie, şi rudele în linie colaterală până la
gradul al patrulea inclusiv, adică fraţii şi surorile, unchii sau
mătuşile, pe de o parte, şi nepoţii, pe de alta, şi, de asemenea, verii
primari. Impedimentul subzistă indiferent dacă rudenia este din
căsătorie sau din afara căsătoriei. De asemenea, este indiferent
dacă fraţii sunt fraţi buni, uterini sau consangvini, căsătoria între ei
nu se poate încheia.
Este impediment la căsătorie şi rudenia de fapt, nestabilită legal.

Prin excepţie, căsătoria între rudele în linie colaterală de

gradul al patrulea poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei
circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea, dacă
există motive temeinice. Instanţa se va putea pronunţa pe baza
unui aviz medical special dat în acest sens.
5.3. Tutela
Potrivit art. 275 NCC, căsătoria este oprită între tutore şi
persoana minoră care se află sub tutela sa. Impedimentul rezultat
din tutelă este instituit din raţiuni morale şi de protecţie a mi-
norului pus sub tutelă.
5. 4. Alienaţia şi debilitatea mintală
Raţiunile instituirii acestui impediment la încheierea căsătoriei
sunt multiple (art. 276 NCC). În primul rând, din punct de vedere
biologic şi medical, s-a constatat că aceste persoane au o
descendenţă nesănătoasă, fapt ce poate avea consecinţe negative
asupra întregii familii. În al doilea rând, alienaţii sau debilii mintali
nu exprimă un consimţământ valabil, pentru că ei nu au
discernământ, iar aceste raţiuni de natură psihică pledează pentru
interzicerea căsătoriei. Nu în ultimul rând, se reţine şi argumentul
că persoanele afectate de o boală atât de gravă nu pot atinge scopul
în care se încheie căsătoria, acela al întemeierii unei familii.
Art. 299 NCC prevede expres că este lovită de nulitate relativă
căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.
Separarea celor două dispoziţii este justificată de sancţiunea
diferită aplicabilă fiecăreia.

Astfel, dacă în cazul alienaţilor sau debililor mintali

căsătoria este lovită de nulitate absolută, căsătoria încheiată de o
persoană lipsită vremelnic de discernământ este afectată de nulitate
relativă.
Alienaţii sau debilii mintali nu se pot căsători indiferent dacă
sunt puşi sub interdicţie sau nu şi indiferent dacă se găsesc într-un
moment de luciditate, pentru că acesta nu este suficient pentru a
susţine viaţa de familie.
Încheierea unei căsătorii de către alienatul sau debilul mintal
atrage sancţiunea nulităţii absolute, motivat de lipsa totală a discer-
nământului.

§6. Condiţii de formă la încheierea căsătoriei

Formalităţile prevăzute pentru încheierea căsătoriei au un triplu
rol: acela de a atrage atenţia persoanelor implicate asupra
importanţei actului încheiat, de a realiza publicitatea care să per-
mită persoanelor interesate să formuleze opoziţii şi să împiedice
orice căsătorie ce încalcă cerinţele legale şi asigurarea probei
căsătoriei prin intermediul actelor de stare civilă.
1. Declaraţia de căsătorie
Articolul 280 NCC prevede că cei care vor să se căsătorească
vor face personal declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria
unde urmează a se încheia căsătoria.Declaraţia de căsătorie se face
în scris şi personal, completarea sau depunerea ei prin
reprezentant legal sau convenţional nefiind posibilă. Declaraţia de
căsătorie nu produce efecte juridice în ceea ce priveşte căsătoria,
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
– identificarea fiecărui viitor soţ pe baza actelor de stare civilă şi
a datelor personale;
– manifestarea de voinţă a acestora în sensul că vor să se
căsătorească;
– declaraţia viitorilor soţi în sensul că nu există niciun impe-
diment legal la căsătorie (o căsătorie anterioară nedesfăcută,
nedesfiinţată sau care nu a încetat; rudenia în grad prohibit;
alienaţia sau debilitatea mintală ori tutela);
– menţionarea numelui de familie pe care îl vor purta în timpul
căsătoriei;
– menţiunea regimului matrimonial ales, în cazul în care viitorii
soţi au încheiat o convenţie matrimonială;
– declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea
sănătăţii lor în mod reciproc;
– indicarea locului şi a localităţii în care se va încheia căsătoria,
în situaţia în care declaraţiile au fost făcute în localităţi diferite.
Declaraţia soţilor că nu există niciun impediment legal la
căsătorie este făcută pe propria răspundere, în cazul în care aceştia
ascund cu ştiinţă un impediment, săvârşesc infracţiunea de fals în
declaraţii.

Prin această dispoziţie legală se realizează şi

departajarea probatorie între condiţiile de fond şi impedimen-
tele la căsătorie. În timp ce îndeplinirea condiţiilor de fond trebuie
dovedite de viitorii soţi prin actele depuse anexat declaraţiei de
căsătorie, impedimentele, fiind împrejurări negative, nu trebuie şi
nu pot fi dovedite, ci este suficient ca soţii să declare că ele nu
există. În măsura în care o altă persoană invocă existenţa unei
piedici legale la căsătorie, acea persoană are sarcina probei.
2. Comunicarea stării de sănătate
 Obligaţia viitorilor soţi de a-şi comunica reciproc starea de
sănătate a fost instituită în scopul protecţiei soţilor, dar există şi
raţiuni de ordine publică, medicale sau eugenice, care impun pre-
venirea transmiterii şi răspândirii anumitor maladii. O persoană
bolnavă, cu puţine excepţii prevăzute expres de lege (alienaţia şi
debilitatea mintală), se poate căsători, dar legiuitorul a dorit ca
celălalt soţ să fie informat şi să poată aprecia în cunoştinţă de
cauză dacă doreşte să încheie căsătoria în aceste condiţii sau nu.
Necomunicarea sănătăţii rămâne şi în actuala reglementare o
condiţie prohibitivă, a cărei încălcare atrage doar sancţiuni
disciplinare pentru ofiţerul de stare civilă care a încheiat căsătoria
în lipsa certificatelor medicale.
3. Localitatea în care se încheie căsătoria
Căsătoria se încheie în localitatea în a cărei rază teritorială
domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi.
Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea pri-
marului, de către un ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât
cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa
viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu
sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea publicării.
5. Competenţa ofiţerului de stare civilă
Competenţa materială a încheierii căsătoriei aparţine ofiţerului
de stare civilă, iar competenţa personală şi teritorială se suprapun,
revenind, ca regulă, ofiţerului de stare civilă în a cărei rază
teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi.
Căsătoria încheiată de o persoană care nu are calitatea de ofiţer
de stare civilă este lovită de nulitate, întrucât se încalcă normele de
competenţă materială care sunt de ordine publică. Cu toate acestea,
actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în
mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea pre-
vederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea
această calitate, în afară de cazul în care beneficiarii acestor acte
au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.
 Dispoziţia amintită este cuprinsă în art. 102 NCC şi repre-
zintă o aplicaţiune a principiului error communis facit ius,astfel că,
pentru a fi incidentă, este necesar ca modul în care acea persoană a
exercitat atribuţiile de stare civilă să creeze convingerea generală
că acea persoană are calitatea de ofiţer de stare civilă.
6. Termenul în care se încheie căsătoria
Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de
căsătorie. Termenul este unul material, care se calculează pe zile
pline, întrucât în el se cuprind atât data afişării, cât şi data
încheierii căsătoriei. În acest interval, persoanele interesate pot
formula opoziţii la căsătorie. Termenul este unul dilatoriu,
căsătoria neputându-se încheia înainte de expirarea acestuia.
Pentru motive temeinice, primarul municipiului, al sectorului
municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a
se încheia căsătoria poate să încuviinţeze încheierea căsătoriei
înainte de împlinirea termenului de 10 zile.
7. Opoziţia la căsătorie

Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană, fără a fi

nevoită să dovedească un interes, informează ofiţerul de stare
civilă cu privire la existenţa unui impediment legal sau la neîn-
deplinirea unei cerinţe a legii pentru încheierea căsătoriei.
Pentru a fi valabilă, opoziţia trebuie:
– să fie făcută în scris;
– să arate dovezile pe care se întemeiază;
– autorul opoziţiei nu trebuie să facă dovada existenţei vreunui
interes, legea acordând acest drept oricărei persoane.
Solemnitatea căsătoriei este asigurată prin prezenţa viitorilor
soţi în faţa ofiţerului de stare civilă, împreună cu doi martori, la
data stabilită, la sediul autorităţii competente, prin exprimarea
simultană a consimţământului la căsătorie şi prin declararea în-
cheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă după ce constată
îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru încheierea valabilă a acesteia
(în completarea dispoziţiilor analizate, este necesar să fie avut în
vedere şi art. 28 din Legea nr. 119/1996).
Publicitatea căsătoriei este prevăzută distinct de solemnitate şi
presupune ca accesul publicului în locul încheierii căsătoriei să fie
liber, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană în afara celor
implicate.
9. Martorii la căsătorie
Potrivit legislaţiei actuale, la celebrarea căsătoriei este
obligatorie prezenţa a doi martori. Martorii atestă faptul că soţii
şi-au exprimat consimţământul potrivit art. 287 NCC, adică
personal şi în mod public, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi
cei care, din cauza unei deficienţe psihice sau fizice, nu sunt apţi să
ateste consimţământul exprimat. Sunt incapabili cei lipsiţi de
capacitate de exerciţiu, adică minorul care nu a împlinit 14 ani şi
interzisul judecătoresc.
10. Momentul încheierii căsătoriei
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare
civilă ia consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi şi îi
declară căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei constituie numai un
mijloc de probă (nefiind o condiţie cerută ad validitatem).

VII. Bibliografie
Codruţa Hageanu – Dreptul familiei şi actele de
stare civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017; Al.
Bacaci, C.Hageanu, V. Dumitrache- Dreptul familiie,
Editura CH Beck, Bucureşti, 2012

Timpul necesar studiului: 2 ore

 VIII. Întrebări recapitulative

IX. Teste de autoevaluare

1. Operaţie de schimbare de sex

X persoană de sex feminin (sex biologic înregistrat la
naştere în actele de stare civilă) a suferit o operaţie de
schimbare de sex care a reuşit şi, în baza unei hotărâri
judecătoreşti definitive, şi-a schimbat prenumele [potrivit
art.4 alin. (2) lit.i) din O.G.nr.41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor
fizice] şi sexul din actele de stare civilă [potrivit art.43 lit.i)
din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă].
După efectuarea acestor menţiuni, X a depus la starea civilă
din localitatea de domiciliu declaraţie de căsătorie solicitând
încheierea căsătoriei cu Y, o altă persoană de sex feminin.
Ofiţerul de stare civilă a refuzat încheierea căsătoriei celor
două persoane întrucât aveau la naştere acelaşi sex.
A procedat corect? Ce poate face X în acest caz?

2. Eu cu cine mă căsătoresc?
X şi Y, angajaţi ai aceleiaşi societăţi comerciale, s-au
căsătorit în pofida unei dispoziţii din regulamentul intern al
angajatorului lor, reluată şi în contractele individuale de
muncă pe care ei le-au încheiat, că este interzisă căsătoria
între angajaţii societăţii comerciale. Urmare a încheierii
căsătoriei, atât X, cât şi Y au fost concediaţi ca sancţiune
disciplinară pentru nerespectarea clauzei contractuale
menţionate mai sus.
Împotriva deciziilor de desfacere a contractului individual
de muncă, X şi Y au formulat contestaţie la instanţa de
 judecată.
Ce soluţie va pronunţa instanţa şi care va fi motivarea
acesteia?

3. [AI1]Soția soțului meu

X, cetăţean al unui stat care permite poligamia, fiind deja
căsătorit în ţara al cărei cetăţean este, a depus la Primăria
oraşului Constanţa declaraţia de căsătorie în vederea căsătoriei
cu Y, femeie de cetăţenie română şi care este văduvă. În
declaraţia de căsătorie, X a menţionat că nu mai este căsătorit.
După încheierea căsătoriei, Y a aflat că soţul său mai este
căsătorit şi a formulat o acţiune de divorţ.
Ce soluţie va pronunţa instanţa de judecată faţă de motivul
de divorţ invocat, respectiv existenţa unei căsătorii
anterioare încă în fiinţă?

Minispeţe:

1.X, persoană care a suferit o operaţie de schimbare de sex,

s-a căsătorit cu Y, persoană cu acelaşi sex pe care îl avea X
la naştere. La 3 luni după căsătorie, Y a formulat o acţiune
în anularea căsătoriei motivat de faptul că soţul său i-a
ascuns operaţia de schimbare de sex. Ce soluţie va pronunţa
instanţa?
a) Va respinge acţiunea întrucât operaţia de schimbare de
sex a fost urmată de o hotărâre judecătorească definitivă
prin care s-au efectuat toate modificările necesare în
actele de stare civilă ale lui X, iar operaţia nu afectează
viaţa de familie.
b) Va admite acţiunea şi va dispune anularea căsătoriei
pentru eroare asupra identităţii fizice a celuilalt soţ.
c) Va admite acţiunea şi va dispune anularea căsătoriei
pentru dol prin reticenţă, împrejurarea ascunsă fiind
determinantă pentru încheierea căsătoriei.

2.La 2 decembrie 2011, între X şi Y s-a încheiat un contract

de donaţie prin care X a donat celeilalte părţi un imobil
asupra căruia era proprietar exclusiv, cu condiţia ca Y să nu
se căsătorească niciodată. După decesul lui X, donatarul s-a
căsătorit, iar moştenitorii lui X au formulat o acţiune prin
care au solicitat revenirea bunului donat în patrimoniul lor
pentru nerespectarea clauzei contractuale indicate mai sus.
Ce soluţie va pronunţa instanţa?
a) Va respinge acţiunea, întrucât căsătoria a fost încheiată
după decesul donatorului.
b) Va respinge acţiunea reţinând că clauza de celibat
inserată în orice contract cu titlu oneros este nulă absolut.
c) Va admite acţiunea întrucât Y nu a respectat clauza ce
i-a fost impusă prin contractul încheiat de părţi.

3.X a întocmit un testament prin care a instituit ca

moştenitor al său pe Y, cu condiţia ca acesta să se
căsătorească. Este valabilă această dispoziţie testamentară?
a) Nu, pentru că afectează dreptul fundamental al
persoanei de a se căsători.
b) Nu, pentru că nu s-a indicat nici cu cine să se
căsătorească şi nici un termen în acest sens.
c) Da, pentru că nu s-a dat beneficiarului moştenirii nicio
indicaţie referitoare la alegerea partenerului.

4.X şi Y s-au căsătorit în faţa preotului din localitatea în

care amândoi îşi au reşedinţa şi, pentru că serviciul de stare
civilă a refuzat să le elibereze un certificat de căsătorie, s-au
adresat instanţei de judecată cerând să se constate
valabilitatea căsătoriei încheiate în faţa preotului. Care va fi
soluţia instanţei de judecată?
a) Va respinge acţiunea cu motivarea că nu se poate încheia
o căsătorie religioasă înaintea căsătoriei civile, singura care
produce efecte juridice în România.
b) Instanţa a respins acţiunea întrucât preotul din localitatea
de reşedinţă a soţilor nu avea competenţa de a încheia
căsătoria, ci doar cel din localitatea în care cel puţin unul
dintre soţi are domiciliul.
c) Instanţa a admis acţiunea întrucât libertatea religioasă este
garantată de Constituţie şi nu poate fi îngrădită sau limitată.

Grile:

1. Căsătoria religioasă efectuată înainte de încheierea

căsătoriei civile:
a) valorează logodnă;
b) nu poate fi făcută, potrivit legii române;
c) este permisă doar în anumite comunităţi etnice şi/sau
religioase de pe teritoriul României.

2. Încheierea unei căsătorii între persoane de acelaşi sex

în România:
a) este interzisă, indiferent de cetăţenia viitorilor soţi;
b) de regulă este interzisă, dar există şi excepţii;
c) este interzisă, dar se recunosc efectele unei astfel de
căsătorii încheiate în străinătate.

3. Dreptul de a-şi alege liber viitorul soţ:

a) nu poate fi limitat decât prin convenţia părţilor;
b) poate fi limitat prin lege sau prin convenţia părţilor;
c) nu poate fi restrâns sau limitat în nicio situaţie.

4. Principiul căsătoriei monogame înseamnă:

a) că nu se pot căsători decât persoanele celibatare,
divorţate sau văduve;
b) că o căsătorie este valabilă doar după înregistrarea în
registrele de stare civilă;
c) că o persoană nu se poate căsători de două ori.
Minispeţe:
1.În declaraţia de căsătorie, cei doi viitori soţi nu au
făcut nicio menţiune referitoare la numele pe care
doresc să îl poarte după încheierea căsătoriei. În
aceste condiţii, ofiţerul de stare civilă care a încheiat
căsătoria şi a înscris-o în registrul de stare civilă a
menţionat numele soţului ca fiind numele pe care
ambii soţi îl vor purta pe durata căsătoriei. Soţia a
contestat actul de stare civilă susţinând că dorea să
păstreze numele avut anterior căsătoriei. Este
întemeiată susţinerea acesteia?
a) Nu, întrucât ofiţerul de stare civilă a ales varianta care
se întâlneşte cel mai des, adică ambii soţi să poarte
numele soţului.
b) Nu, întrucât, în lipsa unei opţiuni comune a soţilor,
ofiţerul de stare civilă are alegerea între variantele
prevăzute de art.282 C. civ.
c) Da, în lipsa declaraţiei exprese a soţilor referitoare la
nume, fiecare va păstra numele de dinaintea căsătoriei.

2.Într-o comună din România, persoana care

îndeplinea atribuţii de ofiţer de stare civilă a încetat
activitatea ca urmare a pensionării. Comunicarea
deciziei de pensionare s-a realizat cu întârziere, astfel
că beneficiarul acesteia a primit-o la o lună după data
reţinută pentru încetarea raportului de muncă. În
această perioadă de o lună în comună au fost oficiate
opt căsătorii de către această persoană. Primarul
localităţiia solicitat instanţei de judecată constatarea
nulităţii absolute a acestor căsătorii ca fiind încheiate
de un funcţionar necompetent. Instanţa:
a) A admis acţiunea şi a constatat nulitatea acestor
căsătorii pentru că au fost încheiate de o persoană
care nu era ofiţer de stare civilă.
b) A respins acţiunea întrucât în acest caz ar fi
putut fi dispusă, eventual, doar anularea
 căsătoriilor, însă numai la cererea soţilor.
c) A respins acţiunea reţinând eroarea comună
invincibilă în care soţii şi toţi locuitorii comunei s-
au aflat.

3.A.M. şi D.C. vor să se căsătorească. După ce au

completat şi depus declaraţia de căsătorie, la termenul
stabilit ca dată pentru încheierea căsătoriei, cei doi,
împreună cu martorii şi cu invitaţii lor, s-au prezentat
la sediul primăriei. Ofiţerul de stare civilă a luat
consimţământul soţilor şi i-a declarat căsătoriţi,după
care a suferit un infarct şi a fost transportat la spital.
Căsătoria celor doi:
a) Este valabilă întrucât momentul încheierii
căsătoriei este cel al exprimării consimţământului
celor doi soţi în mod public şi în prezenţa
ofiţerului de stare civilă şi a doi martori.
b) Nu este valabilă întrucât ofiţerul de stare civilă
nu a înregistrat căsătoria în registrul de stare civilă.
c) Este valabilă numai dacă ofiţerul de stare civilă
va putea depune mărturie asupra îndeplinirii
condiţiilor de fond şi de formă la încheierea acestei
căsătorii.

4. În România, persoanele care aparţin

minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea
căsătoriei în limba lor maternă?
a) nu, pentru că în România limba oficială este limba
română;
b) da, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care
oficiază căsătoria să cunoască această limbă;
c) da, iar serviciul de stare civilă este obligat să găsească
un ofiţer de stare civilă care cunoaşte acea limbă.
 5. Căsătoria încheiată de un ofiţer de stare civilă
necompetent teritorial:
a) este lovită de nulitate absolută;
b) este valabilă dacă sunt îndeplinite toate
condiţiile de fond şi de formă pentru încheierea
unei căsătorii;
c) este lovită de nulitate relativă.

XI. Temă pentru acasă

1.X şi Z vor să se căsătorească. După îndeplinirea formalităţilor

preparatorii, la data fixată pentru celebrarea căsătoriei, cei doi
împreună cu martorii s-au prezentat pentru încheierea căsătoriei.
Întrucât unul dintre martorii propuşi de părţi avea doar 17 ani,
ofiţerul de stare civilă a refuzat încheierea căsătoriei, deşi i s-a
adus la cunoştinţă faptul că acesta a dobândit capacitate de
exerciţiu anticipată în condiţiile art.40 C. civ.
Refuzul ofiţerului de stare civilă este corect sau nu? Motivaţi
răspunsul.

2.La 2 martie 2017 a fost completată declaraţia de căsătorie de

către două persoane care doresc să se căsătorească. Celebrarea
căsătoriei a fost fixată în 11 martie 2017. În acest interval s-a
formulat o opoziţie prin care s-a susţinut că nu se poate încheia
căsătoria la acea dată întrucât nu este respectat termenul de 10
zile prevăzut de art.283 alin. (3) C. civ., acesta împlinindu-se
doar în data de 13 martie 2017, întrucât ziua depunerii
declarației și cea în care se împlinește termenul nu se includ în
termen. Ofiţerul de stare civilă a respins opoziţia ca
neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Este corectă soluţia
dată de ofiţerul de stare civilă? Ce caracter are termenul de 10
zile? Este valabilă căsătoria încheiată la 11 martie 2017, ştiind
 că toate celelalte condiţii de fond şi de formă au fost îndeplinite?

Unitatea de studiu 3
Efectele personale ale căsătoriei

I. Obiective
 însuşirea cunoştinţelor teoretice referitoare la
instituţia analizată;
 înţelegerea noţiunii de efect al căsătoriei;
 înţelegerea noţiunilor şi aplicarea lor în
practică

III. Cuvinte cheie

 efecte personale şi efecte patrimoniale, regim
matrimonial, convenţie matrimonială, regim
comunitar şi separatist.
 IV. Structura unităţii de studiu
1. Efectele personale

VI. Conţinutul unităţii de studiu

Efectele căsătoriei

Căsătoria este o instituţie a cărei încheiere pe viaţă pre-

supune existenţa unui corp de reguli imperative care să
guverneze „statutul legal de persoană căsătorită”. Acest
statut imperativ, sustras voinţei soţilor, a inclus până la
adoptarea noului Cod civil atât relaţiile personale, cât şi
relaţiile patrimoniale dintre soţi. În reglementarea actuală,
statutul conjugal îşi păstrează caracterul imperativ, de ordine
publică, numai în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle
personale ale soţilor, precum şi în unele elemente
patrimoniale (locuinţa familiei şi cheltuielile căsătoriei).
Justificarea păstrării relaţiilor personale dintre soţi în afara
dreptului de dispoziţie al acestora se regăseşte atât în
influenţele religioase exercitate de-a lungul timpului asupra
acestei instituţii, cât şi în finalitatea naturală a ei, anume
naşterea, creşterea şi educarea copiilor, activitate pe care
societatea nu o poate lăsa în afara preocupărilor sale şi la
discreţia soţilor.
Raporturile personale dintre soţi vor fi guvernate de
aceste reguli indiferent care este regimul matrimonial care li
se aplică, deci indiferent dacă au încheiat o convenţie
matrimonială sau dacă, în lipsa acesteia, se supun regimului
comunităţii legale[1].
Fiind un act juridic, căsătoria generează o serie de
raporturi juridice între soţi, respectiv drepturi şi obligaţii, atât
de natură personal-nepatrimonială, dar şi de natură
patrimonială. Cele nepatrimoniale vor fi analizate în capitolul
de faţă, iar cele patrimoniale vor face obiectul unei analize
separate. Efectele personale ale căsătoriei se referă la
numele soţilor, îndatorirea de respect şi sprijin moral
reciproc, îndatorirea de fidelitate, îndatorirea de a locui
împreună şi îndatorirea de a respecta independenţa perso-
nală a celuilalt soţ.

Secţiunea 1. Drepturile şi îndatoririlepersonale ale soţilor

(efectele personale sau nepatrimoniale ale căsătoriei)

§1. Numele soţilor

Soţii sunt obligaţi să poarte pe toată durata căsătoriei
numele stabilit de comun acord.

Codul civil prevede patru posibilităţi, astfel că, la

încheierea căsătoriei, viitorii soţi pot conveni asupra numelui
de familie după cum urmează:
a) soţii să îşi păstreze fiecare numele avut înainte de în-
cheierea căsătoriei;
b) să ia, ca nume comun, numele oricăruia dintre ei,
situaţie în care se va schimba numai numele unuia dintre
soţi;
c) să îşi aleagă ca nume comun numele lor reunite,
situaţie în care se vor schimba numele ambilor soţi;

[1]
Statutul personal al soţilor este imperativ şi în Codul civil al regiunii Québec (art. 391).
 d) un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsă-
toriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

Legiuitorul face o enumerare limitativă a

posibilităţilor de alegere a numelui la încheierea căsătoriei[.
Opţiunea soţilor trebuie făcută în cuprinsul declaraţiei de
căsătorie, întrucât dispoziţiile actuale nu mai permit
formularea acesteia ulterior, până la momentul încheierii
căsătoriei. Dacă viitorii soţi nu s-au pronunţat în niciun fel cu
privire la numele pe care îl vor purta în viitor, se prezumă că
fiecare rămâne la numele purtat până atunci[.
Statutul de persoană căsătorită presupune obligaţia de a
purta numele declarat la încheierea căsătoriei pe toată
durata acesteia.

Schimbarea pe cale administrativăa numeluide

familie comun, declarat în condiţiile indicate anterior, poate
fi cerută de unul dintre soţi numai cu consimţământul
celuilalt soţ (art. 311 NCC). Per a contrario, dacă fiecare
dintre soţi şi-a păstrat numele avut înainte de încheierea
căsătoriei, schimbarea lui pe cale administrativă se poate
face fără consimţământul celuilalt soţ, cu privire la numele
căruia această schimbare nu are niciun efect. Chiar dacă
soţii au un nume comun, schimbarea numelui de familie al
unuia dintre ei nu atrage şi schimbarea numelui celuilalt [art.
9 alin. (2) din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor
fizice[1]], numai că, în această ipoteză, astfel cum am arătat
deja, este necesar consimţământul celuilalt. Soţii vor putea
cere şi împreună schimbarea numelui lor comun, dar, în
acest caz, fiecare va trebui să solicite schimbarea printr-o
cerere separată.
[1]
M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003.
 În cazul în care soţii poartă un nume comun, iar
unul dintre ei este adoptat în timpul căsătoriei, soţul
adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţământul
celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia
[art. 473 alin. (4) NCC]. Dacă soţul adoptat în timpul
căsătoriei nu a luat numele adoptatorului, la divorţ el nu va
reveni la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, ci la
numele adoptatorului, întrucât prin adopţie au dispărut toate
efectele rudeniei fireşti. În cazul în care soţii nu poartă un
nume comun, soţul adoptat va putea lua numele
adoptatorului chiar fără consimţământul celuilalt soţ.

§2. Îndatorirea de respect şi sprijin moral reciproc

61. Îndatorirea reciprocă de respect se regăseşte
pentru prima oară în legislaţia română, chiar dacă doctrina şi
jurisprudenţa au apreciat în mod constant că relaţiile dintre
soţi trebuie să se bazeze pe respect, dragoste şi prietenie.
În doctrina franceză s-a arătat că obligaţia de respect a fost
introdusă în Codul civil francez în anul 2006 ca o consecinţă
a luptei împotriva violenţei domestice şi a fost aşezată în
prim-planul îndatoririlor conjugale pentru a marca atât
egalitatea soţilor, cât şi faptul că în cadrul căsătoriei se
păstrează individualitatea fiecărui soţ.

§3. Îndatorirea de fidelitate

Îndatorirea de fidelitate presupune atât o latură

activă, care impune soţilor să întreţină relaţii intime
împreună, cât şi o latură pasivă, ce le interzice relaţiile
intime în afara căsătoriei. Deşi, aşa cum am arătat,
fidelitatea are un caracter de ordine publică, încălcarea
acesteia nu mai atrage sancţiuni penale din anul 2006, când
textul corespunzător din Codul penal a fost abrogat. Întrucât
nu se poate concepe executarea forţată a acestei îndatoriri,
încălcarea oricăreia dintre laturile ei poate constitui motiv de
divorţ sau de revocare a donaţiei făcute unui soţ, potrivit art.
1031 NCC.
Legiuitorul nu a definit infidelitatea, astfel că aceasta
trebuie delimitată în funcţie de principiile morale care
guvernează societatea într-un anumit loc şi timp. Dacă
asupra relaţiilor sexuale consumate cu un terţ nu există
niciun dubiu şi unanim sunt considerate a fi o încălcare a
acestei îndatoriri, alte acte sau gesturi care creează doar o
prezumţie de adulter pot fi interpretate diferit[1]. Fidelitatea
soţilor este o urmare firească a căsătoriei şi stă la baza
prezumţia de paternitate, potrivit căreia soţul mamei este
tatăl copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei.

§4. Îndatorirea de a locui împreună

Pe durata căsătoriei, soţii au îndatorirea de a locui îm-
preună.
Locuinţa comună reprezintă doar unul dintre aspectele
vieţii comune pe care le presupune căsătoria şi care implică
multe alte aspecte cum sunt gospodărirea în comun,
împărtăşirea vieţii conjugale, creşterea copiilor etc. Fără
această viaţă comună, relaţiile de familie nu ar avea
finalitate, iar scopul căsătoriei nu ar putea fi atins.
Stabilirea locuinţei comune se face de comun acord de cei
doi soţi, iar dacă apar neînţelegeri, va fi sesizată instanţa de
tutelă.

[1]
În jurisprudenţa franceză s-a considerat că adulterul e prezumat în cazul unei
corespondenţe suspecte, a unor vizite extrem de dese din partea unui terţ sau în cazul căutării
unui partener prin anunţ matrimonial. Într-o altă cauză, dimpotrivă, s-a considerat că un sărut
amoros nu face decât să aducă o atingere minimă contractului conjugal.
 Pentru motive temeinice, soţii pot hotărî să
locuiască separat, fie pe toată durata căsătoriei, fie pentru
perioade limitate de timp. Fosta instanţă supremă[1] s-a
pronunţat în sensul că împrejurări ca cele impuse de
exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregătirii de
specialitate, îngrijirea sănătăţii sau chiar situaţia în care
niciuna dintre locuinţele soţilor nu asigură norma locativă[2]
justifică domiciliile separate ale soţilor. În lipsa unor motive
temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu
celălalt poate constitui motiv de divorţ.
Alungarea din locuinţa comună a unui soţ de către celălalt,
precum şi părăsirea acestuia, aşa încât soţul este supus
unor suferinţe fizice şi morale, poate constitui infracţiunea de
abandon de familie.

Evacuarea unui soţ din locuinţa comună,

indiferent cui aparţine proprietatea acesteia, este, ca regulă,
inadmisibilă, însă, prin excepţie, trebuie considerată
întemeiată acţiunea în evacuarea unui soţ atunci când
acesta, prin comportarea sa violentă, ar pune în pericol grav
viaţa sau sănătatea celuilalt soţ (sau a membrilor de familie)
şi ar duce la imposibilitatea continuării convieţuirii.

§5. Îndatorirea de a respecta independenţa personală a

celuilalt soţ

Articolul 310 NCC prevede că „un soţ nu are

dreptul să cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau

[1]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 26/1962, în C.D. 1962, p. 37.
[2]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 546/1973, în C.D. 1974, p. 169; Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 1334/1970, în C.D. 1970, p. 114-117; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 643/1982, în R.R.D.
nr. 3/1983, p. 65.
alegerea profesiei celuilalt soţ”.Acest text, care nu avea
corespondent în Codul familiei, este o reflectare în plan
familial a dezvoltării pe care a cunoscut-o protecţia
drepturilor fundamentale ale omului de-a lungul secolului
trecut. Deşi ţinuţi la o viaţă comună şi la îndatorirea de
respect, fidelitate şi sprijin moral, soţii îşi păstrează inde-
pendenţa din punct de vedere personal, fiecare având
dreptul la respectul vieţii private şi profesionale.
VII. Bibliografie
Codruţa Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare
civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017.

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative

1.Care sunt îndatoririle soţilor pe durata
căsătoriei?

2. Un soţ poate impune altui soţ să nu aibă

relaţii cu anumite persoane? Dar să îi verifice
mesajele din telefon?

3.Este admisibilă evacuarea unui soţ din

locuinţa comună?
Unitatea de studiu 4
Efectele patrimoniale ale căsătoriei

I. Obiective
 înţelegerea noţiunii de efect al căsătoriei,
regim matrimonial şi convenţie matrimonială
 înţelegerea condiţiilor în care se încheie o
convenţie matrimonială;
 delimitarea efectelor căsătoriei;

II. Competenţele dobândite de student

 să fie capabil să indice în ce condiţii se poate
încheia o căsătorie;
 să fie capabil să indice efectele căsătoriei;

III. Cuvinte cheie

 efect al căsătoriei, regim matrimonial şi
convenţie matrimonială

IV. Structura temei de studiu

1. Regim matrimonial
2. Regimul primar imperativ
3. Convenţia matrimonială
4. Regimul comunităţii legale
5. Regimul separaţiei de bunuri
6. Regimul comunităţii convenţionale
 V. Rezumat
Căsătoria dă naştere şi unor raporturi cu caracter patri-
monial, care pot viza bunurile şi alte elemente de activ
patrimonial pe care soţii le dobândesc în timpul căsătoriei,
obligaţiile reciproce ale soţilor sau în raporturile lor cu terţii.
Reglementarea acestor raporturi juridice a fost făcută diferit
de-a lungul istoriei, fiind influenţată de principii
constituţionale, cum ar fi cel al egalităţii între sexe, sau de
regimurile politice.
VI. Conţinutul unităţii de studiu

Efectele patrimoniale ale căsătoriei

Căsătoria dă naştere şi unor raporturi cu caracter patri-
monial, care pot viza bunurile şi alte elemente de activ
patrimonial pe care soţii le dobândesc în timpul căsătoriei,
obligaţiile reciproce ale soţilor sau în raporturile lor cu terţii.
Reglementarea acestor raporturi juridice a fost făcută diferit
de-a lungul istoriei, fiind influenţată de principii
constituţionale, cum ar fi cel al egalităţii între sexe, sau de
regimurile politice.
Noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, a dat
eficienţă principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale
şi a reglementat mai multe regimuri matrimoniale, dintre care
soţii pot să aleagă unul.
Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea le-
gală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională
(art. 312 NCC). În plus, art. 360 alin. (2), text introdus doar
prin Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, permite
alegerea unui al patrulea regim matrimonial, chiar dacă are
o reglementare rudimentară, anume participarea la achiziţii.
Regimurile matrimoniale

Secţiunea 1. Noţiuni introductive

Regimul matrimonial a fost definit ca un ansamblu de reguli care ocârmuiesc
chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soţilor prin căsătorie sau ca
un corpus specific care determină statutul patrimonial al soţilor.

Data producerii efectelor

regimului matrimonial
Premisa esenţială care generează schimbarea regimului juridic al bunurilor
soţilor este încheierea unei căsătorii valabile sau a unei căsătorii putative.

Din ziua încheierii căsătoriei ia naştere regimul matrimonial care va fi

regimul comunităţii legale dacă soţii nu au încheiat o convenţie matrimonială sau
un alt regim pe care soţii l-au ales prin convenţia lor, indiferent când a fost
încheiată convenţia matrimonială, înainte sau concomitent cu căsătoria. Faptul
că efectele regimului matrimonial, deci ale contractului de căsătorie (sau a lipsei
acestuia), se produc numai din ziua căsătoriei subliniază caracterul accesoriu al
acestuia.
Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii forma-
lităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au
cunoscut pe altă cale.

Modificarea regimuluimatrimonial

§1. Modificarea convenţională

Înainte de încheierea căsătoriei, soţii pot schimba convenţia matrimonială
încheiată, pentru că regimul matrimonial nu s-a născut încă, începutul său fiind
legat de încheierea căsătoriei. După ce ia naştere regimul matrimonial, soţii pot,
ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim
matrimonial ori să îl modifice.

Pentru a interveni modificarea convenţională a regimului matrimonial,

este necesar să fie îndeplinite două condiţii:
– să fi trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi
– să fie îndeplinite condiţiile de fond, de formă şi de publicitate prevăzute
pentru încheierea convenţiei matrimoniale.
___________________________________________________________________________________________________

Modificarea regimului matrimonial se poate realiza pe cale convenţională sau

judiciară.
Modificarea convenţională presupune încheierea unei convenţii
matrimoniale prin care se înlocuieşte sau se modifică regimul matrimonial sub
care soţii s-au căsătorit. Condiţiile de fond sunt cele prevăzute de art. 329
NCC.

§2. Modificarea judiciară

Modificarea regimului matrimonial poate surveni urmare a voinţei

soţilor, pe cale convenţională, sau datorită culpei unuia dintre ei, pe cale
judiciară. Modificarea judiciară a regimului matrimonial presupune îndeplinirea
următoarelor condiţii:
– soţii să fie căsătoriţi sub regimul comunităţii legale sau convenţionale, pentru
că numai acestea presupun o gestiune comună a bunurilor care ar putea pune în
pericol interesele familiei;
– unul dintre soţi încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale fa-
miliei. Această chestiune este una de fapt, care trebuie apreciată de instanţa
competentă în concret, în fiecare caz în parte;
– să existe o cerere a soţului nevinovat, în această materie instanţa neputând
acţiona din oficiu, fără sesizare formulată de singura persoană îndreptăţită la
acţiune. Textul acordă acest drept numai soţului, deci separaţia nu poate fi
cerută de creditori [art. 372 alin. (1) prevede expres acest lucru], dar ei pot
interveni în cauză.
Separaţia judiciară are ca efect principal încetarea regimului matrimonial
anterior şi aplicarea regimului separaţiei de bunuri reglementat de art. 360-365.
Efectele separaţiei se produc de la data formulării cererii de separare
judiciară de către unul dintre soţi, cu excepţia situaţiei în care instanţa dispune
ca efectele să se aplice de la data despărţirii în fapt. Pentru a aplica retroactiv
aceste efecte, trebuie să existe o cerere în acest sens, cererea putând fi
formulată de oricare dintre soţi, deci şi de soţul vinovat de separarea judiciară.

Regimul primar imperativ

Regimul primar imperativ reprezintă un ansamblu de norme imperative cu-
prinse în art. 312-328 NCC, reguli de la care soţii nu pot deroga, indiferent de
regimul matrimonial ales.
Soţii nu pot deroga de la dispoziţiile regimului primar imperativ compus dintr-un
minim de norme imperative ce exprimă concepţia statului asupra căsătoriei şi

52
___________________________________________________________________________________________________

familiei şi se impune tuturor persoanelor căsătorite, indiferent de regimul

matrimonial ales.

§1. Locuinţa familiei

1.1. Noţiune
Protecţia locuinţei familiei se realizează, în esenţă, prin două reguli
principale. În primul rând, se instituie necesitatea consimţământului expres al
ambilor soţi pentru actele de dispoziţie şi pentru cele care afectează folosinţa,
indiferent de modalitatea dreptului de proprietate sau de regimul matrimonial
aplicabil, iar în al doilea rând, se acordă drepturi locative proprii fiecărui soţ, chiar
dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat
înainte de căsătorie.

Potrivit art. 321 NCC, locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor
sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii. Definiţia locuinţei familiale
implică un element material, locuirea efectivă a familiei în acel spaţiu, şi unul
intenţional sau voliţional, respectiv stabilirea de către soţi a afectării spaţiului
pentru acest scop9. În lipsa acestor elemente, atunci când soţii nu locuiesc
împreună, indiferent de cauza acestei separări, legiuitorul a prevăzut o variantă
subsidiară: locuinţa familiei va fi locuinţa soţului la care se află copiii.
Se ridică, evident, întrebarea care va fi locuinţa familiei dacă soţii nu au o
locuinţă comună şi nici copii? În acest caz, se va ţine seama de elementul
voliţional, care poate rezulta din notarea în cartea funciară a caracterului de
locuinţă a familiei sau din înţelegerea soţilor, anterioară separării, ca un anumit
imobil să aibă acest caracter. Dacă soţii locuiesc separat, nu au copii şi din nicio
probă nu rezultă intenţia părţilor de a afecta un imobil pentru coabitare, se va
considera că nu există o locuinţă a familiei şi fiecare soţ poate dispune de
imobilele pe care le deţine în funcţie de titlul cu care deţine imobilul şi de regimul
matrimonial aplicabil, nefiind incidente aceste dispoziţii ale regimului primar.
1.2. Regimul actelor juridice având ca obiect locuinţa familiei

În vederea asigurării locuinţei familiale, legiuitorul a prevăzut

necesitatea consimţământului ambilor soţi pentru încheierea actelor prin
care se dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi a celor prin care ar
fi afectată folosinţa acesteia. Locuinţa familiei nu este scoasă practic în afara
circuitului civil, ci doar se limitează posibilitatea ca un soţ să încheie singur acte
care să conducă la pierderea ei.

9
P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, op.cit., p39.
53
___________________________________________________________________________________________________

Protecţia specială instituită asupra locuinţei familiei se întinde şi asupra

bunurilor ce o mobilează sau o decorează, astfel că un soţ nu poate deplasa
din locuinţă şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt
soţ.

În ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile actelor juridice încheiate cu

nerespectarea dispoziţiilor de mai sus, alin. (4)-(6) ale art. 322 statornicesc două
mijloace procesuale prin care soţul care nu a participat la act îşi poate proteja
interesele. În primul rând, se prevede sancţiunea nulităţii relative care loveşte
actele de dispoziţie prin care un soţ înstrăinează sau afectează folosinţa locuinţei
familiei fără a avea consimţământul scris al celuilalt soţ, cu condiţia ca destinaţia
de locuinţă familială a imobilului să fi fost notată în cartea funciară. Anularea
actului poate fi cerută şi în lipsa notării în cartea funciară dacă se face dovada că
terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.
Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere
anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre
acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.
1.3. Drepturile soţilor asupra locuinţei închiriate
Întrucât în practică sunt numeroase situaţiile în care soţii au locuinţa comună
într-un imobil închiriat, art. 323 NCC prevede că în aceste cazuri fiecare soţ are
un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul
contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.

§2. Cheltuielile căsătoriei

Articolul 325 NCC reuneşte într-un text unic două obligaţii cuprinse în
codurile folosite ca inspiraţie de legiuitorul român în articole separate şi
consacrate ca atare de doctrină. Prima obligaţie este cea de sprijin material
reciproc, iar cea de-a doua este aceea de a contribui la cheltuielile căsătoriei
potrivit cu înţelegerea soţilor, iar în lipsa unei înţelegeri, în raport cu mijloacele
fiecăruia.

§3. Munca în gospodărie

Potrivit art. 326 NCC, munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru
creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.
Chiar înainte de adoptarea Codului familiei, sub influenţa principiului egalităţii
depline în drepturi a soţilor, practica judiciară a recunoscut ca o contribuţie la do-
bândirea bunurilor comune munca depusă în gospodărie şi munca femeii pentru

54
___________________________________________________________________________________________________

creşterea copiilor[10], dacă acel soţ nu a fost angajat şi nu a avut venituri. Textul
nu are corespondent în Codul civil francez sau în cel al regiunii Québec, fiind o
creaţie inspirată din doctrină şi jurisprudenţă, care au recunoscut unanim acest
drept, chiar şi în perioadele în care nu exista dispoziţie expresă. Fiind o dispoziţie
cuprinsă în partea generală referitoare la regimurile matrimoniale, este evidentă
intenţia legiuitorului de a aplica acest text la orice regim matrimonial. În cazul
regimurilor comunitare, munca oricărui soţ în gospodărie sau pentru creşterea
copiilor va fi considerată contribuţie la cheltuielile căsătoriei, iar în regimul
separaţiei ea poate fi luată în calcul la stabilirea creanţei de participare.

§4. Reguli referitoare la independenţa soţilor

4.1. Libertatea încheierii de acte juridice între soţi şi între soţi şi terţi

Articolul 317 NCC prevede că, „dacă prin lege nu se prevede altfel,
fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe
persoane”. În redactarea acestui articol, legiuitorul s-a inspirat din art. 168 C. civ.
elveţian, care are o formulare aproape identică. Prin aceasta se înlătură regula
tradiţională şi se consacră libertatea contractuală între soţi şi între soţi şi
terţi, ceea ce face ca, din ce în ce mai mult, statutul de persoană căsătorită să
îşi piardă specificitatea în detrimentul independenţei.

4.2. Prezumţia bancară

În continuarea reglementărilor de tip separatist care consfinţesc independenţa
soţilor, alin. (2) şi (3) ale art. 317 NCC instituie ceea ce doctrina franceză
numeşte prezumţia bancară. Potrivit acestor texte legale, fiecare soţ poate să
facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite bancare, precum şi
orice alte operaţiuni în legătură cu acestea. În raport cu societatea bancară,
soţul titular al contului are, chiar şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei,
dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească
executorie nu s-a decis altfel.
4.5. Dreptul la compensaţie
Articolul 328 NCC prevede că „Soţul care a participat efectiv la activitatea
profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii
acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin
material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei”.

[10]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 753/1980, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 22; Trib. Mun. Bucureşti, s. a II-a civ., dec. nr.
1054/1992, cu notă de I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 32-33. Noul Cod civil arată expres că munca oricăruia dintre soţi în
gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei (art. 326).
55
___________________________________________________________________________________________________

§5. Reguli privind gestionarea patrimoniului comun

5.1. Mandatul convenţional
Pentru că activitatea cotidiană a soţilor şi relaţiile lor cu terţii ar fi paralizate
dacă toate actele juridice încheiate în timpul căsătoriei ar necesita un dublu
consimţământ, legiuitorul a prevăzut posibilitatea mandatării unuia dintre soţi să
reprezinte interesele ambilor în exercitarea drepturilor pe care le au potrivit regi-
mului matrimonial. Mandatul este contractul cel mai uzitat în relaţiile dintre soţi,
pentru că facilitează gestionarea intereselor comune, de aceea, legiuitorul i-a
acordat un text special în cadrul dispoziţiilor referitoare la regimul primar.
Articolul 314 NCC, care consacră posibilitatea acordării unui mandat reciproc
între soţi,
Referitor la acest mandat, considerăm că, în afara perioadelor de despărţire în
fapt, acordarea reciprocă a mandatului pentru toate actele curente ar trebui pre-
zumată. Evident că prezumţia este relativă, deci soţul neparticipant la actul juridic
respectiv poate face dovada că s-a opus la încheierea acestuia, fapt ce va duce
la anularea sa.
5.2. Mandatul judiciar. Extinderea puterilor unuia dintre soţi
În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa
şi deci nu poate da mandat convenţional potrivit dispoziţiilor precedente, celălalt
soţ poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercita-
rea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pro-
nunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui
mandat[11].

Mandatul judiciar se acordă în situaţiile în care un soţ se află în

imposibilitatea absolută şi obiectivă de a-şi exprima voinţa, cum sunt
dispariţia, boala gravă sau punerea sub interdicţie, deci când soţul este absent
sau împiedicat să facă el însuşi un anumit act. Dacă însă s-a instituit curatela, în
cazul soţului dispărut, sau tutela, în cazul celui pus sub interdicţie, curatorul sau
tutorele poate să încheie acte de administrare pentru persoana pusă sub
protecţie şi să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soţ intenţionează
să le facă[12].
Instanţa de tutelă care încuviinţează acest mandat judiciar va stabili prin
hotărâre condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat.
Mandatul judiciar încetează la expirarea termenului stabilit prin hotărâre
judecătorească, atunci când soţul reprezentat nu se mai află în imposibilitate de
a-şi exprima voinţa sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.

[11]
Textul este foarte asemănător cu art. 219 C. civ. francez.
[12]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE,C.C. HAGEANU, op. cit., p. 89.
56
___________________________________________________________________________________________________

5.3. Limitarea mandatului prezumat. Actele de dispoziţie care pun în pericol grav
interesele familiei
În situaţii excepţionale, de criză, un soţ poate să paralizeze actele prin care
celălalt soţ pune în pericol grav interesele familiei. Soluţia în aceste situaţii este
acţiunea introdusă la instanţa de tutelă, acţiune pentru admisibilitatea căreia
trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
– să existe unul sau mai multe acte încheiate deja de soţul pârât;
– actul sau actele încheiate să pună în pericol grav interesele familiei, cum ar fi
pierderea locuinţei familiei, înstrăinarea unor bunuri din patrimoniul comun al
soţilor coroborată cu risipirea sumelor obţinute din înstrăinare etc. Pericolul
trebuie să fie de o gravitate deosebită pentru a justifica această măsură excepţio-
nală.
Dacă instanţa constată că acţiunea este admisibilă şi întemeiată, o va admite
şi va stabili ca dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai
cu consimţământul expres al soţului reclamant. Măsura se ia pe o durată deter-
minată, care va fi prevăzută în hotărârea judecătorească. Durata iniţială poate fi
prelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a
măsurii se comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară
sau mobiliară, după caz.
Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt lovite de nulitate
relativă. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă
de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă pe orice cale de existenţa actului.
Termenul de 1 an este un termen special de prescripţie, mai scurt decât cel din
dreptul comun, şi care are ca scop protejarea intereselor terţilor cu care soţul
pârât a contractat.

Convenţia matrimonială
1. Precizări prealabile
Fiecare cuplu căsătorit este supus pe durata căsătoriei unui corp de reguli
specifice în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial. În
primul rând, există regimul primar imperativ la care ne-am referit anterior, de
aplicabilitate generală, iar peste acesta se suprapune regimul matrimonial pro-
priu-zis, care poate fi ales prin convenţia matrimonială. Alegerea unui regim
matrimonial este o facultate conferită fiecărui cuplu, deci nu există obligativitatea
încheierii unei asemenea convenţii. În cazul în care soţii nu optează pentru
exercitarea acestei libertăţi, ei vor fi supuşi, prin efectul legii, regimului matri-
monial al comunităţii legale.

57
___________________________________________________________________________________________________

Convenţia matrimonială reprezintă actul juridic solemn prin care viitorii soţi
sau soţii aleg sau modifică regimul matrimonial aplicabil pe durata
căsătoriei lor.
2. Caracterele generale ale convenţiei matrimoniale
Caracterele generale ale convenţiei matrimoniale, aşa cum aceasta este
reglementată de noul Cod civil, sunt următoarele:
a) este un act juridic sinalagmatic, prin încheierea căruia se nasc drepturi şi
obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante.
b) caracterul solemn. Pentru a fi valabilă, convenţia matrimonială prin care
soţii aleg un regim matrimonial sau cea de modificare a regimului iniţial ales
trebuie să îmbrace forma unui înscris autentificat de notarul public.
Nerespectarea acestei condiţii de formă atrage nulitatea absolută, sancţiune
prevăzută expres de art. 330 NCC. În plus, pentru a asigura opozabilitatea
convenţiei faţă de terţi, sunt necesare şi proceduri de publicitate;
c) caracter accesoriu,determinat de faptul că existenţa şi durata sa depind de
căsătoria părţilor. Astfel, chiar dacă acest act se încheie înainte de căsătorie,
efectele sale se produc numai de la data căsătoriei, iar dacă actul principal –
căsătoria – nu se mai încheie, convenţia matrimonială devine caducă;
d) convenţia matrimonială este un act supus unor forme de publicitate spe-
ciale pentru a deveni opozabilă terţilor. Potrivit art. 334 NCC, pentru a fi
opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial
al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii, despre încheierea lor se face
menţiune pe actul de căsătorie, precum şi la cartea funciară, registrul comerţului
şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege, în funcţie de natura bunurilor.
În vederea respectării acestui caracter, simulaţia în cazul convenţiei matrimoniale
a primit o reglementare prin art. 331 NCC;
e) opozabilitatea convenţiei matrimoniale este mai largă decât în cazul altor
acte juridice, întrucât, sub condiţia îndeplinirii formalităţilor de publicitate
enumerate mai sus, această convenţie este opozabilă terţilor în ceea ce priveşte
regimul matrimonial al soţilor, respectiv natura juridică a bunurilor lor şi ca-
pacitatea de a încheia acte juridice referitoare la acestea[13];
f) durata pentru care se încheie convenţia este, în principiu, durata căsătoriei,
însă, având în vedere că legiuitorul nu a mai consacrat principiul imuabilităţii con-
venţiilor matrimoniale, soţii pot să o modifice sau să renunţe la efectele acesteia
oricând, atât înainte de încheierea căsătoriei, cât şi în timpul acesteia;
g) convenţia matrimonială are caracter facultativ şi subsidiar,în sensul că nu
există o obligaţie, ci un drept al soţilor de a încheia astfel de contracte. În cazul în
care convenţia nu se încheie, soţii sunt supuşi, prin efectul legii, regimului
comunităţii legale.

[13]
M.B. CANTACUZINO, op. cit., p. 697.
58
___________________________________________________________________________________________________

h) convenția matrimonială este un act juridic complex, ca și testamentul, în

sensul că ea reprezintă o formă sau un tipar juridic în care se include
înțelegerea, manifestarea consimțământului părților convenției matrimoniale, dar
se pot include, fără a fi absolut necesar, și o serie de alte acte juridice de natură
diferită

Regimurile matrimoniale
reglementate de Codul civil român

§1. Regimul comunităţii legale

1.1. Precizări introductive
Potrivit noului Cod civil, regimul comunităţii legale este regimul de drept comun
care se aplică în următoarele situaţii:
– dacă soţii nu au încheiat o convenţie matrimonială prin care să aleagă un alt
regim matrimonial;
– dacă soţii au încheiat o convenţie matrimonială prin care au ales să li se
aplice pe durata căsătoriei acest regim, chiar dacă prin convenţie au stabilit şi
alte clauze care nu îl transformă într-un regim convenţional;
– în raporturile cu terţii de bună-credinţă cu care soţii au contractat, dacă s-a
încheiat o convenţie matrimonială prin care s-a ales un alt regim, dar nu au fost
îndeplinite formele de publicitate prevăzute de lege.

REGULA: Toate bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt

comune, întrucât între soţi există interese convergente, iar aceste bunuri sunt
necesare pentru a se asigura cheltuielile susţinerii familiei. Prezumţia de
comunitate este una relativă. Doar prin excepţie categoriile de bunuri
enumerate de art. 340 NCC sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ. Criteriile
principale prin care se face delimitarea între categoria bunurilor comune şi cea a
bunurilor proprii sunt data dobândirii şi provenienţa sau destinaţia bunului
respectiv. Ca urmare, un bun dobândit de un soţ sau de ambii soţi este bun
comun dacă a fost dobândit în timpul regimului comunităţii legale şi dacă, prin
destinaţia sau provenienţa sa, nu se încadrează în categoriile de bunuri proprii.
1.2. Bunurile proprii

Sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ cele opt categorii prevăzute la art.340
lit. a)-h) Cod civil. Calitatea de bun propriu trebuie dovedită şi este determinată
fie de destinaţia, fie de provenienţa bunului respectiv, iar enumerarea este
limitativă, nicio categorie neputând fi adăugată celor prevăzute de lege, întrucât
59
___________________________________________________________________________________________________

este vorba despre o excepţie ce trebuie strict interpretată şi de un regim de

comunitate în care bunurile comune trebuie să fie regula.

a) Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie [art. 340 lit.
a)], cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut în mod expres că ele vor
fi comune.

b) Bunurile de uz personal (art. 340 lit. b). Caracterul de bunuri proprii

este destinaţia lor, respectiv uzul personal al unuia sau altuia dintre soţi. Legea
nu cuprinde nici definiţia acestei categorii şi nici o enumerare exemplificativă,
însă doctrina a elaborat o serie de condiţii pe care bunul trebuie să le
îndeplinească pentru a fi inclus în această categorie:
– bunul să fie dobândit de unul dintre soţi în scopul folosirii pentru uz personal,
indiferent de provenienţa sumelor cu care a fost achiziţionat. Dacă bunul a fost
dobândit prin donaţie de la celălalt soţ, bunul va fi propriu, dar în temeiul art. 340
lit. a), şi nu al lit. b) din acelaşi text legal. Dacă bunul propriu a fost achiziţionat cu
mijloace comune sau un soţ a participat cu munca sa la achiziţionarea unui bun
propriu al celuilalt soţ, el are împotriva acestuia din urmă un drept de creanţă
fundamentat pe îmbogăţirea fără just temei;
– bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de unul
dintre soţi. Pentru calificarea bunului ca propriu, este necesară şi folosinţa
efectivă a bunului de către unul dintre soţi. În funcţie de situaţia materială a
soţilor, de nivelul lor de trai şi de valoarea bunului, obiectele de lux, bijuteriile
sunt considerate bunuri proprii sau comune, aprecierea făcându-se de la caz la
caz.

c) Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu

sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri
[art. 340 lit. c)]. Bunurile destinate exercitării efective a profesiei unuia dintre soţi,
ca uneltele unui meşteşugar, instrumentul muzical în cazul unui muzician,
biblioteca de specialitate etc., sunt bunuri proprii ale soţului care exercită profesia
respectivă. Dacă bunul a fost cumpărat cu bani comuni sau prevenind de la
celălalt soţ, acesta din urmă va avea un drept de creanţă pentru banii cu care a
contribuit.
Dacă soţii au aceeaşi profesie şi folosesc împreună bunurile destinate
exercitării profesiei, opinia majoritară a fost în sensul că aceste bunuri sunt
proprii sub forma coproprietăţii comune pe cote-părţi.
Prin excepţie, sunt bunuri devălmaşe, şi nu proprii, cele destinate exercitării
profesiei unuia dintre soţi ce aparţin unui fond de comerţ care face parte din
comunitatea de bunuri.
60
___________________________________________________________________________________________________

d) Drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra

creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat [aer.
340 lit. d)].
Reglementarea referitoare la drepturile de proprietate intelectuală nu poate fi
înţeleasă fără o succintă analiză a dreptului de autor, care este un drept special,
complex şi succesiv. Este un drept special, pentru că, aşa cum am arătat, el
poartă asupra unor bunuri deosebite, obţinute de un soţ datorită unui talent sau
unui efort ieşit din comun, iar în conţinutul său intră atât drepturi morale, cât şi
drepturi patrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt indicate în art. 12 şi art. 13 din
Legea
nr. 8/1996 şi includ dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi
utilizată sau exploatată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de
către alţii[.
Drepturile morale şi cele patrimoniale se exercită succesiv, ultimele fiind consi-
derate bunuri proprii ale soţului autor al operei respective. În schimb, veniturile
obţinute din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală reprezintă
bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care
creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii (art. 341
NCC).
Legiuitorul a fost atent la opiniile doctrinare şi a preluat opinia majoritară, care
a susţinut că veniturile încasate în temeiul drepturilor de proprietate intelectuală
trebuie asimilate cu salariul şi considerate bun comun, această soluţie fiind
echitabilă, mai ales în situaţia în care un soţ este angajat, iar celălalt nu, dar
obţine venituri din drepturi de proprietate intelectuală.

e) Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,

manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice,
proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri [art. 340 lit. e)].

f) Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice

prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi [art. 340 lit. f)]. Textul are
în vedere două ipoteze. Prima este aceea în care a fost încheiată o asigurare de
persoane în beneficiul unuia dintre soţi, situaţie în care indemnizaţia de asigurare
este bun propriu, indiferent cine sau cu ce bani a plătit primele de asigurare.
Aceste sume sunt proprii atât înainte de încasare, când se prezintă ca drepturi
de creanţă, cât şi după, datorită destinaţiei pe care o au de a repara pagube
exclusiv personale şi de a reface capacitatea de muncă sau de a asigura
existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci. Dacă primele de
61
___________________________________________________________________________________________________

asigurare au fost plătite de celălalt soţ sau din bani comuni, soţul beneficiarului
asigurării va avea numai un drept de creanţă pentru sumele plătite cu acest titlu,
şi nu asupra despăgubirii primite pentru evenimentul asigurat.
Cea de-a doua ipoteză a textului legal se referă la despăgubirile cuvenite
soţului care a fost victima unui delict, indiferent dacă prejudiciul produs a fost
material sau moral. Acestea au acelaşi regim ca şi indemnizaţia de asigurare.

g) Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un

bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora [art. 340 lit. g)].

h) Fructele bunurilor proprii [art. 340 lit. h)]. Ultima categorie de

bunuri proprii este cea reprezentată de fructele bunurilor proprii. Enumerarea sa
în textul legal nu era necesară, întrucât acestea ar fi fost oricum comune în baza
principiului accesoriumsequitur principale. În pofida consacrării exprese a ca-
racterului propriu al acestor fructe, considerăm că trebuie menţinută soluţia
practicii, care a considerat comune fructele industriale ale unui bun propriu dacă
pentru obţinerea lor s-a folosit munca ambilor soţi.
1.3. Veniturile din muncă şi cele asimilate acestora

Noul Cod civil a înlăturat orice controversă şi a consacrat expres natura

juridică de bun comun a venitului din muncă, dar şi a unor venituri
asimilate acestora: sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul
asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul
unui drept de proprietate intelectuală, indiferent de data dobândirii lor, însă
numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în
timpul comunităţii.
1.4. Regimul juridic al bunurilor proprii
În regimul comunităţii legale, soţii deţin două mase de bunuri: bunurile proprii
şi bunurile devălmaşe, fiecare având regim juridic diferit în ceea ce priveşte exer-
citarea atributelor dreptului de proprietate, a urmăririi lor de către creditori şi a
situaţiei rezultate în urma lichidării comunităţii.
Regimul juridic trebuie analizat în corelaţie cu art. 343alin. (1) NCC, care
instituie prezumţia de comunitate. Aceasta presupune că soţul proprietar trebuie
să facă dovada bunurilor proprii în condiţiile art. 343, abia apoi fiind posibilă
exercitarea folosinţei, administrării şi dispoziţiei libere asupra acestora. În fapt,
dovada nu trebuie făcută efectiv decât la actele de înstrăinare şi grevare sau la
schimbarea destinaţiei bunului, pentru că în toate celelalte situaţii regimul juridic

62
___________________________________________________________________________________________________

al bunurilor comune este identic cu cel al bunurilor proprii: un soţ poate face
singur acte juridice cu privire la oricare dintre aceste bunuri.
Limitele legale ale mandatului tacit reciproc vizează actele pe care un soţ nu
le poate încheia decât cu consimţământul expres al celuilalt soţ. Potrivit
dispoziţiilor legale, este necesar acordul ambilor soţi pentru efectuarea
următoarelor acte juridice:
– înstrăinarea sau grevarea cu drepturi reale a bunurilor comune imobile şi a
celor mobile pentru înstrăinarea cărora legea prevede formalităţi de publicitate. În
mod firesc a fost limitat dreptul unui soţ de a acţiona singur în cazul acestor acte
juridice importante şi care, la fel ca şi în cazul actelor ce au ca obiect locuinţa
familiei, pot aduce prejudicii grave familiei. Referitor la bunurile imobile, dispoziţia
analizată se referă atât la imobilele prin natura lor, cât şi la cele prin destinaţie şi
cele prin obiectul la care se referă (uzufructul imobilelor, servituţile, dreptul de
superficie). De asemenea, practica judiciară a apreciat că încheierea unui
antecontract de vânzare-cumpărare referitor la un imobil comun nu încalcă
prezumţia de mandat tacit reciproc, pentru că nu are loc o înstrăinare efectivă şi
se nasc doar obligaţii personale pentru părţile contractante. Evident că înstrăi-
narea prevăzută de art. 346
alin. (1) NCC se referă atât la actele juridice oneroase, cât şi la cele cu titlu
gratuit;
– schimbarea destinaţiei bunului comun;
– actele de dispoziţie sau prin care este afectată folosinţa locuinţei familiei şi
actele de deplasare fizică sau de dispoziţie juridică având ca obiect bunurile ce
mobilează sau decorează locuinţa familiei (art. 322 NCC).
În ceea ce priveşte limitele convenţionale, trebuie să arătăm că, potrivit art.
314 NCC, soţii pot să îşi dea unul celuilalt mandat pentru exercitarea drepturilor
ce le revin potrivit regimului matrimonial. Aceasta înseamnă că forţa şi
importanţa prezumţiei de mandat tacit reciproc a scăzut, soţii putând să îi aducă
limitări sub orice formă: fie să prevadă necesitatea acordului comun şi pentru
acte pe care în mod firesc un soţ le putea încheia singur, fie să împuternicească
un soţ să încheie acte juridice pentru care legea solicită consimţământului
ambilor soţi.
În cazul în care un soţ, singur, a încheiat un act juridic pentru care legea sau
convenţia părţilor prevedea necesitatea acordului comun, soţul neparticipant la
act are două posibilităţi de a acţiona, conduita sa fiind impusă de poziţia
subiectivă a terţului cocontractant. Dacă terţul a fost de rea-credinţă, cunoscând
regimul matrimonial aplicabil şi lipsa consimţământului sau chiar opoziţia soţului
care nu a participat, acesta din urmă poate solicita anularea actului. Dacă însă
terţul a fost de bună-credinţă, în sensul că a depus diligenţa necesară pentru se
informa cu privire la natura bunului, soţul care nu a participat la încheierea actului
nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate
drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă. În ambele cazuri, este necesară
63
___________________________________________________________________________________________________

îndeplinirea unei cerinţe suplimentare, în sensul că trebuie dovedit că interesele

legate de comunitatea de bunuri ale soţului neparticipant la încheierea actului au
fost prejudiciate prin încheierea acestuia.
1.8. Sancţiunea actelor încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor referitoare la
mandatul tacit şi limitele acestuia

Sancţiunea aplicabilă actelor încheiate fără consimţământul expres al

celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este nulitatea relativă.
1.10. Datoriile comune ale soţilor
Aşa cum prevedea şi Codul familiei în cadrul regimului comunităţii legale,
toate datoriile soţilor sunt proprii, cu excepţia celor patru categorii cuprinse în art.
351 NCC. Restrângerea pasivului comun este determinată de preocuparea
legiuitorului de a ocroti comunitatea matrimonială[14]. Astfel, dacă se determină
limitativ categoriile de bunuri proprii şi se prezumă că toate celelalte sunt
comune, în privinţa datoriilor, se determină limitativ datoriile comune, prezumând
că toate celelalte sunt proprii.

Soţii răspund cu bunurile comune pentru:

a) Obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau
dobândirea bunurilor comune.
b) Obligaţiile pe care le-au contractat împreună.

c) Obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuie-

lilor obişnuite ale căsătoriei.
d) Repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi,
a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care prin aceasta au sporit
bunurile comune ale soţilor.
1.11. Regimul juridic al datoriilor soţilor. Răspunderea subsidiară pentru datoriile
comune
Regimul juridic al datoriilor soţilor diferă după cum acestea sunt comune sau
proprii, existând ocorespondenţă între natura creanţei şi categoria de bunuri din
care poate fi satisfăcută.

Creditorii personali trebuie să urmărească în primul rând bunurile proprii

ale soţului debitor, iar dacă acestea nu acoperă creanţa, pot cere partajul
bunurilor comune.

[14]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 91.
64
___________________________________________________________________________________________________

Creditorii comuni trebuie să urmărească cu prioritate bunurile comune,

iar dacă acestea sunt insuficiente, se vor putea urmări şi bunurile proprii ale
soţilor. Pentru această urmărire nu există o ordine de preferinţă sau o urmărire
proporţională. Dimpotrivă, pentru a proteja interesele creditorilor comuni,
legiuitorul a instituit răspunderea solidară a soţilor cu bunurile proprii. Aceasta
este subsidiară, pentru că intervine numai după urmărirea bunurilor comune ale
soţilor şi permite creditorilor comuni să urmărească pe oricare dintre soţi pentru
întreaga datorie rămasă neacoperită. Ca urmare, riscul insolvabilităţii unuia dintre
soţi este, în primul rând, în sarcina celuilalt soţ şi abia în al doilea rând în sarcina
creditorului.
Pentru a apăra şi interesele soţului care a suportat întreaga datorie comună,
legiuitorul a prevăzut că acesta se subrogă în drepturile creditorului pentru
ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea
s-ar face la data plăţii datoriei. Pentru a se putea efectua desocotirea între soţi,
va trebui făcută operaţia stabilirii cotelor de proprietate ce revin fiecărui soţ, chiar
dacă bunurile comune nu mai există, fiind executate silit pentru acoperirea
creanţei comune respective.
În acelaşi scop al protejării soţilor, s-a instituit în favoarea soţului care a plătit
din bunurile proprii datoria comună un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt
soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.
Ordinea de urmărire a bunurilor soţilor are un caracter imperativ şi nu se poate
deroga de la ea nici în cazul obligaţiilor solidare.
O situaţie specială o au veniturile din muncă. Contrar faptului că art. 351
NCC califică drept bunuri comune veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi
cele asimilate acestora, legiuitorul a înţeles să interzică urmărirea lor pentru
datoriile comune asumate de către celălalt soţ, cu excepţia datoriilor asumate
pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.
1.14. Lichidarea comunităţii. Partajul
Lichidarea comunităţii are loc prin partajul bunurilor comune, precedată de
determinarea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ şi regularizarea datoriilor.
Regularizarea datoriilor va avea la bază tot cota-parte ce revine fiecărui soţ.
Evident că fiecare soţ îşi preia bunurile proprii ca un efect firesc al dreptului de
proprietate exclusivă pe care îl au soţii asupra lor.
Cota-parte ce revine fiecărui soţ din comunitate, respectiv din bunurile şi
datoriile comune se stabileşte pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea
bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Se observă că
legiuitorul a indicat un criteriu unic ce va fi raportat la două aspecte: dobândirea
bunurilor şi îndeplinirea obligaţiilor comune. Prezumţia egalităţii cotelor a fost
acceptată numai în cazul în care contribuţia nu poate fi determinată.

65
___________________________________________________________________________________________________

Preluând toate aceste soluţii din practica judiciară, legiuitorul a prevăzut contri-
buţia soţilor drept criteriu pentru stabilirea cotei şi a instituit prezumţia legală
relativă a contribuţiei egale a soţilor, care se aplică în lipsa probei contrare,
deci şi în cazul în care dovada altei proporţii nu se poate face.

§2. Regimul separaţiei de bunuri

2.1. Consideraţii generale

Regimul separaţiei de bunuri poate avea sursă:

– convenţională, dacă prin convenţie matrimonială, încheiată înainte sau în
timpul căsătoriei, soţii au ales să li se aplice acest regim matrimonial;
– judiciară (motivat de atitudinea culpabilă a unuia dintre soţi): la cererea unui
soţ căsătorit sub regimul comunităţii legale sau convenţionale, dacă celălalt soţ
încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei, instanţa
poate pronunţa separaţia de bunuri (art. 370 NCC). Deşi art. 385 alin. (2) NCC
reprezintă o preluare a art. 262-1 C. civ. francez, în situaţia reglementată de
acest text legal nu există o separaţie judiciară în sensul de regim matrimonial, ci
mai degrabă este o încetare a regimului existent până la data separaţiei în fapt.
Acest regim, care nu creează nicio comunitate patrimonială între soţi şi este în
contradicţie cu scopul ideal şi moral al căsătoriei, prezintă o serie de avantaje şi
de dezavantaje.

Avantajul principal este reprezentat de existenţa unei minime solida-

rităţi, numai în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru
acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi
educarea copiilor. În regimurile comunitare, riscul de a suporta din bunurile
comune sau chiar din bunurile proprii (dacă este vorba despre o datorie
contractată pentru cheltuielile căsătoriei sau pentru administrarea bunurilor
comune) un debit la contractarea căruia soţul nu a participat este destul de mare.
Acest risc nu există în separaţie, pentru că patrimoniile soţilor sunt complet
independente şi nu se creează nicio masă de bunuri comune.
Un alt avantaj este modalitatea simplă în care se exercită gestiunea bunurilor
şi lichidarea regimului, ultima fiind condiţionată de păstrarea unor evidenţe stricte
a bunurilor şi a datoriilor. Fiecare soţ administrează, foloseşte şi dispune singur
de bunurile sale, iar dacă unul foloseşte bunurile celuilalt fără împotrivirea
acestuia, are obligaţiile unui uzufructuar.

Dezavantajul principal îl constituie crearea unei situaţii defavorizate

pentru soţul care nu a desfăşurat o activitate profesională, ocupându-se de
menaj şi de copii, sau care a avut o activitate mai puţin aducătoare de venit, dar
66
___________________________________________________________________________________________________

a participat indirect la dobândirea bunurilor proprii ale soţului său. Soţul aflat în
această situaţie va avea, la încetarea sau desfacerea căsătoriei, o situaţie net
inferioară unuia care a beneficiat de regimul comunităţii. Noul Cod civil a încercat
să reducă acest deficit prin instituirea creanţei de participare şi prin
reglementarea muncii în gospodărie ca o contribuţie la cheltuielile căsătoriei în
partea corespunzătoare statutului matrimonial de bază.
În al doilea rând, deşi nu există mase de bunuri comune, soţii trăiesc împreună
şi au interese, achiziţii şi afaceri comune, ceea ce face ca lichidarea să fie de
fapt extrem de complicată, pentru că este necesară aplicarea regulilor specifice
altor instituţii pentru a efectua compensările între soţi şi a păstra egalitatea între
aceştia. În plus, şi acestui regim îi sunt aplicabile dispoziţiile din statutul
matrimonial fundamental, ceea ce creează un minim de comunitate, astfel că o
separaţie totală şi reală nu mai există astăzi.
Toate aceste dispoziţii urmăresc să creeze totuşi o comuniune între soţi,
întrucât ei sunt legaţi de dragoste şi respect, aşa cum este normal în căsătorie, şi
să reprime anumite tendinţe individualiste care sunt incompatibile cu viaţa în
cuplu.

§3. Regimul comunităţii convenţionale

3.1. Consideraţii prealabile
În reglementarea regimurilor matrimoniale, Codul civil nu a dat deplină
libertate de acţiune soţilor. La încheierea căsătoriei sau ulterior, aceştia pot alege
între regimul comunităţii legale, care nu necesită încheierea unei convenţii matri-
moniale, regimul separaţiei, cu varianta participării la achiziţii, şi regimul comu-
nităţii convenţionale.
Acesta din urmă este reglementat de trei articole, iar regulile sale se
completează cu dispoziţiile regimului comunităţii legale. În fapt, este vorba
despre regimul comunităţii legale, căruia soţii, prin convenţia matrimonială, îi pot
aduce derogări, în condiţiile şi limitele prevăzute de art. 367 NCC. Acesta
permite soţilor să reglementeze prin convenţia matrimonială unul sau mai multe
dintre aspectele prevăzute expres şi limitativ şi care se referă la: compunerea
maselor de bunuri pe care soţii le au în comunitate; limitele în care se exercită
actele referitoare la bunurile soţilor şi lichidarea regimului.
Derogările pe care soţii le pot aduce prin convenţia matrimonială sunt limitate,
ei trebuind să respecte şi dispoziţiile impuse prin regimul primar imperativ.
Regimul comunităţii convenţionale este o specie a regimului comunităţii legale,
astfel că, în măsura în care prin convenţia matrimonială nu s-au reglementat
anumite aspecte privind drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale soţilor,
se va aplica regimul de drept comun, completat şi cu dispoziţiile ce alcătuiesc
statutul matrimonial fundamental.
67
___________________________________________________________________________________________________

3.2. Obiectul convenţiei matrimoniale

Dacă soţii înţeleg să adopte regimul comunităţii convenţionale, ei au libertatea
de a stabili prin convenţia matrimonială aspectele prevăzute la lit. a)-e) ale
art. 367 NCC, iar regimul matrimonial se completează cu dispoziţiile legale
privind regimul comunităţii legale. De asemenea, sunt incidente dispoziţiile statu-
tului matrimonial fundamental referitoare la independenţa soţilor, gestiunea
bunurilor, locuinţa familiei şi cheltuielile căsătoriei.
Primele două clauze se referă la compunerea comunităţii şi permit soţilor fie să
includă bunuri sau datorii care în mod firesc nu intră în masa bunurilor comune,
fie să excludă bunuri sau datorii ce fac parte în mod tradiţional din comunitate.
a) Prima teză legislativă, cuprinsă la lit. a), permite soţilor includerea în
comunitate, în tot sau în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor
născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor
prevăzute la art. 340 lit. b) şi c).
b) Cea de-a doua clauză pe care soţii o pot formula în procesul de modelare a
comunităţii convenţionale se referă la restrângerea comunităţii la bunurile sau
datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă
sunt dobândite sau, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei. Soţii
au deci deplina libertate de a exclude din comunitate orice bunuri, fără nicio
excepţie, şi obligaţiile, cu excepţia celor prevăzute la art. 351 lit. c) (obligaţiile
asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsă-
toriei).
c) O altă clauză ce poate fi inclusă în convenţia matrimonială de alegere a
regimului comunităţii convenţionale este clauza de preciput. Această dispoziţie
nici nu era necesară, deoarece clauza de preciput este reglementată în partea
generală referitoare la regimurile matrimoniale, deci este evident că ea poate fi
inclusă în convenţia matrimonială indiferent de regimul matrimonial ales.
Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este
posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii.

d) În final, convenţia matrimonială poate să cuprindă modalităţi privind

lichidarea comunităţii convenţionale.

VII. Bibliografie
Codul civil, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare
civilă, Editura Hamangiu, 2017, p.268-310.

68
___________________________________________________________________________________________________

Timpul necesar studiului: 2 ore

IX. Teste de evaluare

1. În ceea ce priveşte datoriile soţilor:

a. În cazul regimului comunităţii legale, datoriile soţilor sunt de regulă proprii;

b. În regimul separaţiei de bunuri nu există datorii comune ale soţilor;

c. Regimul comunităţii convenţionale permite eliminarea prin convenţie

matrimonială a unor categorii de datorii comune de la regimul comunităţii
legale;

d. În cazul regimului comunităţii legale, creditorii comuni pot urmări venitul din
muncă al unuia dintre soţi, pentru anumite datorii comune asumate de celălalt
soţ;

e. în cazul regimului comunităţii legale, bunurile proprii ale soţilor nu pot fi

urmărite de creditorii comuni în nicio situaţie.

Corect a, c, d

2. În ceea ce priveşte locuinţa familiei, astfel cum este reglementată de Codul civil în
vigoare:

a. actul de dispoziţie asupra acesteia încheiat de unul dintre soţi necesită doar
acordul tacit al celuilalt, oricare ar fi regimul matrimonial concret;

b. nulitatea actelor de dispoziţie privind locuinţa familiei se poate cere dacă

terţul a cunoscut caracterul de locuinţă a familiei sau acesta era notat în cartea
funciară;

c. în cazurile de violenţă în familie, instanţa de tutelă poate dispune evacuarea

unui soţ din locuinţa familiei, la cererea celuilalt, dacă cel a cărui evacuare se
cere este proprietarul exclusiv al imobilului;

69
___________________________________________________________________________________________________

d. regimul juridic special se aplică doar imobilului, nu şi bunurilor care mobilează

sau decorează locuinţa familiei;

e. regimul juridic al locuinţei familiei se afectează, deci nu se aplică şi locuinţei

aflate în proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi.

Corect b,c

3. În ceea ce priveşte căsătoria:

a. Este interzisă căsătoria debilului mintal în orice împrejurare;

b. Prin excepţie, poate fi permisă căsătoria rudelor în linie colaterală de gradul al

patrulea;

c. Căsătoria nu se poate încheia decât după afişarea declaraţiei de căsătorie

pentru termenul prevăzut de lege;

d. Aceasta nu este încheiată decât în momentul întocmirii actului de stare civilă,

respectiv a înscrierii căsătoriei în registrul de stare civilă;

e. Căsătoria între persoane de acelaşi sex este interzisă sub sancţiunea nulităţii
relative.

Corect a, b, c

4. În cazul încetării, lichidării sau schimbării regimului matrimonial:

a. Lichidarea regimului comunităţii legale presupune stabilirea contribuţiei

fiecărui soţ;

b. Schimbarea judiciară a regimului matrimonial este de drept opozabilă terţilor;

c. Lichidarea regimului comunităţii legale se poate face numai prin hotărâre

judecătorească;

d. Este posibilă schimbarea regimului matrimonial în primul an de la încheierea

căsătoriei, însă numai pe cale convenţională;

e. La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare soţ are un drept de

retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea datoriilor pe care le au
unul faţă de altul.

Corect a, e
70
___________________________________________________________________________________________________

Temă pentru acasă: Arătaţi care este natura juridică a veniturilor din muncă şi
a celor asimilate în regimul comunităţii legale.

Unitatea de studiu 5
DESFIINŢAREA CĂSĂTORIEI

I. Obiective
 înţelegerea sensurilor noţiunii de DESFIINŢARE ŞI DESFACERE
A CĂSĂTORIEI;
 însuşirea diferitelor clasificări ale acestora;
 însuşirea importanţei practice a acestor clasificări şi aplicaţii
practice.

III. Cuvinte cheie

 Desfiinţare, nulitate relativă, nulitate absolută, căsătorie putativă.

IV. Structura unităţii de studiu

Desfiinţarea căsătorie
Regimul juridic al nulităţii absolute
Regimul juridic al nulităţii relative
Efectele nulităţii căsătoriei
Căsătoria putativă

VI. Conţinutul unităţii de studiu

Nulitatea căsătoriei

71
___________________________________________________________________________________________________

Nulitatea este sancţiunea care lipseşte de efecte actul juridic a cărui încheiere s-a
făcut în absenţa sau cu nerespectarea unei condiţii de fond sau de formă prevăzute de lege
pentru valabilitatea acestuia. Sancţiunea nulităţii afectează şi căsătoria, însă regimul
juridic al nulităţii este atenuat faţă de cel din dreptul comun, atât în ceea ce priveşte
cazurile şi condiţiile de exercitare, cât şi în ceea ce priveşte efectele. Tendinţa
legiuitorului de a limita cazurile şi efectele nulităţii este jusitificată de importanţa
căsătoriei, care nu trebuie distrusă decât dacă e absolut necesar, şi de efectele pe care
aceasta le produce. În plus, încheierea căsătoriei presupune implicarea ofiţerului de stare
civilă în cadrul unei proceduri instituite cu scopul de a preveni căsătoriile nevalabile.
Noul Cod civil, ca şi Codul familiei anterior, reglementează o serie de măsuri care
au ca finalitate împiedicarea încheierii unor căsătorii nule sau anulabile. Astfel, art. 285
din Noul Cod dă dreptul oricărei persoane să facă opoziţii la căsătorie dacă există un
impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite, iar prin art.286 din
Noul Cod civil s-a instituit pentru ofiţerul de stare civilă obligaţia de a refuza celebrarea
căsătoriei dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opoziţiilor
primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în măsura în care acestea sunt notorii,
constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Pe de altă parte, legiuitorul restrânge cazurile de desfiinţare a căsătoriei prin
dispoziţii care scurtează termenul de prescripţie în cazul nulităţii relative, prevăd
posibilitatea acoperirii nulităţii absolute, înlătură efectele nulităţii pentru copiii rezultaţi
din căsătorie şi le atenuează pentru soţii de bună-credinţă, prin căsătoria putativă. În
practică sunt foarte rare cazurile de nulitate a căsătoriei datorită modului în care este
reglementată procedura încheierii căsătoriei şi intervenţia ofiţerului de stare civilă în
cadrul acesteia.

Desfiinţarea căsătoriei, ca efect al nulităţii, este diferită atât de desfacerea,

cât şi de încetarea căsătoriei. Desfiinţarea căsătoriei are cauze anterioare sau cel mult
concomitente cu încheierea căsătoriei şi produce efecte retroactive (ex tunc) de la
momentul încheierii căsătoriei. Desfacerea căsătoriei are loc din cauze posterioare
încheierii căsătoriei, iar efectele se produc numai pentru viitor (ex nunc). Încetarea
căsătoriei are drept cauză decesul unuia dintre soţi şi, evident, efectele se produc doar
pentru viitor.
Clasificarea nulității
1. Nulitatea absolută și nulitatea relativă
Codul civil consacră clasificarea clasică a nulităților, clasificare existentă și în
dreptul comun, în nulitate absolută și nulitate relativă, astfel că în capitolul referitor la
nulitatea căsătoriei există două secţiuni, una referitoare la nulitatea absolută și una
referitoare la nulitatea relativă. Cele două tipuri de nulitate se disting prin regimul juridic
diferit, regim juridic ce cuprinde reguli referitoare la cazurile de nulitate, calitatea
procesuală activă, respectiv persoanele care pot invoca nulitatea, termenul de prescripţie
și situațiile în care nulitatea se acoperă.

72
___________________________________________________________________________________________________

2. Nulitatea expresă și nulitatea virtuală

Regimul juridic al nulității absolute

1. Cazurile de nulitate absolută
Articolul 293 din Codul civil prevede în alineatul 1 că este lovită de nulitate
absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 271, 273, 274, 276
şi art. 287 alin. (1). Acestea se referă la încheierea căsătoriei între bărbat şi femeie şi
necesitatea consimţământului personal şi liber al soţilor; bigamie; interzicerea căsătoriei
între rude, inclusiv din adopţie; alienaţia sau debilitatea mintală şi la condiţile în care
trebuie exprimat consimţământul (public, în prezenţa a doi martori, în faţa ofiţerului de
stare civilă). Acestora li se alătură lipsa vârstei matrimoniale şi căsătoria fictivă, cauze de
nulitate absolută prevăzute de art.294 şi 295 din Noul Cod civil. Reglementarea este
asemănătoare celei anterioare, cupreinse în Codul familiei, actualul Cod civil prevăzând
în plus căsătoria între persoane de acelaşi sex (caz de nulitate virtuală unanim recunoscut
de doctrina anterioară). O altă deosebire constă în faptul că vechea reglementare prevedea
că este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată fără ca declaraţia de căsătorie
depusă de soţi să fie afişată în condiţiile legii. Acest caz de nulitate absolută nu a mai fost
preluat de Noul Cod civil, iar soluţia este salutară. A sancţiona cu nulitatea absolută o
căsătorie încheiată cu respectarea tuturor cerinţelor de fond şi de formă numai pentru că
nu a fost afişată declaraţia de căsătorie era o soluţie excesivă şi formală care nu se încadra
în regimul juridic trasat nulităţii căsătoriei, adică un regim atenuat faţă de cel din dreptul
comun cu scopul de a păstra căsătoriile atunci când este posibil.
a. Lipsa diferențierii sexuale
Nulitatea absolută afectează căsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex sau
între persoane al căror sex nu este bine precizat, astfel că, din acest motiv este cu
neputinţă să se consume căsătoria.
b. Lipsa consimțământului
Căsătoria este lovită de nulitate absolută în cazul lipsei consimţământului dat
personal de viitorii soţi, indiferent dacă este vorba despre lipsa materială sau lipsa psihică
ce se regăseşte în cazul alienaţilor sau debililor mintali, datorită raţiunilor biologice şi
sociale arătate: lipseşte discernământul acestor persoane, descendenţa este nesănătoasă şi
nu se poate atinge scopul căsătoriei, acela al întemeierii unei familii. Vicierea
consimţământului şi lipsa vremelnică a facultăţilor mintale atrag doar nulitatea relativă a
căsătoriei.
c. Bigamia sau încheierea căsătoriei de o persoană deja căsătorită
În cazul în care căsătoria este încheiată de o persoană deja căsătorită, cea de a doua
căsătorie este lovită de nulitate absolută întrucât principiul monogamiei este unul de
ordine publică. Existenţa bigamiei se verifică la momentul încheierii celei de a doua
căsătorii, şi nu momentul soluţionării acţiunii în nulitate15 şi nu este înlăturată de faptul

15
Instanţa sesizată cu acţiune în anularea celei de-a doua căsătorii a unei persoane, condamnată pentru bigamie, este obligată să
pronunţe nulitatea acestei căsătorii, chiar dacă, între timp, prima căsătorie a fost desfăcută printr-o sentinţă de divorţ, nedefinitivă Trib.
jud. Caraş-Severin, decizia civilă nr. 1/1982, R.R.D. nr. 9/1982, p. 66.
73
___________________________________________________________________________________________________

că prima căsătorie a fost desfăcută prin divorţ, pentru că, aşa cum am arătat deja, nulitatea
are la bază încălcări ale dispoziţiilor legale anterioare sau concomitente încheierii
căsătoriei, în timp ce la baza divorţului stau motive temeinice care au intervenit ulterior
încheierii acesteia. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a celei de a doua căsătorii
rămâne fără obiect numai în situaţia în care prima căsătorie ar fi fost declarată nulă (şi nu
desfăcută prin divorţ), pentru un oricare alt motiv de nulitate prevăzut de lege.
d. Rudenia
Încălcarea impedimentului izvorât din rudenie atrage tot sancţiunea nulităţii
absolute. Astfel, este nulă căsătoria încheiată între rudele în linie dreaptă, precum şi între
rudele în linie colaterală până la gradul IV inclusiv, indiferent dacă este rudenie firească,
din căsătorie sau din afara acesteia, sau din adopţie. De asemenea, adoptatul nu se poate
căsători cu rudele sale fireşti, acest impediment la căsătorie fiind singurul efect al
rudeniei fireşti care se păstrează şi după adopţie. Sancţiunea este justificată de raţiunile
biologice şi morale care au dus la instituirea acestui impediment.
e. Alienația sau debilitatea mintală
Un alt caz de nulitate absolută este cel al alienaţilor sau debililor mintali. Căsătoria
acestora este interzisă pentru motive de ordin biologic şi pentru faptul că acestea nu-şi pot
exprima consimţământul în mod conştient. Căsătoria unei astfel de persoane este nulă
absolut16, chiar dacă a fost încheiată într-un moment de luciditate, legiuitorul nefăcând în
acest sens nicio distincţie, astfel că nu are importanţă dacă aceste persoane au fost sau nu
puse sub interdicţie.
f. Lipsa solemnității și publicității căsătoriei
Căsătoria va fi lovită de nulitate absolută dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art.287 Noul Cod civil care se referă la necesitatea exprimării
consimţământului în mod public, în fţa a doi martori şi a ofiţerului de stare civilă. Aceste
cerinţe sunt cele care determină solemnitatea şi publicitatea căsătoriei. Atât prezenţa
martorilor, cât şi a ofiţerului de stare civilă, au fost considerate ca elemente ce fac parte
din solemnitatea căsătoriei, astfel că lipsa lor atrage nulitatea. Publicitatea este o cerinţă
distinctă impusă de legiuitor pentru a garanta respectarea condiţiilor de fond prevăzute
pentru încheierea căsătoriei. De aceea, jurisprudenţa şi doctrina veche au considerat că
lipsa publicităţii la încheierea căsătoriei va duce la nulitate numai atunci când prin
aceasta s-a realizat încălcarea unor condiţii de fond cerute de lege. Această nulitate era
acoperită prin existenţa unui act de căsătorie, efectuat chiar de un ofiţer de stare civilă
necompetent, dar confirmat printr-o posesiune de stat de soţ legitim, adică printr-o
publicitate posterioară.
În alineatul 2 al art.293 Cod civil este reglementată situaţia specială în care soţul
unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de
moarte este anulată. Pentru acest caz, Noul Cod civil a păstrat soluţia consacrată în
legislația anterioară ei, potrivit căreia, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui
declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data
încheierii noii căsătorii.
16
Pentru omisiunea declarării bolii de care suferă viitorul soţ, C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 324/1990, Dreptul nr. 9-12/1990, p. 232;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2980/1995, în B.J.C.D. 1995,
p. 71-73.
74
___________________________________________________________________________________________________

Se dă astfel prioritate celei de a doua căsătorii, dispunând că prima căsătorie este

desfăcută pe data încheierii celei de a doua.
g. Lipsa vârstei matrimoniale

Un alt caz de nulitate absolută reglementat expres de art.294 Cod civil este cel al
încheierii căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale privind vârsta matrimonială.
Vârsta minimă de la care se poate încheia căsătoria este de 18 ani, atât la bărbat, cât şi la
femeie, însă pentru motive temeinice, căsătoria se poate încheia şi dacă persoana a
împlinit 16 ani. Sub această vârstă căsătoria nu este permisă, iar încheierea ei este
sancţionată cu nulitatea absolută. Raţiunile instituirii acestei sancţiuni sunt de natură
psihică (lipsa unui consimţământ valabil), eugenice, biologice (descendenţa este
nesănătoasă, iar partenerii nu sunt dezvoltaţi din punct de vedere fizic pentru a întreţine
relaţii intime şi a procrea) şi sociale (o persoană care nu a împlinit 16 ani nu poate
întemeia o familie şi deci nu se ajunge la finalitatea urmărită prin căsătorie).
Căsătoria unei persoane între 16 şi 18 ani este valabilă dacă sunt îndeplinite şi
condiţiile suplimentare cerute de art.272 alin.2 Cod civil, adică un aviz medical,
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi autorizarea instanţei de tutelă. Lipsa acestor
încuviinţări atrage nulitatea relativă a căsătoriei, aşa cum prevede expres art.297 Cod
civil.

h. Căsătoria fictivă

Art.297 Cod civil prevede că o căsătorie încheiată în alte scopuri decât acela de a
întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.
Reglementarea căsătoriei fictive reprezintă o noutate în sistemul nostru de drept,
însă, chiar și în lipsa unei reglementări exprese, doctrina şi practica judiciară anterioară
au recunoscut constant acest caz de nulitate virtuală a căsătorie. Forme ale acestei
căsătorii, mai ales dacă scopul secundar sau ilicit este obţinerea dreptului de rezidenţă sau
cetăţenia statului respectiv se regăsesc în Codul civil francez şi în Codul civil elveţian.
Căsătoria este fictivă când se încheie în alte scopuri decât acela de a întemeia o
familie (scopul căsătoriei fiind prevăzut în art.259 alin.2 Cod civil), iar sancţiunea este
nulitatea absolută.
2. Persoanele care pot invoca nulitatea absolută

Potrivit art 296 Cod civil, orice persoană interesată poate introduce
acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu
poate introduce acţiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepţia cazului în
care ar acţiona pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub
interdicţie.
Acţiunea în constatea nulităţii absolute poate fi intentată de orice persoană
interesată: unul dintre soţi, rudele acestora, creditorii unuia dintre soţi în cazul existenţei
unui regim matrimonial care îi prejudiciază, procurorul, alte persoane care justifică un
interes legitim şi chiar din oficiu, de către instanţa de judecată, în cadrul unul proces aflat
75
___________________________________________________________________________________________________

pe rolul său. Libertatea de a acţiona a procurorului este limitată în timp în sensul că el nu

poate introduce acţiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepţia cazului în
care ar acţiona pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub
interdicţie. Legiuitorul a apreciat că interesul general este satisfăcut prin încetarea sau
desfacerea căsătoriei, fără a mai fi necesară constatarea nulităţii, mai ales dacă nu sunt
încălcate drepturile minorilor sau ale persoanelor puse sub interdicţie.
Procurorul are îndreptăţirea de a acţiona, în primul rând pe baza art.131 alin.1 din
Constituţie şi apoi, în temeiul art.4 din Legea nr.304/2004 pentru organizarea judiciară17, în
atribuţiile acestuia intrând reprezentarea intereselor generale ale societăţii, a ordinii de
drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ca urmare el poate introduce acţiunea
oricând, în timpul căsătoriei, iar după încetarea sau desfacerea ei, numai dacă ar acţiona
pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie.
3. Acoperirea nulității absolute

Nulitatea absolută a căsătoriei se acoperă doar în cazul căsătoriei unei

persoane care nu are vârsta matrimonială și în cazul căaătoriei fictive și numai pentru
motivele expres prevăzute de lege.
Astfel, în cazul unei căsătorii încheiate cu nerespectarea vârstei matrimoniale, nulitatea
se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au
împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.

Se observă că, legiuitorul a reglementat trei situații în care nulitatea poate fi

acoperită, cu toate că este absolută:
a) dacă soţul sau soţii care nu aveau vârsta legală pentru căsătorie au împlinit-o până la
rămânerea definitivă a hotărârii de constatare a nulităţii;
b) dacă soţia a născut;
c) dacă soţia a rămas însărcinată.
Cele trei cazuri prevăzute de legiuitor pentru acoperirea nulităţii au în vedere situaţiile
în care, fie s-a împlinit vârsta minimă legală, fie s-a dovedit că soţii au atins dezvoltarea
fizică necesară pentru întreţinerea relaţiilor intime specifice căsătoriei, legiuitorul
înţelegând să menţină familia, chiar dacă la momentul încheierii ei nu era îndeplinită
această condiţie legală.
În cazul sarcinii sau al naşterii unui copil, menţinerea căsătoriei este justificată şi prin
interesul prioritar al copilului de ase naște și a crește într-o familie și într-o căsătorie
valabilă. Căsătoria se menţine şi în cazul în care copilul s-a născut mort sau femeia a
întrerupt cursul normal al sarcinii, întrucât şi prin aceste împrejurări s-a dovedit că, în
pofida neîmplinirii vârstei cerute de lege, soţia este puberă şi, deci, aptă de a avea relaţii
conjugale normale. Evident, sarcina femeii sau naşterea unui copil au efectul înlăturării
nulităţii şi în privinţa bărbatului care nu a împlinit 16 ani pentru că s-a dovedit şi

17
Publicată în M.Of.nr.827 din 13 septembrie 2004.
76
___________________________________________________________________________________________________

dezvoltarea acestuia, iar desfiinţarea căsătoriei nu ar fi în interesul copilului şi a familiei

astfel create.
Nulitatea căsătoriei încheiate în alte scopuri decât acela de a întemeia o
familiese acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
desfiinţare, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au
trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.
Ca urmare, nulitatea căsătoriei nu se mai poate invoca dacă între soţi, ulterior
încheierii căsătoriei, s-au stabilit relaţii specifice căsătoriei, respectiv a intervenit
convieţuirea, sarcina sau naşterea unui copil. Aceaste împrejurări duc la acoperirea
nulităţii, întrucât, în final, s-a atins scopul legal al căsătoriei, acela al întemeierii unei
familii.
Termenul de 2 ani de la încheierea căsătoriei după care nu se mai poate invoca
nulitatea căsătoriei este un termen special de prescripţie, acest caz de nulitate absolută
fiind înlăturat prin trecerea termenului. Căsătoria este consolidată, iar sancţiunea nu mai
poate fi pronunţată. Fiind un termen de prescripţie este supus întreruperii, suspendării şi
repunerii în termen pentru cauzele generale prevăzute în art.2522-2536 din Noul Cod
civil. Faptul că s-a prevăzut acest termen de durată intermediară pare a fi o eroare, mai
ales că nu este prevăzută cumulativ şi condiţia convieţuirii soţilor, aşa cum ar fi fost
firesc, iar dispoziţia ar fi dobândit legitimitate. Prin reglementarea acestui termen, practic
se relativizează un caz de nulitate absolută.

4. Termenul de prescripție
Acţiunea în constatea nulităţii absolute este imprescriptibilă şi nu e condiţionată de
exercitarea acţiunii de divorţ
Instanţa competentă să judece acţiunile în nulitatea căsătoriei, indiferent de tipul
nulităţii, este judecătoria. Atunci când judecătoria este învestită cu soluţionarea cauzei
vizând constatarea vinovăţiei persoanei pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie, ea se va
pronunţa şi cu privire la nulitatea celei de a doua căsătorii.
Hotărârea judecătorească de desfiinţare a unei căsătorii are efecte erga omnes,
întrucât este o hotărâre judecătorească ce se referă la starea civilă şi constitutivă de
drepturi.

Nulitatea relativă a căsătoriei

Codul civil reglementează prin articolele 297-300 patru cazuri de nulitate

relativă, şi anume: lipsa încuviinţărilor cerute de lege pentru căsătoria unui minor între 16
şi 18 ani; viiciile de consimţământ; lipsa vremelnică a discernământului şi existenţa
tutelei.
77
___________________________________________________________________________________________________

1.Cazurile de nulitate relativă

a. Lipsa încuviinţărilor cerute de lege
Potrivit art.272 din Codul civil, pentru motive temeinice, minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor
săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie
minorul îşi are domiciliul.
Din acest text rezultă că în cazul căsătoriei unui minor între 16 şi 18 ani este
necesară încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi încuviinţarea instanţei de tutelă.
b. Viciile de consimţământ
Potrivit art.298 Cod civil, căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui
consimţământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violenţă.
Fiind un act juridic, căsătoria este sancţionată cu nulitatea relativă în cazul viciilor
de consimţământ: eroarea, dolul şi violenţa.
Dolul sau viclenia duce la anularea căsătoriei, chiar dacă eroarea astfel provocată
nu poartă asupra calităţilor esenţiale ale soţului care a provocat-o, dacă această împreju-
rare a fost determinantă pentru consimţământul celuilalt soţ care nu ar fi încheiat
căsătoria dacă nu ar fi existat manoperele dolosive.
Dolul poate fi comisiv sau omisiv, efectele fiind aceleaşi, indiferent de formă. Un
caz de dol comisiv identificat în practica judiciară este situaţia în care unul dintre soţi
care suferă de o boală gravă şi de durată, a indus în eroare pe celălalt în privinţa stării sale
de sănătate, prin prezentarea unui certificat prenupţial, întocmit pe baza certificatului
medical fals, eliberat de o rudă. În schimb, este dol omisiv faptul de a fi ascuns faţă de
celălalt soţ, cu bună-ştiinţă, boala de care suferă, dacă boala afectează grav relaţiile
normale dintre soţi.
Viciul violenţei poate apare sub forma constrângerii fizice sau morale a unuia
dintre vitorii soţi. Constrângerea poate fi exercitată de către partener, de către părinţi sau
de alte persoane. Violenţa fizică este greu de conceput, datorită faptului că exprimarea
consimţământului se face în faţa ofiţerului de stare civilă, care verifică existenţa şi
libertatea acestuia, însă în practica judiciară regăsim nulitatea căsătoriei determinată de
vicierea consimţământului prin constrângere morală, de exemplu, în cazul în care
consimţământul unuia dintre soţi a fost viciat prin violenţa exercitată de unul dintre
părinţii acestuia. O astfel de situaţie trebuie analizată având în vedere dispoziţiile art.1219
din Noul Cod civil care prevede că simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost
violenţă, nu atrage anularea contractului. Această dispoziţie se aplică şi în cazul
căsătoriei, astfel că pentru a exista constrângere morală, tatăl sau ascendenţii unuia dintre
soţi trebuie să fi exercitat efectiv o ameninţare cu un pericol grav şi iminent viaţa,
persoana, onoarea sau bunurile soţului respectiv sau ale unor persoane apropiate (art.1216
Noul Cod civil).
În doctrină s-a arătat că violenţele exercitate asupra soţului al cărui consimţământ a
fost viciat trebuie să aibă un anumit grad de intensitate şi gravitate, care să pună pe cel în
cauză în situaţia obiectivă de a nu se putea opune căsătoriei.
În ceea ce privește eroarea ca viciu de consimțământ în cazul căsătoriei, Codul
civil restrânge domeniul de aplicare a acesteia cu scopul de a limita cât mai mult
78
___________________________________________________________________________________________________

posibilitatea de anulare a căsătoriei, dar şi pentru a înlătura cererile de anulare bazate pe

eroarea asupra identităţii civile a celuilalt soţ sau asupra calităţilor esenţiale ale acestuia,
situaţie care practic ar fi dificil, dacă nu imposibil de dovedit. Spre deosebire de dreptul
comun, eroarea, duce la anularea căsătoriei, numai dacă se referă la identitatea fizică a
celuilalt soţ, adică în cazul substituirii de persoane. În practica judiciară s-a decis că nu
există eroare asupra identităţii fizice a celuilalt soţ dacă un soţ i-a ascuns celuilalt faptul
că a mai fost căsătorit sau adevărata sa vârstă, falsificându-şi actele de stare civilă sau
dacă reclamantul nu a cunoscut că soţia sa era însărcinată la data încheierii căsătoriei, de
vreme ce, cu acea persoană a voit să se căsătoreasc, această împrejurare, ascunsă de către
pârâtă, fiind însă un dol omisiv, poate duce la anularea căsătoriei.

c. Lipsa vremelnică a discernământului

Art. 299 Cod civil prevede că este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată de
persoana lipsită vremelnic de discernământ. Dispoziția a fost inclusă în secțiunea
referitoare la nulitatea relativă și separată de cea care interzice căsătoria alienaților sau
debililor mintali justificat de sancţiunea diferită aplicabilă fiecăreia. Astfel, dacă în cazul
alienaţilor sau debililor mintali căsătoria este lovită de nulitate absolută, căsătoria
încheiată de o persoană lipsită vremelnic de discernământ este afectată de nulitate
relativă18. Raţiunea instituirii acestei interdicţii temporare şi relative de a se căsători este
lipsa unui consimţământ conştient, compatibil cu importanţa actului juridic încheiat.
Lipsa vremelnică a discernământului poate fi reţinută la o persoană aflată în stare de beţie
totală, sub influenţa substanţelor stupefiante sau hipnoză, indiferent dacă aceste stări au
fost induse cu voia persoanei respective sau împotriva acestei voinţe.

d. Existenţa tutelei
Căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa este lovită de
nulitate relativă.
Tutela este o măsură de ocrotire a minorului aflat în situaţiile prevăzute de art.110
Cod civil. Interdicţia de a se căsători tutorele cu persoana minoră pusă sub tutela sa are
raţiuni morale şi de protecţie a minorului. Tutorele are asupra minorului pus sub tutela sa
toate drepturile şi îndatoririle ce intră în conţinutul autorităţii părinteşti, ca urmare va
avea şi un ascendent moral asupra acestuia, ascendent de care ar putea profita pentru a
capta şi sugestiona voinţa minorului spre o căsătorie care i-ar putea produce prejudicii
morale sau materiale. Ca urmare, o căsătorie astfel încheiată poate fi anulată la cererea
minorului singur sau reprezentat de un curator numit special în acest scop. După ce
ocrotitul devine major sau, după ce a încetat tutela, iar instanţa de tutelă a dat tutorelui
descărcarea de gestiune, căsătoria se paote încheia, cu respectarea condiţiilor generale de
fond şi de formă.
2.Persoanele care pot intenta acțiunea în anulare

18
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 152/1990, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept …, op. cit., p. 158-160.
79
___________________________________________________________________________________________________

Potrivit art. 302 Cod civil, acțiunea în anularea căsătoriei are un caracterul
personal în sensul că dreptul la acţiunea în anulabilitate nu se transmite moştenitorilor.
Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către unul dintre soţi, ea poate fi
continuată de către oricare dintre moştenitorii săi.
Având în vedere cauzele de nulitate relativă prevăzute în art.297-300 din Noul Cod
civil, titularul acţiunii în anulare poate fi:
- părintele sau tutorele care nu a încuviinţat căsătoria unui minor între 16 şi
18 ani în condiţiile art.272. În această categorie ar trebui inclusă şi instanţa
de tutelă care nu a emis autorizarea pentru căsătoria aceleiaşi categorii de
minori;
- soţul al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă;
- soţul lipsit vremelnic de discernământ;
- persoana minoră care s-a căsătorit cu tutorele său în condiţiile art.300 Cod
civil.
În cazul în care titularul acţiunii decedează după introducerea acţiunii, aceasta
poate fi continuată de mostenitori dacă nu a intervenit prescripţia, perimarea sau titularul
nu a renunţat la judecată.
În ceea ce priveşte introducerea acţiunii de către procuror, credem că aceasta este
posibilă în condiţiile art. 92 alin.1 Cod de procedură civilă care prevede că procurorul
poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor,
precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Ca urmare, dacă titularul acţiunii în
anularea căsătoriei este minor, dispărut sau pus sub interdicţie şi lipsit de ocrotire sau de
ocrotire corespunzătoare, procurorul poate introduce această acţiune care nu are un
caracter strict personal atât timp cât poate fi continuată de moştenitori.
Acţiunea în anularea căsătoriei pentru lipsa încuviinţărilor sau autorizării prevăzute
pentru căsătoria unui minor între 16 şi 18 ani nu poate fi pornită decât de către cel a cărui
încuviinţare sau autorizare era necesară. Dacă în cazul părinţilor, al tutorelui ori al altor
persoane sau autorităţi abilitate să exercite drepturile părinteşti acordarea legitimării
procesuale active pentru acţiunea în anulare este firească, în cazul instanţei de tutelă nu
vedem nici justificarea şi nici posibilitatea practică în care acest drept la acţiune ce i-a
fost conferit de lege ar putea fi exercitat. Lipsa autorizării instanţei de tutelă ar fi trebuit
să fie sancţionată cu nulitatea absolută cu consecinţa firească a acordării dreptului la
acţiune tuturor persoanelor interesate. Susţinem aceasta întrucât autorizarea instanţei de
tutelă are ca scop protejarea interesului superior al copilului care, uneori poate să nu fie
concordant cu interesul părinţilor săi. Astfel, de exemplu, părinţii ar putea încuviinţa
căsătoria copilului lor minor numai din considerente financiare, iar instanţa abilitată ar
putea aprecia că acea căsătorie nu este în interesul copilului. Pentru a aprecia în acest
sens instanţa de tutelă va ţine seama şi de faptul că după încheierea căsătoriei persoana
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu şi nu mai beneficiază de ocrotirea specială
prevăzută pentru persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

80
___________________________________________________________________________________________________

3. Termenul de prescripţie

Termenul de prescripţie pentru anularea căsătoriei este de 6 luni, iar momentul de

la care acesta începe să curgă este diferit funcţei de fiecare cauză de anulare în parte.
Acelaşi termen de prescripţie era prevăzut pentru nulitatea relativă şi în art.21 alin.2 din
Codul familiei. Instituirea unui termen de prescripţie mai scurt decât cel general de trei
ani prevăzut în art.2517 Cod civil este justificată de grija legiuitorului pentru păstrarea
căsătoriei şi pentru asugurarea stabilităţii acesteia în scopul protejării familiei şi a copiilor
ce pot să se nască din căsătoria respectivă.
În cazul căsătoriei unui minor între 16 şi 18 ani fără încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui şi fără autorizarea instanţei de tutelă, termenul curge de la data la care cei a
căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat
cunoştinţă de aceasta.
În cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori pentru lipsa vremelnică a
discernământului unuia dintre soţi, termenul curge de la data încetării violenţei sau, după
caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a
discernământului.
În cazul în care motivul de anulare a căsătoriei este existenţa tutelei termenul de
prescripţie de 6 luni curge de la data încheierii căsătoriei.
Referitor la acţiunea în desfiinţarea căsătoriei se impune precizarea că aceasta este
admisibilă, indiferent de faptul că, anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă,
acea căsătorie fusese desfăcută prin divorţ datorită efectelor diferite pe care nulitatea şi
divorţul le produc19.

4. Acoperirea nulităţii

Continuând tendinţa de atenuare a regimului nulităţii căsătoriei legiuitorul a

prevăzut expres cazurile în care nulitatea se acoperă şi căsătoria îşi păstrează efectele.
Astfel, cazul de nulitate relativă prevăzut în art.272 alin.2 şi 4, respectiv cel al
încheierii căsătoriei de către minorul care a împlinit 16 ani fără a avea încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, ori fără autorizarea instanţei de tutelă se acoperă dacă, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, s-au obţinut încuviinţările şi autorizarea
cerute de lege. Soluţia legală este raţională, cea contrară fiind una rigidă, extrem de
formalistă şi deci de neacceptat20.
Pentru celelalte situaţii de nulitate relativă, respectiv viciile de consimţământ sau
lipsa vremelnică a facultăţilor mintale, se prevede posibilitatea acoperirii nulităţii dacă
soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei sau de la data descoperirii
dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale. Termenul de 6 luni este un
termen substanţial care are punct de începere diferit funcţie de cauza de anulare. În cele 6
luni, soţii trebuie să fi convieţuit, adică să fi avut o viaţă de familie cu tot ce presupune
19
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1602/1992, în V. Bogdănescu ş.a.,Probleme de drept …, op. cit., p. 163-164.
20
În acelaşi sens s-a pronunţat doctrina franceză referitor la lipsa dispensei de rudenie sau de vârstă. A.Bénabent, op.cit., p.36. În
sens contrar, în doctrina română veche s-a susţinut că obţinerea dispensei de vârstă posterior căsătoriei nu acoperă nulitatea căsătoriei
(C.Hamangiu ş.a., op.cit.,vol.1, p.222).
81
___________________________________________________________________________________________________

aceasta: gospodărire comună, întreţinerea de relaţii intime şi alte elemente specifice

acestei noţiuni.
Alineatul 3 al art.303 Cod civil prevede că, în toate cazurile, nulitatea căsătoriei se
acoperă dacă, între timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori
a rămas însărcinată.

Efectele nulităţii căsătoriei

Efectele desfiinţării căsătoriei sunt identice, indiferent dacă este vorba

despre nulitatea absolută sau cea relativă: se înlătură, atât pentru trecut, cât şi pentru
viitor toate consecinţele căsătoriei, ca şi cum aceasta nu ar fi existat.
Efectele nepatrimoniale ale desființării căsătoriei
În cadrul raporturilor nepatrimoniale soţii revin la numele purtat anterior căsătoriei
şi încetează toate obligaţiile specifice căsătoriei, fiecare soţ putându-se căsători cu
altcineva sau chiar între ei, dacă motivul de nulitate a dispărut. Calitatea de soţi nu a
existat nici pentru trecut, astfel că nicio acţiune penală pentru bigamie nu mai poate
continua21. Soţul minor nu păstrează capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin
încheierea căsătoriei, aşa cum se întâmplă în cazul divorţului (interpretarea per a
contrario a art.39 alin.2 Cod civil care arată că această capacitate este păstrată doar de
minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei).
Efectele patrimoniale ale desființării căsătoriei
În ceea ce raporturilor patrimoniale, regimul matrimonial va fi retroactiv desfiinţat,
bunurile dobândite în această perioadă urmând a fi considerate coproprietatea celor doi
soţi, iar obligaţia de întreţinere şi dreptul la moştenire se consideră că nu au existat.
De la aceste principii generale care guvernează efectele nulităţii căsătoriei, Codul
civil consacră trei excepţii reglementate în art.304-306: căsătoria putativă, situaţia
copiilor şi inopozabilitatea nulităţii faţă de terţi.
Căsătoria putativă

Căsătoria putativă este reglementată de art.304 Cod civil care cosacră, pentru prima
oară în legislația noastră această denumire consacrată doctrinar22. Căsătoria putativă face
ca efectul retroactiv al nulităţii să fie înlăturat dacă soţii au fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei, respectiv nu au cunoscut cauza de nulitate. Ca urmare, căsătoria
este desfiinţată numai pentru viitor, dar păstrată pentru trecut, ceea ce i-a făcut pe unii
autori să susţină că nulitatea căsătoriei devine un mod de disoluţie a căsătoriei analog
divorţului.

21
Dacă printr-o hotărâre judecătorească căsătoria a fost anulată pentru bigamie, acţiunea de divorţ este inadmisibilă. A se vedea Trib.
jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 427/1982, R.R.D.
nr. 4/1983, p. 71.
22
Denumirea preluată pe filiera franceză provine din limba latină în care verbul puto, are însemna a crede, a-şi imagina. În cazul
căsătoriei putative, soţii sau unul dintre ei consideră căsătoria valabilă pentru că ignoră neregularitatea existentă la data încheierii
acesteia.
82
___________________________________________________________________________________________________

Căsătoria putativă este căsătoria încheiată cu bună-credinţă şi care

păstrează efectele unei căsători valabile, deşi este nulă sau anulabilă, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare. Pentru a exista această căsătorie, trebuie
să fie îndeplinite, cumulativ, două condiţii:
- o condiţie obiectivă ce constă în existenţa unei căsătorii nule sau anulabile;
- o condiţie subiectivă, respectiv buna-credinţă a unuia sau a ambilor soţi la încheierea
căsătoriei.
Prima condiţie presupune cu necesitate existenţa unei căsătorii la încheierea căreia
s-a nesocotit o cerinţă de fond sau de formă pentru a cărei lipsă legea a prevăzut
sancţiunea nulităţii absolute sau relative.
Cea de a doua condiţie se referă la buna-credinţă a unuia sau a ambilor soţi şi
înseamă că aceştia nu au cunoscut cauza de nulitate. Eroarea poate privi fie un fapt
(relaţiile de rudenie în grad prohibit de lege, situaţie posibilă dacă unul dintre soţi nu are
filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi), fie o situaţie juridică (de exemplu, existenţa unei
căsătorii nedesfăcute a unuia dintre soţi).
Aprecierea bunei-credinţe se face raportat la momentul încheierii căsătoriei, când
se apreciază îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru căsătorie, reaua-credinţă
survenită după acest moment neavând nicio influenţă cu privire la putativitatea căsătoriei.
Buna-credinţă, la fel ca în dreptul comun, este prezumată, dovada relei-credinţe fiind deci
în sarcina acelora care o invocă.
Efectele căsătoriei putative sunt diferite după cum buna-credinţă a existat în
favoarea ambilor soţi sau doar a unuia dintre ei.
În cazul în care ambii soţi au fost de bună-credinţă, între ei se aplică prin analogie
dispoziţiile referitoare la desfacerea căsătoriei, atât în ceea ce priveşte raporturile
personale, cât şi cele patrimoniale.
Dacă numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă, relaţiile personale se vor
soluţiona în sensul că soţul de bună-credinţă va beneficia de toate drepturile rezultând din
statutul de persoană căsătorită, dar nu va avea obligaţiile aferente acestei calităţi 23.
În caz de căsătorie putativă, raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse,
prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ. Aceasta rezultă din dispoziția expresă a
art.304 alineatul 2 Cod civil care a pus capăt disputei doctrinare generate de redactarea
prea puţin exactă a art. 24 C.fam. Astfel, în cazul în care unul sau ambii soţi au fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei nule sau anulate, în privinţa regimului matrimonial
(tip de regim, conținut, lichidare etc.) se vor aplica dispoziţiile referitoare la desfacerea
căsătoriei.
În ceea ce privește obligaţia de întreţinere, întrucât art.304 alin.2 Cod civil
trebuie interpretat prin raportare și la alineaul 1 al acluiași articol, doar soțul de

23
În sensul că art.304 alin.2 Cod civil ar putea fi reformulat astfel încât drepturile și obligațiile fostului soț de bună-
credință să fie cele ale soțului care a câțtigat divorțul, iar cele ale fostului soț de rea-credință, ale fostului soț împotriva căruia
s-a pronunțat divorțul, T. Bodoașcă, Considerații referitoare la căsătoria putativă în reglementarea Codului civil român,
p.83.
83
___________________________________________________________________________________________________

bună-credință va beneficia de acest drept în condițiile prevăzute de art.389 Cod

civil, iar soțul de rea-credință nu va putea pretinde întreținere în nicio situație.

Situaţia copiilor

A doua excepţie de la efectele nulităţii căsătoriei se referă la copiii născuţi din

căsătoria desfiinţată. Aceştia păstrează situaţia de copii din căsătorie, iar art. 305 alin. (2)
prevede că, în privinţa drepturilor şi obligaţiilor dintre părinţi şi copii, se vor aplica, prin
asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ. Textele legale au forma existentă şi în
legislaţia anterioară, respectiv în art.23 alin.2 şi 24 alin.2 din Codul familei.
Dacă prima şi ultima excepţie de la efectele n ulității căsătoriei au fost instituite cu
scopul de a proteja buna-credinţă a soţilor sau a terţilor cu care aceştia au contractat,
excepţia referitoare la situația copiilor prevăzută de art.305 Cod civil are în vedere
protejarea intereselor copilului. Întrucât copiii din afara căsătoriei sunt pe deplin asimilaţi
celor din căsătorie, derogarea de faţă se referă numai la modul de stabilire a filiaţiei faţă
de tată, copiii rezultaţi dintr-o căsătorie nulă sau anulată urmând a beneficia de prezumţia
de paternitate din art.414 Noul Cod civil. De asemenea, instanţa de judecată investită cu
desfiinţarea căsătoriei trebuie să se pronunţe şi referitor la stabilirea locuinței copiilor și
exercitarea autorității părintești, stabilind în acelaşi timp întinderea obligaţiei de
întreţinere a acestora. Vocaţia succesorală reciprocă dintre părinţi şi copii există atât
înainte, cât şi după pronunţarea hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei.

Timpul necesar studiului: 2 ore

Teste de evaluare
1. Actul de căsătorie întocmit de o persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare
civilă, dar a exercitat în mod public aceste atribuţii, cu respectarea tuturor
prevederilor legale:
a. este valabil, afară de cazul în care viitorii soţi au cunoscut, în momentul
întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.

b. este lovit de nulitate absolută pentru necompetenţa materială a ofiţerului de

stare civilă

c. este lovit de nulitate relativă.

Răspuns corect a. Articolul 102 Cod civil prevede că actele de stare civilă, deci şi de
căsătorie, întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de
stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea
persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au
cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi. Se instituie, deci, o excepţie
84
___________________________________________________________________________________________________

de la regula nulităţii actelor întocmite de un ofiţer de stare civilă necompetent pentru

situaţia în care acesta, exercitând această îndeletnicire în public, a creat o aparenţă
invincibilă că este competent în acest sens, caz în care căsătoria, în temeiul regulii error
communis facit ius, este valabilă.
2. Lipsa psihică a consimţământului unui soţ la încheierea căsătoriei:
a. Se acoperă dacă soţia a rămas însărcinată
b. Se acoperă dacă soţia a născut sau a rămas însărcinată
c. Nu se acoperă în nicio situaţie

Răspuns corect c. Art. 276 şi art. 293 alin. 1 Cod civil interzic căsătoria alienatului
sau debilului mintal în cazul cărora se reţine lipsa psihică a consimţământului chiar
şi în momente de luciditate şi chiar dacă persoana nu este pusă sub interdicţie.

3. X se căsătoreşte cu Y deşi era deja căsătorit, iar prima căsătorie nu fusese încă
desfăcută. X a aflat ulterior încheierii căsătoriei că soţul său este bigam şi a solicitat
desfiinţarea căsătoriei pe care a încheiat-o cu Y solicitând prin aceeaşi acţiune
obligarea fostului soţ să îi plătească o pensie de întreţinere întrucât se află în nevoie
datorită unei invalidităţi dobândite în timpul căsătoriei. Y a formulat întâmpinare
solicitând respingerea acţiunii întrucât efectele nulităţii căsătoriei fac să înceteze
toate drepturile şi obligaţiile dintre soţi, deci şi obligaţia de întreţinere. Care va fi
soluţia instanţei

a. Va respinge acţiunea întrucât desfiinţarea căsătoriei are efecte retroactive şi

şterge căsătoria ca şi cum nu ar fi existat

b. Va admite acţiunea dacă Y are mijloace pentru plată

c. Va respinge acţiunea întrucât obligaţia de întreţinere este întotdeauna reciprocă

Răspuns corect b. Căsătoria dintre cei doi este una putativă în care doar X este
de bună-credinţă, deci poate beneficia de pensie de întreţinere dacă sunt
îndeplinite condiţiile legale în aceleaşi condiţii ca un soţ dintr-o căsătorie
desfăcută. Dacă Y ar fi solicitat pensie, cererea sa ar fi fost respinsă întrucât el a
fost de rea-credinţă la încheierea căsătoriei, deci nu beneficiază de derogarea de
la efectul retroactiv al nulităţii.

4. X se căsătoreşte cu Y în scopul de a obţine cetăţenia română. În primele luni de

căsătorie cei doi nu au locuit împreună, însă ulterior s-au mutat împreună, soţia a
rămas însărcinată, dar a pierdut sarcina ce aparţinea soţului său. Întrucât între ei au
intervenit neînţelegeri grave, soţia a formulat o acţiune prin care a solicitat
constatarea nulităţii absolute a căsătoriei pentru fictivitate întrucât prin încheierea ei
au urmărit doar ca X să obţină cetăţenia română. Care va fi soluţia instanţei

a. Va respinge acţiunea întrucât nulitatea s-a acoperit prin convieţuirea soţilor şi

prin sarcina soţiei, fiind indiferent că aceasta a pierdut sarcina
85
___________________________________________________________________________________________________

b. Va admite acţiunea reţinând fictivitatea căsătoriei întrucât nulitatea absolută nu

se acoperă

c. Va respinge acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală

activă întrucât acţiunea în constatarea nulităţii absolute poate fi introdusă doar
de persoana al cărei interes este protejat prin dispoziţia legală încălcată

Răspuns corect a. Art.295 alin.2 Cod civil prevede expres că nulitatea căsătoriei
fictive se acoperă dacă a intervenit căsătoria soţilor, soţia a născut sau a rămas
însărcinată. Răspunsul c nu este corect întrucât nulitatea absolută poate fi invocată de
orice persoană interesată.

5. Acţiunea în desfiinţarea unei căsătorii desfăcute printr-o hotărâre judecătorească

definitivă va fi:

a. Respinsă ca lipsită de interes întrucât căsătoria nu mai există

b. Admisă dacă se dovedeşte existenţa vreunei cauze de nulitate a căsătoriei

c. Respinsă întrucât se încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri

judecătoreşti

Răspuns corect b. Acţiunea în desfiinţare poate fi admisă chiar şi în privinţa unei

căsătorii desfăcute întrucât efectele celor două sunt diferite. Nulitatea produce
efecte şi retroactiv, ex tunc, pe când divorţul produce efecte doar pentru viitor.
Nu există nici autoritate de lucru judecat, cauza celor două acţiuni fiind diferită.

6. X a născut un copil la o lună după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin

care s-a desfiinţat căsătoria sa. Aceasta a formulat o acţiune prin care cerea să se
stabilească filiaţia copilului astfel născut faţă de fostul său soţ. Ce soluţie va
pronunţa instanţa?

a. Va admite acţiunea şi va stabili paternitatea acelui bărbat dacă din probele

administrate va rezulta că el este tatăl copilului născut de X

b. Va respinge acţiunea dacă X nu va putea dovedi paternitatea bărbatului cu care a

fost căsătorită

c. Va respinge acţiunea reţinând că pentru acest copil se aplică prezumţia de

paternitate, deci acţiunea este lipsită de interes

Răspuns corect c. Art.305 Cod civil prevede că nulitatea nu are niciun efect în
privinţa copiilor care păstrează situaţia de copii din căsătorie. Ca urmare,
întrucât femeia a născut la mai puţin de 300 de zile după rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a desfiinţat căsătoria sa, copilul este al fostului
soţ al mamei faţă de care se aplică prezumţia de paternitate. Copilul nu trebuie

86
___________________________________________________________________________________________________

să îşi stabilească paternitatea faţă de acel bărbat, ci el trebuie, dacă ştie că nu

este tatăl copilulu să înlăture paternitatea prin acţiunea în tăgada paternităţii.

7. Acţiunea în anularea căsătoriei poate fi introdusă de moştenitorii unuia dintre soţi?

a. Da, întrucât efectele unei căsătorii desfiinţate afectează şi pe moştenitori

b. Nu, întrucât acţiunea în nulitate este o acţiune personală, iar dreptul de a o

introduce nu se transmite la moştenitori

c. Nu, întrucât numai procurorul mai poate cere anularea unei căsătorii după
decesul unuia dintre soţi

Răspuns corect b. Art.302 Cod civil consacră caracterul personal al acţiunii în

anularea căsătoriei şi prevede că moştenitorii pot doar să continue acţiunea
pornită de unul dintre soţi

8. X a cerut instanţei de judecată să constate nulitatea absolută a căsătoriei pe care a

încheiat-o cu Y pentru lipsa solemnităţii întrucât unul dintre cei doi martori la
căsătoria lor a fost fiul minor, dar căsătorit, al lui Y. Instanţa:

a. Admite acţiunea întrucât rudele până la gradul trei inclusiv ale soţilor nu pot fi
martori

b. Admite acţiunea întrucât acest martor era minor şi deci nu îndeplinea condiţiile
legale pentru a fi martor

c. Respinge acţiunea întrucât martorul îndeplinea condiţiile cerute de lege pentru a

avea această calitate

Răspuns corect c. Art.288 alin. 2 Cod civil prevede că nu pot fi martori

incapabilii, ori fiul lui Y, deşi minor, era căsătorit, deci avea capacitate deplină
de exerciţiu, iar alineatul 3 al aceluiaşi articol prevede că pot martori şi rudele
sau afinii, indieferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.
9. Două persoane de sex opus se căsătoresc în vila pe care unul dintre ei o deţine la
munte şi care se află pe un teren proprietate privată, împrejmuit cu gard. Căsătoria
este oficiată de primarul localităţii în care ambii soţi îşi au domiciliul, iar la
ceremonie sunt prezenţi doi martori care au şi semnat alături de soţi actul de
căsătorie din registrul de stare civilă. După 4 luni în care cei doi au convieţuit şi au
fost recunoscuţi ca soţi în localitatea de domiciliu, soţia a decedat, iar moştenitorii
săi au formulat o acţiune prin care au cerut să se constate nulitatea absolută a
căsătoriei astfel încheiate pentru lipsa publicităţii. Ce soluţie va primi această
acţiune?

a. Va fi admisă întrucât publicitatea este o condiţie de formă a cărei încălcare

atrage nulitatea absolută a căsătoriei
87
___________________________________________________________________________________________________

b. Va fi respinsă întrucât lipsa publicităţii căsătoriei a fost acoperită printr-o

publicitate ulterioară şi nici nu s-a dovedit că încheierea căsătoriei s-a realizat
cu încălcarea unor condiţii de fond cerute de lege

c. Va fi admisă întrucât ofiţerul de stare civilă şi-a depăşit competenţa

teritorială încheind căsătoria în afara sediului
Răspuns corect b. Potrivit art.287 alin.1 şi 293 alin.1 Cod civi, lipsa de publicitate
atrage nulitatea căsătoriei doar dacă prin aceasta s-a urmărit şi s-a realizat încălcarea
unor condiţii de fond cerute de lege. De asemenea, această nulitate se acoperă
printr-o posesiune de stat de soţ legitim, adică printr-o publicitate posterioară, ceea
ce în speţă s-a realizat. Răspunsul c este greşit întrucât necompetenţa teritorială a
ofiţerului de stare civilă este dată de localitatea în care se încheie căsătoria şi nu de
locul efectiv al desfăşurării ceremoniei. În plus, fiind vorba despre primarul localităţii,
el putea aproba încheierea căsătoriei în afara sediului serviciului de stare civilă.
10.În cazul alienaţilor sau debililor mintali căsătoria este nulă pentru:
a. lipsa psihică a consimţământului
b. lipsa materială a consimţământului
c. viciul de consimţământ
Răspuns corect a. Acestor persoane le lipseşte discernământul, ca urmare, chiar
dacă ei exprimă material un acord la încheierea căsătoriei, acesta nu reprezintă
un consimţământ valabil. Răspunsul b nu este corect pentru că o astfel de
situaţie poate apare în cazul persoanelor cu discernământ care dau un răspuns
negativ sau nu dau niciun răspuns la întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă
vor să se căsătorească.
11.O persoană de sex feminim se căsătoreşte la vârsta de 15 ani, falsificându-şi actele
de stare civilă, iar la scurt timp după căsătorie a născut un copil mort. Înainte ca
soţia să împlinească 16 ani, soţul femeii, care cunoştea vârsta reală a acesteia încă
de la momentul căsătoriei, a formulat o acţiune prin care a solicitat să se constate
nulitatea absolută a căsătoriei pentru neîndeplinirea condiţiei de fond referitoare
la vârsta matrimonială. Instanţa astfel sesizată:
a. va respinge acţiunea întrucât nulitatea căsătoriei s-a acoperit prin naşterea
unui copil de către soţia impuberă
b. va admite acţiunea întrucât acoperirea nulităţii nu intervine în cazul în care
copilul se naşte mort, ca în speţă
c. va admite acţiunea întrucât soţia nu a împlinit 18 ani până la data hotărârii
judecătoreşti definitive de constatare a nulităţii, aşa cum prevede art.294
alin.2 Cod civil.
Răspuns corect a. Art.294 alin.2 Cod civil prevede toate cazurile în care căsătoria
încheiată de minorul care nu a împlinit 16 ani se acoperă, iar naşterea unui copil este unul
dintre cazuri. Răspunsul c este greşit întrucât cele trei cazuri de acoperire prevăzute în
88
___________________________________________________________________________________________________

textul sus-menţionat sunt alternative, nefiind necesar ca ambii soţi să fi împlinit vârsta de
18 ani dacă soţia a rămas însărcinată sau a născut, aşa ca în speţă. Nulitatea se acoperă
chiar dacă soţia a născut un copil mort întrucât s-a dovedit că soţia este aptă de a avea
relaţii conjugale normale.

12.Acţiunea în anulare poate fi introdusă de moştenitorii unuia dintre soţi:

a. dacă decesul soţului a intervenit înăuntrul termenului de prescripţie a acţiunii

b. în nicio situaţie, moştenitorii putând doar să continue acţiunea introdusă de

unul dintre soţi

c. da, întrucât în cazul decesului, acţiunea îşi interverteşte caracterul personal şi

devine una cu caracter patrimonial

Răspuns corect b. Art.302 Cod civil consacră caracterul personal al acţiunii în

anularea căsătoriei care nu se transmite la moştenitori în nicio situaţie. Aceştia
pot doar continua acţiunea pornită de unul dintre soţi.
13.X s-a căsătorit cu Y şi, abia după încheierea căsătoriei şi trecerea unui timp, a aflat
că soţia sa este însărcinată. Cunoscând că suferă din naştere de o afecţiune care îl
face steril, X a introdus o acţiune în anularea căsătoriei susţinând că a fost indus în
eroare prin ascunderea stării de graviditate şi că dacă ar fi cunoscut această
împrejurare nu s-ar fi căsătorit. Ce soluţie va pronunţa instanţa?

a. va respinge acţiunea întrucât nu au fost încălcate condiţiile de fond sau de

formă, deci căsătoria este valabilă

b. va admite acţiunea reţinând viciul de consimţământ al erorii

c. va admite acţiunea şi va anula căsătoria pentru dol prin omisiune

Răspuns corect c: Art.298 Cod civil prevede care sunt viciile de consimţământ,
iar în alineatul 2 restrânge domeniul de aplicare al erorii viciu de consimţământ
la căsătorie doar la eroarea asupra identităţii fizice a celuilalt soţ (substituire de
persoane). În speţă există viciul de consimţământ al dolului prin omisiunea de a
aduce la cunoştinţa celuilalt soţ existenţa stării de graviditate, iar împrejurarea
ascunsă este importantă, deci poate determina consimţământul unei persoane.

14.În cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă care şi-a schimbat numele la
căsătorie poate păstra numele dobândit prin căsătorie şi după desfiinţarea acesteia?

a. nu, întrucât efectele nulităţii sunt retroactive, desfiinţând căsătoria şi pentru

trecut

89
___________________________________________________________________________________________________

b. da, în condiţiile legii, în acest caz, soţului de bună-credinţă i se aplică prin

analogie dispoziţiile referitoare la divorţ

c. da, dar numai dacă şi celălalt soţ este de acord

Răspuns corect a. Art.304 alin.2 Cod civil prevede că până la data la care
hotărârea judecătorească devine definitivă, soţul de bună-credinţă păstrează
situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă, iar în alin. 2 se arată că, raporturile
patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare dispoziţiilor
referitoare la divorţ. Se observă că acest text se referă doar la raporturile
patrimoniale, pentru cele personale în care se încadrează şi numele soţilor
neexistând o reglementare specială, ceea ce înseamnă că nu se poate păstra
numele asfel dobândit.

15.X, minor în vârstă de 17 ani, s-a căsătorit fără a avea încuviinţarea tălui său despre
care a declarat că este decedat. Căsătoria s-a încheiat doar cu încuviinţarea mamei
minorului. Tatăl minorului, după ce a aflat despre încheierea căsătoriei, mai exact la
1 an şi 3 luni de la căsătorie, a solicitat instanţei anularea acesteia întrucât a lipsit
încuviinţarea sa. Ce soluţie va pronunţa instanţa?

a. Va admite acţiunea întrucât căsătoria astfel încheiată este lovită de nulitate

relativă

b. Va respinge acţiunea întrucât minorul împlinise 18 ani la data introducerii

acţiunii în anulare

c. Va admite acţiunea întrucât nu există niciunul dintre cazurile în care nulitatea

se acoperă, mai exact soţia nici nu a născut şi nici nu a rămas înărcinată

Răspuns corect b. Art.304 alin.3 Cod civil arată clar că, în cazurile de
impubertate matrimonială, nulitatea se acoperă şi dacă ambii soţia au împlinit
18 ani.

16.Căsătoria este putativă:

a. dacă soţii sau doar unul dintre ei au urmărit alte scopuri la încheierea
căsătoriei decât întemeierea unei familii

b. dacă cel care a oficiat căsătoria nu era ofiţer de stare civilă, deşi a exercitat
în mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă, creând o stare de eroare
comună invincibilă

c. dacă unul sau ambii soţi au fost de bună credinţă la încheierea unei căsătorii
nule sau anulabile.

Răspuns corect c. Art.304 Cod civil defineşte căsătoria putativă, iar aceste
elemente se regăsesc în răspunsul de la litera c. Răspunsul de la litera a se referă
90
___________________________________________________________________________________________________

la căsătoria fictivă, iar cel de la litera b la situaţia necompetenţei materiale a

funcţionarului ce a oficiat căsătoria, dasr care nu afectează valabilitatea
căsătoriei dacă soţii se află într-o eroare comună invincibilă referitor la acest
aspect.

17.Copilul conceput sau născut în timpul unei căsătorii nule sau anulabile, înainte de
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare, beneficiză de prezumţia
de paternitate faţă de soţul mamei?

a. nu, pentru că efectele nulităţii sunt retroactive şi şterg căsătoria ca şi cum nu

ar fi existat. Acel copil este copil din afara căsătoriei şi trebuie să îşi
stabilească paternitatea prin acţiune în justiţie sau recunoaştere

b. nu, pentru că nu orice căsătorie nulă sau anulabilă este şi putativă, şi doar în
căsătoria putativă efectele nulităţii nu îl afectează pe copil

c. da, întrucât prin excepţie de la efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei, aceasta

nu are efecte în privinţa copiilor
Răspuns corect c. Art. 305 Cod civil prevede că desfiinţarea căsătoriei nu are niciun
efect în privinţa copiilor, în privinţa lor se vor aplica prin analogie dispoziţiile privitoare
la divorţ. Se instituie astfel o excepţie de la efectul retroactiv al nulităţii în scopul de a
proteja interesele copiilor.

18. Dacă soţul bigam (şi evident de rea-credinţă la încheierea căsătoriei) moare înainte
de rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei, soţul de bună-credinţă îl
moşteneşte sau nu?
a. da, întrucât pentru soţul de bună-credinţă dintr-o căsătorie putativă, efectele sunt
cele dintr-o căsătorie valabilă

b. nu, pentru că sunt afectate drepturile succesorale ale soţului din prima căsătorie a
bigamului, căsătorie perfect valabilă, deci bigamul va fi moştenit de acest soţ

c. nu, pentru că
Răspuns corect a. Art. 304 Cod civil arată că, în cazul căsătoriei putative, dacă doar
unul dintre soţi a fost de bună-credinţă - raportat la relaţiile personale, la dreptul la
moştenire şi de întreţinere – acestuia i se aplică regimul unui soţ dintr-o căsătorie
valabilă.

TEMĂ DE CONTROL:

Realizaţi o comparaţie între nulitatea căsătoriei şi nulitatea din dreptul comun şi o

comparaţie între nulitatea absolută şi cea relativă a căsătoriei.

91
___________________________________________________________________________________________________

Unitatea de studiu 6
DESFACEREA CĂSĂTORIEI - DIVORŢUL

I. Obiective
 Înţelegerea noţiunii de divorţ;
 Procedura şi efectele divorţului;

II. Competenţe dobândite de student

 Aptitudinea de a redacta o cerere de desfacere a căsătoriei şi o
hotărâre de divorţ;

III. Cuvinte cheie

 Divorţ, acord, divorţ judiciar sau extrajudiciar;

VI. Conţinutul unităţii de studiu

Desfacerea căsătoriei

Secţiunea 1. Cazurile de divorţ

§1. Dispoziţii generale. Prezentarea cazurilor de divorţ

172. De-a lungul istoriei, instituţia divorţului a fost, pe rând, acceptată sau negată, restrânsă în beneficiul
menţinerii familiei şi protejării copiilor rezultaţi din aceasta sau liberalizată până la simplificarea extremă a
formelor, criticată sau solicitată ca un drept fundamental al fiinţei umane, necesar pentru recunoaşterea efectivă a
dreptului la viaţă intimă, familială sau privată. Societatea umană a cunoscut un traiect sinuos al acestei instituţii,
impus de necesitatea găsirii celei mai bune sau a celei mai puţin proaste soluţii pentru rezolvarea crizelor
familiale.
[24]
Divorţul a fost recunoscut, în diferite forme, din cele mai vechi timpuri , însă au existat perioade sau state în
[25]
care nu a fost acceptat sau în care exercitarea acestui drept a fost restrânsă mai mult sau mai puţin, existând
[26]
păreri că divorţul nu ar trebui să existe într-o legislaţie bine chibzuită .

[24]
Codul lui Hammurabi reglementa divorţul într-o modalitate unilaterală, pentru că acest drept era acordat numai
bărbatului. Astfel, în art. 138, acesta prevedea că, dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naştere copiil or
săi, o parte din pământ şi din bani trebuie cedată ei de soţ, iar când copiii cresc, ea se poate recăsători. Dacă însă un bărbat
vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi va da înapoi zestrea şi banii pe care i-a adus din casa tatălui ei.
92
___________________________________________________________________________________________________

Critica divorţului se întemeiază în primul rând pe ideile religioase care susţin încheierea pe viaţă a căsătoriei,
dar şi pe principiile de statornicie şi respect pe care trebuie să se întemeieze o familie sau pe interesul copiilor.
Niciuna dintre aceste critici nu rezistă unei analize atente. Laicizarea societăţii şi, implicit, şi a dreptului a dus, de
mult timp, la separarea netă a principiilor care guvernează cele două doctrine ale statului modern şi, mai mult,
Biserica însăşi a renunţat la absolutizarea căsătoriei în faţa evidentei necesităţi a unui remediu eficient în situaţiile
de criză a familiei.
Apoi, interesele copiilor rezultaţi din căsătorie nu pot tinde la menţinerea lor în mijlocul unui câmp de luptă sau
în prezenţa unui părinte alcoolic, violent sau promiscuu, care nu ar constitui decât un model negativ şi ar avea o
influenţă nefastă asupra viitorului acelui copil. Aşa cum s-a arătat în doctrina franceză, divorţul este un rău
necesar, un remediu care nu trebuie să lipsească din legislaţiile actuale şi singura soluţie viabilă a crizelor
conjugale.
În doctrina română mai veche s-a remarcat, de altfel deosebit de sugestiv, că, în asemenea situaţii, căsătoria
nu mai trebuie menţinută: „Când, prin urmare, justiţia constată că credinţa ce şi-o datoresc soţii nemaiexistând,
căsătoria a devenit o situaţie necinstită din dosul căreia se ascund relaţii ilicite, sau că legătura sufletească dintre
soţi, nemaiputând exista, e înlocuită prin dispreţ, aversiune şi relaţii ostile, nu e în interesul nici al copiilor, nici al
[27]
familiei, nici al societăţii, de a se impune menţinerea unei situaţii legale care nu mai corespunde realităţii (...)” .

173. În doctrina contemporană se discută despre existenţa sau inexistenţa dreptului la divorţ, recunoaşterea
fiind aşteptată, în special, dinspre Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Problema a fost ridicată în faţa
instanţei europene în cauza Johnston şi alţii c. Irlandei, soluţionată prin Hotărârea din 18 decembrie 1986.
Reclamanţii au invocat încălcarea dreptului de a divorţa fundamentat pe dispoziţiile art. 12, care consacră liber-
tatea căsătoriei, şi art. 8 privind dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, întrucât Irlanda interzicea divorţul până
în 1995. Prin hotărârea sa, Curtea a refuzat să consacre existenţa unui drept la divorţ, reţinând că „sensul
obişnuit al expresiei «drept de a se căsători»este clar: acesta vizează formarea relaţiilor conjugale, şi nu disoluţia
lor”. De asemenea, s-a arătat că acest drept nu antrenează pentru state o obligaţie pozitivă de a instaura măsuri
[28]
care să autorizeze divorţul şi deci recăsătorirea . Văzând evoluţia legislaţiilor europene şi jurisprudenţa
[29]
C.E.D.O. în materia divorţului, doctrina franceză a susţinut că, deşi între recunoaşterea dreptului de a divorţa şi
consacrarea unui drept la divorţ care să fie opozabil statelor este o adevărată prăpastie, nu este exclus ca una
dintre instanţele europene să afirme, într-o zi, existenţa unui drept fundamental la divorţ.

174. În ţara noastră, legiuirile anterioare vechiului Cod civil (Legiuirea Caragea şi Codul Calimah fiind cele mai
importante) cunoşteau divorţul la cererea oricăruia dintre soţi, motivele fiind enumerate limitativ. Dacă divorţul era
datorat adulterului soţiei, ea pierdea zestrea, care trecea în proprietatea bărbatului. Această concepţie mai
liberală în privinţa divorţului s-a datorat faptului că Biserica ortodoxă nu a admis niciodată dogma indisolubilităţii
căsătoriei şi a recunoscut, ca şi Biserica protestantă, valabilitatea despărţirii din punct de vedere al dreptului ca-
[30]
nonic . Această poziţie a Bisericii ortodoxe a fost motivată ca fiind o concesie făcută slăbiciunilor omeneşti.
Vechiul Cod civil a preluat, cu mici modificări, redactarea Codului Napoleon, care dădea o reglementare
amănunţită şi greoaie procedurii divorţului, urmărind descurajarea soţilor, îndemnarea lor la reflecţie şi protejarea

Dreptul roman cunoştea divorţul, în special sub forma repudierii, deci a voinţei unilaterale a unuia dintre soţi de a pune capăt
căsătoriei. Cu atât mai mult, voinţa ambilor soţi ducea la desfacerea căsătoriei şi la posibilitatea soţilor de a se recăsători. Este
celebru aforismul lui Voltaire: „Le divorce est presqueaussiancienque le mariage. Jecroisseulementque le mariage est plus
vieux de quelquessemaines”.
[25]
Începând din secolul al XI-lea, Biserica catolică a consacrat indisolubilitatea căsătoriei şi, ca urmare, s-a pronunţat
împotriva divorţului. Unele state eminamente catolice au acceptat această idee şi au exclus divorţul din legislaţia lor, iar pentru
a atenua această regulă, au lărgit sfera cazurilor de nulitate a căsătoriei. Astfel, de exemplu, Irlanda a interzis divorţul până în
anul 1995, când, în urma unui referendum naţional, acesta a fost acceptat, însă numai pentru motivele enumerate limitativ în
legislaţie. În prezent, dintre statele europene, numai statul Vatican nu recunoaşte divorţul, iar din lume, în Filipine. Insula
Malta, care are 95% din populaţie catolică, a adoptat în iulie 2011 o lege care permite divorţul după o separare între soţi de
minim 4 ani. Legea a intrat în vigoare în octombrie 2011 şi a fost precedată de un referendum naţional. În general, ţările cu
religie majoritar catolică au introdus divorţul târziu şi numai după efectuarea unui referendum naţional (Italia în 1974, Spania în
1982).
[26]
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 234.
[27]
M.B. CANTACUZINO, op. cit., p. 683.
[28]
http://www.echr.coe.int/echr/Homepage_Fr. Cu toate acestea, Curtea a recunoscut, indirect, un drept la recăsătorire,
când, prin Hotărârea din 18 decembrie 1987, a decis că dispoziţia din art. 150 C. civ. elveţian, care dădea posibilitatea
judecătorului, cu ocazia pronunţării divorţului, să stabilească un termen de până la 2 ani (3 ani în caz de adulter) în care
partea din vina căreia se desfăcuse căsătoria nu se putea recăsători, constituia o „restricţie nerezonabilă”. Această prevedere
a fost însă abrogată prin Legea federală din 26 iunie 1998, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000. Citată de C. BÎRSAN, op. cit., p.
855.
[29]
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 197.
[30]
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 234.
93
___________________________________________________________________________________________________

familiei. Aceasta prevedea un divorţ dificil, pronunţat pentru a pedepsi pe soţul vinovat, numai pentru motivele
limitativ enumerate de lege, anume: adulterul, excese şi cruzimi, insulte grave, pedeapsa unui soţ la muncă
silnică sau recluziune, fapta unui soţ de a atenta la viaţa celuilalt, toate trebuind a fi dovedite în faţa instanţei de
divorţ. Era reglementat şi divorţul prin consimţământ mutual, însă şi acesta presupunea existenţa unei cauze
reale, care îi obliga pe soţi să renunţe la viaţa în comun. Procedura divorţului prin consimţământ era atât de lungă
şi complicată, încât nimeni nu recurgea la ea, soţii preferând să deghizeze acest consimţământ prin simularea
[31]
unei cauze determinate, astfel că această procedură a fost considerată la acea vreme absolut inutilă .
Procedura consacrată de Codul familiei a fost, iniţial, tot o procedură formalistă, greoaie şi descurajantă.
Potrivit art. 38C. fam., divorţul reprezenta mijlocul de desfacere a căsătoriei pentru motive temeinice, care fac ca,
pentru unul dintre soţi, continuarea căsătoriei să fie absolut imposibilă, pentru că raporturile dintre soţi sunt grav şi
iremediabil vătămate. Divorţul se realiza numai pe cale judecătorească, iar divorţul prin consimţământ nu era
reglementat. Motivaţia acestei reglementări a fost că divorţul nu este numai o problemă de ordin personal, ci şi
una de ordin social, căsătoria fiind încheiată pe viaţă, iar familia şi copiii rezultaţi din căsătorie trebuie protejaţi
împotriva efectelor negative ale destrămării acesteia.
[32] [33]
Prin Legea nr. 59/1993 (completată cu Legea nr. 65/1993 ) procedura a fost simplificată, s-a renunţat la
termenii absoluţi în care era descris divorţul, astfel, el nu mai trebuia să fie un remediu împotriva imposibilităţii
absolute a continuării căsătoriei, iar raporturile dintre soţi nu mai trebuie să fie grav şi iremediabil vătămate. În
plus, tot acest act normativ a introdus divorţul prin consimţământ. Acesta era constatat tot prin hotărâre judecă-
torească şi presupunea existenţa unui an de căsătorie şi lipsa copiilor minori.
Actualul Cod civil a redus la maxim formalităţile pe care soţii le au de îndeplinit în cazul divorţului prin
consimţământ, fiind suficiente prezenţa personală în faţa notarului, a ofiţerului de stare civilă sau a instanței şi un
termen de reflecţie de 30 de zile. Ca și în vechea legislație, motivele de divorţ nu sunt enumerate, existând doar
un criteriu general de apreciere – „motive temeinice” –, şi, exemplificativ, se prevăd despărţirea în fapt de cel
puţin 2 ani şi starea de sănătate a unuia dintre soţi care face imposibilă continuarea căsătoriei. Procedura
divorţului pe cale judiciară face obiectul Codului de procedură civilă și va fi analizată într-o subsecțiune ulterioară.
În continuare nu se admite separarea de corp, recunoscută de alte legislaţii, inclusiv de cele care l-au inspirat pe
legiuitorul român, şi care are ca efect despărţirea soţilor fără a pune capăt căsătoriei. Poziţia actualului Cod civil
este una fericită, pentru că separaţia de corp nu ar face decât să menţină copiii şi relaţiile dintre soţi într-un spaţiu
incert şi să creeze un mediu propice pentru relaţiile extraconjugale. Aceeaşi simplificare a procedurii se păstrează
şi în Codul de procedură civilă, care cuprinde procedura divorţului în cadrul procedurilor speciale.

175. În legislaţiile diferitelor epoci şi state se disting mai multe tipuri de divorţ:
a) divorţul unilateral sau repudierea reprezintă cea mai veche formă de disoluţie a căsătoriei, formă ce
presupune voinţa unilaterală a unuia dintre soţi de a pune capăt convieţuirii. Repudierea era cunoscută în dreptul
roman, în care manifestarea de voinţă putea aparţine oricăruia dintre soţi, şi este cunoscută încă în multe ţări
musulmane, care acordă acest drept numai bărbatului:
b) divorţul prin consimţământul ambilor soţi este forma firească şi simetrică prin care se pune capăt unei
căsnicii fundamentate pe acelaşi consimţământ reciproc, este o recunoaştere a curentului contractualist care
afectează căsătoria şi forma cea mai răspândită în legislaţiile contemporane. Problemele care se ridică în
legătură cu această formă sunt dacă este necesară existenţa unui motiv pentru divorţ sau este suficientă voinţa
discreţionară a ambilor soţi sau doar a unuia dintre ei, îmbrăţişată şi de celălalt soţ, precum şi dacă mai este
obligatorie intervenţia judiciară. Legiuitorul român a răspuns negativ la ambele probleme, ca urmare, soţii pot
divorţa prin consimţământ, fără a avea sau cel puţin fără a declara un motiv în acest sens şi fără a apela la
justiţie;
c) divorţul-sancţiune este la fel de vechi şi de răspândit ca şi divorţul prin consimţământ şi intervine ca o
sancţiune pentru culpa unuia sau a ambilor soţi, constând în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiilor ce le revin ca efect al căsătoriei. De regulă, divorţul-sancţiune nu poate fi pronunţat dacă este cerut de
soţul exclusiv culpabil, însă noul Cod civil a prevăzut şi această posibilitate în
art. 379 alin. (1), singura consecinţă pentru reclamantul vinovat de desfacerea căsătoriei fiind aceea poate fi
obligat să plătească soţului nevinovat despăgubirile prevăzute de art. 388;

[31]
De exemplu, unul dintre soţi părăsea domiciliul conjugal, în acord cu celălalt, iar acesta din urmă invoca insulta gravă
ca motiv de divorţ (C. HAMANGIU,I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 236 şi 264).
[32]
Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului
administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi (M. Of. nr. 177 din 26 iulie
1993).
[33]
Legea nr. 65/1995 privind completarea Legii nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului
familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de
Conturi (M. Of. nr. 241 din 7 octombrie 1993).
94
___________________________________________________________________________________________________

d) divorţul-remediu intervine ca o recunoaştere a unei stări de fapt, respectiv a eşecului căsătoriei şi

[34]
imposibilităţii continuării acesteia, indiferent dacă situaţia este imputabilă sau nu vreunuia dintre soţi .

176. Codul civil a reglementat mai multe tipuri de divorţ, şi anume: divorţul prin consimţământul ambilor soţi
[art. 373 lit. a)], divorţul mixt, remediu-sancţiune [art. 373 lit. b) şi c)] şi divorţul remediu, independent de culpă [art.
373 lit. d) şi, parţial, lit. c) raportat la art. 379 alin. (2), care prevede că, în cazul în care pârâtul se declară de
acord cu divorţul, acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor]. Articolul 373 Cod civil este
vădit inspirat din art. 38 C. fam., însă cazurile de divorţ sunt structurate pe categorii. Singura situaţie nouă este
cea prevăzută de lit. c), respectiv divorţul-remediu după o separare în fapt de cel puţin 2 ani, situaţie care se
regăseşte şi în art. 238 C. civ. francez. Titlul articolului – „motive de divorţ” – nu reflectă corect conţinutul
acestuia, în care se regăsesc de fapt cazurile de desfacere a căsătoriei.
Primul caz de desfacere a căsătoriei este prin acordul soţilor. Divorţul care are la bază consimţământul soţilor
nu trebuie privit prin ideea de culpă, instanţa de judecată nefiind îndrituită a cerceta vreun motiv care stă la baza
cererii soţilor, ci doar îndeplinirea condiţiilor legale. Chiar dacă hotărârea judecătorească sau certificatul de divorţ
[35]
reprezintă actele care pun capăt căsătoriei, elementul esenţial este consimţământul soţilor .
În cazul în care divorţul este cerut pentru motive temeinice sau la cererea unuia dintre soţi, după o separare în
fapt care a durat cel puţin 2 ani, temeiul divorţului este unul mixt, întrucât, deşi legiuitorul a legat pronunţarea lui
de vătămarea raporturilor dintre soţi şi de imposibilitatea continuării căsătoriei, a făcut referire şi la culpa soţilor,
chiar dacă aceasta se regăseşte într-un text separat, respectiv în art. 379 Cod civil. Diferenţa faţă de legislaţia
anterioară constă în aceea că actuala reglementare prevede expres posibilitatea desfacerii căsătoriei şi din culpa
exclusivă a reclamantului.
Interpretarea gramaticală a art. 373 lit. b), în care între sintagmele „raporturile dintre soţi sunt grav vătămate” şi
„continuarea căsătoriei nu mai este posibilă” a fost inserată conjuncţia coordonatoare copulativă „şi”, conduce la
concluzia că ambele situaţii au fost avute în vedere şi trebuie îndeplinite cumulativ pentru pronunţarea
[36]
divorţului , iar ele trebuie să fie determinate de existenţa unor motive temeinice, care se apreciază de instanţa
de judecată în concret, pentru fiecare caz în parte.
[37]
Pentru prima oară în legislaţia noastră, separarea în fapt a soţilor, dacă a depăşit 2 ani , este prevăzută
expres ca motiv de divorţ. Doctrina şi practica judiciară anterioară au recunoscut acest motiv, care nu era
prevăzut în legislaţie, dar durata despărţirii era variabilă, în funcţie de circumstanţele concrete. Acceptarea unei
lungi despărţiri ca motiv de divorţ este firească, pentru că această ruptură reflectă alterarea definitivă a legăturii
conjugale. Este adevărat că o căsătorie se încheie cu scopul ca soţii să fie împreună „la bine şi la rău”, însă
această idee a pierdut teren în faţa ascensiunii individualismului, care se reflectă foarte bine şi în jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, care consideră nedreaptă încătuşarea unui soţ într-o căsătorie care nu mai
[38]
este decât o cochilie goală (emptyshell) şi care nu ar face decât să favorizeze legăturile extraconjugale şi
conflictele între soţi.
Posibilitatea oferită de legiuitor oricăruia dintre soţi de a cere divorţul „când starea sănătăţii sale face
[39]
imposibilă continuarea căsătoriei” [art. 373 lit. d)] reflectă ideea divorţului-remediu . În acest caz nu se reţine
culpa niciunui soţ, astfel că nu devin aplicabile avantajele patrimoniale acordate soţului nevinovat la desfacerea
căsătoriei. Este firesc ca soţul bolnav, mai ales dacă are iniţiativa divorţului, să nu fie sancţionat, inexistenţa
oricărei culpe a acestuia fiind evidentă. Pe de altă parte, se pune problema dacă soţul sănătos nu îşi încalcă
obligaţia de sprijin moral prin acceptarea divorţului. Prin această soluţie legislativă se încearcă redarea posibilităţii
soţului sănătos de a-şi reface viaţa, în condiţiile în care vechea căsătorie practic nu mai există, continuarea ei
fiind imposibilă din cauza bolii celuilalt soţ. Dacă soţul bolnav refuză introducerea cererii de divorţ, singura
alternativă pentru soţul sănătos care ar dori divorţul este separarea în fapt şi introducerea acţiunii după trecerea
termenului de 2 ani sau introducerea unei cereri de divorţ din culpă. În această situaţie, culpa soţului pârât nu
poate fi boala gravă de care suferă şi nici refuzul de a introduce acţiune de divorţ. Desfacerea căsătorieis-ar
putea pronunţa din culpa reclamantului, reţinerea oricărei culpe a pârâtului (soţul bolnav) presupunând o faptă
culpabilă, independentă de boala sa.

[34]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 139; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 239.
[35]
Relativ la ideea de culpă în cazul divorţului prin „consimţământ mutual”, literatura juridică mai veche a arătat că acest
gen de divorţ este „tot o despărţenie pronunţată de justiţie după cererea ambilor soţi, în care, însă, cauzele determinante, pe care
cererea se întemeiază, rămân ascunse şi sunt deduse de judecători din stăruitoarea cerere a soţilor” (M.B. CANTACUZINO, op. cit.,
p. 684).
[36]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 140.
[37]
În legislaţia franceză termenul a fost iniţial de 6 ani, iar apoi a fost redus la 2 ani, aceeaşi durată spre care s-a orientat
legiuitorul nostru, considerată suficientă pentru a semnifica intenţia manifestă a soţilor de a nu mai relua convieţuirea.
[38]
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 241.
[39]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 140.
95
___________________________________________________________________________________________________

[40]
177. În doctrină , sistemele legislative privind motivele de divorţ sunt clasificate în trei mari categorii, şi
[41]
anume: sisteme care enumeră, exhaustiv sau exemplificativ, motivele de divorţ , sisteme care indică doar criterii
în funcţie de care instanţele judecătoreşti vor aprecia dacă împrejurările invocate de părţi pot fi considerate
motive de divorţ, fără a indica expres vreun motiv de divorţ, şi sistemul mixt, în care sunt precizate criteriile de
apreciere a motivelor de divorţ, dar, totodată, sunt enumerate şi câteva dintre ele, exemplificativ. La fel ca şi
Codul familiei, care exemplifica starea de boală a unui soţ ca fiind motiv de divorţ, noul Cod civil consacră
sistemul mixt, care în principal determină criteriile de apreciere a motivelor de divorţ, dar indică şi anumite
împrejurări considerate motive de divorţ, respectiv starea de boală a unui soţ şi separarea în fapt a soţilor de cel
puţin 2 ani.
Motivele temeinice sunt tocmai împrejurările pe care le invocă soţii în procesul de divorţ, iar imposibilitatea
continuării căsătoriei este consecinţa acestora. Întrucât în legislaţie nu găsim decât o enumerare exemplificativă,
rezultă că instanţele judecătoreşti sunt cele care, în funcţie de situaţiile de fapt şi de probatoriul administrat, vor
[42]
aprecia temeinicia motivelor invocate . Chiar dacă procedura s-a simplificat foarte mult şi este posibil divorţul
prin consimţământ, motivele care justifică divorţul din culpă trebuie să prezinte o anumită gravitate, de natură să
[43]
adâncească neînţelegerile dintre soţi şi să justifice desfacerea căsătoriei , cu atât mai mult cu cât culpa unui soţ
dă naştere unor efecte deosebit de importante, ca dreptul la despăgubirile prevăzute de art. 388, obligaţia de
întreţinere şi prestaţia compensatorie.
[44]
În practica judiciară au fost recunoscute ca motive temeinice de divorţ, soluţiile păstrându-şi actualitatea şi
sub noua reglementare:
– refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea nejustificată a domiciliului
[45]
conjugal, adică separarea în fapt a soţilor ;
– adulterul, respectiv încălcarea de către unul dintre soţi a obligaţiei de a nu întreţine relaţii sexuale în afara
[46]
familiei ;
– neînţelegerile grave între soţi, generate de o atitudine necorespunzătoare a unuia dintre ei, exprimată prin
jigniri sau prin alte manifestări violente, care au condus la o deteriorare iremediabilă a relaţiilor dintre ei, de natură
[47]
a face imposibilă continuarea căsătoriei ;
– existenţa unei boli grave, incurabile a unuia dintre soţi. Prezenţa unei boli grave nu constituie în sine motiv
[48]
de divorţ; mai mult, celălalt soţ are chiar obligaţia morală de a-i acorda sprijin soţului bolnav , însă, dacă
gravitatea deosebită a acesteia atrage imposibilitatea continuării căsătoriei, instanţa poate aprecia şi admite
acţiunea de divorţ.

§2. Principiile divorţului potrivit Codului civil român

178. Liberalizarea divorţului are în vedere atât renunţarea, în anumite situaţii, la necesitatea indicării şi
dovedirii motivelor ce au dus la desfacerea căsătoriei, cât şi renunţarea la exclusivitatea judiciară în gestionarea
divorţului. Divorţul s-a simplificat deosebit de mult, iar forţa voinţei sau voinţelor soţilor a prevalat, aşa încât nu
mai poate impune acestora menţinerea căsătoriei, indiferent de vechimea ei, de existenţa copiilor minori sau de
alte efecte ale căsătoriei. Scoaterea parţială a divorţului de sub autoritatea judiciară şi posibilitatea pronunţării lui
pe cale administrativă sau a procedurii notariale reprezintă o iniţiativă legislativă recentă, introdusă în sistemul
nostru de drept abia prin reforma procedurilor judiciare din anul 2010. Această reglementare are ca scop
reducerea costurilor pe care procedurile judiciare le presupun, precum şi asigurarea celerităţii, recunoaşterea
[40]
Idem, p. 141.
[41]
De exemplu, sistemul irlandez sau cel al Codului civil român vechi.
[42]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 141.
[43]
Într-o decizie de speţă, s-a reţinut că neînţelegerile dintre soţi au intervenit abia în ultimul timp, după o convieţuire de 24
de ani în care soţii s-au înţeles bine, au avut copii care au devenit majori, cu excepţia unuia, încă minor şi bolnav, situaţie în
care s-a apreciat de către instanţă că soţii au posibilitatea depăşirii acestei stări de lucruri şi nu se impune desfacerea căsă-
toriei (Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 87/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990,
p. 17).
[44]
Instanţele judecătoreşti au considerat că şi despărţirea în fapt constituie motiv de divorţ dacă se dovedeşte că are
caracter definitiv şi că sustragerea de la căsătorie este imputabilă soţului pârât (I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 238,
nota 2 şi deciziile acolo citate).
[45]
Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 10 din 13 noiembrie 1969, în C.D. 1970, p. 46 şi dec. de îndrum. nr. 10 din 28
decembrie 1974, în R.R.D. nr. 4/1975,p. 40; Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1181/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere
1990, p. 18.
[46]
În acest sens, doctrina a militat pentru reorientarea practicii judecătoreşti, în sensul lărgirii posibilităţilor individuale de a
renunţa la căsătorie, printr-o mai largă interpretare a motivelor de divorţ (care, uneori, nici nu este cazul să fie dezvăluite
public) – a se vedea
V. PĂTULEA, Nota II la sentinţa civilă nr. 6388/2001, în Dreptul nr. 12/2002, p. 220-224.
[47]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 18/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 25-26.
[48]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 716/1989, în Dreptul nr. 3/1990, p. 65.
96
___________________________________________________________________________________________________

prevalenţei voinţelor individuale în această materie, la fel ca şi la încheierea căsătoriei. De asemenea, se

realizează şi o responsabilizarea a soţilor, inclusiv în soluţionarea problemelor accesorii divorţului, pentru că, în
lipsa unui consens total, intervenţia judiciară este indispensabilă.

179. Contractualizarea divorţului s-a realizat prin posibilitatea acordată soţilor ca, pe baza acordului lor, să
obţină divorţul pe cale administrativă sau notarială, tot înţelegerea lor fiind decisivă şi în privinţa soluţionării
celorlalte aspecte accesorii divorţului. Divorţul prin consimţământ a fost justificat atât prin paralelismul cu forma
încheierii căsătoriei, cât şi prin responsabilizarea soţilor, care vor respecta mai uşor acordul negociat de ei decât
pe cel impus de instanţă, al cărei amestec în afacerile familiei ar trebui să fie cât mai redus, numai în acest mod
realizându-se o protecţie eficientă a vieţii private. Posibilitatea acordată soţilor de a soluţiona şi cererile accesorii
divorţului prin acordul lor a avut în vedere simplificarea contenciosului în materie. În forma actuală a divorţului
extrajudiciar, toate chestiunile sunt soluţionate în acelaşi timp, astfel că nu se mai perpetuează starea conflictuală
[49]
dintre soţi .

180. Cazurile de divorţ au fost extinse faţă de legislaţia anterioară, care nu reglementa expres procedurile
extrajudiciare şi nici despărţirea în fapt a soţilor ca motiv de divorţ. În prezent, posibilităţile soţilor de a divorţa sunt
nelimitate: dacă nu există acord asupra divorţului şi asupra cererilor accesorii, se poate apela la divorţul din culpă,
care se poate pronunţa şi din culpa exclusivă a reclamantului, iar dacă nu există motive temeinice în acest sens,
se poate proceda la despărţirea în fapt care, după 2 ani, poate fi invocată ca motiv de divorţ.

§3. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară

181. Aşa cum am anticipat, divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat pe cale judiciară sau extrajudiciară.
Această formă include două proceduri, una administrativă şi una notarială.
Pentru ca instanţa de judecată să pronunţe divorţul prin acordul soţilor, nu este necesară îndeplinirea niciunei
condiţii, deci el poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori
[50]
rezultaţi din căsătorie .
Soţii trebuie să se prezinte personal în faţa instanţei de judecată, care este obligată să verifice existenţa
consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ. La depunerea cererii este suficient să se prezinte soţul
reclamant, pârâtul urmând să accepte cererea de divorţ prin acord la termenul ce se va stabili în acest sens.
Primind cererea de desfacere a căsătoriei prin acord, preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului
soţilor şi va da sfaturi de împăcare părţilor. Dacă soţii s-au înţeles asupra cererilor accesorii, ei pot apela la
procedurile extrajudiciare, dar pot promova şi acţiunea în faţa instanţei, care va administra probe pentru a putea
hotărî.
În cazul cererilor de divorţ întemeiate pe culpa soţului pârât, dacă acesta recunoaşte faptele care au dus la
destrămarea vieţii conjugale, instanţa, cu acordul reclamantului, va pronunţa divorţul fără a cerceta temeinicia
motivelor de divorţ şi fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.
Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie. Această interdicţie
se aplică şi în cazul divorţului prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială şi se justifică
prin aceea că art. 43 NCC prevede că interzisul judecătoresc nu are capacitate de exerciţiu, deci nici nu poate
exprima un consimţământ valabil pentru desfacerea căsătoriei. În aceste situaţii se poate pronunţa numai divorţul
din culpă, inclusiv pe motivul separării de fapt de cel puţin 2 ani. Soţul pus sub interdicţie va sta în proces prin
reprezentantul său legal şi nu este obligat nici să fie prezent personal în faţa instanţei de fond. Instanţa va trebui
să analizeze dacă există motive temeinice şi dacă acestea au cauzat vătămarea gravă a raporturilor dintre soţi şi
imposibilitatea continuării căsătoriei.

§4. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială
4.1. Condiţii
182. Divorţul prin acord poate fi obţinut şi pe cale extrajudiciară, condiția fiind, pentru procedura administrativă,
ca soţii să nu aibă copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi, iar pentru procedura
notarială ca soții, fie să nu aibă copii minori, fie, dacă au, să convină asupra modalității de soluționare a cererilor
accesorii referitoare la nume și la autoritatea părinteacă. Alegerea între divorţul extrajudiciar şi cel judiciar revine
soților care trebuie să aibă în vedere costurile diferitelor proceduri, existența copiilor și a consensului soţilor
[49]
În doctrină s-a vorbit chiar de „dedramatizarea” procedurii divorţului prin favorizarea divorţului necontencios, inclusiv în
faţa instanţei de judecată (E. FLORIAN, Desfacerea căsătoriei în reglementarea noului Cod civil,în Dreptul nr. 10/2011,p. 63).
[50]
Anterior, Codul familiei cerea pentru admiterea divorţului prin consimţământ să fi trecut cel puţin un an de la încheierea
căsătoriei şi să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie.
97
___________________________________________________________________________________________________

asupra modului de soluţionare a cererilor accesorii: dacă există acord în acest sens, se poate apela la procedura
extrajudiciară notarială, dacă nu există acest acord, numai instanţa de judecată poate administra probe şi
soluţiona divorţul. Iniţial, Codul civil a deschis divorţul extrajudiciar numai cuplurilor fără copii. Prin Legea de
punere în aplicare s-a introdus alin. (2) al art. 375, care are formularea unei excepţii şi permite divorţul prin
acordul soţilor prin procedură notarială şi dacă există copii minori, cu condiţia ca soţii să ajungă la un acord
asupra aspectelor accesorii cererii de divorţ.
Competenţa de soluţionare a cererii aparţine ofiţerului de stare civilă sau notarului public de la locul
căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor. Competenţa este alternativă, soţii având alegerea între cele
două localităţi, dacă ele sunt diferite. Numai în cazul în care soţii nu au avut un domiciliu comun sau acesta a fost
în afara teritoriului ţării, competenţa va aparţine exclusiv ofiţerului de stare civilă sau notarului public de la locul
căsătoriei.
Pentru obţinerea certificatului de divorţ eliberat de ofiţerul de stare civilă sau, după caz, de notarul public, este
necesară îndeplinirea următoarelor condiţii de fond:
– soţii să exprime un consimţământ liber şi neviciat în faţa agentului instrumentator;
– dacă soţii au copii minori rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, acordul lor trebuie să
acopere şi cererile accesorii referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii
părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor per-
sonale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (această condiție, ca și cea referitoare la
obținerea raportului de anchetă socială) se aplică doar în procedura notarială, ofițerul de stare civilă nefiind
competent să desfacă o căsătorie din care au rezultat copii minori);
[51]
– obţinerea raportului de anchetă socială din care să rezulte că acordul soţilor privind exercitarea în comun
a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor este în interesul copilului. Acesta va analiza
situaţia familială, socială şi şcolară a copilului înainte şi după înţelegerea părinţilor privind divorţul, precum şi efec-
tele pe care acesta le-ar putea avea asupra copilului din punct de vedere personal şi patrimonial.
În lipsa oricărei condiţii dintre cele trei expuse mai sus, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii
de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată, pentru obţinerea divorţului prin acord pe cale
judiciară.
De asemenea, ofiţerul de stare civilă emite o dispoziţie de respingere dacă soţii sau cel puţin unul dintre ei nu
sunt de acord cu divorţul sau dacă din căsătorie au rezultat copii minori.

4.2. Procedură
183. Procedura soluţionării cererii de divorţ de către ofiţerul de stare civilă sau notarul public se declanşează
numai la cerere. Soţii trebuie să depună cererea împreună, iar din conţinutul acesteia trebuie să rezulte data şi
locul încheierii căsătoriei şi al ultimului domiciliu comun, existenţa sau inexistenţa copiilor minori din căsătorie, din
afara căsătoriei sau adoptaţi, acordul în vederea desfacerii căsătoriei şi modalitatea în care soţii doresc să
soluţioneze cererile accesorii. După înregistrarea cererii se acordă soţilor un timp de gândire de 30 de zile, în
vederea unei eventuale împăcări şi pentru ca ei să realizeze importanţa deciziei pe care urmează a o lua.
Prin excepţie de la regula că cererea se depune personal de către ambii soţi, cererea de divorţ se poate
depune la notarul public şi prin mandatar cu procură autentică. Se observă că excepţia vizează numai procedura
notarială, nu şi procedura administrativă, astfel că depunerea cererii la ofiţerul de stare civilă trebuie făcută
personal de către ambii soţi. Dacă dispoziţia nu reprezintă o scăpare, atunci probabil că ea se justifică prin aceea
că notarul are acces facil şi poate verifica registrul de revocare a procurilor, pentru a nu se formula o cerere de
divorţ de către mandatar după revocarea mandatului.
La expirarea termenului acordat pentru reflecţie, termen ce nu poate fi mai scurt de 30 de zile, soţii se prezintă
personal, iar ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în
acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după
caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor,
pentru că în cazul divorţului prin consimţământ nici instanţa şi nici celelalte organe abilitate să constate divorţul nu
sunt îndreptăţite să verifice motivele care au dus la desfacerea căsătoriei, ci doar existenţa acordului disolutoriu al
căsătoriei şi, acolo unde este cazul, acordul asupra cererilor accesorii.
Soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul
public ia act de această înţelegere prin certificatul de divorţ. Dacă nu a intervenit o înţelegere, nu se va aplica
regula că fiecare va reveni la numele dinaintea căsătoriei, ci se va emite dispoziţia de respingere a cererii de
divorţ şi se vor îndruma părţile spre instanţa de judecată, pentru ca aceasta să verifice dacă nu există motive

[51]
Potrivit art. 229 din Legea de punere în aplicare, până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de
tutelă, acest raport este efectuat de autoritatea tutelară.
98
___________________________________________________________________________________________________

temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, pentru a se încuviinţa ca
soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.
Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa
instanţei judecătoreşti. Acestea se pot referi la atribuirea locuinţei familiei sau la partajul bunurilor comune, dacă
soţii au fost căsătoriţi sub un regim comunitar, pentru că celelalte efecte patrimoniale, cum ar fi dreptul la despă-
gubiri sau prestaţia compensatorie, sunt legate de culpa soţilor în desfacerea căsătoriei, or, divorţul extrajudiciar
este constatat independent de orice culpă.

184. Între soţi, data desfacerii căsătoriei este data eliberării certificatului de divorţ. Importanţa acestei date
rezidă în aceea că odată cu căsătoria încetează toate efectele personale şi patrimoniale ale acesteia, mai puţin
regimul matrimonial, care încetează de la data introducerii acţiunii de divorţ sau chiar de la data separaţiei de
fapt, în anumite situaţii. Pentru opozabilitatea desfacerii căsătoriei faţă de terţi, este necesară efectuarea men-
ţiunii privind divorţul pe marginea actului de căsătorie. Aceasta se realizează distinct după cum divorţul a fost
constatat de notar sau de ofiţerul de stare civilă. Astfel, când cererea de divorţ este depusă la primăria unde
s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în
actul de căsătorie. În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă
comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta
la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie. În cazul constatării
[52]
divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată
de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.
Faţă de terţi, efectele divorţului se produc numai de la data efectuării acestor menţiuni, cu excepţia cazului în
care ei au cunoscut divorţul pe altă cale.

185. Dacă vreuna dintre condiţiile legale nu este îndeplinită, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul
public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată,
pentru obţinerea divorţului prin acord pe cale judiciară. Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului
public legiuitorul nu a prevăzut nicio cale de atac, întrucât soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de
judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.
Lipsa unei căi de atac este justificată atât de dorinţa simplificării contenciosului în această materie, dar şi de
posibilitatea nelimitată a soţilor de a se adresa instanţei pentru a obţine divorţul în altă modalitate.
Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata
desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe
cale separată, instanţei competente. Competenţa teritorială şi materială a instanţei se va stabili conform dreptului
comun, iar în faţa instanţei trebuie să se dovedească în primul rând caracterul abuziv al refuzului de a constata
divorţul şi apoi prejudiciul, care trebuie să fie efectiv, cert şi actual şi să fie urmarea directă a acţiunii sau inacţiunii
notarului sau ofiţerului de stare civilă.

§5. Divorţul din culpă. Condiţii

186. Divorţul din culpă sau divorţul-sancţiune, pronunţat ca urmare a reţinerii culpei unuia sau a ambilor soţi,
poate fi pronunţat numai de către instanţa de judecată, care are mijloacele procesuale pentru administrarea şi
aprecierea probelor necesare în decelarea adevăratei culpe în desfacerea căsătoriei.
Efectele divorţului sancţiune diferă mult de cele ale divorţului-remediu. Noul Cod civil a reglementat o serie de
efecte directe ale culpei în soluţionarea raporturilor patrimoniale ale foştilor soţi şi ne referim la atribuirea
contractului de închiriere
(art. 324), dreptul la despăgubiri (art. 388), obligaţia de întreţinere [art. 389 alin. (4)] şi prestaţia compensatorie
(art. 390), care vor fi analizate în paginile următoare.
Divorţul din culpă poate fi pronunţat atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt
grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. În toate aceste situaţii, instanţa trebuie să

[52]
Tot notarul public are competenţa de a emite certificatele prevăzute în anexele I, II, III din Regulamentul nr. 2201/2003.
În acest sens, prin art. IV din O.U.G. nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr.
3
287/2009 privind Codul civil s-a prevăzut că, la art. 2 al art. I din O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru
aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, se introduce un nou alineat, alin.
(2), cu următorul cuprins: „(2) În cazul certificatului de divorţ emis de notarul public în conformitate cu prevederile art. 375 din
Codul civil şi pentru care se solicită recunoaşterea sau încuviinţarea executării într-un alt stat membru al Uniunii Europene,
competenţa de a emite certificatele prevăzute în anexele I, II şi III din Regulamentul nr. 2.201/2003, potrivit art. 39 şiart. 41
alin. (1) din acelaşi regulament, aparţine notarului public. În aceleaşi cazuri, pentru certificatul de divorţ emis de ofiţerul de
stare civilă, competenţa de a emite, potrivit art. 39, certificatul prevăzut în anexa I din Regulamentul nr. 2.201/2003 aparţine
instanţei care ar fi fost competentă să judece cererea de divorţ în primă instanţă, în lipsa acordului părţilor”.
99
___________________________________________________________________________________________________

stabilească culpa unuia sau a ambilor soţi în desfacerea căsătoriei. Dacă din probele administrate nu rezultă
nicio culpă, motivele invocate de părţi şi dovedite fiind independente de culpa lor, cererea de divorţ formulată pe
acest temei se va respinge, iar soţii vor putea divorţa numai dacă sunt amândoi de acord, dacă dovedesc o
separare în fapt de cel puţin 2 ani sau dacă reclamantul suferă de o boală care face imposibilă continuarea căsă-
toriei.
[53]
Codul civil nu defineşte culpa , însă se înţelege că un soţ este vinovat de desfacerea căsătoriei dacă
acţiunile sau inacţiunile sale au avut ca efect vătămarea gravă a relaţiilor dintre soţi şi imposibilitatea continuării
căsătoriei pentru celălalt soţ. Fapta culpabilă nu se limitează neapărat la încălcarea obligaţiilor conjugale, ci poate
să nu aibă nicio legătură cu aceasta. De exemplu, dacă un soţ este condamnat la o pedeapsă cu închisoarea
pentru comiterea unei infracţiuni de omor, celălalt soţ poate cere divorţul din culpa soţului condamnat, chiar dacă
fapta nu are legătură directă cu căsătoria. Continuarea căsătoriei poate fi considerată imposibilă de către soţul
inocent, care nu doreşte să fie supus oprobiului public alături de soţul său, iar relaţiile dintre soţi practic nu mai
există, pentru că regimul de detenţie este incompatibil cu viaţa de cuplu.
Proba culpei revine reclamantului, deci soţului care afirmă existenţa acesteia. Soţul acuzat de culpă poate
alege între următoarele atitudini procesuale:
– recunoaşterea expresă sau tacită a culpei sale, care poate rezulta din întâmpinare, răspunsurile la
interogatoriu etc.;
– negarea oricărei culpe, astfel că, dacă din probele administrate nu rezultă culpa niciunui soţ, se va respinge
[54]
acţiunea ;
– formularea unei cereri de divorţ prin care să solicite desfacerea căsătoriei din culpă comună sau din culpa
exclusivă a reclamantului-pârât reconvenţional. Pârâtul poate formula cerere de divorţ până la primul termen de
judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petre-
cute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea
reclamantului.
Dacă din probele administrate instanţa reţine culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei, se va pronunţa
divorţul din culpa acestuia, indiferent dacă este vorba despre reclamant sau despre pârât. Dacă din probele
administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai
unul dintre ei a făcut cerere de divorţ.
Dacă culpa aparţine în totalitate unuia dintre soţi, sunt aplicabile prevederile
art. 388, care dispune că, distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care
suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de tutelă
soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.

187. În ipoteza în care cererea de divorţ se întemeiază pe o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani,
divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de
acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor. În acest caz, divorţul-
sancţiune se transformă în divorţ-remediu, urmare a achiesării pârâtului la cererea de divorţ. De altfel, această
transformare a temeiului juridic al divorţului este aplicabilă şi în celelalte cazuri în care se poate pronunţa divorţul
din culpă. Ca urmare, în orice acţiune de divorţ formulată în baza art. 373 lit. b) sau c) (divorţul din culpă sau
pentru separarea în fapt a soţilor de peste 2 ani), dacă pârâtul se declară de acord cu divorţul şi cu pronunţarea
acestuia pe baza acordului părţilor, hotărârea se va pronunţa pe acest temei, fără a mai face menţiune despre
culpa părţilor.

188. Legislaţia anterioară prevedea că decesul soţului în timpul procesului de divorţ atrage încetarea
căsătoriei, cu consecinţa că soţul supravieţuitor îl moştenea pe decedat, deşi existenţa procesului de divorţ făcea
inechitabilă culegerea moştenirii. Articolul 380 NCC prevede o soluţie specială pentru situaţia în care soţul re-
clamant decedează în timpul procesului de divorţ din culpă. În acest caz, moştenitorii soţului reclamant pot
continua acţiunea de divorţ, care va fi admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât. Dacă

[53]
O astfel de definiţie se regăseşte în art. 242 C. civ. francez, care arată că „Divorţul poate fi cerut de un soţ pentru fapte
ce constituie o violare gravă şi repetată a îndatoririlor şi obligaţiilor conjugale imputabile celuilalt soţ şi care fac intolerabilă
menţinerea vieţii comune”.
[54]
Procedura judiciară a divorţului, aşa cum este reglementată de actualul Cod de procedură civilă, dar şi de noul Cod de
procedură civilă, permite schimbarea temeiului acţiunii de desfacere a căsătoriei, astfel că o cerere bazată pe culpa exclusivă
a unui soţ poate fi modificată în sensul de a se solicita desfacerea căsătoriei pe baza culpei comune sau prin acordul soţilor.
Schimbarea este posibilă şi în sens opus, astfel că o cerere de divorţ prin acord depusă de ambii soţi poate fi modificată în sensul
ca unul dintre soţi să solicite divorţul întemeiat pe culpă, dacă celălalt soţ nu se mai prezintă sau refuză să îşi dea consimţământul
la termenul acordat în acest sens. Legislaţia franceză nu permite decât trecerea de la divorţul prin acord la cel contencios, şi nu
invers. Mai mult, art. 1077 C. proc. civ. francez prevede că cererea de divorţ poate fi întemeiată numai pe unul dintre cazurile de
divorţ prevăzute de art. 229 C. civ. francez şi că orice cerere subsidiară întemeiată pe alt caz de divorţ este inadmisibilă.
100
___________________________________________________________________________________________________

din probele administrate rezultă culpa exclusivă a reclamantului sau culpa comună a ambilor soţi, acţiunea va fi
respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât căsătoria a încetat ca urmare a decesului unuia dintre soţi.

§6. Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ

189. Articolul 381 NCC prevede posibilitatea desfacerii căsătoriei la cererea soţului a cărui stare de sănătate
face imposibilă continuarea căsătoriei. În acest caz, hotărârea de divorţ nu va face nicio menţiune referitoare la
culpa soţilor. Este firesc ca soţul bolnav, mai ales dacă are iniţiativa divorţului, să nu fie sancţionat, inexistenţa
oricărei culpe a acestuia fiind evidentă.
Pe de altă parte, se pune problema dacă soţul sănătos nu îşi încalcă obligaţia de sprijin moral prin acceptarea
divorţului. Această soluţie legislativă este o nouă manifestare a individualismului prin care se încearcă redarea
posibilităţii soţului sănătos de a-şi reface viaţa, în condiţiile în care vechea căsătorie practic nu mai există, con-
tinuarea ei fiind imposibilă din cauza bolii celuilalt soţ. Dacă soţul bolnav refuză introducerea cererii de divorţ,
singura alternativă pentru soţul sănătos, care ar dori eventual divorţul, este separarea în fapt şi introducerea
acţiunii după trecerea termenului de 2 ani sau introducerea unei cereri de divorţ din culpă. În această situaţie,
culpa soţului pârât nu poate fi boala gravă de care suferă şi nici refuzul de a introduce acţiune de divorţ.
Desfacerea căsătoriei s-ar putea pronunţa din culpa reclamantului, reţinerea oricărei culpe a pârâtului (soţul
bolnav) presupunând o altă faptă culpabilă, nu boala sa.
Procedura divorţului în fața instanței de judecată

Procedura divorțului este cuprinsă în Cartea a VI-a, Titlul I din Codul de procedură civilă ca o
procedură specială. Evident că particularitățile procedurii sunt reglementate în articolele acestui titlu,
respectiv în articolele 915-935, iar acolo unde nu există dispoziții speciale se aplică dreptul comun în
materia desfășurării procesului civil român.

Titlul I din Cartea a VI-a din Codul de procedură civilă poartă denumirea ˝Procedura divorțului˝ și
are trei capitole în care se regăsesc dispoziții procedurale comune, dispoziții privind divorțul remediu și
divorțul din culpa soților.

Capitolui I al acestui titlucuprinde dispoziții procesuale comune tuturor tipurilor de divorț ce pot fi
soluționate de instanța de judecată, respectiv divorțul remediu (prin acordul părților sau din motive de
sănătate) și divorțul din culpa soților, inclusiv cel pentru separarea în fapt îndelungată. Acestea se
referă la instanța competentă, cererile părților, prezența personală a soților la instanța de fond și în
apel, măsurile vremelnice pe care instanța le poate lua în cursul procesului de divorț, probele,
hotărârea de divorț și căil de atac. Legiuitorul nu a cuprins în acest titlu toate dispozițiile speciale
referitoare la procedura divorțului, o prevedere de acest tip regăsindu-se și în art.316 Cod proc.civ.
referitoare la regimul probelor.
1. Instanţa competentă
Instanța competentă să soluționeze cererea de divorț este judecătoria, legiuitorul stabilind dispoziţii
derogatorii de la dreptul comun numai în materia competenţei teritoriale. Potrivit prevederilor art.915
C.proc.civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din
urmă locuință comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuință comună sau dacă nici unul dintre soţi nu
mai locuiește în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria
competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar dacă pârâtul nu are locuința în
ţară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția
căreia își are locuința reclamantul55.

55
Se observă că leguitorul stabilește competența în funcție de locuința părților și nu de domiciliul acestora, așa cum era în legislația
anterioară, în realitate urmărindu-se ca instanța competentă să fie determinată funcție de domiciliul de fapt, de locul unde soțul sau soții
locuiesc efectiv și unde pot fi găsiți în vederea citării, indiferent dacă acea adresă este sau nu înscrisă în actele lor de stare civilă. G. Boroi
(coordonator) ș.a., Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, vol.II, Editura Hamangiu, București, 2013, p.429.
101
___________________________________________________________________________________________________

Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă acțiunea
de divorț la orice judecătorie din România, iar în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de
competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București56.
Textul legal indicat stabilește în ceea ce privește competența teritorială pentru cererile de divorț, o
competență teritorială exclusivă (și nu una alternativă), reclamantul fiind obligat să depună cererea la
instanţa competentă, în ordinea arătată mai sus și fără posibilitatea de a deroga de la aceste norme
imperative57.
Competenţa materială în primă instanţă aparține judecătoriei, iar în apel, tribunalului.
2. Cererile părților și calitatea procesuală activă
Potrivit art.918 Cod proc. civ. desfacerea căsătoriei prin divorț poate fi cerută numai de soți.
Dispoziția legală păstrează caracterul strict personal al acțiunii de divorț, caracter existent și în legislația
anterioară, ca urmare, acțiunea aparţine în exclusivitate soţilor, procurorul, creditorii sau moștenitorii nu
o pot intenta și nici nu o pot continua. Singura excepție se referă la moștenitori care pot continua
acțiunea de divorț, dar numai în condițiile prevăzute de art.380 Cod civil.

Art. 380 Cod civil prevede că, în situația divorțului din culpă, dacă soţul reclamant decedează în
timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ. Acţiunea continuată de moştenitori
este admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât.

Soluția este firească întrucât căsătoria a încetat prin moarte și o acţiune de divorț apare ca lipsită de
obiect. Situația moștenitorilor soțului reclamant este diferită, ei putând continua acțiunea începută de
părintele lor, însă pot obține o finalizare prin desfacerea căsătoriei numai dacă din probe rezultă culpa
exclusivă a soțului pârât. Scopul urmărit prin continuarea acestei acțiuni de către moștenitorii
reclamantului este unuo patrimonial, respective înlăturarea soțului pârât de la moștenirea soțului
reclamant.
Soţul pus sub interdicție judecătorească poate cere divorțul prin reprezentant legal sau personal în
cazul în care face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată58.
Soţul alienat sau debil mintal, pus sub interdicţie, va putea figura ca pârât în procesul de divorţ, prin
tutorele său.
În cazul în care reclamantul învederează motivat, că, deși a făcut tot ce i-a stat în putință, nu a reușit
să afle domiciliul pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, situație posibilă atunci când
ei sunt despărţiţi în fapt de mai mulţi ani, el va putea intenta acţiunea de divorţ, citarea soţului pârât
urmând a se face prin publicitate, în condițiile art. 167 Cod procedură civilă.

Cererea de divorț va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute de art.194 Cod proc.civ. pentru orice
cerere de chemare în judecată, numele copiilor minori ai celor doi soţi ori adoptaţi de aceştia. Dacă nu
sunt copii minori, se va menţiona în cerere această împrejurare.

56
Această dispoziție care stabilește competența instanțelor române chiar și în cazul în care niciunul dintre soți nu are locuința în țară este în
acord cu art.3 alin.1 lit.b din Regulamentul CE nr.2201/2003 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în mterie
matrimonială și în materia răspunderii părintești (regulamentul Bruxelles II bis) care prevede pentru stabilirea competenței teritoriale a
instanței criteriul cetățeniei, indiferent dacă la data sesizării instanței niciunul dintre soți nu mai are reședința pe teritoriul statului membru
de cetățenie, adică pe teritoriul României.
57
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 229/1996, Dreptul nr. 6/1997, p. 111. În literatura juridică anterioară adoptării actualului Cod de
procedură civilă s-a propus ca normele ce reglementează competenţa teritorială în cazurile de desfacere a căsătoriei prin acordul părţilor să
fie dispozitive şi nu imperative (A. Ştefan, Propunere de lege ferenda în materia competenţei teritoriale a instanţelor în cazul cererii de
desfacere a căsătoriei prin acordul ambilor soţi, în Dreptul nr. 6/2004, p.130-131 şi G. Aioanei, E. Poenaru, Căsătoria şi divorţul, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 127). Propunerea a pornit de la o situaţie concretă în care cei doi soţi au reşedinţa în străinătate şi nu au avut
niciodată domiciliul comun în România. Actuala reglementare a adoptat, parțial această propunere prevăzând că, în această situaţie ar fi
competentă orice judecătorie din România, la alegerea de comun acord a soţilor.
58
Soluția legiuitorului este cea solicitată de doctrina și practica judiciară anterioară care a subliniat că o interdicție absolută a
interzisului de a formula acțiunea de divorț ar echivala chiar cu o incapacitate de folosință. A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu,Tratat
..., op. cit., p. 233; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 2849/1982, R.R.D. nr. 6/1984, p. 48.

102
___________________________________________________________________________________________________

La cerere se vor alătura o copie a certificatului de căsătorie şi, după caz, câte o copie a certificatelor
de naştere ale copiilor minori. De asemenea, se poate alătura, după caz, înţelegerea soţilor rezultată din
mediere cu privire la desfacerea căsătoriei şi, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului.

Pentru acţiunea în desfacerea căsătoriei se percepe o taxă judiciară de timbru diferită pentru divorț și
pentru cererile accesorii.

În cadrul procesului de desfacere a căsătoriei se pot formula cereri accesorii sau incidentale cu privire
la:

a) exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor,

locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta;

b) numele soţilor după divorţ (asupra acestui aspect, instanța se va pronunța și din oficiu, chiar dacă soții
nu solicit aceasta);

c) locuinţa familiei;

d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii
căsătoriei;

e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi;

f) încetarea regimului matrimonial şi, după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora.

Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va
pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de
creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ (art.919
alin.2 Cod proc.civ.), aceasta fiind una dintre excepțiile de la principiul disponibilității care guvernează
procesul civil român.

În cazul minorilor care au împlinit 14 ani, având deci capacitatea de exerciţiu restrânsă, cererea
privind obligarea la plata unei contribuţii de întreţinere va trebui făcută chiar de ei, asistaţi fiind de
părintele titular al acţiunii.
Indiferent dacă se prezintă în instanţă sau nu, pârâtul poate adopta o atitudine pasivă59 în sensul
de a nu formula nicio poziție față de acțiunea de desfacere a căsătoriei, sau o atitudine activă, fie
declarându-se de acord cu acţiunea formulată, fie opunându-se admiterii acesteia. Împrejurarea că
pârâtul se opune constant la admiterea divorţului nu este de natură a constitui un argument pentru
menţinerea unei căsătorii, dacă relaţiile de căsătorie sunt grav vătămate60.

Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai târziu până la primul termen de judecată
la care a fost citat în mod legal, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute
după această dată pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea
reclamantului. Cererea reconvențională se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea
reclamantului. În cazul în care motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului
la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută
direct la instanţa învestită cu judecarea apelului. Neintroducerea cererii în termenele arătate mai sus

59
Potrivit dispoziţiilor art. 208 C.proc.civ. depunerea întâmpinării este obligatorie, afară de cazurile în care legea prevede în mod
expres altfel.
60
T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 9/1990, în I. Mihuţă, Culegere .... pe anul 1990, p. 18.
103
___________________________________________________________________________________________________

atrage decăderea soţului pârât din dreptul de a cere divorţul pentru acele motive. Dacă cererea
reclamantului a fost respinsă, soţul pârât poate cere divorţul pentru motive ivite ulterior.

3. Prezenţa personală a soţilor

Art.80 alin.3 Cod proc.civ. instituie regula că părțile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales
în condițiile legii. Prin derogare de la această regulă, art.921 C.proc.civ. prevede că, în procesele de
divorț, părţile au obligaţia să se înfățișeze personal în faţa instanţelor de fond, deci nu pot fi reprezentate,
ci doar asistate de un avocat. Regula nu se aplică şi la judecata în căile de atac, ea fiind prevăzută expres
numai pentru instanţa de fond. În fața instanței de apel prezența reclamantului este obligatorie doar dacă
el are și calitatea de apelant, deci dacă el a atacat hotărârea instanței de fond. În acest caz, dacă la
judecată se prezintă numai pârâtul, apelul reclamantului va fi respins ca nesusținut.
Prin excepție, este permisă reprezentarea chiar și în fața instanței de fond dacă:
a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie judecătorească;
d) unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate sau dacă
e) unul dintre soți se află într-o altă asemenea situație, care îl împiedică să se prezinte personal.
În toate aceste cazuri, cel în cauză se poate înfățișa prin avocat, mandatar sau, după caz, prin tutore
ori curator chiar şi în faţa instanţei de fond.
Prezența personală a soților în fața instanței de fond se justifică prin aceea că procesul se poate
desfăşura în mai bune condiţii atunci când părţile sunt prezente, mai ales că aspectele în discuţie sunt
intim legate de persoana soţilor. De asemenea, numai în prezența soților se poate respecta obligația
judecătorului ca, în tot cursul procesului, să încerce împăcarea părților, obligație generală prevăzută de
art.227 alin.1 Cod proc.civ. și reluată în art.921 alin.2 Cod proc.civ. în care se arată că instanța va
încerca la fiecare înfățișare împăcarea soților61.
Tot în vederea asigurării prezenței personale a soţilor în faţa instanţei de judecată, procedura de citare a
pârâtului trebuie să fie riguros îndeplinită, iar apelarea la citarea prin publicitate să se facă doar după ce
reclamantul va dovedi că, deşi a depus toată stăruinţa, nu a putut afla domiciliul soţului său. Art.923 Cod
proc.civ. prevede că dacă procedura de citare a soţului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-
a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a
verifica dacă pârâtul îşi are locuinţa la locul indicat în cerere şi, dacă va constata că nu locuieşte acolo,
va dispune citarea lui la locuinţa sa efectivă, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă62.

Absenţa reclamantului. Dacă la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte

nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută. Dispoziția este una
derogatorie de la dreptul comun în care judecarea cauzei poate avea loc chiar și în lipsa uneia sau a
ambelor părţi, dacă se solicit acest lucru (art. 223 şi art. 411 alin.1 pct.2 C.proc.civ.)63.

61
A se vedea I. Stoenescu, Gr. Porumb,op. cit., p. 364.
62
Această soluție consacrată legislativ a fost consacrată și anterior în practica judiciară. C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 223/1994,
Dreptul nr. 12/1994, p. 60.
63
A se vedea I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p. 365; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1372/1989, Dreptul nr. 4/1990, p. 64.
104
___________________________________________________________________________________________________

Lipsa pârâtului nu împiedică judecarea procesului, el fiind este obligat să se prezinte numai dacă a
introdus cerere reconvenţională, caz în care devine reclamant în această cerere64.
Pentru ca acțiunea să fie respinsă ca nesusținută, reclamantul trebuie să lipsească nejustificat, ceea ce
înseamnă că reclamantului trebuie să i se dea posibilitatea a face dovada unei cauze justificate, care i-a
împiedicat prezenţa la termenul de judecată, fiindcă numai într-o atare situaţie se poate deduce că el nu
mai are intenţia de a-şi susţine acţiunea, şi că, dacă la termenul fixat pentru judecarea acţiunii de divorţ,
ambele părţi lipsesc, cererea nu se va respinge ca nesusţinută, ci judecata se va suspenda65.
Măsuri vremelnice pe timpul procesului de divorţ

Procesul de divorț poate dura uneori timp îndelungat, ca urmare, în aceste situații, instanţa poate lua,
pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinţei
copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la încasarea alocaţiei de stat pentru copii şi la folosirea
locuinţei familiei66. Fiind vorba de măsuri stabilite prin ordonanță președințială, acestea vor avea un
caracter vremelnic, respectiv pe durata stabilită de instanță, dar nu mai mult decât timpul necesar
soluționării procesului de divorț și vor putea fi modificate prin soluția finală pentru care nu prezintă
autoritate de lucru judecat. Aceste măsuri pot fi luate de instanţa la care s-a îndreptat acţiunea de divorţ
chiar înainte de primul termen de judecată67.

Regimul probelor

Spre deosebire de dreptul comun, în care rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv nu pot fi
ascultate ca martori, în procesele privitoare la filiaţie, divorţ şi alte raporturi de familie se vor putea
asculta rudele şi afinii, indifferent de grad, în afară de descendenţi (art.316 Cod proc.civ.). Derogarea a
fost acordată întrucât, în aceste litigii în care se discută aspecte legate de viaţa de familie a părţilor,
uneori de natură intimă, rudele şi persoanele cele mai apropiate părţilor sunt cele mai în măsură să aducă
lămuriri instanței. Evident că aceste mprturii trebuie evaluate cu maxim discernământ de către instanțele
de judecată, dată fiind tendinţa de părtinire ce se manifestă deseori în practică68. Întrucât legislația
actuală nu mai cuprinde alte dispoziții derogatorii, în procesele de divorț pot fi administrate toate
mijloacele de probă prevăzute de lege69.

64
A se vedea I. Stoenescu, Gr. Porumb,op. cit., p. 365.
65
Al. Bacaci ș.a., op.cit., p
66
Cu privire la cazul special al evacuării unui soţ pentru imposibilitatea convieţuirii, ca măsură admisibilă în timpul procesului de
divorţ, a se vedea şi C. Turianu, Cu privire la dreptul unui soţ de a solicita, în anumite situaţii, evacuarea celuilalt soţ din locuinţa comună,
Dreptul nr. 3/1993, p. 42 şi urm.
67
I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 497/2004, Dreptul nr. 3/2005, p. 267-268.
68
Al. Bacaci ș.a., op.cit., p.
69
Potrivit dispoziţiilor art. 612 alin. (6) C.proc.civ. anterior interogatoriul nu putea fi folosit pentru dovedirea motivelor de divorţ,
tocmai pentru a nu se ajunge la admiterea acţiunii de divorţ prin consimţământ mutual. Curtea Constituţională a declarat neconstituţional
acest text legal, cosiderând că se încalcă art. 16 alin. (1) din legea fundamentală referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a
autorităţilor publice. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 612 alin. (6) din C.proc.civ. aduc atingere dreptului la un proces
echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, deoarece împiedică administrarea interogatoriului în dovedirea motivelor de divorţ. Or, interogatoriul constituie o probă
esenţială în proces, în ceea ce priveşte faptele personale ale soţilor, care poate duce la lămurirea cauzei.
Specificul relaţiilor de căsătorie îngreunează în anumite cazuri dovedirea motivelor de divorţ, astfel încât Curtea a apreciat că este necesară
administrarea tuturor probelor care ar putea să ofere instanţei de judecată suficiente temeiuri pe baza cărora să soluţioneze cauza.
În final, Curtea a mai arătat că nu poate fi reţinut motivul privind atingerea adusă vieţii personale, ce ar putea fi invocat în justificarea
menţinerii textului de lege în vigoare, deoarece este vorba de admisibilitatea în principiu a probei cu interogatoriu, iar nu de întrebările care
pot fi puse cu acest prilej, întrebări ce sunt supuse cenzurii instanţei de judecată în exercitarea rolului său activ. Instanţa de judecată are, de
altfel, posibilitatea să aplice art. 121 din C.proc.civ. şi să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar
putea vătăma părţile. Curtea Constituţională, decizia nr. 969 din 30.10.2007 publicată în M.Of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007. Legiuitorul
actual nu a mai preluat interdicția folosirii interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorț.

105
___________________________________________________________________________________________________

Hotărârea de divorţ
Soluțiile pe care instanța le poate pronunța în ceea ce privește cererea principal de desfacere a
căsătoriei sunt: admiterea sau respingerea cererii. Cererea este admisă cu consecința desfacerii căsătoriei
din vina ambilor soți sau doar din vina unuia dintre aceștia atunci când probatoriul administrat a dovedit
această vinovăție sau este respinsă dacă nu s-au dovedit motivele temeinice, imputabile soților, care au
vătămat grav raporturile dintre soți astfel încât continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. De asemenea,
cerere este admisă dacă există acordul ambilor soți în acest sens, când căsătoria nu mai poate continua
din cauza stării sănătății unuia dintre soți sau când soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani.

Instanța ia act de renunţarea la judecată, manifestare de voință pe care reclamantul o poate exprima în
tot cursul judecăţii, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are niciun efect
asupra cererii de divorţfăcute de pârât.

O altă soluție posibilă este aceea a închiderii dosarului urmare a împăcării soților. Împăcarea poate
interveni în tot cursul judecăţii, chiar dacă nu au fost plătite taxele de timbru. În acest caz, instanţa va lua
act de împăcare şi va dispune, prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului, precum şi restituirea taxelor
de timbru, dacă au fost achitate. Oricare dintre soţi va putea formula o cerere nouă pentru fapte
petrecute după împăcare şi, în acest caz, se va putea folosi şi de faptele vechi.

Prin aceeași hotărâre prin care pronunţă divorţul, instanţa de judecată va soluționa și cererile accesorii
divorţului.

a) Prin hotărârea de divorț instanţa va hotărâ în ceea ce privește numele pe care soţul ce și-a schimbat
numele prin căsătorie îl vor purta în viitor70 şi în ceea ce privește locuinţa copiilor minori şi exercitării
autorităţii părinteşti, chiar dacă părțile nu au solicitat acest lucru.
b) Prin hotărârea de divorț se stabilește și contribuţia de întreţinere datorată minorilor de către
părintele la care aceştia nu locuiesc şi, dacă este cazul, și pensia de întreţinere între soţi, prestaţia
compensatorie sau a despăgubirile prevăzute de art. 388 Cod civil.
Dacă s-a hotărât plasarea minorului la terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa va hotărî
care dintre părinţi va administra bunurile minorului, îl va reprezenta şi îi va încuviinţa actele (art. 399
Cod civil).
c) Dacă una dintre cererile accesorii divorțului a fost cea de lichidare a regimului matrimonial,
instanţa se va pronunţa şi cu privire la această cerere.
d) O altă cerere accesorie ce se poate soluţiona prin hotărârea de divorţ este şi aceea referitoare la
atribuirea locuinţei comune a soţilor. Această problemă este reglementată de art. 324 Cod civil, care
prevede că la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia
nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în
ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile
locative proprii ale foştilor soţi. Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator
să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă,
cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există
bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit
beneficiul contractului de închiriere. Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea
locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
Prevederile de mai sus se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor
doi soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii irevocabile a
hotărârii de partaj.

70
S-a exprimat şi opinia că cererea fostului soţ de a reveni la numele avut înainte de căsătorie poate fi formulată şi ulterior divorţului,
pe cale principală. A se vedea F. Popescu, Cu privire la admisibilitatea cererii soţului care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ,
de a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, ulterior pronunţării divorţului, Dreptul nr. 1/2001, p. 74-77.
106
___________________________________________________________________________________________________

Nemotivarea hotărârii de divorţ

Art.927 Cod proc.civ. prevede că hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă
ambele părţi solicită instanţei aceasta.Unele instanţe au interpretat această dispoziţie care se regăsea și în
legislația anterioară în sensul că întreaga hotărâre prin care instanţa pronunţă divorţul nu va fi motivată.
Este adevărat că textul nu distinge, însă având în vedere şi raţiunea pentru care legiuitorul a instituit o
asemenea derogare (anume aceea de a nu se regăsi în cuprinsul hotărârii motivele care au dus la
destrămarea relaţiilor de căsătorie), considerăm că textul se referă exclusiv la capătul de cerere principal,
respectiv desfacerea căsătoriei, iar cererile accesorii (numele soţilor, încredinţarea copiilor minori şi
stabilirea unei contribuţii de întreţinere în favoarea acestora, atribuirea sau împărţirea locuinţei) urmează
a fi motivate.

Căile de atac
Hotărârea de divorț poate fi atacată de partea nemulțumită cu apel în termen de 30 de zile de la
comunicarea hotărârii.

Apelul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă
la judecată se prezintă numai pârâtul. Apelul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai
reclamantul.

Dacă unul dintre soţi s-a recăsătorit, hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsătoria nu este
supusă contestaţiei în anulare şi revizuirii în ce priveşte divorţul71.
Data desfacerii căsătoriei
Potrivit art. 382 Cod civil, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas definitivă. Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului
reclamant și acțiunea se admite constatându-se din probe culpa exclusivă a soțului pârât, potrivit art. 926
alin.4 Cod proc.civ., căsătoria se socoteşte desfăcută la data introducerii cererii de divorț72.
În cazul divorţului prin acord pe cale extrajudiciară, căsătoria este desfăcută pe data eliberării
certificatului de divorţ.
Înscrierea pe marginea actului de căsătorie a hotărârii de divorţ are ca efect numai opozabilitatea faţă
de terţi cu privire la raporturile patrimoniale, deoarece, în privinţa statutului civil al persoanei, hotărârea
judecătorească are efect constitutiv erga omnes73.

În vederea realizării publicității hotărârii de divorț, instanţa la care hotărârea de divorţa rămas
definitivă o va trimite, din oficiu, serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, Registrului
naţional al regimurilor matrimoniale, prevăzut de Codul civil, şi dacă unul dintre soţi a fost profesionist,
registrului comerţului.

Dispoziții speciale pentru divorțul remediu și pentru divorțul din culpa soților
71
textul este clar, astfel că modul de soluționare a cererilor accesorii poate fi atacat, așa cum s-a susținut și sub legislația anterioară. A
se vedea V.M. Ciobanu,op. cit., p. 531. Printr-o hotărâre, rămasă izolată, s-a admis revizuirea în materie de divorţ pentru contrarietate de
hotărâri, Trib. reg. Târnava Mare, sentinţa civilă nr. 196/1951, J.N. nr. 6/1951, p. 656, apud V.M. Ciobanu,op. cit., p. 436.
72
Textul vine în contradicție cu dispozițiile art.380 Cod civil care prevăd, în aceeași situație, că datadesfacerii căsătoriei este data
decesului soțului reclamant. Considerăm că, în acest caz, este aplicabil textul art.926 Cod proc.civ., care este o dispoziție ulterioară care
modifică, împlicit, dispozițiile contrare anterioare. Oricum, distincția nu are efecte practice notabile. Indiferent la ce dtă se consideră
desfăcută căsătoria, la data introducerii cererii de divorț sau la data decesului soțului reclamant, efectul este același: înlăturarea de la
moștenirea soțului reclamant a soțului pârât, dovedit a fi exclusiv vinovat de desfacerea căsătoriei.
73
A se vedea: D. Lupulescu, Actele de stare civilă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 80; . Chele, Caracterul şi
efectele înscrierii hotărârii de divorţ, R.R.D. nr. 2/1968, p. 89-95; I.P. Filipescu, Unele probleme în legătură cu menţiunea despre hotărârea
de divorţ în actul de căsătorie, R.R.D. nr. 9/1968.
107
___________________________________________________________________________________________________

În afara dispozițiilor commune cuprinse în capitolul I al titlului privind procedura divorțului din
Codul de procedură civilă, capitolele II și III cuprind dispoziții referitoare doar la un anumit tip de
divorț.
a.Divorțul remediu – divorțul prin acordul soților
Art.930 Cod proc.civ. prevede că, în acest caz, cererea va fi semnată de ambii soţi sau de către un
mandatar comun, cu procură specială autentică. Dacă mandatarul este avocat, el va certifica semnătura
soţilor, potrivit legii. Atunci când este cazul, în cererea de divorţ soţii vor stabili şi modalităţile în care
au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului. Primind cererea de divorț prin acordul
soților, instanţa va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care va fixa termen pentru
soluţionarea cererii în camera de consiliu. La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie
în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va pronunţa divorţul, fără a face
menţiune despre culpa soţilor. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa va lua act de învoiala soţilor cu privire la
cererile accesorii, în condiţiile legii. Dacă soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va
administra probele prevăzute de lege pentru soluţionarea acestora şi, la cererea părţilor, va pronunţa o
hotărâre cu privire la divorțul prin acordul soților, soluţionând totodată şi cererile privind exercitarea
autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor şi numele
soţilor după divorţ. Dacă va fi cazul, cu privire la celelalte cereri accesorii instanţa va continua judecata,
pronunţând o hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege.

Hotărârea prin care se desface căsătoria prin acordul părților este definitivă, iar dacă pentru
cererile accesorii asupra cărora soții nu se învoiesc, pentru acestea se poate declara apel în termen de
30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Potrivit art. 932 Cod proc.civ., când cererea de divorţeste întemeiată pe culpa soţului pârât, iar acesta
recunoaşte faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale, instanţa, dacă reclamantul este de acord,
va pronunţa divorţul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face menţiune despre culpa
pentru desfacerea căsătoriei. În acest caz, o cerere de desfacere a căsătoriei din culpă se transformă în
divorț prin acord urmare a acceptării ei de către pârât.

b.Divorțul remediu – divorțul din motive de sănătate

Art.933 Cod proc.civ. prevede că, atunci când divorţul este cerut pentru că starea sănătăţii unuia
dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va administra probe privind existenţa bolii şi
starea sănătăţii soţului bolnav şi va pronunţa divorţul, potrivit Codului civil, fără a face menţiune despre
culpa pentru desfacerea căsătoriei.

c. Divorțuldin culpa soţilor

Potrivit art. 934 Cod proc.civ., instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci când,
din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi,
chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi
sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei.

Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai
reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu
excepţia cazului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 935 privind pronunţarea divorţului
din culpa exclusivă a reclamantului pentru separarea în fapt îndelungată. În literatura juridică74 s-a

74
Fl. Baias ș.a., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2012, p.409, comentariul la
art.379.

108
___________________________________________________________________________________________________

exprimat și opinia că divorțul poate fi admis din culpa exclusivă a reclamantului chiar dacă numai el a
formulat cerere, dacă culpa exclusivă rezultă din probe, iar reclamantul își asumă responsabilitatea
pentru eșecul căsătoriei. În ceea ce ne privește, împărtășim opinia contrară 75, dar care rezultă din
dispozițiile art.934 alin.3 Cod proc.civ., act normativ ulterior Codului civil și prin care legiuitorul a
consacrat teza logică și morală că nimeni nu-și poate face din propria turpitudine pentru a acționa în
justiție. În această opinie se susține soluția restrictivă, în sensul că divorțul pentru culpa soțului
reclamant, în lipsa cererii reconvenționale a soțului pârât, este admisibilă numai dacă motivul de divorț
este bazat pe separarea în fapt a soților de cel puțin doi ani.

d. Divorțul din culpa soţilor - Divorţul pentru separarea în fapt îndelungată

Art.935 Cod proc.civ. prevede că, atunci când soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani, oricare
dintre ei va putea cere divorţul, asumându-şi responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei. În acest caz,
instanţa va verifica existenţa şi durata despărţirii în fapt şi va pronunţa divorţul din culpa exclusivă a
reclamantului. Dacă soţul pârât se declară de acord cu divorţul, se vor aplica în mod corespunzător
dispoziţiile referitoare la divorțul prin acordul soților.

Secţiunea a 2-a. Efectele divorţului

§1. Data desfacerii căsătoriei

190. Data desfacerii căsătoriei prezintă importanţă dintr-un întreit punct de vedere: de la această dată
încetează toate efectele căsătoriei între soţi, mai puţin regimul matrimonial, care încetează la data introducerii
cererii de divorţ sau chiar de la data separaţiei de fapt; se nasc efectele prevăzute de lege sau de hotărârea jude-
cătorească între foştii soţi şi, nu în ultimul rând, se produc efectele desfacerii căsătoriei între părinţi şi copiii lor
minori.
Căsătoria este considerată desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas
definitivă. Legislaţia anterioară făcea referire la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii, însă noul Cod de
procedură civilă a înlăturat distincţia existentă între hotărârile judecătoreşti definitive şi cele irevocabile şi chiar a
renunţat la această noţiune, suprimând recursul pentru unele hotărâri judecătoreşti şi menţinând caracterul
76
extraordinar al acestei căi de atac . Momentul în care hotărârea devine opozabilă faţă de terţi este prevăzut de
art. 387 NCC.
Alineatul (2) al art. 382 instituie o excepţie de la regula enunţată mai sus şi prevede că, dacă soţul reclamant
decedează în timpul procesului, iar acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii săi, căsătoria se socoteşte

75
E. Florian, Considerații asupra divorțului din culpa exclusivă a soțului reclamant, în lipsa cererii reconvenționale a
pârâtului, în lumina Codului civil și a noului Cod de procedură civilă, în Dreptul 12/2012, p.37-38.
76
Despre caractere recursului, S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil, Editura Universul juridic,
București, 2013, p.107-110.
109
___________________________________________________________________________________________________

desfăcută la data decesului. Continuarea acţiunii de către moştenitori are drept unic scop stabilirea culpei în
destrămarea relaţiilor de familie, tocmai de aceea acţiunea este admisă numai dacă se constată culpa exclusivă a
soţului pârât, care este în acelaşi timp şi soţ supravieţuitor.
În cazul în care divorţul se constată pe cale administrativă sau prin procedură notarială, căsătoria este
desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ. Potrivit art. 376 NCC, eliberarea certificatului ar trebui să se
facă la termenul fixat de notar sau de ofiţerul de stare civilă pentru prezentarea personală a soţilor, nu mai puţin
de 30 de zile de la depunerea cererii, după ce se verifică stăruinţa lor în intenţia de a divorţa şi exprimarea
consimţământului liber şi neviciat.

§2. Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi

2.1. Efectele asupra numelui de familie după căsătorie
191. Reglementarea numelui purtat de părţi după desfacerea căsătoriei se regăseşte se regăseşte în art. 383
NCC, text care are un conţinut aproape identic cu cel al art. 40 C. fam. Singura diferenţă constă în aceea că
legiuitorul a preluat soluţiile din practica judiciară şi a delimitat noţiunea de motive temeinice pentru care instanţa
poate să încuviinţeze păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei chiar în lipsa unei înţelegeri între soţi.
Soluţiile pe care soţii pot să le adopte la divorţ referitor la numele lor sunt păstrarea numelui dobândit prin
căsătorie sau revenirea la numele purtat anterior. Păstrarea numelui presupune existenţa unei înţelegeri între
[77] [78]
cei doi soţi, înţelegere de care instanţa va lua act prin hotărârea de divorţ .
În cazul în care soţul care şi-a schimbat numele prin căsătorie, luând numele de familie al celuilalt soţ, doreşte
să păstreze acest nume şi după divorţ, iar soţul său se opune, instanţa poate să încuviinţeze păstrarea numelui,
chiar şi în lipsa unei înţelegeri între ei. Pentru a încuviinţa această cerere, trebuie să existe motive temeinice,
justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului. Legislaţia anterioară nu explica ce se
înţelege prin „motive temeinice”, astfel că doctrina şi practica judiciară au lămurit sensul acestei noţiuni. Astfel,
fostul Tribunal Suprem a decis că prin „motive temeinice” urmează să se înţeleagă „orice interes” care ar fi
[79]
vătămat prin schimbarea numelui .
Unanim, instanţele judecătoreşti au apreciat că, dacă o persoană s-a făcut remarcată într-o activitate ştiinţifică,
[80]
artistică, sportivă sau de altă natură ori în viaţa socială , acesta poate fi considerat motiv temeinic pentru
[81]
admiterea cererii de încuviinţare a purtării şi pe mai departe a numelui sub care a devenit cunoscută . În ceea
ce priveşte dorinţa soţiei de a-şi păstra numele purtat în timpul căsătoriei pentru a avea acelaşi nume cu minorul
rezultat din căsătorie şi care i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, soluţiile nu au fost unitare. Iniţial, astfel
de cereri au fost respinse, motivat de faptul că motivele temeinice prevăzute de legiuitor s-ar fi referit numai la
[82]
interesul social sau profesional al soţului reclamant . Alte instanţe au apreciat că este motiv temeinic, în sensul
legii, şi dorinţa soţiei de a-şi păstra numele purtat în timpul căsătoriei pentru a avea acelaşi nume cu minorul
[83]
rezultat din căsătorie, astfel că au admis aceste cereri . Această poziţie a devenit o constantă în ultimii ani şi
este confirmată şi de conţinutul dat acestui text de redactorii noului Cod civil, care, în determinarea noţiunii de
motive temeinice, se referă şi la interesul superior al copilului.
Potrivit actualei reglementări, motivele temeinice care justifică păstrarea numelui dobândit prin căsătorie chiar
în lipsa unei înţelegeri între soţi au în vedere fie interesul unuia dintre soţi, fie interesul superior al copilului.
Evident că este posibil ca interesele unui soţ şi cel al copilului să fie concordante şi, ambele, să justifice păstrarea
numelui. Rezultă, deci, că toate soluţiile de admitere a unei astfel de cereri pronunţate în practica anterioară

[77]
În cazul în care soţii au convenit asupra păstrării numelui, instanţa nu poate dispune ca reclamantul să îşi reia numele
avut anterior, decât cu încălcarea voinţei părţilor (C.S.J., s. civ., dec. nr. 471/1993, în Dreptul nr. 12/1993, p. 87).
[78]
S-a exprimat şi opinia că cererea fostului soţ de a reveni la numele avut înainte de căsătorie poate fi formulată ulterior
divorţului, pe cale principală. A se vedea F. POPESCU, Cu privire la admisibilitatea cererii soţului care a purtat în timpul
căsătoriei numele celuilalt soţ, de a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, ulterior pronunţării
divorţului, în Dreptul nr. 1/2001, p. 74-77. În ceea ce ne priveşte, considerăm că cererea este inadmisibilă, dacă are ca temei
dispoziţiile legale referitoare la efectele divorţului, însă este posibilă formularea unei astfel de cereri pe baza dispoziţiilor legale
care permit schimbarea administrativă a numelui.
[79]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1467/1980, în C.D. 1980, p. 115.
[80]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1032/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991,
Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 25.
[81]
A se vedea D.A. CRĂCIUNESCU, Nota II la decizia nr. 795/1989 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, în Dreptul nr.
7/1990, p. 65; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 186/1974, în C.D. 1974, p. 108.
[82]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 237/1990; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 274/1991; Trib. Mun.
Bucureşti, s. a III-a civ., dec.nr. 196/1991, în I. MIHUŢĂ, Notă, în Culegere 1991, p. 25-26; în acelaşi sens, D.A. CRĂCIUNESCU,
op. cit., p. 64-65; în sens contrar, GH. DOBRICAN, Nota I la decizia nr. 795/1989 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, în Dreptul
nr. 7/1990, p. 62-64.
[83]
Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 894/1982, în R.R.D. nr. 4/1983, p. 71; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr.
178/1990, în Dreptul nr. 5/1992, p. 65-66.
110
___________________________________________________________________________________________________

rămân valabile, iar cererea unui soţ de a păstra numele de familie purtat pe durata căsătoriei, în pofida opoziţiei
celuilalt soţ, este admisibilă dacă primul s-a făcut remarcat într-o activitate ştiinţifică, artistică, sportivă sau de altă
natură ori în viaţa socială sub acest nume, mai ales dacă este vorba despre o căsătorie de lungă durată, sau
dacă este în interesul copiilor rezultaţi din căsătorie să poarte acelaşi nume cu părintele căruia i-au fost
84
încredinţaţi sau cu ambii părinţi .
Deşi legiuitorul se referă numai la lipsa înţelegerii dintre soţi, aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care soţul
îşi exprimă clar şi ferm refuzul de a consimţi la păstrarea numelui dobândit prin căsătorie de către celălalt soţ. Ca
urmare, şi în acest caz instanţa poate încuviinţa păstrarea numelui pentru motive temeinice.
Dacă nu a intervenit o înţelegere între soţi sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea pentru păstrarea numelui,
fiecare dintre foştii soţi va purta, după desfacerea căsătoriei, numele avut înaintea acesteia.

2.2. Efectele asupra drepturilor soţului divorţat

192. Divorţul sancţiune, pronunţat ca urmare a culpei exclusive a unuia dintre soţi, produce anumite efecte
asupra soţului vinovat, care pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii i le
atribuiau.
Culpa în desfacerea căsătoriei nu rămâne fără efect, ci va fi sancţionată sub multiple forme, un inventar
exhaustiv al pierderilor pe care le suportă soţul vinovat de desfacerea căsătoriei nefiind posibil, pentru că textul
art. 384 NCC face trimitere şi la drepturile pe care convenţiile i le atribuie şi care, practic, pot fi nelimitate. În ceea
ce priveşte drepturile acordate de lege foştilor soţi, acestea sunt cele prevăzute de 324 alin. (2) privind atribuirea
beneficiului contractului de închiriere, art. 388 care reglementează dreptul la despăgubiri, art. 389 alin. (4) referitor
la obligaţia de întreţinere între foştii soţi şi art. 390 ce acordă soţului nevinovat dreptul la prestaţia compensatorie.

193. Alineatul (2) al art. 384 prevede că „Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe
care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia”.Acesta este criticabil sub mai multe
aspecte. În primul rând, includerea acestuia în paragraful 2, care poartă titlul „Efectele divorţului cu privire la
raporturile nepatrimoniale dintre soţi”, este nefericită, pentru că se creează impresia că drepturile pe care soţul
împotriva căruia divorţul a fost pronunţat le pierde sunt cele de natură personală, nepatrimonială. Or, o astfel de
interpretare nu este posibilă, pentru că ar însemna că soţul vinovat de desfacerea căsătoriei nu ar mai putea
exercita autoritatea părintească sau orice drept care intră în conţinutul acesteia, cum ar fi cel de a avea legături
personale cu copilul sau chiar de a se stabili copilului locuinţa la acel părinte, dreptul de a păstra numele dobândit
prin căsătorie chiar în lipsa acordului celuilalt soţ şi dacă există motive temeinice în acest sens etc. Ca urmare,
singura interpretare posibilă este aceea că textul, independent de locul în care este amplasat în construcţia noului
Cod civil, se referă exclusiv la drepturile patrimoniale de care soţii pot beneficia la divorţ dacă soţul este
declarat inocent sau dacă se constată că vina pentru alterarea relaţiilor de familie este comună.
În al doilea rând, textului i se poate reproşa formularea eliptică, respectiv referirea la pierderea drepturilor în
general, fără a preciza natura acestora sau a enumera, cel puţin exemplificativ, la ce drepturi se referă. Lipsa
oricărei precizări este cu atât mai gravă, cu cât este vorba despre o sancţiune şi, deci, este de strictă interpretare.
În al treilea rând, teza finală a alin. (2) prevede că soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde şi
drepturile pe care convenţiile încheiate anterior cu terţii i le atribuie. Textul aduce o atingere nepermisă libertăţii
[85]
contractuale şi nu vedem cum s-ar aplica în lipsa unei prevederi exprese a părţilor în convenţie .
194. Sancţiunea pierderii acestor drepturi nu se aplică în cazul culpei comune sau al divorţului prin
acordul soţilor.

§3. Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

84
În sensul că simplul fapt că un soț a purtat mai mulți ani numele de familie al celuilalt soț și că toate actele sale
conțineau acest nume, schimbarea lor presupunând costuri materiale și demersuri la autorități, mai ales că pârâta lucrează în
altă țară, nu constituie motiv temeinic, justificat de interesul său pentru păstrarea numelui de familie în caz de divorț,
deoarece în acest caz s-ar depăși intenția legiuitorului, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă complet specializat de familie
și minori, decizia civilă nr.117 din 29 ianuarie 2013, în P.R. nr.4/2014, p.84-85. În speță, instanța de fond a admis cererea
pârâtei de păstrare a numelui reținând că lucrează într-un spital din străinătate, iar schimbarea actelor ar necesita cheltuieli
materiale și absențe de la locul de muncă. Căsătoria părților durase 11 ani.
[85]
Art. 265-1 C. civ. francez prevede, dimpotrivă, că divorţul nu are efect asupra drepturilor pe care legea sau convenţiile
încheiate anterior cu terţii le atribuie soţului divorţat, deci nu leagă menţinerea acestor drepturi de divorţ sau de câştigarea
divorţului. Doctrina franceză a apreciat că regula este justă (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 280), pentru că, aşa cum am
arătat mai sus, deşi pare oportun ca soţul vinovat de divorţ să fie lipsit de anumite avantaje ce i-au fost acordate de fostul soţ,
a-i lua, de exemplu, dreptul la o asigurare de sănătate sau de viaţă constituite în beneficiul său ar fi profund inechitabil.
Reglementarea franceză este superioară şi, întrucât legiuitorul a prevăzut la fiecare dintre avantajele materiale ce pot fi
reclamate la divorţ (locuinţa închiriată, dreptul la despăgubiri, obligaţia de întreţinere între foştii soţi şi prestaţia compensatorie)
în ce măsură ele sunt afectate de culpa în desfacerea căsătoriei, credem că acest articol putea să lipsească.
111
___________________________________________________________________________________________________

3.1. Efecte cu privire la regimul matrimonial

3.1.1. Încetarea regimului matrimonial
195. Spre deosebire de desfacerea căsătoriei, care are loc la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
pronunţat divorţul, regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ. Această
dată a fost fixată ca urmare a prezumţiei că, cel puţin de la acest moment, soţii nu mai locuiesc sau nu se mai
gospodăresc împreună, astfel că orice achiziţie ulterioară făcută de un singur soţ va fi proprie, indiferent care este
regimul matrimonial aplicabil. Alin.2 al art.385 Cod civil, oricare dintre soți sau amândoi, împreună, în cazul
divorțului prin acordul lor, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat de la data
separației în fapt, deci anterior introducerii cererii de divorț.
Se observă că efectele divorţului nu se produc toate în acelaşi moment, ci se disting trei paliere, respectiv trei
momente succesive la care acestea se realizează. Primul şi cel mai important este cel al rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a pronunţat divorţul. La acest moment încetează căsătoria şi toate efectele nepatrimo-
niale ale acesteia referitoare la numele foştilor soţi, la obligaţiile personale, vocaţia succesorală reciprocă etc. De
la această regulă există două excepţii:
– prima intervine în cazul prevăzut de art. 382 alin. (2) NCC, când, dacă acţiunea de divorţ este continuată de
moştenitorii soţului reclamant care a decedat în timpul procesului, iar divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a
soţului pârât, căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului;
– a doua excepţie are în vedere divorţul extrajudiciar, caz în care căsătoria este desfăcută pe data eliberării
certificatului de divorţ.
Celelalte două momente la care se produc efectele desfacerii căsătoriei vor fi raportate la primul şi sunt unul
retroactiv, iar celălalt ultraactiv. Astfel, anumite efecte patrimoniale ale desfacerii căsătoriei se produc anterior
acesteia, respectiv la data introducerii cererii de divorţ. La această dată încetează regimul matrimonial între
soţi, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta cu privire la natura juridică a bunurilor achiziţionate, a creanţelor
dobândite sau a datoriilor contractate de un soţ după această dată, care vor fi considerate proprii, indiferent de
regimul matrimonial aplicabil. În perioada cuprinsă între data depunerii cererii de divorţ şi data rămânerii definitive
a hotărârii de divorţ, soţii au între ei statutul juridic al unor persoane celibatare. Această dispoziţie nu poate afecta
drepturile terţilor de bună-credinţă care contractează cu soţii în această perioadă şi faţă de care se aplică regulile
specifice regimului matrimonial sub care soţii sunt căsătoriţi.
Alineatul (2) al art. 385 prevede o situaţie denumită în doctrina franceză ca fiind una de „super-
[86]
retroactivitate” . Astfel, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere
instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt. Aceasta regulă are
87
în vedere numai divorţul prin acord soluţionat de instanţele judecătoreşti, nu şi divorţul extrajudiciar .
Momentul ulterior desfacerii căsătoriei sau cel de-al treilea palier al efectelor divorţului este cel al efectuării
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, inclusiv menţiunile pe actul de căsătorie, moment de la care
efectele divorţului devin opozabile terţilor. Acesta este reglementat de art. 387 NCC.
Dispoziţia potrivit căreia regimul matrimonial încetează între soţi de la data depunerii cererii de divorţ se aplică
şi în cazul procedurii la notarul public sau la oficiul stării civile. În acest sens, şi aceştia trebuie să asigure
evidenţa înregistrării cererilor de divorţ, chiar dacă nu i se va asigura aceeaşi vizibilitate ca în cazul convenţiilor
matrimoniale, pentru că momentul depunerii cererii de divorţ nu interesează terţii, ci doar raporturile dintre soţi.

3.1.2. Actele încheiate în frauda celuilalt soţ

196. Articolul 386 NCC prevede că actele de dispoziţie cu titlu oneros având ca obiect bunurile mobile comune
a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate, precum şi actele din care se
nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt lovite
de nulitate relativă, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ. Frauda trebuie dovedită de soţul reclamant, iar actul
este anulabil numai în cazul în care se dovedeşte şi complicitatea terţului cocontractant la fraudă, respectiv
reaua lui credinţă.
În cazul în care terţul dobânditor a fost de bună-credinţă, devin aplicabile dispoziţiile art. 345 alin. (4).
Acestea prevăd că, în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-
un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la ce-
lălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă. Este o dispoziţie de protecţie a terţilor
de bună-credinţă, reluată şi în acest caz cu scopul facilitării şi securizării circuitului civil.

[86]
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 302.
87
În doctrină s-a susținut că această desincronizare nefirească între desfacerea căsătoriei și încetarea regimului
matrimonial poate încuraja și chiar facilita rezolvarea amiabilă atât a chestiunii divoțului, cât și a intereselor pecuniare
născute din căsătorie, E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.329.
112
___________________________________________________________________________________________________

3.1.3. Opozabilitatea faţă de terţi

197. Aşa cum am mai arătat, efectele divorţului se produc în momente diferite între soţi şi faţă de terţi. Dacă
între soţi data desfacerii căsătoriei este cea a rămânerii definitive a hotărârii de divorţ, faţă de terţi ele devin
opozabile numai de la momentul îndeplinirii tuturor formelor de publicitate prevăzute de lege.
Astfel, desfacerea căsătoriei devine opozabilă terţilor de la data înscrierii acestei menţiuni pe marginea actului
de căsătorie, iar încetarea regimului matrimonial de la data de la data înscrierii hotărârii sau certificatului de divorţ
în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale.
Ţinând seama de natura bunurilor, menţiunea divorţului şi a încetării regimului matrimonial trebuie notată şi în
cartea funciară sau înscrisă în registrul comerţului sau în alte registre de publicitate prevăzute de lege, lipsa
acestor menţiuni neputând fi acoperită prin publicitatea generală, respectiv prin înscrierea în Registrul naţional
notarial al regimurilor matrimoniale.

3.2. Dreptul la despăgubiri

198. Un alt efect patrimonial important al desfacerii căsătoriei este acela că soţul nevinovat dobândeşte un
drept la despăgubiri. Dacă sub regimul Codului familiei desfacerea căsătoriei presupunea ruperea aproape totală
a relaţiilor patrimoniale dintre foştii soţi, singurele excepţii fiind împărţirea bunurilor comune şi posibilitatea
valorificării unei obligaţii de întreţinere care se acorda numai în condiţii extrem de restrictive, noul Cod civil con-
sacră o serie de avantaje materiale pe care unul dintre soţi le poate obţine la divorţ, unele excluzându-se
reciproc, altele putând fi dobândite împreună. În fiecare caz, reglementarea mai restrânsă sau mai extinsă care
se alocă fiecărui avantaj matrimonial prevede dacă acordarea acestuia este sau nu determinată de culpa în
desfacerea căsătoriei.
Aceste avantaje patrimoniale sunt:
– dreptul la compensaţie prevăzut în art. 328 NCC. Deşi acesta nu este cuprins în cadrul dispoziţiilor privind
divorţul, ci în secţiunea care include regulile ce compun regimul primar imperativ, se va aplica practic numai în
momentul desfacerii căsătoriei, pentru că în timpul acesteia, existând relaţii de înţelegere între soţi, niciunul dintre
ei nu va pretinde valorificarea acestui drept. Aplicarea sa este independentă de culpa la divorţ;
– atribuirea beneficiului contractului de închiriere la desfacerea căsătoriei, reglementată de art. 324 NCC şi în
care culpa este un criteriu secundar, prevăzut după interesul superior al copiilor minori;
– dreptul la despăgubiri prevăzut de art. 388 NCC;
– obligaţia de întreţinere între foştii soţi, reglementată deart. 389 NCC;
– prestaţia compensatorie, căreia legiuitorul i-a consacrat o reglementare amplă în art. 390-395 NCC.
Întrucât avantajele patrimoniale pe care un soţ le poate obţine în urma divorţului sunt numeroase şi au raţiuni
asemănătoare, este necesară analiza condiţiilor în care fiecare se acordă, pentru a evita o suprapunere sau o
împovărare excesivă a unui soţ, fie el şi vinovat de desfacerea căsătoriei. Credem că, dintr-un reflex invers, pro-
vocat de lipsa oricăror despăgubiri la divorţ în perioada guvernată de Codul familiei, legiuitorul a exagerat
preluând toate despăgubirile şi compensaţiile reglementate de legislaţiile europene folosite ca sursă, fără a se
preocupa dacă ele pot supravieţui simultan sau alternativ în acelaşi sistem de drept.

199. În cazul în care desfacerea căsătoriei îl prejudiciază pe unul dintre soţi, acesta poate acţiona împotriva
soţului vinovat de producerea prejudiciului fie pe calea dreptului comun(art. 1357 NCC), fie pe calea specială
prevăzută de art. 388 NCC. Prima acţiune poate fi exercitată între soţi atât în timpul căsătoriei, cât şi la divorţ şi
poate avea ca obiect despăgubirea pentru orice prejudiciu material sau moral şi presupune dovedirea
culpei autorului prejudiciului. Din acest punct de vedere, este indiferent dacă această culpă a fost reţinută şi ca
motiv de divorţ sau nu şi, de asemenea, se poate aplica în toate tipurile de divorţ (din culpă ori prin acordul soţilor,
judiciar sau extrajudiciar).
Dreptul la despăgubiri prevăzut de art. 388 este distinct de prestaţia compensatorie şi este acordat soţului
nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei. Acest drept este mai cuprinzător şi va acoperi
practic o sferă mult mai largă de situaţii decât prestaţia compensatorie, care se acordă numai în cazul în care
căsătoria a durat cel puţin 20 de ani.
Pentru a se acorda despăgubirile prevăzute de acest articol, trebuie ca desfacerea căsătoriei să fie
determinată de culpa exclusivă a unuia dintre soţi, iar soţul reclamant să fie nevinovat şi să fi suferit un prejudiciu
prin desfacerea căsătoriei. Acordarea acestui drept nu este condiţionată de o anumită durată a căsătoriei, el se
poate cere chiar dacă divorţul a survenit la scurt timp după desfacerea căsătoriei, dacă sunt îndeplinite condiţiile
enunţate anterior. Ne punem întrebarea dacă, în cazul căsătoriilor care au o durată de câţiva ani, dar mai puţin de
20, nu s-ar putea considera că soţul nevinovat suferă un prejudiciu prin faptul că divorţul îi provoacă un
dezechilibru semnificativ în condiţiile de viaţă. În acest caz, despăgubirile ar avea acelaşi scop ca şi prestaţia
compensatorie, dar s-ar acorda fără îndeplinirea condiţiei de vechime prevăzute pentru aceasta din urmă. În
acest context, apreciem că ar fi fost posibilă prevederea unei singure forme de despăgubiri care să împrumute
113
___________________________________________________________________________________________________

caracteristici de la ambele instituţii, de exemplu, un drept la despăgubire în cadrul căruia existenţa prejudiciului
provocat de divorţ să fie prezumat după o anumită vechime a căsătoriei.
Reglementarea dreptului la despăgubiri este deosebit de succintă. Nu se face nicio precizare la ce se referă
prejudiciul produs prin divorţ, dacă este vorba despre un prejudiciu actual sau de unul viitor, dar previzibil, şi nici
sub ce formă se vor acorda despăgubirile: ca sumă globală sau ca plată periodică. În lipsa acestor precizări,
apreciem că nu se poate face nicio distincţie, deci prejudiciul poate fi actual, caz în care şi stabilirea despăgubirii
va fi mai uşoară, sau viitor, în măsura în care producerea acestuia este previzibilă la momentul desfacerii căsă-
toriei. În orice caz, din textul legal se desprinde ideea că prejudiciul trebuie să fie produs efectiv de divorţ, deci nu
ne aflăm în această situaţie dacă, de exemplu, urmare a violenţelor unuia dintre soţi, celălalt soţ ar ajunge în
incapacitate de muncă, iar ulterior s-ar pronunţa divorţul ca urmare a acestor violenţe. Unei astfel de situaţii i se
va aplica art. 389 NCC, soţul vinovat de divorţ putând fi obligat la plata întreţinerii soţului nevinovat. În ceea ce
priveşte modalitatea în care se vor acorda despăgubirile, instanţele sunt suverane şi vor trebui să hotărască
ţinând seama de gravitatea şi forma prejudiciului, de nevoia beneficiarului şi de posibilităţile soţului vinovat de
divorţ, astfel încât să nu îi fie afectată propria întreţinere.
Articolul 388 NCC prevede că instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ. Dacă am
aprecia că textul este unul imperativ, concluzia ar fi că această despăgubire se poate cere numai în cadrul
procesului de divorţ, iar după pronunţarea hotărârii de desfacere a căsătoriei acest drept s-ar pierde, el neputând
fi valorificat printr-o acţiune separată, formulată ulterior divorţului. Opinia contrară este cea pe care o apreciem ca
fiind întemeiată, pentru considerentele pe care le vom arăta în continuare. Caracterul permisiv al normei este dat,
în primul rând, de formularea legiuitorului, iar nuanţa urmărită se observă mai bine prin comparaţie cu un text
situat în imediata sa proximitate. Astfel, în art. 391 alin. (1) se prevede că prestaţia compensatorie nu se poate
solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei. Iată că, acolo unde legiuitorul a instituit o regulă imperativ, a folosit
adverbul „decât”cu scopul de a întări ideea că acest drept nu se mai poate cere ulterior prin acţiune separată.
În al doilea rând, în unele cazuri, este posibil ca prejudiciul produs prin desfacerea căsătoriei să se producă
ulterior, deci să nu se prefigureze chiar de la divorţ. Dacă am aprecia că acţiunea nu poate fi introdusă separat,
soţul inocent ar fi lipsit de acest drept, fără a exista posibilitatea acoperirii prejudiciului său pe altă cale, nefiind
îndeplinite nici condiţiile de acordare a prestaţiei compensatorii şi nici cele în care se poate acorda întreţinerea.
Ca urmare, concluzionăm că dispoziţia din teza finală a art. 388 nu are caracter imperativ, ci reglementează doar
situaţia cel mai des întâlnită, respectiv aceea în care cererea de despăgubiri se va soluţiona prin hotărârea de
divorţ. Dacă însă prejudiciul apare ulterior, cererea de despăgubire poate fi formulată separat, în cadrul
termenului general de prescripţie, care va începe să curgă de la momentul producerii prejudiciului.

3.3. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

200. În ansamblul avantajelor patrimoniale pe care legiuitorul le-a reglementat în favoarea unuia sau ambilor
soţi la desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere ocupă un loc foarte important. În primul rând, se impune
sublinierea că, sub Codul familiei, aceasta a fost singura posibilitate conferită foştilor soţi de a-şi pretinde reciproc
întreţinere după divorţ, iar condiţiile în care se acorda erau extrem de restrictive. Noul Cod civil a păstrat aceleaşi
condiţii pentru existenţa obligaţiei de întreţinere între foştii soţi, însă a prevăzut şi alte mijloace prin care fostul soţ
prejudiciat prin divorţ sau ale cărui condiţii de viaţă au fost puternic afectate după desfacerea căsătoriei poate
obţine repararea acestor prejudicii de la celălalt soţ.
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi a fost anterior prevăzută de art. 41 alin. (2)-(5) C. fam., iar noul Cod civil
păstrează o reglementare aproape identică, singura deosebire constând în cuantumul mai redus stabilit prin noile
dispoziţii legale. Această obligaţie are o existenţă independentă de cea a obligaţiei de întreţinere dintre soţi în
timpul căsătoriei, care încetează la data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ sau la data eliberării certificatului
de divorţ. Obligaţia este legală, iar configuraţia sa include elementele generale ale obligaţiei de întreţinere, adică
starea de nevoie pricinuită de incapacitatea de muncă a creditorului şi mijloacele debitorului. Deşi Codul civil a
inclus obligaţia de întreţinere între foştii soţi în capitolul privind desfacerea căsătoriei şi nu a făcut nicio trimitere la
dispoziţiile Titlului V privind obligaţia de întreţinere, acestea se vor aplica în mod corespunzător, în măsura în care
textul analizat nu cuprinde dispoziţii derogatorii.
Fundamentul acestei obligaţii se află în regulile morale, care impun celor care sunt sau au fost apropiaţi să îşi
[88]
acorde la nevoie sprijin moral sau material . Ea nu are la bază răspunderea civilă delictuală, deşi acordarea sa
[89]
nu este străină de existenţa culpei în desfacerea căsătoriei şi chiar în relaţiile reciproce dintre soţi .

201. Pentru existenţa acestei obligaţii de întreţinere, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

[88]
A se vedea I.P. FILIPESCU, Obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în R.R.D. nr. 20/1970, p. 67-80.
[89]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 269.
114
___________________________________________________________________________________________________

a) fostul soţ care solicită întreţinere să se afle în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă. Incapaci-
[90]
tatea de muncă a fostului soţ poate fi totală sau parţială, el poate primi pensie de bătrâneţe sau de invaliditate ,
[91]
împrejurări pe care instanţa de judecată urmează a le avea în vedere la stabilirea cuantumului pensiei ;
b) soţul divorţat are dreptul la întreţinere dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă
survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea
se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o
împrejurare în legătură cu căsătoria;
c) când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de întreţinere de
la fostul său soţ decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei. Ca urmare, în cazul divorţului prin acordul
soţilor pronunţat de instanţa de judecată ori pe cale extrajudiciară sau în cazul divorţului din culpă, dacă se reţine
culpa ambilor soţi în desfacerea căsătoriei, foştii soţi îşi datorează reciproc întreţinere nelimitat în timp, însă
numai în măsura în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii pentru existenţa obligaţiei de întreţinere. În cazul
culpei exclusive, soţul vinovat este sancţionat cu pierderea dreptului la întreţinere după trecerea unui an de la
desfacerea căsătoriei.
Potrivit art. 526 NCC, comportamentul necorespunzător între subiecţii obligaţiei de întreţinere este sancţionat,
astfel că nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave,
[92]
contrare legii sau bunelor moravuri . De asemenea, acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate
cere numai întreţinerea de strictă necesitate. Această dispoziţie este superioară reglementării anterioare, pentru
că ar fi inechitabil ca o persoană să comită fapte grave împotriva alteia şi să beneficieze de întreţinere chiar din
partea acelei persoane;
d) fostul soţ îndreptăţit la întreţinere să nu se fi recăsătorit, căci dreptul la întreţinere încetează în acest
moment. Recăsătorirea creditorului obligaţiei reprezintă, alături de dispariţia stării de nevoie a creditorului, lipsa
mijloacelor debitorului sau decesul oricăruia dintre foştii soţi, o cauză de încetare a întreţinerii(art. 531 NCC).
Dispoziţia este firească şi se corelează cu cea din art. art. 519 lit. a), care plasează soţii pe primul loc în ordinea
de plată a întreţinerii. Recăsătorirea face ca soţul care a intrat într-o nouă căsătorie să fie obligat a cere
întreţinere, la nevoie, de la actualul soţ, însă nu îl scuteşte de plata întreţinerii către fostul său soţ aflat în nevoie
şi necăsătorit;
e) fostul soţ datorează întreţinere dacă are mijloace materiale. Cuantumul întreţinerii datorate de fostul soţ
[93]
este de până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de

[90]
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi există şi în cazul în care reclamantul primeşte o pensie de invaliditate insuficientă
pentru a-i acoperi nevoile de trai, aceasta, întrucât pensiile de asigurări sociale nu se acordă în raport de nevoile
beneficiarului, ci pe baza unor criterii de altă natură (vechime în muncă, salariul etc.) – Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec.
nr. 181/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 54.
[91]
Trib. jud. Dolj, dec. civ. nr. 214/1980, în R.R.D. nr. 12/1980, cu notă deN. ŞCHIOPU, P.GH. ARMAŞU, p. 44-45.
[92]
Întrucât Codul familiei nu prevedea nicio dispoziţie referitoare la comportamentul necorespunzător, în literatura juridică
s-a discutat în ce măsură conduita culpabilă a soţului care cerea pensie de întreţinere ar putea influenţa dreptul său la
aceasta, bineînţeles dacă erau îndeplinite celelalte condiţii cerute de lege. Într-o opinie (I.P. FILIPESCU, Obligaţia de între-
ţinere..., p. 67; M. GEORGESCU,A. OPROIU, Nota Ila decizia civilă nr. 447/1982 a Tribunalului judeţean Olt, în R.R.D. nr. 3/1984,
p. 50-52), s-a susţinut că cel care solicită pensia de întreţinere trebuie să fi avut o comportare corespunzătoare regulilor de
convieţuire socială faţă de cel de la care se cere pensia. Cel care însă a săvârşit fapte care atrag nedemnitatea succesorală
pierde dreptul la întreţinere, dacă faptele s-au săvârşit după desfacerea căsătoriei, dar înainte de solicitarea pensiei, iar dacă
astfel de fapte au fost săvârşite în timpul căsătoriei şi au făcut parte din motivele de divorţ, fiind avute în vedere de instanţă,
fostul soţ are drept la întreţinere, întrucât, potrivit art. 41 alin. (4) C. fam., soţul vinovat de divorţ avea drept la întreţinere fără a se
face deosebire cu privire la natura faptelor sale culpabile. Într-o altă opinie (I. DOGARU, Întreţinerea, drept şi obligaţie legală, Ed.
Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p. 154.), s-a susţinut că fostul soţ are drept la întreţinere, în condiţiile legii, indiferent de
natura faptelor săvârşite de el, chiar dacă acestea ar fi dintre acelea care, potrivit art. 655 C. civ. 1864, atrag nedemnitatea
succesorală. S-a argumentat, în acest sens, că art. 41 alin. (2)-(4) C. fam. nu face vreo deosebire cu privire la faptele care
sunt considerate culpabile, ci arată că, atunci când se reţine la divorţ culpa exclusivă a unuia dinte soţi, acesta va fi în drept la
pensie numai timp de un an de la desfacerea căsătoriei, or, ubilex non distinguit, necnosdistingueredebemus. Nedemnitatea,
ca sancţiune, este prevăzută numai în materie succesorală, dispoziţiile art. 655
C. civ. 1864, fiind de strictă interpretare, nu pot fi extinse la materia obligaţiei de întreţinere. O a treia opinie (AL. BACACI, V.C.
DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 270) a susţinut că, dacă fostul soţ a săvârşit faţă de cel de la care cere pensie de
întreţinere fapte de o gravitate atât de mare ca acelea care atrag, potrivit art. 655 C. civ. 1864, nedemnitatea succesorală,
acestea sunt de natură să îl decadă din dreptul de întreţinere, indiferent că au fost comise în timpul sau după desfacerea
căsătoriei. În argumentarea opiniei s-a arătat că reglementarea dreptului la întreţinere a fostului soţ nu este străină de orice
idee de culpă în comportamentul celui care cere întreţinere, de vreme ce, în cazul soţului din vina căruia s-a desfăcut
căsătoria, limitează dreptul la întreţinere la un an de la desfacerea căsătoriei. Pe de altă parte, s-a invocat şi principiul general,
desprins din prevederile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 31/1954, căci, dacă prin reglementarea obligaţiei de întreţinere
legiuitorul ocroteşte un drept legitim, nu îi poate conferi un atare statut care ar îngădui exercitarea sa în afara şi împotriva
oricăror reguli de convieţuire socială şi de bună-credinţă, căci, astfel – şi aceasta este situaţia în cazurile reglementate de art.
655 C. civ. 1864 –, se ajunge la realizarea unui drept prin încălcarea altuia nu mai puţin important, ceea ce este de neadmis în
finalitatea ordinii şi a echilibrului care trebuie să caracterizeze relaţiile juridice.
[93]
Codul familiei prevedea în art. 41 alin. (3) un cuantum de până la o treime din venitul debitorului.
115
___________________________________________________________________________________________________

nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate
din venitul net al celui obligat la plată.

202. În privinţa ordinii, foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii, în primul rând, chiar înaintea
[94]
părinţilor . În cazul căsătoriei putative, potrivit art. 304 alin. (2) NCC, cererea de întreţinere a soţului de bună-
credinţă este supusă, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.

3.4. Prestaţia compensatorie

203. Pe durata căsătoriei soţii convieţuiesc, aşa încât ambii se bucură de condiţii de trai asemănătoare. Astfel,
chiar dacă unul dintre ei nu are venituri din muncă, pentru că se dedică activităţilor presupuse de gospodărie şi de
creşterea copiilor, el beneficiază de mijloacele materiale mai bune ale celuilalt soţ, pentru că există obligaţia de
sprijin reciproc şi cea de întreţinere. La desfacerea căsătoriei, este posibil ca unul dintre soţi să se afle într-o
situaţie precară sau, cel puţin, inferioară celei din căsătorie sau în care se află soţul său. Realizarea unui echilibru
între situaţiile celor doi necesită uneori acordarea unor compensaţii. Cel mai des, acestea vor îmbrăca forma
pensiei de întreţinere sau a despăgubirilor prevăzute de art. 388, dar în cazul unor căsătorii care au durat foarte
[95]
mult (peste 20 de ani), este posibilă acordarea unei prestaţii compensatorii .
Scopul declarat al prestaţiei este acela de a înlătura, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care
divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită. Fundamentul acestei obligaţii a soţului pârât
constă atât în ideea de sancţiune pentru culpa sa în desfacerea căsătoriei, cât şi în cea de echitate: la finalul
căsătoriei, soţii trebuie să îşi regăsească independenţa patrimonială pornind de la un nivel comparabil şi fără ca
unul să sufere pentru că a ales să îşi sacrifice cariera în favoarea activităţilor casnice sau sprijinirii activităţii
profesionale a celuilalt soţ (caz în care, dacă soţii au fost căsătoriţi mai puţin de 20 de ani, se poate aplica şi art.
328 privind dreptul la compensaţie).

204. Acordarea prestaţiei compensatorii presupune îndeplinirea condiţiilor pe care le vom arăta în continuare.
În primul rând, divorţul trebuie să se pronunţe din culpa exclusivă a soţului pârât. Aceasta înseamnă că
prestaţia compensatorie nu se poate acorda în cazul divorţului pronunţat din culpă comună sau al divorţului prin
acordul părţilor, indiferent dacă este judiciar sau extrajudiciar. În aceste cazuri, se poate solicita doar stabilirea
unei pensii de întreţinere, în temeiul art. 389 NCC, a unei compensaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 328 NCC sau,
dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru niciunul dintre aceste beneficii materiale, s-ar putea formula o acţiune
bazată pe 1345 şi urm. NCC, respectiv pe îmbogăţirea fără justă cauză. Legarea prestaţiei de ideea de culpă este
justificată, pentru că ar fi profund inechitabil ca un soţ vinovat de destrămarea relaţiilor de familie să poată
beneficia de o sumă de bani sau de alte avantaje chiar de la cel în relaţiile cu care a greşit.
În al doilea rând, soţul reclamant trebuie să dovedească existenţa unui dezechilibru semnificativ pe care
divorţul l-ar determina în condiţiile sale de viaţă sau că un astfel de dezechilibru este previzibil. Criteriile pe baza
cărora se va aprecia acest dezechilibru sunt cele pe baza cărora se va stabili prestaţia compensatorie şi sunt
cuprinse în art. 391 NCC, respectiv resursele soţului care o solicită, cât şi mijloacele celuilalt soţ din momentul
divorţului, efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi orice alte împrejurări
previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor
minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o
activitate producătoare de venituri şi altele asemenea.
La stabilirea prestaţiei compensatorii, judecătorul trebuie să ţină seama de resursele soţului care o solicită,
cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului. Se observă că aceste elemente reprezintă şi
condiţiile generale pentru existenţa obligaţiei de întreţinere. Legiuitorul a utilizat termeni diferiţi (resurse şi mijloa-

[94]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1458/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991,
p. 54-55.
[95]
În dreptul francez, prestaţia compensatorie a fost introdusă în anul 1975 cu scopul de a înlocui pensia alimentară,
despre care s-a scris că este foarte greu de executat datorită caracterului său succesiv (A. BÉNABENT, op. cit., p. 257). O
statistică realizată în Franţa a demonstrat că pensiile neplătite reprezintă o treime în primii doi ani după stabilirea lor, mai mult
de jumătate între al doilea şi al cincilea an după stabilire şi peste două treimi după cinci ani de la hotărârea judecătorească
respectivă. În acest context, legiuitorul francez a dorit să reglementeze o dată pentru totdeauna, chiar din momentul divorţului,
consecinţele divorţului şi să creeze pentru cei doi soţi ieşiţi din căsătorie condiţii de viaţă echivalente, astfel că a creat
prestaţia compensatorie. Aceasta a fost concepută ca fiind independentă de culpa la divorţ sau de vreo condiţie de vechime a
căsătoriei şi, în plus, s-a prevăzut un drept al judecătorului de a refuza acordarea ei dacă echitatea o cere. Cu toate că în
2004 legislaţia franceză a pierdut şi ultima referinţă la pensia alimentară, Curtea de Casaţie a admis că soţii pot să îşi creeze o
pensie alimentară convenţională, iar fundamentul acesteia ar fi ideea de obligaţie naturală. Deciziile au fost viu criticate în
doctrină. În cadrul discuţiilor care au precedat adoptarea noului Cod civil român, multe voci s-au ridicat împotriva prestaţiei
compensatorii, considerată a fi o sursă de îmbogăţire fără muncă, iar reglementarea ei a fost acceptată doar în condiţiile unei
căsătorii de cel puţin 20 de ani (F.A. BAIAS, Divorţul în reglementarea noului Cod civil,la Conferinţa„Intrarea în vigoare a noului
Cod civil: realităţi şi provocări legislative ale modernizării societăţii româneşti” din 30 iunie 2011).
116
___________________________________________________________________________________________________

ce), pentru a evita o repetiţie supărătoare, pentru că, în esenţă, aceleaşi elemente trebuie avute în vedere atât în
ceea ce-l priveşte pe creditor, cât şi pe debitor. În resurse sau mijloace includem veniturile din muncă, fructele
bunurilor deţinute şi orice alt venit cuantificabil sau bun de care se poate dispensa pentru a-şi putea asigura un
nivel de trai corespunzător. Acestea trebuie apreciate la momentul divorţului.
Alt criteriu care trebuie avut în vedere la stabilirea prestaţiei compensatorii se referă la efectele pe care le are
sau le va avea lichidarea regimului matrimonial. Sub acest aspect, instanţa trebuie să aibă în vedere
elementele de activ şi de pasiv care vor reveni fiecărui soţ în urma lichidării regimului matrimonial aplicabil soţilor
pe durata căsătoriei.
În afara acestor criterii, legiuitorul a dat jurisprudenţei şi o serie de repere ce trebuie avute în vedere pentru
evaluarea lor corectă, respectiv a enumerat exemplificativ împrejurările previzibile de natură să modifice
criteriile de stabilire a prestaţiei compensatorii, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la
creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea
de a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea. Vârsta şi starea de sănătate a soţilor sunt
elemente importante în aprecierea viitorului lor material şi profesional, pentru că, de exemplu, o vârstă înaintată
presupune imposibilitatea de a munci, dar înseamnă şi obţinerea pensiei de asigurări sociale.
Atât enumerarea criteriilor, cât şi a împrejurărilor de natură să le modifice sunt exemplificative, astfel că
[96]
instanţele pot avea în vedere şi alte împrejurări de fapt care pot concura la stabilirea prestaţiei compensatorii .
De aceea, chiar dacă nu sunt expres prevăzute, nevoia creditorului, precum şi alte sarcini sau obligaţii pe care le
are debitorul trebuie avute în vedere la stabilirea prestaţiei. Stabilirea cuantumului sau a formei pe care să o
îmbrace efectiv prestaţia va fi extrem de dificilă, ea urmând a fi supusă aprecierii suverane a instanţelor de
judecată. Prestaţia compensatorie poate fi stabilită şi prin acordul soţilor, însă acesta va fi supus verificării
instanţei, pentru ca prin el să nu se aducă atingere drepturilor terţilor (copii din altă căsătorie sau din afara
căsătoriei ori creditori ai soţului debitor).
În al treilea rând, căsătoria care se desface trebuie să fi durat cel puţin 20 de ani, durata căsătoriei fiind
cea cuprinsă între data încheierii ei în faţa ofiţerului de stare civilă şi data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ.
Legiuitorul a apreciat că doar o căsătorie de durată ar justifica acordarea unei compensaţii, însă această
dispoziţie va crea situaţii profund inechitabile, pentru că ar putea exista soţi inocenţi care să sufere un dez-
echilibru semnificativ prin desfacerea unei căsătorii de 10, 15 sau 19 ani şi care nu ar putea primi o astfel de
compensaţie. O soluţie ar fi fost lăsarea acestei condiţii la decizia judecătorului, care ar fi avut posibilitatea
analizării ei în fiecare caz în parte.
În al patrulea rând, prestaţia compensatorie nu se poate cumula cu pensia de întreţinere prevăzută de
art. 389 NCC. În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile pentru ambele beneficii materiale, soţul îndreptăţit trebuie
să aleagă între cele două, cu precizarea că alegerea trebuie făcută chiar în timpul procesului de divorţ, pentru că
prestaţia compensatorie nu se mai poate solicita ulterior.
Ultima condiţie pentru acordarea prestaţiei compensatorii este una de ordin procedural, respectiv aceea că ea
nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei (art. 391 NCC). Este firesc ca această cerere să fie
formulată în acelaşi timp cu cererea de divorţ sau în timpul acestui proces, pentru ca relaţiile dintre soţi să se
soluţioneze unitar şi definitiv la acest moment. Există însă şi situaţii în care soţul declarat inocent la divorţ află că
în condiţiile sale de viaţă se va produce un dezechilibru semnificativ numai după desfacerea căsătoriei, respectiv
după lichidarea comunităţii sau după ce a pierdut anumite bunuri pe care le considera sigure. Faţă de formularea
imperativă a textului legal, indiferent care ar fi cauza sau momentul producerii dezechilibrului, prestaţia
compensatorie nu se mai poate cere după desfacerea căsătoriei. Soţul care suferă ca urmare a divorţului va
putea cere doar pensie de întreţinere sau compensaţia prevăzută de art. 328 NCC, dacă sunt îndeplinite condiţiile
legale pentru acordarea acestora.
Deşi legislaţia franceză nu prevede un astfel de termen pentru formularea cererii de prestaţie compensatorie,
jurisprudenţa a statuat că ea nu mai poate fi formulată ulterior divorţului. Această regulă este amendată prin trei
[97]
excepţii , care pot fi acceptate şi în practica noastră judiciară:
– dacă soţul, pârâtul în cadrul acţiunii de divorţ, se opune divorţului şi nu înţelege să formuleze o apărare
[98]
subsidiară, judecătorul care va pronunţa divorţul este obligat să îl interpeleze asupra acestei probleme ,
– cererea de acordare a prestaţiei compensatorii este considerată admisibilă, chiar dacă este formulată pentru
prima oară în apel, ca o cerere nouă;
– dacă judecătorul nu dispune de date suficiente pentru fixarea prestaţiei compensatorii odată cu pronunţarea
divorţului, mai ales dacă regimul matrimonial nu a fost încă lichidat, el poate fixa o prestaţie provizorie, poate să

[96]
De exemplu, instanţele franceze au luat în considerare faptul că soţul reclamant trăia în concubinaj cu un terţ, ceea ce
presupunea o partajare a sarcinilor, chiar dacă situaţia concubinilor este precară şi poate înceta oricând (A. BÉNABENT, op. cit.,
p. 266, nota 91).
[97]
A. BÉNABENT, op. cit., p. 261 şi deciziile citate la notele 67-70.
[98]
Având în vedere dispoziţiile procedurale, este posibil ca această interpelare să fie interpretată ca o pronunţare a
judecătorului asupra fondului cauzei.
117
___________________________________________________________________________________________________

disjungă cele două cereri şi să le judece separat, prestaţia definitivă urmând a fi stabilită în urma efectuării unei
expertize, sau poate fixa o compensaţie făcând o anticipare rezonabilă a rezultatului lichidării regimului.

205. Forma prestaţiei compensatorii. Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani sau în natură.
[99]
Prestaţia în bani, la rândul său, poate fi stabilită ca o sumă globală sau ca o rentă, deci ca o sumă de bani
care se plăteşte periodic, la diferite intervale de timp stabilite de părţi sau de instanţa de judecată. Renta poate fi
viageră sau fixată pentru o perioadă determinată, stabilită prin hotărârea de divorţ.
Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată. În
toate cazurile, instanţa care soluţionează divorţul trebuie să prevadă şi perioada pentru care se datorează renta
respectivă, precum şi data la care sau până la care să se plătească. Renta stabilită într-o cotă procentuală din
venitul debitorului ar putea ridica probleme în cazul executării silite, pentru că ar trebui să se stabilească ce
[100]
anume se include în noţiunea de venit şi care este conţinutul prestaţiei în cazul în care debitorul obligaţiei
încetează să realizeze un venit.
Prestaţia compensatorie în natură se stabileşte sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile
care aparţin debitorului. Textul este imperativ, altă formă a prestaţiei stabilite în natură nefiind posibilă. Ca
urmare, ceea ce se poate acorda este folosinţa şi culegerea fructelor unuia sau mai multor bunuri ale debitorului,
care rămâne nudul proprietar al acestora. O astfel de situaţie ar fi aceea în care soţul inocent care a locuit pe
durata căsătoriei în imobilul proprietatea exclusivă a celuilalt soţ rămâne la desfacerea căsătoriei fără locuinţă şi,
din cauza vârstei sau stării sănătăţii, fără posibilitatea de a-şi asigura o altă locuinţă. Ca urmare, s-ar putea
acorda ca prestaţie compensatorie uzufructul viager asupra imobilului proprietatea soţului său vinovat de divorţ,
dacă acesta mai are altă locuinţă, sau a unei părţi din acest imobil, dacă forma şi mărimea imobilului o permit.
Întrucât legea nu distinge, cele două forme se pot acorda şi împreună, astfel că se poate concepe o situaţie
în care să se acorde soţului nevinovat atât uzufructul unui bun, cât şi o sumă de bani.
În ceea ce priveşte durata, atât renta, cât şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care solicită
prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabileşte prin hotărârea de divorţ.
Întrucât renta presupune executarea succesivă şi o durată, uneori, întinsă de timp (renta viageră), există
posibilitatea ca debitorul să nu îşi mai execute obligaţia, fie din rea-credinţă, fie din motive neimputabile. Pentru
astfel de situaţii, legiuitorul a prevăzut, în favoarea creditorului, posibilitatea ca instanţa de judecată care
stabileşte prestaţia compensatorie să impună soţului debitor necesitatea constituirii unei garanţii reale sau a
unei cauţiuni pentru a asigura executarea rentei. Garanţiile reale sunt ipoteca şi gajul (Titlul XI din noul Cod
civil), acestea fiind preferabile unei cauţiuni, pentru că prezintă o garanţie mai puternică pentru creditor că va
reuşi să îşi valorifice dreptul.

206. Modificarea prestaţiei compensatorii. Prestaţia compensatorie este revizuibilă în funcţie de cele două
criterii principale care stau la baza stabilirii ei: mijloacele debitorului şi resursele creditorului. Ca şi în cazul
obligaţiei de întreţinere, hotărârea judecătorească de stabilire a prestaţiei compensatorii are doar autoritate rela-
tivă de lucru judecat, ea putând fi modificată ori de câte ori intervin modificări semnificative care presupun
degradarea situaţiei materiale a debitorului sau ameliorarea situaţiei creditorului. Legea se referă la modificări
semnificative şi nu este relevant dacă acestea puteau fi prevăzute sau nu la data desfacerii căsătoriei. Sunt
supuse modificării atât prestaţia stabilită în bani, cât şi cea în natură. În ambele forme, prestaţia poate fi redusă,
majorată sau suspendată pe un termen mai lung sau mai scurt ori chiar pe o durată nedeterminată strict prin
hotărârea de revizuire (de exemplu, până la redobândirea capacităţii de muncă a debitorului). Astfel, pot fi cazuri
de modificare a prestaţiei compensatorii: recăsătorirea unuia dintre foştii soţi, pierderea locului de muncă al
debitorului, o moştenire primită de creditor etc.
Prestaţia modificată se datorează de la data cererii de chemare în judecată pentru revizuire.
Prestaţia compensatorie constând într-o sumă de bani se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata
inflaţiei. Indexarea nu exclude modificarea prin majorarea rentei în cazul schimbării semnificative a mijloacelor
debitorului şi resurselor creditorului.

207. Încetarea prestaţiei compensatorii. a) Decesul unuia dintre foştii soţi. Prestaţia compensatorie nu se
transmite pentru cauză de moarte, nici activ şi nici pasiv, astfel că obligaţia de plată încetează prin decesul unuia

[99]
În dreptul francez, potrivit reglementării din 1975, prestaţia compensatorie în bani trebuia plătită ca o sumă globală, iar
dacă acest lucru nu era posibil, putea lua forma unei rente, temporară sau viageră, care putea fi revizuită numai în cazuri de o
gravitate excepţională. Întrucât instanţele au impus în practică excepţia, adică plata sub formă de rentă, şi nu regula, adică
plata întregului capital dintr-o dată, în anul 2000 s-a intervenit legislativ şi s-a restabilit o ierarhie a formelor în care se fixează
prestaţia compensatorie. Ca urmare, s-a instituit principiul vărsării imediate a capitalului (fie în bani, fie în natură) şi două
excepţii, una în favoarea debitorului (eşalonarea plăţii capitalului) şi alta în favoarea creditorului ( renta viageră).
[100]
Astfel, s-ar putea discuta dacă sporurile salariale, primele ocazionale sau altele asemenea se includ sau nu în această
noţiune.
118
___________________________________________________________________________________________________

dintre soţi. Dacă încetarea obligaţiei de plată în cazul decesului creditorului obligaţiei este firească, încetarea ei
pentru decesul debitorului contravine scopului pentru care prestaţia compensatorie a fost instituită: asigurarea
[101]
unui nivel de trai echivalent cu cel din căsătorie pentru soţul nevinovat de desfacerea căsătoriei . Poziţia
legiuitorului român de a nu transmite sarcina prestaţiei compensatorii către moştenitorii soţului debitor nu poate fi
justificată nici de faptul că acest beneficiu patrimonial se acordă soţului nevinovat la divorţ şi este suportat de
soţul culpabil de destrămarea relaţiilor de familie. Prin încetarea prestaţiei la decesul debitorului se acordă
prestaţiei stabilite sub forma rentei viagere un pronunţat caracter aleatoriu, iar soţul divorţat, nevinovat de divorţ,
poate rămâne fără nicio susţinere materială. Din acest motiv, s-ar putea ca în practică să se formeze un curent
favorabil acordării prestaţiei sub forma unei sume globale sau în natură, pentru că printr-o rentă viageră soţul
creditor ar putea pierde acest avantaj patrimonial acordat la divorţ.
b) Recăsătorirea soţului creditor este o altă cauză de încetare a prestaţiei compensatorii, iar din acest punct
de vedere este indiferent ce nivel de trai are în această nouă căsătorie. Legiuitorul nu face nicio distincţie în
funcţie de veniturile realizate, resursele soţului actual sau alte elemente, ca urmare, prin simpla recăsătorire, soţul
creditor pierde acest drept, care se va stinge de la data încheierii noii căsătorii.
c) Ultimul caz de încetare a prestaţiei compensatorii se referă la situaţia în care soţul creditor obţine resurse
de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei. Motivul încetării este
acela că a dispărut dezechilibrul semnificativ care a determinat stabilirea prestaţiei, deci aceasta nu se mai
justifică.
Enumerarea motivelor de încetare a prestaţiei este exhaustivă, deci nu se mai pot adăuga alte cazuri. De
aceea, pierderea locului de muncă sau chiar a capacităţii de muncă a debitorului nu atrage încetarea prestaţiei,
ci, eventual, reducerea sau suspendarea ei provizorie, dacă sunt îndeplinite cerinţele legale.

§4. Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori
4.1. Raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori
208. Efectele divorţului se răsfrâng atât asupra raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale dintre soţi, cât şi
asupra raporturilor dintre părinţi şi copii. Copiii sunt afectaţi în mod grav de destrămarea relaţiilor de familie, iar
stabilirea unor locuinţe separate pentru cei doi soţi presupune pentru copil pierderea unui părinte şi, uneori,
schimbarea mediului în care a trăit până la acel moment, a locuinţei, a cercului de persoane apropiate, familie şi
prieteni şi a şcolii. Toate acestea pot avea urmări grave asupra dezvoltării ulterioare a copilului, de aceea este
foarte important ca măsurile referitoare la copiii rezultaţi din căsătorie să fie luate cu respectarea interesului
superior al acestora, trecând peste dorinţele şi orgoliile adulţilor. Aşa cum rezultă şi din modul de reglementare a
autorităţii părinteşti, noul Cod civil pune accentul pe contractualizarea acestei materii, respectiv acordă o
importanţă deosebită acordului dintre părinţi, care trebuie să treacă peste problemele lor de cuplu şi să continue
să coopereze ca părinţi.
Reglementarea raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori este obligatorie pentru instanţa de
tutelă care pronunţă desfacerea unei căsătorii din care au rezultat copii minori, chiar dacă nu s-a cerut prin
acţiunea de divorţ, aceasta fiind o excepţie de la principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil român.
Instituirea obligaţiei de a se pronunţa, chiar şi din oficiu, asupra situaţiei copiilor este o măsură de protecţie a
interesului copilului, astfel că şi o eventuală învoială a părinţilor trebuie să fie supusă verificării instanţei pentru a
produce efecte juridice.
Raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori presupun stabilirea locuinţei copilului şi exercitarea drepturilor şi
îndatoririlor ce compun autoritatea părintească. Potrivit
art. 483 NCC, autoritatea părintească aparţine în mod egal ambilor părinţi. Consacrarea acestui principiu şi
după divorţ realizează o schimbare fundamentală în concepţia privind exercitarea autorităţii părinteşti, pentru că
nu mai presupune încredinţarea copilului unuia dintre părinţi, cu păstrarea unui minim de drepturi şi de obligaţii
pentru celălalt părinte, ci exercitarea în comun, adică participarea efectivă a ambilor părinţi la procesul decizional,
singurul element exercitat efectiv de un singur părinte fiind ţinerea copilului la locuinţa sa.
Legiuitorul stabileşte criteriile care trebuie avute în vedere de instanţă la luarea hotărârilor referitoare la
raporturile dintre părinţi şi copii, iar acestea sunt: interesul superior al copiilor, concluziile raportului de anchetă
psihosocială, precum şi, dacă este cazul, învoiala părinţilor, care trebuie obligatoriu ascultaţi de instanţă asupra
acestui aspect. Se observă că principalul element care trebuie avut în vedere este interesul superior al copiilor, însă
acesta nu este analizat în abstract, ci în ansamblul elementelor de fapt care rezultă din ancheta psihosocială, din
[102]
posibilităţile materiale şi garanţiile morale pe care le prezintă părinţii şi din poziţia lor exprimată în faţa instanţei .

[101]
În Franţa, decesul debitorului nu duce la încetarea prestaţiei stabilite sub forma unei rente viagere sau de altă durată,
ci o transformă într-un capital care se preia din moştenirea soţului debitor.
[102]
Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 19/1962, în C.D. 1962, p. 34; Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 10/1969, în C.D.
1969, p. 48.
119
___________________________________________________________________________________________________

Codul familiei reglementa într-un mod asemănător încredinţarea copiilor la desfacerea căsătoriei, iar o parte
dintre soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti sub acest act normativ rămân valabile şi sub imperiul noului
Cod civil. Astfel, s-a decis că posibilităţile materiale mai bune ale unuia dintre părinţi sunt un criteriu pe care
instanţele urmează a-l avea în vedere la încredinţarea minorilor, dar nu sunt de natură a influenţa în mod decisiv
hotărârea, atâta vreme cât se dovedeşte că, faţă de celălalt părinte, minorul este mult mai ataşat, iar acesta a
manifestat o preocupare sporită în educarea copilului şi, deci, interesul minorului impune încredinţarea lui spre
[103]
creştere şi educare către acest din urmă părinte .
[104]
Ascultarea părinţilor este obligatorie , lipsa nejustificată de la proces putând fi interpretată ca o lipsă de
interes ce poate fi sancţionată prin stabilirea locuinţei copilului la celălalt părinte. Concluziile raportului anchetei
[105]
psihosociale nu sunt obligatorii pentru instanţă, ea coroborând datele cu celelalte probe din dosar .
Ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi
copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar
pentru soluţionarea cauzei. Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice
informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate
avea aceasta dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte. Opiniile
copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate. Audierea se face în
camera de consiliu, fără prezenţa altor persoane sau în prezenţa unui psiholog. Opţiunea sa este relevantă şi
instanţele vor ţine seama de ea în funcţie de vârsta şi gradul de dezvoltare a copilului. Având în vedere că minorii
sunt uşor de influenţat, instanţele pot decide şi împotriva voinţei copilului, dacă interesul superior al acestuia o
[106]
cere .
Interesul copilului este dificil de apreciat, în stabilirea sa instanţele urmând a ţine seama de un complex de
factori ca vârsta şi sexul copilului, ataşamentul acestuia pentru unul sau altul dintre părinţi, posibilităţile materiale
[107]
ale părinţilor, comportarea lor morală etc. Tot acest interes trebuie să prevaleze şi atunci când din căsătorie au
rezultat mai mulţi copii. În astfel de situaţii, practica judiciară a apreciat aproape unanim că separarea copiilor nu
[108]
este recomandată , mai ales atunci când între ei
s-au stabilit strânse legături de afecţiune, despărţirea lor fiind de natură a le crea traume psihice. Cazurile în care
măsura separării minorilor a fost considerată justificată au fost acelea în care din probatoriul administrat a rezultat
că ambii părinţi au manifestat în egală măsură afecţiune, iar minorii, la rândul lor, şi-au exprimat dorinţa de a
[109]
rămâne, fiecare, la părintele la care se găseşte de mai mult timp .

4.2. Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi

209. Codul familiei, în art. 43 alin. (1), prevedea că la desfacerea căsătoriei copiii minori sunt încredinţaţi unuia
dintre părinţi, care exercita faţă de ei drepturile părinteşti, iar celălalt părinte păstra dreptul de a avea legături
personale cu copiii şi de a veghea la creşterea, la învăţătura şi la pregătirea lor profesională. Realizând o ade-
vărată revoluţie în materie, noul Cod civil prevede că după divorţ autoritatea părintească revine în comun ambilor
părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel. Principiul va fi deci exercitarea autorităţii părinteşti de
către ambii părinţi, ceea ce presupune ca deciziile importante referitoare la creşterea şi educarea copilului să fie
luate de comun acord, iar dacă apar neînţelegeri între ei, acestea se soluţionează, potrivit art. 486 NCC, de
instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta
psihosocială şi interesul superior al copilului, care va fi ascultat în condiţiile art. 264 NCC.
Prin excepţie, autoritatea părintească poate fi exercitată de către un singur părinte, dacă există motive
temeinice şi este în interesul copilului, sau de către alte persoane, în condiţiileart. 398 şi art. 399 NCC.
Cu toate că s-a consacrat acest principiu, ruperea relaţiilor dintre părinţi şi separarea lor ca urmare a divorţului
presupun cu necesitate stabilirea unor domicilii distincte, astfel că se naşte întrebarea la care dintre părinţi va

[103]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 63/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 49; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a
civ., dec. nr. 330/1991 şi Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 73/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 30-31; Trib. Mun.
Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 4/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 39-40. Cu privire la înţelesul noţiunii de interes al
minorului, a se vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 2665/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 82.
[104]
Citarea autorităţii tutelare nu mai este obligatorie, dar este obligatorie obţinerea anchetei psihosociale în care se
exprimă punctul de vedere al autorităţilor publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copiilor.
[105]
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea judecătorească nr.
58/1968, dec. nr. 5/1987, în R.R.D.nr. 11/1987, p. 71.
[106]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 26.
[107]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 158.
[108]
Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 517/1978, în R.R.D. nr. 1/1979, p. 56; Trib. jud. Maramureş, dec. civ. nr. 82/1984, în
R.R.D. nr. 7/1984, p. 64; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 720/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990,p. 27-28; Trib.
Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 803/1981, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 28-29; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ.,
dec. nr. 336/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 40.
[109]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 872/1992 şi Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1658/1992, ambele
în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 41-42.
120
___________________________________________________________________________________________________

[110]
locui copilul şi dacă este posibilă locuinţa partajată, acceptată de unele legislaţii occidentale . Răspunsul este
dat de art. 400 NCC, care arată că locuinţa copilului se stabileşte prin înţelegere între părinţi sau, în lipsa acesteia
sau dacă ea este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea
divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Dacă până la divorţ copilul a
locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior. În
mod excepţional şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la
bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire.
Concluzionând, la desfacerea căsătoriei, copilul va avea locuinţa la unul dintre părinţi, nefiind exclusă nici
locuinţa partajată, dacă aceasta este în interesul copilului, iar autoritatea părintească va fi exercitată de către
ambii părinţi. Părintele la care copilul are locuinţa nu va putea lua decizii majore privind creşterea şi educarea fără
acordul celuilalt părinte. Astfel, de exemplu, un părinte singur nu poate încuviinţa o intervenţie chirurgicală asupra
copilului, schimbarea felului învăţăturii şi a religiei copilului sub 14 ani, schimbarea locuinţei în altă localitate sau
în alt stat etc., singurele decizii pe care le poate lua singur fiind cele curente, presupuse de asigurarea traiului
zilnic. În lipsa înţelegerii dintre părinţi, decizia va fi luată de instanţa de tutelă, cu ascultarea părinţilor şi a copilului
care a împlinit 10 ani.

4.3. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte

210. Prin excepţie de la regula enunţată anterior, dacă există motive întemeiate şi având în vedere interesul
superior al copilului, instanţa de judecată poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către
unul dintre părinţi.
Pentru ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină unui singur părinte, trebuie să fie îndeplinite următoarele
cerinţe legale:
– să existe motive întemeiate, de exemplu, stabilirea domiciliului unuia dintre părinţi în alt stat, situaţie care ar
111
îngreuna foarte mult exercitarea în comun ;
– măsura să fie în interesul superior al copilului;
– măsura să fie dispusă de instanţa de judecată care are rolul de a supraveghea să nu fie contrară interesului
copilului sau unuia dintre părinţi.
Părintele care nu are exerciţiul autorităţii părinteşti păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere
şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.
Dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului are un conţinut destul de greu de
determinat. În primul rând, trebuie să subliniem că acesta nu include dreptul de a avea legături personale cu
copilul, pentru că acesta este prevăzut distinct de art. 401 NCC, ci presupune posibilitatea pe care o are acest
părinte de a se opune anumitor decizii luate de părintele care exercită exclusiv autoritatea părintească, dacă
acestea afectează creşterea şi educarea copilului. Opoziţia trebuie să îmbrace forma unei acţiuni judecătoreşti
prin care să se solicite instanţei de tutelă să decidă asupra problemei controversate, după ascultarea copilului
care a împlinit 10 ani şi cu respectarea interesului acestuia.
Dreptul de a consimţi la adopţie este un drept fundamental care are temeiul în legătura de filiaţie şi care nu
se pierde nici în cazul decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti [art. 464alin. (2) NCC], deci este firesc să nu fie
pierdut nici de către părintele care nu are exerciţiul drepturilor părinteşti. Consimţământul părintelui firesc
reprezintă o condiţie de fond pentru încuviinţarea adopţiei, pe care îl păstrează şi părintele căruia i s-a aplicat
pedeapsa interzicerii exercitării drepturilor părinteşti.

4.4. Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane

211. În mod excepţional, în situaţiile în care creşterea şi educarea copiilor nu poate fi asigurată de niciunul
dintre părinţi, instanţa de judecată va putea să dispună plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori
[110]
Franţa şi Belgia permit locuinţa partajată, în care copilul locuieşte o perioadă de timp (o săptămână, o lună, un an) la
un părinte şi apoi, o perioadă echivalentă, la celălalt părinte. Partajarea locuinţei se acceptă numai în situaţia în care părinţii
divorţaţi locuiesc foarte aproape, astfel încât copilului să i se poată asigura continuitate în şcolarizare, fără un efort prea mare
pentru el. Această modalitate de stabilire a locuinţei este destul de traumatizantă pentru copil, căruia nu i se asigură o
stabilitate în viaţa familială şi care trebuie să depună un efort continuu de acomodare cu fiecare dintre cele două familii la care
locuieşte alternativ. Deşi reglementarea noului Cod civil nu exclude o astfel de modalitate, ea ar trebui să se aplice doar în
situaţii absolut excepţionale, dacă este în interesul minorului sau dacă nu există altă soluţie pentru asigurarea locuinţei
acestuia.
111
În practică s-a arătat că, dacă tatăl vizitează rar copilul și nu pare preocupat de soarta acestuia, nu s-a făcut dovada
unor împrejurări deosebite care să justifice exercitarea exclusivă a autorității părintești de către mama copilului, Curtea de
Apel Galați, decizia civilă nr.452 din 8 septembrie 2013, în Pandectele Române nr.2/2015, p.110-111. În schimb, atunci când
relațiile dintre părinți erau degradate și împotriva tatălui reclamant se emisese un ordin de protecție în Irlanda, ordin prin care
i se interzicea să se apropie de fosta soție, cererea tatălui de a exercita în comun autoritatea părintească a fost respinsă, Curtea
de Apel suceava, decizia cicilă nr.408/2014, p.126-141.
121
___________________________________________________________________________________________________

persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Aceste măsuri vor fi luate avându-se în
vedere şi dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Motivele de excepţie
care justifică încredinţarea minorilor unor alte persoane decât părinţii trebuie riguros constatate de instanţă, pe
[112]
bază de probe, iar măsura luată este corectă numai atunci când are la bază exclusiv interesul minorilor .
Această măsură excepţională se justifică atunci când părinţii nu pot să asigure creşterea şi educarea copiilor,
indiferent dacă motivele acestei imposibilităţi sunt sau nu imputabile părinţilor. Astfel de situaţii pot apărea
dacă părinţii sunt împiedicaţi de o boală gravă, se află în detenţie, sunt puşi sub interdicţie, au abandonat, neglijat
sau abuzat copilul etc. De asemenea, indiferent cât de puternic ar fi ataşamentul bunicilor faţă de nepoţi, acesta
[113]
nu poate fi considerat un motiv temeinic pentru înlăturarea părintelui .
Persoana sau instituţia care primeşte plasamentul copilului va exercita doar drepturile şi îndatoririle care revin
părinţilor cu privire la persoana copilului. Părinţii vor păstra dreptul de a consimţi la adopţie, dreptul de a avea
legături personale cu copilul şi obligaţia de întreţinere.
Drepturile cu privire la bunurile copilului vor fi exercitate de către părinţi în comun sau numai de unul dintre ei,
aşa cum va decide instanţa sesizată cu soluţionarea divorţului.

4.5. Locuinţa copilului după divorţ

212. Dreptul de a stabili locuinţa copilului este unul dintre drepturile care intră în conţinutul autorităţii părinteşti
şi este strict necesar pentru îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor părinteşti, precum şi pentru exercitarea
[114]
drepturilor acestora cu privire la persoana copilului minor . Părinţii stabilesc prin înţelegerea lor la care dintre ei
va locui copilul după divorţ, iar instanţa care soluţionează divorţul va interveni în această problemă numai dacă nu
s-a realizat un acord al părinţilor sau dacă acesta este contrar interesului superior al copilului.
Dacă părinţii locuiesc separat, instanţa de tutelă va stabili locuinţa copilului la acela dintre ei la care copilul
locuieşte în mod statornic. Această împrejurare poate fi dovedită prin orice mijloc de probă şi presupune locuirea
cu caracter de permanenţă şi continuitate, chiar dacă au existat perioade de întrerupere în care copilul a locuit şi
cu celălalt părinte (de exemplu, la sfârşit de săptămână sau în vacanţe).
Potrivit art. 497 NCC, schimbarea locuinţei copilului împreună cu părintele la care locuieşte în urma
divorţului nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte, dacă exerciţiul autorităţii sau al unor
drepturi părinteşti este afectat. În caz de neînţelegere, hotărăşte instanţa de tutelă. Evident că această limitare se
referă la mutarea în alt stat sau într-o localitate îndepărtată, care ar periclita dreptul celuilalt părinte de a avea
legături personale cu copilul. De altfel, acestui drept al părinţilor i se pot aduce limitări şi atunci când este exercitat
contrar intereselor minorului. De exemplu, art. 498 NCC prevede că minorul care a împlinit 14 ani poate cere
părinţilor să îşi schimbe locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale. Dacă părinţii se
opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta hotărăşte pe baza raportului de anchetă
psihosocială.Desigur, astfel de situaţii sunt cu totul de excepţie, pentru adoptarea unor atare măsuri autoritatea
tutelară şi instanţa de judecată trebuind să analizeze cu mult discernământ întregul complex de factori, pentru a
[115]
hotărî numai în scopul avut în vedere de legiuitor şi în interesul copilului .
Acest drept al părinţilor este garantat prin dispoziţiile art. 495 NCC, care prevede că părinţii pot cere oricând
[116]
instanţei de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept . Această dispoziţie se
referă şi la părintele la care nu este stabilit domiciliul copilului, chiar dacă şi acesta are exerciţiul drepturilor părin-
teşti. Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al
[117]
copilului . Ascultarea copilului este obligatorie.
Lipsirea de libertate, răpirea unui minor [art. 189 alin. (2)C. pen.] şi nerespectarea măsurilor privind
încredinţarea minorului (art. 307 C. pen.), chiar atunci când fapta este săvârşită de unul dintre părinţi, sunt
sancţionate şi de Codul penal cu închisoarea, fiind considerate infracţiuni.

[112]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 860/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 30; Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a
civ., dec. nr. 119/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 32.
[113]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1511/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992,
p. 45.
[114]
Codul familiei prevedea în art. 100 alin. (1): „copilul minor locuieşte la părinţii săi”, iar
art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 stabilea că domiciliul copilului minor este la părinţii săi.
[115]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 310.
[116]
O dispoziţie asemănătoare se regăsea în art. 103 C. fam., de aceea, practica judiciară anterioară îşi păstrează
actualitatea. C.S.J., s. civ., dec.nr. 331/1991, în V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 222; C.S.J., s. civ., dec.nr. 513/1994, în
B.J.1994, p. 78-80; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec.nr. 1353/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 50; Trib. Mun.
Bucureşti, s.
a IV-a civ., dec. nr. 169/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 58; Trib. Mun. Bucureşti, s.
a IV-a civ., dec. nr. 1181/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 68.
[117]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 158/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 51 (în urma decesului mamei,
copilul a rămas în continuare la bunicii materni, faţă de care ataşamentul său era mai puternic decât faţă de tată, care a dove-
dit lipsă de interes pentru el).
122
___________________________________________________________________________________________________

Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama
de interesul său superior. Părinţii pot hotărî, de comun acord, la care dintre ei să locuiască minorul într-o astfel de
situaţie, iar instanţa va valida înţelegerea, dacă este în interesul copilului. Dacă nu există un acord sau dacă
acesta este apreciat ca fiind contrar interesului superior al copilului, instanţa va hotărî în considerarea acestuia
din urmă.
În mod excepţional şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia
la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită
supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa. Părinţii
vor avea exerciţiul în comun al autorităţii părinteşti, persoanele la care s-a stabilit locuinţa copilului exercitând
doar un minim de drepturi şi îndatoriri necesar pentru asigurarea locuinţei copilului.
Pentru a alege între părinţi sau alte persoane, instanţa analiza comparativ posibilităţile materiale şi garanţiile
morale ale părinţilor, vârsta copilului, comportarea părinţilor faţă de copil şi ataşamentul acestuia faţă de
[118]
părinţi . Opţiunea copilului, fără a avea un rol preponderent în luarea soluţiei, nu poate fi nesocotită, dacă el
[119]
este la vârsta când îşi poate aprecia corect interesele .

4.6. Drepturile părintelui separat de copil

213. După divorţ, părinţii nu mai locuiesc împreună, iar copiii rezultaţi din căsătorie vor avea locuinţa fie la unul
dintre părinţi, fie la o altă persoană, familie sau instituţie de ocrotire, după distincţiile prevăzute în articolul
precedent. În aceste situaţii, părintele sau părinţii care nu locuiesc împreună cu copilul audreptul de a avea
legături personale cu acesta. Dreptul de a avea legături personale cu copilul al părintelui divorţat căruia nu i s-a
încredinţat copilul se regăsea şi în Codul familiei, în art. 43 alin. (3). Vechea legislaţie se referea la încredinţarea
copilului unuia dintre părinţi, aceasta fiind corespondentul stabilirii locuinţei copilului din legislaţia actuală.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 272/2004, relaţiile personale se pot realiza prin:
– întâlniri ale copilului cu părintele ori cu alte persoane ce au dreptul la relaţii personale cu copilul;
– vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
– găzduirea copilului pe o perioadă determinată;
– corespondenţă ori altă formă de comunicare;
– transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane ce au dreptul la relaţii
personale;
– transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau şcolare.
Deşi formularea textului legal citat pare exhaustivă, interpretarea sistematică ce se impune în corelaţie şi cu
[120]
alin. (2) al articolului analizat este aceea că părinţii, prin înţelegerea lor, sau instanţa de judecată , în lipsa
înţelegerii, pot stabili şi alte modalităţi de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul. Astfel, în
practica judecătorească s-a decis că legăturile personale ale unui părinte cu copilul se pot realiza şi prin vizitarea
copilului de către părinte, luarea copilului de către acesta în anumite zile la domiciliul său, vizitarea la şcoală
[121]
etc. În plus, acest drept a fost recunoscut şi altor rude apropiate, de exemplu, bunicii, iar fixarea unui program
rezonabil de vizite pentru bunici este în interesul copilului, putând avea efecte benefice asupra echilibrului
[122]
sufletesc al acestuia . În ceea ce priveşte copilul faţă de care s-a luat măsura încredinţării sau a plasamentului
său unei persoane, unei familii sau unei instituţii, părinţii pot să păstreze legături personale cu minorul, cu respec-
tarea condiţiilor stabilite de către instanţa care a luat măsura şi dacă este respectat interesul superior al acestuia.
Dreptul bunicilor sau al altor rude apropiate de a avea legături personale cu copilul nu a fost recunoscut
[123]
iniţial de practica judiciară, întrucât nu era prevăzut de lege, însă ulterior Tribunalul Suprem a admis astfel de
acţiuni în temeiul dispoziţiilor generale referitoare la rudenie şi familie cuprinse în Codul familiei, mai ales că bu-
nicii şi anumite categorii de rude pot fi obligaţi să contribuie, în caz de nevoie, la cheltuielile de creştere şi
educare a minorului. S-a considerat că existenţa obligaţiei legale de întreţinere presupune şi dreptul corelativ de a
[124]
vizita sau a lua cu ei minorul potrivit unui program stabilit de instanţa judecătorească . Această dispută
doctrinară pare a fi soluţionată prin adoptarea Legii nr. 272/2004, care în art. 14 prevede: copilul are dreptul de a
menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care a dezvoltat
legături de ataşament. Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale
acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane, alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie,

[118]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 63/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 49; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a
civ., dec. nr. 1082/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 56-57; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2665/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 82.
[119]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1848/1991, în Dreptul nr. 5/1992, p. 87.
[120]
Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 20/1964, în C.D. 1964, p. 41; Trib. Mun. Bucureşti, s.
a IV-a civ., dec. nr. 679/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 47-48.
[121]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 150/1990, în Dreptul nr. 5/1992, p. 65.
[122]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 1735/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 50-51.
[123]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 198/1982, în R.R.D. nr. 10/1982, p. 59-60.
[124]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 28/1992, în V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 224.
123
___________________________________________________________________________________________________

decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui
dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
În cazul în care părinţii nu se înţeleg, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui
drept. Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie, urmând a fi respectate cerinţele art. 264 NCC.
Modalităţile concrete de exercitare a acestui drept stabilite prin hotărâre judecătorească sunt obligatorii pentru
[125]
părintele la care se află copilul .

4.7. Stabilirea contribuţiei părinţilor

214. Divorţul produce efecte şi cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii. Instanţa de tutelă care
soluţionează cererea de divorţ şi raporturile dintre părinţi şi copii trebuie să se pronunţe, chiar şi din oficiu,
asupra contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a
copiilor. De regulă, părintele la care s-a stabilit locuinţa copilului va asigura în natură cele necesare întreţinerii, iar
celălalt părinte va fi obligat la o anume cotă din venitul său net, pe care urmează să o plătească pentru minor.
Instanţa de judecată va lua măsuri pentru înfiinţarea popririi [potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ.].
Părinţii pot ajunge la o înţelegere cu privire la cuantumul contribuţiei fiecăruia la cheltuielile de creştere şi
educare a copilului, însă învoiala lor trebuie încuviinţată de instanţa de judecată, care va veghea ca sumele
stabilite să corespundă nevoilor reale ale minorului. Niciunul dintre părinţi nu poate renunţa la întreţinerea ce se
cuvine minorului din partea celuilalt părinte, pentru că acest drept aparţine copilului. În situaţia în care din
căsătorie au rezultat doi sau mai mulţi copii şi aceştia au fost separaţi, dacă unul dintre părinţi are posibilităţi
materiale mai mari, el va putea fi obligat să plătească celuilalt părinte o sumă stabilită de instanţă, astfel ca ambii
[126]
copii să beneficieze de condiţii aproximativ egale . În măsura în care condiţiile avute în vedere la stabilirea
contribuţiei fiecărui părinte s-au schimbat, instanţa poate modifica cuantumul acestei contribuţii, hotărârile
judecătoreşti din această materie beneficiind doar de o relativă autoritate de lucru judecat.
Având în vedere că, potrivit noului Cod civil, părinţii exercită în comun autoritatea părintească, instanţa de tutelă
va putea obliga părintele care nu locuieşte cu minorul să contribuie şi la cheltuielile neprevăzute sau
extraordinare pe care le presupun creşterea şi educarea minorului, în plus faţă de contribuţia obişnuită. De
exemplu, dacă părintele separat de copil plăteşte lunar o sumă de bani în favoarea copilului său, el poate fi obligat,
suplimentar, să plătească şi jumătate din taxa de şcolarizare (dacă a fost consultat şi şi-a dat acordul pentru
înscrierea copilului la o anumită şcoală) sau din costurile unui tratament medical impus de starea de sănătate a
copilului.
În completarea acestor dispoziţii se aplică regulile generale privind obligaţia de întreţinere cuprinse în Titlul V.

4.8. Modificarea măsurilor luate cu privire la copil

215. Măsurile luate cu privire la copil pot fi modificate ori de câte ori se schimbă împrejurările avute în vedere
de instanţă la luarea primei hotărâri. Din acest punct de vedere, aşa cum am mai arătat, hotărârile judecătoreşti
ce soluţionează aceste acţiuni au autoritate de lucru judecat relativă.
Pentru a se modifica măsurile luate cu privire la copil, este necesar să fie îndeplinite mai multe condiţii:
– să existe o cerere în acest sens, pentru că, spre deosebire de stabilirea acestor măsuri, care se poate face
şi din oficiu, modificarea se dispune numai la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a
copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului;
– să se fi schimbat împrejurările care au determinat luarea măsurilor iniţiale (de exemplu, părintele la care a
fost stabilită locuinţa copilului şi-a pierdut locuinţa, a decedat sau a părăsit ţara şi a lăsat copilul în grija altei
persoane etc.);
– modificarea este facultativă. Pentru admiterea unei astfel de cereri, nu este suficientă o schimbare parţială a
împrejurărilor care au determinat, iniţial, încredinţarea copilului unuia dintre părinţi sau altei persoane, ci este
nevoie să fi survenit modificări esenţiale, astfel încât menţinerea pe mai departe a acestora să influenţeze negativ
[127]
buna creştere şi educare a minorului .

[125]
A se vedea, în acest sens, Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 20/1964, în C.D. 1964, p. 30-41; C.S.J., s. civ.,
dec. nr. 320/1994, în C.D. 1994, p. 76-78.
[126]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 779/1974, în C.D. 1975, p. 192.
[127]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 443/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 30; Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a
civ., dec. nr. 382/1991 şi Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 136/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991,p. 36-37.
124
 ___________________________________________________________________________________________________

VII. Bibliografie
Codruţa Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, editura
Hamangiu, Bucureşti, 2017

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative

1. Care este diferenţa între încetarea, desfacerea şi desfiinţarea
căsătoriei?
2. Ce este prestaţia compensatorie?
3. În ce condiţii este posibi divorţul pe cale notarială? Dar cel pe cale
administrativă?

Teste de evaluare

5. X și Y s-au căsătorit în anul 2010. În ianuarie 2017 au depus o cerere la notarul public de la locul
căsătoriei solicitând desfacerea căsătoriei dintre ei. Cererea a fost depusă de soț și de mandatarul soției
întrucât aceasta locuiește în străinătate. Notarul:

a. Va respinge cererea întrucât soţii s-au căsătorit înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi nu
pot divorţa prin procedura notarială;

b. Va admite cererea, în cazul în care există copii minori rezultați din căsătorie, iar soții se prezintă
personal și declară că s-au înțeles asupra tuturor aspectelor referitoare la exercitarea autorității
părintești, chiar dacă nu se înțeleg referitor la numele pe care să îl poarte după desfacerea
căsătoriei;

c. Va admite cererea dacă soții, care nu au copii minori, își exprimă personal consimțământul liber și
neviciat în fața sa și declară că s-au înțeles cu privire la numele pe care să îl poarte după desfacerea
căsătoriei.

d. Va respinge cererea dacă soții fără copii și prezenți în fața notarului declară că nu se înțeleg asupra
atribuirii beneficiului contractului de închiriere pe care îl dețin asupra locuinței familiei;

e. Va respinge cererea dacă părțile nu se prezintă personal în fața sa pentru a-și exprima
consimțământul, iar împotriva refuzului său, soții pot formula plângere la judecătoria de la locul
încheierii căsătoriei;

Corect c

1. Codul civil condiționează acordarea prestației compensatorii de:

a. Existența culpei exclusive a reclamantului ca temei al pronunțării divorțului;
125
 ___________________________________________________________________________________________________

b. Existența unei căsătorii de cel puțin 10 ani;

c. Existența unui dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață
ale soțului inocent;
d. Existența copiilor minori rezultați din căsătorie.
2. Procedura notarială a divorțului:
a. Presupune prezența personală a soților atât la depunerea actelor, cât și la exprimarea consimțământului;
b. Necesită existența unui acord deplin al soților asupra capetelor de cerere accesorii divorțului;
c. Nu prevede o cale de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de divorț pronunțate de notarul
public;
d. Nu presupune obligativitatea ascultării copilului minor care a împlinit 10 ani și nici a obținerii raportului de
anchetă psiho-socială.
3. În regimul comunităţii legale nu este obligatoriu consimțământul ambilor soți pentru încheierea următoarelor
acte:
a. actele de schimbare a destinaţiei bunului comun;
b. actele de administrare, folosință și conservare a bunurilor imobile comune;
c. actele de înstrăinare şi grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune;
d. actele care afectează folosința locuinței familiei, indiferent dacă locuința este proprietatea exclusivă a unuia
dintre soți sau se află în coproprietatea acestora.

XI. Temă pentru acasă

Realizaţi o comparaţie între desfacerea, desfiinţarea şi încetarea
căsătoriei din punct de vedere al dispoziţiilor materiale şi procedurale.

Unitatea de studiu 7
RUDENIA ŞI FILIAŢIA

I. Obiective
 înţelegerea noţiunii de Rudenie, afinitate, filiaţie;
 cunoaşterea actelor normative în materie;

III. Cuvinte cheie

 rudenie, filiaţie faţă de mamă şi faţă de tată, tăgada de paternitate,
contestarea filiaţiei, copil din căsătorie şi din afara căsătoriei

126
___________________________________________________________________________________________________

VI. Conţinutul unităţii de studiu

Rudenia şi filiaţia

Secţiunea 1. Rudenia şi afinitatea

§1. Rudenia
216. Rudenia firească sau de sânge este definită deart. 405 NCC ca fiind legătura care se bazează pe des-
cendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, iar rudenia
civilă ca legătura rezultată din adopţie. Acestei prime clasificări a rudeniei, în funcţie de izvorul său, i se adaugă
şi clasificarea în funcţie de linia de rudenie, clasificare ce se regăseşte în art. 406 NCC.
Rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană şi poate fi
ascendentă sau descendentă. Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun.
Întinderea rudeniei se exprimă prin gradele de rudenie, care stabilesc apropierea dintre două persoane.
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor: astfel, copiii şi părinţii sunt rude de gradul întâi, nepoţii şi bunicii
sunt rude de gradul al doilea;
b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi
coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătuşa şi
nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea.
În acelaşi mod se stabileşte şi întinderea rudeniei civile izvorâte din adopţie.
Numeroase dispoziţii legale atribuie rudeniei şi alte efecte decât cele de stare civilă, elementul determinant
fiind gradul de rudenie. Astfel, de exemplu, potrivit
art. 274 NCC, căsătoria este oprită între rudele în linie colaterală, până la gradul patru inclusiv; obligaţia de
întreţinere există între anumite rude apropiate prevăzute de lege; plasamentul copiilor se face cu prioritate rudelor
până la gradul al patrulea; rudenia constituie şi o cauză de incompatibilitate a judecătorilor, dar şi temeiul dezba-
terii succesorale etc.

§2. Afinitatea
217. Legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ este definită de art. 407 NCC ca fiind afinitatea. Această
alianţă nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, iar între soţi nu există nici rudenie, nici afinitate. Soţii
„constituie o uniune distinctă, cu legături ce nu pot fi asimilate nici cu rudenia, nici cu afinitatea, ele constituind
[128]
raporturi specifice de căsătorie” .
Afinitatea are izvorul în căsătorie şi nu se naşte în cazul concubinajului.
Gradele de afinitate se stabilesc similar celor de rudenie, alin. (2) al art. 407 NCC prevăzând expres că rudele
soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ.
Afinitatea durează atât timp cât durează căsătoria care a stat la baza ei, deşi unele efecte ale afinităţii
supravieţuiesc. Astfel, de exemplu, în cazul dispoziţiilor de procedură privitoare la recuzare, la strămutare sau la
martori, desfacerea căsătoriei nu atrage automat încetarea efectelor afinităţii. Dimpotrivă, unele prevederi legale
(art. 27 C. proc. civ., art. 42 pct. 4 NCPC) dispun expres că efectele afinităţii se prelungesc şi după desfacerea
căsătoriei.
În consecinţă, în doctrină s-a susţinut că afinitatea, odată născută ca urmare a unei căsătorii, devine un raport
de sine stătător, relativ independent de căsătoria care l-a generat. Autonomizarea efectelor afinităţii de soarta
căsătoriei care a generat-o se poate justifica prin aceea că afinitatea se bazează şi pe rudenie, care supravie-
[129]
ţuieşte desfacerii sau încetării căsătoriei .

Secţiunea a 2-a. Filiaţia. Stabilirea filiaţiei

[128]
N. Grecu, Afinitatea – instituţie a dreptului familiei, în Dreptul nr. 10-11/1995, p. 79.
[129]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 167.
127
___________________________________________________________________________________________________

§1. Moduri de stabilire

218. Filiaţia reprezintă legătura dintre un copil şi părintele său. Filiaţia faţă de tată sau paternitatea se bazează
pe faptul concepţiei, iar filiaţia faţă de mamă sau maternitatea are la bază faptul naşterii.
Propulsat de evoluţia ştiinţei, dreptul actual se îndepărtează de reperele romane, iar adagiul latin cuprins în
Digeste, „mater in iure semper certa est”,se diluează puţin câte puţin, la fel ca şi alte repere familiale. Astăzi,
„diversele forme de maternitate artificială fac maternitatea incertă şi, invers, probele ştiinţifice fac certă procrearea
[130]
masculină” .
La origine, fundamentul filiaţiei era un act de voinţă al şefului familiei, adevărul biologic şi interesul copilului
având un rol secundar. Dreptul modern a consacrat principiul filiaţiei bazate pe legătura de sânge, pentru ca în
dreptul contemporan să reapară situaţii în care filiaţia este total independentă de sânge, aşa cum sunt adopţia şi
inseminarea artificială cu terţ donator. Ca urmare, deşi legătura de sânge rămâne fundamentul filiaţiei, aceasta nu
este exclusivă, procrearea artificială şi adopţia readucând în discuţie filiaţia fondată pe voinţă.
Filiaţia se clasifică în filiaţia faţă de mamă şi filiaţia faţă de tată şi în filiaţia din căsătorie şi cea din afara
căsătoriei.

219. Filiaţia faţă de mamă sau maternitatea presupune două elemente: faptul naşterii şi identitatea copilului.
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă are la bază aceleaşi elemente, atât în cazul filiaţiei din căsătorie, cât şi din afara
căsătoriei, deosebirea fiind că, în prima ipoteză, trebuie făcută dovada căsătoriei.
Stabilirea maternităţii se face prin certificatul de naştere, prin recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească.
Textul art.408 alin.1 Cod civil indică expres ca moduri de stabilire a filiaţiei faţă de mamă numai recunoaşterea şi
hotărârea judecătorească, însă este indiscutabil că cel mai important mod de stabilire a maternităţii este certifi-
catul de naştere.
În lipsa unei prevederi legale exprese, susţinerea noastră se bazează pe următoarele argumente:
– certificatul de naştere reprezintă modul tradiţional de stabilire a filiaţiei, astfel că omisiunea legiuitorului
trebuie privită cu îngăduinţă ca fiind o încercare de a evita formulările redundante;
– interpretarea literală a textului indică existenţa unui alt mod de stabilire a filiaţiei în afara celor două indicate
expres, pentru că enumerarea începe cu conjuncţia copulativă „şi”. Astfel, se prevede că maternitatea se
stabileşte şi prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească;
– dovada stării civile a unei persoane se face prin actele de stare civilă, iar certificatul de naştere reprezintă,
fără dubiu, un astfel de act.
[131]
Cea mai mare parte a doctrinei a pus semnul egal între „dovada filiaţiei” şi „stabilirea filiaţiei”, însă cele
[132]
două noţiuni sunt diferite . Pentru a putea considera filiaţia stabilită, în prealabil trebuie să se fi dovedit, prin
mijloacele de probă admise de lege, existenţa acestei legături obiective între copil şi mama sa, izvorâtă din faptul
naşterii şi al identităţii copilului. Nici certificatul de naştere şi nici hotărârea judecătorească nu pot fi emise fără
această dovadă prealabilă. Nu mai puţin însă este adevărat că, odată eliberat certificatul de naştere sau adoptată
hotărârea judecătorească, ele constituie şi dovezi ale legăturii de filiaţie.
În consecinţă, stabilirea maternităţii se face prin certificatul de naştere, prin recunoaştere şi prin hotărâre
judecătorească, iar dovada ei se face numai prin certificatul de naştere şi hotărâre judecătorească.
Problemele ce pot să apară în practică datorită dezvoltării şi în ţara noastră a procreării medicale asistate vor fi
[133]
analizate în capitolele destinate acestei teme .

220. Stabilirea paternităţii se realizează diferit pentru copilul din căsătorie şi pentru copilul din afara
căsătoriei. Deşi sub aspectul statutului juridic copilul din afara căsătoriei are aceeaşi situaţie cu cel din căsătorie,
[134]
asimilarea în drepturi fiind deplină şi consacrată inclusiv prin Constituţia României , paternitatea se stabileşte
deosebit în cele două situaţii, aceasta rămânând singura diferenţă între cele două categorii de copii.
Deosebirea de regim juridic se păstrează şi prin noul Cod civil, deşi art. 426 reglementează prezumţia de
paternitate faţă de pretinsul tată. Astfel, art. 426 prevede că paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că
pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii. Prezumţia este înlăturată
dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil. Acest text nu instituie o nouă moda-

[130]
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 328.
[131]
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 298 şi urm.
[132]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 169.
[133]
A se vedea V. DOBOZI (I), G. LUPŞAN, I. APETREI (II), Filiaţia în cadrul asistenţei medicale a procreării, în Dreptulnr.
9/2001, p. 41 şi urm.
[134]
În doctrina franceză s-a susţinut că egalitatea dintre copilul natural şi cel legitim a avut drept urmare defavorizarea
căsătoriei (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 350). Considerăm că în ţara noastră această concluzie nu este valabilă, întrucât
asimilarea deplină a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie s-a produs mult mai devreme, în perioada regimului co-
munist, care considera căsătoria o instituţie deosebit de importantă, astfel că aceasta nu a avut de suferit.
128
___________________________________________________________________________________________________

litate de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei care să se alăture celor două enunţate mai sus, pentru că
prezumţia nu este susceptibilă de aplicare directă, ci doar facilitează sarcina probatorie a copilului din afara
căsătoriei în cadrul acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de tată dacă mama a convieţuit cu acesta în perioada timpului
legal al concepţiei.
[135]
Dificultatea probei directe a paternităţii trebuie considerată istorie, având în vedere metodele ştiinţifice
contemporane. Trebuie totuşi să subliniem că această dificultate a stat la baza elaborării prezumţiei legale de
paternitate şi a celei a timpului legal al concepţiei, prezumţii care îşi menţin actualitatea şi utilitatea şi astăzi, fiind
consacrate prin art. 412 şi art. 414 NCC.
Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate. Prin copil din
căsătorie trebuie să înţelegem copilul născut sub durata căsătoriei, chiar dacă a fost conceput înainte de
încheierea căsătoriei şi indiferent dacă soţul mamei a cunoscut sau nu starea de graviditate a viitoarei soţii la data
încheierii căsătoriei. În această noţiune includem şi copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate, fie
absolută, fie relativă, aşa cum prevede art. 305 alin. (1) NCC, şi copilul conceput în timpul căsătoriei, dar născut
după desfacerea, încetarea sau anularea acesteia, dacă naşterea a avut loc înainte de recăsătorirea mamei.
Dacă însă copilul este conceput după desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei, el nu mai este considerat
din căsătorie.
Copilul din căsătorie are o situaţie probatorie facilă, el trebuie să dovedească doar faptul cert şi conex al
căsătoriei mamei sale pentru a beneficia de prezumţia de paternitate.
Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească,
după caz. Copilul din afara căsătoriei este copilul conceput şi născut înainte de căsătorie sau după desfacerea,
încetarea sau anularea acesteia, chiar dacă părinţii lui s-au căsătorit ulterior naşterii sale, dar şi copilul ai cărui
[136]
părinţi nu sunt căsătoriţi între ei . Copilul aflat în această situaţie trebuie să dovedească relaţiile sexuale între-
ţinute de mamă cu pretinsul tată în perioada timpului legal al concepţiei.
Articolul 426 NCC prevede că paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu
mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii. Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte
că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil. Această extindere a prezumţiei de paternitate şi în favoarea
copilului din afara căsătoriei este condiţionată de convieţuirea mamei cu pretinsul tată în perioada timpului
legal al concepţiei. În practica judiciară s-a precizat că prin convieţuirea mamei cu pretinsul tată se înţelege traiul
în comun în aceeaşi locuinţă sau existenţa unor legături statornice, cu caracter de continuitate. Din acest punct
de vedere, nu mai este suficientă dovedirea unei relaţii întâmplătoare sau sporadice a pretinsului tată cu mama
[137]
copilului, care nu poate fi considerată convieţuire în sensul legii .
Credem că prezumţia cuprinsă în art. 426 nu reprezintă o nouă modalitate de stabilire a filiaţiei faţă de tatăl din
afara căsătoriei, ci doar un mijloc de probă în cadrul acţiunii în stabilirea acestei filiaţii. Ca urmare, filiaţia faţă de
tatăl din afara căsătoriei se stabileşte doar prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.
Aplicarea directă a prezumţiei de paternitate la copilul din afara căsătoriei este inadmisibilă din mai multe
puncte de vedere: în primul rând, legiuitorul a înţeles să indice expres, într-un text cu titlu corespunzător, toate
modurile de stabilire a filiaţiei, iar o astfel de omisiune ar fi nepermisă, pentru că filiaţia reprezintă un domeniu
sensibil, în care interesul copilului are un rol foarte important. În al doilea rând, aplicarea acestei prezumţii în afa-
ra unei acţiuni judecătoreşti ar presupune dovedirea convieţuirii în faţa autorităţii administrative care întocmeşte
actul de naştere, ceea ce este de neconceput. În cazul copilului din căsătorie, situaţia este simplificată de
existenţa certificatului de căsătorie, care este un înscris oficial, însă un astfel de document nu există în cazul
[138]
concubinilor, uniunea liberă nefiind supusă niciunei înregistrări .

[135]
Astfel, în literatura juridică s-a arătat că, în timp ce filiaţia faţă de mamă, având la bază faptul material şi neîndoielnic al
naşterii, se poate dovedi mult mai uşor, filiaţia faţă de tată, rezultând din faptul concepţiei, se stabileşte mai anevoios. Această
dificultate decurge din aceea că faptul concepţiei nu poate fi dovedit direct, ci trebuie probate împrejurări conexe, certe, din
care să se poată deduce procreaţia (AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit.,p. 180). Literatura veche sublinia și
un alt aspect, anume cel al necesității stabilirii maternității înaintea paternității. În prezent, datorită progreselor științei, această
ordine nu mai are importanță. De altfel, art.450 alin.1 Cod civil prevede că numele copilului din afara căsătoriei este cel al
părintelui față de care filiația a fost mai întâi stabilită. Din această dispoziție se desprinde concluzia că legiuitorul actual nu
stabilește o ordine în cercetarea filiației, E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.361.
[136]
A se vedea I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 321. În această situaţie, copilul are la naştere poziţia unui copil din
căsătorie, beneficiind de faptul că mama sa este căsătorită. Dacă însă soţul mamei exercită cu succes o acţiune în tăgada
paternităţii, copilul va deveni, retroactiv, copil din afara căsătoriei.
[137]
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1499/1964, în C.D. 1964, p. 131; C.S.J., s. civ., dec.
nr. 799/1990, în V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 180. În aceste cazuri s-a decis că, atunci când, din motive obiective, cum ar
efectuarea serviciului în localităţi diferite, pretinsul tată nu poate să convieţuiască cu mama copilului, vizitele făcute chiar la
intervale mai mari pot fi considerate relaţii de convieţuire.
[138]
În Franţa, uniunile libere sau pactele civile de solidaritate (PACS) sunt supuse unor formalităţi de publicitate, astfel că
relaţiile de convieţuire stabile se pot dovedi în acest mod.
129
___________________________________________________________________________________________________

§2. Dovada filiaţiei

221. Articolul 409 NCC prevede că filiaţia se dovedeşte prin actul de naştere întocmit în registrul de stare
civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza acestuia.
Din interpretarea literală a acestui text legal pare a se desprinde concluzia că dovada filiaţiei se poate face
numai prin actele de stare civilă, respectiv prin certificatul de naştere eliberat pe baza actului întocmit în
registrul de stare civilă. Credem că interpretarea trebuie să fie în sensul că actele de stare civilă reprezintă
mijlocul de dovadă cel mai utilizat şi, atunci când sunt conforme cu posesia de stat, instituie o prezumţie absolută
de filiaţie. Deşi dispoziţia pare a fi limitativă, ea nu poate exclude alte moduri de dovedire a filiaţiei, ca hotărârea
judecătorească, dar şi existenţa unor situaţii excepţionale, în care filiaţia poate fi dovedită cu orice mijloc de probă
(art. 103 NCC) şi chiar peste ceea ce rezultă din actul de naştere [art. 411 alin. (3) NCC].
Această concluzie este susţinută şi de dispoziţiile Secţiuniia 3-a din Capitolul III al Cărţii I „Despre persoane” a
Codului civil, care se referă la starea civilă şi la dovada acesteia în general, nu numai cu referire la filiaţie.
Articolul 99 prevede că starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit
legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. Actele de
stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările
personale ale ofiţerului de stare civilă şi până la proba contrară, pentru celelalte menţiuni.
Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte
persoane, cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a
stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o
acţiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre îşi pierde efectele la data rămânerii
definitive a celei de-a doua hotărâri.
Articolul 103 NCC prevede că starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice
mijloace de probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare
civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
Evident că toate aceste dispoziţii generale se aplică în mod corespunzător şi dovedirii filiaţiei prin intermediul
actelor de stare civilă.
În cazul copilului din căsătorie, dovada filiaţiei se realizează tot prin intermediul certificatului de naştere.

§3. Posesia de stat

3.1. Noţiune şi condiţii
[139]
222. Pentru prima dată în legislaţia română, art. 410 NCC defineşte posesia de stat , cele trei elemente ale
140
acesteia şi caracterele pe care trebuie să le îndeplinească pentru a produce efectele de stare civilă .
[141]
Posesia de stat sau folosinţa stării civile (aparenţa) este definită ca fiind starea de fapt care indică
legăturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că face parte. Prin definiţie se
[142]
subliniază faptul că posesia de stat este o stare de fapt ce are în vedere dinamica stării civile , ca atribut de
identificare a persoanelor, respectiv folosirea acesteia în scopul producerii anumitor efecte.
Potrivit art.421 alin2. Cod civil, posesia de stat reprezintă și un mijloc de probă a filiației.

223. Cele trei elemente principale ale posesiei de stat sunt:

[139]
Lato sensu, prin extindere a sensului restrâns corespunzător numai drepturilor reale principale care au ca obiect bunuri
corporale, posesia semnifică starea de fapt corespunzătoare exercitării unui drept subiectiv civil, patrimonial sau nepatrimonial
(V. STOICA, Drept civil. Drepturile reale principale,vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 152).
140
Pentru o analiză a reglementării actuale a posesiei de stat, a se vedea T. Bodoașcă, Discuții parțial critice privitoare la
posesia de stat în reglementarea Codului civil, în Dreptul nr.9/2014, p.31-42.
[141]
Posesia de stat nu este acceptată în ţările germanice, anglo-saxone şi scandinave, dar are un rol major în Franţa,
dobândind efecte lărgite după anul 1982, respectiv a devenit probă directă a filiaţiei naturale. În doctrina franceză s-a arătat că
posesia de stat are avantajul realismului, este o probă spontană, traduce filiaţia vie, cea pa care faptele şi sentimentele o
exprimă. Ea este prin definiţie pacifistă şi are toate virtuţile aparenţei liniştitoare (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 344).
[142]
G. BOROI, Drept civil. Partea generală. Persoanele,Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 460). În doctrină s-a arătat că starea
civilă are în vedere ˝statica˝, pe când folosirea starii civile are în vedere ˝dinamica˝ acestui atribut de identificare a persoanei fizice, M.
Avram, Drept civil...op.cit., p.353.
130
___________________________________________________________________________________________________

– tractatus, copilul este considerat de o persoană ca fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar
copilul se comportă faţă de această persoană ca fiind părintele său. Acesta defineşte statutul copilului în relaţia
directă cu părintele său;
– fama presupune recunoaşterea copilului de către familie şi societate ca fiind al persoanei despre care se
pretinde că este părintele său. Acest element devine fundamental în cazul în care copilul se naște mort sau
moare imediat după naștere, astfel că tractatus sau recunoașterea socială a copilului de către părinte nu a mai
143
avut loc ;
– nomeneste elementul care individualizează persoana prin numele pe care îl poartă şi care trebuie să fie cel
al persoanei despre care se pretinde că îi este părinte.
Din formularea textului legal, potrivit cu care posesia de stat constă, în principal, în oricare dintre cele trei
elemente indicate mai sus, rezultă că enumerarea este exemplificativă şi că mai există alte elemente secundare
144
sau subsidiare ale posesiei de stat .
Elementele secundare sau accesorii se constituie din orice alte împrejurări din care poate rezulta posesia de
stat cum sunt, de exemplu, faptul că persoana care susține că face parte dintr-o anumită familie deține fotografii
ale membrilor familiei sau faptul că bărbatul despre care se susține că ar fi tatăl unui copil a făcut declarația de
145
naștere a acestuia etc.

224. Posesia de stat îşi răsfrânge efectele, în principal, asupra regimului probator. Ea creează o prezumţie
simplă că starea civilă folosită de o anumită persoană este reală. Fiind vorba despre o prezumţie iuris
tantum, se permite dovada contrară sau completarea probatoriului prin orice mijloc de probă. Dacă posesia de
stateste concordantă şi cu actul de naştere, atunci prezumţia că starea civilă ce rezultă din acestea este
reală devine absolută. Caracterul absolut al stării civile rezultate din posesia de stat conformă cu actul de
naştere este recunoscut şi de legiuitor prin art. 411. Întrunirea cumulativă a celor trei elemente este garanţia că
efectele de atribuire a unei stări civile nu se produc decât în cazuri perfect justificate. Caracterul absolut este
[146]
înfrânt numai în cazul în care se dovedeşte substituirea de copii şi în cazul adopţiei .

225. Ca şi în cazul posesiei, stare de fapt ce poate duce în anumite condiţii la dobândirea proprietăţii, posesia
de stat, ca folosinţă a stării civile, trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă. Posesia de stat
devine utilă, respectiv produce efectele probatorii prevăzute de lege numai dacă întruneşte sumativ aceste
calităţi. Absenţa oricărui atribut duce la vicierea sa şi împiedică naşterea prezumţiei, simplă sau absolută, de
existenţă a acelei stări civile.
Posesia de stat este, până la un punct, comparabilă cu cea a unui bun, ambele având funcţie probatorie, de
consolidare şi, în unele condiţii, de dobândire şi de stingere. Ca urmare, credem că putem analiza atributele sale
raportându-ne la cele ale posesiei reglementate în art. 922-925 NCC.
Continuitatea este definită ca fiind o exercitare fără intermitenţe anormale sau în mod neregulat. Modalitatea
de exercitare are în vedere elementul corpus al posesiei, element care nu se regăseşte la posesia de stat, deci
trebuie să avem în vedere ca starea civilă exercitată în fapt să fie aceeaşi şi folosită tot timpul.
Opus atributului paşnic apare viciul violenţei, iar sub acest aspect, posesia este tulburată atât timp cât este
dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu au fost provocate de altă persoană.
Textul art. 924 NCC pune capăt egalităţii de tratament care exista între violenţa activă şi cea pasivă, egalitate
[147]
criticată sub imperiul vechiului Cod civil . Ca urmare, cel ce începe sau dobândeşte folosinţa unei stări civile
prin violenţă are o posesie de stat viciată şi nu poate dobândi niciun beneficiu de pe urma acesteia.
Posesia de stat este considerată clandestină dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută. Este firesc
să fie aşa, atât timp cât am arătat că toate elementele sale presupun recunoaşterea publică a persoanei sub un
anumit nume şi cu un anumit statut în familie şi în societate.

143
E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.365
144
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit.,p. 320. Doctrina anterioară actualului Cod civil era unanimă în a considera
că cele trei elemente, şi numai ele, compun posesia de stat. În al doilea rând, în literatura juridică s-a susţinut că
posesia de stat rezultă din întrunirea cumulativă a celor trei elemente, nomen, tractatus şi fama. S-a arătat chiar că,
dacă unul dintre cele trei elemente nu există, de exemplu, cunoscuţii mamei ştiu că nu a născut copilul, nu se poate vorbi de
folosirea stării civile. Al. Bacaci, V.C. Dumitrache și C.C. Hageanu, op.cit., p.171. Față de redactarea actuală a art.410 Cod
civil, această opinie nu mai poate fi susținută, posesia de stat putând rezulta din oricare dintre împrejurările principale sau
secundare, nu neapărat din întrunirea cumulativă a celor principale.
145
E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.365 și autorii francezi citați (notele 6 și 7).
[146]
GH. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 376; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 319-321; AL.BACACI,V.C. DUMITRACHE, C.C.
HAGEANU, op. cit., p. 171.
[147]
V. STOICA, op. cit., vol. I, p. 173.
131
___________________________________________________________________________________________________

Posesia de stat trebuie să fie şi neechivocă, adică să nu existe niciun dubiu cu privire la starea civilă alegată
de persoana respectivă. Includerea acestui atribut printre cele care dau utilitate posesiei de stat este curioasă, în
contextul în care acelaşi legiuitor, dând probabil eficienţă unor opinii doctrinare, nu l-a inclus printre atributele
[148]
posesiei utile asupra unui bun corporal .

3.2. Posesia de stat conformă cu actul de naştere – dovadă absolută a filiaţiei faţă de mamă
226. Potrivit art. 411 NCC, „nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât aceea ce
rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu acesta”.Deşi acest articol este cuprins în
subsecţiunea „Dispoziţii generale” din cadrul secţiunii referitoare la stabilirea filiaţiei, el are aplicare limitată
numai la filiaţia faţă de mamă. Anterior, Codul familiei, prin art. 51, reglementa aceeaşi prezumţie absolută de
filiaţie bazată pe folosirea stării civile conforme cu certificatul de naştere. Referirea se făcea în general la copil şi
la filiaţie, însă unanim s-a admis că textul are în vedere numai filiaţia faţă de mamă, pentru că se afla în secţiunea
referitoare la aceasta.
În cazul filiaţiei faţă de tată, indiferent dacă este vorba despre paternitatea din căsătorie sau din afara
căsătoriei, prezumţia este relativă. Această concluzie se desprinde în primul rând din formularea restrictivă a art.
411, dar şi din numeroasele prevederi care reglementează tăgada de paternitate şi contestarea paternităţii atât
din căsătorie, cât şi din afara ei. Doar interpretarea per a contrarioa art. 421 NCC, care prevede că orice per-
soană interesată poate contesta oricând, prin acţiune în justiţie, filiaţia stabilită printr-un act de naştere ce nu este
conform cu posesia de stat, pare a conduce spre concluzia contrară, însă o astfel de interpretare nu se
coroborează cu dispoziţiile amintite mai sus.
Aşa cum am arătat deja, textul legal prevede că nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă
decât aceea ce rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu acesta. Actul de naştere este, ca
orice act de stare civilă, un înscris autentic, care cuprinde atât împrejurări declarate de părţi, cât şi împrejurări
constatate personal de agentul instrumentator. Primele se consemnează ca urmare a declaraţiilor părţilor şi fac
dovadă numai până la proba contrară, iar cele constatate personal de către ofiţerul de stare civilă fac dovadă
până la înscrierea în fals. Întrucât ambele elemente ale maternităţii, faptul naşterii şi identitatea copilului, se con-
semnează în actul de naştere pe baza declaraţiei părţilor, în privinţa lor actul de naştere face dovada până la
proba contrară. Totuşi, potrivit alin. (2), starea civilă a copilului nu poate fi contestată atâta timp cât el
foloseşte o stare civilă conformă cu certificatul de naştere. Neconformitatea stării civile cu actul de naştere
este deci o condiţie impusă de lege pentru ca maternitatea să poată fi luată în discuţie. Aşa cum s-a arătat în
[149]
doctrină , conformitatea stării civile nu poate exista decât în ipoteza în care certificatul de naştere dovedeşte
ambele elemente, adică atât faptul naşterii, cât şi al identităţii copilului, opinie pe care o considerăm întemeiată şi
sub actuala legislaţie.

227. Alineatul (2) al art. 411 consacră o prezumţie irefragabilă de filiaţie în favoarea persoanei care
foloseşte o stare civilă conformă cu actul său de naştere. Aceasta se regăsea şi în art. 51 C. fam., iar în
[150]
doctrină s-a susţinut că ideea de conformitate a stării civile nu poate exista decât în ipoteza în care certificatul
de naştere dovedeşte ambele elemente, adică atât faptul naşterii, cât şi al identităţii copilului. În acelaşi sens,
considerăm şi noi că, într-adevăr, certificatul de naştere dovedeşte nu numai faptul că femeia a născut, dar şi că
acel copil despre a cărui stare civilă este vorba este copilul pe care ea l-a născut.
Prezumţia poate fi răsturnată numai dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o
substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a
născut, caz în care se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă. Trebuie să remarcăm că
răsturnarea prezumţiei de maternitate întemeiate pe folosinţa stării civile conforme cu actul de naştere se poate
face numai printr-o hotărâre judecătorească ce ar stabili o substituire de copii sau faptul că o altă femeie decât
cea care l-a născut a fost înregistrat ca mamă a copilului, iar astfel de cazuri se ivesc foarte rar în practică.
După ce a fost răsturnată prezumţia, dovada adevăratei filiaţii se poate face prin orice mijloc de probă, pentru
că faptul naşterii este un fapt material.
Puterea doveditoare a actului de naştere este înfrântă numai în cazul adopţiei, când, potrivit legii, se
[151]
întocmeşte un nou act de naştere pentru cel adoptat, în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti . În acest
caz, noul act de naştere nu dovedeşte faptul naşterii, pentru că mama adoptatoare nu a născut, aceste
împrejurări fiind dovedite de vechiul act de naştere. Nevoia dovedirii filiaţiei reale a celui adoptat poate apărea în
[148]
În art. 922 NCC se prevede că nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină. Vechiul Cod civil prevedea
aceleaşi vicii ale posesiei, însă majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei a considerat o eroare nepreluarea viciului echivocităţii
menţionat expres în Codul civil francez. Au existat însă şi opinii în sensul că echivocitatea nu este un viciu al posesiei, în acest
sens a se vedeaV. STOICA, op. cit., vol. I, p. 174.
[149]
A se vedea I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 299; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 170.
[150]
A se vedea I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 299.
[151]
A se vedeaI.P. FILIPESCU, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate,Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 35.
132
___________________________________________________________________________________________________

cazul invocării unor impedimente la încheierea căsătoriei sau la desfacerea adopţiei, când părinţii fireşti
[152]
redobândesc drepturile părinteşti .

§4. Prezumţia timpului legal al concepţiunii

228. Prezumţia timpului legal al concepţiei a fost cuprinsă în prima subsecţiune a părţii referitoare la stabilirea
filiaţiei, la dispoziţii generale, întrucât prezintă importanţă atât pentru stabilirea paternităţii copilului din căsătorie,
cât şi a celui din afara căsătoriei. În stadiul actual de dezvoltare a mijloacelor ştiinţifice, este posibilă stabilirea mai
exactă a momentului concepţiei, dar încă este necesară această prezumţie legală, pentru că durata sarcinii diferă
de la caz la caz.
Timpul legal al concepţiei se stabileşte făcând diferenţa dintre durata maximă a gestaţiei, fixată de legiuitor la
300 de zile, şi durata minimă, fixată la 180 de zile. Rezultă, aşadar, că perioada legală de concepţie este de 121
[153]
de zile , deoarece calculul se face „zi cu zi” şi se situează înaintea naşterii copilului. Fiind un termen calculat
pe zile, ziua naşterii, care este şi ziua de plecare a termenului, dies a quo, nu se socoteşte, dar se include în
termen ziua de împlinire a acestuia, dies ad quem, astfel că perioada va fi, aşa cum am arătat, de 121 de zile.
Aplicarea acestei prezumţii la copilul din căsătorie are loc în situaţia în care copilul este născut după
desfacerea, încetarea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei, respectiv la mai puţin de trei sute de zile de la
desfacerea, încetarea sau desfiinţarea acesteia, altfel, copilul nu este nici născut, nici conceput în timpul căsă-
toriei şi, deci, prezumţia instituită de art. 414 NCC nu devine incidentă.
În cazul copilului născut în afara căsătoriei, pentru a se admite acţiunea în stabilirea paternităţii, este nevoie
[154]
să se dovedească existenţa relaţiilor sexuale dintre mamă şi pretinsul tată în perioada legală de concepţie , iar
pentru a se aplica prezumţia de paternitate, este necesară dovada convieţuirii mamei cu pretinsul tată în aceeaşi
perioadă.
Apreciind progresele pe care medicina le-a cunoscut în acest domeniu, legiuitorul a renunţat la caracterul
absolut al prezumţiei timpului legal al concepţiei. Anterior, sub reglementarea vechiului Cod civil şi a Codului
familiei, doctrina a fost unanimă în a aprecia că prezumţia timpului legal al concepţiei are un caracter absolut. O
primă opinie a susţinut că sensul absolut ce se atribuie prezumţiei timpului legal al concepţiei se referă atât la
inadmisibilitatea dovedirii faptului concepţiei peste limitele stabilite de legiuitor, cât şi la inadmisibilitatea dovezii
[155]
că aceasta a avut loc într-o anumită subperioadă a timpului legal al concepţiei .
Opinia majoritară a susţinut că sensul ce trebuie conferit caracterului absolut al acestei prezumţii este acela că
nu se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de 180 de zile şi nici că a fost mai lungă de 300 de zile, dar este
admisibilă dovada că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită parte din timpul stabilit de lege ca fiind al
[156] [157]
concepţiei . Această opinie a fost îmbrăţişată şi de practica judiciară , întrucât a fost considerată mai realistă
şi în interesul copilului, netinzând cu orice preţ la stabilirea unei paternităţi artificiale.

[152]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 171.
[153]
Aceste perioade s-au stabilit prin generalizarea datelor ştiinţifice potrivit cărora cea mai scurtă gestaţie a fost de 186 de
zile, iar cea mai lungă de 286 de zile. Legiuitorul le-a fixat totuşi la 300, respectiv 180 de zile, pentru a evita erori în
defavoarea copilului. În lucrările medicale recente se arată că 4% dintre sarcini durează 43 de săptămâni, mai exact 301, 302
sau 303 zile. Cea mai lungă sarcină consemnată în literatura medicală de specialitate a fost de 398 de zile. Fătul a fost născut
viu, dar anencefal, această afecţiune şi sindromul de post maturitate fiind cel mai des întâlnite în caz de sarcină prelungită.
[154]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 2264/1992, înV. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 184-186.
[155]
A se vedea T.R. POPESCU, op. cit., vol. II, p. 45; P. ANCA, Rudenia în dreptul RSR,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 65; I. ALBU, Dreptul familiei, p. 228.
[156]
A se vedea I.P. FILIPESCU, Unele probleme în legătură cu stabilirea paternităţii, în R.R.D. nr. 12/1970, p. 87-90.
Adoptarea uneia sau alteia dintre opiniile expuse are nu numai semnificaţii de ordin teoretic, ci şi importante consecinţe
practice, soluţiile care se impun în anumite cazuri fiind diametral opuse – în acest sens, a se vedea sentinţa civilă nr.
1545/1982 a Judecătoriei Sibiu şi decizia civilă nr. 526/1982 a Tribunalului judeţean Sibiu, nepublicate. Judecătoria a respins
acţiunea în stabilirea paternităţii, întrucât, deşi s-a dovedit existenţa relaţiilor intime începând cu 20 iulie 1980 între reclamantă
şi pârât, prin expertiză s-a stabilit că minora a cărei paternitate era în litigiu a fost concepută la o dată anterioară. Tribunalul,
dimpotrivă, a admis acţiunea, socotind că, dacă s-a dovedit că în perioada timpului legal al concepţiei au existat relaţii intime
între părţi, faptul concepţiei este stabilit, neputându-se face dovada că zămislirea a avut loc într-o subperioadă în care între
părţi nu au existat niciun fel de relaţii
(AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 185). În acelaşi sens, a se vedea şi AL. BACACI, O. UNGUREANU, Notă
la decizia civilă nr. 526/1982 a Tribunalului judeţean Sibiu, în R.R.D. nr. 10/1983, p. 53-56; M. MAYO, Despre posibilitatea
determinării, prin probe ştiinţifice, a datei concepţiei probabile a copilului, în R.R.D. nr. 7/1978, p. 17 şi urm.
[157]
Trib. jud. Maramureş, dec. civ. nr. 912/1976, în R.R.D. nr. 2/1978, p. 38, cu notă de
P. ANCA; Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea judecătorească nr.
58/1968, dec. nr. 13/1991, în Dreptul nr. 1/1992, p. 111.
133
___________________________________________________________________________________________________

În ceea ce ne priveşte, am considerat întemeiată cea de-a doua opinie, care este confirmată de legiuitor prin
[158]
noul Cod civil, ce permite chiar dovada faptului concepţiei în afara intervalului de 121 de zile şi soluţionează
tranşant controversa existentă în doctrină. Înlăturarea caracterului absolut al prezumţiei este salutară, ea
răspunzând nevoilor practice şi teoretice de a se stabili cu certitudine paternitatea, deci adevărul biologic în
legătură cu filiaţia unui copil. Ca urmare, delege lata, este admisibilă dovada, prin mijloace de probă ştiinţifice,
amomentului real al concepţiei, situat între limitele extreme stabilite de legiuitor sau în afara acestora.
După ce s-a stabilit data concepţiei, urmează a doua etapă, anume stabilirea autorului concepţiei, care se
realizează tot prin prezumţii:
– prezumţia de paternitate, în cazul copilului din căsătorie;
– existenţa unor relaţii intime, de coabitare sau de concubinaj, în cazul copilului din afara căsătoriei.
Această serie de prezumţii consacrate în materia stabilirii paternităţii a avut ca scop probarea unor fenomene
greu de dovedit în mod direct înainte de apariţia probelor ştiinţifice. De aceea, credem că ele îşi vor pierde din
importanţă sau chiar vor deveni lipsite de sens în cazul procreării artificiale şi, mai ales, dacă aceasta se va putea
realiza post mortem. De altfel, în doctrină s-a susţinut că toate prezumţiile absolute prezintă o anume doză de
relativitate, căci, „dacă ele exprimă la un moment dat un adevăr inextricabil, procesul şi progresul cunoaşterii le
fac amendabile odată cu trecerea timpului. Pentru a fi mijloace utile în descoperirea adevărului, şi nu piedici în
calea cunoaşterii, ele trebuie să fie dinamice, să se racordeze continuu la noile coordonate ale cunoaşterii
[159]
umane” . Este ceea ce a făcut legiuitorul renunţând la caracterul absolut al prezumţiei timpului legal al
concepţiei şi permiţând tăgăduirea şi contestarea paternităţii în condiţii mult mai puţin restrictive decât anterior.

Secţiunea a 3-a. Prezumţia de paternitate

§1. Noţiune şi cazuri

229. Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Având în vedere că,
aşa cum am mai arătat, faptul concepţiei ce stă la baza filiaţiei faţă de tată nu poate fi dovedit în mod direct,
legiuitorul a prevăzut această prezumţie pentru a face dovada paternităţii din căsătorie. Ca urmare, s-a legat pa-
ternitatea de faptul naşterii, deci de filiaţia faţă de mamă. De altfel, în majoritatea cazurilor, cercetarea paternităţii
trebuie să fie precedată de stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acest element fiind cel care fixează statutul de copil
[160]
din căsătorie sau din afara ei şi modul în care paternitatea urmează a fi stabilită .
[161]
Prezumţia de paternitate permite ca un copil născut sau conceput în timpul căsătoriei să îşi dovedească
paternitatea făcând dovada unor fapte certe şi uşor de dovedit: filiaţia faţă de mamă şi căsătoria acesteia la data
concepţiei sau a naşterii sale. Ca orice prezumţie legală, şi prezumţia de paternitate are rolul de a-l scuti pe copil
de obligaţia de a dovedi faptul concepţiei şi transferă această obligaţie în sarcina soţului mamei, dacă acesta
doreşte să tăgăduiască sau să conteste paternitatea astfel stabilită. Aşa se explică de ce, deşi legătura de filiaţie
dintre tată şi copil se bazează pe faptul concepţiei, legiuitorul leagă paternitatea şi de faptul naşterii.
Forţa prezumţiei de paternitate a fost justificată de-a lungul istoriei prin importanţa acordată instituţiei
căsătoriei, precum şi faptului că familia a reprezentat mult timp un grup coerent, un ansamblu de interese
convergente, privite ca un interes unic. Abia în secolul al XX-lea, când s-au conturat şi recunoscut drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului, iar ulterior şi ale copilului, accentul s-a mutat de pe grup pe indivizii care îl
alcătuiesc, ceea ce explică transformările legislative actuale în legătură cu paternitatea. Când vorbim despre
schimbări majore în cadrul filiaţiei faţă de tată ne referim, în principal, la lărgirea cadrului procesual pentru
acţiunea în tăgada paternităţii şi la extinderea efectelor probatorii ale prezumţiei de paternitate şi în cazul copilului
născut în afara căsătoriei.

[158]
În vechiul drept francez era permisă dovada faptului că sarcina a fost mai scurtă de 6 luni sau mai lungă de 10 luni,
existând situaţii în care s-a permis a se dovedi o sarcină de 11 luni (în anul 1653) şi de 16 luni (în anul 1827). Evident că
probele nu au fost ştiinţifice, motivul pentru care s-au admis aceste acţiuni fiind legitimarea unui copil după decesul soţului
mamei. După adoptarea Codului civil, prezumţia a devenit absolută în ceea ce priveşte limitele externe, însă în interiorul
termenului copilul poate alege momentul care îi convine ca moment al concepţiei, fără a se permite vreunei persoane să facă
dovada contrară (omnimelioremomento).
[159]
Pledoarii pentru relativizarea prezumţiilor au existat şi în perioada în care era în vigoare Codul familiei (a se vedea I.
DELEANU, V. MĂRGINEANU, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 221-222).
[160]
Evident că şi această regulă este afectată de progresele ştiinţei medicale, astfel că astăzi este posibilă cercetarea
paternităţii unui copil care nu are maternitatea stabilită, cercetare care se va face exclusiv pe baza probelor ştiinţifice.
[161]
Această modalitate de stabilire a paternităţii este o moştenire a dreptului roman, care a consacrat adagiul pater is est
quemnuptiae demonstrant (Digeste 2,4,5).
134
___________________________________________________________________________________________________

[162]
De lege lata,prezumţia de paternitate este fără dubiu o prezumţie relativă , care poate fi răsturnată prin
proba contrară făcută în cadrul unei acţiuni în justiţie. Recunoaşterea mamei sau a tatălui biologic al copilului sunt
ineficiente, fiind necesar să se dovedească faptul că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Împrejurarea că încă există anumite condiţii în care se exercită acţiunea în tăgadă de paternitate nu este de
natură a schimba acest caracter.
În literatura juridică s-a arătat că această prezumţie reflectă în majoritatea cazurilor realitatea, bazându-se pe
[163]
obligaţia de fidelitate dintre soţi . Realismul prezumţiei este dat şi de fundamentul ei, care diferă după cum
vorbim despre concepţia sau naşterea unui copil în cadrul căsătoriei, astfel că, în pofida simplităţii şi unităţii textu-
[164]
lui legal, în fapt vorbim despre o dublă prezumţie de paternitate .

230. O primă formă a prezumţiei vizează copilul conceput în timpul căsătoriei şi, la rândul ei, include două
situaţii. Prima, şi cel mai des întâlnită, este aceea în care copilul este conceput şi născut în cadrul căsătoriei.
În acest caz, fundamentul prezumţiei de paternitate îl constituie îndatorirea de fidelitate care există între soţi, atât
sub aspect activ, cât şi pasiv. Ea presupune ca în timpul căsătoriei soţii să întreţină relaţii intime unul cu celălalt şi
să se abţină de a avea legături extraconjugale. Deşi această îndatorire este uneori încălcată, legea a considerat
că, de regulă, ea este respectată, iar prezumţia corespunde adevărului. Atunci când soţul mamei nu este tatăl
copilului, el poate răsturna prezumţia prin acţiunea în tăgada paternităţii. Prezumţia de paternitate este şi o
[165]
reflectare a principiului monogamiei .
A doua situaţie este cea a copilului conceput în timpul căsătoriei şi născut după încetarea, desfacerea,
declararea nulităţii sau anularea căsătoriei şi care are ca tată pe fostul soţ al mamei. Condiţia care trebuie
îndeplinită pentru aplicarea prezumţiei în acest caz este ca naşterea copilului să fi avut loc înainte de împlinirea a
300 de zile de la încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei sau, dacă naşterea se situează după acest
termen, să se facă dovada cu mijloace ştiinţifice a concepţiei în timpul căsătoriei.
Pentru a stabili corect momentul până la care durează căsătoria, trebuie specificat că acesta este diferit la
divorţ, deces sau desfiinţarea căsătoriei. În cazul divorţului, căsătoria este desfăcută la data rămânerii definitive a
hotărârii de divorţ; în cazul decesului unui soţ, căsătoria încetează la data morţii fizic constatate sau la data
[166]
stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte . În cazul anulării sau declarării nulităţii căsătoriei,
momentul desfiinţării căsătoriei va fi, numai în privinţa copiilor şi a soţului de bună-credinţă, data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei. Aceste date se vor corobora cu prezumţia timpului
legal al concepţiei, pentru a se stabili dacă data concepţiei se plasează în timpul căsătoriei sau în afara ei. Din
acest punct de vedere, nu are importanţă pentru aplicabilitatea ambelor prezumţii întreruperea de fapt a convie-
ţuirii sau declararea dispariţiei soţului.

231. O situaţie deosebită ce poate apărea este aceea în care mama divorţată sau văduvă naşte un copil la
mai puţin de 300 de zile de la desfacerea sau încetarea căsătoriei, dar după ce a intrat într-o nouă căsătorie.
[167]
Acest conflict de paternitate nu mai este reglementat expres de lege, aşa cum era în Codul familiei , şi ridică
problema de a şti care element este mai important: concepţia sau naşterea. Deşi lipsa unei prevederi exprese ar
putea duce la concluzia că faptul concepţiei, ce constituie fundamentul paternităţii, este mai important, credem că
jurisprudenţa ar trebui să recunoască soluţia anterioară ca fiind cea mai raţională, întrucât era întemeiată pe
ideea că bărbatul care se căsătoreşte cu o femeie însărcinată recunoaşte tacit copilul. Dacă paternitatea nu

[162]
Sub vechea reglementare, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 78/1995 (M. Of. nr. 294 din 20 decembrie 1995), a
arătat că „susţinerea că această prezumţie ar avea un caracter relativ trebuie înlăturată, deoarece ea este contrazisă de
întreaga economie a art. 53 şi a
art. 54 C. fam.” Şi în doctrină s-a susţinut că ar fi o prezumţie mixtă, pentru că răsturnarea ei se putea face în condiţii extrem
de restrictive în ceea ce priveşte titularul acţiunii, termenele şi proba nepaternităţii.
[163]
A se vedea I. ALBU, Dreptul familiei, p. 230.
[164]
În sensul că există două prezumţii de paternitate (în funcţie de naşterea sau concepţia în timpul căsătoriei), a se vedea
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 182;
I. ALBU, op. cit., p. 230. Sub reglementarea Codul familiei, această opinie era susţinută şi de formularea art. 53, care se referea
în două alineate diferite la copilul născut şi la cel doar conceput în timpul căsătoriei. În sensul că prezumţia este unică, I.P.
FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 343. Oricum, în ambele opinii, s-a admis că distincţia este doar teoretică, efectele
prezumţiei fiind aceleaşi.În sensul că prezumția de paternitate are trei forme, respectiv prezumția față de viitorul soț, față de
actualul soț și față de fostul soț al mamei copilului, T. Bodoașcă, Opinii privind timpul legal al concepțiunii și prezumțiile de
paternitate în statornicirea Codului civil, în Dreptul nr.10/2014, p.47.
[165]
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 343.
[166]
A se vedea E. LUPAN, D.A. POPESCU, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 57; GH. BELEIU,
op. cit., p. 271.
[167]
Art. 53 alin. (2) C. fam. prevedea că fostul soţ al mamei este tatăl copilului născut la după desfacerea, declararea
nulităţii sau anularea căsătoriei, numai dacă naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Per a
contrario, dacă mama s-a recăsătorit, tatăl copilului era considerat actualul soţ al mamei. Se dădea astfel prioritate prezumţiei
consacrate în art. 53 alin. (1) C. fam., respectiv prezumţiei întemeiate pe faptul naşterii în timpul căsătoriei.
135
___________________________________________________________________________________________________

corespunde adevărului, ea poate fi tăgăduită sau contestată, caz în care se va relua în discuţie aplicarea
prezumţiei faţă de fostul soţ al mamei, cu condiţia ca, până la naşterea copilului, să nu fi trecut 300 de zile de la
încetarea, desfacerea sau desfiinţare primei căsătorii. Dacă şi fostul soţ al mamei ar reuşi să tăgăduiască
paternitatea copilului, acesta ar avea situaţia juridică a copilului din afara căsătoriei.
În situaţia vizată mai sus, ne aflăm în cazul aşa-numitei duble paternităţi sau a conflictului de paternitate,
[168]
care se soluţionează aplicând prezumţia prioritară stabilită de lege sau de instanţa de judecată .

232. A doua formă a prezumţiei apare în situaţia copilului născut în timpul căsătoriei mamei sale, dar
conceput înainte de căsătorie. De această dată, legiuitorul instituie o prezumţie de recunoaştere tacită a
paternităţii copilului conceput înainte de încheierea căsătoriei, care este mai puternică decât recunoaşterea
expresă a filiaţiei. Aceasta din urmă ar putea fi contestată de orice persoană interesată, pe când, în primul caz,
[169]
paternitatea poate fi tăgăduită numai de persoanele indicate de lege: soţ, copil, mamă şi pretinsul tată biologic .
Fundamentul prezumţiei de paternitate îl constituie deci recunoaşterea tacită de paternitate, dar şi necesitatea
ocrotirii interesului copilului.
Soluţia adoptată de legiuitor în privinţa copilului conceput înainte de căsătorie, dar născut în timpul acesteia,
este practică, întrucât dovada filiaţiei faţă de tată se face mai uşor, nefiind necesară proba concepţiei copilului.
[170]
Aceasta din urmă se va dovedi cu ajutorul altei prezumţii, aceea a timpului legal al concepţiei , sau prin probe
[171]
ştiinţifice, atunci când este posibil .
[172]
233. Un alt conflict de paternitate apare şi în situaţia bigamiei mamei copilului. În acest caz, doctrina a
apreciat întemeiat că prezumţia aplicabilă cu prioritate este cea a paternităţii faţă de cel de-al doilea soţ al mamei,
deşi această a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută. Credem că această soluţie era justificată de faptul
că, de regulă, în cazul bigamiei, cea de-a doua căsătorie este cea mai actuală, dar şi de faptul că nulitatea
căsătoriei nu produce niciun efect în privinţa copiilor. Actualitatea acestor soluţii teoretice pentru cazurile de dublă
paternitate este estompată din ce în ce mai mult de faptul că probele ştiinţifice pot stabili cu certitudine cine este
tatăl copilului, astfel că, în măsura în care adevărul biologic poate fi stabilit, acesta trebuie să triumfe, fără a putea
fi îngrădit din punct de vedere material sau procesual.

§2. Tăgada de paternitate

234. Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Prin
utilizarea formulei „este cu neputinţă”, legiuitorul a păstrat sensul absolut al tăgadei de paternitate consacrat prin
art. 54 C. fam. Având în vedere că prin noul Cod civil s-au relaxat condiţiile în care se poate exercita acţiunea în
tăgada paternităţii, care nu mai este strict personală, credem că sensul în care această expresie trebuie
interpretată este acela că, indiferent cine este titularul acţiunii, în cadrul ei este obligatoriu a se face dovada
nepaternităţii.
Prin acest text de lege se naşte în sarcina reclamantului din acţiunea în tăgada paternităţii obligaţia de a
dovedi că nu soţul mamei este tatăl copilului sau că este cu neputinţă ca el să fie tatăl. Nu este deci suficient a se
dovedi împrejurări care ar fi în măsură să facă îndoielnică paternitatea sa, însă considerăm că este posibilă şi
suficientă dovedirea legăturii de filiaţie faţă de un alt bărbat. Aceasta din urmă face dovada absolută a
nepaternităţii soţului mamei, ca şi împrejurarea că, de exemplu, copilul născut este de altă rasă decât aceea a
[173]
mamei şi a soţului ei .
Este permis orice mijloc de probă prin care se poate fundamenta concluzia imposibilităţii ca soţul mamei să fie
tatăl acelui copil. Deşi practica judiciară şi doctrina au considerat ca fiind astfel de împrejurări atât neputinţa
[174]
fizică , datorată impotenţei bărbatului sau imposibilităţii existenţei unor relaţii intime între soţi atunci când, de
[175]
exemplu, unul dintre ei se află în stare de detenţie, cât şi neputinţa morală , care există în situaţia unor
neînţelegeri grave, a unor relaţii atât de mult deteriorate, încât, moralmente, au făcut imposibile relaţiile intime
[168]
A se vedea P. ANCA, op. cit., p. 101; I. ALBU, Dreptul familiei, p. 232-233; AL. BACACI,
V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 182.
[169]
A se vedea P. ANCA, op. cit., p. 62; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 181.
[170]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 182.
[171]
Credem că aceasta este soluţia actuală, ca urmare a înlăturării caracterului absolut al prezumţiei timpului legal al
concepţiei, inclusiv în ceea ce priveşte limitele sale externe.
[172]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 182.
[173]
A se vedea P. ANCA, op. cit., p. 70.
[174]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2518/1973, în I.G. MIHUŢĂ, Repertoriu 1969-1975, p. 40; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a
civ., dec. nr. 150/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 59.
[175]
A se vedea P. ANCA, op. cit., p. 30; T.R. POPESCU, op. cit., vol. II, p. 48; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 741/1969, în I.G.
MIHUŢĂ, Repertoriu 1969-1975, p. 40; Trib. Suprem, dec. civ.
nr. 243/1982, în R.R.D. nr. 12/1982, p. 68 şi dec. civ. nr. 737/1985, în R.R.D. nr. 2/1986, p. 75.
136
___________________________________________________________________________________________________

[176]
între soţi , în ceea ce ne priveşte, apreciem că neputinţa morală nu este de natură a dovedi imposibilitatea
paternităţii soţului mamei. De asemenea, nu sunt suficiente pentru a impune concluzia că soţul mamei nu este
[177] [178]
tatăl copilului simpla mărturisire a mamei în acest sens , adulterul dovedit al soţiei neînsoţit de probe
ştiinţifice sau despărţirea în fapt a soţilor, mai ales dacă se dovedeşte că între soţi relaţiile intime au continuat şi
[179] [180]
în această perioadă . Într-o decizie de speţă, fostul Tribunalul Suprem a arătat că „imposibilitatea ca soţul
mamei să fie tatăl copilului trebuie să rezulte din împrejurări neechivoce, stabilite pe bază de probe
convingătoare”.

235. Dintre mijloacele de probă, expertizele medicale sunt cele mai utile, ele fiind cele care pot stabili în
prezent, cu cea mai mare precizie, legătura de filiaţie pe baza analizei transmiterii caracterelor de la părinţi la
copii. Dezvoltarea impetuoasă a medicinei din ultimele decenii face ca expertizele medico-legale clasice
(serologică, antropologică şi dermatoglifică), mult timp singurele cunoscute şi care puteau stabili cu certitudine
[181]
doar nepaternitatea , să îşi piardă importanţa, pentru că expertizele genetice efectuate în sistemul HLA sau
ADN, care se bazează pe analiza transmiterii genetice a caracterelor, pot stabili cu o probabilitate de 99%
paternitatea unui copil.
Aşa cum am arătat deja, expertizele medico-legale eredo-biologice sunt de mai multe feluri: serologice,
antropometrice-somatice, dermatoglifice şi genetice. Expertiza serologică constă în analiza grupelor sanguine
ale copilului, mamei acestuia şi tatălui prezumat, în cazul paternităţii din căsătorie, sau a celui presupus, în cazul
paternităţii din afara căsătoriei. Concluziile sale sunt certe, în sensul că, în anumite cazuri, paternitatea unui
bărbat se exclude datorită incompatibilităţii grupelor sanguine. În sensul stabilirii legăturii de filiaţie, concluziile
[182]
sale nu sunt decât probabile .
Expertiza antropologică se bazează pe transmiterea, pe cale ereditară, a unor particularităţi anatomice, ca
[183]
fizionomia feţei, conformaţia nasului, a urechilor, malformaţii, boli ereditare etc. Metodele senzorial-subiective
au început a fi suplinite printr-o prelucrare matematică. Neajunsul acestui tip de expertiză este acela că ea se
poate efectua doar după ce copilul a împlinit vârsta de trei ani.
Expertiza dermatoglifică se bazează pe analiza tabloului dermatoglific al copilului, a cărui entitate distinctă
[184]
este rezultatul combinaţiei programelor genetice ale ascendenţilor . Ea a intrat în practica expertizei în ultimii
ani, dovedindu-se un examen ajutător, important în stabilirea filiaţiei, care nu oferă contraziceri sau rezultate
discordante faţă de metoda serologică, deşi prelucrarea datelor se face independent.
Expertiza genetică, cea mai nouă metodă de stabilire a paternităţii, este singura care poate concluziona cu o
probabilitate de 98-99% că un anumit bărbat este tatăl unui copil. Această expertiză se bazează pe analiza
factorului genetic HLA, ale cărui caracteristici se transmit şi pe cale ereditară. Studiile HLA au valoare în sfatul
genetic prenatal şi în terapia preventivă a bolilor congenitale şi de familie, însă constituie, aşa cum am arătat, şi
[185]
un instrument puternic pentru testarea paternităţii .
Dacă două expertize medico-legale efectuate într-o cauză au concluzii contradictorii, instanţele au obligaţia să
[186]
le supună avizării Comisiei Superioare Medico-Legale , în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din O.G.
[187]
nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, republicată .
În plus, pentru a completa aceste probe, se practică şi expertiza capacităţii de procreare. Atunci când prin
această expertiză se constată impotenţa sexuală de coabitare a bărbatului sau sterilitatea sa, care poate fi
[188]
congenitală sau dobândită, paternitatea acestuia este evident exclusă .

[176]
Această imposibilitate există când, de exemplu, între soţi, în perioada concepţiei, au fost două procese, iar soţul a
întreţinut relaţii extraconjugale cu o altă femeie (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2223/1977, în C.D. 1977, p. 110); AL. BACACI,
V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 192.
[177]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 237/1977, în C.D. 1977, p. 112-113 şi dec. civ. nr. 867/1986, în R.R.D. nr. 2/1987, p. 66.
[178]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 81/1961, în J.N. nr. 4/1962, p. 144.
[179]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 484/1976, în C.D. 1977, p. 172.
[180]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 406/1979, în I.G. MIHUŢĂ, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1976-1980,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 29.
[181]
Această dovadă era absolută şi apare în cazul în care există incompatibilitate între grupa sanguină a copilului şi cea a
părinţilor săi. Expertizele amintite nu pot stabili cu certitudine paternitatea, ci doar oferă indicii care, coroborate cu alte probe,
pot ajuta la stabilirea paternităţii.
[182]
A se vedea I. QUAI, V. MĂRGINEANU, M. TERBANCEA, L. POPA, Introducere în teoria şi practica medico-legală, vol. II, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 186 şi urm.
[183]
A se vedea C. VULPE, Cercetarea filiaţiei în lumina progreselor înregistrate de expertiza antropologică, în R.R.D. nr.
10/1977, p. 39.
[184]
A se vedea I. ENESCU, Valoarea probatorie a expertizei dermatoglifice în cercetarea filiaţiei, în R.R.D. nr. 3/1981, p. 24-
27.
[185] th
A se vedea HARRISON’S, Principals of InternalMedicine, 10 edition, London, 1983, p. 332.
[186]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 2441/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 88.
[187]
M. Of. nr. 996 din 10 noiembrie 2005.
137
___________________________________________________________________________________________________

Ca metode indirecte pentru dovedirea paternităţii se utilizează şi cercetarea duratei sarcinii. Prin aceasta se
pot preciza, ştiinţific, timpul dintre raportul fecundant şi data naşterii, gradul de dezvoltare a copilului şi
particularităţile sale la naştere sau, ulterior acestei date, greutatea placentei, dimensiunile copilului pe luni de sar-
[189]
cină, tulburările sarcinii etc.

Secţiunea a 4-a. Recunoaşterea – mijloc

de stabilire a filiaţiei
236. În primul rând, se impune a remarca unificarea regulilor privind recunoaşterea filiaţiei într-o subsecţiune
unică, indiferent dacă recunoaşterea este făcută de mamă sau de tată. În Codul familiei, recunoaşterea filiaţiei
faţă de mamă era tratată distinct de cea faţă de tată, fapt ce a născut opinii divergente referitor la aplicarea
[190]
anumitor texte legale şi a creat premisele unei discriminări absolut nejustificate între mamă şi tată .

§1. Caracterele şi felurile recunoaşterii

237. Recunoaşterea este actul juridic unilateral prin care o persoană, bărbat sau femeie, mărturiseşte
legătura de filiaţie dintre ea şi un copil despre care susţine că este al său. Datorită naturii sale juridice complexe,
[191]
recunoaşterea este supusă atât regulilor privind mărturisirea, cât şi celor privind actele juridice unilaterale .
Deşi produce anumite modificări în statutul social al copilului, recunoaşterea este, fără dubiu, un act
declarativ, întrucât efectele sale sunt retroactive şi se întind până la naşterea, respectiv până la concepţia
copilului, după caz.
Recunoaşterea este un act strict personal, ceea ce înseamnă că nu poate fi făcut decât de către persoana
care susţine că este părintele copilului respectiv sau de un mandatar cu procură specială şi autentică. Nici
moştenitorii şi nici reprezentantul legal al incapabilului nu pot efectua o astfel de recunoaştere.
Recunoaşterea este facultativă, ea trebuind să fie voluntară şi neviciată; în cazul vicierii consimţământului
persoanei care efectuează recunoaşterea, aceasta va fi lovită de nulitate relativă.
Recunoaşterea de filiaţie este un act solemn, care poate fi întocmit numai în formele prevăzute de lege:
declaraţie la serviciul de stare civilă, înscris autentic sau testament.
Recunoaşterea de filiaţie, chiar făcută prin testament, are caracter irevocabil. Odată făcută recunoaşterea,
nu se mai poate reveni asupra ei şi chiar revocarea testamentului nu are acest efect asupra mărturisirii filiaţiei.
Caracterul irevocabil al recunoaşterii este fundamentat în principal pe interesul copilului, care nu se poate afla la
discreţia unei persoane, dar şi pe interesul general al societăţii de a asigura stabilitatea şi realitatea stării civile a
[192]
persoanelor. Eventuala revocare a recunoaşterii ar înfrânge şi principiile mărturisirii , care este irevocabilă [art.
349 alin. (3) NCPC].
În cazul în care recunoaşterea a fost făcută din eroare sau nu corespunde adevărului, ea poate fi contestată
atât de persoana care a făcut-o, cât şi de altă persoană interesată. Această posibilitate nu îi schimbă caracterul
irevocabil, căci contestarea este diferită de revocare. În noul Cod de procedură civilă se prevede expres că
mărturisirea judiciară nu poate fi revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de fapt
scuzabile.

238. Articolul 415 NCC precizează felurile recunoaşterii după următoarele criterii:
– după persoana care efectuează recunoaşterea, aceasta poate viza filiaţia faţă de mamă sau filiaţia faţă de
tatăl din afara căsătoriei;
– în funcţie de copilul recunoscut, vorbim despre recunoaşterea copilului conceput şi nenăscut, a copilului
născut şi în viaţă şi, ultima categorie, recunoaşterea copilului decedat.

239. Cazurile în care recunoaşterea de maternitate poate interveni sunt următoarele:

– dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă şi
– când copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi.

[188]
A se vedea V. BELIŞ, Îndreptar de practică medico-legală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990, p. 134-136.
[189]
A se vedea M. KERNBACH, Medicina judiciară, Ed. Medicală, Bucureşti, 1958, p. 308.
[190]
Ne referim dispoziţiile art. 57 alin. (1) teza finală, potrivit cărora, după moartea copilului conceput şi născut în afara
căsătoriei, acesta poate fi recunoscut de către tatăl său numai dacă a lăsat descendenţi fireşti. Întrucât în partea referitoare la
filiaţia faţă de mamă o astfel de prevedere nu exista, s-a pus problema dacă acest text legal era aplicabil şi în cazul ma-
ternităţii.
[191]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 171.
[192]
A se vedea GH. BELEIU, op. cit., p. 107.
138
___________________________________________________________________________________________________

a) Prima situaţie în care o femeie poate face recunoaşterea copilului său este aceea în care naşterea nu a
fost înregistrată în registrul de stare civilă. Deşi textul pare a se referi la toate cazurile în care naşterea nu a
fost înregistrată, în realitate, aplicarea sa este limitată la cazurile în care lipsa înregistrării este imputabilă mamei,
care nu a făcut declaraţia de naştere. Astfel, dacă la data şi locul naşterii nu existau registre de stare civilă, mama
poate face ulterior recunoaşterea. În schimb, dacă mama a făcut declaraţia de naştere, dar înregistrarea a fost
omisă prin vina ofiţerului de stare civilă, nu se mai impune efectuarea unei noi recunoaşteri, ci sunt aplicabile
dispoziţiile referitoare la întocmirea ulterioară a actului de naştere pe baza declaraţiei făcute anterior potrivit art.
53 lit. a) din Legea nr. 119/1996, republicată. În concluzie, recunoaşterea trebuie făcută doar atunci când fie nu
au existat registre de stare civilă, fie au existat, dar mama nu a făcut declaraţia de naştere.
Dacă naşterea a fost înregistrată, dar registrele de stare civilă s-au distrus sau au dispărut, nu este necesară
recunoaşterea, ci se efectuează reconstituirea actului de naştere, potrivit art. 52 Legea nr. 119/1996.
b) A doua situaţie în care o femeie poate recunoaşte un copil este aceea în care copilul a fost înregistrat din
[193]
părinţi necunoscuţi . O astfel de înregistrare se face în cazul copilului găsit sau abandonat de mamă în spital,
dacă nu a fost stabilită identitatea mamei în termen de 30 de zile (art. 19-20 din Legea nr. 119/1996). În cazul
acestor copii, după trecerea termenelor şi îndeplinirea procedurilor prevăzute de legea specială, se întocmeşte
actul de naştere, în care se înscriu data presupusă sau stabilită a naşterii şi numele stabilit pe cale administrativă.
Deşi textul prevede că se poate recunoaşte numai copilul înregistrat din părinţi necunoscuţi, doctrina a admis
că recunoaşterea poate viza şi copilul care şi-a stabilit anterior filiaţia faţă de celălalt părinte, indiferent de modul
[194]
de stabilire , orice altă interpretare fiind contrară intereselor copilului.
Ipoteza legală se referă numai la situaţia în care mama a abandonat copilul înainte de a face recunoaşterea.
În cazul în care, dimpotrivă, după ce naşterea a fost înregistrată legal pe baza declaraţiei de naştere, mama
părăseşte copilul şi reţine certificatul de naştere, recunoaşterea nu mai este necesară. Mama care doreşte să
redobândească copilul poate prezenta certificatul de naştere iniţial, iar noul act de naştere întocmit ca urmare a
găsirii copilului va fi anulat, făcându-se menţiune despre existenţa primului act de naştere. Aceeaşi este situaţia şi
în cazul în care, după abandonarea copilului şi reţinerea de către mamă a certificatului de naştere iniţial, copilul
găsit a fost adoptat sau recunoscut de altă femeie. În niciuna dintre aceste variante nu mai este admisibilă
recunoaşterea, pentru că ea a fost deja făcută, însă în a doua ipoteză, recunoaşterea ce nu corespunde
adevărului va trebui contestată şi certificatul eliberat pe baza ei va trebui anulat, făcându-se menţiune despre
existenţa primului certificat de naştere.
Recunoaşterea ulterioară adopţiei este admisibilă numai atunci când copilul adoptat a fost înregistrat ca
născut din părinţi necunoscuţi, iar înainte de această înregistrare nu a avut loc declaraţia de naştere a mamei, ca
[195]
în cazul prezentat anterior .
[196]
În doctrină a fost prezentată şi o altă situaţie în care recunoaşterea este posibilă, anume aceea în care
copilul înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi a fost ulterior adoptat de către propria sa mamă. În mod firesc,
recunoaşterea este considerată admisibilă şi necesară, întrucât ea produce efecte retroactive, de la data naşterii,
iar adopţia numai din momentul încheierii ei şi, în plus, adopţia este incompatibilă cu rudenia de sânge.
În ceea ce priveşte copiii care pot fi recunoscuţi, se acceptă că mama poate recunoaşte un copil conceput,
această recunoaştere prezentând importanţă în situaţia în care, de exemplu, mama decedează la naştere sau
imediat după, fără a putea face declaraţia de naştere. Recunoaşterea copilului decedat de către mamă se poate
face în aceleaşi condiţii ca şi recunoaşterea de paternitate, numai dacă acesta a lăsat descendenţi fireşti.
Copilul major poate fi recunoscut dacă se află în vreuna dintre situaţiile prevăzute de la alin. (1) al art. 415
NCC, iar în cazul în care se doreşte recunoaşterea unui copil deja recunoscut de o altă persoană, prima
recunoaştere trebuie contestată cu succes pentru a fi valabilă cea de-a doua.

240. Recunoaşterea paternităţii vizează copilul conceput şi născut în afara căsătoriei.

Aşa cum am arătat deja, paternitatea copilului conceput sau născut în timpul căsătoriei se stabileşte prin
prezumţia de paternitate, iar a copilului conceput şi născut în afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere şi
hotărâre judecătorească.

[193]
În aceste cazuri, dacă nu se cunosc numele de familie şi prenumele copilului, ele vor fi stabilite, prin dispoziţie, de
către primarul unităţii administrativ-teritoriale unde se înregistrează naşterea (art. 21 din Legea nr. 119/1996). Dispoziţia
primarului poate fi atacată ulterior la instanţa de judecată.
[194]
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 324; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 174. Sub Codul
familiei, această interpretare a fost susţinută şi de prevederile
art. 64, potrivit cărora un copil îşi poate stabili mai întâi filiaţia faţă de oricare dintre părinţi. Un astfel de text nu se regăseşte în
noul Cod civil.
[195]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 174.
[196]
Ibidem şi I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 324.
139
___________________________________________________________________________________________________

Recunoaşterea de paternitate este actul personal, facultativ şi liber al unui bărbat prin care acesta declară că
este tatăl unui copil conceput şi născut în afara căsătoriei. Recunoaşterea se poate face numai de către tată sau
de un mandatar cu procură specială şi autentică.
Şi în cazul recunoaşterii de paternitate se ridică problema copiilor care pot fi recunoscuţi.
a) Copilul înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi. Întrucât textul se referă la copilul conceput şi
născut în afara căsătoriei, se impune concluzia că recunoaşterea se poate face numai faţă de un copil care are
filiaţia faţă de mamă stabilită, pentru a se putea verifica dacă aceasta era căsătorită sau nu la data concepţiei şi a
naşterii copilului. Dovedirea acestei împrejurări este esenţială, deoarece recunoaşterea unui copil din căsătorie
[197]
nu produce efecte juridice decât după exercitarea cu succes a acţiunii în tăgada paternităţii . Ca urmare, pentru
a putea fi recunoscut de către tatăl său, un copil trebuie să aibă maternitatea stabilităîn formele prevăzute de
lege, recunoaşterea copilului înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi urmând a produce efecte numai
după stabilirea maternităţii.
[198]
b) Copilul conceput. Într-o opinie izolată, în doctrină s-a susţinut că nu se poate recunoaşte un copil doar
[199]
conceput, deci înainte de a se naşte. Opinia majoritară este însă cea contrară . Potrivit acestei păreri, pe care
o împărtăşim, un copil conceput, dar nenăscut, poate fi recunoscut, însă efectele recunoaşterii sunt afectate de
condiţia suspensivă ca, la naştere, să aibă situaţia de copil din afara căsătoriei. Această interpretare este în
[200]
interesul copilului şi se întemeiază pe dispoziţiile art. 36 NCC , care arată că drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Evident că recunoaşterea generează în favoarea
copilului o serie de drepturi şi o situaţie superioară celei pe care o are un copil fără legătura de filiaţie stabilită,
astfel că se impune cu necesitate concluzia că şi recunoaşterea prenatală este posibilă, cu condiţia ca situaţia
juridică a copilului la naştere să fie aceea de copil din afara căsătoriei.
c) Copilul recunoscut deja de un alt bărbat.În legătură cu această situaţie, trebuie avute în vedere
dispoziţiile art. 418 NCC, conform cărora recunoaşterea este lovită de nulitate absolută dacă a fost recunoscut un
copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiaţia anterioară a fost
înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea este valabilă.
[201]
Această soluţie a fost susţinută de o parte a doctrinei şi sub Codul familiei, deşi nu cuprindea o
reglementare expresă în acest sens. În această opinie s-a arătat că nu se poate face o nouă recunoaştere a unui
copil decât după înlăturarea primei recunoaşteri pe una dintre căile consacrate de lege (desfiinţare sau
contestare). Argumentul suprem în sprijinul acestei teze este interesul copilului, care are dreptul să îşi cunoască
adevărata stare civilă, şi, în plus, interdicţia de a efectua o nouă recunoaştere impune persoanelor interesate
(adevăratul tată, mama sau copilul) o conduită activă, respectiv atacarea şi înlăturarea recunoaşterii care nu
corespunde realităţii.
d) Copilul decedat. Recunoaşterea postumă este reglementată de alin. (3) al
art. 415, care prevede că după moartea copilului acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi
[202]
fireşti . Regula se aplică atât tatălui, cât şi mamei care doresc să recunoască un copil decedat, iar raţiunea
instituirii a fost evitarea unor recunoaşteri interesate sub aspect patrimonial şi care nu corespund adevărului.
Interdicţia de a efectua recunoaşterea în astfel de cazuri putea fi evitată dacă s-ar fi prevăzut cerinţa
confirmării legăturii de filiaţie prin probe ştiinţifice sau dacă s-ar fi acordat recunoaşterii doar efectele personale,
[203]
nu şi cele patrimoniale pe care le produce în mod obişnuit . Oricum, interesul recunoaşterii unui copil decedat
fără descendenţi îl vizează numai pe părinte, iar scopul acestuia este suspect, deoarece s-a dezinteresat de copil
întreaga viaţă, preocupându-se de reglementarea situaţiei numai după deces.
Se observă că legiuitorul a menţinut distincţia făcută de Codul familiei între descendenţii fireşti şi cei din
adopţie, deşi se reglementează un singur tip de adopţie, cea cu efecte depline de filiaţie firească. Aplicarea unui
tratament diferit pentru copiii adoptaţi este justificată de faptul că adopţia poate fi desfiinţată sau desfăcută în anu-
mite condiţii, astfel că dreptul la moştenire ar reveni părintelui firesc. Distincţia este cu atât mai justificată, cu cât

[197]
I.P. FILIPESCU, Probleme în legătură cu recunoaşterea şi contestarea paternităţii, în R.R.D. nr. 1/1985, p. 95; Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 755/1878, în R.R.D. nr. 12/1978, p. 63 şi dec. nr. 1045/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 64.
[198]
A se vedea SC. ŞERBĂNESCU, Codul familiei comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 177, pct. 3; P. ANCA,
op. cit., p. 86.
[199]
A se vedea I. ALBU, Dreptul familiei, p. 245; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 374; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE,
C.C. HAGEANU, op. cit., p. 197.
Aşa, de exemplu, recunoaşterea unui copil încă nenăscut făcută prin testament de tatăl care ar deceda înainte de naşterea
copilului este valabilă dacă la naştere copilul are situaţia juridică de copil din afara căsătoriei.
[200]
Anterior, textul corespondent era art. 7 din Decretul nr. 31/1954.
[201]
A se vedea P. ANCA, op. cit., p. 86; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 197.
[202]
Art. 57 alin. (1) C. fam. prevedea că, după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut de către tată numai dacă a
lăsat descendenţi fireşti. Textul nu se referea şi la recunoaşterea de maternitate, ca textul actual.
[203]
Această ultimă soluţie a fost adoptată de vechiul Cod civil de la 1864 referitor la recunoaşterea voluntară de către tată
a copilului nelegitim, indiferent dacă era natural, adulterin sau incestuos. Aceasta producea efecte numai în privinţa
impedimentului la căsătorie.
140
___________________________________________________________________________________________________

prin art. 475 şi urm. a fost reintrodusă desfacerea adopţiei, atât la cererea adoptatorului, cât şi la cererea
adoptatului.
d) Copilul majorpoate fi recunoscut şi de tată, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă, întrucât
legea nu distinge nimic în acest sens.

§2. Formele recunoaşterii

241. Recunoaşterea este un act solemn, care se poate face numai în formele expres şi limitativ prevăzute de
[204]
lege , care sunt:
a) Declaraţie la serviciul de stare civilă. Legiuitorul a reluat formularea din Codul familiei şi a menţinut
noţiunea de serviciu de stare civilă, deşi prin O.G.
nr. 84/2001 s-au înfiinţat serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor care au în atribuţii şi
înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă. Ca urmare, recunoaşterea unei legături de filiaţie se poate face la
serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, la serviciul de stare civilă din cadrul
primăriei unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află părintele. Indiferent unde se face recunoaşterea,
înregistrarea în actele de stare civilă ale copilului se face în localitatea unde s-a produs evenimentul, pentru că
această primărie are în păstrare registrele de stare civilă în care a fost înscrisă naşterea (art. 8 şi art. 14 din
Legea
nr. 119/1996).
[205]
b) Înscrisul autentic are în vedere înscrisul întocmit de un notar public sau alt înscris considerat de lege
autentic (art. 263 NCPC). O declaraţie dată în faţa instanţelor judecătoreşti, de exemplu, recunoaşterea făcută la
[206]
interogatoriu, este considerată a îndeplini de asemenea cerinţa înscrisului autentic .
c) Testament. Recunoaşterea legăturii de filiaţie poate fi cuprinsă în oricare dintre formele testamentare:
autentic, olograf, mistic sau privilegiat. Recunoaşterea este irevocabilă, aşa încât revocarea testamentului, care
[207]
este oricând posibilă în timpul vieţii testatorului , nu produce efecte asupra recunoaşterii de filiaţie [art. 416 alin.
(3) NCC].În schimb, nulitatea testamentului atrage și nulitatea recunoașterii care trebuie să fie cuprinsă într-un
208
testament valabil.
În literatura juridică s-a precizat că recunoaşterea nu poate fi făcută prin formele testamentare speciale, cum
[209]
sunt cele prevăzute de art. 22 din Statutul C.E.C. , pentru că acestea nu cuprind dispoziţii generale de ultimă
voinţă ale defunctului, ci doar dispoziţii cu referire la un obiect special, sumele depuse.
Atunci când recunoaşterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului
de stare civilă (sau serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor) competent, pentru a se face
menţiunea corespunzătoare în registrele de stare civilă. Această prevedere este valabilă şi pentru recunoaşterile
efectuate în străinătate prin intermediul agenţilor consulari români.

242. Minorul necăsătorit îl poate recunoaşte singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul
recunoaşterii. Dispoziţia este justificată de dubla natură a recunoaşterii, care este atât un act juridic, cât şi o
mărturisire a unui fapt anterior, astfel că este suficient ca persoana care face recunoaşterea să fie conştientă de
urmările faptelor sale, deci să aibă discernământ. Această condiţie de fond a mărturisirii ca mijloc de probă este
enunţată de noul Cod de procedură civilă, care prevede că mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost
făcută de o persoană lipsită de discernământ.
Astfel, recunoaşterea făcută de o persoană sub 16 ani printr-un testament, indiferent de forma acestuia, va fi
valabilă dacă se dovedeşte că persoana avea discernământ la momentul recunoaşterii, deşi legatele din cuprinsul
aceluiaşi testament vor fi nule pentru lipsă de capacitate.

[204]
Redactarea este identică cu cea a art. 48 alin. (2) C. fam.
[205]
Întrucât Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială a dat în atribuţia exclusivă a notarilor întocmirea
actelor autentice, acestea nu mai pot fi întocmite de autorităţile administrative nici în localităţile în care nu există notar public.
În afara teritoriului ţării, competenţa de a întocmi înscrisuri autentice aparţine, în anumite condiţii, consulatelor şi ambasadelor
României în străinătate.
[206]
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 326.
[207]
A se vedea FR. DEAK, Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Ed. Actami, Bucureşti, 1996,
p. 5.
208
T. Bodoașcă, A. Drăghici, Recunoașterea filiației în reglementarea Legii nr.287/2009 privind Codul civil, în Dreptul
nr.11/2012, p.51.
[209]
A se vedea M. ELIESCU, Dispoziţii testamentare privitoare la sumele depuse la C.E.C., în S.C.J. nr. 1/1962, p. 70; I.P.
FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 327. Vechiul Statut C.E.C., aprobat prin Decretul nr. 371/1958, a fost abrogat prin Legea
nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România în societate bancară pe acţiuni,
republicată (M. Of. nr. 28 din 26 ianuarie 1999), iar noul statut a fost aprobat prin H.G.
nr. 1602/2002, republicat (M. Of. nr. 879 din 10 decembrie 2003).
141
___________________________________________________________________________________________________

Faţă de faptul că actualul Cod civil recunoaşte capacitatea minorului cu discernământ de a face o
recunoaştere valabilă se naşte întrebarea care va fi soarta unei recunoaşteri făcute de alte persoane lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Ca urmare, se pune problema în ce măsură este
valabilă recunoaşterea făcută de un alienat sau debil mintal nepus sub interdicţie sau de un interzis, aflat
în momentele sale de luciditate.
Deşi art. 417 NCC consacră o excepţie, iar acestea sunt de strictă interpretare, în cauză credem că
interpretarea corectă trebuie să fie întemeiată pe argumentul ubiaedem est ratio, eademlexessedebet.În
concluzie, apreciem că şi categoriile de persoane enumerate mai sus pot face o recunoaştere valabilă, cu singura
condiţie a dovedirii discernământului la momentul recunoaşterii.

§3. Nulitatea recunoaşterii

243. Recunoaşterea filiaţiei făcută de oricare dintre părinţi poate fi înlăturată prin desfiinţare sau prin
contestare. Desfiinţarea vizează situaţiile în care la întocmirea actului nu s-au respectat condiţiile de fond sau de
formă prevăzute pentru valabilitatea recunoaşterii, iar contestarea se poate face atunci când recunoaşterea nu
corespunde adevărului.
Desfiinţarea recunoaşterii de filiaţie este reglementată de două articole: art. 418 NCC, care se referă la
nulitatea absolută a recunoaşterii, şi art. 419, care cuprinde nulitatea relativă a recunoaşterii.
Nulitatea absolută a recunoaşterii intervine în următoarele cazuri:
a) recunoaşterea a fost făcută faţă de un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Aşa cum
am arătat deja, prin această reglementare legiuitorul a stabilit că un copil deja recunoscut nu mai poate fi
recunoscut de părintele său, recunoaşterea subsecventă fiind lovită de nulitate absolută. Cu toate acestea, dacă
filiaţia anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea este valabilă. Practic, a doua
recunoaştere este afectată de condiţia suspensivă a înlăturării filiaţiei anterioare printr-o hotărâre judecătorească
pronunţată într-o acţiune în desfiinţarea sau contestarea filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată ori o acţiune în
tăgada paternităţii;
b) recunoaşterea a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;
c) recunoaşterea a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege, respectiv declaraţie la serviciul de
stare civilă, înscris autentic sau testament. Recunoaşterea verbală, chiar făcută în public, sau cuprinsă într-un
înscris sub semnătură privată care nu este testament va fi lovită de nulitate absolută. Consacrând caracterul
solemn al recunoaşterii, legiuitorul a înţeles să sublinieze importanţa acestui act juridic şi să protejeze interesul
copilului, care va fi apărat de arbitrariul şi subiectivismul unor recunoaşteri formale sau întâmplătoare. În acelaşi
timp, este apărat şi interesul autorului recunoaşterii, pentru că recunoaşterea este irevocabilă şi constată cu efect
declarativ legătura de filiaţie dintre acea persoană şi un copil, faţă de care se nasc apoi autoritatea părintească,
obligaţia de întreţinere, vocaţia succesorală reciprocă etc.
În această enumerare a cazurilor de nulitate absolută nu au fost incluse recunoaşterea făcută de un minor
necăsătorit care nu avea discernământ la momentul efectuării ei şi recunoaşterea făcută de altă persoană decât
părintele copilului fără a avea un mandat special din partea acestuia. Deşi enumerarea legală este limitativă,
susţinem că şi aceste două situaţii atrag nulitatea absolută a recunoaşterii, însă nu au fost incluse în text, întrucât
reprezintă cauze comune de nulitate pentru toate actele juridice cu caracter personal.
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute poate fi formulată de orice persoană interesată, de copil, de
celălalt părinte, de părintele biologic sau de moştenitorii acestora, de procuror. De asemenea, credem că
nulitatea absolută a recunoaşterii poate fi invocată chiar şi din oficiu de instanţă, în cadrul unui proces început.
Acţiunea este imprescriptibilă, iar citarea părinţilor şi a copilului în proces este obligatorie, potrivit art. 436 NCC.
Competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine judecătoriei de la domiciliul pârâtului.

244. Nulitatea relativă intervine în cazul viciilor de consimţământ, deci recunoaşterea poate fi anulată pentru
eroare, dol sau violenţă.
Acţiunea în anularea recunoaşterii poate fi introdusă de autorul recunoaşterii al cărui consimţământ a fost
viciat, într-un termen de 3 ani, care începe să curgă de la data încetării violenţei ori, după caz, a descoperirii
erorii sau dolului. Potrivit art. 436 NCC, citarea părinţilor şi a copilului în proces este obligatorie, chiar dacă nu au
calitatea de părţi. Competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine judecătoriei de la domiciliul pârâtului.
Eroarea poate să poarte asupra identităţii persoanei recunoscute sau asupra legăturii de filiaţie înseşi. În
ambele cazuri, recunoaşterea nu corespunde realităţii, deci acţiunea în anulare se confundă cu contestarea
recunoaşterii de filiaţie.

142
___________________________________________________________________________________________________

Aşa cum s-a susţinut şi sub fosta reglementare, dacă recunoaşterea corespunde adevărului, acţiunea în
anulare este practic ineficientă, întrucât, prin constatarea de către instanţă că a existat unui viciu de
consimţământ, implicit sau expres, s-ar realiza o nouă recunoaştere în faţa instanţei, deci tot prin act autentic,
[210]
ajungându-se la acelaşi rezultat .

§4. Contestarea recunoaşterii de filiaţie

245. Acţiunea în contestarea recunoaşterii este imprescriptibilă şi poate fi introdusă de orice persoană
interesată: de copilul recunoscut, care consideră că nu autorul recunoaşterii este părintele său; de către
moştenitori, care au interesul de a-l înlătura pe cel recunoscut de la moştenirea autorului lor; de însuşi autorul
recunoaşterii; de către orice alte persoane care ar putea dovedi un interes legitim în acest sens; de către
procuror, atunci când este necesar pentru protejarea drepturilor minorilor sau ale interzişilor, căci starea civilă
interesează întreaga ordine de drept. Când acţiunea este introdusă de mamă, se realizează practic revocarea
mărturisirii făcute ca urmare a unei erori de fapt scuzabile, prevăzută de art. 349 alin. (3) NCPC.
În dovedirea acţiunii se pot folosi orice mijloace de probă, inclusiv martori sau prezumţii, probaţiunea nefiind
limitată ca în cazul acţiunii în contestarea filiaţiei stabilite printr-un act de naştere conform cu posesia de stat (art.
421 NCC).
Efectele admiterii acţiunii sunt retroactive, legătura de filiaţie fiind desfiinţată încă de la naştere, şi se poate
[211]
introduce o acţiune de stabilire a filiaţiei, cele două acţiuni fiind distincte .

Secţiunea a 5-a. Acţiuni privind filiaţia

§1. Contestarea filiaţiei

246. Pentru prima oară în istoria noastră legislativă, toate acţiunile privind filiaţia faţă de mamă sau faţă de
[212]
tatăl din căsătorie ori din afara acesteia au fost grupate, după modelul dreptului francez şi canadian , într-o
subsecţiune privind contenciosul filiaţiei.
Spre deosebire de majoritatea acţiunilor civile pe care le poate introduce orice persoană care justifică un
interes şi apreciază că dreptul său a fost încălcat, de-a lungul timpului, legiuitorul a încercat o limitare strictă a
[213]
contenciosului filiaţiei, mai ales a celei din căsătorie, pentru a deranja cât mai rar onoarea şi pacea familiilor .
Acţionând în numele adevărului biologic, dreptul contemporan admite o contestare aproape liberă a filiaţiei,
evident, cu respectarea anumitor condiţii, sarcina probei fiind atribuită în funcţie de locul copilului în proces.
Astfel, dacă copilul nu are filiaţia stabilită prin act de naştere şi nici posesia de stat, el are rolul activ în cadrul
contenciosului, trebuind să introducă acţiunea şi să dovedească legătura de filiaţie. Dacă însă copilul are filiaţia
stabilită printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia de stat, persoana care contestă filiaţia are sarcina
probei [art. 421 alin. (1) NCC].
În principiu, nimeni nu poate contesta filiaţia persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de
naştere (art. 411 NCC). Spre deosebire de ipoteza cuprinsă în art. 411, care consacră o prezumţie absolută de
maternitate în favoarea copilului care are o posesie de stat conformă cu actul său de naştere, în cazul în care
cele două elemente nu sunt concordante, orice persoană interesată poate contesta oricând această filiaţie faţă de
[214]
mamă sau faţă de tatăl din afara căsătoriei . Finalitatea acţiunii este înlăturarea legăturii de filiaţie, atestată în
actul de naştere, iar dacă reclamant este copilul, scopul va fi dublu, pentru că se va urmări şi stabilirea legăturii
de filiaţie faţă de altă persoană, care se pretinde a fi adevăratul părinte.

[210]
GH. NEDELSCHI, Notă la decizia civilă nr. 547/1955 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, în L.P. nr. 4/1955, p. 431; C.
BUGA, P. MARICA, Probleme controversate în dreptul familiei, în R.R.D. nr. 7/1967, p. 101-102; P. ANCA, op. cit., p. 44; E.
FLORIAN, op. cit., p. 218.
[211]
Din punct de vedere procesual, cele două acţiuni pot fi formulate succesiv sau simultan, chiar în cadrul aceluiaşi
proces, de aceeaşi persoană sau de persoane diferite, însă caracterul lor distinct nu dispare (V.M. CIOBANU, Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, Ed. naţiona, Bucureşti, 1997, p. 290).
[212]
Codul civil Québec, în Titlul II „Filiaţia”, cuprinde o secţiune denumită „Acţiunile relative la filiaţie”.
[213]
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 373.
[214]
Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie este reglementată distinct, prin art. 434 NCC.
143
___________________________________________________________________________________________________

Cerinţa legală pentru admisibilitatea acestei acţiuni este existenţa unei neconcordanţe între posesia de
stat şi filiaţia stabilită prin actul de naştere al copilului, însă în doctrină s-a susţinut că cerinţa este îndeplinită
[215]
şi atunci când copilul are certificat de naştere, dar nu are folosinţa stării civile .
Acţiunea este imprescriptibilă şi se poate introduce de orice persoană interesată: copil, părintele copilului
(fie persoana înscrisă în actul de naştere, fie cea arătată de folosinţa stării civile), alte persoane care justifică un
interes. În cazul în care actul de naştere al copilului a fost întocmit pe baza unei hotărâri judecătoreşti, cercul
persoanelor care pot contesta filiaţia este mai restrâns, în sensul că vor putea intenta acţiunea numai persoanele
care nu au fost părţi în litigiul anterior, întrucât, deşi hotărârea judecătorească le este opozabilă şi lor, ei pot face
dovada contrară. Părţile din proces trebuie să respecte autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, pe
[216]
care o pot ataca numai prin căile de atac prevăzute de lege .
Acţiunea se introduce împotriva părintelui care rezultă din actul de naştere sau din folosinţa stării
civile, iar după decesul acestuia, împotriva moştenitorilor săi. În cadrul acţiunii introduse de altă persoană decât
copilul sau părintele său, copilul trebuie chemat în judecată în calitate de pârât.
În acest caz, filiaţia se dovedeşte prin certificatul medical constatator al naşterii, prin expertiza medico-legală
de stabilire a filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilităţii efectuării expertizei, prin orice mijloc de
probă, inclusiv prin posesia de stat. Din modul de formulare a textului rezultă o ierarhizare a mijloacelor de probă,
astfel că, atunci când există certificat medical constatator al naşterii sau există posibilitatea expertizei, acestea
sunt dovezile pe care trebuie să se bazeze soluţia instanţei, nefiind admise alte mijloace de probă. Ca urmare, se
impune concluzia că cele două probe ştiinţifice sunt singurele probe admise, doar în cazul imposibilităţii obiective
şi dovedite de administrare a lor putându-se recurge la orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.
Prin sintagma „orice alt mijloc de probă” trebuie să înţelegem orice probă admisă de procedura civilă română,
adică înscrisuri, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu,
mijloacele materiale de probă, cercetarea la faţa locului sau orice alte mijloace prevăzute de lege (art. 250
NCPC).
Singura probă nepermisă este proba cu martori. Aceasta poate fi utilizată în dovedirea filiaţiei numai în cazul
[217]
prevăzut la art. 411 alin. (3) sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de crezare acţiunea formulată .
Articolul 411 alin. (3) NCC are în vedere situaţia în care printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc
o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut.

§2. Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă

247. Aşa cum am mai arătat, dacă stabilirea maternităţii nu se poate face prin actul de naştere, ea se poate
realiza prin recunoaştere sau prin acţiune civilă.
Acţiunea se poate introduce în următoarele cazuri (identice cu cele prevăzute de art. 50 C. fam.):
– când, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii şi
– în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii.
În primul caz, acţiunea în stabilirea maternităţii este admisibilă numai dacă certificatul constatator al naşterii
nu a fost întocmit sau s-a întocmit fără a se indica filiaţia faţă de mamă din vina acesteia, care nu s-a
prezentat la autorităţile competente pentru a face declaraţia de naştere şi a înregistra naşterea copilului. Rezultă
că numai o imposibilitate absolută şi permanentă de stabilire a maternităţii prin actul de naştere face admisibilă
acţiunea.
În schimb, dacă mama a făcut declaraţia de naştere, iar naşterea nu a fost înregistrată, pentru că nu au existat
registre de stare civilă sau, deşi au existat astfel de registre, ofiţerul de stare civilă a omis înregistrarea, acţiunea
în stabilirea maternităţii este inadmisibilă, persoanele interesate urmând să recurgă la procedura întocmirii
ulterioare sau a reconstituirii actului de naştere, proceduri reglementate de
art. 52 şi urm. din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă.
Pentru cea de-a doua ipoteză, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 411
alin. (2) NCC, astfel că acţiunea în stabilirea maternităţii va fi admisibilă numai în situaţia în care există
neconcordanţă între certificatul de naştere al copilului şi folosirea stării civile. În plus, în această situaţie,
fie anterior, fie în cadrul aceleiaşi acţiuni, se impune contestarea filiaţiei care rezultă din certificatul constatator al
naşterii.
În cadrul procesului, reclamantul va trebui să dovedească faptul că femeia împotriva căreia se exercită
acţiunea a născut, dar şi identitatea copilului născut de ea cu copilul care sau pentru care se exercită acţiunea.
[215]
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 339.
[216]
A se vedea P. ANCA, op. cit., p. 58; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 340.
[217]
Codul civil francez prevede că un copil poate să îşi dovedească liber maternitatea dacă există prezumţii sau indicii.
Indiciile au fost definite ca fapte susceptibile de a face filiaţia credibilă şi, deşi intenţia Codului a fost ca acestea să fie grave,
jurisprudenţa le-a scăzut intensitatea, astfel că proba filiaţiei, în special faţă de mamă, a devenit liberă (PH. MALAURIE,
L. AYNÈS, op. cit., p. 376).
144
___________________________________________________________________________________________________

Dovada acestor împrejurări poate fi făcută, astfel cum rezultă din partea finală a articolului analizat, prin orice
mijloc de probă.
Acţiunea în stabilirea maternităţii este o acţiune de stat cu caracter strict personal, astfel că ea poate fi
introdusă numai de copil. Deşi textul nu a reluat formularea art. 52 alin. (1) C. fam., care prevedea că acţiunea
[218]
aparţine numai copilului, credem că rămân valabile aserţiunile doctrinei că nicio altă persoană nu o poate
exercita. Renunţarea la formularea restrictivă din legea anterioară are în vedere numai moştenitorii copilului, care
[219]
pot introduce acţiunea, chiar dacă autorul lor nu a făcut acest demers în timpul vieţii, dar nu şi alte persoane .
În numele copilului lipsit de capacitate de exerciţiu acţiunea va fi introdusă de către reprezentantul său legal, iar
copilul cu capacitate de exerciţiu restrânsă va formula acţiunea personal, dar cu încuviinţarea reprezentantului
legal. Curatorul, numit potrivit art. 178 NCC, nu poate intenta acţiunea în stabilirea maternităţii, întrucât el îl
reprezintă pe copil numai în privinţa intereselor sale patrimoniale, iar instituirea curatelei nu aduce atingere
capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.
Moştenitorii copilului decedat pot atât să introducă acţiunea, cât şi să o continue pe cea introdusă de copil în
timpul vieţii. Prin aceasta, acţiunea strict personală şi imprescriptibilă ce aparţine copilului se interverteşte într-o
acţiune cu caracter patrimonial, care se prescrie într-un termen special de un an de la data decesului copilului.
Acţiunea se introduce împotriva femeii despre care se pretinde a fi mamă a copilului, iar dacă aceasta a
decedat, se poate exercita şi împotriva moştenitorilor ei, astfel cum prevede alin. (3) al art. 423 NCC.
Dreptul la acţiune este imprescriptibil în timpul vieţii copilului, întrucât am arătat că este vorba despre o
acţiune de stat, o acţiune în reclamaţie de stare civilă, care interesează nu numai copilul, ci şi întreaga societate.
Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii săi pot să o introducă în termen de un
an de la data decesului. Acest termen este unul de prescripţie.
Admiterea acţiunii are efect retroactiv, stabilind legătura de filiaţie de la naşterea copilului. Hotărârea
judecătorească are deci efect declarativ şi este opozabilă ergaomnes.

§3. Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei

3.1. Consideraţii generale. Caractere. Calitate procesuală
248. Dacă mult timp posibilitatea de a stabili paternitatea din afara căsătoriei, împotriva voinţei bărbatului
[220]
presupus a fi tată, a fost imposibilă sau permisă în condiţii extrem de restrictive , începând din 1954, când a
[221]
fost adoptat Codul familiei, introducerea acţiunii în stabilirea paternităţii este posibilă aproape fără îngrădire .
Noul Cod civil a continuat această politică de relaxare totală, înlăturând practic şi ultimele restricţii existente în
această materie în Codul familiei. Potrivit noii reglementări, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei
poate fi pornită (nu numai continuată) de moştenitorii copilului, este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului, iar în
cadrul său paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în
perioada timpului legal al concepţiunii.
Acest mod de reglementare este o urmare firească a evoluţiei pe care au cunoscut-o în timp concepţiile privind
căsătoria şi, mai ales, a recunoaşterii noţiunii de familie şi în afara căsătoriei. Astfel, s-a acceptat că efectul
legăturii de sânge este şi trebuie să fie identic, independent de poziţia socială a părinţilor şi a copilului, dar şi că
interesul copilului este acela de a afla adevărul biologic. La conturarea acestei poziţii a contribuit şi jurisprudenţa

[218]
În ceea ce priveşte procurorul, credem că formularea actuală a art. 45 C. proc. civ. îi permite să intenteze această
acţiune, cu respectarea condiţiilor legale. Redactarea actuală a art. 45 este în sensul că Ministerul Public poate introduce
acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor. În redactarea ante-
rioară, textul interzicea procurorului să introducă acţiunile strict personale şi, cu toate acestea, au existat păreri că acesta ar
putea introduce acţiunea în stabilirea maternităţii (P. ANCA, op. cit., p. 54-55; E. POENARU, Rolul procurorului în procesul civil,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 94; V. PĂTULEA, Cu privire la dreptul procurorului de a introduce acţiunea în stabilirea filiaţiei
copiilor minori din afara căsătoriei, în L.P. nr. 10/1961, p. 56; P.A. SZABO, Probleme legate de acţiunea civilă a procurorului, în
J.N. nr. 7/1956, p. 127).
[219]
Codul familiei dădea moştenitorilor numai dreptul de a continua acţiunea introdusă de copil, nu şi dreptul de a
introduce acţiunea.
[220]
Vechiul Cod civil condiţiona cercetarea paternităţii de anumite împrejurări, ca răpirea mamei de pretinsul tată în
perioada timpului legal al concepţiei, convieţuirea notorie a mamei cu bărbatul care se pretinde a fi tatăl copilului, violul,
seducţia etc. Despre această dispoziţie s-a spus că este o reproducere orbească a Codului civil francez, pentru că în tradiţia
legislativă română era autorizată cercetarea paternităţii, iar Codul Calimah îngăduia pentru aceasta orice mijloc de probă,
copiii naturali cu paternitatea astfel stabilită putând veni la moştenirea tatălui lor în concurs cu copiii legitimi. S-a arătat, de
asemenea, că restrângerea cazurilor de cercetare a paternităţii este ilogică şi nedreaptă, pentru că se consacră ipso facto
lipsa de responsabilitate a tatălui, iar această imunitate este de natură a încuraja corupţia şi imoralitatea (C. HAMANGIU, I.
ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 319-320).
[221]
Codul familiei a consacrat principiul libertăţii în această materie, singura limitare care a existat fiind termenul de 1 an
de la naşterea copilului în care trebuia introdusă acţiunea. În Franţa, după ce mult timp cercetarea filiaţiei naturale a fost
interzisă, liberalizarea s-a făcut treptat, ultima restricţie ridicată fiind cea a stabilirii filiaţiei adulterine.
145
___________________________________________________________________________________________________

Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în cauza Kroon ş.a. c. Olandei din 1994 a arătat că este demnă de
protecţie şi familia constituită din doi parteneri necăsătoriţi care îşi cresc împreună copiii. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a apreciat, de asemenea, că promovarea unei acţiuni de stabilire a paternităţii nu încalcă
dreptul la viaţă privată şi nu reprezintă o încălcare a art. 8 din Convenţie, ci reprezintă o ingerinţă permisă şi
[222]
necesară într-o societate democratică pentru protejarea drepturilor altora .
Aşa cum prevede art. 408 în alin. (3) NCC, filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin
recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.
Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei este o acţiune de stare civilă prin care se urmăreşte
determinarea legăturii de filiaţie dintre un copil născut de o femeie necăsătorită şi un bărbat despre care se
pretinde că ar fi tatăl său. Admiterea acţiunii are ca efect stabilirea legăturii de filiaţie faţă de bărbatul chemat în
judecată, cu toate efectele referitoare la emiterea unui nou certificat de naştere pentru copil, nume, domiciliu,
exercitarea drepturilor părinteşti, obligaţia de întreţinere, vocaţia succesorală. Efectele hotărârii judecătoreşti de
stabilire a paternităţii se produc retroactiv, de la concepţia copilului, şi sunt opozabile ergaomnes. Deşi copilul are
[223]
poziţia unui copil din afara căsătoriei, el este pe deplin asimilat în drepturi cu copilul din căsătorie .
Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului, pentru că este o acţiune
personală. Cât timp copilul nu are capacitate de exerciţiu, acţiunea se porneşte în numele lui de către mamă,
chiar dacă este minoră. Dacă mama copilului este decedată, dispărută, pusă sub interdicţie sau există orice alt
motiv pentru care faţă de copil s-a instituit o măsură de protecţie şi are un alt reprezentant legal, acesta poate
porni acţiunea în numele copilului. Întrucât mama minoră poate introduce acţiunea în numele copilului, apreciem
că şi acesta o poate introduce singur şi fără nicio încuviinţare prealabilă şi fără autorizarea instanţei de tutelă,
[224]
după ce a împlinit vârsta de 14 ani. Soluţia se impune pe baza următoarelor argumente:
– acest drept este recunoscut mamei minore, astfel că, pentru identitate de raţiune, el trebuie să fie recunoscut
şi copilului;
– acţiunea este una personală, iar titularul său este copilul;
– acţiunea se va adresa instanţei judecătoreşti, iar procedura în faţa acesteia garantează respectarea
drepturilor copilului.
[225]
Acţiunea poate fi introdusă şi de copilul major , iar această concluzie rezultă cu claritate din faptul că
acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia, iar după decesul său poate fi introdusă de
moştenitorii săi. În plus, efectele pe care admiterea acţiunii le produce ţin în principal de filiaţie şi doar în secundar
de autoritatea părintească.
Mama sau reprezentantul legal al copilului nu poate renunţa la judecată şi nici la drept, pentru că acţiunea
aparţine copilului şi, fiind o acţiune de stare civilă, de interes general, nu poate face obiectul unei tranzacţii.
Pentru aceleaşi motive, convenţiile încheiate între mamă sau reprezentantul legal al copilului şi pretinsul tată ce
[226]
au ca obiect renunţarea la introducerea acţiunii sunt lovite de nulitate absolută .
Titularul acţiunii este copilul care nu are paternitatea stabilită prin vreunul dintre modurile de stabilire prevăzute
de lege. Astfel, poate introduce acţiunea copilul născut de o femeie necăsătorită care nu a fost recunoscut de
tatăl său; copilul înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi; copilul recunoscut de un bărbat, indiferent dacă
recunoaşterea a fost contestată sau nu a fost încă înlăturată. În acest ultim caz, acţiunea de stabilire a paternităţii

[222]
Cauza Diego RedondoDiestro c. Spaniei, citată de I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 387.
[223]
Această asimilare s-a realizat încă de la adoptarea Codului familiei din anul 1954. În alte state europene, asimilarea s-
a realizat mult mai târziu, dovadă şi bogata jurisprudenţă a C.E.D.O. în această materie: Mazurek c. Franţei din 1 februarie
2000; Merger şi Cros c. Franţei din 22 decembrie 2004; Camp şi Bourimi c. Olandei din 3 octombrie 2000 şi Inze c. Austriei din
28 octombrie 1987. Cauza-pilot este considerată Marckx c. Belgiei din 13 iunie 1974. În toate aceste cauze s-a constatat
încălcarea art. 8 şi art. 14, iar uneori a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Principalele deosebiri de regim juridic între cele două categorii de copii erau cele de natură succesorală.
[224]
Aceeaşi soluţie a fost susţinută şi sub reglementarea anterioară (I.P. FILIPESCU, Probleme în legătură..., p. 95).
[225]
Sub vechea reglementare, care prevedea că acţiunea se prescrie în termen de 1 an de la naşterea copilului, unii autori
(a se vedea A. HILSENRAD, N. ŞCHIOPU, Unele consideraţii în legătură cu acţiunea în stabilirea paternităţii, în L.P. nr. 7/1955, p.
74) au susţinut că aceasta nu poate fi intentată de copilul major. Părerea care s-a impus a fost că acţiunea aparţine şi copilului
major. În acest sens, a se vedea I. CONDOR, Delimitarea acţiunii în stabilirea paternităţii pentru copilul major, din afara căsă-
toriei, în L.P. nr. 3/1958, p. 16-19; M. MAYO, Stabilirea judecătorească a paternităţii din afara căsătoriei, în J.N. nr. 5/1961, p.
51; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 201; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 390. De altfel, şi
practica judiciară s-a pronunţat în sensul admisibilităţii acţiunii în stabilirea paternităţii copilului major (Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 1181/1960, în C.D. 1960, p. 300; Trib. reg. Hunedoara, dec. civ. nr. 1985/1960, în L.P. nr. 9/1961, p. 122, cu nota
redacţiei).
[226]
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 391; I. ALBU, Dreptul familiei, p. 250-251;
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 202; Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 1077/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 72-73; C.S.J., s. civ., dec. nr. 74/1990, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 241. S-a exprimat şi
opinia în sensul admisibilităţii renunţării, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare: M. MAYO, op. cit., p. 51-52; Trib.
Suprem, s. civ., dec.
nr. 1184/1978, în C.D. 1978, p. 170.
146
___________________________________________________________________________________________________

din afara căsătoriei îndeplineşte şi funcţia de contestare a recunoaşterii făcute anterior, astfel că va rămâne
[227]
valabilă ultima paternitate stabilită .
Acţiunea poate fi formulată şi de copilul din căsătorie a cărui paternitate a fost tăgăduită cu succes, devenit
[228]
astfel copil din afara căsătoriei, dar şi de copilul adoptat, dacă filiaţia sa faţă de tatăl firesc nu a fost stabilită .
Dacă acţiunea este intentată de un copil din căsătorie, judecata cauzei trebuie suspendată până la soluţionarea
[229]
acţiunii în tăgada paternităţii .
Acţiunea în stabilirea paternităţii nu poate fi intentată pentru copilul conceput, căci această acţiune
aparţine copilului şi, deci, ea poate fi pornită numai după naşterea sa.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care acţiunea nu putea fi pornită de moştenitori, legiuitorul a
dat calitate procesuală activă şi moştenitorilor copilului. Aceştia pot introduce sau, după caz, pot continua
acţiunea, în condiţiile legii, iar caracterul său se interverteşte dintr-o acţiune personală într-o acţiune patrimonială.
Caracterul patrimonial al acţiunii transmise la moştenitori face ca aceasta să poată fi exercitată nu numai de
[230]
moştenitorii legali şi testamentari, dar şi de creditorii lor .
Acţiunea în stabilirea paternităţii se introduce împotriva bărbatului despre care mama, reprezentantul
legal al copilului sau copilul însuşi pretind a fi tată din afara căsătoriei. Potrivit ultimului alineat al art. 425
NCC, acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată, chiar dacă ei au renunţat la
moştenire, întrucât caracterul personal şi finalitatea acţiunii care constă în stabilirea legăturii de filiaţie subzistă şi
în acest caz.
Sub vechea reglementare, s-a susţinut că, în caz de pluriumconcubentium, calitatea procesuală pasivă în
[231]
acţiunea în stabilirea paternităţii poate aparţine, prin excepţie, mai multor bărbaţi . Considerăm că, de lege
lata,o astfel de interpretare nu este posibilă, întrucât principalul argument care pleda pentru opinia amintită – ter-
menul de prescripţie foarte scurt – nu mai există. Având în vedere că art. 427 NCC prevede că dreptul la acţiunea
în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului, credem că în calitate de pârât poate sta un singur
bărbat, iar în eventualitatea că acţiunea se respinge, se poate porni o altă acţiune împotriva altui bărbat.

3.2. Mijloacele de probă în acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei
249. Dacă în cazul filiaţiei din căsătorie copilul este beneficiarul efectelor prezumţiei de paternitate şi nu are
nicio sarcină în ceea ce priveşte probaţiunea, titularul acţiunii în tăgada sau contestarea paternităţii trebuind să
facă dovada nepaternităţii, copilul din afara căsătoriei trebuie să dovedească paternitatea bărbatului despre care
se susţine că îi este tată.
Întrucât legătura de filiaţie faţă de tată are la bază faptul concepţiei, care este aproape imposibil de dovedit în
mod direct, în practică această dovadă s-a realizat prin probarea unui fapt conex – existenţa relaţiilor sexuale
dintre mama copilului şi pretinsul tată în perioada timpului legal al concepţiunii. În doctrină şi în jurisprudenţă au
fost conturate mai multe împrejurări care trebuie dovedite cumulativ pentru a se stabili paternitatea: naşterea şi
[232] [233]
chiar concepţiunea copilului , legăturile intime dintre mamă şi pretinsul tată în perioada concepţiei , cât şi
[234]
faptul, mult mai greu de stabilit cu certitudine, că din acele relaţii intime s-a născut copilul .
[235]
Dovada acestor împrejurări se poate face prin orice mijloc de probă , respectiv prin înscrisuri, martori,
prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză,
prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege
(enumerarea probelor este cuprinsă în art. 250 NCPC).
Fără a exista propriu-zis o ierarhie a probelor, cele mai importante mijloace de probă în această materie sunt
expertizele şi mărturisirea, care pot crea şi singure certitudinea legăturii de filiaţie analizate.
Expertizele sunt probe ştiinţifice care pot fi clasificate după cum permit formularea de concluzii certe sau doar
probabile. Astfel, distingem între expertizele HLA şi cele genetice, care pot stabili cu certitudine dacă un anumit
bărbat este tatăl copilului, şi celelalte tipuri de expertiză (expertiza capacităţii de procreaţie, serologică,
dermatoglifică şi antropometrică), ce stabilesc doar probabilitatea ca un bărbat să fie tatăl copilului, singurele

[227]
A se vedea I.P. FILIPESCU, Unele probleme în legătură..., p. 93-94.
[228]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 202-203. Argumentele reţinute sunt acelea că impedimentul la
căsătorie rezultând din rudenia firească se menţine, iar adopţia între fraţi este oprită, de aceea este important să se
stabilească legătura filiaţie.
[229]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 873/1971, în R.R.D. nr. 2/1972, dec. nr. 1045/1981, în C.D. 1981, p. 159.
[230]
A se vedea I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 392.
[231]
A se vedea M. ENACHE, Aspecte ale stabilirii paternităţii, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 89-95 şi AL. BACACI, V.C.
DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 208.
[232]
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 401.
[233]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 13/1991, în Dreptul nr. 1/1991, p. 111 şi dec. nr. 2264/1992, în
V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 184.
[234]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 207.
[235]
A se vedea M. MAYO, op. cit., p. 54-56.
147
___________________________________________________________________________________________________

concluzii certe ale acestei grupe de expertize fiind cele de excludere de la paternitate. Referitor la acestea, în
practica judiciară mai veche s-a arătat că puterea probatorie a unei expertize de excludere a paternităţii este de
[236]
neînlăturat .
În contextul actual al dezvoltării medicinei, credem că efectuarea expertizelor este esenţială pentru
soluţionarea acestor acţiuni, cu respectarea principiului respectării interesului superior al copilului şi al principiului
aflării adevărului judiciar. Importanţa acestei probe este şi mai mare în cazul în care mama a avut relaţii cu mai
mulţi bărbaţi în perioada timpului legal al concepţiei.
Singurul neajuns al acestei probe, în afara costurilor care pot constitui uneori un obstacol serios, este faptul că
ele necesită preluarea de sânge sau ţesut, astfel că unele persoane ar putea refuza, pe motive religioase sau de
[237]
altă natură, să se supună efectuării acestor analize . Noul Cod civil prevede în art. 252 că „orice persoană
fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şu
psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private (...)”. Faţă de aceste dispoziţii, credem că prelevarea probelor
biologice pentru efectuarea expertizelor ştiinţifice nu poate fi făcută decât cu consimţământul persoanei implicate
sau pe baza unei dispoziţii judecătoreşti date într-un proces început sau în cadrul procedurii asigurării probelor,
prevăzută de art. 359 alin. (1) NCPC. Dacă persoana obligată să se supună acestei proceduri refuză nejustificat,
credem că devin aplicabile dispoziţiile art. 358 NCPC, respectiv instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o
mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus proba, urmând să i se dea
o interpretare în măsura în care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză. Credem că, urmând
exemplul altor legislaţii, această problemă sensibilă ar fi trebuit reglementată.
[238]
Mărturisirea este o probă puternică de paternitate , dar în spiritul aflării adevărului judiciar, credem că,
pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei, şi această probă
trebuie completată şi coroborată cu un probatoriu mai complex. Dacă pârâtul se prezintă la interogatoriu şi
mărturiseşte în faţa instanţei că el este tatăl copilului, această poziţie constituie o recunoaştere de paternitate
făcută în formă autentică. În acest caz, instanţa va lua act de această recunoaştere, făcând o verificare formală a
[239]
recunoaşterii din punct de vedere al discernământului, dar fără a mai continua procesul . În aceste situaţii,
instanţa nu va mai soluţiona acţiunea în stabilirea paternităţii prin admiterea sau respingerea cererii, ci va lua act
de recunoaştere, care nu va dobândi autoritate de lucru judecat şi va putea fi contestată în aceleaşi condiţii ca
recunoaşterea făcută în orice altă formă. Dacă reclamantul solicită continuarea procesului, se pot administra şi
alte probe, iar instanţa va soluţiona acţiunea ţinând cont de ansamblul probator, inclusiv de mărturisire. În acest
caz, paternitatea va fi stabilită prin hotărâre judecătorească şi nu va mai putea fi contestată, dar se vor putea
[240]
exercita căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti .
În procesele privitoare la filiaţie, divorţ şi alte raporturi de familie se vor putea asculta ca martori rudele şi
afinii până la gradul a treilea inclusiv, în afară de descendenţi (art. 315-316 NCPC). Deşi textul nu se referă
expres şi la soţ, fostul soţ, logodnic şi concubin, credem că şi aceste categorii de persoane pot fi martori în
procesele de filiaţie, pentru aceleaşi motive pentru care pot fi şi celelalte categorii amintite, însă instanţele

[236]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1504/1971, în C.D. 1971, p. 146.
[237]
Dreptul francez, spre deosebire de dreptul german, consacră, în numele drepturilor personalităţii, dreptul fiecăruia la
respectarea integrităţii fizice, astfel că principiul nolimetangereîmpiedică obligarea unei persoane la recoltarea vreunei probe
biologice. Refuzul nejustificat de a face analiza poate valora probă împotriva persoanei respective doar dacă există şi alte
indicii. Legea din 29 iulie 1994 asupra corpului uman permite expertiza genetică doar din dispoziţia unui judecător sesizat cu o
acţiune în stabilirea sau contestarea legăturii de filiaţie, iar consimţământul celui interesat trebuie luat în prealabil. Abia prin
Legea din 8 ianuarie 1993 probele ştiinţifice au fost considerate probe directe şi pozitive de paternitate, însă în stabilirea
paternităţii naturale (din afara căsătoriei) ele nu pot fi dispuse decât dacă există prezumţii sau indicii puternice. Această poziţie
a legiuitorului francez trebuie percepută ca o ultimă formă de rezistenţă în faţa liberalizării cercetării paternităţii naturale, după
ce de-a lungul timpului juriştii francezi au susţinut că restrângerea posibilităţii de stabilire a acestei forme de paternitate
reprezintă modul ideal de protejare a liniştii familiilor constituite prin căsătorie (PH. MALAURIE,
L. AYNÈS, op. cit., p. 331-333. Art. 535.1 C. civ. Québec prevede că „Tribunalul, sesizat cu o acţiune relativă la filiaţie poate, la
cererea persoanei interesate, să ordone efectuarea unei analize care să permită, prin prelevarea de substanţe corporale,
stabilirea amprentei genetice a persoanei vizate prin acţiune”. Pentru a se dispune această probă, trebuie să existe indicii pu-
ternice împotriva persoanei respective, iar refuzul de a se supune analizei constituie o prezumţie negativă împotriva sa.
[238]
În sensul că mărturisirea este proba cea mai puternică de paternitate, a se vedea
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 402. În ceea ce ne priveşte, considerăm că proba cea mai puternică este cea ştiinţifică,
pentru că mărturisirea poate să nu corespundă adevărului, bărbatul respectiv putând face, cu bună ştiinţă sau din eroare, o
recunoaştere de paternitate falsă.
[239]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 962/1973, în C.D. 1973, p. 259. Prin această decizie s-a constatat recunoaşterea făcută
de pârât la interogatoriu şi s-a dispus înregistrarea ei la serviciul de stare civilă, fără a se mai judeca acţiunea care era
prescrisă (B. DIAMANT,
V. NEGRU, Recunoaşterea – mijloc de probă în procesele de statut civil, în R.R.D. nr. 10/1973, p. 57).
[240]
Pentru o analiză amplă a opiniilor doctrinare referitoare la această situaţie şi în sensul că recunoaşterea constatată
prin hotărâre judecătorească nu mai poate fi contestată decât prin căile de atac, a se vedea I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op.
cit., p. 379.
148
___________________________________________________________________________________________________

judecătoreşti trebuie să manifeste vigilenţă în aprecierea acestor depoziţii şi să le înlăture pe acelea care ar suferi
[241]
de părtinire .
În ceea ce priveşte prezumţiile, în doctrină s-a arătat că, dată fiind natura împrejurărilor ce trebuie dovedite în
[242]
proces, sunt admisibile şi acestea ca mijloace de dovadă . S-a considerat astfel că din convieţuirea unui bărbat
[243]
cu o femeie sau din faptul prestării întreţinerii se poate trage concluzia că acel bărbat este tatăl copilului .
Preluând această soluţie, legiuitorul a consacrat-o legislativ prin alin. (1) al art. 426 NCC, care prevede că
paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului
[244]
legal al concepţiunii . Această prezumţie legală de paternitate produce efecte în favoarea copilului care
dovedeşte faptul convieţuirii, un fapt mult mai uşor de dovedit decât cel al concepţiei. Prezumţia are caracterul
unei prezumţii mixte: ea poate fi înlăturată numai dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi
conceput pe copil, deci împrejurări din care să rezultă că este absolut imposibil ca el să fie tatăl copilului.
Reglementarea acestei prezumţii nu reprezintă o asimilare a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie
şi sub acest aspect, pentru că aplicarea ei nu se poate face direct în faţa ofiţerului de stare civilă, ci doar ca o
facilitate probatorie într-un proces început. Ca urmare, copilul care poate dovedi că mama sa a convieţuit cu
pretinsul tată în perioada timpului legal al concepţiei va fi prezumat a fi copilul acelui bărbat.
Convieţuirea presupune traiul în comun în aceeaşi locuinţă sau existenţa unor legături statornice, cu caracter
de continuitate. Vizitele sau relaţiile întâmplătoare ori legăturile sporadice ale pretinsului tată cu mama copilului
nu pot fi considerate convieţuire în sensul legii, totuşi, în practica judiciară s-a decis că, atunci când, din motive
obiective, ca, bunăoară, din cauza serviciilor aflate în localităţi diferite, pretinsul tată nu poate să convieţuiască cu
[245]
mama copilului, vizitele făcute chiar la intervale mai mari vor putea fi considerate ca relaţii de convieţuire .
În cadrul procesului trebuie să se dovedească existenţa convieţuirii în perioada timpului legal al concepţiei, iar
dacă prin probele ştiinţifice s-a dovedit o subperioadă ca fiind cea a concepţiei, convieţuirea trebuie să fi durat şi
în acest timp. Dacă relaţia dintre părţi s-a întrerupt total în prima jumătate a timpului legal al concepţiei, însă
expertiza medico-legală a stabilit că acel copil a fost conceput în ultima parte a intervalului prevăzut de lege ca
fiind al concepţiei, prezumţia nu este aplicabilă.
Existenţa convieţuirii în afara timpului legal al concepţiei nu are relevanţă sub acest aspect, deci nu
declanşează aplicarea prezumţiei, dar poate fi utilizată în stabilirea paternităţii ca o prezumţie simplă, judiciară,
coroborată cu alte probe.
Împrejurarea că în timpul concepţiei mama a avut legături intime cu mai mulţi bărbaţi, nu numai cu pârâtul cu
care a convieţuit, nu poate duce prin ea însăşi la respingerea acţiunii,exceptiopluriumconcubentiumnefiind
[246]
admisă . O atare soluţie se impune, pentru că această împrejurare nu este de natură a dovedi că este exclus
ca pretinsul tată să îl fi conceput pe copil.
Probele prin care pretinsul tată ar putea dovedi că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil sunt, ca şi în
cazul tăgăduirii paternităţii, fie depărtarea fizică (faptul că au locuit în ţări sau oraşe separate sau unul dintre ei s-
a aflat în executarea unei pedepse privative de libertate), fie imposibilitatea fizică (lipsa capacităţii de procreare a
247
bărbatului sau o expertiză medico-legală de excludere a paternităţii ).

3.3. Termenul în care se poate introduce acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei
250. Actuala reglementare a termenului de exercitare a acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei
respectă caracteristicile acţiunilor de stare civilă în cadrul cărora acţiunea se înscrie şi care sunt imprescriptibile.
De altfel, imprescriptibilitatea acţiunii, deşi poate afecta pacea familiilor prin aducerea în faţa justiţiei a unor fapte
foarte vechi, corespunde scopului actual al acţiunilor privind filiaţia, şi anume aflarea adevărului.

[241]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 207.
[242]
Ibidem.
[243]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 47/1957, în C.D. 1957, p. 189.
244244[244]
Dreptul germanic (Germania, Austria, Elveţia, Polonia) instituie, de asemenea, o prezumţie de paternitate naturală
împotriva bărbatului care a întreţinut raporturi intime (frecvent sau o dată) cu mama copilului în perioada timpului legal al
concepţiei. Prezumţia este înlăturată dacă există îndoieli serioase asupra paternităţii bărbatului, situaţie care se soluţionează
prin apelarea la probele ştiinţifice (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 394).
[245]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 799/1990, în V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 180.
[246]
Aceeaşi opinie a fost susţinută sub reglementarea anterioară (AL. BACACI, Aspecte noi sau controversate în stabilirea
paternităţii prin hotărâre judecătorească,înR.R.D. nr. 1/1988, p. 18 şi urm.).
247
În practică s-a reținut că, ˝Activitatea de medicină legală prezintă o importanță socială deosebită, fapt ce necesită ca
aceasta să fie supusă controlului statului prin instituțiile sale, aspect reținut în considerentele Deciziei nr.874/2011 a Curții
Constituționale. O instanță română nu are autoritatea de a solicita unei instituții medico-legale străine, egale în grad cu IML
Mina Minovici București efectuarea unei expertize medico-legale, întrucât printr-o asemenea solicitare ar depăși atribuțiile
puterii judecătorești˝. Curtea de Apel Cluj, secția I-a civilă, decizia nr.3864 din 4 octombrie 2013, în P.R. nr.4/2014, p.109-
116.
149
___________________________________________________________________________________________________

[248]
Legislaţia anterioară instituia un termen scurt de prescripţie , cu intenţia de a ocroti interesele copilului minor
care, în lipsa tatălui, nu avea asigurată întreţinerea, dar şi pentru a nu se pierde probele şi nu lăsa loc
[249]
şantajului .
Acţiunea este imprescriptibilă, chiar dacă se porneşte de către mamă în numele copilului, pentru că dreptul la
acţiune aparţine acestuia din urmă.

3.4. Dreptul la despăgubiri

251. Acest drept este prevăzut în art. 428 NCC şi reprezintă o noutate absolută în legislaţia noastră, fiind o
urmare firească a egalităţii în drepturi şi obligaţii a ambilor părinţi, principiu consacrat şi prin art. 483, care
prevede că autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi
bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.
Din text rezultă că despăgubirile la care se referă acest articol pot face obiectul unei acţiuni judecătoreşti cu
următoarele trăsături:
Titularul acţiunii este mama copilului, care poate solicita aceste despăgubiri chiar şi atunci când copilul s-a
născut mort sau a murit înainte de pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii. Moştenitorii mamei nu pot
introduce acţiunea, ci o pot numai continua, dacă mama a introdus-o în timpul vieţii sale. Credem că moştenitorii
mamei nu pot introduce acţiunea, întrucât textul se referă la situaţia lor numai în ultimul alineat, care arată că
despăgubirile pentru orice alte prejudicii se pot obţine potrivit dreptului comun. Concluzia firească este că
acţiunea specială întemeiată pe dispoziţiile art. 428 poate fi introdusă numai de către mamă.
Obiectul acţiunii îl constituie jumătate din cheltuielile naşterii şi ale lehuziei şi cheltuielile făcute cu
întreţinerea mamei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie. Aceste cheltuieli trebuie dovedite de mamă
conform dreptului comun, întrucât textul nu cuprinde nicio dispoziţie specială în acest sens. Totuşi, datorită
situaţiei în care mama se află şi a relaţiilor sale cu pretinsul tată, ea trebuie considerată a se afla într-o imposibilitate
morală de preconstituire a înscrisurilor şi să se permită administrarea oricărui mijloc de probă. În ceea ce priveşte
sarcina, aceasta se întinde de la momentul concepţiei până la naştere şi este urmată de perioada lehuziei, care
diferă pentru fiecare persoană care naşte, putând fi stabilită prin expertiză medico-legală. Medical, lehuzia se
defineşte ca fiind o perioadă de aproximativ şase săptămâni sau mai mult, dacă mama alăptează. Cheltuielile cu
întreţinerea în timpul sarcinii credem că se datorează numai dacă mama, din motive medicale şi urmare a stării în
care se află, nu poate desfăşura activitatea sa profesională obişnuită sau are nevoie de un ajutor suplimentar.
Faptul că mama poate solicita aceste despăgubiri chiar şi atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte
de pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii este firesc, pentru că aceste cheltuieli au fost făcute, astfel
că ambii părinţi trebuie să le suporte în mod egal.
Termenul în care se poate introduce această acţiune este termenul general de 3 ani, care curge de la
naşterea copilului. Fiind un termen de prescripţie, acesta este supus dispoziţiilor privind întreruperea,
suspendarea şi repunerea în termen prevăzute de art. 2522, art. 2532-2543 NCC.
Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat şi acţiune pentru stabilirea paternităţii.
Despăgubirile pot fi cerute în cadrul unei acţiuni în stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei sau pe cale separată, caz
în care acţiunea în stabilirea filiaţiei trebuie să fi fost deja admisă sau să se afle în curs de soluţionare. Deşi din
interpretarea literală a textului rezultă că acţiunea trebuie doar formulată, interpretarea logică impune concluzia că
acţiunea trebuie să fie admisă, iar bărbatul să fie declarat tatăl copilului, în caz contrar neexistând niciun temei
pentru obligarea la despăgubiri. Din ansamblul reglementării referitoare la aceste despăgubiri rezultă clar că ele
sunt urmarea exercitării egale a obligaţiilor părinteşti şi nu se justifică dacă bărbatul respectiv nu este tatăl
copilului.
În ceea ce priveşte persoana împotriva căreia se îndreaptă acţiunea, textul este din nou ambiguu, pentru
că se referă la pretinsul tată. Credem că formularea se datorează faptului că legiuitorul a considerat că varianta
cea mai uzitată va fi cea a formulării acţiunii împreună cu acţiunea în stabilirea paternităţii, în care pârât este
pretinsul tată, şi nu faptului că singura cerinţă pentru admiterea acţiunii ar fi formularea ei împotriva unui bărbat
despre care se pretinde a fi tatăl copilului. Dimpotrivă, este fără dubiu că acţiunea în despăgubiri trebuie să aibă
aceeaşi soartă ca şi acţiunea în stabilirea paternităţii, neputând fi admisă decât împotriva bărbatului care este
declarat tatăl copilului. În caz contrar, nu ar exista niciun temei pentru obligarea lui la despăgubiri, nici chiar dacă
[250]
s-ar dovedi că a întreţinut relaţii intime cu mama în perioada timpului legal al concepţiei .

[248]
Fiind un termen de prescripţie, şi nu de decădere, îi erau aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 referitor la
prescripţia extinctivă, în ceea ce priveşte suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen. Acest termen de 1 an a fost
reglementat de Codul familiei până în anul 2007, când, prin Legea nr. 288/2007, a fost instituit caracterul imprescriptibil al
acestei acţini în timpul vieţii copilului.
[249]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 204.
[250]
Codul civil francez nu prevede o dispoziţie asemănătoare, în schimb, reglementează o acţiune în subsidii pe care o
poate formula copilul care nu are paternitatea stabilită (din cauza mamei care nu a introdus-o în termen sau din alte motive)
împotriva bărbatului care a avut relaţii cu mama sa în timpul perioadei legale de concepţie, relaţii care să permită a se pre-
150
___________________________________________________________________________________________________

§4. Acţiuni privind filiaţia faţă de tatăl din căsătorie

4.1. Acţiunea în tăgada paternităţii
252. Tăgada de paternitate este acţiunea care are ca scop răsturnarea prezumţiei de paternitate atunci când
este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Această acţiune este diferită de acţiunea în contestarea
filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie, prin care se urmăreşte înlăturarea prezumţiei de paternitate aplicate greşit unui
copil care nu este nici conceput şi nici născut în timpul căsătoriei mamei sale.
Întrucât prezumţia de paternitate are un caracter relativ, se admite că răsturnarea ei se face prin proba
contrară, însă această dovadă se poate administra numai în cadrul unei acţiuni judecătoreşti pentru care legea
stabileşte limitativ titularii acţiunii, termenele de exercitare şi obiectul probaţiunii. Prezumţia de paternitate îţi
păstrează forţa probantă egală cu a celorlalte moduri de stabilire a filiaţiei până la răsturnarea ei printr-o hotărâre
judecătorească şi, tocmai de aceea, recunoaşterea făcută de tatăl biologic înainte de a exista o soluţie judiciară în
acest sens este lovită de nulitate absolută [art. 418 lit. a) NCC].
Cercul persoanelor care pot introduce această acţiune este mult mai larg faţă de legislaţia anterioară,
înscriindu-se în politica de relaxare a contenciosului filiaţiei care guvernează acest capitol din Codul civil.
Acţiunea în tăgada paternităţii a fost o acţiune strict personală atât sub vechiul Cod civil, cât şi sub
reglementarea Codului familiei. Ca urmare, titular al acţiunii era doar soţul mamei, considerat a fi principalul
interesat să înlăture efectele prezumţiei care făceau ca acel copil să fie considerat de drept copilul său.
[251]
Deşi doctrina a susţinut aproape unanim necesitatea de a permite şi altor persoane interesate să introducă
acţiunea, cel puţin în situaţiile în care soţul mamei nu putea sau nu înţelegea să introducă acţiunea, schimbarea
[252]
opticii legiuitorului în această materie a venit târziu , mult după ce, sub influenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 54 C. fam. în măsura în care acesta nu recunoaşte
decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea
[253]
paternităţii .
Hotărârea-pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie a fost cauza Kroon ş.a. c. Olandei,
pronunţată în anul 1994, prin care instanţa europeană a decis că interdicţia, instituită de legea naţională, femeii
căsătorite de a tăgădui paternitatea soţului este contrară prevederilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drep-
turilor omului şi a libertăţilor fundamentale, articol care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie.
[254]
În reglementarea actuală, acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de mamă , de
tatăl biologic, precum şi de copil. Acțiunea introdusă de mamă sau de soțul acesteia este prescriptibilă în

supune o posibilă paternitate. Fundamentul acestei obligaţii a fost considerat a fi o idee de responsabilitate puţin forţată
(pentru că nu există greşeală civilă) sau o idee de paternitate puţin diminuată (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 425). În
dreptul german şi elveţian a fost reglementată „mica paternitate”, cu efecte pur alimentare şi neconstitutivă de stare civilă.
Toate aceste acţiuni sunt diferite de ceea ce a prevăzut legiuitorul român în art. 428 NCC, pentru că au titular şi obiect diferit.
[251]
I. LEŞ, Notă la sentinţa civilă nr. 1204/1974 a Judecătoriei Sighetul Marmaţiei, în R.R.D. nr. 3/1976, p. 48; idem,
Participarea părţilor în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982,
p. 215-216; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 356; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 187-189.
[252]
Modificarea art. 54 C. fam. s-a făcut prin Legea nr. 288/2007 (M. Of. nr. 749 din
5 noiembrie 2007).
[253]
Decizia nr. 349/2001 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002. Decizia a fost luată
cu majoritatea voturilor judecătorilor Curţii Constituţionale, doi dintre aceştia opinând pentru respingerea excepţiei de
neconstituţionalitate, cu motivarea, în esenţă, că nu se poate îngădui mamei să deschidă, în numele copilului minor, o
asemenea acţiune, pentru că aceasta îşi invocă propria culpă. Din perspectiva intereselor minorului, nu se poate accepta o
acţiune în tăgada paternităţii decât atunci când este intentată de tată, pentru că, în orice altă ipostază, se arată în opinia sepa-
rată, ea loveşte în interesele minorului, „tinzând a-l lipsi de protecţia paternă în schimbul, eventual, al unui iluzoriu succes în
stabilirea ulterioară a unei altei paternităţi”. Unii autori au afirmat, chiar anterior Deciziei nr. 349/2001 a Curţii Constituţionale şi
modificării legislative din anul 2008, că şi de lege lata s-ar fi putut admite o acţiune în contestarea stării civile a copilului din
căsătorie, care nu are posesiunea de stat în conformitate cu prezumţia de paternitate. Acţiunea ar putea fi introdusă de către
orice persoană interesată, de copil, de mamă sau de adevăratul tată şi s-ar întemeia pe dispoziţiile art. 53 şi art. 51 C. fam. şi
ar avea aceleaşi efecte ca şi tăgada de paternitate (M. AVRAM, Consideraţii în legătură cu reglementarea actuală a acţiunii în
tăgăduirea paternităţii,în Dreptul nr. 2/1999, p. 84-85). Pentru analiza consecinţelor declarării ca neconstituţionale a preve-
derilor art. 54 alin. (2) C. fam. şi o propunere de lege ferenda, a se vedea T. BODOAŞCĂ, Unele consideraţii juridice ce decurg
din declararea neconstituţională a dispoziţiilor art. 54 alin. (2)
C. fam., în Dreptul nr. 1/2004, p. 89-98.
[254]
În ceea ce priveşte mama copilului ca titular al acţiunii în tăgada paternităţii, în literatura juridică s-a susţinut că
aceasta urmăreşte prin acţiune un scop circumscris interesului superior al copilului de a înlătura paternitatea ce nu
corespunde realităţii, pentru a avea posibilitatea de a-şi stabili legătura cu tatăl biologic. În acest context, s-a arătat că mama
trebuie să facă dovada că admiterea acestei acţiuni deschide nu numai în abstract, ci în mod concret calea stabilirii adevăratei
paternităţi a copilului, în caz contrar acţiunea putând fi respinsă ca lipsită de interes (F. BAIAS, M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit.,
p. 30-31). În noua reglementare, această soluţie este exclusă, pentru că legiuitorul dă mamei dreptul la acţiunea în tăgadă,
care nu este condiţionată de stabilirea adevăratei paternităţi.
151
___________________________________________________________________________________________________

termen de 3 ani, iar pentru tatăl biologic și copil acțiunea este imprescriptibilă în timpul vieții acestora. Observăm
că legiuitorul a fost atent la doctrină şi a inclus în cercul titularilor acestei acţiuni şi pe tatăl biologic al copilului,
care în forma modificată a art. 54 C. fam. nu putea introduce acţiunea.
În ceea ce priveşte formularea acţiunii de către mamă şi copil, este adevărat că admiterea acţiunii acestora, în
lipsa unei recunoaşteri sau a posibilităţii de stabilire a paternităţii faţă de adevăratul tată, nu este în interesul
copilului, pentru că acesta rămâne fără ocrotire paternă, însă aceeaşi finalitate se obţine şi prin acţiunea
introdusă de soţul mamei. Scopul acţiunii în tăgadă este acela al stabilirii adevărului, existând un interes social
general de a se stabili starea civilă reală a persoanelor. În ultimă instanţă, cercetarea filiaţiei şi stabilirea
adevăratei legături de sânge sunt şi în interesul copilului.
Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii. Prin
introducerea sau continuarea acţiunii de către moştenitorii tatălui, aceasta îşi interverteşte în parte caracterul,
devenind o acţiune cu caracter patrimonial, însă hotărârea îşi păstrează toate efectele asupra statutului civil al
copilului.
Dacă titularul acţiunii a introdus o astfel de cerere la care a renunţat sau a lăsat-o să se perime, moştenitorii
pot să introducă o nouă acţiune, după decesul titularului, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie, acolo unde
un astfel de termen este prevăzut.
Întrucât şi-a pierdut caracterul strict personal, acţiunea poate fi exercitată şi prin reprezentare. Astfel, alin.
(3) al art. 429 NCC prevede că, în situaţia în care soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de
tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanţa judecătorească. Tot curatorul este cel care poate introduce
acţiunea dacă tutore al bărbatului căsătorit este chiar mama copilului, întrucât contrarietatea de interese între ei
justifică numirea unui curator. În literatura juridică s-a arătat că acțiunea poate fi introdusă și de reprezentantul
Ministerului Public, potrivit art.92 alin.1 Cod procedură civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea
drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților. Cel pentru
255
care a fost introdusă acțiunea va fi introdus în proces .
Calitatea de pârât în acţiunea în tăgada paternităţii aparţine fie copilului, fie soţului mamei, fie amândurora,
funcţie de titularul acţiunii. Astfel, acţiunea introdusă de către soţul mamei se formulează împotriva copilului; când
acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale şi, dacă este cazul, a altor moştenitori ai săi. În
această situaţie, mama copilului stă în judecată în calitate de moştenitor al copilului decedat, şi nu în nume
propriu.
Dacă acţiunea a fost formulată împotriva copilului minor, acesta va fi reprezentat de mama sa. Dacă mama a
decedat sau nu are capacitate de exerciţiu, copilul va fi reprezentat de un tutore. Copilul care a împlinit 14 ani
participă personal la proces, fiind asistat de reprezentantul legal. În aceste cazuri, dacă reprezentant al copilului
este mama, ea va participa la proces în dublă calitate: de reprezentat al copilului şi în nume propriu, căci, potrivit
art. 436 NCC, ea trebuie citată în toate situaţiile în proces, deci şi atunci când nu are calitatea de a-l reprezenta
pe copil. Citarea părinţilor în proces în toate cazurile este în interesul copilului, dar concură şi la aflarea adevă-
rului, pentru că, de regulă, ei cunosc împrejurările în care concepţia şi naşterea copilului au avut loc.
Când acţiunea aparţine mamei sau copilului, ea se introduce împotriva soţului. Dacă acesta este decedat,
acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.
Tatăl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului. Dacă aceştia sunt decedaţi,
acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor.

253. Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii are ca efect modificarea statutului civil al copilului, care devine,
[256]
retroactiv, copil din afara căsătoriei .
Dacă mama s-a căsătorit a doua oară înainte de a se fi împlinit 300 de zile de la încetarea, desfiinţarea sau
desfacerea căsătoriei precedente, copilul a cărui paternitate a fost tăgăduită cu succes va beneficia de prezumţia
de paternitate faţă de primul soţ al mamei şi, doar în ipoteza în care şi acesta tăgăduieşte cu succes paternitatea,
va deveni copil din afara căsătoriei.
Modificarea statutului civil al copilului va produce efecte asupra numelui, autorităţii părinteşti, domiciliului
copilului, precum şi asupra obligaţiei de întreţinere.
În ceea ce priveşte numele, copilul a cărui paternitate a fost tăgăduită cu succes va purta numele avut de
[257]
mamă în momentul naşterii sale .
Autoritatea părintească va fi exercitată numai de mamă, dacă paternitatea copilului nu este stabilită, sau de
către ambii părinţi, în modalitatea stabilită de instanţa de tutelă, dacă paternitatea este legal stabilită, iar părinţii
nu convieţuiesc. Instanţa de tutelă va aplica prin asemănare dispoziţiile referitoare la divorţ (art. 505 NCC).

255
M. Avram, Drept civil…op.cit., p.387-388.
[256]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 2186/1990, în V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 189.
[257]
Ibidem, p. 189.
152
___________________________________________________________________________________________________

Soţul mamei nu mai datorează copilului întreţinere pentru viitor, iar întreţinerea prestată de bunăvoie sau ca
urmare a unei hotărâri judecătoreşti este supusă restituirii pe temeiul plăţii nedatorate, dacă se cere de la cel care
a primit-o, sau pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, dacă se cere de la tatăl biologic sau de la mama copilului.
Această soluţie legislativă este consacrată în art. 534 NCC şi pune capăt disputelor doctrinare pe această
[258]
temă .
În ceea ce ne priveşte, apreciem faptul că situaţia a fost reglementată expres pentru a nu mai lăsa loc acestor
controverse, dar, chiar dacă strict formal soluţia adoptată de legiuitor este corectă, credem că adevăratul
beneficiar al întreţinerii, copilul, riscă să fie prejudiciat de conflictele dintre adulţi. Argumentele enunţate sub
vechea reglementare pentru nerestituirea întreţinerii şi care îşi păstrează în continuare actualitatea sunt cele
referitoare la interesul copilului care poate fi implicat în procese şi obligat la plata unor sume de care a beneficiat
succesiv de-a lungul relaţiei cu soţul mamei sale, fără a avea posibilitatea să ceară întreţinerea retroactiv de la
adevăratul său tată, pentru că pensia de întreţinere se datorează numai de la data cererii de chemare în judecată.

254. Termenul de introducere a acţiunii în tăgada paternităţii este reglementat pe larg, legiuitorul
consacrându-i patru articole din noul Cod civil (art. 430-433) prin care termenul este stabilit distinct, în funcţie de
titularul acţiunii.
În primul rând, se observă că sunt prevăzute două categorii de termene:
– o categorie de termene scurte, după cum urmează: un termen de 3 ani, care curge de la data naşterii
copilului, atunci când acţiunea este pornită de mamă, sau de la data la care soţul mamei a cunoscut că este
prezumat a fi tatăl copilului ori că prezumţia nu corespunde realităţii, atunci când acţiunea este pornită de soţul
mamei, şi un termen de un an de la data decesului autorului lor, care a fost instituit pentru moştenitorii titularului
acţiunii care nu a introdus acţiunea în cursul vieţii;
– acţiunea este imprescriptibilă pentru copil şi pentru pretinsul tată biologic, pentru că aceştia sunt adevăraţii
beneficiari ai acţiunii în tăgada paternităţii, pentru ei fiind cel mai important să se stabilească adevărata legătură
de filiaţie.
Toate termenele astfel stabilite sunt termene de prescripţie extinctivă, supuse dispoziţiilor privind repunerea în
termen, suspendarea şi întreruperea prevăzute de art. 2522, art. 2532-2543.
În cazul în care acţiunea este introdusă de soţul mamei, termenul este de 3 ani şi curge fie de la data la
care soţul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu
corespunde realităţii.
Punctul de pornire a termenului astfel stabilit este unul realist, din acest punct de vedere reglementarea
actuală fiind superioară celei din Codul familiei, care prevedea că termenul curge de la data când tatăl a cunoscut
naşterea copilului.
Păstrarea acestui termen relativ scurt pentru o acţiune cu caracter nepatrimonial, acţiuni care de regulă sunt
imprescriptibile, pare a fi justificată de necesitatea socială de a clarifica statutul civil al persoanelor, statut care
[259]
trebuie să reflecte realitatea .
Alineatul (2) al art. 430 NCC prevede o aplicaţie specială a cazului de suspendare a prescripţiei cuprins în art.
2532 pct. 4. Prin acest text se arată că termenul nu curge împotriva soţului pus sub interdicţie judecătorească. În
acest caz, acţiunea poate fi pornită de tutore în numele soţului interzis, iar dacă tutorele nu a introdus acţiunea,
pentru soţ curge un nou termen de 3 ani de la data ridicării interdicţiei.
Dacă soţul a murit înainte de împlinirea termenului de 3 ani de la data la care a cunoscut că este prezumat
tată al copilului sau de când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii, fără a porni acţiunea, aceasta poate fi
pornită de către moştenitori în termen de un an de la data decesului.
Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită şi de către mamă, iar pentru aceasta termenul de prescripţie
este tot de 3 ani, care curge de la data naşterii copilului, în cazul mamei nefiind relevante alte împrejurări privind
concepţia copilului.

[258]
În doctrină, într-o primă opinie s-a susţinut că pensia de întreţinere prestată anterior tăgăduirii paternităţii este supusă
restituirii, pe temeiul plăţii nedatorate, dacă restituirea se cere de la copil, sau al îmbogăţirii fără cauză, dacă se cere de la
mama sau tatăl din afara căsătoriei (P. ANCA, Notă aprobativă la decizia fostului Tribunal regional Suceava nr. 661/1965, în
R.R.D. nr. 5/1967, p. 133-136). O a doua opinie, rămasă izolată, făcea distincţie între situaţia în care întreţinerea a fost plătită
pe baza unei hotărâri judecătoreşti, caz în care s-a apreciat că sumele sunt supuse restituirii, şi situaţia în care soţii au
convieţuit şi întreţinerea a fost prestată în baza relaţiilor proprii de familie, caz în care s-a susţinut că nu se datorează
restituirea (AL. LESVIODAX, Obligaţia legală de întreţinere, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971,
p. 156), iar ultima opinie exprimată în literatură a fost în sensul că pensia de întreţinere prestată nu este supusă restituirii,
întrucât este vorba despre o obligaţie cu prestaţie succesivă, iar până la înlăturarea prezumţiei de paternitate soţul mamei are
obligaţia legală de întreţinere (a se vedea V. PĂTULEA, Notă critică la decizia fostului Tribunal regional Suceava nr. 661/1965,
în R.R.D. nr. 5/1967, p. 133-136. În acelaşi sens, AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 196; I.P. FILIPESCU,
A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 369).
[259]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 190.
153
___________________________________________________________________________________________________

Dacă mama este pusă sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de
instanţa judecătorească. În perioada cât mama este pusă sub interdicţie termenul de prescripţie este suspendat,
iar dacă acţiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de mamă în termen de 3 ani de la data ridicării
interdicţiei.
Dacă mama a murit înainte de împlinirea termenului de 3 ani de la data naşterii copilului, fără a porni acţiunea,
aceasta poate fi pornită de către moştenitori în termen de un an de la data decesului.
Aşa cum era şi firesc, tăgada paternităţii poate fi făcută şi de pretinsul tată biologic al copilului. În situaţia în
care acesta este titular al acţiunii, legiuitorul a prevăzut o cerinţă suplimentară, respectiv el trebuie să facă
dovada paternităţii sale faţă de copil. Din acest punct de vedere, considerăm că nu este suficientă recunoaşterea
sa în formele prevăzute de lege sau prin mărturisire judiciară şi nici înţelegerea cu mama copilului, ci este
necesară administrarea altor probe care, coroborate cu acestea, să facă dovada paternităţii acelui bărbat.
Concluzia se impune, întrucât scopul legiuitorului a fost apărarea intereselor copilului, care ar putea rămâne lipsit
de protecţie paternă dacă i se înlătură filiaţia din căsătorie, iar paternitatea faţă de pretinsul tată nu este certă,
putând fi contestată. În ceea ce priveşte dovada paternităţii, aceasta se poate face prin orice mijloc de probă, aşa
cum am arătat la acţiunea privind stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei.
Dacă tatăl biologic este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit
de instanţa judecătorească.
Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii tatălui biologic. Imprescriptibilitatea acţiunii este o
caracteristică specifică acţiunilor nepatrimoniale. Doar în cazul exercitării acţiunii de către moştenitorii tatălui
decedat care nu a pornit acţiunea, aceasta se transformă într-o acţiune cu caracter parţial patrimonial şi se
prescrie în termen de un an de la data decesului.
Dreptul la acţiunea în tăgada paternităţii aparţine şi copilului, caz în care este imprescriptibil. Cât timp copilul
este minor, acţiunea poate fi exercitată în numele acestuia de către reprezentantul său legal. După ce copilul a
devenit major, dacă este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de
instanţa judecătorească.
Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii săi pot să o introducă în termen de un
an de la data decesului. Este o nouă situaţie în care acţiunea nepatrimonială imprescriptibilă devine prescriptibilă
ca urmare a transformării sale într-o acţiune cu caracter preponderent patrimonial.

4.2. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie

255. Spre deosebire de acţiunea în tăgadă, care urmăreşte răsturnarea prezumţiei de paternitate care nu
corespunde adevărului, contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie presupune înlăturarea prezumţiei de
paternitate care a fost aplicată greşit sau fraudulos. Aceste situaţii apar atunci când numai aparent copilul s-a
născut sau a fost conceput în timpul căsătoriei, el fiind conceput şi născut în afara acesteia. Astfel de situaţii apar
dacă mama copilului nu era căsătorită la momentul naşterii şi nici al concepţiei, căsătorindu-se ulterior, sau dacă
naşterea a survenit la peste 300 de zile de la data desfacerii sau desfiinţării căsătoriei şi totuşi copilul a fost
înregistrat pe numele soţului sau fostului soţ al mamei, care nu a făcut o recunoaştere în acest sens.
Contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie nu era reglementată de Codul familiei, dar, în mod
unanim, doctrina a acceptat admisibilitatea ei ca singura cale de înlăturare a prezumţiilor de paternitate aplicate
[260]
fără temei .
Contestarea paternităţii din căsătorie poate fi făcută de orice persoană interesată, chiar şi de titularii acţiunii
în tăgadă, pentru că situaţiile acoperite practic de cele două acţiuni sunt diferite. Acţiunea este imprescriptibilă,
iar în cadrul ei se poate administra orice mijloc de probă.
Prin această acţiune se poate urmări înlăturarea legăturii de filiaţie dintre copil şi soţul mamei, caz în care copilul
nu va mai avea paternitatea stabilită, sau înlăturarea statutului de copil din căsătorie. Această ultimă situaţie poate
apărea dacă declararea copilului la serviciul de stare civilă s-a făcut de către bărbatul care ulterior introduce ac-
ţiunea în contestarea paternităţii copilului din căsătorie şi aceasta este admisă, situaţie în care copilul va deveni
retroactiv copil din afara căsătoriei, dar va avea în continuare ca tată pe soţul mamei, pentru că declaraţia acestuia
la starea civilă îndeplineşte cerinţele de formă ale recunoaşterii de paternitate şi va produce în continuare efecte.

§5. Dispoziţii comune privind acţiunile referitoare la filiaţie

5.1. Noţiuni introductive
256. Sub denumirea de dispoziţii comune privind acţiunile referitoare la filiaţie, Codul civil grupează câteva
reguli de procedură şi efectele pe care hotărârile judecătoreşti pronunţate le au asupra situaţiei legale a copilului.

[260]
I. ALBU, Dreptul familiei, p. 257; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 372; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C.
HAGEANU, op. cit., p. 196-197.
154
___________________________________________________________________________________________________

În primul rând, trebuie subliniat că legătura de filiaţie legal stabilită şi necontestată în justiţie împiedică
stabilirea altei filiaţii. Această regulă se regăseşte într-o formă particulară în art. 418 lit. a) NCC, care
sancţionează cu nulitatea absolută recunoaşterea unui copil a cărui filiaţie stabilită potrivit legii nu a fost
înlăturată.
Concluzionând, orice recunoaştere de filiaţie sau acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată
poate viza numai un copil care nu are filiaţia respectivă stabilită, în caz contrar acestea trebuie precedate de
contestarea sau tăgăduirea filiaţiei pe calea acţiunilor analizate anterior.
Articolul 99 alin. (4) NCC prevede că, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a
unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acţiune prin care s-a contestat starea
civilă astfel stabilită, prima hotărâre îşi pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de-a doua hotărâri. Din
text rezultă cu certitudine că se poate contesta şi filiaţia stabilită printr-o hotărâre judecătorească şi că în această
materie efectele autorităţii de lucru judecat sunt condiţionate de lipsa oricărei contestaţii ulterioare, pentru că ele
încetează la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a unei contestaţii. Se impune să subliniem că
persoanele care au fost părţi în litigiul anterior nu pot contesta filiaţia stabilită prin prima hotărâre judecătorească,
ele trebuind să respecte autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, pe care o pot ataca numai prin
[261]
intermediul căilor de atac .

5.2. Citarea părinţilor şi a copilului

257. Având în vedere augmentarea contenciosului filiaţiei şi posibilitatea introducerii acestor acţiuni fie de orice
persoană interesată, fie de un cerc mai larg de persoane decât era admis până în prezent, se simţea nevoia unui
astfel de text, care impune citarea în orice cauză referitoare la filiaţie a părinţilor şi a copilului, actorii principali ai
relaţiilor deduse judecăţii.
Citarea lor în proces este necesară, pentru că întotdeauna ei vor fi principalii afectaţi de eventuala admitere a
unei acţiuni referitoare la filiaţie: părinţii vor trebui să exercite singuri sau să împartă autoritatea părintească
asupra copilului cu cel ce va fi stabilit părinte pe cale judiciară, iar copilul îşi va vedea modificat statutul civil, cu
toate efectele referitoare la nume, domiciliu, autoritate părintească, întreţinere şi vocaţie succesorală.
Referirea la părinţii copilului are în vedere persoanele înscrise în această calitate în actele de stare civilă ale
copilului. Astfel, de exemplu, într-o acţiune în tăgada paternităţii formulată de copil, în care calitatea de pârât
aparţine soţului mamei, va fi citată, în temeiul art. 436 NCC, mama copilului, în nume propriu şi ca reprezentant al
copilului, dacă acesta este minor şi nu are alt reprezentant legal. Pretinsul tată biologic nu va fi citat, pentru că el
nu are nicio calitate, chiar dacă ar fi făcut o recunoaştere, aceasta este lovită de nulitate absolută şi nu produce
niciun efect până la admiterea acţiunii în tăgadă.

5.3. Inadmisibilitatea renunţării

258. În această materie s-a impus o restrângere a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil
român, justificată de importanţa drepturilor ce fac obiectul acestor acţiuni şi de faptul că adevărul în privinţa stării
civile şi a filiaţiei persoanelor interesează întreaga ordine de drept.
Ca urmare, în acţiunile privitoare la filiaţie, nici titularul nu poate renunţa la drept şi nici nu se poate face
tranzacţie, pentru că părţile nu pot dispune de aceste drepturi care aparţin copilului. Nici chiar copilul, când
acţiunea este pornită de el, nu poate renunţa la dreptul dedus judecăţii.
Titularul acţiunilor poate renunţa la judecarea acţiunii. În schimb, reprezentantul legal al copilului minor sau al
unei persoane puse sub interdicţie, care a introdus o acţiune privitoare la filiaţie în numele ocrotitului, nu poate
renunţa nici la drept şi nici la judecată. În aceeaşi situaţie se află şi copilul minor care a introdus singur acţiunea.

5.4. Situaţia copilului

259. Instanţele care judecă acţiunile privitoare la filiaţie au obligaţia de a se pronunţa şi cu privire la stabilirea
numelui copilului, exercitarea autorităţii părinteşti şi obligaţia părinţilor de a-l întreţine pe copil. Instanţa sesizată
cu o astfel de acţiune trebuie să se pronunţe din oficiu, chiar dacă nu există o cerere în acest sens, prin excepţie
de la principiul oficialităţii procedurii civile. Această dispoziţie este urmarea firească a faptului că prin admiterea
unei acţiuni referitoare la filiaţie se modifică retroactiv statutul civil al copilului, cu efecte asupra numelui,
autorităţii părinteşti, domiciliului copilului, obligaţiei de întreţinere şi vocaţiei succesorale. Asupra acesteia din
urmă instanţele nu trebuie să se pronunţe, pentru că se naşte sau se stinge de drept prin constatarea sau
înlăturarea legăturii de filiaţie.
[261]
Această poziţie a fost susţinută anterior referitor la contestarea maternităţii stabilite printr-un certificat de naştere
eliberat ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti (AL. BACACI,
V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 179-180; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit.,
p. 339-340).
155
___________________________________________________________________________________________________

În ceea ce priveşte numele copilului din căsătorie, art. 449 NCC stabileşte că acesta ia numele de familie
comun al părinţilor săi. Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor
reunite. În acest caz, numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară, odată cu naşterea
copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată
hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea.
Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi
stabilită (art. 450 NCC). În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul
părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale
acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care
a fost înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor, hotărăşte instanţa de tutelă. În cazul în care copilul şi-a
stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la copilul
din căsătorie.
Autoritatea părintească va fi exercitată de ambii părinţi sau numai de unul dintre aceştia, în modalitatea
stabilită prin înţelegerea lor sau de instanţa de tutelă, conform art. 503-507 NCC.
Prin hotărârea de admitere a unei acţiuni privind filiaţia se poate stabili filiaţia dintre un copil şi părintele său
(mama sau tatăl) sau se poate constata că o anumită legătură de filiaţia nu există, deci nu corespunde
adevărului. În primul caz, instanţele sesizate cu o acţiune în stabilirea filiaţiei au obligaţia de a se pronunţa cu
privire la întreţinerea copilului de către părintele său, începând cu data introducerii acţiunii referitoare la filiaţie,
iar în al doilea caz, obligaţia de întreţinere stabilită în sarcina persoanei faţă de care copilul avea stabilită filiaţia
încetează pentru viitor. Întreţinerea prestată anterior de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti este
supusă restituirii pe temeiul plăţii nedatorate, dacă se cere de la cel care a primit-o, sau pe temeiul îmbogăţirii
fără justă cauză, dacă se cere de la tatăl biologic sau de la mama copilului. Această soluţie legislativă este
consacrată în art. 534 NCC. Restituirea nu se dispune din oficiu, pentru că nu este în interesul minorului, ci
trebuie cerută expres de persoana interesată. Cererea trebuie formulată separat, pentru că ea devine admisibilă
numai după rămânerea irevocabilă a hotărârii privind filiaţia.
În cazul în care admite o acţiune în contestarea filiaţiei, instanţa poate stabili, dacă este cazul, modul în care
copilul păstrează legături personale cu acela care
[262]
l-a crescut . Acest drept acordat părintelui care a crescut copilul şi care nu are legături de sânge cu acesta va fi
stabilit de instanţă, care trebuie să aprecieze în fiecare caz în parte dacă o astfel de relaţie este sau nu în
interesul copilului.

5.5. Acţiunea formulată în caz de moştenire vacantă

260. În cazul în care persoana împotriva căreia se îndreaptă în mod obişnuit acţiunea a decedat, acţiunea se
porneşte împotriva moştenitorilor. În cazul în care moştenirea este vacantă, adică nu există moştenitori din nicio
clasă şi nici soţ supravieţuitor ori succesibilii existenţi sunt renunţători sau nedemni, acţiunea poate fi introdusă
împotriva comunei, oraşului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moştenirii. Citarea în proces a
renunţătorilor, dacă există, este obligatorie.

5.6. Efectele stabilirii filiaţiei asupra unui proces penal

261. Articolul 440 NCC prevede că, în cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport de
filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.
Codul penal incriminează o serie de fapte în care o cerinţă esenţială a laturii obiective este existenţa raportului
de filiaţie. Aşa sunt, de exemplu, incestul, dar şi infracţiunile contra persoanei a căror formă agravată constă în
săvârşirea faptei asupra unei rude apropiate, cum sunt omorul calificat, vătămarea corporală etc.
În aceste situaţii, dacă legătura de filiaţie între autorul infracţiunii şi victimă nu a fost legal stabilită, nu se poate
pronunţa o hotărâre penală de condamnare. Această dispoziţie este o aplicare a principiului că dubiul asupra
oricărui aspect profită inculpatului şi, în acelaşi timp, instituie o competenţă exclusivă a stabilirii filiaţiei în
favoarea instanţelor civile, instanţele penale neavând competenţa de a stabili aceste legături pe cale
incidentală.

[262]
Art. 311-13 C. civ. francez acorda soţului mamei care l-a crescut pe copil un drept la vizită. În doctrina franceză s-a
susţinut că acest partaj al copilului între doi taţi prezintă grave inconveniente (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 388).
156
___________________________________________________________________________________________________

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative

1. Ce este tăgada de paternitate? Cine o poate introduce şi în ce
termen?
2. Ce caractere are recunoaşterea de filiaţie?
3. Se poate face recunoaşterea unui copil decedat?
IX. Test de control
Recunoaşterea de filiaţie:
a. este valabil făcută prin act autentic notarial;
b. este valabil făcută prin testament;
c. este valabilă dacă se găsește într-un înscris sub semnătură privată;
d. poate viza un copil decedat, indiferent de condiții.
În materia prezumției de paternitate:
a. Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei;
b. Este reglementată o prezumție absolută și irefragabilă;
c. Paternitatea nu poate fi tăgăduită;
d. Recunoașterea de paternitate făcută de tatăl biologic față de copilul din căsătorie produce
efecte doar după înlăturarea pe orice cale legală a paternității soțului mamei.

X. TEMA PENTRU ACASĂ

1. Realizaţi o comparaţie între situaţia copilului din căsătorie şi cea copilului din
afara căsătoriei în ceea ce priveşte paternitatea şi stabilirea ei.
2. Realizaţi o comparaţie între tăgada de paternitate şi contestarea filiaţiei faţă de
tatăl din căsătorie.

Unitatea de studiu 8
ADOPŢIA

I. Obiective
 Înţelegerea noţiunii de adopţie şi a efectelor acesteia;
 Identificarea şi aprofundarea jurisprudenţei CEDO în materie

157
___________________________________________________________________________________________________

III. Cuvinte cheie

 Adopţie, condiţii de fond, procedură, efecte, adopţie internaţională;

VI. Conţinutul unităţii de studiu

Adopţia

Secţiunea 1. Dispoziţii generale.

Noţiune. Istoric legislativ

§1. Precizări introductive

271. Potrivit art. 451 NCC, adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între
adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
[263]
Definiţia dată de lege adopţiei surprinde două elemente esenţiale ale acesteia: natura juridică de
operaţiune juridică şi principalul efect, cel al naşterii rudeniei civile. Textului i se poate reproşa că nu se referă şi
la relaţiile de rudenie care se nasc între descendenţii adoptatului, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia,
pe de altă parte, deşi aceste relaţii sunt tot un efect al adopţiei.
[264]
Cu toate că în Tezele prealabile ale proiectului de lege – Codul civil s-a prevăzut că adopţia a fost
reglementată ca o instituţie de drept civil, şi nu ca o măsură de ocrotire a copilului, din modul în care instituţia a
fost reglementată se desprinde concluzia contrară. Astfel, adopţia continuă să fie o măsură de protecţie a
copilului, pentru că noul Cod civil permite numai adoptarea persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu, situaţia în
care este permisă adoptarea unei persoane cu capacitate de exerciţiu deplină fiind o excepţie, şi nu o categorie
aparte, deci se confirmă regula că scopul adopţiei este găsirea unei familii pentru copilul lipsit de ocrotire
părintească.
În al doilea rând, este reglementată numai adopţia cu efecte depline de filiaţie firească (denumită adopţie de
[265] 266
substituţie ), nu şi formele existente în legislaţia anterioară sau în alte state în care se regăsescadopţia de
[267]
suprapunere, care are un scop eminamente succesoral , şi adopţia de confirmare, care presupune legitimarea
unui copil natural.
Totuşi, legiuitorul a introdus şi o dispoziţie care vizează exclusiv interesul adoptatorului, anume posibilitatea
desfacerii adopţiei la cererea acestuia, motivată de fapte grave săvârşite de adoptat împotriva adoptatorului,
ascendenţilor sau descendenţilor săi. Credem că această prevedere nu este de natură a schimba esenţa insti-
tuţiei adopţiei, care este o măsură de ocrotire a copilului lipsit de ocrotire părintească sau care beneficiază de
ocrotire necorespunzătoare.
Instituţia adopţiei a apărut ca un mijloc prin care adoptatorul îşi asigura descendenţa şi a evoluat spre o
instituţie de protecţie a copilului, legislaţiile actuale ignorând aproape complet interesul adoptatorului.
În dreptul roman, adopţia avea ca scop perpetuarea cultului domestic, fiind foarte importantă pentru familiile
fără posteritate. Instituţia a cunoscut o decădere totală în perioada medievală, datorată principiului conservării

[263]
Etimologia cuvântului se regăseşte în limba latină, în ad şi opto, -are, care înseamnă a alege.
[264]
H.G. nr. 277/2009 (M. Of. nr. 213 din 2 aprilie 2009).
[265]
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit.,p. 443.
266
Ne referim la adopția cu efecte restrânse.
[267]
O astfel de adopţie era adopţia cu efecte restrânse reglementată de Codul familiei, prin care relaţiile de rudenie civilă
se suprapuneau peste cele de rudenie firească, astfel că adoptatul rămânea rudă şi cu rudele fireşti şi devenea rudă şi cu
adoptatorul şi cu descendenţii acestuia.
158
___________________________________________________________________________________________________

bunurilor în familie şi lipsei oricărei preocupări pentru protecţia copilului. Ca urmare, în dreptul francez vechi ea
nici nu exista, fiind reintrodusă prin legile Revoluţiei franceze şi apoi prin Codul civil de la 1804.
Vechile legiuiri româneşti au cunoscut instituţia sub numele de „înfială”, însă o consacrau numai în interesului
adoptatorului, astfel că în Codul Caragea se prevedea că „Facerea de fii de suflet este dar pentru mângâierea
celor ce nu au copii”. De altfel, legislaţiile burgheze, în care includem şi Codul civil român de la 1864, acordau
adopţiei un scop exclusiv sau preponderent patrimonial, fără ca adoptatul să intre efectiv în familia adoptivă.
Această concluzie se desprinde în primul rând din condiţia impusă ca adoptatorul să nu aibă copii fireşti în
perioada adopţiei.
Abia în secolul al XX-lea şi în special după cele două războaie mondiale, care au sporit considerabil numărul
copiilor orfani, s-a născut preocuparea de a proteja copilul lipsit de ocrotire părintească prin intermediul adopţiei.
Codul civil din 1864 reglementa instituţia prin art. 304-324. Acestea consacrau noţiunea de adopţie şi cereau
pentru încheierea ei încuviinţarea instanţelor judecătoreşti.
După desprinderea dreptului familiei din dreptul civil, reglementarea adopţiei a fost preluată de Codul familiei,
în care termenul de adopţie era înlocuit cu acela de înfiere, iar încuviinţarea ei revenea autorităţii tutelare, care
emitea în acest sens o decizie administrativă. Ulterior, atât datorită evoluţiei legislative, cât şi nevoii practice de a
proteja în mod deosebit copilul care urmează a fi adoptat, acestei instituţii i-au fost consacrate acte normative
[268]
speciale . Acestea au urmărit în principal trecerea procedurii de încuviinţare a adopţiei din competenţa
organelor administrative în competenţa instanţelor judecătoreşti, păstrarea confidenţialităţii datelor privind adopţia
şi restrângerea cazurilor de adopţie internaţională.
Inovaţiile aduse prin Legea nr. 273/2004 constau în principal în: reglementarea procedurii în aşa fel încât să se
păstreze confidenţialitatea datelor persoanelor implicate sau secretul originilor copilului adoptat, suplinirea
refuzului abuziv al părinţilor fireşti de a consimţi la adopţie, consacrarea adopţiei pe viaţă prin renunţarea la desfa-
cerea adopţiei şi limitarea adopţiei internaţionale la situaţia în care adoptator este bunicul copilului. Prin modificări
ulterioare, adopția internațională a fost permisă și în alte situații, însă se păstrează condiții destul de
restrictive.Tot ca o noutate, adopţia internaţională a fost legată de domiciliul adoptatorilor, şi nu de cetăţenia
acestora, aşa cum era în legislaţia anterioară.
Noul Cod civil păstrează în cea mai mare parte condiţiile de fond şi efectele consacrate adopţiei prin Legea nr.
273/2004, întrucât acestea au fost elaborate în conformitate cu Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării
în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr.
[269] [270]
84/1994 , şi ale Convenţiei ONU privind drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 .
Singura modificare de esenţă este reintroducerea posibilităţii de a pronunţa desfacerea adopţiei la cererea
adoptatorului sau a adoptatului, cu consecinţa revenirii copilului în familia firească. Codul civil nu cuprinde
reglementarea procedurii încuviinţării adopţiei şi nici adopţia internaţională, care face obiectul unei legi speciale,
respectiv a Legii nr.273/2004.
Se reglementează un singur tip de adopţie, adopţia cu efecte depline, care presupune încetarea oricăror
legături între adoptat şi familia sa firească, respectiv rudele sale de sânge, singurul efect ce se va păstra fiind
[271]
impedimentul la căsătorie .

[268]
Mai întâi, Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei a revizuit acest domeniu, fără însă a modifica esenţial
structura reglementării din Codul familiei, decât în ceea ce priveşte adopţia internaţională. Legea nr. 11/1990 a fost modificată,
succesiv, prin Legea nr. 48/1991, care a înlocuit termenul de „înfiere” din Codul familiei şi din alte acte normative cu cel de
„adopţie”, precumşi prin Legea nr. 65/1995. Ulterior, adopţia a fost reglementată prin O.U.G. nr. 25/1997, care a abrogat
Legea nr. 11/1990, dispoziţiile Codului familiei din Capitolul III al Titlului II, „Adopţia”, precum şi orice altă dispoziţie contrară.
Cele mai importante elemente de noutate cuprinse în această ordonanţă sunt: înlăturarea distincţiei dintre adopţia cu efecte
depline şi adopţia cu efecte restrânse, respectiv consacrarea unui singur tip de adopţie, lărgirea atribuţiilor Comisiei pentru
protecţia copilului şi ale Comitetului Român pentru Adopţii în domeniul supravegherii şi al avizării adopţiilor interne şi
internaţionale, introducerea unor cerinţe suplimentare pentru adopţiile internaţionale şi crearea unor sisteme intermediare
temporare – încredinţarea copilului în vederea adopţiei.
Acest act normativ a încercat alinierea legislaţiei interne la legislaţiile internaţionale în materie, însă, în practică, s-a dovedit
că nu cuprindea garanţii suficiente ca adopţia, în special cea internaţională, să se facă avându-se în vedere interesul superior
al copilului, astfel încât
s-a impus modificarea de substanţă a acestei reglementări.
Ultimul act normativ dedicat adopţiei şi abrogat în parte de noul Cod civil este Legea
nr. 273/2004 (republicată în M. Of. nr. 739 din 23 septembrie 2016). Este pentru prima oară când în legislaţia internă se preiau
dispoziţiile legislaţiei internaţionale în materie. Noul Cod civil păstrează în mare parte dispoziţiile acestui act normativ.
[269]
M. Of. nr. 298 din 21 octombrie 1994.
[270]
Republicată în M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001.
[271]
Până în anul 1997 a fost reglementată şi adopţia cu efecte restrânse, urmare căreia adoptatul nu ieşea din familia
firească, dar se năştea vocaţia succesorală reciprocă între adoptat şi adoptatori, astfel că adoptatul putea fi moştenit,
împreună, de părinţii fireşti şi de cei adoptivi. Această dualitate există în majoritatea statelor europene, mai puţin în Marea
Britanie, Elveţia, Ţările de Jos şi Austria, care au reglementat, ca şi legiuitorul român, numai adopţia cu efecte depline. Grecia,
în schimb, admite doar adopţia simplă, deci cu efecte restrânse, la fel ca majoritatea statelor asiatice, care îi oferă doar
159
___________________________________________________________________________________________________

Din punct de vedere al vârstei adoptatului, reglementarea actuală cuprinde tot un singur tip de adopţie, adopţia
minorului, respectiv a persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu deplină, adopţia majorului fiind doar o excepţie
272
bazată pe o stare de fapt specifică, şi nu o categorie distinctă .

§2. Principiile adopţiei

272. a)Principiul interesului superior al copilului.Consacrarea acestui principiu este urmarea firească a
faptului că scopul adopţiei este acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor
lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.
Legea nu prevede expres ce trebuie să se înţeleagă prin interesul superior al copilului, dar din ansamblul
reglementării rezultă că acesta se realizează atunci când se asigură copilului o dezvoltare fizică şi morală
normală, similară celei asigurate în familia firească.
Evident că prin adopţie se satisface şi un interes al adoptatorului, cel de a da un scop în plus vieţii sale şi de a
[273]
face un act de generozitate faţă de un copil lipsit de ocrotire părintească . Acest interes nu este nicidecum
antagonic intereselor celui adoptat şi el trebuie avut în vedere de organele care avizează sau încuviinţează adop-
[274]
ţia . Legiuitorul se preocupă de acest interes numai atunci când reglementează consimţământul adoptatorului
şi desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului.
Tot pentru respectarea interesului superior al copilului, în cadrul procedurii adopţiei se iau măsurile necesare
pentru ca fraţii şi surorile să fie încredinţaţi împreună. Încredinţarea separată a fraţilor în vederea adopţiei, precum
şi adopţia acestora de către persoane sau familii diferite se pot face numai dacă acest lucru este în interesul lor
superior (art. 456 NCC).
b) Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial.Întrucât de-a lungul timpului s-a constatat
că instituţionalizarea copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau a căror situaţie în familie este periclitată prin
comportamentul părinţilor, respectiv internarea lor în centre cu un număr crescut de copii aflaţi în ocrotire, este o
soluţie greşită şi care nu a condus la bune rezultate, tendinţa actuală este aceea de a asigura ocrotirea în centre
mici, de tip familial. În acest scop, se urmăreşte creşterea numărului de asistenţi maternali şi, în timp, înlăturarea
totală a centrelor cu număr mare de copii ocrotiţi, acestea urmând a fi păstrate numai pentru plasamentul în regim
de urgenţă.
c)Principiul creşterii şi educării copilului ţinându-se seama de originea sa etnică, lingvistică, religioasă
şi culturală.Acest principiu trebuie avut în vedere la stabilirea compatibilităţii dintre copilul adoptat şi adoptatori şi
a constituit unul dintre principalele motive pentru care s-au restrâns cazurile în care se poate încuviinţa adopţia
[275]
internaţională .
d) Celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei. În scopul soluţionării cât mai
rapide a situaţiei copiilor lipsiţi de ocrotire părintească pentru care s-a prevăzut ca finalitate adopţia, în lege s-au
prevăzut termene speciale foarte scurte pentru îndeplinirea actelor şi operaţiunilor necesare, atât în faţa autori-
276
tăţilor administrative, cât şi în faţa celor judiciare .

Secţiunea a 2-a. Condiţiile de fond ale adopţiei

§1. Persoanele care pot fi adoptate

valenţe succesorale. Ţările musulmane exclud adopţia, pentru că este interzisă de Coran. Acestea acceptă doar un fel de
tutelă cu atribuţii mai extinse, dar care nu dă naştere niciunei legături de filiaţie.
272
În același sens, M. Avram, Drept civil...op.cit., p.412.
[273]
Aşa cum s-a arătat în timpul discuţiilor premergătoare adoptării Codului civil francez, adopţia este „Consolation des
ménages stériles, carrière de secours pour les enfants de père et de mère pauvre” (BERLIER, apudPH. MALAURIE, L. AYNÈS, op.
cit., p. 444). „Consolarea cuplurilor sterile şi calea de siguranţă a copiilor cu părinţi săraci” (trad.n. – C.H.).
[274]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 219.
[275]
În prezent, cazurile în care este posibilă adopţia internaţională sunt cuprinse în art. 60 din Legea nr. 273/2004,
republicată în 2016: „Adopţia internaţională a copilului cu reşedinţa obişnuită în România de către o persoană/familie cu
reşedinţa obişnuită în străinătate poate fi încuviinţată numai pentru copiii care se află în evidenţa A.N.P.D.C.A. şi numai în
următoarele situaţii: a) adoptatorul sau unul dintre soţii familiei adoptatoare este rudă până la gradul al patrulea inclusiv cu
copilul pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei; b) adoptatorul sau unul dintre soţii familiei adoptatoare
este şi cetăţean român; c) adoptatorul este soţ al părintelui firesc al copilului a cărui adopţie se solicită. (2) Adopţia prevăzută
la alin. (1) lit. b) este permisă numai pentru copiii pentru care s-a admis cererea de deschidere a procedurii adopţiei şi nu a
putut fi identificat un adoptator sau o familie adoptatoare cu reşedinţa obişnuită în România sau una dintre persoanele prevăzute
la alin. (1) lit. a), într-un termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de
deschidere a procedurii adopţiei”.
276
Acest principiu se reflectă și în modificările aduse procedurii adopției prin Legea nr.57/2016.
160
___________________________________________________________________________________________________

273. Secţiunea a doua a capitolului privind adopţia din noul Cod civil cuprinde condiţiile de fond şi
impedimentele la adopţie, deci împrejurările care trebuie să existe, respectiv să lipsească pentru ca adopţia
încuviinţată să fie valabilă. Condiţiile sunt sistematizate pe două planuri, primul priveşte persoanele care pot fi
adoptate, iar al doilea persoanele care pot să adopte. Codul civil consacră o subsecţiuneconsimţământului la
adopţie şi persoanelor care trebuie să exprime acest consimţământ.
Legiuitorul a impus un număr mare de condiţii de fond pentru realizarea adopţiei, iar acestea nu epuizează
încercările prin care persoanele care doresc să adopte trebuie să treacă, întrucât, aşa cum am arătat, prin lege
specială sunt reglementate şi aspectele care nu au fost cuprinse în Codul civil. Este firesc să fie aşa, pentru că
adopţia este un domeniu în care voinţa părţilor nu poate fi suverană, ci trebuie să se subordoneze cerinţelor
legale imperative, cu scopul de a garanta finalitatea ei, respectiv integrarea copilului în noua sa familie. Astfel, se
verifică îndeplinirea condiţiilor referitoare la copilul adoptat şi părinţii acestuia, pentru a evita intervenţia lor
ulterioară; condiţiile privind adoptatorii au ca scop protejarea copilului şi integrarea lui într-o familie stabilă şi
capabilă să îi asigure creşterea şi educarea, iar procedura va verifica îndeplinirea acestor condiţii de fond.
Credem însă că instanţelor care încuviinţează adopţia trebuie să li se recunoască şi un drept de apreciere în ceea
ce priveşte oportunitatea adopţiei, pentru că legiuitorul, deşi s-a dorit exhaustiv, nu a reuşit să cuprindă toate
situaţiile posibile şi, mai ales, nu a definit clar interesul copilului, pentru a putea limita controlul judecătoresc la
unul de legalitate. Astfel, de exemplu, în cazul în care adopţia este solicitată de o persoană foarte în vârstă, deşi
nu s-a prevăzut o limită maximă de vârstă pentru adoptator, aceasta poate fi respinsă, pentru că nu se mai poate
realiza finalitatea adopţiei, aceea a creşterii şi educării copilului într-un mediu familial, iar adopţia nu poate fi
[277]
privită doar ca o instituţie succesorală .
Condiţiile de fond care privesc persoana adoptată sunt:
a) vârsta adopratului care trebuie să nu fi dobândit capacitatea deplină de exerciţiu;
b) pluralitatea de adoptați – frați și surori a căror separare prin adopţie se poate face numai dacă este în
interesul lor superior;
c) adoptatul să nu fie frate cu adoptatorul (este interzisă adoția între frați);
d) adopţia a doi soţi sau foşti soţi de aceeaşi persoană este interzisă;
e) adopţia între soţi sau foşti soţi este interzisă.

274. a) Adoptatul să nu fi dobândit capacitatea deplină de exerciţiu. Această condiție este una negativă,
la fel ca toate condițiile din această subsecțiune referitoare la persoanele care pot fi adoptate, deci practic ele pot
fi definite ca impedimente la adopție, respectiv condiții care, dacă sunt îndeplinite, împiedică încheierea unei
adopții valabile. Legea anterioară stabilea limita maximă de vârstă pentru adoptat la majoratul civil, deci o limită
fixă, cea de 18 ani. Având în vedere că legea noastră civilă prevede că dobândirea capacităţii depline de exerciţiu
are loc în momente şi modalităţi diferite, limita superioară până la care un copil poate fi adoptat este variabilă.
Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră, respectiv la împlinirea vârstei
de 18 ani. Capacitatea de exerciţiu deplină se poate dobândi şi înainte de împlinirea acestei vârste, în cazul
minorului care se căsătoreşte. Acesta păstrează capacitatea deplină de exerciţiu dacă a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei, chiar dacă acea căsătorie este anulată. Articolul 40 NCC reglementează capacitatea de
exerciţiu anticipată, recunoscută de către instanţa de tutelă pentru motive temeinice minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani.
Această condiţie de vârstă a adoptatului îşi are raţiunea în chiar finalitatea adopţiei, care este aceea de a
asigura copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau care nu beneficiază de o ocrotire corespunzătoare condiţiile
morale şi materiale pentru o bună creştere şi educare. În principiu, aşadar, adopţia se justifică numai pentru
[278]
minori, deci pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu .
De altfel, este justificată şi fixarea acestei limite la momentul dobândirii capacităţii depline de exerciţiu,
întrucât, din acest moment, în fapt, o persoană nu mai are nevoie de protecţia specială ce trebuie acordată unui
copil, ci este fie o persoană majoră, fie un minor căsătorit sau emancipat.

[277]
În acest sens s-au pronunţat instanţele franceze când au respins cererile de adopţie ale unor persoane de 70 de ani
er
(Versailles, 4 novembre 1999, citată de PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit.,p. 461) şi de 91 de ani (Cass., 1 civ., 16 octobre
2001, în RecueilDalloz 2002,
p. 1097). În susţinerea acestor soluţii s-a arătat că adopţia are ca scop crearea unei legături de filiaţie în care tatăl adoptiv să
îşi asume rolul unui tată adevărat, iar adoptatul, la rândul său, să se comporte ca un fiu; contextul relaţiilor existente între
adoptator şi adoptat care au 70, respectiv 30 de ani nu corespund deloc acestei scheme legislative şi sociologice.
[278]
Sfera celor două noţiuni nu este identică. Minoritatea presupune o persoană care nu a împlinit 18 ani, însă un minor nu
este în toate cazurile lipsit de capacitate de exerciţiu (de exemplu, minorul căsătorit, văduv sau divorţat, precum şi minorul de
bună-credinţă a cărui căsătorie a fost desfiinţată). În Franţa este permisă şi adopţia persoanelor majore, această instituţie
având în principal raţiuni materiale, succesorale.
161
___________________________________________________________________________________________________

Prin excepţie, alin. (2) al art. 455 NCC prevede că persoana care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu
poate fi adoptată, în condiţiile legii, dacă a fost crescută în timpul minorităţii de către cel care doreşte să o adopte
.
[279]
Sub vechea reglementare, în literatura juridică s-a arătat că prin noţiunea de „creştere” trebuie să
înţelegem nu numai prestarea întreţinerii, în natură sau prin plata unei sume de bani, ci şi existenţa unor raporturi
mai complexe între cel care voieşte să adopte şi cel adoptat, raporturi similare cu cele dintre părinţi şi copii.
Creşterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate şi să fi fost de durată, deci să nu fie ocazională sau făcută
[280]
în alte scopuri decât cel al adopţiei . Fostul Tribunal Suprem a decis, sub incidenţa vechii reglementări a
adopţiei, cea din Codul familiei, că nu este cazul să anuleze o adopţie, chiar dacă adoptatul avea 51 de ani, iar
adoptatorul 71 de ani, atât timp cât adoptatul a fost crescut de adoptator de la vârsta de 11 ani, iar adopţia
reprezenta o concretizare, sub formă legală, a raporturilor existente anterior, încă din perioada minorităţii celui
[281]
adoptat .

275. b) Interzicerea separării fraţilor prin adopţie. Articolul 456 NCC prevede că adopţia fraţilor, indiferent
de sex, de către persoane sau familii diferite se poate face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.
În vederea respectării interesului superior al minorului, în cadrul procedurii adopţiei se iau măsurile necesare
pentru ca fraţii să fie încredinţaţi împreună. Încredinţarea separată a fraţilor în vederea adopţiei, precum şi adopţia
acestora de către persoane sau familii diferite se pot face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.
Deşi textul legal are o formulare dispozitivă, prevăzând că adopţia fraţilor de către persoane sau familii diferite
„se poate face” în condiţii restrictive, credem că textul trebuie interpretat ca o interdicţie a separării fraţilor, mai
ales că legea actuală nu mai tratează adopţia ca pe o măsură de protecţie ce se adresează automat tuturor co-
piilor lipsiţi de ocrotire părintească sau cu ocrotire părintească necorespunzătoare, ci o consideră o instituţie de
drept civil aplicabilă numai acelora pentru care o astfel de măsură este potrivită cu nevoile şi situaţia de fapt în
care se află. Ca urmare, în cazul fraţilor, mai mult decât în cazul altor copii, adopţia trebuie privită ca o măsură
excepţională dacă, pe lângă legăturile cu părinţii şi celelalte rude fireşti, urmează să rupă şi legăturile cu fraţii
adoptatului.

276. c) Adoptatul să nu fie frate cu adoptatorul sau interzicerea adopţiei între fraţi. Articolul 457 NCC
prevede că rudenia în linie colaterală de gradul al doilea constituie un impediment la adopţie, întrucât, prin
adopţie, s-ar crea relaţii incompatibile cu rudenia existentă deja între fraţi. Legiuitorul nu face nicio distincţie, astfel
că interdicţia se menţine indiferent de faptul că este vorba de fraţi din căsătorie sau din afara căsătoriei, de fraţi
buni, consangvini sau uterini şi indiferent de diferenţa de vârstă dintre ei.
O situaţie ce poate apărea în practică este aceea în care, după încuviinţarea adopţiei, se stabileşte legătura
de filiaţie între adoptat şi adoptator sau se stabileşte că aceştia sunt fraţi. În aceste situaţii, este necesară o
[282]
hotărâre judecătorească pentru a constata nulitatea adopţiei .
Textul amintit instituie o excepţie şi este deci de strictă interpretare. Ca urmare, adopţia este permisă între
[283]
alte rude şi, chiar mai mult, rudenia constituie un criteriu de prioritate pentru adopţie sau încredinţarea
[284]
copilului în vederea adopţiei .
Cu toate că legea nu prevede expres, adopţia este oprită şi între părintele firesc şi copilul său. Acest
[285] [286]
impediment a fost unanim acceptat de doctrina şi jurisprudenţa creată sub vechile reglementări şi rezultă
din interpretarea art. 463 alin. (1) lit. a) şi c) NCC, care prevede pentru adopţie, pe de o parte, consimţământul
părinţilor fireşti ai copilului, iar, pe de altă parte, consimţământul celui care adoptă, ceea ce înseamnă că aceste
[279]
A se vedea AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 226; I.P. FILIPESCU, Adopţia..., p. 14-15.
[280]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1271/1964, în C.D. 1964, p. 147, dec. civ. nr. 111/1970, în R.R.D. nr. 2/1971, p. 178 şi
dec. civ. nr. 1774/1975, în C.D. 1975, p. 160.
[281]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 529/1976, în C.D. 1976, p. 173.
[282]
A se vedea I.P. FILIPESCU, Adopţia..., p. 23.
[283]
Idem, p. 22.
[284]
Această prioritate este prevăzută în Legea nr. 273/2004 care reglementează în prezent procedura adopţiei.
[285]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 228; I.P. FILIPESCU, Adopţia...,
p. 22.
[286]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 30/1973, în C.D. 1973, p. 252, prin care s-a stabilit că un copil recunoscut de o persoană
nu mai poate fi adoptat de către aceeaşi persoană. Dimpotrivă, în jurisprudenţa franceză s-a susţinut că un copil natural poate
fi adoptat de tatăl sau de mama care l-a recunoscut, pentru că o astfel de interdicţie nu rezultă nici din vreun text legal şi nici
din spiritul legii. Această soluţie era justificată de lipsa posibilităţii recunoaşterii copilului natural şi de diferenţa între regimul
juridic al copilului din afara căsătoriei şi al celui din căsătorie. Ea şi-a pierdut din importanţă după anul 1972, când s-a introdus
legitimarea prin autorizarea justiţiei. Totuşi, se susţine că şi în prezent această cale este singura pe care o are un părinte
francez pentru a-şi creşte copilul născut într-un stat care nu permite legitimarea sau născut dintr-o relaţie incestuoasă (H.
CAPITANT, FR. TERRÉ, Y. LEQUETTE, Lesgrandsarrêts de la jurisprudence civile,tome I, Ed. Dalloz,Paris, 2000, p. 274-278). În
schimb, un copil adoptat nu mai poate fi recunoscut, iar interdicţia operează din momentul în care intervine plasamentul în
vederea adopţiei depline, pentru că prin aceasta adoptatul încetează să mai aparţină familiei de sânge (idem, p. 278).
162
___________________________________________________________________________________________________

două calităţi nu pot fi întrunite în una şi aceeaşi persoană. De altfel, în acest mod nu se realizează nici scopul în
[287]
vederea căruia se încheie adopţia .
Reţinem, deci, că adopţia nu este permisă între rudele colaterale de gradul doi şi între rudele în linie dreaptă
[288]
de gradul întâi , în toate celelalte cazuri rudenia constituind un criteriu de preferinţă la încuviinţarea adopţiei.

277. d) Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către aceeaşi persoană este interzisă. Această interdicţie
legală are o dublă motivaţie: în primul rând, finalitatea adopţiei nu poate fi atinsă în aceste cazuri, întrucât
calitatea de soţi este incompatibilă cu cea de părinte-copil, iar în al doilea rând, cei doi soţi fiind persoane cu
capacitate deplină de exerciţiu, adoptatul trebuie să fi fost crescut de celălalt soţ în timpul minorităţii, situaţie care,
practic, este imposibilă.
Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, întrucât nu pot fi soţi copiii aceleiaşi
persoane (fraţii), chiar dacă este vorba de rudenie civilă. În acest sens, dispoziţia se corelează cu impedimentul la
căsătorie prevăzut de art. 274 alin. (3) NCC.

§2. Persoanele care pot adopta

278. După cum rezultă din reglementarea actuală, adoptator poate fi o persoană, căsătorită sau nu, indiferent
de sex, sau o familie, respectiv doi soţi. Legislaţia noastră nu permite ca adoptatori să fie două persoane care nu
sunt legate prin căsătorie, deci nu se pune problema ca această calitate să fie dobândită împreună de concubini
sau de un cuplu de acelaşi sex.
În subsecţiunea destinată cerinţelor pe care trebuie să le îndeplinească adoptatorul sau familia adoptatoare
sunt grupate următoarele condiţii:
– adoptatorul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
– nu pot adopta alienaţii şi debilii mintal, precum şi persoanele cu boli psihice grave;
– diferenţa de vârstă între adoptat şi adoptator trebuie să fie de cel puţin 18 ani;
– adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile materiale
necesare creşterii, educării şi dezvoltării armonioase a copilului;
– adopţia multiplă este interzisă;
– nu pot adopta împreună două persoane de acelaşi sex.
După modul de redactare se observă că unele cerinţe sunt formulate pozitiv, deci sunt condiţii de fond pentru
încheierea valabilă a adopţiei (capacitatea deplină de exerciţiu, diferenţa de vârstă şi îndeplinirea condiţiilor
morale şi materiale), iar celelalte sunt formulate negativ, fiind adevărate impedimente, respectiv împrejurări în
prezenţa cărora nu se poate realiza adopţia (alienaţia, debilitatea şi alte boli psihice grave, adopţia multiplă şi
adoptatori de acelaşi sex).

279. a) Adoptatorul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Codul civil include această condiţie
referitoare la capacitatea persoanei fără a mai aduce alte limitări referitoare la starea civilă de persoană
căsătorită, sex, religie, naţionalitate sau rasă, deşi din principiul enunţat în art. 452 lit. c) rezultă implicit că pentru
încuviinţarea adopţiei trebuie avute în vedere şi aceste elemente de etnie, limbă, religie şi cultură.
Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data când persoana devine majoră, deci la împlinirea vârstei de 18
ani. Ca urmare, nu au capacitate de exerciţiu deplină şi nu pot adopta minorul şi interzisul judecătoresc. Raţiunea
instituirii acestei condiţii legale pentru adoptator sau familia care adoptă este aceea că o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu nu poate încheia singură acte juridice, acestea încheindu-se, în numele lor, de către
reprezentantul legal. În aceste condiţii, minorul şi interzisul judecătoresc nu pot exprima un consimţământ valabil
la încheierea adopţiei, pentru că nu au discernământ, dar nici nu pot aduce la îndeplinire scopul pentru care se
încheie adopţia, acela de a creşte şi educa un copil.
Prin excepţie de la regula generală enunţată mai sus, minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină
de exerciţiu, pe care o păstrează chiar în cazul anulării căsătoriei, dacă se dovedeşte că a fost de bună-credinţă
la încheierea acesteia. De asemenea, capacitatea se păstrează şi în cazul încetării sau desfacerii căsătoriei. În
acest caz, minorul căsătorit are capacitate deplină de exerciţiu şi poate adopta, dacă sunt îndeplinite şi celelalte

[287]
În dreptul francez este permisă adopţia copilului de către părintele său, pentru că, mai ales în forma simplă, cunoscută
în dreptul nostru ca adopţie cu efecte restrânse, nu produce aceleaşi efecte ca şi filiaţia firească. Această instituţie a fost
folosită în primul rând pentru adoptarea copiilor nelegitimi în scopul de a le asigura drepturi succesorale egale cu cele ale
copiilor legitimi. Codul civil al provinciei Québec, prin art. 543 alin. (2), interzice expres adoptarea propriului copil, iar din
formularea textului rezultă că raţiunea este aceea că efectele filiaţiei fireşti şi cele ale adopţiei sunt identice.
[288]
În acelaşi sens, a se vedea AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 228; I.P. FILIPESCU, Adopţia..., p. 22-
23. În sensul că adopţia nu se poate încuviinţa între rudele în linie dreaptă, indiferent de grad, a se vedea I. ALBU ş.a., op. cit., p.
62-63; D. RIZEANU, Consideraţii în legătură cu unele soluţii în materie civilă ale Tribunalului Suprem, în R.R.D. nr. 7/1976, p. 36-
37.
163
___________________________________________________________________________________________________

condiţii prevăzute de lege. Considerăm că, în virtutea dreptului la aprecierea oportunităţii adopţiei prin prisma
interesului superior al copilului adoptat, organele competente să avizeze şi să încuviinţeze adopţia ar putea
[289]
refuza cererea, dacă se dovedeşte că finalitatea adopţiei nu poate fi atinsă .
O situaţie specială este cea a minorului care a dobândit capacitate de exerciţiu anticipată. Articolul 40 NCC
prevede că, pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit 16 ani
capacitatea deplină de exerciţiu. Credem că situaţia acestui minor trebuie tratată similar cu cea a minorului
căsătorit, cu atât mai mult cu cât legea actuală nu aduce nicio limitare capacităţii de exerciţiu astfel dobândite,
aşa cum prevedea expres Codul civil anterior pentru minorul emancipat. Ca urmare, acesta va putea adopta dacă
sunt îndeplinite condiţiile legale şi dacă adopţia este oportună şi în interesul persoanei adoptate.

280. b) Este interzis să adopte persoanele care nu au capacitate deplină de exerciție, precum şi persoa-
nele cu boli psihice sau handicap mintal (art.459 Cod civil). Această interdicţie s-a regăsit în toate actele
normative care au reglementat adopţia de-a lungul timpului, sigura noutate fiind referirea expresă la persoanele
[290] [291]
cu boli psihice şi cu handicap mintal, care nu pot adopta .
Textul legal se referă la bolnavii psihici care nu sunt puşi sub interdicţie, pentru că cei puşi sub interdicţie nu
pot adopta, întrucât nu îndeplinesc prima condiţie analizată, respectiv le lipseşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Prin modul de formulare, textul tranşează disputele doctrinare anterioare referitoare la posibilitatea de a
adopta a alienaţilor şi debililor mintali nepuşi sub interdicţie, preluând, ca şi Legea nr. 273/2004, opinia
[292]
majoritară din doctrină, în care s-a susţinut că aceste persoane, chiar în momentele de luciditate, nu pot
exprima un consimţământ valabil la adopţie, iar adopţia nu ar fi în interesul copilului, pentru că un părinte sau doi
soţi bolnavi psihic nu pot asigura o creştere şi o educare corespunzătoare.
Forma actuală a textului este superioară celei adoptate iniţial şi care prevedea că nu pot adopta alienaţii sau
debilii mintali şi persoanele cu boli psihice grave. Referirea la orice boală psihică sau handicap mintal, indiferent
dacă se circumscriu sau nu diagnosticului de alienaţie sau debilitate mintală, şi menţionarea expresă a interdicţiei
de a adopta ni se par binevenite. Întrucât orice boală psihică blochează accesul acelei persoane la adopţie, nu va
mai fi necesar ca instanţele să analizeze ce boli sunt considerate grave şi ce boli psihice pot permite încheierea
adopţiei. Considerăm că dispoziţia care exista în aceeaşi formă şi în legea anterioară este firească. În cazul
adopţiei, restricţiile trebuie să fie mai drastice decât în cazul căsătoriei, unde există obligaţia de sprijin moral şi
material între soţi, pentru că în cazul adopţiei adoptatorul este cel care, cel puţin în prima fază, trebuie să asigure
creşterea şi educarea copilului, deci chiar şi existenţa unei boli psihice uşoare ar putea afecta integrarea copilului
în noua sa familie.

281. c)Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul. Condiţia privind
diferenţa de vârstă între adoptat şi adoptator este o consecinţă a faptului că prin adopţie se naşte rudenia civilă,
deci trebuie să existe o situaţie similară cu cea din familia firească, în care există o diferenţă de vârstă între părinţi
şi copii. Din nefericire, legiuitorul român nu a adoptat sistemul consacrat în alte state, care impun limite, minimă şi
[293]
maximă, de vârstă adoptatorului . Faptul că în România o persoană ar putea deveni părinte adoptiv la vârsta
de 16 ani ni se pare o greşeală, pentru că la această vârstă adoptatorul ar avea el însuşi nevoie de ocrotire şi nu
ar putea să ofere un cămin adoptatului.
Aşa cum am mai arătat, dacă, dimpotrivă, adoptatorul are o vârstă prea înaintată, adopţia va putea fi refuzată,
[294]
întrucât nu se poate realiza scopul acesteia , ci doar o eventuală transmisiune succesorală, şi ar însemna o
adopţie fictivă.
[289]
Credem că adopţia s-ar justifica, de exemplu, dacă minorul căsătorit ar dori să adopte copilul din afara căsătoriei al
soţului său.
[290]
Boala psihică poate fi definită ca o modificare organică sau funcţională prin care se deformează forma specifică de
reflectare a realităţii produsă de activitatea sistemului nervos şi prin care se deformează structura sufletească proprie unui
individ. Handicapul psihic este definit prin art. 5 lit. i) din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu
tulburări psihice (republicată în M. Of. nr. 652 din 13 septembrie 2012) ca „incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a
face faţă vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice”.
[291]
În forma iniţială, înainte de modificarea sa prin Legea nr. 71/2011, textul prevedea că nu pot adopta alienaţii sau debilii
mintali sau cei cu boli psihice grave.
[292]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 222; I.P. FILIPESCU, Adopţia…,
p. 8. În sensul că aceste persoane pot exprima un consimţământ valabil în perioadele de luciditate, pentru că nu există nicio
interdicţie legală, aşa cum există la căsătorie, a se vedea T.R. POPESCU, op. cit., p. 126. Opinia a fost exprimată sub legislația
anterioară și nu mai este actuală.
[293]
În Germania o persoană poate adopta doar dacă a împlinit 25 de ani, iar în practică s-a impus regula ca diferenţa de
vârstă între adoptat şi adoptator să nu fie mai mare de 40 de ani, deşi această condiţie nu este expres prevăzută în lege, ci
într-un document cu caracter de recomandare, denumit „Ghid privind problematica adopţiei”. În provincia Québec, se prevede,
ca şi în noul Cod civil, că adoptatorul trebuie să fie o persoană majoră, iar între el şi adoptat să fie o diferenţă de minim 18 ani.
[294]
A se vedea AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit.,p. 226;I.P. FILIPESCU, Adopţia…, p. 13; C.S.J., s. civ.,
dec. nr. 578/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 68.
164
___________________________________________________________________________________________________

Prin excepţie de la această regulă, Codul civil prevede că, pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate
încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptator este mai mică decât 18 ani, dar nu
[295]
mai puţin de 16 ani. Ca şi în alte cazuri când se referă la motive temeinice , legiuitorul nu enumeră, nici exem-
plificativ, care ar fi aceste motive, astfel că revine jurisprudenţei rolul de a le identifica. Aşa cum am mai arătat, un
astfel de motiv ar putea fi acela că minorul căsătorit doreşte să adopte copilul celuilalt soţ.
Trebuie să remarcăm că legiuitorul a corelat această diferenţă de vârstă cu vârsta minimă de la care o
[296]
persoană se poate căsători, aceea de 16 ani, vârstă prevăzută în art. 272 NCC .

282. d)Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile
materiale necesare creşterii, educării şi dezvoltării armonioase a copilului. Având în vedere că adopţia
afectează soarta unui copil, este firesc ca autorităţile competente implicate în această procedură să se asigure că
viitorii părinţi adoptivi au calităţile necesare pentru a creşte copilul, iar aceste calităţi trebuie apreciate din punct
de vedere afectiv, educativ şi material. Această condiţie legală pentru adopţie este cel mai greu de verificat.
Deşi legiuitorul a preferat să lase unei legi speciale sarcina de a stabili modul în care autorităţile competente
vor verifica şi atesta îndeplinirea acestei condiţii de către părinţii adoptivi, credem pentru a o analiza trebuie să se
urmărească:
– personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau familiei adoptatoare, viaţa familială,
condiţiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;
– motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte;
– motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită să adopte un copil, celalalt soţ nu
se asociază la cerere;
– impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.
Existenţa acestei condiţii este cauza pentru care, deşi adopţia este considerată de mult timp o instituţie în
[297]
efervescenţă, în dezvoltare , încă se încuviinţează un număr mic de adopţii raportat la numărul de cereri
formulate de persoane care doresc să adopte şi chiar faţă de numărul de copii adoptabili.
[298]
Acesta este şi motivul pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mai multe hotărâri ,
că textul Convenţiei europene a drepturilor omului nu garantează persoanelor un drept la adopţie şi a acordat
statelor o mare libertate în stabilirea condiţiilor pentru adopţie, cerinţa principală fiind să se respecte interesul
superior al copilului. De asemenea, s-a arătat că dreptul la respectarea vieţii private, consacrat de art. 8 din
[299]
Convenţie, presupune existenţa unei familii şi nu protejează simpla dorinţă de a fonda o familie . Ca urmare, s-
a acceptat ca nediscriminatorie poziţia autorităţilor franceze care au respins cererea de adopţie a unui celibatar,
declarat homosexual, motivată pe împrejurarea că modul de viaţă al acestuia constituie un potenţial pericol pentru
[300]
dezvoltarea ulterioară a unui copil , sau cea a autorităţilor italiene, care, de asemenea, au respins cererea de
[301]
adopţie formulată de o persoană celibatară .
În realizarea acestei condiţii, art. 7 din Legea nr. 273/2004 prevede că persoana care a fost condamnată
definitiv pentru o infracţiune contra persoanei sau contra familiei, săvârşită cu intenţie, precum şi pentru
infracţiunea de pornografie infantilă și infracțiuni privind traficul de droguri sau precursori nu poate adopta.
De asemenea, nu poate adopta persoana ori familia al cărei copil beneficiază de o măsura de protecţie
specială sau care este decăzută din exerciţiul drepturilor părinteşti. Interdicţia se aplică şi persoanelor care
doresc să adopte singure, ai căror soţi sunt bolnavi psihic, au handicap mintal sau se găsesc în una dintre
situaţiile prevăzute mai sus, respectiv a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune contra persoanei sau contra
familiei, săvârşită cu intenţie, precum şi pentru infracţiunea de pornografie infantilă și infracțiuni privind traficul de
droguri sau precursori sau are un copil care beneficiază de o măsura de protecţie specială sau care este decăzut
din exerciţiul drepturilor părinteşti.

283. e) Interzicerea adopţiei simultane sau succesive. Adoptarea simultană sau succesivă a unei persoane
(copil sau major, în cazul permis de lege) de către mai mulţi adoptatori este interzisă. Singura excepţie este cazul
în care cele două persoane adoptatoare sunt soţ şi soţie.
[295]
Legiuitorul se referă, de exemplu, la motive temeinice, fără a le enumera, în cazul căsătoriei unui minor între 16 şi 18
ani, la căsătoria între rude în linie colaterală de gradul al patrulea, la încheierea căsătoriei înainte de expirarea termenului de
10 zile pentru opoziţii sau la desfacerea căsătoriei. În acest ultim caz, s-a cuprins şi o enumerare exemplificativă.
[296]
În Legea nr. 273/2004 se prevedea diferenţa minimă de 15 ani, pentru că, în conformitate cu Codul familiei, femeia se
putea căsători, în anumite condiţii, de la 15 ani.
[297]
R. SAVATIER, Uneinstitution civile en euphorie: l´adoptiondevant le Parlementfrançais,RecueilDalloz, 1949, apudPH.
MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 446.
[298]
Deciziile Comisiei Europene în cazurile Di Lazzaro c. Italiei din 10 iulie 1997 şi X. c. Belgiei şi Olandei din 10 iulie
1975, precum şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 februarie 2002 în cauza Fretté c. Franţei.
[299]
Aşa cum este, de exemplu, Hotărârea C.E.D.O. din 13 iunie 1979 în cauza Marckx c. Belgiei.
[300]
Hotărârea C.E.D.O. din 26 februarie 2002 în cauza Fretté c. Franţei.
[301]
Hotărârea C.E.D.O. din 10 iulie 1997 în cauza Di Lazzaro c. Italiei.
165
___________________________________________________________________________________________________

Cu toate acestea, art. 6 din Legea nr. 273/2004 prevede că o nouă adopţie poate fi încuviinţată atunci
când:
a) adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii;
b) adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv;
c) copilul adoptat are un singur părinte, necăsătorit, iar acesta se află într-o relaţie stabilă şi convieţuieşte cu o
persoană de sex opus, necăsătorită, care nu este rudă cu acesta până la gradul al patrulea şi declară prin act
autentic notarial că noul adoptator a participat direct şi nemijlocit la creşterea şi îngrijirea copilului pentru o perioa-
dă neîntreruptă de cel puţin 5 ani.
În această situaţie, dispoziţiile legale privitoare la adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv,
precum şi cele privitoare la nume, domiciliu, drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii, exercitarea autorităţii
părinteşti, drepturile succesorale, aplicabile pentru copilul născut în afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de am-
bii părinţi, se aplică în mod corespunzător.
Condiţia vizând existenţa relaţiei stabile şi a convieţuirii se verifică de către instanţa judecătorească învestită
cu judecarea cererii privind încuviinţarea adopţiei şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
În principiu, legiuitorul a interzis adopţia multiplă, cu excepţiile de mai sus, întrucât prin adopţie trebuie să se
realizeze o legătură similară cu cea existentă într-o familie firească, or, un copil nu poate avea decât doi părinţi,
mama şi tatăl. În plus, aşa cum s-a arătat în doctrină, prin existenţa mai multor adoptatori ocrotirea părintească s-
[302]
ar pulveriza inadmisibil, fapt contrar scopurilor pentru care instituţia adopţiei a fost creată .
În cazul încălcării acestei dispoziţii, sancţiunea este nulitatea absolută a ambelor adopţii, dacă s-a
încuviinţat simultan cererea a două persoane care nu sunt soţ şi soţie, sau a adopţiei subsecvente, dacă s-a
[303]
încuviinţat o nouă adopţie în timp ce prima era în fiinţă .
În primul rând, trebuie să arătăm că situaţiile de la lit. a) şi b) nu reprezintă veritabile excepţii de la regula
interzicerii adopţiei simultane sau succesive, pentru că se referă la încuviinţarea unei noi adopţii după ce prima a
încetat în formele prevăzute de lege, respectiv a fost desfăcută de drept sau pe care judecătorească ori a fost
desfiinţată. Cazurile de încetare a adopţiei sunt reglementate de art. 475 şi urm. NCC Doar situaţia prevăzută la
lit. c) este o veritabilă excepţie de la regula interzicerii adopţiei multiple şi reprezintă şi o recunoaştere legală a
efectelor concubinajului.
În al doilea rând, vrem să subliniem că, deşi din interpretarea coroborată a
art. 462 alin. (2) lit. a) cu art. 476 NCC pare a rezulta concluzia că adopţia este desfăcută de drept la decesul
adoptatorului sau a soţilor adoptatori, aceasta este falsă. Interpretarea corectă este aceea că desfacerea de drept
presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv decesul adoptatorului sau al soţilor adoptatori şi
încuviinţarea unei noi adopţii, abia această din urmă condiţie fiind cea care determină desfacerea de drept a celei
[304]
dintâi .

284. f) Două persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreună.Această dispoziţie ni se pare inutilă. Atât
timp cât în alin. (1) al art. 462 NCC se prevede expres că două persoane pot adopta împreună doar dacă sunt soţ
[305]
şi soţie, iar căsătoria între două persoane de acelaşi sex este interzisă , nu mai era necesară reluarea aceleiaşi
interdicţii şi în legătură cu adopţia.

[302]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit.,p. 229.
[303]
În doctrină s-a susţinut opinia că, în aceste situaţii, ambele adopţii sunt lovite de nulitate absolută, instanţa
judecătorească neputând să exercite un drept de opţiune şi să declare validă una dintre adopţii, atâta timp cât ele sunt nule de
drept (I.P. FILIPESCU, Adopţia..., p. 24). În ceea ce ne priveşte, credem că în cazul adopţiilor succesive nu există niciun temei
să se constate nulitatea absolută a primei adopţii încuviinţate, atât timp cât, la data încuviinţării ei, erau îndeplinite toate
condiţiile de valabilitate, iar procedura a fost respectată. Faptul că ulterior s-a încuviinţat o nouă adopţie, iar adoptatorul nu
este soţul primului adoptator, face ca cea de-a doua adopţie să încalce interdicţia legală şi doar aceasta va fi lovită de nulitate
absolută. De altfel, această soluţie este şi în interesul copilului adoptat care, în cazul desfiinţării ambelor adopţii, ar fi lipsit de
autoritate părintească.
[304]
Această situaţie poate apărea, de exemplu, dacă adoptatorul sau adoptatorii decedează la scurt timp după
încuviinţarea adopţiei, iar adoptatul este la o vârstă la care necesită încă ocrotire părintească, deci se apreciază a fi în
interesul său încuviinţarea unei noi adopţii.
[305]
Art. 258 alin. (4), art. 259 alin. (1) şi art. 277 NCC interzic expres căsătoria între persoane de acelaşi sex. Credem că,
în conjunctura actuală, în care mai multe state europene au admis aceste căsătorii, legiuitorul român a dorit să nu existe
niciun dubiu şi să nu lase această problemă să rezulte implicit din reglementările în materie şi din tradiţiile de până acum, aşa
cum era în legislaţia anterioară. De altfel, sub Codul familiei s-a arătat că lipsa unei interdicţii exprese în acest sens generează
o ambiguitate care poate fi folosită de susţinătorii acestui gen de căsătorie (T. BODOAŞCĂ, Aspecte critice sau controversate în
legislaţia şi doctrina românească din domeniul dreptului familiei cu privire la condiţiile încheierii căsătoriei,în Dreptul nr.
5/2004, p. 129 şi urm.).
166
___________________________________________________________________________________________________

Problema care s-a pus în Franţa, Italia, Belgia şi a ajuns în final şi pe rolul Curţii Europene a Drepturilor
[306]
Omului a fost aceea de a şti dacă o persoană declarat homosexual sau transsexual poate să adopte . Or,
textul analizat nu rezolvă problema, pentru că interzice doar ca două persoane de acelaşi sex să adopte
împreună, fără a împiedica aceste persoane să formuleze o cerere de adopţie ca celibatare. De altfel, o interdicţie
legală întemeiată pe orientarea sexuală a adoptatorului nici nu ar fi fost de dorit, pentru că ar fi expus România la
o serie de condamnări ca urmare a încălcării art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât ar
reprezenta, neîndoielnic, o discriminare nejustificată şi nerezonabilă.
Fără pretenţia de a da răspuns la această problemă sensibilă, arătăm doar că autorităţile administrative şi
instanţele judecătoreşti cu atribuţii în procedura adopţiei vor trebui să îşi exercite dreptul de apreciere şi să
verifice în fiecare caz concret în parte dacă modul de viaţă derivat din orientarea sexuală a viitorului adoptator ar
putea constitui un risc pentru copilul adoptat, pentru că adopţia trebuie să se încheie exclusiv în interesul
acestuia, şi nu pentru a satisface aspiraţia unei persoane la întemeierea unei familii.

§3. Consimţământul – condiție de fond pentru încheierea adopţiei

3.1. Persoanele care trebuie să consimtă la adopţie
285. Naşterea rudeniei civile prin adopţie presupune, pe de o parte, manifestarea de voinţă a persoanelor
[307]
implicate, iar, pe de altă parte, un act al unei autorităţi administrative sau judiciare care să verifice îndeplinirea
condiţiilor legale şi, în principal, respectarea interesului superior al copilului.
Consimțământul la adopție al personelor prevăzute de lege reprezintă o altă condiție de fond pentru încheierea
adopției.
Persoanele care trebuie să consimtă la adopţie sunt determinate de principalele efecte pe care aceasta le
generează. Astfel, întrucât adopţia are ca efect ruperea definitivă a legăturilor cu familia firească, este important
să se obţină consimţământul părinţilor fireşti, iar pentru că se naşte rudenia civilă, cu toate implicaţiile acesteia în
planul ocrotirii părinteşti, obligaţiei de întreţinere, vocaţiei succesorale etc., trebuie să îşi dea consimţământul şi
cel sau cei care doresc să adopte. Este, de asemenea, importantă, în măsura în care vârsta şi gradul său de
maturitate permit, voinţa celui adoptat.
Persoanele care trebuie să consimtă la adopţie sunt:
– părinţii fireşti ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi
sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, în condiţiile legii;
– adoptatul care a împlinit 10 ani;
– adoptatorul sau familia adoptatoare;
– soţul adoptatorului.
În cele ce urmează vom analiza manifestările de voinţă ale persoanelor chemate să consimtă la adopţie, în
ordinea în care ele sunt prevăzute de lege, ordine care ni se pare a fi şi cea a importanţei lor în construcţia
adopţiei, deşi trebuie să subliniem că toate aceste acte sunt indispensabile pentru naşterea rudeniei civile.

286. a) Consimţământul părinţilor fireşti ori, după caz, al tutorelui copiluluiai cărui părinţi fireşti sunt
decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, în condiţiile legii, este actul care
deschide calea spre adopţia unui copil. Având în vedere că dreptul nostru consacră egalitatea în drepturi a
părinţilor, ambii părinţi trebuie să îşi exprime consimţământul la adoptarea copilului lor, indiferent dacă sunt
căsătoriţi sau nu, dacă sunt despărţiţi în fapt sau divorţaţi şi chiar dacă faţă de copil s-a luat măsura
plasamentului la o rudă, o altă persoană sau familie, în condiţiile art. 399 NCC.
În literatura juridică s-a discutat despre natura juridică a dreptului părinţilor de a consimţi la adopţia
copilului lor. În primul rând, trebuie să arătăm că acesta este un drept fundamental, ce intră în conţinutul
autorităţii părinteşti şi pe care părinţii nu îl pierd nici în cazul decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti şi nici în
cazul aplicării pedepsei interzicerii drepturilor părinteşti.

[306]
Art. 578.1 C. civ. Québec permite ca părinţi adoptatori să fie un cuplu de persoane de acelaşi sex, indiferent dacă una
dintre acestea are o legătură biologică cu copilul sau nu („Lorsquelesparents de l'adoptésont de même sexe, celui qui a un
lien biologiqueavecl'enfant a, dans le casoù la loiattribue à chaqueparent des droits et obligationsdistincts, ceux du père,
s'ils'agitd'uncouple de sexe masculin, et ceux de la mère, s'ils'agitd'uncouple de sexe féminin. L'adoptant a alorslesdroits et
obligationsque la loiattribue à l'autreparent. Lorsqu'aucun des parentsn'a de lien biologiqueavecl'enfant, le
jugementd'adoptiondéterminelesdroits et obligations de chacun”).
[307]
Reglementarea actuală a procedurii adopţiei este cuprinsă în Legea nr. 273/2004, care dă încuviinţarea adopţiei în
competenţa instanţelor judecătoreşti. În ceea ce ne priveşte, apreciem că nu este posibilă revenirea la încuviinţarea adopţiei
prin act administrativ, întrucât importanţa ei pentru toate părţile implicate necesită trecerea prin filtrul justiţiei, asigurându-se
toate garanţiile privind exprimarea unui consimţământ liber de către părinţii fireşti, verificarea condiţiilor morale şi materiale pe
care le oferă adoptatorul şi respectarea interesului superior al copilului, toate acestea în condiţii de contradictorialitate.
167
___________________________________________________________________________________________________

Chiar şi faptul că instanţa poate trece peste refuzul părinţilor de a-şi da consimţământul la adopţie nu
înseamnă o pierdere a acestui drept, pentru că este o situaţie de excepţie, aplicabilă numai în cazul copilului
abandonat şi ca o sancţionare a exercitării abuzive a acestui drept.
[308]
Revenind la natura juridică, arătăm că în doctrină s-au conturat două opinii. O primă opinie a susţinut că
[309]
dreptul părinţilor fireşti de a consimţi la adopţie este o parte a ocrotirii părinteşti şi, de aceea, consimţământul
lor la adoptarea copilului major nu mai este necesar. Această opinie este împărtăşită şi de noul Cod civil, care
[310]
prevede expres necesitatea consimţământului părinţilor fireşti numai în cazul adoptatului minor și art.17 teza
finală din Legea nr.273/2004.
[311]
A doua opinie , pe care am considerat-o întemeiată, este cea care susţinea că dreptul părinţilor fireşti de a
consimţi la adopţie se bazează pe raporturile de filiaţie, deci pe legătura de sânge dintre părinţi şi copii, şi este
mai complexă decât simpla ocrotire părintească. În argumentarea opiniei s-a susţinut dubla semnificaţie a con-
simţământului părinţilor la adopţia copilului lor ce nu a împlinit 10 ani, anume de reprezentare a copilului şi de
renunţare la dreptul propriu izvorât din raportul de filiaţie. După ce copilul a împlinit 10 ani, consimţământul
părinţilor este dat numai cu titlu personal, de renunţare la drepturile decurgând din filiaţia naturală. Conclu-
zionând, în baza legislaţiei actuale, dreptul părintelui firesc de a consimţi la adopţia copilului său este un drept
referitor la persoana copilului, ce intră în conţinutul autorităţii părinteşti care are la bază legătura de filiaţie.
Deşi este vorba de o manifestare de voinţă făcută în scopul producerii de efecte juridice, consimţământul la
adopţie este diferit de consimţământul contractual, pentru că părţile acţionează individual, fără a cunoaşte
[312]
cealaltă parte .
Consimţământul părinţilor fireşti este foarte important, pentru că el are valoarea unui abandon total şi definitiv
al copilului, de aceea, trebuie dat numai după o consiliere şi o informare prealabilă asupra efectelor adopţiei.
Părinţii fireşti trebuie informaţi în special asupra caracterului definitiv, irevocabil şi confidenţial al adopţiei. Aceste
aspecte care ţin de procedura adopţiei sunt reglementate prin legea specială.
Consimțământul părinților firești sau, după caz, al tutorelui, se dă în fața instanței judecătorești odată cu
soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției.

Situații speciale referitoare la consimțământul părinților firești

a)Situația în care părinții firești nu au împlinit 14 ani

Nu poate fi adoptat copilul ai cărui părinți firești nu au împlinit 14 ani (art.11 Legea nr.273/2004). Deși textul
legal pare a avea în vedere doar situația în care ambii părinți ai copilului au sub 14 ani, considerăm că interdicția
trebuie să vizeze și situația în care unul dintre părinți are sub 14 ani, iar celălalt a depășit această vârstă întrucât,
în caz contrar, părintele minor sub 14 ani s-ar afla într-o situație mai grea decât a părintelui decăzut din drepturi,
ceea ce nu este permis.

b)Situația părinților firești care au între 14 și 18 ani

Părintele minor care a împlinit 14 ani își exprimă consimțământul asistat de către ocrotirorul său legal potrivit
[313]
art.12 din Legea nr.273/2004 .

[308]
A se vedea I. ALBU, Dreptul familiei, p. 272-273; M. AVRAM, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001, p. 27-28.
[309]
Noţiunea de „ocrotire părintească” a fost înlocuită în noul Cod civil cu cea de „autoritate părintească”.
[310]
Trebuie să remarcăm o contradicţie între art. 463 NCC, care prevede necesitatea consimţământului părinţilor fireşti
numai pentru minor, şi art. 484, care prevede că autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu. Or, dacă dreptul de a consimţi la adopţie se fundamentează numai pe autoritatea părintească,
el nu ar trebui să fie prevăzut la minorul căsătorit sau la cel emancipat, aşa cum rezultă din formularea art. 463 alin.(1) lit. a).
Pe de altă parte, dacă dreptul de a consimţi la adopţie s-ar întemeia pe legătura de filiaţie, ar fi trebuit să se prevadă
necesitatea consimţământului şi pentru adoptatul major. Se pare că legiuitorul nu a fost preocupat de astfel de nuanţe, aşa că
a construit instituţia adopţiei vorbind când despre minor, când despre persoana care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu
şi punând astfel în dificultate un practician care va trebui să fie în permanenţă atent la formularea textului legal. Problema a
fost soluționată prin modificarea art.17 din Legea nr.273/2004 prin Legea nr.57/2016. Potrivit modificării, art.17 dispune că, la
adopția persoanei care a dobândit capacitate deplină de exerciție, consimțământul părinților firești nu este necesar.
[311]
P. ANCA, M.I. EREMIA, Propuneri de lege ferenda cu privire la dreptul părinţilor de a consimţi la înfierea copilului lor, în
R.R.D. nr. 1/1976, p. 14-18; A. NICOLAE, M. NICOLAE, Discuţii privind dreptul părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor
minor, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 277/2001, în Dreptulnr. 7/2002, p. 93. Întrucât am arătat că împărtăşim
această opinie, credem că această condiţie a consimţământului părinţilor fireşti trebuia impusă şi la adopţia majorului.
[312]
În dreptul german se foloseşte noţiunea de Inkognitoadoption.
[313]
Sub vechea legislație care nu cuprindea un text expres în acest sens, am exprimat opinia contrară, că minorul între 14
și 18 ani poate consimți la adopția copilului său fără a fi asistat, opinia fiind împărtășită și de alți autori. AL. BACACI, V.C.
DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit.,p. 223; D. RUSU, C. ZIRA (I), I. ALBU (II), Validitatea consimţământului părintelui minor la
înfierea copilului minor din afara căsătoriei,în R.R.D. nr. 8/1968, p. 61-69.
168
___________________________________________________________________________________________________

c)Consimțământul părinților firești în situația în care adoptatul a dobândit capacitate deplimă de exerciție
Textul art.463 alin.1 lit.a Cod civil care se referă la consimțământul părinților firești trebuie coroborat cu cel al
art.17 teza finală din Legea nr.273/2004 republicată în sensul că acest consimțământ nu este necesar în cazul
adopției persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu, adopție posibilă în condiţiile art. 455 alin. (2)
NCC, când se adoptă o persoană care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu de către cel care a crescut-o în
314
timpul minorităţii .

d)Situații speciale în care se pot afla părinții firești

Dacă părinţii adoptatului sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie,
consimţământul trebuie dat de cel care exercită autoritatea părintească. Această persoană poate fi tutorele
copilului, dacă s-a instituit tutela. Dacă nu s-a instituit tutela, ci s-a luat faţă de copil una dintre măsurile de pro-
tecţie specială prevăzute de art. 59 din Legea nr. 272/2004, cel ce exercită autoritatea părintească este directorul
direcției generale de asistență socială și protecția copilului în cazul măsurii plasamentului [art. 66 alin. (3) din
Legea nr. 272/2004] sau persoana, familia, asistentul maternal ori şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit
copilul, în cazul plasamentului în regim de urgenţă [art. 68 alin. (5) din Legea nr. 272/2004]. Întrucât noul Cod civil
nu reglementează ca măsură de ocrotire a minorului decât tutela, însă face trimitere în art. 106 şi la darea în pla-
sament şi la alte măsuri de protecţie prevăzute de lege, se impune concluzia că Legea nr. 272/2004 va rămâne în
vigoare, deci este necesară o corelare a dispoziţiilor sale cu cele ale Codului civil. În ceea ce ne priveşte,
considerăm nerealistă soluţia ca directorul direcției, asistentul maternal sau o familie care a primit un copil în
plasament să îşi dea consimţământul pentru adoptarea acelui copil. Soluţia ar fi ca, în cazul în care părinţii sunt
necunoscuţi, morţi sau declaraţi morţi (şi numai în aceste cazuri), copilul să fie declarat adoptabil, dacă este în
interesul său superior, printr-o decizie administrativă sau judecătorească, ce să ţină obligatoriu seama de situaţia
familiei fireşti a copilului, deci de existenţa sau inexistenţa rudelor de sânge şi de relaţiile dintre acestea şi
[315]
copil .
Dacă în art. 463 NCC se prevede că, în cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi
morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, pentru încheierea adopţiei este necesar consimţământul tutorelui, în
art. 464 NCC se arată că, dacă ambii părinţi sunt necunoscuţi, morţi, declaraţi morţi sau în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, adopţia se poate încheia şi fără consimţământul lor. Analizând aceste texte, rămâne o
nelămurire: dacă părinţii se află în astfel de situaţii speciale, adopţia se poate încheia şi fără consimţământul lor
sau trebuie căutată persoana care exercită autoritatea părintească pentru a-şi da consimţământul? Se mai ridică
şi întrebarea de ce în primul caz, cel al art. 463 NCC, enumerarea situaţiilor de excepţie este limitativă şi include
şi părinţii puşi sub interdicţie, iar în cazul art. 464 NCC enumerarea este exemplificativă şi se referă la orice motiv
[316]
care îi pune pe părinţi în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa ? În ceea ce ne priveşte, considerăm că singura
interpretare posibilă este aceea că, atunci când părinţii fireşti se află în aceste situaţii speciale, adopţia se poate
încuviinţa şi fără consimţământul lor, dacă nu s-a luat faţă de copil măsura tutelei. Dacă însă o astfel de măsură a
fost luată, consimţământul tutorelui la adopţie este obligatoriu.

e)Situația părinților firești care, fără a se afla într-una dintre situațiile expuse la punctul anterior, nu pot fi găsiți

În practică, urmare a intrării țării noastre în Uniunea Europeană și a liberei circulații a persoanelor, există
situații în care părinții firești nu pot fi găsiți și nici nu se poate dovedi că sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi
317
sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie. Pentru aceste situații, art.8 alin.4 din Legea nr.273/2004 prevede că, în
mod excepțional, în situația în care unul dintre părinții firești nu a putut fi găsit pentru exprimarea
consimțământului, deși au fost realizate demersuri suficiente, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător.
Când ambii părinți firești se află în această situație, adopția se poate încheia fără consimțământul lor.

f) Situația în care părinții firești refuză să consimtă la adopție

Această situație vizează copilul pentru care planul individualizat de protecție are ca finalitate adopție, deci
copilul pentru care, autoritățile administrative competente au apreciat, analizând situația lui familială, că cea mai

314
În ceea ce ne privește, deși soluția legiuitorului este una firească, credem că nu ar fi fost excesivă nici dacă s-ar fi cerut
consimţământul părinţilor şi pentru adopţia persoanei care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, pentru că prin adopţie
persoana iese din familia firească, adică încetează orice raporturi cu aceasta, deci este normal ca cele mai apropiate rude de
sânge să fie consultate în această privinţă.
[315]
Poate ar fi de dorit o revenire la reglementarea din Codul civil de la 1864 care, în
art. 311 alin. (2), prevedea că în aceste situaţii se cere consimţământul ascendenţilor, sau să se reglementeze o procedură
specială de declarare a abandonului.
[316]
În ceea ce ne priveşte, nu am găsit nicio raţiune pentru care enumerarea din cele două texte este diferită şi credem că
se impuneau un text unic şi o formulare unitară.
317
Text nou introdus prin Legea nr.57/2016.
169
___________________________________________________________________________________________________

bună măsură de protecție ar fi adopția. În acest caz, dacă părinții sau tutorele refuză să consimtă la adopția
copilului, instanța judecătorească poate trece peste refuz, dacă se dovedește prin orice mijloc de probă că refuzul
318
este abuziv și dacă instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului .
Se poate considera refuz abuziv de a consimți la adopție și situația în care, deși legal citați, părinții firești sau,
după caz, tutorele nu se prezintă la două termene consecutive fizate pentru exprimarea consimțământului.

g) Situația părinților firești decăzuți din drepturile părintești

Alineatul (2) al art. 464 NCC prevede că părintele sau părinţii decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti ori
cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia
[319]
copilului . Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este o sancţiune aplicată părinţilor care pun în
pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool
sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea
gravă a interesului superior al copilului.
Cu toate că este o sancţiune foarte gravă, care presupune pierderea tuturor drepturilor părinteşti, decăderea
nu afectează dreptul părintelui de a consimţi la adopţia copilului său. Soluţia adoptată de legiuitor este justificată
de faptul că adopţia are ca principal efect ruperea definitivă şi totală a relaţiilor de rudenie firească, iar decăderea
din exerciţiul drepturilor părinteşti este o măsură reversibilă dacă au încetat împrejurările care au dus la instituirea
ei. Dacă s-ar fi adoptat soluţia opusă, părintele firesc reabilitat după decădere nu ar mai fi avut niciun drept
asupra copilului său şi nu ar mai fi putut lua legătura cu el în niciun fel, deşi sancţiunea nu ar mai fi fost în fiinţă.
În cazul decăderii din exerciţiul drepturilor a ambilor părinţi, consimţământul celui care exercită autoritatea
părintească este şi el obligatoriu, pentru că, în conformitate cu art. 511 NCC, în astfel de situaţii se instituie tutela.
În aceeaşi situaţie se află şi părinţii cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, fie ca
pedeapsă accesorie, pe durata pedepsei închisorii, fie ca pedeapsă complementară. Ei păstrează dreptul de a
consimţi la adopţia copilului lor.
h)O altă situaţie specială este aceea a persoanei care a adoptat un copil şi care trebuie să consimtă la
adopţia aceluiaşi copil de către soţul sau partenerul său. Consimţământul părinţilor fireşti nu mai este
necesar în acest caz, întrucât prin încuviinţarea primei adopţii rudenia firească a încetat, iar persoana care l-a
adoptat pe copil este singura care exercită autoritatea părintească asupra lui. Această situație poate interveni
atunci când primul adoptator este căsătorit sau cînd se află într-o relație stabilă și conviețuiește cu o persoană de
sex opus, necăsătorită, care nu este rudă cu acesta până la gradul al patrulea. În acest caz, se poate încuviința o
nouă adopție, de către partenerul primului adoptator cu condiția ca acesta să declare prin act autentic notarial că
noul adoptator a participat direct și nemijlocit la creșterea și îngirjirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de
cel puțin 5 ani (art.6 alin.2 lit.c din Legea nr.273/2004).

287. b) Consimţământul adoptatului care a împlinit 10 ani. Legiuitorul a apreciat că de la această vârstă
copilul prezintă gradul de maturitate necesar pentru a-şi exprima poziţia faţă de adopţia ce urmează a se
încuviinţa.
Din modul de formulare a textului legal rezultă că opinia copilului nu trebuie doar cerută, ci trebuie luată în
considerare la soluţionarea cererii de adopţie, atât timp cât dispoziţia este imperativă şi prevede că pentru
[320]
încheierea unei adopţii este necesar consimţământul adoptatului care a împlinit 10 ani .
Folosindu-se acelaşi termen – „consimţământ” – ca şi în cazul părinţilor fireşti, se deduce că adoptatul trebuie
să fie de acord cu adopţia, în caz contrar aceasta neputându-se încheia. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca opinia
copilului să nu fie obligatorie pentru instanţa care încuviinţează adopţia sau ca aceasta să aibă un drept de
apreciere asupra ei, ar fi putut face trimitere la art. 264 NCC sau ar fi folosit termenul de „ascultare”. Concluzia
este confirmată și de art.15 alin.2 din Legea nr.273/2004 care prevede expres că adopția nu va putea fi
321
încuviințată fără consimțământul copilului care a împlinit 10 ani .

318
Art.8 alin.1 Legea nr.273/2004.
[319]
Art. 552, art. 553 C. civ. Québec prevăd că, dacă părinţii fireşti au pierdut autoritatea părintească, consimţământul lor
la adopţie nu este necesar.
[320]
În Franţa, vârsta de la care copilul este ascultat în legătură cu adopţia este de 13 ani, în Germania este de 14 ani, în
Olanda şi Danemarca este de 12 ani, iar în Codul civil al provinciei Québec este de 10 ani. Acest ultim act normativ prevede
însă că numai după 14 ani refuzul copilului de a consimţi la adopţie constituie un impediment la încheierea acesteia, între 10 şi
14 ani judecătorul putând hotărî în interesul copilului, chiar dacă acesta refuză (art. 549 C. civ. Québec).
321
În ce ne privește, am susținut că vârsta de 10 ani este prea mică pentru a da copilului un drept de veto asupra adopţiei, mai
ales că pentru copil nu s-a prevăzut posibilitatea instanţei de a trece peste un refuz abuziv, aşa cum prevede art. 467 NCC
pentru părinţi. Nu suntem împotriva dreptului persoanei de a consimţi la propria adopţie, dimpotrivă, credem că este foarte
important pentru adoptat să îşi exprime, pe de o parte, părerea referitor la încetarea efectelor rudeniei fireşti, iar, pe de altă
170
___________________________________________________________________________________________________

În ceea ce priveşte modalitatea în care se dă consimţământul, acesta se dă în fața instanţei de judecată în

faza încuviințării adopției, soluție care permite instanței să ia contact în mod nemijlocit cu copilul și astfel să poată
aprecia mai corect dacă adopţia este sau nu în interesul copilului. Prin această audiere a copilului se realizează şi
o cunoaştere a gradului de maturitate a copilului, dar şi a modului în care acesta percepe adopţia şi schimbările
pe care le va aduce în viaţa sa.

288. c) Consimţământul adoptatorului sau, după caz, al soţilor din familia adoptatoare, când aceştia
adoptă împreună. Aşa cum reiese din textul art.463 Cod civil, adoptator poate fi:
– o persoană singură, bărbat sau femeie, căsătorită sau nu, cu capacitate deplină de exerciţiu, sau
– o familie, respectiv doi soţi, când aceştia adoptă împreună, caz în care ambii vor deveni adoptatori.
Consimţământul acestor persoane trebuie să fie neviciat și se dă în fața instanței judecătorești odată cu
[322]
soluționarea cererii de încuviințare a adopției .
Adoptatorul trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu şi să nu aibă o boală psihică sau un
handicap mintal. Ca urmare, nu pot adopta: minorul care nu a dobândit capacitate de exerciţiu deplină, persoana
pusă sub interdicţie judecătorească şi alienatul sau debilul mintal ori cel care are o boală psihică sau un handicap
mintal.
Din punct de vedere al vârstei, întrucât se cere ca adoptatorul să aibă capacitate de exerciţiu deplină, el
trebuie să fi împlinit vârsta de 18 ani sau de 16 ani, dacă este un minor căsătorit sau emancipat. Nu se prevede o
limită maximă până la care se poate adopta, dar credem că vârsta înaintată a adoptatorului ar putea fi un motiv
pentru respingerea cererii de adopţie, întrucât nu se mai poate atinge scopul acesteia, acela de creştere şi
[323]
educare a copilului . În schimb, pentru a crea o situaţie similară celei din familia firească, diferenţa de vârstă
între adoptat şi adoptator trebuie să fie, ca regulă, de 18 ani sau, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa
adopţia şi dacă diferenţa este mai mică, dar în niciun caz mai mică de 16 ani.
Adoptatorul trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare creşterii, educării şi
dezvoltării armonioase a copilului.
Legea nu prevede nicio condiţie referitoare la lipsa descendenţilor fireşti ai adoptatorului sau la imposibilitatea
de procreare, tocmai pentru că scopul adopţiei nu este acela ca adoptatorul să îşi asigure o descendenţă
[324] [325]
artificială , ci de a asigura o familie pentru copil .

289. d) Soţul celui care adoptă, cu excepţia cazului în care lipsa discernământului îl pune în
imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa. În cazul în care numai unul dintre soţi adoptă, legiuitorul a prevăzut ca
o condiţie de fond şi consimţământul celuilalt soţ, pentru că adoptatul va intra în familia adoptatorului şi este
necesar ca membrii familiei să fie de acord cu actul care urmează să se încheie.
Prin exprimarea consimţământului la adopţie, soţul adoptatorului nu devine adoptator.
Nu este valabil consimţământul dat în considerarea promisiunii sau obţinerii efective a unor foloase, indiferent
de natura acestora.
Adopția nu se poate încheia nici în situația în care soțul adoptatorului este bolnav psihic, are handicap mintal
sau a fost condamant definitiv pentru o infracțiune contra persoanei sau contra familiei, săvârșită cu intenție,
precum și pentru infracțiunea de pornografie infantilă și infracțiuni privind traficul de droguri sau precursori. De
asemenea, este interzisă adopție de către o persoană al cărei soț are un copil ce beneficiază de o măsură de
326
protecție specială sau este decăzut din drepturile părintești .
Pentru situaţia în care se adoptă copilul celuilalt soţ, s-a prevăzut o condiţie specială în cazul copilului din
afara căsătoriei, recunoscut de tată pe cale administrativă, precum şi a copilului a cărui paternitate a fost stabilită
prin hotărâre judecătorească prin care s-a luat act de recunoaşterea de către tată sau care consfinţeşte învoiala

parte, dorinţa de a face parte din familia adoptatoare. Ceea ce am susţinut este faptul că vârsta de 10 ani este prea scăzută
pentru a aprecia corect şi obiectiv asupra unei chestiuni atât de importante.

[322]
Art. 16 din Legea nr. 273/2004.
[323]
În Franţa, adoptatorul trebuie să aibă minim 28 de ani, iar dacă adoptă doi soţi, căsătoria trebuie să fi durat cel puţin
doi ani sau soţii să aibă peste 28 de ani. În Germania, vârsta minimă pentru adopţie este de 25 de ani.
[324]
Acesta era scopul declarat al adopţiei reglementate prin Codul civil anterior (C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL.
BĂICOIANU, op. cit., p. 327).
[325]
În Franţa, adopţia deplină a fost interzisă, până în anul 1976, dacă adoptatorul avea descendenţi fireşti. După
modificarea legii, s-a lăsat judecătorului puterea de a aprecia dacă adopţia este de natură să compromită viaţa familială a
adoptatorului, dacă acesta are descendenţi fireşti. Astfel, într-o speţă din 1985, în care adoptatorul avea un copil dintr-o
căsătorie anterioară, copil ce era crescut de fosta sa soţie, a fost respinsă cererea de adopţie a unui copil de vârstă
asemănătoare, cu motivarea că adopţia deplină va crea o situaţie privilegiată pe plan material şi psihologic unui copil complet
străin, în dauna copilului legitim (citată de
PH. MALAURIE, L. AYNÈS,op. cit., p. 450).
326
Art.7 alin.3 raportt la art.7 alin.1 și 2 din Legea nr.273/2004 republicată.
171
___________________________________________________________________________________________________

părţilor, fără a se fi cercetat temeinicia cererii. Aceşti copii pot fi adoptaţi de către soţia tatălui numai dacă filiaţia
[327]
este confirmată prin rezultatul expertizei realizate prin metoda serologică ADN .

3.3. Condiţiile cerute de lege pentru validitatea consimţământului

291. Pentru a fi valabil, consimţământul părinţilor sau al tutorelui trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe.
În primul rând, trebuie să fie liber (neviciat), adică neafectat de eroare, dol sau violenţă. Această dispoziţie
[328]
trebuie corelată cu art. 479 NCC , care arată că, în cazul adopţiei, viciul de consimţământ al erorii atrage
sancţiunea nulităţii relative numai atunci când poartă asupra identităţii adoptatului. Aceeaşi formă de nulitate este
incidentă şi în cazul dolului şi al violenţei. Deşi legea nu distinge, trebuie să înţelegem, ca şi în cazul căsătoriei,
că anularea adopţiei are loc numai atunci când a existat eroare asupra identităţii fizice a adoptatului, deci o
substituire de persoane, şi nu asupra altor calităţi ale acestuia.
În al doilea rând, consimţământul trebuie să fie necondiţionat. Părinţii fireşti trebuie să consimtă la adopţie
fără a primi în schimb niciun folos material sau de altă natură, fără a cunoaşte persoana adoptatorului şi fără a
mai avea vreo influenţă asupra dezvoltării ulterioare a copilului lor.
Ultima cerinţă este aceea că părinţii trebuie să îşi dea consimţământul numai după ce au fost informaţi în
mod corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu
familia sa de origine. Această obligaţie revine autorităţilor cu competenţe în diferite faze ale procedurii adopţiei,
atât autorităţilor administrative, cât şi instanţelor judecătoreşti, care trebuie să consilieze părinţii mai întâi să nu
abandoneze copilul, iar dacă aceştia insistă în decizia luată, să le sublinieze caracterul definitiv şi ireversibil al
adopţiei.

3.4. Termenul în care se poate exprima consimţământul

292. Adopţia este o instituţie în reglementarea căreia legiuitorul oscilează între a facilita consimţământul
părinţilor pentru a favoriza şi susţine adopţiile şi a impune anumite condiţii care să atenţioneze aceste persoane
asupra importanţei deciziei pe care o iau.
Din acest motiv, s-a stabilit că părinţii sau, după caz, tutorele nu îşi pot da consimţământul decât după
trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului. Orice manifestare de voinţă în sensul amintit
făcută înainte de naştere sau înainte de trecerea a 60 de zile de la naştere nu va produce niciun efect, fiind lovită
de nulitate absolută. Legiuitorul a urmărit ca părinţii să nu îşi exprime consimţământul imediat după naştere, când
mama poate fi într-o stare de tulburare care să îi afecteze consimţământul. Apoi, acest termen este necesar şi
pentru a realiza consilierea părinţilor în sensul de a păstra legătura cu copilul, dar şi în legătură cu efectele
adopţiei. Termenul este relativ scurt, pentru a favoriza adoptarea copilului de la o vârstă foarte fragedă, astfel
integrarea sa în familia adoptivă realizându-se mult mai uşor.
Consimţământul dat de părinţii fireşti sau de tutore poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data
exprimării lui. Termenul de revocare este foarte scurt, pentru că legiuitorul a urmărit ca adopţia să se poată
încheia cât mai repede, cât timp copilul este încă foarte mic şi să îi ofere stabilitate. După trecerea acestui
termen, părinţii fireşti nu mai pot revoca manifestarea de voinţă făcută în scopul adopţiei, însă în doctrină s-a
susţinut, întemeiat, că, dacă părinţii revin asupra deciziei lor după acest termen, iar motivele invocate de ei sunt
[329]
întemeiate, instanţa poate respinge cererea de adopţie .

3.5. Refuzul părinţilor de a-şi da consimţământul

293. Aşa cum am arătat deja, dreptul părintelui de a consimţi la adopţia copilului său este un drept
fundamental ce intră în conţinutul autorităţii părinteşti şi se bazează pe legătura de filiaţie între părinte şi copil,
astfel că nu se pierde nici chiar în cazul decăderii din exerciţiul drepturilor părinteşti. Cu toate acestea, art. 467
NCC reglementează o situaţie de excepţie în care instanţa poate trece peste refuzul părinţilor de a consimţi la
[330]
adopţie .
Pentru început, dorim să subliniem faptul că această dispoziţie este una de excepţie şi trebuie strict
interpretată, instanţele urmând a face aplicarea textului cu maximă reţinere şi numai în cazul în care sunt
îndeplinite toate cerinţele legale.

[327]
Prin această dispoziţie introdusă în lege în anul 2011 s-a urmărit stoparea unor practici de recunoaştere fictivă a unor
copii fără paternitate stabilită şi adopţia ulterioară de către soţia acelui bărbat.
[328]
A se vedea supra, comentariul art. 479 NCC.
[329]
I.P. FILIPESCU, Adopţia..., p. 12.
[330]
Deşi înţelegem care a fost raţiunea legiuitorului, această dispoziţie ni se pare extrem de severă, deoarece creează
părintelui care a abandonat, fie şi provizoriu, copilul o situaţie mai grea decât a celui decăzut din exerciţiul drepturilor.
172
___________________________________________________________________________________________________

[331]
Condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca instanţa de tutelă să poată trece peste refuzul
părinţilor fireşti, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă, sunt următoarele:
– existenţa unui refuz al părinţilor;
– dovada, prin orice mijloc de probă, a caracterului abuziv al refuzului. Refuzul este abuziv când părintele nici
nu s-a interesat de copil până la momentul respectiv şi nici nu doreşte să ia copilul în grija sa sau în familie.
Potrivit legii, se poate considera refuz abuziv de a consimţi la adopţie şi situaţia în care, deşi legal citaţi, părinţii
fireşti sau, după caz, tutorele nu se prezintă în mod repetat la termenele fixate pentru exprimarea
consimţământului;
– instanţa să aprecieze că adopţia este în interesul superior al copilului;
– dacă viitorul adoptat a împlinit vârsta de 10 ani, este obligatoriu să îi fie luată opinia, aceasta urmând a fi
avută în vedere la aprecierea interesului său în realizarea adopţiei.

Procedura adopţiei
Astfel cum este reglementată prin Legea nr. 273/2004, procedura adopţiei cuprinde două faze:
– una administrativă şi
– una judiciară.
A. Procedura administrativă
Această fază presupune intervenţia anumitor organe administrative cu atribuţii specifice, care urmăresc ca, prin adopţie, să se
realizeze interesul superior al adoptatului.
Organizarea şi funcţionarea acestor organe administrative se regăsescîn Legea nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004.
Pentru a înţelege procedura administrativă propriu-zisă, este necesară o scurtă prezentare a acestor organe cu atribuţii în
materia adopţiei.
a) Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopţie

Acesta este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, înfiinţat prin reorganizarea
Comitetului Român pentru Adopţii, cu atribuţii de supraveghere şi coordonare a activităţilor referitoare la adopţie.
Autoritatea deţine evidenţa centralizată la nivel naţional a persoanelor sau familiilor adoptatoare, atestate şi înscrise în
Registrul Naţional pentru Adopţii şi toate atribuţiile din domeniul protecţiei copilului prin adopţie.
b) Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului
Aceasta este o instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliului judeţean, respectiv a
consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, care preia, în mod corespunzător, funcţiile serviciului public de
asistenţă socială de la nivelul judeţului (sau sectorului municipiului Bucureşti).
Procedura administrativă propriu-zisă a adopţiei se realizează prin însumarea atribuţiilor organelor enumerate mai sus.
Ea se desfăşoară pe două planuri:
- unul priveşte copilul care ar putea fi adoptat şi
- celălalt priveşte persoanele sau familiile care doresc să adopte.
Din analiza dispoziţiilor legale în vigoare, se desprinde soluţia că pot fi adoptaţi copiii aflaţi în evidenţele Direcţiei generale
de asistenţă socială şi protecţia copilului şi pentru care s-a elaborat un plan individualizat de protecţie, având ca finalitate
adopţia.
Planul individualizat de protecţie reprezintă documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi
măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării
332
copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil, permanent, în cel mai scurt timp posibil .
Pe baza acestui plan, direcţia de la domiciliul copilului efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau
pentru plasamentul acestuia în familia extinsă (rudele fireşti ale copilului până la gradul IV inclusiv) sau substitutivă
(persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului).
Dacă aceste demersuri au eşuat, se poate stabili ca finalitate a planului individualizat de protecţie: adopţia internă.
Potrivit art.28 din Legea nr.273/2004 republicată planul individualizat de protecţie are ca finalitate adopţia internă dacă:
a) după instituirea măsurii de protecţie specială a trecut un an şi părinţii fireşti ai copilului, în grija cărora acesta nu a
putut fi lăsat din motive neimputabile părinților, precum şi rudele până la gradul al patrulea ale acestuia, care au
putut fi găsite, nu realizează niciun demers pentru reintegrarea sau integrarea copilului în familie;

[331]
În forma iniţială, acest articol din noul Cod civil prevedea că instanţa de tutelă putea trece peste refuzul părinţilor doar dacă
exista un copil abandonat. Din fericire, dispoziţia a fost modificată prin legea de punere în aplicare, care a înlăturat referirea la
abandonul copilului. Modificarea este justificată, întrucât legea privind declararea abandonului de copii a fost abrogată, iar
legislaţia actuală nu cuprinde nicio definiţie a acestei noţiuni. În legea anterioară era prevăzut un termen de 6 luni în care, dacă
părinţii se dezinteresau manifest de copil, se declara abandonul, iar copilul putea fi adoptat fără consimţământul acestora. Deşi
termenul de 6 luni ni se pare prea scurt pentru a trece peste consimţământul părinţilor, el este în interesul copilului, astfel că ar
putea fi reluat într-o reglementare viitoare (în legislaţia franceză există un termen de un an, iar în Codul civil al provinciei Québec
se prevede un termen de cel puţin 6 luni).
332
Art.4 lit.e din Legea nr.272/2004.
173
___________________________________________________________________________________________________

b) după instituirea măsurii de protecţie specială au trecut 6 luni și părinții firești ai copilului și rudele până la al
patrulea ale acestuia, care au putut fi găsite, nu colaborează cu autoritățile în vederea realizării demersurilor pentru
reintegrarea sau integrarea copilului în familie;
c) după instituirea măsurii de protecție special au trecut 6 luni și părinții și rudele copilului până la gradul al patrulea
nu au putut fi găsite;
d) după instituirea măsurii de protecție specială, părinții și rudele copilului până la gradul al patrulea care au putut fi
găsite declară în scris că nu doresc să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului și în termen de 30 de zile nu au
revenit asupra declarației;
e) copilul a fost înregistrat din părinţi necunoscuţi. În acest caz, adopţia ca finalitate a planului individualizat de
protecţie se stabileşte în maxim 30 de zile de la eliberarea certificatului de naştere al acestuia.
În cazul copiilor care au împlinit 14 ani, planul individualizat de protecţie poate avea ca finalitate adopţia dacă există
solicitări de adopție a acestora din partea unor persoane/familii atestate. În situația fraților care nu pot fi separați, dacă unul
dintre ei a împlinit 14 ani, planul individualizat de protecție poate avea ca finalitate adopția numai dacă există solicitări de
adopție a acestora împreună din partea unor familii sau persoane atestate.
În ceea ce priveşte persoanele care doresc să adopte, acestea trebuie să obţină un atestat eliberat de Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului în raza căreia domiciliază.
Evaluarea va privi garanţiile morale şi condiţiile materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare şi trebuie să aibă în
vedere:
- personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau familiei adoptatoare, viaţa familială, condiţiile
de locuit, aptitudinea de creştere şi educare a unui copil;
- situaţia economică a persoanei sau familiei, analizată din perspectiva surselor de venit, a continuităţii acestora, precum
şi a cheltuielilor;
- motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte;
- motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită să adopte un copil, celalalt soţ nu se asociază
la cerere;
- impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.
Dacă evaluarea este favorabilă, direcţia trebuie să elibereze atestatul de persoană sau familie aptă să adopte. Acesta este
valabil 2 ani.
Când evaluarea este nefavorabilă, adoptatorul sau familia respectivă au dreptul să formuleze contestație la Autoritatea
Națională în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării raportului final de evaluare. Dispoziția privind
neacordarea/retragerea atestatului poate fi atacată în 15 zile de la data comunicării, la instanţa competentă în materia adopţiei
de la domiciliul adoptatorului.
Obţinerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:
- pentru adopţia prevăzută la art. 455 alin. (3) Cod civil, adică adopţia unei persoane cu capacitate de exerciţiu deplină de
către persoana care a crescut-o;
- pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv.
Atestatul poate fi retras în următoarele situaţii:
a) în situaţia în care seconstată faptul că persoana/familia adoptatoare a ascuns sau a furnizat informaţii false cu ocazia
realizării evaluării sau pe durata de valabilitate a atestatului;
b) când se constată că nu mai sunt îndeplinite condiţiile în baza cărora a fost eliberat atestatul;
c) când seconstată implicarea directă a persoanei/familiei atestate în identificarea unui copil potenţial adoptabil, mai puţin
în cazul în care este rudă până la gradul al patrulea cu copilul;
d) la propunerea Oficiului, atunci când se constată că elberarea atestatului a fost vădit netemeinică sau nelegală;
e) la cererea motivată a persoanei sau familiei atestate.
Valabilitatea atestatului încetează de drept:
a) ca urmare a expirării;
b) ca urmare a modificării configuraţiei familiei atestate, prin decesul unuia dintre membrii familiei sau prin divorţ;
c) în cazul căsătoriei sau decesului persoanei atestate;
d) după încuviinţarea adopţiei, când atestatul şi-a produs în integralitate efectele.
B. Procedura în faţa instanţei judecătoreşti
a) Competenţa materială aparţine tribunalului, conform art. 61 alin. (3) din Legea nr. 273/2004. Referindu-ne la tribunal,
avem în vedere instanţa de tutelă.
b) Competenţa teritorială
Instanţa competentă să încuviinţeze cererea de adopţie este cea în a cărei rază teritorială se găseşte domiciliul adoptatului
[art. 84 alin. (3) din Legea nr. 273/2004], cu excepţia situaţiei în care nu se poate determina domiciliul adoptatului, caz în
333
care competenţa revine Tribunalului Bucureşti .
c) Procedura propriu-zisă cuprinde trei etape:
-deschiderea procedurii adopţiei;

333
În sensul că în practică este imposibil de identificat un copil, care urmează să fie adoptat, fără domiciliu cunoscut, deci dispoziția
finală a art.84 este inutilă, a se vedea T. Bodoașcă, Aspecte privind competența instanțelor române în materie de adopție, în Dreptul
nr.4/2017, p.33.
174
___________________________________________________________________________________________________

- încredinţarea în vederea adopţiei şi

- încuviinţarea adopţiei.
1.Deschiderea procedurii adopţiei interne se face numai dacă planul individualizat de protecţie stabileşte că adopţia este
necesară, iar părinţii sau, după caz, tutorele îşi exprimă consimţământul în acest sens. Deschiderea procedurii are loc și când
consimțământul părinților nu este necesar sau când aceștia refuză abuziv să își dea consimțământul sau nu se prezintă la două
termene consecutive fixate pentru exprimarea consimţământului.
Cererea este adresată instanţei, de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul, în termen de 30 de zile de la
luarea în evidenţă a cazului de către compartimentul de adopţii şi postadopţii şi se judecă cu citarea părinţilor fireşti ai
copilului sau, după caz, a tutorelui şi a direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului.
Asupra cererii instanţa se pronunţă printr-o hotărâre ce poate fi atacată numai cu recurs şi care produce următoarele
efecte:
- drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele exercitate de persoane fizice sau juridice se
suspendă și vor fi exercitate de către președintele consiliului județean sau, după caz, de către primarul sectorului municipiului
București în a cărei rază teritorială domiciliază copilul;
334
-dacă drepturile şi obligaţiile părinteşti erau deja exercitate de aceste persoane, soluția se menține .
Efectele hotărârii de deschidere a procedurii adopției se mențin până la împlinirea de către copil a vârstei de 14 ani. Prin
excepție, efectele hotărârii se prelungesc peste această dată, până la încuviințarea adopției, în cazul copilului pentur care
există solicitări de adopție din partea unor familii sau persoane afectate.
Deschiderea procedurii adopţiei, ca etapă prealabilă încuviinţării adopţiei, nu trebuie îndeplinită în cazul în care persoana
majoră este adoptată de adoptatorul sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii şi în cazul în care adoptatorul este soţul
părintelui firesc sau adoptiv.
În cazul admiterii cererii de deschidere a procedurii adopţiei, în dispozitivul hotărârii judecătoreşti se va face menţiune
despre constatarea existenţei consimţământului ambilor părinţi, al unui singur părinte, al tutorelui sau, după caz, despre
suplinirea consimţământului acestora care au refuzat abuziv sau nu s-au prezentat pentru exprimarea consimțământului şi se
va încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne.
Dacă, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii adopţiei, dispare cauza carea făcut
imposibilă exprimarea de către unul dintre părinţi a consimţământului la adopţie, împotriva hotărârii se poate face cerere de
revizuire.
Cererea de revizuire se poate introduce până la data pronunţării hotărârii de încuviinţare a adopţiei de oricare dintre
părinţii fireşti ai copilului sau de către direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne.
Cererea de revizuire se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părinţilor fireşti, a direcţiei care a solicitat
deschiderea procedurii adopţiei interne şi, dacă este cazul, a direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul
adoptatorului sau al familiei adoptatoare. Participarea procurorului este obligatorie. Cererea de revizuire suspendă
soluţionarea cererii de încredinţare a copilului în vederea adopţiei sau, după caz, de încuviinţare a adopţiei, dacă vreuna dintre
acestea se află pe rolul instanţei judecătoreşti.
Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia de a informa de îndată instanţa care a
deschis procedura despre depunerea cererii de revizuire. Măsura de protecţie a copilului sau, după caz, încredinţarea în
vederea adopţiei se prelungeşte de drept pe perioada soluţionării revizuirii. Dacă instanţa judecătorească dispune revocarea
măsurii încredinţării, va hotărî, la propunerea direcţiei generale în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul
copilului, o măsură provizorie de protecţie a copilului, până la soluţionarea revizuirii.
În cazul în care încuviinţează cererea de revizuire, instanţa va solicita consimţământul părintelui care nu şi l-a dat
anterior, numai după depunerea de către direcţia în a cărei rază teritorială locuieşte acesta a unui raport de consiliere şi
informare în conformitate cu prevederile art. 14 alin.3 din Legea nr. 273/2004.
Efectuarea unei noi anchete sociale care să vizeze situaţia actuală a părinţilor fireşti, precum şi potenţialul de reintegrare
a copilului în familia biologică/extinsă este obligatorie. Efectuarea anchetei sociale şi întocmirea raportului sunt de
competenţa direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială locuieşte părintele firesc.
Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia de a formula de îndată cerere de
revizuire sau, după caz, de a solicita suspendarea oricărei proceduri judiciare, precum şi a oricărui alt demers privind adopţia,
dacă ia cunoştinţă, până la data pronunţării hotărârii de încuviinţare a adopţiei, despre încetarea cauzei care a determinat
335
imposibilitatea părintelui de a-şi exprima voinţa cu privire la adopţie .

334
Exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti de către Consiliul judeţean a fost, pe bună dreptate, criticată şi considerată o soluţie formală,
ineficientă. De lege ferenda s-a propus ca exercitarea acestor drepturi să fie dată Comisiei pentru protecţia copilului. I. Imbrescu, Discuţii şi propuneri
privitoare la procedura administrativă, consecinţă a efectelor hotărârilor judecătoreşti prin care a fost încuviinţată procedura deschiderii adopţiei interne sau a
fost instituită încredinţarea copilului în vederea adopţiei, Dreptul nr. 3/2008, p. 139.
335
Aceste dispoziţii au fost introduse în Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei prin O.U.G. nr. 102/2008 (M.Of. nr. 639 din 5 septembrie
2008). Modificarea legii a fost determinată de adoptarea deciziei nr. 369 din 20 martie 2008 a Curţii Constituţionale a României (M.Of. nr. 238 din 27 martie
2008). Prin decizia amintită Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (2) lit. i) teza întâi şi, prin extindere, şi a prevederilor
art. 63 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, constatând că aceste prevederi contravin art. 20 din Constituţie raportat la
art. 5 paragraful 1 lit. a şi art. 9 paragraful 1 din Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, în măsura în care nu prevăd luarea consimţământului
părinţilor fireşti, în faţa instanţei, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.
Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că art. 35 alin. (2) lit. i) teza întâi din Legea nr. 273/2004 prevede că, la cererea de încuviinţare a adopţiei, se
anexează documente doveditoare cu privire la exprimarea consimţământului părinţilor fireşti, din faza de deschidere, fără să se prevadă exprimarea acestuia,
175
___________________________________________________________________________________________________

3.Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către instanţa de judecată de la domiciliul copilului pentru o
perioadă de 90 de zile [art. 43 din Legea nr. 273/2004]. Cererea de încuviinţare a adopţiei adresată instanţei prelungeşte de
drept perioada de încredinţare până la soluţionarea cererii prin hotărâre irevocabilă.
Încredinţarea în vederea adopţiei şi verificarea potrivirii dintre copil şi adoptator nu sunt aplicabile în cazul adopţiei
copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv, în cazul adopţiei persoanei care a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu, pentru adopţia copilului care se află în plasament la adoptator sau la unul dintre membrii familiei adoptatoare de cel
puțin 6 luni şi în cazul adopţiei copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data instituirii tutelei.
Potrivirea este o etapă premergătoare încredințării în vederea adopției prin care se identifică și se selectează
persoana/familia atestată ca fiind aptă să adopte care răspunde nevoilor identificate ale copilului și se stabilește
compatibilitatea dintre copil și persoana/familia adoptatoare. Această etapă, deși intervine între două etape judiciare,
deschiderea procedurii adopției și încredințarea în vederea adopției, este una realizată de autoritățile administrative.
În procesul de potrivire se acordă prioritate rudelor copilului din cadrul familiei extinse și altor persoane alături de
care copilul s-a bucurat de viață de familie pentru o perioadă de minimum 6 luni, în măsura în care acest lucru nu contravine
interesului său superior. Aceste rude sau persoane trebuie să dețină un atestat valabil de persoană/familie adoptatoare.
În primul rând, direcţia de la domiciliul copilului va analiza posibilitatea încredinţării copilului în vederea adopţiei
unei rude din familia extinsă, asistentului maternal profesionist la care se află copilul ori unei alte persoane sau familii la care
copilul se află în plasament.
Dacă astfel de solicitări nu există, direcţia va face o selecţie dintre persoanele atestate, aflate în evidenţa Autorității,
ţinând cont de interesul superior al copilului, informaţiile înscrise în atestatul adoptatorului şi de evoluţia copilului până la
acea dată.
În urma procesului de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifică şi constată compatibilitatea acestuia cu
adoptatorul sau cu familia adoptatoare.
Determinarea compatibilităţii se realizează luându-se în considerare nevoile copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de
acesta, acordându-le importanţa cuvenită. Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate.
Când se constată că există incompatibilitate, direcţia de la domiciliul copilului sesizează de îndată instanţa în vederea
încetării măsurii.
Judecarea cererilor de încredinţare a copilului în vederea adopţiei se face fără citarea părților, instanța urmând să se
pronunțe exclusiv pe baza actelor depuse de direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului.
Încredinţarea copilului în vederea adopţiei produce o serie de efecte, şi anume:
- domiciliul copilului se va afla la persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat, care va efectua şi actele obişnuite;
- dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice, precum şi dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către
președintele consiliului judeţean sau primarul sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază
persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat copilul în vederea adopţiei. Dreptul de administrare poate fi delegat, în mod
excepţional, către persoana sau familia căreia i s-a încredinţat copilul pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul
copilului, care vor fi expres menţionate în cuprinsul documentului prin care se acordă delegarea;

în această etapă, în faţa instanţei de judecată. În mod excepţional, în măsura în care s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească de încuviinţare a
deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului, documentele doveditoare cu privire la exprimarea consimţământului părinţilor fireşti pot să lipsească.
Tot astfel, Curtea a reţinut că părinţii fireşti ai copilului sunt citaţi numai la judecarea cererilor referitoare la deschiderea procedurii adopţiei, iar
potrivit art. 63 alin. (3) din Legea nr. 273/2004, părinţii fireşti nu sunt părţi în procedura de încuviinţare a adopţiei, judecarea cererilor de încuviinţare a
acesteia făcându-se cu citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul şi a
persoanei sau a familiei adoptatoare.
Totodată, s-a arătat că, potrivit reglementărilor criticate, pentru încuviinţarea adopţiei de către instanţă este suficient consimţământul exprimat
numai în procedura deschiderii adopţiei, constatat prin documente doveditoare, sau consimţământul extrajudiciar al părinţilor fireşti, constatat prin act
notarial, având forma autentică, deşi această a doua posibilitate este reglementată de Legea nr. 273/2004 doar în cazul adopţiei copilului de către soţul
părintelui său.
S-a reţinut, aşadar, că eliminarea părinţilor din procedura încuviinţării adopţiei este o deficienţă a textelor de lege criticate, de vreme ce prezenţa
direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului şi a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul nu poate suplini lipsa
consimţământului părinţilor fireşti, citarea în instanţă a acestora şi luarea consimţământului lor direct în faţa instanţei în procedura încuviinţării fiind
necesare pentru realizarea interesului superior al copilului.
Referitor la reglementările internaţionale, Curtea a reţinut că, potrivit art. 5 paragraful 1 lit. a din Convenţia europeană în materia adopţiei de
copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, la care România a aderat prin Legea nr. 15 din 25 martie 1993 335 "[...] adopţia nu este pronunţată decât dacă
cel puţin consimţămintele următoare au fost acordate şi nu au fost retrase:
a) consimţămîntul mamei şi, în cazul în care copilul este legitim, cel al tatălui [...]".
De asemenea, Curtea constată că art. 9 paragraful 1 din Convenţia europeană în materia adopţiei de copii prevede că „Autoritatea competentă nu
va pronunţa o adopţie decât după o anchetă corespunzătoare privind adoptatorul, copilul şi familia sa”, stabilindu-se astfel calitatea de părţi a părinţilor fireşti
la momentul pronunţării adopţiei.
Aşadar, potrivit Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, exprimarea consimţământului de către părinţii fireşti se face la momentul
„pronunţării adopţiei”, deci la momentul încuviinţării acesteia.
Curtea a constatat că omisiunea, din cuprinsul prevederilor legale deduse controlului, a exprimării consimţământului părinţilor fireşti la momentul
încuviinţării adopţiei, exigenţă expres reglementată în Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, constituie o neconcordanţă, în accepţiunea art. 20
alin. (2) din Constituţie, între legea internă şi un tratat privitor la drepturile fundamentale ale omului, situaţie în care textul constituţional consacră prioritatea
reglementării internaţionale; ca urmare, prevederile art. 35 alin. (2) lit. i) teza întâi din Legea nr. 273/2004 sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 20 din
Constituţie, raportat la art. 5 paragraful 1 lit. a şi la art. 9 paragraful 1 din Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, în măsura în care nu prevăd
luarea consimţământului părinţilor fireşti, în faţa instanţei, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.
De asemenea, Curtea a reţinut că aceste prevederi legale încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 26 privitoare la viaţa intimă, familială şi
privată, ale art. 48 relative la familie şi ale art. 49 privind protecţia copiilor şi a tinerilor, cât şi prevederile art. 8 referitoare la respectarea vieţii private şi de
familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
176
___________________________________________________________________________________________________

- evoluţia copilului va fi urmărită de direcţia de la domiciliul adoptatorului. La sfârşitul perioadei de încredinţare în

vederea adopţiei, direcţia întocmeşte un raport final, referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, pe care îl
comunică instanţei competente, în vederea soluţionării cererii de încuviinţare a adopţiei;
- dacă se constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare, direcţia sesizează de îndată instanţa, care se
pronunţă printr-o hotărâre executorie de drept asupra revocării sau prelungirii măsurii încredinţării. Dacă măsura a fost
revocată, direcţia este obligată să reia procedura identificării altei familii adoptatoare.
3.Încuviinţarea adopţiei
Cererea se introduce direct de adoptator sau familia adoptatoare când se adoptă un major sau copilul celuilalt soţ, în toate
celelalte cazuri, cererea putând fi introdusă fie de adoptator, fie de direcţia de la domiciliul acestuia, la sfârşitul perioadei de
încredinţare în vederea adopţiei.
Cererea trebuie să fie însoţită de următoarele acte:
a) certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată;
b) certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de unităţi publice nominalizate de direcţia de sănătate
publică;
c) raportul de consiliere a copilului care a împlinit 10 ani;
d) atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;
e) hotărârea judecătorească definitivă de încredinţare în vederea adopţiei;
f) certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi soţiei din familia adoptatoare, în copie legalizată;
g) certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în copie legalizată;
h) cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei adoptatoare;
i) certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul de familie pe lista căruia este înscris;
j) hotărârea judecătorească definitivă de deschidere a procedurii adopţiei copilului şi alte documente din care rezultă
îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru încuviinţarea adopţiei.
Direcţia de la domiciliul adoptatorului este obligată să depună rapoartele finale referitoare la evoluţia relaţiilor dintre
copil şi adoptatori în perioada de încredinţare şi de a da orice lămuriri necesare pentru soluţionarea cererii.
Instanţa admite cererea doar dacă adopţia este în interesul superior al copilului. Judecarea cererilor de încuviinţare a
adopţiei se face cu citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcţiei care a solicitat deschiderea
adopţiei şi a persoanei ori familiei adoptatoare.
Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei persoanei care a dobândit capacitate deplină de exerciție se face cu
citarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi a adoptatului, iar judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei copilului de
către soţul părintelui firesc se face cu citarea adoptatorului şi a părinţilor fireşti ai adoptatului.
Instanţa poate solicita din nou consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti, dacă există indicii că după data la care
consimţământul a devenit irevocabil au intervenit elemente noi, de natură să determine revenirea asupra consimţământului
iniţial. Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia să aducă la cunoştinţa instanţei, prin
intermediul direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul adoptatorului/familiei adoptatoare, dacă este
cazul, existenţa oricăror elemente noi cu privire la situaţia părintelui firesc ori a familiei extinse, care ar putea determina
modificarea finalităţii planului individualizat de protecţie.
Chemarea părinţilor fireşti în faţa instanţei competente să încuviinţeze adopţia se face prin invitaţie adresată acestora, în
camera de consiliu, fără a se indica date cu privire la dosar sau alte date care ar permite, în orice fel, divulgarea identităţii sau
a altor informaţii cu privire la persoana ori familia adoptatoare.
Instanţa poate invita la aceeaşi dată direcţia competentă.
În cazul în care părinţii se prezintă personal în faţa instanţei şi îşi exprimă refuzul de a mai consimţi la adopţie, instanţa
suspendă soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei. Declaraţia părinţilor fireşti împreună cu încheierea de suspendare se
comunică direcţiei competente care va formula cerere de revizuire a hotărârii de deschidere a procedurii adopţiei.
Cererile sunt scutite de taxă de timbru, se soluţionează cu celeritate, putându-se administra orice mijloc de probă şi, în
primul rând, rapoartele de anchetă socială privind copilul.
Judecata se face de complete specializate, în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului.
Opinia copilului exprimată la judecarea cererilor prevăzute de prezenta lege va fi luată în considerare şi i se va acorda
importanţa cuvenită, avându-se în vedere vârsta şi gradul acestuia de maturitate. În situaţia în care instanţa hotărăşte în
contradictoriu cu opinia exprimată de copil, aceasta este obligată să motiveze raţiunile care au condus la înlăturarea opiniei
copilului.
Hotărârile pronunţate în cauzele prevăzute de lege sunt supuse apelului.

Secţiunea a 3-a. Efectele adopţiei

294. Adopţia produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost
[336]
încuviinţată .

[336]
Dispoziţia este explicabilă, în contextul în care noul Cod de procedură civilă elimină noţiunea de hotărâre
judecătorească irevocabilă, înlocuind-o cu cea de hotărâre definitivă.
177
___________________________________________________________________________________________________

Principalele efecte ale adopţiei sunt încetarea rudeniei fireşti şi naşterea rudeniei civile. Deşi, cronologic, mai
întâi încetează rudenia firească şi apoi se naşte cea civilă, legiuitorul le-a reglementat în ordine inversă.

§1. Naşterea rudeniei civile

295. Prin adopţie se stabilesc filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între
adoptat şi rudele adoptatorului. Deşi legea nu prevede, este evident că legături de rudenie se nasc şi între
descendenţii adoptatului, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia. Această concluzie se desprinde din faptul
că este reglementat un singur tip de adopţie, cea cu efecte depline, deci cu efectele unei filiaţii fireşti.
Ca urmare, adoptatorul sau adoptatorii vor exercita în viitor autoritatea părintească, adoptatul va purta în viitor
numele adoptatorului, la care va avea şi locuinţa, se naşte vocaţia succesorală reciprocă etc.
Raporturile de rudenie încetează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele
acestora, pe de altă parte.
Rudenia de sânge sau firească şi toate efectele acesteia încetează, mai puţin impedimentul la căsătorie între
adoptat şi rudele fireşti în linie dreaptă şi colaterală până la gradul patru inclusiv. Acesta se păstrează, pentru că
raţiunile medicale, biologice subzistă, iar serviciile de stare civilă au obligaţia de a supraveghea respectarea
acestor prevederi prin intermediul menţiunilor ce se fac pe marginea actelor de naştere în registrele de stare
civilă.
Când adoptator este soţul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie ale adoptatului încetează numai în
raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.

§2. Autoritatea părintească este exercitată de adoptatori

296. Întrucât prin adopţie adoptatorul devine părintele adoptatului, exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor ce intră în
conţinutul autorităţii părinteşti va trece la adoptator. Acest efect este urmarea firească a consacrării legislative a
adopţiei cu efecte depline, care creează între adoptat şi adoptator raporturi identice cu cele ce izvorăsc din filiaţia
firească.
Prin adopţie, adoptatul trebuie să se integreze în familia adoptatorului, astfel că este normal ca adoptatorii să
aibă îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de
educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor
copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe
care legea le recunoaşte acestuia.
Părinţii fireşti nu mai au niciun drept şi nicio obligaţie faţă de copilul adoptat, singura excepţie fiind situaţia în
care cel care adoptă este soţul părintelui firesc al adoptatului. În acest caz, drepturile şi îndatoririle părinteşti se
exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta.
De asemenea, la încetarea adopţiei, părinţii fireşti redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia
cazului când instanţa hotărăşte că este în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă măsură de
protecţie a copilului.
Drepturile şi obligaţiile ce iau naştere între adoptator şi adoptat sunt reciproce. Ca urmare, şi adoptatul are faţă
de adoptator drepturile şi îndatoririle pe care le are orice persoană faţă de părinţii săi fireşti. Astfel, adoptatul va
avea faţă de adoptatori îndatorirea de respect, de a locui la aceştia, de a-i întreţine dacă sunt în nevoie, iar
adoptatul are mijloacele pentru a o plăti, dar şi dreptul de a purta numele acestora, de a-şi schimba felul
învăţăturii şi religia după ce a împlinit 14 ani etc. Vocaţia succesorală este de asemenea reciprocă.
În plus, deşi textul legal nu prevede expres, efectele rudeniei civile se extind şi la descendenţii adoptatului şi la
rudele fireşti ale adoptatorului, între aceste categorii de persoane existând, în condiţiile legii, obligaţia legală de
întreţinere şi vocaţia succesorală.
Adopţia nu încetează prin decăderea adoptatorului din exerciţiul drepturilor părinteşti. Dacă adoptatorul a
săvârşit faţă de copil fapte grave, de natură a atrage sancţiunea decăderii, instanţa de tutelă, ţinând seama de
interesul superior al copilului, poate să instituie tutela sau una dintre măsurile de protecţie prevăzute de lege,
respectiv plasamentul la o persoană, familie, asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidenţial, fără a fi
posibilă redobândirea autorităţii părinteşti de către părinţii fireşti ai adoptatului.
Copilul care a împlinit 10 ani va fi ascultat, iar opiniile sale vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu
gradul său de maturitate. Ascultarea copilului vizează luarea unei măsuri de protecţie, şi nu decăderea părintelui
din exerciţiul drepturilor. Concluzia se impune pe baza interpretării sistematice a dispoziţiilor referitoare la familie.
Astfel, în art. 508-512 NCC, care reglementează decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, nu se prevede
cerinţa ascultării copilului. Or, dacă această condiţie nu este prevăzută în cazul filiaţiei fireşti, nu există nicio
raţiune să fie prevăzută în cazul adopţiei.

178
___________________________________________________________________________________________________

§3. Numele adoptatului

297. Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de familie al celui care adoptă. Dacă adopţia se face
de către doi soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartă
acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei care
încuviinţează adopţia numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soţii nu se înţeleg, hotărăşte instanţa.
Hotărârea instanţei se ia cu ascultarea obligatorie a copilului care a împlinit 10 ani şi trebuie să fie în interesul
acestuia.
În practică s-a consacrat o soluţie pe care o susţinem, anume că nu se poate încuviinţa ca adoptatul să
[337]
păstreze vechiul său nume de familie, chiar adăugat la numele adoptatorului . Aceasta este perfect justificată
de faptul că prin adopţie încetează rudenia civilă, deci nu ar exista niciun temei pentru ca adoptatul să poarte
numele de familie al părinţilor fireşti.
Noul Cod civil prevede că, pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau
a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea
[338]
prenumelui copilului adoptat . Din modul de formulare a legii pare a rezulta că luarea consimţământului
copilului este obligatorie, deci schimbarea prenumelui nu ar fi posibilă în cazul copiilor mai mici de 10 ani. În ceea
ce ne priveşte, nu credem că aceasta a fost intenţia legiuitorului, deci textul trebuie interpretat în sensul că
prenumele copilului care nu a împlinit 10 ani poate fi schimbat, pentru motive temeinice, la cererea adoptatorului,
iar pentru schimbarea prenumelui adoptatului care a împlinit 10 ani este obligatoriu ca el să îşi dea
consimţământul în acest sens.
Indiferent de vârsta copilului, schimbarea prenumelui trebuie justificată temeinic, astfel că nu poate fi dispusă
pe baza simplei dorinţe a adoptatorului.
În situaţia specială în care este adoptată o persoană căsătorită de către cel care a crescut-o în perioada
minorităţii, se disting două situaţii. Dacă aceasta are nume comun cu soţul său, soţul adoptat poate lua numele
adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia. În cazul în care
soţul adoptatului nu consimte la schimbarea numelui, aceasta va fi avută în vedere la o eventuală desfacere a
căsătoriei, când soţul adoptat nu va reveni la numele purtat anterior căsătoriei, care era numele părinţilor fireşti, ci
la numele adoptatorului. Dacă soţii au nume diferite, soţul adoptat îşi va schimba numele după cel al
adoptatorului, fără a avea nevoie de consimţământul soţului său.

§4. Întocmirea unui nou act de naştere pentru adoptat

298. În ceea ce priveşte actul de naştere al adoptatului, alin. (5) al art. 473 NCC prevede că, pe baza hotărârii
definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilă competent întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de
naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează,
menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act. Îndeplinirea acestei formalităţi are la bază principiul
că informaţiile privind adopţia sunt confidenţiale, astfel că din actul de naştere al unei persoane nu trebuie să
rezulte faptul că aceasta este adoptată. Păstrarea vechiului act de naştere are un dublu scop, anume să asigure
posibilitatea informării adoptatului asupra originilor sale şi să permită serviciilor de stare civilă să verifice
inexistenţa impedimentului la căsătorie rezultat din rudenia firească.

§5. Confidenţialitatea informaţiilor referitoare la adopţie

299. Confidenţialitatea în privinţa adopţiei se realizează prin dispoziţii de procedură care să împiedice orice
[339]
contact între părinţii fireşti şi adoptatori şi are ca scop prevenirea traficului de copii. În dreptul francez există o
neîncredere instinctivă în relaţiile care s-ar putea stabili între familia de origine şi cea adoptivă, iar raţiunea
reglementării confidenţialităţii este protecţia liniştii şi securităţii familiei adoptive, care nu ar fi posibile dacă
adoptatul şi-ar cunoaşte originea.
După dobândirea capacității depline de exercițiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială
se află domiciliul său ori, în cazul în care nu are domiciliul în România, Tribunalului București, să-i autorizeze
accesul la informațiile cu privire la identitatea părinților săi firești sau a rudelor sale biologice.

[337]
Această soluţie a fost pronunţată sub vechea legislaţie şi se referea la adopţia cu efecte depline (C.S.J., dec. civ. nr.
2037/1991, în V. BOGDĂNESCU ş.a., op. cit.,p. 205).
[338]
Legile anterioare, inclusiv Codul civil, nu prevedeau această posibilitate, care nu a fost admisă nici de doctrină. În
acest sens, I. IMBRESCU, A. VASILE, Inadmisibilitatea schimbării prenumelui adoptatului printr-o hotărâre judecătorească de
încuviinţare a adopţiei, în Dreptul nr. 6/2000, p. 82-85.
[339]
Fr. Dekeuwert-Defossez, Adoption et secret des origines (en
droitfrançais),www.ciec1.org/Etudes/.../CIEColoqueDefosseyFr.pdf.
179
___________________________________________________________________________________________________

Secţiunea a 4-a. Încetarea adopţiei

300. Adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulităţii sale.
Desfacerea adopţiei nu era cunoscută în Codul civil anterior, care nu a preluat sub acest aspect dispoziţiile din
Codul civil francez. Codul familiei reglementa desfacerea adopţiei numai atunci când aceasta era în interesul
[340]
adoptatului, fără a prevedea cazuri exprese de desfacere . Legile speciale care au reglementat adopţia după
1989 au păstrat aceste dispoziţii până la adoptarea Legii nr. 273/2004, care a consacrat principiul irevocabilităţii
adopţiei şi a înlăturat orice posibilitate de desfacere a acesteia.
În opinia noastră, posibilitatea desfacerii adopţiei la cererea adoptatorului sau a adoptatului, pentru motivele
arătate în art. 477 NCC, constituie o lovitură gravă dată principiului asimilării adopţiei cu filiaţia firească şi
irevocabilităţii adopţiei. Susţinem aceasta, întrucât, dacă un copil săvârşeşte o faptă penală împotriva părinţilor
săi, aceştia nu pot rupe legătura de filiaţie, ci pot sancţiona această atitudine prin refuzul întreţinerii (art. 526
NCC), dezmoştenire etc. Dacă, dimpotrivă, un părinte comite fapte grave împotriva copilului său, acesta poate fi
decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau faţă de copil poate fi luată o măsură de ocrotire, dar relaţia de
rudenie nu încetează.
În plus, desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului încalcă şi principiul că adopţia se încheie în interesul
superior al copilului, consacrat de art. 452 lit. a) NCC.
În ceea ce priveşte desfiinţarea adopţiei ca urmare a nulităţii relative sau absolute, aceasta a fost permanent
recunoscută pe baza principiilor generale ale actelor juridice, chiar şi în perioadele în care nu era prevăzută
[341]
expres de lege .
Noul Cod civil prevede că adopţia încetează prin desfacere şi prin desfiinţare, respectiv ca urmare a anulării
ori a constatării nulităţii sale.
Procedura desfacerii şi desfiinţării nu au fost reglementate. Ele vor fi judecate după dispozițiile Codului de
procedură civilă completate cu cele prevăzute de Legea nr. 273/2004 care cuprinde dispoziții de procedură
referitoare la încetarea adopției în art.84-92.

§1. Desfacerea adopţiei

301. Desfacerea adopţiei poate acţiona de drept sau facultativ, la cererea persoanelor interesate, în cazurile şi
condiţiile strict reglementate de lege.
a) Desfacerea de drept a adopţiei. Din interpretarea coroborată a art. 462
alin. (2) lit. a) cu art. 476 NCC pare a rezulta concluzia că adopţia este desfăcută de drept la decesul
adoptatorului sau a soţilor adoptatori, însă această concluzie este falsă. Interpretarea corectă este aceea că
desfacerea de drept presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv decesul adoptatorului sau al
soţilor adoptatori şi încuviinţarea unei noi adopţii, abia această din urmă condiţie fiind cea care determină
[342]
desfacerea de drept a celei dintâi . Soluţia desfacerii de drept a primei adopţii pe data încuviinţării celei de-a
doua a fost consacrată pentru a pune în acord interdicţia adopţiilor multiple cu interesul copilului de a i se asigura
ocrotire în situaţii speciale.

302. b) Desfacerea facultativă a adopţiei se poate realiza doar pe cale judiciară. O primă astfel de situaţie în
care adopţia se poate desface este aceea în care faţă de adoptat este necesară luarea unei măsuri de
protecţie prevăzute de lege, dacă desfacerea adopţiei este în interesul superior al copilului. Situaţia prevăzută
de legiuitor îl vizează pe minor, iar măsurile de protecţie ce se pot lua faţă de acesta sunt: tutela, plasamentul la o
persoană sau familie, la un asistent maternal sau serviciu de tip rezidenţial. Condiţia ca desfacerea adopţiei să fie
în interesul copilului trebuie să fie îndeplinită cumulativ. Ca urmare, dacă este în interesul adoptatului minor,
luarea unei măsuri de protecţie poate fi dublată de desfacerea adopţiei. Această dispoziţie se corelează cu cea
prevăzută de art. 462 alin. (2) lit. b) NCC şi presupune că, în astfel de cazuri, în funcţie de interesul copilului, ar
putea fi încuviinţată şi o nouă adopţie.

[340]
În practică, astfel de cazuri au fost considerate lipsa manifestă de afecţiune a adoptatorului, concretizată în
dezinteresul pentru creşterea copilului (Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 960/1980, în I.G. MIHUŢĂ, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe
judecătoreşti pe anii 1975-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 31), faptul că părintele adoptator a încercat
să întreţină relaţii sexuale cu adoptata minoră, asprimea nejustificată a adoptatorului care a determinat părăsirea de către copil a
domiciliului şi revenirea la părinţii fireşti (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 978/1970, în C.D. 1970, p. 199) etc.
[341]
Codul familiei nu reglementa nulitatea, ci doar desfacerea adopţiei, totuşi, doctrina şi practica judiciară au admis această
sancţiune (Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 16/1955, în C.D. 1955, vol. I, p. 242-245).
[342]
Această situaţie poate apărea, de exemplu, dacă adoptatorul sau adoptatorii decedează la scurt timp după
încuviinţarea adopţiei, iar adoptatul este la o vârstă la care necesită încă ocrotire părintească, deci se apreciază a fi în
interesul său încuviinţarea unei noi adopţii.
180
___________________________________________________________________________________________________

Cea de-a doua situaţie în care poate fi cerută desfacerea adopţiei este ca sancţiune pentru fapte grave
săvârşite împotriva celui care solicită desfacerea. Astfel, potrivit art. 477 NCC, adopţia poate fi desfăcută, la
cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori des-
cendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu
o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani. Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului,
adopţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa
acestuia. Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit capacitate
deplină de exerciţiu, în condiţiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârşite anterior acestei date.
Desfacerea adopţiei este o sancţiune care face să înceteze pentru viitor efectele adopţiei şi să renască
efectele rudeniei fireşti. Fiind vorba despre o sancţiune, desfacerea adopţiei nu poate fi dispusă decât pentru
motivele expres şi limitativ arătate în art. 477 NCC. Motivele invocate trebuie analizate în funcţie de starea de
fapt, de persoana adoptatorului şi de interesul copilului, instanţa sesizată cu desfacerea adopţiei având un drept
[343]
de apreciere . Acesta rezultă din formularea textului, care nu este imperativă, ci arată că adopţia „poate” fi
desfăcută în situaţiile prevăzute.
Interpretarea restrictivă a textului se referă şi la cercul persoanelor împotriva cărora au fost îndreptate faptele
penale săvârşite de adoptat, respectiv adoptatorii şi ascendenţii sau descendenţii acestora, indiferent de grad.
Având în vedere că adopţia este o instituţie al cărei scop primordial este interesul superior al copilului,
legiuitorul a prevăzut că ea poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit
capacitate deplină de exerciţiu, în condiţiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârşite anterior acestei date.
Dispoziţia analizată a urmărit ca adoptatul să fi trecut de vârsta la care are nevoie de protecţie specială, deci să fi
devenit adult şi abia la acest moment să suporte consecinţele faptelor săvârşite. Întrucât legea nu distinge,
credem că soluţia vizează şi situaţia în care adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, astfel că şi
cererea de desfacere adopţiei formulată de moştenitori va putea fi admisă numai după ce adoptatul a dobândit
capacitate deplină de exerciţiu.

303. Articolul 478 NCC prevede posibilitatea desfacerii adopţiei la cererea adoptatului, dacă adoptatorul a
atentat la viaţa sa, precum şi atunci când adoptatorul s-a făcut vinovat faţă de adoptat de fapte penale pedepsite
cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.
Şi în acest caz aplicarea sancţiunii se face la cererea persoanei lezate prin faptele penale respective, deci la
cererea adoptatului, instanţa având posibilitatea să aprecieze dacă se impune desfacerea adopţiei în funcţie de
gravitatea faptelor şi de interesul adoptatului.
În cazul desfacerii adopţiei la cererea adoptatului, faptele penale care ar putea duce la desfacerea adopţiei
trebuie să fie îndreptate numai împotriva adoptatului, deşi, pentru identitate de raţiune cu situaţia adoptatorului, s-
[344]
ar fi impus ca textul să îi protejeze şi pe descendenţii acestuia .

§2. Desfiinţarea adopţiei

304. Desfiinţarea adopţiei se referă la situaţia în care aceasta încetează ca sancţiune a faptului că la data
încheierii sale a existat o cauză de nulitate relativă sau de nulitate absolută. Efectele nulităţii sunt retroactive, cu
toate acestea, adoptatul nu poate fi ţinut să despăgubească pe adoptator pentru întreţinerea ce i s-a acordat
anterior desfiinţării adopţiei.

2.1. Nulitatea relativă

305. Anularea adopţiei este sancţiunea care intervine în cazurile de nulitate relativă, respectiv în cazul în care
consimţământul oricăreia dintre persoanele chemate să consimtă la încheierea adopţiei a fost viciat prin
eroare asupra identităţii adoptatului, dol sau violenţă.
Pentru ca adopţia să fie valabilă şi să producă efectele juridice în vederea cărora a fost încheiată,
consimţământul oricăreia dintre persoanele chemate să îşi manifeste voinţa trebuie să fie liber, adică neafectat de
eroare, dol sau violenţă. Viciul de consimţământ al erorii atrage sancţiunea nulităţii relative numai atunci când
poartă asupra identităţii adoptatului. Aceeaşi formă de nulitate este incidentă şi în cazul dolului şi al violenţei. Deşi
legea nu distinge, trebuie să înţelegem, ca şi în cazul căsătoriei, că anularea adopţiei are loc numai atunci când a
existat eroare asupra identităţii fizice a adoptatului, nu şi în cazul în care eroarea poartă asupra altor calităţi ale
acestuia.
Acţiunea în anularea adopţiei poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori
de la data încetării violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei. Prin această dispoziţie s-a

[343]
Astfel, sancţiunea nu ar trebui aplicată dacă faptele penale au fost săvârşite din culpă.
[344]
Categoria ascendenţilor nu trebuia cuprinsă sub protecţia acestui text legal, întrucât adoptatul nu mai are legături cu
ascendenţii fireşti, iar ascendenţii din adopţie sunt rude de sânge cu făptuitorul.
181
___________________________________________________________________________________________________

adoptat sistemul unui termen dublu: un termen de prescripţie relativ scurt de 6 luni, calculat de la un moment
subiectiv, cel de la care s-a descoperit sau a încetat viciul de consimţământ, şi un termen limită, obiectiv, de 2 ani,
calculat de la încheierea adopţiei şi după care nicio acţiune în anulare nu mai poate fi admisă.
Acţiunea în anulare poate fi formulată numai de persoana al cărei consimţământ a fost viciat, care poate
acoperi sau confirma nulitatea.
În literatura juridică şi în jurisprudenţă s-a avansat ideea că lipsa consimţământului la adopţie al soţului
[345] [346]
adoptatorului sau al tutorelui ar duce tot la nulitatea relativă a adopţiei, pentru că se ocroteşte un interes
particular al acestor persoane care nu şi-au exprimat consimţământul, iar acţiunea poate fi formulată numai de
ele. În ceea ce ne priveşte, chiar dacă argumentele acestor autori sunt extreme de convingătoare, credem că,
faţă de modul actual de reglementare, singura concluzie posibilă este că şi în aceste cazuri este incidentă
nulitatea absolută. În primul rând, art. 480 NCC prevede expres că este lovită de nulitate absolută adopţia
încheiată cu nerespectarea condiţiilor de fond, dacă legea nu o sancţionează cu nulitatea relativă.
Consimţământul tutorelui şi al soţului adoptatorului sunt reglementate în art. 463 NCC drept condiţii de fond
pentru încheierea adopţiei, iar art. 479 NCC indică drept cauze de nulitate relativă numai viciile de consimţământ,
altă dispoziţie legală referitoare la nulitatea relativă a adopţiei neexistând.
În al doilea rând, art. 463 NCC prevede că pentru încheierea unei adopţii este necesar consimţământul
următoarelor persoane: părinţii fireşti sau cel care exercită autoritatea părintească (între care se include şi
[347]
tutorele), adoptatul, adoptatorul şi soţul celui care adoptă . Se observă că textul nu face nicio distincţie între
aceste manifestări de voinţă în ceea ce priveşte importanţa lor pentru actul juridic al adopţiei.
În al treilea rând, consimţământul tutorelui este pus de legiuitor pe acelaşi plan cu consimţământul părinţilor
fireşti, pentru că tutorele este cel care exercită autoritatea părintească în lipsa părinţilor, iar consimţământul
soţului adoptatorului este prevăzut nu numai în interesul acestuia, ci şi în interesul copilului care urmează să intre
şi să trăiască în familia adoptatorului.
Nu în ultimul rând, trebuie să arătăm că argumentele privind menţinerea adopţiei nu mai au valoare în
calificarea naturii nulităţii, pentru că art. 481 NCC permite instanţei să respingă cererea privind nulitatea dacă
menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat.

2.2. Nulitatea absolută

306. Regimul juridic al nulităţii absolute a adopţiei este cel din dreptul comun. Acţiunea în constatarea nulităţii
este imprescriptibilă, ea poate fi introdusă de orice persoană interesată, iar, de principiu, nulitatea absolută nu
poate fi acoperită. Cu toate acestea, instanţa poate respinge cererea privind nulitatea dacă menţinerea adopţiei
este în interesul celui adoptat.
Persoane interesate în anularea adopţiei pot fi adoptatul, adoptatorul sau moştenitorii acestuia, părinţii fireşti,
autorităţile administrative cu atribuţii în activitatea de ocrotire a copilului, procurorul şi chiar instanţa de judecată,
din oficiu, în cadrul unui proces început.
Cazurile de nulitate absolută sunt adopţia fictivă şi celelalte situaţii în care adopţia a fost încheiată cu
nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă, dacă nu este prevăzută prin lege sancţiunea nulităţii relative, şi
anume:
– adopţia este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.
Întrucât încheierea adopţiei în alt scop decât cel enunţat încalcă unul dintre principiile adopţiei, faptul că părţile au
urmărit la încheierea adopţiei alte interese morale sau materiale, atrage sancţiunea nulităţii absolute a
[348]
adopţiei . Astfel de adopţii sunt, în general, cele prin care se urmăreşte eludarea dispoziţiilor succesorale sau a
celor referitoare la obţinerea cetăţeniei;

[345]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 3/1974, în C.D. 1974, p. 132; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2505/1995, în B.J. 1995,
p. 79-80.
[346]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2488/1983, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 63; I. ALBU,op. cit.,p. 188. În sensul că
lipsa consimţământului tutorelui nu ar trebui sancţionată
(I. RUCĂREANU, în Rudenia în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 146).
[347]
În reglementarea anterioară cuprinsă în Legea nr. 273/2004, art. 11 prevedea că persoanele care trebuie să consimtă
la adopţie sunt: părinţii fireşti sau tutorele, adoptatul şi adoptatorul. Abia în art. 18 alin. (2), după epuizarea tuturor condiţiilor
de fond, se prevedea şi necesitatea consimţământului soţului adoptatorului, astfel că se justifica să aibă un alt regim juridic.
[348]
Practica judiciară a considerat a fi adopţie fictivă adopţia încheiată pentru a obţine avantaje materiale şi pentru a eluda
dispoziţiile legale privind dreptul la moştenire (Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 250/1979, în R.R.D. nr. 9/1979, p. 63), cazul în
care adoptatorii au urmărit realizarea unui profit prin munca pe care urma a o depune adoptata în gospodăria lor, iar părinţii ei
fireşti au urmărit ca fiica lor să devină unica moştenitoare a adoptatorilor în vârstă de peste 70 de ani (Trib. jud. Suceava, dec.
civ. nr. 244/1981, în R.R.D. nr. 11/1981, p. 49) sau cazul în care s-a urmărit obţinerea de către adoptator a unei suprafeţe
locative [Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea judecătorească nr.
58/1968, dec. nr. 9/1976, în I.G. MIHUŢĂ, Repertoriu 1976-1980, p. 31]. Într-o altă cauză, s-a respins acţiunea în constatarea
nulităţii adopţiei, cerere formulată de adoptatori, pentru că aceştia au invocat propria lor culpă, respectiv faptul că la încheierea
182
___________________________________________________________________________________________________

– adoptarea unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care nu a fost crescută de în timpul minorităţii de
adoptator. Deoarece am arătat că regula în dreptul nostru este adopţia unei persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu, adopţia fiind o instituţie de protecţie a copilului, adoptarea unei persoane cu capacitate deplină de
exerciţiu reprezintă o excepţie şi poate fi încuviinţată numai dacă adoptatul a fost crescut de adoptator în
perioada minorităţii. Instanţa care încuviinţează adopţia trebuie să verifice dacă creşterea a întrunit cerinţele unei
vieţi de familie, dacă a avut caracter de continuitate şi de stabilitate;
– încălcarea impedimentului referitor la rudenie atrage, de asemenea, nulitatea absolută. Este deci nulă
absolut adopţia între fraţi, precum şi cea încheiată între părinte şi copilul său firesc, pentru că în primul caz
interdicţia este prevăzută expres de lege, iar în al doilea se deduce din ansamblul reglementării în materie, dar şi
din faptul că adopţia ar avea aceleaşi efecte ca şi filiaţia firească. În legislaţia anterioară, în afara interdicţiilor
arătate mai sus, rudenia constituia un criteriu de preferinţă pentru adopţie. Deşi legea actuală nu mai prevede
acest lucru, credem că acest criteriu ar trebui avut în vedere de către autorităţile administrative şi de către
[349]
instanţele judecătoreşti cu competenţe în încuviinţarea adopţiei ;
– adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către aceeaşi persoană este interzisă, pentru că s-ar crea relaţii
incompatibile cu cele rezultate din căsătorie. De asemenea, este lovită de nulitate absolută adopţia între soţi sau
foşti soţi, pentru că adoptatul are capacitate deplină de exerciţiu şi este greu de crezut că a fost crescut de către
soţul său. În plus, impedimentul are şi raţiuni morale şi sociale;
– adopţia realizată de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, alienată sau debilă mintal sau care are altă
boală psihică ori un handicap mintal este nulă absolut, pentru că aceste persoane nu exprimă un consimţământ
valabil şi nici nu pot realiza scopul adopţiei, acela de a creşte şi educa un copil;
– este lovită de nulitate absolută adopţia încheiată cu nerespectarea diferenţei de vârstă de 18 ani prevăzută
de lege între adoptator şi adoptat, pentru că o diferenţă mai mică nu corespunde cu finalitatea adopţiei, aceea de
a crea pentru adoptat un cadru familial asemănător celui dintr-o familie firească. Pentru motive temeinice, dife-
renţa poate fi mai mică, dar în niciun caz mai mică de 16 ani;
– neîndeplinirea de către adoptator a condiţiilor materiale şi morale necesare creşterii, educării şi dezvoltării
armonioase a copilului atrage nulitatea absolută adopţiei;
– adopţia multiplă, dacă adoptatorii nu sunt soţ şi soţie, atrage nulitatea absolută. În cazul adopţiilor succesive,
[350]
adopţia iniţială rămâne valabilă, iar cea ulterioară este lovită de nulitate absolută . Dacă este vorba de adopţii
încheiate simultan, în care adoptatori sunt două persoane care nu au calitatea de soţi, ambele vor fi lovite de
nulitate, instanţa care constată nelegalitatea neputând alege între acestea;
– adopţia în care calitatea de adoptatori ai aceluiaşi copil o au două persoane de acelaşi sex este lovită de
nulitate absolută, întrucât legiuitorul a prevăzut în mod expres interdicţia adopţiei de către cuplurile homosexuale;
– lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate să îşi exprime voinţa faţă de adopţie atrage
nulitatea absolută a adopţiei. Cercul acestor persoane cuprinde: părinţii fireşti ai adoptatului sau altă persoană
care exercită autoritatea părintească în situaţii speciale; adoptatul care a împlinit 10 ani; adoptatorul sau familia
adoptatoare; soţul adoptatorului. Am arătat, în comentariul articolului anterior, motivele pentru care considerăm
incidentă sancţiunea nulităţii absolute în lipsa consimţământului părinţilor, copilului şi adoptatorilor, care sunt de
esenţa adopţiei, cât şi pentru lipsa consimţământului tutorelui şi al soţului adoptatorului.

2.3. Regimul juridic al nulităţii adopţiei

307. Potrivit art. 481 NCC, instanţa poate respinge cererea privind nulitatea dacă menţinerea adopţiei este în
interesul celui adoptat. Acesta este întotdeauna ascultat.
Regimul juridic al nulităţii adopţiei este atenuat faţă de dreptul comun, întrucât legiuitorul a urmărit crearea
unui mediu stabil pentru copil, or, desfiinţarea adopţiei, mai ales după trecerea unui timp îndelungat de la
încheierea acesteia, ar putea avea consecinţe negative asupra copilului, dar şi asupra familiilor implicate. Tocmai
de aceea, s-au prevăzut un termen mai scurt pentru formularea acţiunii în anulare, de 6 luni de la descoperirea
erorii sau dolului sau de la încetarea violenţei, dar nu mai mult de 2 ani de la încheierea adopţiei, dar şi
posibilitatea instanţei de a respinge cererea privind nulitatea, dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui
adoptat.

adopţiei au urmărit sustragerea adoptatorului de la încorporare (C.A. Piteşti, s. civ., mun. şi asig. soc., min. şi fam., dec. nr. 2
din 24 ianuarie 2007, www.justitie-ag.ro/ca_pit/ca_app/).
[349]
În doctrină s-a susţinut că ar trebui interzisă adopţia între rudele în linie dreaptă, indiferent de grad, pentru că ar
constitui o abatere de la rosturile adopţiei (I. ALBU, op. cit.,p. 185; I. RUCĂREANU, op. cit.,p. 36). În ceea ce ne priveşte,
considerăm întemeiată opinia contrară, care a considerat că adopţia între rude, chiar în linie dreaptă, cu excepţia celei între
părinţi şi copii, trebuie menţinută, pentru că prin ea se creează relaţii mai apropiate decât cele determinate de rudenia
firească, efectele juridice fiind multiple, inclusiv asupra dreptului la moştenire (AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op.
cit.,p. 246).
[350]
În doctrină, punctul de vedere majoritar este că ambele adopţii sunt lovite de nulitate absolută.
183
___________________________________________________________________________________________________

Prin această dispoziţie s-a acordat instanţei posibilitatea de a asana adopţia chiar şi în cazul existenţei unei
cauze de nulitate absolută, dacă interesul adoptatului pledează în acest sens. Ea reprezintă o noutate absolută,
binevenită în materia adopţiei, pentru că favorizează stabilitatea necesară în raporturile de familie.

§3. Efectele încetării adopţiei

308. Efectele încetării adopţiei sunt retroactive, dacă este vorba despre nulitatea adopţiei, sau numai pentru
viitor, dacă ne referim la desfacerea ei. Totuşi, chiar şi în cazul nulităţii, unele efecte nu pot fi înlăturate retroactiv,
datorită specificului instituţiei.
Efectul principal va fi desfiinţarea sau desfacerea rudeniei civile şi reluarea raporturilor de rudenie
firească. Urmare a acestui efect, părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti, cu
excepţia cazului când instanţa hotărăşte că este în interesul superior al copilului să instituie tutela sau o altă
măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii.
De asemenea, se restabilesc toate efectele filiaţiei fireşti: domiciliul copilului va fi la părinţii săi, copilul va
redobândi cetăţenia acestora, dacă cetăţenia sa a suferit modificări prin adopţie, renasc obligaţia de întreţinere
între părinţi şi copil, ca şi vocaţia succesorală reciprocă. Redobândirea autorităţii părinteşti de către părinţii fireşti
vizează doar situaţia în care adoptatul este lipsit de capacitate deplină de exerciţiu la data încetării adopţiei. Dacă
a dobândit această capacitate, reluarea raporturilor de rudenie firească nu mai are în vedere ocrotirea copilului.
Adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu
toate acestea, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să păstreze numele dobândit prin
adopţie.

Secţiunea a 5-a. Adopţia internaţională

309. Adopţia internaţională este reglementată de Legea nr. 273/2004, care prevede că adopţia internă este
adopţia în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au reşedinţa obişnuită în România, iar
adopţia internaţională este adopţia în care adoptatorul sau familia adoptatoare şi copilul ce urmează să fie
adoptat au reşedinţa obişnuită în state diferite, iar în urma încuviinţării adopţiei copilul urmează să aibă aceeaşi
reşedinţă obişnuită cu cea a adoptatorului.
Prin reşedinţa obişnuită în România a adoptatorului/familiei adoptatoare se înţelege situaţia:
a) cetăţenilor români sau cetăţenilor români cu multiplă cetăţenie, după caz, care au domiciliul în România,
care au locuit efectiv şi continuu pe teritoriul României în ultimele 6 luni anterioare depunerii cererii de atestare.
La stabilirea continuităţii nu sunt considerate întreruperi absenţele temporare care nu depăşesc 3 luni şi nici cele
determinate de şederea pe teritoriul altui stat ca urmare a existenţei unor contracte de muncă impuse de
derularea unor activităţi desfăşurate în interesul statului român, precum şi ca urmare a unor obligaţii internaţionale
asumate de România;
b) cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene/Spaţiului Economic European sau străinilor care au drept
de rezidenţă permanentă ori, după caz, drept de şedere permanentă pe teritoriul României.
Adopţia internaţională a copilului cu reşedinţa obişnuită în România de către o persoană/familie cu reşedinţa
obişnuită în străinătate poate fi încuviinţată numai pentru copiii care se află în evidenţa Autorității şi numai în ur-
mătoarele situaţii:
a) adoptatorul sau unul dintre soţii familiei adoptatoare este rudă până la gradul al patrulea inclusiv cu copilul
pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei;
b) adoptatorul sau unul dintre soţii familiei adoptatoare este şi cetăţean român;
c) adoptatorul este soţ al părintelui firesc al copilului a cărui adopţie se solicită.
Adopţia prevăzută la lit. b) este permisă pentru copiii pentru care s-a admis cererea de deschidere a procedurii
adopţiei şi nu a putut fi identificat un adoptator sau o familie adoptatoare cu reşedinţa obişnuită în România sau
una dintre rudele până la gradul al patrulea inclusiv cu copilul, într-un termen de un an de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de deschidere a procedurii adopţiei.

184
 ___________________________________________________________________________________________________

Timpul necesar studiului: 2 ore

VIII. Întrebări recapitulative

1. Ce este adopţia?
2. Care sunt efectele acesteia?
3. Adopţia se încuviinţează de către Direcţia pentru protecţia
copilului?
4. În ce condiţii se încuviinţează adopţia internaţională?
.

IX. Test de evaluare

4. Decăderea din drepturile părinteşti:
a. Poate fi numai totală, în sensul că se întinde asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării
hotărârii,
b. Poate fi și parţială, atunci când se întinde numai asupra exerciţiului anumitor drepturi sau
asupra anumitor copii;
c. Este temporară, ea nefiind o sancţiune ireversibilă;
d. Nu afectează obligaţia de întreţinere pe care părinţii o au faţă de copii și nici dreptul de a
consimți la adopție.

5. Caracterul variabil al obligaţiei de întreţinere:

a. Nu permite schimbarea măsurilor dispuse prin hotărâre judecătorească întrucât se opune autoritatea
de lucru judecat;
b. Determină posibilitatea schimbării măsurilor dispuse prin hotărâre judecătorească dacă s-au
schimbat condiţiile avute în vedere la pronunţarea primei hotărâri;
c. Are ca şi consecinţă procesuală autoritatea de lucru judecat relativă a hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în această materie;
d. Este dat de elementele care o determină, respectiv de nevoia creditorului şi de mijloacele
debitorului.

6. Consimţământul părinţilor fireşti la adopţie:

a. Nu poate fi suplinit nici chiar dacă refuzul lor la deschiderea procedurii este abuziv;
b. Poate fi dat şi de un părinte care are 15 ani, fără a fi asistat de ocrotitorul său legal;
c. Nu este necesar dacă aceştia sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau puşi sub interdicţie
d. Trebuie solicitat chiar dacă părintele aste decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti.

Unitatea de studiu 9
185
___________________________________________________________________________________________________

Autoritatea părintească

IV. Structura unităţii de studiu

1. Drepturile copilului
2. Conţinutul autorităţii părinteşti
3. Exercitarea autorităţii
4. Sancţiuni

VI. Conţinutul temei

Autoritatea părintească. Dispoziţii generale

§1. Noţiune şi principii

[351]
310. Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi
bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.
Definiţia legală a acestei instituţii necesită mai multe precizări. În primul rând, remarcăm schimbarea noţiunii
[352]
de „ocrotire părintească”prevăzută anterior în Codul familiei cu cea de „autoritate
[353]
părintească”.Noţiunea de „autoritate” este folosită de Codul civil francez începând din anul 1970 , când a
înlocuit vechea „putere paternă”existentă în Codul Napoleon de la adoptarea lui. Înlocuirea a fost justificată prin
dorinţa de a revoluţiona această instituţie, astfel că puterea extrem de extinsă a tatălui a fost transformată într-un
instrument de realizare a drepturilor copilului, exercitat în mod egal de ambii părinţi. De asemenea, schimbarea
formei şi a fondului autorităţii părinteşti a fost impusă de revirimentul pe care drepturile copilului l-au cunoscut în
secolul al XX-lea, dar şi de faptul că în documentele adoptate de Consiliul Europei se folosea şi se recomanda
folosirea acestei noţiuni. De altfel, conținutul autorității părintești diferă de la o societate la alta și de la o epocă la
alta, fiind influențat fie de curentul ˝paternalist˝ în care societatea și părinții au un rol protector mai accentuat și
mijloace de coerciție mai puternice, fie de curentul ˝autodeterminării˝ potrivit căruia copilul are posibilitatea de a
354
influența, în anumite limite, deciziile luate în ceea ce-l privește
În ceea ce priveşte ţara noastră, considerăm că înlocuirea noţiunii de „ocrotire părintească” prevăzută
anterior în Codul familiei cu cea de autoritate părintească este nefericită şi nici nu era oportună în acest
moment. Susţinem aceasta, întrucât sensul cuvântului ocrotire, care înseamnă a lua sub paza, sub protecţia sa,
a apăra, a proteja, a ajuta, a sprijini, corespundea mult mai bine cu modul în care această instituţie este privită
355
astăzi decât cuvântul „autoritate” . Acest termen, deşi este mai puţin agresiv decât cel de putere, folosit de

[351]
Etimologie: din limba latină auctoritas, -tis, care derivă din augeo, -ere= a face să crească şi din augur, -uris= preot.
[352]
Titlul III, Capitolul I se referea la „Ocrotirea minorului”.
[353]
Legea din 4 iulie 1970.
354
E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.519.
355
În sensul că folosirea termenului de autoritate este preferabilă celui de putere întrucât, deși cele două noțiuni sunt
sinonime, termenul de autoritate este mai puțin agresiv, T. Bodoașcă, Opinii privind ˝autoritatea părintească˝ în
reglementarea Codului civil, în Dreptul nr.9/2014, p.25.
186
___________________________________________________________________________________________________

legislaţia veche, înseamnă totuşi drept, putere de a da dispoziţii, de a impune cuiva ascultare. Or, tocmai această
latură de forţă a instituţiei este în plină schimbare în prezent, tendinţa fiind aceea de a sublinia obligaţiile pe care
le au părinţii faţă de copil, de a întări poziţia copilului în acest raport prin consacrarea interesului său ca singura
finalitate a acţiunilor părinteşti şi de a-l asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de
[356]
gradul său de maturitate .
Susţinem că schimbarea nu este nici oportună, întrucât unele organisme europene încearcă înlocuirea
[357]
termenului autoritate cu cel de responsabilitate părintească ,astfel că, dacă se dorea o schimbare, aceasta
trebuia făcută în acest sens.
311. În al doilea rând, trebuie să recunoaştem definiţiei analizate modul complet şi lipsit de echivoc în
care este redactată. Aceasta subliniază aspectul foarte important că în conţinutul său intră atât drepturi, cât şi
îndatoriri, că acestea se referă la persoana, dar şi la bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.
Faptul că ambii părinţi sunt, în mod egal, titularii drepturilor ce compun autoritatea părintească reprezintă o
urmare firească a egalizării poziţiei sexelor încă de la mijlocul secolului trecut, astăzi nemaiputând fi concepută o
exercitare unilaterală a acestei autorităţi, cu excepţia situaţiilor excepţionale în care unul dintre părinţi se află în
[358]
imposibilitate de a-şi îndeplini aceste atribuţii .

312. În al treilea rând, din definiţia legală şi din textele legale în materie se desprind principiile autorităţii
părinteşti:
359
a) autoritatea părintească aparţine în mod egal ambilor părinţi ;
b) autoritatea părintească se exercită numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei
acestuia;
c) asocierea copilului la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi gradul său de maturitate;
d) răspunderea pentru creşterea copiilor lor minori aparţine ambilor părinţi în mod egal;
e) principiul egalităţii copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie şi din adopţie. El nu este cuprins în
secţiunea referitoare la autoritatea părintească, ci în primul titlu „Dispoziţii generale”, în art. 260, pentru că este, în
acelaşi timp, un principiu al dreptului familiei.

313. a) Autoritatea părintească aparţine în mod egal ambilor părinţi. Egalitatea părinţilor în ceea ce
priveşte drepturile şi îndatoririle faţă de copiii lor este o reflectare a principiului constituţional al egalităţii depline
între sexe, însă această instituţie nu a avut dintotdeauna o astfel de reglementare. În dreptul roman, ea era cu-
noscută ca patria potestas şi a aparţinut la început numai tatălui, care avea un drept de viaţă şi de moarte asupra
întregii familii. Prerogativele tatălui s-au restrâns treptat, aceste reguli primitive fiind amendate în perioada Evului
Mediu şi prin influenţa Bisericii. Pe teritoriile româneşti s-a perpetuat tradiţia patriarhatului, astfel că, în Codul
Calimach, tatăl exercita singur puterea părintească, iar dacă era incapabil, se numea un tutore care îi ţinea locul.
Abia prin Codul civil de la 1864 s-a reglementat puterea părintească drept o instituţie de protecţie a copiilor,
având ca titulari pe tatăl, dar şi pe mama copilului şi care înceta la majoratul sau la emanciparea copilului. În
timpul căsătoriei, tatăl exercita singur această putere, care trecea asupra mamei dacă tatăl nu era în măsură să o
[360]
îndeplinească . Codul familiei din 1954 a prevăzut egalitatea deplină între soţi şi în raporturile lor cu copiii,
indiferent dacă aceştia sunt din căsătorie sau din afara ei. Principiile reglementării anterioare au fost, în mare
parte, păstrate şi în noul Cod civil, însă acesta accentuează exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, chiar şi
după divorţ (art. 397). Această nouă abordare a exerciţiului drepturilor părinteşti deschide jurisprudenţei calea spre
acordarea sau recunoaşterea custodiei comune a copilului, aşa cum se regăseşte în unele state europene.

314. b) Autoritatea părintească se exercită numai în interesul superior al copilului, cu respectarea

persoanei acestuia. Interesul superior al copilului este o noţiune abstractă, destul de greu de stabilit, astfel că
realizarea lui presupune recunoaşterea şi garantarea unor prerogative fundamentale ale copilului şi ale omului în

[356]
Schimbarea făcută în Franţa în anul 1970 era justificată, pentru că se păstrase formularea iniţială din Codul civil, cea
de puissancepaternelle, care devenise necorespunzătoare datorită consacrării principiului egalităţii între sexe.
[357]
Această noţiune a fost folosită pentru prima oară în Convenţia de la Haga din 19 octombrie 1996 referitoare la
competenţă, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea în materia responsabilităţii părinteşti şi măsurile de
protecţie a copilului. Adoptând Legea din 2002, legiuitorul francez a refuzat termenul de responsabilitate părintească, întrucât
s-a susţinut că acesta sugerează că autoritatea părintească se limitează să impună obligaţii, ignorând natura complexă a
acestei instituţii, care cuprinde în mod natural drepturi, puteri şi obligaţii.
[358]
Exercitarea unilaterală, ca regulă, se regăseşte în dreptul islamic. Deşi egalitatea părinţilor este afirmată teoretic, ea
înseamnă că fiecare sex are atribuţii diferite: mama are dreptul de supraveghere şi de a asigura întreţinerea şi educaţia până
la o anumită vârstă, iar tatăl dispune de tutelă şi de dreptul de a lua toate deciziile importante, inclusiv în ceea ce priveşte
religia copilului. În Franţa, în schimb, se vorbeşte despre un matriarhat în această materie şi despre necesitatea ca tatăl să îşi
recâştige locul faţă de copil (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 500).
359
Denumit și principiul coparentalității, E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.521.
[360]
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., p. 365-366.
187
___________________________________________________________________________________________________

general, cu menţiunea că garantarea lor în cazul copilului presupune luarea în considerare a faptului că un copil
are nevoi speciale datorate vârstei şi gradului său de maturitate. Interesul superior al copilului este singura
finalitate a acţiunilor părinţilor şi singurul criteriu care justifică intervenţia statului în raporturile dintre părinţi şi
copii. Acest interes trebuie avut în vedere de părinţi atunci când exercită drepturile şi îndatoririle ce compun
autoritatea părintească, dar şi de stat, atunci când îşi exercită funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească în
probleme referitoare la copii sau în care sunt implicaţi copiii.

315. c) Asocierea copilului la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi gradul său de
maturitate. Acest principiu răzbate din toate dispoziţiile Convenţiei cu privire la drepturile copilului, a fost
[361]
consacrat parţial şi prin Codul familiei şi presupune ascultarea sau, în unele cazuri, chiar luarea
consimţământului copilului în toate situaţiile care se finalizează cu decizii referitoare la copil. Unii autori au văzut
în această dispoziţie pericolul de a-l priva de copilărie, dar şi riscul ca intervenţia statului să devină prea autoritară
ca urmare a declanşării unui veritabil conflict între părinţi şi copii. Această concluzie a fost favorizată de
consacrarea tuturor acestor drepturi ale copilului, corelativ cu un număr extrem de redus de obligaţii (obligaţia de
[362]
respect şi cea de întreţinere a părintelui de către copil sunt practic singurele obligaţii ale copilului) .

316. d) Răspunderea pentru creşterea copiilor lor minori aparţine ambilor părinţi în mod egal.Alineatul
(3) al art. 483 NCC instituie răspunderea prioritară şi egală a părinţilor pentru creşterea copiilor lor minori. Acest
text reprezintă o urmare firească a îndatoririi părinţilor de creştere şi educare a copiilor minori, îndatorire stabilită
prin art. 261, dar şi o reluare a unui principiu consacrat în Convenţia privind drepturile copilului şi în art. 5 din
Legea nr. 272/2004. Prioritatea părinţilor în creşterea copiilor este naturală, fiind întemeiată pe legătura de filiaţie
stabilită în mod legal, şi inalienabilă, pentru că părinţii nu o pot pierde decât în situaţii excepţionale. Chiar şi atunci
când copilul este încredinţat unei alte persoane, părinţii sunt cei ce rămân titularii autorităţii părinteşti, cazurile de
restrângere sau pierdere a drepturilor şi îndatoririlor ce intră în conţinutul acestora fiind limitate. În subsidiar,
responsabilitatea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine colectivităţii locale din care fac parte
copilul şi familia sa, iar intervenţia statului în această materie este complementară.

§2. Durata autorităţii părinteşti

317. Autoritatea părintească are un caracter temporar, fiind exercitată de părinţi pe toată durata cât copilul nu
are capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. Exerciţiul său încetează la data la care
copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Potrivit art. 38-40 NCC, o persoană dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină la data la care devine majoră,
respectiv la împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul între 16 şi 18 ani care se căsătoreşte dobândeşte prin căsătorie
capacitate deplină de exerciţiu. Aceasta se păstrează şi în situaţia desfacerii sau încetării căsătoriei, chiar dacă
soţul minor nu a împlinit 18 ani până la data la care încetează efectele căsătoriei. În cazul desfiinţării căsătoriei
încheiate de un minor, păstrarea capacităţii depline de exerciţiu dobândite prin căsătorie depinde de poziţia
subiectivă a soţului respectiv la încheierea căsătoriei. Dacă minorul a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei, el va păstra capacitatea de exerciţiu deplină dobândită, indiferent de vârsta pe care o va avea la data
hotărârii judecătoreşti definitive de anulare sau de constatare a nulităţii. În schimb, minorul care a fost de rea-
credinţă la încheierea căsătoriei va pierde capacitatea deplină de exerciţiu şi va reveni sub autoritatea
părintească, dacă la desfiinţarea căsătoriei nu a împlinit vârsta majoratului.
Un alt caz în care autoritatea părintească încetează este acela în care instanţa de tutelă recunoaşte minorului
de peste 16 ani capacitatea de exerciţiu anticipată, în condiţiile art. 40 NCC.
Autoritatea părintească încetează chiar dacă, după împlinirea vârstei de 18 ani, o persoană este pusă sub
interdicţie, iar tutore este părintele său, întrucât ocrotirea realizată de tutore are temei şi conţinut diferite.
Dobândirea de către copil a capacităţii depline de exerciţiu marchează doar încetarea autorităţii părinteşti,
relaţia părinte-copil bazată pe filiaţie continuând să existe, cu toate efectele pe care aceasta le generează în ceea
ce priveşte numele, obligaţia reciprocă de întreţinere, vocaţia succesorală şi îndatorirea de respect. De altfel,
autoritatea părintească are un conţinut diferit în funcţie de vârsta copilului. La naştere, aceasta este completă,
pentru că vârsta copilului necesită ocrotire deplină; începând cu vârsta de 10 ani copilul este asociat la protecţie,
fiind obligatorie ascultarea în orice problemă care îl priveşte; după 14 ani, o parte dintre prerogative se exercită cu
acordul copilului sau se pierd; iar la majorat, căsătorie sau la dobândirea capacităţii anticipate, autoritatea
părintească încetează.

[361]
Deşi nu era exprimat în aceeaşi formă, principiul ascultării copilului în cazul luării măsurilor importante care îl privesc
era cuprins în Codul familiei (art. 42, art. 100, art. 103 etc.), care recunoştea şi un premajorat în ceea ce priveşte încredinţarea
copilului la divorţ [art. 44 alin. (1)], schimbarea felului învăţăturii, a pregătirii profesionale sau a locuinţei (art. 102).
[362]
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 502.
188
___________________________________________________________________________________________________

§3. Îndatorirea de respect

318. Potrivit art. 485 NCC, copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa. Textul reproduce
[363]
dispoziţia corelativă din art. 597 C. civ. Québec şi, parţial, pe aceea din art. 371 C. civ. francez , care are o
formă uşor diferită. Această îndatorire nu era prevăzută de Codul familiei, deşi morala creştină o recunoaşte din
cele mai vechi timpuri ca una dintre cele zece porunci biblice.
[364]
Fără îndoială că este vorba despre o îndatorire morală , care se impune şi părinţilor în relaţiile lor cu copiii,
chiar dacă legiuitorul nu a reuşit să aducă această dispoziţie în zilele noastreși nu i-a recunoscut caracterul
[365]
reciproc .
Copilul datorează respect indiferent de vârsta sa, deci şi după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu,
astfel că ea supravieţuieşte autorităţii părinteşti, fundamentul său trebuind a fi căutat în relaţia de filiaţie, deci în
legătura de sânge dintre părinte şi copil. Respectul este datorat ambilor părinţi, în mod egal, indiferent dacă ei
exercită autoritatea părintească în comun sau separat, legea nefăcând nicio distincţie în acest sens.

§4. Neînţelegerile dintre părinţi

319. Întrucât autoritatea părintească reprezintă un ansamblu de drepturi şi îndatoriri care aparţin în mod egal
ambilor părinţi, există riscul unor blocaje în luarea deciziilor majore, mai ales în situaţia în care părinţii sunt
despărţiţi. Pentru îndepărtarea acestora, s-a prevăzut posibilitatea sesizării instanţei de tutelă, care hotărăşte po-
trivit interesului superior al copilului, după ce îi ascultă pe părinţi, pe copilul care a împlinit 10 ani şi luând în
considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială.
Articolul 486 NCC prevede că, ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor
sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare
concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea
copilului este obligatorie. Acest text este unul de principiu, întrucât stabileşte regula generală şi deschide un
întreg şir de articole în care se prevede că neînţelegerile dintre părinţi sunt soluţionate de instanţa de tutelă în
modul arătat mai sus. Se prevede şi obligativitatea ascultării copilului în condiţiile art. 264 NCC. Se menţionează
expres că ascultarea este obligatorie în caz de neînţelegeri referitoare la relaţiile sociale ale copilului, înapoierea
sa de la alte persoane, locuinţa copilului, schimbarea felului învăţăturii ori al pregătirii profesionale, dar şi în
situaţia în care părinţii au ajuns la o învoială referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti şi cer încuviinţarea
instanţei de tutelă pentru aceasta. Datorită înscrierii acestei reguli în capitolul „Dispoziţii generale”, ascultarea
devine obligatorie ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la
îndeplinirea îndatoririlor părinteşti.
Termenul de „neînţelegeri”trebuie interpretat în sens larg şi include şi situaţia în care anumite măsuri nu pot fi
luate de un singur părinte, iar celălalt părinte nu poate fi contactat pentru a-şi exprima consimţământul, fără a fi
considerat dispărut în sens legal (de exemplu, reclamantul nu cunoaşte adresa din străinătate a celuilalt părinte
sau acesta, fără a se opune măsurii respective, refuză să colaboreze cu reclamantul, astfel că acesta este obligat
să apeleze la instanţă).
Sesizarea instanţei poate fi făcută de unul dintre părinţi, de copil, de direcţia pentru protecţia copilului sau de
alte persoane interesate sau care au cunoştinţă de neînţelegerile dintre părinţi referitoare la anumite aspecte
privind copilul (de exemplu medicul care trebuie să efectueze o intervenţie strict necesară sau profesorul care
sesizează neînscrierea copilului în ciclul şcolar superior etc.).
Referitor la ascultarea copilului de către instanţa de tutelă, art. 264 NCC prevede că este obligatorie
ascultarea celui care a împlinit vârsta de 10 ani, dar poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani,
dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. Dreptul de a fi
ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima

[363]
Referitor la acest articol, în doctrina franceză s-a arătat că este unul dintre puţinele texte din Codul civil care a rămas
nemodificat de două secole, deşi „unii au dorit să dispară această urmă a despotismului patern, iar alţii, însufleţiţi de curentul
privind drepturile copilului, au dorit să prevadă reciprocitatea obligaţiei de onor şi respect. Legiuitorul a refuzat: fiecare are
locul său în familie” (H. FULCHIRON, L´autorité parentale rénovée, în Répertoiregénéral du notariat Defrénois, 2002, p. 963).
[364]
Dincolo de aspectul moral, jurisprudenţa franceză a dat efecte patrimoniale acestei obligaţii, condamnând un copil,
chiar renunţător, să îşi asume cheltuielile pentru înmormântarea părintelui său, în cazul în care activul succesoral era
re
insuficient. (Cass., 1 civ., 14 mai 1992, citată de PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 508). În acelaşi sens, salutând ataşarea
unor consecinţe concrete unui text de principiu, A. BÉNABENT, op. cit., p. 431.
[365]
Această actualizare s-a realizat în Codul civil belgian, sub influenţa rapoartelor Comitetului privind drepturile copilului.
189
___________________________________________________________________________________________________

opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi
asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport
cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.
În litigiile având acest obiect, este obligatorie şi ascultarea părinţilor, iar pentru îndeplinirea acestei
dispoziţii instanţa poate utiliza orice mijloc, inclusiv audierea la domiciliul persoanei, dacă aceasta nu se poate
deplasa.
Pentru a se dovedi cele susţinute prin acţiune se poate administra orice mijloc de probă, însă este obligatoriu
să se efectueze şi o anchetă psihosocială. Denumirea folosită de legiuitor arată că, în fapt, este vorba de două
mijloace de probă, unul ştiinţific, respectiv raportul de evaluare psihologică a copilului şi, dacă e necesar, a
părinţilor, precum şi o anchetă socială, mai exact o evaluare a condiţiilor de viaţă din familia copilului, anchetă
efectuată de asistenţii sociali din cadrul direcţiei pentru protecţia copilului sau din cadrul altor compartimente cu
atribuţii în domeniu din cadrul autorităţilor publice locale.

Drepturile copilului

Înainte de a analiza conținutul autorității părintești se impune să facem câteva referiri la beneficiarul
acesteia, respectiv la copil.
În legislaţia naţională, pentru prima oară, noţiunea de copil a fost definită de Legea nr.272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului. Aceasta, în art.4 lit.a prevede că expresia copil semnifică persoana care nu a împlinit
vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.
În art.1 al Convenţiei privind drepturile copilului se arată că prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta
366
de 18 ani cu excepţia cazurilor când în baza legii aplicabile copilului, majoratul e stabilit sub această vârstă .
Drepturile omului şi cetăţeanului au constituit una dintre preocupările fundamentale ale omenirii încă din timpurile
367
străvechi, însă despre drepturile copilului nu s-a vorbit foarte mult timp . În țara noastră, drepturile copilului, precum și
principiile garantării acestora, au fost cuprinse, pentru prima oară, în Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului.
Garantarea drepturilor copilului trebuie să aibă în vedere următoarele principii:
a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
c) responsabilizarea părinţilor;
d) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice
şi organismele private autorizate;
e) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;
f) respectarea demnităţii copilului;
g) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate;
h) asigurarea stabilităţii şi continuităţii, în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, ţinând cont de originea sa etnică,
religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie;
i) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
j) asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;
k) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din
această materie.
Conform art. 34 din Legea nr. 272/2004 copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor
sale fundamentale, sens în care va fi informat asupra drepturilor şi a modalităţilor de exercitare.
Drepturile copilului, aşa cum rezultă ele din Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificată de România
prin Legea nr. 18/1990, republicată, şi cum au fost preluate în Legea nr. 272/2004 sunt cele pe care le vom prezenta în
continuare.

§1. Dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii

Acesta include dreptul copilului la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi
de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia.
Pentru ca acest drept să se realizeze, Legea nr. 272/2004 prevede o serie de măsuri ce trebuie luate în unităţile sanitare ce
au în structură secţii de nou-născuţi şi pediatrie, de către medicii ce asistă o naştere în spitale sau în afara acestora, în legătură

366
Redactorii Convenţiei au evitat să stabilească précis care este momentul de început al protecției juridice,
respectiv: momentul naşterii, momentul concepției sau unul situat între cele două, întrucât ar fi trebuit să reglementeze și
problema avortului, ceea ce ar fi făcut ca unele state să refuze semnarea actului. Pentru a obține semnarea Convenției de cât
mai multe state, s-a preferat o redactare ambiguă care nu stabilește exact începutul copilăriei. În expunerea de motive s-a
menționat totuși că un copil beneficiază de protecție înainte și după naștere.
367
A se vedea, I. Vlădoianu Ursianu, Protecția minorilor la romani, în Dreptul nr.12/2016, p.11-27.
190
___________________________________________________________________________________________________

cu copilul părăsit de mamă în spital sau găsit abandonat în orice alte condiţii. Măsurile legale urmăresc identificarea
părinţilor pentru ca niciun copil să nu fie lipsit de identitate (art. 9-16 din Legea nr. 272/2004).
Tot în legătură cu identitatea se recunoaşte dreptul copilului de a-şi păstra relaţiile de familie, de a-şi cunoaşte rudele şi de
a întreţine relaţii personale cu acestea.
Copilul care a fost separat de părinţi printr-o măsură legală are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu
aceştia, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.
Instanţa judecătorească poate limita exercitarea acestui drept dacă există motive temeinice de natură a periclita
dezvoltarea fizică, mintală, spirituală, morală sau socială a copilului.
Copilul ai cărui părinţi locuiesc în state diferite are dreptul de a întreţine relaţii personale cu aceştia.
Deplasarea copiilor în ţară şi în străinătate se realizează cu înştiinţarea şi cu acordul ambilor părinţi, neînţelegerile în acest
sens fiind soluţionate de instanţa judecătorească.
Dreptul la identitate este garantat şi prin intermediul unor dispoziţii din Legea
nr. 273/2004. Acestea prevăd obligaţia adoptatorului de a informa copilul că este adoptat de îndată ce vârsta şi gradul de
maturitate ale acestuia o permit. Mai mult, după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate, cu autorizarea
instanţei, să acceadă la orice informaţie cu privire la identitatea părinţilor fireşti. Aceste informaţii pot fi dezvăluite şi înainte ca
adoptatul să dobândească capacitate deplină de exerciţiu, dar numai pentru motive medicale (art. 52 din Legea nr. 273/2004).

§2. Dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale (art. 27 din Legea nr.
272/2004)
Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale.
Participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face
numai cu consimţământul scris al acestuia şi al părinţilor sau, după caz, al altui reprezentant legal.
Copiii nu pot fi folosiţi sau expuşi de către părinţi, reprezentanţi legali sau alte persoane responsabile de creşterea şi
îngrijirea lor, în scopul de a obţine avantaje personale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice.

§3. Dreptul la libertatea de exprimare

Acest drept permite copilului să caute, să primească şi să difuzeze orice informaţie ce vizează promovarea bunăstării sale
sociale, spirituale şi morale ori sănătatea sa. Corelativ acestui drept, părinţii au obligaţia de a le asigura informaţii, explicaţii
şi sfaturi, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate, precum şi de a le permite să-şi exprime punctul de vedere, ideile şi
opiniile.
Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte.
Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în orice procedură judiciară sau administrativă care îl
priveşte. Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani poate fi ascultat dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este
necesară pentru soluţionarea cauzei. Înainte de a fi ascultat, copilul va fi informat asupra consecinţelor pe care le va avea
exprimarea opiniei sale.
Opiniile copilului vor fi luate în considerare în funcţie de vârsta şi gradul său de maturitate. Refuzul oricărei autorităţi de
a asculta un copil trebuie motivat.

§4. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

368
Copilul care a împlinit 14 ani are dreptul de a-şi alege singur religia . Până la această vârstă, părinţii îndrumă copilul în
alegerea unei religii, potrivit cu propriile lor convingeri şi cu vârsta şi maturitatea copilului, fără a-l putea obliga să adere la o
anumită religie sau un cult religios. De asemenea, religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără
consimţământul acestuia.
Persoanelor care au obligaţia legală de a acorda copilului protecţie specială le este interzis să influenţeze convingerile
religioase ale copilului.

§5. Libertatea de asociere

Acest drept vizează asocierea în structuri formale şi informale, libertatea de întrunire paşnică, iar autorităţile publice şi
instituţiile de învăţământ au obligaţia să asigure exercitarea acestui drept.

§6. Dreptul la identitate etnică

Acest drept are în vedere copiii aparţinând minorităţilor naţionale, etnice, religioase sau lingvistice şi presupune dreptul la
viaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membrii ai comu-
nităţii din care face parte.

368
Legea nr. 272/2004 prevedea vârsta de 16 ani pentru alegerea liberă a religiei, însă prin adoptarea Codului civil, această limită trebuie să fie cea de 14 ani.
191
___________________________________________________________________________________________________

§7. Dreptul la respectarea personalităţii sale

Respectarea personalităţii şi individualităţii copilului presupune interzicerea pedepselor fizice, a tratamentelor umilitoare
sau degradante.
Măsurile disciplinare trebuie stabilite în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice
ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională a copilului.

§8. Dreptul la un mediu familial

Pentru realizarea acestui drept, părinţii pot fi informaţi, asistaţi în vederea creşterii, îngrijirii şi educării copiilor lor. Ambii
părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor.
Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mintală, spirituală, morală şi socială. În
acest scop, părinţii sunt obligaţi să supravegheze copilul, să coopereze cu el, să îi respecte viaţa intimă şi demnitatea, să-l
informeze şi să ţină cont de opinia lui în actele ce l-ar putea afecta, să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea
drepturilor copilului lor.
Copilul nu poate fi separat de părinţii săi împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de
lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă este în interesul superior al copilului.
În vederea prevenirii separării copilului de părinţii săi se întocmeşte planul de servicii şi se asigură părinţilor consiliere şi
sprijin, iar pentru copilul separat de familia sa se întocmeşte planul individualizat de protecţie. Acesta poate avea ca
finalitate: reintegrarea copilului în familie, tutela, măsurile de protecţie specială sau adopţia.

§9. Dreptul la un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mintală, spirituală, morală şi socială
Asigurarea acestui drept revine, în primul rând, părinţilor şi apoi comunităţii locale şi statului. El include: dreptul de a se
bucura de cea mai bună sănătate, accesul la servicii medicale, dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări
sociale, în funcţie de resursele şi de situaţia în care se află copilul şi persoanele în întreţinerea cărora se găseşte.
Părinţii sunt obligaţi să solicite, la nevoie, asistenţă medicală sau sprijinul autorităţilor competente.
Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale.

§10. Dreptul la educaţie369

Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea aptitudinilor şi personalităţii sale. Părinţii au cu
prioritate dreptul de a alege felul educaţiei, dar şi obligaţia de a asigura frecventarea şcolii. Copilul care a împlinit 14 ani îşi
poate schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale, cu încuviinţarea instanţei judecătoreşti.
Conform acestui drept, copilului trebuie să i se asigure timp suficient pentru odihnă şi vacanţă, să participe liber la
activităţi recreative proprii vârstei sale şi la activităţile culturale, artistice şi sportive ale comunităţii.

§5. Conţinutul autorităţii părinteşti

5.1. Precizări introductive
320. Articolul 487 NCC prevede că părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit
propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile
necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
[370]
Acest articol reprezintă o formă actualizată şi completată a art. 101 C. fam. Conţinutul autorităţii părinteşti a
fost amplu discutat şi sub incidenţa vechiului text legal, în literatura juridică neexistând unitate de vederi referitor
[371]
la drepturile şi îndatoririle ce o compun .
Dacă ne-am fi aşteptat ca un text cu denumirea marginală „Conţinutul autorităţii părinteşti” să lămurească
această problemă şi să enumere drepturile şi obligaţiile părinteşti referitoare la persoana şi la bunurile minorului
sau să ne trimită la articolele în care acestea sunt reglementate, aşteptările ne sunt înşelate. Textul nu este

369
Despre conținutul dreptului la educație, L.M. Crăciunean, Protecția drepturilor culturale în dreptul international,
Editura CH Beck, București, 2011, p. 75-79.
[370]
Art. 101 C. fam.: „Părinţii sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu
ţelurile statului socialist, spre a-l face folositor comunităţii”. În ceea ce priveşte ultima formulare, textul a fost considerat
abrogat expres, indirect, prin art. 154 alin. (1) din Constituţie.
[371]
Pentru o trecere în revistă a opiniilor privind drepturile şi îndatoririle părinteşti sub Codul familiei, a se vedea AL.
BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 309-310, nota 1 şi 2.
192
___________________________________________________________________________________________________

suficient de precis, în obiect şi formă, pentru a avea un efect direct, ci cuprinde doar o înşiruire incompletă de
principii şi de îndatoriri ale părinţilor, raportate la drepturile ce sunt recunoscute copilului.
Spunem că textul este incomplet, pentru că nu include în autoritatea părintească nicio referire la obligaţia de
supraveghere, la relaţiile sociale şi la religia copilului, deşi aceste aspecte sunt reglementate în articolele
următoare în paralel cu aspectele incluse în cuprinsul autorităţii părinteşti, cum sunt îndatorirea de a creşte
copilul, educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.
Mai remarcăm şi o inconsecvenţă terminologică, pentru că în art. 488 NCC se vorbeşte despre îndatorirea
părinţilor de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială,
iar în art. 487 NCC se face referire la dezvoltarea fizică, psihică şi intelectuală a copilului.
Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de persoana copilului, aşa cum se desprind din textul art. 487 NCC sunt:
dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul; dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică,
psihică şi intelectuală; dreptul şi îndatorirea de a educa copilul, respectiv de a-i supraveghea şi decide educaţia şi
pregătirea profesională; îndatorirea de a ţine cont de însuşirile şi nevoile copilului în exercitarea autorităţii
părinteşti; îndatorirea de informare şi sfătuire a copilului în vederea exercitării corespunzătoare a drepturilor pe
care legea i le recunoaşte.
În plus, din acelaşi capitol, dar din articolele următoare, se poate concluziona că părinţii mai au: dreptul de a
îndruma copilul în alegerea religiei; dreptul şi îndatorirea de supraveghere; dreptul de a cere înapoierea copilului
de la alte persoane; dreptul de a stabili locuinţa copilului şi obligaţia de întreţinere. Chiar dacă nu este prevăzut
expres în această secţiune, în conţinutul autorităţii părinteşti intră şi dreptul de a consimţi la adopţia copilului lor
minor.
În ceea ce priveşte bunurile copilului, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor
minor, precum şi de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti ce intră în conţinutul autorităţii părinteşti vor fi analizate în cele ce urmează
în ordinea în care ele sunt reglementate de Codul civil.

5.2. Îndatorirea de a creşte copilul

321. Potrivit art. 488 NCC, părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa
fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.
Îndatorirea de a creşte copilul este de esenţa autorităţii părinteşti. Creşterea copilului de către părinţii săi
reprezintă o îndatorire şi, în acelaşi timp, un drept al acestora din urmă şi trebuie realizată în astfel de condiţii
încât să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.
Creşterea copilului presupune o sumă de activităţi amintite de legiuitor în textul acestui articol şi în cel
precedent, mai exact acordarea celor necesare traiului, îngrijirea sănătăţii şi dezvoltării fizice, psihice şi
intelectuale, asigurarea educaţiei, învăţăturii şi pregătirii profesionale, informarea şi sfătuirea copilului pentru a-şi
putea exercita corespunzător drepturile recunoscute de lege.
Creşterea şi educarea trebuie să se facă în acord cu tradiţia familiei, cu interesele societăţii şi cu legislaţia
statului. Părinţii trebuie să creeze copilului deprinderile necesare pentru a trăi independent şi pentru a se integra
în viaţa socială, economică şi politică a societăţii, iar pentru atingerea acestui scop trebuie folosită metoda convin-
gerii. Măsurile disciplinare pot fi folosite numai cu titlul de excepţie şi cu respectarea demnităţii copilului.
Pentru a asigura creşterea copilului, părinţii sunt obligaţi:
a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea
afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;
c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;
d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării
profesionale a copilului.
Părinţii nu pot lua măsuri disciplinare decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor
măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea
emoţională a copilului.
Vechiul Cod civil recunoştea părinţilor un drept de corecţie, care însemna posibilitatea de a cere justiţiei
aplicarea unei măsuri disciplinare, dacă existau motive foarte grave de nemulţumire asupra purtării copilului (art.
329). Codul familiei nu prevedea nimic în legătură cu aceste măsuri.
În principiu, pentru a asigura creşterea şi educarea copiilor, părinţii trebuie să apeleze la metoda convingerii,
372
iar dacă aceasta eşuează, se pot lua măsuri disciplinare cu respectarea demnităţii copilului .

372
În doctrină s-a susținut necesitatea modificării art.489 teza a doua Cod civil în sensul de a se interzice pur și simplu
pedepsele fizice, indiferent de motiv, întrucât formularea actual ar putea fi interpretată, per a contrario, în sensul că pedepsele
morale sunt premise fără nicio restricție. T. Bodoașcă, Opinii privind ˝autoritatea părintească˝…op.cit., p.31-32. În ceea ce
ne privește apreciem că o astfel de interpretare care să autorizeze părintele să aplice copilului pedepse morale de natură a
193
___________________________________________________________________________________________________

Dacă părinţii abuzează de posibilitatea pe care o au şi aplică măsuri disciplinare care încalcă demnitatea
copilului sau afectează dezvoltarea sa fizică, psihică sau starea emoţională, sancţiunea poate fi separarea
copilului de părinţi şi luarea unei măsuri de protecţie specială prevăzute de Codul civil sau de Legea nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, respectiv tutela sau plasamentul. În situaţia în care faptele
săvârşite de părinţi sunt grave, se poate ajunge la decăderea părinţilor din exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 508
NCC) sau la aplicarea unor sancţiuni penale.

5.3. Religia copilului

322. Problema alegerii religiei este extrem de sensibilă, fiind strâns legată de libertatea de gândire şi de
conştiinţă, şi devine mai acută în caz de conflict între copil şi părinţi. Ca şi Convenţia privind drepturile copilului,
textul art. 491 NCC are o formulare prudentă, acordând părinţilor un drept de îndrumare, care trebuie să aibă în
vedere convingerile personale ale părinţilor, reglementările legale, opinia, vârsta şi gradul de maturitate ale
copilului. Folosirea termenului de „îndrumare”face ca textul să constituie pentru părinţi mai mult un îndemn sau o
invitaţie decât o obligaţie care ar putea fi adusă la îndeplinire prin intermediul instanţei.
Acelaşi articol, în alin. (2), instituie un premajorat religios, care reflectă foarte bine tendinţa actuală de a
recunoaşte copilului o autonomie crescândă, pe măsura vârstei sale. Această asociere sau autonomie a copilului
faţă de deciziile care îl privesc corespunde cu faptul că autoritatea părintească este evolutivă, scăzând în
intensitate pe măsură ce copilul înaintează în vârstă. Aşa cum am mai arătat, de la vârsta de 10 ani copilul este
audiat cu privire la toate măsurile care îl privesc, iar de la 14 ani se instituie un premajorat în ceea ce priveşte
alegerea religiei, alegerea învăţăturii, a pregătirii profesionale şi a locuinţei necesare în acest sens, precum şi a
legăturilor personale (directe sau prin intermediul corespondenţei).
Această dispoziţie este o noutate în legislaţia noastră, pentru că în Codul familiei nu se făcea nicio referire la
educaţia religioasă a copilului, iar prin Legea nr. 272/2004 vârsta de la care copilul putea să îşi aleagă singur religia
era de 16 ani (art.30).
[373]
Un astfel de premajorat religios există şi în legislaţiile altor state europene, vârsta variind între 12 şi 16 ani .
Având în vedere că prin Constituţia României se consacră caracterul de stat laic, instituirea dreptului unui copil de
14 ani de a-şi alege liber confesiunea religioasă prezintă pericolul ca acesta să fie supus unor influenţe care să îi
afecteze personalitatea în formare şi să aducă un conflict cu părinţii săi.

5.4. Dreptul de a alege numele copilului

323. Dreptul părinţilor de a alege numele şi prenumele copilului lor se exercită în condiţiile prevăzute de art.
449 şi art. 450 NCC, care se referă la numele copilului din căsătorie şi a celui din afara căsătoriei.
Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor săi. Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul
ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor
şi se declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă
hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată
naşterea. Desfiinţarea, încetarea sau desfacerea căsătoriei părinţilor nu are niciun efect asupra numelui copiilor
născuţi din acea căsătorie.
Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi
stabilită. În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor,
poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora.
Noul nume de familie al copilului se declară de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost
înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor, hotărăşte instanţa de tutelă.

afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului este exclusă de ansamblul reglementării în domeniu și
chiar de textul art.489 Cod civil care interzice orice măsură disciplinară ce nu respectă demnitatea copilului. Autorul citat mai
susține că art.489 Cod civil contravene flagrant cu art.33 din Legea nr.272/2004 care interzice categoric pedepdele fizice, dar
și cu Codul penal care incriminează lovirile și alte violențe. În ceea ce ne privește considerăm că art.489 Cod civil are același
scop, al interzicerii oricărei violențe fizice sau morale asupra copilului, pentru că interzice expres astel de acte. Textul are o
formulare nefericită, însă ea este totuși clară „măsurile disciplinare NU POT FI LUATE DE PĂRINȚI (subl.ns.) decât cu
respectarea demnității copilului˝. Considerăm că legiuitorul a dorit să instituie o interdicție în ceea ce privește orice violență,
pentru că măsurile disciplinare nu presupun cu necesitate violența.
[373]
Elveţia stabileşte această vârstă la 16 ani, iar Marea Britanie la 12 ani. Franţa nu recunoaşte acest premajorat special
în materie religioasă. Doctrina franceză aprobă poziţia legiuitorului, arătând că, deşi „ideea poate părea seducătoare, într-un
drept laic nu este oportun să se dea religiei un statut particular. (...) Această regulă riscă să fie utilizată în special de grupurile
minoritare, mai îngrijorate de libertate pentru ele însele decât pentru alţii. Jurisprudenţa franceză adoptă în materie o reţinere
care nu satisface pe nimeni, dar apără interesele fiecăruia” (trad.n. – C.H.) (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 519-520).
194
___________________________________________________________________________________________________

În cazul în care copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, el va lua numele unuia dintre ei
sau numele lor reunite, pe baza acordului părinţilor. În lipsa acestui acord, numele se va stabili de către instanţa
de tutelă.

5.5. Dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului

324. Dreptul şi îndatorirea de supraveghere reprezintă o componentă a îndatoririi pe care o au părinţii de a
[374]
creşte copilul şi are un dublu rol. În primul rând, asigură paza copilului faţă de orice pericol exterior sau
provenind din fapta proprie, suplinind astfel lipsa de discernământ a acestuia, şi, în al doilea rând, supraveghează
copilul pentru ca acesta, prin acţiunile sale, să nu producă prejudicii terţilor.
Îndatorirea părinţilor include obligaţia de a veghea asupra copilului, de a-l păzi de orice pericol şi de a opri
orice acţiune prejudiciabilă pentru copil sau venind dinspre copil. Corelativ acestor obligaţii, părintele are dreptul
să verifice, să controleze şi chiar să interzică anumite relaţii sau activităţi ale copilului, ţinând cont de vârsta şi
gradul său de maturitate şi în acord cu interesul superior al copilului. De altfel, interesul superior al copilului este
criteriul suprem care trebuie să îi conducă pe părinţi în exercitarea drepturilor lor, dar şi o limitare a acestui drept,
care nu poate fi absolut.
Această îndatorire este deosebit de importantă, pentru că, în cazul desfacerii căsătoriei, ea revine doar
părintelui care va exercita singur autoritatea părintească, în condiţiile art. 398 NCC.
De asemenea, în temeiul acestui drept, părinţii pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de la
orice persoană care îl ţine fără drept, cerere care poate fi admisă chiar şi împotriva voinţei copilului, cu
respectarea interesului superior al acestuia. Dreptul de supraveghere al părinţilor este opozabil şi statului, care nu
poate separa copilul de părinţii săi fără încuviinţarea acestora decât în situaţiile de excepţie strict prevăzute de
lege [art. 262 alin. (1) NCC]. Intervenţia statului şi scoaterea copilului din mediul familial nu se pot face decât dacă
măsura urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică, în caz contrar fiind încălcat art. 8
din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Neîndeplinirea acestei îndatoriri poate fi sancţionată penal dacă, urmare a lipsei de supraveghere, sănătatea,
integritatea corporală sau chiar viaţa copilului au fost atinse sau puse în pericol, ori civil, prin plasarea copilului la
o altă persoană sau
într-o instituţie de ocrotire sau prin decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă fapta nu întruneşte
elementele constitutive ale unei infracţiuni. O altă sancţiune civilă este răspunderea părintelui pentru fapta
copilului, reglementată de art. 1372 NCC, răspundere care intervine în cazul în care copilul a cauzat un prejudiciu
[375]
unei terţe persoane .

5.6. Dreptul de a supraveghea relaţiile sociale ale copilului

325. Articolul 494 NCC prevede că părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza unor
motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14
ani. Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea copilului.
Denumirea marginală a acestui text vine în contradicţie cu conţinutul său. Titlul articolului – „Relaţiile sociale
ale copilului” – induce idee de relaţie cu orice altă persoană în afară de membrii familiei, pentru că cercul relaţiilor
sociale excede cercului familial. În schimb, în textul propriu-zis se vorbeşte despre legăturile personale ale
copilului, noţiune care este utilizată în alte capitole ale legii pentru a desemna relaţiile cu unul dintre părinţi, deci
[376]
cu membrii de familie (art. 401 NCC) . Ca urmare, nu ne rămâne decât concluzia că în acest articol noţiunea
de „legături personale” are un sens larg, incluzând relaţiile copilului cu orice persoană, indiferent dacă este vorba
despre unul dintre părinţi, o altă rudă sau o persoană care nu are această calitate, indiferent dacă între aceasta și
copil a existat o relație anterioară ce poate fi echivalată cu o viaţă de familie.
În ceea ce priveşte formularea, trebuie să remarcăm că, în mod inexplicabil, numai la acest articol din întregul
Titlul IV referitor la autoritatea părintească se prevede că acest drept de control al relaţiilor sociale aparţine
părinţilor, dar şi reprezentanţilor legali ai copilului. Pentru a nu considera această formulare o scăpare neavenită
sau o traducere necorelată, singura interpretare posibilă este aceea că reprezentantul legal al copilului sub 14 ani
poate să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului, inclusiv cu părinţii săi.
Faptul că reprezentantul legal al copilului poate să împiedice legăturile personale ale copilului cu părinţii săi, în
lipsa unei decizii judecătoreşti în acest sens, este excesiv, cu atât mai mult cu cât şi părintelui decăzut din

[374]
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 640.
[375]
Art. 1372 NCC.
[376]
Pentru a demonstra o şi mai mare inconsecvenţă terminologică, în art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 272/2004, legăturile
personale sunt prevăzute sub denumirea de „relaţii personale şi contacte directe” şi vizează părinţii, rudele, precum şi alte
persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie. Credem că astfel de persoane, în afară de bunici sau rude
apropiate, ar putea fi persoana care l-a crescut pe copil, indiferent dacă are calitatea de asistent maternal sau nu, soţul
părintelui firesc al copilului, dacă între acesta şi copil s-au creat relaţii de ataşament etc.
195
___________________________________________________________________________________________________

exerciţiul drepturilor i se recunoaşte, în anumite condiţii, dreptul de a avea legături personale cu copilul [art. 512
alin. (2) NCC]. Pe de altă parte, art. 17 alin.3 din Legea nr. 272/2004 prevede că părinţii sau un alt reprezentant
legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane,
alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens,
apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a
copilului. Or, este absurd ca reprezentantul legal al copilului să poată împiedica relaţiile personale ale copilului cu
bunicii, fraţii şi surorile numai în cazul în care instanţa decide în acest sens, dar să poată interzice legăturile
personale ale copilului cu părinţii săi chiar fără a exista o hotărâre judecătorească în acest sens.
Pentru a justifica o astfel de măsură gravă, care poate aduce atingere dreptului la libertatea de exprimare a
copilului (art. 13 din Convenţia cu privire la drepturile copilului) sau dreptului la viaţă intimă, familială sau privată
(art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului), titularii acestui drept trebuie să aibă motive temeinice în
acest sens. Întrucât legiuitorul nu prevede care sunt sau care pot fi aceste motive, identificarea şi analizarea lor
rămân în sarcina practicii judiciare. Criteriul principal care trebuie avut în vedere este interesul superior al
[377]
copilului , făcând abstracţie de interesele celorlalte părţi aflate în conflict.
În cazul în care există motive temeinice, părinţii sau reprezentanţii legali pot opri corespondenţa, respectiv
comunicaţiile directe sau indirecte (telefon, internet etc.) ale copilului, deci îl pot împiedica atât să trimită, cât şi să
primească veşti în aceste moduri.
378 [379]
În ceea ce priveşte legăturile personale , potrivit art. 18 din Legea nr. 272/2004 , ele se pot realiza prin:
– întâlniri ale copilului cu părintele ori cu alte persoane ce au dreptul la relaţii personale cu acesta;
– vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
– găzduirea copilului pe o perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul
nu locuiește în mod obișnuit, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt întreținute, în
funcție de interesul superior al copilului;
– corespondenţă ori altă formă de comunicare;
– transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane ce au dreptul la relaţii
personale;
– transmiterea de către persoana la care locuiește copilul de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii
recente, evaluări medicale sau şcolare către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații
personale cu copilul
-întâlniri ale copilului cu părintele ori cu altă persoană față de care copilul a dezvoltat legături de atașament
într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relațiile personale sunt
întreținute, în funcție de interesul superior al copilului.
Persoanele care pot avea legături personale cu copilul sunt părinţii sau unul dintre aceştia, bunicii, alte
rude, alte persoane cu care copilul s-a bucurat de viaţa de familie sau orice alte persoane, dacă păstrarea
[380]
legăturii cu acestea este în interesul copilului . Astfel, părinţii (sau unul dintre ei) pot păstra legături personale
cu copilul în cazul desfacerii sau desfiinţării căsătoriei (art. 401 şi art. 305 NCC), în cazul încredinţării copilului din
afara căsătoriei (art. 438 NCC) sau de luare a măsurii plasamentului. Părintele sau adoptatorul decăzuţi din
exerciţiul drepturilor părinteşti nu au în principiu un astfel de drept. El le poate fi îngăduit de instanţă numai pe
durata soluţionării cererii de redare a exerciţiului drepturilor părinteşti şi doar dacă este în interesul superior al
copilului (art. 512 NCC).
Dreptul bunicilor sau altor rude ale copiilor a fost recunoscut cu oarecare ezitări de practica judiciară, întrucât
[381]
Codul familiei, ca şi noul Cod civil, nu prevedea în mod expres acest drept. Tribunalul Suprem a recunoscut
însă dreptul bunicilor în acest sens şi a fost urmat şi de alte instanţe, cu motivarea că relaţiile referitoare la familie
şi rudenie îi implică şi pe bunici, ei având datoria, potrivit legii (art. 86 C. fam.), să contribuie în caz de nevoie la
cheltuielile de creştere şi educare a minorului. Bunicii au, aşadar, obligaţia şi, în mod corelativ, dreptul de a

[377]
De exemplu, în jurisprudenţa franceză a fost respinsă cererea bunicilor de a păstra legături personale cu nepotul lor în
situaţia în care ura dintre cele două familii era atât de mare, încât afecta echilibrul psihologic şi afectiv al copilului ameninţat de
re
acest conflict familial (Cass., 1 civ., 13 décembre 1989, citată de PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 512).

378
În practica și doctrina ultimilor ani a început să se vorbească despre sindromul alienării părintești care reprezintă o formă de abuz
emoțional săvârșită de un părinte prin denigrarea sistematică a celuilalt părinte, cu scopul de a îndepărta, de a aliena copilul de părintele
respectiv, I. Nicolae, Reflectarea sindromului de ˝alienare parentală˝ în jurisprudența românească, în Pandectele române nr.11/2016, p.31-
40. În jursprudența olandeză, alienarea săvârșită de unul dintre părinți este considerată a fi un motiv pentru schimbarea măsurilor luate de
instanță cu privire la locuința copilului și exercitarea autorității părintești.

[379]
În acest act normativ sunt definite ca „relaţii personale”, dar este evident că este vorba despre aceeaşi noţiune.
[380]
Pentru o analiză aprofundată a acestei materii, a se vedea M. TOMESCU, Rolul autorităţilor în garantarea dreptului la
relaţii personale dintre părinţi şi copii după divorţ,în C.J. nr. 4/2011, p. 222-225.
[381]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 198/1982, în R.R.D. nr. 10/1982, p. 59-60.
196
___________________________________________________________________________________________________

acorda nu numai sprijin material, ci şi moral, drept care îl implică şi pe acela de a vizita sau a lua cu ei minorul
[382]
potrivit unui program stabilit de instanţa judecătorească . Legea nr. 272/2004, prin art. 17, prevede: copilul are
dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de
care a dezvoltat legături de ataşament. În alin. (3) al aceluiaşi articol se arată că părinţii sau un alt reprezentant
legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane
alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie. În această ultimă categorie trebuie inclus şi cel ce l-a
crescut pe copil, în favoarea căruia instanţa care admite o acţiune în contestarea filiaţiei poate stabili, dacă este
cazul, o modalitate de a păstra legături personale cu copilul [art. 438 alin. (2) NCC].
Dreptul de control asupra relaţiilor personale îl vizează pe copilul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Rezultă
că şi în această materie legiuitorul a instituit un premajorat special, astfel că, după împlinirea vârstei de 14 ani,
copilul poate decide singur asupra modului de desfăşurare a comunicaţiilor şi legăturilor sale personale, precum
şi asupra cercului de persoane cu care întreţine relaţii sociale.
Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea obligatorie a copilului care a împlinit
vârsta de 10 ani. Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani poate fi ascultat dacă autoritatea competentă
consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în consi-
derare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.

5.7. Dreptul părinţilor de a cere înapoierea copilului de la alte persoane

326. O consecinţă a îndatoririi de supraveghere pe care o au părinţii este posibilitatea lor de a cere oricând,
prin intermediul instanţei de tutelă, înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept. Această cerere
poate fi formulată şi de unul dintre părinţi împotriva celuilalt părinte, dacă exercitarea autorităţii părinteşti a fost
încredinţată unuia dintre părinţi în condiţiile art. 398 NCC.
Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al
[383]
copilului . Pentru a pronunţa această soluţie, nu este suficientă poziţia exprimată de copil în faţa instanţei, ci
este necesar să se dovedească existenţa unei culpe a părinţilor sau vătămarea interesului superior al copilului.
Ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani,
poate fi ascultat dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.
Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate. Ca urmare,
înapoierea copilului la părinţi poate fi dispusă şi împotriva voinţei copilului, dacă aceasta este în interesul său.
În anumite condiţii, refuzul de a înapoia un copil părinţilor acestuia constituie infracţiune, fiind sancţionată de
Codul penal [de exemplu, lipsirea de libertate sau răpirea unui minor, conform art. 189 alin. (2) C. pen., sau
nerespectarea măsurilor cu privire la minor, prevăzută de art. 307 C. pen.].

5.8. Dreptul de a stabili locuinţa copilului

327. Locuinţa copilului minor este la părinţii săi, pentru că altfel nu ar fi posibile îndeplinirea corespunzătoare a
îndatoririlor părinteşti şi exercitarea drepturilor acestora cu privire la persoana copilului minor. Întrucât nu se
[384]
foloseşte nici termenul de domiciliu şi nici de reşedinţă , trebuie să înţelegem că textul se referă la locuinţa
statornică, de fapt, adică la locul în care copilul creşte şi este îngrijit efectiv. Dreptul părinţilor de a stabili locuinţa
copilului şi de a-l ţine este garantat şi prin dreptul cuprins în articolul anterior, acela de a cere înapoierea copilului
[385]
de la orice persoană care îl ţine fără drept .
Dacă părinţii nu locuiesc împreună, indiferent dacă sunt căsătoriţi, necăsătoriţi sau divorţaţi, aceştia vor
stabili de comun acord locuinţa copilului. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în
considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit
vârsta de 10 ani. Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani poate fi ascultat dacă instanţa de tutelă consideră că
acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport
[386]
cu vârsta şi cu gradul său de maturitate . Pentru soluţionarea acestei neînţelegeri se vor analiza comparativ
posibilităţile materiale şi garanţiile morale ale părinţilor, vârsta copilului, comportarea părinţilor faţă de copil şi
[387]
ataşamentul acestuia faţă de părinţi .

[382]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 28/1992, în V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 224. Deciziile îşi păstrează actualitatea şi sub actuala
reglementare.
[383]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 158/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 51 (în urma decesului mamei,
copilul a rămas în continuare la bunicii materni, faţă de care ataşamentul său era mai puternic decât faţă de tată, care a dove-
dit lipsă de interes pentru el).
[384]
Definite în art. 87 şi art. 88 NCC.
[385]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 310.
[386]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1848/1991, în Dreptul nr. 5/1992, p. 87.
[387]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 63/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 49; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a
civ., dec. nr. 1082/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 56-57; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2665/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 82.
197
___________________________________________________________________________________________________

Chiar şi în caz de divorţ, părinţii stabilesc prin învoiala lor locuinţa copilului, doar în caz de neînţelegere
hotărând instanţa (art. 396 NCC).
Locuinţa copilului nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege. Se
instituie astfel premisele unor limitări aduse acestui drept al părinţilor, chiar cu titlu de excepţie, limitări care apar
în situaţia schimbării locuinţei copilului de către instanţa de tutelă, împotriva sau fără voinţa părinţilor ori a
părintelui care exercită singur autoritatea părintească. Astfel de limitări sunt prevăzute în art. 497 şi art. 498 NCC
şi vizează situaţiile în care dreptul este exercitat contrar intereselor minorului (de a păstra legături personale cu
unul dintre părinţi sau de a-şi desăvârşi învăţătura şi pregătirea profesională. Dacă părinţii se opun, copilul poate
sesiza instanţa de tutelă, care va lua o hotărâre în acest sens).
Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la
locuinţa acestuia.Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă este în interesul superior al copilului.
Situaţiile în care părinţii locuiesc separat, iar copilul are locuinţa statornică la unul dintre ei, fiind necesar ca
celălalt să păstreze legături personale cu copilul, sunt numeroase, iar în cele ce urmează vom încerca să le
identificăm.
a) părinţii sunt despărţiţi în fapt, dar nu au introdus acţiunea de desfacere a căsătoriei, iar cel la care locuieşte
copilul refuză să permită celuilalt menţinerea unor relaţii fireşti cu copilul;
b) în cazul desfacerii sau desfiinţării căsătoriei (art. 401 şi art. 305 NCC), când părinţii stabilesc prin învoiala
lor locuinţa copilului, iar în caz de neînţelegere intervine instanţa de judecată, care va stabili modalităţile concrete
[388]
de exercitare a acestui drept, obligatorii pentru părintele la care se află copilul ;
c) în cazul încredinţării copilului din afara căsătoriei (art. 438 NCC) care şi-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi
simultan sau succesiv. Şi în acest caz poate interveni învoiala părinţilor, abia în lipsa ei intervenind instanţa;
d) în cazul luării măsurii plasamentului potrivit Legii nr. 272/2004]. În acest caz, este obligatorie intervenţia
instanţei, care să aprecieze dacă păstrarea legăturilor personale cu copilul este în interesul acestuia sau nu;
e) părintele sau adoptatorul decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti nu au un drept la legături personale cu
copilul. Acest drept le poate fi îngăduit de instanţă numai pe durata soluţionării cererii de redare a exerciţiului
drepturilor părinteşti şi doar dacă este în interesul superior al copilului (art. 512 NCC).

5.9. Schimbarea locuinţei copilului în cazuri speciale

328. Potrivit art. 497 NCC, dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti, schimbarea
locuinţei copilului, împreună cu părintele la care locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt
părinte. Întrucât este o dispoziţie de excepţie, textul indicat se aplică doar dacă sunt întrunite cumulativ cerinţele
legale, şi anume:
– părinţii copilului să aibă locuinţe separate, iar copilul să locuiască statornic cu unul dintre ei. Această situaţie
poate interveni în caz de separare în fapt a părinţilor, în caz de desfacere sau desfiinţare a căsătoriei ori în cazul
copilului din afara căsătoriei. Textul este aplicabil şi în situaţia prevăzută de art. 397 NCC, în care autoritatea
părintească revine în comun ambilor părinţi, pentru că în acest caz locuinţa copilului poate fi stabilită alternativ la
ambii părinţi;
– părintele la care copilul locuieşte să dorească a-şi schimba locuinţa (doar a sa sau împreună cu copilul);
– această schimbare să afecteze exerciţiul autorităţii părinteşti sau al unor drepturi părinteşti. În cazul în care
acest părinte doreşte să îşi schimbe locuinţa în alt oraş sau în alt stat, iar copilul pe care îl are în grijă rămâne în
vechea locuinţă sub supravegherea altei persoane, interesele copilului sunt afectate, pentru că autoritatea
părintească nu mai poate fi exercitată corespunzător. O altă situaţie este aceea în care schimbarea locuinţei îl
vizează şi pe copil, caz în care celălalt părinte este afectat pentru că nu îşi mai poate exercita corespunzător
dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a avea legături
personale cu copilul.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, părintele la care locuieşte copilul nu îşi poate schimba domiciliul decât cu
acordul prealabil al celuilalt părinte. Acordul poate fi dat în orice formă, verbal sau în scris, cu condiţia să poată
fi dovedit, şi trebuie să fie prealabil schimbării locuinţei. În pofida formulării imperative a textului legal, credem că,
în situaţii grabnice, sesizarea instanţei de tutelă pentru soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi poate fi făcută şi
ulterior, dacă schimbarea locuinţei a fost şi în interesul copilului, iar circumstanţele concrete ale cauzei au
[389]
justificat măsura luată de părinte .
În cazul în care acesta refuză abuziv să îşi dea acordul sau nu poate fi găsit pentru a-şi exprima poziţia în
acest sens, instanţa de tutelă hotărăşte potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile
raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi. Ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani
este, de asemenea, obligatorie. Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani poate fi ascultat dacă instanţa de tutelă

[388]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 320/1994, în C.D. 1994, p. 76-78.
[389]
De exemplu, dacă părintele la care locuieşte copilul este inclus într-un program de protecţie a martorilor şi pericolul
potenţial îl vizează şi pe copil sau dacă schimbarea domiciliului a fost decisă pentru motive medicale etc.
198
___________________________________________________________________________________________________

consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în
considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.

5.10. Dreptul de a stabili felul învăţăturii ori al pregătirii profesionale

329. În principiu, părinţii sunt cei care pot stabili felul învăţăturii ori al pregătirii profesionale pentru copilul lor.
Evident că opinia copilului va fi luată în considerare în raport cu vârsta şi dezvoltarea acestuia.
Pentru copilul care a împlinit 14 ani, art. 498 NCC prevede posibilitatea de a cere părinţilor să îşi schimbe felul
învăţăturii sau al pregătirii profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale.
Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta hotărăşte pe baza raportului de
anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este obligatorie.

5.11. Obligaţia de întreţinere

330. Spre deosebire de îndatoririle pe care părinţii le au faţă de persoana copilului, întreţinerea este o obligaţie
cu caracter patrimonial care revine, în solidar, ambilor părinţi. Obligaţia de întreţinere se datorează în condiţiile
prevăzute de
art. 524-527 NCC.
Copilul minor care cere întreţinere de la părinţii săi are acest drept, fiind prezumat în nevoie, dacă nu se poate
întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri. Cu toate acestea, în cazul în care părinţii nu ar putea presta
întreţinerea fără a-şi primejdui propria lor existenţă, instanţa de tutelă poate încuviinţa ca întreţinerea să se
asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepţia celor de strictă necesitate.
Dacă creditorul întreţinerii a avut un comportament necorespunzător, respectiv
s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri, el nu mai
poate pretinde întreţinere. De asemenea, întreţinerea este limitată numai la ceea ce este strict necesar în cazul în
care creditorul a ajuns în nevoie din culpa sa.
Pentru debitorul obligaţiei de întreţinere legea prevede o singură condiţie, anume să aibă mijloacele pentru a o
plăti sau posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se
ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare a lor; de asemenea, vor fi
avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.
Obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptă este reciprocă, dar art. 499 NCC reglementează numai
obligaţia părinţilor faţă de copilul lor minor, pentru că aceasta intră în conţinutul autorităţii părinteşti.
Debitorii obligaţiei de întreţinere a copilului minor sunt părinţii acestuia, indiferent dacă sunt din căsătorie,
din afara căsătoriei sau din adopţie. Singura condiţie faţă de părinţii fireşti este ca filiaţia să fi fost stabilită prin
unul dintre modurile legale.
Părinţii sunt obligaţi în solidar la întreţinere, astfel că un copil poate pretinde toată întreţinerea de la unul
dintre părinţi, fără a fi obligat să îi urmărească pe amândoi. Ca urmare, riscul insolvabilităţii unuia dintre părinţi
revine celuilalt părinte, şi nu copilului. De asemenea, dacă unul dintre părinţi este decedat, dispărut sau din alte
motive nu poate să îşi execute obligaţia, celălalt trebuie să o suporte în întregime.
Obligaţia de întreţinere a părinţilor subzistă şi în cazul în care copilul este dat în plasament unei persoane sau
familii ori într-o instituţie de ocrotire şi chiar în cazul în care părinţii sunt decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti
(art. 510 NCC).
Creditorul acestei obligaţii este copilul minor care nu se poate întreţine din munca sa, deci care nu are
niciun venit sau are un venit neîndestulător. Din interpretarea per a contrarioa alin. (2) al art. 499 NCC rezultă că
minorul care are un venit propriu îndestulător nu mai poate cere întreţinere de la părinţii săi.
Copilul major aflat în continuarea studiilor este asimilat, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi
vârsta de 26 de ani, cu copilul minor. Codul familiei nu prevedea această limită maximă de vârstă până la care
copilul major aflat în continuarea studiilor poate pretinde întreţinere de la părinţii săi în aceleaşi condiţii ca şi
[390] [391]
copilul minor, astfel că doctrina şi practica judiciară s-au inspirat în această privinţă din legile speciale
privind protecţia copilului aflat în dificultate. Din acest punct de vedere, este salutară includerea acestei limite în
Codul civil, pentru a elimina o jurisprudenţă neunitară.
Conţinutul obligaţiei de întreţinere pe care părinţii o au faţă de copiii lor minori este mai larg decât al
[392]
obligaţiei de întreţinere în general , pentru că presupune ca părinţii să îi asigure copilului cele necesare traiului,
precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională. Acestea din urmă nu există în cazul altor categorii de
persoane obligate la întreţinere, în mod obişnuit ea presupunând doar asigurarea traiului zilnic. Ca urmare,

[390]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 277.
[391]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 877/1989, în Dreptul nr. 3/1990, p. 67; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr.
990/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992,p. 61-62.
[392]
I.P. FILIPESCU ş.a., op. cit., p. 592; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 278; Trib. Mun. Bucureşti, s. a
IV-a civ., dec. nr. 82/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991,p. 50.
199
___________________________________________________________________________________________________

părinţii trebuie să asigure copiilor lor minori (sau majori în continuarea studiilor) locuinţă, hrană, îmbrăcăminte,
costul îngrijirilor medicale, dacă sunt necesare, dar şi sumele necesare şcolarizării (rechizite, uniforme, transport,
manuale, costul stagiilor de practică etc.).
În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia
fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială. Neînţelegerile
între părinţi pot să apară atunci când părinţii sunt separaţi, dar şi atunci când locuiesc împreună, dacă unul dintre
ei refuză să contribuie la întreţinere. Din modul de formulare a textului legal se desprinde concluzia că instanţa de
tutelă poate stabili în sarcina părinţilor atât obligaţia de a executa în natură, cât şi prin echivalent această
obligaţie, modalităţile de executare putând fi diferite pentru părinţi. Nu rezultă clar care este rolul raportului de
anchetă psihosocială în acest context, plasarea lui putând fi urmarea unui reflex al legiuitorului de a cuprinde
această probă în toate textele referitoare la copilul minor. Dacă o anchetă socială ar putea fi utilă pentru
identificarea situaţiei materiale reale a tuturor părţilor implicate (cei doi părinţi şi copilul), o evaluare psihologică ar
fi total inutilă şi neconcludentă în acest caz.

5.12. Independenţa patrimonială

331. Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară
de dreptul la moştenire şi la întreţinere. Aceasta, întrucât patrimoniul copilului este distinct de cel al părinţilor săi,
astfel că niciunul dintre ei nu are vreun drept asupra bunurilor celuilalt, cu excepţia dreptului la moştenire şi la
întreţinere. Administrarea bunurilor copilului de către părinţi, în anumite condiţii, se face în baza legii, cu titlu de
administrare a bunurilor altuia, de aceea se aplică prin analogie dispoziţiile referitoare la tutelă.

5.13. Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului

332. Articolul 501 NCC instituie dreptul şi îndatorirea părinţilor de a administra bunurile copilului şi de a-l
reprezenta în actele juridice ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz. Acestea sunt drepturile şi îndatoririle
părinteşti cu privire la bunurile copilului, spre deosebire de cele analizate până la acest moment, care se refereau
la persoana copilului. Întrucât în partea privitoare la persoana copilului s-a folosit termenul de „îndatoriri”,iar
pentru întreţinerea minorului legiuitorul a utilizat pentru prima oară în acest titlu al noului Cod civil termenul de
„obligaţie”,pentru consecvenţă terminologică, credem că acesta din urmă trebuia folosit şi în art. 501 în legătură
cu administrarea bunurilor copilului. Dacă s-ar fi procedat în acest mod s-ar fi creat o distincţie clară între
îndatoririle părinteşti care se referă la persoana copilului şi au un fundament moral şi obligaţiile părinteşti care se
referă la bunurile şi la întreţinerea copilului şi au natură patrimonială.
Articolele 501 şi 502 NCC cuprind aproape identic dispoziţiile înscrise în art. 105 C. fam. Singura deosebire
constă în intervenţia instanţei de tutelă, care nu exista în reglementarea anterioară.
[393]
Sensul noţiunii de administrare este unul mai larg , întrucât părintele poate efectua acte de administrare
propriu-zise, acte de conservare şi, în anumite condiţii, şi acte de dispoziţie.
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe copil în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste
acte, ca urmare, prin raportare la art. 41 şi art. 43 NCC, putem distinge două situaţii ce pot apărea practic, în
funcţie de vârsta copilului. În cazul în care copilul are sub 14 ani, el este lipsit de capacitate de exerciţiu, astfel că
părinţii îl vor reprezenta în actele juridice, respectiv vor încheia actele în numele copilului. Părinţii pot încheia acte
de conservare, ca cele necesare pentru dobândirea sau pentru prevenirea pierderii unui drept, acte de
administrare propriu-zise, cum sunt transmiterea folosinţei unui bun şi culegerea fructelor, şi chiar unele acte de
[394]
dispoziţie sau asimilate acestora .
Minorul care a împlinit 14 ani îşi exercită singur drepturile şi îşi execută obligaţiile, în condiţiile legii, însă numai
cu încuviinţarea părinţilor şi, după caz, a instanţei de tutelă. Textul nu instituie practic un premajorat în această
materie, ci reprezintă o aplicaţie a regulilor generale referitoare la capacitatea de exerciţiu restrânsă, reguli
cuprinse în art. 41 NCC.
Aşa cum am anticipat în comentariul anterior, partea din autoritatea părintească ce se referă la bunurile
copilului se exercită în condiţiile prevăzute de lege pentru tutela minorului, care se aplică în mod
corespunzător. Aceste dispoziţii sunt cele cuprinse în art. 140-150 din subsecţiunea „Exercitarea tutelei cu privire
la bunurile minorului”, care se aplică identic, cu două excepţii. În primul rând, în cazul părinţilor nu intervine
consiliul de familie, care se constituie numai în scopul supra-vegherii modului în care tutorele îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului (art. 124 NCC). În al doilea
rând, în cazul ocrotirii copilului prin părinţi nu se întocmeşte inventarul bunurilor minorului prevăzut la art. 140

[393]
I.P. FILIPESCU ş.a., op. cit., p. 647; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 315.
[394]
Pentru detalii privind actele pe care părinţii le pot face în administrarea bunurilor copilului, a se vedea comentariile art.
140-150 referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului, care se aplică în mod corespunzător. Singura
diferenţă notabilă este aceea că, în cazul ocrotirii copilului prin părinţi, nu se instituie consiliul de familie, care are doar rolul de
a supraveghea modul în care se exercită tutela.
200
___________________________________________________________________________________________________

NCC, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal. Acest inventar se va întocmi deci
atunci când copilul are şi alte bunuri în afara celor de uz personal. Prin raportare la aceeaşi obligaţie pe care o
are tutorele, se desprinde concluzia că inventarul trebuie început în maxim 10 zile de la naşterea îndatoririi de
[395]
administrare în sarcina părinţilor , în prezenţa unui delegat al instanţei de tutelă, iar inventarul va fi supus
aprobării acestei instanţe. Dacă părinţii au asupra copilului creanţe pe care nu le-au consemnat în procesul-verbal
de inventariere, se prezumă că au renunţat la ele. În lipsa inventarului, nu se pot face decât actele de conservare
şi actele de administrare care nu suferă întârziere.

5.14. Drepturile părintelui minor

333. Aşa cum am arătat anterior, autoritatea părintească include drepturi şi îndatoriri referitoare la persoana
copilului şi la bunurile acestuia, drepturi şi îndatoriri care se exercită în mod egal de ambii părinţi sau doar de unul
dintre aceştia, în cazul în care celălalt părinte este în imposibilitate de a-şi exprima voinţa.
O situaţie specială este aceea în care unul (sau ambii) dintre părinţii copilului este minor. Dacă părintele nu a
împlinit 14 ani, autoritatea părintească asupra copilului său va fi exercitată de tutorele copilului sau de altă
persoană, în condiţiile legii. Dacă însă părintele a împlinit 14 ani, el poate să exercite singur drepturile şi
îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului, rămânând în sarcina tutorelui doar drepturile şi îndatoririle cu
privire la bunurile copilului, acolo unde este cazul. Se instituie astfel în favoarea minorului între 14 şi 18 ani care a
conceput sau a născut un copil o capacitate de exerciţiu specială, cu un conţinut mai extins decât în cazul
minorului care nu are copii. În conţinutul acesteia se vor include: dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul; dreptul
şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală; dreptul şi îndatorirea de a
educa copilul, respectiv de a-i supraveghea şi decide educaţia şi pregătirea profesională; îndatorirea de a ţine
cont de însuşirile şi nevoile copilului în exercitarea autorităţii părinteşti; îndatorirea de informare şi sfătuire a
copilului în vederea exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea i le recunoaşte. De asemenea, părinţii,
chiar minori, au dreptul de a consimţi la adopţia copilului, dreptul de a îndruma copilul în alegerea religiei, dreptul
şi îndatorirea de supraveghere, dreptul de a cere înapoierea copilului de la alte persoane, dreptul de a stabili
locuinţa copilului şi obligaţia de întreţinere.
Instituirea acestei capacităţi speciale este justificată atât de raţiuni biologice, pentru că minorul a dovedit o
dezvoltare fizică suficientă pentru a procrea, dar şi de interesul superior al copilului său minor, care este acela de
a fi crescut de părintele firesc, indiferent de vârsta acestuia.
Extinderea capacităţii de exerciţiu a minorului părinte se referă numai la drepturile şi îndatoririle cu privire la
persoana copilului său, pentru că drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după
caz, altei persoane, în condiţiile legii.

§6. Exercitarea autorităţii părinteşti

6.1. Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi
334. Principiul constituţional al egalităţii între sexe se regăseşte şi în exercitarea autorităţii părinteşti, astfel că
regula este exercitarea împreună a tuturor drepturilor şi îndatoririlor, pe baza acordului comun. Ambii
părinţi au în principiu aceleaşi drepturi şi îndatoriri, pe care trebuie să le pună în practică în vederea realizării unui
scop unic: interesul superior al copilului. Cât timp părinţii sunt în viaţă şi nu sunt incapabili sau împiedicaţi de
circumstanţe obiective să îşi îndeplinească îndatoririle, ei trebuie să acţioneze împreună pentru binele copilului.
Indiferent care este situaţia juridică a părinţilor (căsătoriţi, necăsătoriţi, divorţaţi etc.), aceasta nu trebuie să aibă
urmări în raportul dintre copil şi părinte. Evident că prezenţa ambilor părinţi în toate momentele vieţii cotidiene nu
este posibilă, astfel că, pentru simplificarea relaţiilor dintre cei doi şi dintre ei şi terţi, s-a instituit prezumţia de
acord pentru actele curente.
Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimţământul celuilalt părinte. Această
prezumţie face ca părintele ce îndeplineşte un act curent să fie dispensat de obligaţia de a dovedi acordul celuilalt
părinte, iar pentru terţii de bună-credinţă reprezintă o descărcare de răspundere, pentru că nu au solicitat
consimţământul ambilor părinţi. Prezumţia este relativă, părintele care nu a participat la act poate dovedi că s-a
[396]
opus. Datorită naturii speciale a acestor acte, dintre care unele sunt ireversibile , credem că, în caz de conflict
între părinţi, este obligatoriu să se apeleze la instanţa de tutelă care să se pronunţe şi cu privire la valabilitatea
actului.

[395]
Acest moment poate fi cel al naşterii copilului, dacă bunurile există în patrimonial său în acel moment şi legătura de
filiaţie a fost legal stabilită, sau un moment ulterior, în care copilul dobândeşte în patrimoniu anumite drepturi sau obligaţii ce
exced celor de uz personal.
[396]
De exemplu, botezul copilului într-o anumită religie.
201
___________________________________________________________________________________________________

Problema care se ridică este aceea a stabilirii actelor curente, în lipsa unei definiţii sau a unor criterii legale
de apreciere. În literatura şi practica judiciară franceză, care au înregistrat un avans considerabil în aplicarea unui
text similar, s-a arătat că nu constituie act curent cel care, schimbând practica anterioară, angajează viitorul
[397]
copilului . Oricum, terţii şi instanţa, în cazul în care conflictul ajunge în faţa acesteia, trebuie să aprecieze în
concret, în funcţie de fiecare caz în parte.
Actele care exced noţiunii de acte curente trebuie îndeplinite cu consimţământul expres şi prealabil al ambilor
părinţi, ceea ce va duce la blocaje şi la inevitabila intervenţie a instanţei de judecată.

6.2. Exercitarea autorităţii părinteşti în caz de divorţ

335. În cazul divorţului, autoritatea părintească se exercită, ca regulă, totde către ambii părinţi şi numai
dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul copilului, instanţa de tutelă poate hotărî ca autoritatea
părintească să fie exercitată de către unul dintre părinţi. Raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori în caz de
divorţ sunt reglementate prin art. 396-403 NCC.

6.3. Exercitarea autorităţii părinteşti în cazul copilului din afara căsătoriei

336. Întrucât copilul din afara căsătoriei este pe deplin asimilat în drepturi cu copilul din căsătorie, şi exerciţiul
autorităţii părinteşti este identic, el fiind asigurat în comun şi în mod egal de ambii părinţi, dacă aceştia
convieţuiesc. Din acest punct de vedere, este indiferent dacă filiaţia copilului a fost stabilită concomitent sau
succesiv faţă de mamă şi faţă de tată, întrucât convieţuirea celor doi este o garanţie că între ei există un acord şi
în ceea ce priveşte autoritatea părintească.
Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii părinteşti se
stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.
Instanţa sesizată cu o cerere de stabilirea filiaţiei este obligată să dispună şi asupra modului de exercitare a
autorităţii părinteşti. Şi în acest caz se vor aplica prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.

6.4. Învoiala părinţilor referitor la modul de exercitare a autorităţii părinteşti

337. Autoritatea părintească este un ansamblu de drepturi şi îndatoriri stabilite în sarcina ambilor părinţi prin
norme imperative, pentru că vizează interesul superior al copilului, element ce excede vieţii familiale şi
interesează societatea în ansamblul său. Cu toate acestea, legiuitorul a înţeles să consacre un loc important
înţelegerilor dintre părinţi cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de
protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia şi cu condiţia încuviinţării
înţelegerilor de către instanţa de tutelă.
Înţelegerile neomologate de instanţa de tutelă nu pot fi considerate valabile, mai ales dacă prin ele se renunţă
la un drept care aparţine copilului sau este în interesul acestuia ori se recunoaşte un drept care nu este consacrat
legal, datorită caracterului de ordine publică pe care autoritatea părintească îl are. Evident că problema
valabilităţii acestor înţelegeri nu se pune atât timp cât părinţii le execută voluntar, ci doar în situaţia în care ei
doresc revizuirea acestor acorduri. În aceste situaţii, instanţa trebuie să constate nulitatea înţelegerii şi să
analizeze situaţia la momentul sesizării sale, hotărând în conformitate cu interesul superior al copilului. Oricum,
modificarea măsurilor luate cu privire la copil, în cazul schimbării împrejurărilor, este un principiu recunoscut legal
prin art. 403 NCC.
Favorizarea înţelegerilor dintre părinţi în legătură cu copiii lor minori se înscrie într-o tendinţă de
contractualizare a dreptului familiei, începută cu divorţul prin acord şi continuată cu reintroducerea convenţiilor
matrimoniale. Tendinţa este firească, având în vedere că legătura de filiaţie este perpetuă, dăinuind şi după
ruperea cuplului, indiferent dacă a fost vorba de căsătorie sau de concubinaj. Instanţa este chemată să verifice
dacă înţelegerea este urmarea exprimării libere a consimţământului părinţilor şi dacă respectă interesul superior
al copilului.
În faţa instanţei, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Copilul care nu a împlinit
vârsta de 10 ani poate fi ascultat dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru
soluţionarea cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de
maturitate.

6.5. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte

[397]
Cu titlu de exemplu, se arată că în cazul educaţiei şcolare este considerat un act curent reînscrierea copilului la
aceeaşi şcoală sau la una de aceeaşi natură şi că nu este un act curent transferul copilului care a urmat o şcoală publică la o
şcoală confesională sau care foloseşte metode pedagogice originale. Problemele întâlnite mai des în practică sunt cele refe-
ritoare la religie, iar instanţele au decis că circumcizia unui copil făcută în lipsa consimţământului expres al ambilor părinţi
(chiar dacă ambii aparţin aceleiaşi religii) atrage responsabilitatea medicului care a efectuat procedura (PH. MALAURIE, L.
AYNÈS, op. cit., p. 522.
202
___________________________________________________________________________________________________

338. Dacă regula este exercitarea împreună şi în mod egal a autorităţii părinteşti, excepţia o constituie
exercitarea unilaterală de către unul dintre părinţi.
Exercitarea unilaterală poate fi dispusă de instanţa de tutelă la divorţ sau în cazul în care se stabileşte modul
de exercitare a autorităţii părinteşti faţă de copilul din afara căsătoriei, numai dacă există motive întemeiate
398
(art. 398 NCC) . În această situaţie, celălalt părinte mai păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creş-
tere şi educare a copilului, precum şi de a consimţi la adopţia acestuia.
A doua situaţie în care un părinte exercită singur autoritatea părintească este aceea în care celălalt părinte
este în neputinţă obiectivă de a-şi exprima voinţa. Astfel de situaţii apar dacă unul dintre părinţi este decedat,
declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau
dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa. Întrucât legea nu precizează ce astfel de
împrejurări mai pot fi considerate de natură a determina exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur
părinte, considerăm că ele sunt cele reţinute de jurisprudenţă sub incidenţa art. 98 alin. (2) C. fam., care avea o
redactare asemănătoare. Au fost considerate împrejurări care să determine obiectiv neputinţa exprimării
consimţământului: dispariţia unui părinte declarată prin hotărâre judecătorească sau nu; existenţa unei boli grave
şi de lungă durată a unuia dintre părinţi; condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate; contrarietatea de
interese dintre minor şi unul dintre părinţi. Această ultimă împrejurare nu este de natură a-l înlătura pe părinte de
la exercitarea tuturor drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, ci numai de la acelea în legătură cu actul care a generat
contrarietatea de interese, situaţie în care drepturile şi îndatoririle părinteşti vor fi exercitate de celălalt părinte
[399]
sau, dacă şi acela este în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, instanţa judecătorească va numi un curator .

§7. Sancțiunile aplicabile părinților pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a

îndatoririlor părintești
339. Importanţa îndatoririlor ce intră în conţinutul autorităţii părinteşti este subliniată şi de numărul şi gravitatea
sancţiunilor ce pot fi aplicate părinţilor pentru neîndeplinirea lor. Pe de altă parte, unele dintre aceste sancţiuni
constituie şi măsuri de protecţie a copilului împotriva abuzului sau neglijenţei părinţilor săi.
[400]
În ceea ce priveşte clasificarea sancţiunilor aplicabile părinţilor există unitate de vederi , în sensul că se
utilizează două criterii: natura sancţiunii (din acest punct de vedere, clasificarea făcându-se în sancţiuni civile, de
dreptul familiei, penale sau administrative) şi categoria de îndatoriri încălcată (sancţiuni aplicabile pentru neîn-
deplinirea îndatoririlor faţă de persoana copilului şi sancţiuni aplicabile pentru neîndeplinirea îndatoririlor
referitoare la bunurile copilului).
Sancțiunile civile care pot interveni în aceste situații se referă la instituirea în unele cazuri a tutelei sau a
curatelei și la răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copii unor terțe persoane (art.1366 Cod
401
civil) .
Sancțiunile de dreptul familiei includ decăderea din drepturile părintești, măsurile de protecție specială
402
prevăzute de Legea nr.272/2004 și, în ultimă instanță, adopția .
Sancțiunile penale se regăsesc în partea specială a Codului penal care incriminează abandonul de familie,
relele tratamente aplicabile minorului, incestul etc.
Sancțiunile administrative se referă la posibilitatea reținerii unor contravenții de către părinți, cele mai multe
regăsindu-se în Legea nr.61/1991pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială a ordinii şi
403
liniştii publice , care sancționează următoarele fapte care interesează autoritatea părintească:
- apelarea, în mod repetat, la mila publicului, de către o persoană aptă de muncă, precum şi determinarea unei persoane la
săvârşirea unei astfel de fapte;
- alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei, a copiilor, precum şi a oricărei alte persoane aflate în întreţinere;
- îndemnul sub orice formă a minorilor la săvârşirea de contravenţii;

398
Dacă tatăl refuză să își dea acordul pentru plecarea copilului în străinătate, copil care are locuința stabilită la mamă,
aceasta din urmă are la dispoziție mijloace procedurale speciale de suplinire a acordului tatălui, altele decât înlăturarea
acestui părinte din exercițiul autorității părintești, Curtea de Apel Cluj, secția I-a civilă, decizia nr.3871 din 4 octombrie 2013,
în P.R. nr.4/2014, p.123-128.
[399]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 6/1959, în C.D. 1959, p. 27.
[400]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 331; I.P. FILIPESCU ş.a., op. cit., p. 655.
401
Pentru condițiile și temeiul acestei răspunderi, C. Jugastru, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura
Universul juridic, București, 2017, p.168 și urm.
402
Chiar dacă adopția reprezintă o măsură de protecție a copilului, în cazul în care părinții nu sunt decedați, dispăruți sau aflați într-o
situație asemănătoare, ea poate constitui și o sancțiune pentru părintele sau părinții care nu își îndeplinesc îndatoririle ce intră în conținutul
autorității părintești.
403
Republicată (M.Of. nr. 387 din 18 august 2000).
203
___________________________________________________________________________________________________

- neluarea de către părinţi sau de către persoanele cărora li s-a încredinţat spre creştere şi educare un minor în vârstă de
până la 16 ani sau care au în îngrijire un alienat ori debil mintal a măsurilor necesare, pentru a-l împiedica de la fapte de
vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie etc.
7.1. Decăderea din exercițiul drepturilor părintești

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este o sancţiune de dreptul familiei, care reprezintă o excepţie
de la regula că autoritatea părintească se exercită de către părinţi şi se poate aplica pentru faptele expres
prevăzute în art. 508 NCC. Fiind o excepţie, decăderea se aplică doar pentru abateri grave cu privire la per-
soana copilului, nefiind posibilă pronunţarea ei pentru neîndeplinirea obligaţiilor referitoare la bunurile copilului.
Sancțiunea a fost caracterizată ca având o natură juridică compleză, întrucât poate fi dispusă și ca pedeapsă
404
penală accesorie sau complementară, dar și ca o măsură de protecția a minorului
[405]
Textul este inspirat din forma actuală a art. 378-1 C. civ. francez , păstrând şi o parte din abaterile care
justificau decăderea conform art. 109 C. fam., respectiv purtarea abuzivă şi neglijenţa gravă.
Decăderea se pronunţă la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei
copilului, respectiv direcţia pentru protecţia copilului sau autorităţi subordonate acestora. Orice altă persoană
care are cunoştinţă despre săvârşirea de către părinţi a unor fapte grave în legătură cu copiii lor de natură a atra-
ge decăderea acestora din exerciţiul drepturilor părinteşti trebuie să sesizeze aceste autorităţi publice, care vor
decide dacă este cazul să introducă acţiunea la instanţa de tutelă, luând şi măsurile care se impun pentru
protejarea copiilor (plasamentul în regim de urgenţă etc.).
Competenţa de soluţionare revine instanţei de tutelă, care judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza
raportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie. În cadrul dispoziţiilor referitoare la
contenciosul familiei din noul Cod civil, cererea de decădere a părinţilor din exerciţiul drepturilor părinteşti este
singura care se judecă cu participarea procurorului.
Pentru a se pronunţa această sancţiune, trebuie să se dovedească faptul că părintele pune în pericol viaţa,
sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau
stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea
gravă a interesului superior al copilului. Motivele care atrag decăderea pot fi clasificate în: fapte de pericol
(consumul de alcool sau stupefiante); fapte de rezultat, care au avut ca urmare o atingere efectivă a vieţii,
sănătăţii sau interesului copilului (rele tratamente, purtare abuzivă, atingere gravă a interesului superior al
copilului) şi fapte omisive (neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti). În toate cazurile, motivele trebuie
interpretate strict, pentru că decăderea este o excepţie, dar şi datorită practicii create de C.E.D.O. în aplicarea art.
8 din Convenţie, care a statuat că luarea acestei măsuri presupune o exigenţă primordială, anume satisfacerea
interesului superior al copilului.
Deşi textul legal nu prevede necesitatea ascultării copilului, dacă instanţa de tutelă apreciază că este utilă, o
poate face în cazul minorului până la 10 ani. Audierea minorului care a împlinit 10 ani este obligatorieîn temeiul
art. 264 NCC.
Aşa cum rezultă şi din denumire, efectul decăderii este acela că părintele pierde provizoriu exerciţiul
[406]
drepturilor părinteşti , cu excepţia dreptului de a consimţi la adopţie [464 alin. (2) NCC] şi a obligaţiei de
întreţinere (art. 510 NCC). Dreptul de a avea legături personale cu copilul, recunoscut în practica anterioară, nu
se păstrează, ci poate fi acordat numai pe durata procesului de redare a exerciţiului drepturilor părinteşti, dacă
[407]
aceasta este în interesul superior al copilului . Faptul că părintele decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti
este ţinut în continuare de obligaţia de întreţinere este o consecinţă firească a faptului că legătura de filiaţie
continuă să existe, părinţii pierd numai exerciţiul drepturilor, nu şi obligaţiile, iar interesul copilului pledează în
acest sens. În cazul în care decăderea atinge un singur părinte, întreţinerea se va plăti copilului prin intermediul
părintelui care exercită autoritatea părintească. Dacăambii părinţi sunt decăzuţi din drepturi şi s-a institut tutela,
sumele plătite în favoarea minorului vor fi gestionate de tutore, iar dacă minorul a intrat în sistemul de protecţie al
statului, sumele plătite de părinţii decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti cu titlul de întreţinere se fac venit la
bugetele locale, pentru că acestea asigură finanţarea instituţiilor de ocrotire a copilului.

404
T. Bodoașcă, Decăderea din exercițiul drepturilor părintești potrivit actualului Cod civil, în Dreptul nr.11/2014, p.127.
[405]
În dreptul francez, noţiunea de „decădere”a fost înlocuită cu cea de „retragere a autorităţii parentale”,printr-o reformă
pur terminologică realizată de Legea din 5 iulie 1996. Schimbarea a avut ca scop să sublinieze că, înainte de toate, aceasta
este o măsură de protecţie a copilului şi abia apoi o sancţiune pentru părinţi (A. BÉNABENT, op. cit., p. 441; PH. MALAURIE,
L. AYNÈS, op. cit., p. 545).
[406]
Art. 109 C. fam. prevedea decăderea părintelui din drepturi, nu din exerciţiul drepturilor, ceea ce părea să însemne
pierderea totală a drepturilor specifice. Formularea actuală este superioară, pentru că subliniază efectul real al măsurii.
[407]
În pofida acestei dispoziţii, din a cărei interpretare per a contrario se desprinde concluzia că pe durata decăderii
părintele nu are dreptul la legături personale cu copilul, credem că instanţa de tutelă ar putea analiza posibilitatea acordării
acestui drept, dacă este în interesul copilului şi chiar dacă i-ar limita drastic exerciţiul, permiţând, de exemplu, vizite
supravegheate la sediul autorităţii administrative.
204
___________________________________________________________________________________________________

Autoritatea părintească în întregul său nu poate fi pierdută de părinţi, întrucât le aparţine în mod natural, prin
faptul sângelui, şi primordial, înaintea oricăror alte persoane, rude, bunici, terţi sau societate în ansamblul său. Ca
urmare, atât timp cât filiaţia este legal stabilită, autoritatea părintească aparţine părinţilor, care nu o pot pierde
decât în cazurile excepţionale, expres şi limitativ prevăzute de lege. În plus, decăderea nu vizează efectiv
drepturile, ci doar exerciţiul acestora, şi este temporară.
Un alt efect al decăderii este acela că persoana respectivă nu mai poate fi tutore [art. 113 lit. b) NCC] şi nu mai
poate adopta. Această ultimă interdicţie nu a fost prevăzută expres, dar rezultă implicit din art. 461 NCC, care
cere ca adoptatorul să îndeplinească garanţiile morale necesare creşterii, educării şi dezvoltării armonioase a
copilului.
Noul Cod civil prevede expres că decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde
asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii. Extinderea asupra tuturor copiilor este justificată
de faptul că motivele care atrag decăderea sunt grave şi numeroase şi includ consumul de alcool sau stupefiante
care, în mod evident, nu pot afecta numai un anumit copil. Prin excepţie, instanţa poate dispune decăderea numai
cu privire la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, numai dacă în acest fel nu sunt primejduite creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor. În practică, nu vedem care ar fi situaţia în care un
părinte, ce a săvârşit o faptă atât de gravă încât să atragă decăderea din exerciţiul drepturilor faţă de un copil, ar
putea fi considerat apt să crească un alt copil, ca urmare, decăderea trebuie să privească toţi copiii. Decăderea
parţială, numai cu privire la anumite drepturi părinteşti, este posibilă, instanţa de tutelă urmând a aprecia în
fiecare caz concret în parte.
Dacă decăderea se dispune numai faţă de unul dintre părinţi, autoritatea părintească va fi exercitată de
celălalt părinte, singur (art. 507 NCC), iar dacă acesta se află din orice situaţie în neputinţa de a-şi exprima
voinţa sau decăderea i-a vizat pe ambii părinţi, se va institui tutela. Dispoziţia este imperativă, deci în toate
cazurile în care copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi ca urmare a decăderii din exerciţiul drepturilor
părinteşti trebuie instituită tutela. În cazul imposibilităţii instituirii tutelei, faţă de copil se iau alte măsuri de
protecţie alternativă, respectiv măsurile de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 sau adopţia,
dacă sunt îndeplinite cerinţele legale în acest sens.
Dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti şi dacă părintele nu
mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea copilului, se poate reveni asupra măsurii decăderii şi se redă
părintelui/părinţilor exerciţiul drepturilor părinteşti.
Potrivit principiului simetriei, cererea de redare a exerciţiului drepturilor părinteşti se judecă tot de instanţa de
tutelă cu respectarea regulilor instituite prin alin. (2) al art. 508 NCC, respectiv cererea se judecă de urgenţă, cu
citarea părinţilor şi pe baza raportului de anchetă psihosocială., iar participarea procurorului este obligatorie.
Cererea poate fi formulată de părintele decăzut, de copil (dacă are capacitate de exerciţiu restrânsă) sau de
autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului. Ascultarea copilului nu este
obligatorie, dar este recomandată, întrucât el poate ajunge sub autoritatea acelui părinte.
Pe durata procesului având ca obiect redarea exerciţiului drepturilor părinteşti, instanţa poate îngădui
părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă este în interesul superior al acestuia.

7.2. Măsurile de protecție specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi (art.59
Legea nr.272/2004)
Legislaţia actuală impune instituţiilor statului, respectiv serviciului public de asistenţă socială şi Direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului, să acţioneze pe două planuri în vederea protejării copiilor.
În primul rând, se urmăreşte prevenirea separării copilului de părinţi şi, în al doilea rând, dacă separarea a intervenit, se
urmăreşte integrarea copilului într-un mediu familial stabil, permanent, în cel mai scurt timp posibil.
Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot
determina separarea copilului de părinţii săi, precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a
408
violenţei în familie .
Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie să fie
precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea
corespunzătoare a părinţilor, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate pe baza unui plan de servicii.
Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea abuzului, neglijării, exploatării și a oricăror forme de violență asupra
copilului sau separarea copilului de familia sa. În acest scop serviciul public de asistenţă socială ori, după caz, direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului Bucureşti sprijină accesul
copilului şi al familiei sale la serviciile şi prestaţiile destinate menţinerii copilului în familie.

408
În acelaşi sens, că în sarcina autorităţilor există o obligaţie pozitivă a luării măsurii de plasament, atunci când situaţia o impune, respectiv copiii sunt
supuşi la rele tratamente în domiciliul familial, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 10 mai 2001 în cauza Z. şi A.
împotriva Marii Britanii prin care s-a reţinut o încălcare a art. 3 din Convenţie (hotărâre menţionată în extras în A.F. Mateescu, I.C. Gheorghe-Bădescu,
Protecţia copilului şi adopţia. Practică judiciară., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 294.
205
___________________________________________________________________________________________________

Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a
cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de acest
plan, se constată că menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă.
În cazul în care copilul a fost separat de familia sa, respectiv este temporar sau definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor săi, în
vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.
Protecţia alternativă include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de Legea nr.272/2004 și adopţia.
În alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării
unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.
Planul individualizat de protecţie este documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor
de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care
a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil.
La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protecție se acordă prioritate reintegrării copilului în familie, iar dacă
aceasta nu este posibilă, se va proceda la deschiderea procedurii adopției. Reintegrarea în familie se stabilește cu consultarea
obligatorie a părinților și a membrilor familiei extinse, iar adopția ca obiectiv al planului individualizat de protecție se
stabilește fără consultatea acestora.
Protecţia specială se aplică în situaţia următoarelor categorii de copii:
- copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi
instituită tutela;
- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora;
- copilul abuzat sau neglijat;
- copilul găsit sau copilul părăsit în unităţi sanitare;
- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.
Măsurile de protecţie specială se acordă până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dar pot fi acordate şi în
continuare, la cererea copilului care-şi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, pe toată durata studiilor, dar fără a
depăşi 26 de ani.
Tinerii care nu-şi continuă studiile, dar nici nu pot reveni în propria familie, fiind confruntaţi cu riscul excluderii sociale
pot beneficia, la cerere, de protecţie specială, pe o perioadă de doi ani.
Serviciile de protecţie specială sunt:
- servicii de zi;
- servicii de tip familial;
- servicii de tip rezidenţial.
Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale
părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa.
Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau familii, creşterea şi
îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii
plasamentului.
Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat,
temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului. Fac parte din
categoria serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament şi centrele de primire a copilului în regim de urgenţă.
Sunt considerate servicii de tip rezidenţial şi centrele maternale.
Serviciile de tip rezidenţial se organizează pe model familial şi pot avea caracter specializat în funcţie de nevoile copiilor
plasaţi.
409
Obiectivele planului individualizat de protecţie sunt cu prioritate: reintegrarea copilului în familia sa , plasamentul în
familia extinsă, la un asistent maternal sau la altă persoană sau familie şi, abia în ultimul rând, plasamentul într-un serviciu de
tip rezidenţial.
Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc numai cu consimţământul acestuia.
În situaţia în care copilul refuză să îşi dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa jude-
cătorească, care, în situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-şi exprima consimţământul faţă de
măsura propusă.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanţă măsurile de protecţie specială
instituite de prezenta lege, beneficiind de asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.

409
Reunirea părinţilor naturali cu copiii ce trăiesc într-o familie substitutivă nu se poate realiza fără măsuri pregătitoare a căror întindere depinde de
circumstanţele fiecărei cauze şi care implică, din partea tuturor persoanelor vizate, o cooperare activăşi marcată de înţelegere, fără ca autorităţile să poată
recurge la coerciţie (Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 27 noiembrie 1992 în cauza Olsson împotriva Suediei, publicată în extras în
A.F. Mateescu ş.a., op. cit., p. 293.
206
___________________________________________________________________________________________________

7.2.1. Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în
410
condiţiile prezentei legi , după caz, la: o persoană sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidenţial.
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către
direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie
să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
Principiile urmărite la stabilirea acestei măsuri sunt:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menţinerea fraţilor împreună;
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura cu acesta.
Este interzis plasamentul copilului sub 3 ani într-un serviciu de tip rezidenţial, cu excepţia cazului în care acesta prezintă
handicapuri grave cu dependenţă de îngrijiri specializate.
Măsura se instituie de către Comisia pentru protecţia copilului sau instanţa de judecată.
Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, în situaţia în care există acordul părinţilor,
pentru situaţiile prevăzute la art. 60 lit. b) şi e), respectiv pentru situațiile în care copilul nu poate fi lăsat în grija părinților din
motive neimputabile acestora și pentru copilul care a săvârșit o faptă penală dar nu răspunde penal .
Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului:
a) în situaţia copilului ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li
s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu
a putut fi instituită tutela, precum şi în situaţia copilului abuzat, neglijat, găsit sau părăsit în unități sanitare, precum și dacă
se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului;
b) în situaţia copilului care nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora sau a copilului care a
săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal, atunci când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre
părinţi, pentru instituirea acestei măsuri.
Efectele măsurii plasamentului sunt următoarele:
- domiciliul copilului se află la persoana sau serviciul ce-l are în îngrijire;
- drepturile şi obligaţiile părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului rămân la părinţi, când măsura a fost dispusă
de comisia pentru protecţia copilului. Relativ la copilul pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dis-
pus măsura plasamentului drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele
411
consiliului judeţean, respectiv primarul sectorului municipiului Bucureşti , părinţii păstrând doar dreptul de a consimţi la
adopţia copilului şi obligaţia de întreţinere;
- comisia pentru protecţia copilului sau instanţa stabileşte sumele cu care părinţii trebuie să contribuie la întreţinerea
412
copilului, conform Codului civil. Aceste sume se fac venit la bugetele locale .

7.2.2. Plasamentul în regim de urgenţă

Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsura de protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileşte în
situaţia copilului abuzat sau neglijat sau supus oricărei forme de violență, precum şi în situaţia copilului găsit sau părăsit în
unităţi sanitare. Măsura se poate dispune și în cazul copilului al cărui unic ocrotitor legal sau ambii au fost reținuți, arestați,
internați sau în situația în care, din orice alt motiv, aceștia nu își pot exercita drepturile și obligațiile părintești cu privire la
copil.
Pe toata durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa
judecătorească va decide cu privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor
părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi,
respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial care a
primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt
îndeplinite de către directorul direcției generale de asistență social și protecția copilului.
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găseşte copilul găsit sau părăsit în unităţi sanitare ori
copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice,
precum şi a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv.

410
În sensul că măsura plasamentului nu poate fi luată pentru singurul considerent că s-ar obţine plasarea copilului într-un mediu mai bun, a se vedea
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 februarie 2002 în cauza Kutzner împotriva Germaniei, www.echr.coe.int, iar în sensul că această
măsură nu se poate lua fără a analiza posibilitatea unei alte măsuri care să constituie o ingerinţă mai mică în viaţa de familie protejată de art.8 din Convenţie
şi a unor garanţii legale destinate să asigure o protecţie efectivă a drepturilor părinţilor şi copiilor cu privire la respectarea vieţii lor de familie, a se vedea
Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 8 aprilie 2004 în cauza Haase împotriva Germaniei, www.echr.coe.int.
411
C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 1012/2005 şi nr. 267/2006, P.R. nr. 3/2006, p. 91-95.
412
Referitor la posibilitatea obligării la muncă a părintelui ce nu obține venituri a se vedea T. Bodoașcă, Discuții asupra posibilității
obligării la muncă a debitorului obligației legale de întreținere, apt de muncă, dar care, din motive neimputabile lui, nu obține venituri din
muncă și nici nu dispune de alte mijloace pentru executarea acesteia, în Dreptul nr.5/2017, p.37-42.
207
 ___________________________________________________________________________________________________

Instanţa judecătorească dispune această măsură numai când se constată că în legătură cu un copil aflat în îngirjirea unei
persoane fizice sau juridice există o situaţie de pericol iminent, datorită abuzului sau neglijării, iar persoana care îl are în
îngrijire sau îi asigură protecția împiedică efectuarea verificărilor de către reprezentanții direcției. Instanţa se va pronunţa
prin ordonanţă preşedinţială.
În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului,
aceasta este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în termen de 5 zile de la data la care a dispus această măsură.
Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului şi se va pronunţa, după caz, cu privire la încetarea plasamentului în regim de urgenţă și
reintegrarea în familie sau la înlocuirea acestuia cu tutela sau cu măsura plasamentului. Instanţa este obligată să se pronunţe
şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

7.2.3. Supravegherea specializată

Măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile prezentei legi faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală şi
care nu răspunde penal.
În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de
către comisia pentru protecţia copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanţa judecătorească.
Faţă de copiii care au săvârşit o faptă penală, dar care nu răspund penal se pot dispune următoarele măsuri: măsura
plasamentului, care a fost analizată anterior, şi supravegherea specializată. Pentru a alege între cele două măsuri, instanţa sau
comisia pentru protecţia copilului va ţine seama de:
a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia respectării de către acesta a
unor obligaţii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor şcolare;
b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.
În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin
măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească poate dispune
plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de către copil a obligaţiilor prevăzute
mai sus.
În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de
pericol social, precum şi în cazul în care copilul pentru care s-a luat deja o măsură săvârşeşte în continuare fapte penale, comisia
pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească dispune, pe o perioadă determinată, plasamentul copilului
intr-un serviciu de tip rezidenţial specializat.
Este interzis să se dea publicităţii orice date referitoare la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal,
inclusiv date privitoare la persoana acestuia.

Timpul necesar studiului: 2 ore

Test de evaluare:
7. Decăderea din drepturile părinteşti:
e. Poate fi numai totală, în sensul că se întinde asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării
hotărârii,
f. Poate fi și parţială, atunci când se întinde numai asupra exerciţiului anumitor drepturi sau
asupra anumitor copii;
208
___________________________________________________________________________________________________

g. Este temporară, ea nefiind o sancţiune ireversibilă;

h. Nu afectează obligaţia de întreţinere pe care părinţii o au faţă de copii și nici dreptul de a
consimți la adopție.

8. Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau a notarului public privind emiterea certificatului de
divorţ:

a. Există cale de atac a plângerii la instanţa de judecată competentă să judece litigiul în primă
instanţă;

b. Nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a
dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza altui temei prevăzut de lege;

c. Nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, aceasta
nemaiputând însă desface căsătoria prin acordul părţilor,

d. Se poate dispune sancționarea disciplinară a notarului vinovat de un refuz nejustificat al emterii

certificatului de divorț;

e. Nu se poate formula nicio cale de atac dacă părțile au copii minori rezultați din căsătorie.

Răspuns b

9. Printre efectele divorţului în raporturile patrimoniale dintre soţi se numără:

a. Încetarea obligaţiei de întreţinere a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei, chiar dacă se află în
nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie;

b. Posibilitatea păstrării numelui purtat în timpul căsătoriei, prin convenţia soţilor;

c. Încetarea regimului matrimonial între soţi;

d. Posibilitatea atribuirii beneficiului contractului de închiriere unuia dintre soți ținând seama de
interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative
proprii ale fiecărui soț;

e. Stabilirea ocuinței copiilor minori și a pensiei de întreținere pentru aceștia.

Răspuns c, d

10. Părintele nu poate fi obligat, potrivit legii, să presteze întreţinere în favoarea copilului său:

a. În toate cazurile în care copilul a depăşit vârsta de 26 de ani;

b. Dacă el însuşi se află în nevoie, fiind incapabil de a munci;

209
___________________________________________________________________________________________________

c. În cazul în care copilul are 18 ani, se află în continuarea studiilor, iar anterior introducerii cererii de
acordare a pensiei a încercat să-l ucidă pe părintele respectiv;

d. În cazul în care copilul său este căsătorit, iar soțul său deține mijloace necesare întreținerii;

e. Dacă nu are mijloace pentru a plăti întreținerea și nici posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.

Răspuns b, c, d, e

13. Căsătoria este putativă:

a.dacă soţii sau doar unul dintre ei au urmărit alte scopuri la încheierea căsătoriei decât
întemeierea unei familii;

b. dacă cel care a oficiat căsătoria nu era ofiţer de stare civilă, deşi a exercitat în mod
public atribuţia de ofiţer de stare civilă, creând o stare de eroare comună invincibilă;

c.dacă unul sau ambii soţi au fost de bună credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau
anulabile;

d. căsătoria din care nu au rezultat copii pentru că soții nu au întreținut relații intime
specifice căsătoriei;

e. căsătoria simulată prin care se urmărește obținerea unei cetățenii sau interese materiale.

Răspuns corect c.

14. X, minor în vârstă de 17 ani, s-a căsătorit fără a avea încuviinţarea tălui său despre care a
declarat că este decedat. Căsătoria s-a încheiat doar cu încuviinţarea mamei minorului. Tatăl
minorului, după ce a aflat despre încheierea căsătoriei, mai exact la 1 an şi 3 luni de la căsătorie, a
solicitat instanţei anularea acesteia întrucât a lipsit încuviinţarea sa. Ce soluţie va pronunţa instanţa?

a. Va admite acţiunea întrucât căsătoria astfel încheiată este lovită de nulitate relativă

b. Va respinge acţiunea întrucât minorul împlinise 18 ani la data introducerii acţiunii în anulare

c. Va admite acţiunea întrucât nu există niciunul dintre cazurile în care nulitatea se acoperă, mai
exact soţia nici nu a născut şi nici nu a rămas înărcinată

Răspuns corect b. Art.304 alin.3 Cod civil arată clar că, în cazurile de impubertate
matrimonială, nulitatea se acoperă şi dacă ambii soţia au împlinit 18 ani.

UNITATEA DE STUDIU 10
Obligaţia legală de întreţinere

210
___________________________________________________________________________________________________

-
Cuvintele cheie: obligaţie de întreţinere, categorii de persoane între care se
datorează, condiţii pentru debitor şi creditor

Conţinutul unităţii de studiu 10

Obligaţia legală
de întreţinere

Secţiunea 1. Noţiune şi caractere juridice

§1. Noţiune
340. Obligaţia legală de întreţinere reprezintă expresia legislativă a solidarităţii care trebuie să existe între
membrii unei familii şi presupune asigurarea tuturor mijloacelor de subzistenţă pentru o persoană aflată în nevoie.
În general, fiecare individ trebuie să îşi asigure cele necesare traiului din mijloacele sale sau prin munca
proprie. În cazul în care intervine o situaţie excepţională, respectiv persoana devine incapabilă de a se întreţine
din munca sa sau din bunurile sale, rolul de a furniza întreţinerea revine familiei, membrii ei fiind obligaţi la
aceasta într-o ordine prestabilită de legiuitor în funcţie de tipul şi gradul de rudenie. Societatea, în general, şi
colectivitatea, în special, intervin în acest raport numai excepţional şi subsidiar, în cazul unei disfuncţii familiale
sau în lipsa totală a familiei.
Textul legal nu defineşte obligaţia legală de întreţinere, dar ea a fost definită în doctrină ca fiind îndatorirea
stabilită de lege, între anumite categorii de persoane, de a-şi asigura, la nevoie, întreţinerea, îndatorire funda-
mentată pe solidaritatea ce trebuie să existe între persoane apropiate prin raporturi de familie sau prin raporturi
[413]
asimilate acestora .
[414]
În dreptul francez se face distincţie între obligaţia de întreţinere şi obligaţia alimentară , elementele care le
diferenţiază fiind caracterul de obligaţie naturală şi reciprocitatea obligaţiei alimentare. Un al treilea element care
le diferenţiază este dat de modul de executare a celor două obligaţii: dacă obligaţia alimentară se execută prin
plata unei sume de bani, executarea obligaţiei de întreţinere se realizează, de principiu, în natură, excepţie
făcând situaţiile de criză familială (separaţia soţilor sau divorţul), când unul dintre părinţi va putea fi obligat la plata
unor sume de bani, reprezentând echivalentul obligaţiilor care i-ar incumba. În ultimul rând, s-a remarcat că
obligaţia de întreţinere este prevăzută doar între rudele de gradul I, bunicii, de pildă, neputând fi ţinuţi la această
obligaţie nici chiar în ipoteza decesului părinţilor. S-a arătat, sugestiv, că obligaţia alimentară este „bastionul
avansat al solidarităţii familiale”
Codul civil, ca şi Codul familiei anterior, acordă obligaţiei de întreţinere un sens mai larg decât simpla obligaţie
alimentară, prima având rolul de a asigura creditorului mai mult decât nevoia de hrană, adică locuinţă,
medicamente, îmbrăcăminte, iar în cazul descendentului minor sau al celui major aflat în continuarea studiilor, şi
cheltuielile necesare educaţiei.
Obligaţia legală de întreţinere nu se confundă nici cu obligaţia rezultată din contractul de întreţinere. În primul
rând, izvorul acestora este diferit, prima avându-şi temeiul în lege, iar cea de-a doua în convenţia părţilor, iar în al
doilea rând, persoanele între care există aceste obligaţii şi obiectul obligaţiei diferă în cele două cazuri. Cercul
persoanelor între care există obligaţia de întreţinere este strict stabilit de lege, care impune şi condiţiile în care se
datorează întreţinerea, durata şi obiectul său. În schimb, contractul de întreţinere poate fi încheiat între orice
persoane, indiferent dacă între ele există sau nu legătură de rudenie, căsătorie sau afinitate, ele având libertatea
de a determina perioada şi conţinutul obligaţiei. Obligaţia de întreţinere convenţională se îndeplineşte în limitele

[413]
A se vedea AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 262; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 473;
AL. LESVIODAX,op.cit., p. 64; I. DOGARU, Întreţinerea, drept şi obligaţie legală, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p. 12; E.
Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., 557.
[414]
PH. MALAURIE, L. AYNÈS,op. cit., p. 573-574.
211
___________________________________________________________________________________________________

stabilite prin contractul dintre părţi, în timp ce obligaţia legală de întreţinere este variabilă, depinzând atât de
nevoia creditorului, cât şi de mijloacele debitorului. Cele două forme ale obligaţiei se pot cumula, în sensul că,
dacă obligaţia contractuală de întreţinere nu satisface toate nevoile debitorului, iar cocontractantul său are şi
[415]
obligaţia legală de întreţinere, acesta din urmă poate fi acţionat în judecată pentru diferenţă .

§2. Caractere
341. Obligaţia legală de întreţinere este o obligaţie legală, personală, divizibilă, cu executare succesivă şi
variabilă.
a) Caracterul legal (imperativ).Caracterul legal al obligaţiei presupune, aşa cum am mai arătat, că legiuitorul
a înţeles să reglementeze prin norme imperative persoanele între care se datorează întreţinerea, condiţiile în care
se datorează, limitele între care întreţinerea se stabileşte, ordinea în care persoanele determinate datorează în-
treţinerea, modul ei de executare etc. Denumirea marginală a art. 513 NCC surprinde acest prim caracter al
[416]
obligaţiei legale de întreţinere, anume faptul că ea este una imperativ prevăzută de lege .
În principiu, convenţiile şi actele unilaterale de renunţare definitivă la dreptul de întreţinere nu sunt valabile.
Articolul 515 NCC arată expres că nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul său la întreţinere. În
practica judiciară s-a admis însă că este valabilă înţelegerea părinţilor cu privire la contribuţia fiecăruia la chel-
[417]
tuielile impuse de creşterea şi de educarea copilului minor, dacă prin ea nu se nesocotesc drepturile acestuia .
Înţelegerea poate fi şi în sensul ca părintele care nu locuieşte cu copilul să fie scutit, parţial sau în întregime, de
plata pensiei de întreţinere, dar numai temporar, întrucât schimbarea ulterioară a situaţiei materiale a părinţilor va
[418]
justifica revenirea asupra pensiei anterior stabilite . Astfel de convenţii sunt, desigur, cenzurabile de instanţa de
judecată, tocmai pentru a nu se eluda prevederile legale imperative şi pentru a nu se prejudicia interesele celui
îndreptăţit la întreţinere, mai ales atunci când este vorba de copilul minor.
Dacă renunţarea pentru viitor la întreţinere este inadmisibilă, renunţarea pentru trecut sau după naşterea
dreptului este valabilă, practica judecătorească stabilind, încă înainte ca această regulă să fie preluată de
legislaţie în art. 532 NCC, că pensia de întreţinere se datorează numai pentru viitor, de la data când a fost cerută,
[419]
prezumându-se că cel care nu o cere nu se află în nevoie . Renunţarea la acest drept se poate face expres,
printr-o convenţie între părţi supusă cenzurii instanţei, sau tacit, prin neexercitarea dreptului de a cere executarea
silită a debitorului pensiei de întreţinere.

342. b)Caracterul personal. Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere rezultă din împrejurarea că
aceasta este stabilită expres şi limitativ în beneficiul, respectiv în sarcina anumitor categorii de persoane, fiind
incesibilă, atât activ, cât şi pasiv, dar şi din aceea că este destinată satisfacerii nevoilor personale ale creditorului
acestei obligaţii.
Obligaţia de întreţinere nu poate fi, de principiu, transmisă pe cale succesorală, ea stingându-se la
moartea creditorului sau a debitorului. Articolul 518 alin. (1) NCC prevede, cu titlu de excepţie, că moştenitorii
persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală vor
fi obligaţi să presteze această întreţinere, în măsura valorii bunurilor moştenite, dacă părinţii minorului au murit
sau sunt în nevoie, însă numai în perioada minorităţii acestuia.
Tot din caracterul personal rezultă şi faptul că orice convenţie prin care se urmăreşte cesiunea acestei
[420] [421]
creanţe , novaţia prin schimbare de debitor sau stipulaţia pentru altul este inadmisibilă. S-a arătat însă în
[415]
În acest sens, I. DOGARU, op. cit., p. 69;AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 264.
[416]
Doctrina franceză a încercat să răspundă la întrebarea dacă o obligaţie alimentară nu rezultă, indirect, şi din contractul
de donaţie? Potrivit dispoziţiilor art. 1023 lit. c) NCC (art. 955 C. civ. francez), donaţia se revocă pentru ingratitudine dacă
donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ţinându-
se seama de starea în care se afla bunul în momentul donaţiei. Jurisprudenţa franceză a dat un răspuns negativ, stabilind că, într-
o asemenea situaţie, donatorul nu poate pretinde obligarea donatarului la prestarea întreţinerii, ci doar să solicite revocarea
donaţiei pentru ingratitudine
(PH. MALAURIE, H. FULCHIRON, La famille, Ed. Defrénois, Paris, 2006, p. 581). În acelaşi sens,
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 347, pct. 942.
[417]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 17/1962, în C.D. 1962, p. 29-31 şi dec. de îndrum. nr. 2/1973, în C.D. 1973, p.
13.
[418]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 2/1973, citată mai sus.
[419]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 19/1965, în C.D. 1965, p. 52-53; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 546/1978, în
C.D. 1978, p. 183 şi dec. nr. 1978/1989, în Dreptul nr. 4/1990,
p. 71; C.S.J., s. civ., dec. nr. 786/1993, în Dreptul nr. 12/1993, p. 91.
[420]
Potrivit unei opinii exprimate în doctrină, este oprită nu numai cesiunea acestui drept, dar şi a garanţiei sale, astfel
încât, dacă, de pildă, creanţa de întreţinere ar fi garantată de către debitorul ei cu o ipotecă în favoarea creditorului, acesta din
urmă nu poate nici să renunţe la ipotecă şi nici măcar la rangul ei în favoarea unui alt creditor al debitorului lui, în virtutea
principiului accesoriumsequitur principale (C. HAMANGIU,I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. I, p. 353, pct. 965).
[421]
AL. BACACI,V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 267.
212
___________________________________________________________________________________________________

[422]
literatura de specialitate că este posibil ca, pe calea acţiunii oblice, creditorii debitorului acestei obligaţii să
solicite sistarea sau reducerea cuantumului datorat cu titlu de obligaţie legală de întreţinere.
Creanţa de întreţinere este exceptată şi de la compensaţia legală, însă doctrina şi jurisprudenţa au fost
unanime în a aprecia că este admisibilă compensaţia judecătorească între două creanţe de întreţinere, total sau
parţial, astfel de soluţii fiind întâlnite în cazul divorţului, dacă se decide separarea copiilor şi stabilirea de locuinţe
separate pentru aceştia.
423
Obligația legală de întreținere este parțial insesizabilă , art.729 Cod procedură civilă prevăzând că sumele ce
se plătesc periodic debitorului și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia pot fi urmărite până
la jumătate din venitul lunar net pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii
și până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.
În cazul în care aceste sum plătite periodic debitorului sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe
economie, ele pot fi urmărite numai asupra părții ce depășește jumătate din acest cuantum.

343. c)Caracterul reciproc(art. 513 şi art. 516 NCC). Obligaţia de întreţinere are caracter reciproc între soţ şi
soţie, părinţi şi copii, în cazul în care copiii nu sunt minori, între bunici şi nepoţi, între străbunici şi strănepoţi, între
fraţi şi surori, între adoptat şi adoptator.
Doar prin excepţie, în situaţiile expres prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere este unilaterală:
– obligaţia de întreţinere a soţului de rea-credinţă faţă de soţul de bună-credinţă [art. 304 alin. (1) NCC]. Dacă
însă ambii soţi au fost de bună-credinţă, obligaţia de întreţinere este reciprocă;
– obligaţia de întreţinere a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei prin divorţ faţă de celălalt soţ, după trecerea
unui an de la data desfacerii căsătoriei, înainte de acest moment obligaţia de întreţinere având caracter reciproc [art.
389 alin. (4) NCC];
– obligaţia de întreţinere a soţului divorţat şi recăsătorit faţă de celălalt soţ divorţat, dar necăsătorit (art. 389
alin. ultim NCC);
– obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul minor [art. 516 alin. (1) şi
art. 525 alin. (1) NCC] şi faţă de cel major, aflat în continuarea studiilor, până la vârsta de 26 de ani [art. 499 alin.
(3) NCC];
– obligaţia de întreţinere a soţului care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ faţă de acest copil [art.
517 alin. (1) NCC]. Dacă întreţinerea a fost acordată cel puţin 10 ani, ea devine reciprocă, întrucât copilul care a
beneficiat de o astfel de întreţinere poate fi obligat, la rândul său, la întreţinere în favoarea celui care l-a în-
[424]
treţinut [art. 517 alin. (2) NCC];
– obligaţia de întreţinere a moştenitorului persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau care l-a întreţinut, fără
a avea această obligaţie, faţă de acel minor (art. 518 NCC).

344. c)Caracterul divizibil. Divizibilitatea activă, între creditori, este reglementată de art. 523 NCC, care
prevede că, atunci când debitorul unic este obligat a presta întreţinere în favoarea mai multor creditori şi nu are
mijloacele financiare necesare, instanţa de tutelă, ţinând cont de nevoile fiecăruia dintre creditorii întreţinerii,
poate hotărî fie ca el să plătească întreţinerea numai unuia, fie ca aceasta să se împartă între mai mulţi sau chiar
toţi creditorii îndreptăţiţi să o ceară, în limitele stabilite de instanţă.
Divizibilitatea pasivă a obligaţiei de întreţinere este reglementată de art. 521 NCC, care stabileşte că, în
cazul în care mai multe dintre persoanele menţionate la art. 516 sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele
vor contribui la plata întreţinerii proporţional cu mijloacele pe care le au.
Codul civil prevede două excepţii de la regulă, respectiv două cazuri în care obligaţia de întreţinere este
guvernată de regula solidarităţii:
– art. 521 alin. (2) NCC prevede că, în caz de urgenţă, atunci când părintele are drept la întreţinere de la mai
mulţi copii, el poate să se îndrepte împotriva oricăruia dintre ei, urmând ca acela care a plătit să aibă acţiune în
regres împotriva celorlalţi debitori, pentru partea fiecăruia;
– art. 518 alin. (2) NCC prevede expres că, în cazul în care sunt mai mulţi moştenitori ai persoanei care a fost
obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a fi obligată legal, obligaţia este solidară, fiecare
dintre ei contribuind la întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.
Regula divizibilităţii mai cunoaşte o excepţie, respectiv o obligaţie solidară de întreţinere în cazul părinţilor,
copilul având dreptul să ceară îndeplinirea acestei obligaţii în întregul ei de la fiecare părinte [art. 499 alin. (1)
NCC].

[422]
Ibidem; I.P. FILIPESCU, M. DIACONU, Soluţii privind unele probleme actuale din practica instanţelor judecătoreşti în
materia dreptului familiei, în R.R.D. nr. 8/1982, p. 47.
423
M.Avram, Drept civil…op.cit., p.499.
[424]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1289/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 47.
213
___________________________________________________________________________________________________

345. d) Obligaţie cu executare succesivă. Întreţinerea unei persoane presupune ca acesteia să i se asigure
permanent, zi cu zi, cele necesare traiului. Alineatul (1) al art. 533 NCC prevede în mod expres regula că pensia
de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, prin
hotărâre judecătorească. Executarea succesivă a obligaţiei de întreţinere este cerută de natura şi de obiectul
obligaţiei. Cu titlu de excepţie, alin. (3) al aceluiaşi articol admite şi înlocuirea prestaţiilor periodice prin
depunerea anticipată a sumelor datorate pentru întreaga perioadă stabilită de instanţa de tutelă. Soluţia a
fost admisă şi de practica judiciară formată sub Codul familiei, care a arătat şi că, în acest caz, creditorul
obligaţiei de întreţinere va fi îndreptăţit să primească periodic sumele necesare, fără să poată încasa anticipat
[425]
suma globală . În cazul copiilor minori îndreptăţiţi la întreţinere, orice înţelegere intervenită între părinţi cu
privire la schimbarea modalităţii de executare a întreţinerii nu produce efecte decât dacă a fost încuviinţată de
instanţa de tutelă, care trebuie să vegheze la asigurarea realizării interesului minorului. Părintele care locuieşte cu
minorul nu poate condiţiona acordul la această modalitate de executare a obligaţiei de întreţinere de consemna-
rea unei sume calculate până la vârsta de 26 de ani, deoarece exercitarea acţiunii, după majorat, aparţine copi-
[426]
lului, iar, pe de altă parte, nu este sigur că el îşi va continua studiile până la această vârstă .
Instanţele au decis, de asemenea, că pensia de întreţinere stabilită ca prestaţie succesivă poate fi înlocuită cu
o sumă globală, pentru toată perioada pe care se datorează, în cazul în care unul dintre părinţi emigrează
împreună cu copilul care i-a fost încredinţat spre creştere şi educare şi executarea obligaţiei ar fi altfel mult
[427]
îngreunată .
În ceea ce ne priveşte, considerăm că următoarele consideraţii sunt de natură să justifice opinia potrivit căreia
plata globală a întreţinerii datorate trebuie aleasă ca modalitate de executare numai cu titlu de excepţie, aşa cum
prevede textul legal:
– plata globală nu se corelează cu scopul obligaţiei de întreţinere, care este acela de a satisface nevoile
zilnice ale creditorului obligaţiei;
– chiar şi în perioade de stabilitate economică şi monetară, criteriile după care se calculează pensia, respectiv
nevoia creditorului şi veniturile debitorului obligaţiei, se pot schimba, astfel că, prin plata globală, anticipată, una
sau cealaltă dintre părţile raportului juridic obligaţional ar putea fi defavorizată;
– cu atât mai mult, în perioadele în care rata inflaţiei este mare, plata globală l-ar defavoriza net pe creditorul
obligaţiei, adică tocmai persoana în favoarea căreia legiuitorul a instituit-o;
– nici argumentul emigrării unuia dintre soţi nu mai justifică în prezent plata pensiei de întreţinere anticipat şi
printr-o sumă globală, întrucât, prin Legea
[428]
nr. 26/1991 , România a aderat la Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere încheiată la New York la
20 iunie 1956 şi, ca atare, în astfel de cazuri urmează a se aplica dispoziţiile Convenţiei. În ceea ce priveşte
statele din Uniunea Europeană, la data de 30 noiembrie 2009 s-a hotărât de către Consiliul Uniunii Europene
încheierea Protocolului de la Haga privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere. Dispoziţiile Regulamentului
CE nr. 4/2009 din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea
[429]
hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere au înlocuit dispoziţiile din Regulamentul CE nr.
44/2001 privind competenţa jurisdicţională de drept internaţional privat, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială;
– calcularea exactă, anticipată a sumelor datorate este, de cele mai multe ori, imposibilă, întrucât obligaţia de
întreţinere se datorează pe o perioadă nedeterminată şi numai cu titlu de excepţie limita sa în timp este dintr-un
început cunoscută. Chiar şi în cazurile în care s-a admis plata globală anticipată, instanţele au statuat că cre-
ditorul obligaţiei de întreţinere îşi păstrează dreptul de a solicita mărirea pensiei de întreţinere în raport cu
[430]
schimbarea criteriilor avute în vedere la stabilirea obligaţiei .
Afirmaţia este susţinută şi de textul art. 532 alin. (3) NCC, potrivit căruia instanţa de tutelă poate hotărî ca
întreţinerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale doar dacă „sunt motive temeinice”.

346. e) Caracterul variabil. Caracterul variabil al întreţinerii este dat de elementele care o determină, şi
anume de nevoia creditorului şi de posibilităţile materiale ale debitorului. Ca urmare, pensia de întreţinere poate fi
mărită sau micşorată prin hotărâre judecătorească [art. 531 alin. (1) NCC], deci hotărârile judecătoreşti pro-

[425]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 2/1973, citată supra.
[426]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 2828/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, p. 60; Plenul Trib. Suprem, dec. de
îndrum. nr. 17/1962, citată supra.
[427]
Trib. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 1234/1974, în R.R.D. nr. 9/1975, p. 53. Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea şi V.
PĂTULEA, Executarea întreţinerii în cazul când unul dintre părinţii divorţaţi emigrează împreună cu copii ce i-au fost încredinţaţi,
în Dreptul nr. 1/1992, p. 100.
[428]
M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991.
[429]
J.O. L 7 din 10 ianuarie 2009.
[430]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 17/1962, citată supra.
214
___________________________________________________________________________________________________

nunţate în acest domeniu nu prezintă decât o relativă autoritate de lucru judecat, astfel că se poate introduce o
[431]
nouă cerere de majorare sau de reducere a pensiei de întreţinere ori de câte ori starea de fapt s-a modificat .
Pentru a acoperi devalorizarea rezultată din inflaţie şi pentru a uşura sarcina creditorului obligaţiei, care nu se
mai vede nevoit să promoveze o nouă cerere, alin. (2) al art. 531 NCC prevede că pensia de întreţinere stabilită
într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Secţiunea a 2-a. Condiţiile obligaţiei de întreţinere

347. Condiţiile în care se datorează întreţinerea se raportează la persoana creditorului obligaţiei şi, deopotrivă,
la persoana debitorului. Ele rezultă din prevederile
art. 524 NCC, potrivit căruia „Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din
munca sa sau din bunurile sale”, şi ale art. 529 alin. (1), potrivit căruia întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia
celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.

§1. Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei de întreţinere

348. Astfel cum rezultă din analiza textelor de mai sus, creditorul obligaţiei de întreţinere trebuie să se afle
în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale și să nu fi avut un comportament
necorespunzător față de debitorul obligației. În plus, nevoia, în cazul în care creditorul obligației este
descendentul minor, are un caracter special și nu trebuie dovedită.

1.1. Nevoia creditorului

349. Starea de nevoie apare în situaţia în care o persoană nu îşi poate asigura întreţinerea, total sau parţial.
Ca urmare, poate pretinde întreţinere, fiind considerat în nevoie, şi cel care are venituri, dar acestea sunt inferiore
nevoilor sale. Astfel, faptul că o persoană primeşte pensie de invaliditate, de limită de vârstă, ajutor de şomaj sau
alte ajutoare sociale nu o exclud, abinitio, de la primirea pensiei de întreţinere. Dimpotrivă, aceasta se poate
cumula cu veniturile creditorului, cu condiţia ca veniturile astfel cumulate să nu depăşească nivelul stării sale de
nevoie.
Starea de nevoie este o chestiune de fapt, care poate fi probată prin orice mijloc de probă şi care se
analizează în mod concret, în fiecare caz în parte. Pentru a stabili starea de nevoie a unei persoane, trebuie să
se ţină cont atât de nevoile ei actuale, dar şi de nivelul de trai pe care aceasta l-a avut anterior, fără însă să se
[432]
poată pretinde păstrarea lui în aceleaşi limite . Executarea obligaţiei de întreţinere trebuie să se facă astfel
încât să se păstreze un anume echilibru între nivelul de trai al creditorului şi cel al debitorului sau, aşa cum se
deduce din art. 529 alin. (1) NCC, un echilibru între nevoile creditorului şi veniturile debitorului. Astfel, chiar
dacă debitorul are o stare materială foarte bună, el nu poate fi obligat să presteze întreţinere peste nevoile
creditorului, doar ca să îi asigure acestuia din urmă un nivel de viaţă apropiat de al său. Cu toate acestea, pentru
că aprecierea urmează a fi făcută în concret şi în raport de diferitele categorii de persoane între care această
obligaţie există, credem că un nivel de trai asemănător trebuie să existe între soţi, chiar dacă, de pildă, fostul soţ
[433]
nu mai poate reclama aceleaşi condiţii materiale de care a beneficiat în căsătorie sau un nivel de trai identic
cu al fostului soţ.
Starea de nevoie diferă funcţie de categoriile de beneficiari ai întreţinerii, fiind mai largă la descendenţii minori
sau la cei majori aflaţi în continuarea studiilor şi la persoanele bolnave sau infirme.
Codul familiei definea starea de nevoie a creditorului doar prin raportare la inexistenţa unui câştig din muncă,
fără a face referire la bunurile de care, eventual, putea dispune creditorul întreţinerii. Cu toate acestea, în doctrină
s-a pus întrebarea dacă poate fi considerat în nevoie cel care nu are venituri din muncă, dar are bunuri adu-
cătoare de venituri sau care ar putea fi valorificate, iar răspunsul a fost unul negativ. Actuala redactarea a art. 524
NCC înlătură orice îndoială în această privinţă. Persoana care pretinde întreţinere trebuie să nu se poată
întreţine din veniturile obţinute din muncă sau din bunurile sale. Referirea la bun trebuie înţeleasă ca vizând
bunuri care nu sunt esenţiale traiului şi de care persoana se poate dispensa. În ceea ce-l priveşte pe soţ, de pildă,

[431]
A se vedea G. BOROI, D. RĂDESCU,Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 233.
[432]
V.C. DUMITRACHE, Obligaţia de întreţinere, în volumul In honorem Alexandru Bacaci, Ovidiu Ungureanu, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p. 87.
[433]
Pentru aceasta se pot solicita prestaţia compensatorie sau despăgubirile prevăzute de art. 388 NCC, dacă sunt
îndeplinite cerinţele legale.
215
___________________________________________________________________________________________________

creditor al obligaţiei de întreţinere, s-a considerat că nu îşi justifică starea de nevoie nici dacă dispune de bunuri
comune valorificabile.
Codul familiei prevedea că starea de nevoie trebuie să fie o consecinţă a incapacităţii de muncă a creditorului
obligaţiei de întreţinere. Noul Cod civil nu mai cuprinde expres această dispoziţie, însă nu înseamnă că ea nu mai
există, ci că legiuitorul a considerat-o subînţeleasă din modul de redactare a textului, pentru că neputinţa de a se
întreţine din veniturile sau bunuri proprii trebuie să fie una obiectivă, şi nu subiectivă, determinată de refuzul de a
presta o activitate. Astfel de cauze obiective pot fi: bătrâneţea, boala, infirmitatea congenitală sau datorată unui
accident, starea de graviditate sau lehuzia, creşterea unui copil, participarea la un curs etc., situaţii pe care
instanţa le va analiza în mod concret. Singura excepţie de la regulă o constituie situaţia minorului, care este
reglementată distinct de art. 525 NCC.
Atingerea vârstei de pensionare nu este, prin ea însăşi, o împrejurare care să justifice starea de nevoie şi
imposibilitatea obţinerii de venituri, chiar suplimentare pensiei, ea fiind doar o prezumţie simplă de diminuare sau
[434]
încetare a capacităţii de muncă .
Dovada imposibilităţii obţinerii unor venituri se poate face prin orice mijloc de probă, iar în cazul bolii, prin
certificate medicale. De asemenea, starea de nevoie a creditorului nu este prezumată de legiuitor; ea trebuie
dovedită şi, fiind o chestiune de fapt, dovada se face cu orice mijloc de probă.

1.2. Situaţia descendentului minor

350. Situaţia descendentului minor atunci când pretinde întreţinere de la părinţii lui este reglementată de
legiuitor într-un articol separat (art. 525 NCC). Fundamentul acestei obligaţii se găseşte în legăturile de familie
care există între aceste persoane, iar art. 258 NCC, referindu-se la familie, arată că ea are la bază, printre altele,
[435]
şi obligaţia de a asigura creşterea şi educarea copiilor .
În primul rând, starea de nevoie a minorului în raport cu părinţii săi are un conţinut mai larg decât cea
prevăzută pentru alte categorii de persoane. Astfel, starea de nevoie în care se află descendentul minor este
436
prezumată , iar valorificarea bunurilor de care dispune (cu excepţia celor de strictă necesitate) nu poate fi
cerută decât cu titlu de excepţie, în situaţia în care părinţii nu ar putea presta întreţinere fără a-şi pune în
primejdie propria existenţă. Pe cale de consecinţă, minorul este considerat a fi în nevoie chiar şi în ipoteza în care
are bunuri care ar putea fi valorificate, dacă nu are venituri cu care să îşi asigure întreţinerea. Cu toate acestea,
dacă părinții nu pot asigura întreținerea fără a-și primejdui propria existență, instanța de tutelă poate încuviința ca
întreținerea să se asigure prin valorificarea bunurilor copilului, afară de cele de strictă necesitate (art.525 alin.2
Cod civil).
În literatura de specialitate s-a arătat că, chiar dacă starea de nevoie a minorului este determinată, până la
împlinirea vârstei de angajare, de o incapacitate legală, iar după această vârstă de o incapacitate de ordin social,
adică de necesitatea desăvârşirii învăţăturii şi pregătirii profesionale, ea este, totuşi, o obligaţie unică, cu trăsături
[437]
distincte în raport de vârsta şi necesităţile acestuia . În ipoteza în care minorul are venituri din care se poate
întreţine, părinţii îi datorează întreţinere numai în completare. Dacă însă el nu se află în nevoie, pentru că obţine
venituri îndestulătoare din munca sa, nu poate solicita întreţinere de la părinţi.
Aşa cum am mai arătat, conţinutul dreptului la întreţinere al copilului minor este mai larg decât în cazul altor
categorii de persoane, el incluzând nu numai cele necesare traiului, dar şi cheltuielile de educaţie,
învăţătură şi pregătire profesională.
Dacă minorul se află în nevoie, atunci el este în drept să primească mai întâi întreţinere de la părinţii săi,
indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei ori din adopţie. Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor
art. 510 NCC, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de a da întreţinere
copilului.Faptul că părintele decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti este ţinut în continuare de obligaţia de

[434]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 273.
[435]
Arătam că în dreptul francez obligaţia alimentară este distinctă de obligaţia de întreţinere şi că aceasta din urmă,
izvorând din filiaţie, are o întindere, dar şi caractere diferite de obligaţia alimentară. Obligaţia de întreţinere nu este prevăzută
printr-un ansamblu coerent de reguli, ci rezultă din texte disparate; ea rezultă, în principal, din legătura de filiaţie stabilită legal,
dar există şi texte care dau posibilitatea mamei de a obţine subsidii de la bărbatul cu care a conceput copilul, în cazul filiaţiei
de fapt. Caracterul esenţial al acestei obligaţii este legat de educaţie, care incumbă părinţilor; ea este, cu alte cuvinte,
traducerea patrimonială a acestei obligaţii. Chiar dacă, legând obligaţia de întreţinere de îndatorirea de educare (ca o expresie
a autorităţii părinteşti), pare raţional ca aceasta să existe doar pentru perioada minorităţii. Cu toate acestea, jurisprudenţa a
decis că este necesar ca părinţii să suporte sarcina studiilor copilului şi după majorat (PH. MALAURIE, H. FULCHIRON, op. cit., p.
574).
436
Prezumția este instituită numai în beneficial minorului care își valorifică dreptul față de părinții săi, nefiind operantă în
cazul altor debitori care, în lipsa părinților, ar putea fi obligați la întreținere față de minor, E. Florian, Dreptul familiei, ediția
5, op.cit., 570.
[437]
T. BODOAŞCĂ, op. cit., p. 573.
216
___________________________________________________________________________________________________

întreţinere este o consecinţă firească a faptului că legătura de filiaţie continuă să existe; iar părinţii pierd numai
exerciţiul drepturilor, nu şi obligaţiile, iar interesul copilului pledează în acest sens.
Instanţa de tutelă, la cererea părinţilor, poate dispune valorificarea bunurilor minorului, cu excepţia celor de
strictă necesitate. Pentru ca instanţa să ia o astfel de măsură, părintele trebuie să dovedească faptul că prin
asigurarea întreţinerii faţă de copilul lor minor îşi pun în primejdie propria existenţă.

1.3. Comportamentul necorespunzător

351. Noul Cod civil sancţionează efectul comportamentului necorespunzător al creditorului obligaţiei de
întreţinere faţă de debitorul aceleiaşi obligaţii. Astfel, potrivit art. 526, nu poate pretinde întreţinere acela care
s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri. Acela
care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreţinerea de strictă necesitate. Prin aceste
dispoziţii se face aplicarea principiului echităţii care guvernează legea civilă, pentru că era total inechitabil ca o
persoană să fie obligată să îi presteze întreţinere unei rude apropiate care a avut, faţă de debitorul obligaţiei, o
comportare necorespunzătoare.
Codul familiei nu cuprindea un astfel de text, însă, în doctrină, ipoteza comportamentului necorespunzător al
creditorului obligaţiei faţă de cel obligat la întreţinere nu a trecut neobservată. Comportamentul necorespunzător
438
era analizat prin raportare la faptele care atrăgeau nedemnitatea succesorală .
Textul legal se referă şi la situaţia creditorului obligaţiei care a ajuns în stare de nevoie urmare a culpei
sale, de exemplu, din cauza unei atitudini risipitoare ori a unei tentative de suicid. Într-un asemenea caz,
legiuitorul, dând prioritate sentimentelor de solidaritate care trebuie să stea la baza relaţiilor între persoanele
legate prin rudenie sau asimilate acestora, a prevăzut că obligaţia se reduce doar la întreţinerea de strictă
necesitate. Asemănător, în doctrina franceză recentă s-a considerat că nu sunt relevante motivele nevoii în care
se găseşte creditorul, chiar dacă îi sunt imputabile, pentru că cel aflat în nevoie nu poate fi privat de dreptul de a
[439]
cere de la familie atât cât îi este indispensabil pentru a trăi .
Cu toate acestea, considerăm că, dacă creditorul este în măsură să lucreze şi nu o face, el nu poate apela la
rude pentru întreţinere, întrucât, aşa cum s-a spus în literatura franceză, „solidaritatea familială nu este o primă
[440]
pentru lene” .

§2. Condiţii privitoare la debitorul întreţinerii

352. În privința debitorului întreținerii, Codul civil prevede o singură condiție: acesta trebuie să aibă mijloacele
441
pentru a o plăti sau posibilitatea de a dobândi aceste mijloace . La stabilirea mijloacelor celui care datorează în-
treţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare a lor; de
asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.
Se includ în noţiunea de „mijloace ale debitorului” toate resursele materiale, respectiv veniturile din muncă
sau asimilate acestora, cum sunt drepturile de autor sau dividendele, sumele de bani obţinute din închirierea
bunurilor etc., precum şi bunurile care nu îi sunt strict necesare şi care ar putea fi înstrăinate pentru a-şi putea
onora obligaţia de întreţinere. Se vor lua în considerare numai mijloacele materiale ale debitorului, nu şi ale
familiei acestuia, soţ sau alte persoane cu care locuieşte, pentru că obligaţia este una personală.
În ceea ce priveşte categoria veniturilor, aceasta include veniturile nete realizate de persoana respectivă,
indiferent de domeniul de activitate, cu condiţia să aibă un caracter de continuitate; aşa fiind, raportarea se va
face nu numai la salariul sau indemnizaţia obţinută, ci şi la sporul de vechime, indemnizaţia de conducere etc.
Nu vor fi însă incluse veniturile ocazionale sau cele care au o afectaţiune specială, destinate refacerii
capacităţii de muncă a persoanei respective, cum sunt sporul pentru condiţii de muncă deosebite (indemnizaţia
de zbor în cazul piloţilor), premiile ocazionale, sporurile speciale, indemnizaţia de deplasare, alocaţii de stat sau
indemnizaţia pentru creşterea copilului, ajutorul de deces, diurna etc. Categoria veniturilor din muncă include şi
[442]
compensările şi indexările salariale sau în materia pensiilor .
În categoria bunurilor debitorului, în funcţie de care urmează a se stabili nivelul contribuţiei de întreţinere
datorată creditorului, aşa cum am arătat deja, se vor include numai acele bunuri care nu sunt de strictă necesitate
debitorului.

438
În sensul că și în prezent pentru stabilirea noțiunii de fapte grave pot fi avute în vedere, de exemplu, faptele care atrag
nedemnitatea succesorală fie de drept, fie judiciară (art.958 și 959 Cod civil), M. Avram, Drept civil…op.cit., p.491.
[439]
PH. MALAURIE, H. FULCHIRON, op. cit., p. 556.
[440]
Ibidem.
441
În sensul că din art.519 Cod civil care instituie ordinea în care se datorează întreținerea se desprinde încă o condiție
pentru debitorul obligației de întreținere, anume inexistența unei alte persoane obligate la întreținere înaintea sa, M. Avram,
Drept civil…op.cit., p.492.
[442]
În acelaşi sens, AL. BACACI,V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 276; T. BODOAŞCĂ, op. cit., p. 565.
217
___________________________________________________________________________________________________

Pentru că legiuitorul a făcut referire şi la cel care are posibilitatea de a dobândi mijloacele necesare pentru
asigurarea întreţinerii, înţelegem că va fi ţinut la prestarea întreţinerii şi cel care nu are un venit efectiv, dar
este capabil să lucreze. Prin această soluţie legiuitorul a intenţionat să nu lase lipsit de conţinut acest drept al
[443]
creditorului în situaţia în care debitorul alege să rămână inactiv, în scopul de a evita plata întreţinerii . În
practică, în situaţia în care debitorul nu lucrează, nu are bunuri şi nici nu se află într-o situaţie de excepţie în care
să fie în imposibilitate de a desfăşura o activitate remunerată, instanţele au ales soluţia de a stabili o pensie de
[444]
întreţinere raportată la venitul minim pe economia naţională .
Dacă însă lipsa veniturilor se datorează unor cauze obiective sau unor motive întemeiate, cum ar fi executarea
unei pedepse privative de libertate pentru o altă faptă decât abandonul de familie, continuarea studiilor la
[445]
învăţământul de zi, şomaj etc., debitorul nu va putea fi obligat la întreţinere.
Articolul 527 NCC prevede, spre deosebire de Codul familiei, că la calculul veniturilor debitorului trebuie
să se ţină seama şi de celelalte obligaţii ale acestuia. Soluţia este firească, întrucât, în caz contrar, se poate
ajunge ca, prin însumarea pensiei la care debitorul este obligat cu celelalte obligaţii ale sale, suma obţinută să îi
depăşească veniturile. Până la adoptarea acestui text legal, instanţele nu au ţinut seama de celelalte obligaţii ale
debitorului (credite bancare, utilităţi, sume necesare pentru întreţinerea sănătăţii etc.) şi au fixat întreţinerea la
nivelul maxim prevăzut de lege (pentru că nevoile creditorului justificau acest maxim), fără a se preocupa de
gradul total de îndatorare la care ajungea debitorul.
În cazul în care domiciliul şi locul de muncă ale debitorului obligaţiei nu sunt cunoscute, în practică s-au
conturat două soluţii, şi anume: fie pensia urmează a fi solicitată după aflarea locului de muncă sau a veniturilor
[446]
debitorului , fie se va stabili o pensie minimă, ce urmează a fi corectată ulterior, în funcţie de noile dovezi ce se
vor administra. Aceasta se va calcula în funcţie de salariul minim pe economia naţională, stabilit periodic prin
[447]
hotărâre de Guvern .

Secţiunea a 3-a. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere şi ordinea în care
aceasta se datorează
353. Articolul 516 NCC cuprinde, sub denumirea marginală „Subiectele obligaţiei de întreţinere”, o enumerare
limitativă a persoanelor între care există obligaţia de întreţinere, acestea fiind: soţii, rudele în linie dreaptă, fraţii şi
surorile şi celelalte persoane prevăzute de lege. Tocmai această formulare a tezei finale a textului analizat
întăreşte concluzia că ne aflăm în prezenţa unei enumerări limitative, neputând exista o obligaţie de întreţinere în
lipsa unei dispoziţii legale exprese. Trimiterea la celelalte persoane anume prevăzute de lege are în vedere fie
alte texte ale Codului civil, fie legile speciale. Astfel, în articolele următoare din noul Cod civil regăsim următoarele
categorii de persoane obligate la întreţinere:
– soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze acestuia din urmă
întreţinere, cât timp este minor, dacă părinţii copilului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, iar, la rândul său,
copilul este obligat să îi presteze acestuia întreţinere timp de 10 ani (at. 517);
– moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea
obligaţia legală trebuie, în măsura bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii au murit, sunt
dispăruţi sau în nevoie, dar numai pe perioada minorităţii întreţinutului (art. 518);
– rudele în linie dreaptă şi fraţii legaţi prin adopţie [art. 516 alin. (2)];
– foştii soţi [art. 516 alin. (3)] şi în caz de căsătorie putativă [art. 304 alin. (1)];
– cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecţie în
condiţiile legii, are obligaţia de a-l întreţine şi de a anunţa, în 48 de ore, autoritatea administraţiei publice locale în
a cărei rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul [art. 13 alin. (2) din Legea nr. 272/2004].

354. Ordinea în care se datorează întreţinerea este, potrivit art. 519 NCC, următoarea:

[443]
I. DOGARU, op. cit., p. 51-52.
[444]
Trib. Maramureş, s. civ., dec. nr. 666/R din 10 iunie 2009, citată de E. ROŞU, D.A.T.
RĂDULESCU, Dreptul familiei. Practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p. 140-141.
[445]
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 558. În practica anterioară, între aceste situaţii era inclusă şi aceea în care
debitorul efectua serviciul militar obligatoriu. În prezent, această situaţie nu se mai regăseşte, pentru că angajarea în forţele
armate se realizează pe bază de voluntariat, iar pentru activitatea prestată se obţine o soldă, care este echivalentul salariului
plătit pentru activităţile civile.
[446]
Trib. pop. Piatra Neamţ, sent. civ. nr. 967/1964, în J.N. nr. 1/1965, p. 112 (opinia că în aceste cazuri acţiunea trebuie
respinsă până la obţinerea de noi date a rămas izolată).
[447]
Jud. Sibiu, sent. civ. nr. 3236/1998 şi nr. 4411/1998, definitive prin neapelare, nepublicate; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a
civ., dec. nr. 1085/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 49.
218
___________________________________________________________________________________________________

a) soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;

b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai
mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
c) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.
Situarea foştilor soţi în ordinea legală înaintea rudelor în linie dreaptă ni se pare criticabilă, întrucât relaţiile
dintre ei nu mai justifică o astfel de poziţie. Credem însă că legiuitorul a avut în vedere condiţiile în care se
datorează obligaţia de întreţinere între foştii soţi, între care se regăseşte şi cerinţa ca incapacitatea de muncă ce
a determinat starea de nevoie să fi survenit înainte de căsătorie, în timpul căsătoriei ori în decurs de un an de la
desfacerea căsătoriei, dacă este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

Secţiunea a 4-a. Stabilirea şi executarea

obligaţiei de întreţinere

§1. Cuantumul întreţinerii

355. Articolul 529 NCC prevede că întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu
mijloacele celui care urmează a o plăti. Întrucât obiectul obligaţiei de întreţinere este foarte larg, cuprinzând toate
mijloacele necesare traiului şi, în cazul minorilor, şi cheltuielile pentru creştere şi educaţie şi pregătirea profesio-
[448]
nală , este destul de greu de cuantificat, mai ales dacă executarea se face prin echivalent, respectiv prin plata
unei sume de bani. În doctrină s-a arătat că obiectul întreţinerii desemnează acele elemente, cum sunt: alimente,
îmbrăcăminte, locuinţă, mijloace necesare satisfacerii nevoilor social-culturale, medicamente şi asistenţă medi-
cală la nevoie, care împreună sunt de natură să asigure existenţa unui om. Conţinutul obiectului întreţinerii
comportă o anume specificitate raportat la categoria de persoane la care se referă, copii minori, descendenţi
majori, soţi etc.
[449]
Textul legal stabileşte două limite de îndatorare a debitorului întreţinerii , limite maxime până la care
instanţele pot stabili pensia de întreţinere, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. În primul se
stabileşte limita generală de jumătate din venitul net lunar al celui obligat şi care nu poate fi depăşită, indiferent de
numărul şi de calitatea creditorilor. Această limită, care exista şi în Codul familiei, are ca scop păstrarea
posibilităţii debitorului de a-şi asigura propria întreţinere.
Cea de-a doua limită este una specială, care vizează numai situaţia în care întreţinerea este datorată copiilor
[450]
de către părinţi şi variază în funcţie de numărul copiilor aflaţi în întreţinere. Astfel, pentru un copil, limita
maximă este de 1/4 din venitul lunar net al debitorului, pentru doi copii de 1/3, iar pentru trei sau mai mulţi copii de
1/2 din venitul net al debitorului întreţinerii. Instanţa de tutelă va putea fixa un cuantum al contribuţiei de
întreţinere şi sub acest plafon, dacă nevoile creditorului sunt inferioare, după cum va trebui să ţină cont şi de
[451]
celelalte obligaţii ale celui ţinut la plată .
Dacă debitorul obligaţiei de întreţinere are şi alte bunuri, la calculul pensiei se va ţine cont şi de aceste
[452]
mijloace, în astfel de situaţii putându-se depăşi limitele arătate mai sus . Instanţa de judecată poate stabili o
pensie mai mare decât plafoanele legale şi dacă debitorul pensiei se oferă să o plătească, iar aceasta nu aduce
[453]
atingere intereselor altor persoane îndreptăţite la întreţinere .
Întrucât limitele prevăzute de legiuitor sunt maxime, instanţele pot stabili o pensie de întreţinere inferioară
acestora, dacă nevoile creditorului pot fi satisfăcute cu suma respectivă.
Noul Cod civil, referindu-se la debitorul întreţinerii în art. 527, arată expres că poate fi obligat la întreţinere
numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. Ultima teză a
dispoziţiei legale justifică motivul pentru care se procedează la obligarea debitorului la plata unei contribuţii de

[448]
În această categorie se include şi descendentul major aflat în continuarea studiilor, căruia doctrina i-a recunoscut un
drept la întreţinere în aceleaşi condiţii ca şi descendentului minor (C. TURIANU, Obligaţia părinţilor de a-şi întreţine copilul
devenit major aflat în continuare la studii, în Dreptul nr. 7/1992, p. 52).
[449]
C. IRIMIA, în F.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), op. cit., p. 572.
[450]
Inclusiv părinţii adoptatori.
[451]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 278.
[452]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1685/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992,
p. 54-55.
[453]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1864/1990 şi nr. 1121/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 37 şi 43;
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1627/1992, în V. BOGDĂNESCU ş.a., op. cit., p. 211.
219
___________________________________________________________________________________________________

întreţinere şi în situaţia în care nu are venituri, dar nu face dovada motivelor justificate pentru care nu le obţine. O
imposibilitate obiectivă a debitorului de a obţine venituri face ca cererea creditorului întreţinerii să fie respinsă,
chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile în persoana acestuia din urmă.
La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile sale, precum
şi de posibilitatea de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere şi celelalte obligaţii.
Cu privire la durata ce trebuie avută în vedere pentru determinarea mijloacelor debitorului întreţinerii, Codul
[454]
civil nu conţine nicio dispoziţie, însă Tribunalul Suprem a statuat, prin Decizia de îndrumare nr. 10/1972 , că
instanţele judecătoreşti vor stabili contribuţia persoanelor obligate la întreţinere în raport de venitul mediu realizat
în ultimele 6 luni. În practica judecătorească s-a generalizat, de altfel, acest mod de calcul al pensiei de
[455]
întreţinere, în funcţie de veniturile nete din muncă realizate în ultimele 6 luni .

§2. Modalităţi de executare

356. Astfel cum rezultă din prevederile art. 530 alin. (1) NCC, obligaţia de întreţinere se execută în natură,
prin asigurarea celor necesare traiului, ca: hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, cele necesare îngrijirii sănătăţii şi, după
caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională. Dacă obligaţia de întreţinere nu se exe-
cută de bunăvoie în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin echivalent, adică prin plata unei sume
de bani. Potrivit dispoziţiilor art. 530 alin. (3), pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau
într-o cotă procentuală din venitul lunar net al celui obligat.
Aşadar, felul şi modalităţile de executare se vor stabili, de la caz la caz, de instanţa judecătorească. Instanţa
de judecată este chemată, deci, să stabilească fie bunurile ce urmează a fi furnizate de debitor creditorului
întreţinerii, fie suma de bani sau, în cazul executării mixte, atât elementele ce se prestează în natură, cât şi
cuantumul pensiei prestate în bani.
Felul executării se poate stabili şi prin înţelegere între debitorul şi creditorul obligaţiei, cu condiţia ca instanţa
de judecată să constate că ea corespunde nevoilor reale de asigurare a existenţei celui îndreptăţit la întreţinere.
Felul executării poate fi modificat oricând se modifică elementele avute în vedere la stabilirea acestuia. Exe-
cutarea în natură sau parţial în natură a obligaţiei de întreţinere poate fi determinată fie de situaţia creditorului
[456]
obligaţiei, cum este cazul copilului de vârstă fragedă, când executarea în natură este cea indicată , fie de
posibilităţile debitorului obligaţiei, de pildă, în cazul ţăranilor cu gospodării individuale care obţin de aici produsele
[457]
necesare traiului zilnic .
Potrivit art.530 alin.3 Cod civil, pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă
procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținerea. În ceea ce ne priveşte, considerăm că
stabilirea pensiei de întreţinere sub forma unei sume concrete prezintă mai mari avantaje practice şi este mai
aproape de spiritul legii. Argumentele în favoarea acestei opinii sunt următoarele:
– dificultatea executării hotărârii prin care s-a stabilit pensia în cotă procentuală, în situaţia în care debitorul
întreţinerii beneficiază şi de sume care nu intră în calculul venitului net din care se stabileşte întreţinerea, anume
de acele venituri care nu au caracter de continuitate (de pildă, diurna);
– nu s-ar putea stabili o cotă procentuală în cazul în care debitorul obligaţiei nu lucrează, lucrează doar
periodic sau este salariat al mai multor unităţi economice;
– prin stabilirea pensiei într-o cotă procentuală s-ar transfera organelor de executare un atribut al instanţei,
anume acela al stabilirii nivelului veniturilor debitorului obligaţiei.
În cazul în care pensia de întreţinere este stabilită într-o sumă fixă, ea se va indexa de drept, trimestrial, în
funcţie de rata inflaţiei [art. 531 alin. (2) NCC].
Având în vedere obiectul şi destinaţia întreţinerii, această obligaţie este, prin natura ei, o obligaţie cu
executare succesivă, care presupune prestarea la anumite intervale de timp, de regulă lunar, a celor necesare
traiului, când executarea se face în natură, sau a sumelor de bani stabilite, când executarea se face prin
echivalent. S-a admis totuşi, chiar în lipsa unui text expres, înlocuirea modului de executare succesivă a obligaţiei

[454]
C.D. 1972, p. 15. Această decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem avea, la data apariţiei sale, şi un suport
legislativ, anume Legea nr. 3/1970, în prezent abrogată.
[455]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 157/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 38.
[456]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 301. Chiar dacă prestarea întreținerii în natură este prevăzută
de Codul civil ca regulă, în practică situațiile în care întreținerea se stabilește de către instanțe în acest fel sunt destul de rare
întrucât aplicarea acestor hotărâri ar fi dificilă în cazul în care părinții nu se înțeleg (și, de regulă, atunci când aceștia apelează
la instanță o fac pentru că nu se înțeleg) și, în plus, dacă debitorul refuză executarea, executarea silită în natură ar fi
nerealistă, M.Avram, Drept civil...op.cit., p.495.
[457]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 4/1968, în R.R.D. nr. 7/1968, p. 126-128 (aceasta se referea la ţăranii
cooperatori, dar poate fi aplicată, prin asemănare, şi actualelor forme asociative existente în agricultură).
220
___________________________________________________________________________________________________

de întreţinere printr-o executare unică, respectiv plata unei sume globale, dar numai cu asigurarea garanţiilor că
[458]
această sumă va fi folosită, periodic, pentru satisfacerea nevoilor creditorului întreţinerii .
În funcţie de nevoile creditorului şi de mijloacele debitorului, obligaţia poate consta şi în furnizarea unei
[459]
locuinţe corespunzătoare .
Creanţa de întreţinere nu poate fi compensată cu alte creanţe existente între aceleaşi persoane, atât datorită
caracterului ei personal, cât şi scopului său de asigurare a întreţinerii creditorului, trăsături care fac ca aceasta să
nu poată fi nici urmărită silit decât în limitele prevăzute de lege. În care există mai mulţi copii, dintre care unul lo-
cuieşte cu un părinte, iar ceilalţi cu celălalt părinte, s-a admis posibilitatea unei compensaţii parţiale, în sensul că
[460]
se compensează pensiile de întreţinere datorate de fiecare părinte cu pensiile pentru copiii aflaţi la celălalt .

§3. Modificarea pensiei de întreţinere

357. Articolul 531 alin. (1) NCC prevede că, „Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui
care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări
sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei”. Modificarea întinderii întreţinerii este
determinată deci de schimbarea raportului între nevoia creditorului întreţinerii şi mijloacele debitorului
[ ] [ ]
acesteia 461 , care se poate realiza fie prin modificarea ambelor elemente, fie numai a unuia dintre ele 462 .
Modificarea pensiei chiar stabilite prin hotărâre judecătorească este justificată de faptul că astfel de hotărâri
judecătoreşti beneficiază doar de autoritate relativă de lucru judecat, efect care dăinuie atât timp cât nu s-au
schimbat împrejurările avute în vedere la stabilirea ei. Împrejurări care atrag modificarea pensiei de întreţinere pot
fi reducerea sau majorarea veniturilor debitorului sau a nevoilor creditorului, creşterea numărului de persoane
[ ]
îndreptăţite la întreţinere din partea aceluiaşi debitor 463 . Majorarea cuantumului pensiei de întreţinere operează
de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu excepţia situaţiei când introducerea cererii a fost
întârziată din culpa debitorului. Această regulă este expres precizată de legiuitor în art. 532 NCC. Reducerea sau
încetarea obligaţiei de plată a pensiei are loc pe data ivirii cauzei care a determinat această măsură, atâta timp
[ ]
cât debitorul nu a fost urmărit în temeiul hotărârii prin care s-a stabilit pensia de întreţinere 464 .
Încetarea pensiei de întreţinere intervine atunci când dispare nevoia creditorului întreţinerii sau debitorul nu
mai are mijloacele necesare pentru plata ei în temeiul
art. 529 alin. (2) NCC. Încetarea poate fi dispusă, de exemplu, dacă debitorul însuşi a devenit incapabil de muncă
sau se află la studii, dacă creditorul a început să realizeze venituri proprii din care poate să se întreţină. Instanţele
judecătoreşti trebuie să aprecieze, de la caz la caz, în funcţie de raportul dintre cele două condiţii care stau la
baza întreţinerii, dacă este cazul să sisteze plata pensiei de întreţinere sau numai să reducă cuantumul
[ ]
acesteia 465 .
Obligaţia de întreţinere încetează dacă cel puţin una dintre condiţiile generale sau speciale de existenţă a
acesteia nu mai este îndeplinită. Dacă pensia de întreţinere a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească prin
care nu s-a stabilit un termen până la care întreţinerea se datorează, tot instanţa trebuie să dispună încetarea
obligaţiei.

[458]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 2/1973, citată supra; Trib. Mun. Bucureşti, s.
a IV-a civ., dec. nr. 745/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 59 (şi în cazul stabilirii unei sume globale depuse anticipat se
poate cere majorarea pensiei în raport de schimbările survenite după stabilirea iniţială a obligaţiei).
[459]
A se vedea O. RĂDULESCU, Despre obligaţia de asigurare a locuinţei ca formă de asigurare a întreţinerii, în Dreptul nr.
5/1990, p. 21 şi urm.; Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 5/1975, pct. 8, în C.D. 1975, p. 20; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-
a civ., dec. nr. 410/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 60.
[460]
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 379/1952, în C.D. 1952-1954, vol. I, p. 151; Trib. jud. Argeş, dec. civ. nr. 464/1980,
nepublicată, apudI.P. FILIPESCU, M. DIACONU, op. cit., p. 47.
[461]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 200/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 66.
[462]
Nu sunt de natură a justifica micşorarea pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească împrejurări ca lipsa
temporară a veniturilor, respectiv un concediu fără plată de o lună, pentru studii (Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr.
302/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 48) sau suportarea altor cheltuieli casnice, acestea putând fi, eventual, avute în
vedere la împărţirea bunurilor comune (Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 45/1991, idem, p. 48-49).
[463]
S-a decis însă că, dacă debitorul a fost obligat la întreţinere şi faţă de alte persoane, iar prin aceasta nu se depăşesc
plafoanele stabilite de lege, nu se impune modificarea cuantumului pensiei iniţial stabilite. Astfel, pensia de întreţinere stabilită
pentru copiii minori nu poate fi redusă ca urmare a faptului că debitorul a fost obligat să plătească o pensie de întreţinere şi
părinţilor săi, dacă pensiile cumulate nu depăşesc jumătate din venitul realizat de debitor (Trib. jud. Ilfov, dec. civ. nr.
494/1977, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 64).
[464]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 19/1964, în C.D. 1964, p. 39; Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr.
287/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 41; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 90/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere
1992, p. 56.
[465]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 302.
221
___________________________________________________________________________________________________

Obligaţia de întreţinere încetează dacă dispar legăturile de rudenie sau de căsătorie care au sta la baza ei,
dacă au dispărut una dintre condiţiile generale (nevoia creditorului sau mijloacele debitorului) ori condiţiile
speciale (recăsătorirea soţului divorţat creditor al obligaţiei de întreţinere etc.).
Sunt cauze de încetare a întreţinerii:
– desfiinţarea, desfacerea şi încetarea căsătoriei (pentru întreţinerea între soţi);
– recăsătorirea fostului soţ îndreptăţit la întreţinere (pentru obligaţia existentă între foştii soţi);
– nulitatea şi încetarea adopţiei (pentru obligaţia dintre adoptat şi adoptator);
– dispariţia stării de nevoie a celui îndreptăţit la întreţinere sau a mijloacelor celui obligat (pentru toate
categoriile de obligaţii);
– încetarea din viaţă a creditorului sau a debitorului întreţinerii, cu excepţia situaţiei reglementate de art. 518
NCC, când obligaţia se transmite pasiv la moştenitorii debitorului întreţinerii;
– expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a fost prevăzută de lege (de exemplu, până la
majoratul creditorului);
– executarea obligaţiei, ca modalitate de stingere a obligaţiilor în general.
Unele cauze atrag încetarea definitivă a obligaţiei de întreţinere, altele, de exemplu, lipsa mijloacelor materiale
ale debitorului, determină doar încetarea temporară a acesteia.

§4. Data de la care se datorează pensia de întreţinere

358. Noul Cod civil cuprinde un text special referitor la data de la care se datorează întreţinerea. Articolul 532
alin. (1) prevede că întreţinerea se datorează de la data cererii de chemare în judecată, chiar dacă dreptul la
întreţinere se naşte din momentul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege, adică nevoia creditorului şi posibilitatea
materială a debitorului. În fapt, se prezumă că, atâta vreme cât nu a solicitat pensie, creditorul obligaţiei nu a fost
[ ]
în nevoie 466 . Pentru aceleaşi considerente, majorarea pensiei de întreţinere are loc tot pe data introducerii
[ ]
acţiunii în justiţie 467 .
[ ]
Se consacră astfel principiul că întreţinerea se datorează numai pentru viitor, inclusiv în cazul ei 468 . Prin
excepţie [art. 532 alin. (2) NCC], se poate acorda pensie de întreţinere şi pentru trecut, dacă introducerea cererii
de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului, de exemplu, în cazul în care debitorul întreţinerii şi-
a schimbat domiciliul, iar noua sa adresă nu a putut fi aflată sau când creditorul dovedeşte că a făcut datorii
[ ]
pentru a se putea întreţine 469 . În cazuri ca acela amintit, se răstoarnă prezumţia că cel îndreptăţit nu a făcut
[ ]
demersuri, pentru că nu a fost în nevoie 470 .
Acest principiu se justifică prin următoarele argumente:
– obligaţia de întreţinere are ca finalitate satisfacerea nevoilor curente ale existenţei creditorului, iar dacă
acesta nu a solicitat pensie de întreţinere, se prezumă că nu a fost nevoie;
– debitorul nu poate fi pus să plătească şi pentru trecut, întrucât el a dispus de mijloacele sale fără a lua în
calcul nevoia creditorului de care, poate, nici nu a avut cunoştinţă;
– obligaţia de întreţinere fiind o obligaţie cu executare succesivă, dacă s-ar admite obligarea debitorului la
plata întreţinerii pentru trecut, ar însemna transformarea ei în plata unei sume globale, iar legea permite numai în
mod excepţional această transformare, întrucât contravine scopului obligaţiei de întreţinere.
Reducerea sau încetarea întreţinerii are loc pe data ivirii cauzei care a justificat admiterea acţiunii, dacă
[ ]
debitorul nu a fost urmărit în temeiul hotărârii prin care s-a acordat pensia de întreţinere 471 .

§5. Obligaţia de întreţinere dintre soţi

359. În ordinea prevăzută de lege, în primul rând îşi datorează întreţinere soţii, obligaţia lor având izvorul în
însăşi instituţia căsătoriei.
În general, obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, deci atunci
când soţii se înţeleg şi convieţuiesc normal, ei îndeplinesc această obligaţie contribuind, potrivit cu mijloacele pe
care le au, la toate sarcinile căsniciei. Problema întreţinerii se pune în momentul în care apar neînţelegeri,
independent de introducerea unei cereri de divorţ, caz în care soţul în nevoie poate cere obligarea celuilalt

[466]
Întrucât Codul familiei nu cuprindea o dispoziţie expresă în acest sens, fostul Tribunal Suprem a soluţionat problema
prin Decizia de îndrumare nr. 19/1964 (C.D. 1952-1965,
p. 140). Codul civil include în textul său această reglementare.
[467]
Ibidem.
[468]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 46/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 54.
[469]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 19/1964, citată supra.
[470]
A se vedea AL. BACACI,Raporturile..., p. 233 şi urm.
[471]
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 19/1964, în C.D. 1952-1965, p. 37-39; Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec.
nr. 582/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 37.
222
___________________________________________________________________________________________________

întreţinere [art. 516 alin. (1) NCC]. Refuzul unuia dintre soţi de a acorda celuilalt întreţinere poate constitui
infracţiunea de abandon de familie
(art. 305 C. pen.).
Pentru ca instanţa să dispună plata unei pensii de întreţinere între soţi, este necesar să fie îndeplinite cele
două condiţii generale, respectiv creditorul să se afle în nevoie, neputându-se întreţine din munca sa sau din
bunurile sale, iar debitorul să aibă mijloacele pentru a o plăti sau posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. De
asemenea, creditorul trebuie să nu se fi făcut vinovat faţă de debitor de fapte grave, contrare legii sau bunelor
moravuri.
Starea de nevoie a soţului creditor este o chestiune de fapt, care trebuie apreciată distinct pentru fiecare
situaţie în parte. Pentru a se afla în nevoie, soţul creditor trebuie să nu dispună nici de bunuri proprii sau comune
de care s-ar putea dispensa în vederea asigurării propriei întreţineri. Evident că, în acest scop, el nu poate fi obli-
gat să vândă bunuri strict necesare traiului, ca mobilier, îmbrăcăminte etc. Aprecierea noţiunii de bunuri strict
necesare traiului reprezintă şi ea o chestiune de fapt, ce trebuie analizată în concret, în funcţie de nivelul de trai al
familiei înainte de apariţia neînţelegerilor, urmând a se păstra şi un echilibru între nivelul de trai al debitorului şi
[ ]
cel al creditorului obligaţiei 472 .
Articolul 521 alin. (1), art. 527 şi art. 529 alin. (1) NCC prevăd că o persoană poate fi obligată la întreţinere dacă
dispune de mijloacele necesare sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. Noţiunea include, după cum tot
legiuitorul o spune [art. 527 alin. (2) NCC], toate veniturile şi bunurile debitorului. Veniturile trebuie să aibă caracter
de continuitate, iar bunurile să nu fie dintre cele strict necesare, astfel încât ele să poată fi înstrăinate. Se includ în
noţiunea de bunuri şi economiile realizate de debitorul obligaţiei.
La stabilirea mijloacelor materiale ale persoanei se va ţine seama şi de sarcinile sale, de exemplu, alte obligaţii
de întreţinere, rate bancare, taxe şi impozite etc., sarcini care sunt de natură a-i afecta posibilităţile materiale.
În ceea ce priveşte ordinea în care se datorează întreţinerea, art. 519 NCC prevede că soţii îşi datorează
[ ]
reciproc întreţinere, înaintea celorlalte persoane obligate, chiar şi înaintea descendenţilor 473 .

§6. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

360. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi a fost inclusă de legiuitor în capitolul privind desfacerea căsătoriei
(art. 389), în care nu s-a făcut nicio trimitere la dispoziţiile Titlului V privind obligaţia de întreţinere. Cu toate
acestea, considerăm că şi acestei obligaţii îi sunt aplicabile cerinţele generale privind obligaţia de întreţinere,
adică starea de nevoie a creditorului pricinuită de neputinţa de a se întreţine din munca sau bunurile proprii şi
mijloacele debitorului.
Fundamentul acestei obligaţii se află în regulile morale, care impun celor care sunt sau au fost apropiaţi să îşi
[ ]
acorde la nevoie sprijin moral sau material 474 . Ea nu are la bază răspunderea civilă delictuală, deşi acordarea sa
[ ]
nu este străină de existenţa culpei în desfacerea căsătoriei şi chiar în relaţiile reciproce dintre soţi 475 .
Pentru existenţa acestei obligaţii de întreţinere, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a) fostul soţ care solicită întreţinere să se afle în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă. Incapacitatea
[ ]
de muncă a fostului soţ poate fi totală sau parţială, el poate primi pensie de bătrâneţe sau de invaliditate 476 ,
[ ]
împrejurări pe care instanţa de judecată urmează a le avea în vedere la stabilirea cuantumului pensiei 477 ;
b) soţul divorţat are dreptul la întreţinere dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă
survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se
iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o
împrejurare în legătură cu căsătoria [art. 389 alin. (2)];

[472]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 277. Nu suntem de acord cu poziţia practicii judiciare mai vechi,
care a stabilit că soţul care părăseşte nejustificat locuinţa comună a soţilor nu mai poate cere întreţinere, celălalt soţ neputând
fi obligat să facă faţă întreţinerii în două locuinţe diferite, întrucât dispoziţiile legale nu condiţionează întreţinerea de con-
vieţuirea soţilor. Dimpotrivă, cererea de întreţinere între soţi intervine, de regulă, în cazul separării în fapt (Trib. jud.
Maramureş, dec. civ. nr. 933/1976, cu notă de P. ANCA, în R.R.D. nr. 12/1977, p. 36; I.P. FILIPESCU, M. DIACONU, Persoana cu
comportare culpabilă pierde dreptul de a primi întreţinere, în R.R.D. nr. 11/1981, p. 10 şi urm.). În sens contrar, Trib. jud.
Hunedoara, dec. civ. nr. 243/1969, cu notă de A. MICIORA, în R.R.D. nr. 2/1970, p. 132. Această din urmă soluţie a rămas
oricum izolată în practica judiciară.
[473]
Trib. jud. Argeş, dec. civ. nr. 700/1976, în R.R.D. nr. 12/1977, p. 48; Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr.
1151/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 52-53.
[474]
A se vedea I.P. FILIPESCU, Obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în R.R.D. nr. 20/1970, p. 67-80.
[475]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 279.
[476]
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi există şi în cazul în care reclamantul primeşte o pensie de invaliditate
insuficientă pentru a-i acoperi nevoile de trai, întrucât pensiile de asigurări sociale nu se acordă în raport de nevoile
beneficiarului, ci pe baza unor criterii de altă natură (vechime în muncă, salariul etc.) – Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec.
nr. 181/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 54.
[477]
Trib. jud. Dolj, dec. civ. nr. 214/1980, în R.R.D. nr. 12/1980, cu notă de N. ŞCHIOPU, P.GH. ARMAŞU, p. 44-45.
223
___________________________________________________________________________________________________

c) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de întreţinere de
la fostul său soţ decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei [alin. (4) al art. 389]. Ca urmare, în cazul
divorţului prin acordul soţilor pronunţat de instanţa de judecată ori pe cale extrajudiciară sau în cazul divorţului din
culpă, dacă se reţine culpa ambilor soţi în desfacerea căsătoriei, foştii soţi îşi datorează reciproc întreţinere
nelimitat în timp, însă numai în măsura în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii pentru existenţa obligaţiei de
întreţinere. În cazul culpei exclusive, soţul vinovat este sancţionat cu pierderea dreptului la întreţinere după
trecerea unui an de la desfacerea căsătoriei.
Potrivit art. 526 NCC, comportamentul necorespunzător între subiecţii obligaţiei de întreţinere este sancţionat,
astfel că nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave,
[ ]
contrare legii sau bunelor moravuri 478 . De asemenea, acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate
cere numai întreţinerea de strictă necesitate. Această dispoziţie este superioară reglementării anterioare, pentru că
ar fi inechitabil ca o persoană să comită fapte grave împotriva alteia şi să beneficieze de întreţinere chiar din partea
acelei persoane;
d) fostul soţ îndreptăţit la întreţinere să nu se fi recăsătorit, căci dreptul la întreţinere încetează în acest
moment. Recăsătorirea creditorului obligaţiei reprezintă, alături de dispariţia stării de nevoie a creditorului, lipsa
mijloacelor debitorului sau decesul oricăruia dintre foştii soţi, o cauză de încetare a întreţinerii (art. 531 NCC). Dis-
poziţia este firească şi se corelează cu cea din art. 519 lit. a), care plasează soţii pe primul loc în ordinea de plată
a întreţinerii. Recăsătorirea face ca soţul care a intrat într-o nouă căsătorie să fie obligat a cere întreţinere, la
nevoie, de la actualul soţ, însă nu îl scuteşte de plata întreţinerii către fostul său soţ aflat în nevoie şi necăsătorit;
e) fostul soţ datorează întreţinere dacă are mijloace materiale. Cuantumul întreţinerii datorate de fostul soţ
[ ]
este de până la o pătrime 479 din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de
nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate
din venitul net al celui obligat la plată.
[ ]
În privinţa ordinii, foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii, în primul rând, chiar înaintea părinţilor 480 .

§7. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii481

361. Cea mai importantă obligaţie de întreţinere, prin ponderea pe care o ocupă pe rolul instanţelor, este cea
dintre părinţi şi copii. Ea diferă de alte categorii de obligaţii legale de întreţinere şi prin obiectul său mult mai larg,
pentru că este destinată să acopere nevoile speciale de creştere şi educare ale copiilor.
În literatura juridică s-a pus problema dacă între părinţi şi copii există o obligaţie legală unică, al cărei conţinut
este diferit în funcţie de calitatea persoanelor între care ea există, sau două categorii de obligaţii, una între părinţi
şi copiii minori, obligaţie unilaterală, care face parte din autoritatea părintească, şi alta între părinţi şi copiii lor
[ ]
majori, obligaţie reciprocă, întemeiată pe rudenie 482 .
[478]
Întrucât Codul familiei de la 1954 nu prevedea nicio dispoziţie referitoare la comportamentul necorespunzător, în
literatura juridică s-a discutat în ce măsură conduita culpabilă a soţului care cerea pensie de întreţinere ar putea influenţa
dreptul său la aceasta, bineînţeles, dacă erau îndeplinite celelalte condiţii cerute de lege (I.P. FILIPESCU, Obligaţia de
întreţinere..., p. 67; M. GEORGESCU, AL. OPROIU, NotaI la decizia civilă nr. 447/1982 a Tribunalului judeţean Olt, în R.R.D. nr.
3/1984, p. 50-52; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit.,
p. 279).
[479]
Codul familiei prevedea în art. 41 alin. (3) un cuantum de până la o treime din venitul debitorului.
[480]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1458/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991,
p. 54-55.
481
Pentru analiza acestei obligații legale, M. G. Berindei, Aspecte actuale privind obligația de întreținere a părinților față
de copiii lor minori, în Dreptul nr.2/2016, p.219-233.
[482]
Sub Codul familiei s-au conturat două opinii, care îşi păstrează parţial actualitatea şi sub actuala reglementare. Într-o
primă opinie (a se vedea E.A. BARASCH, Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul lor minor, în J.N. nr. 2/1956, p. 207
şi urm.; E.A. BARASCH, I. NESTOR, S. ZILBERSTEIN, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 100 şi urm.;
A. IONAŞCU, Obligaţia legală de întreţinere în dreptulR.P.R., în Studii Juridice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 110; I. ALBU,
Dreptul familiei, p. 290-291; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 501), s-a susţinut că în Codul familiei sunt reglementate
două obligaţii de întreţinere, una între părinţi şi copiii lor minori şi alta între părinţi şi copiii majori. Pentru argumentarea tezei,
sa susţinut că:
– în Codul familiei există două texte care se referă la obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii, anume art. 86 alin. (1)
situat în Titlul II referitor la rudenie şi art. 107 alin. (1) situat în Titlul III, Capitolul I privind ocrotirea minorului, iar prezenţa celor
două texte demonstrează faptul că fiecare vizează o altă situaţie;
– copilul major are dreptul la întreţinere numai dacă starea de nevoie se datorează incapacităţii de muncă, pe când minorul
are acest drept indiferent de pricina nevoii în care se află;
– obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii minori, întemeiată pe art. 107 alin. (1)
C. fam., are caracter unilateral, iar obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii majori are caracter de reciprocitate.
A doua opinie (a se vedea T.R. POPESCU, Caracterul reciproc al obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori, în L.P.
nr. 10/1958, p. 15-22; idem, Dreptul familiei, vol. II, p. 245 şi urm.; SC. ŞERBĂNESCU,op. cit., p. 244-245; I. DOGARU,op. cit., p.
170-176) ce se distinge în literatură susţine că între părinţi şi copii există o singură obligaţie de întreţinere, reglementată de
224
___________________________________________________________________________________________________

În ceea ce ne priveşte, socotim că în dreptul nostru există o obligaţie legală de întreţinere unică, dar care
[ ]
poate avea caracteristici specifice, în funcţie de categoriile de persoane între care este instituită 483 .
Fundamentul obligaţiei de întreţinere între părinţi şi copii este acelaşi, căci împlinirea vârstei majoratului nu poate
schimba decât anumite elemente, ca starea de nevoie a copilului sau posibilităţile sale materiale, dar nu înlătură
[ ]
filiaţia şi nici nu o transformă într-o simplă legătură de familie 484 .
În cele ce urmează, vom analiza doar aspectele de specificitate ale obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi
copii.
Obiectul întreţinerii copilului minor este detaliat în Codul civil în mai multe texte legale [art. 487 şi art. 499
alin. (1)]. Acestea arată că părinţii trebuie să se îngrijească de sănătatea şi dezvoltarea fizică, de educarea, de
învăţătura şi de pregătirea profesională a copilului, să îi asigure condiţiile materiale şi spirituale pentru creştere şi
pentru educare etc. Aşa fiind, obligaţia de întreţinere a copilului minor sau a copilului major aflat în continuarea
[ ]
studiilor are un conţinut mai complex decât obligaţia de întreţinere în general 485 . Aceasta este o aplicare a
principiului potrivit căruia întreţinerea se datorează potrivit cu nevoile celui care o cere, iar nevoile speciale ale mi-
norului reclamă cheltuieli ce nu se regăsesc la persoanele majore. Ea poate să cuprindă şi asigurarea unui spaţiu
[ ]
locativ, lipsa folosinţei unei locuinţe putând face practic imposibilă îngrijirea unui copil 486 .
Dovada stării de nevoie. Conform dreptului comun, numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine
din munca sau din bunurile sale, este îndreptăţit la întreţinere [art. 524 NCC]. Copilul minor însă, tocmai datorită
situaţiei sale speciale, este considerat în drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află
(art. 525 NCC). Ca urmare, el nu trebuie să facă dovada stării de nevoie în care se află, aceasta fiind prezumată
de lege. Prezumţia legală se extinde şi la descendentul minor aflat în continuarea studiilor, acesta fiind obligat să
dovedească doar faptul că urmează o formă de învăţământ.
Dacă însă minorul are venituri îndestulătoare, din muncă sau din alte surse, el nu este îndreptăţit la
[ ]
întreţinere 487 [interpretarea per a contrario a alin. (2) al art. 499 NCC].
Cuantumul întreţinerii. Cuantumul întreţinerii se stabileşte în funcţie de numărul copiilor pe care părintele îi
[ ]
are de întreţinut, indiferent că sunt rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi 488 sau că numai unii
dintre ei au cerut pensie de întreţinere.
Dacă unul dintre părinţi nu poate asigura întreţinerea, fiind el însuşi în imposibilitate de a se întreţine sau din
alte motive, celălalt părinte poate să se îndrepte cu acţiune împotriva persoanelor care datorează în subsidiar
[ ]
întreţinere, potrivit art. 519 NCC 489 . Totuşi, părintele poate fi obligat la plata pensiei de întreţinere, chiar dacă nu
[ ]
este angajat şi nu obţine venituri, dacă este apt să lucreze 490 .

art. 86 alin. (1) C. fam., iar art. 107 alin. (1) C. fam. se referă la aceeaşi obligaţie, dar sub alt aspect. În susţinerea aceste opinii
se invocă următoarele argumente:
– existenţa a două texte diferite nu este de natură a justifica existenţa a două obligaţii de întreţinere între părinţi şi copii.
Articolul 107 alin. (1) C. fam. nu reglementează o obligaţie distinctă de cea din art. 86 alin. (1) C. fam., ci, ca urmare a faptului
că în capitolul privind ocrotirea minorului se arată toate drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii lor minori, face referire la
obligaţia părinţilor de a-i întreţine pe aceştia şi denotă grija deosebită care se acordă protecţiei copilului minor, în deplină
concordanţă cu convenţiile internaţionale la care România este parte;
– obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii fiind reciprocă, a accepta opinia în conformitate cu care între părinţi şi copii
există două obligaţii de întreţinere înseamnă că părinţii sunt în acelaşi timp debitori ai unei obligaţii de întreţinere şi creditori
într-o altă asemenea obligaţie;
– a susţine că obligaţia de întreţinere între părinţi şi copiii lor minori nu are caracter reciproc, care ar exista doar în cazul
copiilor majori, înseamnă a nu se ţine seama de prevederile exprese ale Codului familiei. Articolul 106 C. fam. prevede că
„Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moşte-
nire şi la întreţinere”. Corelând această dispoziţie cu caracterul reciproc al vocaţiei succesorale, se desprinde concluzia clară
că şi obligaţia de întreţinere este reciprocă;
– între părinţi şi copii nu poate fi vorba decât de o singură obligaţie de întreţinere; inserarea în Codul familiei a două texte
diferite privitoare la obligaţia de întreţinere denotă grija deosebită care se acordă protecţiei copilului minor, în deplină concor-
danţă cu convenţiile internaţionale la care România este parte.
[483]
A se vedea, în acest sens, AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 281; I. DOGARU,op. cit., p. 175-176.
[484]
Observaţiile şi opiniile enunţate îşi păstrează valabilitatea şi în reglementarea Codului civil, cu precizarea că dreptul la
întreţinere al minorului este reglementat şi într-un articol separat, art. 525 NCC, care completează prevederile art. 499 din
acelaşi cod.
[485]
A se vedea I. ALBU, Dreptul familiei, p. 310; Trib. jud. Braşov, dec. civ. nr. 1/1971, în R.R.D. nr. 11/1972, p. 78; Trib.
Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 82/1991, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1991, p. 50.
[486]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1725/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 45.
[487]
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 522.
[488]
A se vedea SC. ŞERBĂNESCU,op. cit., p. 270; Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec.
nr. 1098/1990, înI. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 38-39.
[489]
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1812/1991, în V. BOGDĂNESCU ş.a., op. cit., p. 213.
[490]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1006/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 58. Această concluzie a practicii
judiciare a fost preluată de legiuitor, astfel că art. 527 NCC prevede că debitorul poate fi obligat la întreţinere, chiar dacă nu
are mijloace, dacă are posibilitatea de a le dobândi.
225
___________________________________________________________________________________________________

Încetarea obligaţiei de întreţinere. Obligaţia de întreţinere încetează când copilul a împlinit 18 ani sau după
împlinirea acestei vârste, la terminarea studiilor. Înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, obligaţia încetează dacă
se dovedeşte că minorul lucrează şi, obţinând venituri îndestulătoare, nu mai este în nevoie sau în cazul în care
debitorul obligaţiei, independent de culpa sa, nu mai are mijloacele materiale necesare şi nici posibilitatea să le
obţină.
Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copii trebuie stabilită de instanţele de judecată în caz de litigiu între
părinţi, chiar dacă părţile nu o cer. Aceasta reprezintă practic singura excepţie de la principiul disponibilităţii
care guvernează procesul civil român. Astfel de situaţii apar în caz de divorţ, în cazul stabilirii filiaţiei, inclusiv a
paternităţii din afara căsătoriei, instanţa fiind obligată să se pronunţe, chiar dacă nu s-a cerut, asupra contribuţiei
fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, de educare şi de învăţătură ale copilului.
Convenţiile care pot interveni între părinţi. Părinţii pot, indiferent dacă sunt divorţaţi sau nu, să se înţeleagă
cu privire la cuantumul pensiei de întreţinere datorate copiilor minori, căci, astfel cum rezultă din art. 499 alin. (4)
NCC, numai în caz de neînţelegere intervine instanţa judecătorească.
Părintele nu poate renunţa la pensia de întreţinere cuvenită copilului, întrucât dreptul nu este al său, ci al
copilului (art. 515 NCC). Totuşi, practica judiciară mai veche, urmând regulile stabilite prin Deciziile de îndrumare
[ ] [ ]
ale Tribunalului Suprem nr. 17/1962 491 şi nr. 12/1973 492 , a decis că părinţii se pot înţelege în sensul scutirii
[ ]
temporare a unuia dintre ei de plata pensiei de întreţinere 493 sau unul să fie obligat la o pensie de întreţinere mai
mică, cu singura condiţie ca instanţa să constate că celălalt părinte este în măsură să îi asigure minorului
condiţiile materiale necesare pentru creştere şi educare.
Părinţii pot conveni, iar instanţa de tutelă poate hotărî ca, pentru motive temeinice, să convertească prestaţiile
periodice ale obligaţiei de întreţinere într-o sumă globală, care să acopere nevoile de întreţinere ale celui
îndreptăţit pe o perioadă mai lungă sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea, în măsura în care
debitorul întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii [art. 533
alin. (3) NCC].

§8. Obligaţia de întreţinere între adoptator şi adoptat

362. Cel mai important efect al adopţiei este încetarea rudeniei fireşti şi naşterea rudeniei civile. Ca urmare,
obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptatori este supusă, prin asimilare, regulilor privind întreţinerea dintre
părinţi şi copii. După încetarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau, după
caz, de la soţul său.

§9. Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, între străbunici şi strănepoţi

363. Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi există în condiţiile stabilite de art. 516
alin. (1) şi art. 519 NCC. Obligaţia de întreţinere a nepoţilor şi strănepoţilor de către bunici şi străbunici are un
caracter subsidiar faţă de aceea a părinţilor, în sensul că ei sunt ţinuţi la prestarea întreţinerii numai dacă părinţii
[494]
sunt decedaţi, dispăruţi sau nu au mijloacele necesare şi nici posibilitatea de a obţine aceste mijloace . Instanţa
de tutelă trebuie să ţină seama la stabilirea cuantumului întreţinerii de faptul că bunicii materni sunt ţinuţi la plata
[495]
întreţinerii în aceeaşi măsură ca şi cei paterni .

§10. Obligaţia de întreţinere între fraţi şi surori

364. Între aceste categorii de rude colaterale există obligaţia de întreţinere, indiferent că sunt rezultaţi din
căsătorie, din afara ei sau din adopţie. Obligaţia este, de asemenea, subsidiară, fraţii aflându-se pe ultimul loc în
ordinea stabilită de lege pentru plata întreţinerii.

§11. Restituirea întreţinerii nedatorate

[491]
Citată supra.
[492]
C.D. 1973, p. 10-13.
[493]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 243/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 48.
[494]
Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 617/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 39 (tatăl îşi satisface serviciul
militar); Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 412/1990, idem, p. 40 (pentru situaţia când părintele este student la cursuri
de zi); Trib. Mun. Bucureşti, s.
a IV-a civ., dec. nr. 1555/1990, idem, p. 40-41 (pentru situaţia în care părintele nu lucrează şi nici nu poate fi găsit la domiciliul
său); Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1437/1992, în I. MIHUŢĂ,Culegere 1992, p. 65-66.
[495]
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2188/1977, în C.D. 1977, p. 119.
226
___________________________________________________________________________________________________

365. Articolul 534 NCC reglementează pentru prima oară în legislaţia noastră restituirea întreţinerii nedatorate.
Această problemă a fost amplu discutată în literatura juridică anterioară, mai ales în cazul admiterii acţiunii în
tăgada paternităţii. Întrucât admiterea acestei acţiuni produce efecte retroactive din momentul naşterii copilului, în
literatura juridică s-a pus problema dacă pensia de întreţinere prestată de soţul mamei anterior tăgăduirii
paternităţii este sau nu supusă restituirii.
O primă opinie conturată în doctrină a concluzionat că pensia de întreţinere prestată anterior tăgăduirii
paternităţii este supusă restituirii, având la bază plata nedatorată, dacă restituirea se cere de la copil, sau
[496]
îmbogăţirea fără cauză, dacă se cere de la mama sau tatăl din afara căsătoriei .
A doua opinie susţine că pensia de întreţinere prestată nu este supusă restituirii, întrucât este vorba despre o
obligaţie cu prestaţie succesivă, iar până la înlăturarea prezumţiei de paternitate soţul mamei are obligaţia legală
[497]
de întreţinere .
[498]
În ceea ce ne priveşte , am fost de părere că, chiar dacă, strict formal, prima soluţie apare ca justificată,
aplicarea ei ar ridica numeroase greutăţi de ordin practic şi ar naşte procese între copil şi părinţi, care nu sunt în
[499]
interesul acestuia . Pentru a se evita astfel de procese, precum şi imposibilitatea de restituire a pensiei fie de
către copil, fie de către mama sau tatăl din afara căsătoriei, care ar putea avea venituri mai mici decât soţul
[500]
mamei, am apreciat că a doua opinie este cea care ar trebui practic aplicată .
Noul Cod civil înlătură orice controversă, prevăzând că, dacă, din orice motiv, se dovedeşte că întreţinerea
prestată, de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, nu era datorată, cel care a executat obligaţia
poate să ceară restituirea de la cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligaţia să o presteze, în
acest din urmă caz pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Legiuitorul a preferat soluţia obligării la restituire, fără
nuanţări şi fără excepţii, reglementând şi obligaţia subsidiară a celui care avea în realitate obligaţia, dacă cel ce a
primit efectiv întreţinerea nu o poate restitui.

- Bibliografie Codruţa Hageanu, Dretul familiei şi actele de stare civilă,

Editura Hamangiu, 2017

- Întrebările recapitulative
- Ce condiţii trebuie să îndeplinească creditorul obligaţiei de întreţinere
- Ce condiţii trebuie să îndeplinească debitorul obligaţiei de întreţinere
- Ordinea în care s edatorează întreţinerea
-

Testul de evaluare sau

6. În ceea ce privește obligația legală de întreținere este adevărat că:

a. Convențiile de renunțare pentru viitor sau pentru tecut la întreținere nu sunt valabile;

[496]
A se vedea P. ANCA, Notă aprobativă la decizia fostului Tribunal regional Suceava
nr. 661/1965, în R.R.D. nr. 5/1967, p. 133-136.
[497]
A se vedea V. PĂTULEA, Notăcritică la aceeaşi decizie.
[498]
AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., ed. a 5-a, p. 183.
[499]
A se vedea I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 346.
[500]
În literatură s-a conturat şi o a treia opinie, rămasă izolată, conform căreia contribuţia de întreţinere trebuie restituită
dacă s-a plătit pe o perioadă cât soţii erau despărţiţi în fapt şi pe baza unei hotărâri judecătoreşti, dar nu şi pentru perioada în
care soţii au continuat să convieţuiască în acelaşi cămin cu copilul, în condiţii proprii relaţiilor de familie (AL. LESVIODAX, op. cit.,
p. 156).
227
___________________________________________________________________________________________________

b. Nu poate fi pretinsă de către o persoană care a ajuns în stare de nevoie din culpa sa;

c. Are caracter reciproc, dar prin excepție poate fi și unilaterală;

d. Ascendentul este obligat la întreținere înaintea descendentului, părinții înaintea fraților și surorilor;

e. Minorul are dreptul la întreținere de la părinții săi pe toată durata minorității, cu condiția să facă
dovada stării de nevoie în care se află.

Corect c

Temă pentru acasă:

Arătaţi în ce condiţii se datorează întreţinerea între foştii soţi.

228