Sunteți pe pagina 1din 57

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE
SECŢIA I CIVILĂ
Trimestrul I - 2015
Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:

Judecător Gheorghe OBERŞTERESCU

Judecător Claudia ROHNEAN

Judecător Florin ŞUIU

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI


Cuprins
§. Drept civil ........................................................................................................................................... 3

1. Autoritate de lucru judecat. Efect ........................................................................................... 3

2. Contract de întreţinere. Înscris sub semnătură privată. Aplicarea legii civile în timp ..... 7

3. Contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995. Nulitate absolută.


Efecte................................................................................................................................................ 10

§. Dreptul familiei ................................................................................................................................ 13

1. Recunoaştere hotărâre străină. Existenţă hotărâre ireconciliabilă dată de o instanţă


română. ............................................................................................................................................ 13

&. Drept procesual civil ...................................................................................................................... 18

1. Acțiune având ca obiect modificarea suprafeței înscrise în cartea funciară. Instanța


competentă ...................................................................................................................................... 18

2. Acțiune având ca obiect nulitatea certificatului de moștenitor. Instanța competentă ... 19

3. Acţiunea în rectificare de carte funciară. Radierea sechestrului asigurator. Instanţa


competentă ...................................................................................................................................... 21

4. Acţiune. Răspunderea civilă pentru malpraxis. Instanţa competentă............................. 25

5. Ajutor public judiciar. Parte care a câștigat procesul. Obligaţie de restituire. Condiţii . 28

6. Cerere de intervenţie în interes propriu. Persoana care poate formula o atare cerere 30

7. Dreptul de proprietate intelectuală. Ordonanţă preşedinţială. Masuri provizorii. Condiţii


32

8. Încheiere de amânare a pronunţării. Redeschidere dezbateri. Recurs împotriva


încheierii ........................................................................................................................................... 37

9. Încheiere de suspendare a judecăţii. Recurs. Motive de nelegalitate ............................ 39

10. Obligaţie de a face. Evaluare. Cale de atac ................................................................... 42

11. Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Hotărâre definitivă. Recurs ............ 44

12. Rolul activ al judecătorului. Limite .................................................................................... 45

13. Teren. Dobândire în baza legilor fondului funciar. Instanţa competentă ................... 53

Pagină 2 din 57
§. Drept civil

1. Autoritate de lucru judecat. Efect

- Codul civil de la 1864: art. 1201

Existenţa triplei identităţi (de cauză, părţi şi obiect) se opune rediscutării unei cereri
identice cu cea anterior soluţionată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 18/R din 20 ianuarie 2015, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 29/A/15.01.2014 Tribunalul Timiş a respins apelul declarat de
pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara
împotriva sentinţei civile nr. 6007/07.05.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că prin sentinţa civilă nr.
6007/07.05.2012, Judecătoria Timişoara a admis acţiunea civilă formulată de
reclamanţii C.I. şi C.S., în contradictoriu cu pârâţii Primarul ca reprezentant al
Primăriei Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi
Municipiul Timişoara prin Primar şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâţii ca, în
baza Legii nr. 85/1992, să încheie cu reclamanţii contractul de vânzare cumpărare cu
privire la imobilul situat în Timişoara, str. D., ap. 25, înscris în CF nr. 4, provenit din
conversia de pe hârtie a CF nr. 2 Timişoara.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între părţi a fost încheiat contractul
de închiriere nr. 1/2000 asupra imobilului menţionat.

De la data încheierii contractului de închiriere, reclamanţii au ocupat în calitate de


chiriaşi apartamentul nr. 25, în legătură cu acest imobil nefiind formulată o cerere de
restituire de către fostul proprietar sau moştenitorii acestora.

Judecătoria a apreciat că în speţă sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile instituite


de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, pentru a le fi recunoscută reclamanţilor
vocaţia la dobândirea în proprietate a locuinţei pe care o ocupă în prezent, în calitate
de chiriaşi, locuinţa fiind construită din fondurile unei unităţi de stat, ocupată de
reclamant din anul 1984, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 şi neavând
natura unei locuinţe de intervenţie, că situaţia locativă a reclamanţilor se circumscrie
sferei de aplicare a textului de lege mai sus enunţat, întrucât aceştia au statutul
juridic al unor chiriaşi, aflându-se în raporturi de locaţiune cu pârâta, că reclamanţii
ocupă spaţiul locativ şi în prezent, fiind astfel demonstrate elementele constitutive ale
raportului juridic de locaţiune.

Pagină 3 din 57
Împotriva sentinţei antemenţionate au declarat apel pârâţii, solicitând admiterea căii
de atac declanşate şi schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii
introductive.

Criticând sentinţa, apelanţii au precizat că prima instanţa s-a referit doar la


prevederile Legii nr. 85/1992, neluând în considerare H.C.L. nr. 459/20.12.2005
privind vânzarea locuinţelor proprietate privată a Primăriei Municipiului Timişoara, act
administrativ de autoritate cu caracter normativ care a intrat în circuitul civil,
producându-şi efectele asupra acelor raporturi juridice pe care le reglementează.

Au învederat că ap. 25 se află în proprietatea Primăriei Municipiului Timişoara -


posesor la localizare, cumpărare, expropriere, unificare, schimb donaţie şi, prin
urmare, aparţine domeniului privat al Consiliului Local al Municipiului Timişoara, care
deţine un drept de proprietate privată asupra acestuia.

Invocând prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, apelanţii au precizat că
imobilul litigios nu a fost repartizat la momentul intrării în vigoare a actului normativ
mai sus citat şi, astfel, nu poate face obiectul unei vânzări, apreciind că, atât timp cât
face parte din proprietatea privată a statului, îi este aplicabil un alt regim juridic.

Apelanţii au considerat că proprietarul poate să înstrăineze aceste imobile, însă nu


este obligat, iar instanţa nu se poate substitui voinţei juridice a vânzătorului,
impunându-i un consimţământ, câtă vreme este necesar consimţământul valabil al
părţii care se obligă, iar pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să fie exprimat
liber si neviciat.

Apelanţii au subliniat că, dacă se manifestă intenţia de vânzare a apartamentului de


către proprietari, iar chiriaşul reclamant îşi exercită dreptul de preemţiune, vânzarea
va trebui să respecte legislaţia în vigoare la momentul perfectării contractului, aşa
cum este reglementat la art. 43 alin. (3) teza I din Legea nr. 10/2001.

Pentru a respinge apelul, tribunalul a reţinut că, atât timp cât pârâtul nu a făcut
dovada că imobilul în litigiu a fost unul naţionalizat - ipoteză în care se impunea
verificarea incidenţei celuilalt act normativ decât Legea nr. 85/1992 invocată de
reclamanţi, respectiv, Legea nr. 112/1995 ce avea a fi obligatoriu coroborată cu
Legea nr. 10/2001 -, iar la termenul de judecată din data de 08.01.2014,
reprezentanta pârâtului a confirmat, la solicitarea instanţei, că imobilul litigios a fost
construit din fondurile statului (neprezentând relevanţă susţinerea apelantului cu
privire la apartenenţa imobilului la domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, ci
interesând, din perspectiva obiectului şi cauzei acţiunii, numai sursa fondurilor cu
care s-a edificat acesta), prezumţia privind dreptul de proprietate al Primăriei
Municipiului Timişoara – ca prim proprietar al imobilului, potrivit CF nr. 4 Timişoara,

Pagină 4 din 57
cu titlu de posesor la localizare, cumpărare, expropriere, unificare, schimb, donaţiune
şi mai apoi, edificare, nu a fost răsturnată.

Altfel spus, instanţa de apel, reţinând că imobilul litigios a fost construit din fondurile
statului ori al unităţilor economice de stat, el devine susceptibil de a fi supus
dispoziţiilor Decretului-lege nr. 61/1990, respectiv, Legea nr. 85/1992, acte normative
ce instituie o obligaţie legală din partea statului, respectiv a unităţilor economice sau
bugetare de stat de a vinde chiriaşilor aceste locuinţe, la solicitarea acestora.

Împotriva deciziei a declarat recurs instituţia pârâtă, solicitând modificarea ei şi a


sentinţei şi, în consecinţă, respingerea acţiunii.

S-a criticat decizia tribunalului pentru aceea că nu s-au avut în vedere decât
dispoziţiile Legii nr. 85/1992, nu şi cele ale H.C.L. Timişoara nr. 459/2005 care
prevăd vânzarea locuinţelor din proprietatea privată a Municipiului Timişoara – şi
neconstruite de stat în sensul legii menţionate –, potrivit preţului pieţii.

Imobilul în discuţie fiind proprietatea privată a Municipiului Timişoara, acesta nu


poate fi obligat să-l vândă decât dacă apreciază că este oportun sau necesar,
instanţa neputându-se substitui voinţei sale juridice.

Examinând decizia atacată, potrivit art. 306 alin. (2) C.pr.civ. prin prisma motivului de
ordine publică invocat în recurs, Curtea a constatat că el este întemeiat pentru
următoarele considerente:

La data de 31.01.2013 când reclamanţii C.I. şi C.S. au înregistrat prezenta acţiune


având ca obiect obligarea pârâţilor la vânzarea locuinţei, fuseseră deja finalizate
două procese între aceleaşi părţi, irevocabil soluţionate prin soluţii de respingere a
unei cereri similare.

În concret, în procesul derulat în dosarul nr. 5208/2004 al Judecătoriei Timişoara,


aceiaşi reclamanţi, în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi au solicitat obligarea acestora
din urmă la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru apartamentul lor,
nr. 25, invocându-se ca temei dispoziţiile Legii nr. 85/1992.

Prin sentinţa civilă nr. 9228/20.10.2004, Judecătoria Timişoara a respins ca


neîntemeiată această acţiune, considerând că nu există dovezi cu privire la
construirea din fondurile statului a acestui imobil, motiv pentru care pârâţii nu pot fi
obligaţi să-şi vândă bunul conform legii pe care s-a întemeiat acţiunea.

Această sentinţă a fost menţinută de Tribunalul Timiş prin respingerea apelului


reclamanţilor, considerându-se ca fiind corectă interpretarea şi aplicarea legii făcute
de instanţa de fond. Din considerentele deciziei civile nr. 851/A/06.12.2005
(pronunţată în dosar nr. 9392/C/2005) a mai rezultat că reclamanţii au invocat, în
Pagină 5 din 57
apel, ca temei de drept al cererii lor, şi dispoziţiile Legii nr. 112/1995, susţinere pe
care instanţa a considerat-o ca inadmisibilă conform art. 294 C.pr.civ.

Această decizie a rămas irevocabilă ca atare în absența exercitării recursului


împotriva ei.

După acest moment, într-un al doilea proces, la data de 14.04.2005, aceiaşi


reclamanţi (împreună şi cu alţii aflaţi în situaţie similară) au cerut instanţei ca pârâtul
Primarul Municipiului Timişoara (împrocesuat în aceeaşi calitate şi în prezentul
dosar), să fie obligat să le vândă apartamentul deţinut cu chirie.

Prin sentinţa civilă nr. 5978/07.06.2005 pronunţată în dosarul nr. 5618/2005,


Judecătoria Timişoara, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor,
considerând că imobilul în discuţie nu face, prin situaţia sa juridică, nici obiectul Legii
nr. 85/1992 (invocată ca temei al acţiunii) dar nici al Legii nr. 112/1995 (adusă în
discuţie de instituţia pârâtă prin întâmpinarea sa).

Această sentinţă a fost menţinută ca atare prin decizia civilă nr. 39/A/16.01.2006
pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 8208/C/2005 şi a rămas irevocabilă prin
neexercitarea recursului.

La data de 04.07.2012, aceiaşi reclamanţi, pentru a treia oară, au chemat în judecată


aceiaşi pârâţi, formulând aceeaşi solicitare de vânzare a locuinţei, această cerere
fiind anulată ca netimbrată prin sentinţa civilă nr. 1452/31.01.2013 pronunţată de
Judecătoria Timişoara în dosar nr. 18061/325/2012.

În aceeaşi zi în care s-a pronunţat această sentinţă, reclamanţii au introdus o nouă


cerere identică, respectiv cea înregistrată în prezentul dosar.

Prezentarea istoricului procedurilor ce au opus părţile în diverse dosare este în


măsură să demonstreze că reclamanţii au formulat în mod repetat aceeași cerere,
dar că doar relativ la cel de-al doilea proces menţionat (soluţionat prin sentinţa civilă
nr. 5978/07.06.2005 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 5618/2005, în
şnur cu decizia civilă nr. 39/A/16.01.2006 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.
8208/C/2005) există autoritate de lucru judecat raportat la cauza de faţă.

Această concluzie este dedusă din împrejurarea că există dovada îndeplinirii tuturor
celor trei condiţii, cumulative şi obligatorii, prevăzute de art. 1201 C.civ. care
caracterizează această instituţie, respectiv identitate de părţi în aceleaşi calităţi
procesuale (adică prin participarea, în numele lor propriu în proces), identitate de
obiect (constând în aceeaşi solicitare, de obligare a instituţiei/instituţiilor pârâte la
încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru apartamentul deţinut de
reclamanţi ca şi chiriaşi) şi identitate de cauză (existenţa unui contract de închiriere

Pagină 6 din 57
în considerarea căruia se pretinde că statul ar avea, potrivit Legii nr. 85/1992 sau
Legii nr. 112/1995, obligaţia de a le vinde locuinţa închiriată).

Existenţa hotărârii judecătoreşti anterioare, de respingere irevocabilă a unei cereri


identice cu cea formulată în cauza de faţă se opune cu efect peremptoriu şi absolut
rediscutării ei şi pronunţării unei soluţii contrare – astfel cum îşi doresc reclamanţii –
şi, aceasta, chiar dacă în situaţia particulară a altor persoane, satisfacerea unei
solicitări similare a fost posibilă (fapt produs mult anterior chiar şi primului proces al
reclamanților, printr-o înţelegere amiabilă).

Pentru aceste considerentele, în baza art. 304, pct. 9 C.pr.civ., Curtea a admis
recursul şi a modificat în tot cele două hotărâri anterioare, cu consecinţa respingerii
acţiunii reclamanţilor.

2. Contract de întreţinere. Înscris sub semnătură privată. Aplicarea legii


civile în timp

- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.: art. 6 alin. (6)
- Codul civil de la 1864: art. 971 alin. (1)
- Legea nr. 114/1996, republicată: art. 101

Articolul 6 alin. (6) din noul Cod civil consacră regula potrivit căreia actele juridice
încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice
decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor, astfel încât dispoziţiile
art. 101 din Legea nr. 114/1996, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
210/2008, referitoare la forma autentică a actelor de înstrăinare a locuinţelor, nu se
aplică unui contract de întreţinere, încheiat anterior, sub forma înscrisului sub
semnătură privată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 80 din 18 februarie 2015, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 309 din 03.12.2014, pronunţată în dosarul nr. 963/290/2013,
Tribunalul Caraş-Severin a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Reşiţa
împotriva Sentinţei civile nr. 264/19.02.2014, pronunţată de Judecătoria Reşiţa în
dosarul nr. 963/290/2013.

În consecinţă, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanţe, prin care s-au dispus
următoarele:a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului
Municipiul Reşiţa, invocată de pârât; a fost admisă acţiunea civilă formulată de
reclamanţii M.I.M. şi M.S. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Reşiţa, prin Primar;
s-a constatat că între reclamanţi şi defunctul B.A. a existat un contract de întreţinere
valabil încheiat la data de 20.01.2002 şi că reclamanţii şi-au executat cu bună
credinţă obligaţia de întreţinere şi că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate

Pagină 7 din 57
asupra cotei de ½ părţi din imobilul situat în Reşiţa, înscris în cartea funciară nr. 31
Reşiţa, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr.50, nr. topografic G.10; prezenta
hotărâre ţine loc de act autentic de întreţinere; reclamanţii au fost autorizaţi să se
adreseze O.C.P.I. Caraş-Severin în vederea intabulării dreptului de proprietate; s-a
luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere considerentele de mai jos.

Sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, dată în conformitate cu probele


aflate la dosar şi dispoziţiile legale în materie.

În ceea ce priveşte motivul de apel invocat de apelantul pârât, privind lipsa calităţii
procesuale pasive, se constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că acesta
are calitate procesuală pasivă faţă de dispoziţiile art. 680 C.civ., art. 477 C.civ., art.
25 din Legea nr. 213/1998.

Astfel, numitul B.A. a decedat la data de 04.04.2002, conform certificatului de deces


seria DR nr. 123191, fără moştenitori, iar pasivitatea pârâtului în demararea
procedurii vacanţei succesorale în vederea emiterii certificatului de vacanţă
succesorală conform Legii nr. 36/1995 - Legea notarilor publici şi a activităţii
notariale, nu justifică menţinerea incertitudinii asupra titularilor dreptului de
proprietate cu privire la cota de ½ părţi din imobilul în litigiu, ce a aparţinut defunctului
B.A..

Conform certificatului de vacanţă succesorală nr. 264/12.12.2014 emis de B.N.P. D.-


T., defunctul B.A. nu a avut moştenitori legali, succesiunea sa fiind declarată
vacantă, urmând a fi culeasă de Statul Român şi prin urmare, apelantul pârât are
calitate procesuală pasivă.

Instanţa de fond în mod corect reţine că între reclamanţi şi defunctul B.A. s-a încheiat
în mod valabil un contract de întreţinere, la data de 20.01.2002, acesta îmbrăcând şi
formă scrisă, prin care defunctul B.A. a transmis dreptul de proprietate asupra cotei
de ½ părţi din imobilul apartament, situat în Reşiţa, înscris în cartea funciară nr.31
Reşiţa provenită din conversia de pe hârtie a CF nr.50, nr. topografic G.10., în
schimbul asigurării întreţinerii şi a suportării cheltuielilor de înmormântare de către
aceştia din urmă.

Faţă de împrejurarea că la momentul încheierii contractului de întreţinere erau în


vigoare dispoziţiile Codului civil din 1864 care nu reglementau contractul de
întreţinere, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 971 C.pr.civ., care reglementează
principiul consensualismului potrivit cărora: ,,în contractele ce au de obiect translaţia
proprietăţii, sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimţământului părţilor…”.

Pagină 8 din 57
Dispoziţiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 210/2008 privind completarea
Legii nr. 114/1996 – Legea locuinţei, care instituie obligativitatea încheierii în formă
autentică a contractelor prin care se transmite dreptul de proprietate asupra
locuinţelor, au intrat în vigoare în cursul anului 2009, ulterior decesului numitului B.A.
şi astfel, prin urmare, acţiunea intimaţilor reclamanţi în mod corect şi legal a fost
admisă şi nu în mod eronat şi nelegal, aşa cum apelantul pârât susţine în apelul
formulat.

Faţă de cele mai sus expuse, ţinând seama de dispoziţiile art. 296 C.pr.civ., instanţa
a respins apelul formulat de apelantul pârât împotriva sentinţei instanţei de fond.

Împotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs pârâtul Municipiul Reşiţa, solicitând


admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii
cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii M.I.M. şi M.S.

Pârâtul recurent şi-a motivat în drept recursul cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9
C.pr.civ., arătând că înscrisul sub semnătură privată intitulat „Contract” din
20.01.2002, trebuia să fie încheiat în formă autentică, pentru a fi înregistrat în CF şi a
fi opozabil terţilor, astfel că este nul.

Astfel, în susţinerea formei autentice a contractului, recurentul a invocat art. 101 din
Legea nr. 114/1996, iar în privinţa opozabilităţii legii noi a invocat art. 6 alin. (6) din
noul Cod civil.

Prin întâmpinare, reclamanţii intimaţi M.I.M. şi M.S. au solicitat respingerea recursului


pârâtului, susţinând că motivul nulităţii înscrisului sub semnătură privată (contractului)
a fost invocat şi în apel, iar Tribunalul a stabilit corect că acest contract nu trebuia
încheiat în formă autentică, întrucât dispoziţiile art. 10 1 din Legea nr. 114/1996
(O.U.G. nr. 210/2008) au intrat în vigoare în 2009, în timp ce contractul s-a încheiat
în 2002.

Prin Decizia civilă nr. 80 din 18 februarie 2015, Curtea de Apel Timişoara a respins
recursul declarat de pârâtul Municipiul Reşiţa împotriva Deciziei civile nr. 309 din
03.12.2014 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.

Pentru a hotărî astfel, examinând decizia atacată în limitele motivelor invocate şi ale
dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C.pr.civ., Curtea a reţinut următoarele:

Contrar susţinerilor pârâtului recurent, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6


alin. (6), ci dispoziţiile art. 6 alin. (2) din noul Cod civil, care declară ferm că „Actele şi
faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în
vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în
vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.”

Pagină 9 din 57
Astfel, în mod corect ambele instanţe au reţinut că la momentul încheierii contractului
de întreţinere sub forma înscrisului sub semnătură privată (20.01.2002) erau în
vigoare dispoziţiile Codului civil de la 1864, care nu reglementa contractul de
întreţinere, fiind incidente dispoziţiile art. 971 C.civ., care consacră principiul
consensualismului, potrivit căruia proprietatea se transmite prin efectul
consimţământului părţilor, aşa încât, contractul încheiat de reclamanţi cu defunctul
B.A. nu este nul, deoarece dispoziţiile O.U.G. nr. 210/2008 privind completarea Legii
nr. 114/1996, care reglementează obligativitatea încheierii în formă autentică a
contractului prin care se transmite dreptul de proprietate asupra locuinţelor, au intrat
în vigoare în cursul anului 2009, iar aceste dispoziţii legale nu pot retroactiva.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a constatat că nu se confirmă susţinerile recurentului


privind interpretarea greşită a actului juridic şi aplicarea greşită a legii, hotărârea
atacată fiind legală, astfel că în baza art. 312 alin. (1) C.pr.civ. a respins recursul
pârâtului.

3. Contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995. Nulitate


absolută. Efecte

- Legea nr. 10/2001 : art. 50

Fostul chiriaş al apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 în baza unui
contract constatat ulterior ca fiind nul absolut are dreptul la restituirea de către stat a
preţului achitat actualizat.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 5/A din14 ianuarie 2015, F.Ş.

Prin acţiunea civilă înregistrată la 15.01.2014 la Judecătoria Timişoara sub nr.


961/325/2014, reclamanţii B.A. şi B.Ş. au chemat în judecată pârâţii Consiliul Local
Timişoara prin Primar şi Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Timiş (ca
reprezentant al Statului Român) şi au solicitat pârâţilor să le plătească preţul de piaţă
actualizat al imobilului din Timişoara, ap. 3, care a făcut obiectul contractului de
vânzare-cumpărare nr. 1/2000, preţ ce urmează a fi stabilit conform standardelor
internaţionale de evaluare, în baza art. 501 din Legea nr. 10/2001.

În motivare au arătat, în esenţă, că locuiesc în imobilul indicat mai sus încă din anul
1983 conform contractului de închiriere nr. 5 din 1983 şi că au cumpărat imobilul în
baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1/2000.

Preţul imobilului a fost stabilit la suma de 121.692.292 lei (ROL), suma fiind achitată
integral.

Pagină 10 din 57
Prin decizia civilă nr. 519/2013, irevocabilă, a Curţii de Apel Timişoara a fost admis
recursul reclamanţilor moştenitori ai fostului proprietar al imobilului, constatându-se
nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului menţionat,
obligându-i pe ei, reclamanţii, să îl lase în deplină proprietate şi liniştită posesie.

S-a reţinut că imobilul în litigiu a fost clasificat încă din 1991 ca monument istoric,
fiind exceptat de la înstrăinare în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Reclamanţii au arătat că se află, după anularea contractului de vânzare-cumpărare,


în situaţia de a fi privaţi de un bun, fiind îndreptăţiţi la o compensaţie în baza art. 50
şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Au mai arătat că, indiferent de motivarea instanţei care a pronunţat hotărârea de


anulare a contractului de vânzare-cumpărare, contractul rămâne încheiat în baza
Legii nr. 112/1995, deşi acesta a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească, şi,
deci, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care reglementează exact această
ipoteză.

La 17.03.2014, reclamanţii au depus la dosar o completare a acţiunii, prin care au


solicitat, în cazul în care instanţa va considera nefondată cererea lor pentru plata
valorii de piaţă a imobilului, să le fie restituit preţul plătit, reactualizat.

În drept, au invocat Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 1/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 9208/17.06.2014, Judecătoria Timişoara a admis excepţia de


necompetenţă materială şi a declinat competenţa soluţionării acţiunii reclamanţilor în
favoarea Tribunalului Timiş.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 95 C.pr.civ., şi


cuantumul pretenţiilor reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1986/10.09.2014, Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Timişoara, prin Primar; a admis
în parte acţiunea reclamanţilor împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prin
DGFP Timiş în reprezentarea Statului Român şi l-a obligat să le plătească preţul
apartamentului în litigiu de 19.606,87 lei (RON), actualizat cu indicele de inflaţie la
data plăţii; a respins în rest pretenţiile reclamanţilor ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în privinţa excepţiei lipsei calităţii
procesual pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara, că, în
conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului
actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost
desființate prin hotărâri judecătorești se face de către Ministerul Finanțelor Publice.

Pagină 11 din 57
Pe fond, a reţinut că în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1/2000,
reclamanții au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 imobilul situat în Timișoara, ap.
3, achitând prețul total de 121.692.692 lei (ROL) constând în preţ efectiv. La acesta
se adaugă dobânda legală achitată de 74.376.000 lei (ROL).

Potrivit sentinței civile nr. 10612 din 09.09.2008 pronunțata în dosarul nr.
3898/30/2006 de către Judecătoria Timișoara, rămasă definitivă si irevocabilă prin
decizia civilă nr. 519 din 03.04.2013 a Curţii de Apel Timişoara, contractul de
vânzare-cumpărare a fost desființat ca fiind nul absolut, imobilul în litigiu fiind restituit
vechiului proprietar tabular deposedat.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată,
proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea
prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive
şi irevocabile au dreptul doar la restituirea preţului actualizat plătit.

În ceea ce privește solicitarea reclamanților de obligare a paratului la restituirea


prețului de circulație al imobilului în temeiul art. 50 alin. (2 1) şi art. 501 din Legea nr.
10/2001, instanța a reţinut că în speță contractul de vânzare-cumpărare al
reclamanților a fost constatat nul absolut pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr.
112/1995, astfel ca reclamanții nu se regăsesc in ipoteza normei juridice invocata ca
temei principal al acțiunii.

Împotriva sentinţei a declarat apel în termenul legal pârâtul Ministerul Finanţelor


Publice, prin DGFP Timiş.

În motivare, a arătat că potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, „Foştii proprietari -
persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în
proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945. cu titlu, şi care
se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie
1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege”.

Prin voinţa legiuitorului, imobilul în care reclamanţii intimaţi au achiziţionat


apartamentul a fost catalogat ca imobil preluat fără titlu, imobilul nefăcând parte din
lista bunurilor culturale comune.

Ca atare, nefiind preluat cu titlu, raportat la prevederile art. 1, foştii proprietari nu pot
beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995; în concluzie, nu
pot beneficia de preţul actualizat al imobilului, întrucât contractul de vânzare-
cumpărare al acestora nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Examinând hotărârea atacată, instanţa a constatat că apelul pârâtului este


neîntemeiat, astfel:

Pagină 12 din 57
Conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost
desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea
preţului plătit actualizat.

Prin decizia civilă nr. 519/3.04.2013 (irevocabilă), pronunţată în dosarul nr.


9628/30/2008, Curtea de Apel Timişoara a constatat nulitatea absolută a contractului
de vânzare-cumpărare nr. 16925/4.10.2000, încheiat între Primăria Timişoara, în
calitate de vânzătoare şi B.Ş. şi B.A., în calitate de cumpărători pentru apartamentul
nr. 3. Ca motiv de nulitate absolută s-a reţinut frauda la lege, respectiv încălcarea art.
10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Prin urmare, situaţia reclamanţilor se încadrează în dispoziţiile art. 50 alin. (2) din
Legea nr. 10/2001, ei având dreptul la restituirea preţului plătit actualizat.

Titlul statului asupra imobilului în litigiu nu face obiectul discuţiei în dosarul de faţă,
acest aspect fiind tranşat în dosarul în care s-a pronunţat decizia civilă nr.
519/3.04.2013 a Curţii de Apel Timişoara.

Relevante în prezentul litigiu sunt dispoziţiile art. 50 alin. ( 2) din Legea nr. 10/2001,
iar nu dispoziţiile Legii nr. 112/1995, cum susţine pârâtul apelant.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 480 alin. (1) C.pr.civ., Curtea a respins
apelul pârâtului.

§. Dreptul familiei
1. Recunoaştere hotărâre străină. Existenţă hotărâre ireconciliabilă dată de
o instanţă română.

- Legea nr. 143/2010 privind noul Cod de procedură civilă, republicat: art. 1096
- Regulamentul (CE) nr. 4/2009 – art. 14 şi art. 24

Hotărârea anterioară pentru stabilirea pensiei de întreţinere pronunţată de o instanţă


din România nu este ireconciliabilă – în sensul dispoziţiilor art. 24 lit. c) din
Regulamentul (CE) nr. 4/2009 – cu hotărârea de divorţ pronunţată în străinătate,
pentru a putea fi astfel refuzată recunoaşterea în România a acesteia din urmă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 38 din 03 martie 2015, C.R.

Prin sentinţa civilă nr. 1015/24.09.2015, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia I Civilă, a


admis în parte cererea de exequator formulată de reclamanta O.I.-M., în
contradictoriu cu pârâtul O.G.

Pagină 13 din 57
A recunoscut de plin drept în România şi a încuviinţat executarea sentinţei nr.
10/2.014 din 11.02.2014 pronunţată de către Judecătoria cu competenţă asupra
cazurilor de violenţă împotriva femeilor Pamplona, Spania, în dosar nr.
0000081/2012, definitivă la 20.03.2014, prin care s-a desfăcut căsătoria încheiată de
părţi la data 29.01.2000 în faţa delegatului de Stare Civilă al Oraşului Bocşa şi
înregistrată cu nr. 8/29.01.2000.

A respins cererea reclamantei privind revenirea la numele avut anterior încheierii


căsătoriei, acela de L. şi a obligat serviciul de stare civilă de a efectua cuvenitele
menţiuni şi modificări în registrul de stare civilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că, căsătoria dintre
reclamanta O.I.-M. şi pârâtul O.G. a fost încheiată la data de 29.01.2000 în faţa
delegatului de stare civilă al Oraşului Bocşa şi înregistrată cu nr…., fiind desfăcută
prin hotărârea de divorţ nr.10/2.014 pronunţată de către Judecătoria cu competenţă
asupra cazurilor de violenţă împotriva femeilor din Pamplona, Spania, în data de
11.02.2014, în dosar nr. 0000081/2012, hotărâre rămasă definitivă la data de
20.03.2014.

Cererea reclamantei O.I.-M., de recunoaştere în România a acestei hotărâri străine


este legală şi întemeiată, având în vedere faptul că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 1095-1096 noul Cod de procedură civilă, respectiv hotărârea a
cărei recunoaştere se solicită se referă la statutul civil al părţilor, este definitivă, iar
între România şi Spania există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor
judecătoreşti.

De asemenea, sentinţa îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.1103 noul Cod de


procedură civilă, pentru a se încuviinţa executarea acesteia.

În ce priveşte cererea reclamantei privind revenirea la numele avut anterior


căsătoriei, acela de L., şi obligarea, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a
hotărârii de recunoaştere, a serviciului de stare civilă de a efectua cuvenitele
menţiuni şi modificări în registrul de stare civilă, prima instanţă a constatat că, prin
hotărârea a cărei recunoaştere este solicitată, s-a dispus desfacerea prin divorţ a
căsătoriei dintre reclamantă şi pârâtul O.G., reclamantei fiindu-i acordată exercitarea
exclusivă a autorităţii părinteşti asupra celor doi copii minori pe nume O.B., născut la
data de 19.04.2003 şi O.A.M., născută la data de 23.07.2009, care i-au fost
încredinţaţi reclamantei spre creştere şi educare. Totodată, reclamantei şi celor doi
minori le-a fost acordat dreptul de folosire a domiciliului familial. Nu s-a fixat un regim
de comunicare şi vizite în favoarea tatălui. În sarcina tatălui şi în favoarea minorilor s-
a fixat plata unei pensii alimentare în sumă de 150 Euro pentru fiecare copil.

Pagină 14 din 57
Hotărârea instanţei străine nu conţine nici o dispoziţie cu privire la numele soţilor
după desfacerea căsătoriei.

Potrivit dispoziţiilor art.1097 C.pr.civ., cu excepţia verificării condiţiilor prevăzute la


art.1095 şi 1096, instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii
străine şi nici la modificarea ei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul O.G., solicitând
schimbarea ei în parte în sensul respingerii cererii de recunoaştere în România şi de
încuviinţare a executării silite a sentinţei nr. 10/11.02.2014 pronunţată de instanţa
specializată din Pamplona – Spania în ceea ce priveşte obligarea sa la plata unei
pensii de întreţinere de 150 euro pentru fiecare copil.

Apelul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ. iar în
fapt pe mai multe argumente de nelegalitate.

În concret, s-a susţinut că anterior pronunţării sentinţei menţionate, reclamanta, cu


rea-credinţă, a promovat şi în România o cerere de acordare a pensiei de întreţinere
pentru copiii rezultaţi din căsătorie, cerere care a fost admisă prin sentinţa civilă nr.
2517/19.11.2013 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosar nr. 2828/290/2013
stabilindu-se în sarcina pârâtului plata a câte 1/6 din veniturile sale lunare cu acest
titlu.

Prin urmare, reclamanta are deja un titlu pe care pârâtul îl execută de bună-voie,
astfel cum rezultă din chitanţele depuse în copie în dosarul de apel.

Recunoscând întreaga hotărâre străină cu includerea şi a dispoziţiei privind obligarea


pârâtului la pensie de întreţinere, acesta consideră că au fost nesocotite dispoziţiile
art. 1096 alin. (1) C.pr.civ. care prevăd că recunoaşterea hotărârii străine poate fi
refuzată dacă – printre altele – procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o
hotărâre – chiar nedefinitivă – a instanţei române sau se află în curs de judecată în
faţa acestora la data sesizării instanţei străine.

Ori, câtă vreme, în cauză, s-a dovedit că pârâtul a fost deja obligat printr-o hotărâre
pronunţată de instanţele naţionale la plata unei pensii de întreţinere pentru copiii săi
nu mai poate fi urmărit încă o dată pentru acelaşi lucru în baza hotărârii ulterioare a
instanţei străine, cu atât mai mult cu cât de circa doi ani pârâtul locuieşte în România
şi realizează venituri în această ţară.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate cât şi din oficiu,
potrivit efectului devolutiv al apelului prevăzut de art. 476 C.pr.civ., sub toate
aspectele temeiniciei şi legalităţii şi pe baza tuturor probelor de la dosar, curtea a
constatat că apelul declarat în cauză este nefondat.

Pagină 15 din 57
Ca urmare a cererii supuse spre soluţionare instanţei, aceasta are obligaţia, conform
art. 22 alin. (1) şi alin. (4) din Codul de procedură civilă, să identifice în mod corect, în
considerarea voinţei reale a părţilor, temeiurile de drept şi de fapt ale demersului lor
pentru a putea face astfel o aplicare adecvată a regulilor de drept specifice litigiului
lor.

În observarea acestor exigenţe, Curtea a constatat că obiectul cererii formulate la


data de 26.06.2014 de reclamanta O.I.-M. l-a constituit solicitarea de recunoaştere în
România a hotărârii de divorţ nr. 10/11.02.2014 pronunţată de Judecătoria din
Pamplona – Spania, specializată în cazuri de violenţă împotriva femeilor, hotărâre ce
a rămas definitivă la data de 20.03.2014.

Cererea sa a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1095 şi urm. C.pr.civ., art.
165-172 din Legea nr. 105/1992, art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 21 din Regulamentul CE
nr. 2201/2003.

Curtea a reţinut că o parte din aceste texte sunt inadecvate cauzei şi că, în raport de
datele concrete ale acesteia, fundamentul legal al cererii se regăseşte exclusiv în
dispoziţiile dreptului comunitar la care face, de altfel, trimitere în mod expres, regula
generală consacrată de art. 1064 C.pr.civ.

În acest sens, s-a reţinut că atât Spania, cât şi România sunt membre ale UE şi că
ambele au semnat şi ratificat instrumentele comunitare menite să reglementeze, de o
manieră unitară, rezolvarea unor multiple probleme printre care şi aceea a facilitării
recunoaşterii şi executării hotărârilor pronunţate sau a actelor emise în diversele
state ale Uniunii, inclusiv în materia obligaţiilor de întreţinere.

Din această cauză, cererii reclamantei nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 1093 şi
urm. C.pr.civ. care se referă doar la situaţia unor documente străine ca cele
menţionate anterior şi care au fost emise într-un stat nemembru al UE.

Cu atât mai puţin îi sunt aplicabile cauzei dispoziţiile Legii nr. 105/1992 care, la data
înregistrării acţiunii la Tribunalul Caraş-Severin (26.06.2014), erau deja abrogate ca
efect al Legii nr. 76/2012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă) şi care, oricum, în cele mai multe aspecte ale sale nu se
mai aplicau încă înainte de acest moment, ca urmare a aplicării regulamentelor
comunitare.

În cauză, fiind vorba despre recunoaşterea unei hotărâri de divorţ pronunţate la data
de 11.02.2014 de o instanţă din Spania – şi care a reglementat şi celelalte raporturi
de ordin personal dintre foştii soţi în legătură cu drepturile şi obligaţiile faţă de copiii
minori rezultaţi din căsătoria lor - rezultă că, în ceea ce priveşte recunoaşterea
dispoziţiilor din sentinţă privitoare la divorţ, sunt aplicabile normele de drept cuprinse
în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 (problemă asupra căreia părţile nu sunt în
Pagină 16 din 57
dezacord) iar, în ceea ce priveşte recunoaşterea dispoziţiilor privind obligaţiile de
întreţinere dintre părinţi şi copii, sunt aplicabile normele de drept consacrate de
Regulamentul (CE) nr. 4/2009 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi
executarea hotărârii şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere.

Incidenţa în cauză a acestui regulament este atrasă nu numai de conţinutul explicit al


materiei obligaţiei de întreţinere cuprinsă în dispoziţia din sentinţa străină pe care
pârâtul o contestă [art. 2 alin. (1) din Regulament] ci şi de data pronunţării acestei
sentinţe (11.02.2014) care se situează în timp după data intrării lui în vigoare (art. 75
şi 78 din acelaşi act normativ).

Fiind astfel evident faptul că problema recunoaşterii dispoziţiilor din sentinţa


pronunţată în Spania referitoare la obligaţia de întreţinere stabilită în sarcina pârâtului
este supusă rigorilor Regulamentului (CE) nr. 4/2009, rezultă că refuzul recunoaşterii
ei nu este permis decât în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de acesta.

Articolul 24 al Regulamentului (CE) nr. 4/2009 face posibil refuzul recunoaşterii unei
hotărâri în materie, pronunţate în străinătate doar atunci când ea ar fi contrară ordinii
publice [lit. a)], în cazul lipsirii pârâtului de posibilitatea de a se apăra împotriva
actului de sesizare a instanţei sau a unui act echivalent, dacă el nu a introdus o
acţiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă [lit. b)], dacă
hotărârea a cărei recunoaştere se solicită este ireconciliabilă cu o hotărâre
pronunţată între aceleaşi părţi în statul membru în care s-a solicitat recunoaşterea [lit.
c)], sau dacă o astfel de hotărâre este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată
anterior într-un stat membru sau într-un stat terţ între aceleaşi părţi într-un litigiu
având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, atunci când hotărârea pronunţată anterior
întruneşte condiţiile necesare pentru recunoaşterea în statul membru în care se
solicită recunoaşterea [lit. d)].

Aliniatul final al art. 24 prevede că o hotărâre care are drept efect modificarea, din
motiv de schimbare a circumstanţelor, a unei hotărâri anterioare cu privire la obligaţii
de întreţinere, nu este considerată drept o hotărâre ireconciliabilă în sensul literei c)
sau d), fiind deci exclus principiul autorităţii absolute a lucrului judecat într-o atare
materie.

Din argumentele expuse de apelant în susţinerea solicitării sale de nerecunoaştere a


dispoziţiei din hotărârea de divorţ privitoare la obligaţia de întreţinere impusă în
sarcina sa rezultă că ipoteza vizată ar fi doar cea prevăzută de art. 24 lit. c) din
Regulamentul (CE) nr. 4/2009 ori, din acest punct de vedere, Curtea a constatat ca
lipsită de fundament această solicitare pentru următoarele considerente:

Hotărârea prin care instanţa din România a obligat pârâtul la plata unei pensii de
întreţinere pentru copiii săi în cotă de câte 1/6 din venitul său net lunar (sentinţa civilă

Pagină 17 din 57
nr. 19.11.2013 a Judecătoriei Reşiţa din dosar nr. 2828/290/2013) a fost pronunţată
anterior celei din străinătate, prin care instanţa spaniolă, la 11.02.2014, a pronunţat
divorţul părţilor şi a reglementat toate aspectele subsidiare privitoare la situaţia
copiilor minori rezultaţi din căsătorie printre care şi acela al obligării pârâtului la
pensie de întreţinere pentru aceştia în sumă de 150 euro pentru fiecare din ei.

Prin însăşi natura sa recunoscută de lege, doctrină şi jurisprudenţă, o hotărâre


pronunţată în materia obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori este
o hotărâre cu caracter provizoriu care-şi produce efecte în timp până la stabilirea,
printr-o eventuală hotărâre de divorţ, a măsurii similare, situaţie care se confirmă şi în
cauza de faţă.

Posibilitatea adoptării unei atare măsuri provizorii este prevăzută în mod explicit de
documentele internaţionale aplicabile în această materie [art. 14 din Regulamentul
(CE) nr. 4/2009 şi art. 6 alin. (2) lit. i) din Convenţia de la Haga din 2007].

Contrar a ceea ce pârâtul apelant susţine, Curtea a constatat că hotărârea anterioară


pentru stabilirea pensiei de întreţinere pronunţată de o instanţă din România nu este,
deci, ireconciliabilă – în sensul dispoziţiilor art. 24 lit. c) din Regulamentul (CE) nr.
4/2009 – cu hotărârea de divorţ pronunţată în străinătate pentru a putea fi astfel
refuzată recunoaşterea în România a acesteia din urmă, aşa cum a solicitat pârâtul.

Pentru toate aceste considerente, cu precizările de rigoare vizând dispoziţiile legale


adecvate aplicabile cauzei de faţă, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de
pârâtul O.G. împotriva sentinţei civile nr. 1015/24.09.2014 pronunţată de Tribunalul
Caraş-Severin – Secţia I Civilă.

&. Drept procesual civil

1. Acțiune având ca obiect modificarea suprafeței înscrise în cartea


funciară. Instanța competentă

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: art. 94 alin. (1) lit. j)
- Înalta Curte de Casație și Justiție – Decizia nr. 32/2008, pronunțată în
interesul legii.

Articolul 94 alin. (1) lit. j) din noul Cod de procedură civilă prevede că judecătoriile
judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei.

Pagină 18 din 57
Acțiunea având ca obiect modificarea suprafeței înscrise în cartea funciară este o
acțiune cu caracter patrimonial, astfel că, în cazul în care obiectul acesteia nu
depășește valoarea de 200.000 lei, competența materială revine judecătoriei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Sentinţa civilă nr. 61/PI din 11 martie 2015, G.O.

Prin sentința civilă nr. 61/PI din 11 martie 2015, pronunțată în dosarul nr.
1589/252/2014, Curtea de Apel Timișoara a stabilit competența de soluționare a
acțiunii formulate de reclamantul M.A.N. și V.S., în contradictoriu cu pârâții Statul
Român reprezentat de comuna Nădrag, W.M. și W.S.D., având ca obiect rectificare
de carte funciară, în favoarea judecătoriei Lugoj.

Pentru a pronunța această sentință, examinând conflictul negativ de competență


intervenit între Judecătoria Lugoj și Tribunalul Timiș, Curtea a reținut că Judecătoriei
Lugoj îi revine competența de soluționare a cauzei pentru argumentele de succed:

Într-adevăr, aşa cum a reţinut şi Tribunalul, în deplină concordanţă cu Decizia nr.


32/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, acţiunea
de faţă, având ca obiect modificarea suprafeţei de teren înscrisă în cartea funciară
de la 306 mp la suprafaţa reală de 524 mp, este o acţiune cu caracter patrimonial,
avându-se în vedere natura juridică a dreptului subiectiv protejat (dreptul de
proprietate), care este un drept real, fiind evaluabilă în bani.

Or, potrivit art. 94 alin. (1) lit. j) din noul Cod de procedură civilă, judecătoriile judecă
orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, astfel că
Judecătoriei Lugoj îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 94 lit. a) şi lit. j) şi art. 135 din noul Cod de
procedură civilă, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Lugoj.

2. Acțiune având ca obiect nulitatea certificatului de moștenitor. Instanța


competentă

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: art. 94 alin. (1) lit. j)
- Înalta Curte de Casație și Justiție – Decizia nr. 32/2008, pronunțată în
interesul legii.

Competența materială de soluționare a acțiunii în nulitate a certificatului de


moștenitor se stabilește în funcție de criteriul valoric prevăzut de art. 94 alin.(1) lit. j).
din noul Cod de procedură civilă, chiar dacă nu este formulat petitul privind
restabilirea situației anterioare.

Pagină 19 din 57
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Sentinţa civilă nr. 60/PI din 11 martie 2015, G.O.

Prin Sentinţa civilă nr. 4632 din 15.10.2014, pronunţată în dosarul nr.
27191/211/2013, Judecătoria Arad a admis excepţia necompetenţei materiale a
Judecătoriei Arad, invocată de către instanţă, şi a declinat competenţa de
soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta B.L. în contradictoriu cu pârâtul
V.K.J., având ca obiect anulare act, în favoarea Tribunalului Arad.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria a reţinut următoarele:

Cererea dedusă judecăţii este una în constatarea nulităţii certificatului de moştenitor,


fără însă a se solicita şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, caz în care, deşi în
cuprinsul certificatului de moştenitor este stabilită masa succesorală, ceea ce se
contestă în fapt este numai calitatea de moştenitor a pârâtului, astfel că actul ce se
solicită a fi anulat nu poate fi calificat ca act patrimonial în sensul dispoziţiilor art. 3
alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

Prin urmare, instanţa apreciază că cererea dedusă judecăţii nu este dată prin lege
specială judecătoriei, că nu se încadrează la niciunul din cazurile expres enumerate
de art. 94 C.pr.civ., astfel că în baza art. 95 alin. (1) C.pr.civ., conform căruia
tribunalul judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date de lege în
competenţa altor instanţe, tribunalului îi revine competenţa de soluţionare a acesteia,
motiv pentru care în baza art. 132 alin. (3) C.pr.civ. şi-a declinat competenţa în
favoarea secţiei civile a acestuia.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2015, pronunţată în dosarul nr. 27191/211/2013,


Tribunalul Arad a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Arad,
invocată din oficiu, şi a declinat în favoarea Judecătoriei Arad competenţa de
soluţionare a acţiunii formulată de reclamanta B.L. în contradictoriu cu pârâtul
V.K.J., fiind înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara pentru soluţionarea conflictului
negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:

Conform art. 94 lit. i) din noul Cod de procedură civilă, cererile de împărţeală
judiciară indiferent de valoare, se soluţionează de Judecătorie în prima instanţă, iar
conform art. 105 noul Cod de procedură civilă nu derogă de la art. 94 pct. 1 lit. i). Din
coroborarea celor două articole, rezultă că sunt supuse criteriului valoric toate
cererile provenind din succesiune, cu excepţia celor de împărţeală judiciară, care
indiferent de valoare sunt de competenţa Judecătoriei. Chiar dacă în această cauză
nu s-a cerut şi repunerea în situaţia anterioară, finalitatea anulării certificatului de
moştenitor nu poate fi decât în situaţia anterioară. Astfel, toată acţiunea derivând
dintr-o succesiune fiind supuse criteriului valoric, fiind aplicabile dispoziţiile art. 94 lit.
Pagină 20 din 57
j) din noul Cod de procedură civilă ”orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de
până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau
neprofesionişti”, iar cele două garnituri de mobilă care se regăsesc în cele două
certificate de moştenitor sunt sub această valoare.

Prin Sentința civilă nr. 60/PI din 11 martie 2015, Curtea de Apel Timișoara a stabilit
competența de soluționare a acțiunii civile formulată de reclamanta B.L., în
contradictoriu cu pârâtul V.K.J., favoarea Judecătoriei Arad.

Pentru a hotărî astfel, examinând conflictul negativ de competență ivit între


Judecătoria Arad și Tribunalul Arad, Curtea a apreciat că Judecătoriei Arad îi revine
competența de soluționare a cauzei, pentru argumentele de mai jos.

Acţiunea de faţă are ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatelor de


moştenitor nr. 176/1998 şi nr. 59/06.03.2000, iar conform art. 105 din noul Cod de
procedură civilă acţiunile din materia moştenirii sunt supuse criteriului valoric.

Cu alte cuvinte, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 32/2008, pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, acţiunea este o acţiune patrimonială,
întrucât tinde la constatarea nulităţii absolute a unor acte juridice privind drepturile
patrimoniale, chiar dacă nu este formulat petitul accesoriu privind restabilirea
situaţiei anterioare.

Prin urmare, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. j) din noul Cod de
procedură civilă, potrivit cărora judecătoriile judecă în primă instanţă „orice alte
cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de
calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”, în condiţiile în care cele două
garnituri de mobilă ce compun masa succesorală, evidenţiate în certificatele de
moştenitor, nu depăşesc valoarea de 200.000 lei.

În virtutea acestor considerente, în baza art. 135 şi 136 din noul Cod de procedură
civilă, Curtea a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea
Judecătoriei Arad.

3. Acţiunea în rectificare de carte funciară. Radierea sechestrului


asigurator. Instanţa competentă

- Codul de procedură penală de la 1968 : art. 163 alin. (1)


- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: art. 94 alin. (1) lit. e)

Potrivit art. 163 alin. (1) din Codul de procedură penală de la 1868 „Măsurile
asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată
şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi
imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune,
precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii” iar conform art. 94 alin. (1)

Pagină 21 din 57
lit. e) din noul Cod de procedură civilă judecătoriile judecă în primă instanţă (…)
cererile referitoare la (…) alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege,
stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească”.

Rezultă, aşadar, că în sfera sintagmei „limitări ale dreptului de proprietate” intră şi


măsura sechestrului asigurător, astfel încât judecătoriei îi revine competenţa
materială de soluţionare a acţiunii în rectificare de carte funciară, în sensul radierii
sechestrului asigurător.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Sentinţa civilă nr. 74/PI din 19 martie 2015, G.O.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 26360/325/2014 din
02.09.2014, reclamantul B.F.-C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia
Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, rectificarea înscrierii de sub B3
din C.F. 403298-C1-U6 Timişoara cu nr. top 29332/IV în sensul radierii Ordonanţei
nr. 119/P/2011 din 24.01.2012 emisă de P.I.C.C.J.- Direcţia Naţională Anticorupţie
Timişoara prin care a fost notat sechestrul asigurator asupra imobilului înscris în
această carte funciară.

In drept au fost invocate dispoziţiile art. 908 pct. 3 C.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 15129 din 11.11.2014, pronunţată în dosarul nr.
26360/325/2014, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei sale
materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul
B.F.-C. împotriva pârâtei DNA- Serviciul Teritorial Timişoara în favoarea Tribunalului
Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria a reţinut următoarele:

Conform art. 95 pct. 1 C.pr.civ. tribunalul este instanţa cu plenitudine de competenta,


judecând toate cererile care nu au fost date prin lege in competenta unei alte
instanţe.

Prezenta acţiune, având ca obiect rectificarea notă în cartea funciară, nu este


evaluabila în bani, nu este prevăzută nici de art. 94 C.pr.civ., nici de art. 907-911
C.civ. si nici de o altă lege specială ca fiind de competenţa materiala a judecătoriei,
astfel încât, raportat la art. 95 pct. 1 C.pr.civ., instanţa competentă material să
soluţioneze cauza este tribunalul.

Prevederile legale care stabilesc competenta materiala a instanţelor judecătoreşti,


când procesul este de competenta instanţei de alt grad, sunt de ordine publică, de
strictă interpretare si aplicare conform dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2 C.pr.civ.,
motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C.pr.civ., instanţa a admis

Pagină 22 din 57
excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Timisoara, invocată din oficiu şi, în
temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C.pr.civ., a dispus declinarea
competentei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 301 din 12.02.2015, pronunţată în dosarul nr. 26360/325/2014,
Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu,
şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara,
trimiţând cauza la Curtea de Apel Timişoara pentru soluţionarea conflictului negativ
de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a avut în vedere argumentele de mai


jos:

În susţinerea cererii sale reclamantul a arătat faptul că a devenit proprietarul bunului


menţionat prin cumpărare la licitaţie publică, în baza actului de adjudecare emis la 14
noiembrie 2013, în dosarul execuţional nr. 34/2013 al. BEJ F.V.F.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 908 alin. (1), pct. 3 din noul Cod civil,
conform cărora: „(1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări
sau înscrieri provizorii, dacă: (…); 3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a
dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut
înscrierea”.

Potrivit art. 908 alin. (2) din noul Cod civil: „(2) Rectificarea înscrierilor în cartea
funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţia autentică notarială a
titularului dreptului ce urmează a fi radiat sau modificat, fie, în caz de litigiu, prin
hotărâre judecătorească definitivă.”

De asemenea, art. 908 alin. (4), teza I-a din noul Cod civil prevede că: „Acţiunea în
rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, după ce a fost admisă
acţiunea de fond, când este cazul.”

Tribunalul a reţinut că atunci când rectificarea are loc pe cale amiabilă sau separat şi
ulterior admiterii acţiunii de fond, cererea de rectificare are un caracter necontencios.

Totodată, tribunalul a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat cererea şi pe dispoziţiile


art. 774 din noul Cod de procedură civilă, conform cărora:

„Prin adjudecare, cumpărătorul devine, de la data predării, proprietarul bunului


adjudecat, liber de orice sarcini, care se strămută de drept asupra preţului plătit, în
afară de cazul în care adjudecatarul ar fi de acord să fie menţinute sau vânzarea s-a
făcut în condiţiile art. 768 alin. (6).”

Pagină 23 din 57
Interpretând acest text legal, tribunalul a reţinut că, în cazul adjudecării, proprietatea
se strămută de drept în favoarea adjudecatarului, fără a fi necesar consimţământul
fostului proprietar sau a altei persoane şi fără a fi necesară formularea unei acţiuni în
instanţă.

Şi într-o asemenea situaţie, cererea de rectificare are caracter necontencios.

Or, în materie de rectificări necontencioase există dispoziţii legale speciale, respectiv


cele ale Legii nr. 7/1996, dispoziţii aplicabile potrivit principiului „specialia generalibus
derogant”.

Astfel, art. 28 – 31 din actul normativ menţionat reglementează o procedură


administrativă, înaintea biroului de carte funciară, urmată de formularea unei plângeri
în faţa judecătoriei, în caz de nemulţumire.

Cu alte cuvinte, cererea necontencioasă de rectificare de carte funciară este de


competenţa judecătoriei, iar nu a tribunalului, în primă instanţă.

Faptul că reclamantul a apelat direct la procedura judiciară nu înlătură aplicarea


normelor legale de competenţă materială, care sunt de ordine publică.

Mai mult, potrivit art. 94 lit. e) din noul Cod de procedură civilă prevede că:„
Judecătoriile judecă: (1) în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este
evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (…); e) cererile referitoare la (…) alte
limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe
cale judecătorească”.

Ori, instituirea sechestrului asigurator are ca efect limitarea dreptului de proprietate,


mai exact a atributului de dispoziţie.

Astfel, art. 163 alin. (1) din Codul de procedură penală de la 1968 prevede că:

„Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de


judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor
mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin
infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.”

Sintetizând, tribunalul a reţinut că soluţionarea prezentei cereri de rectificare a cărţii


funciare este de competenţa judecătoriei în primă instanţă.

În consecinţă, tribunalul a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din


oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei
Timişoara.

Pagină 24 din 57
Prin sentinţa civilă nr. 74 din 19 martie 2015, Curtea de Apel Timişoara a stabilit
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Pentru a pronunţa această hotărâre, examinând conflictul negativ de competenţă ivit


între cele două instanţe, Curtea a reţinut că în mod corect Tribunalul a interpretat
dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. e) din noul Cod de procedură civilă şi a declinat în
favoarea Judecătoriei Timişoara competenţa de soluţionare a acţiunii de faţă având
ca obiect rectificare de carte funciară, în sensul radierii din cartea funciară a
Ordonanţei nr. 119/P/2011 emisă de pârâtă, prin care a fost instituit sechestrul
asigurător, câtă vreme textul de lege mai sus menţionat prevede în mod expres că
Judecătoriile judecă în primă instanţă cererile referitoare la „ (...) alte limitări ale
dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale
judecătorească”.

Or, măsura sechestrului asigurător se circumscrie, în mod evident, sferei sintagmei


„limitări ale dreptului de proprietate”, în sensul că limitează dreptul de dispoziţie
asupra imobilului.

Prin urmare, în baza art. 135 şi 136 din noul Cod de procedură civilă, Curtea a stabilit
competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara .

4. Acţiune. Răspunderea civilă pentru malpraxis. Instanţa competentă

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 94 alin. (1) pct.
4
- Legea nr. 95/2006 : art. 676

Articolul 94 alin. (1) pct. 4 din noul Cod de procedură civilă prevede că judecătoriile
judecă „orice alte cereri date prin lege în competenţa lor”, iar art. 676 din Legea nr.
95/2006 stabileşte că „Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute de
prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de
malpraxis reclamat”.

Prin urmare, textele legale mai sus menţionate conferă judecătoriei competenţa
materială exclusivă în materia răspunderii civile pentru malpraxis.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Sentinţa civilă nr. 32/PI din 11 februarie 2015, G.O.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, la


data de 19.08.2014, sub nr. 24963/325/2013, reclamantul O.D.M., în contradictoriu
cu pârâţii T.D.C. şi Centrul Medical Judeţean al Ministerului Afacerilor Interne, a
solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate situaţia de malpraxis
asupra sa şi să oblige pârâţii la plata unor daune morale de 225.000 lei.

Pagină 25 din 57
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 58, art. 252 - 255 C.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 14840/04.11.2014, raportat la prevederile art. 132 C.pr.civ.,
coroborat cu art. 94 C.pr.civ. şi art. 95 C.pr.civ., Judecătoria a admis excepţia de
necompetenţă materială a Judecătoriei Timişoara şi a declinat în favoarea
Tribunalului Timiş, competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul
O.D.M., reţinând următoarele:

În temeiul dispoziţiilor art. 248 C.pr.civ. instanţa se va pronunţa mai întâi asupra
excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în
parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, aşa încât
instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei necompetenţei materiale a
Judecătoriei Timişoara.

Potrivit art. 95 pct. 1 C.pr.civ., Tribunalul judecă în primă instanţă toate cererile care
nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.

Articolul 94 C.pr.civ., care reglementează în mod expres cazurile care atrag


competenţa judecătoriei, prevăd expres la lit. j) că va judeca cererile evaluabile în
bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor.

În cauza de faţă pretenţiile formulate sunt peste 200.000 lei.

La data de 16.12.2014, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 119/21.01.2015, pronunţată în dosarul nr. 24963/325/2014,


Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat în
favoarea Judecătoriei Timişoara competenţa de soluţionare a prezentei cereri de
chemare în judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 676 din Legea nr. 95/2006, instanţa competentă să
soluţioneze litigiile având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale pentru
malpraxis este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de
malpraxis reclamat.

Prin textul de lege menţionat se instituie o competenţă materiala şi teritoriala speciala


de soluţionare a răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte actul medical de
malpraxis, care înlătură competenta de drept comun raportata la criteriul valoric
prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. j) din noul Cod de procedură civilă, întrucât norma
speciala are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generala,
conform principiului specialia generalibus derogant. (în acest sens, s-a statuat recent
prin Decizia nr. 578 din 19 februarie 2014 pronunţată în recurs de Secţia I civila a
Pagină 26 din 57
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect daune materiale şi morale în
temeiul Legii nr. 95/2006).

Aceasta concluzie reiese atât din interpretarea literala a textului de lege menţionat,
cât şi din succesiunea textelor de lege, întrucât art. 676 este cuprins în Capitolul 7 al
legii, intitulat Dispoziţii finale, vizând astfel toate litigiile reglementate, după cum se
menţionează în mod expres, altfel spus inclusiv ipoteza în care reclamantul se
adresează în mod direct instanţei pentru stabilirea cazului de malpraxis şi antrenarea
răspunderii civile delictuale, fără parcurgerea fazei prealabile prevăzute de Capitolul
6 din lege; de altfel, pentru identitate de raţiune, se impune aceeaşi soluţie.

Pentru aceste considerente, admiţând excepţia de necompetenţă materială a


Tribunalului Timiş, invocată, din oficiu, şi declinând competenţa de soluţionare a
cererii de fata, în favoarea Judecătoriei Timişoara, tribunalul a constatat ivit conflictul
negativ de competenta, motiv pentru care, în temeiul art.133 pct. 2 C.pr.civ. şi art.
135 alin. (1) C.pr.civ., a sesizat Curtea de Apel Timişoara, Secţia civila, în vederea
soluţionării conflictului de competenţă, cu consecinţa suspendării judecăţii cauzei de
faţă potrivit art. 134 alin. (1) C.pr.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 32/PI din 11 februarie 2015, pronunţată în dosarul nr.
24963/325/2014, Curtea de Apel Timişoara a stabilit competenţa de soluţionare a
cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul O.D.M., în contradictoriu cu
pârâtul T.D.C. şi Centrul Medical Judeţean Timiş al Ministerului Afacerilor de Interne,
în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere argumentele de mai jos.

Într-adevăr, noul Cod de procedură civilă modifică fundamental regulile referitoare la


competenţa de drept comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, astfel
încât competenţa Tribunalelor devine una generală iar Judecătoria devine una de
excepţie, competenţa ei fiind strict limitată la materiile expres prevăzute de lege.

Astfel, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor intră numai cererile


menţionate într-o enumerare limitativă în cuprinsul art. 94 alin. (1) pct. 1 lit. a) – j) din
noul Cod de procedură civilă, însă prin dispoziţiile art. 94 alin. (1) pct. 4 din noul Cod
de procedură civilă se conferă judecătoriilor şi o competenţă materială exclusivă în
anumite materii, date prin lege în competenţa lor.

Or, dispoziţiile noului Cod de procedură civilă [art. 94 alin. (1) pct. 1 lit. a) - j)] privind
competenţa materială a judecătoriei sunt norme generale în raport cu dispoziţiile art.
676 din Legea nr. 95/2006, care sunt norme speciale, potrivit cărora „Instanţa
competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a
cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”.

Pagină 27 din 57
Aşa fiind, în baza art. 135 din noul Cod de procedură civilă, Curtea a stabilit
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

5. Ajutor public judiciar. Parte care a câștigat procesul. Obligaţie de


restituire. Condiţii

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 : art. 502

Beneficiarul ajutorului public judiciar care a dobândit irevocabil bunuri ori drepturi de
creanţă a căror valoare depăşeşte de 10 ori ajutorul acordat va fi obligat să restituie
acest ajutor.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 9 din 15 ianuarie 2015, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 897/A/09.10.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar


nr.10.661/325/2010, s-a admis apelul declarat de către reclamanta F.E., împotriva
sentinţei civile nr. 4496/24.02.2011 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul
nr. 10661/325/2010 în contradictoriu cu pârâţii C.L.M.T. ş.a.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că s-a admis acţiunea formulată de
reclamantă F.E., s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate
asupra imobilului teren situat în Timişoara, identificat topografic în CF 4 Timişoara
(provenită din conversia pe hârtie a CF 2 Timişoara) sub nr. 2/2 în întindere de 830
m. p. şi s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului
supra individualizat.

S-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei


edificată pe teren cu titlu de edificare şi accesiune imobiliară artificială şi s-a dispus
înscrierea dreptului de proprietate asupra construcţiei astfel cum a fost identificată
prin raportul de expertiză în construcţii ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

A fost obligată apelanta-reclamantă la plata către stat a sumei de 9918,75 lei cu titlu
de cheltuieli de judecată avansate de către cel din urmă în condiţiile art. 502
apartenent O.U.G. nr. 51/2008 modificată, la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa de apel a reţinut că, întrucât


reclamanta F.E. a beneficiat pe durata soluţionării litigiului, în cele două faze
procesuale (fond şi apel), de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxelor
judiciare de timbru, a timbrului judiciar şi a onorariului expertului topograf, iar, pe de
altă parte, prin hotărâre va dobândi un imobil (teren şi casă) pe care l-a evaluat la
30.000 de euro (ceea ce în echivalent lei, la data dobândirii - 9.10.2014, la cursul
oficial BNR de 1 euro - 4,4061 lei, înseamnă 132.183 lei), tribunalul a făcut aplicarea
dispoziţiilor art. 50 ind. 2 din OUG nr. 51/2008 („În situația în care, prin hotărâre
judecătoreasca definitiva si irevocabila, beneficiarul ajutorului public dobândește
Pagină 28 din 57
bunuri sau drepturi de creanță a căror valoare, respectiv cuantum, depăşeşte de 10
ori cuantumul ajutorului public acordat, acesta este obligat sa restituie ajutorul
public….”) şi a obligat-o la plata către stat a sumei de 9918,75 lei cu titlu de cheltuieli
de judecată avansate de către cel din urmă la data rămânerii irevocabile a hotărârii
(suma fiind alcătuită din: 4173 lei taxa judiciară de timbru aferentă cererii introductive;
2090,5 lei taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar aferente căii de atac a apelului,
1045,25 lei taxă judiciară de timbru aferentă cererii de repunere pe rol a cauzei
suspendată în apel şi, respectiv, 420 lei onorariu expert topograf).

Împotriva deciziei civile au declarat recurs în termen legal reclamanta şi pârâtul M.T.

Reclamanta a solicitat modificarea în parte a deciziei civile, doar cu privire la


cheltuielile de judecată, care, în opinia sa, ar trebui suportate de partea căzută în
pretenţii. Sub acest aspect, a susţinut că tribunalul a făcut o greşită interpretare şi
aplicare a dispoziţiilor art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008, care nu are aplicabilitate,
întrucât art. 18 din acelaşi text normativ stipulează că „ cheltuielile pentru care partea
a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi
puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea căzută
în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume.” Acest articol se
coroborează de altfel, cu dreptul comun, respectiv art. 274 alin. (1) C.pr.civ., care
stipulează că „ partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească
cheltuielile de judecată.”

În raport de aceste considerente, reclamanta a susţinut că soluţia tribunalului privind


cheltuielile de judecată este inechitabilă, întrucât transformă procedura ajutorului
public judiciar într-o procedură temporar favorabilă pentru parte, dar în final
dezavantajoasă. În concret, a arătat că în situaţia în care partea nu ar fi beneficiat de
ajutor public judiciar, cheltuielile de judecată ar fi fost stabilite de instanţă în sarcina
părţii adverse, ca parte căzută în pretenţii, conform dreptului comun – art. 274
C.pr.civ.

Or, în speţă, faptul că aceste cheltuieli au fost puse în sarcina reclamantei, deşi
pretenţiile ei au fost admise în totalitate, reprezintă o inechitate de tratament a
persoanelor care au beneficiat de ajutor public judiciar în raport cu cele care nu au
beneficiat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Pârâtul recurent M.T. a solicitat modificarea în tot a deciziei civile în sensul


respingerii apelului şi menţinerea ca legală a sentinţei civile care a respins acţiunea
civilă pentru uzucapiune.

Examinând recursurile prin prisma celor invocate, raportat la obiectul cauzei, temeiul
de drept indicat şi actele depuse în susţinere, Curtea a reţinut următoarele:
Pagină 29 din 57
În prealabil, pe cale de excepţie, conform art. 137 alin. (1) C.pr.civ. raportat la art. 20
alin. (3) din Legea nr. 146/1997, constatând că pârâtul recurent, deşi legal citat, nu s-
a conformat dispoziţii instanţei de a achita taxa judiciară de timbru de 2090,5 lei şi 5
lei timbru judiciar, Curtea a anulat ca netimbrat recursul pârâtului.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei, care susţine greşita soluţionare a petitului


privind cheltuielile de judecată, Curtea a reţinut că tribunalul a făcut o corectă
interpretare şi aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 50 2 din O.U.G. nr. 51/2008 care, în
termeni imperativi, arată că „în situaţia în care, prin hotărâre judecătorească definitivă
şi irevocabilă, beneficiarul ajutorului public dobândeşte bunuri sau drepturi de
creanţă a căror valoare depăşeşte de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat,
acesta va fi obligat să restituie ajutorul public.”

În speţă, prin hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş, reclamanta a dobândit în


proprietate prin uzucapiune suprafaţa de teren intravilan de 830 mp. şi un drept de
proprietate prin edificare şi accesiune imobiliară asupra construcţiei edificată pe
acest teren.

Prin urmare, sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 50 2 din O.G. nr. 51/2008, în
sensul că, deşi în cursul procesului, reclamanta a beneficiat de dispoziţiile art. 6 şi
art. 8 din O.U.G. nr. 51/2008, cum prin hotărârea pronunţată a dobândit în proprietate
bunuri cu o valoare ce depăşeşte de 10 ori valoarea ajutorului acordat, ea va fi
obligată să restituie cuantumul acestui ajutor.

Invocarea de către reclamantă a incidenţei prevederilor art. 274 alin. (1) C.pr.civ. este
nefondată, întrucât acest text de lege reprezintă dreptul comun în materie, or, în
speţă, faţă de situaţia beneficiului acordat reclamantei în temeiul art. 8 din O.G. nr.
51/2008, corect au fost aplicate dispoziţiile art. 502 din acelaşi act normativ, care
reprezintă normă specială.

În plus, reclamanta are posibilitatea legală de a-şi recupera cheltuielile de judecată


ocazionate de proces, pe cale separată, după achitarea efectivă a acestora.

6. Cerere de intervenţie în interes propriu. Persoana care poate formula o


atare cerere

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 61, art. 92, art.
93, art. 192 alin. (1)

Persoana introdusă de instanţă în cauză nu mai poate formula o cerere de


intervenţie în interes propriu în acelaşi proces.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 21 din 11 februarie 2015, F.Ş.

Pagină 30 din 57
Prin cererea înregistrată la 16.01.2014 Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a
solicitat în baza art. 92 C.pr.civ., art. 245 alin. (1) lit.c1) C.pr.pen. şi având în vedere
Decizia nr. 2/2011 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii ca
instanţa să aprecieze asupra oportunităţii anulării adeverinţelor nr. 4174 şi nr. 5314
eliberate de Primăria P. şi a actelor subsecvente.

La termenul de judecată din 14.05.2014, în baza art. 78 alin. (2) C.pr.civ. instanţa a
admis cererea de introducere în cauză şi a SC F.S. SA P., această parte fiind citată
în calitate de pârâtă.

La termenul de judecată din 29.10.2014, SC F.S. SA P. a formulat cerere de


intervenţie principală prin care a solicitat anularea, în mod suplimentar, a unor alte
acte invocând, în esenţă, că, prin existenţa lor, acestea sunt de natură să o
prejudicieze.

Prin încheierea dată în şedinţa publică din 10.12.2014 instanţa a constatat că, din
eroare, numita SC F.S. SA P. a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă şi
raportat la faptul că aceasta pretinde că este titulara dreptului invocat în cauză, în
temeiul art. 442 raportat la art. 93 din noul Cod de procedură civilă, a schimbat
calitatea acestei părţi din pârâtă în reclamantă.

Prin aceeaşi încheiere, instanţa a respins ca inadmisibilă, în baza art. 64 alin. (2)
raportat la art. 61 C.civ., cererea de intervenţie în interes propriu formulată, întrucât
titulara acesteia este deja parte în proces, cererea de intervenţie voluntară fiind
exclusiv la dispoziţia terţilor în proces.

Împotriva încheierii a declarat apel SC F.S. SA P. care a criticat-o pentru


netemeinicie şi nelegalitate, solicitând desfiinţarea ei şi admiterea în principiu a
cererii de intervenţie formulată; a învederat că, întrucât cererea de intervenţie a fost
formulată anterior punerii în discuţie a introducerii sale în cauză alături de Ministerul
Public, instanţa era ţinută să se pronunţe cu prioritate asupra cererii astfel formulate,
cerere ce-i conferea calitate procesuală, introducerea sa în cauză în calitate de
reclamant rămânând fără obiect.

Apelul nu a fost motivat în drept.

Examinând apelul prin prisma criticilor apelantei şi în baza art. 477, art. 478, art. 479
alin. (1) C.pr.civ., instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 192 alin. (1) C.pr.civ., „Pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale
legitime, orice persoană se poate adresa justiţiei prin sesizarea instanţei competente
cu o cerere de chemare în judecată. În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea
instanţei poate fi făcută şi de alte persoane sau organe”.

Pagină 31 din 57
În aplicarea acestei norme, art. 92 C.pr.civ. dispune că „Procurorul poate porni orice
acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum
şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”, situaţie în care titularul dreptului va fi
introdus în proces (art. 93 C.pr.civ.) în calitate de reclamant.

Câtă vreme, în litigiul de faţă, Parchetul a sesizat instanţa în condiţiile celor statuate
prin Decizia nr. 2/2011 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii,
respectiv a formulat prezenta acţiune pentru ca instanţa să se pronunţe asupra
oportunităţii desfiinţării unor înscrisuri atunci când acţiunea penală s-a stins în faza
de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată, iar înscrisurile, prin
existenţa lor, ar fi de natură să aducă atingere drepturilor apelantei, instanţa de apel
apreciază că nu doar că în mod legal a fost introdusă în cauză această societate ci,
faţă de caracterul imperativ al art. 93 C.pr.civ. („…titularul dreptului va fi introdus în
proces...),împrocesuarea sa era obligatorie.

Este nerelevantă împrejurarea că societatea apelantă a fost introdusă în cauză în


calitate de pârâtă şi citată ca atare la termenul de judecată din 25.06.2014, câtă
vreme, la termenul de judecată din 10.12.2014, instanţa, făcând aplicarea
dispoziţiilor art. 442 C.pr.civ.,a îndreptat eroarea materială strecurată în încheierile de
şedinţă anterioare şi a atribuit societăţii astfel introdusă în cauză calitatea de
reclamantă.

În continuare,instanţa reţine că, potrivit art. 61 C.pr.civ., oricine are interes poate
interveni într-un proces care se judecă între părţile originare.

Or, cum conform celor mai sus-arătate, apelanta a dobândit calitatea de „parte
originară” în sensul acestei norme, în mod corect a reţinut prima instanţă că, dată
fiind calitatea procesuală a acesteia de reclamantă, societăţii comerciale nu i se
poate recunoaşte calitatea de intervenientă.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. (1) C.pr.civ., instanţa a
respins apelul declarat de SC F.S. SA P. împotriva încheierii din 10.12.2014
pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 429/30/2014.

7. Dreptul de proprietate intelectuală. Ordonanţă preşedinţială. Masuri


provizorii. Condiţii

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 978 alin. (1) şi
alin. (2)

Articolul 978 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă prevede că: „Dacă titularul
dreptului de proprietate intelectuală sau orice altă persoană care exercită dreptul de
proprietate intelectuală cu consimţământul titularului face dovada credibilă că
Pagină 32 din 57
drepturile sale de proprietate intelectuală fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau
iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat,
poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii” iar alin. (2) al
aceluiaşi articol stabileşte că „Instanţa judecătorească poate să dispună în special: a)
interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie; b) luarea măsurilor necesare pentru
a asigura conservarea probelor”.

Din economia textelor legale de mai sus rezultă că, pentru luarea acestor măsuri
provizorii, se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: aparenţa
dreptului, iminenţa prejudiciului, urgenţa măsurii şi vremelnicia acesteia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 33 din 25 februarie 2015, G.O.

Prin Ordonanţa nr. 9 din 12 ianuarie 2015, pronunţată în dosarul nr. 5486/108/2014,
Tribunalul Arad a admis cererea formulată de reclamanta Asociaţia Editorilor din
România, în contradictoriu cu pârâtul C.M.

A dispus încetarea cu titlu provizoriu a reproducerii, distribuirii, comunicării publice a


operelor aparţinând membrilor asociaţiei reclamante, fără acordul acestora.

A dispus suspendarea provizorie a activităţii desfăşurate pe site-ul „digitalarena.ro”


până la soluţionarea definitivă a litigiului pe fondul cauzei.

A fixat un termen de 30 de zile de la data pronunţării prezentei, în care reclamanta va


introduce acţiunea de fond pentru apărarea dreptului încălcat, sub sancţiunea
încetării de drept a măsurii.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Conform adresei emisă de Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare în


Informatică, pârâtul este deţinătorul domeniului „digitalarena.ro”, aspect recunoscut
de pârât prin întâmpinare.

Susţinerile pârâtului în sensul că „descărcările de pe site nu privesc operele în


integralitatea lor, ci doar scurte introduceri, care să suscite interesul cititorilor şi să-i
stimuleze să achiziţioneze respectivele cărţi pentru a le citi de la distribuitorii
autorizaţi în vederea comercializării acestora”, nu pot fi reţinute. Astfel, potrivit
înscrisurilor depuse la dosar, instanţa a reţinut că pe website-ul deţinut de pârât,
utilizatorii sunt invitaţi a citi sau a descărca în format pdf. cărţi, (fără a se face vreo
menţiune că ar fi vorba doar de introduceri) publicate la diverse edituri ce fac parte
din Asociaţia Editorilor din România, respectiv reclamanta. Între acestea, „Cartea
Spiritelor”, autor Allan Kardec, Editura Herald, „Pe culmile disperării”, autor Emil

Pagină 33 din 57
Cioran, Editura Humanitas, „Urzeala Tronurilor”, autor George Martin, Editura
Nemira, „Să prinzi o stea căzătoare”, autor John Brunner, Editura Rao Books.

Potrivit prevederilor art. 12 din Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, „Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce
mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către
alţii”. Articolul 13 prevede: „Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale,
distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: a) reproducerea
operei; b) distribuirea operei; c) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a
copiilor realizate, cu consimţământul autorului, după operă; d) închirierea operei; e)
împrumutul operei; f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice
mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi
accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public; g)
radiodifuzarea operei; h) retransmiterea prin cablu a operei; i) realizarea de opere
derivate.”

Articolul 14 din aceeaşi lege defineşte termenul de reproducere a operei: „Prin


reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a
uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori
permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări
sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară
a acesteia cu mijloace electronice” iar art. 141 defineşte termenul de distribuire ( „Prin
distribuire, în sensul prezentei legi, se înţelege vânzarea sau orice alt mod de
transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum
şi oferirea publică a acestora”).

În conformitate cu prevederile art. 978 alin. (1) C.pr.civ., „Dacă titularul dreptului de
proprietate intelectuală sau orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate
intelectuală cu consimţământul titularului face dovada credibilă că drepturile sale de
proprietate intelectuală fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că
această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară
instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii.”

Instanţa reţine că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile speciale de admisibilitate a


măsurilor provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală, prevăzute de art.
978 alin. (1) C.pr.civ.

Aşa cum s-a reţinut, reclamanta Asociaţia Editorilor din România exercită dreptul de
proprietate intelectuală, cu privire la operele indicate exemplificativ, cu
consimţământul titularilor, respectiv al autorilor cărţilor indicate. La dosar s-a făcut
dovada existenţei mandatului oferit de editurile membre, acestea acţionând în baza
contractelor de cesiune exclusivă de drepturi încheiate cu autorii operelor), potrivit
art. 39 şi art. 48 din Legea nr. 8/1996.

Pagină 34 din 57
Fiind vorba despre luarea unor măsuri provizorii, pe această cale instanţa verifică
doar aparenţa dreptului, ori faţă de înscrisurile depuse la dosar, această condiţie s-a
reţinut că este îndeplinită.

Cu privire la condiţia ca dreptul de proprietate intelectuală să facă obiectul unei


acţiuni de încălcare ilicite, actuale sau iminente, instanţa a considerat că modul de
utilizare a operelor de către pârât nu se încadrează în limitele impuse de art. 33 din
Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, ceea ce coincide cu
o încălcare a drepturilor. Operele sunt stocate şi promovate prin intermediul
mijloacelor electronice pe site-uri de internet, în speţă „digitalarena.ro”, iar prin
această activitate ilicită, în absenţa consimţământului asociaţiei, se încalcă drepturile
exclusive de autor. Utilizatorilor de internet li se permite să acceseze operele gratuit,
descurajându-se modalitatea clasică de achiziţionare a operelor pe format de hârtie
în schimbul preţului.

Susţinerile pârâtului privind faptul că un autor al unei cărţi şi-ar fi exprimat


consimţământul ca opera acestuia să fie distribuită de pârât, nu înlătură caracterul
ilicit al acţiunii acestuia de distribuire a celorlalte opere, cu privire la care nu a fost
exprimat consimţământul titularilor.

Nu au relevanţă apărările pârâtului în sensul că nu a ştiut că realizează o activitate


ilicită, întrucât nimeni nu poate invoca în favoarea sa necunoaşterea legii, conform
principiului nemo censetur ignorare legem.

Nu a fost primită susţinerea pârâtului privind neîndeplinirea condiţiei ca acţiunea


ilicită să fie actuală, din probatoriul sumar administrat în această procedură specială
a măsurilor provizorii neputându-se reţine susţinerea pârâtului în sensul că site-ul
„digitalarena.ro” ar fi şters definitiv de pe server.

Instanţa a constatat că este îndeplinită şi condiţia privind existenţa riscului producerii


unui prejudiciu greu de reparat.

Pe calea acestei proceduri speciale nu trebuie dovedită însăşi producerea


prejudiciului, ci doar iminenţa unei pagube pentru reclamant, prin acţiunea pârâtului,
prejudiciu care ar fi dificil de reparat. În speţă, urgenţa se caracterizează prin faptul
că reclamanta pierde sume de bani prin activitatea desfăşurată de pârât pe site,
cititorii îşi pierd interesul pentru achiziţionarea operelor contra cost.

De asemenea este îndeplinită şi condiţia privind neprejudecarea fondului cauzei şi


caracterul provizoriu al măsurilor. Măsurile ce au urmat a fi dispuse nu soluţionează
definitiv litigiul, ci sunt limitate în timp, până la soluţionarea definitivă a litigiului pe
fondul cauzei. Potrivit prevederilor art. 996 alin. (4) C.pr.civ., cererea de luare a
măsurilor provizorii poate fi formulată şi înainte de introducerea acţiunii pe fondul
cauzei, în această ipoteză instanţa investită cu soluţionarea cererii urmând să fixeze
Pagină 35 din 57
termenul în care reclamanta este obligată să introducă acţiunea de fond, sub
sancţiunea încetării de drept a măsurii.

Având în vedere aceste considerente, constatând că sunt întrunite condiţiile


prevăzute de art. 978 alin. (1) C.pr.civ., instanţa, în temeiul art. 978 alin. (2) şi alin.
(4) din acelaşi cod, a admis cererea formulată şi în consecinţă a dispus încetarea cu
titlu provizoriu a reproducerii, distribuirii, comunicării publice a operelor aparţinând
membrilor asociaţiei reclamante, fără acordul acestora şi suspendarea provizorie a
activităţii desfăşurate pe site-ul „digitalarena.ro” până la soluţionarea definitivă a
litigiului pe fondul cauzei. A fixat un termen de 30 de zile de la data pronunţării, în
care reclamanta va introduce acţiunea de fond pentru apărarea dreptului încălcat,
sub sancţiunea încetării de drept a măsurii.

Împotriva acestei ordonanţe a declarat apel pârâtul C.M. solicitând admiterea apelului
şi schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii acţiunii reclamantei,
având ca obiect luarea măsurilor provizorii în materia drepturilor de proprietate
intelectuală şi suspendarea activităţii site-ului „digitalarena.ro””.

În motivare, pârâtul apelant a arătat că soluţia primei instanţe este nelegală şi


netemeinică întrucât nu respectă prevederile art. 978 alin. (2) lit. a) din noul Cod de
procedură civilă, care cere imperativ ca pentru luarea măsurilor provizorii acţiunea
ilicită să fie iminentă sau să dureze însă la momentul în care se pune problema luării
acesteia.

Astfel, apelantul a susţinut că, aşa cum a arătat şi cursul dezbaterilor în fond, site-ul
„digitalarena.ro” şi-a încetat activitatea începând cu data de 15.12.2014, ulterior
introducerii cererii de chemare în judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 470 alin. (5) şi a depus în probaţiune, ca înscrisuri,
print-screen-uri care atestă că site-ul digitalarena.ro nu mai are activitate începând cu
data de 15.12.2014.

Prin întâmpinare, reclamanta intimată Asociaţia Editorilor din România a solicitat


respingerea apelului pârâtului, cu motivarea că sunt îndeplinite condiţiile speciale de
admisibilitate pentru dispunerea măsurii provizorii în temeiul art. 977 şi următoarele
din noul Cod de procedură civilă, respectiv aparenţa dreptului, iminenţa prejudiciului,
urgenţa şi vremelnicia.

Intimata a mai învederat că susţinerile pârâtului privind încetarea activităţii ilicite pe


site-ul „digitalarena.ro” nu reprezintă o garanţie suficientă pentru încetarea
prezentului proces, închiderea site-ului neechivalând cu încetarea definitivă a
activităţii ilicite, dovada sistării activităţii unui site făcându-se cu o adresă de la
autoritatea competentă în domeniu (ROTLD) sau cu o sentinţă a instanţei.

Pagină 36 din 57
Prin decizia civilă nr. 33 din 25 februarie 2015, Curtea de Apel Timişoara a respins
apelul declarat de pârâtul C.M. împotriva Ordonanţei nr. 9 din 12 ianuarie 2015
pronunţată de Tribunalul Arad.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere argumentele de mai jos:

Potrivit art. 978 alin. (1) din noul Cod de procedură, în temeiul căruia prima instanţă a
admis acţiunea, „Dacă titularul dreptului de proprietate intelectuală sau orice altă
persoană care exercită dreptul de proprietate intelectuală cu consimţământul
titularului face dovada credibilă că drepturile sale de proprietate intelectuală fac
obiectul unei activităţi ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi
cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea
unor măsuri provizorii”.

În speţă, contrar susţinerilor pârâtului apelant prin cererea de apel, susţineri pe care
Curtea le-a înlăturat, prima instanţă a stabilit corect starea de fapt şi de drept pe baza
înscrisurilor, capturi de ecran, în sensul că modul de utilizare a operelor de către
pârât nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 33 din Legea nr. 8/1996, privind
utilizarea operelor fără consimţământul autorului, fiind o încălcare a drepturilor de
autor şi fiind o activitate ilicită, potrivit art. 978 alin. (1) din noul Cod de procedură
civilă, stocarea şi primirea de către pârât a operelor, prin intermediul site-urilor de
internet, în speţă „digitalarena.ro”.

În al doilea rând, în speţă sunt pe deplin îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru


luarea unei măsuri provizorii în baza art. 977 şi art. 978 din noul Cod de procedură
civilă, respectiv aparenţa dreptului (justificată de existenţa mandatului, contractului de
cesiune exclusivă şi capturilor de ecran), iminenţa prejudiciului (fără a fi necesară
dovedirea producerii lui), urgenţa măsurii şi vremelnicia acesteia.

Cât priveşte susţinerea pârâtului apelant privind încetarea activităţii site-ului


„digitalarena.ro”, Curtea a apreciat că nu poate fi însuşită, întrucât această susţinere
nu reprezintă o garanţie suficientă, în lipsa unei dovezi de la autoritatea competentă
în acest domeniu (ROTLD), existând, pe de altă parte, şi posibilitatea reactivării site-
ului.

În virtutea acestor considerente, Curtea a apreciat că hotărârea apelată este legală şi


temeinică, astfel că în baza art. 480 din noul Cod de procedură civilă a respins apelul
pârâtului.

8. Încheiere de amânare a pronunţării. Redeschidere dezbateri. Recurs


împotriva încheierii

- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 268 alin. (1), art. 299

Pagină 37 din 57
Dacă, după ce pronunţarea a fost amânată, instanţa a dispus redeschiderea
dezbaterilor, încheierea de amânare a pronunţării nu poate fi atacată separat cu
recurs.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 15 din 20 ianuarie 2015, F.Ş.

Prin cererea înregistrată la data de 12.11.2014 la Tribunalul Timiş, pârâţii apelanţi


P.M. şi P.P.-C. au declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de
11.11.2014.

Recurenţii au criticat această încheiere considerând nelegală decizia instanţei de a


proceda la judecarea cauzei câtă vreme nu era îndeplinită procedura legală de citare
a unor părţi din dosar pentru ca ele să se poată apăra.

S-a susţinut şi că prin modul de desfăşurare a procesului există suspiciuni cu privire


la lipsa de imparţialitate a judecătorilor faţă de care s-a şi cerut anterior recuzarea.

Prin concluziile scrise formulate pentru data de 20.01.2015 – pentru când s-a amânat
pronunţarea deciziei – recurenţii au solicitat admiterea recursului lor susţinând şi că,
în raport cu soluţiile pronunţate şi în alte dosare – dar şi cu plângerea penală
formulată împotriva sa -, unul din judecătorii completului trebuie să se abţină pentru a
permite pronunţarea unei soluţii legale.

În raport de aceste susţineri, Curtea a constatat că judecătorului la care se referă


recurenţii în concluziile lor scrise i-a fost deja respinsă cererea de abţinere (care s-a
bazat tocmai pe existenţa plângerii penale amintite de recurenţi), motiv pentru care
acesta nu este incompatibil în a participa la alcătuirea completului colegial legal
desemnat cu soluţionarea cauzei de faţă.

Curtea, din oficiu, a pus în discuţie, cu prioritate conform art. 137 din Codul de
procedură civilă de la 1865, excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru următoarele
motive:

Prin încheierea de şedinţă din data de 11.11.2014, Tribunalul Timiş a considerat ca


fiind încheiată faza cercetării judecătoreşti şi a acordat cuvântul părţilor în dezbaterea
apelurilor. Totodată, prin aceeaşi încheiere, s-a dispus amânarea pronunţării deciziei
pentru data de 18.11.2014 (dată la care s-a dispus redeschiderea dezbaterilor şi
fixarea unui termen de judecată pentru când au fost citate părţile).

Curtea a constatat, în aceste condiţii, că încheierea în discuţie este o încheiere


premergătoare în sensul dispoziţiilor art. 268 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de
procedură civilă de la 1865, motiv pentru care ea nu putea face obiectul controlului
judiciar în recurs decât o dată cu hotărârea atacată pe fondul cauzei.

Pagină 38 din 57
Această ipoteză nu se confirmă în cauză; mai mult, încheierea premergătoare
recurată nu a fost urmată de o hotărâre pe fondul cauzei, asupra ei instanţa de apel
revenind prin încheierea de şedinţă din 18.11.2014 prin care s-a dispus
redeschiderea dezbaterilor şi continuarea judecăţii.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 299 din Codul de procedură civilă
de la 1865, Curtea a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanţi.

9. Încheiere de suspendare a judecăţii. Recurs. Motive de nelegalitate

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 411 alin. (1)
pct. 2, art. 456, art. 488

Recursul este o cale extraordinară de atac, astfel că pe această cale nu se poate


cerere casarea unui hotărâri decât pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ
prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C.pr.civ.(opinie majoritară).

Câtă vreme absenţa părţii de la judecată s-a produs din cauza unei împrejurări mai
presus de voinţa sa, încheierea de suspendare dată în baza art. 411 alin. (1) pct. 2
C.pr.civ. este susceptibilă de casare, incidente fiind dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5
C.pr.civ. (opinie separată)

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 120/R din 18 martie 2015, F.Ş.

Prin încheierea din 09.12.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.


3317/108/2014* s-a dispus suspendarea în baza art. 411 alin. (1) pct. 2 C.pr.civ. a
judecării acţiunii civile formulate de reclamantele SC A.D. SRL şi SC A.G. SRL în
contradictoriu cu pârâta SC A.B. SRL, având ca obiect pretenţii.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că părţile nu s-au prezentat şi nici
nu au cerut judecarea pricinii în absenţa lor.

Împotriva încheierii au declarat decurs reclamantele.

În motivare, au invocat că lipsa părţilor de la şedinţa de judecată s-a produs datorită


unor evenimente mai presus de voinţa părţilor.

Astfel, domnului avocat M.R.– responsabil cu prezenta cauză – i s-a făcut rău după
ce a fost soluţionat un alt litigiu aflat pe rolul aceleiaşi instanţe şi a fost nevoit să
plece de urgenţă la cabinetul medical, fără a putea depune cerere de amânare în
cauză şi fără a mai putea asigura substituirea în cauză, ceilalţi asociaţi ai cabinetului
de avocatură fiind plecaţi în altă localitate.

În probaţiune a fost depusă dovada medicală a celor susţinute.


Pagină 39 din 57
La solicitarea instanţei, reprezentantul recurentelor a indicat ca motiv de casare
cazul prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C.pr.civ.

Examinând încheierea prin prisma susţinerilor recurentelor şi în baza art. 489 alin. (3)
C.pr.civ., instanţa a reţinut următoarele:

Ca şi sub regimul Codului de procedură civilă anterior, în noul Cod de procedură


civilă recursul este reglementat ca o cale extraordinară de atac, supusă unor norme
imperative ce stabilesc expres şi limitativ motivele de nelegalitate pentru care se
poate cere casarea hotărârii atacate.

Mai mult, dacă dispoziţiile art. 3041 C.pr.civ. anterior prevedeau că „Recursul declarat
împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la
motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub
toate aspectele”, noul cod nu mai cuprinde o atare reglementare.

În cauză, urmare a solicitării instanţei, recurentele au indicat, prin avocat, ca motiv de


nelegalitate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., respectiv „… hotărârea a fost
dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

Or, dincolo de faptul că recurentele nu au indicat care sunt normele de drept material
încălcate ori greşit aplicate la pronunţarea încheierii, instanţa de recurs nu a
identificat vreo atare normă nesocotită prin suspendarea judecăţii.

Chiar acceptând că instanţa nu este ţinută de încadrarea în drept a situaţiei invocate


ca temei de casare de recurente, în cauză nu se identifică nici unul dintre celelalte
motive de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-7 C.pr.civ.

Astfel, pe calea recursului, recurentele nici nu au invocat că prima instanţă a


suspendat judecata cu încălcarea dispoziţiilor art. 411 alin. (1) şi alin. (2) C.pr.civ. ci
au învederat că apărătorul lor ales nu s-a înfăţişat la strigarea cauzei din motive
medicale, în lipsa vreunei culpe.

Or, pe de o parte, suspendarea voluntară în sensul sus-menţionatei norme intervine


indiferent dacă neprezentarea părţii se datorează sau nu culpei acesteia, fiind
suficient ca nici o parte să nu fi cerut judecata în lipsă şi să nu se înfăţişeze la
strigarea pricinii.

Pe de altă parte, omisiunea reclamantelor de a solicita judecata în lipsă coroborată


cu starea de sănătate a domnului avocat care l-a pus în imposibilitate de a se
prezenta la proces ori de a înştiinţa pe vreunul dintre ceilalţi avocaţi asociaţi nu poate
fi asimilată forţei majore şi chiar dacă s-ar proceda la o atare asimilare, situaţia de
fapt invocată nu are semnificaţia vreunei cauze care să atragă casarea încheierii

Pagină 40 din 57
pentru că vreo regulă de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii ar fi fost
încălcată la pronunţarea acesteia.

În consecinţă, în cauză nu se identifică nici unul dintre motivele de casare prevăzute


de dispoziţiile art. 488 alin. (1) – (8) C.pr.civ., situaţia invocată de recurente nefiind de
natură a atrage nelegalitatea măsurii suspendării judecăţii dispusă de prima instanţă.

Corespunde realităţii că art. 22 C.pr.civ. obligă judecătorul să stăruie în vederea


aflării adevărului, însă norma [alin. (2)] face referire expresă la apelarea la mijloace
legale pentru îndeplinirea acestei obligaţii, un astfel de mijloc legal fiind şi verificarea
măsurii în care susţinerile recurentelor pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de
nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C.pr.civ.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C.pr.civ. raportat la
art. 488 alin. (1) pct. 5,8 C.pr.civ., art. 489 alin. (3) C.pr.civ., instanţa a respins
recursul declarat de reclamante.(Opinie majoritară)

În urma examinării încheierii atacate, în raport de motivele invocate care se


încadrează în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul Cod de procedură
civilă, consider că este întemeiat recursul reclamantelor, pentru argumentele de mai
jos.

În primul rând, apreciez că motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează


în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul Cod de procedură civilă,
întrucât acest text legal vizează încălcarea normelor de drept material, ci în cazul
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul Cod de procedură civilă, care vizează
încălcarea normelor de drept formal.

Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă „Actul de procedură
este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a produs părţii o
vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia”.

În speţă, neregularitatea procedurală, care a dus la suspendarea judecăţii cauzei, a


fost determinată de necunoaşterea de către instanţă a situaţiei reale, respectiv a
faptului că neprezentarea avocatului la strigarea cauzei nu a fost manifestarea sa de
voinţă în acest sens, ci a fost cauzată de apariţia intempestivă a stării de boală
(colică abdominală acută), aşa cum rezultă din adeverinţa medicală eliberată la data
de 09.12.2014, când s-a pronunţat încheierea recurată.

Cu alte cuvinte, absenţa reprezentantului recurentelor la judecată s-a produs din


cauza unei împrejurări mai presus de voinţa părţilor, astfel încât nu poate fi reţinută
vreo culpă în sarcina acestuia, iar menţinerea încheierii de suspendare ar însemna
sancţionarea acestuia pentru faptul că s-a îmbolnăvit subit.

Pagină 41 din 57
O dovadă în plus o constituie şi conduita reprezentantului reclamantelor, domnul
avocat M.R., care s-a prezentat în faţa instanţei la termenele de judecată din
21.10.2014, 28.10.2014 şi 25.11.2014, anterioare pronunţării încheierii de
suspendare.

Aşadar, soluţia de admitere a recursului este impusă de interpretarea în spiritul lor a


dispoziţiilor art. 175, art. 176, art. 186, art. 411 alin. (1) pct. 2 şi art. 488 alin. (1) pct. 5
din noul Cod de procedură civilă.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 496 alin. (2) şi art. 498 alin. (2) din noul Cod de
procedură civilă, soluţia legală este aceea de admitere a recursului, casare a
încheierii recurate şi trimitere a cauzei la Tribunalul Arad pentru continuarea
judecăţii.(Opinie separată)

10. Obligaţie de a face. Evaluare. Cale de atac

- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 2821


- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Decizia nr. 32/2008

Soluţia dată cererii în obligaţia de a face pe calea căreia reclamantul tinde la


dobândirea unui drept patrimonial, evaluabil în bani, este susceptibil a fi atacată cu
apel sau, după caz, cu recurs, în condiţiile art. 282 1 din Codul de procedură civilă de
la 1865 raportat la valoarea obiectului cererii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 29 din 27 ianuarie 2015, F.Ş.

Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 2992/115/25.09.2007, reclamantul D.P., în


contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Caransebeş şi Primăria Caransebeş, a
solicitat să fie obligați pârâţii ca, în conformitate cu H.C.L. Caransebeş nr.
117/26.04.2007, să încheie contract de vânzare-cumpărare cu acesta pentru terenul
în suprafaţă de 143 mp, teren ce face parte din domeniul privat al Municipiului
Caransebeş şi pentru care, ulterior emiterii acestei hotărâri, reclamantul şi-a
manifestat intenţia de a-l cumpăra.

Prin sentinţa civilă nr. 3072/02.12.2013, Judecătoria Caransebeş a respins acţiunea


reclamantului.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul.

La termenul de judecată din 15.10.2014, tribunalul a recalificat calea de atac din


recurs în apel, în baza art. 2821 din Codul de procedură civilă de la 1865, având în
vedere că obiectul cauzei este obligaţia de a face.

Prin decizia civilă nr. 215/15.10.2014 Tribunalul Caraş-Severin a respins apelul.


Pagină 42 din 57
Împotriva hotărârii a declarat recurs, reclamantul.

La termenul de judecată din 27.01.2015, instanţa, din oficiu, a invocat ca motiv de


ordine publică, în condițiile art. 306 alin. (2) C.pr.civ., greșita compunere a
completului de judecată, raportat la calea de atac prevăzută de dispoziţiile art. 282 1
C.pr.civ. şi faţă de valoarea obiectului pricinii pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 2821 C.pr.civ., în cazul cererilor având o valoare de până la
100.000 lei, există o singură cale de atac, recursul, de competenţa tribunalului, fiind o
situaţie de excepţie de la sistemul triplului grad de jurisdicţie.

Faţă de considerentele Deciziei nr. 32/9 iunie 2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, cererea de chemare în judecată
ce face obiectul prezentului dosar are un caracter evaluabil în bani.

Astfel, prin decizia arătată, dată în interpretarea prevăzută de art. 2821 alin. (1)
C.pr.civ., s-a apreciat că, pentru determinarea competenţei materiale şi a căilor de
atac potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 282 1 alin. (1) din
Codul de procedură civilă de la 1865 nu se are în vedere denumirea generică a
cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă ea este în constatarea sau
realizarea dreptului.

Intenţia legiuitorului a fost aceea de a extinde sfera de aplicare a dispoziţiilor art.


2821 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865 prin includerea tuturor litigiilor
patrimoniale evaluabile în bani, singura condiţie impusă fiind doar aceea ca obiectul
litigiului să aibă o valoare de până la 100.000 lei inclusiv.

În consecinţă, s-a conchis ca ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se
proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară.

Raportat la considerentele ce au fundamentat decizia dată în soluţionarea recursului


în interesul legii arătate, Curtea a conchis că prezenta acţiune, calificată ca fiind o
acțiune în obligație de a face, însă tinzând la dobândirea în patrimoniul reclamantului
a dreptului de proprietate asupra unei porțiuni de teren, chiar dacă prin obligarea
pârâților la încheierea unui act translativ de proprietate, este evaluabilă în bani şi
vizează pretenţii în sumă de 1430 Euro (reprezentând contravaloarea imobilului de
143 mp. a cărui dobândire o urmăreşte reclamantul, evaluat la 10 Euro/mp),
respectiv 6.292 lei, la un curs valutar de 4.4 lei /Euro.

Faţă de această valoare, Tribunalul Caraş-Severin trebuia să procedeze la calificarea


corectă a căii de atac şi să judece litigiul în complet legal constituit, din trei magistraţi.
Soluţionând calea de atac ca şi apel, s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art.
2821 C.pr.civ., precitate, cu consecinţa judecării pricinii de către un complet nelegal
constituit, fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civ., motiv pentru care
Pagină 43 din 57
se impune casarea deciziei atacate cu trimitere la Tribunalul Caraş-Severin, spre
rejudecarea căii de atac ca fiind recurs.

11. Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Hotărâre definitivă.


Recurs

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 245, art. 248,
art. 457 alin. (1), art. 463 alin. (2)
- Legea nr. 7/1996 republicată : art. 31

Este inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei prin care tribunalul a soluţionat
apelul declarat împotriva sentinţei date asupra unei plângeri de carte funciară.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 6/R din 14 ianuarie 2015, F.Ş.

Prin plângerea înregistrată la Judecătoria Lugoj la 29.08.2013 sub nr.


1903/252/2013, precizată ulterior, petenta S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii
S.R. şi Comuna T. anularea încheierii nr. 3101/2.04.2013 a OCPI Timiş şi admiterea
cererii sale de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului
cu nr. cad. 10, 11 în temeiul documentaţiei nr. 19.

La data de 30.10.2013 s-a depus la dosar o cerere de intervenţie accesorie în


favoarea petentei de intervenientul J.I.

Prin sentinţa civilă nr. 367/26.02.2014 Judecătoria Lugoj a respins cererea petentei şi
cererea de intervenţie accesorie.

Împotriva sentinţei civile au declarat apeluri petenta şi intervenientul, care au fost


respinse ca neîntemeiate prin decizia civilă nr. 701/9.09.2014 pronunţată de
Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1903/252/2013.

Împotriva deciziei civile a Tribunalului Timiş a declarat recurs pârâta Comuna T. care
a arătat că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C.pr.civ., în
sensul obligării apelanţilor la cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 488 pct. 8 şi art. 453 alin. (1) C.pr.civ.

La termenul de judecată din 14.01.2014, din oficiu, în baza art. 245, art. 248, art. 457
alin. (1) şi art. 483 alin. (2) C.pr.civ. şi a art. 31 din Legea nr. 7/1996, instanţa a pus
în discuţie excepţia inadmisibilităţii recursului pentru următoarele considerente:

Legalitatea şi unicitatea sunt principii ale căilor de atac reglementate de Codul de


procedură civilă.

Pagină 44 din 57
Principiul legalităţii căilor de atac este consacrat prin art. 457 alin. (1) C.pr.civ.:

„Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în


condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.”

Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă controlului judiciar decât


prin căile de atac prevăzute de lege pentru hotărârea judecătorească respectivă.

Articolul 483 alin. (2), teza ultimă din Codul de procedură civilă prevede că „nu sunt
supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea
prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului”.

Litigiul de faţă are ca obiect plângerea formulată de petenta S.A. împotriva încheierii
nr. 3101/2.04.2013, prin care Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş –
Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Lugoj a respins cererea de reexaminare a
petentei.

Plângerea petentei şi cererea de intervenţie accesorie au fost respinse de


Judecătoria Lugoj prin sentinţa civilă nr. 367/26.02.2014.

De asemenea, prin decizia civilă nr. 701/9.09.2014 au fost respinse apelurile


petentei şi intervenientului de către Tribunalul Timiş.

Această ultimă hotărâre judecătorească este definitivă şi nu poate fi atacată cu


recurs, încadrându-se din acest punct de vedere la art. 483 alin. (2) teza ultimă
C.pr.civ., cu raportare la art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996.

Conform art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, hotărârea pronunţată de judecătorie în
soluţionarea unei plângeri prin care s-a respins cererea de reexaminare a unei
încheieri de carte funciară poate fi atacată numai cu apel.

În această situaţie, conform textelor legale menţionate, recursul declarat de pârâta


Comuna T., împotriva deciziei instanţei de apel este inadmisibil, întrucât în speţă
singura cale de atac prevăzută de lege este apelul, instanţa respingându-l ca tare.

12. Rolul activ al judecătorului. Limite

- Codul de procedură civilă de la 1865: art. 129, art. 304, art. 304 1

Exercitarea rolului activ de către judecător presupune asigurarea echilibrului în cauză


şi nu substituirea de către acesta a poziţiei procesuale a vreuneia dintre părţi.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Decizia civilă nr. 57 din 12 februarie 2015, F.Ş.

Pagină 45 din 57
Prin acţiunea civilă înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de
21.05.2010 sub nr. 12784/325/2010, reclamanţii B.L.C. şi B.A.M. au chemat în
judecată pârâta T.F. şi au solicitat instanţei să se constate că între părţi s-a încheiat
contractul de vânzare-cumpărare din data de 15.08.2008, având ca obiect imobilul
înscris în CF 7 şi să se dispună intabularea în cartea funciară nr. 7 a dreptului de
proprietate al reclamanţilor astfel dobândit.

În motivare au învederat că la data de 15.08.2008 între părţi s-a încheiat contractul


de vânzare-cumpărare prin care pârâta a transmis reclamanţilor dreptul de
proprietate asupra imobilului înscris in CF 7. Pârâta s-a obligat să le acorde
reclamanţilor sprijinul necesar in vederea intabulării dreptului de proprietate in cartea
funciară a imobilului. În pofida faptului că transmiterea dreptului de proprietate s-a
realizat prin contractul încheiat intre părţi, intabularea dreptului de proprietate in
cartea funciară nu se poate efectua decât pe baza unui înscris autentic. Reclamanţii
au luat legătura cu pârâta pentru a putea intabula contractul de vânzare-cumpărare,
însă ea nu a mai dorit să efectueze demersurile necesare in acest sens.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 7/1996.

Prin precizarea de acţiune, reclamanţii au arătat că înţeleg să solicite şi obligarea


pârâtei să încheie un contract de vânzare-cumpărare in forma autentică pentru
imobilul înscris in CF 7, iar daca pârâta refuză, hotărârea instanţei să tină loc de
contract de vânzare-cumpărare in forma autentică.

Urmare a demersurilor efectuate în scopul comunicării actualului domiciliu al pârâtei


ori dacă s-a înregistrat decesul acesteia, pornind de la vârsta pârâtei, născută în anul
1919, SEP a comunicat că pârâta T.F. a decedat la data de 24 octombrie 2008,
ultimul domiciliu al defunctei fiind în Timişoara.

În raport de acest aspect, pentru termenul de judecata din data de 10.02.2011


reclamanţii au formulat o modificare si completare de acţiune prin care au solicitat
chemarea în judecata în calitate de pârâţi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor
Publice, Municipiul Timişoara prin Primar si Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

Prin completare, reclamanţii au solicitat instanţei: 1) - să constate deschisă


succesiunea după defuncta T.F. decedata la data de 25 octombrie 2008, cu ultimul
domiciliu in Timişoara; 2) - să constate succesiunea acesteia ca fiind vacantă si să
constate calitatea de unic moştenitor a Statului Român, in lipsa moştenitorilor legali
acceptanţi si raportat la împlinirea termenului de prescripţie a opţiunii succesorale; 3)
- să constate că din masa succesorală face parte imobilul aflat in Timişoara, înscris in
CF 7; 4) - să pronunţe o hotărâre care sa tină loc de contract, si, constatând că preţul
vânzării s-a plătit integral de către reclamanţi; 5) - să dispună intabularea dreptului de
proprietate al reclamanţilor in CF 1.

Pagină 46 din 57
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 680 C.civ., art. 85 din Legea nr. 36/1995, art.
1075 C.civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 132 C.pr.civ.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - DGFP Timiş a formulat
întâmpinare prin care a solicitat constatarea prematurităţii introducerii acţiunii si pe
cale de consecinţa, respingerea acţiunii ca prematur introdusă, or, în subsidiar,
suspendarea judecării pricinii în condiţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ.

Totodată, pârâtul a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a


Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice în cazul în care
reclamanţii nu dovedesc îndeplinirea condiţiilor necesare pentru constatarea
succesiunii vacante, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pe calea cererii reconvenţionale, pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor


Publice a solicitat constatarea vacanţei succesorale în temeiul art. 477 şi 680 C.civ.
şi, pe cale de consecinţa, intabularea dreptului de proprietate al Statului Român
reprezentant de Ministerul Finanţelor Publice asupra imobilului înscris in CF 7 cu titlu
de succesiune vacantă.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în


vedere că înscrisul pe care reclamanţii îşi întemeiază acţiunea nu poate constitui un
temei pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului.

A mai arătat pârâtul ca înţelege să invoce nulitatea înscrisului sub semnătura privată
semnat la data de 15.08.2008, intitulat „contract de vânzare-cumpărare“, încheiat
între T.F., în calitate de vânzător si reclamanţi, în calitate de cumpărători, înscris
depus de reclamanţi în susţinerea acţiunii formulate, pe motiv ca preţul de 10.000
Euro stabilit de părţi nu este serios, fiind disproporţionat în raport de valoarea
apartamentului.

Prin sentinţa civilă nr. 24262/13.10.2011 pronunţată de Judecătoria Timişoara în


dosar nr. 12784/325/2010 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
Statului Român invocată de acesta, prin reprezentantul MFP-DGFP Timiş, a fost
respinsă acţiunea principala precizată formulată de reclamanţi şi, de asemenea, a
fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor
Publice.

Prin decizia civilă nr. 664/A/16.10.2013 pronunțată de Tribunalul Timiș s-a admis
apelul declarat de reclamanţi, dispunându-se desfiinţarea sentinţei civile şi trimiterea
cauzei la instanţa de fond – Judecătoria Timişoara pentru rejudecare.

În considerentele deciziei civile s-a reţinut că reclamanţii nu au solicitat a li se


constata calitatea de unici moştenitori ai defunctei promitente vânzătoare; dimpotrivă,
au declanşat cauza, pe care, ulterior au precizat-o, în scopul de a obţine, în
Pagină 47 din 57
contradictoriu cu un subiect pasiv căruia să-i opună cu succes obligaţia generată de
antecontract, valorizarea convenţiei private, altfel spus, convertirea ei într-un act
autentic, apt de a transfera proprietatea asupra imobilului şi de a fi intabulat în
cartea funciară, nefiind în ipoteza vizată de decizia dată în interesul legii, unde s-a
apreciat că într-o acţiune în constatarea calităţii de unic moştenitor a reclamantului,
statul, căruia prin ipoteză nu i-a fost emis certificat de vacanţă succesorală, nu se
legitimează pasiv în cauză. Prin modificarea de acţiune, reclamanţii, deţinători ai unei
creanţe, au ales să exercite calea acţiunii oblice, solicitând instanţei de a constata
calitatea de unic moştenitor al moştenirii vacante în favoarea statului, în scopul
realizării creanţei lor, dar şi că însuşi pârâtul, Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Publice a ales, pe calea cererii reconvenţionale să iasă din pasivitate şi să-şi
valorifice vocaţia conferită de art. 680 C.civ. În calea de atac a apelului reclamanţii
apelanţi au depus la dosar certificatul de vacanţă succesorală nr. 3/2013, emis în
baza art. 85 din Legea nr. 36/1995, aspect venit să clarifice pe deplin şi să legitimeze
în acelaşi timp calitatea de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, sub nr. 12784/325/2010*.

Prin sentinţa civilă nr. 6826/21.05.2014 pronunţată de Judecătoria Timişoara a fost


respinsă excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, a fost respinsă excepţiei lipsei
calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor
Publice şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiul
Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara.

Pe fond, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanţi în contradictoriu cu


pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş, a fost
obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe să încheie cu reclamanţii
contract autentic de vânzare cumpărare pentru imobilul înscris în CF nr. 7, în termen
de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri iar în caz contrar
prezenta hotărâre urmând să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare.

A fost respinsă cererea reconvenţională formulata de pârâtul Ministerul Finanțelor


Publice.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că prin certificatul de vacanţă


succesorală nr. 3 din 2013 întocmit de Notarul Public S.I., s-a declarat vacantă
moştenirea de pe urma defunctei T.F.; s-a constatat că din masa succesorală face
parte întreg imobilul înscris în CF 7 şi s-a predat masa succesorală Statului Român
prin Ministerul Finanţelor.

Cum această nouă stare de fapt a apărut pe parcursul soluţionării cauzei în primul
ciclu procesual, prima instanţa a respins excepţia prematurităţii şi a lipsei calităţii
procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pagină 48 din 57
Având în vedere că moştenirea vacantă a defunctei T.F. a fost predată Statului
Român prin Ministerul Finanţelor şi nu Municipiului Timişoara prin Primar şi Consiliul
Local al Municipiului Timişoara, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual
pasive a Municipiului Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului
Timişoara.

Prin înscrisul sub semnătură privată denumit contract de vânzare cumpărare,


defuncta T.F. s-a obligat să vândă reclamanţilor imobilul înscris în CF. 7, preţul total
al imobilului, de 10.000 euro fiind achitat potrivit înscrisului la data de 15.08.2008.

Înscrisul sub semnătură privată încheiat între părţi reprezintă o promisiune


sinalagmatică de vânzare-cumpărare cunoscută în practica judiciară sub denumirea
de antecontract, având ca obiect o obligaţie de a face, adică de a încheia în viitor un
contract de vânzare-cumpărare autentic.

Potrivit art. 969 C.civ., în vigoare la data încheierii convenţiei, convenţiile legal făcute
au putere de lege între părţile contractante, iar contractul sub semnătură privată
încheiat între părţi, trebuia respectat întocmai de către aceştia.

În baza art. 1021 C.civ., partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat, are
alegerea să silească pe cealaltă parte să execute convenţia. Reclamanţii şi-au
executat obligaţia de a plăti preţul imobilului aşa cum a rezultat din înscrisul sub
semnătură privată şi din declaraţia martorei O.D.

Instanţa a constatat că, întemeiat pe principiile executării în natură a obligaţiilor şi


reparării prejudiciilor cauzate prin neexecutarea obligaţiilor asumate, principii ce se
desprind din dispoziţiile art. 1073 şi 1077 C.civ., există posibilitatea suplinirii
consimţământului părţii care nu-şi execută obligaţia prin pronunţarea unei hotărâri
care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare autentic.

Această practică judiciară a fost legiferată prin dispoziţiile art. 5 alin. (2) din titlu X din
Legea nr. 247/2005, care prevede că „în situaţia în care după încheierea unui
antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză ulterior
să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa
competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract”.

Debitoarea obligaţiei de încheiere a contractului de vânzare cumpărare în formă


autentică a decedat, iar moştenirea vacantă a acesteia a fost predată pârâtului Statul
Român prin Ministerul de Finanţe.

Potrivit art. 774 C.civ., moştenitorii sunt ţinuţi la îndeplinirea întocmai a obligaţiilor
asumate de defunct fiecare în proporţie cu cota lor de moştenire, pârâtul culegând
singur moştenirea.

Pagină 49 din 57
Pârâtul a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea acţiunii ca
neîntemeiată, invocând nulitatea înscrisului sub semnătură privată pe motiv că preţul
achitat este neserios, dar, nu a propus în cauză nicio probă din care să rezulte acest
fapt.

Contra acestei sentinţe, a declarat recurs (recalificat ulterior ca fiind apel) pârâta
Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea
Ministerului Finanţelor Publice, citat în reprezentarea pârâtului Statul Roman, prin
reprezentanţii săi, solicitând modificarea sentinţei civile în sensul respingerii acţiunii
reclamanţilor.

Apelanta a reiterat faptul ca înscrisul pe care îşi întemeiază reclamanţii acţiunea nu


poate constitui un temei pentru a se constata dobândirea de către reclamanţi a
dreptului de proprietate asupra imobilului.

În acest sens, a înţeles să invoce nulitatea înscrisului sub semnătura privata semnat
la data de 15.08.2008, intitulat "Contract de vânzare-cumpărare'', pe motiv ca preţul
de 10.000 euro stabilit de părţi nu este serios.

Cu privire la înscrisul depus de reclamanţi în susţinerea cererii intitulat "Contract de


vânzare-cumpărare", a solicitat instanţei să oblige reclamanţii să depună la dosar si
alte înscrisuri care poartă semnătura numitei T.F. în vederea verificării de către
instanţa a semnăturii acesteia.

Faţă de cele reţinute în considerentele sentinţei civile, referitor la preţul derizoriu


achitat de reclamanţi, apelanta a apreciat ca în virtutea rolului activ instanţa de
judecata avea posibilitatea de a analiza preţul plătit de reclamanţi prin raportare la
valoarea de circulaţie pentru imobilele din circumscripţiile judecătoriilor furnizate de
Camera Notarilor Publici.

Prin decizia civilă nr. 1094/A/4.12.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a respins
ca nefondat apelul declarat de pârât.

Tribunalul a reţinut că hotărârea instanţei de fond este temeinică în ceea ce priveşte


modul de soluţionare a cererii reconvenţionale. Astfel, deşi apelantul a fost citat de
două ori, în calea de atac, cu menţiunea de a preciza expres dacă înţelege să solicite
administrarea probei cu expertiza criminalistică a scrisului, pentru a se stabili ştiinţific
dacă semnătura încorporată antecontractului de vânzare-cumpărare aparţine sau nu
defunctei promitente-vânzătoare T.F., învederându-se de către instanţă că se pot
procura înscrisuri cu semnătura originală a celei din urmă (contract de închiriere,
testament autentic şi declaraţie autentică de revocare a acestuia), apelantul nu a
înţeles să insiste în administrarea acestei probe. Pe de altă parte, instanţa a apreciat
că nu se impune încuviinţarea efectuării unei aşa lucrări de specialitate din oficiu,
neexistând alte elemente care să configureze o anumită stare de incertitudine cu
Pagină 50 din 57
privire la apartenenţa semnăturii încorporată promisiunii de vânzare-cumpărare
(semnătură care, la o primă vizualizare, se verifică a fi similară celorlalte semnături
aparţinând defunctei, din actele mai sus enumerate).

Nu a fost reţinut nici caracterul neserios al preţului inserat în promisiunea


sinalagmatică de vânzare-cumpărare întrucât, comparând preţurile din alte contracte
de vânzare-cumpărare încheiate la acea epocă pentru imobile similare (se are în
vedere şi compunerea acestora, cel în litigiu având numai o cameră), nu se identifică
o disproporţie vădită şi gravă între preţul achitat de promitenţii-cumpărători - 10.000
de euro - şi cele plătite pentru alte imobile. Nu trebuie omis nici subiectivismul
părţilor, relaţiile dintre acestea, starea imobilului şi alte asemenea elemente
indispensabile în aprecierea caracterului serios sau nu al preţului.

Împotriva deciziei, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin
DGRFP Timişoara a declarat recurs solicitând modificarea ei, în sensul respingerii
acţiunii civile formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul a invocat incidenţa prevederilor art. 304 pct.9


C.pr.civ. (când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu
încălcarea ori aplicarea greşită a legii).

Pârâtul recurent a mai solicitat instanţei ca, faţă de împrejurarea că hotărârea nu a


fost dată cu drept de apel, instanţa de recurs să nu se limiteze la motivele prevăzute
de art. 304 C.pr.civ., ci să judece cauza sub toate aspectele, în conformitate cu
prevederile art. 3041 C.pr.civ.

Referitor la incidenţa temeiului prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., pârâtul a reiterat
faptul că înscrisul pe care reclamanţii îşi întemeiază acţiunea de faţă nu poate
constitui temei pentru dobândirea dreptului de proprietate, sens în care a şi invocat şi
solicitat să se constate nulitatea înscrisului sub semnătură privată, pentru preţul
neserios de 10.000 Euro stabilit de părţi. Sub acest aspect, pârâtul a apreciat că
instanţa de judecată trebuia să manifeste rol activ pentru a analiza preţul stabilit de
aceştia prin raportare la valoarea de circulaţie pentru imobilele din circumscripţiile
judecătoriilor furnizate de Camera Notarilor Publici.

Legat de acest aspect, pârâtul a arătat că a depus pentru comparaţie şi în


probaţiune, trei anunţuri listate de pe internet, de pe site-urile de specialitate, privind
vânzarea apartamentelor cu o cameră din zona centrală a oraşului, unde preţurile
sunt de peste 30.000 Euro.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de pârât, raportat la obiectul


cauzei, temeiul de drept indicat şi actele depuse în susţinere, Curtea a reţinut
următoarele:

Pagină 51 din 57
În prealabil, cererea pârâtului-recurent de examinare a recursului sub toate aspectele
de nelegalitate şi netemeinicie, conform art. 304 1 C.pr.civ. a fost respinsă ca
nefondată, în condiţiile în care hotărârea instanţei de fond a fost dată cu apel,
exercitat ca atare de pârât, iar în recurs, conform art. 299 şi urm. C.pr.civ., nu pot fi
examinate decât aspecte de nelegalitate, nu şi de netemeinicie a hotărârii.

În calea extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu


pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C.pr.civ., care concretizează aspecte
de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau
substanţial).

Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control a legalităţii hotărârii


atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale
instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză – sub toate aspectele
susţinute de pârâta recurentă – istoricul cauzei dedusă judecăţii, toate cu
consecinţe directe în planul configurării/reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului
pendinte, excede analizei instanţei de recurs.

În cauză, instanţele anterioare au prezentat în mod exhaustiv întreaga situaţie de


fapt a dosarului, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au
ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului
juridic litigios.

Noua formulare a textului art. 304 C.pr.civ. accentuează caracterul nondevolutiv al


căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat
de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizată
prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului şi cu o rezolvare judiciară definitivă a
conflictului existent între părţile cu interese contrare.

O situaţie de nelegalitate, pentru a fi analizată în recurs, trebuie susţinută prin


invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit la situaţia de fapt pe
deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.

În faţa unei instanţe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de
nelegalitate, nu de netemeinicie, şi aceasta pentru că recurenta a beneficiat în mod
concret de sistemul dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind în
mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

În ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârii recurate, reglementată de art. 304 pct. 9


C.pr.civ., Curtea a reţinut că deşi a fost invocată ca şi temei de modificare, recurentul
nu a precizat care text de lege a fost greşit interpretat şi aplicat în speţă, raportat la
obiectul concret dedus judecăţii.

Pagină 52 din 57
Pentru a conduce la modificarea hotărârii, conform art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recursul
nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textului de lege menţionat, condiţia
legală a dezvoltării motivului implicând determinarea exactă a greşelilor imputate, o
minimă argumentare în drept şi în fapt.

Critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a


probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, urmare a
abrogării pct. 11 al art. 304 C.pr.civ. care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor
grave de fapt.

Curtea a respins, de asemenea, şi argumentul lipsei de rol activ al instanţei de


judecată în analizarea preţului plătit de reclamanţi prin raportare la preţurile de
circulaţie pentru imobile similare.

Rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 C.pr.civ. nu poate constitui temeiul
substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor
acesteia.

În speţă, pârâtul-recurent Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost cel
care a declarat apel împotriva hotărârii instanţei de fond, având deci posibilitatea
legală de refacere sau completare a probelor în apel (faţă de motivele invocate), fapt
permis de caracterul devolutiv al acestei căi de atac.

Procesul civil este, în regula generală, un proces al intereselor private, iar rolul activ
al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două
principii ale procesului civil: al disponibilităţii şi al contradictorialităţii. În cauză, pârâtul
a avut posibilitatea de a propune şi administra probatorii atât în apărare, cât şi în
susţinerea cererii sale reconvenţionale, ceea ce nu s-a întâmplat.

Este nefondată şi susţinerea potrivit cu care instanţa nu a luat în considerare cele 3


anunţuri listate de pe internet, de pe site-urile de specialitate, privind vânzarea unor
apartamente (garsoniere) situate în zona centrală a oraşului. Tribunalul a argumentat
corect acest aspect prin raportare la relaţia apropiată dintre părţi, starea imobilului la
acel moment şi suprafaţa foarte mică a acestuia. În plus, este ştiut faptul că preţurile
de vânzare afişate pe site-urile de specialitate sunt total diferite de preţurile reale de
vânzare-cumpărare.

Concluzionând, Curtea a reţinut că în cauză nu sunt incidente niciunul din temeiurile


de modificare a hotărârii recurate indicate de pârât şi a respins recursul ca nefondat.

13. Teren. Dobândire în baza legilor fondului funciar. Instanţa competentă

- Legea nr. 18/1991: art. 29 alin. (1)


- Legea nr. 247/2005: art. 1 din Titlul XIII
Pagină 53 din 57
- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 94

Soluţionarea în primă instanţă a cererii de constatare a dobândirii dreptului de


proprietate în baza art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 cu consecinţa înscrierii
dreptului astfel dobândit în cartea funciară este de competenţă materială a
tribunalului, excepţiile prevăzute de Legea nr. 247/2005 fiind de strictă interpretare.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,


Sentinţa civilă nr. 49 din 23 februarie 2015, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 5070/30.10.2014 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr.
14979/55/2014 a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulate de
reclamanta SC A.D. SRL în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comuna M.
şi C.A. în favoarea Tribunalului Arad - Secţia Civilă.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin cererea din 28.08.2014,
reclamanta a chemat în judecată pârâţii, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va
pronunţa: să se constate că a dobândit dreptul de proprietate, în baza art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 18/1991 republicată, asupra terenurilor aferente construcţiilor
proprietatea sa; să se dispună înscrierea dreptului de proprietate în baza art. 29 alin.
(1) din Legea nr. 18/1991, republicată în favoarea reclamantei asupra terenurilor mai
sus menţionate; să se dispună rectificarea înscrierilor din CF în sensul modificării
suprafeţei de la 4086 mp la 6361 mp; să se dispună efectuarea cuvenitelor menţiuni
în cartea funciară după rămânerea definitivă a sentinţei.

În motivare, a arătat că în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub


nr. 1 a dobândit construcţiile înscrise în CF, fiind transmis şi dreptul de folosinţă
asupra terenurilor proprietatea Statului Român aferente acestor imobile.

Construcţiile înscrise în CF nr. 3 au fost înscrise iniţial în CF nr. 5, unde, conform


înscrierilor de sub B.1 şi B.3, dreptul asupra terenului s-a intabulat în favoarea
Statului Român, iar dreptul asupra construcţiilor, în favoarea CAP M.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect rectificarea înscrierilor din CF, în


sensul modificării suprafeţei, reclamanta a arătat că aceasta este consecinţa stării de
fapt rezultate în urma efectuării măsurătorilor topografice.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 35 noul Cod de procedură civilă, art. 557, art. 9087
noul Cod civil, art. 29 din Legea nr. 18/1991 republicată, prevederile Legii nr. 71/1996
cu modificările şi completările ulterioare, iar în probaţiune a depus la dosar înscrisuri.

Analizând excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu la termenul de


judecată din 30.10.2014, instanţa a reţinut următoarele:

Pagină 54 din 57
Prin cererea dedusă judecăţii se solicită să se constate că reclamanta a dobândit
dreptul de proprietate, în baza art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 republicată,
asupra terenurilor aferente construcţiilor proprietatea acesteia; să se dispună
înscrierea dreptului de proprietate în baza art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991
republicată, în favoarea reclamantei, asupra terenurilor mai sus menţionate şi
rectificarea înscrierilor din CF în sensul modificării suprafeţei.

Rezultă, aşadar, că litigiul poartă asupra unei suprafeţe totale de teren de 22.635
mp, valoarea suprafeţei totale estimată de reclamanţi fiind 102.600 euro, adică
499.634 lei.

Potrivit art. 104 C.pr.civ., în „cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte
drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea
impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale. În cazul în care valoarea impozabilă nu
este stabilită sunt aplicabile dispoziţiile art. 98. (Competenţa se determină după
valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere)”.

Cum cererea dedusă judecăţii este una evaluabilă în bani, valoarea acesteia
depăşind limita de 200.000 lei până la care competenţa revine judecătoriei, potrivit
dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit. j) C.p.civ., şi cum prin lege specială nu se atribuie
judecătoriei competenţa de soluţionare a cererilor în realizarea dreptului de
proprietate şi rectificare de carte funciară, instanţa a apreciat că tribunalul este
competent să soluţioneze cauza ca instanţa de drept comun, motiv pentru care în
baza art. 132 alin. (3) C.p.civ şi-a declinat competenţa în favoarea Secţiei civile a
Tribunalului Arad.

Astfel investit, prin sentinţa civilă nr. 1692/22.12.2014 pronunţată în dosarul nr.
14979/55/2014, Tribunalul Arad, la rândul său, a admis excepţia necompetenţei
materiale a tribunalului şi a declinat în favoarea Judecătoriei Arad competenţa de
soluţionare a cauzei; a constatat conflictul negativ de competenţă şi a trimis dosarul
la Curtea de Apel Timişoara în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prezenta cauză are ca obiect


constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra suprafeţei totale de teren de
22.635 mp, prin efectul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

În conformitate cu art. 1 din Titlul XIII din Legea nr. 247/2005, plângerile, contestaţiile
şi alte litigii apărute în urma aplicării Legii fondului funciar nr. 18/1991 republicată
sunt numite procese funciare.

În materia fondului funciar, dispoziţiile procedurale sunt reglementate în Capitolul IV


din Legea fondului funciar nr.18/1991(art.51-65), legea specială instituind regula
competenţei materiale a judecătoriei ca instanţă de prim grad, oricare este obiectul
procesului funciar.
Pagină 55 din 57
Faţă de aceste dispoziţii procedurale tribunalul, având în vedere şi dispoziţiile art. 94
pct. 4 C.pr.civ. privind competenţa materială a judecătoriilor în orice alte cereri date
prin lege în competenţa lor, cum este şi prezenta cauză, a dispus conform celor mai
sus-arătate.

Astfel investită, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 invocat de reclamantă ca temei al
cererii în constatarea dobândirii în proprietate a terenului aferent construcţiilor care,
iniţial, au aparţinut CAP M. „Construcţiile agrozootehnice, atelierele de industrie mică,
maşinile, utilajele şi alte asemenea mijloace fixe, ce au aparţinut cooperativei
agricole de producţie desfiinţate, precum şi terenurile de sub acestea, ca şi cele
necesare utilizării lor normale, plantaţiile de vii şi pomi şi animalele devin proprietatea
membrilor asociaţiilor de tip privat, cu personalitate juridică, dacă se vor înfiinţa.”

Articolul 1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 dispune că „În scopul accelerării
judecării plângerilor, contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării Legii
fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
precum şi ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea drepturilor de proprietate asupra
terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului
funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 cu modificările şi completările ulterioare,
numite în continuare procese funciare, procedura în faţa instanţelor judecătoreşti se
va efectua conform prevederilor acestui titlu, care se vor completa cu cele ale
Codului de procedură civilă.”

Din examinarea Titlului XIII al legii se constată că acesta se referă, generic, la


„instanţele judecătoreşti” competente a soluţiona procesele funciare.

În concepţia noului Cod de procedură civilă, instanţa de drept comun este tribunalul,
litigiile date în competenţa materială a instanţelor de alt grad fiind expres arătate în
cod sau în legi speciale.

În materia proceselor funciare la care se referă art. 1 din Titlul XIII mai sus-citat,
competenţa expresă a judecătoriei este prevăzută de art. 53-56, art. 64 din Legea nr.
18/1991 şi de art. 28 din Legea nr. 1/2000.

Or, în cauză, cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate întemeiată


pe dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 (nefiind relevant în soluţionarea
prezentului conflict de competenţă faptul că aceasta a fost adresată direct instanţei)
nu poate fi încadrată în vreuna din ipotezele normelor legale mai sus-menţionate
care stabilesc competenţa judecătoriei ca primă instanţă, incidente fiind, în
consecinţă, normele de drept comun referitoare la competenţă.

Pagină 56 din 57
Cum valoarea terenului estimată de reclamantă este de 499.634 lei, superioară celei
de 200.000 lei avută în vedere de art. 94 alin. (1) lit. j) C.pr.civ., competenţa de
soluţionare a prezentei cereri în primă instanţă revine tribunalului, în baza dispoziţiilor
art. 95 pct. 1 C.pr.civ.

Pagină 57 din 57