Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Contrapunct-Manual PDF
Contrapunct-Manual PDF
Contrapunct-Manual PDF
SINTEZE DE CONTRAPUNCT
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
LERESCU, SORIN
Sinteze de contrapunct / Lerescu Sorin - Bucureşti:
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003
64 p., 24 cm.
Bibliogr.
ISBN 973-582-741-7
78
Sorin Lerescu
SINTEZE
DE
CONTRAPUNCT
CUPRINS
Cuvânt înainte..........................................................................................................................7
Contrapunctul liber.........................................................................................................…..25
Disonanţele..........................................................................................................................…26
Întârzieri simple şi ornamentate..........................................................................................…26
Combinaţii între întârzieri şi note melodico-ornamentale..........................................…........27
Contrapunctul răsturnabil..................................................................................................42
Imitaţia..................................................................................................................................43
Canonul.................................................................................................................................43
Tipuri de fugă.......................................................................................................................50
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...........................................................................…...........63
7
CUVÂNT ÎNAINTE
Autorul
16
Ex. 15a
Ex. 15b
Ex. 16a
Ex.16b
Ex. 17
Contrapunctul este o linie melodică, care se află deasupra sau dedesubtul cantus
firmus- ului, fiind formată din valori de durate diferite. (ex. 18)
Ex. 18
Prin utilizarea cantus firmus-ului apar, în afară de intervalele melodice (pe orizontală),
şi cele armonice (pe verticală).
Distanţele dintre voci nu trebuie să depăşească o octavă, maximum o decimă. Se
asigură astfel o bună sonoritate de ansamblu, evitându-se dezechilibrele timbrale.
Intervalele armonice (intervalele care iau naştere pe verticală) pot fi consonante şi
disonante. Din prima categorie fac parte: prima, octava şi cvinta, perfecte (consonanţe
perfecte) şi terţa, sexta şi decima, mari şi mici (consonanţe imperfecte); din a doua
categorie: secunda, septima, decima, mari şi mici, ca şi intervalele mărite şi micşorate.
Intervalele armonice consonante pot apărea atât pe timpi tari şi fracţiuni tari de timp,
cât şi pe timpi slabi sau fracţiuni slabe de timp, spre deosebire de intervalele armonice
disonante, care nu pot apărea decât pe timpi slabi sau fracţiuni slabe de timp.
În contrapunctul la două voci cu cantus firmus mişcările vocilor sunt importante
pentru o bună echilibrare a construcţiei polifonice.
Atunci când două voci merg în aceeaşi direcţie, ascendentă sau descendentă, la
intervale diferite, se realizează o mişcare directă. Primele, octavele şi cvintele, care iau
naştere din mişcarea directă a vocilor, sunt interzise. (ex. 19)
Când două voci merg în acelaşi sens, ascendent sau descendent, la acelaşi interval, se
utilizează mişcarea paralelă. Sunt interzise primele, octavele şi cvintele care provin dintr-o
mişcare paralelă a vocilor. (ex. 20)
18
Când o voce stă pe loc iar cealaltă urcă sau coboară se foloseşte mişcarea oblică.
(ex. 21)
Când o voce urcă iar cealaltă coboară, ne referim la o mişcare contrară. (ex. 22)
Ex. 23
Nota de pasaj
Doimea de pasaj disonantă este mai rar folosită în contrapunctul vocal. Este situată
întotdeauna pe timpi slabi, fiind încadrată de două note consonante. (ex. 24)
Ex. 24
Doimile pot fi şi consonante în care caz pot apărea atât pe timpi tari cât şi pe timpi
slabi.
Pătrimea de pasaj disonantă este mai des folosită decât doimea de pasaj. Este plasată
pe timp slab, fiind a doua pătrime dintr-o pereche de pătrimi sau dintr-un şir de pătrimi.
(ex. 25)
20
Ex. 25
Ex. 26
Ex. 27
21
Ex. 28
Ex. 29
Nota cambiata
Nota cambiata disonantă este a doua dintr-o formulă melodică a cambiatei formată
din patru sunete. Se porneşte treptat coborâtor, apoi se face un salt de terţă, de asemenea
coborâtor, urmat de un mers treptat ascendent. Nota cambiata este plasată întotdeauna pe o
fracţiune slabă a diferiţilor timpi ai măsurii. Are valoare de pătrime, celelalte note ale
formulei melodice a cambiatei putând avea valori de durate diferite.
Ca intervale armonice: prima notă a formulei melodice a cambiatei este o consonanţă,
a doua, o disonanţă, a treia, consonanţă, a patra fiind consonanţă sau disonanţă. (ex. 30)
Ex. 30
Anticipaţia
următoare. Este de aceeaşi durată cu ea sau chiar mai mare decât ea. Formula melodică a
anticipaţiei este formată din trei note, anticipaţia propriu-zisă fiind consonantă sau
disonantă. Este plasată între două note care sunt întotdeauna consonante. (ex. 31, 32))
Ex. 31
Ex. 32
Ex. 36
Ex. 37
Pregătirea întârzierii poate avea o durată egală cu întârzierea sau mai lungă.
24
Întârzierea nu poate fi prelungită faţă de durata sa iniţială, plasată pe timp tare. Poate
fi însă scurtată prin folosirea notelor melodico-ornamentale.
Rezovarea întârzierii poate avea aceeaşi durată cu întârzierea sau mai lungă, prin
legarea de o durată de aceeaşi înălţime.
În cazul notaţiei cu bare de măsură punctate, formula melodică a întârzierii
evidenţiază, o dată în plus, caracterul asimetric al melodiei renascentiste ca şi complexitatea
scriiturii polifonice. (ex.38)
Ex. 38
Ex. 39a
Ex. 39b
25
Contrapunctul liber
Ex. 40 încrucişare
Disonanţele
Disonanţele care provin din suprapunerea celor două linii melodice contrapunctice
trebuie tratate pornind de la raportarea în dublu sens, ascendent-descendent şi invers, a
relaţiilor armonice. Nota de pasaj, nota de schimb (broderia), cambiata sau anticipaţia pot
apărea alternativ la cele două voci după principiul, pe care l-am menţionat deja, al
echilibrului dintre valorile de durate mari şi mici, ca o consecinţă a prezenţei iniţiale a
cantus firmus-ului. Fiecare dintre cele două voci încearcă astfel să se substituie cantus
firmus-ului prin duratele mai lungi ale conturului melodic.
Intervalele armonice provenite din suprapunerea vocilor pot fi consonante şi
disonante. De aici, rezultă o tratare diferenţiată a notelor melodico-ornamentale, în funcţie
de timpii accentuaţi sau neaccentuaţi din măsură, de configuraţia ritmică şi de mişcarea
vocilor folosită în contrapunctul liber la două voci. Aşa de pildă, notele melodico-
ornamentale se pot combina, în diferite ipostaze rimice, intervalele armonice raportându-se
reciproc la cele două voci. (ex.41)
Ex. 41
În contrapunctul la două voci fără cantus firmus întârzierea poate apărea şi în cadrul
măsurii, atât la vocea superioară, cât şi la cea inferioară. (ex. 42a, b, c)
Imitaţia şi Canonul
Canonul este un tip de imitaţie continuă, materialul tematic iniţial cât şi contrapunctul
care îl însoţeşte, fiind imitate pe rând de către fiecare voce în parte. Prin acest proces
continuu de imitare fragmentul imitat este preluat de cealaltă voce şi contrapunctat printr-un
fragment melodic nou. Întrerupându-se procesul imitativ canonul se încheie la o singură
voce, cu repetarea ultimului fragment, sau la cele două voci printr-o cadenţă melodică.
(ex. 45)
contrapunct II
contrapunct II imitat
29
Legile de construcţie ale contrapunctului la două voci cu cantus firmus şi, mai apoi,
ale contrapunctului liber se aplică şi în suprapunerea mai multor voci, cu diferenţa că
intervalele armonice devin mai complicate pentru ansamblul polifonic, trebuind să se ţină
seama de constrângerile impuse de rigoarea stilului palestrinian.
Elementul de bază în acest sens îl reprezintă acordurile consonante, ca puncte de
sprijin în ansamblul polifonic de 3, 4 sau chiar mai multe voci.
Acordurile consonante sunt reprezentate de:
• acordurile majore şi minore în stare directă şi în răsturnarea I;
• acordurile mărite şi micşorate în răsturnarea I.
Acordurile consonante pot fi eliptice de unele dintre sunetele lor componente sau,
dimpotrivă, acestea pot fi dublate în funcţie de necesităţile construcţiei polifonice. (ex. 46,
47)
Motetul
* Liviu Comes, Doina Rotaru, Tratat de contrapunct vocal şi instrumental, 1986, p. 265
31
** Liviu Comes, Doina Rotaru, Tratat de contrapunct vocal şi instrumental, 1986, p. 295
32
Johann Sebastian Bach (1685-1750) a reprezentat, prin creaţia sa, marea sinteză în
muzica din Apusul Europei. A impus, în epoca Barocului muzical (sec. XVII-XVIII), un stil
care îi poartă numele, caracterizat prin cultivarea melodiei de tip instrumental şi a armoniei
tonale funcţionale, care stă la baza contrapunctului baroc.
Bach a demonstrat prin cele 48 de preludii şi fugi, care alcătuiesc lucrarea sa în două
volume, Clavecinul bine temperat, că muzica vremii sale nu putea fi despărţită de conceptul
tonal, celelalte tonalităţi având aceeaşi forţă expresivă ca do major şi la minor.
Creaţia sa cuprinde prelucrări ale coralelor protestante, peste 200 de cantate, cantate
cu caracter profan pentru Collegium musicum, o seamă de concerte, oratorii pe texte biblice
legate de patimile şi moartea lui Christos: Patimile după Ioan şi Patimile după Matei,
celebra misă catolică, Missa în si minor, lucrări pentru clavecin: Ofranda muzicală - serie
de variaţiuni contrapunctice dedicată regelui Prusiei, Friedrich al II-lea, Variaţiunile
Goldberg, Arta fugii, Suita pentru clavecin. A scris 6 suite pentru vioară solo, în manieră
contrapunctică: 3 se numesc partita şi 3 sonata. A compus, de asemenea, suite pentru
violoncel solo şi suite pentru orchestră.
În contrapunctul baroc melodia este de tip instrumental, cu ambitusul mult mai mare
decât în contrapunctul vocal renascentist. Intervalele folosite sunt fără restricţie, distanţele
dintre voci putând depăşi octava sau chiar dubla octavă. Sunt permise salturi unul după
altul, în aceeaşi direcţie, formându-se în acest fel arpegii, caracteristice polifoniei Barocului.
Sunt, de asemenea, folosite foarte multe note alterate cu rolul de a sublinia
caracteristicile unei tonalităţi în care se modulează la un moment dat.
În contrapunctul instrumental, unitatea de timp este reprezentată de pătrime şi
optime.
Modalitatea de construire a unei melodii contrapunctice baroce constă în realizarea,
mai întâi, a unui tip de melodie formată numai din arpegii, schema armonică folosită
cuprinzând doar acorduri în stare directă, în succesiunea treptelor I, IV, V. Pe această
schemă ritmică pot fi realizate mai multe variante melodice utilizând numai câte o formulă
ritmică generatoare. Se realizează astfel o melodie monoritmică. Ulterior se construiesc şi
melodii poliritmice alcătuite din grupări ritmice diferite. (ex. 50, 51)
Melodia arpegiată poate avea o configuraţie mai complexă prin umplerea golurilor
dintre notele reale ale acordurilor cu note de pasaj şi de schimb. (ex. 52)
Ex. 53
Ex. 57
Ex. 59
Basul general este un procedeu larg răspândit în epoca Barocului, constând dintr-o
linie melodică, poziţionată la o voce inferioară, care indică treptele şi tipurile acordurilor
reprezentând baza armonică a ansamblului polifonic. Cifrele care însoţesc treptele
acordurilor reprezintă intervalele armonice formate între notele melodiei basului general
(cifrat) şi cele ale melodiei contrapunctice de deasupra sa.
Pentru început folosim un bas general schematic alcătuit din notele reale ale
acordurilor. Mai târziu, melodia schematică a basului general va putea fi îmbogăţită prin
folosirea notelor străine de acord. (ex. 60)
Ex. 60
În exemplul de mai sus melodia contrapunctică este formată din note reale din acord
(consonante) şi note străine de acord (disonante). Există însă şi melodii formate numai din
note reale ale acordurilor. Acest tip de melodie arpegiată intră în raporturi consonante cu
melodia basului cifrat.
Şi în contrapunctul bachian ca şi în cel palestrinian sunt considerate consonanţe
perfecte intervalele de primă (1), cvintă (5) şi octavă (8), consonanţe imperfecte fiind terţa
(3) şi sexta (6).
Secvenţele sunt deseori folosite în configuraţiile contrapunctice cu bas general.
(ex. 61)
36
Ex. 61
Nota de pasaj
Nota de pasaj necesită o tratare aparte. Apare pe timp slab sau pe fracţiune slabă de
timp. (ex. 62)
Ex. 62
Când notele de pasaj au valori mici de durate pot apărea şi pe fracţiuni accentuate de
timp. (ex. 63)
Ex. 63
Nota de pasaj poate fi introdusă şi prin salt. Cazul cel mai frecvent este înlocuirea
secundei cu o septimă. (ex. 64)
37
Ex. 64
Nota de pasaj are o rezolvare figurată atunci când nu se mai rezolvă treptat, ci prin
salt. (ex. 65)
Ex. 65
Ex. 66
Ex. 67
Nota de schimb dublă este mai întâi inferioară şi apoi superioară, putând fi plasată şi
pe fracţiune accentuată de timp. (ex. 68, 69)
38
Ex. 68
Ex.. 69
Nota de schimb poate fi introdusă, rezolvată sau părăsită prin salt. (ex. 70, 71)
Ex. 70
Ex. 71
Broderia (nota de schimb), introdusă sau părăsită prin salt, este plasată pe fracţiune
neaccentuată de timp în comparaţie cu broderia normală, adusă prin mers treptat, care este
situată pe fracţiune accentuată de timp.
Nota de schimb este formată din valori de durate scurte, egale cu notele vecine sau
mai mici. În nici un caz mai mari decât ele.
Anticipaţia
Ex. 72
Apogiatura
Ex. 73
Apogiatura apare prin salt în timp ce nota de pasaj accentuată apare dintr-un şir de
note în aceeaşi direcţie şi de durate egale. Apogiatura se întâlneşte şi de jos în sus. (ex. 74)
Ex. 74
Ex. 75
40
Întârzierea
Ex. 76
Ex. 77
Ex. 78
Scopul ornamentării melodiei basului este de o face mai puţin schematică, fiind mai
variată din punct de vedere armonic. Notele melodico-ornamentale vor fi cifrate ca şi
întârzierile. Pentru început construim un bas schematic şi introducem note străine de acord.
Apoi realizăm cifrajul şi raportarea acordică determinată de configuraţia basului general.
(ex. 79)
Ex. 79
Contrapunctul răsturnabil
Un contrapunct obişnuit presupune anumite relaţii între cele două linii melodice,
valabile prin poziţia uneia faţă de cealaltă: una este superioară, cealaltă este inferioară.
Contrapunctul dublu este, deci, un contrapunct care rămâne valabil şi atunci când
raporturile dintre cele două voci se schimbă, oricare dintre cele două voci putând avea rolul
basului. (ex. 81)
Contrapunctul dublu se poate realiza la diferite intervale. Cel mai uzitat este cel la
octavă. Se poate întâlni şi contrapunct dublu la decimă şi la duodecimă. Pentru început nu
trebuie să se depăşească distanţa de octavă între cele două voci polifonice. Într-o etapă
ulterioară ea poate fi însă depăşită. (ex. 82, 83a, b)
Imitaţia
Canonul
Ex. 85
Ex. 86
Când vocea care imită expune melodia primei voci de la sfârşit la început se realizează
un canon în recurenţă. (ex. 87)
45
Ex. 87
Combinarea celor două tipuri de canon menţionate mai sus dă naştere unui canon în
recurenţă şi inversare. Linia melodică inversată este expusă de către vocea imitativă de la
sfârşit la început. (ex. 88)
Ex. 88
Ex. 93
Însă adevărata polifonie la 4 voci există atunci când fiecare voce este de sine
stătătoare. (ex. 94)
Ex. 94
48
Expoziţia de fugă
În prima parte (zona I, expozitivă) se expunea tema (subiectul, dux sau conducător).
Aceasta era riguros construită, cu pregnanţă melodico-ritmică, individualizată în cadrul
complexului polifonic, fiind capabilă de dezvoltări dintre cele mai diverse.
Subiectul era expus singur la una din voci, după care o a doua voce îl imita – fie
identic (răspuns real), fie modificat din necesităţi tonale (răspuns tonal) – la cvintă perfectă
ascendentă sau cvartă perfectă descendentă. În cazul răspunsului real se producea o
modulaţie pasageră la tonalitatea dominantei, în cel de-al doilea caz, al răspunsului tonal, se
rămânea în tonalitatea de bază a fugii. Vocea care expusese prima subiectul continua cu
contrasubiectul, ca o continuare firească a subiectului. (ex. 95, 96, 97)
49
Ex. 97
Schema teoretică a expoziţiei are în vedere structura internă a acestei prime secţiuni a
fugii care este formată din expoziţia propriu-zisă, interludii şi contraexpoziţie. (ex. 98)
- subiect nemodulant
- broderie pe tonică
- salt coborâtor de cvartă
- mers de secundă (celula a)
- permutare între un salt şi un mers treptat
Ex. 99
Tipuri de fugă
La Bach, fuga constă din reducerea subiectului la unul singur. Modulaţia se face în
epoca Barocului din cvintă în cvintă perfectă.
Bach porneşte de la fuga simplă şi ajunge la forme complicate. Fuga putea fi scrisă la
2, 3, 4 sau mai multe voci.
În funcţie de numărul de teme care apăreau, fuga putea fi: simplă, dublă, triplă sau
cvadruplă. (ex. 100)
51
Ex. 100
Sorin Lerescu – Fugă dublă
52
Iată, spre exemplu, un model de fugă la 3 voci în stretto, care recompune fidel
trăsăturile de specificitate melodică şi de construcţie polifonică ale Epocii Barocului. Se
poate scrie şi astăzi „à la maniere de… ” încercând să fim nu epigoni ai marilor maeştri ai
Preclasicismului muzical, ci doar restauratori ai unui spirit muzical riguros şi dinamic
totodată, prin elementele sale melodico-ritmice şi armonice definitorii: (ex. 101)
Fuga I
Ex. 102a
Tema
Ex. 102 b
1. configuraţia melodică
Ex. 102 c
2. configuraţia armonică
Ex. 102 d
3. configuraţia ritmică
57
Ex. 102 e
4. elementul motivic (ritmico-melodic)
Ex. 102 f
5. potenţialul imitativ al temei
Fuga VI
Ex. 103 a
Tema
Ex. 103 b
1. configuraţia melodică
Ex. 103 c
3. configuraţia ritmică
Ex. 103 d
4. elementul motivic (ritmico-melodic)
inversat
şi diminuat
58
Ex. 103 e
5. potenţialul imitativ al temei
Fuga VII
Ex. 104 a
Tema
Ex. 104 b
1. configuraţia melodică
Ex. 104 c
2. configuraţia armonică
Ex. 104 d
3. configuraţia ritmică
Ex. 104 e
4. elementul motivic (ritmico-melodic)
59
Ex. 104 f
5. potenţialul imitativ al temei
Fuga XIII
Fuga XIII, în Fa# major, la 3 voci, aduce o temă, într-o configuraţie cu salt şi mers
treptat, care este de fapt o mare melismă în jurul treptei a V-a din tonalitatea de bază. (ex.
105 a, b, c, d, e, f)
Ex. 105 a
Tema
Ex. 105 b
1. configuraţia melodică
Ex. 105 c
2. configuraţia armonică
Ex. 105 d
3. configuraţia ritmică
Ex. 105 e
4. elementul motivic (ritmico-melodic)
60
Ex. 105 f
5. potenţialul imitativ al temei
Arta fugii este o lucrare instrumentală, de mari dimensiuni, scrisă de Bach către
sfârşitul vieţii sale. Acest mare proiect polifonic, deşi incomplet, a însemnat un moment de
referinţă în evoluţia tehnicii contrapunctice baroce. Ultima Fugă, nr. 19, fugă triplă, la 4
voci, a rămas neterminată.
Exegeţii operei lui Bach încă mai discută dacă cele două versiuni ale acestui opus,
manuscrisul şi prima ediţie tipărită, sunt identice. Cercetările recente au arătat că, de fapt,
există două versiuni distincte care pot fi însă diferenţiate cronologic. Oricum, originile
elaborării Artei fugii sunt undeva plasate, în anii de dinainte de 1740. (ex. 106)
Ex. 107 Anton Webern: VARIATIONEN für Klavier op. 27 (Partea I, fragment)
Sehr mässig ♪ = ca 40
62
În muzica românească fuga sau stilul fugato se regăsesc în lucrări semnate de:
Wilhelm Georg Berger (Cvartetul de coarde nr. 5), Zeno Vancea (Concertul pentru
orchestră), Mircea Chiriac (Simfonieta), Pascal Bentoiu (Cvartetul de coarde), Dan
Constantinescu (Partita pentru orchestră), Alexandru Paşcanu (Fughetele pentru pian),
Aurel Stroe (Sonata pentru pian, Orestia I), Anatol Vieru (Concert pentru flaut şi
orchestră) şi enumerarea ar putea continua… (ex. 108)
Ex. 108 Anatol Vieru: Concert pentru flaut şi orchestră (Ricercare) (P. I, fragment) ****
*** Liviu Comes, Doina Rotaru, Tratat de contrapunct vocal şi instrumental, 1986, p. 568
Ceea ce este însă revelator, în relaţia dintre estetica muzicii contemporane şi forma
consacrată de fugă, este sinteza care apare între modernismul abordărilor conceptuale şi
tradiţionalismul formelor polifonice, în acest caz preclasice. Evoluţia artei muzicale rezidă
tocmai în superpoziţiile şi interrelaţiile care iau naştere între background-ul formelor
muzicale consacrate şi noutatea sau neconvenţionalismul expresiei muzicale din zilele
noastre. Acesta este, de altfel, şi ecoul peste secole al geniului componistic al lui Bach,
creatorul unui opus, Arta fugii, predestinat parcă să transmită generaţiilor de muzicieni,
tezaurul gândirii sale contrapunctice şi credinţa sa în puterea regeneratoare a muzicii...
63
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Polifonia (grec., poli = mai multe, phone = voce) s-a dezvoltat din cântul monodic
(cântarea la o singură voce) (grec., monos = singur, ode = cântec). Primele forme de
polifonie au fost reprezentate de: organum (intonare la unison, cântare în cvarte şi cvinte
paralele, revenire la unison – secolele IX, X, XI), cantus gemmellus (cântare în terţe paralele -
secolele XI, XII) şi, mai apoi, de faux bourdon (cântare la trei voci, în terţe şi sexte paralele).
Suprapunerea a două sau mai multe linii melodice, în varii ipostaze temporale – valori
de durate şi configuraţii ritmice – a dus, în decursul timpului, la conturarea unor forme şi
genuri complexe reprezentate de: motet, madrigal, ricercar, variaţiunile pe coral - în epoca
polifoniei vocale a Renaşterii, sau de fugă şi variaţiunile pe basso ostinato - în epoca
Barocului muzical.
Sursa polifoniei a reprezentat-o coralul gregorian (din Biserica romano-catolică)
alături de cântarea monodică bizantină specifică, de altfel, şi folclorului românesc.
Prin cântare polifonică se înţelege, deci, simultaneiltatea a cel puţin două linii
melodice, diferite ca structură melodico-ritmică.
Contrapunctul (lat., punctus contra punctum = notă contra notă) este tehnica prin care
putem să combinăm liniile melodice după anumite reguli - la început severe, mai târziu din
ce în ce mai permisive.
Polifonia - care nu trebuie asimilată contrapunctului, accepţiunea sa fiind mult mai
largă (ne referim la stilul polifonic – n.a., S.L.) - a reprezentat mai întâi un mod de a
concepe muzica după canoanele severe impuse, cu autoritatea şefului de şcoală, de
Giovanni Pierluigi da Palestrina. Dar până la cel care a marcat cu numele său un stil dedicat
exclusiv cântului vocal - rămas în istoria muzicii sub denumirea de Contrapunctul vocal al
Renaşterii – au existat momente importante în cristalizarea polifoniei şi a tehnicii
contrapunctice cum au fost: Ars antiqua şi Ars nova (sau Renaşterea timpurie).
Un al doilea moment de răscruce în conturarea stilului polifonic din muzica cultă a
fost reprezentat de Johann Sebastian Bach, cel care a sintetizat şi dezvoltat ca nimeni altul
un stil polifonic complex, articulat măiestrit în canoanele de evoluţie ale vremii sale.
Contrapunctul instrumental al Barocului a culminat cu apariţia formei de fugă prezentă şi
astăzi în creaţiile cele mai diverse, ca expresie a continuităţii ideilor de dezvoltare ale
materialului sonor, ale sintezelor celor mai novatoare din acest domeniu al artei muzicale.
Ars antiqua
Situată în timp în secolul XII – începutul secolului XIII, Ars antiqua (în latină: arta
veche) are ca premise arta cavalerilor (secolele XII-XIII) avându-şi originea în muzica
laică, poeţii marcanţi din această epocă numindu-se: trubaduri în sudul Franţei, truveri în
nordul Franţei sau minesängeri în părţile germanice. Cântecele lor se deosebeau de cântul
liturgic prin faptul că aveau o mai strânsă legătură cu muzica populară, arta cavalerească
fiind în esenţă o artă laică. Erau folosite texte laice, muzica ieşind din tiparele gregorianului.
10
Ars nova
o consonanţă. Dar tot Vitry scria că două consonanţe, una după alta, sună gol. Consonanţele
trebuiau îmbinate cu disonanţele şi apoi „dezlegate“ (rezolvate), nu lăsate în suspensie.
Vitry se referea în lucrarea sa şi la o anumită împărţire a duratelor muzicale.
Caracteristice epocii Ars nova erau:
• mutarea melodiei la sopran;
• ruperea melodiei prin accente melodice şi măsură;
• preferinţa pentru modurile ocolite de biserică;
• folosirea intonaţiilor şi ritmurilor din cântecele populare;
• preferinţa pentru mişcarea contrară în conducerea vocilor;
• folosirea alteraţiilor şi acordurilor construite prin terţe suprapuse.
12
Melodia (intervale)
Ex. 1
Ambitusul era cel al vocilor din ansamblurile corale şi nu cel al soliştilor. (ex. 2)
Ex. 2
Melodia în stil palestrinian se încheia, în toate modurile – mai puţin în cel frigic – , cu
finala modului, la care se ajungea fie prin treapta a II-a, fie prin treapta a VII-a sub formă de
sensibilă. În cazul modului eolic, treapta a VI-a trebuia alterată suitor pentru a se evita
secunda mărită dintre treptele VI-VII. (ex. 3, 4)
Ex. 3
Ex. 4
Erau interzise: semitonul cromatic, sexta mică descendentă, sexta mare ascendentă şi
descendentă, septima mare ascendentă şi descendentă, intervalele mărite şi micşorate,
intervalele peste octavă.
Salturile simple de un anumit sens, intonate de vocile de sopran, alto sau tenor, erau
urmate de mers treptat contrar, apărând în cuprinsul melodiei fie la început, fie la sfârşit. În
cazul vocii de bas puteau să apară şi la sfârşitul melodiei. (ex. 5, 6)
Ex. 5
Ex. 6
Salturile duble erau formate din două salturi simple de mers contrar fiind plasate la
începutul sau la mijlocul melodiei. (ex. 7)
Ex. 7
Modurile
ionic (cu finala pe do) şi eolic (cu finala pe la). Forma lor naturală era completată de cea
transpusă, prin urcarea cu o cvartă perfectă a finalei modului natural şi apariţia unui si
bemol la cheie. Se respecta astfel structura de tonuri şi semitonuri a modului originar. (ex. 8)
Ex. 8
Ex. 9
Nota brevis era formată din două note întregi fiind plasată la începutul şi la sfârşitul
melodiei în stil palestrinian.
Nota întreagă, formată din două doimi, se întâlnea în general la începutul melodiei,
după nota brevis, sau la sfârşitul melodiei, înainte de nota brevis. (ex. 10)
15
Ex. 10
Nota întreagă mai putea să apară în cadrul melodiei în diferite combinaţii cu doimi de
tipul: (ex. 11)
Ex. 11
Doimea - cea mai des folosită valoare de durată în melodia în stil palestrinian - putea
să apară pe oricare dintre cei patru 4 timpi ai măsurii, doimile de pe timpii 1 şi 3 fiind
accentuate, iar cele de pe timpii 2 şi 4 neaccentuate.
Existau şi durate prelungite cu jumătate din valoarea lor, prin folosirea legato-ului de
prelungire peste bara de măsură sau în cadrul măsurii, cu valori legate pe diferiţi timpi. Se
crea astfel o mai mare varietate ritmică, duratele contribuind la realizarea unui echilibru al
construcţiei melodice pornindu-se de la durate mai lungi, ajungându-se treptat la valori mai
scurte ca, în final, să se revină la valorile lungi de durate. (ex. 12)
Ex. 12
Ex. 13
Ex. 14