Caracterizare personaj- Persida

Romanul Mara, de Ioan Slavici, a fost publicat în 1894, în revista „Vatra”, iar în volum a
apărut abia în 1906. Această operă literară este „cel mai bun roman al nostru, înainte de “Ion”,
conform afirmaţiei lui Şerban Cioculescu şi „aproape o capodoperă”, în viziunea lui George
Călinescu, deoarece destinul eroilor şi mediul social sunt evocate cu o remarcabilă artă a
detaliului şi cu o mare forţă de construire a ansamblului.
Personajul literar este o prezență prin intermediul căreia scriitorul își exprimă indirect
concepțiile, reprezentările, ideile în opera epică. Ca instanță narativă principală, personajul
reprezintă un element esențial în structura textului epic sau dramatic, reprezentând oameni
transfigurați artistic, ființe imaginate de scriitor, devenite actanți ai intâmplărilor narate.
Tema familiei susţine caracterul tradiţional şi realist al romanului, ilustrând fresca socială
a lumii ardeleneşti, cu moravurile ei specifice, într-un spaţiu real aşezat la interferenţa satului cu
oraşul, într-un târg transilvănean, Radna, situat lângă Lipova şi aproape de Arad.
Deşi titlul poate fi considerat „Copiii Marei”, deoarece personajul central, ca frecvenţă a
apariţiei şi identitate a preocupărilor este Persida, Nicolae Manolescu afirmă că „în realitate însă,
romanul este mai ales romanul Marei, Persida însăşi fiind o Mară jovială, pe cale de a lua cu
vârsta obiceiurile şi trăsăturile mamei sale”.
Persida este protagonista operei “Mara” de Ioan Slavici, întrucât este situată în centrul
unui plan narativ care participă la toate momentele subiectului, iar celelalte peronaje gravitează
în jurul său. Persida este fiica Marei, sora lui Trică, soţia lui Naţl şi nora măcelarului Hubăr, dar
şi una dintre cele mai reuşite, mai strălucitoare figuri feminine din literatura română. Persida este
ilustrată de Slavici în evoluţia sa de la copilărie la maturitate, ceea ce face ca această operă să fie
şi un bildungsroman.
Portretul fizic, realizat direct de către narator, prin ochii mamei sale, sugerează trăsăturile
morale, având efecte surprinzătoare asupra celor din jur: „înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă şi cu
toate acestea subţirică s-o frângi din mijloc; iar faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de cireş şi
albă, de o albeaţă prin care numai din când în când străbate, abia văzut, un fel de rumeneală”.
Din descrierea detaliată a naratorului reies, indirect, forţa şi gingăşia, puritatea şi voinţa, care
constituie principalele sale trăsături constitutive ale unui caracter puternic. După întâlnirea
Persidei cu Naţl, naratorul omniscient remarcă, în mod direct, impresia puternică pe care o
produce asupra flăcăului: „era chiar mai tânără, mai frumoasă şi mai plină de farmec decât cum
Natl era-n stare să şi-o închipuiască”, dar se arată și foarte îndrăzneață față de el, rămânând
neclintită în fața ferestrei deschise a mânăstirii, spre a se lăsa văzută, fapt ce contravine codului
comportamental al timpului, dar mai ales al spațiului sacru în care se află.
 Caracterizarea prin fapte, vorbe, gesturi, atitudini, reacții psihologice, relații cu celelalte
personaje construiește treptat portretul moral al unei femei înțelepte pe care confruntarea cu viața
nu o dezarmează, ci o întărește. Caracterizarea prin vorbe surprinde linia evolutivă a eroinei:
dacă în momentele ei de ezitare în fața dragostei, replicile o arată vulnerabilă și indecisă „Iartă-
mă, mamă, mama mea cea dragă și scumpă și bună, iartă-mă și spune-mi tu ce să fac”, mai
târziu, confruntată cu crizele de autoritate ale lui Națl, se arată puternică și sfidătoare „Nu
suntem noi din cei ce știu de frică;poți să mă omori, dar nu să mă umilești!”
Persida trăieşte o iubire pasionantă, o emoţie puternică, naratorul omniscient sondând
sufletul omenesc cu o neobişnuită forţă de sugestie a cuvântului şi o emoţionantă măiestrie
artistică, încât Pompiliu Mareea nota impresionat: „Dragostea Persidei este de un dramatism
răscolitor. Nimeni până la Slavici n-a descris dragostea în tot ceea ce are mai dramatic, grav, cu
atâta adâncime şi vigoare realistă, cu atâta poezie”. Tatonările şi grija ei pentru tânărul neamţ, de
care o despărţeau religia, poziţia socială şi etnia, constituie argumentul cel mai convingător
privind iubirea pătimaşă a Persidei, sentimentul fiind şi cauza încălcării tuturor restricţiilor
sociale şi etice: căsătoria secretă, fuga cu Naţl la Viena şi căsnicia nefericită.
Ioan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifică a spaţiului
ardelenesc, în toate laturile vieţii omeneşti. Cu o impresionantă forţă a detaliului, scriitorul
construieşte imagini sugestive privind etnografia, obiceiurile, tradiţiile, mentalitatea oamenilor
de etnii diferite, care convieţuiesc în acelaşi spaţiu etic ce-i cuprinde şi-i supune pe toţi:
„Colectivitatea face legea pe care individul e ţinut să o respecte”, afirmă Nicolae Manolescu.