SERIA:

ISTORIA PE Adrian DOLGHI, Alina FELEA, Victoria DOLGHI

ÎNŢELESUL
ELEVILOR

ISTORIA ROMÂNILOR ȘI UNIVERSALĂ

GHID PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREAT

Sesiunea de examene 2013

Adrian DOLGHI, Alina FELEA, Victoria DOLGHI

Istoria românilor și universală

Ghid de pregătire
pentru examenul de bacalaureat

CuvÎntul-ABC
2013
 CZU

Autori: Adrian Dolghi, doctor în istorie, profesor de istorie grad didactic superior,
Liceul Teoretic „ORIZONT”, mun. Chișinău
Alina Felea, doctor în istorie, conferenţiar cercetător, Institutul de Istorie
Socială „ProMemoria” (USM), Institutul de Istorie, Stat și Drept
al AŞM
Victoria Dolghi, magistru în istorie

Recenzenți: Viorica Negrei, grad didactic superior, inspector şcolar la istorie,

DGETS, mun. Chişinău
Corneliu Prepeliţă, grad didactic I, specialist principal-metodist
DRÎTS Ungheni

Prezentul ghid a fost elaborat în conformitate cu Programa pentru

examenul de bacalaureat, Istoria românilor şi universală, sesiunea de
examene 2013. Ghidul vine în sprijinul liceenilor în vederea pregătirii
lor pentru examenul de bacalaureat.

Dolghi, Adrian.
Istoria românilor şi universală: Ghid de pregătire pentru examenul de bacalaureat / Adrian
Dolghi, Alina Felea, Victoria Dolghi. – Ch.: Cuvîntul-ABC, 2013 (F.E.-P. «Tipogr. Centrală»).
– 192 p. – (Seria «Istoria pe înţelesul elevilor»). 1000 ex.

ISBN 978-9975-4377-4-5.
94(=135.1)+94(100)(075.3)
D 64

© CUVÎNTUL-ABC
© Adrian Dolghi, Alina Felea, Victoria Dolghi

2
 Argument
Dragi elevi şi profesori!
Prezentul materialul didactic este adresat elevilor claselor a X-a – a XII-a
pentru ghidarea în procesul de pregătire pentru examenul de bacalaureat la
disciplina „Istoria românilor şi universală” care are statutul de disciplină de
examen obligatorie pentru profil umanist şi de disciplină de examen la soli-
citare pentru profil real.
Ghidul este elaborat ţinând cont de Curriculum şi de Programa pentru
examenul de bacalaureat, Istoria românilor şi universală, sesiunea de exame-
ne 2013, aprobată de Comisia de Examene.
Actualitatea prezentului material didactic rezidă în complexitatea sa: ofe-
ră informaţii necesare pentru obţinerea cunoştinţelor, explică metodele de
aplicare a acestora în rezolvarea sarcinilor concrete, oferă algoritme şi modele
de sinteze pentru elaborarea eseurilor, conţine exemple de rezolvare a testelor
etc. Deosebit de important în rezolvarea itemilor în cadrul evaluărilor sunt,
din punct de vedere metodologic, răspunsurile corecte la teste. Vă recoman-
dăm să atrageţi o atenţie deosebită la introducerile explicative de la începutul
fiecărui compartiment al cărţii, în care vă oferim sfaturile necesare rezolvării
corecte a itemilor specifici testelor de examen, inclusiv înţelegerea necesităţii
studierii acestora, ceea ce va permite să evitaţi unele dificultăţi pe care le-aţi
putea întâlni în procesul de studiere a istoriei în clasele a X-a – a XII-a şi de
rezolvare a testelor de examen.
Prezentul ghid cuprinde sinteze pentru teme de eseuri, documente din
programa de examen însoţite de sarcini, prezentarea personalităţilor, a
limbajului de specialitate, relaţiile de cauzalitate propuse în programă -
rezolvate, exemple de rezolvare a itemilor, teste rezolvate şi exemple de
teste etc. care vor fi utile în procesul de studiere a materiei de studiu la
disciplina „Istoria românilor şi universală” şi de pregătire pentru exa-
menul de bacalaureat.
Ţinem să subliniem că itemii şi testele din prezenta carte nu repre-
zintă neapărat sarcini din viitoarele teste de examen, fiind doar modele
oferite cu generozitate pentru a vă ajuta.
Vă dorim succes!
Autorii

3
 CUPRINS
I. UTILIZAREA ADECVATĂ A LIMBAJULUI DE SPECIALITATE................................. 5
II. REPREZENTAREA TIMPULUI ŞI SPAŢIULUI ISTORIC. ...........................................29
III. EXPLICAREA RELAŢIILOR DE CAUZALITATE . .........................................................32
IV. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DOCUMENTELOR ISTORICE. ...........................55
V. APRECIEREA ROLULUI PERSONALITĂŢILOR ÎN ISTORIE. .................................81
VI. ELABORAREA UNUI ESEU LA ISTORIE. ...................................................................... 118
Epoca antică
1. Importanță și locul lumii antice în istoria universală . ................................................... 119
2. Contribuţia civilizaţiei antice în constituirea actualei civilizaţii europene
(în baza unei civilizaţii)........................................................................................................ 122
3. Impactul istoric al războaielor daco-romane asupra formării poporului roman....... 124
4. *Polisul atenian – democraţie reprezentativă limitată.................................................... 126
5. Declinul şi căderea Imperiului Roman de Apus - proces istoric inevitabil................ 128
Epoca medievală
1. Moştenirea imperială în Europa creştină: de la Imperiul Roman la Imperiul Bizantin... 130
2. Constituirea statului medieval Ţara Moldovei: între legendă şi adevăr istoric......... 133
3. Lupta antiotomană – expresie a politicii externe a domnitorilor români
în epoca medievală................................................................................................................ 135
4. Instaurarea regimului de suzeranitate otomană şi formele lui de manifestare
în Ţările Române................................................................................................................... 137
5. *Ctitoriile medievale – valori culturale şi spirituale....................................................... 140
6. Rolul bisericii in societatea medievală în Europa Occidentală..................................... 142
Epoca moderna
1. Impactul regimului fanariot asupra evoluţiei politice şi socio-economice
a Ţărilor Române................................................................................................................... 147
2. Formarea statelor naţionale moderne: general şi particular......................................... 149
3. Impactul revoluţiei industriale asupra evoluţiei lumii moderne.................................. 152
4. Revoluţiile de la 1848-1849 în Ţările Române: general şi specific.............................. 155
5. *Rivalităţile ruso-austro-otomane în epoca modernă şi consecinţele
lor pentru Principatele Române......................................................................................... 157
6. Rivalitatea marilor puteri în contextul relaţiilor internaţionale (1870-1914).......... 159
7. Basarabia – de la autonomie la gubernie rusească (1812-1873)................................. 162
Epoca contemporană
1. Sistemul Versailles-Washington – factor determinant în declanşarea celui
de-al Doilea Război Mondial............................................................................................... 162
2. *Evoluţia regimurilor totalitare în perioada interbelică: studiu comparativ.............. 166
3. Basarabia în perioada interbelică: progrese şi limite....................................................... 169
4. *Activitatea partidelor politice în Romania (1918-1938)............................................. 171
5. Integrarea europeană: realizări, probleme şi perspective............................................... 173
6. Problemele globale ale umanităţii – test de maturitate al comunităţii internaţionale. 176
4
 I. UTILIZAREA ADECVATĂ A LIMBAJULUI DE SPECIALITATE
Conform curriculumului naţional la disciplina istorie, înţelegerea şi utilizarea lim-
bajului de specialitate sunt unele dintre principalele competenţe pe care trebuie să le de-
ţină fiecare absolvent al liceului în Republica Moldova. Competenţa numită presupune
că elevul trebuie să cunoască şi să înţeleagă termenii istorici şi să-i aplice cu abilitate în
practică: la construcţia discursurilor pe teme istorice, la scrierea eseurilor, explicarea
relaţiilor de cauzalitate, alcătuirea enunţurilor, în discuţii etc.
Reieşind din aceste cerințe, în cadrul evaluărilor naţionale la istorie elevilor li se
cere să explice şi/sau să alcătuiască enunţuri cu termenii istorici, să utilizeze adecvat
noţiunile istorice în alcătuirea eseurilor. De asemenea, utilizarea corectă a limbajului de
specialitate pe parcursul rezolvării întregului test demonstrează nu doar cunoştinţele
profunde ale elevului, ci şi abilitatea de a le aplica în practică, fiind apreciat înalt prin
bareme elaborate de specialişti şi comisiile de examinare.
În speranţa de a contribui la formarea acestei competenţe elevilor, propunem în
continuare un şir de noţiuni explicate care, în opinia noastră, sunt de o importanţă
mai mare, neavând scopul de a le cuprinde în totalitate, misiune ce o au dicţionarele
de specialitate.
Ţinem să menţionăm că în cazul alcătuirii enunţurilor cu anumite noţiuni este ne-
cesar a înţelege realitatea epocii la care se referă noţiunea şi a evenimentului de care ține
documentul (după caz: dacă se cere a explica noţiunile subliniate într-un document
istoric sau a alcătui enunțuri cu acestea), astfel ca enunţurile să reflecte un adevăr is-
toric sau anumite evenimente, procese, stare de lucruri despre care se cere în item. Un
exemplu de formulare a enunţurilor cu termeni istorici este prezentat în modelul de
test de la sfârşitul cărţii.

Epoca antică
Acropolă – sistem de fortificaţii, cetate construită pe un loc mai înalt. În traducerea
din greaca antică acest cuvât înseamnă „oraşul de sus”. În epoca miceniană acropola
era o parte a oraşului, mai târziu devine o concentrare de obiecte sfinte ale oraşului (ca
Acropola din Atena)
Ager publicus – proprietate colectivă inalienabilă a statului roman, constituită din
toate bunurile imobile pe care statul le lua prin cucerire, prin moştenire sau prin con-
fiscări de la condamnaţi. Ager publicus era în general ocupat, prin dreptul de folosinţă,
de către aristocraţii romani şi, totodată, de marii proprie­tari. Deseori se repartizau te-
renuri şi veteranilor din armată, însă rareori plebeilor.
Agora – loc deschis în oraşul grec, care servea în calitate de piaţă şi era locul de
întrunire a cetăţenilor.
Aliat – persoană, clasă, partid, stat etc. care se unește cu cineva în vederea unei
acțiuni comune.
Amelu (oamenii bogaţi în Mesopotamia) – persoane care administrau afacerile
oraşului lor în consiliul bătrânilor: oameni de afaceri, înalţi funcţionari, proprie-
tari funciari; într-o poziţie superioară se aflau preoţii şi nobilii de curte. Nobilii,
proprietari de pământuri şi turme de vite, aveau toate privilegiile și participau la
conducerea statului.
Amfiteatru (în arhitectura greco-romană) − edificiu destinat jocurilor publice, de
formă circulară sau ovală, de obicei neacoperit, având la mijloc o arenă înconjurată de
trepte (gradene) şi tribune pentru public.
Anale – cronici antice romane şi medievale.
Antropogeneză – parte a antropologiei care studiază evoluţia şi dezvoltarea omu-
lui; procesul apariţiei şi dezvoltării omului, speciei umane; antropogenie.
5
 Antropologie – știinţa despre originea şi evoluţia omului.
Areopag − consiliul superior în Atena, în sec. VIII-VI î. Hr., păstrătorul tradiţiei;
judeca chestiuni penale, după reformele lui Solon supraveghea executarea legilor, exa-
mina chestiunile de complot împotriva democraţiei.
Arheologie – știinţă care studiază trecutul istoric al omenirii pe baza interpretării
urmelor materiale păstrate; ramură specializată a ştiinţei istorice, având ca obiect co-
lectarea, ordonarea şi interpretarea vestigiilor materiale din trecutul istoric al omenirii.
Arheologia este principalul izvor pentru cunoaşterea istoriei (preistoriei) şi a civilizaţi-
ilor antice în lipsa ştirilor scrise.
Aristocraţie – categorie socială care se bucură de mari privilegii datorate originii,
bogăţiei şi poziţiei în societate.
Atica – denumire a oraşului-stat din Grecia de mijloc, constituită din Atena şi re-
giunile învecinate.
Atrium – curtea interioară a caselor din Roma antică.
Babilon − forma elenizată a akkadianului Babilim sau Babili, care înseamnă în lim-
ba amorită „Poarta zeilor”.
Barbari – denumire dată de greci şi romani tuturor popoarelor care nu vorbeau
limba greacă sau latină.
Basileu – conducătorul unei entităţi politice independente „barbare”.
Brahma – unul dintre cele trei divinităţi superioare din mitologia antică indiană;
zeul creator, făuritorul universului. Este adesea ilustrat cu trei feţe şi cu trei mâini.
Budism – religie apărută în India în sec. VI î. Hr. şi atribuită lui Buddha, care con-
sideră viaţa un izvor de suferinţe.
Capillati – categorie socială a oamenilor de rând; numele lor greco-latin, care
nu are semnificatie socială, este legat doar de înfăţisarea lor exterioară: în latină –
capillati, în greceacă – comati, ce ar însemna „pletoşi” sau „cei care poartă părul în
plete”. Aceştia deţineau poziţia dominantă în economia dacică, acoperind practic
toate activităţile cunoscute în Dacia preromană şi Dacia liberă. Capillati erau oa-
meni liberi, participau la adunarea armată generală, iar cei care puteau ţine arma
în mână participau la acţiunile militare.
Capitoliu – una dintre cele şapte coline pe care a fost construit oraşul Roma. Pe
această colină aveau loc şedinţele senatului şi adunările populare.
Castele Indiei antice: brahmanii, responsabili de sacrificiile specifice ceremoniilor
religioase; kshatrya, cei care luptau şi guvernau; vaisya, implicaţi în diferite activităţi
aducătoare de câştig; sudra, cei care îndeplineau cele mai umilitoare munci, mai ales pe
cele stigmatizate de religie. Primele trei caste erau ariene, iar a treia – nonariană.
Castru – tabără romană întărită, construită la graniţele Imperiului Roman, de-a
lungul căilor de comunicaţie sau în punctele strategice din provinciile romane.
Celibatar – persoană necăsătorită.
Centurie – formă de repartizare a populaţiei din Roma antică în scopuri militare şi
politice, atribuită regelui Servius Tullius. Centuria reprezentă la origini o unitate de o
sută de persoane, dar această cifră a devenit curând doar formală.
Cenzor – magistrat roman însărcinat cu censul; administra patrimoniul public şi
încasa impozitele, dar şi încadra cetăţenii în una dintre cele şase clase cenzitare, întoc-
mea listele senatoriale, stabilea veniturile şi cheltuielile bugetare ale statului, suprave-
ghea moravurile publice. Era ales pe cinci ani (după unele surse − 18 luni).
Cetate – loc întărit printr-un sistem de fortificații; fortăreață; în Grecia antică – locali-
tate întărită, oraş în care cetăţenii dau dovadă de solidaritate reciprocă şi coeziune civică.
Cetăţean – locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care
are anumite obligații față de acel stat.
6
 Civilizaţie – nivel de dezvoltare materială şi spirituală a societăţii într-o epocă
dată, a unui popor, a unui stat etc., cultură (materială sau spirituală); ansamblul
valorilor de natură utilitară susceptibile de a fi aplicate totalităţii speciei umane în
vederea satisfacerii unor nevoi materiale, de confort şi securitate. Civilizaţia presu-
pune existenţa sistemelor în diverse domenii de activitate: economic, social, cultu-
ral-religios şi politic, adică un ansamblu de cunoştinţe şi tehnici necesare pentru a
stăpâni natura şi a organiza viaţa socială; ideea de progres material şi cultural, un
ideal de viaţă umană în societate.
Civilizaţie fluvială – tip de civilizaţie care s-a constituit şi a evoluat în bazinul unor
mari artere fluviale, caracterizate printr-o dependenţă de revărsările periodice, siste-
mele de irigaţie etc.
Civilizaţii antice: din Orient (egipteană, mesopotamiană, hitită, feniciană, chineză
şi a Indiei antice) şi Europa (minoică, miceniană, elenă, etruscă, romană, dacică etc.).
Cler – totalitatea preoţilor unei religii dintr-o regiune, ţară.
Codul lui Dracon − legile lui Dracon, emise în anul 621 î. Hr. în Grecia. Prima
încercare de codificare a dreptului atenian.
Colegiul arhonţilor − puterea executivă, militară şi juridică în Atena în sec.
VIII-VI î. Hr.
Colon – țăran liber, stabilit pe marile latifundii funciare romane, care arenda un lot
de pământ, achitând anumite impozite proprietarului.
Colonie – în antichitate însemna cetate-oraş, întemeiat în scopuri comerciale sau
strategice, de fenicieni, de greci sau de alte popoare pe teritorii străine; oraş întemeiat
de romani în ţinuturile cucerite, având rol economic, administrativ şi militar; teritoriu
ocupat şi administrat de o naţiune străină şi care este dependent de aceasta pe plan
politic, economic, cultural etc.
Colonist – persoană care s-a strămutat din țara sa ori din locul de origine și s-a
stabilit într-o regiune sau într-un oraș dintr-o țară străină.
Colonizare – proces de transformare în colonie a unui teritoriu sau o a unei ţari;
popularea unei ţări sau a unei regiuni cucerite cu oameni aduşi de pe alte teritorii sau
din alte ţări.
Comedie − piesă teatrală cu subiect vesel.
Confucianism – curent filosofic-religios, apărut în sec. al V-lea î. Hr. în China,
potrivit căruia soarta omului este determinată de „cer” şi care propovăduia respectul şi
supunerea necondiţionată faţă de cei superiori ca situaţie socială.
Consul – magistrat civil şi militar suprem în Roma antică republicană, ales pentru
un an. Începând cu anul 510 î. Hr., se alegeau anual câte doi consuli care aveau urmă-
toarele atribuţii: convocau şi prezidau şedinţele Senatului şi ale poporului, propuneau
legi, exercitau jurisdicţia civilă şi cea penală, administraţia financiară. Din 364 î. Hr. un
consul era ales dintre plebei.
Conung – titlu atribuit regilor triburilor germanice.
Corintic − stil arthitectonic care se caracterizează prin coloană suplă, decorată cu
caneluri şi împodobită cu sculpturi.
Cult – omagiu care se aduce divinității prin acte religioase; manifestare a sentimen-
tului religios prin rugăciuni și prin acte rituale; totalitatea ritualurilor unei religii.
Cultură – totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţi-
ilor necesare pentru comunicarea acestor valori.
Davă − loc fortificat, cetate la geto-daci.
Democraţie – regim politic în cadrul căruia toţi sunt liberi şi exercită, indiferent
de origine sau avere, drepturile lor politice: a vota, a alege, a fi ales (din greacă: demos
– popor şi cratos – putere). Cea mai avansată formă de guvernământ, ce stă la baza
7
principiilor democraţiei moderne, apare în Grecia, la Atena, în perioada clasică. Im-
perialismul atenian şi democraţia ateniană au constituit două realităţi paradoxale. În
sec. al V-lea î. Hr., Atena a atins apogeul puterii şi prestigiului său, datorită imperiului
pe care şi l-a creat şi exploatării în folosul propriu a bogăţiilor şi resurselor celorlalte te-
ritorii greceşti. Hegemonia acesteia i-a asigurat măreţia şi prosperitatea, în detrimentul
aliaţilor greci. În mentalitatea lor, extinderea imperiului însemna şi extinderea demo-
craţiei. Consolidarea deplină a democraţiei ateniene a avut loc în timpul când Pericle a
fost ales strategul acestui oraş-stat.
Demos – popor, comunitatea cetăţenilor egali în drepturi din oraşele-state greceşti.
Despoţie – formă de conducere autocrată a statului guvernat de un despot (despoţii
clasice – statele Orientului Antic: Egipt, Asiria, Imperiul Persan).
Diadohi – comandanţi de oşti ai lui Alexandru Macedon, care au luptat pentru
putere după moartea sa (Ptolomei, Seleuc, Antigon ş.a.)
Dinastie – familie ai cărei membri se succedă la cârma unui stat (ca principi, regi
sau împăraţi); şir de suverani care alcătuiesc o astfel de familie.
Dionysiace − serbări populare şi religioase cu dansuri de clamaţi şi coruri, organi-
zate primăvara şi toamna în cinstea zeului Dionysos.
Dominat − regim monarhic instituit de împăratul Diocleţianus în anul 284 d. Hr.,
(de la dominatio – stăpânire, putere absolută). Printr-o serie de reforme instituţionale,
acesta a revigorat statul roman aflat în criză şi a proclamat puterea absolută a împăra-
tului, acesta fiind considerat reprezentantul divinităţii pe pământ, dispunând de toate
puterile în stat.
Domnie – instituţia puterii politice centrale în ţările medievale româneşti în frun-
te cu domnul (sau voievodul); perioadă de aflare la tron, la conducerea ţării a unui
domn.
Doric − stil arhitectonic ce se caracterizează prin coloane fără bază şi capitel fără
ornamente.
Edil – magistrat, de fapt doi la număr, care inițial erau subalterni al tribunilor ple-
bei, ce aveau misiunea de a păzi templul zeiţei Ceres şi arhivele publice; mai târziu
(367/366 î. Hr.) a fost instituită magistratura de edil curul, însărcinată cu supravegherea
jocurilor publice. Cu timpul, cele două magistraturi s-au unit în una singură: suprave-
gheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, erau însărcinaţi cu aprovizionarea populaţi-
ei; organizau spectacole publice.
Epicurism − doctrină morală a lui Epicur, bazată pe teoria etică a fericirii raţionale,
evitând suferințele.
Facies – termen arheologic care desemnează aspecte al unei culturi arheologice în
ce are ea mai caracteristic.
Familie – formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ,
soţie şi din descendenţii acestora.
Faraon – titlul pe care îl purtau vechii monarhi ai Egiptului.
Federat – statut oferit de către împăraţii romani unor triburi barbare care atacau
imperiul, cu dreptul de a se aşeza pe un anumit teritoriu şi obligaţia de a păzi hotarul
pe o anumită porţiune.
Filozofie − știinţă constituită dintr-un ansamblu închegat de noţiuni şi idei, care
interpretează şi reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepţie generală
despre lume şi viaţă.
Filozofie cinică − doctrină filozofică din Grecia Antică, care nu recunoştea
normele sociale existente şi propovăduia o viaţă simplă şi reîntoarcerea la natură.
Fratrie – grup de mai multe ginţi înrudite între ele prin legături de sânge.
Geţi – nume dat de greci dacilor.
8
 Gintă – comunitate de oameni, bazată pe rudenia de sânge; parte componentă
a unui trib.
Gnosticism – curent filozofic-religios care caută să îmbine teologia creştină cu filo-
zofia elenistică greacă şi cu unele religii orientale.
Heliaia − curte cu juri (6 membri). După reformele lui Clistene – judecată de prima
instanţă, care examinează plângerile asupra hotărârilor organelor cu atribuţii judecăto-
reşti, verifică activitatea funcţionarilor.
Hieroglifă − semn sau caracter din scrierea vechilor egipteni, care reprezenta noţi-
unile prin figuri de fiinţe şi de obiecte. Scrierea hieroglifică era utlizată în documentele
oficiale, sculptată sau pictată pe materie dură.
Hopliţi – soldaţi ai infanteriei grele greceşti, înarmaţi cu lănci şi protejaţi de
un mare scut rotund, de o cuirasă pectorală de bronz sau din piele şi de jambiere
din bronz.
Iloţi – persoane din Sparta fără drepturi cetăţeneşti; reprezentau o categorie inter-
mediară între oamenii liberi şi sclavi. Ei aveau în folosinţă un lot de pământ de pe care
nu puteau fi îndepărtaţi, nu puteau fi vânduţi şi nici ucişi. Aveau anumite drepturi indi-
viduale şi economice, dar nu şi politice; rostul lor era să asigure existenţa spartanilor.
Imperialism − politică de extindere a dominaţiei sau autorităţii unui imperiu sau
a unei naţiuni asupra unor ţări străine, sau de dobândire de posesiuni coloniale şi de
menţinere a lor.
Imperiu – stat monarhic care are în frunte un împărat; împărăţie.
Indoeuropeni – denumire dată unui grup de populaţii care trăiau prin mileniul III
î. Hr. în Asia Centrală, de unde au emigrat mai târziu spre vest şi sud-vest.
Ionic − stil arhitectonic ce se caracterizează prin coloane zvelte şi capitel decorat.
Istoria Orientului Antic – istoria civilizaţiei dezvoltate din nordul Africii şi
din Asia începând cu mileniul IV î. Hr. până în primele veacuri ale erei noastre.
Istorie – proces de dezvoltare a fenomenelor naturii şi societăţii; ştiinţă care studia-
ză dezvoltarea complexă a societăţii, a unui popor etc.; ştiinţa care se ocupă cu studierea
procesului de constituire şi evoluţie a societăţii umane din cele mai vechi timpuri până
în prezent.
Istoriografie − știinţă auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul evoluţiei concep-
ţiilor istorice şi al operelor istorice; totalitatea scrierilor istorice (dintr-o ţară, dintr-o
anumită perioadă, cu privire la o anumită problemă etc.).
Istru – denumire sub care era cunoscut râul Dunăre în Antichitate.
Izvoare nescrise – urme de aşezări umane, locuinţe, obiecte, arme, bijuterii, veselă
etc.: paleontologice, argeologice.
Izvoare scrise – inscripţii, tăbliţe, documente, legi, cărţi etc.: etnografice, numisma-
tice, lingvistice, literare (narative), diplomatice, cartografice.
Izvor istoric – orice urmă a activităţii umane, din care putem obţine cunoştinţe
despre trecut.
Lege – normă cu caracter obligatoriu, stabilită și apărată de puterea de stat.
Legiune – unitate de bază, permanentă, a armatei romane, recrutată dintre cetăţeni
romani, cu un efectiv care a variat în timp (între 4.200 şi 6.000 de oameni), repartizaţi
în cohorte, manipule, centurii.
Libertatea credinţei – dreptul de a exercita orice credinţă nestingherit de nimeni.
Magistrat – în antichitatea greacă şi romană, cetăţean învestit cu putere publică,
care participa la conducerea statului ca reprezentant al poporului.
Mandarin – funcţionar din sistemul administrativ şi politic instituit în timpul di-
nastiei Han; demnitar indigen din Indochina.
Mesopotamia – teritoriul dintre două fluvii; teritoriul aflat între râurile Tifru şi
Eufrat.
9
 Metec – străin stabilit la Atena, care se bucura de drepturi speciale, dar era lipsit de
drepturi politice.
Metropolă (cu referire la istoria antică) − stat, oraş antic de care depindeau coloni-
ile pe care le-a întemeiat; centru al unui imperiu colonial; oraş-mamă al altor oraşe, pe
care locuitorii acestuia le-au întemeiat, colonizând un teritoriu anume.
Monarhie − formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei sin-
gure persoane (rege, împărat, faraon, van, şah etc.) şi se transmite, de obicei, eredi-
tar. În Grecia antică prima formă de guvernământ a fost monarhia. Regele, numit
basileus, cârmuia oraşul, conducea armata, judeca toate cauzele civile (cele penale
erau lăsate la discreţia răzbunării clanurilor), prezenta sacrificiile publice. Autori-
tatea regelui se baza pe nobleţea originii sale, considerată divină, pe bogăţiile sale
provenite mai ales din exploatarea propriilor sale pământuri. Nu avea însă putere
absolută, era asistat de un consiliu compus din capii familiilor nobile. Monarhia a
fost și prima formă de organizare politică a Romei, fondate, conform tradiţiei, în
anul 753 î. Hr. de Romulus – primul rege.
Monarhie universală – concept sub care se înţelegea pe parcursul istoriei crearea
unui imperiu vast, al întregii lumi, în fruntea căruia să se situieze un anumit monarh
(Alexandru Macedon visa să creeze un imperiu universal).
Muşkenum (oamenii obişnuiţi în Mesopotamia) – sunt clienţi ai amelu sau salariaţi
subalterni ai regelui sau ai templelor.
Nomă – subdiviziune teritorial-administrativă a Egiptului antic, în frunte cu un
nomarh.
Obicei – lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție, cutumă.
Obşte (obşte teritorială) – formă de organizare a comunităţilor umane superioară tri-
bului şi ginţii, care însă nu este bazată neapărat pe relaţia de rudenie de sânge, dar dispune
de un teritoriu bine determinat. Se caracterizează prin utilizarea în comun a terenurilor,
cooperarea în anumite activităţi, ca apărarea, organizarea lucrărilor agricole etc.
Oicumena – denumre dată de greci suprafeței terestre locuite de oameni (în con-
cepţia – lor întreaga lume).
Oligarhie – semnificaţia literală a termenului este „guvernarea celor puţini”, dar
în sistematizarea gândirii politice greceşti derivate din Aristotel termenul a fost înțeles
conceptual ca „guvernarea celor bogaţi”; formă de conducere a statului, în care puterea
politică şi economică este deţinută de un număr restrâns de persoane.
Orient – spaţiul geografic şi istoric în care s-au constituit şi dezvoltat civilizaţiile Ori-
entului Antic (Nord-Estul Africii, Asia); partea de Răsărit a continentului eurasiatic.
Ostracism – formă de judecată a adunării poporului, în vechea Atenă, prin care
un cetăţean, considerat primejdios pentru libertatea şi securitatea regimului, era exi-
lat temporar.
Pace – stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte
armate sau război între state, popoare, populații; acord al părților beligerante asupra
încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat.
Panteon − templu închinat tuturor zeilor la greci şi la romani; totalitatea divinităţi-
lor unei mitologii sau religii politeiste.
Patriarhat – tip de relaţii sociale, bazate pe dominaţia masculină şi poziţia de su-
punere, secundară a femeilor. Tatăl este capul familiei, având autoritate asupra femeilor
şi copiilor.
Patricieni – clasa aristocraţiei care s-a format dintre căpeteniile familiilor şi ale
ginţilor. Un patrician avea un număr de „clienţi”, care erau străinii stabiliţi la Roma,
oameni săraci, sclavi eliberaţi. Aceştia aveau obligaţia de a-l ajuta pe patron în toate
împrejurările şi primeau în schimb de la acesta protecţie, hrană, bani.
10
 Perieci – populaţie dependentă din Sparta, aveau mai multă libertate, administraţie
proprie, dar nu şi dreptul de decizie politică şi militară. Nu dispuneau liber de teritoriul
agricol, adevăratul proprietar al căruia era statul spartan.
Perizonă – fustă scurtă pentru bărbaţi, purtată în Egipt.
Pictogramă − desen sau şir de desene simbolice, sugestive, prin care sunt redate
obiectele şi ideile în unele sisteme primitive de scriere. Scris pictografic, ce utilizează
pictogramele.
Plebei (în Roma antică) – mici proprietari de pământ, negustori, meşteşugari, cu
toţii oameni liberi, dar care erau obligaţi la serviciul militar şi nu puteau lua parte la
comiţii. Din această epocă datează instituţia „clientelei”, menţinută în perioadele ur-
mătoare.
Polis − unitate teritorială şi administrativă ce cuprindea oraşul cu pământurile din
jurul lui, cu conducerea şi alte organisme de administrare. Pentru greci noţiunea de
polis a însemnat o comunitate de cetăţeni cu origini etnice comune, care practicau ace-
leaşi credinţe şi ritualuri religioase, împărtăşeau aceleeşi idealuri civice.
Pontul Euxin – denumire dată de greci Mării Negre.
Popor – 1) formă istorică de comunitate umană, superioară tribului şi anterioară
naţiunii, ai cărei membri locuiesc pe acelaşi teritoriu, vorbesc aceeaşi limbă şi au ace-
eaşi tradiţie culturală; 2) totalitatea locuitorilor unei ţări, populaţia unei ţări; cetăţenii
unui stat; naţiune, neam, norod.
Praetor − magistrat roman cu înalte atribuţii judiciare, iniţial exista un singur pra-
etor urbanus, mai târziu şi un praetor peregrinus, care judeca litigiile dintre cetăţenii
romani şi locuitorii teritoriilor cucerite. Odată cu extinderea teritoriului republicii şi
imperiului, guvernatorii provinciilor se numeau, de asemenea, praetori. De exemplu,
Caesar a fost praetor de Hispania.
Preistorie – perioadă din istoria omenirii de la originea omului până la apariţia pri-
melor documente scrise; parte a istoriei care studiază preistoria; evoluţia comunităţilor
umane (sau perioadă caracteristică) de la apariţia primelor urme umane pe pământ
până la apariţia statului (sau a scrisului). Durata perioadei preistorice variază în funcţie
de regiunile geografice: unele au depăşit acest stadiu mai devreme (exemplul vechilor
state orientale), altele însă au cunoscut ritmuri mai încetinite.
Princeps (imperator) − „primul om în stat”, persoană sacrosanctă şi inviolabilă
a Imperiului Roman. Era pontifex maximus, avea cura annonae, adică grija apro-
vizionării Romei, cura legum morumque, adică grija legilor şi a moravurilor. Era
princeps senatus − primul dintre senatori, pater patriae şi mai ales imperator, adi-
că şeful armatei. Cumula funcţiile consulilor şi cenzorilor din perioada republicii.
Decidea cine va fi urmaşul. Numea membrii senatului, avea drept de veto asupra
hotărârilor senatului şi magistraţilor.
Principat − formă de stat creată de Octavianus, care şi-a dat seama că o ruptură to-
tală cu vechiul sistem republican era inacceptabilă pentru cetăţenii romani. Octavianus
şi-a luat titulatura de Imperator Caesar Augustus. Această titulatură se va regăsi la toţi
împăraţii romani. Noua orânduire politică a fost acceptată de către cetăţenii romani şi
datorită unei foarte abile propagande în care au fost atraşi cei mai de seamă scriitori ai
vremii, precum Vergilius, Horaţius, Propertius, şi istorici ca Titus Livius şi Dionysios
din Halicarnas. Temele campaniei erau pacea şi trecutul glorios al Romei.
Prizonier – militar luat în captivitate în timpul unui război și reținut de dușman
pentru a nu mai participa la ostilități; persoană căzută în mâinile unui dușman și ră-
masă în puterea acestuia.
Proprietate − dreptul de a poseda, de a folosi un bun; formă social-economică de
însuşire a bunurilor materiale, care exprimă relaţiile economice ce apar în societate.
11
 Proprietate colectivă − dreptul de a poseda, de a folosi un bun (lucruri, terenuri
etc.) în comun într-o colectivitate anume (trib, gintă, obşte).
Proprietate privată – dreptul de a poseda, de a folosi un bun care presupune şi
dreptul de înstrăinare a acestuia prin diverse căi (vânzare, donaţie, arendare etc.).
Proprietate publică – formă a proprietăţii ce aparține Statului sau unităţilor ad-
ministrativ- teritoriale şi sunt de uz sau interes public. În Orientul antic − proprietate
de stat, proprietarul fiind monarhul, care dispunea de toate terenurile sau bunurile din
stat (după caz).
Protoistorie – perioadă intermediară între preistorie şi istorie, corespunzând epocii
fierului; termen care denumeşte, prin tradiţie, a doua perioadă a preistoriei, caracteri-
zată prin manifestări cultural atestate, lipsite însă de scriere. Unii cercetători consideră
că această perioadă ar începe în neolitic, alţii consideră că ar include epocile bronzului
şifierului. Alţi cercetători neagă necesitatea delimitării acestei perioade. În spaţiul ro-
mânesc protoistoria se încheie cu individualizarea civilizaţiei geto-dacilor.
Provincie – unitate geografică sau administrativă dintr-o țară; regiune, ținut.
Questor – magistrat care administra tezaurul public, arhivele statului şi vindea pră-
zile de război. Iniţial erau doi questori, apoi numărul lor a crescut, pe vremea lui Sulla,
la 20, iar pe timpul lui Caesar − la 40.
Radja – conducător al unei formaţiuni statale din India; principe.
Ramura apuseană a barbarilor − francii (divizaţi în salieni şi ripuari), alamanii,
frizii, saxonii, anglii, warnii, iuţii (juţii), longobarzii, hermundurii, suabii, marcomanii,
quazii, juthungii.
Ramura nordică a barbarilor − din ramura scandinavă − danii, suedezii şi nor-
dharii (norvegienii).
Ramura răsăriteană a barbarilor − herulii, rugii, schirii, burgunzii, vandalii, gepi-
zii, goţii (divizaţi în ostrogoţi şi vizigoţi).
Război – conflict armat (de durată) între două sau mai multe grupuri, categorii
sociale sau state, pentru realizarea unor interese economice și politice.
Religie – sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul
divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care
aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare.
Republică – formă de guvernământ în care organele supreme ale puterii de stat
sunt alese pe un timp determinat. În Roma antică Republica a durat între 510 şi 31 î. Hr.
Din punct de vedere constituţional, statul roman avea o anumită separaţie a puterilor
în stat: puterea legislativă era atribuită adunării poporului, puterea executivă şi judecă-
torească − magistraţilor, la care s-a adăugat senatul, care avea numeroase şi importante
prerogative care vizau toate laturile sistemului politic roman.
Revoluţie neolitică – salt calitativ în istoria societăţii umane din epoca neolitică,
caracterizat prin trecerea la modul sedentar de viaţă, practicarea agriculturii, domesti-
cirea unor animale etc.
Robie – stare de dependență politică, socială și economică în care sunt ținute o țară,
un grup social, un individ.
Roma imperială – statul roman în perioada imperiului (31 î.Hr – 476 d. Hr.).
Sacerdot – persoană care are dreptul să oficieze ceremonii religioase sau este
înzestrată cu funcţii religioase. Sacerdoţii reprezentau o categorie distinctă a soci-
etăţilor antice.
Satrapie – unitate teritorial-administrativă din cadrul Imperiului Persan.
Scepticism – concepţie care pune la îndoială posibilitatea cunoaşterii veridice a
realităţii lumii exterioare sau, în general, a oricărei cunoştinţe certe, punând accentul
pe caracterul relativ incomplet şi imprecis al acesteia.
12
 Sclav – persoană lipsită de orice drepturi, aflată în proprietatea deplină a unui stă-
pân de sclavi, pentru care munceşte.
Scriere hieratică – semnele simple din scrierea vechilor egipteni. Scrierea hieratică
se realiza de la dreapta la stânga, pe papirus, lemn, piele. Scriere folosită de scribi, din
perioada memphită, la redactarea actelor administrative, textelor literare, religioase şi
a corespondenţei.
Semiluna fertilă – arcul de regiuni care pleacă din Egipt spre Golful Persic, atin-
gând în nord Turcia şi Marea Caspică; denumire atribuită arcului de pământ dintre
Nil, Tigru şi Eufrat, acesta fiind şi locul în care au apărut, în mileniul IV î. Hr., primele
organizări sociale din bazinul mediteranean.
Senat (în Roma antică) – organul suprem electiv de conducere a statului în
timpul republicii; (sub imperiu) consiliu consultativ cu rol politic minor. Senatul
controla administraţia, finanţele, activitatea judecătorească, chestiunile militare,
practicile de cult, legislaţia, politica externă. Senatorii erau numiţi pe viaţă, se bucu-
rau de numeroase privilegii.
Sistem de irigare – sistem alcătuit din canale, dispozitive şi mecanisme menite să
alimenteze cu apă teritorii mai îndepărtate de sursa de apă.
Stat – instituție politico-administrativă a societății în frunte cu un guvern și
cu organele acestuia, cu ajutorul cărora se asigură funcționarea vieții sociale pe un
anumit teritoriu.
Stat suveran – stat care îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul ţării nestingherit
de nici o putere internă sau externă.
Stoicism − curent filozofic care susţinea că oamenii trebuie să trăiască conform
raţiunii, renunţând la pasiuni şi plăceri, singurul bun adevărat fiind virtutea.
Sută – unitate militară din cadrul cetăţii greceşti.
Suveran − care are autoritatea supremă; conducător al unui stat care deţine autori-
tate supremă, neîngrădită de un alt suveran.
Ştiințe auxiliare (ale istoriei) – antropologia, etnologia, muzeologia, epigrafia, pa-
leografia, cronologia, genealogia, heraldica, sigilografia, numismatica, diplomatica, ar-
hivistica, bibliologia.
Tarabostes – numele clasei nobiliare geto-dacice; deţineau poziţii importante
în stat: în consiliul regal, în conducerea armatei, în aparatul administrativ, dintre
ei se alegea regele etc. În plan economic aceşti tarabostes dispuneau de importante
bunuri mobile (turme, cirezi, herghelii), erau interesaţi de negoţul cu străinii, pro-
babil aveau sclavi.
Tetrarhie – asociere la domnie a altor trei împăraţi, instituită de către Diocleţianus,
în care fiecare din cei patru avea teritoriul său propriu de guvernare.
Tiranie – regim politic în cadrul căruia o persoană acaparează puterea cu forţa
(sau pe căi ilegale), ajutat de o parte din popor, şi guvernează singur, ignorând legile.
Formă de guvernământ care, în Grecia antică, a durat aproximativ un secol, între VII
şi VI î. Hr. Regimul tiraniei a fost specific oraşelor foarte evoluate din punct de vedere
politic, economic şi social, nu a fost răspândit în întreaga Grecie şi a avut caracteristici
particulare de la un oraş la altul. După aproximativ un secol, tirania dispare. Cel mai
adesea răsturnarea tiranului se făcea fără violenţă, acesta fiind silit fie să se exileze, fie,
mai rar, era asasinat.
Tradiţie – ansamblu de concepţii, cunoștințe, obiceiuri, datini şi credinţe moștenite
și transmise din generație în generație; trăsătură specifică a unui grup social.
Tragedie − piesă teatrală cu subiecte triste. Denumirea provine de la tragos − „cân-
tecul ţapilor”, fiindcă actorii se costumau cu coarne de ţapi.
Trib – formă de organizare economică şi socială, specifică comunei primitive şi
13
caracterizată prin legături de rudenie, prin comunitate de limbă şi de teritoriu şi prin
conducător ales.
Tribun (tribunul plebei) – magistrat roman care avea misiunea de a apăra interesele
plebeilor în faţa statului roman. Numărul de tribuni a crescut de la doi la zece. Erau
persoane sacrosancte. Aveau dreptul de veto asupra oricăror legi sau decizii emise de
Senat care lezau interesele plebeilor, erau inviolabili şi aveau dreptul de a emite edicte
privitoare la plebei.
Triburi barbare – triburi de origine germanică, turanică care duceau un mod de
viaţă nomad sau seminomad şi care au migrat pe teritoriul Imperiului Roman de Apus,
provocând crize de ordin politic, social-economic etc.
Varne – grupuri sociale închise şi strict delimitate prin originea comună, prin profesi-
unea şi prin privilegiile membrilor lor, în care este împărţită societatea în India (caste).
Vede − culegeri de texte religioase şi literare în sanscrita veche, care reprezintă pri-
mele documente literare indiene.
Zigurat − edificiu în formă de piramidă în trepte, având în vârf un templu, specific
Mesopotamiei.

Epoca medievală
Abaţie – mănăstire catolică condusă de un abate. Abat – stareţul unei mănăstiri
catolice, al unei abaţii.
Academie – în sensul ei iniţial – pădure din apropierea Atenei (conform legendei,
sădite de eroul Academ), care a devenit în secolul al V-lea î .Hr. locul de întrunire al
filosofilor. În epoca Renaşterii, în Italia, astfel au fost numite asociaţiile ştiinţifice sau
culturale.
Agresiune – atac armat al unui sau ale mai multor state cu scopul de a cuceri noi
teritorii.
Alodiu – proprietate liberă şi deplină a ţăranilor liberi sau a unor nobili; mai târziu
această categorie de proprietate era moştenită de la părinţi şi nu era privată de nici un
fel de obligaţii.
Amiral – cel mai mare grad în marina militară, corespunzător gradului de general-
colonel din armata terestră.
Anatemă – formă a blestemului în Biserica creştină, care presupunea şi excomu-
nicarea (scoaterea în afara Bisericii creştine), ce avea urmări tragice asupra persoanei,
regiunilor ţărilor conducătorii cărora erau excomunicaţi.
Anglicanism (Biserică anglicană) – biserică istorică, despărţită de Roma în timpul
Reformei protestante din Anglia, prin ruptura regelui Henric al VIII-lea cu papa Ro-
mei. În Scoţia şi SUA, denumirea oficială este Biserica Episcopaliană.
Baron – mare senior feudal, posesor al unui domeniu. Mai târziu – doar titlu de
nobleţe în ierarhia feudală, superior cavalerului şi inferior vicontelui.
Bazilică – din latinul basilica, este un edificu public greco-roman, utilizat ca loc de
adunare, judecată etc.; mai târziu a dat denumire lăcaşului de cult – biserica.
Bătălie – ansamblu de ciocniri prin care se caută obținerea de rezultate militare
importante, angajând numeroase forțe armate, desfășurate pe spații întinse și într-un
timp mai mult sau mai puțin îndelungat.
Biserică – clădire destinată celebrării unui cult creștin; instituția creștinismului în
ansamblu sau a unui rit creştin anume (catolic, ortodox, eveanghelic etc.).
Blazon – ansamblu de elemente convenţionale care constituie emblema unui stat, a
unei provincii, a unui oraş, a unei familii nobile, a unei bresle etc.
Breaslă – asociaţie de meşteşugari de aceeaşi branşă, creată pentru apărarea intere-
selor comune; organizaţie închisă a meşterilor.
14
 Burg – castel medieval; cetate, aşezare fortificată cu caracter militar sau adminis-
trativ; oraş medieval.
Burghezie – categorie socială activă în societatea medievală, care avea drept ocu-
paţii principale activităţi economice ca meşteşugăritul, cămătăria, comerţul. În general
– locuitorii de la oraşe; târgoveţii; populaţia oraşelor, orăşenime.
Canon – lege, regulă, dogmă bisericească; listă de texte sacre care se bucură de au-
toritate deplină în cadrul unei religii.
Capitulaţii – tratate încheiate de Țara Românească, Moldova şi alte state creştine
cu Poarta Otomană. Pentru ţările române capitulațiile stabileau statutul în cadrul Im-
periului Otoman. Ele îşi păstrau autonomia internă şi o anumită libertate în relaţiile
internaţionale, fiind însă obligate să plătească în mod regulat tributul, să se abţină de la
orice act de ostilitate faţă de Imperiul Otoman şi, în general, să se integreze în politica
externă a Porţii.
Catehism – expunere a principiilor religiei creştine, sub formă de întrebări şi răs-
punsuri.
Catolicism – confesiune creştină care recunoaşte primatul papei, infailibilitatea lui
în materie de dogmă şi de morală, purcederea „Sfântului Duh” de la Dumnezeu-Tatăl
şi de la Dumnezeu-Fiul, existenţa purgatoriului etc.
Celibat – stare civilă a unei persoane adulte necăsătorite; o formă deosebită este
„celibatul preotesc”, practicat de Biserica romano-catolică.
Cens – denumirea rentei în bani, care a substuit renta în natură, pe care posesorul
de pământ trebuia s-o plătească seniorului.
Clacă (boieresc) – formă caracteristică a rentei feudale, constând din munca gratui-
tă pe care ţăranul fără pământ era obligat să o presteze în folosul stăpânului de moşie.
Cler – totalitatea preoţilor unei biserici, ai unei eparhii, ai unei ţări etc.
Common law – corpul de cutume codificate în sec. XII, care reprezenta baza judi-
ciară a regatului englez.
Conciliu – adunare a reprezentanţilor înaltului cler catolic dintr-o provincie, dintr-
o ţară sau din întreaga lume, în care se iau hotărâri cu privire la chestiuni de dogmă, de
morală sau de disciplină bisericească; sobor, sinod.
Conte – conducător al unei provincii, cu funcții administrative și militare, care
ocupa o anuită poziţie în ierarhia feudală, inferior – uneori egal – ducelui şi superior
baronului.
Creştinătate – totalitatea statelor creştine ale Europei, ale lumii.
Cruciadă – nume dat expediţiilor cu caracter militar, întreprinse în Evul Mediu de
ţările din Europa de Apus în Orientul Apropiat, care, sub pretextul eliberării locurilor
sfinte de sub musulmani, urmăreau cucerirea de noi teritorii; orice expediţie militară
împotriva unor eretici sau a adepţilor altei religii.
Dare – denumire generică a impozitelor în bani şi în natură, percepute în Evul
Mediu de către feudali, statele medievale.
Descălecat – termen folosit pentru a desemna întemeierea statelor medievale Ţara
Moldovei şi Ţara Românească (conform tradiţiei cronicăreşti); trecerea unui grup de
oameni în frunte cu un voievod peste munţii Carpaţi din Transilvania, în vederea înte-
meierii unui stat medieval între Dunăre şi Carpaţi sau între Carpaţi şi Nistru.
Devălmăşie – formă de stăpânire în comun a unei părţi din hotarul satului (a pă-
mântului obştii).
Dijmă – dare în bani sau în natură platită de ţăranii dependenţi feudalului în cali-
tate de rentă feudală.
Dominicani – reprezentanţi ai Ordinului dominican, fondat de călugărul spaniol
Dominic Guzman în 1216, care au predicat sărăcia, punând accent pe propagarea cu-
noştinţelor. Inchiziţia a fost încredinţată anume acestui ordin.
15
 Domn – Titlu purtat de suveranii Țării Românești și ai Moldovei; voievod.
Domnitor – titlu purtat de monarhii statelor medievale româneşti în Evul Mediu şi
epoca modernă, completat şi de titlul mare voievod şi domn.
Dregător – demnitar la curtea domnească cu atribuţii administrative, militare, ju-
decătoreşti, având diferite funcţii în aparatul de conducere a ţării.
Echilibrul european – sistem de alianţe bazat pe principiul echilibrului dintre pu-
terile europene, caracterizat prin coalizarea împotriva unor state cu tendinţe hegemo-
nice, în vederea stăvilirii acestora.
Eparhie – diviziune administrativă bisericească, condusă de un episcop; episcopie,
dieceză.
Eretic – adept, susţinător, propovăduitor al unei erezii.
Erezie – doctrină sau credinţă religioasă care ia naştere în sânul unei Biserici, abă-
tându-se de la dogmele consacrate şi care este condamnată de Biserica respectivă.
Evul Mediu – termen pus în circuit de umaniştii italieni în a doua jumătate a sec.
XV, care, exprimându-şi admiraţia pentru cultura antică, apreciau perioada istorică de
la căderea Romei (sf. sec. V) până la Renaştere (sec. XV-XVI) ca o perioadă de regres,
o simplă „epocă de mijloc” („aevum medium”), adică epoca plasată între Antichitate
şi epoca modernă – epocă de mijloc. Termenul este utilizat pentru a deosebi o parte
a istoriei universale care a durat în Europa de Vest circa 12 secole (secolul V – prima
jumătate a secolului al XVII-lea).
Excomunicare – excluderea dintr-o comunitate religioasă, scoaterea în afara legii;
anatemizarea ce avea consecinte grave asupra osânditului.
Feud (feudă) – în Evul Mediu dezvoltat – posesiune funciară (un bun funciar, un
domeniu, o parte din domeniu moştenire prin ereditate) condiţionată, pe care un vasal
o primea de la seniorul său în schimbul recunoaşterii suzeranităţii acestuia şi prestarea
unor anumite servicii, de regulă – a serviciului militar. Feudul funciar era o stăpânire
asupra căreia seniorul îşi păstra dreptul superior de stăpânire („ius eminenes”). La în-
ceput feudul era viager, iar mai târziu putea fi lăsat ca moştenire. În Evul Mediu dezvol-
tat feudul constituia baza materială a raporturilor vasalice.
Feudal – deţinătorul unei feude, care are vasali şi care, la rândul său, este subordo-
nat unui suzeran.
Feudalism – 1) relaţii stabilite în Evul Mediu între proprietarii feudului şi deţinăto-
rii acestuia. Locul determinant în relaţiile feudale îl ocupă relaţiile de producţie dintre
cele două clase principale ale societăţii – feudalii şi ţăranii dependenţi. Baza feudalis-
mului este proprietatea funciară feudală. Odată cu constituirea relaţiilor feudale, noţiu-
nea a căpătat o accepţie mai largă, desemnând şi regimul politic al societăţii medievale;
2) ansamblu de raporturi întemeiate pe fidelitatea personală stabilită între suzeran şi
vasal, cel dintâi asigurându-i celui din urmă protecţie şi sursă de venit – de obicei un
feud, vasalul fiind obligat, la rândul lui, să-i acorde sprijin militar şi participarea la adu-
narea de judecată; tip de organizare socială specific evului mediu.
Franciscani – reprezentanţi ai Ordinului franciscan, apariţia căruia se datorează lui
Francisc din Assisi, care se închinau sărăciei. A fost legalizat de papalitate în 1209-1210.
Ghildă – asociaţie de negustori (pe bresle), constituită în Europa în Evul Mediu, în
scopul apărării reciproce şi monopolizării comerţului.
Gotic (Stil gotic) – stil arhitectural apărut în sec. XII în Europa Occidentală, ca-
racterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte şi zvelte, prin arcuri şi bolţi
ogivale, contraforturi, vitralii şi prin numărul mare de sculpturi în piatră.
Haraci – tribut anual pe care ţările vasale îl plăteau Imperiului Otoman.
Hirotonisire – ridicare a unui diacon la rangul de preot; a investi un preot în func-
ţie ecleziastică pe un anumit teritoriu cu parohie.

16
 Hrisov – act emis de cancelaria domnească şi întărit cu pecetea mare a ţării, iar mai
târziu – şi cu semnătura domnului, care de obicei servea drept titlu de proprietate, de
privilegiu, de danie etc.
Hughenoţi – nume dat adepţilor din Franţa ai curentului protestant calvin din sec.
XVI-XVIII în sudul Franţei.
Inchiziţie – instituţie a Bisericii catolice, care judeca pe cei acuzaţi de erezie
şi pe cei care îşi manifestau sub orice formă ostilitatea sau nesupunerea faţă de
Biserica catolică.
Indieni – nume dat de europeni populaţiei aborigene din America.
Indulgenţă – certificat eliberat de papa de la Roma, care atestă iertarea păcatelor în
schimbul unei anumite sume de bani sau merite deosebite în faţa Bisericii catolice.
Ispravnic – dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească sau (mai târ-
ziu) care conducea, ca reprezentant al domnului, un judeţ sau un ţinut.
Jacherie – răscoală ţărănească antifeudală, care a avut loc în provinciile din nordul
şi nord-vestul Franţei la mijlocul sec. XIV.
Leghe – unitate de măsură pentru distanțele terestre sau maritime, folosită în unele
țări din Europa Occidentală, variind între 4 și 5,5 km.
Logofăt – titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al sfatului
domnesc.
Mănăstire – instituție religioasă cuprinzând o biserică și mai multe chilii unde tră-
iesc, potrivit unor reguli de viață austere, călugări sau călugărițe.
Monarhia stărilor – formă de guvernare monarhică, puterea monarhului fiind li-
mitată de o adunare a stărilor.
Monarhie absolută – formă de guvernare monarhică, în cadrul căreia monarhul
concentrează toată puterea de stat în mâinile sale.
Monarhie feudală – formă de guvernare în frunte cu un monarh, în cadrul căreia
monarhul este seniorul superior, iar ceilalţi feudali din stat sunt vasali ai săi, sau vasali
ai vasalilor.
Monarhie naţională – stat monarhic care cuprinde în frontierele sale teritoriile
locuite de o naţiune şi care nu este un imperiu multinaţional.
Nicolaism – renunţarea la promisiunea celibatului.
Nobilime – categorie socială privilegiată care deţine titlul de nobleţe; vârfurile pri-
vilegiate ale marilor proprietari de feude.
Nobilime de robă – categorie socială din Evul Mediu târziu şi începutul epocii mo-
derne, constituită din persoane parvenite din rândul burgheziei prin cumpărarea func-
ţiilor de stat şi a titlurilor nobiliare şi care tinde să se integreze aristocraţiei de sânge.
Obiceiul pământului – denumire specifică dată cutumei în țările românești în evul
mediu.
Obligaţii senioriale – dări sau servicii datorate feudalului, fie de ţărani, fie de
orăşeni.
Omagiu – ceremonie care cuprindea jurământul de credință și de supunere al unui
vasal față de suzeranul său.
Ortodoxie – confesiune creştină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cul-
tul şi organizarea bisericească fixate prin cele şapte sinoade ecumenice; curent al creş-
tinismului, constituit în Bizanţ ca Biserică răsăriteană, deosebit de catolicism, apărut
în Occident.
Patriarh – cel mai înalt rang în ierarhia Bisericilor ortodoxe autocefale; conducăto-
rul bisericilor ortodoxe autocefale.
Patrie – 1) Teritoriu care istoricește aparține unui popor și unde acesta trăiește. 2)
Țară în care s-a născut, în care trăiește și al cărei cetățean este cineva. 3) Loc unde s-a

17
născut și trăiește cineva; pământ natal; țară; baștină. 4) Regiune de unde își trage ori-
ginea un anumit soi de plante sau de animale; baștină. 5) Loc unde a luat naștere ceva
important istoricește.
Parohie – 1) (la creștinii ortodocși) Unitate administrativă bisericească inferioară;
enorie. 2) Comunitate de creștini (ortodocși).
Păcat – Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericești, abatere de la o normă
(religioasă).
Păgân – termen prin care se înţelege o persoană care nu este creştină sau care nu are
nici o religie, în viziunea creştinilor.
Peşcheş – dare în bani sau în natură, oferită de domnitor Porţii Otomane.
Poarta creştinătăţii – termen prin care se înţelege rolul jucat de Ţările Române în
faţa expansiunii otomane spre ţările europene.
Poartă – denumirea prin care se înţelege în perioada evului mediu şi în epoca moder-
nă aparatul de conducere, guvernul Imperiului Otoman; reședința, curtea sultanului.
Principat – statutul țărilor medievale româneşti în perioada suzeranității otomane.
Protecţie – Faptul de a proteja, de a ocroti, de a apăra; ansamblu de măsuri care
protejează.
Puritani – adepţi ai calvinismului în Anglia, care doreau să „purifice” Biserica en-
gleză de practicile Bisericii catolice.
Pustnic – călugăr izolat de lume, care duce o viaţă aspră; sihastru, schimnic, ascet.
Ratuşă – locul sau edificiile în care se desfăşurau şedinţele consiliilor orăşeneşti în
oraşele ce şi-au obţinut statutul de oraşe libere.
Reconchistă – procesul prin care regatele creştine din nordul Hispaniei (Spania şi
Portugalia de astăzi) au recucerit peninsula Iberică de la musulmani şi mauri.
Relicvă – obiect rămas din trecut şi păstrat ca o amintire scumpă sau valoroasă, sau
care are o sibolistică religioasă.
Robotă – obligație în muncă a ţăranilor dependenţi către stăpânul feudal; clacă.
Romanizare – proces complex, specific lumii romane, în cadrul căruia elementele
civilizaţiei romane (cultura materială și spirituală, limba latină) pătrund în toate dome-
niile vieţii unei provincii, astfel încât duce la înlocuirea limbii vorbite cu limba latină și la
însuşirea unui nou mod de viaţa de către autohtoni. Procesul de romanizare s-a desfăşu-
rat în întreg spaţiul locuit de daco-geţi, cuprinzând şi teritoriile locuite de dacii liberi.
Ruşfet – sumă de bani sau dar adus funcţionarilor otomani pentru a obţine ceva în
mod ilegal; mită.
Schismă – denumirea fenomenului divizării Bisericii creştine (ex.: schisma din
anul 1054 a divizat Biserica creştină de Răsărit de cea de Apus în Biserica catolică şi
biserica ortodoxă).
Senior – mare feudal, stăpân al unui domeniu, care avea drept de suzeranitate asu-
pra vasalilor săi.
Simonie – obicei de cumpărare/vânzare a funcţiilor bisericeşti sau a rangurilor du-
hovniceşti, practicat în Biserica catolică, dar tot de ea condamnată; vânzare, trafic de
obiecte sfinte sau considerate sfinte.
Spătar – dregător mare la curtea domnească, care purta la ceremonii spada şi buz-
duganul domnitorului şi comanda oştirea în timp de război; mare spătar – comandant
suprem al oştii în lipsa domnitorului.
Stare socială – categorie socială din Evul Mediu şi epoca modernă.
Sultan – Titlu dat monarhului din Imperiul Otoman și din alte țări musulmane.
Suzeranitate – drept al suzeranului asupra vasalilor săi; cu referire la ţările româ-
neşti – raportul de dependență a acestora de Imperiul Otoman sau de dominaţie aces-
tuia asupra lor.

18
 Şerbie – instituţie feudală caracterizată prin starea de dependenţă personală a ţă-
ranului faţă de feudal.
Talie – impozit funciar în Anglia şi Franţa în Evul Mediu.
Teocraţie – formă de guvernământ în care autoritatea, fiind considerată ca ema-
nând de la Divinitate, este exercitată de cler, conducătorul fiind în acelaşi timp lider
politic şi religios.
Ţărani şerbi – categorie a ţăranilor dependenţi, care datorau proprietarilor de pă-
mânt un şir de dări şi corvezi în schimbul pământului şi protecţiei.
Umanism – mişcare culturală apărută în secolul XIV, care a promovat încrederea
în valoarea omului şi a perfecţionării sale şi a militat pentru dezvoltarea multilaterală a
personalităţii umane şi pentru impunerea unei culturi laice, în spiritul culturii clasice
a Antichităţii. Zorii Umanismului florentin au fost marcaţi de activitatea şi creaţia lui
Dante Alighieri (1265-1321). Opera sa poetică fundamentală, Divina Comedie, înfăţi-
şează călătoria sa alegorică în cele trei împărăţii de dincolo de viaţă – Infernul, Purga-
toriul şi Paradisul.
Universitate – instituție de învățământ superior apărută în epoca medievală în Eu-
ropa de Vest ca o corporaţie a studenţilor şi magiştrilor.
Voievod – (În evul mediu) Titlu dat domnilor Moldovei și Țării Românești, pre-
cum și guvernatorului Transilvaniei (până în 1571), domn, vodă.
Vornic – mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curţii, cu
conducerea treburilor interne ale ţării, având şi atribuţii judecătoreşti
Zeciuială bisericească – a zecea parte din produsele obţinute (prin muncă), care se
preda în epoca medievală Bisericii.

Epoca modernă
Abdicare – renunţare binevolă sau forţată la tron.
Aboliţionism – mişcare politică apărută la sfârșitul sec. al XVIII-lea, care urmărea
desfiinţarea sclaviei negrilor din SUA.
Adunare ad-hoc – adunare reprezentativă creată pentru atingerea unui scop, re-
zolvarea unei probleme concrete. Denumirea adunărilor create în anul 1857 în Ţara
Moldovei şi Ţara Românească cu scopul de a lua o decizie în privinţa unirii.
Antanta – bloc format din Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus. România ade-
ra și ea la Antantă în 1916. Blocul a fost victorios în Primul Război Mondial, cu excep-
ţia Rusiei, care a ieşit din război în 1917. Antanta a fost formată în trei etape: semnarea
unor acorduri franco-ruse (1891-1893), care prevedeau ajutor militar reciproc, în cazul
în care vreuna dintre cele două ţări ar fi fost atacată de către Tripla Alianţă; 1904 – sem-
narea acordului anglo-francez, numit Antanta Cordială; acordul anglo-rus din anul
1907, prin care cele două ţări şi-au delimitat sferele de influenţă în Asia, făcând posibile
viitoare colaborări politico-militare în Europa.
Baroc (în italiană şi portugheză – barocco, în franceză şi engleză – baroque) – de-
semnează simultan o perioadă în istoria europeană, dar şi un curent artistic care a fost
generat în Roma, Italia, în jurul anului 1600, migrând şi fiind relativ rapid asimilat în
celelalte ţări şi culturi europene, de unde a migrat apoi şi în cele două Americi, dar şi
în alte părţi ale lumii. Stilul baroc se regăseşte clar reprezentat în arhitectură, dans,
filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură şi teatru.
Burghezie – categorie socială urbană în epoca modernă, deţinătoare de capital,
care îşi desfăşoară activitatea în domeniile industrial, comercial, bancar etc.
Cancelar imperial (Reichskanzler) – o funcţie executivă deţinută în timpul Sfântu-
lui Imperiu Roman de către arhiepiscopul de Mainz. În Imperiul German de la 1871
funcţia de cancelar a fost echivalată cu cea de prim-ministru (şef de guvern).
19
 Capital – ansamblul de resurse (bani, materiale, utilaje) folosite pentru a produce
alte bunuri, în prezent şi în viitor. În economia clasică, cei trei factori de producţie sunt
capitalul, munca şi resursele naturale. Capitalul reprezintă resursele produse de om, in-
clusiv clădiri, fabrici şi uzine, echipamente, precum şi inventarul rezultat din acestea).
Capitalul financiar – resurse financiare folosite pentru a fi investite în producţia de
bunuri, transportul şi/sau comercializarea lor.
Capitalism – sistem economic bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de
producţie şi a capitalului şi pe rolul central al pieţei în determinarea raporturilor de
schimb.
Capitulare – încetarea ostilităţilor şi predarea condiţionată sau necondiţionată a
învinşilor învingătorului.
Carbonari – membrii unei societăţi secrete revoluționare din Italia (1807-1832).
Programul politic al carbonarilor includea lupta pentru drepturile constituţionale, in-
dependenţă naţională şi unificarea Italiei. Însă carbonarii nu aveau un punct de vedere
comun asupra căii de unificare a țării. Organizaţii ale carbonarilor, cu scopuri specifice,
au existat și în Franţa, Elveţia etc.
Clasicism – curent literar-artistic având centrul de iradiere în Franţa, ale cărui
principii au orientat creaţia artistică europeană între secolele al XVII-lea şi al XVIII-
lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichităţii,
considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumuseţe şi armonie, clasicismul
aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârşite ca realizare artistică, opere care
să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseţii morale.
Colbertism – expresia mercantilismului industrial, susţinut de reglementări pro-
tecţioniste stricte; în Franţa a fost aplicat de J. Colbert, controlor general al finanţelor în
timpul lui Ludovic al XIV-lea.
Colonialism – politică a unor state de cucerire de noi teritorii şi ţări străine şi de
transformare a lor în colonii sau parte a imperiului, precum şi politica de exploatare a
coloniilor sub toate formele; dominaţie a unui stat asupra unui teritoriu sub formă ide-
ologică, politică sau culturală, care atrage după sine şi o stare de dependenţă economică
a coloniei respective.
Colonie – Teritoriu ocupat și administrat de o națiune străină și care este depen-
dent de aceasta pe plan politic, economic, cultural etc.
Congres – forum internaţional (sau regional) cu privire la diverse probleme (ştiin-
ţifice, în special în vederea încheierii unor tratate internaţionale, economice, de pace,
de colaborare etc.); denumirea adunărilor reprezentative, legislative într-un şir de state
ca, de exemplu, în SUA.
Conservatism – doctrină politică modernă, care pledează pentru apărarea vechilor
forme ale vieţii politice, social-economice şi culturale, a ordinii tradiţionale.
Constituţie – legea fundamentală a unui stat în care sunt consemnate principiile
de bază ale organizării lui, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. O
constituţie defineşte principiile politice fundamentale ale statului şi descrie puterile şi
obligaţiile guvernului respectiv. Majoritatea constituţiilor naţionale stabilesc drepturile
şi îndatoririle principale ale cetăţenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supre-
me şi locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică şi politică a
statului respectiv la un moment dat.
Contribuţie – plăţi financiare sau materiale impuse părţilor învinse într-un conflict
armat în folosul părţilor învingătoare, cu scopul despăgubirii pagubelor suferite în război.
Cortes – organ reprezentativ, parlament regional în Spania.
Discriminare rasială – restrângerea drepturilor şi persecutarea persoanelor din
motive de rasă.

20
 Dominion – colonie care a primit dreptul de autoconducere în cadrul unui imperiu
colonial; teritoriu aflat în componenţa Coroanei Britanice, autonom, care recunoaște
monarhul englez drept şeful statului, reprezentat în dominion de către general-guver-
nator.
Dreptul naţionalităţilor – dreptul naţionalităţilor de a se reuni într-un stat politic.
Educaţie – Ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și
dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor și ale tineretului sau ale
oamenilor, ale societății etc.
Federalism – concept politic ce susţine ideea organizării statului într-o federaţie.
Termenul „federalism” este, de asemenea, folosit pentru a descrie un sistem de gu-
vernare în care suveranitatea este constituţional împărţită între o autoritate centrală
de guvernare şi cea a unităţilor componente politice (cum ar fi state sau provincii).
Federalismul este un sistem bazat pe reguli democratice şi instituţii, în care puterea de
a guverna este repartizată între guvernele naţionale şi cele provinciale / de stat, creând
ceea ce este adesea numit federaţie.
Federaţie (din limba latină – fœdus) – o uniune de state (mai mici) care au transfe-
rat o mare parte din suveranitatea lor unei entităţi supraordonate lor, numită „guvern
central” sau „guvern federal”. Statutul de autoguvernare al statelor componente este
stabilit prin constituţia federală; el nu poate fi schimbat prin hotărârea unilaterală a
guvernului central. Statele-membre nu au drept de secesiune unilaterală, iar domenii
precum politica externă ţin strict de competenţele federale.
Imperialism – politica unui stat şi a conducătorilor lui menită să sporească contro-
lul lor asupra unor entităţi străine, cu scopul extinderii sau menţinerii unor imperii,
atât prin cuceriri teritoriale, cât şi prin metode indirecte vizând dominarea economică
şi politică a unor state. Termenul este folosit pentru a descrie şi politica faţă de ţările-
colonii, indiferent dacă statul imperialist se autodefineşte sau nu imperiu. În secolul
al XIX-lea, termenul era folosit în contextul politicii Angliei, cu precizarea imperia-
lismul britanic.
Impresionism – mişcare artistică apărută în a doua jumătate a sec. XIX, caracteri-
zată prin renunţarea la contururile precise, la detalii, la clarobscur spre a reda cât mai
sugestiv lumina (în pictură), prin modelarea fragmentară a suprafeţelor (în sculptură),
printr-o mare libertate a formelor, lărgirea cadrului tonal şi subiectivitatea coloritului
(în muzică), prin tendinţa de a reda impresii fugitive şi cele mai intime nuanţe perso-
nale (în literatură)
Independenţă politică – neatârnare politică a unui stat faţă de alte state.
Intervenţie – implicarea unuia sau a mai multor state în treburile interne ale altui
stat sau în relaţiile acestuia cu alte ţări (intervenţia poate fi politică, economică, militară
sau diplomatică).
Izolare – tendinţă în politica externă de a izola un stat prin necolaborare politică.
Liberalisml – doctrină social-economică şi politică, care proclamă principiul nein-
tervenţiei Statului în economie, în relaţiile economice existente între indivizi, grupuri
sociale sau naţiuni; promovează ideea libertăţii economice, a liberului schimb, a liberei
concurenţe etc.
Libertate de conștiință – dreptul oricărui cetățean de a avea o opinie proprie în
orice domeniu de activitate.
Libertate de gândire sau libertatea cuvântului – dreptul de a exprima prin viu grai
sau prin scris opiniile proprii.
Libertate individuală – dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei.
Libertatea cultelor – Situaţie de împărtăşire liberă şi necondiţionată a cultelor
religioase.

21
 Metropolă – centru al unui imperiu colonial, în raport cu care coloniile sunt depen-
dente; denumire dată marilor centre urbane din epoca modernă şi cea contemporană.
Monopol – mare întreprindere sau asociaţie de întreprinderi care concentrează
producţia şi desfacerea produselor industriale cu scopul stabilirii unor preţuri mari
şi al obţinerii unor profituri ridicate; drept exclusiv de a dispune de ceva, de a efectua
ceva; dominaţie în una sau mai multe ramuri economice.
Naţionalism – doctrină care afirmă superioritatea intereselor naţiunii faţă de inte-
resele grupurilor, claselor sau indivizilor care o constituie.
Naţiune – comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe
baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se
manifestă în particularităţi specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a
sorţii comune.
Obicei – Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție; cutumă.
Panduri – soldaţi din oastea lui Tudor Vladimirescu în cadrul răscoalei din 1821,
recrutaţi cu precădere din rândurile ţăranilor liberi.
Petiţie – expunere scrisă, adresată de o persoană sau de un grup de persoane unei
instituţii, organizaţii, unei autorităţi, în care se formulează o cerere, o revendicare a
drepturilor, o anulare de privilegii etc.
Politică internă și externă – ansamblul acţiunilor politice interne şi externe ale
organelor puterii și conducerii de stat.
Popor – 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară
națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași
tradiție culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui
stat; națiune, neam, norod. 3 (Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a
unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate.
Problema orientală – aspect important al relaţiilor internaţionale din Europa, care
s-a declanşat spre sfârşitul secolului al XVII-lea din cauza decăderii Imperiului Oto-
man şi s-a încheiat după Primul Război Mondial, când Imperiul Otoman s-a destră-
mat. Problema orientala a comportat mai multe aspecte: rivalitate unor mari puteri ca
Imperiul Habsburgic şi Rusia, care doreau să anexeze teritorii otomane; susţinerea de
către alte mari puteri – Marea Britanie şi Franţa – a Imperiului Otoman pentru a nu
fi cucerit, fiindcă îl considerau un factor esenţial al echilibrului de putere în Europa;
încercarea popoarelor supuse de turci de a profita de slăbiciunea Imperiului Otoman
pentru a-şi câştiga libertatea.
Protectorat – formă de dependenţă politică a unui stat faţă de altul în virtutea unei
convenţii conform căreia statul protector conduce politica externă a statului protejat,
acesta păstrându-şi autonomia internă; conducere exercitată de statul protector; terito-
riu sau ţară caracterizate printr-o astfel de formă de dependenţă.
Protest – Faptul de a protesta; manifestare energică împotriva unei acțiuni conside-
rate ca nejustă; opoziție hotărâtă.
Rasism – concepție social-politică de discriminare, conform căreia rasele omeneşti
pot fi clasificate de la inferior la superior în baza caracteristicilor biologice fundamen-
tal diferite cu care par a fi înzestrate. Rasismul presupune că oamenii sunt inegali în
funcţie de etnia căreia îi aparţin sau de culoarea pielii, adică, mai global, convingerea că
popoarele sunt inegale ca atare.
Reformă – transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter limitat
sau de structură, a unei stări de lucruri, pentru a obţine o ameliorare sau un progres;
schimbare în sânul unei societăţi (care nu modifică structura generală a acelei societăţi).
Renaştere (în franceză: Renaissance, în italiană: Rinascimento) – curent de înnoire
socială şi culturală, care a apărut în Europa la sfârşitul Evului Mediu, în secolele al

22
XV-lea şi al XVI-lea, înnoire caracterizată prin reînviorarea interesului pentru cultura
şi arta Antichităţii clasice. În perioada Renaşterii s-au produs profunde transformări
sociale, politice, economice, culturale şi religioase, care au marcat tranziţia de la soci-
etatea medievală către societatea modernă. Un rol determinant l-au avut oamenii de
cultură şi artiştii înclinaţi spre clasicismul greco-roman.
Revoluţie – ansamblul transformărilor calitative profunde, care cuprind fie un sis-
tem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia.
Revoluţie burghezo-democratică – transformare cu caracter politic în societatea
epocii moderne, caracterizată prin democratizarea societăţii, lichidarea sau limitarea
privilegiilor aristocraţiei, deschiderea accesului la viaţa politică reprezentanţilor mase-
lor largi ale populaţiei din diferite categorii sociale etc.
Revoluţie industrială – transformarea radicală social-economică din epoca mo-
dernă, caracterizată prin trecerea de la producţia manuală manufacturieră la producţia
mecanizată de fabrică şi uzină.
Risorgimento – denumire data mişcării naţionale italiene de eliberare naţională
şi de unificare într-un singur stat italian, precum şi perioada în care au avut loc aceste
procese.
Risorgimento – Denumirea epocii din istoria Italiei, cuprinsă între c. 1820 (înce-
puturile organizării carbonarilor) și 1870 (încheierea procesului de unificare a Italiei,
o dată cu alipirea Romei la Regatul italian), caracterizată prin lupta pentru cucerirea
independenței și pentru crearea statului italian unitar. Denumirea este extinsă și asupra
mișcării literare și ideologice a epocii.
Rusificare – proces de asimilare lingvistică şi culturală a minorităţilor naţionale de
către limba şi cultura rusă în cadrul Imperiului Rus.
Sanculoţi (sans-culottes) – locuitori săraci ai oraşelor. În timpul revoluţiei franceze
au jucat un rol important în garda naţională; în august 1792 au participat la răsturnarea
monarhiei, apoi au fost membri în organele revoluţionare locale. În 1792-1795 sancu-
loţi erau numiţi toţi revoluţionarii radicali.
Semicolonie – stat formal independent, dar dependent din punct de vedere eco-
nomic de un alt stat.
Shogun (sei-i-tai shogun) – conducător militar în Japonia, „marele general care
subjugă barbarii din est”, a fost acordat iniţial de împăratul Go-Toba (1184-1198) şefu-
lui clanului Minamoto, Yoritomo, în anul 1192. Ultimul shogun, Tokugawa Yoshinobu
(1867-1867), după abdicare, nu şi-a făcut seppuku, aşa cum ar fi cerut tradiţia, ci a trăit
un timp în obscuritate, iar mai apoi a fost primit la curtea imperială.
Șerbie – Instituție feudală caracterizată prin starea de dependență personală a
țăranului față de stăpânul feudal; starea de șerb; iobăgie.
Şuani – rebeli monarhişti şi catolici care acţionau în vestul Franţei şi se luptau îm-
potriva guvernului republican de la Paris.
Vot cenzitar – vot acordat în baza unui cens.
Zadruga – comunitate rurală în Serbia.
Zemstvă – organ eligibil al autoadministrării locale în Imperiul Rus, cu atribuţii în
domeniul învăţământului, sănătăţii, treburilor publice.

Epoca contemporană
Acord – înţelegere cu caracter politic, social-economic, cultural etc. dintre două sau
mai multe state; tratat.
Acord de procentaj – înţelegerea dintre Churchill şi Stalin prin care se fixau, într-o
manieră neobişnuită în practica diplomatică, adică prin procente, influenţa Marii Bri-
tanii (în înţelegere cu SUA) şi a Uniunii Sovietice în ţările Europei de Sud-Est.
23
 Agresiune – atac armat al unui stat sau al unei coaliții de state împotriva altui
stat/state, încălcând integritatea teritorială sau independența politică și economică a
atacaților.
Beligerant – (armată, stat) care se află în stare de război.
Blitzkrieg – război– „fulger”.
Blocul celor de stânga sau Cartelul Stângii – bloc electoral creat din reprezentanţii
a cinci partide socialiste şi radicale, care a guvernat Franţa în anii 1924-1926 în frunte
cu Edouard Herriot.
Blocul Naţional – coaliţie a partidelor de dreapta, care au guvernat Franţa între
1920 și 1924.
Cadrilater – partea de sud a Dobrogei, cedată de România Dobrogei, în conformi-
tate cu dictatul de la Craiova.
Chiabur – nume dat ţăranilor înstăriţi din Uniunea Sovietică, consideraţi duşmani
de clasă, şi care de cele mai dese ori nu doreau să intre benevol în colhozuri şi au fost
supuşi represiunilor, fiind deportaţi, condamnaţi etc.
Coaliţie – alianţă între două sau mai multe partide sau grupări politice, două sau
mai multe state etc. în vederea unor acţiuni comune.
Colectivizare – acţiuni întreprinse de puterea sovietică de trecere a mijloacelor de
producţie în proprietate colectivă, prin naţionalizare, expropriere etc., procese deseori
însoţite de violenţă, deportări, condamnări.
Colhoz („gospodărie colectivă”) – tip de gospodărie agricolă care arenda pământ
de la Stat şi avea o liberate mai mare decât sovhozul în organizarea lucrărilor, gestiona-
rea veniturilor.
Commonwealth (confederaţie, comunitate) – asociaţie liberă a Marii Britanii
şi a fostelor sale colonii, devenite state independente, care îl recunosc pe suveranul
britanic ca simbol al legăturii lor şi ca şef al Commonwealth-ului (denumire cu
care s-a înlocuit termenul de imperiu, cu referire la statul britanic).
Comunism – ideologie politică a cărei obiectiv este instaurarea unei societăţi
ideale, caracterizate prin proprietate colectivă şi viaţă comună. Doctrina a încercat
să descrie modul în care societăţile industriale contemporane vor birui, în mod
inevitabil, capitalismul prin intermediul revoluţiei menite a crea o societate fără
clase, în care nu va exista proprietate privată şi în care fiecare va munci pe măsura
posibilităţilor şi va primi în funcţie de necesităţi. Datorită unor adepţi, precum
Lenin, Stalin, etc, comunismul a devenit ideologia dominantă în ţările din Europa
de Est (1945-1989), URSS etc.
Comunism de război – politică economică dură, adoptată de bolşevici în timpul
războiului civil rus, având ca scop să asigure aprovizionarea oraşelor şi Armatei Roşii
cu alimente, cu arme şi cu muniţii, în condiţiile în care mecanismele şi relaţiile econo-
mice normale fuseseră distruse de război.
Conferinţe Imperiale – conferinţe ale premierilor britanci şi coloniilor.
Conflict îngheţat – conflict armat, soluţionarea căruia este stopată de anumiţi fac-
tori pe o durată lungă de timp, deşi operaţii militare nu se desfăşoară.
Corporatism – doctrină social-politică şi economică, apărută după Primul Război
Mondial, care preconiza înlocuirea sindicatelor muncitoreşti cu corporaţii, organizaţii
profesionale din care să facă parte atât muncitorii, cât şi patronii, precum şi înlocuirea
parlamentului cu o reprezentanţă naţională a corporaţiilor.
Cortina de fier – denumire dată de W. Churchill împărţirii Europei în două: Occi-
dentul liber şi Estul ocupat şi comunizat de sovietici; sintagmă folosită pentru a desem-
na linia de demarcaţie în Europa între Europa Occidentală şi Europa Răsăriteană, din
perioada Războiului Rece.

24
 Cultură – 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a
instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. 2. Faptul de a poseda
cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de
dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva.
Criză economică – dereglare profundă a activităţii economice, manifestată prin
supraproducţie, inflaţie, cu grave repercusiuni sociale: pauperizare, şomaj, reducerea
salariilor etc.
Demilitarizare – interdicţia, prin tratate sau convenţii internaţionale, ca pe un te-
ritoriu sau într-o zonă să staţioneze forţe armate şi să se ridice fortificaţii şi instalaţii
militare.
Democraţie – formă politică de organizare a societăţii, în care puterea este exerci-
tată în diferite feluri de către cercurile largi ale populaţiei.
Deportare – strămutare forţată a unei persoane sau grup de persoane dintr-o regu-
ne în alta ca măsură represivă.
Destindere – perioada anilor 1962-1979 de îmbunătăţire a relaţiilor internaţionale,
eliminare a surselor de tensiune şi conflict, de rezolvare a problemelor internaţionale în
contextul războiului rece.
Dictat – act prin care un stat impune altui stat condiţii împotriva voinţei acestuia.
Dictatură – regim politic în care societatea nu dispune de mecanisme capabile să
controleze puterea politică şi, prin urmare, un popor este condus forţat de către o per-
soană, un partid sau un grup de oameni. Dictaturile nu ţin cont de drepturile omului,
nu există alegeri libere, nici opoziţie recunoscută de către putere.
Divizie – mare unitate militară, constituită de obicei din mai multe regimente.
Drept istoric – Ceea ce este conform cu tradițiile şi dezvoltarea istorică.
Drept la autodeterminare – dreptul unui popor de a-şi hotărî singur soarta, a-și
alege singur statutul politic și calea de dezvoltare economică, socială și culturală.
Duce – titlu luat de Benito Mussolini în calitate de conducător suprem al statului.
Echilibrul terorii nucleare – situația în care SUA şi Uniunea Sovietică şi-au creat un
arsenal de arme nucleare care descuraja orice tentativă de atac din partea uneia sau alteia.
Economie de piaţă – formă modernă de organizare a activităţii economice, în ca-
drul căreia oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în concordanţă cu
regulile dinamice ale pieţii. Statul nu intervine în acţiunile ce fac obiectul pieţei. Preţu-
rile rezulltă din legea cererii şi ofertei. Economia de piață este caracterizată printr-un
mecanism adecvat de funcţionare, ale cărui componente sunt: piaţa, cererea, oferta,
concurenţa, costul, preţul, profitul, mediul ambiant.
Emigraţie – părăsirea ţării de baştină în vederea stabilirii cu traiul într-o altă ţară,
regiune; expateriere.
Epurare – nume dat campaniilor de represiune din Uniunea Sovietică de la sfârşi-
tul celui de-al patrulea deceniu ai secolului trecut, care a inclus şi epurarea (curățarea)
partidului communist, a armatei etc. Procesul presupunea identificarea şi lichidarea
“duşmanilor poporului”.
Expansionism – politică agresivă de extindere teritorială sau a sferelor de in-
fluenţă ale unui stat.
Exterminare – uciderea sistemică a reprezentanţilor unei naţiuni (ca în cazul ho-
locaustului, genocidelor).
Extremism – atitudine, doctrină a unor curente politice care, pe baza unor opinii,
idei, păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau radicale
să-și impună programul.
Factor politico-propagandistic – condiţii şi/sau mijloace politice şi propagandisti-
ce care contribuie la crearea premiselor pentru realizare sau chiar atingerea unor obiec-

25
tive cu caracter politic, expansionist, religios etc. (în cazul creării RASSM, în viziunea
fondatorilor acesteia, ea urma să joace rolul de factor politico-propagandistic faţă de
România şi ţările din Peninsula Balcanică).
Fascism – ideologie apărută în Europa după Primul Război Mondial, care a stat la
baza unor partide de extremă dreaptă, caracterizându-se prin naţionalism extremist,
misticism, violenţă, demagogie socială etc.
Fuziune – contopire a două sau mai multe partide în unul singur.
Generaţie – totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care sunt cam
de aceeaşi vârstă; perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului.
Gulag – direcţia generală a lagărelor (glavnoe upravlenie lagerei), creată în anii ’30
ai sec. XX; termen folosit pentru a denumi sistemul represiv şi reţeaua de lagăre.
Guvern de uniune naţională – coaliţie de guvernare creată din reprezentanţii mai
multor partide, cu scopul de a depăşi o situaţie de criză politică.
Imigraţie – sosirea şi stabilirea cu traiul într-o țară străină, părăsind țara de origine.
Istorie contemporană – domeniu de studiu al istoriei universale sau ştiinţă a isto-
riei care studiază trecutul a câtorva generaţii care mai sunt în viaţă.
Keynesianism – teorie economică aparţinând economistului britanic John May-
nard Keynes, foarte influentă în primele decenii postbelice. Keynes susţinea intervenţia
activă a guvernului în economie prin controlul politicilor monetare şi prin investiţii
publice (cheltuind, dacă era nevoie, în deficit), pentru a stimula consumul în perioa-
dele de recesiune. Criza anilor ’70 şi perioada următoare avea să aducă abandonarea
treptată a keynesianismului în condiţiile în care guvernele au fost incapabile să rezolve
problema şomajului de masă şi să revină la un ritm de creştere susţinut.
Lend-Lease – program de stat aprobat de Congresul SUA prin legea Lend-Lease
Act (1941), conform căruia SUA acordau aliaţilor săi (în special Marii Britanii şi URSS)
ajutor economic, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, alcătuit din tehnică mi-
litară, produse alimentare, petrol etc.
Lutwaff – aviaţia militară germană, constituită în 1935 sub comanda lui H. Göring,
violând restricţiile impuse înarmării germane de către Tratatul de la Versailles.
Marea teroare – nume dat campaniilor de represiune din Uniunea Sovietică de la
sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al secolului XX, care a inclus şi epurarea din cadrul
partidului comunist. Termenul de represiune a fost în mod oficial folosit pentru a indica
urmărirea oamenilor recunoscuţi drept duşmani ai poporului şi contrarevoluţionari.
Migraţie – deplasare în vederea schimbării locului de trai şi de muncă, determinată
de factori sociali, politici, economici sau naturali.
Minoritate etnică – grup etnic aflat în minoritate faţă de naţiunea majoritară din-
tr-o ţară.
Monarhie autoritară – formă de guvernare în frunte cu un monarh, care este prin-
cipalul factor al puterii executive şi emite decrete cu putere de lege.
Monarhie constituţională – formă de guvernare în frunte cu un monarh, atribuţi-
ile căruia sunt limitate de o constituţie.
Nazism – mişcare totalitară condusă de Adolf Hitler, ca lider al Partidului Naţional-
Socialist din Germania (1920-1945). Îşi are originea în militarismul şi disciplina tradiţio-
nală din Prusia şi în Romantismul german, care celebra trecutul mitic şi proclama dreptu-
rile individului excepţional deasupra tuturor celorlalte legi. Ideologia mişcării a fost influ-
enţată de credinţa lui Hitler în superioritatea germană şi de pericolele comunismului.
NEP (Noua politică economică) – un compromis provizoriu între comunism şi
capitalism – micile întreprinderi erau liberalizate iar micul comerţ era restabilit.
Nomenclatură – totalitatea posturilor de conducere în organele de partid și de stat
din fosta URSS și țările blocului comunist.

26
 Ocupare progresivă – luare în stăpânire treptată, avansând, a unei regiuni, ţări.
Overlord – denumirea operaţiei de debarcare a forţelor aliaţilor la 6 iunie 1944 în
Normandia.
Pact – denumire dată unor tratate internaţionale, bilaterale sau multilaterale, cu ca-
racter solemn, privind relaţiile politice dintre state, încheiate în special în scopul men-
ţinerii păcii sau al colaborării strânse dintre semnatari.
Parlament – organ legislativ suprem în statele democratice, total sau parțial eligibil.
Partid – grupare de oameni uniţi prin comunitatea concepţiilor politice, ideologi-
ce, a intereselor sociale etc.
Partid – grupare relativ organizată de oameni uniţi prin comunitatea de idei, sco-
puri şi interese.
Planul Barbarossa – denumirea planului secret, conceput de Hitler la finele anului
1940, care prevedea invadarea URSS.
Planul Marshall – plan de acordare a ajutorului economic ţărilor europene în sco-
pul refacerii economiei lor, pentru dezvoltarea condiţiilor politice şi sociale necesare
existenţei instituţiilor libere. Denumirea vine de la numele secretarului de stat al SUA,
generalul G. Marshall.
Plebiscit – consultare prealabilă a cetăţenilor, care urmează să se pronunţe prin „da”
sau „nu” asupra unui proiect de lege sau a unui act de stat de o importanţă deosebită.
Politica de „containment” – stăvilire a expansiunii comunismului în Europa de
Vest şi în restul lumii.
Politică naţională – politică promovată faţă de minorităţile etnice sau faţă de o
anumită naţiune, popor.
Puciul de bere – în noiembrie 1923, la Munchen, Adolf Hitler şi generalul Luden-
dorff au încercat să realizeze o lovitură de stat. Ei intenţionau să organizeze un marş
spre Berlin, însă forţele de ordine au respins această tentativă. “Puciul de bere” a eşu-
at. Hitler a fost întemniţat (1923-1924), acest timp l-a utilizat pentru a-şi fundamenta
doctrina politică.
Rasism – concepţie social-politică antiştiinţifică şi reacţionară, care susţine ideea
nefondată a inegalităţii biologice şi intelectuale a raselor, precum şi caracterul determi-
nant, în istorie, al particularităţilor rasiale ale oamenilor, al luptei dintre rase.
Război rece – stare de încordare, neîncredere şi ostilitate care a caracterizat vreme
de peste patru decenii relaţiile dintre est şi Vest, dintre lumea comunistă şi lumea oc-
cidentală democratică; stare de încordare a relaţiilor internaţionale, caracterizată de o
confruntare politică, diplomatică, psihologică etc., de goana înarmărilor.
Rebeliune – răzvrătire prin acte de violenţă şi de ameninţare cu forţa faţă de orga-
nele de stat.
Referendum – consultare directă a cetăţenilor, chemaţi să se pronunţe prin vot asu-
pra unui proiect de lege de o deosebită importanţă pentru stat sau asupra unor proble-
me de interes general.
Regent – persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ţinând locul monarhu-
lui în timpul unei regenţe.
Regenţă – guvernare provizorie, exercitată de una sau de mai multe persoane în
timpul minoratului, absenţei sau bolii unui monarh; perioadă cât durează această
guvernare; persoanele (sau persoana) care guvernează în această perioadă.
Reich – denumirea dată Imperiului German.
Reparaţii de război – compensarea, financiar sau în natură, de către statele învinse
a pagubelor provocate altor state în timpul războiului. Reparaţiile se decid prin tratatele
de pace (vezi şi contribuţie).
Represiune – reprimare prin violenţă a unei acţiuni de opoziţie.
Republică parlamentară – formă de guvernământ în care organele de conducere
27
sunt alese, iar puterea supremă în stat aparţine parlamentului, executivul este o emana-
ţie a acestuia în frunte cu primul ministru, iar şeful statului (preşedintele) are, cu mici
excepţii, funcţii simbolice.
Republică prezidenţială – formă de guvernământ în care organele de conducere
sunt alese, preşedintele este atât şeful statului, cât şi şeful executivului. Preşedintele este
ales de popor.
Sanacja (sanaţia) – denumirea regimului de dictatură, instaurat de Josef Pilsudski
în Polonia, ce urmărea scopul de „redresare” (însănătoşire) a ţării.
Seim – denumire dată, în diferite perioade, Parlamentului Poloniei sau Camerei
Inferioare a acestuia.
Sferă de interes – teritoriu asupra căruia îşi manifestă interesul politic sau/şi eco-
nomic un stat, o mare putere.
Sindicat – organizaţie profesională de masă, care are drept scop apărarea interese-
lor salariaţilor.
Sistem al partidului unic – sistem politic în care există doar un singur partid.
Sovhoz („gospodărie sovietică”) – era un tip de gospodărie agricolă în Uniunea
Sovietică care era proprietatea statului şi trebuia să-şi onoreze obligaţiile fiscale iniţial
faţă de stat, şi apoi, dacă rămânea, să distribuie roada şi ţăranilor.
Soviete – în Rusia sovietică, apoi URSS, organ al puterii de stat centrale şi locale,
format din deputaţi aleşi de cetăţeni (presupus aleşi de cetăţeni, în realitate desemnaţi
de partidul de la conducere).
Suprarealism (surrealism) – curent artistic şi literar de avangardă din sec. XX, care
neagă gândirea logică şi îşi îndreaptă toată atenţia asupra iraţionalului, inconştientului,
viselor şi fenomenelor de automatism, considerându-le ca fiind unica modalitate reve-
latoare a veritabilei noastre esenţe şi potenţialităţi.
Suveranitate – atribut inalienabil al unui stat de a-şi exercita autoritatea sa necon-
testată în limitele hotarelor lui; de a-şi decide singur şi fără nici un amestec din afară
politica internă şi cea externă.
Tigrii Est-Asiatici – termen ce denumeşte economiile Hong Kongului, Singapo-
relui, Coreei de Sud şi Taiwanului. Aceste teritorii şi state s-au remarcat prin creştere
economică susţinută şi industrializare accelerată intre anii 1960 și 1990.
Totalitarism – concept (preluând expresia „stat totalitar” prin care era definit, şi
în fascism, statul corporatist) introdus de Hannah Arendt („Originile totalitarismu-
lui”, 1951) pentru a defini regimurile antidemocratice din sec. XX (fascism, nazism,
comunism), caracterizate prin lipsa controlului din partea instituțiilor reprezentative
ale Statului asupra guvernului, prin lipsa libertății presei şi a libertății de asociere, prin
obsedanta mobilizare ideologică a maselor ca instrument de control asupra societății
de către șeful statului şi partidul unic, prin absența responsabilității etice a indivizilor
în decursul aplicării directivelor primite din partea puterii, opoziția netă față de princi-
piile pluralismului democratic liberal.
Trade-union – organizație sindicală muncitorească în Marea Britanie.
Tratat de neagresiune – tratat internaţional dintre două sau mai multe state care se
obligă să nu se agreseze reciproc şi să nu susţină vreun alt stat care agresează una dintre
părţile semnatare.
Treilea Reich (al) – al Treilea Imperiu, Imperiul German (1933-1945).
Ultimatum (notă ultimativă) – notă diplomatică prin care un stat prezintă altui stat
o condiţie definitivă, al cărui refuz antrenează luarea unor măsuri de constrângere.
Wehrmacht – denumire oficială dată în Germania nazistă forţelor armate.
Welfare state – în traducere – „statul bunăstării”. Termen consacrat de politica gu-
vernului laburist din perioada 1945–1951 şi care a ajuns să definească, într-o oarecare
28
măsură, politicile duse de statul-providenţă. „Statul bunăstării” este statul intervenţio-
nist, statul care redistribuie, care prin intermediul politicilor sociale şi economice în-
cearcă să asigure egalitatea de şanse cetăţenilor săi, pornind de la crearea de locuri de
muncă până la sănătate şi educaţie gratuite.
Zone (oraşe) libere – teritorii disputate de unele state şi care au primit un statut
internaţional, sub controlul Societăţii Naţiunilor.

II. REPREZENTAREA TIMPULUI și spațiului istoric

Reprezentarea timpului istoric
Istoria se ocupă de trecut, iar trecutul înseamnă timp. Istoria poate să prezinte eve-
nimente care s-au petrecut în acelaşi timp într-un spaţiu foarte extins (pe un continent
sau la nivel mondial) sau să studieze o comunitate, o regiune, o instituţie, o ţară de la
originile acesteia până în prezent. În acest sens, pentru reprezentarea grafică a timpulu,
sau a evenimentelor istorice în timp pot fi utilizate instrumente specifice: axa cronolo-
gică, friza cronologică.

Construcţia axei cronologice

Axa cronologică este o formulă grafică de reprezentare a evenimentelor istorice. În
formula sa cea mai simplă, axa cronologică presupune indicarea pe o linie orizontală a
datelor evenimentelor istorice. Axa cronologică este o dreaptă orientată, iar segmentul
de axă e doar o porţiune din axă.
Elevilor li se poate cere să plaseze pe axa cronologică (sau segmentul de axă): a)
evenimentele ale căror dată este indicată; b) evenimentele care sunt doar numite, iar
data trebuie să fie identificată; c) evenimentele care trebuie să fie recunoscute într-un
text istoric şi data lor să fie identificată; d) evenimente caracteristice unei epoci, proces
sau eveniment istoric mai de amploare (ex.: revoluţiile burgheze în epoca modernă,
unificarea Italiei, Primul Război Mondial etc.).
Etapele de construcţie a axei şi de plasare pe ea a evenimentelor istorice sunt ur-
mătoarele:
a) Identificarea, datarea, ordonarea cronologică a evenimentelor şi marcarea
lor cu litere majuscule în ordine alfabetică;
b) Construcţia axei: se trasează o linie dreaptă (se orientează prin săgeată spre
dreapta, se consideră că axa cronologică se deosebeşte de segmentul de axă prin faptul
că la ultimul nu se indică săgeata);
c) Determinarea şi indicarea scării: Identificarea unor date rotunde (început sau
sfârșit de mileniu, secol, deceniu, an – după caz) înainte de primul eveniment şi după ul-
timul eveniment, care vor servi drept puncte reper. Se calculează diferenţa de ani dintre
primul şi ultimul punct de reper. În funcție de diferenţă, se fixează scara în ani, decenii,
secole sau milenii, astfel ca unui segment să-i corespundă proporţional un anumit nu-
măr de ani. Se fixează punctele de reper pe axă prin puncte, astfel ca distanţa dintre aces-
tea să fie egală în unităţile de măsură indicate pe scară cu numărul de ani dintre ele.
*Scara este fixată de obicei sub axă, se menţionează cuvântul „Scara”, se desenează
un segment de unitate de măsură care va reprezenta scara şi se scrie numărul de ani
care-i corespund;
d) Plasarea evenimentelor pe axă (sau pe segmentul de axă) se face print puncte
vizibile sau semnul „x” (dacă evenimentul a durat un timp mai îndelungat, se marchea-
ză începutul şi sfârşitul evenimentului, iar spaţiul dintre ele se cuprinde prin acolade
sau paranteze), în locurile care le corespund conform scării, iar deasupra axei, în cores-
pundere cu evenimentul pe care îl reprezintă punctul, se scrie litera majusculă.
29
 *Nu este bine să se scrie deasupra sau sub axă evenimentele care corespund sem-
nelor de pe linia timpului şi să se tragă diverse linii sau alte semne! Pentru a conferi
un caracter lizibil şi îngrijit răspunsului la întrebarea din test sau exerciţiu, sugerăm ca
evenimentele să fie menţionate doar prin litera corespunzătoare şi indicate prin punct
sau semnul „x” pe axă, în corespundere cu scara.
În continuare propunem un exemplu de rezolvare a unui exerciţiu de construcţie
a axei cronologice şi de plasare a evenimentelor istorice pe ea, comentând acţiunile la
fiecare etapă:
Plasaţi pe axa cronologică evenimentele:
Primul război dacic al lui Traian
Căderea Imperiului Roman de Apus
Unificarea Egiptului de Sus şi Egiptului de Jos
Fondarea oraşului Roma
a) Identificarea, datarea, ordonarea cronologică a evenimentelor şi marcarea lor
cu litere majuscule în ordine alfabetică
A – 3000 î. Hr. – Unificarea Egiptului de Sus şi Egiptului de Jos
B – 753 î. Hr. – Fondarea oraşului Roma
C – 101-102 d. Hr. – Primul război dacic al lui Traian
D – 476 – Căderea Imperiului Roman de Apus
b) Construcţia axei
c) Determinarea şi indicarea scării. În cazul nostru datele rotunde ce ne vor servi
drept puncte de reper sunt: anul 3000 î. Hr. şi anul 1000 d. Hr. Diferenţa de ani dintre
aceste date este de 4000 de ani. Am fixat o scară de 500 de ani.

î.

Scara: 2 cm = 500 ani

d) Plasarea evenimentelor pe axă

î.
Scara: 2 cm = 500 ani
Răspunsul final la acest item va arăta în felul următor:
Evenimentele:
A – 3000 î. Hr. – Unificarea Egiptului de Sus cu Egiptul de Jos
B – 753 î. Hr. – Fondarea oraşului Roma
C – 101-102 d. Hr. – Primul război dacic al lui Traian
D – 476 – Căderea Imperiului Roman de Apus
Axa cronologică:

Scara: 2 cm = 500 ani î.

Barem de apreciere. Câte 1 punct pentru plasarea corectă a evenimentelor pe

segmentul de axă; 1 punct pentru construcţia corectă a segmentului de axă crono-
logică.
Exemple rezolvate:
1) Plasaţi pe axa cronologică trei revoluţii din epoca modernă.
30
 Răspuns:
A – 1640-1649 – Revoluţia engleză
B – 1775-1783 – Războiul de independenţă a coloniilor engleze din America de
Nord
C – 1789-1794 – Revoluţia franceză

Scara: 1 cm =10 ani

2) Plasaţi pe segmentul de axă cronologică trei evenimente ce reflectă evoluţia

regimului politic al României în perioada interbelică:
Răspuns:
A – 28 martie 1923 – Adoptarea Constituţiei României Mari
B – 27 martie 1926 – adoptarea Legii electorale
C – 27 februarie 1938 – instaurarea monarhiei autoritare a lui Carol al II-lea (pro-
mulgarea noii constituţii)

Scara: 1 cm =1 an

Reprezentarea spaţiului istoric

Scopul hărţii istorice este localizarea în spaţiu, cu ajutorul semnelor şi simboluri-
lor convenţionale, a evenimentelor şi proceselor istorice, a hotarelor statelor în diver-
se perioade de timp, a regiunilor unde au fost răspândite anumite religii, idei etc.
Harta istorică este necesară pentru a prezenta desfăşurarea procesului istoric nu
doar în timp, dar şi în altă dimensiune – cea a spaţiului. Astfel putem înţelege feno-
menele istorice, legătura cauzală dintre anumite evenimente, procese, fenomene des-
făşurate atât în trecut, cât şi în prezent. Hărţile istorice prin diverse mijloace vizuale
ajută la sistematizarea cunoştinţelor istorice, la înţelegerea mai temeinică a istoriei.
Distingem câteva funcţii ale hărţilor istorice care ne conving despre utilitatea şi ne-
cesitatea folosirii lor: informativă – hărţile comunică un anumit bagaj de cunoştinţe cu
privire la istoria universală sau locală într-o perioadă mai scurtă sau mai mare de timp;
ilustrativă – ilustrează vizual desfăşurarea evenimentelor, hotarele statelor, regiunilor
etc., dinamica evenimentelor în timp şi spaţiu, chiar nivelul de dezvoltare social-eco-
nomică, culturală etc.; educativă – formarea competenţei de înţelegere şi reprezentare
a spaţiului istoric., ajută la înţelegerea procesului istoric în ansamblu, a istoriei locale şi
naţionale în special, la integrarea spaţiului istoric local şi naţional în cel universal.
Utilizarea hărţilor a atlaselor sau a altor forme de prezentare vizuală reprezintă
unul dintre multiplele mijloace care asigură succesul la înţelegerea desfășurării pro-
cesului istoric în spaţiu şi timp.
Un mijloc  deosebit de util la formarea competenţei de înţelegere şi reprezentare a
timpului şi spaţiului istoric o reprezintă hărţile de contur însoţite de sarcini concrete
de reprezentare grafică a proceselor, evenimentelor, fenomenelor istorice. În vederea
evaluării acestei competenţe în cadrul evaluărilor sumative dar şi naţionale se propu-
ne a reprezenta grafic pe hărţi de contur anumite evenimente, procese etc. Corectitu-
dinea rezolvării acestor sarcini este evaluată în conformitate cu un barem riguros.
La evaluarea sarcinii cu privire la spaţiul istoric, în funcție de sarcina propusă, se
ţine cont de unele criterii: indicarea corectă unor a teritorii concrete (numirea co-

31
rectă, trasarea hotarelor) indicarea prin haşurare a teritoriului, indicarea prin semne
convenţionale a unor evenimente şi/sau desfăşurarea lor în timp (prin simboluri,
săgeţi, figuri geometrice etc.), completarea legendei hărţii.
Cu scopul de a contribui la buna înţelegere a metodei de reprezentare grafică a
acestora pe hartă, propunem unele sfaturi metodice cu privire la rezolvarea itemilor
ce ţin de harta de contur:
- Lecturarea cu atenţie a itemului şi înţelegerea spaţiului şi/sau evenimentelor ce
trebuie reprezentate grafic.
- Alcătuirea legendei hărţii şi transcrierea în locul rezervat acesteia de pe hartă: Se
desenează câteva patrulatere care sunt haşurate într-un anumit mod şi se scrie spaţiul
concret pe care îl va reprezenta pe hartă; se indică simbolurile care vor reprezenta anu-
mite localităţi, evenimente, direcţii de acţiune etc.;
- Transcrierea pe hartă a principalelor hidronime şi toponime dacă aceasta con-
tribuie la o mai bună înţelegere a spaţiului, sau dacă desfăşurarea evenimentelor este
legată fie şi tangențial de acestea;
- Transcrierea simbolurilor din legendă pe hartă într-un mod în grijit şi cu acura-
teţe, astfel ca acestea să reflecte răspunsul corect la itemul propus.
Notă: Succesiunea etapelor de lucru cu harta de contur poate fi modificată în mă-
sura în care nu dăunează corectitudinii rezolvării itemilor propuşi. Nu este bineveni-
tă supraîncărcarea hărţii de contur cu simboluri şi texte care nu reflectă răspunsul la
itemul propus, sau dacă acestea nu sunt utile la înţelegerea evenimentelor, proceselor
etc. despre care se vorbeşte în item.
Exemplu de rezolvare a itemilor ce necesită utilizarea hărţii de contur vezi în
exemplul de test de la sfârşitul cărţii:

III. EXPLICAREA RELAŢIEI DE CAUZALITATE

Din cele mai vechi timpuri, oamenii şi-au pus întrebări cu privire la originea lucru-
rilor, a lumii, privind cauzele evenimentelor, fenomenelor şi proceselor ce aveau loc în
lumea înconjurătoare şi în societate etc. Căutarea răspunsurilor pe parcursul secolelor
s-a soldat cu elaborarea unui şir de teorii şi explicaţii din diverse domenii ale ştiinţei:
filosofie, fizică, istorie etc. (încă atomiştii greci, Leucip şi Democrit, au anticipat deter-
minismul, teoretizând că toate procesele lumii au loc datorită interacţiunilor mecanice
ale atomilor).
Filosofi, savanţi şi metodologi ai ştiinţei au ajuns la concluzia că fenomenele şi proce-
sele fizice, chimice, chiar şi sociale sunt determinate de anumite legi, ca legea gravitaţiei
universale ce cauzează căderea obiectelor pe pământ, legea conservării energiei, legile
eredităţii etc. valabile în anumite situaţii şi ramuri ale ştiinţei.
Generalizând, s-a ajuns la concluzia că orice eveniment, inclusiv cunoaşterea şi
acţiunea umană, este determinat în mod cauzal de un lanţ neîntrerupt de evenimente
anterioare. Principiul determinismului, care ar cuprinde şi principiul cauzalităţii, re-
levă faptul că Universul nu este un haos total, ci configurează o anumită ordine dată
de diversele legături cauzale necesare, unele de condiţionare, iar altele mult mai slabe,
întâmplătoare, între fenomene.
Determinismul exprimă caracterul determinat al fenomenelor prin ele însele şi prin
relaţiile reciproce şi studiază, totodată, aceste forme concrete de determinare şi conexiune,
exprimate prin categoriile determinismului, care sunt: interacţiunea, cauzalitatea, condi-
ţionarea, necesitatea, întâmplarea, posibilitatea, probabilitatea, finalitatea, libertatea.
A. D. Xenopol defineşte relaţia de cauzalitate ca fiind „o relaţiune dintre două
fenomene, dintre care unul este luat drept cauză şi celălalt drept efect”. Prin urmare,
32
cauzalitatea reprezintă o relaţie între doua fenomene şi/sau evenimente, procese, fapte
etc., caracterizată prin aceea că unul dintre ele îl produce pe celălalt. Primul fenomen,
cel care produce şi care, în consecinţă, îl explică pe celalalt, este cauza; fenomenul produs
este efectul. Relaţia cauzală poate fi redată în următorul fel: C → E,
unde: C = fapt istoric, eveninent, fenomen, condiţie – cauză; E = consecinţă, urmare
– efect; „→” – indică procesul de producere a fenomenului-efect de către fenomenul-
cauză, procesul în care se condiţionează şi provoacă consecinţele, urmările – efectul.
„→” reprezintă interacţiunea dintre împrejurările, evenimentele-cauză cu mediul asupra
căruia influenţează, care în consecinţă va provoca efectul – E.
Explicaţia relaţiei de cauzalitate este complexă, deseori explicării unor cauzalităţi din
punct de vedere ştiinţifici se dedică ample lucrări monografice, eseuri, articole, studii.
În vederea formării competenţei de determinare a relaţiilor de cauzalitate şi schimbare
în istorie, şi a evaluării acesteea la orele de istorie, unele relaţii de cauzalitate pot fi expli-
cate în cadrul discursurilor orale, discuţiilor, eseurilor ce ar cuprinde cauzele şi urmările
unor evenimente, procese, fenomene etc., impactul social-economic, cultural sau politic
al acestora. În scrierea eseurilor, ar fi bine-venită explicarea unor astfel de relaţii, mai ales
că acestea oferă un spaţiu mai vast desfăşurării gândurilor şi argumentelor.
Deseori însă avem pusă în faţă sarcina de a explica relaţia sau interdependenţa dintre
două fapte, evenimente, procese concrete în limita a 10 propoziţii. În astfel de situaţie,
explicăm interacţiunea logică concretă a faptului istoric – C cu mediul social, economic,
politic sau cultural – „→” şi efectul/urmările imediate sau de lungă durată a interacţiunii
dintre acestea – E.
Este important ca în procesul explicării logice a interacţiunii dintre C şi „→” şi a pro-
ducerii efectului E să utilizăm limbajul istoric adecvat disciplinei şi subiectului concret,
datele istorice la care se referă, numele personalităţilor care au participat sau care sunt
vizate, fie şi tangenţial. De asemenea, este important să avem o viziune critică asupra
interacţiunii dintre elementele relaţiei de cauzalitate prin exprimarea unei atitudini sau
aprecieri asupra procesului de cauzare sau a consecinţelor acestuia. La fiecare etapă a
explicării relaţiei de cauzalitate, menţionarea argumentelor va da demersului un caracter
ştiinţific şi convingător.

Epoca antică
1. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre dezvoltarea social-econo-
mică a grecilor în perioada arhaică şi colonizarea greacă.
Perioada arhaică este una foarte importantă în istoria Greciei, deoarece apar şi se
dezvoltă unele elemente caracteristice pentru întreaga istorie ulterioară a lumii gre-
ceşti: se structurează clasele sociale, apare statul de tip polis, apar primii legiuitori şi
tirani şi se produce marea colonizare greacă.
Începuturile colonizării se situează într-o lume profund rurală şi agrară cum era
Elada la începutul epocii arhaice, în care oraşul-stat nu se consolidase încă, principala
ramură a economiei era agricultura, iar meşteşugurile şi comerţul jucau un rol minor.
În asemenea condiţii – căutarea pieţilor de desfacere şi a surselor de materii prime nu
poate fi considerată drept o cauză a colonizării. Motivele politice reprezintă doar cazuri
rarisime. În consecinţă, cauza principală trebuie căutată nu atât în tipul de economie
(predominanţa agriculturii şi a creşterii vitelor), cât în schimbarea regimului proprie-
tăţii agrare. Descompunerea sistemului de proprietate centrat în jurul gospodăriei cas-
nice, creşterea numărului indivizilor lipsiţi de resurse de subzistenţă, concomitent cu
un spor demografic substanţial, adâncirea polarizării bogăţiei, degradarea solidarităţii
de grup au determinat lipsa de pământ – consecinţă a concentrării pământului (pă-
şuni, aflate cândva în folosinţă comună şi rezerva de sol arabil) în mâini tot mai puţine.
33
Consecinţele sociale erau foarte grave: deposedarea unui număr mare de persoane, cu
care noii îmbogăţiţi ar fi trebuit să se simtă solidari, apariţia unor tensiuni sociale, chiar
violente. În asemenea împrejurări statul şi-a asumat sarcina rezolvării problemei agrare
prin încurajarea şi organizarea fenomenului colonizării prin introducerea ostracizării -
exilul pe 10 ani – de către Clistene şi întemeierea de colonii – aşezări sau colonii agrare.
Astfel, între cca. 750 î. Hr. şi 550 î. Hr. s-a desfăşurat ampla colonizare a ţărmurilor Mă-
rii Mediteraniene şi a Mării Negre. Principalele metropole au fost Atena, Milet, Sparta,
Corint, Megara. Printre coloniile create sunt Siracuza, Masilia, Bizanţ, Sinope, Trape-
zunt, Olbia, Tyras, Histria, Tomis etc. Prin aceasta marea colonizare greacă, arealul
lumii şi civilizaţiei elenice au sporit foarte mult, cu influenţe benefice atât pentru greci,
cât şi pentru populaţiile locale. Întemeierea de noi colonii a fost adesea un mijloc de a
stinge conflictele interne din diferite metropole. Totodată, coloniile greceşti au influen-
ţat puternic populaţiile locale, care au primit un impuls semnificativ pentru trecerea la
un nou tip de civilizaţie, cel antic.
2. *Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre războaiele macedonene şi răspîn-
direa elenismului.
Prin epoca elenistică, unii istoricii înţeleg un fenomen cultural, caracterizat prin
răspândirea limbii şi civilizaţiei elenice peste vastul teritoriu cucerit de Alexandru. Alţi
istorici susţin că elenismul este un fenomen mult mai complex care nu trebuie redus
doar la aspectele culturale şi, mai ales, nu trebuie înţeles numai ca o pătrundere şi răs-
pândire a culturii greceşti printre popoarele din fostul Imperiu persan, deoarece, la
rândul lor, aceste popoare au influenţat pe greco-macedoneni. Astfel, ca urmare a răz-
boaielor purtate de Filip al II-lea, regele Macedoniei, care cucereşte coloniile greceşti
din Tracia şi supune Grecia, şi a celor purtate de Alexandu, fiul său, în Asia (Siria,
Fenicia, Palestina, Mesopotamia etc.), Egipt, ajungând în Asia Centrală, pe malurile
Indului, s-a construit un imperiu enorm. Datorită politicii lui Alexandru Macedon de
apropiere de orientali şi a celei de susţinere a culturii, are loc întâlnirea dintre civilizaţia
greacă şi culturile Orientului. În timpul, dar şi după destrămarea imperiului, are loc o
sinteză dintre civilizaţii şi un avânt al dezvoltării culturii, a vieţii social-economice şi
politice în ansamblu. Acest progres incontestabil a însemnat naşterea unei noi civilizaţii
de sinteză, numite civilizaţie elenistică, care a existat între secolele IV şi I î. Hr. Prin ur-
mare, elenismul este o parte distinctă a istoriei antice, care a reprezentat timp de circa
trei secole istoria lumii civilizate de atunci.
3. Demonstrează relaţia cauză-efect dintre politica internă a lui Burebista şi
consolidarea statului geto-dac.
„Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista s-a
înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât
în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din popu-
laţiile vecine, ajungând sa fie temut chiar şi de romani”, astfel caracterizează geograful
grec Strabon faptele lui Burebista. Regele dacilor, Burebista (82-44 î. Hr.), a fost iniţial
conducătorul unei uniuni de triburi, care apoi şi-a întins stăpânirea asupra întregului
teritoriu locuit de daco-geţi; a recucerit teritorii dacice de la celţii din nord-vest şi şi-a
impus autoritatea asupra celţilor scordisci; a cucerit oraşele greceşti; a înfăptuit o vastă
operă de fortificare a ţinuturilor stăpânite de el. Stăpânirea lui Burebista s-a întins de la
Morava şi Dunărea Mijlocie până la Nipru, şi din Carpaţii Păduroşi până la munţii Ha-
emus. Cu ajutorul lui Deceneu, mare preot şi vicerege, Burebista a impus unele reforme
cu caracter social-economic şi politico-administrativ, şi-a fundamentat autoritatea.
Toate indică o formaţiune politică cu trăsăturile definitorii unui stat – Regatul dac
– cu o organizare internă bine definită, o economie în ascensiune, armată puternică şi
politică externă care a putut să se opună politicii expansioniste a Imperiului Roman,

34
să devină o putere regională care a înfruntat atacurile triburilor barbare din împreju-
rimi. Opera de unificare a triburilor geto-dace într-un singur stat şi consolidarea lui din
punct de vedere social-economic, politic şi cultural au asigurat durabilitatea şi conti­
nuitatea acestuia.
4. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre romanizarea dacilor şi cel de for-
mare a poporului şi a limbii române.
Geto-Dacii au intrat în contact cu romanii şi cu populaţia romanizată de la Sud de
Dunăre încă în secolele I î. Hr. – II d. Hr. În această perioadă, romanizarea a avut o in-
tensitate redusă, s-a realizat fără intervenţia statului roman, prin schimburile culturale
ale geto-dacilor cu populaţia romanizată din peninsula Balcanică. În anii 106-275 are loc
romanizarea propriu-zisă, procesul căpătând un caracter organizat prin intervenţia statu-
lui roman pentru organizarea provinciei Dacia şi a cuprins toate sferele societăţii. Factorii
care au contribuit decisiv la derularea procesului de roma­nizare au fost: armata romană;
veteranii; administraţia şi justiţia romană; coloniştii latinofoni; învăţământul în limba la-
tină; religia romană; răspândirea creştinismului de misionarii veniţi din imperiu.
După retragerea aureliană în anul 275 d. Hr., majoritatea populaţiei romane nu a
părăsit Dacia. Astfel, în contextul marilor migraţii, romanizarea a continuat şi după
retragerea armatei şi administraţiei romane, prin intermediul romanilor rămaşi în Da­
cia, datorită legăturilor cu statul roman şi lumea romană de la sud de Dunăre, intrării
dacilor liberi în contact cu populaţia romanizată.
Ca urmare a desfăşurării procesului de romanizare s-a format populaţia daco-ro-
mană, care vorbea limba latină populară, dar a mai păstrat şi cuvinte din limba dacică.
Prin urmare, în rezultatul procesului complex de simbioză a două componente etnice
– dacii şi romanii –, în teritoriul delimitat de Carpaţi, Dunăre, Marea Neagră şi Balcani
s-a format un popor neolatin (înrudit cu italienii, spaniolii, francezii, portughezii), sin­
gurul moştenitor al romanităţii orientale – poporul român.
5. *Demonstrează relaţia cauză-efect dintre marile migraţii şi căderea Imperiu-
lui Roman de Apus.
Dintre toate invaziile migratorilor care au avut loc de-a lungul istoriei, cele din se-
colele III-VIII din Europa Occidentală au rămas în conştiinţa colectivă ca reprezen-
tând ,,marile invazii barbare”, model prin excelenţă al distrugerii în toate planurile.
Principalii actori ai acestui prim val sunt triburile germanice, deşi şi altele, precum
cele ale hunilor, au avut un rol semnificativ. În primele secole ale erei noastre, triburile
germanice ocupau regiuni întinse între Rin, cursul superior şi mijlociu al Dunării şi
Vistula, precum şi în Scandinavia şi în nordul Mării Negre. Triburile germanice au
migrat divizându-se în 3 mari ramuri: Ramura nordică − din ramura scandinavă − da-
nii, suedezii şi norvegienii; Ramura apuseană − francii, alamanii, frizii, saxonii, anglii,
warnii, iuţii, longobarzii, hermundurii, suabii, marcomanii, quazii, juthungii; Ramura
răsăriteană − herulii, rugii, schirii, burgunzii, vandalii, gepizii, goţii (divizaţi în ostro-
goţii şi vizigoţi).
Marea migraţie a avut drept rezultat străpungerea liniilor fortificate romane de pe
Rin şi de pe cursul superior al Dunării, urmată de aşezarea migratorilor în majorita-
tea provinciilor Imperiului Roman. În Britannia, romanii au fost nevoiţi să-şi retragă
armata şi funcţionarii din administraţie şi să părăsească această provincie în 407 din
cauza presiunii crescânde a triburilor celte libere din insulă. Hunii conduşi de Attila
pustiesc Peninsula Balcanică, apoi atacă Galia, dar sunt înfrânţi, în anul 451, la Câm-
piile Catalaunice, de o armată ,,romană”, formată în special din contingente barbare. În
470, Imperiul roman de apus era redus din punct de vedere teritorial aproape numai la
Italia, aflându-se în faţa unei prăbuşiri iminente. Galia, Spania, Britannia şi Africa de
Nord-Vest fuseseră ocupate de către triburile germanice, care îşi constituiseră aici for-

35
maţiuni statale independente. Sursele de venit fuseseră pierdute odată cu provinciile, iar
criza internă amplificată de invazia triburilor barbare a dus inevitabil la dezintegrarea
Imperiului Roman de Apus - în august-septembrie 476 − mercenarii germanici rugi,
schiri, heruli şi turchilingi din armata romană, conduşi de Odoacru (Odovacar), s-au
răsculat şi l-au detronat pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus. Odoacru, ales
de ostaşii săi rege, a luat în stăpânire întreaga Italie. Prăbuşirea Imperiului Roman de
Apus din anul 476 a marcat finalizarea destrămării unităţii politice a Imperiului Roman
de Apus, începută în primele decenii ale sec. al V-lea prin restrângerea teritorială trep-
tată, datorată constituirii pe teritoriul său a unor regate romano-germanice.

Epoca medievală
6. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre dezvoltarea oraşului şi evo-
luţia socio-economică a societăţii medievale.
Oraşul medieval, constituit pe cele trei căi: a continuităţii romane antice, pe calea
comercială – la răscrucea drumurilor comerciale şi în jurul castelelor şi cetăţilor medi-
evale, a devenit centru cultural, economic şi politic al societăţii medievale.
În societatea medievală profund agrară, oraşul devine principalul centru econo-
mic, factorul principal al progresului – ce făcea legătura dintre producătorul agricol
şi piaţă, care la rândul ei stimula şi dezvoltarea meşteşugăritului. Din punct de vedere
economic, oraşul medieval a devenit o concentraţie de negustori şi meşteşugari asociaţi
în bresle şi ghilde. Breslele meşteşugăreşti şi ghildele negustorilor în faza de început a
evului mediu au organizat producţia meşteşugărească, dar către sfârşit au devenit o
frână în calea progresului, având în vedere caracterul lor conservator.
Teritoriul pe care se constituie un oraş are întotdeauna un stăpân, care tinde să-i asi-
mileze pe orăşeni cu locuitorii de pe domeniile feudale. Meşteşugurile şi comerţul nu
se pot dezvolta în condiţiile unor servituţi de tip feudal, care limitează libertatea şi care
presupun obligaţii materiale grele, astfel încât foarte curând orăşenii se organizează în
comune, asociaţii ale locuitorilor unui oraş care se leagă prin jurământ să acţioneze în
comun în scopul de a-şi obţine libertatea. Mişcarea comunală a fost îndreptată împo-
triva feudalilor laici şi ecleziastici. Prin luptă s-a reuşit să se obţină o serie de privilegii
pentru locuitorii oraşelor, consfinţite în aşa-numitele carte privilegiale. Au avut loc ac-
ţiuni ale comunelor între secolele X-XIII în zonele din nordul şi centrul Italiei, Flandra,
nordul Franţei, Germania. Apariţia „Oraşelor libere” ca Veneţia, Magdeburg etc. a fost
un factor important al progresului social-economic şi cultural al întregii societăţi me-
dievale, care la rândul său a influenţat oraşele prin dezvoltarea infrastructurii, a arhitec-
turii, creşterea numărului populaţiei etc.
Jaque le Gof în Civilizaţia Occidentului medieval apreciază rolul oraşului în evoluţia
societăţii medievale ca fiind elementul de bază al progresului şi al genezei societăţii
moderne. Astfel, oraşul a continuat să fie, pe parcursul întregului Ev Mediu, factorul şi
benefici­arul principal al progresului, al evoluţiei social-economice, politice şi culturale
în ansamblu. Oraşul medieval capătă un „rol de călăuză, de ferment, de motor” atât în
ordinea economică, cât şi în domeniul vieţii mentale, inclusiv în manifestările ei inte-
lectuale şi artistice.
7. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre evoluţia statelor medievale
româneşti şi formarea instituţiilor politice ale acestora.
Ţările române s-au constituit din punct de vedere politic în voievodate. Ca instituţie,
Voievodatul era, în fond, forma evoluată, dezvoltată a acelor „Romanii populare”, uniuni
de obşti şi formaţiuni politice caracteristice lumii romanice în timpul invaziilor „bar-
bare”. În fruntea fiecărui stat românesc era un voievod, cu prerogative suverane în Ţara
Românească şi Moldova, limitate în Transilvania – domnia în acest sens fiind puterea
36
politică centrală în statele medievale româneşti. Domnii purtau titulaturi în funcție de
teritoriile stăpânite, de exemplu: „IO, Mircea voievod şi domn, singur stăpânitor a toată
ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătărăşti şi herţeg al
Almaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste
toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstor”.
Domnii români, ca şi alţi suverani din evul mediu, încredinţau temporar şi revo-
cabil, o parte din atribuţii altor instituţii constituite, numite sau alese. Este vorba, în
special, de Sfatul domnesc în Ţara Românească şi Moldova, de Sfatul voievodului şi apoi
al principelui în Transilvania, corespunzând „curţii regale”. Acest sfat sau consiliu avea
doar un rol consultativ, membrii erau numiţi de suveran şi îndeplineau anumite funcţii
publice sau la curtea suveranului. De asemenea, fiecare stat medieval românesc şi-a
avut dregătoriile specifice unor ramuri de activitate: Logofăt, portar, vistiernic, comis
etc. Pentru slujbele lor, dregătorii primeau danii în sate sau pământuri domneşti, veni-
turi în natură, mai rar, în bani.
În cazul Transilvaniei, puterea Voievodului a variat. Voievodul era numit şi revocat
de rege; el îşi alegea subalternii – de la vicevoievod şi comiţi până la notari – dintre
familiarii lui, oameni aflaţi în slujba sa. Începând din sec. XV, demnităţile de voievod
şi vicevoievod erau exercitate de doi sau chiar trei demnitari în acelaşi timp. După
prăbuşirea regatului maghiar şi proclamarea Transilvaniei ca principat autonom sub
suzeranitatea Porţii otomane (1541), demnitatea de voievod a fost înlocuită cu cea de
principe. Învestit, teoretic, cu cele mai largi prerogative de politică externă şi internă,
principele era ajutat de un „sfat”.
În anumite împrejurări, când trebuiau luate hotărâri de importanţă vitală pentru
ţară (succesiunea la tron, relaţiile externe, reglementarea obligaţiilor etc.), era consulta-
tă o adunare „reprezentativă”, numită în Ţara Românească şi Moldova Adunarea ţării,
iar în Transilvania, Congregaţie generală, în perioada fiinţării voievodatului, şi Dietă, în
perioada principatului. Adunările acestea erau asemănătoare cu adunările stărilor în
ţările europene: Parlamentul din Anglia, cu Statele Generale din Franţa etc. „Adunările
de stări” nu au evoluat în Principatele Române spre o „Adunare” cu sesiuni periodice şi
cu atribuţii precizate, ca în alte state europene, dezvoltarea instituţiei fiind împiedicată
de dominaţia otomană.
8. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre puterea politică şi biserică
în societatea medievală.
Alianţa dintre cele două instituţii fundamentale ale statului medieval se legiti­mează
prin doctrina creştină asupra unităţii lor în guvernarea credincioşilor, flecare cu sarcini
proprii. După ce în anul 313 creştinismul devine religie de stat, biserica se transformă
în forţă politică – „stat în stat”. Pentru biserică era deosebit de importantă relaţia cu
puterea politică, relaţie teoretizată de Aureliu Augustin în lucrarea „Despre Cetatea
lui Dumnezeu”, conform căreia umanitatea trăieşte - din punctul de vedere al Sfintei
Scripturi – în două cetăţi: cetatea terestră şi cetatea lui Dumnezeu, şi reieşind din care
puterea laică trebuie să se supună conducerii spirituale a bisericii.
Puterea economică a bisericii a crescut, aceasta deţinând până la o treime din pă­
mânturile arabile din ţările Europei de Vest, iar Carol cel Mare a legiferat zeciuiala
bisericească. Apariţia papalităţii a consolidat biserica: s-a constituit sistemul său ierar­
hic centralizat în frunte cu papa. Puterea laică utiliza autoritatea bisericii pentru im­
punerea autorităţii; Carol cel Mare, dorind să renască Imperiul Roman, s-a încoronat
la Roma şi reprezenta alianţa dintre Stat şi Biserică. Biserica, văzând în stat un sprijin
al său, totuşi pretindea la primatul politic. În acelaşi timp, puterea laică care se întărea
tindea să-şi subordoneze papalitatea, de aceea relaţiile dintre biserică şi stat includeau
atât confruntarea, cât şi conflictul.

37
 După moartea lui Carol Cel Mare, papalitatea a căzut în dependenţă de conducă­
torii laici: împăraţii Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană numeau la discreţia
lor episcopii şi papii. Biserica nu s-a împăcat cu această situaţie şi a început o luptă
pentru eliberare de puterea laică, iniţiind lupta pentru învestitură. Apogeul papalităţii
se va atinge în timpul lui Inocenţiu al III-lea. În afară de posesiuni funciare vaste, bise­
rica avea judecată proprie, sistem birocratic ramificat. Papii se implicau în viaţa politică
a statelor europene şi în viaţa personală a monarhilor. În anii 1096-1270, Biserica a
organizat cruciadele medievale – războaie religioase în numele eliberării mormântului
Mântuitorului din Ierusalim, promiţând iertarea păcatelor şi bogăţii.
Consolidându-şi puterea politică, biserica catolică îşi pierdea autoritatea spi­
rituală. Comportamentul clerului deseori lăsa de dorit: urmărind îmbogăţirea, s-a
ajuns la comercializarea indulgenţelor. Începutul secolului al XIV-lea a marcat de­
clinul puterii politice a papalităţii şi marea schismă din biserica catolică. Biserica
occidentală a fost mai aproape de puterea politică, laică în comparaţie cu cea orto­
doxă din Estul Europei. În acelaşi timp, a creat un echilibru puterii de stat, care a
fost nevoită să facă compromisuri.
9. *Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre Politica externă a Imperiului
Otoman şi instaurarea regimului suzeranităţii otomane în Ţările Române.
Un rol important în relaţiile internaţionale din Europa Centrală şi de Est îl au ten-
dinţele expansioniste ale Imperiului Otoman care, începând cu secolul al XIV-lea, ame-
ninţa Constantinopolul, peninsula Balcanică şi principatele Române. Turcii otomani
s-au aşezat pe malul european al strâmtorii Dardanele (1352) şi au înaintat în peninsula
Balcanică. În continuare, după ocuparea Bulgariei de către turci (1393), confruntarea
din Balcani se mută la Nord de Dunăre.
Domnii Ţării Moldovei şi Ţării Româneşti au opus o rezistenţă puternică expansiu-
nii otomanilor. Astfel, domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân a repurtat o victorie
răsunătoare asupra armatei turceşti la Rovine în 1394, confruntarea însă a continuat.
Domnii Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare ş.a. au reuşit temporar să apere independenţă ţării,
să evite transformarea ei în paşalâc, cum se întâmplase cu ţările balcanice şi Ungaria.
În anul 1453 a avut loc cucerirea oraşului Constantinopol de către turci. Marea ofen-
sivă otomană condusă de Soliman Magnificul împotriva regatului maghiar, victoria
oştilor otomane la Móhacs (1526), expediţia din 1538 în Moldova a celui mai mare sul-
tan, organizarea paşalâcului de Buda (1540), transformarea Brăilei (1539-1540) în raia
au marcat impunerea hegemoniei asupra principatelor dunărene, a căror dependenţă
faţă de înalta Poartă a sporit considerabil, îndeosebi în urma constituirii Principatului
Transilvaniei. Raporturile lor cu Imperiul Otoman au continuat să aibă un caracter
special, de respectare a autonomiei statale, în condiţiile creşterii dependenţei econo-
mice şi politice. Principatele Române continuau, potrivit vechilor „tratate”, încheiate
cu Poarta otomană, să beneficieze, conform dreptului islamic, de regimul dar al aht
(„Casa păcii”). Poarta otomană a încercat, în mai multe rânduri, să schimbe statutul de
protectorat al Ţărilor Române cu cel de dominaţie efectivă sau de paşalâc. În a doua
jumătate a secolului al XVI-lea se constată tocmai acest efort al Porţii de a subordona
cât mai mult Ţările Române intereselor otomane.
10. *Demonstrează relaţia cauză-efect dintre rivalitatea monarhiilor occidenta-
le şi crearea noii hărţi politice a Europei la mijlocul secolului al XVII-ea.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea cel mai răsunător conflict internaţional,
având dimensiunile unei adevărate confruntări europene, a fost războiul de treizeci
de ani (1618-1648) – o serie de conflicte intermitente în Europa, izbucnite din motive
variate: religioase, dinastice, teritoriale şi comerciale. A reprezentat mai ales o luptă
între Imperiul Romano-German, controlat de Habsburgi, şi principatele protestante

38
sprijinite de Suedia şi Olanda. A implicat, de asemenea, rivalitatea dintre Franţa şi pu-
terile habsburgice, care au format alianţe antifranceze. Războiul se încheia prin pacea
din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continu-
at războiul cu Franţa până în 1659), respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă
atunci de cardinalul Mazarin. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici la
Münster şi protestanţi la Osnabrüc şi s-au semnat la 6 august 1648, respectiv 24 octom-
brie 1648. În dispută se afla viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic,
precum şi problema unei viitoare hărţi politice, evident în favoarea, prin achiziţii teri-
toriale, a învingătorilor.
Imperiul Romano-German rămânea fărâmiţat în circa 360 de state, practic inde-
pendente, cu monarhi ce aveau deplină suveranitate. Dincolo de spaţiul germanic se
modificau frontierele mai multor state europene. Unele state germane şi-au mărit teri-
toriul (cazul Saxoniei şi mai ales al Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei
Orientale, începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior, în 1703,
regatul Prusiei). Suedia anexa o parte din litoralul nordic al Germaniei. Franţa a obţinut
o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului şi o parte din Alsacia (fără oraşul
Strasbourg). Era recunoscută oficial independenţa Olandei, dobândită în fapt mai de-
mult, şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene.
Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu
nou, a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu, cel al raţiunii
de stat („raison d’etat”). Alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit
a fost cel al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. S-au
conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale, precum suveranitatea
statelor, egalitatea lor juridică etc. Franţa a devenit prima putere continentală, instau-
rând o epocă de preponderenţă a sa.

Epoca modernă
11. *Demonstraţi relaţia de interdependenţă dintre Marile descoperiri geogra-
fice şi evoluţia mercantilismului.
Marile descoperiri geografice: descoperirea „Lumii Noi” de către Cristofor Columb
(1492), a drumului maritim spre India împrejurul Africii (1498) – de Vasco da Gama,
efectuarea înconjurului lumii de către Fernando Magellan (1519 – 1521) şi alte desco-
periri, au dus la o puternică dezvoltare a orizontului şi civilizaţiei europene occidentale.
Marile descoperiri geografice au deschis Europei debuşee imense şi surse inepuizabile
de materii prime. Acestea au oferit producţiei europene posibilităţi mari de dezvoltare.
Totodată s-au intensificat fluxurile de matele preţioase, aur şi argint, din America Lati-
nă recent descoperită, ceea ce a permis dezvoltarea puternică a circulaţiei mărfurilor şi
a celei monetare, trecerea masivă de la producţia închisă de tip feudal la cea marfară de
tip capitalist. Dezvoltarea producţiei şi a comerţului au favorizat reînnoirea tehnologi-
că, o intensă concentrare de capital, şi legitimarea cercetării nelimitate a profitului, ca
mobil al activităţii. Cercetarea îmbogăţirii a fost eliberată de piedici, a devenit mobilul
principal al activităţii economice.
Mercantiliştii sunt primii gânditori care abordează conceptul de profit, văzând în
acesta un scop al activităţii economice. În practică, politica mercantilistă ce urmărea
acumularea de bogăţii a cunoscut diferite metode şi mijloace ca: colonizarea de teritorii
bogate în zăcăminte de aur; dezvoltarea comerţului şi a navigaţiei maritime; impul-
sionarea producţiei manufacturiste destinată exportului. Astfel mercantilismul a fost
primul curent de gândire economica burgheză modernă. El s-a dezvoltat şi aplicat în
ţările lansate economic din Europa apuseană de unde au apărut şi reprezentanţii săi: în
Franţa – A. de Montchiestien, J.B. Colbert; în Anglia – W. Stafford şi T. Mun; în spaţiul
39
românesc – D. Cantemir. Mercantilismul a cunoscut doua perioade: a) mercantilis-
mul timpuriu – bazat pe sistemul monedei, când se urmarea cu orice scop şi mijloace
menţinerea unei balanţe monetare active concretizată într-un excedent al intrărilor şi
reţinerea metalelor preţioase în interior; b) mercantilismul dezvoltat sau târziu – în
această perioadă balanţa activă a sistemului monetar este înlocuită cu balanţa activă
comercială, adică exportul trebuie să depăşească importul.
Prin mercantilişti, Economia (ştiinţa economică) a devenit „Economie politică”
– obiect de cercetare şi obiect de învăţământ. În locul dogmatismului medieval şi a
scolasticii, mercantilismul a impus metoda descriptivă – prezentarea reală a faptelor
şi fenomenelor economice, aşa cum ele se prezentau si manifestau. Mercantilismul a
promovat însa şi o serie de teze greşite şi chiar iluzii, cum a fost cea a banilor, făcând din
aceasta principala forma a îmbogăţirii. Cu toate aceste limite, mercantilismul rămâne o
orientare progresistă în gândirea şi politica economică.
12. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre liberalism şi democratiza-
rea vieţii politice occidentale în epoca modernă.
Caracterul progresist al liberalismului, cel reacţionar al conservatorismului şi social
al socialismului au creat un climat de luptă politică între partide, grupuri de interese,
categorii sociale, în rezultatul cărora s-au produs transformările democratice. Ideologia
liberală a dominat secolul al XIX-lea şi a inspirat un număr mare de mişcări politice,
partide liberale s-au format în mai multe ţări. Libertatea, progresul, iniţiativa, ideea de
contract şi ideea unui mecanism care conduce lumea după propriul plac („mâna invizi­
bilă”) au stat la baza concepţiei care a instaurat economia de piaţă, regimul democratic
şi formele constituţionale de guvernământ în majoritatea ţărilor europene. În plan eco­
nomic, liberalismul a fost dezvoltat de Adam Smith, J. Stuart Mill, în plan politic – de
Benjamin Constant.
În Marea Britanie, democratizarea a rezultat dintr-un proces gradual de extindere
electorală şi de reforme sociale şi economice, democraţia extinzându-se ca urmare a
răspândirii ideilor liberale şi a presiunilor categoriilor de jos ale societăţii. Reformele
electorale 1832, 1867, 1884 lărgeau succesiv accesul cetăţenilor la viaţa politică. Marea
Britanie a trecut şi la legalizarea graduală şi protejarea mişcării sindicale, care solicita
constant reforme politice. De asemenea, au fost efectuate o serie de reforme sociale şi
reforme în domeniul sănătăţii publice; a fost reglementată ziua de lucru etc.
„Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” (1789), dar şi cele trei Con-
stituţii franceze au enunţat şi dezvoltat numeroase principii cu caracter democratic:
libertatea presei, conştiinţei, confesiunilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a ave-
rii. Revoluţia din 1848, pe lângă alte principii democratice, a pus în practică pentru
prima data sufra­giul universal, separaţia puterilor în stat etc. Modelul democraţiei
britanice s-a extins în Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Danemarca; un model franco-
american – în Elveţia. Doc­trinele social-politice au determinat acţiunile grupurilor
politice şi ale maselor sociale, fapt care au determinat transformările cu caracter de-
mocratic din secolul al XIX-lea.
13. *Determină legătura de cauzalitate dintre rivalităţile ruso-austro-turce şi
pierderile teritoriale ale Ţărilor Române în epoca modernă.
Eşecul asediului Vienei (1683) de către turci a marcat începutul „Chestiunii ori-
entale” – a împărţirii provinciilor statului otoman, ce se întinde pe mai bine de două
secole până la războaiele balcanice şi crearea statelor naţionale în Europa de Sud-
Est. Protagoniştii luptei pentru împărţirea teritoriilor „omului bolnav” al Europei
sunt cele două mari imperii creştine, Austria şi Rusia, a căror politică ţintea să ocupe
provinciile balcanice ale Porţii şi Strâmtorile. Noile raporturi de forţe, constituite la
hotarul secolelor XVII-XVIII, au contribuit la desfăşurarea confruntărilor militare

40
între marile puteri pentru aşi impune dominaţia în Europa de Sud-Est şi Orientul
Apropiat. Între 1710 şi 1812, între Turcia, pe de o parte, Rusia şi Austria, de altă parte
(acţionând separat sau în alianţă), s-au desfăşurat şase războaie, având o durată de
aproape 24 de ani şi cu o mare parte a operaţiilor militare desfăşurate pe teritoriul
Moldovei şi al Ţării Româneşti care au reprezentat obiect al relaţiilor internaţionale:
Campania de la Prut a ţarului Petru Cel Mare (1711) s-a soldat cu un eşec, dar a pus
începutul expansiunii Rusiei în Sud Estul Europei; războiul austro-turc din 1716-
1718 s-a finisat cu semnarea în iunie 1718 a Tratatului de la Passarowitz, avantajoasă
pentru Austria care a anexat Oltenia (1718-1739), Banatul (1718-1918), nordul Ser-
biei (1718-1739) şi o parte a Bosniei; În urma războiului ruso-austro-turc din anii
1736-1739, Austria cedează Oltenia şi Serbia turcilor. Armata rusă conform Tratatu-
lui de pace de la Belgrad (1739) se retrage de pe teritoriul Moldovei; Războiul ruso-
turc (1768-1774) s-a finisat cu încheierea păcii de la Kuciuc-Kainargi, care prevedea
îmbunătăţirea situaţiei Ţărilor Române sub suzeranitate otomană. Austria care nu
participase la operaţiile militare a ocupat în 1775 partea de Nord a Moldovei (Buco-
vina); În rezultatul războiului din 1787-1791 şi a Păcii de la Iaşi s-a fixat graniţa din-
tre Imperiile Rus şi Otoman pe Nistru, Rusia obţinând întregul ţărm nordic al Mării
Negre; În urma războiului ruso-turc (1806-1812) şi a Păcii de la Bucureşti Imperiul
Rus a răpit ţinutul dintre Prut şi Nistru, denumit în 1813 Basarabia.
Rivalităţile marilor Imperii în Zona Balcanică a continuat, principatele Româ-
ne, cu excepţia teritoriilor aflate sub ocupaţie străină, reuşesc să le pună în faţa fap-
tului împlinit şi să constituie un stat naţional la 1859 prin dubla alegere a lui Al.I.
Cuza, iar prin războiul de independenţă (1877-1878) să-şi obţină independenţa
de sub suzeranitatea otomană. Teritoriile aflate sub ocupaţie străină se vor uni cu
Regatul România la 1918.
14. Demonstrează legătura de interdependenţă dintre suprimarea autonomiei
Basarabiei (1828) şi intensificarea procesului de rusificare a acesteia.
Teritoriul dintre Prut şi Nistru anexat de Imperiul Rus în 1812, numit apoi Ba-
sarabia, până în 1828 a dispus de o autonomie limitată, în 1818 fiind promulgată le-
gea ,,Aşezământ privind înfiinţarea regiunii Basarabia”. Însă peste un timp ţarismul
a recurs la suprimarea treptată a autonomiei, deoarece aceasta contravenea politicii
de integrare a Basarabiei în Imperiul Rus. La 28 februarie 1828 prin legea ţarului
Nicolae I ,,Aşezământul din 1818” a fost anulat, fiind promulgat unul nou, prin
care autonomia Basarabiei era suprimată. În conformitate cu noua lege limba ofici-
ală în Basarabia devine limba rusă, cea românâ fiind indicată a se utiliza doar în caz
de necesitate. Prin noul ,,Aşezământ” legislaţia rusească se extindea, limitând sfera
de acţiune a celei locale. În funcţiile de stat (judecători, căpitani, ispravnici etc.)
sunt numiţi funcţionari ruşi, iar cei români sunt eliberaţi, astfel limitându-se ac-
cesul populaţiei băştinaşe, care necunoscând limba rusă, nu se putea adresa direct
la autoritate. Limba română este scoasă din lucru de cancelarie, iar la 1833 a fost
scoasă din uz ca limbă oficială din toate instituţiile. Doar în biserică limba româ-
nă s-a mai menţinut un timp. După 1828 procesele de rusificare s-au intensificat,
dar ele s-au ciocnit de rezistenţa populaţiei autohtone, care s-au pronunţat pentru
menţinerea limbii românr în şcoală, biserică, administraţie, justiţie. Prin revendi-
cări şi demersuri s-a cerut dreptul la instruirea copiilor în limba română, asigura-
rea procesului de învăţământ cu manuale în limba română. În 1836 în rezultatul
nemulţumirilor şi a protestelor Senatul a fost nevoit să introducă utilizarea limbii
române în organele administrative şi judecătoreşti. Deşi rezistenţa s-a manifestat
la toate categoriile sociale, satul a fost cel care a păstrat graiul şi tradiţiile, fiind mai
puţin decât oraşul afectat de rusificare.

41
 15. Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre politica internă promovată
de Alexandru Ioan Cuza şi modernizarea societăţii româneşti.
Prin dubla alegere a lui Cuza (la 5 ianuarie 1859 ales domn al Ţării Moldovei de
Adunarea electivă şi domn al Ţării Româneşti la 24 ianuarie 1859) s-a făcut un pas
important spre unirea completă a Ţărilor Romane şi modernizarea societăţii româ-
neşti. Alexandru Ian Cuza a stat la bazele Romaniei moderne prin reformele profun-
de puse in aplicare. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul
alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi şi alegători primari. În anul 1864 au fost
promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi
cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai mul-
te plăşi formau un judeţ. Adminstraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii
alese pe baza votului cenzitar. Modernizarea sistemului judiciar s-a efectuat prin re-
organizarea justiţiei (au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile
de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie) şi prin adoptarea Codurilor penal, civil
şi comercial, ce au intrat în vigoare din 1865.
A fost promulgată legea rurală (14 august 1864), care a rupt legăturile cu vechea
economie şi societate: claca este desfiinţată, sătenii clăcaşi devin proprietari liberi pe
locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi
şi au primit pământ prin despăgubire. Ţăranii deveneau contribuabili la bugetul de stat,
astfel veniturile la bugetul statului creşteau considerabil.
Prin Legea instrucţiunii publice (25 noiembrie 1864), s-au stabilit trei grade de învă-
ţământ: primar, secundar şi superior, cel primar fiind obligatoriu şi gratuit, astfel extin-
zându-se accesul la instruire. A fost extinsă reţeaua şcolară, au luat fiinţă noi instituţii
precum Universitatea din Iaşi (Universitatea Al. I. Cuza, 1860) şi Universitatea din Bu-
cureşti (1864), Şcoala Naţională de Medicină Veterinară şi cea de Arte Frumoase.
Principalul scop al domnului – desăvarşirea unităţii celor două ţări – realizat cu
succes, a fost desăvârşit prin politica internă promovată de Alexandru Ioan Cuza, poli-
tică ce a stat la baza României moderne.
16. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre revoluţia rusă din 1917 şi mişca-
rea pentru autodeterminare a Basarabiei.
În februarie 1917, în timpul Primului Război Mondial, izbucneşte revoluţia rusă,
care lansează printre alte idei şi lozinci şi pe cea a autodeterminării popoarelor. Revolu­
ţia rusă a recunoscut principiul libertăţilor naţionalităţilor. În octombrie 1917, autorii
loviturii de stat bolşevice, pentru a atrage populaţia din toate guberniile imperiului,
au preluat această lozincă. Guvernul sovietic, la 2 (15) noiembrie 1917, publică „De­
claraţia drepturilor popoarelor Rusiei”, prin care recunoaşte egalitatea şi suveranitatea
popoarelor Rusiei şi dreptul acestora la autodeterminarea liberă, până la reparaţiune
şi formare de state independente. Dezintegrarea imperiului, războiul civil ce începuse,
lipsa unei autorităţi centrale unanim recunoscute în anii 1917-1918, lozinca autodeter­
minării popoarelor proclamată de bolşevici au încins mişcările de eliberare naţională
din fostul imperiu ţarist, care au fost suprimate anterior.
Mişcarea pentru autodeterminare a Basarabiei a fost una paralelă celorlalte miş-
cări naţionale din alte provincii: Ucraina, Georgia. Mişcarea este reflectată de nu-
meroasele adunări şi întruniri ale reprezentanţilor populaţiei, desfăşurate la Odesa,
Chişinău prin convocarea Congresului preoţilor şi învăţătorilor, crearea Partidului
Naţional Moldo­venesc, convocarea Congresului militar moldovenesc şi constituirea
Sfatului Ţării. Ac­ţiunile întreprinse de Sfatul Ţării, actele adoptate au reflectat starea
de spirit şi voinţa fermă de autodeterminare naţională a întregii populaţii: la 2 de-
cembrie 1917 acesta a proclamat Republica Populară (Democratică) Moldovenească
autonomă; la 24 ianua­rie 1918 a votat Declaraţia despre independenţa Republicii

42
Democratice Moldoveneşti, iar la 27 martie 1918 – Unirea Basarabiei cu România.
Prin urmare, revoluţia rusă a fost unul dintre factorii care au dus la intensificarea
mişcării pentru autodeterminare din Basarabia şi realizarea acestui drept.

Epoca contemporană
17. Demonstrează interdependenţa dintre politica expansionistă externă a
URSS şi crearea RASSM.
După instaurarea puterii sovietice in Rusia şi crearea URSS, Statul Sovietic a pro-
movat – iniţial la nivel propagandistic, ulterior şi politic – ideea exportului de revoluţie
şi a instaurării comunismului in alte ţări. Rusia Sovietică, deşi a proclamat dreptul la au-
todeterminare a popoarelor, nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu Romania, urmărind
să-şi extindă teritoriile in Europa Centrală şi de Est. Din punctul de vedere al comuniş-
tilor Pavel Tcacenko (I. Antipov), S. Timov (Sol. Tinkelman), Gr. Kotovski, Ion Dicescu
– Dic (I. Canton), Al. Bădulescu, T. Diamandescu, A. Zalik, T. Popovici, A. Niacolau, T.
Chioran, iniţiatorii creării unei Republici Moldoveneşti, aceasta trebuia să joace „rolul
de factor politico-propagandistic pe care-l joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia
şi cea Karelă faţă de Finlanda”, astfel prin crearea RASS Moldovenească se urmărea
crearea unui „cap de pod” spre realizarea planurilor expansioniste sovietice – ocuparea
Basarabiei. Din aceste considerente, la 12 octombrie 1924, Comitetul Executiv Central
din Ucraina a decis constituirea RASSM in componenţa Ucrainei Sovietice.
18. *Demonstrează relaţia de cauză-efect dintre „Noul curs” a lui F.D Roosevelt
şi depăşirea crizei economice de către SUA.
Marea criză economică mondială, de supraproducţie, s-a manifestat in principal
prin scăderea dramatică a preţurilor, care a antrenat o puternică contracţie a valorii
producţiei, stoparea activităţii intreprinderilor industriale, creştere bruscă a şomajului
şi a falimentelor comerciale şi industriale.
In concepţia lui Franklin D. Roosevelt, preşedinte al SUA (1933-1945), fenomenele
de criză nu puteau fi inlăturate decat prin stoparea scăderii preţurilor şi creşterea profi-
turilor. Prin programul „New-Deal” – „Noul curs” implementat s-a recurs la suspenda-
rea convertibilităţii dolarului in aur, dolarul devalorizandu-se cu pană la 50%; controlul
preţurilor, al creditului, al puterii de cumpărare, remonetizarea parţială a capitalului.
Totodată, statul a subvenţionat industria şi a finanţat lucrări publice prin imprumuturi
de stat de la bănci, redresand şi şomajul. Programul lui Roosevelt a fost apreciat drept
„unul din proiectele cele mai revoluţionare şi cele mai importante în vederea controlu-
lui industriei ce-a fost vreodată elaborat în Statele Unite”. Politica marilor investiţii pu-
blice practicată din 1933 a ameliorat infrastructura ţării şi a condus în cele din urmă la
creşterea productivităţii. Aceste acţiuni au mărit puterea de cumpărare a populaţiei, au
revigorat activitatea bancară şi au ajutat numeroase intreprinderi să-şi reia activitatea.
Astfel, economia americană, treptat, a depăşit situaţia de criză. Economia americană a
atins în 1938 nivelul din 1929.
19. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre politica expansionistă promova-
tă de URSS şi semnarea tratatului Molotov-Ribbentrop.
După venirea lui I. Stalin în fruntea URSS, accentele politicii externe sovietice se de-
plasează, treptat, de la „revoluţia mondială” la „ideea construirii socialismului într-o sin-
gură ţară” şi constituirea unei zone de influenţă sovietice – „brâu de securitate” în regiuni-
le apropiate frontierelor URSS (ideea progresivei înlocuiri a „încercuirii capitaliste” prin
„încercuirea socialistă” – a exportului de revoluţie) şi folosirea contradicţiilor dintre ţările
capitaliste pentru a împiedica crearea unui front antisovietic. Venirea naziştilor la putere
nu putea decât servi interesele URSS: atât timp cât Hitler îşi fixase ca obiectiv emancipa-

43
rea Germaniei din servituţile Tratatului de la Versailles, ceea ce implica confruntarea cu
puterile interesate în menţinerea statu-quo-ului, în primul rând, Franţa şi Marea Britanie
– posibilitatea organizării unei cruciade antisovietice era nulă. Un Hitler care ar fi pro-
vocat o nouă conflagraţie mondială apărea în optica Moscovei un deschizător de drum
– desigur, involuntar – al revoluţiei mondiale comuniste („spărgătorul de gheaţă”).
Anul 1939 a adus, în chip neaşteptat, într-un răstimp foarte scurt atingerea celor
două obiective ale politicii de securitate şi în acelaşi timp expansioniste a lui Stalin: înce-
putul constituirii brâului de securitate la frontierele de vest ale URSS şi izbucnirea răz-
boiului între ţările capitaliste. La 23 august J.Ribbentrop şi V.Molotov au semnat Tratatul
de Neagresiune sovieto-german. În opinia lui Stalin, expusă Biroului Politic al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice la 19 august, dacă URSS va accepta propunerea Germani-
ei privind semnarea pactului de neagresiune cu ea – Germania, va ataca Polonia şi ames-
tecul Franţei şi Angliei în acest război va deveni inevitabil. Iar Europa Occidentală va fi
supusă unor tulburări şi dezordini serioase. În aceste condiţii, Stalin menţiona că URSS
avea mari şanse să rămână în afara conflictului şi va putea spera la o intrare avantajoasă
în război. Argumentele menţionate, precum şi faptul că iniţiativa elaborării şi semnării
Protocolului adiţional secret ca parte integrantă a Pactului aparţinea din start Uniunii
Sovietice, ne demonstrează că politica expansionistă sovietică a fost una din cauzele
semnării Tratatului de neagresiune sovieto-german. Prin acest Protocol, Stalin şi Hitler
recroiau harta Europei şi delimitau cele două zone de influenţă (sovietică şi germană)
de la Marea Baltică la Marea Neagră, convenind asupra „unor transformări teritoriale
şi politice” în Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România. Articolul 3 al
Protocolului adiţional secret din Pactul Molotov-Ribbentrop se referea la România şi
prevedea direct anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei.
20. *Demonstrează relaţia de interdependenţă dintre procesul de colectivizare
a gospodăriilor ţărăneşti individuale şi deportările din 6 iulie 1949 din RSS Mol-
dovenească.
Majoritatea ţăranilor din RSSM nu doreau să se supună politicii de colectivizare,
iniţiate de statul sovietic: să intre în colhozuri şi să renunţe la bunurile obţinute prin
muncă. Cu scopul de a înfricoşa ţărănimea din republică şi a o determina să intre în
colhoz, la iniţiativa şi sub conducerea lui I. L. Mordoveţ, comisarul securităţii repu-
blicii, la 6 iulie 1949 peste 11 mii de familii au fost deportate in Siberia şi Extremul
Orient. Astfel, dacă către 1 februarie 1949 în raioanele dintre Prut şi Nistru erau co-
lectivizate 22% din numărul total de gospodării ţărăneşti, iar în luna mai 1949 – 30%,
atunci peste doar cateva luni ţărănimea speriată de teroarea stalinistă a inceput să se
inscrie în colhoz. În decembrie 1949 erau colectivizate 82,3% din gospodării. În 5-6
luni au fost formate 1743 de colhozuri, care întruneau 306400 gospodării ţărăneşti.
Către finele anului 1950, în raioanele dintre Nistru şi Prut erau deja colectivizate
433923 de gospodării, sau 97% din totalul lor.
21. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre noua mentalitate politică şi sfâr-
şitul „războiului rece”.
Noul concept, pus la baza politicii externe sovietice începand cu venirea lui M. Gor-
baciov în fruntea URSS – „Noua mentalitate politică” –, viza o serie de probleme: depă-
şirea confruntării ideologice cu Occidentul; încetarea cursei inarmărilor, lichidarea ar-
melor de distrugere in masă; reducerea armamentelor; integrarea economiei sovietice
în economia mondială; renunţarea la folosirea forţei etc. „Noua mentalitate politică” a
determinat în plan intern încetarea criticilor la adresa Occidentului, promovarea idei-
lor de cooperare, a unei societăţi deschise, introducerea economiei de piaţă etc.; iar în
plan extern M. Gorbaciov a întreprins o politică de apropiere de Occident, a efectuat
numeroase vizite în statele occidentale, a încheiat tratate de limitare a armamentului;

44
a ordonat scoaterea trupelor sovietice din Afganistan, a îndemnat statele socialiste să
recurgă la propria ,,perestroika”.
La 2-3 decembrie 1989, pe insula Malta, a avut loc intalnirea dintre M. Gorbaciov
şi G. Bush, in cadrul căreia liderul sovietic a declarat că nu va folosi forţa pentru men-
ţinerea regimurilor comuniste în ţările din „lagărul socialist”, afectat de mişcări revolu-
ţionare şi urmat de dezintegrarea regimurilor comuniste. Victoria forţelor democratice
din statele „lagărului socialist” a dus, la mijlocul anului 1991, la autodizolvarea CAER
şi a OTV. A avut loc treptat diluarea diferenţelor ideologice, apropierea celor două ta-
bere, colapsul regimurilor comuniste, transformarea lumii bipolare în una multipolară
şi sfarşitul războiului rece.
22. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre mişcarea de eliberare naţională
din a doua jumătate a anilor 80 şi proclamarea independenţei Republicii Moldova.
Premisele apariţiei ideii de suveranitate naţională se regăsesc în mişcările de renaştere
naţională, care în RSS Moldoveneas­că a luat amploare în a doua jumătate a anilor 80 ai sec.
XX. Mişcarea de eliberare naţională avea loc în contextul mişcărilor de eliberare naţională
declanşate în întreaga Uniune Sovietică, după lansarea de către M. Gorbaciov a proiectelor
de restructurare şi liberalizare a vieţii social-economice şi culturale. În RSSM mişcarea de
renaştere naţională punea accent pe reîntoarcerea la valorile naţionale, cunoaşterea istori-
ei adevărate a neamului, obţinerea drepturilor politice şi cetăţeneşti, afirmarea identităţii
naţionale etc. În primele rânduri ale acesteia era intelectu­alitatea progresistă a Republicii.
Un rol important în mişcare l-a avut Mişcarea democrată în spri­jinul restructurării, creată
la 3 iunie 1988 şi Cenaclul „Alexei Mateevici”, care au înaintat cererea de a proclama limba
maternă limbă de stat şi revenirea la alfabetul latin. Totodată, în sensul democratizării vieţii
politice, este importantă apariţia formaţiunilor po­litice care negau monopolul politic al
Partidului Comunist: la 20 mai 1989 a fost creat Frontului Popular, în cadrul Congresului
constitutiv formulându-se obiectivul suveranităţii naţionale.
Prin iniţiativa reprezentanţilor mişcării naţionale la 27 august 1989 la Chişinău s-a
desfăşurat Marea Adunare Naţională, care a adoptat hotă­rârea de a acorda limbii româ-
ne statutul limbii de stat şi de a reveni la grafia latină. Sovietul Suprem al RSSM a adop-
tat două legi prin care se înstituia drept limbă de stat limba română (deşi cu denumirea
de „moldovenească”) şi se revenea la grafia latină.
Alegerile din 25 februarie, apoi din 10 martie 1990 au acţionat anume în direcţia
ma­terializării ideii de suveranitate. Parlamentul Moldovei a adoptat la 27 apri­lie 1990
„Legea privind drapelul de stat – tricolorul”. La 23 iunie 1990 Parlamentul o adop-
tat „Declaraţia cu privire le suveranitatea Republicii Moldova”. Republica Moldova
a urmat cursul spre desprinderea de structurile perimate ale URSS şi spre obţinerea
independenţei de stat. La începutul anului 1991, Parlamentul Republicii Moldova a
reuşit să respingă desfăşurarea pe teritoriul țării a referendumului unional în vederea
susţinerii asocierii celor 15 state egale şi suverane în cadrul unei confederaţii. În zilele
de 26-28 iunie 1991, la Chişi­nău a avut loc Conferinţa Internaţională privind „Pactul
Ribbentrop-Molotov şi conse­cinţele sale pentru Basarabia”. În Declaraţia Conferinței se
condamnă injustiţiile comise prin pact și se cere înlăturarea conse­cinţelor lui.
La 27 august 1991 la Chişinău a fost convocată Marea Adunare Naţională, la care au
participat peste 600 000 de reprezentanţi ai tuturor raioanelor şi oraşelor Moldo­vei. La
cererea Adunării, Parlamentul a votat „Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova”
şi a adoptat imnul „Deşteptă-te, române”. Primul preşedinte al Republicii Moldova a deve-
nit Mircea Snegur. Prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova a fost
România; în scurt timp, independenţa a fost recunoscută de peste o sută de state ale lumii.
Astfel, prin voinţa şi acţiuninile reprezentanţilor mişcării naţionale, Republica Moldova a
obţinut suveranitatea, independenţa şi a revenit la limba română şi grafia latină.

45
 23. *Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre proclamarea suveranităţii RSS
Moldoveneşti (23 iunie 1990) şi războiul din Transnistria.
Premisele apariţiei ideii de suveranitate naţională se regăsesc în mişcările de renaş-
tere naţională declanşate în întreaga Uniune Sovietică, inclusiv pe teritoriul Republicii
Moldova. Primele alegeri democratice pentru Sovietului Suprem al RSS Moldoveneas-
că au avut loc pe 25 februarie 1990. Frontul Popular a câştigat majoritatea voturilor.
După alegeri, Mircea Snegur, a fost ales preşedinte al Sovietului Suprem; în septem-
brie el a devenit preşedinte al republicii.  Guvernul reformist, care a preluat puterea
în mai 1990, a făcut multe schimbări care nu au fost pe placul minorităţilor, inclusiv
schimbarea numelui republicii din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Re-
publica Sovietică Socialistă Moldova şi adoptarea la 23 iunie 1990 de Parlamentul repu-
blican a Declaraţiei cu privire le suveranitatea Republicii Moldova.
Nedorind să recunoască suveranitatea Republicii Moldova, liderii politici din
Transnistria au convocat la 2 septembrie 1990 în Tiraspol cel de al 11-lea congres ex-
traordinar al deputaţilor poporului de diferite niveluri la care se proclamă o noua repu-
blică pe teritoriul Moldovei „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană”.
În vederea contracarării dezmembrării teritoriale, cu mijloace paşnice, la 3 septembrie
1990, Sovietul Suprem al RSSM introduce în Republică instituţia prezidenţială ca for-
mă de guvernare, declarând ,, congresul” de la Tiraspol drept organ anticonstituţional,
care generează încordarea situaţiei social-politice. Forţele separatiştilor transnistreni
trec, la 2 noiembrie 1990, la acţiuni violente împotriva organelor constituţionale ale
puterii din Dubăsari, oraș situat pe malul stâng al Nistrului, înregistrându-se primele
victime umane.
În pofida apelului Sovietului Suprem al RSSM către populaţia din stânga Nistrului
de a nu participa la ,,Scrutinul” anunţat de separatişti în vederea constituirii ,,organului
suprem” al autoproclamatei republici, aceasta s-a produs, totuşi, între 22 şi 25 noiem-
brie 1990. La 27 noiembrie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a declarat nule şi fără efecte
juridice rezultatele alegerilor în „organul suprem” al pretinsei republici transnistrene.
Cu toate acestea, la 29 noiembrie, la Tiraspol a avut loc sesiunea organizatorică a „sovi-
etului suprem” anticonstituţional al autoproclamatei RSSMN, iar în ziua următoare, în ace-
laşi oraş, a fost convocat „congresul deputaţilor de toate nivelurile din raioanele nistrene”.
La 27 august 1991, Parlamentul a votat Declaraţia de independenţă a Republicii
Moldova. În condiţiile prăbuşirii URSS, spre sfârşitul anului 1991 au izbucnit conflicte
violente între forţele separatiste transnistrene şi forţele de ordine moldoveneşti. Tensi-
unile dintre forţele separatiste şi autorităţile cen­trale moldoveneşti au escaladat după
ce, la 1 martie 1992, Republica Moldova a fost recunoscută oficial ca membru al ONU.
Atacarea, în aceeaşi zi, a postului de poliţie din localitatea Dubăsari de către forţele se-
paratiste a declanşat un conflict armat, care a durat aproape şase luni, în cadrul căruia
republica separatistă a fost sprijinită nemijlocit de Armata a 14-a rusă.

Relații de cauzalitate propuse de autori:

Epoca antică
1. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre indoeuropenizare şi constituirea
popoarelor europene contemporane*.
Indoeuropenizarea reprezintă un proces extrem de important în cadrul cristalizării
primelor popoare ale antichităţii, noii veniţi fiind în special războinici, având un trai
seminomad şi credinţe spirituale superioare. Rezultatul istoric cel mai important îl re-
prezintă formarea popoarelor de tip indo-european, menţionate ulterior de izvoarele
antice scrise (indieni, medo-perşi, hittiţi, cimmerieni, sciţi, sarmaţi, balto-slavi, traci,
illiri, eleni, ibero-lusitani, celţi, germani s.a.). Numele de indoeuropeni este convenţi-
46
onal, fiind dat după răspândirea acestor popoare, care formează o mare familie etno-
lingvistică, din India pana la Oceanul Atlantic. Formarea marii familii etnolingvistice a
fost interpretată prin cele mai diverse teorii.
O parte dintre arheologi, printre care Marija Gimbutas, G. Rachet, sunt de
părere că leagănul indoeuropenilor ar fi în stepele ponto-caspice, de unde aceştia
s-au revărsat spre Europa şi Asia în trei valuri. Primul (4400-4200 î. Hr.) şi al doilea
(3400-3200 î. Hr.) au afectat cu precădere Europa, în timp ce al treilea (3000-2800
î.Hr.) a afectat profund şi Asia.
Indiferent de punctul de vedere adoptat, datele arheologice arată clar că în eneoliticul
final şi la începutul epocii bronzului au avut loc mari mişcări de populaţii şi schimbări
culturale profunde, implicând şi transformări etnice. În ceea ce priveşte istoria românilor,
a luat naştere marele neam al tracilor, considerat de Herodot cel mai numeros din lume,
după cel al inzilor. Procesele etnice rezultate în urma migraţiei indoeuropenilor pe conti-
nentul european au stat la baza constituirii popoarelor europene moderne cu limbi speci-
fice indoeuropene, printre care limbile lituaniană şi letonă, rusă, bielarusă, ucraineană, is-
landeză, daneză, norvegiană, suedeză, irlandeză; scoţiană, spaniolă, portugheză; franceză,
slovenă, sârbă, croată, bulgară, polonă, slovacă, cehă, engleză, germană, flamandă, bretonă,
italiană, română, urdu, persană, kurdă, armeană ş.a.
2. Demonstraţi relaţia de cauzalitate dintre condiţiile geografice şi principalele
ocupaţii în Orientul Antic.
Civilizaţiile Orientului Antic (sf. mil. III î. Hr. – înc. mil. II î.Hr.) s-au constituit şi
s-au dezvoltat în bazinul unor mari artere fluviale: civilizaţia egipteană – în bazinul râ-
ului Nil, cea mesopotamiană – între Tigru şi Eufrat, cea indiană – în bazinul râului Ind,
iar cea chineză - în vecinătatea râurilor Huanghe şi Yangzi. În condiţiile climei tropicale
şi subtropicale, caracterizate prin temperaturi înalte şi veri secetoase, menţinerea vieţii
se putea face doar în apropiere de sursele de apă. Deoarece culesul şi vânatul nu mai
puteau oferi suficiente alimente pentru populaţia al cărui număr era în creştere, prin­
cipalele îndeletniciri care puteau asigura cantitatea suficientă de hrană erau agricultura
irigată şi creşterea animalelor.
Din lucrările lui Herodot şi Diodor din Sicilia aflăm că agricultorii antici cunoş-
teau, după anotimpuri, cursul apelor, schimbările climei, măsura, înregistrau şi par-
celau terenurile, făceau planurile şi calculele marilor construcţii agricole, reglementau
distribuirea apei, reuşind să obţină o bună organizare a agriculturii. Printre culturile
cultivate în Orientul Antic erau legumele şi zarzavaturile, cerealele (orzul, grâul, orezul,
susanul), fructele (curmale, măslini, piersici). Astfel condiţiile geografice ale civilizaţii-
lor Orientului Antic au determinat direct preocupările economice ale populaţiei.
3. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre aşezarea geografică a Greciei şi
colonizarea greacă în epoca antică.
Elada se situa în partea de sud a peninsulei Balcanice, pe insulele din jurul ei, precum
şi pe ţărmul de vest al Asiei Mici – principala cale de comunicare între polisurile greceşti
fiind marea. Relieful Greciei este preponderent muntos, ţărmurile – crestate, campiile
sunt inguste, amplasate între lanţuri muntoase – condiţii neprielnice pentru o agricultură
bazată pe culturile cerealiere, necesare vieţii de zi cu zi. Aceste condiţii precum şi creşterea
demografică, dezvoltarea meşteşugăritului ce necesita o piaţă de desfacere, inegalitatea
socială, conflictele dintre cetăţi, introducerea ostracizării – exilul pe 10 ani – de către
Clistene i-au impus pe greci să caute pieţe de desfacere a mărfurilor – vin, ulei, ceramică,
unelte, arme etc. – şi de unde să cumpere grane, metal, lemn şi alte materii prime. Astfel,
intre cca. 750 î. Hr. şi 550 î. Hr. s-a desfăşurat ampla colonizare a ţărmurilor Mării Me-
diteraniene şi a Mării Negre. Principalele metropole au fost Atena, Milet, Sparta, Corint,
Megara. Printre coloniile create sunt Siracuza, Masilia, Bizanţ, Sinope, Trapezunt, Olbia,

47
Tyras, Histria, Tomis etc. În rezultatul marii colonizări, arealul civilizaţiei elenice s-a ex-
tins, au fost stinse un şir de conflicte interne, populaţiile cu care au contactat grecii au
primit un impuls pentru trecerea la un nou tip de civilizaţie – cel antic.
4. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre extinderea Imperiului Roman până
la sud de Dunăre şi constituirea Regatului Dac unificat în frunte cu Burebista*.
Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii ma-
teriale şi spirituale ale acesteia, încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona
dunăreană. Expansiunea romană în direcţia Dunării a fost factorul extern determinant
care a influenţat tendinţa de unificare a triburilor geto-dacilor într-un singur stat unifi-
cat. Pericolul roman s-a resimţit în deosebi după ce au fost cucerite Grecia şi Macedo-
nia de către legiunile romane, iar după înfrângerea lui Mithridates VI Eupator de către
Roma pericolul va veni din această direcţie. După cucerirea oraşelor greceşti de către
M. Terentius Varro Lucullus (anii 73-71 î. Hr.), între Roma şi acestea au fost încheiate
tratate care prevedeau alianţă, asistenţă mutuală şi neajutorarea reciprocă a duşmanilor.
Romanii astfel pusese controlul asupra teritoriului vest-pontic de las Dunărea de Jos.
Ameninţarea romană directă a început să se manifeste în timpul regelui Burebista. Lup-
tele pentru supremaţie în contextul pericolului roman, a fost calea spre unitatea politică
a geto-dacilor. Unele triburi s-au alăturat de bună voie, pe altele le-a supus prin forţa
armelor. Burebista a impus ascultarea poruncilor, a unor reforme, şi-a fundamentat au-
toritatea care, în condiţiile vremii, nu putea fi socotită ca lipsită de esenţă divină. Curând
Burebista a devenit atât de puternic, încât a început o vastă politică externă bazată, după
Strabon, pe o armată de 200 000 de oameni. Cuceririle lui Burebista fuseseră posibile
şi pentru că Roma era ocupată cu luptele lui Caesar în Galia şi din pricina tulburărilor
interne. În 48 î. Hr. izbucneşte războiul civil între Caesar şi Pompeius. Burebista a intrat
în tratative cu Pompeius. După victoria asupra lui Pompeius, Caesar plănuia un război
pentru pedepsirea lui Burebista. Pericolul a dispărut după asasinarea lui Caesar în Senat
(44 î. Hr.), însă după ceva vreme de la acest eveniment a dispărut din viaţă şi Burebista.

Epoca medievală
5. Demonstrează legătura reciprocă dintre dezvoltarea oraşului în Evul Mediu
şi evoluţia spirituală a societăţii medievale.
Oraşul a continuat să fie, pe parcursul întregului Ev Mediu, factorul şi beneficiarul
principal al progresului, al evoluţiei social-economice, politice şi culturale în ansam-
blu. Oraşul medieval capătă un „rol de călăuză, de ferment, de motor”, atat în ordinea
economică, cat şi în domeniul vieţii mentale, în inclusiv manifestările ei intelectuale şi
artistice. Deşi cadrul monastic rămane în secolul al XI-lea şi, într-o mai mică măsură,
în secolul al XII-lea cel mai favorabil pentru dezvoltarea culturii şi artei, în rezultatul
creşterii economiei urbane, a producţiei şi a necesităţii de cunoştinţe în diverse dome-
nii are loc un transfer cultural al primatului mănăstirilor asupra oraşelor, în primul
rand în două domenii: învăţămantul şi arhitectura. În cursul secolului al XII-lea, şco-
lile urbane trec hotărat inaintea celor monastice. Noile centre şcolare se emancipează
prin recrutarea magiştrilor şi studenţilor, prin programele şi metodele lor. Scolastica
este fiica oraşelor. Ea domneşte in instituţiile noi: în universităţi – adevărate corporaţii
intelectuale ale magiştrilor şi studenţilor. Studierea şi predarea devin un meşteşug (uni-
versitas înseamnă corporaţie).
Dezvoltarea economică, perfecţionarea meşteşugurilor, precum şi necesitatea de
edificii mai incăpătoare şi luminoase au condiţionat transformarea arhitecturii oraşe-
lor. Arta romanică, produs şi expresie a avantului creştinătăţii după anul 1000, se trans-
formă în cursul secolului al XII-lea. Arta gotică este o artă urbană, artă a catedralelor
izbucnite năvalnic din corpul urban, pe care îl subliniază şi îl domină. Catedrala adă-
48
posteşte o populaţie urbană mai numeroasă, mai umană şi mai realistă, care tinde spre
libertate economică şi politică, iar prin acestea – şi spre cea a creaţiei culturale, care a
dat naştere unui nou avant spiritual: cel al renaşterii.
6. Demonstrează interdependenţa dintre monarhiile absolutiste şi evoluţia so-
cietăţii medievale.
Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene, care
succedă monarhiei stărilor şi care a cauzat un şir de transformări în societatea medie-
vală. Monarhia absolută se afirmă în condiţiile declinului relativ al nobilimii în raport
cu burghezia, regele reprezentand astfel un factor de echilibru între cele două categorii
sociale, folosindu-se de înfruntările dintre ele pentru a-şi consolida puterea. Regii co-
laborează cu nobilimea, pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte, unde
beneficiază de privilegii, dar poate fi bine controlată şi transformată dintr-o categorie
de războinici într-o clasă de curteni, dependenţi economic şi politic de rege. Totodată,
regii apelează la burghezie care, prin cumpărarea de titluri, se transformă într-o nouă
nobilime – de robă. În Franţa, Anglia, Spania centralizarea politică a reuşit în secolele
XV-XVI, conducand la închegarea unor state solide, în care puterea este concentrată în
mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. Regele a rămas singurul care are dreptul de a
da legi, de a fi judecător suprem, de a stabili şi percepe impozite, de a bate monedă, de
a numi funcţionari in teritoriu, de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării.
Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii.
În Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor „naţionale”, în Anglia s-a
ajuns la ruptura cu Roma, în timpul lui Henric al VIII-lea. Aici regele este capul suprem al
Bisericii, iar religia de stat, cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat, este angli-
canismul. Rămas medieval prin unele dintre caracteristicile sale, statul absolutist are însă
o serie de trăsături noi – impozitele regulate, birocraţia profesionistă, armata regulată, un
anumit progres spre laicizare – care fac din acesta înaintaşul direct al statului modern.
7. Demonstrează interdependenţa dintre fărâmiţarea feudală şi războaiele me-
dievale.
De la mijlocul sec. IX, autoritatea regală începea să decadă. Are loc consolidarea pu-
terii feudalilor locali, care se desfăşura în condiţiile unei economii naturale fără legături
stranse cu alte regiuni, ceea ce favoriza concentrarea vieţii social-economice şi politice
în jurul unui centru regional. Comiţii, care iniţial aveau doar funcţii administrative în
Imperiul carolingian, au inceput să-şi transmită funcţiile şi posesiunile urmaşilor lor,
iar feudalii care ocupaseră pămanturile obştii nu mai aveau nevoie de o putere centrală
puternică. Punctele fortificate de tipul turnurilor sau castelelor devin la sfarşitul sec. X
şi în sec. XI centre de putere pe plan local, care scapă autorităţii principilor teritoriali.
Exercitarea justiţiei, preluarea taxelor şi vămilor, tot ceea ce era considerat a face parte
din „drepturile regaliene” este acum prerogativa acestor seniori locali, care reprezintă
în zona lor singura autoritate cunoscută şi respectată. Posesiunea fiecărui mare feudal
devine un stat aparte de sine stătător. Marii feudali – ducii şi conţii – ajung să se consi-
dere egali regelui, regele fiind considerat doar seniorul suprem – „primul dintre egali”.
Acest lucru a avut loc în cazul Franţei, dar şi al Germaniei, unde puterea regelui iniţial
era puternică, însă după ce regele Otto I a cucerit, în anul 962, Roma şi s-a proclamat
împărat, marii feudali treptat şi-au obţinut independenţa. Feudalii s-au poziţionat în
diverse tabere în lupta pentru putere, ei tindeau să-şi extindă teritoriile feudelor lor
pe seama altor feudali mai slabi sau pe seama vecinilor. Pentru aceasta aveau nevoie
de armată şi de pămanturi oferite drept feude vasalilor, care aveau obligaţia serviciului
militar în favoarea seniorului. Aceste circumstanţe, precum şi căutarea gloriei militare,
apărarea onoarei, constituirea unui cod cavaleresc au cauzat în Evul Mediu timpuriu
numeroase războaie interne între diferiţi seniori, dar şi expediţii de amploare, ca cruci-

49
adele medievale, de cucerire a unor noi pămanturi, în situaţia în care in Europa nu mai
rămăsese „pămanturi fără senior”, în urma introducerii sistemului primogeniturii.
8. Demonstrează interdependenţa dintre puterea politică şi biserică în socie-
tatea medievală românească (explică relaţia de interdependenţă dintre biserică şi
domnie în evul mediu românesc)*.
Alianţa dintre cele două instituţii fundamentale ale statului medieval se legiti­mează
prin doctrina creştină asupra unităţii lor în guvernarea credincioşilor, flecare cu sarcini
proprii. Afirmată în Bizanţ, inspirând şi funcţionarea celor două instituţii din lumea
românească, colaborarea dintre biserică și domnie apare în Principatele Române încă
de la început. Principii, din iniţiativa cărora s-au creat cele două mitropolii, i-au asociat
pe mitropoliţi la guvernarea statelor lor. Bi­serica şi-a precizat un domeniu de acţiune în
comunitatea creştină atât la nivelul tutu­ror manifestărilor vieţii de familie, cât și o etică
proprie asupra regimului de proprietate şi dreptul canonic care o guvernează, parte a
„legii dumnezeieşti”. Mitropolitul este prezent la toate actele principale ale instituţiei
domneşti: de la alegerea şi încoronarea principelui, exercitarea funcţiei judiciare a aces-
tuia, elaborarea deciziilor sub forma hrisoavelor, el era inclusiv „cârmuitorul domniei”
în perioada vacanţei tronului ori a minoratului domnului.
Participarea Bisericii, într-o formă sau alta, la guvernarea statului este răsplătită de
domnie prin mari danii şi imunităţi acordate membrilor ei. Încă din primul secol al
istoriei Principatelor, mitropolia şi mănăstirile primesc prin hrisoave domneşti nume-
roase domenii, însoţite de scutiri fiscale, care au făcut din Biserică cel mai mare stăpân
funciar din stat. Multe danii şi ajutoare băneşti sunt acordate aşe­zămintelor monastice
din Athos şi patriarhiei ecumenice, astfel că principii români se numără printre cei mai
generoşi susţi­nători ai ortodoxiei după căderea Constantinopolului sub turci. Această
susţinere a ortodoxiei, ce se înscrie într-un program de cruciadă, este însoţită şi de
prezenţa în cadrul Bisericii române a unui cler grecesc, a cărui pondere avea să crească
considerabil în veacul fanariot. Şi în privinţa aşezămintelor monastice din țară, domnii
sunt la fel de generoşi, acordând mănăstirilor deplină autonomie în viaţa internă.
Dar colaborarea dintre biserică şi autoritatea laică nu poate masca poziţia inferi-
oară a mitropolitului faţă de domn. Acesta din urmă îl desemnează de multe ori, îl
destituie când devine indezirabil pentru interesele domniei, prelungeşte vacanţa sca-
unului mitropolitan, luându-i veniturile. De aceea, istoria acestor rapor­turi cuprinde
momente de tensiune între cele două instituţii, la fel ca în Bizanţ sau în Occidentul
catolic. Două episoade ale acestor tensiuni sunt semnificative prin motivele conflic-
tului. Primul apare la începutul veacului al XVI-lea între domnul muntean Radu cel
Mare şi mitropolitul Nifon. Acesta din urmă, grec de origine şi chiar fost pa­triarh
ecumenic al Constantinopolului, de unde fusese înlăturat de sultan, era un om cu
o vastă cultură ortodoxă, dar şi foarte ambiţios. Invitat de domn să ocupe scaunul
mitropoliei din Târgovişte – „ca să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu”,
potrivit îndemnului lui Radu cel Mare, Nifon apără pravila împărătească, legea scrisă
bizantină, pe care vrea s-o substituie „obiceiului ţării”. Poziţia marelui prelat îl obligă
pe domn să-l alunge din scaun şi din ţară, „că viaţa şi traiul şi învăţăturile tale noi
nu le putem răbda, că strici obiceiurile noastre”. Al doilea episod se desfăşoară trei
sfer­turi de secol mai târziu, în Moldova lui Ioan Vodă cel Cumplit, în toiul marii
confruntări dintre domn şi turci. Lipsit de mijloace financiare, domnul trece în stă-
pânirea sa o mare parte a veniturilor mănăstireşti. Mai mult, un fost mitro­polit, sub
pretextul unor persecuţii ante­rioare, este ars de viu şi îi este confiscată imensa avere,
iar călugării sunt torturaţi. Dincolo de raţiunile de ordin religios, au fost luate în
considerație nevoile financiare ale domniei, fenomen frecvent în lumea catolică a
aceluiaşi secol, unde era în plină desfăşurare Reforma religioasă.

50
 Articulată, aşadar, pe structurile celor două Principate, biserica este totuși un fac-
tor esenţial în menţinerea solidarităţii şi în conştientizarea identităţii membrilor co-
munităţii ortodoxe, în faţa ameninţării Islamului şi a prozelitismului catolic. Ea este o
biserică de stat, cu rosturi capitale în conservarea şi cultivarea fiinţei etnice româneşti
şi în apărarea independenţei statului, mai ales când este pusă în primej­die şi credinţa
ortodoxă. În sfârşit, ca fac­tor principal de cultură în Evul Mediu, biserica a apărat şi cu
aceste arme civi­lizaţia românească, dezvoltată în spaţiul spiritualităţii bizantino-slave.

Epoca modernă
9. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre revoluţiile burgheze şi siste-
mul social-politic din epoca modernă.
Scopul revoluţiilor burgheze a fost asigurarea dezvoltării libere a societăţii în
baza principiilor politice moderne, respectării drepturilor naturale ale cetăţenilor
şi suveranităţii poporului. Primele revoluţii moderne – engleză, americană, fran-
ceză – au pregătit terenul pentru afirmarea relaţiilor capitaliste. Ele au stimulat
conştiinţa popoarelor, încurajand lupta lor pentru inlocuirea relaţiilor vechi cu cele
moderne; în ţările coloniale apare conflictul dintre tendinţele de dezvoltare de sine
stătătoare a economiei, vieţii politice şi spirituale naţionale şi dominaţia străină.
Revoluţiile burgheze în epoca modernă şi-au indeplinit rolul de factor de progres,
prin instaurarea structurilor moderne, care permiteau dezvoltarea liberă a econo-
miei, organizarea politică ce garanta drepturile omului, suveranitatea poporului.
Au fost puse bazele naţiunilor moderne, ale unei civilizaţii şi culturi înaintate. Re-
zultatul revoluţiei engleze în plan politic a fost afirmarea liberalismului şi constitu-
irea monarhiei constituţionale, al celei americane – înlăturarea dominaţiei colonia-
le şi constituirea SUA cu un regim politic democratic, al celei franceze – înlăturarea
vechiului regim şi începutul unui şir de transformări pe plan politic – trecerea de la
republică la monarhia constituţională şi revenirea la regimul autocrat, după care să
izbucnească o nouă revoluţie, în 1848, şi să instituie o nouă republică la care va re-
veni în 1871, după inlăturarea celui de-al Doilea Imperiu Francez. În alte ţări, deşi
revoluţiile au fost inăbuşite, acestea au pus inceputul unor profunde transformări
social-economice şi politice, au punctat necesitatea reformelor, au trezit conştiinţa
naţională.
10. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre mişcările naţionale din seco-
lul al XIX-lea şi afirmarea naţiunilor europene.
În prima jumătate a sec. al XIX-lea, are loc afirmarea naţionalismului romantic.
Reprezentanţii curentului – J. Michelet, G. Mazzini, N. Bălcescu – porneau de la
ideea că nu se poate construi nimic durabil decat pornindu-se de la istorie, iar lupta
pentru eliberarea şi unitatea naţională a popoarelor este legitimată prin întrebuin-
ţarea unei limbi comune şi prin apartenenţa confesională. În zona Balcanilor, după
1815 se dezvoltau primele mişcări naţionale. În 1821 grecii încep lupta de eliberare
naţională prin răscoala antiotomană, drept urmare, la 3 februarie 1830, ia naştere
statul naţional grec. Mişcarea naţională s-a extins. Apar tot mai multe societăţi
secrete: „carbonarii” în Italia, „comuneros” în Spania, „Burchenschaften” în statele
germane, „Frăţia” în Ţara Romaneasca, care vor impulsiona mişcarea liberală şi
naţionalistă. În 1830, în Belgia izbucneşte o revoluţie burgheza şi naţională împo-
triva unirii cu Olanda. Congresul belgian a proclamat independenta Belgiei la 4
octombrie 1830. Aspiraţiile naţionale au avut un rol deosebit în timpul revoluţiilor
din 1848. Ele au determinat fie o mişcare de desprindere a naţiunilor dintr-un im-
periu (cazul Imperiului Habsburgic), fie una de reunire într-un stat naţional a unor

51
unităţi statale separate (Germania, finalizată in 1871), fie mixta, de desprindere de
sub dominaţia străina şi de reunire (Italia, care se incheie in 1871; Romania).
După 1848, în centrul vieţii politice şi social-culturale a Principatelor Romane
se afla ideea înfăptuirii unităţii naţionale, după războiul din Crimeea devenind o
problemă europeană. Prin intermediul adunărilor ad-hoc, care decid unirea, la 5
ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia, Alexandru Ioan Cuza
este ales domnitor al ambelor principate romane.
La unele popoare, îndeosebi la cele care luptau pentru constituirea statelor naţi-
onale sau desăvarşirea unităţii naţionale, naţionalismul îşi păstrează forma roman-
tică şi liberală, mişcările naţionale deosebit de active vor contribui in continuare la
trezirea conştiinţei naţionale şi la constituirea naţiunilor aflate sub dominaţie străină.
Confruntarea dintre ,, naţiunile dominante”, pe de o parte, şi aspiraţia spre libertate a
naţiunilor dominate, pe de altă parte, au dus la declanşarea Primului Razboi Mondi-
al. Dreptul tuturor popoarelor la autodeterminare a stat la baza noii lumi. Secolul al
XIX-lea, fiind timpul afirmării ideologiilor naţionale şi acţiunilor in vederea punerii
lor in practică, a fost denumit „secolul naţionalităţilor”.
11. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre politica colonială a ţarismului
şi situaţia socio-economică a Basarabiei în secolul al XIX-lea.
În 1812 Moldova dintre Prut şi Nistru, numită de ruși Basarabia, a fost anexată
la Imperiul Rus. Pe parcursul secolului al XIX-lea, ţarismul a urmărit câteva sco-
puri principale în politica sa în Basarabia: integrarea cât mai rapidă a provinciei
în structurile social-politice ale imperiului, lichidarea specificului naţional local şi
rusificarea populaţiei autohtone. Politica ţarismului s-a manifestat în organizarea
politico-administrativă, în relaţiile social-economice şi în viaţa naţional-culturală.
În plan economic, ţarismul realiza o politică de protecţie a industriaşilor ruşi.
Astfel, Basarabia era pusă în condiţii nefavorabile, nu dispunea de posibilitatea de a
importa tehnică pentru dezvoltarea agriculturii, fabrica mărfuri şi le comercializa la
preţuri de nimic, iar tarifele vamale pentru import erau, de fapt, în folosul Imperiu-
lui Rus. Izolarea Basarabiei de principatul Moldova, reducerea capacităţii de a face
de sine stătător comerţ cu statele europene au impus populaţia băştinaşă şi coloniştii
să se ocupe mai intens de meşteşugărit, manufacturi şi să contribuie la dezvoltarea
industriei. Relaţiile comerciale ale Basarabiei cu străinătatea se întreţineau prin por-
turile Ismail, Reni, Sculeni, Leova, Lipcani.
O parte componentă a politicii sociale promovată de ţarism era politica de colo-
nizare a Basarabiei. După anexarea teritoriului, populaţia romanească a provinciei
alcătuia o majoritate covarşitoare (86%), dar în rezultatul unei masive colonizări a
ţinutului ponderea acesteia va inregistra o continuă scădere, prin colonizare reali-
zându-se diminuarea elementului autohton. O altă parte a politicii era integrarea
mazililor în categoria „odnodvorţilor”. Distribuirea de către autorităţile ţariste a
imenselor loturi de pămant elitei militare ruse, funcţionarilor de diferite ranguri şi
coloniştilor străini a generat, spre mijlocul sec. al XIX-lea, o criză acută de pământ.
Dubla exploatare socială şi naţională a stimulat intensificarea mişcării ţărăneşti. În
perioada 1861-1868, în Basarabia s-au produs 46 de tulburări ţărăneşti, 16 dintre ele
au fost înăbuşite cu forţa armată, fapt care a influenţat guvernul imperial să recurgă,
în 1868, la reforma agrară şi în Basarabia. Cu toate acestea, Basarabia continua să re-
prezinte pentru marele imperiu o colonie, o sursă de produse agroalimentare, piaţă
de desfacere a mărfurilor, cap de pod în expansiunea sa spre Balcani.
12. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre politica promovată de Alexan-
dru Ioan Cuza şi abdicarea lui.
A.I. Cuza a pus bazele statului modern român. După realizarea unirii (1859), în-

52
tâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare în înfăptuirea
unor reforme, Alexandru Ioan Cuza formează în 1863 un guvern în frunte cu Mihail
Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi
dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării po-
porului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure
parlamentului o bază mai largă, şi decretează (la 14 august 1864) Legea rurală. A fost
conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea invăţământului primar,
au fost înfiinţate universităţile de la Iaşi (1860) şi de la Bucureşti (1864) etc.
Partidele politice de atunci, primii fiind liberalii şi conservatorii, precum şi o
parte din armată şi cler s-au raliat, formând aşa-numita „Monstruoasa Coaliţie”,
împotrivindu-se lui Cuza, acuzându-l de autoritarism din cauza reformelor care
loveau în interesele financiare ale politicienilor, boierilor, clerului din ţară şi de la
mănăstirile din peninsula Balcanică şi Muntele Athos. Prin implicarea spionajului,
s-a produs şi o disensiune de proporţii între Cuza şi primul său ministru. Com-
ploturile organizate de personajele conservatoare şi reacţionare faţă de proiectele
domnitorului se acutizează în asemenea măsură încât Cuza este obligat sa abdice,
într-un mod umilitor, la 11/23 februarie 1866. Astfel, politica reformatoare şi de
modernizare a domnitorului şi de consolidare a unităţii statului a devenit cauza
abdicării sale.

Epoca contemporană
13. Demonstrează interdependenţa dintre activitatea organizaţiilor interna-
ţionale şi tendinţele de menţinere a păcii în lume.
Cele două războaie mondiale, prin amploare, distrugeri, pierderile umane şi ma-
teriale, au determinat statele beligerante invingătoare să recurgă la instrumente de
menţinere a păcii, a „echilibrului” creat prin tratatele de pace. Prin Sistemul de la
Versailles a fost creată Societatea Naţiunilor, ce avea drept scop primordial supra-
vegherea respectării prevederilor din tratate şi menţinerea păcii prin crearea unui
sistem de securitate colectivă. Societatea Naţiunilor s-a impotrivit agresiunilor şi
tendinţelor revizioniste, însă contradicţiile create de tratatele de la Versailles erau
prea mari, ca să se poată opune tendinţelor expansioniste ale Germaniei în 1936,
1938 şi 1939. ONU, luând fiinţă în 1945, a reacţionat la izbucnirea conflictelor locale
prin participarea la reglementări, expedierea forţelor de menţinere a păcii. Astăzi
putem spune că tendinţele de menţinere a păcii ale ONU, OSCE ş.a., în pofida unor
focare de război ce persistă – Irakul, Orientul Apropiat, Transnistria etc., – se incu-
nunează cu succes.
14. Explicaţi interdependenţa dintre consecinţele Primului Război Mondial
şi regimurile politice din perioada interbelică.
Primul Război Mondial, desfăşurat în anii 1914-1918, declanşat din cauza luptei
pentru reîmpărţirea lumii, s-a sfârşit cu înfrangerea statelor-agresoare – Germania,
Austro-Ungaria şi aliaţii acestora. Tratatele de pace semnate în cadrul Conferinţei
de pace de la Paris nu au soluţionat însă principalele contradicţii, ci au acutizat şi
mai mult situaţia prin nedreptăţirea Germaniei, lipsirea ei de colonii, de teritorii
locuite de etnici germani în favoarea Franţei şi Poloniei, impunerea la reparaţii co-
losale, precum şi interdicţia de a poseda armată mai mare de 100 de mii, aviaţie şi
flotă militară. Prevderile tratatelor, situaţia social-economică complicată a Germa-
niei i-a injosit pe germani, fapt care a cauzat ascensiunea nazismului şi instaurarea
regimului totalitar in anul 1933.
Situaţia socioeconomică complicată a Italiei, cauzată de implicarea in război,
mişcarea comunistă ce lua amploare puneau în pericol societatea italiană şi a făcut-o
53
să se consolideze în jurul ideilor naţionaliste, fasciste, ceea ce a dus la instaurarea
regimului fascist în Italia.
O consecinţă importantă a războiului a fost dezintegrarea a trei imperii: Rus,
Austro-Ungar şi Otoman. Războiul a acutizat problemele sociale cu care se con-
frunta Imperiul Rus, cheltuielile mari pentru întreţinerea armatei, pierderile mari
umane in operaţiile militare etc. provocau numeroase mişcări sociale, revolte care
au dus către februarie 1917 spre o revoluţie burghezo-democratică, iar în octombrie
1917 au creat condiţii favorabile loviturii de stat bolşevice, în rezultatul căreia în Ru-
sia s-a instaurat puterea sovietică, care a evoluat într-un regim totalitar. În rezultatul
destrămării imperiului Austro-Ungar, s-au constituit două state independente: Aus-
tria şi Ungaria, iar în partea de nord-vest a fostului imperiu şi teritorii din Rusia şi
Germania s-a reconstituit statul Polonez. În urma destrămării Imperiului Otoman,
s-a constuit Republica Turcia, care a păşit pe calea reformelor şi democratizării.
Pentru România războiul a fost unul de reîntregire naţională, care s-a definitivat
la 1 decembrie 1918. România a devenit unul dintre statele cele mai democratice din
lume prin constituţia din 1923.
Putem concluziona că Primul Război Mondial a avut consecinţe contradictorii
asupra evoluţiei regimurilor politice din perioada interbelică: pentru unele ţări a fost
o garanţie a păstrării regimurilor democratice, ca în cazul Marii Britanii, Franţei; in
altele mişcările politice şi sociale declanşate de război au dus spre instaurarea regi-
murilor totalitare – Rusia (apoi URSS), Italia, Germania, dictatoriale – în Polonia
(1926), Ungaria (1920).
15. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre unirea provinciilor româneşti
în 1918 şi realizările economiei României în perioada interbelică.
Marea Unire din 1918 a dus la întărirea potenţialului economic al României, a
creat condiţii fructificării, la scară naţională, a bogăţiilor solului şi subsolului, a ac-
centuat ponderea industriei în ansamblul economiei. Suprafaţa arabilă a crescut de la
6,6 mil. la 14,6 mil. ha, cea acoperită cu păduri – de la 2,5 milioane la 7,3 milioane ha,
iar reţeaua de căi ferate de la 4300 km la circa 11000 km. Forţa motrice a industriei
s-a mărit cu 235%. A crescut potenţialul uman şi intelectual al ţării. Prin explora-
rea potenţialului economic, uman şi intelectual şi prin aplicarea teoriilor liberale (a
concepţiei PNL „prin noi inşine” reprezentată de Mihail Manoilescu, Ştefan Zeletin,
Vintilă Brătianu, I. Gh. Duca), economia romanească a dat rezultate remarcabile:
în intervalul 1923-1938 s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4% pe an, unul dintre cele
mai ridicate din lume. România ocupa primul loc in Europa şi locul şase în lume
la producţia de petrol; locul al doilea în Europa la extracţia de aur şi la extracţia de
gaze; mai importante progrese înregistrandu-se în industria electrică – 429,4% şi cea
chimică – 320% (in 1938 faţă de 1923).
16. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre evoluţia vieţii politice din Ro-
mânia în perioada interbelică şi regimul de autoritate monarhică a lui Carol al
II-lea.
Regimul politic românesc, în perioada interbelică, conform constituţiei din 1923,
se remarca prin numeroase realizări democratice: separaţia puterilor în stat, procla-
marea respectării drepturilor fundamentale ale omului, libertatea presei etc. Totuşi,
regimul avea suficiente carenţe: au fost preluate unele practici nedemocratice din
trecut şi au apărut unele noi. Votul universal a fost acordat unor cetăţeni fără experi-
enţă politică, iar o bună parte a electoratului nu ştia să scrie şi să citească. O carenţă
fundamentală a democraţiei româneşti a fost menţinerea vechiului sistem, introdus
de Carol I, prin care „guvernul face parlamentul”. Regele destituia guvernul şi numea
un altul, apoi dizolva parlamentul şi anunţa organizarea de noi alegeri. În primul

54
deceniu de după Marea Unire s-au perindat la conducerea ţării 11 guverne, iar în cel
de-al doilea – 14. Altă carenţă a democraţiei româneşti a fost creşterea rolului puterii
executive în dauna celei legislative.
Monarhia şi-a adus propria contribuţie la degradarea regimului democratic din
România, mai ales prin folosirea abuzivă a dreptului de dizolvare a parlamentului.
Aceasta a creat in opinia publică o reacţie negativă faţă de instituţiile democrati-
ce, fapt ce a condiţionat ascensiunea forţelor de extremă dreaptă, în primul rand a
Mişcării Legionare, şi a ascensiunii puterii regale în detrimentul altor puteri în stat.
La începutul anului 1938, a fost adoptată o nouă constituţie, care conferea regelui
puteri extinse – acesta devenea un factor politic activ, capul statului. Principiul „re-
gele domneşte, dar nu guvernează” nu mai era valabil. Instituţiile democratice au
fost suprimate, iar altele care reprezentau autoritatea regelui au fost constituite. Prin
urmare, regimul de autoritate monarhică din Romania interbelică işi are originea in
imperfecţiunea regimului democratic instituit prin constituţia din 1923 şi specificul
evoluţiei vieţii politice.
17. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre semnarea Pactului Ribbentrop-
Molotov şi atacul german asupra URSS.
Până în anul 1939, URSS desfăşura convorbiri diplomatice în vederea creării unui
sistem de apărare colectivă, însă după propunerea germanilor de a semna un tratat
bilateral de neagresiune, politica externă sovietică s-a distanţat categoric de Franţa şi
Anglia. La 23 august 1939, V.Molotov şi I. von Ribbentrop au semnat pactul sovie-
to-nazist de neagresiune. Cei doi duşmani ideologici şi politici au semnat de facto
o alianţă, la pact fiind anexat un protocol adiţional secret, prin care Europa de Est
se impărţea în sfere de interese, deşi Hitler nu ascundea planul său de distrugere a
URSS, desfăşurat în lucrarea sa „Mein Kampf ”.
Prin tratatul de neagresiune I. Stalin a câştigat răgazul dorit pentru a se intări mi-
litar şi economic. Hitler însă a obţinut mână liberă în Vestul Europei şi garanţia că nu
va fi silit să lupte pe două fronturi, ca mai târziu să-şi îndrepte atenţia asupra URSS,
astfel că deja în decembrie 1940 acesta a ordonat elaborarea unui plan secret de inva-
dare a URSS, numit „Barbarossa”. Pactul sovieto-nazist a deschis „undă verde” celui
de-al Doilea Război Mondial, iar părţile semnatare au recurs la realizarea acestuia: la
1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia, ca să urmeze impărţirea Europei de Est.
După capitularea Franţei şi marginalizarea Marii Britanii, Hitler şi-a neutralizat
duşmanii din Vest, reuşind să evite un război pe două fronturi. În afară de aceasta,
repeziciunea cu care Stalin a pus în aplicare Pactul Ribbentrop-Molotov – a anexat
şi sovietizat statele baltice, Basarabia şi Bucovina –, precum şi insistenţa URSS de a
impune pe germani să respecte „interesele” ei în Balcani şi în zona Strâmtorilor, l-au
determinat pe Hitler să pună în aplicare planul „Barbarossa” şi la 22 iunie 1941 Ger-
mania nazistă atacă URSS.
18. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre victoria coaliţiei antihitleriste
în al Doilea Război Mondial şi instaurarea regimurilor comuniste în Europa Cen-
trală şi de Est (vezi testul rezolvat de la sfârşit).

IV. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DOCUMENTELOR ISTORICE

Analiza şi interpretarea surselor istorice reprezintă unele dintre competenţele prin-
cipale de care trebuie să dea dovadă elevii. Anume în baza surselor istorice aflăm ade-
vărul despre trecut şi are loc scrierea istoriei. Izvoarele trebuie studiate critic, din aces-
tea trebuie extrase informaţiile preţioase, analizate în contextul evenimentelor epocii
şi în funcție de persoanele care le-au alcătuit sau au influenţat apariţia lor, astfel ca să

55
se identifice factorii obiectivi şi cei subiectivi, să se aprecieze gradul de veridicitate a
informațiilor şi valoarea informaţiilor obţinute.
Programa pentru examenul de bacalaureat la istorie propune 55 de fragmen-
te din documente istorice spre a fi analizate. Amintim elevilor că răspunsurile la
întrebările puse asupra documentelor trebuie să fie originale şi indviduale şi nu
trebuie să fie identice cu ale altor autori, colegi etc. De aceea, recomandăm ca să
se lucreze asupra fiecărui document, analizându-l după algoritmul prezentat. În
vederea facilitării lucrului asupra documentelor şi evidenţierii părţilor mai impor-
tante, propunem la fiecare sursă câteva întrebări. Cunoaşterea complexă a surselor
prezentate, înţelegerea evenimentelor, proceselor, fenomenelor istorice la care se
referă etc. vor permite elevilor să dea răspunsuri originale şi să fie înalt apreciaţi de
comisiile de examinare şi verificare.
Algoritm de analiză a documentelor
Pentru eficientizarea lucrului asupra documentelor, propunem un algoritm de ana-
liză şi interpretare a acestora.
1. Introducere:
Definirea naturii documentului (cronică, hrisov, uric, act de danie, tratat, lege,
hotărâre a guvernului unui stat, cartă etc.);
Prezentarea autorului sau instituţiei (organului, grupului de persoane etc.) care a
emis documentul;
O scurtă descriere a contextului istoric şi a evenimentelor ce permit înţelegerea
textului documentului sau care argumentează caracterul veridic sau neveridic al
acestuia, necesitatea sau inutilitatea etc.;
Identificarea problemelor la care se referă documentul;
Analiza tezelor/prevederilor esenţiale din text şi alcătuirea unui plan de idei pentru
comentariu.
2. Analiza propriu-zisă a documentului:
Expunerea esenţialului în baza planului de idei;
Comentarea evenimentelor evocate în text;
Analiza şi/sau compararea informaţiei obţinute din document cu cele obţinute
din alte surse;
Exprimarea atitudinii personale cu privire la informaţiile documentului sau asupra
evenimentului despre care se vorbeşte în document.
3. Concluzii:
Aprecierea importanţei documentului pentru istoria universală (naţională), ştiinţa
istorică, cunoaşterea istoriei.
Notă: Interpretarea documentului în baza acestui algoritm se face în măsura în
care textul respectiv elucidează cele menţionate. Propunem întrebări la fiecare docu-
ment, care sunt itemi meniţi să ajute la cunoaşterea şi studierea surselor. Atenționăm
că acestea nu reprezintă întrebări din viitoarele teste de la examenul de bacalaureat
la istorie.

1. ,,… Imperiul lui Carol cel Mare s-a fărîmiţat definitiv într-o serie de state inde-
pendente: Franţa, Germania, Italia şi Burgundia. Ele erau însă state numai cu numele.
În secolele IX-XI, pe întreg teritoriul Europei apusene a dominat fărîmiţarea politică.
Ierarhia feudal, care s-a instaurat în această perioadă, a consfinţit şi consolidate situaţia
existent. Dispunînd de dreptul de a judeca şi administra, de a aduna dări şi a bate mo-
nedă, avînd şi o forţă armată, fiecare senior mai puternic se considera un suveran inde-
pendent, putea să se războiască cu cine dorea (chiar şi cu suzeranul său), putea încheia

56
tratate de pace şi alianţe cu cine voia. Puternica fărîmiţare feudal şi numeroase graniţe
mărunte, acre împărţeau Europa, ştergeau hotarele dintre marile state.”
Din Istoria diplomaţiei.

 Identifică sursa documentului.

 Explică termenii subliniaţi. Formulează câte un enunţ care să conţină un adevăr
istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică cauzele fărâmiţării Imperiului lui Carol cel Mare.
 Determină statele formate în urma fărâmiţării Imperiului lui Carol cel Mare.

2. ,,…Această ruptură s-a văzut mai ales în încoronarea lui Carol cel Mare ca împă-
rat „roman”(800). Constituirea lumii romane în două părţi deosebite administrativ şi
politic prin crearea unei capitale noi în răsărit, de către Constantin cel Mare la anul 330,
a dus la mari consecinţe politice, culturale şi sociale. Existenţa a două imperii creştine,
unul grec – oriental şi altul german – occidental, le punea în opoziţie pe chestiunea
legimităţii titlului de „imperiu roman”, revendicat de fiecare din ele împotriva celuilalt.
Mai rău, cele două imperii”romane” deosebite naţional îşi disputau nu numai titlul ci şi
teritorii şi drepturi. (…). Misiunea creştină a devenit astfel o chestiune politică şi motiv
de discordie şi de fricţiuni cu consecinţe imediate grave”.
ptt:// www.crestinortodox.ro/diverse/marea-cchisma-de-la-1054-96495.html

 Identifică sursa documentului.

 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Apreciază acţiunea lui Constantin cel Mare şi consecinţele evenimentului recunoscut.

3. „La origine ideii de cruciadă stau mai mulţi factori, dintre care putem sublinia
în primul rînd tradiţia pelerinajului la Ierusalim, centrul lumii spirituale a creştinilor.
Greutăţile şi prejudiile drumului transformă călătoria la Locurile Sfinte într-o pocăinţă,
care poate aduce omului medieval iertarea de păcate. Pe de altă parte, cuceririle islami-
ce însufleţite de spiritul djihadului, războiul sfînt musulman, creează reacţii de răspuns
în lumea creştină şi contribuie la formarea idei legitimităţii războiului împotriva necre-
dincioşilor. Ideia de cruciadă se naşte din întîlnirea acestor două tradiţii…”
Le Goff. Evul mediu şi naşterea Europei.

 Identifică sursa şi autorul documentului.

 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare cate un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică ce a stat la originea ideii de cruciadă.
 Apreciază urmările cruciadelor în diverse domenii.

4. „…Dincolo de achiziţiile teritoriale de moment, cruciada a avut consecinţe

mai ales pe plan economic şi cultural(…). Modul de viaţă al nobililor se transfor-

57
mă în urma contactului cu luxul orientului, ţăranilor li se cere mai mult pentru a
se putea finanţa asemenea expediţii, comerţul se dezvoltă prin deschiderea de noi
drumuri. Cruciada s-a transformat într-un instrument la dispoziţia papalităţii, care
a folosit-o în lupta împotriva ereticilor şi a adversarilor politici. Cruciadele , şi în
special a IV-a, au contribuit la definitiva îndepărtare dintre Occident şi Bizanţ, care
va răsturna, pentru totdeauna, resentimentele împotriva latinilor şi care va refuza
unirea religioasă cu Roma chiar în condiţiile în care turcii se aflau sub zidurile
Constantinopolului.”
O. Drîmba. Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II.
 Identifică sursa şi autorul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică şi apreciază urmările cruciadelor.

5. „…Mehmed al II-lea a fost mai întîi un războinic, care a mărit considerabil şi a

întărit armata terestră, pe care au dotat-o cu o artilerie eficientă: la moartea sa, el lăsa
în urmă o putere, care făcea Europa să tremure. Însă el na a neglijat organizarea im-
periului... prima sa grijă a fost să îşi asigure autoritatea personală… În ceea ce priveşte
organizarea imperiului, Mehmed al III-lea a dorit să facă din Istanbul o capitală pu-
ternică a construirii, dar şi prin deplasarea populaţiilor, ceea ce a dus la împotriviri…
Voinţa de a consolida imperiul şi influenţa capitalei l-au determinat pe Mehmed al
II-lea să organizeze confesiunile nemusulmane într-un mod centralizat, dominat de
o patriarhie aflată la Istanbul chiar de la cucerirea Constantinopolului… Ocupaţia cea
mai importantă rămîne războiul… O altă măsură economică cu consecinţe politice
importante, reforma financiară…
La moartea sa, în 1481, Mehmed al II-lea lăsa, deci un imperiu mai mare şi mai
puternic decît oricînd, lăsa însă o armată obosită, un popor epuizat şi nemulţumit, o
elită iritată şi fărîmiţată.”
Robert Mantran. Istoria Imperiului otoman.

 Identifică sursa şi autorul documentului.

 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Recunoaşte şi numeşte acţiunile întreprinse de Mehmed al II-lea pentru întărirea
imperiului.
Apreciază importanţa personalităţii lui Mehmet al II-lea în istoria Imperiului
Otoman.

6. „[…] Păgânul împărat al turcilor îşi puse în gînd să-şi răzbune şi să vie, în luna
mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră, care
e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poar-
tă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva –, atunci
toată creştinătatea va fi în mare pericol.
De aceea, ne rugăm de domniile voastre să ne trimeteţi pe căpitanii voştri îm-
potriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mul-

58
ţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia
în mână.
Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie 25, în anul Domnului 1475.
Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei.”
Din Apelul lui Ştefan cel Mare către principii Europei.
 Identifică sursa şi autorul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numește 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Numește argumentele prin care Ştefan cel Mare încerca să convingă principii Eu-
ropei să-i acorde ajutor.
 Explică de ce domnul Moldovei punea accent pe cuvântul „creştinătate”.
 Argumentează faptul că marele voievod şi domn al Moldovei considera că este mo-
mentul oportun de a lupta cu turcii.
 Exprimă-ți atitudinea privind relaţiile diplomatice ale lui Ştefan cel Mare cu sta-
tele europene.

7. „[…] Deci să ştiţi că ne-am bătut cu turcul, înainte cu vreo trei săptămâni în ţara
noastră la Călugăreni, în care bătălie bunul Dumnezeu ne-a ajutat nouă creştinilor în
chip minunat […]. Eu fireşte, cu toate că doresc peste măsură să mă năpustesc iarăşi
asupra duşmanului, socotesc totuşi că trebuie aşteptat ajutorul celorlalţi creştini. Iarăşi
şi iarăşi vă rugăm stăruitor să vă înduraţi de treburile creştineşti şi să stingeţi focul care
arde păcatele vecinului înainte ca el să vă ajungă pe voi”.
Din Adresarea lui Mihai Viteazul către castelanul Lvovului.
 Identifică sursa şi autorul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Compară argumentele aduse de Ştefan cel Mare în adresarea către principii euro-
peni cu cele ale lui Mihai Vodă din adresarea către castelanul Lvovului.
 Comentează expresia „focul care arde păcatele vecinului” și arată semnificaţia ei
în contextul documentului.
 Argumentează necesitatea asocierii statelor creştine în lupta antiotomană.

8.„… Pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, otomanii au încasat
sume de bani de la majoritatea statelor creştine din centrul şi sud-estul Europei. De
regulă, acest tribut era consemnat în tratatele de pace, încheiate în urma unor războaie
relativ victorioase ale otomanilor. Obligaţia fundamentală a voievozilor românifaţă de
poartă, era plata la timp a tributului. (…)
Semnificaţiile tributului plătit Porţii de către Ţările Române au depins direct de
raporturile de forţe, ele schimbîndu-se către mijlocul secolului XVI-lea, odată cu întă-
rirea controlului otoman la nord de Dunăre. O invariabilă rămâne, însă:tributul achitat
însemna, atît pentru otomani, cît şi pentru creştini, instaurarea stării de pace()fie ea
temporară sau permanentă.”
(V. Panainte. Pace, război şi comerţ în islam. Ţările Române şi dreptul otoman alpo-
poarelor, secolele XV-XVII.
 Identifică sursa documentului.
59
  Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Apreciază semnificaţia plăţii tributului.
9. ,,…Marile descoperiri geografice din secolul al XV-lea şi din prima jumătate a se-
colului al XVI-lea au fost posibile nu numai datorită progresului considerabil în econo-
mie, în arta şi tehnica navigaţiei şi în concepţia despre lume a omului medieval. Ele au
fost pregătite în secolele premergătoare de înaintaşii anonimi sau celebri, într-o epocă
în care a avut loc o sensibilă mutaţie a frontierelor…Contactele violente, apoi paşnice,
au pus faţă în faţă Occidentul şi Orientul. Schimbările de bunuri şi apoi de idei se rea-
lizau la început lent, apoi mai accentuat. Explozia scandinavă, Islamul în expansiune,
cruciadele, călătorii şi misionari au lărgit orizontul, cunoştinţele Occidentului despre
lumea necunoscută şi au stimulat scuturarea de orizonturi noi.”
S. Goldenberg, S. Belu. Epoca marilor descoperiri geografice.
 Identifică sursa documentului.
 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Apreciază importanţa descoperirilor geografice.

10. „Regele face tot ce poate pentru a arăta că nu e dominat în nici un fel de
miniştri [...]. Regele, având o memorie extraordinară şi dorind ca orice lucru, de
orice natură, să-i fie raportat, miniştrii vin întotdeauna la Consiliu tremurând [...].
În public, regele e plin de gravitate şi cu totul diferit de cel care este în particular,pe
scurt, ştie bine să facă pe regele în toate. Printre altele, el a distrus şefii şi partidele, a
abolit folosirea oricăror recomandări [...] el nu are intermediari; dacă se vrea ceva,
trebuie să i se adreseze direct lui şi nu altora. El ascultă pe toată lumea, primeşte
memorii şi răspunde mereu cu graţie şi maiestate: «Voi vedea!», şi fiecare se retrage
satisfăcut. Tot timpul face ceva, trece trupele în revistă, face soldaţii să defileze, ri-
dică fortificaţii, răscoleşte pământul; el încurajează navigaţia şi, prin acţiunile sale,
ţine în continuă alertă pe prieteni şi pe duşmani şi toată Europa.”
Primi Visconti. Memorii de la curtea lui Ludovic al XIV-lea

 Identifică sursa şi autorul documentului.

 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Apreciază rolul lui Ludovic al XIV în istoria Franţei.
Distinge trei caracteristici ale unui monarh autoritar.
11. „[…] 1. După obiceiul vechi moldovenesc, toată puterea cârmuirii va fi în
mâna domnitorului Moldovei [...].
11. Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească,
60
asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire sunt cele cuprinse între râul Nistru,
Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi
ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute de acele ţări [...].
13. În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principa-
tul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia Măriei Noastre ţarului [...].
16. Făgăduim că noi şi urmaşii Măriei Noastre ţarului vom fi datori să păzim cu
sfinţenie aceste articole, să le întărim în chip neclintit şi să le păzim pe vecie.”
Din Tratatul încheiat între D. Cantemir, domn al Ţării Moldovei,
şi Petru I, împărat al Rusiei.
 Identifică tipul documentului, autorii.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Compară noţiunile protecţie şi suzeranitate.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la
care se referă documentul.
 Determină statul Moldovei sub protecţia ţarului, conform documentului.
 Meditează asupra viitorului Moldovei, în cazul victoriei armatei ruse şi moldo-
veneşti la Stănileşti în anul 1711 și al aplicării unui asemenea tratat.

12. „Ruptura definitivă dintre coloniile americane şi metropolă s-a produs în mo-
mentul în care Parlamentul londonez a introdus noi taxe şi restricţii comerciale, în
ciuda opoziţiei coloniilor. Decizia fatală a fost luată în 1773, când coloniştilor li se
cere să cumpere ceai numai de la Compania Indiilor Orientale şi să plătească o mică
taxă directă asupra vânzărilor de ceai în America. Aşa s-a ajuns la Partida de ceai de
la Boston din 16 decembrie 1773, când un grup de oameni deghizaţi în indieni au
aruncat în apele oceanului încărcătura de ceai de pe trei vase englezeşti”.
Despre Partida de ceai de la Boston.
 Identifică problema la care se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Identifică cauzele războiului de independenţă a coloniilor engleze din America de
Nord.
 Analizează evenimentul care a servit drept pretext pentru începutul războiului.
 Exprimă-ţi atitudinea cu privire la caracterul inechitabil al raporturilor metropolei
cui coloniile.

13. ,,I. Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi (...).

II. Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi im-
prescriptibile ale omului; aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea şi rezistenţa
la opresiune.
III. Naţiunea este sursa esenţială a principiului oricărei suveranităţi; nici o grupare,
nici un individ nu pot exercita vre-o autoritate care să nu emane de la ea (…). Legea
este expresia voinţei generale.
XI. Comunicarea liberă a gândurilor şi a opiniilor lor este unul din drepturile cele
mai de preţ ale omului (…).”
Din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului
 Identifică sursa documentului.

61
  Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Apreciază caracterul documentului în contextul epocii în care a fost adoptat.

14. Art. 16. 1. Să se acorde ...tuturor locuitorilor acestor principate amnistierea to-
tală (...).
3. Să fie înapoiate mănăstirilor ş diferitor persoane pământurile ş stăpânirile, care
acum sunt numite raiale (...).
4. Să nu se ceară de la ei nici o contribuţie sau plată pentru întreaga perioadă de
război (...) şi pentru doi ani de acum înainte (...).
6. Să li se permită domnitorilor acestor două principate să aibă fiecare din partea
sa un împuternicit pentru chestiunile creştinilor de rit grecesc (...) şi vor fi trataţi cu
bunăvoinţă de Sublima Poartă. (...).’’
Din Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, 1774.

 Identifică sursa documentului.

 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Apreciază urmările războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secolului al XVI-
II-lea pentru principatele româneşti.

15. ,,…În secolul al XIX-lea, Regatul Unit devenea Imperiul Britanic, iar Regina
Victoria îşi adăuga în titlurile regale şi onoarea de „Împărăteasă”. Rolul suveranei
în conducerea statului era pregnant, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Iar
preocupările acesteia de a-şi consolida constant statutul au propulsat-o pe Victoria
ca o „figură centrală” în Europa. Este cazul situaţiei din Europa secolului al XIX-lea,
când, prin intermediul alianţelor matrimoniale, exista câte un reprezentant al Casei
britanice în majoritatea Caselor domnitoare de pe continent. Fiii şi fiicele Reginei
Victoria şi ai Prinţului Albert erau pioni de referinţă, direct sau indirect, în circuitul
diplomatic European”.
Ion Bulei, Gabriel Badea-Păun. Monarhi europeni. Marile modele (1948-1914)

 Identifică sursa şi autorul documentului.

 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Apreciază rolul Reginei Victoria în istoria Europei.

16. „ Deşi mult ştirbită, autonomia Ţărilor Române s-a păstrat şi în epoca fa-
nariotă. Oastea Ţărilor Române, restrânsă ca număr şi în unele perioade practic
desfiinţată – redusă la garda domnească şi la mici unităţi, care să asigure ordinea
internă, n-a intrat în structurile militare ale Imperiului otoman. Cele două ţări şi-au

62
păstrat organizarea lor internă.
Academician Ştefan Ştefănescu. Istoria românilor în sec. al XVIII-lea.

 Identifică sursa şi autorul documentului.

 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Distinge două caracteristici ale păstrării autonomiei Ţărilor Române.

17. „ Schimbările care se produceau în regimul proprietăţii, ca şi în sistemul de

organizare statală şi administrativă au determinat creşterea preocupării pentru întoc-
mirea şi editarea unor coduri de legi: Pravilniceasca condică din 1780 şi Legiuirea Ca-
ragea (1818) în Ţara Românească, Sobornicescul hrisov din 1785 al lui Alexandru C.
Mavrocordat şi Codul Calimachi (1816-1817) în Moldova au însemnat paşi importanţi
pe cale modernizării legiuirilor, a tendinţei de separare a justiţiei de administraţie”.
Academician Ştefan Ştefănescu. Istoria românilor în sec. al XVIII-lea.

 Identifică sursa şi autorul documentului.

 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Apreciază importanţa Codurilor de legi în contextul epocii în care au fost elaborate
şi adoptate.

18. ,,…Orice francez se va bucura de drepturi civile; străinul se va bucura de ace-

leaşi drepturi civile (...). Nimeni nu îşi poate înstrăina libertatea personală; nu există
căsătorie atunci cînd nu există consimţămînt (...). Fiecare este răspunzător de preju-
diciul pe care l-a provocat (...) Proprietatea este dreptul de a beneficia şi de a dispune
de lucruri în mod absolut; nimeni nu poate fi constrîns să - şi cedeze proprietatea (...).
Copilul, de orice vîrstă, datorează cinste şi respect tatălui şi mamei sale (...).”
Napoleon. Codul Civil .
 Identifică sursa şi autorul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică imporanţa adoptării codului civil al lui Napoleon Bonaparte.
 Apreciază rolulpersonalităţii lui Napoleon Bonaparte.
Distinge importanţa acordată relaţiilor părinţi-copii.

19. „…Dacă Imperiul lui Napoleon a desfiinţat unele cuceriri ale revoluţiei, el a
conservat esenţa revoluţiei. În domeniul politic, economic şi, mai ales, social, Impe-
riul napoleonean a menţinut moştenirea revoluţionară şi a împiedicat reîntoarcerea la
Vechiul Regim. Războaiele duse în timpul Republicii au fost văzute ca eliberatoare. Ele
au propagat ideile revoluţionare şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Dar,
armatele revoluţionare, cît şi cele imperiale au fost întîmpinate peste tot cu ostilitate.

63
Napoleon a modificat harta Europei, redesemnînd o parte din frontiere. În ciuda eşe-
cului său militar, opera lui Napoleon îşi va pune amprenta mult timp asupra ţărilor, pe
care le-a cucerit.”
Jean-Michel Lambrin. Histoire.
 Identifică sursa şi autorul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Apreciază urmările războaielor lui Napoleon Bonaparte.

20. „…Articolul IV. Hotarul dintre cele două state să fie rîul Prut (...). Dar fiindcă
Înalta Împărăţie a cedat statului Rusiei teritoriul situat în stînga Prutului, cu cetăţile
existente şi cu oraşele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea mijlocul rîului Prut să fie
hotar între cele două state (...).
Articolul V. Împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea Înaltei Împărăţii Otomane
pămîntul Moldovei de pe partea dreaptă a rîului Prut, de care s-a amintit mai înainte,
precum şi Ţara Românească şi Oltenia aşa cum se află în prezent (...).”
Din Tratatul de pace ruso-turc, încheiat la 16/28 mai 1812, la Bucureşti. 

 Identifică sursa documentului.

Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Apreciază consecinţele Tratatului pentru populaţia dintre Prut şi Nistru.
 Exprimă-ţi atitudinea faţă de dezmembrarea Ţării Moldovei.

21. ,,Călăuzindu-se după principiul că supunerea locuitorilor acestui ţinut cere,

cu o deosebită prudenţă, de a avea o atitudine corectă şi cumpătată, bazată pe legile
şi obiceiurile moldoveneşti privitoare la impozite, Hartingh, spre a-şi atinge scopu-
rile, include în comitetul pentru stabilirea impozitelor pe cei mai onorabili boieri
din Basarabia.
La acest apel însă s-a răspuns astfel: Mitropolitul Gavriil – „nicidecum nu mă pot
hotărî să particip”; C. Paladi – pleacă la Iaşi cu treburile moşiei; D. Răşcanu – bolnav
[...]. În această situaţie delicată eschivarea sub diverse motive era mai curând o atitudi-
ne. Ba chiar aş zice un protest tacit, o neîmpăcare cu trista realitate”.
F. Vighel. Atitudinea boierilor basarabeni faţă de impozitarea locuitorilor, 1815.
 Identifică problema la care se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Determină scopurile urmărite de Hartingh prin atitudinea sa faţă de legile şi obi-
ceiurile moldoveneşti.
 Interpretează refuzul nobililor locali de a participa în comitetul pentru stabilirea
impozitelor.
22. „După prăbuşirea Imperiului napoleonian, reconfigurarea hărţii europene

64
a fost decisă în cadrul Congresului de la Viena unde, între 1 noiembrie 1814 şi 9
iunie 1815, s-au reunit reprezentanţii puterilor învingătoare(Austria, Rusia, Pru-
sia şi Marea Britanie) alături de alti 217 plenipotenţiari* mandataţi de entităţile
suverane europene, de la Principatele italiene şi Oraşele Libere Germane pînă la
Ordinul Cavalerilor Teutoni şi cel suveran al cavalerilor de la Malta. Principele
Klemens L.W.von Meternich, Ministrul Afacerilor Externe al guvernului austriac,
cel care avea să joace un rol de prim plan în negocierile privind stabilirea unui nou
echilibru internaţional, a fost amfitrionul tuturor acestor oaspeţi.(…) Congresul
de al Viena(…)”a sfîrşit prin a reconfigura sistemul internaţional european, noua
realitate geopolitică şi teritorială, fiind sintetizată în cele 121 de articole ale Actului
final de la Viena (9 iunie 1815).”
Diplomaţie şi istorie politică, 1814-1878 - Congresul de la Viena şi noul echilibru
european.
 Identifică evenimentul la care se referă documentul.
Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Apreciază importanţa Congresului de la Viena pentru istoria diplomaţiei europene.

23. „…Art. V. principatele Moldovei şi Valahiei, punîndu-se, în urma unei ca-

pitulaţii* sub suzeranitatea Sublimei Porţi şi Rusia garantîndu-le prosperitatea, este
de la sine înţeles, că ele îşi vor păstra toate privilegiile şi imunităţile care le-au fost
acordate, fie prin capitulaţiile lor, fie prin tratatele încheiate între cele două imperii
(…). În consecinţă ele se vor bucura de libera exercitate a culturii lor, de o sigu-
ranţă perfectă, de o administraţie naţională independentă şi de o deplină libertate
a comerţului: clauzele adiţionale stipulaţiilor de mai înainte, considerate necesare
pentru a asigura acestor două provincii posibilitatea de a se bucura de drepturile
lor, sunt consemnate în actul separat anexat, care este şi av fi socotit ca făcînd parte
integrantă din prezentul tratat. ”
Tratatul de la Adrianopol, 1829.

 Identifică sursa documentului.

 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Apreciază consecinţele Tratatului de la Adrianopol pentru principatele româneşti.

24. (...) Eroismul poporului parizian a răsturnat un guvern retrogradat şi oli-

garhic (...).
Sîngele poporului a curs ca şi în iulie 1830, de data aceasta, însă, acest popor nobil
nu va fi înşelat. A dobîndit un guvern naţional şi popular care aprobă drepturile şi
voinţa de progres ale acestui popor mare şi nobil (...). Guvernul provizoriu vrea repu-
blica în funcţie de aprobarea poporului şi va consulta poporul fără întîrziere. Doreşte
unitatea naţiunii, care de acum înainte va cuprinde toate clasele şi toţi cetăţenii; doreşte
autoguvernarea naţiunii (...). El are ca principiu libertatea, egalitatea şi fraternitatea, iar
ca deviză poporul.”
Din Proclamaţiunea guvernului provizoriu francez, 24 februarie 1848.

65
  Identifică sursa documentului.
Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Apreciază consecinţele revoluţiilor din 1848 în Europa.
 Exprimă-ţi atitudinea faţă de principiile exprimate de parizieni.

25. „…Pe scurt poporul român recapitulând decretează: 1. Independenţa sa ad-

ministrativă şi legislativă. 2. Egalitatea drepturilor politice. 3. Contribuţie generală. 4.
Adunarea generală compusă de reprezentanţi ai tuturor stărilor societăţii. 5. Domn
responsabil, ales pe cinci ani şi căutat în toate stările societăţii (...). 8. Libertatea abso-
lută a tiparului (...). 13. Emanciparea clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire
(...). 14. Dezrobirea ţiganilor prin despăgubire (...). 16. Instrucţie egală şi întreagă
pentru tot românul de amândouă sexele. 22. Convocarea (...) unei Adunări generale
(...) care va fi datoare a face Constituţia ţării.”
Proclamaţia de la Islaz, iunie 1848.

 Identifică sursa documentului.

 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Enumeră cerinţele expuse în Proclamaţia de la Islaz..
 Exprimă-ţi atitudinea faţă de activitatea revoluţionară a românilor la 1848.

26. ,,Art. XXII. Principatele Muntenia şi Moldova vor continua să se bucure, sub
suzeranitatea Porţii şi garanţia puterilor contractante, de privilegiile şi de imunităţile
pe care le au (...).
Art. XXIV. Majestatea sa sultanul promite să convoace imediat, în fiecare din-
tre cele două provincii, un divan ad-hoc, alcătuit în aşa fel încît să constituie repre-
zentarea cea mai exactă a intereselor tuturor claselor societăţii. Aceste divanuri vor
fi chemate să exprime dorinţele populaţiilor referitoare la organizarea definitivă a
principatelor.”
Tratatul de la Paris, 1856.

 Identifică sursa documentului.

Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Exprimă-ţi atitudinea faţă de importanţa Tratatului de la Paris pentru români.
27. ,,Germania urmăreşte cu atenţie nu liberalismul Prusiei, ci puterea sa; Bava-
ria, Wurtemberg şi Baden n-au decât să arate înclinaţii în sens liberal, pentru acest
lucru nimeni nu le va atribui rolul Prusiei; Prusia trebuie să-şi întărească puterea şi
să o ţină pregătită pentru acel moment favorabil pe care de mai multe ori l-a pierdut;
problemele mari ale epocii nu se mai decid prin cuvântări şi hotărâri majoritare –
aceasta a fost marea greşeală din anii 1848-1849 – ci prin fier şi sânge”.
Otto von Bismarck despre unificarea Germaniei.

66
  Identifică autorul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Interpretează modul în care trebuia realizată unificarea Germaniei, în opinia lui
Otto von Bismarck.
 Determină cauzele neacceptării de Prusia şi de către cancelarul ei a liberalismului
şi a hotărârilor majoritare în procesul de unificare a Germaniei.
 Compară ideile prin care s-a realizat unificarea Germaniei şi cea a Italiei.

28. „Luând in vedere că dorinţa cea mai mare [...], aceea care împlinită va face
fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire fi-
rească [...], pentru că în Moldova şi în Valahia suntem acelaşi popor, omogen, identic
ca niciun altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi
religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţiune, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri.
[...]. Adunarea ad-hoc a Moldovei [...] declară că cele mai mari şi mai generale şi mai
naţionale dorinţe ale ţării sunt:
I. Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor [...].
II. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România.
III. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei”.
Rezoluţia Adunării ad-hoc a Moldovei, 1857.
 Identifică problema la care se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Determină scopul principal al populaţiei din Moldova şi Valahia care, fiind reali-
zat, „va face fericirea generaţiilor viitoare”.
 Apreciază argumentele aduse de adunarea ad-hoc pentru a justifica necesitatea Uni-
rii.
 Exprimă-ţi atitudinea referitor la fiecare dintre cele trei „mai mari şi mai generale
şi mai naţionale dorinţe ale ţării”.
29. „[…] Războiul din Crimeea a produs în Rusia o impresie enormă. Eşecul suferit
pe câmpul de luptă se prezenta totodată şi ca o dovadă a stării economice şi social-
politice a statului rusesc [...]. Ura europeană faţă de Rusia a început să fie explicată de
ruşi prin politica externă şi internă greşită a guvernelor ruse [...]. Critica acestei situaţii,
bazată pe o nouă apreciere a valorilor sociale şi politice, duce la o răspândire generală
a spiritului de reforme”.
Al. Boldur despre necesitatea reformelor.
 Identifică autorul şi problema la care se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Explică în ce mod Războiul din Crimeea a influenţat politica externă şi cea internă
a Imperiului Ţarist.
 Argumentează necesitatea reformelor în Rusia, prin prisma atitudinii statelor euro-
pene faţă de imperiu şi a situaţiei interne.

67
 30. A „1. Şerbia […] se lichidează pentru totdeauna […].
2. În baza prezentului statut şi a legilor generale ţăranilor eliberaţi li se acordă drep-
turile locuitorilor liberi, atât cele personale, cât şi cele patrimoniale […].
Manifestul ţarului Alexandru II din 19 februarie 1861. Art. 1-4.Identifică autorul și
tipul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Argumentează necesitatea reformei.
 Apreciază consecinţele Manifestului pentru Basarabia.
31. „Dezmembrarea Uniunii federale , pînă mai ieri o simplă ameninţare, a devenit
astăzi o tentativă formidabilă. Eu susţin că, în spiritul legii universale şi al conştiinţei,
Uniunea statelor noastre este perpetuă. Perpetuitatea ei este implicată, chiar dacă nu
este exprimată, în legea fundamentală a tuturor guvernelor naţionale (...).
Uniunea este mult mai veche decît constituţia. Ea s-a format , în fapt, prin articolele
de asociere din 1774. A fost dezvoltată şi continuată de Declaraţia de independenţă din
1776. A fost dezvoltată mai departe prin jurămîntul şi angajamentul explicit al tuturor
celor treisprezece state, cuprinse în articolele Confederaţiei din 1778, în sensul că ea
trebuie să fie veşnică. În fine, în 1787, unul din scopurile declarate ale promulgării şi
statornicirii constituţiei a fost acela „de a forma o uniune mai deplină”(…).
Cetăţeni, …În mîinele voastre , nemulţumiţii mei concetăţeni, şi nu într-ale mele,
se află teribila problemă a războiului civil.
Guvernul nu va ataca. Nu veţi avea război, dacă nu veţi fi agresori.
Voi n-aţi de pus jurămîntul de a distruge statul, în vreme ce eu am depus jurămîntul
cel mai solemn „de a-l menţine, de a-l proteja şi de a-l apăra.”
… Deşi pămînturile au întins la maximum coarda afecţiunii noastre reciproce, ele
nu trebuie să o rupă….”
Din Discursul inaugural al preşedintelui SUA, A. Lincoln, 4 martie 1861.

 Identifică sursa şi autorul documentului.

 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Distinge două caracteristici ale perioadei enunţate în document.

32. “Art. 43. Înaltele părţi contractante recunosc independenţa României (…).
Art. 45.Principatul României retrocedează m.s. împăratului Rusiei porţiunea teri-
toriului Basarabiei despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856 (…).
Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula Şerpilor, sangeacul Tul-
cei, cuprinzând districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag,
Hârşova, Kiustange, Constanţa, Medgidia sunt întrupate cu România. Principatul mai
primeşte afară de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care plecând de
la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miază-zi de Mangalia.”
Tratatul de la Berlin, 1878.
 Identifică sursa documentului.
 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.

68
  Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Apreciază importanţa Tratatului de la Berlin pentru România.
33. ,,Maiestăţile Lor (...) au căzut de acord să încheie un tratat, care, prin natura sa
exclusiv conservatoare şi defensivă, nu urmăreşte decât să le înarmeze împotriva peri-
colelor ce ar ameninţa pacea şi liniştea Europei (...).
Art. I. Înaltele părţi contractante îşi făgăduiesc reciproc pace şi prietenie precum
şi abţinerea de la orice alianţă (...) care ar fi îndreptată împotriva uneia din ele. Ele se
obligă să întreţină un schimb de păreri asupra problemelor politice care s-ar putea ivi,
promiţindu - şi sprijin reciproc, cu luarea în considerare a intereselor proprii (....).”
Tratatul Triplei Alianţe din 1882
 Identifică sursa documentului.
 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
Enumeră semnatarii Tratatului Triplei Alianţe.
34. ,, Art.1. Înaltele părţi contractante îşi făgăduiesc, promit pace şi prietenie şi nu
vor intra în nici o alianţă sau angajament îndreptat împotriva unuia din statele lor. Ele
se angajează să urmeze o politică amicală (...).
Art. 2. Dacă România, fără nici o provocare din partea ei, s-ar întâmpla să fie ata-
cată, Austro – Ungaria trebuie să–i dea în timp util ajutor şi asistenţă împotriva agre-
sorului (...).”
Tratatul de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă, 1883.
 Identifică sursa documentului.
 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Apreciază importanţa Tratatului de alianţă pentru România.
35. „…Franţa şi Rusia însufleţite de dorinţa comuna de a păstra pacea, şi neavând
alt scop decât de a face faţă nevoilor unui război de apărare, provocat de atacul Triplei
Alianţe împotriva uneia sau alteia dintre ele, au căzut de acord asupra următoarelor:
1. Dacă Franţa este atacată de Germania sau de Italia susţinută de Germania, Rusia
trebuie să-şi angajeze toate forţele disponibile pentru a ataca Germania.
2. Dacă Rusia este atacată de Germania sau de Austria susţinută de Germania,
Franţa trebuie să-şi angajeze toate forţele disponibile pentru a înfrunta Germania. For-
ţele trebuie angajate în întregime, cu toată viteza pentru a obliga Germania să lupte în
acelaşi timp şi în Est şi în Vest.”
Din Convenţia militară franco-rusă, 1892.
 Identifică sursa documentului.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
69
  Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Identifică motivele semnării Convenţiei de către Rusia.
36. „[…] În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Demo-
cratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră
şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul
vechii Moldave, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului
ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se
uneşte cu Mama sa România”.
Din Declaraţia de unire a Basarabiei cu România, 27 martie 1918.
 Identifică sursa, tipul documentului, timpul adoptării.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Enumeră drepturile şi principiile în baza cărora s-a produs actul Unirii.
 Apreciază importanţa Declaraţiei pentru români.

37. „…Regimul democraţiei liberale (...) presupune participarea cetăţenilor la viaţa

publică şi (...) garanţia tuturor formelor de libertate. (...) Regimul democraţiei liberale
este, în primul rând, un regim democratic, ceea ce înseamnă că cetăţenii participă, di-
rect sau indirect, la putere. Cea mai bună expresie a acestei democraţii pare să fie votul
universal, care permite tuturor cetăţenilor adulţi să-şi desemneze reprezentanţii. (...)
Dar acest tip de democraţie se vrea şi liberală, pentru că ea are drept scop menţine-
rea şi apărarea libertăţilor individuale (...). Libertăţile politice [vizează] libertatea pre-
sei, a întrunirilor, libertatea de conştiinţă, dreptul de a-şi exprima în libertate opiniile,
siguranţa de a nu fi arestat fără motiv (...). Libertatea economică e fondată pe ideea că
economia se supune unor legi naturale şi că statul nu trebuie să le perturbe pe acestea,
prin intervenţii care ar risca să le denatureze funcţionarea.”
P. Milza, S. Berstein. Istoria secolului XX.
 Identifică sursa şi autorul documentului.
Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Distinge trăsăturile democraţiei expuse în document.

38. „…Trei mari caracteristici ale regimului [totalitar] se înfăţişează privirii oricui
caută să-l analizeze: 1) el se reclamă de la o ideologie;
2) se foloseşte de teroare pentru a orienta comportarea populaţiei;
3) regula generală de viaţă este (...) domnia nelimitată a voinţei de putere.
A menţine aceste trăsături separate îmi pare indispensabil, nici una dintre ele ne-
putând fi redusă la celelalte.”
T.Todorov. Omul dezrădăcinat.
 Identifică sursa documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.

70
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
Exprimă-ţi atitudinea faţă de evoluţia regimului totalitar în una din ţările europene.
39. „…Înfiinţarea RASSM în 1924 a servit două ţeluri importante în noua politică
a Uniunii Sovietice. In primul rând, noua republică facilita pătrunderea propagandei
sovietice în regatul României, netezind astfel drumul revoluţiei socialiste româneşti. În
al doilea rînd, a menţinut problema Basarabiei în centrul politicii internaţionale - ca
un spin în coasta diplomaţilor români la Liga Naţiunilor. Însă originile acestui efort
de a construi o identitate moldovenească distinctă nu erau doar rezultatul necesităţilor
politicii externe sovietice.
Construirea unei naţiuni în RASSM nu a apărut doar ca rezultat al expansionis-
mului sovietic, ci mai mult ca rezultat al combinaţiei dintre ţelurile politicii externe
centrale, formele de identitate existente şi acţiunile aflate pe agenda elitelor politi-
ce şi culturale din interiorul republicii autonome însăşi. Arhitecţii culturii sovietice
erau perfect conştienţi de importanţa politică a ceea ce avea să primească numele
de „moldovenizare”, dar ei nu erau doar simpli executanţi ai politicii sovietice ela-
borate la centru. Disputele profesionale dintre lingvişti şi istorici precum şi credinţa
autentică a multora că ajută la eliberarea moldovenilor de opresiunea regimului bur-
ghezo-moşieresc de la Bucureşti au jucat un rol important în ideologia diferenţelor
naţionale din anii 1920.”
King Charles. Moldovenii, p.62.

 Identifică sursa documentului.

 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Identifică obiectivele urmărite de URSS prin crearea RASSM.
Apreciază urmările construirii unei naţiuni în RASSM în mutilarea conştiinţei na-
ţionale.
40. „[…] Pe malul stâng al Nistrului, de la Kameneţ-Podolsk şi până la Marea Nea-
gră locuieşte o populaţie de 7.000.000 de români-moldoveni blânzi şi umiliţi […]. Mol-
dovenii au ocupat aceste locuri încă de pe vremurile expansiunii romanilor de la munţi
spre Răsărit şi a descălecatului Moldovei în veacul al XIV-lea.
Vicisitudinile istoriei au vrut ca acum 14 ani aceşti români să fie înglobaţi în Uniu-
nea Sovietică […] Sovietele urmăresc metodic distrugerea religiei, obiceiurilor şi a fa-
miliei moldovenilor. Li se confiscă produsul muncii lor, li se sechestrează averea, oricât
de mică ar fi ea, şi îi silesc cu forţa să se înscrie în gospodăriile colective – „colhozuri”,
unde ei sunt sortiţi unei existenţe de sclavi […] De la o vreme guvernul comunist al
republicii a dispus ca moldovenii să fie deportaţi treptat în Siberia şi în regiunea Arhan-
ghelsk din nordul Rusiei, unde nu-i aşteaptă decât moartea. Aceasta nu este decât adu-
cerea la îndeplinire a planului infernal sovietic de a extermina completamente această
populaţie neadaptabilă comunismului”.
Memoriul românilor transnistreni înaintat Ligii Naţiunilor, martie 1932.
 Identifică sursa şi tipul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Descrie situaţia populaţiei române din RASS Moldovenească.
71
  Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Identifică obiectivele statului sovietic în RASSM, în opinia autorilor documentului.
 Distinge caracteristicile totalitare ale politicii şi regimului sovietelor din RASSM.
 Argumentează caracterul nejustificat al mijloacelor utilizate de regimul totalitar
comunist în realizarea obiectivelor politicii sale externe.
41. ,,Reforma agrară s-a aplicat în Basarabia, astfel că azi toţi împroprietăriţii îşi
ştiu loturile precis şi caută să le plătească pentru ca proprietatea să fie şi mai efectivă.
Din cele 4480 moşii expropriate în suprafaţa de 1.899.539 ha s-au trecut în stăpînirea
ţăranilor 1.043.062 la 357016 lotaşi. Lotul tip este cel de 6 ha, iar unde populaţia a fost
deasă el a fost micşorat. Numărul vitelor este în creştere progresivă. (…)”
Împroprietărirea ţăranilor. Adevărul, 23 aprilie 1925.
 Identifică sursa documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
Apreciază importanţa reformei agrare penrtu Basarabia.
Exprimă-ţi atitudinea faţă de necesitatea înfăptuirii reformei agrare în Basarabia.
42. „Art. 33. Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita
decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea
de faţă. Art. 34. Puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentaţiunea
naţională. Reprezentaţiunea naţională se împarte în două adunări: Senatul şi Adunarea
Deputaţilor. Orice lege cere învoirea a câtor trei ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o
lege nu poate fi supusă sancţiunii regale decât după ce se va fi discutat şi votat liber de
majoritatea ambelor adunări.”
Extras din Constituţia română adoptată în anul 1923.
 Identifică sursa documentului.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Apreciază importanţa adoptării Constituţiei pentru România interbelică.
43. „Art. 30. Regele este capul statului. Art. 31. Puterea legislativă se exercită de rege
prin reprezentaţiunea naţională, care se împarte în două adunări: Senatul şi Adunarea
Deputaţilor. Regele sancţionează şi promulgă legile (...)
Regele poate refuza sancţiunea (...) Iniţiativa legilor este dată regelui. Fiecare din
cele două adunări poate propune din iniţiativă proprie numai legi în interesul obştesc
al statului.”
Constituţia română, publicată în Monitorul Oficial, 27 februarie 1938.
 Identifică sursa documentului.
 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
72
  Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Apreciază importanţa adoptării Constituţiei din 1938.
Identifică principalele deosebiri faţă de Constituţia din 1923.
44. „Nicolae Titulescu s-a afirmat ca mare orator în prima jumătate a secolului al
XX-lea şi s-a impus în chip deosebit ca diplomat de talie internaţională. S-au întîmplat
cazuri, cum a fost acela din Camera Comunelor din 1937, cînd parlamentul englez –
vrăjiţi de elocvenţa diplomatului român – au cerut lui N. Titulescu să repete discursul
în limba engleză. A fost un politician al păcii, militînd în favoarea bunelor relaţii cu
vecinii. El a optat restabilirea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, dar protejînd graniţele
României. De asemenea, a lansat ideea unei Europe unite, introducînd sintagma spi-
ritualizarea frontierelor, potrivit căreia o abordare transfrontalieră a valorilor cultural-
spirituale poate desfiinţa imaginar graniţele dintre state, iar popoarele ţărilor vecine
devin mai unite. Datorită talentului său diplomatic de excepţie, cît şi a contribuţiei sale
la cauza păcii în Europa, Titulescu a fost supranumit ministru al Europei, rămînînd un
simbol al României în Europa.”
romania-on-line.net
 Identifică sursa documentului.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Apreciază rolul personalităţii lui Nicolae Titulescu.

45. „(…) Criza din 1929-1933 a orientat societatea spre alte modele economice de-
cât cel liberal, că după părerea multor specialişti, criza economică a fost de conjunctură
în apusul Europei, acolo unde societatea a înregistrat progrese evidente, şi de repercu-
siune în estul şi sud-estul Europei, zone în care procesul respectiv s-a aflat pe alte coor-
donate. Prin aceasta s-a produs o mutaţie decisivă în istoria omenirii. Dacă omenirea
a scăpat până astăzi de repetarea crizei de tip 1929-1933, meritul revine, fără îndoială,
funcţiei noi pe care statul o îndeplineşte, responsabil principal al bunului mers al ma-
şinii economice.
(…) trebuie subliniat că urmările politice ale crizei din 1929-1933 au fost mai pu-
ternice şi mai nefaste pentru omenire decât consecinţele ei economice. Impactul crizei
cu politica a fost deosebit de dur în Occident şi Europa centrală. În Germania ea a dus
la dictatura nazistă, în Franţa şi Anglia a dus la dezagregarea executivului şi instabili-
tate ministerială (Paris) şi la un reflux electoral în favoarea conservatorilor (Londra).
Temerile politice au împiedicat cooperarea economică, esenţială în redresarea şi resta-
urarea încrederii. Preocupările pentru îndepărtarea dificultăţilor materiale şi financiare
au distras atenţia oamenilor de stat de la pericolele politice iminente - revizionismul şi
revanşismul - şi au izolat naţiunile, prejudiciind speranţa de securitate.”
Constantin Hlihor. Istoria secolului XX. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

 Identifică sursa documentului.

 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Apreciază urmările politice ale crizei economice.
73
 46. „[…] Fiecare din cele patru puteri se angajează prin acest acord să facă demer-
surile necesare ca să-i asigure executarea.
Art. 1. Evacuarea va începe la 1 octombrie.
Art. 2. Regatul Unit, Franţa şi Italia convin că evacuarea teritoriului în cauză va
trebui să fie terminată la 10 octombrie.
Art. 3. Condiţiile acestei evacuări vor fi stabilite, în ce priveşte amănuntele, de o co-
misie internaţională, compusă din reprezentanţi ai Germaniei, Regatului Unit, Franţei,
Italiei şi ai Cehoslovaciei.
Art. 4. Ocuparea progresivă de către trupele Reich-ului a teritoriilor în care predo-
mină germanii va începe la 1 octombrie […].
Art. 6. Determinarea finală a frontierelor se va face de către Comisia internaţio-
nală a celor patru puteri: Germania, Regatul Unit, Franţa şi Italia, în anumite cazuri
excepţionale, ea va recomanda modificări de mică importanţă la determinarea strict
etnografică a zonelor Transferabile […]”.
Extras din Acordul de la Munchen, 29-30 septembrie 1938.
 Identifică sursa şi tipul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Determină consecinţele acordului pentru destinul Cehoslovaciei.
 Exprimă-ţi atitudinea faţă de participarea Marii Britanii şi Franţei la semnarea
acordului.
47. „[…] Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reich-ul german şi
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste plenipotenţiarii semnatari din partea celor
două părţi au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema delimi-
tării sferelor lor respective de interes în Europa Răsăriteană. Aceste convorbiri au avut
următorul rezultat:
1. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor aparţinând sta-
telor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va
reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât şi ale URSS.
2. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor statului polonez,
sferele de interes, atât ale Germaniei, cât şi ale URSS, vor fi delimitate aproximativ pe
linia râurilor Narew, Vistula şi San.
3. În privinţa Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l
manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă
de aceste teritorii.
4. Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret”.
Protocol adiţional secret al Pactului de neagresiune
dintre Germania şi Uniunea Sovietică, 23 august 1939.
 Identifică sursa şi tipul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Determină care urma să fie frontiera dintre statele semnatare pe teritoriul Poloniei.
 Identifică prevederile Pactului cu privire la Basarabia.
 Apreciază actul împărţirii sferelor de influenţă dintre Germania nazistă şi Uni-
unea Sovietică.

74
 48. „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a des-
făcut de la Uniunea Sovietică (Rusia), o parte din teritoriul ei – Basarabia, călcând
prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu
Republica Sovietică Ucraineană […].
Acum, când slăbiciunea militară a URSS ţine de domeniul trecutului, iar situaţia
internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor din trecut pentru a
pune în fine bazele unei păci solide între ţări, URSS consideră necesar şi oportun ca
în interesele restabilirii adevărului să procedeze împreună cu România la rezolvarea
imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în
mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei, a cărei
populaţie este legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică […]. Un astfel de
act ar fi cu atât mai just, cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar
reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubi-
re a acelei pierderi care a fost pricinuită URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia
de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul URSS propune guvernului regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia.
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele po-
trivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi propunerile
de faţă ale URSS şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică con-
flictul prelungit dintre URSS şi România”.
Nota ultimativă a guvernului sovietic adresată guvernului român,
26 iunie 1940.
 Identifică sursa şi autorul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la
care se referă documentul.
 Determină poziţia URSS cu privire la Unirea Basarabiei cu România.
 Identifică pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice înaintate României.
 Exprimă-ţi atitudinea faţă de nota ultimativă şi pretenţiile Uniunii Sovietice
asupra Bucovinei şi Basarabiei.

49. „Influenţa sovietică a avut o însemnătate hotărîtoare atît la nivelul politicii

interne cît şi externe. Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Ungaria, Polonia şi
România au adoptat politica economică sovietică a promovării rapide a industriei
grele şi colectivizării agriculturii. Aceasta, ca în Uniunea Sovietică, trebuie să se
facă prin intermediul unor serii de planuri economice elaborate şi administrate
de centru. De aceia, noile ţări socialiste şi-au modificat aparatul de stat pentru a
face loc numărului mare de ministere de natură economică existente în sistemul
sovietic. Dar modelul Sovietic s-a aplicat şi în zonele din afara economiei. Arma-
tele şi-au făcut apariţii în uniforme croite după cele ale Armatei Roşii, cultura a
devenit subordonată necesităţilor politice. Creativitatea lăsînd locul realismului
socialist; sistemul juridic a fost remodelat după principiile sovietice; învăţămîntul
s-a restructurat; pînă şi moda trebuia să maimuţărească estul proletar, nu saloanele
elegante de la Paris, Londra sau New York.”
Crampton R. J. Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea... şi după.

75
  Identifică sursa şi autorul documentului.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Exprimă-ţi atitudinea cu privire la rolul Armatei Roşii în implimentarea modelului
sovietic.
Apreciază consecinţele influenţei sovietice în ţările menţionate în document.

50. „Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele:

1. Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop, să ia măsuri co-
lective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru
reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor violări ale păcii şi să înfăptuiască, prin
mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional,
aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar
duce la o violare a păcii.
2. Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului
egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, şi să ia orice
alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale.
3. Să realizeze cooperarea internaţională, rezolvând problemele internaţionale cu
caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie.
4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea
acestor scopuri comune.”
Carta ONU. În: Istoria universală în texte.
 Identifică tipul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
Apreciază necesitatea semnării unei astfel de Cartă.
Apreciază importanţa documentului pentru evoluţia societăţii contemporane.

51. (…) Un instrument eficient al regimului sovietic de ocupaţie în menţinerea

acestui control riguros asupra spiritelor umane îl constituia şi cenzura draconică asu-
pra tipăriturilor, emisiunilor radio şi cele difuzate de televiziunea sovietică.
Vigilenţa cenzurii sovietice n-a slăbit nici pentru o clipă, ea fiind la fel de rigidă
de-a lungul întregii perioade de ocupaţie sovietică. În cele ce urmează, ne vom referi la
câteva aspecte din activitatea acesteia în R.S.S. Moldovenească pe parcursul deceniului
şapte al sec. al XX-lea.
În această perioadă, cenzura sovietică din R.S.S.M. urmărea, în mod strict, ca în
reţeaua bibliotecilor, în librării să nu ajungă cumva lucrări elaborate de autori din Ro-
mânia şi din emigraţia românească. Ultima categorie de autori era considerată cea mai
periculoasă, întrucât reprezenta nu doar un curent de opinie „străină”, ci şi unul
„burgheză”.(…)
(…) cenzura draconică de tip comunist a făcut ravagii, decenii la rând, schilodind şi
mutilând destinele nu doar ale reprezentanţilor culturii, ştiinţei din R.S.S.M. Prin pri-
varea de dreptul de a accede, în mod nestingherit, la informaţia utilă, pe care cenzorii
sovietici, aceşti „ostaşi ai frontului invizibil”, au dosit-o cu multă „grijă”, s-au comis alte

76
multiple crime, deformându-li-se şi conştiinţa sutelor de mii de basarabeni şi ale căror
consecinţe le mai resimţim şi în prezent.
Ion VARTA. Cenzura sovietică din R.S.S. Moldovenească în anii ’70 ai secolului al
XX-lea. În: Revista "Limba Română", nr. 3-6, anul XXI, 2011.

 Identifică sursa şi autorul documentului.

 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Identifică metodele de control asupra publicaţiilor.
Apreciază consecinţele cenzurii pentru viaţa culturală şi ştiinţifică a RSSM.

52. „ Art.1. Părţile se angajează , aşa cum este stipulat în Carta Naţiunilor unite,
să rezolve prin mijloace paşnice toate diferendele internaţionale în care ele ar putea fi
implicate(…).
Art.4. Ţările se vor consulta de fiecare dată cînd, la avizul uneia din ele, integritatea
teritorială,interdependenţa politică sau securitatea uneia din părţi va fi ameninţată.
Art.5. Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre
ele, survenind în Europa sau în america de Nord va fi considerat ca un atac îndrep-
tat împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă, ele convin ca, dacă un astfel de atac
se produce fiecare dintre ele (…) va asista partea sau părţile astfel atacate, luînd
imediat, individual şi în acord cu celelalte părţi, acea măsură pe care o va crede
necesară,inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restabili şi a asigura securitatea
în regiunea Atlanticului de Nord.”
Tratatul Atlanticului de Nord
 Identifică sursa documentului.
 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Exprimă-ţi atitudinea cu privire la principiile puse la baza documentului.
53. „Foametea şi deportările organizate le-au îngreuiat şi mai mult situaţia mol-
dovenilor în timpul campaniei de colectivizare (1946- 1950). Deşi foametea şi seceta
nu erau neobişnuite în Basarabia, există dovezi clare că foametea din 1946-1947 a fost
provocată de rechiziţionarea grînelor de către comunişti şi a fost direcţionată împotriva
celui mai mare grup etnic de la sate – moldovenii. Cel puţin 115 000 de ţărani au murit
de foame şi de alte boli din decembrie 1946 pînă în august 1947. În plus, o campanie ofi-
cială de eliminare a „chiaburilor”, îndreptată împotriva ţăranilor moldoveni presupuşi
a fi fost bogaţi (chiaburi), a distrus la rîndul ei multe familii, majoritatea moldoveneşti,
între 1947 şi 1951. Doar în două zile - 6 şi 7 iulie 1949 - 11 342 de familii moldovene
au fost deportate în Kurgan, Tiumen, Irkutsk şi alte localităţi din Siberia şi Kazahstan
în cadrul unui plan numit „Operaţiunea Sud”, condus de cunoscutul ministru pentru
securitatea statului din RSSM, I.L. Mordoveţ. În total, din 1941 pînă în 1951, aproape
16 000 de familii au fost deportate din RSSM.”
King Charles. Moldovenii, p. 97.
 Identifică sursa documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
77
  Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
Identifică categoriile sociale şi numărul populaţiei deportate.
Identifică motivele pentru care a fost deportată populaţia din Basarabia.
Argumentează caracterul degradant al politicii regimului totalitar comunist cu re-
ferire la foamete şi deportările staliniste.

54. „[…] După victoria conservatorilor la alegerile din mai 1979, devine prima
femeie-şef de guvern din Europa. Promovează o politică neoliberală care permite
relansarea creşterii economice, dar provoacă o amplă rată a şomajului şi o vie nemul-
ţumire socială. Guvernul condus de Margaret Thatcher respinge statutul-providenţă
şi acţiunea sindicală şi promovează iniţiativa individuală şi profitul: stricta reglemen-
tare a dreptului la grevă, reducerea impozitelor pe veniturile mari, limitarea cheltu-
ielilor publice etc. Supranumită „Doamna de fier”, ea nu cedează în faţa teroriştilor
irlandezi din IRA, care încearcă să o asasineze la Brighton (octombrie 1984), nici în
faţa minerilor, în ciuda unor greve ce au durat un an de zile (1984-1985). Revenind
de două ori în fruntea guvernului, după victoriile conservatorilor din 1982 şi 1987,
devine o figură foarte nepopulară din cauza noului impozit local pe cap de locuitor
pe care îl introduce în aprilie 1990, iar în noiembrie 1990 demisionează”.
Anne Carol. Dicţionar de istorie a secolului al XX-lea.
 Identifică sursa şi autorul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Identifică acţiuni întreprinse de premierul britanic care au avut succes şi au avut
un impact pozitiv asupra societăţii.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau se la
care se referă documentul.
 Determină cauza din care M. Thatcher a devenit nepopulară spre sfârşitul man-
datului său de prim-ministru.
 Apreciază rolul istoric al personalităţii premierului britanic Margaret Thatcher
prin trei argumente.
55. „[…] Viziunea ortodoxă americană, aşa cum a fost ea elaborată de guvernul
american […], constă în ideea că războiul rece era replica esenţială şi curajoasă a
oamenilor liberi împotriva agresiunii comuniste. Unii s-au întors mult înaintea ce-
lui de-al Doilea Război Mondial pentru a detecta sursele expansionismului rusesc.
Geopoliticii descopereau urmele „războiului rece” în ambiţiile strategice ale Rusiei
imperiale ce duceau în secolul al XIX-lea la războiul din Crimeea, în penetraţia rusă
în Balcani şi Orientul Mijlociu şi în presiunile asupra Marii Britanii cu privire la
„portiţa de salvare” din India […]. Observatori atenţi […] concluzionează că impe-
rialismul clasic rus şi panslavismul au fost puse cap la cap după 1917 la mesianismul
leninist şi au confruntat Vestul la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial cu
tendinţa inexorabilă către dominaţie.
[…] Teza revizionistă este diferită. În forma ei extremă, ea se reflectă în faptul
că, după moartea lui Franklin Roosevelt şi sfârşitul celui de-al Doilea Război Mon-
dial, Statele Unite au abandonat în mod deliberat politica de colaborare din timpul
războiului şi, însufleţite de deţinerea bombei atomice, au abordat o tactică de agre-
siune pe cont propriu cu scopul de a elimina influenţa rusă din Europa de Est şi de
a stabili state capitaliste democratice pe fiecare latură externă a Uniunii Sovietice.
În viziunea revizioniştilor, această politică radicală şi nouă a americanilor, sau mai

78
degrabă această reluare de către Truman a unei politici anticomuniste inumane, i-a
lăsat Moscovei doar alternativa de a lua măsuri în apărarea propriilor ei graniţe.
Rezultatul a fost „războiul rece […]”.
A. Winkler. Trecutul apropiat. Eseuri şi documente
despre America de după cel de-al Doilea Război Mondial.
 Identifică sursa şi autorul documentului.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la
care se referă documentul.
 Identifică originile războiului rece în viziunea ortodoxă americană.
 Compară teza revizionistă cu viziunea ortodoxă americană în ceea ce priveşte
originea războiului rece şi numeşte cine este vinovatul confruntării.

56. „[…] Parlamentul Republicii Moldova, constituit în urma unor alegeri libere
şi democratice […] proclamă solemn, în virtutea dreptului la autodeterminare, în
numele întregii populaţiei a Republicii Moldova şi în faţa lumii întregi:
REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ŞI
DEMOCRATIC, LIBER SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ŞI VIITORUL, FĂRĂ
NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ŞI
NĂZUINŢELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAŢIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL
DEVENIRII SALE NAŢIONALE”.
Extras din Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, 27 august 1991.

Identifică sursa şi autorul documentului.

Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină
un adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
Enumeră principiile şi idealurile proclamate de Declaraţie.
Argumentează necesitatea adoptării Declaraţiei.
Apreciază importanţa istorică a Declaraţiei de independenţă a Rep.ublicii Moldova.

57.„Pentru statele Europei Centrale, care s-au trezit, după 1945, împotriva voinţei
lor, de partea cealaltă a cortinei de fier, diagnosticul poate părea sever. Fără îndoială că
este, dar este cel pe care elitele şi conducătorii lor, ei înşişi îl pun –în orice caz, cei mai
lucizi dintre ei. După căderea comunismului, mulţi credeau că ceea ce a fost mai greu a
trecut. În realitate, greul abia începea. Avînd diferenţe de la o ţară la alta, în care tradiţia
precomunistă joacă un rol important, statele Europei Centrale se regăsesc fără instituţii
democratice, cu o societate embrionară, cu o economie devastată de colectivism şi de
întreruperea schimburilor comerciale prin pierderea pieţii sovietice.”
Le Monde,14 decembrie 1991.
 Identifică sursa documentului.
 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Apreciază consecinţele împărţirii statelor lumii în două tabere.

79
 58. „(…) Acest tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni
şi mai puternice între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cît mai aproape
de cetăţean. (…) Uniunea îşi propune următoarele obiective: Să promoveze progre-
sul economic şi social echilibrat şi susţinut, în special prin crearea unei zone fără
frontiere interne. (…) Să îşi afirme identitatea proprie pe scena internaţională, în
special prin implementarea unei politici externe de securitate comune, incluzînd un
cadru eventual de politică comună de apărare, care ara putea, în timp, să conducă la
o apărare comună. Să întărească protejarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor din
Statele membre prin introducerea cetăţeniei europene. Să dezvolte cooperarea strînsă
în justiţie şi afaceri interne. ”
Extras din Tratatul de la Maastricht de constituire a UE, 1991.

 Identifică sursa documentului.

 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.
 Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
Apreciază importanţa istorică a Tratatului de la Maastricht.

59. „Politica Europeană de Vecinătate a Uniunii Europene stabileşte obiective am-

biţioase bazate pe angajamente pentru valorile comune şi implementarea efectivă a re-
formelor politice, economice şi instituţionale.
Moldova este invitată să stabilească cu UE relaţii politice, de securitate, economice
şi culturale mai intense, să intensifice cooperarea transfrontalieră şi să împărtăşească
responsabilitatea pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor. Unul dintre obiectivele
cheie ale acestui Plan de Acţiuni va fi susţinerea în continuare a unei soluţionări viabile
a conflictului Transnistrean.
Politica Europeană de Vecinătate deschide noi perspective de parteneriat: Perspec-
tiva avansării dincolo de cooperare spre un grad semnificativ de integrare, inclusiv prin
accesul pe piaţa internă a UE şi posibilitatea de a participa progresiv la aspecte cheie ale
politicilor şi programelor UE (…) Ridicarea nivelului oportunităţilor şi intensităţii coo-
perării politice, prin intermediul dezvoltării în continuare a mecanismelor pentru dia-
logul politic; (…) Continuarea angajamentului puternic al UE de a susţine soluţionarea
conflictului transnistrean, utilizînd instrumentele aflate la dispoziţia UE şi în strînsă
consultare cu OSCE. UE este gată să examineze căile de a-şi consolida mai departe an-
gajamentul; (…) Oportunitatea pentru convergenţa legislaţiei economice, deschiderea
reciprocă a economiilor şi reducerea continuă a barierelor din calea comerţului, ceea
ce va stimula investiţiile şi creşterea economică; (…) Sprijin financiar sporit: asistenţa
financiară a UE pentru Moldova va fi disponibilă pentru a susţine acţiunile identificate
în prezentul document. În acest scop Comisia propune un nou Instrument European
de Vecinătate şi Parteneriat (IEVP) care de asemenea va include aspectele foarte im-
portante ale cooperării transfrontaliere şi trans-naţionale dintre Moldova şi (viitoarele)
statele membre.(…) Posibilităţi pentru deschiderea treptată sau participarea consolida-
tă în anumite programe Comunitare, promovînd legăturile culturale, educaţionale, de
mediu, tehnice şi ştiinţifice; (…)”
Planul de Acţiuni UE-MOLDOVA, semnat la 22 februarie 2005, Bruxelles.
 Identifică sursa şi semnatarii documentului.
 Recunoaşte evenimentele la care se referă sursa.

80
  Numeşte 3 evenimente care au tangenţă cu informaţiile din document sau la care
se referă documentul.
 Explică termenii subliniaţi. Formulează cu fiecare câte un enunţ care să conţină un
adevăr istoric cu privire la tema la care se referă documentul.
 Argumenteazăi necesitatea semnării Planului de Acţiuni.
Apreciază importanţa Planului de Acţiuni pentru Republica Moldova.

V. APRECIEREA ROLULUI PERSONALITĂŢII ÎN ISTORIE

Rolul formator al personalităţii a reprezentat o constantă în întreaga societate uma-
nă, indiferent de spaţiul sau timpul de afirmare a acesteia. Istoria se dezvăluie, astfel,
ca fiind o istorie a „Oamenilor Mari”, cum au fost denumiţi conducătorii umanităţii de
către Thomas Carlyle: „Aceştia erau conducători de oameni, erau plăsmuitorii, mo-
delele şi într-un sens larg creatorii a tot ceea ce marea masă a oamenilor s-a străduit
să facă sau să dobândească; toate lucrurile pe care le vedem săvârşite pe lume sunt, la
drept vorbind, rezultatul material exterior, realizarea practică şi materializarea gându-
rilor care sălăşluiau în Oamenii Mari trimişi în lume. Am putea foarte bine să admitem
faptul că sufletul întregii istorii a lumii ar fi istoria lor”.
Biografiile acestor personalităţi au reprezentat din totdeauna puncte de referin-
ţă pentru o raportare organică a societăţilor pe care le reprezentau, biografii prin
care putem surprinde aspecte intime ale mentalităţilor, colective sau individuale.
Studierea acestor biografii ne permite, în convingerea aceluiaşi Thomas Carlyle, să
distingem modul de acţiune a celor care au influenţat istoria universală prin faptele
lor: „Ce încântător e, într-adevăr, să ne cunoaştem semenii: să vedem prin ei, să
le înţelegem mişcările şi gândurile, să descifrăm toate tainele inimii lor, ba chiar
mai mult decât atât, nu numai să-i pătrundem cu privirea în interior, dar şi invers,
să privim lumea din interiorul lor”. [D. M. Mazălu. Rolul personalităţilor istorice,
ilustrat în opera lui Alexandru Lapedatu // Annales Universitatis Apulensis, Series
Historica, 8, 2004, p. 167-173].
În cazul unui eseu sau referat despre rolul sau activitatea unei personalităţi,
putem elabora un plan individual, în vederea aprecierii rolului personalităţii în
funcție de domeniul de activitate şi/sau locul acesteia în societate şi în epoca sa.
În cazul necesităţii de a aprecia rolul unei personalităţi în istorie prin 3, ma-
ximum cinci argumente, suntem puşi în situaţia de a aduce argumentele cele mai
convingătoare, ce ar demonstra importanţa personalităţii respective în istorie, dar
şi cunoştinţele noastre despre aceasta. Argumentarea printr-un număr anume de
argumente se face în funcție de sarcina concretă şi de spaţiul acordat.
În situaţia menţionată, propunem a formula demersul nostru după un plan sche-
matic ce ar oferi un caracter ordonat aprecierii, şi nu haotic sau irelevant. De asemenea,
sugerăm de a se respecta principiul cronologic, în cazul operării cu date concrete:
Argumentul I. A menţiona locul personalităţii în societatea şi timpul în care a
activat. Este sugestivă în acest context expresia „Omul şi epoca sa”.
Argumentele II-III (IV – după caz). Acţiuni concrete întreprinse de personalita-
te, care au determinat aportul la dezvoltarea societăţii.
Argumentul V (după caz). Aprecieri personale privind rolul personalităţii re-
spective.
În rândurile de mai jos, propunem câteva texte (agende biografice) însoţite de
surse istorice care vă vor ajuta la elaborarea eseurilor cu referire la personalităţi.

81
Epoca antică
Agende biografice: Burebista, Deceneu, Decebal, Pericle, Traian,
Alexandru Macedon, Constantin cel Mare
ISTORIA ROMÂNILOR

– Rege geto-dac care a reuşit unificarea tributilor geto-da-

cice, întemeietor al statului.
– A iniţiat funcţionarea unei cancelarii regale, funcţia de vi-
cerege revenindu-i lui Deceneu
– A înfăptuit o vastă operă de fortificare a ţinuturilor stă-
pânite de el. Acestora li se adaugă existenţa comandanţilor mi-
litari, reprezentanţi ai puterii centrale, aşezaţi în fortifi­caţii şi
înzestraţi, probabil, şi cu atribuţii administrative.
Burebista

Burebista („Cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei”) urcă la tron în anul
82 î. Hr. El era conducătorul uniunii de triburi care-şi avea centrul în cetatea de la
Costeşti-Cetăţuie (la sud de Orăştie), situată în zona muntelui Kogaionon. Informa-
ţia despre începutul domniei lui Burebista este prezentată de Iordanes, care plasează
evenimentul „când la Roma Sulla devine dictator”. Războaiele dese fuseseră probabil
acelea între uniunile de triburi daco-gete pentru supremaţia uneia sau a unora în da-
una altora. Unii au înţeles să-i de-a ascultare lui Burebista, iar pe alţii i-a supus prin
forţa armelor, înglobând fortificaţiile lor în formaţiunea sa politică, cărora le-a adăugat
altele, construite pe timpul său. Acţiunea de unificare a înfăptuit-o în colaborare cu
marele preot Deceneu, pe care l-a înzestrat cu o putere aproape regească. Cu ajutorul
lui, Burebista a impus reforme, şi-a fundamentat autoritatea care, în condiţiile vremii,
nu putea fi socotită ca lipsită de esenţă divină. Cât a durat unificarea şi consolidarea ei
nu se poate preciza, dar curând Burebista a devenit atât de puternic, încât a început o
vastă politică externă bazată, după acelaşi Strabon, pe o armată de 200.000 de oameni,
cifră exagerată ca de obicei, însă semnificativă pentru puterea militară a regelui.
Prin anii 78-76 î. Hr., guvernatorul Macedoniei Appius Claudius Pulcher i-a respins
până la Dunăre pe sarmaţii aliaţi cu dacii, iar în 74/73 î. Hr. C. Scribonius Curio i-a ur-
mărit pe scordisci şi pe daci până pe malul Dunării, temându-se să o treacă din pricina
codrilor întunecoşi. Este posibil ca Burebista să nu fi fost străin de această invazie în
Balcani, din moment ce Strabon spunea că jefuia Tracia până în Illiria şi Macedonia,
dar dacă a fost implicat sau nu în înfrângerea lui C. Antonius Hybrida în anul 61 î. Hr.
în Dobrogea – nu se ştie
Prima mare acţiune politică externă sigură a lui Burebista a fost expediţia împotriva
celţilor din nord-vestul Daciei. Riposta lui Burebista are loc în jurul anului 60 î. Hr.
Boiii şi tauriscii au fost dislocaţi, luptând încă înainte de 58 î. Hr. cu celţii din Noricum,
apoi primii îndreptându-se spre Franţa. Strabo spune că „pe boii de sub conducerea lui
Cristosiros şi pe taurisci i-a şters de pe faţa pământului”. Burebista şi-a întins stăpânirea
până la Dunărea Mijlocie şi până la Moravia, învecinându-se cu stăpânirea suevului
Ariovistus, dar dislocarea celţilor nu a fost totală, cum demonstrează materialele dacice
găsite în asociere cu cele celtice. Prin expediţiile în sudul Dunării, desfăşurate după epi-
sodul cu C. Scribonius Curio, Burebista i-a adus sub ascultarea sa şi pe celţii scordisci
stabiliţi la confluenţa Savei cu Dunărea, dar ei au fost trataţi diferit, ca unii cu care a
colaborat împotriva Imperiului Roman.

82
 În sud-vestul Daciei era pericolul ca oraşele greceşti să treacă de partea Romei,
astfel încât Burebista a hotărât să le aducă sub ascultarea lui. O atare acţiune îndepărta
ameninţarea romană şi-i asigura contribuţiile pe care urmau să le plătească oraşele din
Pontul Stâng. După informaţiile lui Dio Chrysostomul, pe la 55 î. Hr. armatele lui Bu-
rebista s-au îndreptat spre Pontul Euxin. Expediţiile au fost fulgerătoare şi necruţătoare
pentru oraşele care încercau să se împotrivească. Întâi este cucerit oraşul Boristene, ur-
mat de Olbia, Tyras, Histria, Tomis, Callatis, Odessos, Mesembria şi Apollonia, cruţat
fiind doar Dionysopolis. Stăpânirea lui Burebista se întindea în felul acesta de la Mora-
via şi Dunărea Mijlocie până la Nipru, şi din Carpaţii Păduroşi până la munţii Haemus.
Nu întâmplător regele dac este numit, în decretul dat la Dionysopolis în cinstea lui
Arcornion, “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei”.
Relaţiile lui Burebista cu Roma. Cuceririle lui Burebista fuseseră posibile şi pen-
tru că Roma era ocupată cu luptele lui Caesar în Galia, şi din pricina tulburărilor sale
interne. În 48 î. Hr. izbucneşte războiul civil, la începutul anului Caesar şi Pompeius
înfruntându-se pe coastele apusene ale Greciei. Burebista a intrat în tratative cu Pom-
peius prin Acornion, trimis la generalul roman. Probabil în schimbul ajutorului mili-
tar promis de Burebista, Pompeius îi recunoaştea cuceririle, dar, la Pharsalus, a învins
Caesar. Acesta plănuia un război pentru pedepsirea lui Burebista, însă a fost ocupat cu
luptele împotriva partizanilor lui Pompeius, iar Burebista şi-a întărit ţinuturile stăpâ-
nite, refăcând şi construind peste 90 de fortificaţii. Pericolul a dispărut după asasinarea
lui Caesar în Senat (44 î. Hr.), însă după ceva vreme de la acest eveniment, a dispărut
din viaţă şi Burebista. Vasta sa stăpânire s-a împărţit mai întâi în patru, apoi în cinci
(Strabon, VII, 3, 11), probabil între moştenitori.
Importanţa domniei lui Burebista. Iniţial Burebista a fost conducătorul unei uni-
uni de triburi; apoi şi-a întins stăpânirea asupra întregului teritoriu locuit de daco-geţi;
a recucerit teritorii dacice de la celţii din nord-vest şi şi-a impus autoritatea asupra
celţilor scordisci; a cucerit oraşele greceşti; a început şi, în cea mai mare măsură, a
înfăptuit o vastă operă de fortificare a ţinuturilor stăpânite de el. Acestora li se adaugă
existenţa comandanţilor militari, reprezentanţi ai puterii centrale, aşezaţi în fortificaţii
şi înzestraţi, probabil, şi cu atribuţii administrative; impunerea şi organizarea constru-
irii fortificaţiilor, care implicau un efort ieşit din comun; recrutarea şi conducerea ar-
matei; emiterea de monedă de tip roman, simultan cu încetarea emisiunilor monedelor
tradiţionale, zonale; folosirea în tratativele cu Pompeius a lui Akornion, care purta un
titlu apropiat de acela existent la curţile elenistice; funcţionarea unei cancelarii regale,
funcţia de vicerege a lui Deceneu şi obligativitatea ascultării poruncilor sale. Toate indi-
că o formaţiune politică cu trăsăturile definitorii unui stat, chiar dacă el era la începutu-
rile existenţei şi evoluţiei sale – opera de unificare a triburilor geto-dace într-un singur
stat unificat fiind realizată.
Deceneu a fost, pe timpul domniei lui Burebista (82-44 î.
Hr.), preotul suprem al dacilor. A susţinut politica de unificare a
triburile dacilor între Moravia de azi, Nipru, Marea Neagră şi sudul
Dunării, promovată de Burebista. Strabon îl considera pe Deceneu
„un şarlatan”, din motivul că învăţase în Egipt „unele semne de pro-
rocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor”. În
realitate confirmă că Deceneu avea instruire, cunoştea astrologia.
Srabon susţinea că geţii îl considerau zeu şi aveau o pietate faţă de
el, demonstrând de fapt că era orator cu putere de convingere. A
combătut cultul lui Dyonisos, impunându-i pe daci să renunţe la
Deceneu consumul excesiv de vin. A preluat conducerea statului dac după
moartea regelui Burebista în 44 î. Hr.

83
 – Rege al dacilor între anii 87-106, pe timpul căruia statul
centralizat dac s-a aflat la apogeul său.
– A inițiază un vast program de construcţii civile şi militare
, îndeosebi în regiunea Munților Orăștie.
– Diplomat iscusit, încearcă să stabilească relații cu popoare
și state inamice Romei, iar după înfrângerea sa de către ro-
mani în 88, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul
Domițian în anul 89. Decebal era numit client al Romei, iar re-
gatul său, regat clientelar, primea meșteri constructori, instruc-
tori militari etc.
Decebal – S-a opus Romei, purtând războaie cu remarcabili coman-
danţi romani, fiind învins în cel de-al doile război daco-roman
de către împăratul Traian. O mare parte a teritoriului statului dac (Transilvania,
Banatul și Oltenia) a fost transformată în vara anului 106 în provincia romană
Dacia Felix, cu capitala Ulpia Traiana Dacica Augusta Sarmisegetusa. Teritoriul
Munteniei si sudul Moldovei au fost încorporate în provincia Moesia Inferior.

Decebal (87-106). Regele dac Duras îi cedează tronul lui Diurpaneus, care va
purta supranumele Decebal (87-106). Statul condus de Decebal era superior celui
întemeiat de Burebista în ceea ce priveşte organizarea politică şi militară, nivelul dez-
voltării economice şi spirituale, deşi nu cuprindea toate teritoriile acestuia. Decebal a
reuşit să refacă unitatea statului dac în condiţiile agravării ameninţării romane. Noul
stat dac era mai redus teritorial decât în sec. I î. Hr., dar mai dezvoltat în plan econo-
mic şi mai bine organizat militar, capitala sa fiind la Sarmizegetusa. Decebal va în-
cerca să se opună expansiunii romane, repurtând iniţial însemnate succese în anii 87
şi 89, semnând chiar o pace cu Imperiul Roman. Având caracterul unui compromis,
tratatul prevedea: transformarea Daciei într-un stat clientelar Romei; acordarea de
subsidii băneşti şi asistenţă din partea romanilor, utilizate pentru întărirea capacităţii
militare a statului dac. Pacea va fi contestată de împăratul Traian, fapt care va servi
drept pretext pentru reînceperea ofensivei romane în anul 101. Decebal este înfrânt
la Tapae. În iarna 101/102 luptă împotriva romanilor în Moesia, alături de aliaţii săi,
burii şi sarmaţii, dar este nevoit să încheie pace. Tratatul din 102, defavorabil dacilor,
prevedea: dărâmarea zidurilor cetăţilor dacice; cedarea Banatului, Olteniei şi Munte-
niei către romani; anularea politicii externe a lui Decebal. Între anii 105 şi 106 se des-
făşoară cel de-al doilea război daco-roman. Întreaga Dacie este cucerită, rezistenţa
dacilor este înfrântă. Decebal se sinucide (106). Dacia devine provincie romană.

ISTORIA UNIVERSALĂ

– A fost conducător al Atenei între 443 și 429 î.Hr., a inițiat

numeroase reforme democratice, care au transformat orașul în-
tr-un centru politic, cultural și artistic al lumii greceşti.
– În timpul lui Pericle au fost construit remarcabile opere
de arhitectură Partenonul, noul Erehteion etc., mare protector al
științelor și artelor, pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o
Greciei, secolul în care a trăit (secolul V î.Hr.) a fost supranumit
“Secolul lui Pericle”.
– În timpul domniei lui a început Războiul peloponesiac
Pericle (431 - 404 î.Hr.).

84
 Pericle (492-429 î. Hr.). Om de stat atenian aflat la putere din anul 444 până la
sfârşitul vieţii, unul dintre părinţii fondatori ai democraţiei ateniene, orator şi coman-
dat de oşti remarcabil. Pericle era fiul unuia dintre amiralii flotei ateniene şi nepotul
lui Clistene. Educaţia i-a fost asigurată de filosoful Zenon din Eleea. Cincisprezece ani
a guvernat oraşul, în calitate de „strateg” şi contrar majorităţii oamenilor politici din
Atena, Pericle a oferit imaginea unui incoruptibil.
Pericle a reuşit să federalizeze poporul (demos) cu ajutorul unor măsuri des-
tinate satisfacerii tuturor revendicărilor fiecăreia dintre clasele sociale. Pericle a
inventat „Statul-patron”, făcând din fiecare cetăţean al Atenei un salariat al admi-
nistraţiei publice. Pericle a iniţiat votarea unor reforme ale constituţiei care să per-
mită demosului posibilitatea de a accede la posturi de conducere. Toţi cetăţenii care
făceau parte din adunare şi-au văzut indemnizaţiile (misthos) multiplicate. Marina-
rii din flotă au beneficiat şi ei de misthos, ceea ce a făcut din aceştia nişte adevăraţi
salariaţi ai statului. Toate păturile sociale sărace au sprijinit expansiunea oraşului.
Pericle a înmulţit coloniile: toţi cei expatriaţi voluntar primeau un petic de pământ
în insulele cucerite, care au fost rapid populate de atenieni şi au fost înzestrate cu
constituţii democratice după modelul „metropo­lei”.
În 444 sau 443 î. Hr. Pericle a iniţiat ostracizarea şi a obţinut alungarea lui Tu-
cidide.
În politica externă circa în 445 î. Hr. a fost încheiat Tratatul de pace între Sparta
şi Atena pentru 30 de ani, numit şi „Pacea lui Pericle”. A concurat permanent cu
Sparta , Corint etc. pentru sfere de influenţe şi colonii, ceea ce într-un sfârşit a dus
la izbucnirea Războiului Peloponesiac.
Popularitatea lui Pericle a fost consolidată de construirea Marilor Ziduri: peste
10 kilometri de fortificaţii care legau capitala de cele două porturi, Pireu şi Pha-
lere, au oferit de lucru la numeroşi oameni. A realizat construirea monumentelor
religioase de pe Acropole (Partenon, Erehteion, Propilee), care au atras artişti şi
gânditori.
Pericle a căzut în dizgraţie când ciuma s-a abătut asupra Atenei în timpul ase-
diului impus de spartani. A fost izgonit în 430, apoi rechemat în primăvara anului
următor, prezentându-i-se scuze în mod oficial. În acelaşi an moare de ciumă.

– Rege al Macedoniei (336-323 î.Hr.), mare strategi și unul

dintre cei mai remarcabili conducători militari din istorie.
– A constituit pe cuprinsul a trei continente un imperiu care
avea ca hotare Marea Adriatică şi Oceanul Indian, Dunărea, Mun-
ţii Caucaz, Hinducuş şi Deşertul Nubiei, cea mai întinsă alcătuire
statală pe care lumea antică o cunoscuse până atunci.
– Civilizaţia greacă, răspândită până la Indus, Gange, Nil, dă-
dea naştere, pentru secole, unui noi civilizaţii – cea elenistică.
Alexandru
MACEDON
ALEXANDRU III cel MARE/ALEXANDRU MACEDON (356-323 î.e.n.), rege
al Macedoniei (336-323 î.e.n.) Alexandru (A.) s-a născut în 356 la Pella, în capitala
Macedoniei „semibarbare”, potrivit tradiţiei în chiar noaptea în care era incendiat
ves­titul templu al zeiţei Artemis din Efes, fiind fiul energicului rege domnitor Filip
II şi al ambiţioasei prinţese epirote Olimpia. La numai 20 de ani, el moştenea tronul
unui stat devenit hegemon al Peninsulei Balcanice. 13 ani mai târziu se sfârşea din
viaţă, la capă­tul unui destin fără egal, în străvechea metropolă a lui Hammurabi şi
Nabucodonosor de pe Eufrat.
85
 La 16 ani Filip II îi încredinţează primele sarcini în afacerile statului, iar în 338, în
bă­tălia de la Cheroneea, A. este comandantul cavaleriei, a cărei şarjă zdrobeşte batalio-
nul sacru teban. După căsătoria lui Filip II cu Cleopatra, în urma unor intrigi de palat,
A. cade în dizgraţie şi este îndepărtat cu cercul său de prieteni de la curte. Revenit la
Pella, A. preia la 20 de ani tronul după asasinarea tatălui său (de care Olimpia se pare că
nu a fost chiar străină), sprijinit şi de generalii Antipatros şi Parmenion. În vederea asi-
gurării securităţii graniţei septentrionale a Macedoniei, A. întreprinde în 335 campanii
in Illyria şi Tracia; cu această ocazie, are loc şi traversarea Dunării, urmată de demon-
straţia de forţă de o zi împotriva geţilor din Câmpia Munteană. Asigurindu-şi spriji-
nul Atenei, Ar­cadiei şi Elidei, Teba se răscoală în octombrie 335 împotriva autorităţii
macedonene. La numai 11 zile de la declanşarea insurecţiei, A. ajunge în faţa zidurilor
Tebei, cucereşte şi distruge oraşul (păstrând neatinse templele şi casa poetului Pindar),
vânzând locuitorii ca sclavi; la sfatul lui Focion, Atena este iertată. Confirmat ca hege-
mon al Ligii Helenice de la Corint, A. iniţiază în 334 celebra campanie împotriva Imp.
Ahemenid, vizând eli­minarea definitivă a influenţei persane din Mediterana Orientală.
Generalul Antipatros este numit regent al Macedoniei şi strateg al Europei, primind
misiunea de a asigura pacea în Peninsula Balcanică, din Pelopones la Dunăre.
În fruntea unei armate de 30000 de pedeştri şi 5000 de călăreţi, sprijinit de 160 de
triere greceşti, A. traversează la Abidos Hellespontul, debarcând pe pământul Asiei
Mici. În statul lui major se află generali experimentaţi ai tatălui său, precum Parmenion,
Perdiccas, Crateros, sau impetuoşi tovarăşi din copilărie şi tinereţe – Hefaistion, Filotas,
Ptolemeu Lagos ş.a. Prima confruntare cu armata satrapilor per­sani are loc în mai 334,
pe râul Granicos, şi se încheie cu victoria macedoneană. A. ocupă în continuare Mi-
sia, Lidia, Caria, Licia, Pisidia, Frigia (la Gordion taie cu sabia nodul pe care, conform
unei preziceri, cel care-1 va dezlega va deveni stăpinul Asiei). Oraşelor greceşti elibe-
rate – Efes, Milet, Halicarnas – li se acordă libertatea, regimuri democratice înlocuind
conducerile oligarhice de până acum. Traversînd Cappadocia, apoi Munţii Tauros, A.
pătrunde în anul 333 în Cilicia, unde la Issos, la porţile Siriei, îl aştepta „Marea armată”
strânsă de Darius III. Deşi inferior numeric, A. obţine aici o categorică victorie, tabăra,
familia şi tezaurul suveranului ahemenid căzând în mâinile învingătorului (noiembrie
333). Oferta de pace pe care o face Da­rius III este respinsă ferm de A. Cu înfrângerea
Imperiului Persan, eliberarea Asiei Mici şi a cetăţilor greceşti din Ionia, A. realizase
obiectivele fixate de Liga Helenică şi, probabil, şi de Filip II. Refuzând propunerile suve-
ranului persan, A. se angaja deja într-o nouă etapă a aventurii sale – cucerirea întregu-
lui Imperiu Ahemenind. Vizând neutralizarea flotei persane care opera în Mediterană,
incitând spiritele an­timacedonene şi ameninţând legăturile cu patria, A. în stăpinire
oraşele feniciene care îşi deschid porţile – Arados, Byblos, Sidon –, cucerind, la capătul
unui dificil asediu de 7 luni, Tyrul. [...] În vara anului 327 debutează expediţia în India.
[...]. Dar în iunie 323, în vârstă de numai 33 de ani, A. se stinge brusc din viaţă.
Horia C. Matei, Lumea antică. Mic dicţionar biografic, Chişinău, 1993, p. 12-15.
– Excelent militar şi administrator eficient, Traian este un
în­semnat cuceritor roman, în vremea sa principatul realizând
ultimul mare efort ofensiv la Dunăre şi Eufrat. Este cel care a
cucerit Dacia.
– În timpul lui Traian Imperiul Roman atinge maxima expan-
siune teritorială (o suprafaţă de 3300000 km2 cu o populaţie de
circa 55 milioane locuitori).
– În politica internă s-a remarcat prin întoarcerea proprietăţi-
Traian lor confiscate anterior.

86
 Traian – Marcus Ulpius Traianus, împărat roman (98-117). Născut
în colonia Italica din Spania. Traian se impune ca un încercat militar, devine în
91 consul ordinarius, apoi guvernator al Germaniei Superior. La 27 octombrie 97
este adoptat, proclamat coregent (cezar) şi succesor la tron de către Nerva. Trans-
miterea puterii la moartea lui Nerva (27 ianuarie 98) se face fără dificultate, Traian
(primul provincial care ocupă tronul imperial) rămânând încă un an departe de
Roma, preocupat de consolidarea graniţei Rinului şi de pregătirea confruntării
cu statul dac condus de Decebal, care ameninţa autoritatea imperială la Dunărea
de Jos. După trei ani de pregătiri, Traian declanşează lupta pentru cucerirea Da-
ciei. După ce concentrează în 101, în Moesia Superior, importante forțe – 13–14
legiuni şi numeroase alte trupe auxiliare însumând c. 150 000 de soldaţi –, Traian
traversează Dunărea pe două poduri de vase, pătrunzând prin Banat în Dacia.
Încercarea lui Decebal de a opri, în bătălia de la Tapae din toamna anului 101,
înaintarea romană, eşuează. La începutul anului 102, importante forte dace, aliate
cu contingente sarmate şi bastarne, atacă prin Dobrogea provinciile sud-dunăre-
ne, obligându-1 pe Traian să se deplaseze pe frontul dunărean. Bătălia decisivă de
pe platoul de la Adamclisi se încheie cu victoria legiunilor romane. În vara anului
102, Traian reia ofensiva din Dacia, înaintând spre Sarmizegetusa. Decebal este
constrâns să încheie o pace în condiţii dificile: reîntors la Roma, Traian adoptă
numele triumfal Dacicus. În 105, la izbucnirea celui de-al doilea război dacic, Tra-
ian traversează podul de piatră construit de Apolodor din Damasc peste Dunăre
şi atacă prin mai multe direcţii nucleul fortificat din Munţii Orăştiei. După o re-
zistenţă eroică, dar zadarnică, Decebal se sinucide (106), în urma căderii Sarmi-
zegetusei. Statul dac este desfiinţat, iar cea mai mare parte a lui este transformată
în provincia romană.
Traian mai rămâne în regiunile cucerite până în primăvara anului 107, pentru
a lua personal măsurile necesare organizării noii provincii, care este supusă unei
colonizări masive cu elemente aduse îndeosebi din provinciile latinofone ale impe-
riului. Din dispoziţia lui Traian, A. Cornelius Palma, guvernatorul Siriei, ocupă şi
transformă în 105 partea de nord-vest a Regatului Nabateilor în provincia romană
Arabia. În 109 este inaugurat în sudul Dobrogei, pe platoul de la Adamclisi, un
monument triumfal glorificind victoria obţinută aici de legiunile romane în primul
război dacic. În noul forum al lui Traian, cel mai mare din Roma, construit după
107, este inaugurată în 113 Columna lui Traian, capodoperă a ba­soreliefului ro-
man, care evocă scene din războaiele daco-romane.
Încercarea statului part de a modifica echilibrul statuat in vremea lui Nero la
frontiera orientală a Imperiului Roman şi de a include în sfera sa de influenţă Ar-
menia, declanşează un nou război romano-part. În 114 Traian începe campania din
Orient, ocupă şi transformă Armenia în provincie romană, creează din teritoriile
cucerite la est de Eufrat în 115 provincia Mesopotamia, iar în 116 cucereşte Nisibis,
Seieucia şi Ctesifon, metropolele Regatului Part, con­stituind provincia Asiria, şi
adoptă titlul de parthicus Maximus. Epuizarea efortului ofensiv roman, o răscoală
antiromană a iudeilor din Egipt, Cirenaica şi Cipru şi a pârtilor din Mesopotamia,
pe de o parte, boala împăratului, pe de altă parte, determină în­treruperea războiu-
lui. Ttaian moare la Selinus, în Asia Mică, în drum spre Roma (8 august 117).
Horia C. Matei. Lumea antică. Mic dicţionar biografic.
Chişinău, 1993, p. 251-252

87
 – Constantin abandonează politeismul tetrarhiei în favoa-
rea monoteismului creștin. În 325 la Niceea are loc primul
conciliu ecumenic al bisericii creștine, care pune bazele dog-
matice și canonice ale noii religii.
– Principiul adopțiunii viitorilor împărați este înlocuit cu
cel al eredității dinastice.
– Constantin a continuat și a desăvârșit toate reformele
Constantin inițiate de împăratul Diocletian în domeniul administrativ,
cel Mare economic, militar.

Constantin cel Mare (306-337) a fost proclamat împărat de armată şi

şi-a extins autoritatea asupra Galliei şi Britaniei. În împrejurările create, Galerius,
personalitatea dominantă a celei de a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus
august al Occidentului şi îl acceptă pe Constantin cezar. În condiţiile destrămării
tetrarhiei, la conferinţa de la Carnuntum (noiembrie 308), Constantin este recu-
noscut oficial cezar în Apus, iar Maxentius, care în octombrie 306 se proc­lamase
împărat în Italia, Spania, Africa, este declarat uzurpator.
În timpul domniei lui Constantin cel Mare, statul roman cunoaşte o ultimă
perioadă de înflorire. Conştient de importanţa religiei creştine, el s-a implicat şi
în chestiuni religioase: a emis Edictul din Milano (313), prin care se punea ca-
păt persecuţiilor anticreştine, creştinismul fiind recunoscut Schimbarea statutului
creştinismului din religie persecutată în religie oficială în anul 313 prin edictul de
la Milano, a marcat o adevărată revoluţie ideologică. Constantin găseşte în religia
creştină factorul care să asigure unitatea imperiului. S-a implicat în disputele din
cadrul Bisericii creştine, prezidând primul Conciliu ecumenic de la Niceea (325),
unde a fost condamnată erezia ariană şi a fost fixat crezul creştin. De acum înainte
monarhii se implică continuu în activitatea Bisericii, străduind să o vadă aliată sau
chir instrument al politicilor lor.
Constantin a adâncit măsurile lui Diocleţianus în domeniile administrativ şi
militar. Numărul provinciilor este ridicat la 117, ele au fost grupate în 14 dioce-
ze şi 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia şi Gallia). Edictele imperiale emise de
Constantin stipulau legarea de glie a colonilor şi de profesiune şi localitate a unor
largi categorii de cetăţeni. A introdus o nouă monedă de aur, aurul devenind baza
sistemului monetar imperial. Armata este divizată în trupe de graniţă şi trupe de
companie.
Constantin cel Mare a construit o nouă capitală, inaugurată la 11 mai 330.
Această capitală a primit de la început numele Nova Roma, iar în utilizarea coti-
diană – Constantinopol, pe locul vechii colonii greceşti Byzantion. Aceasta a fost
înfrumuseţată cu numeroase monumente, devenind, pentru aproximativ 1000 de
ani, cel mai mare şi mai frumos oraş al lumii. Roma rămânea în teorie cea de a doua
capitală. Constantin cel Mare a fost botezat înainte de moarte.

88
Epoca medievală
Agende biografice: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vasile Lupu,
Matei Basarab, Carol cel Mare, Ludovic al XIV-lea, Columb,
Mehmed al II-lea Cuceritorul.
ISTORIA ROMÂNILOR
– Preocuparea dominantă a celui mai mare domn al Ţării
Moldovei Ştefan cel Mare a fost lupta pentru independenţă,
acţiunile sale de centralizare a statului şi afirmarea pe plan
internaţional fiind legate indisolubil.
– Întreprinde măsuri de consolidare materială şi institu-
ţională a puterii domneşti – duce o politică de restaurare a
domeniului domnesc prin masive cumpărări de sate cu bani
din vistieria domnească şi prin confiscarea domeniilor boie-
Ştefan cel Mare rilor trădători. Refacerea domeniului domnesc a echilibrat
raportul de forţă economică între Ştefan cel Mare şi marii po-
sesori de pământ.
– Domnul a întărit capacitatea de apărare a ţării prin reorganizarea din
punct de vedere militar armata şi întărirea sistemului de fortificaţii.
– A dus permanente lupte pentru menţinerea independenţei ţării cu Poarta,
Regatul Polon şi Ungaria, remarcându-se printr-o serie de victorii strălucitoare.
ŞTEFAN CEL MARE. Ştefan, fiul lui Bogdan al II-lea (domn al Moldovei 1449-
1551), nepotul lui Alexandru cel Bun, urcă la tron la 12 aprilie 1457 cu susţinerea
lui Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti. Îl înfrânge pe Petru Aron, unchiul şi
ucigaşul tatălui său, care fuge în Polonia vecină, unde obţine azil. Ştefan a fost
proclamat domn de adunarea ţării pe câmpia Direptate, unde „s-a adunat toată
ţara cu preasfinţitul mitropolit Teoctist”. Ştefan devenea domnul unei ţări dezbinate,
victima marilor boieri şi forţei dominatoare a marilor puteri vecine. La aceasta se
mai adaugă şi grave cedări teritoriale: Chilia era pierdută în 1448 în favoarea Unga-
riei; Hotinul împreună cu Ţara Sipeniţului şi Pocuţia lăsate Poloniei de Petru Aron
pentru sprijinul aşteptat împotriva lui Ştefan.
Prin politica internă, Ştefan Vodă a reuşit să oprească anarhia şi luptele inter-
ne. El i-a rechemat în Moldova pe boierii fugari, făgăduindu-le să la ierte slujba
la domnul precedent, să le restituie averea şi să le menţină înalta situaţie de mai
înainte din societate. Acest pas de concesiune a jucat un rol pozitiv, o parte consi-
derabilă a boierilor reîntorcându-se în ţară, dorind să-şi recapete poziţia şi moşiile.
Adversarul său, Petru Aron, rămâne practic fără boieri susţinători.
Stimulează creşterea avuţiei micii boierimi şi ţărănimii libere prin danii şi fa-
vorizarea cumpărărilor. Biserica şi mica boierime au fost principalii beneficiari ai
daniilor, fiind în acelaşi timp principalii stâlpi ai puterii domneşti. Treptat, domnul
a concentrat în mâinile sale întreaga putere şi toate resursele militare ale ţării. Re-
structurează principalele instituţii ale statului, în special sfatul domnesc: sporeşte
numărul dregătorilor curţii; dintre aceştia pârcălabii, comandanţii cetăţilor cărora
li se încredinţează şi conducerea administrativ-judecătorească a ţinuturilor. Ei ocu-
pau locul imediat următor marelui vornic.
Preocuparea dominantă a lui Ştefan a fost lupta pentru independenţă, acţiunile sale
de centralizare a statului şi afirmarea pe plan internaţional fiind legate indisolubil.
Domnul a întărit capacitatea de apărare a ţării. În acest sens a reorganizat din punct

89
de vedere militar armata. Cetele marilor boieri îşi pierd treptat însemnătatea, în vreme
ce greul efortului militar revine micii boierimi, care furniza unităţile de cavalerie, şi ţă-
rănimii din care se recruta preponderent pedestrimea. Armatei i s-a acordat o poziţie
privilegiată: în „oastea cea mică” creşte rolul gărzii domneşti şi a formaţiunilor ce depin-
deau direct de domn: din rândul micii boierimi a recrutat cavaleria; ţărănimea liberă a
furnizat grosul armatei de pedestraşi, din rândul căreia a ridicat la rangul de viteji (că-
lăreţi) pe cei mai destoinici; militarii de profesie erau români sau de alte etnii. În 1465,
la asediul Chiliei, artileria s-a constituit ca armată distinctă; „oastea cea mică” constituia
10-15 mii de soldaţi bine înarmaţi şi pregătiţi tactic, oastea cea mare – 40-60 mii.
O altă preocupare a domniei a fost sistemul de apărare al ţării, alcătuit din forti-
ficaţii. Cetăţile aveau rol de apărare şl de concentrare şi instruire a trupelor.
Preocupat de dezvoltarea comerţului, a stimulat atât negustorii autohtoni, cât
şi pe cei din Braşov (1458) şi Liov (1460) sau pe cei din Ungaria (1475), dăruiţi cu
acte şi privilegii.
Ştefan Vodă a construit un număr impunător de locaşe sfinte, pe care le-a înzes-
trat cu obiecte de cult (cărţi, icoane, cruci etc.). Tradiţia populară îi atribuie zidirea
a 44 de biserici.
Politica externă a lui Ştefan cel Mare a fost una dinamică şi echilibrată, care pu-
nea accent pe neutralizarea duşmanilor. Primul său instrument politic a fost diplo-
maţia, solii Ţării Moldovei purtând ideea de cooperare creştină la Cracovia, Buda,
Viena, Veneţia, Vatican, Milan, Vilnius ori Moscova. Vecinii Moldovei – Polonia,
Ungaria, Hanatul Crimeii – au fost ţinuţi sub o observaţie continuă, iar otomanii
– sub o atenţie specială.
În relaţiile cu Polonia, la 2 martie 1462 domnul a recunoscut suzeranitatea re-
gelui Cazimir al IV-lea, promiţând că va depune omagiul de vasalitate, care a fost
amânat până în 1485.
Cu Ungaria raporturile au evoluat spre un conflict deschis, ocuparea Chiliei de
către Ştefan cel Mare, în 1465, fiind un motiv de precipitare a războiului (Petru II
dăruise cetatea lui Iancu de Hunedoara). La sfârşitul anului 1467, regele Matei Cor-
vin a organizat o expediţie în Moldova. Armata maghiară (40 mii de ostaşi) a fost
învinsă de moldoveni (12 mii) la Baia (14-15 decembrie 1467). După victorie Şte-
fan se recunoaşte din nou vassal regelui Poloniei care promitea să apere Moldova.
În 1469, Ştefan cel Mare i-a înfrânt pe tătari la Lipnic.
Perspectiva unui război cu otomanii l-a preocupat permanent pe Ştefan cel
Mare. Ea se poate descifra din măsurile de reorganizare internă şi a sistemului de
apărare, aplicarea pedepselor capitale pentru „hiclenie”. Până în 1473, Ştefan Vodă
a întreprins unele acţiuni care aveau conotaţii antiotomane, dar nu declarate. El a
achitat tributul stabilit, după ocuparea Chiliei (1465), la 3000 de galbeni, ceea ce
semnifica „ascultarea”. Începutul emancipării s-a produs în 1473, contextul inter-
national inițial a fost prielnic – turcii purtau război în Mediterană, Balcani şi în
Asia Mică, dar în care, ulterior, sultanul a obţinut succese.
Acţiunile lui Ştefan contra lui Radu cel Frumos – credincios turcilor, au fost
socotite un afront. A urmat ultimatumul lui Mehmed II, care cerea voievodului
să aducă personal tributul şi să predea Chilia şi Cetatea Albă. Refuzul lui Ştefan
a echivalat cu o declaraţie de război. O campanie otomană în Moldova, pusă sub
comanda lui Soliman, beglerbegul Rumeliei, desfăşurată cu 120 mii de oşteni, a
întâlnit rezistenţa unei armate de 40 mii de moldoveni, cei mai mulţi fiind ţărani,
cărora li s-au adăugat 5 mii de secui, 1800 de unguri şi 2 mii de poloni. Confrun-
tarea a avut loc la sud de Vaslui (Podul Înalt), la 10 ianuarie 1475. A fost o mare
victorie românească cu ecou international. Ştefan cel Mare a trimis, la 25 ianuarie

90
1475, o scrisoare principilor Europei. Scrisoarea a ajuns la Buda, Cracovia, Viena,
Veneţia, Milan, Vilnius şi Moscova. Anunţând victoria, marele domn îşi arăta în-
grijorarea asupra pericolului ce plana asupra Moldovei, pe care o considera „poartă
a creştinătăţii”. Ştefan îndemna la o acţiune generală, pe mare şi pe uscat, arătând
că va lupta „până la moarte pentru legea creştinească”.
Sultanul şi-a reluat acţiunile contra Moldovei în 1476, conducând personal o
mare campanie căreia i s-au aliat tătarii din Crimeea, oastea munteană a lui Ba-
sarab Laiotă. Domnul Moldovei a aplicat tactica veche, clasică: a ars aşezările şi
proviziile de pe itinerar, ţara a devenit „pustie”.
Lupta a avut loc la Valea Albă, la 26 iulie 1476. Turcii, superiori numeric şi prin
dotare, au obţinut o biruinţă, dar victoria finală a fost a moldovenilor. Cetăţile Su-
ceava, Neamţ, Hotin au rezistat, iar foamea şi ciuma au făcut ravagii în rândul inva-
datorilor. La vestea că se apropie ajutorul trimis lui Ştefan de regele Matei Corvin,
sultanul a ordonat retragerea. La 8 mai 1477, prin solul său Ioan Ţamblac, Ştefan cel
Mare prezenta dogelui Veneţiei situaţia grea prin care a trecut, accentuând din nou
pe rolul Moldovei, pe care o socotea o adevărată „strajă” a Europei.
Dezamăgit de atitudinea creştinătăţii, Ştefan cel Mare a crezut în cooperarea
Moldovei cu Ţara Românească şi Transilvania – a intervenit în Muntenia, instalând
la domnie pe Vlad Ţepeş, iar apoi pe Basarab cel Tânăr şi Vlad Călugărul.
Spre sfârşitul veacului XV, conjunctura politică internaţională a evoluat în fa-
voarea Imperiului Otoman. Pacea cu Veneţia (1479), înfrângerea definitivă a rezis-
tenţei albaneze (1479) au consolidat poziţiile Porţii. În 1484, turcii au ocupat Chilia
şi Cetatea Albă – lovitură grea pentru comerţul şi defensiva Moldovei.
În situaţia grea, la 15 septembrie 1485, la Colomeea, Ştefan depune omagiul de va-
salitate regelui Cazimir IV. În ultimii ani de domnie, Ştefan cel Mare s-a confruntat cu
“planul iagellonic”. Conform acestuia, tronul Moldovei urma să fie oferit lui Sigismund
Iagello, fiul lui Cazimir al IV şi fratele lui Ioan Albert, rege al Poloniei (din 1492). Aces-
ta, promiţând să elibereze cetăţile din sud, a intrat în Moldova, abătându-se în acelaşi
timp de la traseul stabilit. Demascaţi, polonezii au fost înfrânţi la Codrii Cosminului
(26 octombrie 1497). Reconcilierea moldo-polonă s-a făcut prin pacea de la Hârlău (12
iulie 1499), care redeschidea perspectiva colaborării antiotomane. În tratat Moldova şi
Polonia apar în deplină egalitate, Moldova renunţând la statutul de vasalitate.
Domnia lui Ştefan cel Mare este una de referinţă în istoria noastră. Mare gospo-
dar, mare oştean şi diplomat, Ştefan a creat o epocă în istoria românilor.

– Mihai Viteazul a realizat o faptă măreaţă, a reuşit să efec-

tueze prima unire politică a celor trei ţări române sub o singură
domnie. Odată înfăptuită, unificarea sub Mihai Viteazul a de-
clanşat procese istorice latente ce izvorau din evoluţia societăţii
europene care cunoaşte o afirmare a conştiinţei etnice.
– Adept al luptei antiotomane aderă la Liga Sfântă, pentru a fi
parte componentă a unei acţiuni europene
– Din cauza problemelor financiare Mihai a fost silit să aplice
o soluție nepopulară “așezământul” sau “legarea țăranilor de glie”
Mihai prin care rumânii erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau
Viteazul în acel moment.

Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti (1593–1601), al Transilvaniei

(1599–1600) şi al Moldovei (1600).

91
 Din ianuarie 1588 și până în vara anului 1593 el va urca constant în dregătorii, de la
funcția de ban de Mehedinți la acea de mare stolnic, mare postelnic și mare ban. Mihai
devine domn al Țării Românești în toamna anului 1593.
Domnia sa a coincis cu relansarea de către papa Clement al VIII-lea a unei alianţe
la care au participat Statul papal, Spania, Austria, ducii de Toscana, Mantova şi Ferrara,
nu însă Polonia şi Anglia, care s-au dovedit reticente la idee. Un loc aparte în planurile
antiotomane trebuia să-l deţină ţările române, care prin poziţia lor erau interesate în
acţiunea Ligii Sfinte. Mihai aderă la Liga Sfântă, la care este atras şi domnul Moldovei,
Aron Vodă. Integrarea ţărilor române în alianţa creştină a dus curând la răscoala antio-
tomană, care izbucneşte la 13 noiembrie 1594 la Bucureşti, prin suprimarea creditorilor
levantini şi garnizoanei otomane.
Confruntările sunt iniţiate de domnul Ţării Româneşti pe linia Dunării, prin ata-
carea cetăţilor turceşti, în timp ce Aron vodă al Moldovei intră în sudul ţării, asediind
Tighina. Replica otomană în Ţara Românească este prefaţată de victoriile lui Mihai
Viteazul, care ocupă importantul port Brăila şi trece la acţiuni dincolo de Dunăre. În
aceste condiţii, Mihai Viteazul încheie la Alba Iulia, prin Delegaţia Stărilor, la 20 mai
1595, un tratat cu Sigismund Bathory: domnul este degradat la calitatea de locţiitor al
principelui, ţara urmând să fie guvernată de un sfat din 12 boieri.
Confruntarea decisivă a avut loc la Călugăreni, la 13 august 1595, în care oastea
română a repurtat victorie; constrâns de superioritatea numerică a otomanilor, Mihai
se retrage spre nord în aşteptarea intervenţiei ardelene. După Călugăreni, turcii încep
organizarea pașalâcului la Bucureşti şi Târgoviște, introducând garnizoane şi transfor-
mând bisericile în moschei. Reacţia creştinilor nu s-a lăsat aşteptată, acţiunea militară
a celor trei principate în octombrie a recucerit oraşul Târgovişte şi i-au respins pe turci
peste Dunăre la Giurgiu. Astfel campania otomană, pornită cu intenţia de a transforma
ţările în pașalâcuri, s-a sfârşit cu eşec.
Poarta relansează însă ofensiva în Ungaria, unde obţine o victorie la Keresztes,
învingându-i pe Habsburgi (26 octombrie 1596). În această situaţie, Mihai Viteazul
deschide negocierile cu turcii, pe care le încheie printr-o pace la sfârşitul anului, în
schimbul plăţii tributului domnului, recunoscându-i-se domnia. Paralel, Mihai Vitea-
zul se orientează spre Habsburgi, încheind cu ei un tratat (1598), orientat împotriva
otomanilor. Prin această dublă suzeranitate, otomană şi imperială, el se emancipa de
sub tutela Transilvaniei.
Principele Ardealului exprima intenţia îndepărtării lui Mihai, iar Ieremia Movilă şi
Zamoisky intenţionau să aşeze în scaunul Ţării Româneşti pe fratele domnului Moldo-
vei, Simion Movilă, ceea ce ameninţa existenţa coaliţiei.
În toamna anului 1599, Mihai pătrunde în Transilvania şi învinge oastea ardeleană
la Șelimbăr (18 octombrie 1599). În urma victoriei, domnul Ţării Româneşti îşi face in-
trarea în Alba Iulea la 1 noiembrie 1599. Mihai se intitulează domn al Ţării Româneşti şi
Ardealului. Datorită acţiunii sale temerare, el inversează direcţia unificării celor două state
dinspre Ţara Românească. Politica lui Minai Viteazul, după cucerirea Ardealului, a fost
dependentă de planurile Habsburgilor, care îşi urmăreau visul încorporării principatului.
Mihai Viteazul, recunoscut de Dieta Transilvaniei ca locţiitor al împăratului, nu a
modificat sistemul constituţional de stări. A sprijinit boierii români din Transilvania,
oferindu-le pământuri. Îşi pregătea o bază socială în Transilvania prin dublarea admi-
nistraţiei cu propriii săi boieri români, în calitate de comisari de supraveghere. Preoţii
români au fost scutiţi de obligaţiile servile, ceea ce însemna o tentativă de a-si crea o
bază proprie românească prin ortodoxie.
Datorită planului lui Sigismund Bathory de a pătrunde în Transilvania, în mai
1600, Mihai cucereşte Moldova, invocând ca motiv alianţa lui Ieremia Movilă cu

92
turcii şi tătarii. A cerut împăratului recunoaşterea stăpânirii asupra Ardealului,
Moldovei şi Ţării Româneşti, pentru el şi fiul său. Deşi principatele rămâneau ad-
ministrativ şi politic separate, şi nu ideea unităţii naţionale a prezidat la unificare,
cia solidarităţii creştine, în perspectivă unirea a schiţat un precedent ce s-a consti-
tuit, în timp, într-un ideal.
Înfăptuirea unirii nu a durat, creaţia politică s-a prăbuşit ca efect al puternicilor
pretendenţi ce nu puteau renunţa la propriile pretenţii. Imperiul otoman năzuia
la restaurarea suzeranităţii sale, Polonia, la rândul ei, urmărea, în concurenţă cu
Habsburgii, propria ei hegemonie, iar Imperiul austriac tindea la stăpânirea depli-
nă a Transilvaniei. În consecinţă, nobilimea din Transilvania, ostilă unei suprema-
ţii româneşti, s-a alăturat generalului imperial Basta şi l-a învins pe Mihai Viteazul
la Mirăslău (18 septembrie 1600).
În acelaşi timp, polonezii pătrund în Moldova, restaurând dinastia Movilă, iar la 20
octombrie este instalat în Ţara Românească domn Simion Movilă. Mihai se refugiază
la Viena.
Din cauza că nobilimea s-a decis să-l reinstaureze pe Sigismund Bathory la tronul
Transilvaniei, curtea imperială apelează la Mihai care, împreună cu generalul Basta,
înfrânge armata lui Sigismund, în august 1601, la Guruslău. Dar Habsburgii, care îşi
aveau obiectivele lor precise şi de durată în spaţiul principatelor, îl înlătură pe Mihai
Viteazul printr-un asasinat pe câmpia Turzii.
Ieşirea din scenă a domnului Ţării Româneşti a pus capăt reconstituirii organismu-
lui militar al Ligii, pe care Mihai l-a creat de fapt şi a încercat să-l subordoneze cruciadei
antiotomane.

– Epoca lui Vasile Lupu se remarcă prin prosperitate econo-

mică. Domnul instaurează un re­gim autoritar, subminând rolul
Sfatului domnesc. Reuşeşte să menţină echilibrul dintre boieri-
mea partizană a politicii Porţii şi boierimea favorabilă apropierii
de Polonia.
– În politica internă, epoca lui Vasile Lupu s-a făcut remarcată
printr-o fiscalitate excesivă, prin măsuri de consolidare a servaju-
Vasile Lupu lui, prin suprimarea anilor de prescriere. Domnul sprijină boie-
rimea greacă ce se consolidează economic prin cumpărări de sate
şi de prăvălii sau arendarea strângerii impozitelor. El împarte populaţia în unităţi
fiscale, ceea ce a reprezentat o inovaţie.
– Introduce aplicarea normelor juridice scrise, bazate pe dreptul bizantin, în
locul patriarhalismului boieresc.

Vasile Lupu (1634-1653), originar din Levant, iniţial măreşte numărul boierilor
băştinaşi în Sfatul domnesc, pentru a potoli nemulţumirea împotriva grecilor, loveşte
însă şi în boierii care nu erau agreaţi.
Vasile Lupu subordonează Biserica scopurilor statului, de întărire a structurii fe-
udale, încercând să apere ortodoxia în general de asalturile calvinismului şi, în mod
special, pe ro­mânii transilvăneni.
Politica externă a domnului Moldovei era orientată împotriva alianţelor cu Ţara
Românească şi Transilvania. El a urmărit să obţină domnia munteană pentru fiul său
sau pentru el însuşi. În esenţă, orientarea lui Vasile Lupu reflectă tendinţa sa de supre-
maţie asupra ţărilor române, urmărită prin apelul la ajutorul Porţii, la alianţa cu Polo-
nia sau la legătura cu cazacii zaporojeni. Domnul este în­locuit în 1653 cu Gheorghe
Ştefan (1653-1658).

93
 Domnitor al Ţării Româneşti între 1632-1654, domn ales al „boieri-
lor”. S-a ocupat de organizarea armatei, efectivele ajungând la 40.000
de ostași. A dispus construirea unor noi fortificații. A introdus
prima legislație scrisă: “Pravila mică” (tipărită la mănăstrirea Govo-
ra,1640), care a fost tradusă din limba slavonă, precum și “Îndrepta-
rea legii” (Târgovişte, 1652,).
În relaţiile externe a menţinut relaţii de prietenie, încheind pac-
Matei te cu Gheorghe Rákóczi I (1635), pe care a reînnoit-o în repetate
Basarab rânduri, cu Sfântul Imperiu Roman(1636), Polonia (1637), Veneţia
(1639).
Relaţiile cu Vasile Lupu, domnul Ţării Moldovei , au fost complicate. Ciocnin-
du-se la Focşani (noiembrie 1637) și la Ojogeni pe Prahova (decembrie 1639) , se
împacă pentru un timp scurt în 1644. În semn de pace, fiecare voievod zidește câte
o mănăstire în țara celuilalt (Stela în Târgovişte și Soveja în Putna). Confruntarea
izbucneşte cu o forţă nouă în 1650. Basarab, în alianță cu Gheorghe Rákóczi al II-
lea, îl ajută pe Gheorghe Ștefan să-l detroneze pe Vasile Lupu (aprilie 1653). Lupu
izbutește cu ginerele său Timuș să-l respingă pe Gheorghe Ștefan în Muntenia, dar
la Finta, pe Ialomița e înfrânt (mai 1653).
Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală, de închegare a unei
școli artistice. A fost un adevărat protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei,
militând pentru păstrarea nealterată a tradiției ortodoxe. Mare ctitor ortodox al
poporului român, un adevarat patron al bisericii. A ridicat din temelie peste 30
de biserici la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țară, cât și la Muntele
Athos și la sud de Dunăre, la Vidin și Sistov. Mitropolia Țării Românești benefi-
ciază de danii de sate și imunități fiscale si de sprijinul domniei pentru refacerea
bisericilor. În 1645 Matei Basarab a plătit taxele pentru întreg muntele Athos.
Matei Basarab a fost cel care a adus o contribuție majoră în înlocuirea limbii
slavone cu cea românească, în viața oficială, religioasă și civilă.

ISTORIA UNIVERSALĂ

– A fondat Imperiul Carolingian, menţinând vechile insti-

tuţii germanice care domnesc asupra raporturilor dintre nobilii
feudali. A fost primul conducător al unui imperiu în Europa
occidentală de la prăbuşirea Imperiului Roman cu capitala la
Roma
– Carol obligă toţi demnitarii, funcţionarii şi consilierii să-şi
trimită copiii la şcoală. În acest scop, el va ordona restaurarea,
sub autoritatea sa şi cea a Bisericii, a unui sistem şcolar mai bine
adaptat necesităţilor timpului.
– Regele franc devine pentru papalitate „un zid de apărare a
Carol cel creştinătăţii”.
Mare
CAROL I CEL MARE, rege al francilor din 768 până la moarte, și fondator al
Imperiului Carolingian. A fost încoronat Imperator Augustus de către papa Leon al
III pe 25 decembrie 800.
Carol cel Mare a purtat numeroase campanii de cucerire. În urma campaniei din
Italia (773-774), a anexat regatul longobard, luându-şi titlul de „rege al francilor şi al
longobarzilor şi patriciu al romanilor”.

94
 În anul 778 organizează o expediţie la sud de Pirinei, dar eşecul din faţa Zara­
gozei l-a silit să se retragă. Ariergarda francă a fost surprinsă şi nimicită în defileul
de la Roncevaux de către muntenii basci din Gasconia. Episodul constituie, subiectul
poemului epic „Cântecul lui Roland”.
În urma expediţiilor din 785 şi 812, francii au cucerit de la arabi partea de nord-est a
Spaniei, cu Barcelona, fondând marca Spaniei. Anexează Saxonia (772-804), ţinuturile ava-
rilor (791-808) cu centrul în Panonia – fondează „marca de răsă­rit” (viitoarea Austrie).
Către sf. sec. VIII, statul franc cuprindea Galia, Italia nordică şi centrală, Spania
de nord-est, precum şi întinse ţinuturi de la est de Rin. Papalitatea se afla şi ea sub
protecţia regelui franc.
Cu prilejul venirii lui Carol cel Mare la Roma, papa l-a încoronat, iar populaţia
din Roma l-a aclamat, potrivit tradiţiei romane, pe suveranul franc ca împărat ro­
man, la 25 decembrie 800.
Charlemagne şi-a împărţit imperiul în 250 de pagi (de la cuvântul latin „pagus”,
care înseamnă „sat”) şi ai căror locuitori, numiţi pagen-ses, în special lucrători ai pă-
mântului, au dat numele lor („pay-sans”) agricul­torilor francezi.
A fondat un sistem mixt de supraveghere, laic şi religios. Litigiile erau arbitrate
în numele regelui şi în numele lui Hristos de un conte şi un episcop, care vizitau toate
cantoanele (pagi).
Prin structura sa teritorială şi prin instituţiile sale politice, noul imperiu era de
fapt un imperiu franc carolingian – o continuare a regatului franc merovingian. Nu
cuprindea decât o parte a fostului Imperiu Roman de apus, în schimb stăpânea te-
ritoriul Germaniei de la Rin până la Elba. Imperiul Carolingian a supravieţuit mai
puţin de jumătate de secol după moar­tea întemeietorului său, din cauza incapacităţii
urmaşilor săi. S-a dezmembrat în 843 prin tratatul de la Verdun în patru state com-
ponente: Italia, Lotharingia (Lorena), Germania, Franţa.

– Rege al Franţei timp de 72 de ani, monarh absolutist, cea

mai lungă domnie din istoria europeană.
– A purtat războaie de agresiune împotriva vecinilor săi din
sud şi din nord. A transformat în cauză naţională cucerirea Flan-
drei, Alsaciei şi Franche-Comte.
– În perioada lui Ludovic XIV, Franţa a devenit un model de
civilizaţie, impunând curţilor europene eticheta şi manierele pa-
riziene.
Ludovic XIV

LUDOVIC XIV, rege al Franţei în perioada 1661-1715. „Rege Soare” pentru unii,
„teroarea Europei” pentru alţii.
Ludovic XIV şi-a format un aparat birocratic eficient: intendenţii, reprezentanţi ai
regelui în provincii, asigurau legătura dintre aparatul central de guvernare şi cel din
teritoriu. S-a sprijinit pe colaboratori pricepuţi şi devotaţi, dintre care s-au remarcat
Jean-Baptiste Colbert(în Consiliul de Stat, controlor general al finantelor, apoi secre-
tar de stat al Casei Regale, secretar de stat al marinei), Louvois, ministru de razboi,
care a reorganizat armata.
Pe plan economic, măsurile adoptate au asigurat o dezvoltare fără precedent
a Franţei. Au fost înfiinţate manufacturi de obiecte de lux, tapiserii, mătase, stofe,
oglinzi, porţelanuri. A stimulat dezvoltarea comerţului prin desfiinţarea numeroa-
selor vămi interne, a construit canale (Languedoc, care unea Marea Mediterana cu
Oceanul Atlantic), şi crearea unei puternice marine comerciale.

95
 Ludovic XIV a dus o luptă aprigă cu hughenoţii (calviniștii francezi), con-
siderând existența bisericilor hughenote drept o provocare și o insultă la adresa
unui rege creștin. Hughenoții nu au fost persecutați fizic, li s-au impus restricții
în privința căsătoriilor și a înmormântărilor, au fost închise școlile și bisericile, au
fost alungați din serviciile publice și li s-a interzis practicarea profesiilor de medic,
avocat și editor. Cei care îi denunțau pe hughenoți erau recompensați cu jumătate
din proprietatea acestora. Revocarea Edictului de la Nantes şi Edictul de la Fon-
tainebleau, la 22 octombrie 1685, prin care s-a dorit să se refaca unitatea religioasa
în Franţa şi se interzicea credința protestantă, au provoca,t după cumplite masa-
cre, exodul masiv al protestanţilor către ţările vecine Olanda, Anglia, Brandenburg.
Franţa a pierdut o forţă de muncă de înaltă calificare, de care au beneficiat statele
sus-menţionate.
În justiţie în perioada lui Ludovic XIV au fost introduse: codul civil (1667), codul
penal (1670), codul maritim (1672) și codul comercial (1673). În 1665 a fost format
un consiliu de justiție, dominat de către Colbert.
Domnia lui Ludovic XIV a reprezentat o perioadă de înflorire culturală. Mari
progrese au făcut ştiinţele, artele şi literatura. În perioada domniei Regelui Soare, au
creat scriitori precum Racine, Molière, La Fontaine.
Pe plan extern, Franta a cunoscut o serie de succese. În Europa, în perioada 1659-
1713, s-a manifestat hegemonia franceză. Pentru aceasta, regele a declansat nume-
roase razboaie. A fost implicat în Războiul de devoluție(1667-1668), Războiul cu
olandezii (1672-1679), Războiul de nouă ani (1688-1697), Războiul pentru succesi-
unea spaniolă (1702-1713).

Cristofor Columb (n. 1451 – d. 20 mai 1506), navigator.

În căutarea unui drum spre India a navigat spre vest peste Oceanul
Atlantic, dar a devenit vestit descoperind un nou continent, Ame-
rica, care era cunoscut ca Lumea Veche.
În urma cercetărilor cartografice şi a informațiilor acumula-
te, Cristofor Columb credea că se poate ajunge în Îndia navigând
spre vest. În anul 1484 și-a prezentat ideile lui João al II-lea, regele
Cristofor Portugalie, cerând finanțare, dar n-a fost susţinut. A urmat o încer-
Columb care la curtea spaniolă, unde în 1486 a avut o audienţă la Isabella I,
regina Castiliei, dar comisia regală i-a respins planul. Abea în 1492
Ferdinand al V-lea, regele Castiliei, și regina Isabella au acceptat să sponsorizeze
expediția lui Columb. În urma contractului semnat navigatorul devenea vicerege
asupra tuturor teritoriilor descoperite şi i se acorda o zecime din toate metalele
prețioase descoperite sub jurisdicția sa. A efectuat patru călătorii: I (3 august 1492-
15 martie 1493), plecând cu navele Santa Maria, Pinta și Nina . La 12 octombrie
1492 a fost descoperită Lumea Nouă, urmată de descoperirea insulelor Santa Ma-
ria Conception, Fernandina, Isabella, Juna, Bohio-Española. A fost explorată coasta
de nord-est a Cubei şi coasta nordică a Hispaniolei; II (septembrie 1493-1495),
insulele Dominica, Guadalupe și Antigua, iar aproape de Capul Isabella (Republica
Dominicană), a stabilit o colonie care a devenit prima așezare europeană în Lumea
Nouă, a cercetat coastele Cubei, pe care a considerat-o parte a Asiei. În urma con-
flictelor cu băştinaşii şi a diferendelor între colonişti a fost nevoit să plece în Spania
pentru a da explicaţii la curtea regală; III (mai 1498-1500) debarcarea pe insula
Trinidad (Sfânta Treime), a descoperit insula Venezuela., insula Margarita. A în-
cercat, însă inutil să convertească băștinașii americani la creştinism şi să colecteze
aur. În urma intrigilor, regii au numit pe Hispaniola un nou guvernator, Francisco
de Bobadilla, care l-a arestat pe Columb și l-a trimis în Spania, fiind iertat de regi;
96
IV (mai 1502- noiembrie 1504) a navigat spre sud de-a lungul coastelor Americii
Centrale, în ianuarie 1503 a debarcat în Panama. Fiind în stare critică, revolte şi
vase putrezite,Columb a cerut ajutor ajutor, care a ajuns aproape după un an, fiind
întârziat intenţionat. Echipajul care a rămas s-a îmbarcat în iunie 1504 şi a pornit
spre Spania. A murit la 20 mai 1506..
Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul sau Mahomed al II-lea)
sultan al Imperiului Otoman între 1444 și 1446 și între 1451 și
1481. Unul dintre cei mai puternici sultani din istoria Imperiu-
lui otoman, unii istorici considerându-l adevaratul întemeietor
al Imperiului Otoman. În timpul domniei lui, turcii au cucerit în
Europa: Serbia, Grecia, Bosnia; dar şi rasaritul Asiei Mici. Pentru
marile succese, el a fost numit Fatih (Cuceritorul).
Va cuceri Constantinopolul, punând capăt Imperiului bizan-
Mehmet II tin. Va schimba denumirea capitalei Bizanţului în Istambul şi îşi
Cuceritorul va stabili aici capitala.
Organizarea imperiului si mai ales a armatei a fost desăvâşită-
sub conducerea lui. Trupele de elita ale ienicerilor nu aveau egal în acel mo-
ment fiind foarte disciplinaţi şi credincioşi cauzei sultanului.
În timpul lui Mehmed Fatih s-au emis monede din cupru –mangâri, din
argint – aspri/akche si onluk, (piese de 10 aspri/akhce) si prima moneda oto-
mană propriu-zisă din aur-sultani/sultanini sau altân.
Mahomed al II-lea și-a făcut din cucerirea Constantinopolului prima pri-
oritate, reușită, locația orașului îi asigura controlul asupra comerțului pe mare și
pe uscat dintre estul Mediteranei și Asia Centrală, Cucerirea Constantinopolului
le-ar fi adus otomanilor uriașe bogății. Constantinopolul era potrivit pentru rolul
de capitală imperială. Cucerind Constantinopolul, garantează libertăţi creştinilor
şi conservează privilegiile genovezilor şi veneţienilor.
După cucerirea Constantinopolului în 1453, Mahomed a acţionat pentru ocu-
parea întregii Peninsule Balcanice. Astfel, din anul 1458 a început luptele pentru
cucerirea întregului teritoriu grecesc. În anul 1470, toata Grecia se afla sub stăpâni-
re otomană. Serbia a fost cucerită în anul 1459, Bosnia în anul 1463, iar Albania în
1479. Sultanul a distrus şi Imperiul Grec de la Trapezunt, în anul 1461, iar Hanatul
Crimeei i-a devenit vasal în 1475. În 1470 a capturat insula Negroponte, important
centru comercial venețian din zona continentală a Greciei, venețienii au acceptat să
plătească sultanului un tribut anual substanțial. În anul 1480, flota lui Mahomed a
cucerit portul Otranto din sudul Italiei. În 1472, a mobilizat întreaga sa armată de
circa 100.000 de persoane și a învins forțele lui Uzun Hasan la Bashkent. Tratatul
de pace care a urmat i-a acordat lui Mahomed controlul asupra întregii  Anato-
lii până la râul Eufrat.
Oştile otomane ale lui Mahomed,  conduse personal de el sau de generali vestiţi
de ai lui, au purtat bătălii şi cu domnitorii români. În 1456 a fost învins de Iancu de
Hunedoara care conducea bătălia de apărare a Belgradului. În anul 1462 a suferit
o umilitoare înfrângere din partea lui Vlad Ţepeş. În vestita bătălie de noapte (
prima din istoria militară a lumii), Vlad Ţepeş şi cei mai buni oşteni se îmbracă în
straie turceşti şi se infiltrează între otomani, zdrobindu-i. În 1475 şi 1476  a  suferit 
două  înfrângeri de la marele domn al Ţării Moldova, Ştefan cel Mare: la  Vaslui şi
la Războieni (Podul Înalt) şi a fost forţat să părăsească ţara făra să-l poată înlatura
pe Stefan cel Mare de pe tron.

97
Epoca modernă
Agende biografice: Dimitrie Cantemir, Constantin Mavrocordat, Alexandru Ioan
Cuza, Carol I de Hohenzolerlern-Sigmaringen, Gavriil Bănulescu-Bodoni,
Petru I Cel Mare, George Washington, Otto Von Bismarck, Napoleon I,
Regina Victoria, Alexandru (Aleksandr) al II-lea, Abraham Lincoln.

ISTORIA ROMÂNILOR

– Domn al Ţării Moldovei, care a încercat să-şi redobândească

independenţa ţării, dar a fost înfrânt, fiind nevoit să se refugieze
în Rusia
– Savant umanist, membru al Academiei din Berlin, a lăsat
posterităţii lucrări istorico-geografice Descrierea Moldovei şi is-
torice Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor etc. Alte lucrări
im­portante ale lui Cantemir sunt: ,,Sistemul religiei mahomedane”,
,,Cercetarea naturală a monarhiilor”. În opera sa, influențată de
Dimitrie umanismul Renașterii, s-au oglindit cele mai importante proble-
Cantemir me ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul
sec. XVII și începutul sec. XVIII.
– Având o temeinică cultură muzicală, D. Cantemir a scris în limba turcă, pen-
tru pri­ma dată, un tratat de teorie a muzicii turceşti ,,Cartea ştiinţei muzicii”. Stu-
diul cuprinde melodii otomane, dar şi folclor din Moldova şi 20 de creaţii proprii.

Dimitrie CANTEMIR (1673-1723; n. Iaşi) – savant umanist, domn al Moldovei

(1693; 1710-1711). Era fiul domnului Constantin Cantemir. Încearcă să redobândească
independenţa ţării cu ajutorul lui Petru I, ţarul Rusiei, încheind cu acesta o alianţă
antiotomană, urmărindu-se trecerea Moldovei sub protecţia rusă. După înfrângerea
armatelor moldo-ruse la Stănileşti (1711), s-a refugiat în Rusia, unde a devenit con-
silier al lui Petru I. În 1714 este ales membru al Academiei din Berlin. Om de ştiinţă
cu cunoștințe enciclopedice, a scris lucrări istorico-geografice (Descrierea Moldovei)
şi istorice (Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor), în care demonstrează originea
romană a românilor, Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman – operă renumită,
cu răsunet european, studiu de orientalistică. Este unul dintre fondatorii beletristicii
naţionale (Istoria ieroglifîcă), promotorul gândirii filosofice, muzician etc. Opera can-
temireană a pus bazele iluminismului în întreg spaţiul românesc.
Dicţionar de Istoria Românilor. Chişinău, 2005, p. 62-63

– Alexandru Ioan Cuza este unul dintre cei mai importanţi dom-
nitori romani, desavârşind unirea Ţării Romăneşti şi a Moldovei
– A stat la bazele României moderne prin reformele profunde
puse în aplicare (Serviciile de vămi ale celor două ţări s-au contopit
într-o singură direcţie generală, cursul monedelor din Principate a
fost unificat, administraţiile telegrafelor au fost, de asemenea, con-
topite, s-a înfăptuit reforma agrară, reforma militară, se pun bazele
Alexandru unui cod civil şi a Codului Penal, se instituie învăţământul obligato-
Ioan Cuza riu de patru clase, reforma fiscală-încep să se aplice impozite pentru
infrastructura etc., a fost adoptat sistemul metric, s-au afirmat drep-
turile autocefale ale bisericii române faţă de patriarhia din Constantinopol).
– Militant aprig pentru cauza naţională şi pentru obţinerea independenţei ţării.

98
 Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). Primul domnitor al Principatelor
Unite, Alexandru I. Cuza, s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. Studii: la Iaşi, la
pensionul francez condus de Victor Cuenim, unde îi are colegi pe Vasile Alecsan-
dri, Mihail Kogălniceanu și Matei Millo. Îşi continuă studiile la Paris (1834-1839).
Mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova îi dă prilej să se afirme pe scena
politico-socială. Este alături de membrii mişcării naţionale din Moldova, cerând
înfăptuirea reformelor expuse în petiţia-proclamaţie, redactată de Vasile Alecsan-
dri. După înăbuşirea revoluţiei, capătă paşaport austriac, trece în Transilvania,
unde participă la Marea adunare a poporului de la Blaj din 3-15 mai 1848. De la
Blaj pleaca în Bucovina, unde face parte din Comitetul revolţtionar moldovean
împreuna cu C. Negri, V. Alecsandri, Petrache Cazimir și alţii. În 1849, Al. I. Cuza
este numit, de catre Grigore Ghica, preşedinte al Judecătoriei Covurluiului, funcţie
pe care o deţine pâna în anul 1851, când devine director al Ministerului de Interne
din Iaşi. În 1855 – vornic, la 7 iunie 1856 – pârcălab (prefect) al ţinutului Covurlui,
iar in 1857 – pârcălab de Galaţi.
Al. I. Cuza îndeplineşte diverse funcţii militare: colonel, hatman al miliţiei, iar
în preajma Unirii este numit comandantul întregii armate moldoveneşti. Este ales
deputat din partea oraşului Galaţi în Adunarea ad-hoc din septembrie 1857. La 5
ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei îl alege ca domn. Sub directa presiune
a maselor, în ziua de 24 ianuarie 1859, la propunerea partidei naționale, este votat
ca domn al Ţării Româneşti. Dubla alegere a lui Cuza înseamnă un pas important
spre unirea completă a Ţărilor Române.
Reformele ce au urmat unificării naţionale au contribuit la dezvoltarea soci-
etăţii româneşti. Principalul scop al domnului a fost desăvârşirea unităţii celor
două ţări, printr-o serie de acte de guvernământ: formarea unui parlament unic,
a unui singur guvern, fixarea capitalei la Bucuresti (1862), organizarea statului pe
noi baze. Au fost elaborate Codul penal şi Codul civil, intrate în vigoare în 1865.
În principalele centre ale ţării s-au creat instituţii de învăţământ mediu, s-au în-
fiinţat universităţi la Iaşi (Universitatea Al. I. Cuza, 1860) şi la Bucureşti (1864).
Prin Proiectul de lege organică pentru instrucţia publică în Principatele Unite, se
prevede obligativitatea învăţământului primar la sate şi oraşe. Se supune poporului
și propune o nouă constituţie, o noua lege electorală, iar în anul 1864 decretează
legea rurală.
A fost silit să abdice la 11 februarie 1866. Alexandru Ioan Cuza se stinge din
viaţă la Heidelberg, în Germania, la 15 mai 1873. Este înmormântat la moşia de la
Ruginoasa. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost
aşezate în biserica Trei Ierarhi din Iași.
Constantin Mavrocordat – Un adevărat domn ilumi-
nat, domn al Ţării Româneşti de şase ori: septembrie 1730 - octombrie
1730; 24 octombrie 1731 - 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 - septem-
brie 1741; iulie 1744 - aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 - 7 septembrie
1758 și 11 iunie 1761 - martie 1763; Domn al Ţării Moldovei, patru
termene: 15 aprilie 1733 - 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 30
iulie 1743; februarie 1748 - august 1749 și 28 iunie 1769 – 14 decembrie
1769. Politica internă a fost promovată prin metode caracteristice abso-
Constantin lutismului luminat, cu efect modernizator.
Mavrocordat După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în
Moldova. Pentru a-și recâștiga tronul pierdut, a trebuit să mărească
dările ca să-i poată cumpăra pe turci şi caută mecanisme de reformare ale struc-

99
turilor sociale în scopul de a le afilia la interesele domniei. Politica de reforme
este continuată în a treia domnie în Ţara Românească, apoi în Ţara Moldovei La 7
februarie 1741 emite un hrisov care prevedea un program de reforme în domeniile:
administrativ, juridic, fiscal, agrar. Desființează unele impozite indirecte, ca „văcă-
ritul” și a cuniţei (impozit pe cai)„pogonăritul” și introduce o taxă generală de 10
lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. Hrisovul de leiberare din şerbie din 1746 şe dă
ţăranilor dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu
10 taleri, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile
de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova .
Reforma socială prevedea repartizarea boierilor după trei ranguri: mare, mijlo-
ciu şi mic, fiecare conform rangului primind salariu din vistieria statului. Obligaţi-
ile ţăranilor scutelnici faţă de boieri şi înaltul cler se fixau în bază de contract şi pe
pe un termen limitat. În 1741 au fost reorganizate şi stările militare - slujitorii, călă-
raşii, dărăbanţii etc., majoritatea fiind incluşi în categoria populaţiei impozabile.
A unificat şi subordonat şi mai mult puterii centrale administraţia ţinuturilor.
În fruntea fiecărui ţinut erau numiţi câte doi ispravnici, cărora le reveneau funcţii
administrative, fiscale şi judiciare. În domeniul învăţământului: a trecut întreţinerea
Academiei Domneşti din Iaşi pe sama vistieriei, a trimis 15 tineri la studii în Veneţia,
din porunca lui a fost tipărită prima colecţie de documente istorice din Moldova
(Ocolnica). S-a îngrijit și de cele câteva școli existente. Le cerea funcţionarilor să cu-
noască limba românească. A susţinut tipărirea cărților bisericești în românește.
În urma războiului ruso - turco - austriac (1736 - 1739), obține reunirea Olte-
niei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739.
Ultima domnie coincide cu începutul războiului ruso-turc, a fost rănit şi făcut
prizonier. Moare la Iaşi.

Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-

Sigmaringen, (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie,
1914, Sinaia) - domn, apoi rege al României. În timpul domniei,
Carol I a obținut independenţa ţării, a redresat economia, a con-
struit castelul Peleş.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, Unirea Principatelor
era în pericol. A acceptat să fie domn, iar la 10 mai 1866, Carol a
intrat în Bucureşti, fiind întâmpinat cu entuziasm. Este proclamat
Carol I domn al României la 10 mai 1866. La 29 iunie 1866 a fost adoptată
prima constituţie a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale
timpului, inspirată din constituția Belgiei. La 14 martie 1881, Carol I a fost procla-
mat rege. Primul rege al României, primul din dinastia Hohenzollern-Sigmarin-
gen, pe 15 martie 1881, a modificat Constituția pentru a specifica, printre altele,
faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare
a avut loc pe 10 mai 1881.
În urma Războiului de Independență (cunoscut și ca Războiul ruso-turc, 1877
- 1878) , confirmat prin Tratatul de la Berlin, România a obținut independența
deplină față de Imperiul Otoman. În timpul operaţiunilor militare, regele a fost
prezent personal pe câmpul de luptă.
În 1883 Carol a semnat un tratat secret care lega România de Tripla Alianță,
care intră în vigoare în cazul în care Rusia ar fi atacat unul dintre membrii tratatu-
lui, deşi Carol era de altă părere.
În 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, prin Tratatul de la București
(1913), România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

100
 – A fost Mitropolitul Ortodox al Moldovei, Poltavei, Kievu-
lui și ulterior al Basarabiei.
– A tipărit numeroase cărți în limba română cu caracter bise-
ricesc şi laic, solicitate atât pe teritoriul Basara­biei, cât şi în Prin-
cipate și a lucrat pentru buna desfășurare a vieții bisericești
– Prin aportul său a fost înființat Seminarul teologic din
Chişinău (1813) şi este înfiinţată Tipografia Eparhială (1814).
Gavriil
Bănulescu-
Bodoni
Gavriil BĂNULESCU-BODONI (1746–1821). Se naşte într-o familie de ţărani-
răzeşi, originară din Câmplung-Moldovenesc. Numele la naştere – Grigore. Primele
studii le capătă la o şcoală elementară din Bistriţa, de unde este transferat la o școală
normală din Budapesta. În 1771 se înscrie la Academia Duhovnicească din Kiev, după
absolvirea căreia (1773) revine în Moldova. Un aport deosebit în formarea spirituală a
viitorului mitropolit l-au avut şi studiile obţinute în cadrul celor câteva şcoli eline din
Patmos, Smirna şi mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos (1773-1776). La reîntoar-
cerea în ţară acceptă funcţia de învăţător în Năsăud, Transilvania (1776), însă în scurt
timp se angajează ca profesor de latină la Şcoala Domnească din Iaşi (1777). Se călugă-
reşte la Constantinopol (1779) cu numele de Gavriil. Următorii doi ani îi consacră stu-
diilor cărţilor vechi şi limbii franceze în localitatea Patmos, Grecia (1779-1780). Revenit
în ţară, este hirotonit ieromonah (1791), fiind numit propovăduitor al cuvântului Dom-
nului în greacă şi română la Mitropolia din Iaşi (1781-1782). Suspectat de răspândirea
ideilor francmasonice, se refugiază la Poltava (Ucraina), unde predă filosofia la Semina-
rul Teologic (1782-1784). După doi ani revine în Moldova, fiind hirotonit arhimandrit
(1784); candidează la funcţia de episcop de Roman (1786), însă este respins de domnul
fanariot. Acutizarea conflictului ruso-turc îl determină să se reîntoarcă la Poltava îm-
preună cu domnul Moldovei Alexandru Mavrocordat. Aici, la Seminarul Teologic din
Ekaterinoslav, suplineşte funcţiile de rector şi profesor de greacă. Este numit Episcop de
Cetatea Albă (Akkerman) şi Bender (1791) de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse la
indicaţia Ecaterinei a Il-a, care miza pe ajutorul lui în rezolvarea unor probleme politice.
Războiul ruso-turc a fost favorabil pentru ascendenţa în carieră, astfel, în mai puţin de
două luni, este numit Mitropolit al Moldovei şi Munteniei (1792). Când armatele ruse
se retrag, Bănulescu-Bodoni (B.-B.) este forţat de noul domnitor, Alexandru Moruzi, să
plece din scaunul Mitropoliei. Refuză, fapt pentru care este arestat şi escortat la Constan-
tinopol, unde se află închis timp de patru luni, după care este eliberat la intervenţia Eca-
terinei a II-a şi numit Mitropolit al Poltavei (1793-1799). Ulterior cârmuieşte Mitropolia
Kievului (1799-1803), unde acordă atenţie deosebită Academiei Teologice, instituţie în
care – la sugestia lui – sunt introduse cursuri de muzică şi medicină. În 1801, prin ucazul
lui Alexandru I, devine membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Se pen-
sionează (1803), părăseşte Kievul pentru a se stabili la Odessa (1803-1805). Nesiguranţa
vremurilor îl determină să se mute la Dubăsari, unde a trăit aproape patru ani. Printr-un
ordin al lui Alexandru I este numit exarh al Bisericii din Moldova şi Valahia, în scaunul
mitropolitan se instalează la Iaşi, la 22 mai 1808. Se află în fruntea Mitropoliei Moldovei
până după Pacea de la Bucureşti (1812). În urma evenimentelor de la 1812, se retrage la
Chişinău pentru a începe organizarea Eparhiei Basarabiei. Este numit de Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Ruse Exarh şi Mitropolit al Chişinăului şi Hotinului (1813). Prin
aportul său direct, la Chişinău este înfiinţat Seminarul Teologic (1813); sunt deschise

101
clase de studii pentru copiii de nobili; sunt reconstruite şi redeschise mai multe bise-
rici; este înfiinţată Tipografia Eparhială (1814). Aici au fost tipărite mai multe cărţi în
limba română cu caracter bisericesc şi laic, solicitate atât pe teritoriul Basarabiei, cât
şi în Principate: Liturghierul (1815), Ceaslovul (1817), Noul Testament (1817), Psalti-
rea (1818), Mineiele (1819), Biblia (1819), Molitfenicul (1820) ş.a. Este înmormântat
la mănăstirea Căpriana.
Bobână Gh., Troianovschi L. Prezenţe basarabene în spiritualitatea
românească. Dicţionar. Chişinău, 2007, p. 45-46

ISTORIA UNIVERSALĂ

– Împărat al Rusiei, care a introdus reforme de natură moder-

nă: administrativă, militară, bisericească, calendaristică etc.
– A susţinut dezvoltarea ştiinţiei, editura de carte.
– În urma războaielor purtate a lărgit hotarele Imperiului
Rus: Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia, oraşele Baku şi
Derbent, cele trei provincii Ghilan, Mazanderan şi Astrabad.
Petru I cel
Mare
Petru I cel Mare (1672-1725). Împărat al Rusiei din 1682 până la sfârşitul vie-
ţii. În 1697 Petru a iniţiat Marea Ambasadă, alcătuită din 250 de persoane, care merge
la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneţia, Londra. Petru I a călătorit
incognito sub numele de Piotr Mihailov. Pe lângă scopurile diplomatice, unul dintre
scopurile principale ale Marii Ambasade a fost dobândirea unor cunoștințe avansate de
tehnică și tehnologie (în domeniul construcțiilor navale, în fabricarea ceasurilor, gravu-
ra în cupru, participând la disecții anatomice. A introdus schimbări în vestimentaţie şi
maniere:emite un ucaz prin care interzice tuturor bărbațiilor să-și lase barbă în afară de
slujitorii Bisericii, alt ucaz introduce vestimentaţia europeană “îmbrăcăminte ungureas-
că, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de dedesupt mai scurt”. Cei care
nu se supun ucazului plătesc amendă. A înfăptuit reforma calendarului, după calendarul
iulian, european, fiecare an începând la 1 ianuarie și nu la 1 septembrie ca până atunci.
O primă măsură a fost organizarea unei armate permanente dupa modelul euro-
pean. Începe dezvoltarea industriei navale şi instaleaza o flotă armată permanentă în
Marea Baltica.
Înlocuieşte Duma boierească cu un Consiliu de miniștri restrâns, căruia îi adaugă
o Cameră de justiție și înființează un Senat care are autoritate legislativă, judecăto-
rească și executivă. Senatul se supune țarului.
A înfăptuit reforma administrativă. În 1708 a creat opt gubernii conduse de câte
un guvernator care răspundea de siguranța publică, drumuri, administrarea justiției
și taxe. În 1719, marile gubernii au fost împărțite în 45 (mai târziu 50) de provincii,
fiecare dintre acestea fiind conduse de un guvernator militar.
Prin ucazul din 23 martie 1714, împiedică fărâmițarea pământului; fiul sau fiica cea
mai mare vor moșteni tot pământul, ceilalți copii își vor împărți între ei bunurile mobile.
Poartă războaie cu Imperiul Otoman, Suedia etc. La 30 august/10 septembrie
1721 este semnată pacea de la Nystadt. Imperiul Rus primeşte pentru totdeauna Livo-
nia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia; Suedia primeşte în schimb restul Finlandei.
În iunie 1724 este semnat la Constantinopol un tratat de împărţire prin care Impe-
riulRus dobândeşte oraşele Baku şi Derbent, cele trei provincii Ghilan, Mazanderan şi
Astrabad, în vreme ce Turcia primeşte Tauris, Erivan şi alte câteva ţinuturi.

102
 A încurajat traducerea în rusă a unor manuale cu subiecte practice ca aritme-
tica sau astronomia. A înființat școli de matematică și navigație, construcții civile,
chirurgie, minerit. A introdus obligativitatea educației pentru membrii nobilimii La
sfârșitul domniei, avea în plan înființarea Academiei de Științe. În 1703 la Moscova
apare primul ziar rusesc, Știri din Moscova (Moskovskie-novosti). Construiește ora-
şul Sankt- Petersburg. În 1725 finisează construcţia palatului Peterhof, numit mai
târziu Palatul Versailles al Rusiei, datorită frumusetii sale.
Philippe Paraire. Mari lideri ai istoriei mondiale. Editura ,,Arc”,
Colecţia ,,Larousse”, 1999, p. 144

– Reprezentat de vază activ în obținerea independenței față

coloniilor din America de Nord faţă de Regatul Unit.
– În1787, Washington a fost președintele Convenției
constituționale care a adoptat Constituţia Statelor Unite ale Ame-
ricii, în vigoare și astăzi.
– Primul preşedinte al SUA, care a dus o politică internă con-
servatoare, iar pe plan extern a fost un adept al izolaționismului.
George
Washington
GEORGE WASHINGTON (1732-1799). General, om politic şi primul preşedinte
al Statelor Unite alle Americii din 1789 pînă în 1797. A par­ticipat la luptele împotriva
francezilor (1754) şi a reuşit să cucerească fortăreaţa Fort Duquesne (azi Pittsburgh). În
1775 a fost numit comandant suprem al tuturor forțelor militare ale coloniilor răsculate
împotriva Angliei. Între 1775 și 1781, succesele generalului Washington i-au creat ima-
ginea de om practic şi prudent, care pune preţ pe viaţa soldaţilor. În 1776, recucereşte
oraşul Bos­ton. Aliaţii săi, cu Jefferson în frunte, proclamă Declaraţia de Independenţă.
Cu susţinerea lui Alexander Hamilton, conservator, obţine sprijinul Franţei. În 1778,
regele Ludovic XVI recunoaşte noul stat. Infrângerea engleză de la York-town, urmată
de capitularea trupelor britanice pe teritoriul Statelor Unite, este urmată de numirea lui
Washington în calitate de preşedinte al Convenţiei din Philadelphia în 1787. În 1789,
fără să fi candidat, este numit primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, pentru
patru ani. După patru ani hotărăşte să se retragă, dar este convins să accepte al doilea
mandat. Zdro­beşte cu ajutorul armatei toate rebeliunile populiste şi orientează repu-
blica americană spre o structură centralizată şi conservatoare. În 1797, nu acceptă al
treilea mandat. Se retrage definitiv la plantaţia sa.
Philippe Paraire. Mari lideri ai istoriei mondiale. Editura ,,Arc”,
Colecţia ,,Larousse”, 1999, p. 159-160

– Cancelar al Germaniei care a dat un stat naţiunii germane.

– Principalul său obiectiv politic a fost ridicarea Prusiei la
rangul celui mai puternic stat al Confederaţiei Germane, ceea ce
i-a reuşit prin diplomație şi două războaie A reușit să impună
Prusia ca mare putere europeană după învingerea Franţei în răz-
boiul Franco-Prusac din 1870.
– Unei politici autoritare în Germania i-a adăugat o strategie
economică, culturală şi socială care i-au întărit autoritatea şi pu-
Otto von terea asupra poporului german.
Bismarck

103
 Otto von Bismarck(1815-1898). Om de stat prusac, cancelar al Germaniei
între 1871 și 1890. Acest conservator a dus o politică socială îndrăzneaţă şi şi-a zdro-
bit toţi adversarii din interiorul şi din exteriorul Prusiei. A fost cel care a unit statele
germane. Problema teritorială a fost soluţionată prin anexarea prin forţă a două ducate
nordice, stăpânite de danezi. Războiul împotriva Imperiului Francez i-a adus Prusiei
Lorena şi Alsacia. Bismarck a consolidat măsurile liberale privind uniunea vamală exis-
tentă, a limitat zona de liber schimb la statele germane, ex­cluzând Austria, a creat case
de asigurare socială care compensau accidentele de muncă, riscul de boală şi a încurajat
formarea caselor de pensii. Prusac conservator, Bismarck era anticatolic şi panger-
manist pasionat. A lansat o politică naţionalistă şi anticatolică numită „Kulturkampf ”
(lupta pentru civilizaţie), care exalta valorile lui Luther şi încerca să provoace dispariţia
obiceiurilor locale ale statelor autonome, cu scopul de a slăbi minorităţile catolice din
vest (Alsacia, Lo­rena), din sud (Bavaria) şi din est (Polonia ocupată) de a le integra mai
bine în Reich. În politica externă s-a remarcat ca diplomat abil.
În urma conflictului cu împăratul Wilhelm a fost eliberat din funcţie în 1890 şi
s-a retras pe domeniul său.
Philippe Paraire. Mari lideri ai istoriei mondiale. Editura ,,Arc”,
Colecţia ,,Larousse”, 1999

– Împărat al francezilor între 1804 și 1815, cel mai mare lider

din istoria Franţei.
– A creat Codul lui Napoleon, care a pus bazele legislației
administrative și judiciare în majoritatea țărilor din Europa de
Vest.
– A dominat Europa continentală printr-o serie de victorii
militare, luptând cu cele mai mari state europene şi repurtând
Napoleon I victorii răsunătoare.
Bonaparte
NAPOLEON I BONAPARTE (1769-1821). Împărat al francezilor între 1804 şi
1815. A căpătat susţinerea tuturor, de la elita politică şi economică pânâ la masele
populare.
Născut în Corsica. Ofițer de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a devenit
cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite împotri-
va Primei și celei de-a doua Coaliţii, care luptau împotriva Franței. Napoleon s-a re-
marcat în Campania din Italia (1796), Campania din Egipt (1798). Este Prim-consul
al Republicii (1799-1804), prin răsturnarea Directoratului, î și impune dictatura per-
sonală în noiembrie anul 1799. Napoleon a fost proclamat împărat de către Senatul
francez în 1804, printr-un senatus-consultus.
A dus un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Aus-
tria, Prusia) cauzate de: rivalitatea pentru supremație economică; dorința monarhilor
europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga
lume. A obţinut victorii asupra Austriei în 1805, la Austerlitz și asupra Prusie în 1806.
În 1812, invadează Rusia, dar este învins. În 1813 în Bătălia de la Leipzig este înfrânt de
către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insula Elba în
1814. În 1815 a scăpat de pe Elba și s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de
la Waterloo din iunie 1815. Ultimii ani Napoleon a locuit sub supraveghere britanică
pe insula Sfânta Elena.
Philippe Paraire. Mari lideri ai istoriei mondiale. Editura ,,Arc”,
Colecţia ,,Larousse”, 1999, p. 167

104
 Regina Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Lon-
dra - d.22 ianuarie 1901, Isle of Wight), regina Regatului Unit al Marii
Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901. Domnia ei reprezintă cea
mai lungă domnie a unui monarh britanic, este cunoscută sub nu-
mele de Era Victoriană, perioadă de schimbări industriale, culturale,
politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost mar-
cată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Încoronarea a avut
loc la 28 iunie 1838 și a devenit Primul monarh care a avut reședința
la Palatul Buckingham.
Regina În 1867 a sprijinit trecerea Actului de reformă din 1867, care a per-
Victoria mis unui milion de muncitori să voteze, deși ea nu a fost în favorea
dreptului de vot pentru femei. În 1874 a susţinut Regulamentul de cult
public Legea 1874, care a eliminat ritualurile catolice din liturghia anglicană. Ea a pre-
ferat serviciile scurte, simple.
Pe plan internațional, Victoria a îmbunătățit relațiile dintre Franța și Marea Brita-
nie. Prima vizită a Victoriei în Irlanda, în 1849, a fost un succes public, dar nu şi succes
asupra creșterii naționalismului irlandez. Şi-a căsătorit fiica cea mare cu Prințul Frede-
ric Wilhelm al Prusiei.
A trecut Actul titlurilor regale din 1876 prin Parlament, astfel că Victoria a luat
titlul de ,,împărăteasă a Indiei” de la 1 mai 1876. Noul titlu a fost proclamat la Delhi
Durbar la 1 ianuarie 1877. Între aprilie 1877 și februarie 1878, ea a amenințat de cinci
ori cu abdicarea în timp ce-l presa pe prim-ministrul Disraeli să acționeze împotriva
Rusiei în Războiul Ruso-Turc (1877-1878), însă amenințările nu au avut nici un impact
asupra evenimentelor sau la încheierea lor cu Congresul de la Berlin. Politica expansi-
onistă externă a lui Disraeli, pe care Victoria a aprobat-o, a condus la conflicte, cum ar
fi Războiul Zulușilor și al doilea război anglo-afgan. În 1889, în timpul unei călătorii la
Biarritz, ea a vizitat şi Spania. În aprilie 1900 a mers în Irlanda.
,,Era victoriană”- epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât și cultu-
ral. Din epoca victoriană au rămas clădirile istorice construite în stil victorian.

Alexandru (Aleksandr) al II-lea. Împărat al Rusiei de la 2

martie 1855 și până în 1881, a fost Mare Duce al Finlandei și a re-
vendicat titlul de Rege al Poloniei. În istoriografia rusă e cunoscut ca
Eliberatorul şi Reformatorul. În politica internă s-a manifestat prin
înfăptuirea unui şir de reforme: reforma agrară (19 februarie/3 mar-
tie 1861 a fost semnat Manifestul despre abolirea şerbiei); reforma
zemstvelor (1 ianuarie 1864); reforma orăşenească (1870), reforma
judiciară (1864), reforma învăţământului.
Alexandru II În economie, începând cu anii ’60 ai sec. al XIX-lea, a avut loc
al Rusiei o criză economică provocată în opinia istoricilor – de refuzul lui
Alexandru de la politica protecţionismului industrial şi trecerea la politica liberală
în comerţul extern. Până la sfârșitul anilor ’80 perioada e definită ca fiind o depre-
sie economică.
Domnia lui Alexandru se caracterizează prin creşterea numărului de manifes-
tări sociale, de proteste şi răscoale naţionale în Polonia și în Ţinutul Nord-Vestic
(în 1863 înăbușă răscoala din Polonia, urmată de represalii sângeroase) şi răscoală
din Caucaz (1877-1878).
Pe timpul lui Alexandru al II-lea s-au lărgit hotarele Imperiului Rus: prin războa-
ie sunt alipite Asia Centrală, Caucazul de Nord, Orientul Îndepărtat, Partea de sud
a Basarabiei. În politica externă s-a remarcat prin anexarea ținutului Amuriei, care
105
aparținea Chinei (1858), supunerea Caucazul de răsărit, după un război care a du-
rat aproape 50 de ani (1859); în 1864 supune Caucazul de apus, în 1865 cucerește
Tașkentul, în 1867 – Turkestanul, în 1868 – Samarkandul și Buhara, în 1873 și 1876
cucerește hanatele Hivei și Kokand, din Asia Centrală, în 1877–1878 poartă războ-
iul ruso-turc. În martie 1881 este asasinat de anarhiști.

– Lincoln s-a opus expansiunii sclaviei şi a dorit abolirea

sclavagismului, chiar şi cu preţul unui război civil prelungit.
– Lincoln a reuşit să-i convingă pe republicani ca partidul
lor trebuia să lupte împotri­va extinderii sclavagismului şi că,
pentru aceasta, trebuia ca noile state aduse în Uniune să fie
împiedicate să practice sclavia legal.
– A informat opinia publică prin mesaje și cuvântări (așa
cum au fost Discurs de la Peoria, din octombrie 1854, prin care
Abraham condamna legea „Kansas-Nebraska,” Cuvântarea de la Gettys-
Lincoln burg).

ABRAHAM LINCOLN (1809-1865). Om de stat american, preşedinte din

1860 până la sfârşitul vieţii, eliberatorul sclavilor. Născut într-o mică fermă din
Kentucky, a lucrat la fermă, a fost muncitor pe un şantier naval, marinar. A fost
autodidact. A fost ales deputat în 1834 datorită talentului oratoric şi onestităţii.
După studii improvizate a devenit avocat. În 1854 Lincoln era deja un politician
experimentat, exercitând în trecut mai multe mandate, inclusiv cel de reprezentant
al statului Illinois în Congresul federal.
În 1860, o campanie de acelaşi tip ca cea din 1858 l-a făcut victorios pe Lincoln.
Programul sau se baza pe trei idei fundamentale: abolirea progre­sivă a sclaviei în
Statele din Sud, interzicerea ei în toate celelalte; libertatea circulaţiei oamenilor şi a
mărfurilor prin eliminarea barierelor vamale dintre state; renunţarea la urmărirea
sclavilor refugiaţi în statele aboliţioniste. În cazul secesiunii Sudului, Lincoln pre-
vedea folosirea forţei armate pentru a readuce statele rebele în Uniune. Răspunsul
statelor din Nord a fost aproape imediat: ele au votat unul după altul, în câteva
luni, ordonanţe de secesiune (Carolina de Sud, 20 decembrie 1860, urmată de alte
6 state în februarie 1861: Florida, Alabama, Mississippi, Georgia, Louisiana şi Te-
xas). Acestea au format Confederaţia Statelor din Sud la 4 februarie. În următoarele
două luni, alte patru state s-au alăturat: Arkansas, Carolina de Nord, Tennessee şi
Virginia.
Lincoln a propus, în martie 1862, ca ajutoare financiare să fie oferite statelor
sudiste care acceptau abolirea progresivă a sclavagismului. La 1 ianuarie 1863, aşa
cum promisese, Lincoln a semnat proclamaţia de emancipare a sclavilor. Alegerile
din 1863 au confirmat progresul ideilor aboliţioniste în statele Uniunii, astfel că
Lincoln a reafirmat obiectivele războiului în faimosul discurs de la Gettysurg (19
noiembrie 1863).
La Appomatox, în 1865, generalul confederat Robert Lee semna capitularea Su-
dului. La 14 aprilie 1865, în timpul unei reprezentanţii la teatrul Ford din Washin-
gton, John Wilkes Booth, adept al Confederaţiei, l-a împuşcat pe preşedinte, care a
decedat în ziua următoare.
Philippe Paraire. Mari lideri ai istoriei mondiale.
Editura ,,Arc”, Colecţia ,,Larousse”, 1999

106
Epoca contemporană
Agende biografice: Ferdinand I, Nicolae Titulescu, Ion Inculeţ,
Nicolae Iorga, Nicolae Ceaușescu, Grigore Vieru, F.D. Roosevelt,
Iosif Stalin, Winston Churchill, Charles de Gaulle, Margaret Thatcher,
Mihail Gorbaciov.

ISTORIA ROMÂNILOR

– Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27

august 1916 intrarea României în Primul Război Mondial de
partea Antantei, făcând primul pas pentru realizarea idealului
României Mari.
– Ferdinand a fost regelel României Mari, încoronat la 15 oc-
tombrie 1922 la Alba Iulia.
– A sprijinit reformele înfăptuite în România: agrară, admi-
Regele Ferdinand I nistrativă, constituţională, fiind un veritabil monarh consti-
de Hohenzollern- tuţional etc.
Sigmaringen al
României

Ferdinand I, rege al României în perioada 10 octombrie 1914-20 iulie 1927,

a fost fiul fratelui mai mare al Regelui Carol I, Principele Leopold de Hohenzollern,
şi al Principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. Ferdinand a fost supranumit ,,În-
tregitorul”. Şi-a făcut studiile la Universitatea din Lipsca şi la Şcoala Superioară de
Ştiinţe Politice şi Economice din Tubingen.
La 14 august 1916, în timpul Primului Război Mondial, Regele Ferdinand a
prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia a fost luată hotărârea de intrare a
României în război, pentru atingerea marelui obiectiv al realizării unităţii stata-
le. Pe 17 august 1916 a fost semnată convenţia politică dintre România, pe de o
parte, şi Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia, pe de altă parte, prin care Antanta
recunoștea legitimitatea unirii Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului cu Romania.
Pe parcursul desfăşurării operaţiilor militare, o bună parte din teritoriul Români-
ei a fost ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand şi guvernul român
s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iaşi. În condiţii deosebit de complicate, Ferdi-
nand a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale şi România. La 18
noiembrie 1918, regele Ferdinand se întoarce la Bucuresti. În 1918 şi-au declarat
unirea cu România–Basarabia (la 27 martie) şi Bucovina (la 15 noiembrie). Prin
Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, Transilvania se unea cu România, de-
săvârşindu-se statul naţional unitar român. La 15 octombrie 1922, la Alba-Iulia, în
Catedrala Ortodoxă a Reîntregirii, regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoro-
naţi solemn ca suverani ai României Unite. În timpul domniei lui a fost înfăptuită
reforma agrară şi adoptată Constituţia din 1923. La 31 decembrie 1925, Consiliul
de Coroană a acceptat renunţarea principelui Carol la prerogativele de moşteni-
tor al tronului, iar în ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a
proclamat ca succesor pe Mihai; deoarece acesta era minor, s-a hotărât instituirea
unei Regenţe.
Ferdinand s-a stins din viaţă în 1927.

107
 – Primul Preşedinte al Sfatului Ţării, ales la 21 noiembrie
1917.
– Militant al ideei eliberării naţionale şi unirii cu România.
– După unirea Basarabiei cu România, a continuat să joace un
rol semni­ficativ în viaţa politică, deţinând înalte funcţii: ministru
al Basarabiei, ministru al sănătăţii publice, ministru de interne,
minis­tru al comunicaţiilor şi vicepreşedinte al Consiliui de Mi-
Ion Inculeţ niştri al României.

Ion Inculeţ (1884-1940), fizician, om politic, membru titular al Academiei Ro-

mâne. Ion Inculeţ s-a născut la 5 aprilie 1884 în satul Rezeni, judeţul Chişinău. După
absolvirea Seminarului teologic din Chişinău (1905) se înscrie la Facultatea de Fizică
şi Matematică a Universităţii din Dorpat (azi – Tartu, Estonia), dar îşi abandonează
în curând studiile din cauza închiderii temporare a acestei instituţii, motivul fiind
manifestările studenţilor în susţinerea primei revoluţii ruse. Revenind la Chişinău, se
include în vâltoarea evenimentelor politice din Basarabia. Colaborează la ziarul româ-
nesc Basarabia, unde publică o serie de articole în diverse probleme.
În 1907, probabil, se înscrie la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii
din Petersburg, pe care o absolvește în 1911, având recomandare pentru pregătirea
profesoratului. Între anii 1911-1917 lucrează în calitate de profesor la Școala reală,
Școala comercială, Gimnaziul de fete din Petersburg, în care a ţinut lecţii de alge-
bră şi geometrie. Potrivit unelor informaţii, neatestate deocamdată documentar, a
colaborat la revistele de popularizare a ştiinţei Vestnik znania (Mesagerul cunoş-
tinţelor) şi Naucinoe obozrenie (Revistă ştiinţifică) în care unele materiale apăreau
fără semnătură).
În anul 1917 participă activ la viaţa social-politică din Petersburg, fiind ales
membru al Sovietului orăşenesc de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din partea
Uniunii profesorilor, unde acumulează cunoştinţe ample şi o bogată experienţă de
luptă politică. La sfărșitul lunii august 1917 revine în Basarabia în calitate de emi-
sar al Guvernului Provizoriu. Aici se acomodează la noile condiţii, îmbrăţişând în
primul rând ideea eliberării naţionale, şi se lansează vertiginos în viaţa politică şi
socială din ţinut. La 21 noiembrie 1917 este ales Preşedinte al Sfatului Ţării.
După unirea Basarabiei cu România, Ion Inculeţ a continuat să joace un rol
semnificativ în viaţa politică. În diferite timpuri, în funcție de mediul politic, a
deţinut înalte funcţii: ministru al Basarabiei, ministru al sănătăţii publice, ministru
de interne, ministru al comunicaţiilor şi vicepreşedinte al Consiliui de Miniştri al
României.
Pentru meritele sale politice şi ştiinţifice, fizicianul Ion Inculeţ este ales la 10 oc-
tombrie 1918 membru titular al Academiei Române, secţia ştiinţifică. În calitate de
deţinător al acestui titlu onorific, în 1919 prezintă în aula Academiei discursul de
recepţie ,,Spaţiul şi timpul în noua lumină ştiinţifică”, înfăţişând cele mai noi teorii
în problema respectivă. În formă de răspuns la discurs a luat cuvântul eminentul
savant român în domeniul chimiei academicianul Petre Poni. Referindu-se ulte-
rior, în 1940, la acest discurs, membrul Academiei Române, profesorul Ionescu-
Siseşti l-a calificat ca o „o disertaţie remarcabilă” care „dovedea profunda pregătire
ştiinţifică” a autorului.
A murit Ion Inculet la 18 noiembrie 1940.
Academicieni din Basarabia şi Transnistria. Portrete biobibliografice,
Chişinău, 1996, p.84-85.

108
 Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoșani, d. 27 noiembrie
1940, Strejnic, județul Prahova)- istoric, enciclopedist, critic literar,
documentarist, dramaturg, poet, memorialist, ministru, parlamentar,
prim-ministru, profesor universitar și academician român.
Membru al Academiilor română, franceză, iugoslavă şi poloneză,
multe universităţi din lume i-au acordat diploma de doctor honoris
causa.
Studii: Liceul Național din Iași în 1888; Universitatea din Iași cu
Nicolae Iorga diploma “magna cum laude”; studii universitare la Paris, Berlin și Lei-
pzig, obținînd doctoratul (1893) la numai 23 de ani şi devine membru
corespondent al Academiei Române. În 1894, obține prin concurs catedra de istorie
la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. În-
cepînd din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova. Rector al
Universităţii din Bucuresti (1929-1932).
Autor al circa 1.250 de volume și 25.000 de articole. Opera sa istorică cuprinde
diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a ar-
matei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Cîteva din
publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25
volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume. În 1903 a preluat condu-
cerea revistei Sămănătorul. La Vălenii de Munte (1908), pune bazele unei originale
„fundatii” culturale: tipografie, editura, Universitate populară (din 1912). Nicolae Iorga
a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris. A editat și condus nu-
meroase ziare și reviste (“Neamul românesc”, “Revista istorică”, “Revue Historique du
Sud-Est-Européen”, “Floarea darurilor” etc.).
Activitatea politică: cofondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-
1932; Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în
mai multe legislaturi.
Nicolae Iorga a fost asasinat la 27 noiembrie 1940 de către legionari.

Nicolae Ceaușescu (n. 26 ianuarie 1918, Scornicești - d. 25

decembrie 1989, Târgoviște), Secretar general al Partidului Comunist
Român, șef de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până în
22 decembrie 1989. În martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secre-
tar general al Partidului Muncitoresc Român. Redenumeşte Partidul
Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român, decide schimbarea
numelui oficial al țării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Re-
publica Socialistă România (R.S.R.). Cumulează funcţia de secretar ge-
neral al PCR în 1967 cu funcția de președinte al Consiliului de Stat. În
Nicolae 1974 a fost modificată Constituţia, fiind instituită funcţia de preşedinte
Ceaușescu al Republicii Socialiste România. La 28 martie 1974, în această funcţie
este ales N. Ceauşescu. El rămânea şi preşedinte al Consiliului de Stat,
secretar general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Apărare Naţională, deţinând
astfel toate pârghiile puterii.
În 1971 debutează „revoluţia culturală”, care continuă până în 1989, de inspiraţie
chineză şi nord-coreeană (exacerbarea culturii comuniste şi a cultului personalităţii lui
N. Ceauşescu, proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului – societatea socialis-
tă multilateral dezvoltată). Elementele definitorii ale acestei perioade sunt promovarea
în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu (socialismul dinastic), relua-
rea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop propagandistic (Ca-
nalul Dunărea-Marea Neagră, Casa Poporului, Bucureşti) care determină secătuirea

109
resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a României, achitarea datoriei ex-
terne prin restrângerea drastică a consumului populaţiei (1980-1989), scăderea accele-
rată a nivelului de trai, politica de teroare internă exercitată de securitate şi alte instituţii
ale statului asupra populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor, iniţierea programului de
sistematizare urbană şi rurală, care a condus la distrugerea bisericilor, a centrelor istori-
ce urbane şi a satelor româneşti; încălcarea flagrantă a drepturilor omului; izolarea ţării
în relaţiile cu statele occidentale; respingerea oricăror sugestii de schimbare a politicii
interne (în special după 1985).
Prin politica sa externă a încercat să se elibereze de inflenţa sovietică. România
întreține relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germa-
nia. România a fost vizitată oficial de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii
(Nixon și Ford).
Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea programe-
lor sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București,
Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. A desființat In-
stitut de Matematică în 1975, Institutul de Pedagogie - în 1982. Au fost de asemenea
desființate numeroase institute tehnice.
Nemulţumirile populaţiei, provocate de grave probleme interne, ating apogeul în
1989. Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din decembrie 1989 au cul-
minat cu căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist. Nicolae Ceaușescu și soția sa
Elena Ceaușescu au fugit din capitală pe 22 decembrie. Ei s-au îndreptat spre reședința
de la Snagov, apoi spre Târgoviște. Soții Ceaușescu au fost arestați. La 24 decembrie
1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Mi-
litar Excepțional. Procesul a avul loc la 25 decembrie (ora 13:20 -14:40), în garnizoa-
na din Târgoviște. Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la ora 14:45.
Verdictul a fost executat cinci minute mai târziu, în curtea garnizoanei, lângă clădirea
corpului de gardă. Execuţia soţilor Ceauşescu a provocat numeroase dicuţii şi păreri
controversate.

Nicolae Titulescu (1882-1941) a ocupat, timp de aproape

patru decenii, un loc de frunte în viaţa publică a României şi a devenit,
între cele două războaie mondiale, una dintre personalităţile proemi-
nente ale vieţii internaţionale.
Titulescu s-a născut la 4/16 martie 1882 la Craiova, unde a urmat
cursurile primare şi liceale, obţinând în 1900 premiul de onoare la ba-
calaureat. În anii următori a studiat dreptul la Paris, remarcându-se ca
un student strălucit. După revenirea în ţară, a fost numit, la 22 de ani,
Nicolae
profesor suplinitor la Universitatea din Iaşi, pentru ca în 1909 să fie
Titulescu titularizat profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti.
Și-a început activitatea politică în 1912, anul alegerii sale ca de-
putat în Parlament. Peste cinci ani avea să obţină primul său mandat
ministerial – la finanţe. La începutul anului 1918 a plecat la Paris, unde a participat,
ca membru al delegaţiei române, la Conferinţa de Pace. La întoarcerea în ţară, va
deţine – pentru câteva luni – al doilea mandat ca ministru de finanţe, iar în 1922 va
fi numit ministru plenipotenţiar al României la Londra.
În 1927 i se încredinţează, pentru prima dată, conducerea Ministerului Afacerilor
Străine, dar numai până în anul următor, când se va întoarce la postul de la Londra, de
unde va continua să urmărească desfăşurarea evenimentelor europene şi să participe
la toate marile negocieri internaţionale, având şi calitatea de reprezentant al Români-
ei la Societatea Naţiunilor. În toamna anului 1930 a fost ales preşedinte al Adunării

110
Generale a Societăţii Naţiunilor, în semn de recunoaştere a marelui prestigiu de care
se bucura pe plan internaţional. Nicolae Titulescu avea să fie reales ca preşedinte al
Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor în 1931, datorită activităţii sale neobosite în
această funcţie.
În 1932 a revenit la conducerea Ministerului de Externe, unde se va menţine până
în 1936. Calităţile sale erau cu totul excepţionale: orator pasionat şi convingător – care
excela prin logică, precizie, eleganţă; diplomat abil – apărător constant al intereselor
româneşti, dar şi al păcii internaţionale. Într-o vreme ce a consacrat numeroase per-
sonalităţi politice (Briand, Herriot, Barthou, Paul-Boncour), Titulescu îşi câştigase re-
numele unuia dintre cei mai prestigioşi oratori ai timpului său. Un scriitor francez îl
considera chiar cel mai mare orator de limbă franceză.
Titulescu era supranumit „academicianul păcii”, „ministrul Europei”, „tribunul
păcii”, iar A. Frangulis, preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale, evocân-
du-l pe Titulescu, îl caracteriza drept „o siluetă legendară a congreselor şi reuniunilor
internaţionale”. De altfel, Nicolae Titulescu s-a numărat printre membrii fondatori ai
Academiei Diplomatice Internaţionale din Paris.
Academia s-a înfiinţat la 26 noiembrie 1926, iar la 7 ianuarie 1927, la propunerea
Biroului constitutiv, Nicolae Titulescu, ministru al României la Londra în aceea perioa-
dă, a fost ales vicepreşedinte al acestei importante instituţii internaţionale. Mai târziu,
în 1934, a devenit preşedinte al Academiei şi în această calitate a prezentat, de-a lungul
anilor, la sesiunile anuale, importante expuneri pe teme de mare interes, cum ar fi:
problematica minorităţilor, securitatea colectivă, Europa unită, indivizibilitatea păcii,
principiul neagresiunii etc.
Un moment important l-a reprezentat Pactul de la Paris (Briand-Kellog) din 27
august 1928, primul tratat internaţional care interzicea recurgerea la război pentru re-
zolvarea diferendelor. Guvernul român a aderat la acest pact, după care a semnat proto-
colul de la Moscova din februarie 1929, prin care Uniunea Sovietică, Polonia,România,
Estonia şi Letonia se angajau să-l pună imediat în vigoare în raporturile reciproce.
În februarie 1933 a fost semnat la Geneva Pactul reorganizării Micii Înţelegeri. La
9 februarie 1934 s-a înfiinţat Înţelegerea Balcanică de către reprezentanţii României,
Greciei, Iugoslaviei şi Turciei.
La 3 iulie 1933, România a semnat, la Londra, Convenţia de definire a agresiunii şi
a teritoriului, la elaborarea căreia a contribuit din plin şi Nicolae Titulescu. În virtutea
aceluiaşi principiu, România a aderat la Pactul de neagresiune şi conciliaţiune, semnat
la Rio de Janeiro (10 octombrie 1933).
Negocierile dintre N. Titulescu şi Maksim Litvinov au condus la stabilirea relaţiilor
diplomatice dintre România şi URSS în ziua de 9 iunie 1934. Au urmat apoi şi alte
negocieri între cei doi, perfectându-se un protocol pentru încheierea unui pact de asis-
tenţă mutuală la 21 iulie 1936.
În 1942, la scurt timp după moartea sa, ce a survenit la Cannes, în 17 martie 1941,
W. Steed – cel ce fusese titularul catedrei la secţia română de la King’s College din
Londra, creată în 1924 la sugestia lui Titulescu – afirma că Nicolae Titulescu, om de
„extremă inteligenţă” şi cu un farmec inefabil, avea două dominante: devoţiunea faţă de
România şi devotamentul faţă de cauza generală a „păcii europene”.
În concepţia lui Nicolae Titulescu privind desfăşurarea relaţiilor internaţionale şi
rolul dreptului internaţional în viaţa naţiunilor, pacea reprezintă elementul central de
referinţă, premisa şi scopul dezvoltării armonioase a tuturor statelor, motivaţia şi fac-
torul dinamic ce stă la baza acţiunii progresului. „Pacea – scria N. Titulescu în celebrul
său discurs rostit în Reichstag în 1929, Dinamica Păcii – este un fenomen de mişcare.
Ea este ceva viu care se înfăptuieşte treptat. Pacea nu este nici odihnă, nici delăsare.
Pacea este numai un scop, o direcţie.”
111
 Iubitor de pace, în asemenea măsură încât ajunsese să afirme că inclusiv drepturile
fireşti ale ţării sale trebuie validate prin bună înţelegere, şi nu prin mijlocirea spadei, el
s-a dovedit un critic acerb şi un adversar neînduplecat al oricărei politici aventuriste,
care-şi propunea să răpească ceea ce aparţinea altora. Titulescu a definit fără nici un
echivoc duşmanii României şi ai săi. Aceştia nu erau ţări sau popoare anume, ci ire-
dentismul şi revizionismul, încălcarea suzeranităților consfinţite prin tratatele de pace,
nesocotirea aspiraţiei spre înţelegere şi colaborare. S-a străduit, cu aceeaşi lipsă de echi-
voc, să găsească şi să pună în practică soluţiile capabile să contracareze uneltirile adep-
ţilor agresiunii. Înţelegând, ca puţini alţii în epocă, că cimentarea relaţiilor de prietenie
şi bună vecinătate reprezintă cea mai solidă garanţie a păcii, a încurajat eforturile de
constituire, menţinere şi consolidare a Micii înţelegeri şi înţelegerii Balcanice.

Remarcabilul poet al contemporaneităţii Grigore Vieru

s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta din fostul judeţ
Hotin, în familia lui Pavel şi Eudochia Vieru Didic. În 1958, Vieru
a absolvit Institutul Pedagogic ,,Ion Creangă” din Chişinău, Facul-
tatea de Filologie şi Istorie.
A debutat în 1957 cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma.
Grigore În 1958 i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, Muzicuţe, şi
Vieru s-a angajat ca redactor la revista pentru copii Scânteia Leninistă. A fost
redactor la prestigioase reviste şi edituri: revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitori-
lor din Republica Moldova, redactor la editura Cartea Moldovenească (1960 şi 1963),
unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: Făt-Frumos şi Curcubeul
şi Bună ziua, fulgilor!. În 1964 publică în revista Nistru poemul Legământ, dedicat
poetului Mihai Eminescu. În 1965 îi apare volumul Versuri pentru cititorii de toate
vârstele, pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul
literaturii pentru copii şi tineret (1967). În 1967, Revista Nistru publică poemul Băr-
baţii Moldovei, cu o dedicaţie pentru ,,naţionalistul” Nicolae Testimiţeanu. Întregul
tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.
În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de
versuri lirice Numele tău”, cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica
literară drept cea mai originală apariţie poetică. În 1969, publică Duminica cuvintelor
la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari,
care a devenit ,,obligatorie” în orice grădiniţă de copii.
În 1970, editura Lumina publică Abecedarul, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore
Vieru şi pictorul Igor Vieru. Tot în 1970 apare volumul selectiv de versuri pentru copii
Trei iezi. La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras
din librării pentru poemul Curcubeul, în care s-a găsit ascuns tricolorul românesc.
Până în 1990 vizitează România în câteva rânduri: în 1973, participă la întâlnirea
cu redactorii revistei Secolul XX, în 1974 vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu
Cârneci, în 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreu-
nă cu soţia, mai multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi.
În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii Maria Mirabela, al regizorului Ion
Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acor-
dă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii:
Diploma de Onoare Andersen. În acelaşi an apare cartea de versuri Rădăcina de foc,
la Editura Universul din Bucureşti (director Romul Munteanu).
În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai po-
pulari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un
turneu în Moldova de peste Prut. În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare
al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele
Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace.
112
În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1995 poetul
este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radio-
difuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii. În 2000 este decorat cu Medalia
guvernamentală a României ,,Eminescu – 150 de ani de la naştere”.
Promotor al ideei naţionale, patriotismul fiind una dintre temele centrale ale ope-
rei sale. A colaborat cu Ion şi Doina Aldea-Teodorovici şi alţi artişti remarcabili ai
Moldovei şi României.
La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de
Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată.
După datele oferite de http://www.grigorevieru.md/biografie

ISTORIA UNIVERSALĂ
– Al 32-lea Preşedinte al SUA (1933-1945), Roosevelt a con­
dus SUA în anii grei de după criza economică mondială şi cel de-al
Doilea Război Mondial (1939-1945).
– A lansat programul „New Deal” – „noul curs”, promovat
1933-1936 care a revigorat economia americană, plasând-o pe pri-
mul loc în lume.
– S-a implicat activ prin acţiuni diplomatice, acordfare de aju-
Franklin tor aliaţilor în al Doilea Război Mondial, fiind adeptul or­ganizării
Delano noi ai lumii pe principii democratice, prin interme­diul ONU.
Roosevelt
Franklin Delano Roosevelt. Al 32-lea Preşedinte al SUA (1933-1945),
a fost ini­tial adeptul neutralităţii, dar evenimentele din anii ’30 şi ascensiunea URSS, îl
convinge să redefinească politica externă conform liniilor trasate de Wilson.
A lansat programul „New-Deal” – „noul curs” prin care a recurs la suspendarea
convertibilităţii dolarului în aur; controlul preţurilor, al creditului, al puterii de cumpă­
rare, remonetizarea parţială a capitalului. La iniţiativa lui, statul a subvenţionat indus-
tria şi finanţat lucrări publice prin împrumuturi de stat de la bănci, redresând şi şoma-
jul. Aceste acţiuni au mărit puterea de cumpărare a populaţiei, au revigorat activitatea
banca­ră, şi au ajutat numeroase întreprinderi să-şi reia activitatea.
A participat în timpul celui de al Doilea Război Mondial la conferinţele de la Te­
heran, Yalta – sperase că alianţa şi cooperarea dintre cele trei mari puteri – Anglia,
SUA şi URSS – vor supravieţui războiului şi vor organiza lumea pe baze noi, paşnice şi
democratice, prin intermediul ONU, în care vor juca rolul decisiv. Sovieticii urmau să
domine Europa de Est şi să participe la controlul asupra Germaniei, Anglia să domine
în Mediterană, iar Franţa în Europa occidentală.
– Secretar general al CC al Partidului Comunist (PC (al bolşe-
vicilor) din Uniunea Sovietică (1924-1952) al PCUS (1952-1953),
a instaurat un regim totalitar dictatorial în URSS, promovând o
politică de expansiune a comunismului, a fost unul dintre iniţia-
torii războiului rece.
– A întreprins acţiuni şi politici represive, deportări, epurări
masive, crearea sistemei GULAG, deschiaburire, foamete în 1932-
1933, colectivizare forţată; ocuparea conform prevederilor proto-
colului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august
Iosif Stalin 1939) a Basarabiei, Statelor Baltice etc.
– A înlocuit NEP-ul cu planurile cincinale care aveau drept scop
devansarea economică a statelor occidentale, primul demarând în 1929.

113
 Iosif Stalin (Iosif Djugaşvili) (1879-1953). Conducător revoluţi-
onar rus, aflat la putere din 1924 pînă la sfârşitul vieţii. Între 1917 şi 1922 a îndeplinit
funcţia de comisar pentru naţionalităţi. După 1922 secretar general al Partidului co-
munist. Dictator, care s-a remarcat prin eliminarea rivalilor, anularea în 1929 a NEP-
ului şi lansarea planurilor de industrializare (planurile cincinale, introduse în 1928) şi
colectivizare a ţării. Regimul său de ideologie marxist-leninistă este adeseori numit sta-
linism.Pe timpul conducerii lui în URSS au fost organizate foametea, marea teroare
(manifestată prin arestări în masă, deschiaburiri şi deportări, exterminare fizică a riva-
lilor politici etc). Prin semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop cu Germania Nazistă a
împărțit Europa Centrală în două sfere de influență, drept urmare în 1940 România a
pierdut Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa. Unul dintre actorii principali în cel de-al
Doilea Război Mondial, fiind învingător în războiul numit Marele Război pentru Apă-
rarea Patriei. A decedat în 1953. Primul secretar al PartiduluiComunist din URSS, Ni-
kita Hrușciov, a denunțat folosirea represiunii în masă și cultul personalității.

– Remarcabil politician britanic care a ocupat importante

funcţii în stat, în anii Primului Război Mondial şi după termi-
narea acestuia.
– La 22 iunie 1940 Churchill respinge propunerea Germani-
ei de a încheia pace, s-a preocupat de mobilizarea marelui im-
periu britanic.
– La 12 iunie 1941 a fost încheiat acordul sovieto-brita-
nic de luptă împotriva fascis­mului, fiind primul acord oficial
Winston al coaliţiei antifasciste. La 14 august 1941, Marea Britanie şi
SUA publică pactul numit Carta Atlanticului, la care aderă,
Churchill la 1 ianuarie 1942, şi URSS.

Winston Churchill (1874-1965). Sir Leonard Spencer Churchill s-a năs-

cut la 30 noiembrie 1874 în palatul părinților săi, fiind primul fiu al lordului Randolf
Churchill. A urmat colegiul Harrow, apoi Academia Regala Militara de cavalerie de la
Sandhurst, pe care a terminat-o al 8-lea din 150. În 1897-1898 a participat la înăbușirea
revoluției triburilor indiene, apoi a participat la cucerirea Sudanului. Între 1899-1902
a fost corespondentul ziarului „Morning Post”. În 1901 îşi începe cariera politică, fiind
ales deputat din partea partidului conservator. În 1904 intră în partidul liberal, unde
este ales deputat pentru districtul Dunder.
În 1911 este numit prim-lord al amiralității. În 1915, după eșecul operațiunii „Dar-
danelele”, Winston demisionează şi se înrolează în forțele de infanterie engleze din
Franța, cu gradul de locotenent-colonel. În 1917 este numit ministru al armamentului,
apoi este ministru al aviației între 1918 și 1921 .
După puternice mișcări de stradă, în anul 1920, guvernul de coaliție cade, iar Chur-
chill, rămas fără funcție, scrie „Istoria Primului Război Mondial”. În anul 1924 se reîn-
toarce în politică, ca membru al partidului conservator, şi devine ministru de finanțe
până în 1929. Între 1929 și 1939 se retrage din politică, pentru ca odată cu atacarea
Poloniei de către Germania fascistă sa fie numit din nou prim -lord al amiralității.
La 10 mai 1940, după eșecul forțelor anglo-franceze de a apăra Norvegia şi începu-
tul invadării Franței de către naziști, ministrul englez Chamberlain demisionează, locul
lui fiind luat de Winston Churchill, care formează un nou guvern. Churchill va încerca
o alianţă cu Franța, care eșuează din cauza că francezii erau pe punctul de a capitula.
La 22 iunie 1940, Churchill respinge propunerea Germaniei de a încheia pace şi
ordonă dezarmarea tuturor navelor franceze aflate în porturile engleze, temându-se

114
de un atac neașteptat. Noul ministru s-a preocupat de mobilizarea marelui imperiu
britanic, fiind singura modalitate de a depăşi Germania la producţia industrială. Astfel,
a fost introdus serviciul militar obligatoriu şi a fost dezvoltată industria militară. Chur-
chill a respins orice propunere a Germaniei, iar Anglia s-a apărat eroic în lupta aeriană,
pierzând 730 de avioane, în timp ce germanii au pierdut peste 2300.
La 12 iunie 1941, s-a încheiat acordul sovieto-britanic de luptă împotriva fascismului.
Prin acord cele 2 ţări se angajau sa nu încheie pace separată cu Germania şi se obligau sa-şi
acorde ajutor reciproc. Acesta a fost primul acord oficial al coaliției antifasciste. Ruşii au
cerut să li se recunoască granițele din 1941, cerere refuzată de primul-ministru.
La 1 octombrie, la Moscova se semnează un acord de prietenie şi se stabilește rit-
micitatea ajutoarelor engleze şi americane pentru Rusia, primele ajutoare sosind la 12
octombrie, la Arhanghelsk. Ajutorul britanic a fost acordat destul de repede, în timp ce
americanii au fost ceva mai rezervaţi. Ajutorul american a putut veni abia după extin-
derea legii „Lend and Leese”, lege cerută printr-o scrisoare de Churchill lui Roosevelt,
trezoreria Angliei fiind goală.
La 14 august 1941, Marea Britanie şi SUA au publicat Carta Atlanticului, pact la care
a aderat şi Rusia la 1 ianuarie 1942, în schimbul promisiunii deschiderii unui al doilea
front în vest.
Acest tratat se referea doar la popoarele din Europa, el fiind brutal încălcat în alte
continente. Churchill a declarat ulterior ca el nu a fost numit prim-ministru ca sa în-
groape Imperiul Britanic.
După terminarea războiului, Churchill pierde alegerile din iunie-iulie 1945. În anii
următori de opoziție, Churchill scrie lucrările „The Secound World War” şi „A History
of English Speaking People”. În 1953 primește Premiul Oscar pentru literatură.
În 1951 devine pentru a doua oara prim-ministru. În anii 1953-1954, Churchill a
încercat să reînnoiască relațiile diplomatice dintre Anglia şi Rusia (deteriorate după
război) prin contacte şi conferințe diplomatice. La 5 aprilie 1955 a demisionat, la vârsta
de peste 80 de ani, recunoscând diminuarea capacităţilor sale. S-a stins din viaţă la 24
ianuarie 1965, cu el dispărând o mare personalitate a secolului XX.

– Şef al guvernului francez din exil la Londra în 1940-1945,

de unde, prin radiou, chema poporul francez la rezistență, pre-
şedinte al Franţei în două mandate.
– Charles de Gaulle a recunoscut dreptul algerienilor la inde-
pendenţă, a contribuit la ieşirea Franţei din organizaţia militară
a blocului NATO în februarie 1966, pledând pentru revizuirea
atitudinii faţă de URSS şi alte state socialiste.
Generalul – S-a opus extinderii şi admiterii Marii Britanii, Irlandei, Dane-
Charles de marcei şi Norvegiei în Comunitatea Economică Europeană.
Gaulle
Generalul Charles de Gaulle în 1940 a devenit șef al guvernului fran-
cez din exil la Londra, de unde, la 18 iunie 1940, se adresează poporului francez
prin Radio Londra, de la microfonul BBC, chemându-l la rezistență. Terminarea
conflictului mondial găseşte Franţa condusă de un guvern provizoriu prezidat de
generalul Ch. de Gaulle, care în 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamen-
tul francez. Şi-a desfăşurat activitatea pe baza programului adoptat de Consiliul
Naţional al Rezistenţei. Programul prevedea printre altele: judecarea şi pedepsirea
trădătorilor şi colaboraţioniştilor, restabilirea legalităţii republicane, naţionalizarea
băncilor, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă etc. În politica externă Franţa s-a dorit

115
a fi la acea dată „veriga de legătură între cele două lumi” şi milita pentru legături de
alianţă cu URSS, cu Marea Britanie şi SUA.
În 1958 a fost ales președinte al Franței, post pe care l-a păstrat și după alegerile din
1965. Noul proiect constituţional, inspirat de ideile generalului de Gaulle, este aprobat
la referendumul din 28 septembrie 1958, intrând în vigoare la 4 octombrie 1958, fiind
primul act juridic al Republicii a V-a. Constituţia a limitat drepturile parlamentului, dar
a extins şi drepturile puterii executive, în special cele ale preşedintelui. Pe lângă reforma
financiară din anul 1958, Franța beneficia de efectul pozitiv al creșterii economice din
statele occidentale din perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial, precum
și de perioada de creștere inițiată în cursul celei de-a IV-a Republici. Structurile econo-
mice au fost modernizate, iar nivelul de viață s-a ridicat. De Gaulle va concentra în mâi-
nile sale atât politica internă, cât şi politica externă. În domeniul extern, el a recunoscut
dreptul algerienilor la independenţă, Alegria declarându-se stat independent în martie.
Charles de Gaulle, în cel de-al doilea mandat, a pus problema ieşirii Franţei din
organizaţia militară a blocului NATO, luând această decizie în februarie 1966, pledând
pentru revizuirea atitudinii faţă de URSS şi alte state socialiste. În privinţa Comunităţii
Economice Europene, de Gaulle s-a opus extinderii şi admiterii Marii Britanii, Irlandei,
Danemarcei şi Norvegiei. În aprilie 1969, de Gaulle şi-a dat demisia şi a fost înlocuit cu
George Pompidou.

– Prim-ministru al Regatului Unit din 1979 până în 1990,

mandatul ei de premier a fost cel mai lung mandat al secolului al
XX-lea, a dus o politică economică-socială dură, căpătând porecla
“Doamna de fier.”
– Baroneasa Thatcher este singura femeie aleasă prim-minis-
tru sau lider al unui partid politic major în Regatul Unit al Marii
Britanii.
Margaret – A dus o politică externă activă: a jucat un rol important în re-
Thatcher glementarea problemei rodesiene, care va duce la întemeierea unui nou
stat independent, în aprilie 1980, Zimbabwe. A răspuns prin forţă ocu-
pării insulelor Malvine (Folkland) de către armata argentiniană pe 2 aprilie 1982.

Margaret Thatcher (prim-ministru britanic din 1979 până în 1991)

Conservatorii victorioşi în alegerile din 1979 vor impune în plan intern prin şeful
partidului şi prim-ministrul în exerciţiu, Margaret Thatcher (1979-1990), un program
neoliberal, acţiunea guvernului reducându-se doar la controlul monedei. A avut cel
mai lung mandat al unui prim-ministru britanic al secolului XX, este singura femeie
aleasă să fie prim-ministru sau lider al unui partid politic major în Regatul Unit al Ma-
rii Britanii. Este una dintre cele mai importante personalități politice britanice.
Această schimbare de orientare a politicii economice s-a manifestat mai ales printr-
o tentativă de restructurare industrială (privatizări, închiderea de întreprinderi neren-
tabile etc.) şi printr-o atitudine fermă faţă de sindicate.
A urmat o politică care vizează reducerea impozitelor directe pe venit şi creşterea
impozitelor indirecte, inclusiv taxa pe valoarea adăugată. În scopul de a reduce tempoul
creşterii inflaţiei, a crescut rata de scont. În lupta cu deficitul bugetar a folosit măsuri
nepopulare: reducerea subvenţiilor întreprinderilor de stat, asistenţă redusă regiunile
depresive, reducerea cheltuielilor sociale (educaţie şi locuinţe). Pentru a controla chel-
tuielile din sfera educaţiei, a fost întemeiată Agenţia consolidată şcoalară. Neolibera-
lismul thatcherist a reprezentat câteva succese: scăderea inflaţiei, a şomajului, însă per
ansamblu a sporit disparităţile sociale şi regionale.

116
 Pe plan extern „Doamna de fier” a obţinut câteva succese incontestabile. Prin ea
Marea Britanie a jucat un rol important în reglementarea problemei rodesiene, care va
duce la întemeierea unui nou stat independent, în aprilie 1980, Zimbabwe. Nu a ezitat
să răspundă prin forţă ocupării insulelor Malvine (Folkland) de către armata argentini-
ană pe 2 aprilie 1982. Victoria militară a Regatului Unit, după două luni şi jumătate de
război ultramodern şi anacronic totodată, a sporit popularitatea premierului M. That-
cher şi succesul în alegerile din 1983.
În iunie 1989, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul european, conservatorii şi
dna Thatcher au suferit un eşec care a antrenat dispute în sânul partidului de guvernă-
mânt Aceste dispute vor culmina cu demisia doamnei M. Thatcher şi formarea unui
nou cabinet condus de John Major. Acesta a continuat în linii mari politica guvernului
Thatcher în plan economic (continuarea privatizărilor) şi extern (alinierea la politica
SUA în războiul din Golf).

– Secretar general al PCUS din 1985, a iniţiat un vast program

de transformări economice, politice şi sociale cu denumirea de pe-
restroika, democratizarea şi libertăţile au fost promovate sub denu-
mirea de glasnosti.
– Primul şi ultimul Preşedinte al URSS (1990-1991), după dez-
integrarea URSS pierzându-şi toate funcţiile deţinute.
– Încercările sale de reformă au dus la încheierea războiului
Mihail rece, la încetarea monopolului politic al Partidului Comunist al
Sergheevici Uniunii Sovietice şi la prăbuşirea Uniunii Sovietice.
Gorbaciov

Mihail Gorbaciov a fost prim-secretar al PCUS în anii 1985-1990, preşe-

dinte al URSS în 1990-1991. Reformele sale au dus la încheierea războiului rece, la
încetarea monopolului politic al PCUS şi la prăbușirea URSS. A primit Premiul Nobel
pentru Pace în 1990.
M. Gorbaciov s-a născut într-o familie țărănească în satul Privolnoe de lângă Sta-
vropol, ca fiu al lui Serghei şi Maria. A avut o copilărie grea în timpurile în care în
fruntea ţării s-a aflat Stalin. Pentru munca depusă, a fost recompensat cu Ordinul Stea-
gul Roşu pentru Munca la vârsta de numai 16 ani. Apoi şi-a început cariera politică.
A fost delegat la Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist din octombrie 1961.
Gorbaciov a fost promovat în funcția de sef al departamentului agricol din Ucraina,
Stavropol, în 1963.
La 11 martie 1985, la Moscova se instalează o nouă conducere sub egida lui. Poli-
tica promovată de Mihail Gorbaciov s-a numit restructurare (perestroika). În viziunea
lui Gorbaciov, sistemul sovietic deviase de la „teoria leninistă” şi avea nevoie de o re-
structurare pe baza reformelor ce trebuiau realizate în domeniile politic, economic şi
social. Obiectivul restructurării era demolarea consecinţelor epocii „stagnării”. O com-
ponentă importantă a politicii de restructurare a fost transparenţa sau libertatea presei
şi lichidarea cenzurii (glasnost-ul), care au permis elucidarea problemelor blocate sau
nerezolvate.
În 1985, Gorbaciov a declarat că sistemul economic sovietic era osificat şi că
reorganizarea lui era imediat necesară. La început, reformele lui au fost cunoscute
ca „uskorenie” (accelerare), dar mai apoi termenul „perestroika” a devenit mult
mai popular. Reformele radicale ale perestroikăi au fost enunțate la Congresul al
XXVII-lea al PCUS din februarie-martie 1986. M. Gorbaciov a prezentat principa-
lele teze ale poziţiei sale, atacând „epoca Brejnev”, condamnând războiul din Afga-

117
nistan, propunând restructurarea sistemului pe calea reformelor, ce trebuiau reali-
zate de sus în jos. Cadrul instituţional s-a dovedit însă incapabil să reziste frustră-
rilor acumulate ale diferitelor grupuri, mai ales datorită costurilor reformei însăşi.
Deosebit de virulente au fost problemele naţionale – problema enclavei armene din
Karabahul de munte din Azerbaidjan, cea a tătarilor din Crimeea, relaţiile dintre
populaţia majoritară a republicilor unionale şi minorităţi, eşecurile politicii de ru-
sificare. Statele Baltice au fost primele care şi-au revendicat independenţa.1988 a
fost anul în care Gorbaciov avea să introducă „glasnosti-ul”, prin care erau acordate
noi libertăţi cetățenilor sovietici, printre care o mai mare libertate a cuvântului.
Acest fapt a fost o schimbare radicală, de timp ce cenzura guvernamentală fusese
până atunci o caracteristică principală a sistemului sovietic. Controlul asupra pre-
sei a scăzut, iar mii de prizonieri politici şi dizidenți au fost eliberați.
La 15 martie 1990, în persoana lui Mihail Gorbaciov a fost ales primul Președinte
executiv al URSS, cu 59% din voturile deputaților, e adevărat, fiind candidat unic.
Gorbaciov este foarte bine apreciat în Occident pentru acțiunile sale care au dus
la încheierea Războiului Rece. Totuși, în Rusia, reputația sa se află la cote scăzute,
datorită părerilor majorităţii populației, conform căreia este principalul vinovat de
disoluția URSS, criza economică care a urmat şi pierderea statutului de superpute-
re. În 1989-1991 Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de o criză profundă.
Pe plan extern s-au înregistrat rezultate importante. La 2 iulie 1985, în postul de
ministru de externe a fost numit Eduard Şevarnadze. Împreună cu M. Gorbaciov au
reuşit să revoluţioneze practic politica externă sovietică, beneficiind de un imens
capital de simpatie în întreaga lume. Gorbaciov a iniţiat o nouă gândire politică,
bazată pe câteva componente: politica externă nu mai trebuia gândită şi condu-
să prin prisma factorului ideologic; confruntarea dintre cele două puteri, URSS şi
SUA, era neproductivă, iar puterea militară nu garanta automat securitatea; statul
sovietic trebuia să-şi revizuiască obiectivele în domeniul politicii externe. Între 19
şi 21 noiembrie 1985 avea loc prima întâlnire a lui Gorbaciov cu Ronald Reagan,
preşedintele SUA.
În perioada 7-10 decembrie 1987, se desfăşoară prima vizită a lui Gorbaciov în
Statele Unite, ce s-a transformat într-un imens succes personal al liderului refor-
mist. Asumându-şi cele convenite în discuţiile cu Reagan, Gorbaciov va semna la
14 aprilie 1989 documentele ce puneau capăt războiului din Afganistan, iar la 15
februarie 1989, ultimele trupe sovietice părăsesc această ţară. Gorbaciov a contri-
buit la normalizarea relaţiilor cu China, după vizita efectuată la Beijing între 15 şi
19 mai 1989. La 6 iulie 1989, Gorbaciov într-un discurs ţinut la Consiliul Europei
de la Strasbourg, afirmă că Uniunea Sovietică nu se va opune reformelor din Eu-
ropa de Est Semnalul dat la Strasbourg a fost receptat şi în statele estice, nu numai
în mediile apusene.
În toamna anului ’89, întreg «lagărul socialist» a fost afectat de un val de schim-
bări. La 9 noiembrie 1989, este dărâmat Zidul Berlinului, moment perceput ca un
preludiu al înlăturării comunismului în Europa.

VI. Elaborarea unui ESEU la istorie

Eseul reprezintă o modalitate de cercetare personală a unei situaţii, probleme isto-
rice, în care elevul stabileşte raporturile de cauzalitate, de înţelegere a esenţei problemei,
de utilizare a argumentelor şi a explicaţiilor originale.
Elaborarea unui eseu se subîmparte în următoarele etape:

118
 1) determinarea temei, problemei;
2) formularea corectă şi clară a temei, problemei;
3) concretizarea evenimentelor şi a istoriografiei;
4) elaborarea planului eseului;
5) redactarea, scrierea eseului;
6) formularea concluziilor.
Eseul trebuie să fie ordonat logic în părţi concrete: introducere (importanţa, ac-
tualitatea problemei), conţinutul propriul-zis, (tratarea problemelor în formă origi-
nală, expunerea argumentelor, ideilor unor istorici, a opiniei proprii), concluzii (se
propun căi de soluţionare a problemei, variante de soluţionare).
Pentru un eseu bine structurat, propunem următorul algoritm:
I. Introducere
– importanţa, actualitatea temei;
– inaintarea tezelor principale (ce urmează a fi elucidate în eseu);
– istoriografia problemei (se menţionează câţiva autori şi lucrări care abordează
problema, idei care sunt importante cu privire la tema studiată − istoriografia poate
fi utilizată atât în introducerea eseului, cât şi pe parcursul elucidării subiectului în
cuprins, pentru a da un caracter ştiinţific şi argumentat demersului).
II. Cuprins
– desfăşurarea şi argumentarea tezelor, problemelor enunţate în introducere în
consecutivitate logică şi cronologică. Se vor utiliza date cronologice, nume de perso-
nalităţi, se vor expune diverse opinii cu privire la problema abordată, atitudinea
personală, legăturile de cauză-efect, comparaţii (în funcţie de subiect).
III. Încheiere
– sumarul principalelor teze;
– concluziile ce rezultă din expunerea eseului;
– expunerea unor atitudini, opinii, inclusiv personale, cu privire la subiect, astfel
încât problema să nu fie încheiată, dar să lase loc pentru eventuale studii.
În continuare propunem sinteze pentru elaborarea eseurilor.
Epoca antică
Importanță și locul lumii antice în istoria universală
Fiecare popor şi-a adus contribuţia la dezvoltarea şi evoluţia civilizaţiei universale.
Odată cu inventarea scrisului şi apariţia primelor formaţiuni statale, umanitatea a păşit
decisiv pe calea progresului.
Studierea civilizaţiilor antice şi a contribuţiei acestora la dezvoltarea istori-
ei universale este deseori învăluită în mister, din cauza lipsei sau a insuficienţei
de izvoare istorice, a slabei răspândiri a scrisului şi a mijloacelor de comunicare.
Izvoarele principale utilizate în studierea civilizaţiilor antice sunt cele scrise, ca
tăbliţele de lut, de piatră şi alte materiale care păstrează inscripţionate coduri de
legi sau informaţii cu caracter religios etc.; lucrările autorilor antici, ca Herodot,
Tacitus. Importante izvoare sunt cele arheologice, descoperite în urma săpăturilor
şi cercetărilor pe teren ale arheologilor, ca Artur Evans, Henri Shliman etc. Studie-
rea totalităţii izvoarelor scrise şi nescrise, a cunoştinţelor despre limbile şi culturile
diferitelor popoare păstrate până în prezent permite reconstituirea procesului de
evoluţie a acestor civilizaţii, precum şi determinarea aportului lor la dezvoltarea
umanităţii în ansamblu.
Civilizaţiile antice constituie fundamentul civilizaţiei contemporane: în antichitate
apare scrisul, care a revoluţionat gândirea şi creaţia literară, apar primele state, repre-

119
zentări religioase, elemente ale gândirii filozofice şi ştiinţifice, care s-au dezvoltat în
ştiinţe complexe.
În spaţiul universal s-au dezvoltat, în Antichitate, mai multe civilizaţii: egipteană,
mesopotamiană, indiană, chineză, romană, greacă, geto-dacă etc. În funcţie de terito-
riile ocupate, condiţiile de trai, modul de gândire, acestea pot fi împărţite convenţional
în două lumi: greco-romană şi orientală. Din lumea greco-romană fac parte civilizaţiile
greacă, romană, geto-dacă, iar din lumea orientală – egipteană, mesopotamiană, indi-
ană, chineză etc.
Civilizaţia egipteană, de la unificarea într-un singur stat în mileniul III î. Hr. şi până
în sec. al V-lea d. Hr., a constituit de-a lungul râului Nil cea mai veche şi cea mai durabi-
lă civilizaţie, care a construit piramidele (piramida lui Keops reprezintă una dintre cele
7 minuni ale lumii), precum şi Farul din Alexandria. Egiptenii au folosit o scriere hie-
roglifică originală, au inventat papirusul – primul material de scris, au elaborat sisteme
de irigaţii, calendarul, ceasul cu nisip, şi-au adus contribuţia la dezvoltarea astronomiei,
geometriei etc.
Un aport deosebit la dezvoltarea umanităţii l-a avut şi civilizaţia mesopotamiană,
localizată în Asia Mijlocie, între râurile Tigru şi Eufrat, până la Golful Persic. Meso-
potamienii au rămas în istorie prin elaborarea primului cod de legi în istoria omenirii
– Codul lui Hammurabi. Au construit primele biblioteci şi arhive. Babilonul a devenit
cel mai mare centru comercial şi cultural al antichităţii – „oraşul celor 100 de poeţi”.
Mesopotamienii sunt autorii a două minuni ale lumii – Grădinile suspendate ale Semi-
ramidei şi Porţile Zeiţei Ishtar.
Civilizaţia indiană este localizată în sud-estul Asiei, în peninsula Industan, între
râurile Ind şi Gange. Indienii au construit prima civilizaţie urbană din Asia. Au pus ba-
zele monoteismului, au inventat cifrele. Ei sunt autorii primelor poeme – Mahabharata
şi Ramayana, ai unui original cod de legi – Codul lui Manu.
Civilizaţia chineză s-a dezvoltat în zona Asiei – Extremul Orient, Asia de Est, între
râurile Huanghe şi Yangtze. Pe teritoriul locuit de această civilizaţie trecea „Drumul
Mătăsii” – rute comerciale care uneau cele mai mari centre economice ale antichităţii.
În partea de nord-vest a Imperiului Chinez a fost construit un zid, numit în prezent
Marele Zid Chinezesc, în scopul apărării ţării de invadatori. Chinezii au fost inventato-
rii prafului de puşcă, busolei, porţelanului, hârtiei. Civilizaţia chineză este unica ce şi-a
păstrat intact scrisul. A pus bazele religiei confucianiste.
Civilizaţia greacă a început să se dezvolte pe insula Creta, sub forma originală a civili-
zaţiei minoice, apoi şi-a continuat dezvoltarea pe continent, unde a avut loc sinteza dintre
ionieni, pelasgi şi dorieni, dând naştere poporului grec. Un izvor important pentru studi-
erea acestei civilizaţii sunt poemele homerice Iliada şi Odiseea, operele lui Herodot, Tu-
cidide etc., precum şi numeroasele realizări ale arhitecturii şi sculpturii care s-au păstrat
în oraşele greceşti, dar şi cele descoperite în urma săpăturilor arheologice. Aceste izvoare
ne demonstrează că civilizaţia greacă, prin creaţia culturală, activitatea politică şi social-
economică, a influenţat şi civilizaţia romană, punând bazele civilizaţiei moderne. Înseşi
regimurile democratice îşi au originea în Grecia antică, în reformele lui Clistene, Solon,
Pericle. Numeroşii filozofi şi oameni de ştiinţă, ca Democrit, Socrate, Platon, Aristotel,
Pitagora, au deschis noi orizonturi ştiinţifice, au pus bazele unor ştiinţe moderne etc.
Deseori, istoricii menţionează că civilizaţia romană este continuarea civilizaţiei
greceşti. Într-adevăr, romanii au preluat o serie de realizări ale grecilor şi le-au dez-
voltat creativ, constituind o civilizaţie originală. Romanii stau la originea majorităţii
popoarelor europene, ca urmare a proceselor de romanizare. Ei sunt autorii alfabetu-
lui latin, ce stă la baza alfabetelor europene. Regimurile politice ale Romei – monar-
hia, republica – au dezvoltat dreptul roman, din care a evoluat dreptul contemporan.

120
Imperiul Roman a creat o reţea complexă de drumuri care lega provinciile, uşurând
astfel comunicarea dintre cele mai îndepărtate părţi ale imperiului. Romanii au cre-
at ilustre opere de artă, ca Coloseumul, Columna lui Traian, arcurile de triumf cu
care a fost împresurată întreaga Italie etc. Filozofii şi oratorii romani au scris opere
originale, printre cei mai remarcabili filozofi numărându-se Cicero, Seneca, Marcus
Aurelius. De asemenea, numeroşi învăţaţi, poeţi, scriitori au elaborat lucrări funda-
mentale în diverse domenii. Amintim aici despre pribegia poetului Ovidiu la gurile
Dunării şi operele acestuia Amores, Arta de a iubi, Remediile dragostei.
După cum am menţionat, în Antichitate au apărut şi s-au pus bazele civilizaţi-
ilor universale, inclusiv în spaţiul carpato-danubiano-pontic. În limita cronologică
a mileniilor V-III î.Hr. a existat civilizaţia Cucuteni-Tripolie, localizată în regiunea
dintre Ucraina de Vest, Ucraina Centrală, zona Bucovinei, nordul Moldovei. Impor-
tanţa acestei civilizaţii este reprezentată de următorii factori: este o primă civilizaţie
europeană din acest spaţiu, locuitorii ei trăiau în case cu două niveluri, se ocupau cu
agricultura, fiind o civilizaţie sedentară; au creat cultul ceramicii colorate, pictând
chipuri antropomorfe şi zoomorfe.
O altă civilizaţie a antichităţii este civilizaţia geto-dacă (sec. III î. Hr. – II d.
Hr.), care a cunoscut organizarea statală, o religie specifică, reprezentând modul de
gândire şi cultura lor spirituală. De asemenea, geto-dacii au avut un şir de realizări
remarcabile în ceea ce priveşte cultura materială, rezultate în urma activităţilor
economice şi cotidiene – descoperirile arheologice au scos la iveală numeroase
obiecte din bronz, fier, piatră, ceramică, care demonstrează un înalt nivel de civi-
lizaţie în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Faptele de arme ale geto-dacilor sunt
prezentate într-o serie de izvoare antice scrise. Părintele istoriei îi numeşte pe geţi
“cei mai viteji dintre traci”.
Concluzionând, ţinem să menţionăm că civilizaţiile Orientului Antic erau ampla-
sate pe malurile râurilor, ceea ce a generat dezvoltarea agriculturii bazate pe sistemul
de irigaţii. De asemenea, râurile au permis apariţia şi dezvoltarea unor ocupaţii auxi-
liare – pescuitul, în bazinele râurilor, creşterea animalelor, pe păşuni mănoase. Odată
cu dezvoltarea agriculturii au progresat şi uneltele de muncă (de exemplu: plugul
de lemn, plugul de lemn cu brăzdar de bronz, apoi de fier); s-au dezvoltat atelierele
meşteşugăreşti, transportul maritim în lumea greco-romană, au loc colonizările ba-
zinului Mării Mediterane şi al Mării Negre, apar arterele de transport, cea mai lungă
şi mai importantă fiind „Drumul Mătăsii” etc.
Civilizaţiile greco-romană şi geto-dacă au pus bazele organizării social-economice
şi politice în spaţiul european, ale unor moduri de viaţă şi culturi originale ce au dat
naştere unor noi popoare: din sinteza populaţiilor balcanice şi a triburilor ce au migrat
în acest spaţiu a apărut poporul grec, iar în spaţiul cuprins de Imperiul Roman, din sin-
teza popoarelor cucerite, a culturii romane superioare şi a triburilor care au migrat în
aceste teritorii spre sfârşitul Antichităţii, au apărut popoarele italian, spaniol, francez,
portughez, român.
Astfel, fiecare civilizaţie antică a contribuit la dezvoltarea civilizaţiei contempora-
ne în ansamblu, dar şi a unui anumit spaţiu istoric. În Antichitate au apărut scrierea,
alfabetul, teatrul, cifrele, astronomia, dreptul, geometria, confucianismul, budismul,
construcţii de mare valoare culturală: Marele Zid Chinezesc, Grădinile suspendate
ale Semiramidei, Porţile Zeiţei Ishtar, piramidele, papirusul, calendarul, busola, cea-
sul de nisip, forma de conducere republicană, regimul democratic, jocurile olimpice,
elemente ale dreptului, primele coduri de legi: Codul lui Hammurabi şi Codul lui
Manu. Din această perioadă datează şi primele capodopere ale literaturii universale.
Lumea antică reprezintă, în ansamblu, fundamentul civilizaţiilor ce au urmat:
medievale, în special a renaşterii, moderne şi contemporane.
121
 Bibliografie recomandată:
1. Dolghi Adrian, Felea Alina. Istorie. Epoca antică. Material complementar la is-
toria universală şi istoria românilor pentru clasa a X-a. Chişinău, 2011.
2. Daniel C. Civilizaţia Egiptului Antic. Bucureşti, 1976.
3. Daniel C. Civilizaţia asyro-babiloniană. Bucureşti, 1981.
4. Gernet Jacques. Lumea chineza. Vol. I. Bucureşti: Editura Meridiane, 1985.
5. Granet M. Civilizaţia chineză. Trad. din limba franceză de Adriana şi Mihai
Mitu. Bucureşti: Nemira, 2000.
6. Husar Adrian. Istoria antică universală. Vol.1 Orientul antic. Târgu-Mureş:
Editura Universităţii Petru Maior, 2001.
Contribuţia civilizaţiei antice în constituirea actualei
civilizaţii europene (în baza unei civilizații)
Realizările civilizaţiei greceşti, gândirea ştiinţifică, filozofică, politică şi spiritualita-
tea greacă au reprezentat, pe parcursul timpului de la antichitate la contemporaneitate,
modelul clasic al civilizaţiei europene, au determinat evoluţia ulterioară a istoriei uma-
nităţii, au stat la baza regimurilor politice democratice, a valorilor general umane pe
care se bazează societatea contemporană în ansamblu.
Civilizaţia greacă, prin strălucirea sa și prin contribuţia la dezvoltarea civili-
zaţiei umane în ansamblu, a trezit atenţia numeroşilor cercetători, arheologi, isto-
rici, culturologi, dar şi a tuturor celor îndrăgostiţi de istorie. A. Evans, unul dintre
cei mai remarcabili arheologi, a fost printre primii cercetători ai culturii materiale
greceşti, studiind civilizaţia minoică și aducând la lumină remarcabilele realizări ale
acesteia. Istoricii P.Leveque (Aventura greacă); A. Piatkowski (O istorie a Greciei an-
tice); Jean-Claude Poursat (Grecia preclasică); Fr. Chamoux (Civilizaţia greacă; Ci-
vilizaţia elenistică); F. Braudel (Gramatica civilizaţiilor) etc. pun în lumină realizările
civilizaţiei greceşti, analizând particularităţile sistemului politic, al culturii materiale
şi spirituale în fiecare regiune.
În sens restrâns, prin Grecia se înţelege teritoriul Greciei de astăzi, adică sudul
Peninsulei Balcanice, insulele din Marea Egee şi din Marea Tracică. La aceste teri-
torii, s-au adăugat, de timpuriu, vestul Asiei Mici, acolo unde în epoca arhaică erau
Eolida, Ionia şi Dorida, precum şi insulele Creta şi Cipru. Ca urmare a marii colo-
nizări greceşti, teritoriile locuite de greci s-au extins foarte mult, grecii întemeind
numeroase colonii peţărmurile de nord ale Mării Mediterane, ale Mării Egee, în Hel-
lespont, Propontida, Pontul Euxin şi în nordul Egiptului şi al Lybiei. Lărgindu-şi aria
de răspândire, grecii au influenţat prin cultura lor materială şi spirituală popoarele
cu care au intrat în contact.
Civilizaţia minoică (cretană) (3000-1600 (1200) î. Hr.) – una dintre cele mai dez-
voltate civilizaţii din mileniul II î. Hr, majoritatea populaţiilor de pe continent aflân-
du-se în neolitic – a creat pentru prima oară în această regiune un imperiu maritim,
a instituit structuri statale şi administrative, a fondat o religie originală, a cunoscut
diverse meşteşuguri şi arte etc., fiind eminamente urbană. Oraşele, nefortificate, erau
legate între ele prin drumuri pavate, pe străzi existau trotuare pavate, cu şanţuri de
scurgere acoperite, sisteme de canalizare şi apeducte, cisterne care depozitau apa.
Din punct de vedere politic, izvoarele vorbesc despre Minos, regele din Cnossos, care
ar fi reunit cetăţile-state independente şi ar fi întemeiat un mare imperiu ce cuprin-
dea şi alte insule din Mare Egee, precum şi de pe continent. Se pare că din cauza unor
cataclisme naturale sau a invaziei unor triburi, civilizaţia minoică a fost distrusă, însă
o mare parte din moştenire a fost preluată de succesori.
În ultimele secole ale civilizaţiei minoice, în Grecia continentală şi insulară pă-

122
trund (cca 2000 î. Hr.) grupuri de populaţii indo-europene. Primul val de migratori a
fost cel al ionienilor, care s-au răspândit în toată Grecia, întrând în contact cu cretanii.
Pe la 1600 î. Hr. a urmat invazia aheenilor sau micenienilor. Aheii au iniţiat procesul
de civilizaţie în Grecia, marcând o nouă epocă a evoluţiei civilizaţiei greceşti: civili-
zaţia creto-miceniană (cca 1550-1175 î. Hr.), care nu avea o unitate teritorială şi po-
litică, fiind constituită dintr-un conglomerat de mici oraşe-state, printre care Micene,
Argos, Tirint, Pylos, Atena, Teba etc. În această perioadă are loc războiul aheilor cu
troienii. Palatele miceniene, ca şi cele cretane, au fost principalele centre ale vieţii so-
cietăţii. Fiecare palat era sediul administraţiei politice a unui spaţiu care-i recunoştea
autoritatea şi depindea de acesta. Principala lor preocupare erau războaiele, aveau o
puternică armată terestră, dar şi o flotă de război. Spre sfârşitul mileniului II, triburile
dorienilor invadează Grecia. Pe parcursul secolului al XII-lea î. Hr. toate cetăţile ahe-
ene au fost cucerite de dorieni, cu excepţia celei de pe Acropola Atenei. Ca urmare a
invaziei, civilizaţia miceniană a fost aproape integral nimicită, creaţiile arhitecturale
au devenit ruine, au dispărut organizarea statală monarhică, scrierea, multe opere
de artă. Afluxul de noi etnii a sporit populaţia Greciei, iar contopirea dintre ionieni,
ahei, dorieni va conduce la formarea viitorului popor grec.
Migraţia dorienilor a generat un anumit regres al vieţii materiale şi spirituale, fapt
care a marcat începutul unei noi epoci – epoca homerică (cca 1175-750 î. Hr.), care
a dat lumii epopeile Iliada şi Odisea.
Perioada de înflorire a civilizaţiei greceşti este numită epoca arhaică sau epoca
marilor colonizări (cca 750-500 î. Hr.). În această perioadă se structurează clasele
sociale, apare statul de tip polis, apar primii legiuitori şi tirani şi se produce marea
colonizare greacă. În secolul al VII-lea î. Hr. apare o nouă denumire ce se aplică tu-
turor grecilor indiferent de origine − cea de eleni. Fiecare polis se organiza pe baza
unei constituţii proprii, avea dreptul de a-şi bate propria monedă, avea zei proprii, pe
lângă zeităţile comune tuturor grecilor, avea o agora − piaţă publică în care se întâl-
neau cetăţenii pentru a discuta treburile obştii, un teatru etc. Cele mai mari polisuri
erau Sparta şi Atena. Pentru Atena, în perioada dată, sunt caracteristice reformele lui
Solon, care a introdus diferenţierea cetăţenilor conform censului de avere în 4 cate-
gorii şi a reformat organele de conducere în stat.
Condiţiile geografice, creşterea demografică, dezvoltarea meşteşugăritului, inega-
litatea socială, conflictele dintre cetăţi au impus grecii să caute noi pieţe, unde să-și
desfacă mărfurile – vin, ulei, ceramică, unelte, arme etc. şi de unde să cumpere grâne,
metal, lemn şi alte materii prime. Astfel, aproximativ între anii 750 î. Hr. – 550 î. Hr.
S-a desfăşurat ampla colonizare a ţărmurilor Mării Mediterane şi ale Mării Negre.
Printre coloniile create sunt Siracuza, Masilia, Bizanţ, Sinope, Trapezunt, Olbia, Ty-
ras, Histria, Tomis etc. Ca urmare a marii colonizări, arealul civilizaţiei elenice a spo-
rit, iar cultura greacă s-a răspândit, impulsionînd trecerea la un nou tip de civilizaţie
– cel antic – a populațiilor cu care a intrat în contact.
Apariţia democraţiei este o trăsătură distinctivă a epocii clasice (secolul al V-lea
î. Hr.). Consolidarea democraţiei ateniene a avut loc pe timpul lui Pericle. Este epoca
celor mai strălucite realizări: în plan politic se remarcă Pericle, în filozofie − Socrate,
Platon, în literatură − Eschil, Euripide, Sofocle, Aristofan, în istoriografie − Herodot
şi Tucidide. Se construieşte Parthenonul.
Spre sfârşitul secolului al V-lea se afirmă regatul macedonean, în frunte cu Filip
al II-lea, care cucereşte coloniile greceşti din Tracia, supune Grecia, planifică o cam-
panie împotriva perşilor. Aceste evenimente marchează începutul epoci elenistice
(secolele IV – I î. Hr.). Succesorul lui Filip, Alexandur, visa să unească Occidentul şi
Orientul într-un stat mondial. Perioada ce a urmat până în anul 30 î. Hr. a reprezen-

123
tat un avânt al dezvoltării culturii, vieţii sociale şi politice în ansamblu, un progres
economic datorită noilor posibilităţi ale comerţului internaţional. O caracteristică a
elenismului este şi dezvoltarea oraşelor (Alexandru a înfinţat peste 70 de oraşe), care
au devenit centre economice importante în regiuni, precum și centre culturale, unde
a avut loc un progres al ştiinţelor.
Civilizaţia greacă a început să se dezvolte pe insula Creta, sub forma originală a
civilizaţiei minoice, a continuat pe continent, unde a avut loc sinteza dintre ionieni,
pelasgi şi dorieni dând naştere poporului grec. Un izvor important în studierea aces-
tei civilizaţii sunt poemele homerice Iliada şi Odiseea, operele lui Herodot, Tucidide
etc. precum şi numeroasele realizări ale arhitecturii şi sculpturii care s-au păstrat în
oraşele greceşti, dar şi cele descoperite în urma săpăturilor arheologice. Aceste izvoa-
re ne demonstrează că civilizaţia greacă, prin creaţia culturală, activitatea politică şi
social-economică, a influenţat şi civilizaţia romană, pusnând bazele civilizaţiei mo-
derne contemporane. Înseşi regimurile democratice îşi trag originea în Grecia antică,
în reformele lui Clistene, Solon, Pericle. Numeroşii filosofi şi oameni de ştiinţă, ca
Democrit, Socrate, Platon, Aristotel, Pitagora, au deschis noi orizonturi ştiinţifice,
au pus bazele ştiinţelor moderne etc. Lumea antică greacă reprezintă, în ansamblu,
fundamental civilizaţiilor ce au urmat, medievale, în special a renaşterii, moderne,
contemporane.
Bibliografie recomandată:
1. Dolghi Adrian, Felea Alina. Istorie. Epoca antică. Material complementar la
istoria universală şi istoria românilor pentru clasa a X-a. Chişinău, 2011.
2. Bârzu Ligia. Istoria Greciei. Ed. a 2-a. Bucureşti: Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2006.
3. Matei Horia C. O istorie a lumii antice. Chişinău: Universitas, 1993.
4. Mureşan Ovidiu. De la Antichitatea târzie la amurgul Evului Mediu. Ed. a 3-a,
rev. Cluj-Napoca: Todesco, 2007.
Impactul istoric al războaielor daco-romane asupra formării poporului român
Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii
materiale şi spirituale ale acesteia, încă înainte de instaurarea stăpânirii imperiale în
zona dunăreană (faza preliminară a romanizării geto-dacilor). Ameninţarea romană
directă a început să se manifeste în timpul regelui Burebista, întemeietorul statului
dac (82-44 î. Hr.). După moartea regelui dac, statul s-a destrămat în patru, apoi în
cinci entităţi statale distincte. Romanii urmăreau să-şi impună controlul asupra co-
loniilor greceşti vest-pontice, să aibă acces la resursele zonei nord-dunărene (aur,
argint, grâne) şi să beneficieze de poziţia strategică avantajoasă.
Legăturile daco-romane s-au intensificat în sec. I î.Hr. – I d.Hr., dar, după instau-
rarea stăpânirii imperiale pe teritoriul locuit de geto-daci, s-a trecut la o nouă etapă,
manifestată printr-o romanizare intensă. Geto-dacii din Dobrogea de astăzi au intrat
sub stăpânirea romană din anul 46 d.Hr., făcând parte din provincia Moesia.
Seria conflictelor militare cu romanii a fost deschisă de predecesorul lui Decebal,
Duras, prin campania dacilor la sudul Dunării, în Moesia (iarna anului 85/86). Dece-
bal (87-106) a reuşit să refacă unitatea statului dac, în condiţiile agravării ameninţării
romane. Noul stat dac era mai redus teritorial decât în sec. I î.Hr., dar mai dezvoltat
în plan economic şi mai bine organizat militar, capitala sa fiind la Sarmizegetusa. În
anul 87, împăratul roman Domiţian trimite în Dacia o armată romană condusă de
Cornelius Fuscus. Aceasta este înfrântă de Decebal la Tapae. Ulterior (anul 88), o nouă
armată romană, în frunte cu Tettius Iulianus, atacă Dacia, regele dac fiind acum în-
124
frânt (tot la Tapae). În anul următor (89) se încheie pacea dintre Decebal şi Domiţian.
Având caracterul unui compromis, aceasta prevedea: transformarea Daciei într-un
stat clientelar Romei; acordarea de subsidii băneşti şi asistenţă din partea romanilor,
utilizate pentru întărirea capacităţii militare a statului dac.
Conflictele daco-romane se reiau odată cu urcarea pe tronul Romei a lui Traian
(98-117). În anul 101 izbucneşte primul război daco-roman (101-102). Decebal este
înfrânt la Tapae. În iarna 101/102 luptă împotriva romanilor în Moesia, alături de ali-
aţii săi, burii şi sarmaţii, dar este nevoit să încheie pace. Tratatul din 102, defavorabil
dacilor, prevedea: dărâmarea zidurilor cetăţilor dacice; cedarea Banatului, Olteniei şi
Munteniei către romani; anularea politicii externe a lui Decebal. Între anii 105 şi 106 se
desfăşoară cel de-al doilea război daco-roman. Întreaga Dacie este cucerită, rezistenţa
dacilor este înfrântă. Decebal se sinucide (106). Dacia devine provincie romană.
Prin cucerirea Daciei, romanii şi-au extins considerabil stăpânirea, controlând
acum un teritoriu de 3,3 mil km2 şi o populaţie de peste 54 mil. de locuitori. În anul
106 a fost organizată ca o provincie de rang imperial, subordonată direct Împăratului,
administrată de un guvernator numit “Legatus Augusti pro Praetore”, cu capitala la
Ulpia Traiana Sarmizegetusa; a fost reorganizată administrativ în 117-118 de împăratul
Hadrian, care a împărţit Dacia în Dacia Superioară şi Dacia Inferioară. O altă reorga-
nizare administrativă a Daciei a fost realizată tot de împăratul Hadrian, care, în 121-
122, a împărţit provincia Dacia în: Dacia Superior; Dacia Inferior; Dacia Porolissensis.
Consecinţa directă a cuceririi Daciei a fost romanizarea geto-dacilor. Principalii factori
care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul stăpânirii romane
au fost: armata romană adusă în provincia Dacia şi cantonată în castre; veteranii (sol-
daţi romani lăsaţi la vatră, stabiliţi în Dacia); administraţia şi justiţia romană; coloniştii
latinofoni, aduşi masiv, din toate provinciile imperiului şi prezenţi în toate domeniile
vieţii social-economice a provinciei; învăţământul în limba latină; religia romană. Au
fost onoraţi în special zeii romani Jupiter, Junona, Minerva.
Principalul rezultat al romanizării a fost formarea unui popor nou – poporul da-
co-roman. Atunci când împăratul Aurelian a decis retragerea armatei şi a administra-
ţiei din provincia imperială Dacia, din raţiuni strategice, în anul 271 d.Hr., stabilind
hotarul Imperiului Roman pe linia Dunării, pe teritoriul Daciei a rămas o populaţie
daco-romană care, în condiţiile marilor migraţii, în urma procesului de etnogeneză,
a dat naştere poporului român şi limbii române. După abandonarea provinciei Da-
cia de către romani, procesul de romanizare a continuat. Atunci s-a desfăşurat etapa
postromană a romanizării, când şi dacii liberi, care nu făcuseră parte din provincia
Dacia, intrând în contact cu daco-romanii, s-au romanizat.
Deoarece la nord de Dunăre a continuat să trăiască o numeroasă populaţie daco-
romană, vorbitoare de limbă latină, statul roman nu a întrerupt legăturile cu locuito-
rii de pe acest teritoriu. Creştinismul a avut, la rândul său, o contribuţie importantă
în procesul de romanizare a autohtonilor, noua credinţă fiind răspândită în limba
latină de misionarii veniţi din imperiu. Dobrogea de astăzi a făcut parte din Imperiul
Roman de Răsărit până în anul 602.
În acest sens, războaiele daco-romane cu toate consecinţele negative războaielor,
a jucat rolul determinant în amplificarea procesului de romanizare a dacilor şi de
constituire a unui nou popor în spaţiul Carpato Danubiano Pontic.

Bibliografie recomandată:
1. Dolghi Adrian, Felea Alina. Istorie. Epoca antică. Material complementar la isto-
ria universală şi istoria românilor pentru clasa a X-a. Chişinău: Cuvîntul-abc, 2011.
2. Ştefănescu Ştefan. Istoria românilor. De la afirmarea etnică românească la crea-

125
rea „Daciei româneşti” sub conducerea lui Mihai Viteazul. Bucureşti: Editura Funda-
ţiei Române, 2005.
3. Bărbulescu M., Papacostea Ş., Teodor P., Hichins K., Deletant D. Istoria Româ-
niei. Bucureşti, 1998.

*Polisul atenian – democraţie reprezentativă limitată

Atena a dat imagine prin democraţia sa întregii lumi greceşti, dominând în plan
politic şi cultural întreaga Eladă. Dar Atena nu este întreaga Grecie şi ar fi eronat să
aplicăm tuturor părţilor lumii elenice din secolul al V-lea imaginea pe care ne-a lăsat-o
despre civilizaţia sa cetatea-mamă a democraţiei. Democraţia ateniană s-a cristalizat
parcurgând mai multe etape, forma care a devenit general cunoscută o capătă abia în
epoca clasică, în secolul al V-lea.
Cel care pune bazele sistemului democratic athenian a fost Solon (594-593a.C.).
Un aport important l-a avut de asemenea Clisthenes, care a procedat la ultima mare
reformă constituţională a statului athenian (508-507). Prin constituţia lui Clisthenes,
Athena devenea statul cu constituţia cea mai democratică din lumea greacă. În timpul
lui Ephialtes şi Pericles, constituției nu i-au fost aduse schimbări majore, ci numai unele
măsuri prin care s-a adâncit caracterul democratic al constituţiei lui Clisthenes.
Sub conducerea lui Pericle, democraţia ateniană a parcurs ultima etapă din evoluţia
ei, odată cu marginalizarea definitivă a Areopagului, redus la funcţii judiciare (limitate)
şi religioase, deschiderea magistraturilor tuturor cetăţenilor, fără distincţie de avere,
adoptarea de măsuri destinate a ajuta pe cei mai săraci şi cu instituţia numită mistofo-
ria. Pericle a stabilit un sistem de indemnizaţii zilnice care trebuia să permită celor mai
săraci să fie judecători, magistraţi, membri în bule etc. Considerată ca „demagogică” de
membrii partidului aristocratic, criticată mai târziu de Platon şi Aristotel ca deschizând
drumul comerţului cu sufragii, mistoforia constituia condiţia însăşi a suveranităţii po-
porului, baza unei democraţii care, în cadrul strâns al cetăţii, avea puterea de a se exer-
cita în mod direct.
Democraţia antică nu a cunoscut, de fapt, sistemul reprezentativ. Organul deţinător
al puterii poporului este adunarea (ecclesia). Puterile sale nu sunt nelimitate, în sensul
că legile votate de ea trebuie să fie conforme cu legile deja în vigoare. Dar este implicată
în toate problemele vitale ale cetăţii. Ea votează legi şi decrete, decide asupra războiului
şi păcii, alege magistraţii cei mai importanţi, fixează în liniile sale generale conducerea
operaţiunilor militare, judecă şi, la nevoie, condamnă conducătorii operaţiilor militare.
Tot ea hotărăşte ostracismul.
Toţi cetăţenii Atenei − aproximativ 40 000 de persoane − sunt membri de drept
ai Adunării poporului. Numeroşi sunt aceia care, reţinuţi de treburi şi trăind prea
departe de oraş, nu merg la şedinţele ecclesiei. Sunt prezente cel mult 6000 de persoa-
ne pentru hotărârile importante. Şedinţele au loc de trei-patru ori pe lună pe colina
numită Pnyx.
Bule (sau consiliul) are sarcina conducerii şi pregătirii travaliului legislativ. Nu se
putea cere poporului ca acesta să conducă tot timpul. Or continuitatea afacerilor de stat
cereau ca o adunare permanentă să poată exercita guvernarea cetăţii în afara sesiunilor
ecclesiei: Bule era tras la sorţi, câte 50 de cetăţeni, având peste 30 de ani, pentru fiecare
dintre cele zece triburi, ceea ce făcea ca efectivul său să fie de 500 de persoane. Acesta
era împărţit în zece secţii, de câte 50 de prytanii, care, fiecare la rândul ei, îşi asuma
toate răspunderile puterii a zecea parte din an.
Punerea în practică a hotărârilor poporului era conferită magistraţilor. Trista amin-
tire de tiranie îi făcuse pe atenieni să-şi sporească precauţiile pentru ca nici o magis-
126
tratură să nu fie în măsură să se sustragă voinţei populare. Sarcinile erau anuale şi în
mod excepţional reînnoite. Ele erau colegiale şi se supuneau, în majoritatea cazurilor,
regulii tragerii la sorţi. Erau supuse unor controale permanente din partea Consiliului
şi a cetăţenilor.
Sarcinile care cereau competenţe aparte erau acordate în urma alegerilor, şi nu prin
tragere la sorţi. Era cazul magistraturilor financiare şi, în special, al sarcinilor încredin-
ţate strategilor. Aceştia, în număr de zece, aleşi anual şi reînnoiţi, au câștigat rapid un
rol diplomatic, militar şi financiar care a făcut din ei principalele personaje ale cetăţii,
eclipsându-i pe foştii arhonţi, ale căror funcţii sunt pe viitor cantonate în domeniul
judiciar şi al administrării cultelor. Tot strategii asigură cetăţii continuitatea vieţii sale
politice şi permanenţa marilor sale opţiuni interne şi externe.
Justiţia ateniană se supunea, în general, principiului suveranităţii populare. Platon
considera că a fi privat de dreptul de a participa la judecăţi înseamnă a fi deposedat de
însăşi calitatea de cetăţean, iar Aristotel spunea: „A fi stăpân pe buletinele din Heliaia
înseamnă a fi stăpânul Republicii”.
Din vechiul sistem judiciar atenian nu mai există, în secolul al V-lea, decât Areopagul,
al cărui rol fusese diminuat de Clistene şi Ephialtes. Eclesia şi bule îşi rezervau pedepsirea
delictelor împotriva securităţii statului, iar judecătorii demelor, creaţi de Pisistrate, judecau
repede şi pe bani puţini cauzele minore. Cauzele cele mai numeroase erau tranşate de he-
liaia, tribunalul popular prin excelenţă, din care fiecare cetăţean, având cel puţin 30 de ani,
putea să facă parte. Ca şi bulenţii, heliaştii primeau o indemnizaţie (un obol, la început, 3
în 425). Ei trebuiau să depună jurământ de imparţialitate şi de incoruptibilitate. În timpul
audienţei, heliaştii rămân muţi, ascultându-i pe cei ce pledau (care trebuie să se apere sin-
guri, chiar dacă şi-au redactat textul cu ajutorul unui logograf şi pe „martorii morali”, după
care îşi dau verdictul irevocabil în urma unui vot secret). [...]
În materie de finanţe, democraţia ateniană nu a fost lipsită de contradicţii. Cheltu-
ielile crescânde cereau să se găsească resurse importante, pentru că cele ale statului erau
mărunte. Pentru a creşte banul public ar fi trebuit să se recurgă la impozit. Or cetăţeanul
antic nu admitea să fie supus unei contribuţii directe şi personale, considerată bună doar
pentru „meteci”. Aşa că s-a recurs la taxarea bogaţilor, instituindu-se sistemul leiturgii-
lor. Din 30 000 sau 40 000 de cetăţeni cât număra Atena, cam 1 200 ce posedau averi cel
puţin egale cu 2 sau 3 talanţi, au fost clasaţi ca „liturgi” şi chemaţi să îndeplinească un
anumit număr de obligaţii financiare. Ei trebuiau să contribuie la cheltuielile de instruire
şi echipare ale unui cor pentru marile ceremonii (horegia) sau ale unui grup de alergă-
tori, să finanţeze trimiterea unei ambasade sacre etc. Cei mai bogaţi puteau fi obligaţi,
prin tragere la sorţi, să înarmeze o trieră, să o întreţină, împreună cu echipajul ei ori să
comande personal anumite ceremonii, cheltuieli foarte mari şi foarte viu combătute de
reprezentanţii partidului aristocratic. Totuşi a fost păstrat de oligarhi când aceştia au re-
venit la putere, pentru că se armoniza fără îndoială destul de bine cu caracterul atenian,
evidenţiat prin patriotism, generozitate, dar şi ambiţie şi vanitate.
Desigur, ceea ce numim „democraţie greacă” apare ca o oligarhie, mai puţin coer-
citivă decât oligarhiile de drept. Purtătoare, în principiul ei, de universalism, doctrina
care o susţine şi care pune libertatea individuală în planul absolutului (atenienii, zice
Eschil, „nu sunt nici sclavii, nici supuşii nimănui”) a rămas redusă, în aplicarea ei, la
ansamblul oamenilor care trăiesc pe acelaşi teritoriu, împart o existenţă de zi cu zi ase-
mănătoare şi împărtăşesc valori şi credinţe identice. Din cei 400 000 la 420 000 de locu-
itori care populează Atica în epoca clasică, aproximativ 150 000 de persoane proveneau
– inclusiv femei şi copii – din corpul de cetăţeni. În 451, apogeul erei democratice,
printr-o lege a fost stabilit că, pe viitor, nu vor fi recunoscuţi ca cetăţeni decât aceia care
erau născuţi din tată şi mamă atenieni.
127
 Din cele menţionate, observăm că sistemul politic din Atena în epoca clasică este,
comparabil, mult mai imperfect decât democraţiile contemporane. Apreciabil este
dreptul cetăţenilor de a participa direct la luarea deciziilor. Cu toate acestea doar o mică
parte din populaţia Atenei erau cetăţeni, şi doar o parte a acestora îşi puteau permite să
participe la viaţa politică, ceea ce aduce argumente în plus la afirmaţia că democraţia
ateniană avea un caracter limitat.

Bibliografie recomandată:
1. Carlier P. Secolul al IV-lea grec. Bucureşti: Editura Universitas, 1998; Cazan Gh.
AL. Filosofia antică. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2001.
2. Chamoux Fr. Civilizaţia greaca în epocile arhaică şi clasică. 2 vol. Bucureşti: Edi-
tura Meridiane, 1985.
3. Chamoux Fr. Civilizaţia elenistică. Bucureşti: Editura Meridiane, 1985.
4. Serge Berstein, Pierre Milza. Istoria Europei. vol. 1. Moştenirea Antichităţii, ed. a
II-a. Bucureşti: Institutul European, 1998.

Declinul şi căderea Imperiului Roman de Apus - proces istoric inevitabil

Încă din secolul al treilea d.Hr. pot fi observate premisele decadenţei lumii an-
tice, a declinului Imperiului Roman de Apus. Declinul s-a manifestat atât în plan
politic, militar, cât şi în domeniul social-economic. Sistemul antic al organizării
social-economice nu mai era eficient în noile realităţi de natură politică, militară şi
demografică din imperiu.
În ceea ce priveşte dezvoltarea economică, în perioada imperiului în Roma nu s-a
produs o centralizare, ci stabilirea unui echilibru relativ între diverse ramuri şi regi-
uni economice specializate. În agricultură câştigă tot mai mult teren marile proprietăţi
funciare (latifundia, saltus, care pot încorpora între 300 şi 10.000 ha), în detrimentul
celor mici şi mijlocii, ca urmare a pauperizării micilor producători şi, respectiv, a con-
centrării pământurilor în mâinile marilor latifundiari, atât în Italia, cât şi în provincii.
În funcţie de organizarea acestora, deosebim latifundii centralizate, care se bazau pe
munca sclavilor (cunoscute pe larg în Spania şi Gallia) şi cele descentralizate, unde se
folosea munca colonilor şi a familiilor acestora (în Italia, Africa, în provinciile Orienta-
le). Pentru a-i interesa pe sclavi să muncească, se recurgea la eliberarea lor, ei devenind
servi rustici. Interesarea colonilor în sporirea producţiei agricole (plata arenzii con-
stituia 1/3 din producţia anuală şi se plătea în produse) a determinat o altă atitudine
faţă de muncă şi de rezultatul acesteia; în schimb, din cauza neputinţei de a investi în
pământ şi unelte, rezultatele erau, uneori, destul de modeste. Constantin a recurs chiar
la legarea colonilor de pământ ca să asigure plata impozitelor.
În rândul marilor latifundiari împăratul juca un loc de frunte, acesta administrând,
prin intermediul unui procuror, întinse proprietăţi imperiale, cu precădere în provin-
ciile din Orient şi Africa. Mărirea suprafeţelor imperiale se făcea, de obicei, din con-
fiscări. În paralel, împăraţii cedează o parte din pământurile lor în favoarea veteranilor
(cum ar fi în cazul celor instalaţi în Egipt, pe timpul Severilor) sau militarilor (de-a
lungul limesului), contra unei rente.
În plan politic, criza îşi trage originea din faptul că sistemul politic al Principatului
instituit de Augustus nu reglementa succesiunea la tron (principele fiind considerat
magistrat), ceea ce duce la lupte pentru tron. În sec. al III-lea, la această problemă s-au
adăugat numeroşi factori de natură politică, economică şi socială, care au determinat o
perioadă de mare instabilitate politică.
Perioada numită a „anarhiei militare” (235-284) a consfinţit prăbuşirea sistemului
politic al Principatului (în circa 50 de ani au fost peste 25 de împăraţi, dintre care doar
128
doi sau trei au murit de moarte naturală). De această situaţie au profitat triburile bar-
bare: sarmaţii, germanii, hunii, avarii etc. Numeroşi barbari au trecut în imperiu, mulţi
din ei fiind recrutaţi în armata romană, care se va barbariza treptat.
Anarhia militară a luat sfârşit când la tron urcă împăratul Diocleţianus (284-305). El
a promovat o serie de reforme menite să revigoreze statul roman. Reformele au instituit
puterea absolută a împăratului – considerat reprezentantul divinităţii pe pământ – armata
şi senatul nemaiavând nici o putere politică în faţa unui împărat de origine divină. Acest
sistem politic este denumit dominat (de la dominatio = stăpânire, putere absolută).
Diocleţianus a instituit tetrarhia, asociind la domnie alţi trei împăraţi (Maximianus,
Galerius şi Constantius Chlorus). Diocleţianus şi Maximianus aveau o poziţie superi-
oară, fiind proclamaţi Auguşti, iar ceilalţi doi deveneau Caesari. Sistemul presupunea o
guvernare continuă, care să elimine eventualele disfuncţii după moartea sau retragerea
unui August. În acest caz Caesarul promova la rangul de August şi alegea un nou Cae-
sar. Fiecare August guverna o parte a Imperiului; Diocleţianus conducea partea de ră-
sărit (capitala la Nicomedia), iar Maximianus – cea de apus (capitala la Mediolanum).
Auguştii delegau o parte a puterilor lor caesarilor. Sistemul tetrarhiei nu a fost viabil,
după retragerea lui Diocleţianus luptele pentru putere au reînceput.
Alte reforme ale lui Diocleţianus au fost: reforma administrativă, prin care se mărea
numărul provinciilor, reforma fiscală şi monetară şi, mai ales, reforma militară, prin
care armata romană era împărţită în două mari categorii de trupe: armata de pe limes
şi armata de manevră, cantonată în interiorul teritoriului.
Diocleţianus a acordat o atenţie deosebită unităţii spirituale a imperiului, încura-
jând religia romană politeistă, ceea ce a dus la mari persecuţii împotriva creştinilor.
Creştinismul a continuat totuşi să se răspândească.
În timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337), statul roman cunoaşte o ultimă
perioadă de înflorire. Constantin a adâncit măsurile lui Diocleţianus în domeniul admi-
nistrativ şi militar. Conştient de importanţa religiei creştine, el s-a implicat şi în chestiuni
religioase: a emis Edictul din Milano (313), prin care se punea capăt persecuţiilor anti-
creştine, creştinismul fiind recunoscut; s-a implicat în disputele din cadrul bisericii creş-
tine, prezidând primul Conciliu ecumenic - de la Niceea (325), unde a fost condamnată
erezia ariană şi a fost fixat Crezul creştin. Constantin cel Mare a construit o nouă capitală,
Constantinopol, pe locul vechii colonii greceşti Byzantion. Aceasta a fost înfrumuseţată cu
numeroase monumente, devenind, pentru aproximativ 1000 de ani, cel mai mare şi mai
frumos oraş al lumii. Roma rămânea, în teorie, cea de a doua capitală.
După dinastia constantiniană (361), Imperiul roman cunoaşte o decădere rapi-
dă. Transformările economice şi sociale, precum şi presiunea populaţiilor barbare au
adâncit criza statului roman. O vreme, romanii au reuşit să apere teritoriul de popula-
ţiile barbare care doreau să se aşeze în imperiu.
De teama hunilor, vizigoţii au solicitat şi li s-a permis să se stabilească în imperiu, în
Peninsula Balcanică. Aici ei nu s-au acomodat rigorilor statului roman şi s-au răsculat,
provocând armatei romane, în anul 378, la Adrianopole, o dezastruoasă înfrângere.
Acest an marchează începutul migraţiilor barbare în Imperiul roman. Vizigoţii, ostro-
goţii, sarmaţii au pătruns în imperiu. Armata romană s-a barbarizat, unii şefi germanici
au ajuns la înalte poziţii în armată şi stat. În partea de răsărit a imperiului, perşii consti-
tuiau să ameninţe. În anul 395, la moartea împăratului Theodosius cel Mare, Imperiul
roman este definitiv împărţit în două părţi, cel de apus şi cel de răsărit. Imperiul de
Răsărit, având capitala la Constantinopol, a reuşit să facă faţă invaziilor popoarelor
migratoare. În apus, barbarii au devenit însă adevăraţi stăpâni.
Marea migraţie a avut drept rezultat străpungerea liniilor fortificate romane de pe
Rin şi de pe cursul superior al Dunării, urmată de aşezarea migratorilor în majorita-

129
tea provinciilor imperiului. În Britannia, romanii au fost nevoiţi să-şi retragă armata
şi funcţionarii din administraţie şi să părăsească această provincie în 407, din cauza
presiunii crescânde a triburilor celte libere din insulă. Hunii conduşi de Attila pustiesc
Peninsula Balcanică, apoi atacă Galia, dar sunt înfrânţi, în anul 451, la Câmpiile Catala-
unice, de o armată “romană”, formată mai ales din contingente barbare. În 470 Imperiul
roman de apus era redus din punct de vedere teritorial aproape numai la Italia, aflându-
se în faţa unei prăbuşiri iminente. Galia, Spania, Britannia şi Africa de Nord-Vest fuse-
seră ocupate de către triburile germanice, care îşi constituiseră aici formaţiuni statale
independente. Sursele de venit fuseseră pierdute odată cu provinciile, iar criza internă
amplificată de invazia triburilor barbare a dus inevitabil la dezintegrarea Imperiului
Roman de Apus - în august-septembrie 476 − mercenarii germanici rugi, schiri, heruli
şi turchilingi din armata romană, conduşi de Odoacru (Odovacar), s-au răsculat şi l-au
detronat pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus. Odoacru, ales de ostaşii săi
rege, a luat în stăpânire întreaga Italie. Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus din anul
476 a marcat finalizarea destrămării unităţii politice a Imperiului Roman de Apus, în-
cepută în primele decenii ale sec. al V-lea prin restrângerea teritorială treptată, datorată
constituirii pe teritoriul său a unor regate romano-germanice.

Bibliografie recomandă:
1. Bârzu Ligia. Istoria Romei antice. Ed. a 2-a. Bucureşti: Editura Fundaţiei Ro-
mânia de Mâine, 2004.
2. Matei Horia C. O istorie a lumii antice. Chişinău: Universitas, 1993, p.23.
3. Carcopino J. Viaţa cotidiană la Roma la apogeul imperiului. Bucu­reşti, 1979.
4. Cizek E. Istoria Romei. Bucureşti: Editura Paideia, 2002.
5. Cizek E. Mentalităţi si instituţii politice romane. Bucureşti: Editura Globus, 1982.
6. Crawford M. Roma republicană, tr. rom. M. Gramatopol. Bucureşti, 1997.
7. Grimai P. Civilizaţia romană, vol. I –II. Bucureşti, 1973.
8. Grimai P. Secolul lui Augustus. Bucureşti: Editura Corint, 2002.

Epoca medievală
Moştenirea imperială în Europa creştină: de la Imperiul Roman
la Imperiul Bizantin
Civilizaţia bizantină s-a constituit ca o ,,sinteză a tuturor elementelor politice, religi-
oase, intelectuale ale lumii antice în declin: tradiţie latină, elenism, creştinism, cultură
orientală. De-a lungul a 11 secole Imperiul Bizantin şi-a creat o monarhie absolută şi
o administraţie puternic centralizată. A conservat tradiţiile clasice cărora le-a integrat
elemente orientale şi şi-a extins acţiunea civilizatoare şi culturală în ţările Europei sud-
estice şi răsăritene.
Iniţial, Bizanţul a fost un oraş grec situat pe malul european al Bosforului, strâmtoa-
rea ce separă Asia Mică de Europa. Înţelegând importanţa acestei aşezări înconjurate de
apă din trei părţi, împăratul Constantin a repus bazele acestui oraş în 330 p.Hr. Numit
Constantinopol, oraşul a devenit „noua Romă”, de unde era guvernată jumătatea de
est a Imperiului. Spre deosebire de vest, această regiune mai avea resurse şi bogăţii
considerabile, care i-au dat posibilitatea să facă faţă cu succes perioadelor grele care au
urmat, culminând în 476 cu căderea împăratului roman.
În prima perioadă a evoluţiei Imperiului Roman de Răsărit (330-610) caracterul
civilizaţiei şi al culturii bizantine a fost prevalent latin. Pe parcursul sec. VII se va trans-
forma însă într-un stat grec ortodox, Bizanţul. În primele sale secole istoria Bizanţului
este, de fapt, istoria jumătăţii răsăritene a Imperiului Roman care a supravieţuit după

130
căderea părţii de vest a imperiului. Bizantinii s-au considerat „romani”, şi şi-au denumit
imperiul ca „Imperiul Roman”.
Imperiul Roman (unit) a fost divizat la sf. sec. III de către Diocleţian, pentru a in-
staura tetrarhia cu un împărat în Italia, şi altul în Grecia, fiecare asistat de un co-împă-
rat. Diviziunea a durat până în anul 324 când Constantin a devenit împărat unic. El a
fondat o nouă capitală la Bizanţ. Această capitală a primit de la început numele Nova
Roma, iar în utilizarea cotidiană, Constantinopol. Constantin a fost şi primul împărat
care a recunoscut creştinismul ca religie de stat. În 395 imperiul a fost divizat din nou
în Est şi Vest de Teodosie I. După Teodosie, imperiul a fost considerat „roman”, dar de
fapt era un stat multinaţional cu o cultură greacă. Limba greacă era limba oficială. Im-
periul oriental reunea multe etnii, având în componenţă centre de strălucire elenistică:
Constantinopol, Antiohia, Efes, Tesalonic, Alexandria.
În sec. V, Teodosie III a extins zidurile Constantinopolului, rezistând la atacurile
barbarilor. Împăratul Constantinopolului a continuat să guverneze Balcanii, Grecia şi
estul Mediteranei. Pentru cei aflaţi sub conducerea sa, noua stăpânire era cunoscută
sub numele de Imperiu, sperând că Apusul nu era pierdut pentru totdeauna. Însufleţit
de această idee, împăratul Iustinian (527-565) a iniţiat o puternică mişcare militară -
generalii săi, Belizarie şi Narses recuceresc teritoriile pierdute în Occident, din nordul
Africii de la vandali (534), din Italia de la ostrogoţi (555), din Spania de la vizigoţi
(554), realizând pentru ultima oară unitatea mediteraneană a Imperiului Roman. Răz-
boaiele au necesitat sacrificii imense, epuizând resursele Bizanţului.
Domnia lui Iustinian a fost marcată de realizări remarcabile: amendarea legii roma-
ne şi construirea unor clădiri impozante, cum ar fi Catedrala Sfânta Sofia, sunt doar o
parte din realizări.
În domeniul culturii şi al vieţii religioase s-au înregistrat, de asemenea, fapte şi s-au
elaborat opere care vor conferi un profil original noii culturi a Bizanţului. În anul 381
creştinismul este proclamat prin edict imperial, religie oficială de stat, iar 10 ani mai
târziu toate cultele păgâne din imperiu au fost interzise. În 452 se fondează Univer-
sitatea din Constantinopol, cu 31 de catedre, în care limba greacă are acum întâieta-
te în faţa celei latine. În anul 438 cei doi împăraţi romani, promulgă şi publică codul
Theodosian. La Constantinopol se publică Corpus Juris Civilis, cuprinzând Codul lui
Iustinian, Institutele, Pandectele şi Novellele (529-565).
A doua perioadă din evoluţia Imperiului Bizantin (610-1081) este considerată
epoca clasică, în care cultura capătă pe deplin caracter grecesc, şi importante contri-
buţii orientale.
Iustinian a lăsat succesorilor săi o moştenire dificilă, aceştia neputând să facă faţă
invadatorilor de pe toate fronturile. Lombarzii au cucerit Italia de nord, slavii au ocupat
o mare parte din Balcani şi perşii au cucerit provinciile estice. Acestea au fost recucerite
de împăratul Heraclius, dar consolidarea arabilor a dus la pierderea Mesopotamiei,
Siriei şi Egiptului. Constantinopolul nu a fost cucerit datorită fortificaţiilor şi marinei
bizantine.
Se consolidează bazele statului Bizantin medieval. Pe plan politico-militar, Imperiul
trece la o politică expansionistă îndreptată spre regiunea Balcanilor, şi la recucerirea
Siriei, Armeniei şi Mesopotamiei.
Cea mai importantă cheie de rezistenţă a constituit-o sistemul de apărare al Con-
stantinopolului, prin intermediul a trei ziduri, fiind totodată cel mai mare şi mai fru-
mos oraş al creştinătăţii, leagăn al unei culturi în care artele şi rafinamentul îi făceau pe
cruciaţi şi pe feudalii din Apus să se simtă ca nişte bieţi provinciali.
Pierderile suferite în sec. VII au avut şi avantaje: Imperiul era mai compact, iar
graniţele erau mai uşor de apărat. Imperiul a rămas „roman” cu un împărat şi un sistem

131
legislativ de inspiraţie romană, dar limba folosită şi cultura erau greceşti, iar religia se
dezvolta într-un mod aparte.
Antiohia, Ierusalimul şi Alexandria au fost cucerite de arabi, Roma şi Constantin-
opolul rămân singurele pretendente la postura de conducător al creştinătăţii. La Con-
stantinopol, împăratul era protectorul Bisericii, având autoritate directă asupra ei, în
timp ce la Roma Papa stabilise că Biserica latină era independentă de stat, fiindu-i chiar
rivală. Cea mai importantă criză a fost controversa iconoclasmului (sec. VIII) - icoa-
nele au fost interzise de Leon al III-lea. Criză a fost temporar rezolvată de împărăteasa
Irina în 787. Această criză a dus la deteriorarea relaţiilor cu papii şi Sfântul Imperiu
Roman din Apus.
Imperiul a atins apogeul în sec. IX-XI sub împăraţii macedoneni - Vasile II a învins
pe bulgari (1014) , s-a aliat cu statul kievean. Însă în sec. XI normanzii cuceresc Sicilia
şi Italia de sud; turcii Seleucizi cuceresc Asia Mică.
În 1054, Papa şi Patriarhul de Constantinopol s-au excomunicat reciproc. Acest
eveniment a cauzat Marea Schismă între catolicism şi ortodoxism.
De-a lungul secolelor IX şi X misionarii bizantini i-au convertit la ortodoxism pe
sârbi, bulgari şi ruşi. Aceasta a fost una dintre importantele victorii pe care bizantinii
le-au obţinut în epoca de aur, care a durat începând cu domnia lui Vasile I (867-876)
până la domnia lui Vasile al II-lea (976-1025); armatele imperiale au continuat ofensi-
va, cucerind o mare parte a Balcanilor şi a Orientului Apropiat.
A treia perioadă (1081-1453) o epocă a declinului progresiv şi fatal. A fost cucerită
de turci o mare parte din Asia Mică, ce reprezenta sursa de forţe umane a Bizanţului.
Salvat de la un dezastru iminent, Bizanţul cere ajutorul Apusului. Astfel are loc Prima
Cruciadă (1096-1099), în timpul căreia este recuperat Ierusalimul, iar Imperiul este
eliberat de o parte din presiunile externe, permiţându-se astfel o modestă expansiune
a Bizanţului.
În 1176 apar noi probleme care slăbesc Imperiul. În 1081, Alexis I a uzurpat tro-
nul. În timpul său de domnie încep cruciadele, destinate apărării imperiului de turcii
Seleucizi. Opoziţia dintre cruciaţi şi bizantini durează până în secolul al XII-lea cul-
minând cu cucerirea Constantinopolului de către aceştia în 1204. Ei stabilesc Impe-
riul Latin al Constantinopolului care durează până la recucerirea cetăţii în 1261 de
Mihai al VIII-lea Paleologul.
În secolele următoare Imperiul a fost atacat în mod constant de Imperiul Otoman,
dar Europa Occidentală nu a mai fost dispusă să-şi ofere susţinerea. În anul 1340 un de-
zastruos război civil a dat posibilitate otomanilor să ocupe teritoriile Imperiului treptat,
până la asedierea Constantinopolului în anul 1453. La 29 mai 1453, Constantinopolul
a fost distrus şi jefuit de către turci. Prin căderea Constatinopolului, Imperiul Roman a
dispărut definitiv, dar refugiaţii bizantini au facilitat transmiterea cunoştinţelor antice
şi creştine, ce va contribui la apariţia Renaşterii.
Această perioadă de declin a istoriei şi civilizaţiei bizantine a cunoscut însă momen-
te de prestigioasă afirmare pe plan cultural. Astfel, eleganta şi rafinata curte a Comne-
nilor era şi un strălucit centru al vieţii intelectuale şi artistice, iar faima şcolilor supe-
rioare constantinopolitane atrăgea studenţi şi erudiţi din cele mai îndepărtate ţări ale
Apusului. În această perioadă se dezvoltă în proporţii considerabile pictura murală, a
frescei, iar în domeniul istoriografiei se scriu opere importante, precum Alexiada Anei
Comnena. Între personalităţile mari ale timpului se numără filozoful neoplatonician
Georgios Gemistos Plethon (cca 1360-1452) sau cardinalul roman Bessarion (1395-
1472), figuri care au jucat un rol deosebit în fundamentarea umanismului italian.
Bizanţul, cu tot ceea ce reprezenta din punctul de vedere al complexităţii insti-
tuţiilor sale, al sistemului politic, al organizării religioase, al tipului de civilizaţie ce

132
cuprindea moştenirea intelectuală elenică, dreptul roman, creştinismul ortodox şi
artele, a rămas una dintre cele mai influente culturi şi civilizaţii. Bizanţul a stat la
baza formării şi dezvoltării numeroaselor state balcanice, europene, orientale, ca
structură culturală, etică, estetică şi organizatorică statală. El aparţine simultan tu-
turor civilizaţiilor asiatice, întregii cugetări orientale, întregului aport creştin, între-
gii discipline romane.

Bibliografie recomandată:
1. Emil Dumea. Cultura si religie în Europa. Iași, 2010.
2. N. Iorga.  Istoria vieţii bizantine. Bucureşti, 1974.
3. N. Iorga. Sinteza bizantină. Bucureşti, 1972.
4. P. Lemerle.  Istoria Bizanţului. Bucureşti, 1998.
5. L. Bréhier. Civilizaţia bizantină. Bucureşti, 1994.
6. N. Bănescu. Chipuri din istoria Bizanţului. Bucureşti, 1974.

Constituirea statului medieval Ţara Moldovei: între legendă şi adevăr istoric

Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Orientali şi Nistru a fost conside-
rată, de tradiţia literară târzie, ca fiind produsul unui dublu „descălecat”, al lui Dra-
goş mai întâi, apoi al lui Bogdan. În cazul Ţării Moldovei, realitatea personajului
”descălecător” este în afara oricăror îndoieli. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai
Maramureşului şi, în anumite condiţii istorice, au trecut la răsărit de Munţii Car-
paţi. Cel dintâi a fost voievod dependent de regele Ungariei, iar cel de al doilea a
fost voievod şi domn independent. Istoriceşte se poate spune că Dragoş a fost un
„descălecător”, iar Bogdan un întemeietor.
Realitatea istorică a îmbrăcat, în secolul al XVII-lea, haina legendei. Trebuia
explicat „cum a început Ţara Moldovei”, trebuia explicat numele ei şi, de asemenea,
stema ei. Atunci s-a născut legenda despre vânătoarea lui Dragoş Vodă. Letopiseţul
Ţării Moldovei până la Aron-Vodă, scris în secolul al XVII-lea şi atribuit lui Gri-
gore Ureche, relatează despre ieşirea lui Dragoş-Vodă din Maramureş la vânătoare,
întâlnirea unui bour („au dat de o hiară ce se chiamă bour”), pe care l-a gonit prin
munţi „cu dulăi” până la şesul apei Moldovei. Acolo „fiindu şi hiara obosită, au
ucis-o la locul unde se cheamă acum Boureni […]”. Apa pe malul căreia a avut loc
această întâmplare s-a numit Moldova, după numele căţelei Molda, „cu care au
gonit hiara aceia”. Numele apei a dat numele ţării, Moldova, iar stema noului stat
(„hierul ţării”) s-a hotărât să fie un cap de bour.
Sub aspect cronologic, evenimentele la care se face referire au avut loc la mijlo-
cul secolului al XIV-lea. În anii 1352–1353, în timpul luptelor împotriva tătarilor,
în partea de nord-est, în valea râului Moldova regalitatea maghiară organizează o
Marcă de apărare împotriva tătarilor, o unitate teritorială, politică şi militară con-
dusă de Dragoş. Aici, pe un şes întins, cu multe sate, cu Baia drept capitală, se
crease o stăpânire care poate fi considerată Moldova Mică, dar care nu era un stat
organizat deplin. Ea îndeplinea funcţia de apărare, însă alte caracteristici ale vii-
torului stat lipseau. O dovadă în acest sens este şi faptul că Letopiseţul de când s-a
întemeiat Ţara Moldovei, scris în vremea lui Ştefan cel Mare, îl considera pe Dragoş
întemeietorul statului moldovean.
Istoricii au vorbit, în lumina izvoarelor documentare, despre descălecarea lui Bog-
dan, voievodul românilor din Maramureş, pe care l-au socotit întemeietorul statului
medieval Moldova. Bogdan era stăpânul unui cnezat pe Valea Vişeului, compus din 22
de state, care avea reşedinţa fortificată la Cuhea. El făcea parte din boierimea româneas-

133
că maramureșeană, ridicându-se la funcţia de voievod din rândul numeroşilor cnezi
români. Spre mijlocul secolului al XIV-lea, Bogdan se opune încercărilor de organizare
a comitatului de către regalitatea maghiară şi înlăturării Voievodatului maramureșean
autohton românesc. Documentele regale îl atribuie calificativul „necredinciosul nos-
tru”, semn al rezistenţei româneşti faţă de politica maghiară de anulare a vechilor
libertăţi. Ascensiunea Dragoşeştilor şi atribuirea mărcii moldovene acestora împie-
decau libertatea de mişcare şi comunicare cu teritoriile din afara Carpaţilor, mai feri-
te de imixtiunile politicii regatului maghiar.
În condiţiile continuei presiuni politice şi religioase a regalităţii maghiare asupra
românilor din interiorul şi din exteriorul arcului carpatic, are loc o răscoală împo-
triva Dragoşeştilor, în 1359. La ea participă şi Bogdan, voievodul Maramureşului,
care pleacă spre Moldova, încercând să o scoată de sub controlul coroanei ungare.
Într-unul dintre izvoarele narative, o cronică scrisă de Ioan de Târnave, se spune:
„Bogdan, voievodul valahilor din Maramureş, cu ajutorul valahilor de acolo a trecut
în taină în Ţara Moldovei, supusă coroanei ungureşti… Deşi a fost atacat în mai multe
rânduri chiar de oştile regelui, totuşi crescând numărul valahilor ce locuiau în această
ţară, ea s-a mărit făcându-se o domnie”. Cronicarul redă evenimentele petrecute în
Maramureş, plecarea lui Bogdan, luptele purtate de acesta împotriva regelui, precum
şi esenţa noii etape a întemeierii organizarea Moldovei într-o domnie. Acţiunea lui
Bogdan s-a manifestat la început în Maramureş, împotriva presiunii regale asupra
vechilor organizaţii politice voievodale locale, mai apoi ea s-a exercitat prin hotărârea
de a întemeia o nouă ţară românească.
Ca atare, ceea ce nu s-a putut împlini în Maramureş se realizează în afara arcului
carpatic, prin lupte purtate până în 1365. Înlăturând pe urmaşii lui Dragoş, Sas şi
Balc, şi cu ajutorul boierimii locale moldovene răsculate împotriva dominaţiei ma-
ghiare, Bogdan a întemeiat o nouă stăpânire, desăvârşind începuturile de organizare
statală a Moldovei. La întemeiere au participat cetele de ,,viteji” maramureşeni, va-
salii voievodului, care şi-au unit forţele cu cele din Moldova. Regalitatea maghiară,
ca şi în cazul Ţării Româneşti, aspirând la dominaţia Moldovei, reacţionează prin
campanii militare, fără ca ele să fie încununate de succes. Moldova se afirmă ca stat
de sine stătător sub condcerea lui Bogdan, care a dat ţării o nouă orientare politică
independentă.
Formarea statului medieval Moldova nu s-a încheit odată cu Bogdan. Statul înte-
meiat în partea de nord nu încorpora toate teritoriile Moldovei şi nici nu-şi desăvâr-
şise organizarea internă. O fac urmaşi săi în a doua jumătate a veacului.
Creatorului statului moldovenesc independent îi urmează Laţcu (1365–1375)
care, pentru a face faţă presiunii polono-maghiare, stabileşte raporturi cu papalitatea.
În timpul lui, cel de-al doilea stat românesc câştigă o legitimare pe plan internaţional,
fiind recunoscut ca de sine stătător, prin eliminarea pretenţiilor de dominaţie ale sta-
tului ungar. În vremea lui Petru I Muşat (1375–1391), urmaşul lui Laţcu, statul mol-
dovean îşi consolidează poziţia politică în raport cu Ungaria şi Polonia. Se manifes-
tă preocupări pentru organizarea economică şi administrativă, creşte prosperitatea
ţării, se bat primele monede moldoveneşti, se înfiinţează Mitropolia, instituţie care
va contribui la întărirea puterii centrale. Întemeierea Mitropoliei a însemnat şi recu-
noaşterea de către Polonia a autonomiei politice şi bisericeşti. În timpul lui Roman I
Voievod (1391–1394), dispărând ultimele rămăşiţe ale stăpânirii tătare în Moldova,
este încorporată Ţara de jos, sudul Moldovei. Astfel, Roman se intitulează „voievod
moldovean şi moştenitor a toată Ţara Românească de la munţi până la ţărmul mării”.
Moldova, prin urmare, devine o nouă ţară românească, prin unificarea teritorială şi
consolidarea ei politică internă şi externă.

134
 Lupta antiotomană – expresie a politicii externe a domnitorilor români
în epoca medievală
Una dintre direcţiile prioritare ale politicii externe a domnitorilor români a fost
relaţiile cu Imperiu Otoman, manifestată în evul mediu prin lupta antiotomană, înche-
ierea de tratate, pierderi teritoriale, plata tributului etc. Trebuie menţionată aderarea
domnilor la Ligile sfinte, care aveau drept scop lupta împotriva otomanilor. Spre mij-
locul secolului al XV-lea, Europa s-a ciocnit cu o nouă etapă a expansiunii otomane.
Peninsula Balcanică a fost în întregime ocupată. În continuare politica externă a Impe-
riului Otoman se orienta spre ţările Europei Centrale şi de Est, precum şi spre Bizanţ. În
acest context, tensiunea dintre cele două lumi – creştină şi islamică – se accentua.
Regatele creştine din imediata vecinătate – Ungar şi Polon, – nu au conştientizat pe
deplin pericolul şi nu au acţionat consecvent şi constant în colaborare şi cu toate forţe-
le, ceea ce a favorizat ofensiva otomană. În aceste condiţii Ţările Române au trebuit să
primească lovitura şi să fie un adevărat scut-protector pentru Europa.
Prima incursiune otomană la nord de Dunăre a avut loc în 1369, fiind respinsă de
oştenii lui Vladislav I. Peste doi ani, oştenii munteni au participat, alături de sârbi, la
bătălia de la Cirmen (1371, în Bulgaria), unde au fost învinşi de turci. Foarte probabil,
Mircea cel Bătrân s-a alăturat oştilor sârbilor, bosniacilor şi maghiarilor în lupta de la
Kossovopolje (1389, în Serbia), unde otomanii au obţinut victorie. Drept represiune,
sultanul Baiazid I a organizat o expediţie în Ţara Românească (1391), iar în replică
Mircea cel Bătrân a iniţiat o incursiune la sud de Dunăre, până la Karânovasî.
Succesele turceşti în Balcani şi căderea Bulgariei răsăritene (1393) au determinat
apropiereaii dintre Ţara Românească şi Ungaria. La 7 martie 1395, Mircea şi Sigismund
au încheiat, la Braşov, un tratat de alianţă prin care îşi făgăduiau „sprijin şi ajutor îm-
potriva turcilor”, ca şi „împotriva oricăror altora ce ţin cu ei”. Curând, în primăvara
anului 1395, Baiazid I a organizat o mare expediţie în Ţara Românească. Bătălia deci-
sivă s-a dat undeva pe râul Argeş, „la rovine”, adică „la şanţuri”, la 17 mai 1395, şi „au
biruit Mircea Vodă pe turci care făr de număr au pierit”. Criza din Imperiul Otoman
de după moartea lui Baiazid I (1403) i-a permis lui Mircea cel Bătrân să promoveze o
politică abilă, de alimentare a disputelor pentru tronul vacant. Rezolvarea succesiunii la
tronul sultanilor în favoarea lui Mehmed I (1413-1421) l-a făcut pe Mircea cel Bătrân să
se angajeze pe calea tratativelor, în final acceptând statutul de „ahd” care, în schimbul
plăţii tributului (3000 de galbeni), asigura continuitatea statală, respectarea teritoriului,
a instituţiilor, a limbii şi a religiei. A fost, în acele împrejurări, o poziţie realistă, gândită
ca o soluţie cu caracter temporar.
Lider al luptei antiotomane în deceniile patru şi cinci ale secolului al XV-lea devi-
ne voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara, şi cel mai mare general al Ungariei
medievale, care în anii de guvernare (1441-1456) aliază resurse militare din tot spaţiul
românesc.
În 1442 acesta a respins o oştire turcească în Transilvania şi a înaintat în Ţara Ro-
mânească, unde a restabilit ordinea şi a biruit, pe valea Ialomiţei, o altă oştire turcească.
Un an mai târziu, din iniţiativă papală, a fost organizată o cruciadă, care trebuia să-i
alunge pe „păgâni” din Europa. Campania din 1443, desfăşurată în Balcani (numită şi
„campania cea lungă”), nu a adus rezultatele scontate.
Din Transilvania, misiunea rezistenţei armate antiotomane a trecut la Ţara Româ-
nească, care se învecina direct, pe Dunăre, cu Imperiul Otoman. Faptul că linia Dunării
trebuia apărată cu orice preţ era recunoscut şi de conducerea Ungariei.
În 1456 domn al Ţării Româneşti devine Vlad III, supranumit Ţepeş. Vlad Ţepeş
a procedat prudent atunci când, la începutul domniei, a acceptat să plătească un tribut

135
ridicat (10 000 de galbeni), ameliorându-şi relaţiile cu Poarta şi consolidându-şi poziţia
internă. Constanta politică a lui Vlad Ţepeş a fost războiul contra turcilor. Exista deja,
după un secol de la impactul româno-otoman (1369), o mentalitate antiotomană. Anul
1462, când turcii au început o fensivă în Ţara Românească, a rămas un an de referinţă
în ansamblul cruciadei europene antiotomane. Armata turcească, demoralizată după
un atac de noapte, nu a mai putut angaja o bătălie decisivă. Din cauza hărțuielilor şi
a foamei, la care s-a adăugat ciuma, sultanul Mehmed II a dat ordin de retragere, în-
dreptîndu-şi oastea spre Brăila. Aflat în duşmănie prelungită cu o grupare boierească,
Vlad Ţepeş a fost detronat, iar domnia ţării a fost preluată de fratele său, Radu cel Fru-
mos, sprijinit şi de sultanul Mehmed al II-lea.
Vlad III şi-a subordonat programul său extern obiectivului de organizare a rezis-
tenţei împotriva expansiunii otomane, prin utilizarea cu iscusinţă a forţelor modeste de
care dispunea. El zădărnicit intenţia turcilor de a transforma ţara în paşalâc şi a contri-
buit la consolidarea politică a Moldovei. Perspectiva unui război cu otomanii l-a preo-
cupat permanent pe Ştefan cel Mare. Ea se poate descifra din măsurile de reorganizare
internă şi a sistemului de apărare, aplicarea pedepselor capitale pentru „hiclenie”. Până
în 1473, Ştefan Vodă a întreprins unele acţiuni care aveau conotaţii antiotomane, dar
nu declarate. Prima confruntare deschisă a avut loc la sud de Vaslui (Podul Înalt), la 10
ianuarie 1475. A fost o mare victorie românească cu ecou international. Ştefan cel Mare
a trimis, la 25 ianuarie 1475, o scrisoare principilor Europei, care a ajuns la Buda, Cra-
covia, Viena, Veneţia, Milan, Vilnius şi Moscova. Anunţând victoria, marele domn îşi
arăta îngrijorarea faţă de pericolul ce plana asupra Moldovei, pe care o considera „poar-
tă a creştinătăţii”. Ştefan îndemna la o acţiune generală, pe mare şi pe uscat, arătând că
va lupta „până la moarte pentru legea creştinească”.
În 1476, a avut loc lupta de la Valea Albă. Turcii, superiori numeric şi prin dota-
re, au obţinut o biruinţă, dar victoria finală a fost a moldovenilor. Cetăţile – Suceava,
Neamţ, Hotin – au rezistat, iar foamea şi ciuma au făcut ravagii în rândul invadatorilor.
La vestea că se apropie ajutorul trimis lui Ştefan de regele Matei Corvin, sultanul a or-
donat retragerea. La 8 mai 1477, prin solul său Ioan Ţamblac, Ştefan cel Mare prezenta
dogelui Veneţiei situaţia grea prin care a trecut, accentuând din nou rolul Moldovei, pe
care o socotea o adevărată „strajă” a Europei.
Dezamăgit de atitudinea creştinătăţii, Ştefan cel Mare a crezut în cooperarea Mol-
dovei cu Ţara Românească şi Transilvania – a intervenit în Muntenia, instalând la dom-
nie pe Vlad Ţepeş, iar apoi pe Basarab cel Tânăr şi Vlad Călugărul.
După moartea lui Neagoe Basarab, situaţia Ţării Româneşti s-a agravat brusc. A
existat, atunci, pericolul transformării ţării în paşalâc, tronul fiind revendicat de Meh-
med-beg de la Nicopole, care pretindea că descinde din neamul Basarabilor. Boierii
ţării, conştienţi de pericol, s-au grupat în jurul lui Radu de la Afumaţi (1522-1529),
care a pornit un greu război cu turcii. Piatra lui de mormânt de la Curtea de Argeş
înregistrează, în pisanie, lupte la Gubavi, Ştefeni, Clejani, Ciocăneşti, Bucureşti, Târgo-
vişte, Plata, Alimăneşti, Grumazi, Poenari, Gherghiţa, Slatina, Rucăr etc. – o adevărată
cronică a unui război care a salvat autonomia Ţării Româneşti.
Campania otomană din 1538 a complicat situaţia Moldovei. Principiul succesiunii
la tron a fost încălcat, sultanul numind domn pe Ştefan Lăcustă; Tezaurul Ţării Moldo-
vei a fost confiscat, iar cetatea Tighinei, cu teritoriul aferent, a fost transformată în raia.
Relaţiile moldo-otomane au intrat într-o altă etapă, cea a dependenţei efective.
Poarta otomană a încercat, în repetate rânduri, să schimbe statutul de protectorat al
Ţărilor Române cu cel de dominaţie efectivă sau de paşalâc. În a doua jumătate a secolu-
lui al XVI-lea se constată tocmai acest efort al Porţii de a subordona cât mai mult Ţările
Române intereselor otomane. Poarta otomană a început să se implice din ce în ce mai

136
mult în conducerea Principatelor Române. Trecând peste dreptul acestora, pe care îl recu-
noscuse prin „capitulaţii”, de a-şi alege singure domnul, Poarta otomană a început să nu-
mească în scaun favoriţi ai ei. Aceştia erau schimbaţi după bunul plac al sultanului. Orice
încercare a lor de a se apropia de creştini şi de a declanşa lupta împotriva otomanilor le
atrăgea destituirea şi pierderea capului. Gărzile de ieniceri stabilite în capitalele Principa-
telor Române aveau rostul nu atât de a apăra pe domni de nemulţumirile supuşilor şi de
concurenţii care pândeau să le ocupe tronul, cât de a controla acţiunile domnilor.
Situaţia de dependenţă economică şi politică a Principatelor Române faţă de Poarta
otomană, creşterea obligaţiilor pe care Imperiul otoman le pretindea, ca şi sporirea re-
devenţelor către stăpânii de pământ, au făcut ca în a doua jumătate a secolului al XVI-
lea să se manifeste ridicări la luptă împotriva Imperiului Otoman, precum şi împotriva
lăcomiei unora dintre stăpânii funciari locali. În unele cazuri, lupta de emancipare a
luat forma unor adevărate războaie de eliberare, sub conducerea unor domni de seamă
ca Ion Vodă cel Cumplit şi Mihai Viteazul.
Domnia lui Mihai Viteazu a coincis cu relansarea de către papa Clement al VIII-
lea a unei alianţe la care au participat Statul papal, Spania, Austria, ducii de Toscana,
Mantova şi Ferrara, nu însă Polonia şi Anglia, care s-au dovedit reticente la idee. Un loc
aparte în planurile antiotomane trebuia să-l aibă ţările române – care prin poziţia lor
– erau interesate în acţiunea Ligii Sfinte. Mihai aderă la Liga Sfîntă, la care este atras şi
domnul Moldovei, Aron Vodă.
Integrarea ţărilor române în alianţa creştină a condus în curând la izbucnirea răs-
coale antiotomane la Bucureşti, (13 noiembrie 1594) prin suprimarea creditorilor le-
vantini şi garnizoanei otomane. Mihai cucereşte cetăţile de pe linia Dunării declanşând
ostilităţile cu Imperiul otoman.
În urma intervenţiei militare polone, în Moldova a fost urcat la tron Ieremia Movi-
lă, care a încheiat un tratat de vasalitate cu Polonia scoţând Moldova din Ligă şi nerăs-
punzând cererilor de ajutor.
Confruntările sunt iniţiate de domnul Ţării Româneşti pe linia Dunării, prin ata-
carea cetăţilor turceşti, în timp ce Aron Vodă al Moldovei intră în sudul ţării, asediind
Tighina. Replica otomană în Ţara Românească este prefaţată de victoriile lui Mihai
Viteazul, care ocupă importantul port Brăila şi trece la acţiuni dincolo de Dunăre. Con-
fruntarea decisivă a avut loc la Călugăreni, la 13 august 1595, unde oastea română a
repurtat victorie. Constrâns de superioritatea numerică a otomanilor, Mihai se retrage
spre nord în aşteptarea intervenţiei ardelene. După Călugăreni, turcii încep organizarea
pașalâcului la Bucureşti şi Târgoviște, introducând garnizoane şi transformând bise-
ricile în moschei. Reacţia creştinilor nu s-a lăsat aşteptată, acţiunea militară a celor
trei principate în octombrie a recucerit oraşul Târgovişte şi i-au respins pe turci peste
Dunăre la Giurgiu. Astfel campania otomană, pornită cu intenţia de a transforma ţările
în pașalâcuri, a suferit cu eşec.
Stăpânirea Transilvaniei şi imperativele luptei antiotomane l-au condus pe Mi-
hai, încă de la începutul domniei sale, spre atragerea Moldovei în lupta comună.
Însă ieşirea din scenă a domnului Ţării Româneşti a pus capăt reconstituirii orga-
nismului militar al Ligii, pe care Mihai l-a creat de fapt şi a încercat să-l subordo-
neze cruciadei antiotomane.

Instaurarea regimului de suzeranitate otomană şi formele lui

de manifestare în Ţările Române
Un rol important în relaţiile internaţionale din Europa Centrală şi de Est l-au
tendinţele expansioniste ale Imperiului Otoman care, începând cu secolul al XIV-
lea, ameninţa Constantinopolul, peninsula Balcanică şi principatele Române. Turcii
137
otomani s-au aşezat pe malul european al strâmtorii Dardanele (1352) şi au înaintat
în peninsula Balcanică. În continuare, după ocuparea Bulgariei de către turci (1393),
confruntarea din Balcani se mută la Nord de Dunăre. Domnul Ţării Româneşti, Mir-
cea cel Bătrân, a repurtat o victorie răsunătoare asupra armatei turceşti La Rovine în
1394, confruntarea a continuat - domnii Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare ş.a. au reuşit
temporar să apere independenţă ţării, să evite transformarea ei în pașalâc, cum se
întâmplase cu ţările balcanice şi Ungaria, dar nu şi regimul de suzeranitate otomană.
În anul 1453 a avut loc cucerirea oraşului Constantinopol de către turci şi imperiul
se consolidează în peninsula Asia Mică, în strâmtori şi Balcani – evenimentul mar-
chează începutul unei noi etape în expansiunea otomană în peninsula Balcanică şi
Europa de est.
Ţara Românească a fost prima dintre statele române care a devenit obiectiv al
expansiunii otomane. A acceptat plata tributului deja la sfârşitul secolului al XIV-
lea, în calitate de răscumpărare a păcii. Înlăturarea din Domnie a lui Vlad Ţepeş în
ţara Românească a marcat începutul suzeranităţii restrictive în 1462 prin numirea de
către sultan a noului domn. Campaniile militare de la sfârşitul secolului al XV-lea
ale otomanilor şi rezistenţa eroică a domnilor români, îndeosebi a lui Ştefan cel Mare
au subminat din potenţialul militar, economic şi politic al Porţii. Cu toate acestea,
rezistenţa opusă regimuri nu a putut opri definitiv expansiunea otomană, reuşind în
schimb să evite transformarea Țării Românești în paşalâcuri, cu regimuri adminis-
trative şi politice mult mai dure pentru populaţiile autohtone, regimuri caracteristice
provinciilor otomane.
Marea ofensivă otomană condusă de Soliman Magnificul împotriva regatului ma-
ghiar, victoria oştilor otomane la Móhacs (1526), expediţia din 1538 în Moldova a
celui mai mare sultan, organizarea paşalâcului de Buda (1540), transformarea Brăilei
(1539-1540) în raia au marcat momente ale unor mutaţii radicale în raportul forţelor
politice din bazinul Dunării de Jos şi de Mijloc.
Campania militară din 1538 întreprinsă în Moldova avea scopul de a egala statu-
tul ei cu cel al Ţării Româneşti, în primul rând, urmărindu-se instituirea controlului
asupra Domniei. Ca şi Radu cel Frumos în 1462 în Ţara Românească, aşa şi Ştefan
Lăcustă în 1538 în Moldova, este instalat la domnie de către sultan, cu asentimentul
boierilor.
Astfel, regimul suzeranităţii otomane în principatele Române a trecut în faza re-
strictivă, care s-a manifestat prin implicări directe în viaţa politică şi economică in-
ternă şi subordonarea directă şi univocă Porţii.
În legătură cu aceste mutaţii, observatorii contemporani au relevat ivirea unor
stări calitativ noi în organizarea Ţărilor Române şi în poziţia lor faţă de puterile veci-
ne. Raporturile lor cu Imperiul Otoman au continuat să aibă un caracter special, de
respectare a autonomiei statale, în condiţiile creşterii dependenţei economice şi po-
litice. Principatele Române continuau, potrivit vechilor „tratate”, încheiate cu Poarta
Otomană, să beneficieze, conform dreptului islamic, de regimul dar al-ahd („Casa
păcii”). Poarta Otomană a încercat, în mai multe rânduri, să schimbe statutul de pro-
tectorat al Ţărilor Române cu cel de dominaţie efectivă sau de paşalâc. În a doua
jumătate a secolului al XVI-lea se constată tocmai acest efort al Porţii de a subordona
cât mai mult Ţările Române intereselor otomane.
Poarta otomană a început să se implice din ce în ce mai mult în conducerea Prin-
cipatelor Române. Trecând peste dreptul acestora, pe care îl recunoscuse prin „capi-
tulaţii”, de a-şi alege singure domnul, Poarta otomană a început să numească în sca-
un favoriţi ai ei. Aceştia erau schimbaţi după bunul plac al sultanului. Orice încercare
a lor de a se apropia de creştini şi de a declanşa lupta împotriva otomanilor le atrăgea

138
destituirea şi pierderea capului. Gărzile de ieniceri stabilite în capitalele Principatelor
Române aveau rostul nu atât de a apăra pe domni de nemulţumirile supuşilor şi de
concurenţii care pândeau să le ocupe tronul, cât de a controla acţiunile domnilor.
Numirile de domni de către Poartă se făceau în schimbul unor mari sume de
bani. La sfârşitul secolului al XVI-lea, sume de-a dreptul fabuloase erau folosite pen-
tru ocuparea şi deţinerea tronului. Petru Cercel a cumpărate tronul cu 1.160.000 de
galbeni.
Sumele necesare cumpărării domniei sau menţinerii domnilor în scaun erau îm-
prumutate de cele mai multe ori de pretendenţii la tron, ca şi de domnii aflaţi în
scaun, de la bancherii din Istanbul. Aceştia sau oamenii lor, ca să-şi asigure capitalul
investit şi dobânzile, însoţeau pe nou-numiţii în scaun, stabilindu-se în Ţările Româ-
ne. Concesionându-li-se, de obicei, strângerea dărilor, ei căutau, să-şi scoată într-un
timp cât mai scurt banii care pretindeau că li se datorau, supunând populaţia ţării
unor cerinţe tot mai greu de suportat.
O creştere însemnată au cunoscut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea tributul
(haraciul) Ţărilor Române faţă de Poartă, ca şi peşcheşurile (darurile), care se transfor-
maseră într-o împovărătoare obligaţie. Ţărilor Române li s-au impus o serie întreagă
de alte obligaţii, furnituri de grâne, oi, sare, lemn şi alte produse, precum şi prestaţii în
muncă în folosul Porţii. Valoarea acestora se scădea, de obicei, din haraci.
Poarta a căutat şi în bună măsură a reuşit să-şi asigure un drept de preemţiune
asupra anumitor articole de strictă necesitate pentru aprovizionarea Constantino-
polului şi pentru nevoile armatei. Este vorba de grâu şi orz, oi, bovine şi cai, miere
şi ceară, seu, pastramă, cerviş, lână, piei. Negustori din Imperiul otoman au început
să pătrundă în număr mare în Ţările Române şi cu ajutorul aparatului de stat de aici
să strângă direct de la producători, la preţuri sub nivelul preţului curent al pieţii,
bunurile solicitate în Imperiu. Deseori, sultanul însuşi s-a văzut nevoit să intervină şi
să reglementeze procurarea de produse din Ţările Române, să ameninţe cu pedeapsa
negustorii abuzivi şi să limiteze numărul celor care intrau pe teritoriul românesc.
Din cauza obligaţiilor la care era impusă populaţia satelor – unde se desfăşura un
proces de pauperizare –, situaţia ţăranilor din Ţările Române ajunsese în multe pri-
vinţe să fie mai grea decât a celor din provinciile stăpânite direct de turci. Obligaţiile
impuse ţărănimii, sporirea fiscalităţii au ruinat gospodăria ţărănească, au făcut ca Ţă-
rile Române, bogate şi puternice odinioară, să decadă din punct de vedere economic,
să slăbească pe plan militar şi demografic.
În memoriul adresat papei de Luca Testanova se arăta, ca, de altfel, şi în „capi-
tulaţii”, că Ţara Românească şi Moldova nu au fost supuse de Imperiul Otoman pe
calea armelor, ci s-au plecat Porţii de bunăvoie, cu condiţia respectării autonomiei
lor, a întăririi ca domn de către sultan a unui descendent din vechii voievozi. Această
prevedere a fost însă cu timpul tot mai mult încălcată, sultanul dând sau promiţând
tronul aceluia care-i oferea mai mulţi bani. Banii, legăturile cu favoriţii sultanului şi
sprijinul acestora garantau reuşita oricărui pretendent la tron, care, pentru legitimi-
tatea domniei, invoca apoi descendenţa din vechile familii domneşti. Ajunşi pe tron
în astfel de condiţii, domnii rămâneau la conducerea ţării cât timp erau în graţia
sultanului şi cât timp puteau face faţă lăcomiei celor din anturajul lui, strângând, tot-
odată, şi pentru ei mari averi. În timpul domniei se comportau ca suverani absoluţi şi
nu dădeau nimănui socoteală de faptele lor.
Creşterea dependenţei Principatelor Române de Poarta Otomană în a doua jumă-
tate a secolului al XVI-lea a făcut ca schimbările intervenite în structura lor social-
politică să fie influenţate de situaţia în care se afla în acea vreme Imperiul Otoman.
După moartea lui Soliman Magnificul (1566), Imperiul Otoman a intrat într-o

139
perioadă de declin. Un şir de sultani incapabili au înlesnit acest declin. Desfrâul de
la Curte necesita sume mari de bani şi acestea se realizau prin jefuirea provinciilor
Imperiului sau dependente de Imperiu. Guvernarea provinciilor era vândută pur şi
simplu celui care oferea mai mult. Cei ajunşi la conducerea provinciilor căutau prin
mijloacele cele mai tiranice să stoarcă de la populaţie o avere cât mai mare, în aşa fel
încât odată alungaţi să aibă cu ce redobândi vechea situaţie sau cu ce să ducă pe viitor
o viaţă lipsită de griji.
Decăderea militară a Imperiului Otoman, marcată şi de reducerea numărului
războaielor de cuceriri, a făcut să crească tendinţele centrifuge din cadrul Imperiu-
lui. Provincii diferite ca nivel de dezvoltare, unite în cadrul Imperiului, nu atât prin
interese economice, ci numai datorită forţei militare otomane, manifestau tot mai
mult tendinţe de eliberare de sub stăpânirea otomană.
Spahii şi ienicerii, care constituiau forţa militară a Imperiului otoman şi care re-
alizau înainte venituri însemnate de pe urma meritelor militare în slujba sultanului,
au început, prin diferite mijloace, să se eschiveze obligaţiilor militare. În locul veni-
turilor pe care le realizau altădată prin războaie, ei căutau să-şi procure banii necesari
vieţii de lux din exploatarea populaţiei supuse. Ei au mărit dările (în Ţările Române,
în raiale) la care erau obligaţi ţăranii şi au căutat ca în locul dărilor în natură să per-
ceapă într-o măsură cât mai mare dări în bani. Totodată, au trecut la reorganizarea
domeniilor în vederea creşterii producţiei de cereale-marfă.
Sporirea cuantumului obligaţiilor în muncă ale ţăranilor presupunea o creştere a
dependenţei acestora de stăpânii de domenii, care căutau să-şi lărgească drepturile
asupra ţăranilor, limitându-le şi apoi desfiinţându-le libertatea de deplasare de pe do-
menii. Legarea de glie a ţăranilor a dus la mărirea obligaţiilor şi înrăutăţirea situaţiei
lor juridice.
Suzeranitatea otomană în Ţările Române s-a manifestat prin Protectoratul asu-
pra principatelor, dependenţa economică şi politică de Poarta Otomană, implicarea
directă în viaţa politică şi economică internă, înăsprirea fiscalităţii, pauperizarea po-
pulaţiei, criză demografică etc. Altfel spus, Imperiul Otoman în realizarea ambiţiilor
sale hegemonice a încadrat în planurile sale de cucerire a Europei şi Principatele
Române, exploatându-le la maximum resursele acestora

Bibliografie recomandată:
1. Ştefănescu Ştefan. Istoria românilor. De la afirmarea etnică românească la cre-
area „Daciei româneşti” sub conducerea lui Mihai Viteazul. Bucureşti: Editura Funda-
ţiei Române, 2005.
2. Maxim Mihai. Ţările Române şi Înalta Poartă. București, 1994
3. Giurescu Constantin C., Dinu C.Giurescu. Istoria Românilor, II. Bucureşti,
1976.
4. Georgescu Vlad. Istoria românilor. Bucureşti, 1992.
5. Agrigoroaiei Ion, Toderaşcu Ion (coord.). Istoria românilor. Iaşi, 1996.

*Ctitoriile medievale – valori culturale şi spirituale

Evul Mediu a fost perioada gândirii simbolice, a spaţiului sacru şi a religiozităţii
profunde. De aceea tot ce se întâmpla, orice eveniment politic, social sau natural era
clasificat drept acţiune a lui Dumnezeu (pedeapsă sau binecuvântare în funcţie de fie-
care caz aparte). Frica pentru ceea ce va urma după moarte, pedeapsa pentru păcate îşi
lăsa amprenta în modul de percepere a lumii şi în acţiunile menite să îmbuneze mânia
prin ctitorii, ofrande, rugăciuni, sărbători etc. Omul evului mediu era preocupat ca

140
prin fapte bune să obţină protecţia lui Dumnezeu în timpul vieţii pământeşti, iar după
moarte să obţină mântuirea.
Religia creştin ortodoxă în Ţările Române în Evul mediu era religie de stat. Actul
de ctitorie în Ţările Române era instituţia cu cea mai mare amprentă bizantină. Dreptul
de ctitorie dădea posibilitate ctitorului de a fi pomenit în rugăciunile preoţilor, de a fi
înmormântat în locaşul construit, de a fi reprezentat în tablourile votive etc. Motiva-
ţiile ctitorului erau diferite. Astfel, motivaţiile celui mai mare ctitor al Ţării Moldovei
Ştefan cel Mare şi Sfânt în alegerea momentului, a locului şi a hramului bisericii erau
diverse: biruinţa într-o bătălie, comemorarea strămoşilor, protecţia în anumite împre-
jurări, dar întreaga sa activitate ctitoricească, expresie a puternicului sentiment religios,
avea menirea de a invoca şi simboliza protecţia divină asupra faptelor sale şi asupra
ţării. Ştefan cel Mare comemorează prin hramurile bisericilor şi mănăstirilor pe Iisus
Hristos, Maica Domnului, Sfântul Gheorghe, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae,
Sfântul Dimitrie, Sfântul arhanghel Mihail, Sfântul Ilie, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel,
Sfânta Cruce etc, fapt care şi consolida comunitatea enoriaşilor ortodocşi. În Ţara Ro-
mânească, Matei Basarab, mare ctitor ortodox al poporului român, a fost un adevarat
patron al bisericii. A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care se adaugă refacerea
multor altora. În istoria Ţărilor Române aproape toţi domnii au fost ctitori. În afară de
domni, ctitori au fost boierii şi călugării.
Principalul patron al vieţii culturale în Ţările Române în evul mediu a fost biseri-
ca, iar creştinismul a definit caracterul acesteea, prin oferirea enoriaşilor valorilor sale
etico-morale. Graţie bisericii s-a dezvoltat învăţământul, s-au răspândit cunoştinţele,
a apărut tiparul şi s-au răspândit cărţile, în special de natură religioasă, s-au dezvoltat
artele. Biserica a lansat personalităţi marcante a culturii româneşti.
În Ţara Moldovei şi Ţara Românească biserica era principala instituţie instructiv-
educativă. În domeniul învăţământului s-au remarcat în Ţara Moldovei mănăstirile
Putna, Neamţ, Dragomirna, Voroneţ, Humor, iar în Ţara Românească - mănăstirile
Cozia, Argeş, Cotmeana, unde se studia literatura teologică, gramatica, matematica, ci-
titul, scrierea caligrafică în slavonă, greacă, latină şi cântul bisericesc. În cadrul acestor
mănăstiri erau pregătiţi atât slujitori ai cultului, cât şi slujitori laici. Pe lângă mănăstiri
s-au instruit vestiţii cronicari ai ţărilor române. Astfel la mănăstiri s-au format atât cro-
nicarii Efimie şi Macarie, cât şi viitorii mitropoliţi ai Moldovei Anastasie Crimca şi Var-
laam. În cadrul mănăstirilor cărţile religioase se copiau, se ornamentau şi se copertau.
Cărţile erau foarte scumpe, deoarece materialul era costisitor, iar lucrul depus migălos:
cărţile la început erau scrise pe pergament, apoi pe hârtie; coperta era înfrumuseţată cu
ferecături de aur şi argint, uneori cu nestemate. Numeroase manuscrise se păstrează şi
astăzi în bibliotecile mănăstirilor, bisericilor, în arhivele din spaţiul românesc, precum
şi în alte ţări: Rusia, Polonia, Ucraina, SUA, Austria etc. Treptat s-a format un stil aparte
în ornamentarea cărţilor. La mănăstirea Neamţ au activat: fondatorul şcolii de minia-
tură Gavriil Uric şi miniaturistul Teodor Marişescu, la Putna – Nicodim. Cărţile lor,
Tetraevangheliarele, sunt adevărate capodopere de artă.
L-a mănăstiri a apărut cartea tipărită. Vom remarca prima tipografie înfiinţată la
mănăstirea Dealu, unde ieromonahul Macarie în 1508 a tipărit prima carte în spaţiul
românesc Liturghierul (în limba slavonă), urmată de Octoih şi Tetraevanghel, cărţi
care au fost răspândite în Balcani.
Bisericile şi mănăstirile româneşti sunt adevărate capodopere de arhitectură, pictu-
ră interioară şi exterioară. Arhitectura bisericească s-a dezvoltat sub influenţa stilului
bizantin (biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Argeş); altor influenţe (în stil triconic
- mănăstirea Cozia), cu influenţe gotice (biserica mănăstirii Sfânta Maria). În Ţara Mol-
dovei s-a format stilul propriu - cel moldovenesc. O expresie remarcabilă a acesteea este

141
turla bisericii mănăstirii Dragomirna. Pictura murală exterioară, unicală în felul ei, este
caracteristică mănăstirilor Arbore (1502), Humor (1533), Moldoviţa (1537), Voroneţ
(1547), Suceviţa (1595-1596), care a fost realizată de reprezentanţi români cu propria
viziune asupra reprezentărilor. În pictura bisericească, pe lângă imaginile sfinţilor, ale
ctitorilor, apar scene din viaţa cotidiană. În Ţara Românească printre pictori se remarcă
zugravul din Târgovişte Dobromir, care a realizat frescele interiare din biserica de la
mănăstirea Dealu, Bistriţa, Curtea de Argeş.
Bisericile şi mănăstirile-locurile sacre ale românilor, au fost cele care i-au adăpostit
de invazii, cele care au păstrat suflul românesc, credinţa nestrămutată în vremurile de
restrişte, focare ale culturii româneşti.

Bibliografie recomandată:
1. Ştefan cel Mare - personalitate marcantă în istoria Europei (500 de ani de la trece-
rea în eternitate). Civitas, 2005.
2. Valori şi tradiţii culturale în Moldova (culegere de studii). Chişinău, 1993.
3. Istoria românilor. Compendiu. Coord. Ion Agrigoroaiei, Ion Toderaşcu. Iaşi, 1996.
4. Istoria românilor. Epoca antică şi cea medievală. Manual pentru clasa a X-a. (P.
Parasca, I. Negrei, Gh. Gonţa, G. Gavriliţă, M.Dobzeu). Chişinău, 2007.
5. A. Eşanu. Cultură şi civilizaţie medievală românească. Chişinău, 1996.

Rolul bisericii în societatea medievală din Europa Occidentală

Relaţia bisericii creştine occidentale cu puterea politică în epoca medievală
Schimbarea statutului creştinismului din religie persecutată în religie oficială în
anul 313 prin Edictul de la Milano, a marcat o adevărată revoluţie ideologică. Creş-
tinismul devine o religie acceptată, în limita libertăţii cultelor proclamată, dar nu este
favorizat în raport cu păgânismul.
Constantin găseşte în religia creştină factorul care să asigure unitatea imperiului.
Intervine în disputele religioase, la Conciliul de la Niceea participă în vechea sa cali-
tate de Pontifex Maximus şi condamnă arianismul, erezie ce punea în pericol unitatea
statului roman. De acum înainte monarhii se implică continuu în activitatea bisericii,
străduind să o vadă aliată sau chiar instrument al politicilor sale.
Succesorii lui Constantin impun treptat tuturor supuşilor lor creştinismul, devenit
sub Teodosie I, în 381, religie oficială. Din 391-392 păgânismul este interzis, iar tem-
plele sunt fie distruse, fie transformate în biserici. În regatele succesoare ale imperiului,
monarhii se comportă în acelaşi fel faţă de biserică, pe care o protejează, şi se consideră
responsabili de religia supuşilor lor. Când regatul depăşeşte graniţele creştinătăţii ro-
mane, ca în cazul celui al francilor, regii organizează episcopate în teritoriile nou cuce-
rite şi supervizează creştinarea acestora, impunând creştinismul cu forţa, ca metodă de
impunere şi a stăpânirii politice. Garanţia întrării păgânului în societatea creştină era
botezul, care era interpretat şi ca o dovadă de conformism politic. Treptat, creştinismul
se răspândeşte şi în zone care nu făcuseră parte din Imperiul roman, precum Irlanda,
Germania, lumea slavă şi scandinavă. Europa occidentală se defineşte ca o respublica
christiana, o comunitate a tuturor creştinilor, indiferent de apartenenţa lor etnică.
De la creştinarea lui Clovis, regii franci au colaborat cu biserica creştină : în schim-
bul recunoaşterii sale ca rege, Pepin cel Scund dăruieşte episcopului de la Roma o serie
de pământuri care vor constitui nucleul statului papal; Primind în anul 800 coroana
din mâinile papei, Carol cel Mare îşi asumă şi funcţia imperială de apărător al biseri-
cii şi responsabil de expansiunea creştinismului pe tot teritoriul statului său. Imperiul
fiind eterogen, creştinismul era utilizat ca factor unificator şi de control al teritoriilor
şi populațiilor.
142
 În Germania, regalitatea, confruntată cu marii duci, sprijinise dezvoltarea unei feu-
dalităţi ecleziastice, învestind episcopii cu funcţii publice, erau convenabili şi în măsura
în care episcopii nu aveau dreptul să aibă moştenitori. Otto I obţine coroana imperială
şi reuşeşte să-şi subordoneze temporar procesul alegerii papei, acesta trebuia să depună
jurământ împăratului. Împăraţii, năzuind la refacerea imperiului, țineau să subordone-
ze biserica intereselor statului.
În acelaşi timp, papalitatea oferea cu generozitate coroane regale noilor mo-
narhi ce se decideau să se convertească la creştinism şi să deschidă episcopate sub-
ordonate Romei: în 973 se întemeiază un episcopat la Praga; în regatul polonez,
în 966, are loc creştinarea regelui Mieszko; în zona maghiară, în 985, se petrece
botezul principelui Geyza, și a fiului său Vayk, viitorul rege sfânt Ştefan. Programul
nerealist al lui Otto al III-lea de a realiza un imperiu creştin universal a fost aban-
donat de urmaşi. Biserica germană rămânea însă caracterizată de existenţa unui
episcopat controlat de rege.
Un rol deosebit de important în schimbarea raportului dintre domeniul secular şi
cel spiritual l-a avut mişcarea declanşată în secolul al X-lea la mănăstirea Cluny. Ideile
promovate de clericii acestei mănăstiri erau: neintervenţia puterii laice în viaţa religi-
oasă, separarea între domeniul laic şi cel eclesiastic. Călugării promotori ai unui ideal
ascetic şi papalitatea dornică să se impună acţionează pentru reformarea bisericii.
Pe baza autorităţii episcopului Romei, s-a impus ideea că el este un arbitru în pro-
bleme de credinţă și, pentru că el îi încoronează pe împăraţi, se lansa ideea că deţine
autoritatea supremă, deşi rămânea supus împăraţilor. În sec. XI puterea papală era slabă
ca să încerce emanciparea sa de sub autoritatea laicilor.
Prima condiţie era o papalitate independentă de amestecul laicilor şi, în anul 1059,
papa Nicolae al II-lea decretează că alegerea papei se realizează de către colegiul car-
dinalilor, împiedicându-i astfel, cel puţin teoretic, pe împăraţi să-şi impună propriii
candidaţi.
Totodată, pentru a ridica prestigiul clericilor şi bisericiii s-a dus o luptă pentru com-
baterea simoniei şi nicolaismului. Reformele au culminat în timpul pontificatului lui
Grigore al VII-lea.
Papalitatea, prin glasul lui Grigore al VII-lea (1073-1085) îşi afirma nu doar dorinţa
de independenţă, ci şi pretenţiile de superioritate asupra puterii laice. Prin controlul
funcţiilor, împăratul controla imense feude, venituri, bogăţii, putere de care era lipsită
biserica, şi avea putere pentru a o contrabalansa pe cea a principilor.
Conflictul izbucneşte când călugărul de la Cluny – Hildebrant, devine papa Grigore
al VII-lea. El interzice în 1075 investirea de către laici în înaltele funcţii ecleziastice şi
emite Dictatus papae prin care declară superioritatea papei asupra monarhilor, dreptul
de ai excomunica, dreptul exclusiv al papei de a numi episcopi şi a dezlega de jurământ
pe vasali etc.
Henric al IV-lea (1056-1106), care dorea să-şi menţină controlul asupra funcţiilor
ecleziastice, ignoră decretele papei, convocând un conciliu al episcopilor germani (ia-
nuarie 1076, Worms).
La rândul său, papa convoacă un conciliu care îl excomunică pe Henric (februarie
1076, Lateran). Henric al IV, în situaţia când principii se răsculară şi aveau un candidat
nou la tron, este nevoit să ceară iertarea papei, refugiat în castelul Canossa. După trei
zile de penitenţă, papa îi acordă iertarea şi îi ridică excomunicarea (ianuarie 1077).
Henric al IV-lea, reuşeşte să-i supună pe feudalii revoltaţi. După o nouă excomunicare,
Henric îl depune iar pe Grigore în 1080 şi impune un alt papă (antipapa Clement al
III-lea care îl încoronează împărat în 1084).
Conflictul continuă şi se încheie abia în 1122 prin „Concordatul de la Worms” care

143
a fost un compromis, dar însemna separarea între cele două puteri şi posibilitatea bise-
ricii de a se afirma ca o forţă independentă.
Ascensiunea papalităţii are loc pe timpul pontificatului lui Inocenţiu III (1196-
1216). El afirmă că deţine puterea supremă în cadrul creştinătăţii, fiind superior tu-
turor principilor laici, cărora le delegă şi le retrage puterea. Intră în conflict cu regele
Germaniei Frederic al II-lea (1215-1250). Papalitatea ajunsese la apogeul puterii sale
temporale, în vreme ce Imperiul nu mai este decât un stat german.
Idei asemănătoare le promovează şi papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). Regele
Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos nedorind să admită discuţii asupra autorităţii sale
declanşează conflictul. Regele Franţei trimite o trupă, condusă de sfetnicul său Guillau-
me de Nogaret, care îl face prizonier pe Bonifaciu al VIII-lea la Anagni, în 1303. Astfel
începe declinul papalităţii medievale.
În timpul pontificatului lui Clement al V-lea (1305-1314) reşedinţa acestuia se sta-
bileşte la Avignon. Incapabil să reziste presiunilor regale, Clement al V-lea este contro-
lat de acesta şi acceptă suprimarea ordinului cavalerilor templieri - judecaţi şi condam-
naţi la rug pe baza unor acuzaţii false.
Prizonieratul de la Avignon va dura până în 1377 când papa Grigore al XI-lea se
întoarce la Roma.
La moartea sa, în 1378, cardinalii care îl urmaseră, sub presiunea populaţiei care
cerea un papă roman, aleg drept succesor pe Urban al VI-lea (1378-1389). Acesta intră
însă rapid în conflict cu cardinalii şi o parte a acestora aleg un alt papă - Clement al
VII-lea (1378-1394), care revine la Avignon. Din acest moment, biserica occidentală
cunoaşte o schismă în care doi papi, unul la Roma şi altul la Avignon, îşi dispută moş-
tenirea Sfântului Petru. Întreaga creştinătate se polarizase în susţinători ai Franţei şi
Angliei, respectiv ai pontifilor de la Avignon şi Roma.
Marele rezultat al Conciliului de la Constanz este lichidarea schismei, în 1417 fiind
ales noul papă al întregii creştinătăţi occidentale în persoana lui Martin al V-lea. Papa
Eugeniu al IV-lea, ales în 1431, reface parţial prestigiul papalităţii prin încercarea de
a realiza unitate bisericii creştine datorită acceptării de către împăratul bizantin şi de
către o parte a bisericii ortodoxe a unirii cu Roma. Constantinopolul, asediat de turci,
făcuse această concesie în speranţa iluzorie a obţinerii unui sprijin occidental. Deşi, în
cele din urmă, populaţia din imperiul bizantin a refuzat unirea, papa a profitat de pu-
terea pe care şi-o manifestase. Pe la 1450, pe de o parte, prestigiul papei părea refăcut,
dar statele naţionale în formare nu mai erau dispuse să accepte o putere universală su-
perioară. Pe de altă parte, nu se realizase reforma interioară cerută în ultimele decenii,
şi aceasta avea să declanşeze Reforma religioasă din secolul al XVI-lea.

Rolul bisericii in societatea medievală din Europa Occidentală

Evul mediu a fost eminamente religios. Oamenii erau credincioși începând de la
cei „săraci cu duhul” pana la marii intelectuali ai vremii. Astfel: Boethius a scris în
temniță „Consolarea filozofiei”, cu un pronunțat caracter creștin; Cassiodor scrie tratate
teologice, interpretează lucrările anticilor în spirit creștin şi înființează trei mănăstiri;
Gregoire de Tours scrie biografii ale sfinților; Isidor de Sevilia îi trece pe vizigoții arieni
din Spania la ortodoxism etc.
Exista o întrepătrundere între clasa nobililor prin formație militari, şi cler; mulți
episcopi au fost conducători de oști şi mulți nobili au fost clerici. Fiii nobililor ur-
mau cariera armelor sau cariera eclesiastică. În timpul primei cruciade apar ordine
călugărești de tip militar. Papa Leon X, fiul lui Lorenzo Magnificul, lupta în armura de
cavaler ca şi papa Iuliu II. Poate că tocmai această interferenţă intre religie şi militărie a
înlesnit corupția înalților prelați. Exista un „spirit combativ” permanent, o mentalitate

144
războinică ce făcea parte din modul de viața al nobililor; chiar şi în timp de pace se or-
ganizau turnire care nu erau doar o simulare, ci luptă în toata regula – cu morți, răniți şi
prizonieri. Biserica a canalizat acest spirit combativ spre lupta cu musulmanii, dându-i
o motivație religioasă; de asemenea i-a dat o formă „canonică” prin codul cavaleresc ca
să-l pună în slujba dreptății. Pentru temperarea combativității, Biserica a propus înce-
tarea luptelor în timpul posturilor şi sărbătorilor religioase.
Biserica în Evul Mediu era, pe de o parte, cel mai mare proprietar funciar, căci
după anul 313 s-au primit multe donații în terenuri agricole; pe de altă parte, oamenii
dădeau a zecea parte din recoltă iar bătrânii lăsau bisericii o mare parte din avere prin
testament, pentru iertarea păcatelor. Terenurile agricole din patrimoniul bisericii erau
gestionate de mănăstiri, iar o parte erau date în arendă. Din veniturile obținute se con-
struiau biserici, dar se dădea şi săracilor, văduvelor, orfanilor şi bolnavilor care primeau
hrană şi adăpost permanent sau temporar în mănăstiri. Multe orașe au luat ființă având
la bază așezăminte mănăstirești; cele situate pe drumurile comerciale dădeau adăpost şi
negustorilor care de multe ori își puneau acolo banii în depozit. În mănăstiri se țineau
deseori târguri. Acestă prosperitate a avut însă şi un revers: deschiderea către lume a
dus inevitabil spre decăderea vieții călugărești.
În Evul Mediu biserica avea putere judecătorească. Încă din anul 318 un decret
al împăratului Constantin recunoștea episcopilor acest drept. Clerul nu era deferit
justiției laice, fiind judecat chiar şi pentru cazuri penale, de reprezentanții bisericii. În
secolul IX prerogativele legislative s-au extins atât asupra tuturor cazurilor de blasfe-
mie, sacrilegiu, simonie, cat şi cazurilor de fratricid, patricid, adulter, incest, cămătărie.
Tot Biserica se ocupa și de urmărirea executării testamentelor, căci majoritatea îi lăsau
o parte din bunuri.
Ereziile erau judecate de autoritatea civilă, dar ereticii erau depistați de către niște
comisii parohiale formate din clerici. Într-o societate eminamente religioasă, judecarea
ereticilor în tribunalele civile nu trebuie să ne mire. Din cauza ignoranţei în materie
de teologie s-au dat însă uneori pedepse grele pentru vinovăţii ușoare. De aceea, în
1233, prin bula emisă de papa Grigore IX, se înființează un tribunal competent pen-
tru judecarea cazurilor de erezie numit Inchiziție; acest tribunal era format în special
din călugări dominicani şi franciscani. Se introduce procedeul anchetei de stabilire a
vinovăției ereticului, în scopul stopării abuzurilor autorității civile. Marele inchizitor
al fiecărui tribunal era delegatul papei. Inchiziția a devenit foarte dură spre sfârșitul
sec XV, când se proceda la dărâmarea casei ereticului, confiscarea averii, interzicerea
de funcții publice, pedeapsa cu închisoare pe viață sau sentința capitală, de obicei prin
sugrumare şi arderea trupului pe rug.
În Evul Mediu majoritatea oamenilor trăiau intr-o sărăcie cruntă. Dar, în aceastăă
perioadă, sărăcia era „Madona Poverta”, un ideal de viaţă umilă, un act de penitenţă.
Majoritatea cetățenilor nu-şi doreau cu adevărat să fie bogați. Impunătoarele catedrale
medievale s-au construit cu eforturi uriașe, pe care însă oamenii le făceau de bunăvoie.
În preajma mănăstirilor au luat ființă o mulțime de aziluri şi spitale unde se împărțea
hrană, adăpost şi se asigura îngrijire medicală gratuită.
Spitalele din centrele urbane erau şi ele administrate de biserică; călugărițele erau
infirmiere, asistente şi moaşe, fără plată. Existau o mulțime de debili mintali şi foarte
mulți leproși; Biserica a înființat multe leprozerii gratuite. Exista un program de rugă-
ciuni pentru bolnavi, caci primul leac era penitența, iar doctorii erau socotiți „instru-
mentele” lui Dumnezeu. Sinodul din Paris, în 1429, interzice medicilor să îngrijeas-
că bolnavii care nu erau spovediți şi împărtășiți. Toți bolnavii mintali erau socotiți ca
stăpâniți de diavol. În perioadele de foamete sau epidemii cete de pelerini şi procesiuni
de autoflagelați treceau pe străzi.

145
 Evul mediu a fost un timp al minunilor, dar şi al superstițiilor. Prin misionari se fă-
ceau minuni pentru convertirea necredincioșilor, bolnavii erau vindecați miraculos în
pelerinaje, lumea găsea sprijinul sfinților prin moaște şi icoane. Creştinarea s-a înche-
iat târziu, spre anul 800; triburile de saxoni au fost creştinate forțat de Carol cel Mare
sub amenințarea cu moartea. Pana în sec XII dogmele bisericii nu se cristalizaseră,
iar preoții nu erau suficient pregătiți pentru a instrui masele. Astrologia şi Alchimia
erau „la modă”. Alchimiștii sunt amenințați cu excomunicarea, scrierile lor sunt decla-
rate eretice şi arse pe rug. Reacția Bisericii împotriva alchimiei, astrologiei, magiei şi
superstițiilor a venit târziu, pentru că aceste practici au prins pe mulți din intelectualii
vremii şi chiar pe unii clerici. Erau credincioși dar şi superstițioși, o trăsătură generală
de altfel a lumii medievale.
Învățământul în Evul Mediu a fost aproape exclusiv în sarcina bisericii. În perioada
carolingiană singurii care citeau şi scriau latineşte erau preoţii, deci numai ei ocupau
funcții în administrația imperiului. Până în sec XIII cuvântul „laicus” era echivalent
cu „agramat”, iar „clericul” era echivalent cu „litteratus”. Carol cel Mare înființează la
curtea sa o scoală palatină de cel mai înalt nivel, unde aduna erudiți din toata Europa;
beneficiarii acestei scoli au fost familia împăratului, anturajul curții regale şi viitorii
episcopi. Pentru educația elementară existau scoli mănăstirești, iar în centrele urbane
funcționau scoli episcopale superioare ce pregăteau viitorii intelectuali.
Învățământul nu era obligatoriu şi cei mai mulți erau neștiutori de carte; singura
lor sursă de cultură era biserica, unde din predici şi icoane învățau despre mân-
tuirea prin Hristos. Cât timp biserica s-a ocupat de educație toată învățătura s-a
axat pe dezvoltarea moralei; școlile formau oameni simpli, cinstiți şi credincioși;
scopul era mântuirea sufletului şi nu acumularea de cunoștințe. Tinerii erau ținuți
departe de literatura clasicilor, de disciplinele științifice sau sistemele filozofice, căci
nu erau necesare mântuirii; logica, dialectica, filozofia au fost obstrucționate până
târziu spre sec X, pentru că duceau spre erezie. După Sf Augustin (354-430) cultura
trebuie să fie complet subordonată religiei; rolul științei şi filozofiei era să dea scep-
ticilor o justificare rațională a adevărurilor formulate de religie. Cu toate astea, cea
care a salvat moștenirea culturală a antichității a fost tot biserica. De cel mai mare
folos au fost scriptoriile mănăstirilor, unde călugării copiști lucrau la transcrierea
manuscriselor vechi pe foi de papirus şi începând din sec VIII pe foi de pergament;
baza au fost călugării franciscani, dominicani şi mănăstirile benedictine. Pentru o
Biblie erau necesare pieile unei turme de cca 350 de oi; mai erau copiate scrieri pa-
tristice, dar şi opere ale clasicilor antichității, traduse întâi de arabi şi redescoperite
de Europeni abia în sec XII.
În Evul Mediu primele spectacole teatrale s-au ținut în biserici. Au fost încurajate
piesele cu caracter moralizator şi, mai ales, teatrul religios care punea în scenă mo-
mente din viața Mântuitorului, apostolilor şi martirajul unor sfinți. Inițial, biserica s-a
împotrivit din teama de a nu profana evenimentele prin spectacole de slabă calitate,
dar apoi a consimțit, având în vedere că piesele jucate contribuiau eficient la educația
religioasă a maselor.
Spre sfârșitul Evului Mediu batjocura a luat treptat locul evlaviei. Se glumea şi se
flirta în biserici în timpul liturghiei, prostituatele își racolau clienții din fata biserici-
lor, se practica un comerț cu obscenități artizanale, mai toți preoții aveau concubine.
Cimitirele deveniseră locuri publice unde pe lângă slujbele de pomenire a morților, se
țineau târguri şi întreceri cu arcul; în 1231 Conciliul din Roma interzicea dansurile, iar
Conciliul din 1405 interzice bâlciurile şi jocurile de noroc, în cimitire.
Pe la sfârșitul sec XIII spiritul emancipării a făcut loc unei atitudini de răzvrătire ce
prevestea Reforma protestantă; preoții erau tratați cu ironie şi chiar papii erau acuzați

146
de greșeli. Erau zorii Renașterii, care va elibera operele anticilor de interpretarea forțat
religioasă, căutând sensul originar legat de sentimentele pur umane ale autorilor.

Bibliografie recomandată:
1. Berstein S., Milza P. Istoria Europei, vol. 2, Iaşi, 1998.
2. Carpentier J., Lebrun, F. Istoria Europei. Bucureşti, 1997.
3. Cristea T. Un rezumat al cunoaşterii. Editura Sfântului Ierarh Nicolae. 2010.
4. Goff J. LE. Civilizaţia Occidentului medieval. Bucureşti, 1970.
5. Goff J. LE Pentru un alt ev mediu, Bucureşti, 1986.
6. Lung Ecaterina. Istorie medie universală. Bucureşti: Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2003.
7. Manolescu R. (coord). Istoria Evului Mediu, I-III. Bucureşti, 1972-1978.
8. Manolescu R. Istoria Evului Mediu, vol. I. Europa apuseană, partea I. Secolele
V-XV. Bucureşti, 1993.
9. Manolescu R. Societatea feudală în Europa apuseană. Bucureşti, 1974.

Epoca modernă
Impactul regimului fanariot asupra evoluției politice și socio-economice
a Țărilor Române
Introducerea regimului fanariot în Moldova şi Ţara Românească a fost replica Por-
ţii la situaţia internaţională ivită la sfârşitul secolului al XVII-lea prin înlăturarea Impe-
riului otoman din Europa Centrală, încorporarea Transilvaniei Imperiului Austriac şi
recunoaşterea acesteia Prin pacea de la Karlowitz (1699), a făcut din Principate avan-
posturile sale cele mai ameninţate. Astfel, în condiţiile create de pacea de la Karlowitz,
care a menţinut Moldova şi Ţara Românească sub suzeranitate otomană, Imperiul Oto-
man decide introducerea unui nou regim politic, în 1711 în Moldova şi în 1716 în
Ţara Românească. Nicolae Mavrocordat, (1711-1715; 1719-1730), domn şi în perioada
anterioară, a fost chemat să inaugureze noua epocă fanariotă.
Modificările intervenite afectează instituţiile fundamentale, domnia, cele adiacen-
te ei, sfatul domnesc, în general sistemul administrativ-politic. Domnii sunt numiţi
direct de Poartă, din rândul familiilor influente, Ma­vrocordat, Ipsilanti, dar şi dintre
români, fără asentimentul ţării, prin derogări de la formulele procedurale tradiţionale
de alegere. Perioadele de domnie sunt scurte, cu unele excepţii, domnii fiind degradaţi
la nivelul unor funcţionari ai Porţii, schimbaţi dintr-o ţară în alta. Lipsiţi de iniţia­tivă
în politica externă, ei ajung executorii fideli ai însărcinărilor otomane în raport cu ma-
rile puteri. Acest statut antrenează şi declinul puterii militare care se reduce la o gardă
domnească chemată să asigure ordinea internă. Înconjuraţi de clientela fanariotă, se
întemeiază pe ea, dar şi pe acordul boierimii autohtone care colaborează cu domnia în
schimbul ga­rantării statutului ei de Stare.
Limitările puterii centrale şi presiunea otomană, deşi deosebit de gra­ve, nu anu-
lează autonomia ţărilor. Amestecul în viaţa internă a celor două ţări este însă vizibil,
Poarta interferându-se cu poruncile sale în conducerea efectivă, estompând atributele
domneşti sau iniţiind măsuri de organizare social-politică. Din a doua jumătate a seco-
lului pătrunde în ţările române un val de elemente greceşti din afara Fanarului, oameni
de afaceri care ajung adevăraţi „miniştri” şi duc la extrem fiscalitatea. Acestora li se
da­torează seria de răzvrătiri ale stărilor autohtone care apără tradiţia şi aşezămintele
moştenite (Gh. I. Brătianu), însoţite de mişcări populare. Este vorba de o reacţiune
populară „împotriva amestecului străin în cârmuirea ţării. Aceste răzvrătiri nu sunt
îndreptate împotriva domnilor numiţi de Poartă, ci mai cu seamă împotriva acestor

147
venetici, spoliatori, care încălcau întocmirile ţării”. Imperiul Otoman nu a dislocat însă
structurile tradiţionale politico-administrative, sistemul proprietăţii feudale, deşi le-a
controlat şi subordonat intereselor sale. Aşa se explică diferenţele între regimul fanariot
şi cel din paşalâcuri, faptul că în prin­cipate dominaţia otomană se exercită indirect prin
structurile institu­ţionale locale, în al doilea caz direct.
Gravitatea regimului fanariot a rezultat însă din exploatarea excesivă şi sistematică
a avuţiilor Principatelor Dunărene de către Imperiul Otoman. Incapabil să-şi satisfacă
nevoile prin organizarea eficientă a propriei economii, impe­riul subminat de criza sis-
temului timarului, conferă semnificaţie economică obligaţiilor tradiţionale, haraciul,
peşcheşurile, la care se adaugă cumpă­rarea domniilor.
Însemnătatea politică a ţărilor române pentru imperiu şi valoarea lor economică a
determinat elaborarea unui program de reforme cu o dublă finalitate, consolidarea pute-
rii centrale în raport cu boierimea şi sporirea capacităţii economice a contribuabilului.
Aplicarea reformelor a fost stânjenită de fluctuaţiile dominaţiei otoma­ne, de inter-
venţia turcilor care nu îngăduia o necesară continuitate şi, nu în ultimul rând, de osti-
litatea boierimii. Agravarea decadenţei otomane şi seria războaielor ruso-austro-turce
au adus în scena istorică noile soluţii politice antifanariote ale mişcării de emancipare
naţională.
Politica reformistă a regimului a debutat în vremea primului domn fanariot Nico-
lae Mavrocordat, un remarcabil om de cultură. El întocmeşte pentru fiul său, Con-
stantin Mavrocordat, un adevărat program în care se schiţează viitoare principii călău-
zitoare pentru o guvernare luminată. Practica reformistă fa­nariotă se manifestă într-o
etapă preliminară prin încercările de stabilizare a masei rurale în vederea funcţionării
sistemului fiscal. Aplicarea refor­melor cunoaşte însă o epocă de maximă intensitate în
timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, cu deosebire după pacea de la Belgrad
(1739), care readuce Oltenia în hotarele Ţării Româneşti. Reintegrarea Olteniei, unde
austriecii, prin reformele înfăptuite, inter­veniseră în raporturile dintre boieri şi ţărani,
pune în faţa regimului fana­riot alternativa continuării procesului reformator sau a re-
venirii la vechea situaţie.
Opţiunea fanariotă se fixează în sensul continuării procesului, refor­mele fiind con-
diţia sine qua non a consolidării regimului, în condiţiile unei mobilităţi rurale excesi-
ve, care crea impedimente funcţionării în bune con­diţii a sistemului fiscal. S-a asociat
totodată şi necesitatea de uniformi­zare a structurilor ţării după reintegrarea Olteni-
ei şi în urma acordului Porţii, interesată şi ea în funcţionarea regimului. Constantin
Mavrocordat (1730-1769) care a domnit alternativ în Moldova şi Ţara Românească a
început, având şi aprobarea Porţii, aplicarea programului de reorganizare a instituţiilor
fiscale, administrative şi judiciare în spiritul ideii de raţiona­lizare a statului. Formulate
în germene în marele hrisov din 1741, refor­mele, aplicate succesiv în cele două ţări, au
avut în vedere realizarea unei monarhii moderate prin puteri intermediare şi corpuri
constituite în cadrul adunărilor de stări, ceea ce mărturiseşte o apropiere nu de des-
potismul luminat, ci de absolutismul luminat care a colaborat cu stările. Traducerea
în viaţă a principiului director se împlineşte prin măsuri care cuprind toate sectoarele
structurii social-politice. Reorganizarea vizează sistemul fiscal în sensul asigurării sta-
bilităţii masei ţărăneşti şi sporirea competenţei statului în reglementarea raporturilor
de proprietate. Măsurile adiacente adminis­trative şi judiciare erau menite să întărească
controlul statului în vederea înfăptuirii unei duble finalităţi, politică şi economică. Re-
glementarea de către puterea centrală a ra­porturilor dintre stăpânii de pământ şi ţărani
a încercat menţinerea unui echilibru prin restrângerea autorităţii şi privilegiilor boie-
reşti, garantându-se astfel eficienţa politicii fiscale. Reformele sociale din ţările române
au prefigurat alte iniţiative similare din Europa Centrală şi Răsăriteană.
Programul reformelor, cu toate derogările şi încălcările Porţii, şi-a do­vedit viabili-
148
tatea în a doua jumătate a secolului, fiind reluat de principii Fanarioţi în ultima treime
a secolului şi la începutul celui următor. Ale­xandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797) a
făcut un nou efort de reorga­nizare, reintroducând termene fixe de plată la perceperea
birului, fapt ce a contribuit la prosperitatea ţării. Încercarea de separare a justiţiei de
admi­nistraţie, crearea de noi instanţe judecătoreşti şi opera de codificare a sem­nificat
un evident progres pe calea modernizării statului. Mai mult, datorită reformelor apli-
cate succesiv de Constantin Mavrocordat într-o ţară sau alta, s-a stabilit o unitate între
cele două principate exprimate şi prin ală­turarea celor două steme pe scutul domnito-
rului. Reformele care au vizat reorganizarea administraţiei, justiţiei şi bisericii, difuza-
rea culturii şi mai cu seamă hotărârile în problema agrară s-au situat în sensul tendin-
ţelor refor­matoare ale epocii care şi-au propus un aggiornamento al societăţii feudale,
în perspectiva evoluţiei viitoare colaborarea cu puterile intermediare repre­zentative a
premers aşezămintele României moderne (Gh. I. Brătianu).
Plasându-se în sensul evoluţiei societăţii secolului, programul de refor­me a situat
ţările noastre la nivelul unui proces istoric de inspiraţie mo­dernă. Regimul fanariot, în
condiţiile crizei otomane, a războaielor ruso-austro-turce, a continuei agravări a ex-
ploatării economice, generează nemulţumiri şi treptat contribuie la cristalizarea unui
program de emanci­pare naţională întemeiat pe forţele politice proprii şi pe concursul
marilor puteri. Astfel, în împrejurările declinului otoman, consacrat de clauzele păcii
de la Kuciuk-Kainargi (1774), în ţările române se conturează o nouă alternativă, care va
propune reorganizarea statului în termenii ideilor re­voluţiei democratice.
Prin reformele practicate de fanarioţi s-a îndeplinit un proces de unificare trepta-
tă a condiţiilor politice şi sociale din Princi­pate. Ele pregătesc unificarea pe care o va
aduce secolul următor. Intrarea „problemei orientale” într-o fază acută după izbucnirea
Revo­luţiei franceze, propulsează în prim plan problema reglementării rapor­turilor cu
Poarta, lupta pentru modificarea statutului politic internaţional al ţărilor române.

Formarea statelor naţionale moderne: general şi particular

Secolul al XIX-lea pe bună dreptate a fost numit „secolul naţionalităţilor”, deoarece
în această perioadă a avut loc o puternică afirmare a ideologiilor naţionale şi a acţiuni-
lor în vederea punerii lor în practică. În prima jumătate a secolului al XIX-lea se afirmă
cu precădere naţionalismul romantic, reprezentat de gânditori şi oameni politici pre-
cum Jules Michelet, Giuseppe Mazzini, Nicolae Bălcescu. Ei porneau de la ideea că nu
se poate construi nimic durabil decât pornindu­-se de la istorie. Lupta pentru eliberarea
şi unitatea naţională a popoarelor aflate sub dominaţia unor state de altă naţionalitate
şi religie este legitimată prin întrebuinţarea unei limbi comune şi apartenenţa la aceeaşi
religie. Asociat cu ideea liberală, naţionalismul romantic considera statul naţional ca
fiind ideal pentru dezvoltarea societăţii moderne.
Termenul de „naţiune” are o vechime de peste două milenii. În antichitatea romană,
care cuprindea, la un moment dat, toată lumea civilizată a bazinului mediteranean,
cuvântul „natio” însemna naştere, rasă, neam, popor etc., adică un grup de oameni, o
comunitate mai mare, ai cărei membri erau legaţi de la început prin originea lor comu-
nă. La aceasta s-au mai adăugat, cu timpul, şi alte elemente ca: limba (graiul vorbit),
datinile, portul, zeii comuni (religia), ocupaţiile etc. După răspândirea creştinismului
şi mai ales după oficializarea sa în Imperiul roman, naţiunile îi desemnau uneori pe
păgâni. „Nationes” puteau să fie, la unii autori, triburile străine, seminţiile barbare, di-
ferite clanuri, triburi sau uniuni de triburi.
În evul mediu s-au moştenit, în general, sensurile antice ale termenului naţiune, dar
i s-au alăturat pe alocuri şi ideea de putere, autoritate (statală) privilegiu şi chiar suve-
ranitate. De aceea, grupurile privilegiate, elitele recunoscute, cu acces la conducere (cu
149
rol politic) şi cu individualitate etnică precizată, au fost numite pe alocuri naţiuni. De
aici s-a tras concluzia că popoarele ajung la stadiul de naţiuni doar atunci când obţin o
coeziune sporită şi o anumită conştiinţă a existenţei lor (pe baza originii, limbii, confe-
siunii, tradiţiilor, culturii etc., comune), chiar dacă această conştiinţă nu este generală,
adică nu o au toţi indivizii grupului respectiv şi nu se manifestă permanent.
Adevărata naştere a unei naţiuni are loc atunci când un grup de indivizi declară că
ea există şi încearcă să o demonstreze. Cele dintâi exemple nu apar mai devreme de
secolul XVIII, înainte neexistând nici o naţiune în sens modern, adică politic. Ideea de
naţiune în sine se înscrie într-o revoluţie ideologică faţă de epocile anterioare. Acum
naţiunea este concepută ca o comunitate largă, unită prin legături care nu sunt nici de
supunere faţă de acelaşi suveran, nici de apartenenţă la aceeaşi religie ori clasă socială.
Ea însoţeşte dezvoltarea producţiei, lărgirea pieţelor şi intensificarea schimburilor co-
merciale, fiind totodată contemporană cu apariţia de noi grupuri sociale. Naţiunea a
fost elaborată în strânsă legătură cu două idei: fericirea şi democraţia.
În Europa centrala şi răsăriteană progresul social-economic şi cultural a fost relativ
lent. Decalajul în comparaţie cu Europa Occidentală s-a păstrat şi în secolul al XIX-
lea. Elita intelectuală a conştientizat decalajul şi a pus în circulaţie ideea că statele din
Europa de Vest reprezintă un model în ce priveşte progresul socio-economic, politic şi
cultural care trebuie urmat, pentru ca Europa orientală sa se modernizeze. Astfel, îşi
vor face apariţia în cultura politică a zonei ideile moderne liberale, care au constituit
esenţa codului libertăţilor civile. Însă tot pe această cale, a prins contur şi ideea diferen-
ţei, a identităţii naţionale, cu atât mai mult cu cât majoritatea popoarelor din Europa
centrală şi răsăriteană nu aveau un stat propriu şi se găseau în componenţa imperiilor
austriac (Austro-Ungaria după 1867), german, otoman sau rus.
Expresie a evoluţiei politice şi istorice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începu-
tul secolului al XIX-lea, constituirea naţiunilor - comunităţi umane coerent structurate,
cu o identitate etnică, lingvistică şi istorică proprie, a reprezentat totodată rezultatul
impunerii burgheziei în plan social şi politic. Acest proces a marcat cu deosebire pe-
rioada dintre anii 1815 şi 1914 („Secolul naţionalităţilor”). Astfel, de pildă, pe conti-
nentul european, în această perioada, şi-au îndeplinit treptat năzuinţele de indepen-
denţă şi unitate naţională belgie­nii, românii, italienii, germanii, norvegienii, în timp
ce imperiile multinaţionale, austro-ungar, rus sau otoman, s-au confruntat cu revoltele
popoa­relor supuse, ce au determinat, în cele din urmă, dezagregarea lor. La asigu­rarea
coeziunii statelor naţionale europene au contribuit politicile de stat, manifestate prin
impunerea învăţământului obligatoriu, a limbii oficiale, a votului universal şi a recrută-
rii obligatorii în sistemul militar.
În zona Balcanilor se dezvolta după 1815 primele mişcări naţionale, care pun în
cauză Actul final al Congresului de pace de la Viena. Zona Balcanilor formează un
veritabil mozaic etnic, dar între provinciile din zona respectivă exista o anumita unitate
dată de religia ortodoxă. În 1821 grecii încep lupta de eliberare naţională prin răscoala
antiotomană condusă de Alexandru Ipsilanti şi sprijinită de Rusia. În ianuarie 1822,
Grecia îsi proclama independenţa la care turcii răspund cu masacrarea a 22.000 de
greci din insula Chios. Masacrul de la Chios determină intervenţia puterilor Europei.
Imperiul Otoman a fost nevoit sa recunoască statul grec prin tratatul de la Adrianopol
din 1829. La 3 februarie 1830 ia naştere statul naţional grec. Mişcarea naţională s-a ex-
tins în perioada următoare. Apar tot mai multe societăţi secrete: „carbonarii” în Italia,
„comuneros” în Spania, „Burchenschaften” în statele germane, „Frăţia” în Ţara Româ-
neasca, care vor impulsiona mişcarea liberală şi naţionalistă.
În 1830 în Belgia izbucneşte o revoluţie burgheză şi naţională împotriva hotărârii
marilor puteri din 1815 de unire cu Olanda. Congresul belgian a proclamat indepen-

150
denta Belgiei la 4 octombrie 1830, independenţă recunoscută de Olanda în 1839. Aspi-
raţiile naţionale au avut un rol deosebit în Imperiul Habsburgic în timpul revoluţiilor
de la 1848. Ele au determinat fie o mişcare de desprindere a naţiunilor dintr-un impe-
riu, formându-se state naţionale - cazul Imperiului Habsburgic - fie una de reunire într-
un stat naţional a unor unităţi statale separate (Germania), fie mixtă, de desprindere de
sub dominaţia străina şi de reunire (Italia, România).
După 1848 în centrul vieţii politice şi social-culturale a Principatelor Române se
afla ideea înfăptuirii unităţii naţionale. Situaţia internaţională de după războiul din
Crimeea (1853­-1856) devine favorabilă îndeplinirii acestui ideal. Unirea Principatelor
Române este luată în discuţia Congresului de Pace de la Paris din 1856, devenind o
problema europeană. Marile puteri au hotărât aici consultarea românilor cu privire
la unire, prin intermediul unor Adunări ad-hoc. Acestea, convocate în anul 1857 la
Bucureşti şi Iaşi, se pronunţă în unanimitate pentru unirea Principatelor într-un singur
stat sub numele de România. Ignorând propunerile Adunărilor ad-hoc, Convenţia de
la Paris din 1858 a trasat un cadru incomplet pentru unirea celor două Principate Ro-
mâne. Trecând peste prevederile Convenţiei şi impunându­-si propria voinţă, românii
aleg, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia, pe Alexandru
Ioan Cuza drept unic domnitor. Alegerea aceluiaşi domnitor în ambele Principate a
avut rolul hotarâtor în înfăptuirea Unirii.
Unificarea Italiei s-a realizat în mai multe etape, prin mijloace diferite: războiul,
acţiunea revoluţionară şi calea diplomatică. Iniţiativa acţiunii de unificare a avut-o Pie-
montul al cărui rege, Victor Emanuel al II-lea (1849­-1878) se bucura de sprijinul naţi-
onaliştilor italieni. Artizanul acesteia a fost însa Camillo Cavour, ajuns prim-ministru
din 1852. Prima etapa a fost războiul contra Austriei pentru eliberarea nordului Italiei.
Cavour a obţinut promisiunea de sprijin din partea Franţei. Armata franco-piemonteză
îi învinge pe austrieci la Magenta şi Solferino. Prin pacea încheiata, Piemontul eliberează
Lombardia, dar Veneţia rămâne austriecilor. Franţa primea în schimb Nisa şi Savoia. A
doua etapă este reprezentată de cele două acţiuni revoluţionare: ducatele Parma, Mode-
na, Romagna şi Toscana care au răsturnat vechiul regim şi s-au unit cu Piemontul, iar
apoi s-a declanşat o revoluţie naţională în Sicilia care aparţinea regatului Neapole. Sub
conducerea lui Giuseppe Garibaldi, 1.000 de voluntari au eliberat Sicilia şi apoi Neapole,
care s-au unit cu Piemontul. Noul stat italian care reunea cea mai mare parte a teritori-
ilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor Emanuel al II-lea. Rămâneau în afara
statului italian Veneţia, deţinută de habsburgi şi Statul papal apărat de francezi. În 1866,
când izbucneşte războiul dintre Prusia şi Austria, Italia se aliază cu Prusia şi în urma
victoriei asupra Austriei, Italia obţine Veneţia. Unificarea Italiei se încheie în 1870, când
trupele franceze se retrag din Roma, care este proclamată capitala statului italian.
Unificarea Germaniei a fost pregătită economic prin uniunea vamală (Zollverein)
iniţiată de Prusia în 1828, la care au aderat cea mai mare parte a statelor germane. Aus-
tria dorea ca unificarea statelor germane să se realizeze sub egida sa. Rivalitatea dintre
Austria şi Prusia a dominat procesul de unificare al Germaniei. Unificarea, susţinută
de cancelarul Bismarck, s-a realizat în urma a trei războaie iniţiate de Prusia. Primul,
în 1864, împotriva Danemarcei, pentru ducatele germane Schleswig şi Hollstein. Pru-
sia, aliată cu Austria, declară război Danemarcei, pe care o înving. Danemarca cedează
ducatele care sunt împartite între Prusia şi Austria. În 1866 izbucneşte conflictul între
Prusia şi Austria din care victorioasă iese Prusia, în bătălia de la Sadova. Prin tratatul
de la Praga, din august 1866, Austria este exclusă din Confederaţia Germană. Prusia
pune bazele Confederaţiei Germane de Nord. Din Confederaţie nu fac parte statele din
sud, care erau susţinute de Franţa. Unificarea Germaniei se încheie în urma războiu-
lui Prusiei cu Franţa, din 1870-1871. Armata franceză suferă o umilitoare înfrângere

151
şi capitulează la Sedan. Statele germane din sud intră în Confederaţie. Acest moment
marchează practic încheierea procesului de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871,
regele Prusiei Wilhelm I s-a proclamat împărat al Germaniei în Sala Oglinzilor din
Versailles. Germania anexa două provincii franceze: Alsacia şi Lorena.
La popoarele care luptau pentru constituirea statelor naţionale sau desăvârşirea
unităţii naţionale, naţionalismul îşi păstrează forma romantică şi liberală. Menţinerea
imperiilor multinaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-
lea a făcut ca problema naţională sa devina tot mai tensionată. Confruntarea dintre
„naţiunile dominante”, pe de o parte, şi aspiraţia spre libertate a naţiunilor dominate,
pe de altă parte, a condus la declanşarea Primului Război Mondial. Primul război mon-
dial a reprezentat ultimul act în procesul de formare a statelor naţionale din Europa.
Dreptul popoarelor la autodeterminare a fost unul din cele 14 puncte ale programului
propus de preşedintele american W. Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-
1920). Aplicarea acestui principiu a permis constituirea a noi state naţionale Austria,
Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, regatul Sârbo-
Croato-Sloven (Iugoslavia din 1929). România şi-a desăvârşit unitatea naţională prin
unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiul Regat.

Bibliografie recomandată:
1. Calhoun, Craig. Nationalism. Open University Press and University of Minne-
sota Press, 2001. (Крэйг Калхун. Национализм / пер. А. Смирнова. М.: Изд. дом
«Территория будущего», 2006).
2. Certan E., Cozma V., Cristian V., Drachenberg C., ş.a. Istoria modernă a Europei
şi Americii. Vol. II. Chişinău, 2002.
3. Hobsbawm E. J. Naţiuni şi nationalism din 1780 pînă în prezent. Program, mit,
realitate. Traducere: Diana Stanciu. Chişinău: Editura Arc, 1997.
4. Mitu Sorin. Europa modernă (de la Războiul de Treizeci de Ani la prima
conflagraţie mondială), SYLLABUS – CURS GENERAL INTRODUCTIV, CLUJ,
2009.
5. Serge Cordelier, Élisabeth Poisson (ed) Naţiuni şi naţionalisme. Bucureşti:
Corint, 2002.
6. Varta Ion, Varta Tatiana. Istoria Universală. Epoca contemporană. Manual pentru
clasa a XI-a. Chişinău: Civitas, 2003.
7. Vlad Badea. Olimpiada de Istorie. Sinteze. Clasa a XII-a. Târgovişte, 2008.

Impactul revoluţiei industriale asupra evoluţiei lumii moderne

Secolul al XIX-lea în Europa poate fi considerat un secol al revoluţiilor: sociale sau
naţionale, industriale sau culturale, care au ca rezultat modernizarea statelor europene.
Revoluţia industrială, apărută în Anglia la sfârşitului sec. al XVIII-lea, s-a generali-
zat în Europa Occidentală pe parcursul secolului următor. Revoluţia industrială repre-
zintă procesul complex de trecere de la producţia manuală, manufacturieră la produc-
ţia mecanizată de fabrică şi uzină, însoțit de implementarea numeroaselor invenţii şi
descoperiri ştiinţifice, ceea ce a avut drept rezultat dezvoltarea ascendentă a economiei.
Inovaţiile tehnologice, ce au inclus folosirea fierului şi a oţelului, aplicarea noilor surse
de energie, inventarea maşinilor cu aburi, folosirea lor în industria textilă, în minerit
şi în transporturi, au avut drept consecinţă o creștere fără precedent a productivităţii
muncii şi progrese semnificative în domeniul transporturilor şi al telecomunicaţiilor.
Datorită producţiei obţinute în fabricile și uzinele europene, reglată de mecanismul li-
ber al cererii şi al ofertei, în circulaţie se puneau produse din ce în ce mai ieftine pentru
o populație din ce în ce mai numeroasă.
152
 În Anglia trecerea la producţia mecanizată a avut loc, în primul rând, în industria
textilă. În anul 1733 John Kay a inventat suveica zburătoare, ceea ce a condus la perfec-
ţionarea războiului de ţesut şi la sporirea productivităţii ţesătoriilor de două ori. Revo-
luţia în domeniul industriei textile a fost determinată şi de elaborarea vârtelniţei sau a
roţii de tors perfecţionate – spinning jenny – care, acţionată manual, torcea concomi-
tent mai multe fire. Mecanismul a fost perfecţionat în diverse moduri, fiind construită
şi maşina hidraulică de tors, care utiliza până la câteva zeci de fusuri.
Necesitatea de energie pentru punerea în mişcare a diverselor mecanisme a de-
terminat inventarea motorului cu aburi. În anul 1760 James Watt a inventat mo-
torul cu aburi cu acţiune simplă, care a început să fie utilizat în diverse ramuri ale
industriei, iar în anul 1784 el a construit motorul universal cu aburi cu acţiune du-
blă. Aplicat în practică în anul 1785 prin construcţia filaturilor cu motor cu aburi,
inventarea războiului de ţesut mecanic, acesta a sporit productivitatea muncii de
40 de ori. Progresele înregistrate în domeniul industriei textile, inventarea mecanis-
melor noi, precum şi a motorului cu aburi a favorizat dezvoltarea ascendentă a altor
ramurilor industriale: industria extractivă, metalurgia, industria constructoare de
maşini, care va deveni o ramură de bază; manufacturile în a doua jumătate a seco-
lului al XVIII-lea în Anglia iau imaginea fabricilor şi uzinelor. Producția obtinută
în fabricile, si uzinele europene a luat drumul pieței, care, guvernată de mecanismul
liber al cererii si al ofertei, se dezvolta vertiginos.
Între anii 1760 şi 1830, revoluţia industrială a fost localizată aproape exclusiv în
Marea Britanie. La începutul secolului al XIX-lea, Anglia este leagănul industriei con-
structoare de maşini, iar spre mijlocul secolului al XIX-lea la fabricile şi uzinele engleze
se obținea 50-60% din producţia mondială, ceea ce i-a conferit ţării titlul de „atelier al
lumii”, iar dezvoltarea comerţului şi a relaţiilor financiar-bancare, ca rezultat al progre-
sului industrial, şi titlurile de „cărăuş al lumii”, „bancher al lumii” şi „regină a mărilor”.
Din Marea Britanie revoluţia industrială s-a răspândit în Belgia şi Franţa, unde progre-
sul economic era frânat de relaţiile feudale încă destul de puternice. Abia după revoluţia
franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Franţa încep să fie implementate pe larg
realizările revoluţiei industriale. Un rol important în progresul industriei franceze l-a
avut implicarea statului în economie prin protejarea producătorilor francezi împotriva
concurenţei mărfurilor engleze, fiind interzise importul mărfurilor din Marea Brita-
nie, iar Napoleon Bonaparte a instituit blocada continentală. Deși concurenţa engleză
nu a putut fi învinsă, măsurile protecţioniste au impulsionat economia franceză. Apar
ramuri industriale noi, ca industria zahărului din sfeclă, ia avânt industria textilă, con-
structoare de maşini, metalurgia.
Celelalte naţiuni s-au adaptat mai lent, dar, odată ce Germania, Statele Unite şi Ja-
ponia au dobândit forţă industrială, ele au depăşit avansul iniţial al englezilor. După
1850, dar cu ritmuri mai accelerate după 1880, lumea a trecut prin „a doua revoluţie
industrială”. Înlocuirea în industria siderurgică a fierului cu oţelul, descoperirea şi ge-
neralizarea unor noi surse de energie (electricitatea, petrolul, gazele naturale etc.), care
se impu­neau treptat în faţa celei clasice, cărbunele, au constituit două dintre cele mai
importante elemente ale acesteia. Realizările care au impus un nou ritm de dezvoltare
au fost locomotiva cu aburi, căile ferate, precum şi aplicarea cu succes a motoarelor cu
aburi în navigaţie. Prima locomotivă cu aburi a fost construită de George Stephenson
în anul 1814. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a beneficiat de inventatori de
renume, precum Thomas Alva Edison, George Westinghouse, Nikola Tesla, Gottlieb
Daimler, Nikolaus August Otto, Michael Faraday etc. Era perioada în care supremaţia
economică a Angliei lua sfârşit, locul ei fiind ocupat în spațiul european de Germania,
iar în competiția mondială – de Statele Unite ale Americii.

153
 În ţările din Europa de Est revoluţia industrială s-a încheiat abia în prima jumătate
a secolului al XX-lea, iar în ţări precum China şi India, ea a ajuns abia pe la mijlocul
veacului trecut.
În România revoluţia industrială s-a desfăşurat mai târziu decât în Anglia, Franța,
SUA, într-un ritm în general lent, inegal din punctul de vedere al repartizării teritori-
ale și al ramurilor industriale, uneori fără o legatură organică între ramuri. Întârzierea
revoluției industriale s-a datorat menținerii îndelungate a dominaţiei străine şi a lipsei
unui stat național unitar. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după unirea din
1959 a Principatelor şi implementarea reformelor modernizatoare ale lui Al. I. Cuza,
precum şi a reformelor liberale cu caracter modernizator ale Guvernului Brătianu din
1876-1878, au avut loc schimbări semnificative într-un şir de ramuri industriale: mini-
erit, metalurgie, construcţia de maşini, iar în transport un rol important l-a avut con-
strucţia căilor ferate. Toate acestea au pus bazele industriei capitaliste în România.
Industrializarea a produs schimbări în economie, politică şi în organizarea societă-
ţii, între care o mai largă distribuţie a averilor şi dezvoltarea comerţului internaţional;
schimbări politice ca rezultat al deplasărilor de putere economică; schimbări sociale
fundamentale, precum naşterea mişcărilor muncitoreşti, apariţia şi dezvoltarea ierar-
hiilor manageriale pentru supravegherea diviziunii muncii şi crearea unor noi tipare
de autoritate; lupta împotriva unor efecte colaterale, precum poluarea industrială şi
aglomerarea oraşelor.
Activitățile industriale, comerciale, si de credit erau, în veacul al XIX-lea, în mare ma-
sură urbane. Numărul angajaților în aceste domenii a crescut sensibil, initial prin migrația
populației rurale către oraș, unde se câștiga mai bine și existau mai multe oportunități. Ul-
terior, populația urbană a cunoscut o creștere specta­culoasă ca urmare a revoluţiei demo-
grafice, determinată, în mare masură, de îmbunătățirea condițiilor de viață și de progre-
sele din medicină. Dacă în prima parte a secolului al XIX-lea, oamenii de curând veniți în
orase se stabileau în cartiere periferice, insalubre și acceptau salarii mici, în cea de-a doua
jumătate a veacului, statele moderne s-au preocupat de îmbunătățirea condițiilor de viață
ale populației urbane: apar serviciile publice, orașele se sistematizează, iar rețeaua sanitară
și învățământul primar obligatoriu devin constante ale vietii cotidiene.
Această populație urbană, cu o cultură omogenă, alimentată din lectura foile­
toanelor la modă din periodicele populare de mare tiraj ale timpului, dobândea o noua
identitate. Ea nu mai aparținea unei lumi ierarhizate, închise, tradițio­nale, ci uneia
egalitare, deschise, moderne. Se transformase într-o așa-numită societate de masă, în
interiorul căreia diferențele dintre diversele categorii sociale care o compuneau erau
minime, atât din punctul de vedere al condi­țiilor de trai, cât și din cel al instrucției
școlare. Totodată, în Europa celei de-a doua părți a secolului al XIX-lea a apărut și clasa
mijlocie, o categorie care avea câștiguri financiare însemnate și o cultură consistentă.
Atentă la modul de viață al elitelor burgheze ori aristocratice, clasa mijlocie își contu-
rase un mod de viață care includea investiția în locuințe mai aspectuoase, o anumită
modă în vestimentație sau frecventarea anumitor producții culturale.

Bibliografie recomanfată:
1. Berstein Serge, Milza G. Istoria Europei. Vol. IV. Iaşi: Institutul European, 1998.
2. Varta Ion, Varta Tatiana. Istoria Universală. Epoca contemporană. Manual pentru
clasa a XI-a. Chişinău: Civitas, 2003.
3. Certan E., Cozma V., Cristian V., Drachenberg C., ş.a. Istoria modernă a Europei
şi Americii. Vol. II. Chişinău, 2002.
4. Cristian Vasile. Prelegeri de istorie universală modernă. Editura Universităţii Al.
I. Cuza, 1998.

154
 Revoluţiile de la 1848-1849 în Ţările Române: general şi specific
Revoluţiile de la 1848 au dat semnalul deşteptării naţionalismului european, din
aceste considerente sunt cunoscute şi sub denumirea de ,,primăvara popoarelor”. Pri-
măvara popoarelor europene a fost expresia ciocnirii dintre forţele revoluţionare şi cele
conservatoare şi a avut atât o dimensiune socială, cât şi una naţională. Regimurile feu-
dal-absolutiste, care se mai păstrau in Europa, limitau libertăţile politice ale populaţiei.
Sistemul Sfintei Alianţe, care şi-a asumat angajamentul să suprime mişcările sociale,
revoluţionare şi orice mişcare spre reforme, a provocat un val de nemulţumiri. În aju-
nul anului 1848 Europa fierbea de mişcări sociale şi naţionale, care îşi revendicau drep-
tul elementar la viaţă, libertate, autodeterminare naţională. Libertăţile individuale, de
întrunire, de asociere, a presei etc. au fost prevederi politice comune ale programelor
revoluţionare. De asemenea, problemele sociale (abolirea privilegiilor feudale, soluţi-
onarea problemelor sociale ale muncitorilor, emanciparea ţăranilor prin intermediul
abolirii iobăgiei etc.) şi-au găsit reflectarea intr-un şir de programe ale revoluţiilor eu-
ropene. Constituirea gărzilor naţionale, care trebuiau să apere interesele poporului,
independenţa justiţiei, autonomia comunală, organizarea modernă a statului au con-
stituit alte prevederi comune ale programelor revoluţionare.
Revoluţia de la 1848 din Ţările Române se înscrie în seria evenimentelor revolu-
ţionare din Europa de la jumătatea secolului al XIX-lea. Evenimentele revoluţionare
care se vor declansa succesiv în Ţările Române au profunde cauze interne, revoluţia
europeană, cum aprecia N. Bălcescu, fiind numai „ocazia, iar nu cauza revoluţiei
române”. Numeroşi tinerii români, moldoveni si munteni, aflaţi la Paris la începutul
anului 1848, au aderat la spiritul revoluţiei franceze. Revoluţia de la 1848 în Ţări-
le Române se va desfăsura separat, pe provincii: va izbucni mai întâi în Moldova,
în forma unei miscări revoluţionare cu caracter moderat, apoi în Transilvania și în
sfârsit, în Ţara Românească: Ţara Românească si Moldova se aflau sub suzeranita-
tea Porţii si protectoratul Rusiei, acesta din urmă fiind obstacolul principal în ca-
lea emancipării lor, inclusiv, în calea revoluţiei. Transilvania, Banatul si Bucovina,
în modalităţi diferite, se aflau sub stăpânirea Imperiului habsburgic, si în lupta lor
pentru libertate socială si naţională românii din aceste provincii urmau să acţioneze
în raport de această situaţie specifică. În Moldova, liderii miscării, adoptând un pro-
gram moderat, vor viza înlăturarea regimului despotic al lui M. Sturdza, sperând în
evitarea intervenţiei armatei ruse; în Ţara Românească, liderii revoluţiei, adoptând
un program radical, în spiritul revoluţiei europene, în acelasi timp, sperau să atragă
bunăvoinţa Turciei - a cărei suzeranitate, formal, o acceptau - împotriva pericolului
intervenţiei puterii protectoare; în Transilvania, Banat si Bucovina situaţia fiind mult
mai complicată, datorită conflictelor interetnice, speranţele românilor vor viza, în
primul rând, emanciparea lor politică, în cadrul unui Imperiu habsburgic refăcut pe
baze liberale, în final ei elaborând planul edificării unei „Românii austriece” plasată
sub suzeranitatea împăratului.
Adunarea populară de la Iasi, din 27 martie/8 aprilie 1848 ţinută în sala hotelului
Petersburg, marchează începutul miscării propriu-zise. Programul sub titlul de Peti-
ţie-prodamaţiune, cuprindea 35 de articole si avea un evident caracter moderat. Sub
raportul statutului politic internaţional al Moldovei se cerea păzirea Regulamentului,
înlocuirea regimului lui M. Sturdza cu un regim reprezentativ mai larg, bazat pe impor-
tante restructurări în viaţa de stat, desfiinţarea Adunării Obstesti si alegerea unei noi,
dezarmarea arnăuţilor si înfiinţarea unor gărzi cetăţenesti, toate hotărârile domnului în
administraţie si justiţie să fie discutate si aprobate, în prealabil, de Adunarea Obsteas-
că; interdicţia pentru deputaţi de a ocupa slujbe în stat si a primi ranguri pe timpul
mandatului; responsabilitate ministerială; stabilitatea si responsabilitatea funcţionari-
155
lor publici; modernizarea justiţiei prin amendarea Codului penal si de procedură s.a.;
desfiinţarea cenzurii în privinţa „tuturor trebilor si a intereselor dinlăuntrul ţării”; sigu-
ranţa personală (arestarea si condamnarea numai în baza legii); eliberarea deţinuţilor
pentru pricini politice; dreptul oricărui locuitor de a se plânge Adunării Obstesti s.a.;
desfiinţarea vămii de export pentru cereale, înfiinţarea unei bănci naţionale, îmbunătă-
ţirea portului Galaţi; înfiinţarea unui tribunal de comerţ la Iasi; măsuri împotriva spe-
culei s.a. Cu privire la situaţia ţărănimii si raporturile agrare, „grabnica îmbunătăţire
a stării locuitorilor săteni”, precum si alcătuirea unei noi cartografii, „spre a scăpa de
împilare pe toţi nenorociţii locuitori”; se cerea reforma scolilor, iar în privinţa clerului
„ridicarea lui morală si socială”. Au urmat o teroare în zilele de 27-29 martie si mai
ales în noaptea de 29-30 martie, precum și în zilele următoare. La Brasov, la 12/24 mai
1848, se redactează Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei. Este un al doilea pro-
gram al patrioţilor moldoveni, din 6 articole, care exprima năzuinţele lor: desfiinţarea
obligaţiilor de clacă ale ţărănimii si împroprietărirea lor cu pământ, fără despăgubire;
desfiinţarea privilegiilor de orice fel si deplina egalitate la plata impozitelor sau la ocu-
parea funcţiilor publice; organizarea instituţiilor ţării pe baza principiilor de libertate,
egalitate si frăţietate; în sfârsit, Unirea Moldovei si Ţării Românesti, într-un singur „stat
neatârnat românesc”.
Frământările din Ţara Românească se remarcă din martie 1848. Printre primii în-
torsi în ţară au fost N. Bălcescu si Al. G. Golescu-Negru; apoi fraţii Dumitru si Ion
Brătianu, constituiind Comitetul revoluţionar . Insurecţia este declansată la 9 iunie la
Islaz, printr-o adunare populară unde are loc lansarea în faţa mulţimii a Proclamaţiei
cu programul revoluţiei, cele 22 de articole ale sale cuprind obiective care exprimau
năzuinţele de emancipare politică: autonomie cât mai largă în raport cu puterea suze-
rană si înlăturarea protectoratului rus, independenţa sa administrativă si legislativă”,
pe temeiul vechilor capitulaţii, precum si „neamestec al nici unei puteri din afară în
cele din lăuntru”; Domn responsabil, ales pe 5 ani din toate stările societăţii, convoca-
rea unei Adunări Constituante, aleasă pe aceiasi bază largă, cu misiunea de a elabora
o nouă constituţie, pe temeiul celor 22 de puncte ale Proclamaţiei, înlocuind astfel Re-
gulamentul Organic, socotit de revoluţionari, odată cu protectoratul rus, drept izvor
al tuturor relelor; responsabilitatea miniștrilor și a funcţionarilor publici; moderni-
zarea administraţiei, pe baza principiului descentralizării; înfiinţarea gărzii naţionale
s.a; desfiinţarea rangurilor și privilegiilor; egalitatea de drepturi politice; egalitatea la
plata impozitelor; desfiinţarea cenzurii; dreptul la cuvânt și la întruniri; desfiinţarea
pedepsei cu moartea și a pedepsei cu bătaia s.a.; dreptul egal la învăţătură („învăţătură
pentru toţi egală, progresivă, integrală pe cât va fi cu putinţă”), stipulându-se aici și
principiul gratuităţii învăţământului, înfiinţarea de școli primare în toate satele, dar
și instituţii superioare de învăţământ, la București și Iași, licee și școli normale în alte
localităţi etc.; art. 13, care stipulează emanciparea ţăranilor clăcași și împroprietărirea
lor prin despăgubire. O delegaţie a revoluţionarilor merge la domn, care semnează
textul „Constituţiei” (adică Proclamaţia] apoi, unul dintre membrii delegaţiei, Nico-
lae Golescu, prezintă mulţimii, într-o atmosferă de mare entuziasm, textul semnat.
Puterea era luată în această zi de către revoluţionari, vechiul regim căzând fără nici o
vărsare de sânge. Imediat, liderii arestaţi în ajun sunt eliberaţi, iar domnul aprobă con-
stituirea unui guvern provizoriu unificat, echipei de la Islaz adăugându-i-se acum alţi
fruntasi (N. Golescu, N. Bălcescu). Cucerirea puterii la Bucuresti, în mod pasnic, la 11
iunie 1848, a fost considerată ca un triumf al orientării liderilor pe calea unei revoluţii
nonviolente, în raport cu spiritul doctrinei crestine Gh. Bibescu s-a dovedit a nu fi la
înălţimea momentului, de frica intervenţiei ruse el abdicând și părăsind ţara (după ce,
în prealabil, ca reacţie la schimbările din 11 iunie, Rusia adresase un protest vehement,

156
cu ameninţări, dispunând retragerea consulului rus de la Bucuresti si acuzându-l pe
domn de colaborare cu revoluţionarii. la 15/27 iunie 1848, când are loc pe Câmpia
Filaretului (devenită de atunci, Câmpia Libertăţii) o mare adunare populară, afirmân-
du-se solidaritatea cu guvernul provizoriu în faţa pericolului extern. La 13 septembrie
trupele otomane au intrat în Bucureşti şi au restaurat vechiul regim, iar după două zile
au pătruns în Muntenia şi trupele ruseşti, care intraseră in Moldova de la 28 iunie.
Intervenţia armată comună a puterii suzerane (Turcia) şi a puterii protectoare (Rusia)
a pus capăt revoluţiei din Principatele Romane şi a pus capăt și speranţelor revoluţio-
narilor moldoveni.
Dezideratul Unirii Principatelor constituia un deziderat comun al patrioţilor mun-
teni si moldoveni. De asemenea, s-au afirmat în răstimpul desfăsurării revoluţiei din
Ţara Românească și dezideratele independenţei politice. Liderii Revoluţiei de la 1848-
1849 în Ţările Romane au fost: în Ţara Romanească – Gheorghe Magheru, Nicolae
Bălcescu, Costache Romanescu etc.; în Moldova – Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D.
Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo etc. Ei au formulat revendicările principale ale re-
voluţiei care au imprimat programului din Ţara Romanească şi Moldova un caracter
modern, occidental: inlăturarea protectoratului străin şi deplina autonomie internă a
ţării, emanciparea şi improprietărirea clăcaşilor cu despăgubirea proprietarilor, desfi-
inţarea privilegiilor, adunare legislativă formată din reprezentanţii tuturor categoriilor
societăţii, constituţie, drepturi politice egale pentru toţi locuitorii. Totodată era înainta-
tă ideea creării unui stat unic naţional.

Bibliografie recomandată:
1. Istoria românilor. Compendiu. Coord. I. Agrigoroaiei, I. Toderaşcu. Editura Cul-
tura fără frontiere, 1996.
2. I. Varta, D. Dragnev, T. Varta. Istoria românilor. Manual pentru clasa a XI-a. Epo-
ca modernă. Chişinău, 2003.
2. Bratu Doru. Revolutiile lumii moderne. Universitatea Spiru Haret, 2007.

*Rivalităţile ruso-austro-otomane în epoca modernă şi consecinţele

lor pentru Principatele Române
Politica expansionistă a Imperiului Otoman din a doua jumătate a a sec. al XVII-lea
culminează cu asediul Vienei de către turci în anul 1683 și se sfârșește cu o adevărată
catastrofă în faţa forţelor creştine coalizate în jurul Habsburgilor. Conform Păcii de la
Karlowitz, Imperiul Otoman pierde Ungaria şi Transilvania care trec la Imperiul Habs-
burgic. Eşecul asediului Vienei de către turci a marcat începutul „Chestiunii orientale”
– a împărţirii provinciilor statului otoman, ce se întinde pe mai bine de două secole
până la războaiele balcanice şi crearea statelor naţionale în Europa de Sud-Est. Dar în
prima parte a evoluţiei „Chestiunii orientale”, protagoniştii luptei pentru împărţirea
teritoriilor „omului bolnav” al Europei sunt cele două mari imperii creştine, Austria
şi Rusia, a căror politică ţintea să ocupe provinciile balcanice ale Porţii şi Strâmtorile.
Noile raporturi de forţe, constituite la hotarul secolelor XVII-XVIII, au contribuit la
desfăşurarea confruntărilor militare între marile puteri, pentru aşi impune dominaţia
în Europa de Sud-Est şi Orientul Apropiat. Numărul războaielor, care s-au derulat
pe parcursul a circa 100 de ani, de la 1710 şi până la 1812, între Turcia, pe de o parte,
Rusia şi Austria, de altă parte (acţionând separat sau în alianţă ), se ridică până la şase,
având o durată de aproape 24 de ani şi cu o mare parte a operaţiilor militare desfăşu-
rate pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Româneşti.
Principii români au fost printre primii care şi-au dat seama de noua primejdie.
De aceea, Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu, în Ţara Ro-
157
mânească şi Dimitrie Cantemir în Moldova, iniţiază negocieri cu Austria şi Rusia,
Soldate cu tratate prin care se cristalizează un adevărat program de emancipare de
sub dominaţia turcă. Aceste negocieri sau chiar alianţe făţişe ale lui Cantemir cu Ru-
sia (1711) obligă Poarta să aducă ajustări statutului politic al Principatelor Române,
în cadrul regimului fanariot. Campania de la Prut (1711) s-a soldat cu u eşec, dar a
pus începutul expansiunii Rusiei în Sud Estul Europei. Succesele repurtate de turci
la Stănileşti în 1711, apoi împotriva Veneţiei, a neliniștit Curtea de la Viena, deoare-
ce puteau împiedica noile expansiuni. Ca urmare a avut loc războiul austro-turc din
1716-1718, care s-a desfăşurat în parte pe teritoriul Ţărilor Române. Războiul s-a
finisat cu semnarea în iunie 1718 a Tratatului de la Passarowitz, destul de avantajos
pentru Austria care a anexat Oltenia (1718-1739), Banatul (1718-1918), nordul Ser-
biei (1718-1739) şi o parte a Bosniei.
Dorind să lichideze consecinţele campaniei nereuşite de la Prut din 1711 şi să
capete ieşire la Marea Neagră, Rusia declanşează ostilităţile faţă de Hanatul Crimeii
(1735), iar la 12 aprilie 1736 declară oficial război Porţii. În anul 1737, Habsburgii
s-au implicat în conflictul ruso-turc ca parte beligerantă de sine stătătoare, ocupând
temporar Ţara Românească. Imperiul Otoman atacat din două Părţi a cerut convo-
carea unui Congres de Pace în cadrul căruia apar divergenţe între aliaţi, iar turcii au
reînceput ostilităţile contra austriecilor şi-i scot din război, aceştia fiind nevoiţi să
cedeze Oltenia şi Serbia turcilor. Deşi armata rusă ocupase iniţial o parte a Moldovei,
conform Tratatului de pace de la Belgrad (1739) ea trebuie să părăsească teritoriul
Moldovei. În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea expansionismul rus este susţinut de
activitatea ţarinei Ecaterina a II-a, care cucerise numeroase teritorii la nordul Mării
Negre. În octombrie 1768 Poarta declară război Rusiei, război ce se încheie cu păcea
de la Kuciuc-Kainargi, care prevedea cu referire la ţările Române îmbunătăţirea situ-
aţiei lor sub suzeranitate otomană. Austria, deși nu participase la operaţiile militare,
a ocupat partea de Nord a Moldovei (Bucovina). Rusia nu și-a dorit să se implice în
conflictul dintre Austria şi Imperiul Otoman, fiind în interesul ei diminuarea puterii
lui. Războiul din 1787-1791 a pus capăt la o serie de războaie purtate de Rusia şi
Austria pe teritoriul Ţărilor Române în sec. al XVIII-lea care urmăreau instaurarea
dominaţiei lor. Pacea de la Iaşi fixa graniţa dintre Imperiile Rus şi Otoman pe Nistru,
Rusia obţinând întregul ţărm nordic la Mării Negre. Pe parcursul războaielor dintre
cele trei imperii, Ţările Române erau tratate ca obiect, şi nu ca subiect al relaţiilor
internaţionale. Problema a perpetuat şi în secolul al XIX-lea, debutând cu războiul
ruso-turc din anii 1806-1812.
Astfel, la începutul anului 1807 ruşii iau sub control principatele româneşti şi in-
staurează administraţia militară în principate în anul 1808, sub comanda lui Kuşni-
kov, înlocuit in 1810 cu Krasno-Milaşevici. Prozorovski este responsabil cu divizarea
principatelor Valahia şi Moldova în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi
Oltenia.
Ulterior, Imperiul Rus încearcă să facă schimb de teritorii cu Imperiul Austriac,
dorindu-se schimbarea Olteniei cu Bucovina, însă Austria a refuzat.
Otomanii refuzau cu îndârjire să recunoască anexarea Principatelor Moldova şi Va-
lahia la Imperiul Rus, şi atunci Imperiul Rus dă lovitura decisivă la 7 aprilie 1811, având
în fruntea armatelor sale pe nou-numitul general Kutuzov. La 2 octombrie 1811 ruşii
obţin cea mai mare victorie a lor la Slobozia, după care imediat încep tratativele de pace
cu turcii, tratative inițiate la Giurgiu şi finalizate la Bucureşti. Ruşii cereau „ambele ţări
româneşti”, adică şi Ţara Românească şi Moldova.
Soarta a făcut ca iminenţa atacului lui Napoleon să reducă treptat pretențiile rusești,
de la ambele ţări române, la toată Moldova şi mai apoi la teritoriul Moldovei dintre râu-

158
rile Nistru şi Siret, pentru ca până la urmă pretenţiile să se limiteze la ţinuturile turceşti
dintre râurile Nistru şi Prut: ţinutul Hotin şi Bugeacul (Basarabia istorică).
Iscusinţa negociatorului francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron
(1763-1831), care servea interesele ţarului, a permis însă şi anexarea părţii răsăritene a
Moldovei care nu făcuse parte din vilayeturile (provinciile) otomane, prin extinderea
frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ţinuturile dintre Dunăre şi Hotin, din
cauza complicităţii primului dragoman al Porţii, care şi-a trădat suveranul în schimbul
unei latifundii şi al unui inel foarte preţios.
Pe data de 16/28 mai 1812, în articolele IV şi V ale Tratatului de Pace de la Bucureşti
se consfinţeşte sfâșierea în două a Moldovei şi răpirea de către Imperiul Rus a ținutului
dintre Prut şi Nistru, denumite de atunci Basarabia (Basarabia Ţaristă).
Tratatul a încălcat grosolan practica internaţională şi normele de drept existente în
epocă, atâta timp cât Imperiul otoman ceda ţinuturi ce nu-i aparţineau şi care făceau
parte dintr-un stat vasal, dar autonom, cu care imperiul avea un tratat ce-i garanta fron-
tierele de atunci. Pacea de la Bucureşti a făcut ca Moldova să piardă pentru o perioada
îndelungată de timp mai mult de jumătate din teritoriul său.
Rivalităţile marilor Imperii în Zona Balcanică a continuat, principatele Române,
cu excepţia teritoriilor aflate sub ocupaţie străină, reuşesc să le pună în faţa faptului
împlinit şi să constituie un stat naţional la 1859, iar prin războiul de independenţă
(1877-1878) să-şi obţină independența de sub suzeranitatea otomană. Teritoriile aflate
sub ocupaţie străină se vor uni cu Regatul România la 1918.

Bibliografie recomandată:
1. Bocşan Nicolae. Ţările Române ­i Balcanii în secolul al XIX-lea ­şi începutul seco-
lului XX. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2002.
2. Boicu L. Principatele Române  în raporturile politice internaţionale. Secolul al XVI-
II –lea. Iasi, 1986.
3. Djuvara N.  Între Orient si Occident. Ţările Române în prima jumătate a secolului
al XIX-lea, Bucuresti,1994.
4. Isar Nicolae.  Istoria  modernă a  românilor  1774/1784-1918. Bucureşti: Editura
Universitară, 2006.
5. Platon Gh. Istoria modernă a României. Bucuresti, 1995.
6. Poștarencu Dinu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812-1940).
Chișinău: Cartier, 1998.

Rivalitatea marilor puteri în contextul relațiilor internaționale (1870-1914)

Relaţiile internaţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea sunt caracterizate prin două trăsături. Pe de o parte, asistăm la expansiunea
europeană maximă în lume, manifestată prin cuceriri coloniale („împărţirea lumii”),
export economic şi financiar, emigraţie masivă, confruntări de concepţii intelectuale
şi religioase, concurenţa Japoniei şi a SUA, care deocamdată nu periclitează suprema-
ţia europeană, dar o pun în gardă. Pe de altă parte, asistăm la un conflict de interese
şi de sentimente naţionale manifestate între şi în statele europene. Aceste două trăsă-
turi se remarcau pe fundalul transformărilor profunde în tehnică, viaţa economică,
structurile sociale. În perioada de la 1871 la 1914 Europa nu cunoaşte decât războaie
locale şi marile puteri nu se confruntă între ele.
Constituirea statului german unificat, înfrângerea Franţei, în urma războiului din
1870-1871 au modificat echilibrul de forţe în Europa şi au permis repunerea pe tapet
a problemei orientale.
Semnalul a fost dat de către Rusia, prin anularea prevederilor Tratatului de la
159
Paris (1856) privind Marea Neagră. Pe de altă parte, în ultimele decenii ale secolului
al XIX-lea a fost intensificată lupta naţională în Peninsula Balcanică, reprimată de
Poarta Otomană. Marile puteri, Rusia, Austro-Ungaria şi Anglia, au reacţionat, în
funcţie de planurile şi proiectele pe care le aveau. În 1876 a avut loc o înţelegere
ruso-austro-ungară. Obţinând de la Rusia dreptul de a anexa Bosnia şi Herţegovina,
Austro-Ungaria promitea să nu se opună aplicării proiectului rus de rezolvare a cri-
zei şi de anexare a Basarabiei şi Batumului. Înţelegerea semnată cu Austro-Ungaria,
în ianuarie 1877, şi atitudinea Angliei, au impulsionat pregătirea militară. Semnând
tratatul cu România, la 12 aprilie 1877, Rusia putea să declare războiul. Cu sprijinul
armatei române sub conducerea lui Carol I, a fost cucerită Plevna. Înaintarea armatei
ruse spre Constantinopol şi succesele obţinute în Caucaz au atras atenţia Austro-Un-
gariei şi Angliei. La 15 februarie 1878 Anglia şi-a trimis flota în Mediterana orientală.
Rusia a fost obligată să încheie tratatul de la San Stefano. Prin acest act Rusia primea
unele teritorii în Caucaz şi Dobrogea. Acesta din urmă a fost schimbat cu sud-ves-
tul Basarabiei. Poarta a fost obligată să recunoască independenţa Serbiei, Muntene-
grului şi României. Se prevedea şi crearea Bulgariei mari. Tratatul de la San Stefano
a determinat opoziţia Angliei şi a Austro-Ungariei. Rusia a fost obligată să accepte
ideea unui congres al marilor puteri. Congresul de la Berlin, în iunie-iulie 1878, sub
preşedinţia lui Otto von Bismarck, a stabilit o nouă hartă a Peninsulei Balcanice:
Macedonia era restituită Porţii, teritoriul Bulgariei era redus, Bosnia şi Herţegovina
erau date spre administrare Austro-Ungariei. Prin aceasta se crea în Balcani o situaţie
mai complexă, care scotea în evidenţă următoarele: concurenţa dintre marile pu-
teri, raporturile dintre popoarele de aici şi Poarta Otomană, relaţiile bilaterale dintre
statele balcanice. Intervenţia marilor puteri a provocat alte crize: de exemplu criza
bulgară din anul 1886, când Alexandru de Battenberg a fost îndepărtat de la tron. În-
locuitorul acestuia, Ferdinand de Saxa-Coburg, susţinut de Viena, a reuşit să înlăture
influenţa rusă în schimbul celei austriece.
Ca urmare a acestor schimbări, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi în primii
ani ai secolului următor au apărut semnele altei crize. Ea va fi declanşată datorită
deciziei Vienei de a anexa (ocupa) efectiv Bosnia şi Herţegovina. Susţinută de Rusia,
Serbia a acţionat imediat. Austro-Ungaria, în spatele căreia se afla Germania, şi-a im-
pus punctul de vedere. Divergenţele dintre statele balcanice şi Poartă au fost cauzele
conflictelor din anii 1912-1913. Cele două războaie balcanice (1912-1913) au impus
alte reglementări teritoriale. În această criză au fost angajate şi cele două grupări, Tri-
pla Alianţă şi Tripla Antantă care s-au constituit paralel cu desfăşurarea şi acutizarea
problemei orientale, în virtutea intereselor pe care le aveau.
Principala preocupare a lui Bismarck, după proclamarea celui de al II-lea Reich
German şi înfrângerea Franţei, a fost să formeze un sistem de alianţe care să permită
Germaniei să întărească izolarea Franței şi, pe de altă parte, să joace un alt rol în rela-
ţiile internaţionale. Sistemul care-i poartă numele a constat din mai multe acorduri şi
tratate, încheiate în perioada 1871-1890. Primul a fost „Alianţa celor Trei Împăraţi”
(1873). Aceasta nu a răspuns obiectivului numărul unu, izolarea Franţei, şi s-a renun-
ţat la ea. Au contribuit la aceasta şi divergenţele dintre Rusia şi Austro-Ungaria pe
tema Balcanilor. Pe de altă parte, relaţiile ruso-germane s-au răcit foarte mult după
Congresul de la Berlin. Nu acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile cu Austro-
Ungaria. Apropierea de aceasta se va materializa prin semnarea la 7 octombrie 1879
a unui tratat secret, care prevedea modalităţile de colaborare, în cazul unui atac din
partea Rusiei, şi o neutralitate binevoitoare în cazul unui atac al unei terţe puteri.
Tratatul, intrat în istorie sub numele de Tratatul Puterilor Centrale, răspundea
parţial obiectivelor lui Bismarck. El nu a dorit orientarea vădită împotriva Rusiei.

160
De aceea, în anul 1881, va încheia un nou tratat al celor trei împăraţi, reuşind să ob-
ţină promisiunea de neutralitate binevoitoare din partea aliaţilor. Cancelarul dorea
o alianţă prin care ar fi putut obţine un ajutor ferm în cazul unui război cu Franţa.
Se dorea alianţa cu un stat care avea contradicţii cu Franţa. Acesta a fost Italia. În
urma tratativelor purtate la Viena, la 20 mai 1882, au fost puse bazele Triplei Alianţe,
formate din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Clauza esenţială a tratatului este cu-
prinsă în articolul al II-lea şi se referă la intervenţia Germaniei şi a Austro-Ungariei,
în cazul în care Italia ar fi atacată de Franţa şi la sprijinul pe care îl va acorda Italia
dacă Germania va fi atacată de Franţa. Formarea Triplei Alianţe a fost o rezolvare
de moment a situației. Pusă în faţa unor evenimente internaţionale, aceasta nu s-a
dovedit viabilă. Prima prelungire a tratatului, în 1887, a însemnat reluarea ad literam
a celui din 1882, şi avea un caracter defensiv, statele nefiind obligate să susţină aliaţii
în cazurile în care ei înşişi erau agresor. După demiterea lui Bismarck, în anul 1890,
Tripla Alianţă devine o alianţă ofensivă. Faptul acesta este dovedit, în primul rând,
de politica agresivă a Germaniei şi a Italiei, ambele având pretenţii coloniale, pe care,
însă, nu şi le puteau garanta reciproc. Tratatul Triplei Alianţe a fost reînnoit în anul
1902, înnoire cauzată şi de acutizarea contradicţiilor dintre Franţa şi Italia. Ultima
reînnoire a tratatului s-a făcut în anul 1912. Acesta urma să intre în vigoare la 8 iulie
1914. Deşi a fost un tratat mai favorabil pentru Italia, la începerea primului război
mondial, aceasta s-a declarat neutră.
În primii ani de independenţă guvernul României rămâne convins că doar ade-
rarea la un sistem de alianţe poate să promoveze interesele sale de politică externă
şi să ofere protecţie populaţiei româneşti aflate sub stăpânire străină. Iniţiativa unei
apropieri a României de Puterile Centrale aparţine Berlinului. Obiectivul urmărit de
Germania prin atragerea României era întărirea frontului sudic al alianţei cu Aus-
tro-Ungaria. De aceea atrăsese şi Serbia (1881). Pe durata lunilor de negocieri s-a
convenit că obiectivul major al tratatului să fie apărarea împotriva Rusiei. Aderarea
României la Tripla Alianţă a luat forma unui tratat bilateral cu Austro-Ungaria, sem-
nat la 18/30 octombrie 1883, la care aderă Germania şi Italia. Noii aliaţi sunt de acord
să-şi vină reciproc în ajutor în cazul în care unul dintre ei era atacat de Rusia. Părţile
contractante îşi promit pace şi prietenie, că se vor abţine de la încheierea unor alianţe
sau angajamente îndreptate împotriva uneia dintre ele şi că îşi vor acorda un sprijin
reciproc, „în limita intereselor lor”.
Şi Tripla Antantă, compusă din Anglia, Franţa şi Rusia, a parcurs, până la de-
finitivare, mai multe etape. Prima etapă a fost Acordul franco-rus. Se ştie că între
cele două state au fost multe neînţelegeri, chiar şi după 1870. O apropiere avea să fie
remarcată după 1887, determinată, pe de o parte, de relaţiile ruso-germane şi, pe de
altă parte, de împrumuturile financiare făcute de Rusia pe piaţa franceză. Apropie-
rea economică va evolua în ultimele decenii ale secolului. Demiterea lui Bismarck
şi reînnoirea tratatului Triplei Alianţe, (1891), au contribuit la strângerea relaţiilor
politice franco-ruse. După o susţinută activitate diplomatică, la 18 august 1892, a fost
încheiat un acord militar în care se prevedea intervenţia în cazul unui atac al Germa-
niei sau al unuia dintre aliaţii ei. Prin acest acord Franţa se putea considera ieşită din
izolarea diplomatică impusă de Germania.
A doua etapă a formării Antantei este marcată de tratativele franco-engleze. Tre-
buie remarcat faptul că între cele două a existat o susţinută concurenţă colonială, care
s-a accentuat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Pierderea Canalului de Suez
de către Franţa și cucerirea de către Anglia a Egiptului au făcut ca relaţiile dintre ele
să fie la un pas de izbucnirea unui război. Momentul culminant l-a constituit aşa-nu-
mita „afacere Fachoda”, (1898), când cele două armate s-au aflat faţă în faţă. Nu s-a

161
ajuns la război datorită calculelor făcute de ambele părţi. Pe de altă parte, agresivita-
tea Germaniei, care n-a ezitat să „atace” teritorii şi regiuni unde Anglia avea interese,
a determinat Londra să aleagă între aceasta şi Franţa. După depăşirea crizei din 1898,
apropierea franco-engleză a fost tot mai vizibilă. În anul 1903 au început tratativele,
iar la 8 aprilie 1904 a fost semnat acordul „Antanta Cordială”, care punea capăt dis-
putelor coloniale. În fapt, a fost vorba despre trei convenţii: 1) Convenţia cu privire
la Egipt şi Maroc; 2) Convenţia privind Terra Nova şi Africa şi 3) Convenţia privind
Siamul, Madagascarul şi Noile Hebride. Este vorba deci de recunoaşterea sferelor de
influenţă şi a imperiilor coloniale.
A treia etapă a constat în stabilirea unui acord anglo-rus, deşi între aceste sate
existau rivalităţi în problema orientală, cele din Asia Centrală şi Extremul Orient.
În politica sa expansionistă Rusia s-a lovit de rezistenţa Angliei. Înfrângerile sufe-
rite de Rusia în războiul cu Japonia (1905) au fost determinante pentru schimbarea
politicii externe. Diplomaţii ruşi nu şi-au ascuns dorinţa de a trata cu Londra. Pe
de altă parte, datorită crizei marocane, provocate de Germania, Anglia manifesta
acelaşi interes. Prima apropiere s-a realizat în timpul conferinţei de la Algesiras
(1906), fiind urmată de acordarea unui împrumut Rusiei şi de schimbul de delegaţii
militare. În anul următor au început tratativele diplomatice, în urma cărora a fost
semnat tratatul dintre cele două puncte. Tratatul este, în fond, o reîmpărţire a sfe-
relor de influenţă din Persia (Iran), Afganistan şi Tibet. Persia era împărţită în trei
zone: partea de nord intra sub controlul Rusiei, mijlocul era zonă neutră, iar zona
de sud era controlată de Anglia. Afganistanul era recunoscut ca zonă de influenţă
engleză. În privinţa Tibetului, cele două se angajau să nu intervină în treburile lui
interne. Prin cele trei tratate, franco-rus, anglo-francez şi anglo-rus, au fost puse
bazele blocului „Tripla Antantă”.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, între marile puteri europene și asiatice apare o
competiţie tot mai puternică pentru supremaţie la nivel mondial. Motivele acestei com-
petiţii se datorau, în primul rând, celei de-a doua revoluţii industriale desfăşurate în
noile state naţionale constituite: Germania şi Italia, precum şi în Japonia după reforme-
le Meiji. Această revoluţie a produs o abundență de mărfuri pe piaţă, a provocat o luptă
pentru obţinerea de noi surse de materii prime şi pieţe de desfacere, de noi colonii şi
sfere de influenţă, de păstrare a situaţiei hegemonice a marilor imperii coloniale.

Bibliografie recomandată:
1. Berstein Serge, Milza G. Istoria Europei. Vol. IV. Institutul European, Iaşi, 1998.
2. Vasile Cristian. Prelegeri de istorie universală modernă. Editura Universităţii Al.
I. Cuza, 1998.

Basarabia de la autonomie la gubernie rusească (1812-1873)

(vezi în testul rezolvat de la sfârşitul ghidului)

Epoca contemporană

Sistemul Versailles-Washington – factor determinant în declanșarea

celui de-al Doilea Război Mondial
Primul Război Mondial a stat la originea tuturor „evenimentelor de coşmar” ce au
marcat atât de adânc şi de tragic secolul al XX-lea. „Întâiul război total” s-a desfăşurat
în anii 1914-1918, declanşat din cauza luptei pentru reîmpărţirea lumii, și s-a sfârşit cu
înfrângerea statelor agresoare – Germania, Austro-Ungaria şi aliaţii acestora. Urmări-
162
le războiului au fost de o complexitate extraordinară: s-au dezintegrat imperiile mari
Imperiul Ţarist, Reichul German, Imperiul Austro-Ungar şi cel Otoman; au apărut noi
state pe harta Europei: Ungaria, Polonia, Austria, România întregită; mai multe state au
adoptat constituţii sau au realizat reforme democratice. Puterile europene au ieşit din
război decimate, după care a urmat falimentul lor moral.
Reglementarea postbelică s-a realizat în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (18
ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920) în cadrul căreia au fost pregătite tratatele de pace
cu statele învinse. Dezbaterile au fost dominate iniţial de Consiliul celor zece, din care
făceau parte câte doi reprezentanţi ai Franţei, Statelor Unite, Marii Britanii, Italiei şi Ja-
poniei, apoi de Consiliul celor patru, care îi reunea pe preşedintele guvernului francez,
Georges Clemenceau, primul-ministru britanic, Lloyd George, preşedintele Statelor
Unite, Woodrow Wilson şi prim-ministrul italian Vittorio Orlando.
Principala preocupare a lui Clemenceau era obţinerea de garanţii pentru securita-
tea Franţei, în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală. În acest scop, pre-
şedintele american considera că două elemente sunt decisive: dreptul popoarelor de a
dispune de ele însele, ceea ce ar determina dispariţia principalei cauze a conflictelor şi
crearea unei „ligi a naţiunilor”, care să reglementeze dreptul internaţional prin impune-
rea autorităţii sale morale asupra tuturor statelor. Textul ce a servit bază pentru discuţii
a fost mesajul preşedintelui american din 8 ianuarie 1918, Cele 14 puncte, în care pleda
pentru dreptul popoarelor la autodeterminare şi aplicarea principiului naţionalităţilor.
Preşedintele american promova şi ideea constituirii unei organizaţii a naţiunilor ce
trebuia să garanteze pacea mondială. În proiectele elaborate se preconiza practic crea-
rea unei Europe noi, organizată pe baza principiului naţionalităţilor, egalitatea între sta-
te, dreptul de suveranitate asupra teritoriului naţional, inviolabilitatea acestui teritoriu,
blamarea războiului de agresiune şi nerecunoaşterea posesiunilor obţinute prin forţă,
neamestecul în treburile interne, acceptarea războiului de apărare, asistenţa reciprocă a
statelor, rezolvarea conflictelor de orice natură pe cale paşnică etc.
Cel mai important tratat, care a şi dat denumirea sistemului de documente sem-
nate, a fost Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919. Conform
acestuia, Germania era declarată principala responsabilă de declanşarea războiului,
împreună cu aliaţii săi; ea pierde o şeptime din teritoriu şi a zecea parte din populaţie:
cedează Alsacia şi Lorena în favoarea Franţei, precum și teritorii minore în favoarea
Belgiei (Eupen şi Malmedy) şi a Danemarcei. Cele mai însemnate cesiuni teritoriale
privesc regiunile orientale ale Germaniei: coridorul Dantzigului care revine Polo-
niei, Silezia Superioară, sudul Prusiei Orientale şi regiunea Teschen. De asemenea,
regiunea Memel, situată în extremitatea estică a Prusiei Orientale, va fi plasată sub o
administraţie internaţională până în 1923. În plus, Germania pierde toate coloniile
în favoarea Marii Britanii, Franţei, Japoniei, Belgiei şi Portugaliei, fie sub formă de
mandat, fie prin preluare directă.
În plan militar, i se interzicea serviciul militar obligatoriu, armata îi era redusă la
100 000 de soldaţi şi 5 000 de ofiţeri. Nu avea dreptul să fabrice armament şi să deţină
blindate, artilerie grea, submarine şi aviaţie militară. Teritoriul din stânga Rinului şi o
fâşie largă de 50 km de-a lungul malului drept erau demilitarizate. Bazinul Saar era pus
sub administrarea Societăţii Naţiunilor. Oraşul Danzig şi teritoriul adiacent lui consti-
tuiau oraşul liber plasat sub protecţia Societăţii Naţiunilor.
Tratatele cu aliaţii Germaniei împărţeau o parte din vinovăţia pentru declanşarea
războiului şi fixau noile frontiere ale statelor, consfinţind o stare de lucruri creată după
război: Tratatul de la Saint Germain-en. Laye, semnat cu Austria (10 septembrie 1919),
şi cel de la Trianon, cu Ungaria (4 iunie 1920) au consfinţit dezmembrarea Imperiu-
lui Austro-Ungar în noi state: Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria şi Polonia şi

163
au redat anumite regiuni statelor deja existente: Transilvania – României, Triestul şi o
parte din Istria – Italiei; Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) a cedat
teritorii în favoarea statelor vecine; Tratatul de la Sevres cu Turcia (10 august 1920, a
demilitarizat strâmtorile şi a dezmembrat Imperiul Otoman.
Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920) a avut o importanţă deosebită pentru po-
porul român, fiind semnat între Anglia, Franţa, Japonia şi Italia, pe de o parte, şi Ro-
mânia, pe de altă parte. Tratatul recunoştea suveranitatea României asupra teritoriului
dintre Prut şi Nistru, iar Statul român se angaja să asigure în acest teritoriu, tuturor
locuitorilor, aceleaşi drepturi şi libertăţi ca ale celorlalţi cetăţeni ai României.
Sistemul conceput la Paris a fost completat cu deciziile luate la Londra (29 aprilie
– 5 mai 1921), unde a fost fixată datoria Germaniei drept despăgubiri de război la 132
miliarde de mărci aur, precum şi de cele adoptate la Conferinţa internaţională de la
Washington (12 noiembrie 1921-6 februarie 1922).
Reuniunea a prilejuit discutarea situaţiei din Pacific, fiind semnate trei documente:
la 13 decembrie 1921, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Japonia au încheiat Trata-
tul celor patru puteri, prilej de garantare reciprocă a posesiunilor din zona Pacificului;
Tratatul celor nouă puteri – Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda,
Portugalia, Japonia şi China – viza situaţia Chinei şi politica marilor puteri faţă de acest
stat; Tratatul celor cinci puteri stabilea raportul dintre flotele de linie ale statelor sem-
natare – Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia – astfel: 5: 5: 3: 1,75: 1,75.
Se urmărea limitarea cursei înarmărilor navale, consfinţindu-se totodată supremaţia
americanilor şi englezilor. Dincolo de aspectele legate de disputele dintre Marile Puteri,
se impune precizarea că a triumfat principiul naţionalităţilor.
În urma tratatelor semnate, harta Europei a fost schimbată prin crearea unor
state naţionale sau unificarea altora. Franţa recapătă Alsacia şi Lorena, Germania
pierde o şeptime din teritoriu şi este despărţită de Prusia Orientală prin coridorul
Danzig, destinat să permită Poloniei accesul la mare prin portul cu acelaşi nume,
declarat oraş liber. Pe harta politică a Europei a reapărut ca stat Polonia, care cu-
prindea în graniţele sale teritorii anexate de Austro-Ungaria, Germania şi Rusia
ţaristă. În urma destrămării imperiului dualist Boemia, Moravia şi Slovacia s-au
unit în 1918 şi au format Cehoslovacia.
În sud, Croaţia, Bosnia şi Dalmaţia au format în jurul Serbiei şi Muntenegru un alt
stat, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor (din 1928 Iugoslavia). Austria şi Ungaria
au fost separate definitiv şi reduse teritorial; Austriei i-a fost interzisă unirea cu Ger-
mania. Turcia, moştenitoarea Imperiului otoman, a fost redusă la litoralul european al
Constantinopolului şi la Asia Mică, iar strâmtorile Bosfor şi Dardanele au fost deschise
comerţului liber. Bulgaria, în calitate de stat învins, a fost nevoită să accepte cedarea
unor teritorii în favoarea Greciei şi Iugoslaviei.
Au loc modificări pe harta politică şi în estul Europei, unde în urma dezintegrării
Imperiului ţarist au obţinut independenţa Letonia, Lituania, Estonia şi Finlanda, recu-
noscute oficial de sovietici în 1920.
La Conferinţa de la Paris dintre marile puteri care decideau anterior soarta continen-
tului a lipsit Rusia, din cauza nerecunoaşterii regimului instaurat de Lenin în octombrie
1917. A fost prezentă însă o delegaţie de ruşi care pretindeau că reprezintă interesele viitoa-
rei Rusiei Mari, pentru care luptau armatele albe pe fronturile războiului civil din Rusia.
Noua configuraţie a frontierelor europene, fondată pe principiul naţionalităţilor,
era departe de a fi perfectă. Noua ordine nu a reuşit să rezolve toate pretenţiile teritori-
ale ale învingătorilor, iar după încheierea tratatelor au rămas multe nelămuriri: anumite
regiuni vor fi obligate să decidă prin referendum cărei ţări vor să îi aparţină, în timp ce
anumite oraşe sunt declarate libere.
164
 O altă problemă cu care se vor confrunta noile state este cea a minorităţilor na-
ţionale, care au acceptat cu greu să se integreze. Nemulţumirile celor învinşi, pre-
cum şi cele apărute în rândul unor minorităţi au contribuit la apariţia revizionis-
mului. Tratatele, laborios şi dificil elaborate, deşi au rezolvat o serie de probleme,
au generat şi altele noi. Ele au fost semnate într-o atmosferă încordată, dominată
mai mult de insatisfacţie decât de mulţumire, toată lumea fiind conştientă de faptul
că „deşi nu fusese posibil să se realizeze ceva mai bun, aceste tratate creau nume-
roase tensiuni, nu mulţumeau pe nimeni, revoltau pe mulţi”.
Principala consecinţă a războiului pentru Europa a fost semnalul propriului ei declin.
În viziunea unor autori, războiul a contribuit la apariţia unei Europe „şi mai fragile decât
era dinainte de război, o Europă la fel de învrăjbită, discreditată – şi sărăcită pe deasupra”.
Tratatele dintre Aliaţi şi ţările învinse erau precedate de un preambul, ce marca
crearea Societăţii Naţiunilor. Scopurile esenţiale al Societăţii Naţiunilor trebuiau să fie
garantarea păcii şi securităţii naţiunilor, cooperarea dintre ele pe picior de egalitate,
reducerea înarmărilor, rezolvarea tuturor diferendelor şi litigiilor pe cale paşnică, sanc-
ţionarea celor care încălcau tratatele şi obligaţiile internaţionale etc. Marea slăbiciune
a Ligii a constat în faptul că, deşi construcţia ei s-a făcut pe baza principiilor lui W.
Wilson, SUA nu au aderat la noua structură.
Pactul Societăţii Naţiunilor a fost inclus în tratatele de pace şi avea 26 de articole.
Principalele structuri ale Ligii au fost Consiliul, format din 5 membri permanenţi şi
patru membri nepermanenţi (6 începând cu 1922 şi 9 după 1926), Adunarea Generală
la care participau toţi cei 42 de membri, un Secretariat la Geneva şi o Curte Permanen-
tă de Justiţie Internaţională stabilită mai târziu la Haga. Între primele două instituţii
nu exista o delimitare clară a atribuţiilor, ceea ce s-a dovedit a fi o sursă de slăbiciune
pentru întreaga organizaţie. Articolul de bază al Pactului era articolul 16, care prevedea
sancţiuni economice şi, dacă este necesar, militare, împotriva statului agresor, acesta
fiind statul care nu respecta procedurile de rezolvare a disputelor prevăzute în actul
fondator al Ligii.
Prin sistemul de tratate de la Versailles, comunitatea mondială a intenţionat să evi-
te pe cât era posibil o nouă conflagraţie mondială. Evoluţia evenimentelor în primul
deceniu postbelic a demonstrat existenţa unor forţe politice care doreau modificarea
statu-quo-ului stabilit prin tratate, revizuirea lor. În anii ’30 ai secolului al XX-lea pe
arena mondială tot mai multe state îşi manifestă tendinţele revizioniste şi revanşarde.
Continentul european nu a reuşit să evite pericolul unei noi conflagraţii, debutul fiind
războiul civil din Spania. Atitudinea marilor puteri a fost diferită: Marea Britanie şi
Franţa au ocupat o poziţie de neamestec în afacerile interne ale Spaniei, pe când alte
state, Germania, Italia, Uniunea Sovietică, au intervenit destul de activ. În perioada
următoare tendinţele revizioniste s-au înteţit, iar Germania nazistă a încălcat deschis
clauzele militare ale Tratatului de la Versailles.
Următorul pas de încălcare flagrantă a tratatelor de la Versailles, având un loc
deosebit în geneza celui de-al doilea război mondial, este Acordul de la Munchen,
semnat la 29-30 septembrie 1938 de guvernele Marii Britanii, Franţei, Germaniei şi
Italiei, potrivit căruia Cehoslovacia a fost cedată agresorilor şi în curând ea a înce-
tat să mai existe ca stat. Polonia a fost următoarea ţară faţă de care Germania avea
pretenţii teritoriale. În cazul Poloniei, Germania nazistă a reuşit să ajungă la o nouă
împărţire cu Uniunea Sovietică, care a fost absentă la Munchen. Astfel, ambiţiile
revizioniste germane au contribuit la declanşarea unui război care se va transforma
în anii următori într-unul mondial.
Ordinea politică mondială, consacrată juridic prin tratatele semnate la Conferinţa
de pace de la Paris (1919-1920), a fost încălcată. Istoricul Eric Hobsbawm menţionează
165
că secolul al XX-lea a fost marcat de război, a trăit şi a gândit în termenii războiu-
lui chiar şi atunci când tunurile şi bombele nu explodau. Istoricul A.J.P.Taylor, la rân-
dul său, consideră că originile celui de-al Doilea Război Mondial sunt controversate.
Printre sursele conflictului se regăsesc eşecurile organizării postbelice a lumii: lipsa de
coeziune a Marilor Puteri la Conferinţa de la Paris; neimplicarea SUA în aplicarea şi
respectarea propriilor principii.

Bibliografie recomandată:
1. Bernstein S., Milza P. Istoria Europei. Vol. 5. Secolul XX (din 1919 pînă în zilele
noastre). Iaşi: Institutul European, 1998.
2. Hlihor Constantin. Istoria secolului XX. Bucureşti: Editura Comunicare.ro 2002.
3. Hobsbawm Eric, Secolul extremelor. Traducere Anca-Irina Ionescu. Bucu-
reşti, 1994.
4. Milza Pierre, Berstein Serge. Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. 1900-
1945. Vol. I. Bucureşti, 1998.
5. Rotari Ludmila. Istoria Europei contemporane. Bucureşti: Universitatea Spiru Ha-
ret, 2008.

*Evoluția regimurilor totalitare în perioada interbelică: studiu comparativ

Secolul al XX-lea, numit de Eric Hobsbawn ,,secolul extremelor”, a cunoscut pune-
rea în practică a ideologiilor extremiste: fascistă şi comunistă, instaurarea regimurilor
totalitare, confruntarea dintre acestea, aplicarea în masă a represiunii şi terorii etc. Se-
colul al XX-lea a fost unul al marilor dezastre. La cele două extremităţi ideologice se
aflau fascismul şi comunismul.
Atenţia sporită pentru studierea originii şi particularităţilor regimurilor totalita-
re este justificată prin necesitatea înţelegerii consecinţelor pe care le-au avut aceste
regimuri asupra umanităţii şi evitării pe viitor a unor astfel de ideologii, în vederea
dezvoltării societăţilor democratice şi afirmării valorilor general umane. Fascismul şi
comunismul, ca manifestări ale totalitarismului, au fost obiectul de studiu a numeroşi
savanţi: istorici şi politologi. Totalitarismul este un concept introdus de Hannah Aren-
dt în lucrarea Originile totalitarismului – preluat din expresia „stat totalitar”, prin care
era numit în fascism statul corporatist –, pentru a defini regimurile antidemocratice
din secolul al XX-lea (fascism, nazism, comunism), caracterizate prin lipsa controlului
din partea instituţiilor reprezentative ale statului asupra guvernului, prin lipsa liber-
tăţii presei şi a libertăţii de asociere, prin obsedanta mobilizare ideologică a maselor
ca instrument de control asupra societăţii de către șeful statului şi partidul unic, prin
absenţa responsabilităţii etice a indivizilor în aplicarea directivelor primite din partea
puterii, opoziţia categorică faţă de principiile pluralismului democratic liberal.
Lucrarea Fascism şi comunism, un dialog polemic între istoricii François Furet şi
Ernst Nolte, pune în lumină atât originea comună a celor două tipuri de extremism
şi totalitarism, cât şi interdependenţa lor în timp, în condiţiile unei „rivalităţi comple-
mentare” sau „complicităţi beligerante”. Lucrarea sugerează o măsură egală în judecarea
crimelor comise în numele lor.
Fascismul este o ideologie politică radicală, naționalistă și autoritară, apărută în Ita-
lia, care şi-a găsit răspândire în Italia, Germania, Spania, Ungaria.
Comunismul presupunea făurirea unei societăţi uniformizate, cu membri nediferen-
ţiaţi ca avuţie, în care banii nu şi-ar mai fi avut rostul. Această idee trebuia să fie tradusă
în viaţă prin lupta de clasă, un element indispensabil în preluarea puterii de către mase.
S-a manifestat din plin în URSS.
166
 Esenţa ideii naziste consta în promovarea idelor superiorităţii rasei germane şi a
xenofobismului, a antisemitismului şi deci a exterminării tuturor evreilor din Europa,
a unei politici agresive de expansiune la nivel mondial şi a dominării lumii. Aceste
scopuri şi idei au apărut în cartea lui Adolf Hitler Mein Kampf. Naziştii vin la putere
funda într-o Germanie distrusă de Primul Război Mondial, cu datorii imense şi cu o
societate disperată. Prin promovarea intensă a ideii superiorităţii rasei germane, ei re-
aduc acestui popor încrederea în forţele proprii. S-a reuşit în mod miraculos ridicarea
economiei germane din ruine, achitarea pagubelor de război. Deja în 1935 A.Hitler
introduce serviciul militar obligatoriu şi începe construcţia unei armate care ar fi capa-
bilă să poarte un război mondial. Astfel, prin ocuparea Zonei Renane în 1936, acesta
demarează realizarea planurilor sale expansioniste. La 1 septembrie 1939, Germania
atacă Polonia, declanşând astfel cel de-al Doilea Război Mondial.
În Rusia, după lovitura de stat din 1917, bolşevicii instaurează un regim totalitar de
reprimare şi dictatură. Ţara însă era complet ruinată, iar populaţia – demoralizată, ceea
ce a condus la nemulţumiri sociale, care au derivat până la răscoale. Autorităţile au luat
măsuri prompte pentru a înăbuşi aceste fenomene. Bolşevicii au instituit „Noua Politică
Economică”, ce prevedea anularea constrângerilor economice şi iniţierea unor stimulente
în acest domeniu. Mai târziu, în 1929-1933 a fost colectivizată forţat agricultura. Dictatu-
ra unei clase sociale s-a transformat treptat în dictatura unui singur om – Iosif Stalin.
Elementul comun esenţial al acestor două dictaturi a fost prezenţa unui lider pu-
ternic, ferm şi charismatic în fruntea statului. Acest lider simboliza statul. Imaginea
liderului era creată cu ajutorul maşinilor propagandistice ale acestor state, dar şi prin
hotărârea şi cruzimea de care dădea dovadă. Conducătorul statului însemna totul
pentru fiecare şi, desigur, era îndreptăţit să elimine pe cei care nu acceptau acest fapt
sau pe cei care ar fi putut sta în calea unui viitor luminos.
Ambele regimuri au conştientizat necesitatea recurgerii la militarizare pentru a-şi
atinge scopurile. Surse imense din bugetele acestor ţări au fost alocate armatei pentru
perfecţionarea ei și pregătirea de o eventuală confruntare militară puternică. Întreaga
industrie era pusă pe picior de război, marea majoritate a producţiei industriale fiind
destinată armatei. Prin implicarea forţei de muncă în aceste ramuri s-a reuşit reducerea
şomajului, ceea ce avea un caracter relativ populist. S-ar părea că întregul popor îi sus-
ţinea în întregime. Însă atât regimului fascist, cât şi celui comunist îi erau caracteristice
represiuni nemiloase îndreptate împotriva celor care erau consideraţi periculoşi pentru
mersul programat al lucrurilor. Aceste măsuri erau întreprinse atât pe teritoriile origi-
nare, cât şi pe cele ocupate.
În cazul comunismului, căutarea „duşmanilor poporului” a devenit politică de
stat. Nici un individ nu mai era sigur pe ziua de mâine. Mai grav este faptul că
această psihologie de masă a pătruns tot mai adânc în toate păturile poporului,
ajungându-se la denunţări din interiorul unei familii. Pe această cale erau inti-
midaţi şi oamenii incomozi. Înscenările comise de oamenii fideli puterii pentru a
demonstra vinovăţia unui ins incomod deveniseră foarte frecvente. Aceşti oameni
erau, în marea lor majoritate, deportaţi în lagăre de concentrare, unde erau puşi la
munci inumane până la epuizare şi moarte. Regimului nazist îi erau de asemenea
caracteristice repressiunile de masă, însă spre deosebire de cel comunist, epurările
din interior erau mai puţin frecvente, ele fiind îndreptate mai ales asupra evreilor
şi ale teritoriilor nou-cucerite.
O psihologie de masă puternică a fost comună ambelor regimuri. Ideea de stat era
atât de puternică, încât individul nu mai apela deloc la personalitate, locul ei fiind luat
de „gândirea” de masă. Individul nu mai reprezenta nimic important în sine, el avea
valoare doar în grup.
167
 Adevăratele cruzimi ale acestor regimuri au avut loc însă în timpul celui de-al Doi-
lea Război Mondial. Gulagul este utilizat pentru a desemna spaţiul detenţiei comuniste
sub toate formele ei (lagăr de muncă, închisoare, colonii de muncă, deportare).
Fasciştii au utilizat metode similare prin crearea lagărelor de muncă, a închisorilor
şi lagărelor de concentrare. Holocaustul desemnează spaţiul şi timpul (dar şi metoda)
în care au fost exterminaţi în principal evreii, odată cu instaurarea regimurilor de tip
nazist, înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă în cazul Gulagului
s-au folosit metode variate, Holocaustul are drept specific metoda de exterminare, în
special a evreilor, prin intermediul camerelor de gazare.
O trăsătură esenţială a acestor două regimuri este şi similitudinea în pregătirea pen-
tru război. Deşi la 23 august 1939 Uniunea Sovietică şi Germania semnează pactul
Ribbentrop-Molotov, prin care se convenea la o păstrare a păcii între aceste două state,
dar şi la o împărţire a zonelor de influenţă, pregătirile de război demarează din plin
în ambele tabere. La 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică este luată prin surprindere de
forţele germane care o invadează.
În ceea ce priveşte asemănările dintre cele două regimuri, se pot evidenția ur-
mătoarele aspecte. Ambele regimuri apar dintr-o voinţă revoluţionară. În cazul
comunismului, această voinţă este inspirată de un scop „umanitar”, crearea unui
regim în care toţi oamenii ar fi avut acces la umanitate. În cazul celui nazist, vo-
inţa revoluţionară tinde spre refacerea unităţii morale a Germaniei şi spre lărgirea
spaţiului vital al poporului german. O altă trăsătură este existenţa monopolului
puterii în mâna unui partid unic, care tinde să devină, prin intermediul promovate,
ideologiei adevărul oficial de stat.
Mecanismele de segregare şi de excludere ale „totalitarismului de clasă”, ale comu-
nismului, seamănă cu cele ale „totalitarismului de rasă”, nazismului. Viitoarea societate
nazistă trebuia construită în jurul unei „rase pure”, iar societatea comunistă viitoare –
în jurul unui popor proletar purificat de orice rămăşiţă burgheză.
Dacă principalele regimuri fasciste – german, italian- au fost învinse în cel de-al
Doilea Război Mondial şi s-au prăbuşit, victoria URSS şi ocuparea de către armatele
acesteia a celei mai mari părţi a Europei Centrale şi de Răsărit au condus la instalarea,
între anii 1944 și 1948, prin lovituri de stat şi prin fraudarea alegerilor, a unor regimuri
comuniste în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi estul Germaniei.
După l944, comuniştii au preluat puterea, cu sprijinul direct sau indirect al URSS, şi în
alte ţări: Albania, Iugoslavia, China, Coreea și Vietnamul de Nord, Cuba etc.
Deoarece activităţile se desfăşurau într-o subordonare faţă de stat şi de ideologia lui
oficială, o greşeală comisă în domeniul economic şi profesional era, în acelaşi timp, o
greşeală ideologică. Personalităţile puternice din fruntea celor două regimuri manifes-
tau dispreţ şi neîncredere faţă de regimurile democratice.
Ambele ideologii sunt mesianice – un fel de religii răsturnate –, care răspund
nevoii umane de a crede şi promit raiul de pe pământ, o „nouă ordine” – nazistă
sau comunistă.
Bibliografie recomandată:
1. Hannah Arendt. Originile totalitarismului. Ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Hu-
manitas, 2006.
2. Millon-Delson Chantal. Ideile politice ale secolului XX. Iaşi: Polirom, 2002.
3. Furet Francois, Nolte Ernst. Fascism şi comunism. Bucureşti: Editura Grup Edi-
torial ART, Colecţia Demonul teoriei, 2007.
4. Hobsbawm Eric. O istorie a secolului XX. Era extremelor. 1914-1991. Chişinău:
Editura Cartier, 1999.
5. Todorov Tzvetan. Omul dezrădăcinat. Iaşi: Institutul European, 1999.
168
 Basarabia în perioada interbelică: progrese şi limite
Unirea Basarabiei cu România în anul 1918 a pus începutul făuriri statului unitar
naţional român şi a unei epoci de evoluţie social-economică, politică şi culturală strălu-
cite, în raport cu epocile anterioare şi nivelul de dezvoltare al statelor lumii în perioada
interbelică. După 106 ani de ocupaţie ţaristă populaţia Basarabiei a obţinut posibilitatea
revenirii la valorile naţionale şi culturale româneşti, la conştientizarea apartenenţei sale
etnice şi lingvistice. Ceea ce s-a produs după 1918 în Basarabia a fost considerat, pe
bună dreptate, „o adevărată revoluţie culturală”.
După adoptarea actului unirii a urmat procesul de integrare a Basarabiei, printr-
un şir de acte legislative, în cadrul Statului unitar român. La 27 noiembrie 1918 a fost
convocată ultima şedinţă a Sfatului Ţării, la care a fost adoptată unirea necondiţionată a
Basarabiei cu România, Basarabiei fiindu-i rezervate un număr de locuri în parlamen-
tul ţării. Parlamentarii basarabeni au participat activ la viaţa politică, la luarea deciziilor
importante şi la adoptarea constituţiei în martie 1923, când Basarabia începe să se con-
ducă de legile unice pentru întreaga ţară.
Consolidarea României întregite s-a caracterizat şi prin participarea partidelor po-
litice din provinciile unite la viaţa politică a ţării. Încă în anul 1918 în Basarabia fusese
format Partidul Ţărănesc în frunte pe Pantelimon Halippa. După alegerile parlamenta-
re din 1919 majoritatea locurilor rezervate Basarabiei în Parlamentul României au fost
câştigate de Partidul Ţărănesc. Însă ulterior partidul s-a scindat: gruparea condusă de
S.Niţă a fuzionat cu Liga poporului, cea condusă de Pan Halippa a aderat la Partidul
Ţărănesc, iar gruparea lui Ion Inculeţ a aderat la Partidul Naţional Liberal, participând
deseori la actul de guvernare.
Drept urmare a Unirii de la 1918 România aproape că şi-a dublat numărul popu-
laţiei. Majoritatea populaţiei o alcătuiau românii – 71,9%. În Basarabia acest indice
constituia 56,2%. În pofida politicii de colonizare şi înstrăinare promovate de regimul
ţarist, românii alcătuiau majoritatea populaţiei provinciei dintre Prut şi Nistru. Din
totalul populaţiei provinciei, ruşii alcătuiau 12,3%, rutenii şi ucrainenii – 11%, urmând
evreii – cu 7,2%, bulgarii – cu 5,7% şi găgăuzii – cu 3,4%.
În Basarabia populaţia rurală constituia 87%, fapt explicat prin caracterul preponde-
rent agrar al economiei. Populaţia urbană a regiunii s-a menţinut constantă pe parcur-
sul întregii perioade interbelice. Cel mai mare oraş al provinciei era Chişinăul (114 896
de locuitori), fiind depăşit doar de capitala ţării – Bucureşti, cu o populaţie de 639 040.
Predominarea proprietăţii moşiereşti şi, ca urmare, lipsa de pământ a ţăranilor, ne-
cesitatea asigurării populaţiei cu produse alimentare şi a industriei cu materii prime au
impus statului întreprinderea unor măsuri urgente pentru rezolvarea problemei agrare.
În Basarabia reforma agrară a avut un caracter mai radical de cât în celelalte pro-
vincii istorice româneşti. Prin legea de reformă ţăranii urmau să primească loturi de
pământ de 6-8 ha, mai mult decât în alte regiuni ale ţării. Au fost declarate expropriate
proprietăţi care cuprindeau 80% din pământurile moşiereşti. Pentru realizarea refor-
mei s-a creat un sistem de dirijare numit „Casa noastră” – instituţie de stat cu sediul
la Chişinău, care se ocupa cu organizarea şi administrarea lucrărilor de expropriere şi
împroprietărire.
Reforma în Basarabia a avut particularităţi: au fost expropriate şi redistribuite pă-
mânturile moşiereşti ocupate de ţărani în urma revoluţiei ruse. Prin legea de reformă
agrară erau repartizate loturi de colonizare în judeţele de sud ale Basarabiei. Asemenea
loturi primeau ţăranii din localităţile unde suprafaţa de teren necesară pentru împro-
prietărire era insuficientă.
Ca şi în întreaga ţară, agricultura din Basarabia avea un caracter pronunţat cereali-
er. În 1939 circa 87% din suprafaţa cultivată era ocupată de cereale. Faţă de perioada de

169
până la unire a avut loc o creştere a suprafeţei însămânţate cu porumb, care era folosit
în gospodăriile ţărăneşti atât pentru hrană, cât şi pentru furaj. Un loc important în
economia ţinutului îl juca cultivarea viţei de vie. A continuat specializarea satelor, în
special din valea Nistrului, în pomicultură. Basarabia producea circa un sfert din can-
titatea de fructe şi struguri exportate din ţară. A fost încurajată creşterea culturilor teh-
nice – inul şi cânepa. Un rol important în economia ţinutului îl ocupa creşterea vitelor.
Pe lângă factorii naturali, la dezvoltarea agriculturii a contribuit mişcarea cooperatistă,
care a atins în Basarabia forme mai avansate decât în alte regiuni ale ţării.
Dezvoltarea industriei regiunii era orientată mai mult spre satisfacerea necesităţilor
locale. În anul 1930 în provincie funcţionau 222 de întreprinderi. Volumul producţiei
industriale nu a cunoscut o creştere substanţială, rămânând în ramurile principale la
nivelul de până la Primul Război Mondial. Cele mai importante centre industriale erau
oraşele Chişinău şi Bălţi.
În anii 1920-1930 s-a păstrat specializarea ramurilor industriale, acestea fiind puse
în serviciul agriculturii, prelucrând materii prime şi producând, în special, mărfuri de
consum de primă necesitate. Astfel, ramurile principale erau: industria morăritului,
a spirtului, a zahărului, a uleiului vegetal, a postavului ţărănesc, a pielii şi a uneltelor
agricole. Lipsa de investiţii şi credite, insuficienţa unor măsuri bine orientate din partea
statului au determinat nivelul scăzut al industriei Basarabiei. Predominantă în cercurile
conducătoare ale României era concepţia prin care Basarabia era privită ca o provincie
eminamente agricolă, fără perspective de dezvoltare a industriei.
În anii crizei economia Basarabiei de asemenea a avut de suferit din cauza supra-
producţiei. Numai la Chişinău au fost închise 163 de întreprinderi. Dacă în 1925 volu-
mul producţiei industriale a Basarabiei constituia 6,6% din totalul producţiei industri-
ale a României, atunci în 1937 – doar 1,7%. În unele ramuri economia Basarabiei ocupa
ultimul loc printre regiunile ţării.
În Basarabia reţeaua limitată de căi ferate şi de drumuri nu corespundea nece-
sităţilor comerţului intern şi extern. A fost adoptat un program care prevedea con-
strucţia drumurilor de legătură între Basarabia şi restul teritoriul ţării. În perioada
1918-1937 au fost construite 600 km de şosea naţională şi circa 200 km de şosele
regionale. Alături de transportul terestru un rol important îl avea transportul fluvial
pe Dunăre, Nistru şi Prut.
Integrarea Basarabiei în cadrul statului naţional unitar român a avut multiple con-
secinţe pozitive în domeniul cultural şi ştiinţific.
În domeniul învăţământului au fost întreprinse acţiuni de mărire a numărului de
şcoli primare, medii generale şi speciale, a numărului de cadre didactice, a copiilor şco-
larizaţi. În Basarabia a fost introdus învăţământul primar obligatoriu. La sfărșitul pe-
rioadei interbelice, în Basarabia funcţionau 2 718 şcoli primare în care activau 7 518
învăţători şi îşi făceau studiile 346 747 de elevi. Doar în municipiul Chişinău funcţionau
44 de şcoli primare, 3 gimnazii, 11 licee, 9 instituţii de învăţământ mediu de specialitate
şi două facultăţi ale Universităţii din Iaşi.
În vederea pregătirii corpului didactic au fost înfiinţate două şcoli elementare de
meserii şi 13 gimnazii şi licee industriale, faţă de cele 4 şcoli profesionale ce funcţi-
onau anterior. În Basarabia existau 17 licee de băieţi, 9 licee de fete şi 24 de gimnazii
şi şcoli medii.
Un rol important în progresul cultural şi ştiinţific al Basarabiei l-a avut şcoala supe-
rioară – Facultăţile de Teologie şi de Ştiinţe Agricole ale Universităţii din Iaşi, precum
şi cele trei conservatoare particulare: „Unirea”, „Naţional” şi „Municipal”. Un alt centru
important de cultură a fost Universitatea populară din Chişinău, înfiinţată la 18 februa-
rie 1918 de un grup de intelectuali în frunte cu Pan Halippa, Şt. Ciobanu, Ion Pelivan

170
etc. Cu concursul profesorului de la Universitatea din Cluj, Onisifor Ghibu, în Basara-
bia interbelică a fost întemeiată asociaţia culturală „Astra”.
În aceşti ani apare o serie de ziare, cărţi literare şi ştiinţifice în limba română, se ţin
conferinţe, se joacă piese de teatru, se dau concerte. Au luat fiinţă numeroase formaţi-
uni coral-artistice, precum Societatea „Doina”, condusă de preotul Gheorghiu-Sulima,
corul C.F.R., dirijat de Mihai Stegaru, corul Liceului Eparhial, dirijat de compozitorul
Al. Cristea, corul Catedralei, condus de preotul Berezovschi etc. În 1921 sculptorul Al.
Plămădeală creează Societatea de Arte Frumoase din Basarabia. La Chişinău funcţi-
ona Societatea Filarmonică, iniţiată şi condusă de prof. Anatolie Coţovschi, Institutul
Social Român din Basarabia sub îndrumarea lui Pan Halippa, Teatrul „Naţional”, cu
sediul în fosta clădire a nobilimii basarabene. Iar la 14 decembrie 1939 a fost înfiinţată
Societatea scriitorilor din Basarabia. Un rol important în promovarea culturii naţio-
nale a aparţinut presei periodice. În anii 1917-1927 în Basarabia au apărut 58 de ziare,
dintre care 24 în limba română şi 34 în limba rusă.
În perioada interbelică, în Basarabia au fost înregistrate rezultate importante în toa-
te domeniile – literatură, arte, presă, învăţământ, ştiinţă. Indicatorul sintetic al tuturor
acestor realizări l-a constituit, pe de o parte, sporirea gradului de culturalizare a maselor
largi ale populaţiei, iar pe de alta – apariţia unei veritabile elite intelectuale basarabene,
care va juca ulterior un rol extrem de important în declanşarea procesului de renaştere
şi de eliberare naţională de la sfârșitul anilor 80 ai secolului al douăzecilea.
Bibliografie recomandată:
1. Agrigoroaiei Ion, Palade Gheorghe. Basarabia în cadrul României întregite.
1918-1940. Chişinău: Universitas, 1993.
2. Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Coordonatori Ioan Scurtu. Bu-
cureşti: Institutului Cultural Român, 2003.
3. Moraru Anton. Istoria Românilor: Basarabia şi Transnistria (1812-1993). Chişi-
nău, 1995.
4. Prezenţe basarabene în spiritualitatea românească (secolul al XlX-lea – prima
jumătate a secolului al XX-lea. Dicţionar / alcăt.: Gheorghe Bobână, Lidia Troianowski.
Chişinău: Civitas, 2007.

*Activitatea partidelor politice in Romania (1918-1938)

România întregită a fost un stat democratic. În perioada interbelică, România a
avut un larg evantai de organizaţii politice, de dreapta – Partidul Conservator-Demo-
crat, centru – Partidul Naţional Liberal (PNL), de centru-stânga – Partidul Naţional-
Ţărănesc (PNȚ), de stânga – Partidul Socialist, de extremă-stângă – Par­tidul Comunist
din România, de extremă-dreaptă – Legiunea Arhanghelul Mihail. Au activat, de ase-
menea, partidele minorităţilor naţionale.
Evoluţia partidelor politice a depins de influenţa lor electorală. Astfel, Partidul Con-
servator-Progresist şi Partidul Conservator-Democrat au dispărut din viaţa politi­că în
1922. Liga (Partidul) Poporului a avut un rol politic major în anii 1919-1920, intrând
apoi în declin. Din multe partide politice s-au desprins importante grupări care au for-
mat mai apoi partide noi. Astfel, în mai 1931, Constantin Stere înfiinţează Partidul Ţă-
rănesc-Democrat, iar în noiembrie 1932, Grigore Iunian, Partidul Radical-Ţărănesc.
Alternanţa la putere a fost o realitate: 1918-1919 – PNL; 1920-1921 – Partidul Po­
porului; 1921-1922 – Partidul Conservator-Democrat; 1922-1926 – PNL; 1926-1927 –
Partidul Poporului; 1927-1928 – PNL; 1928-1931 – PNŢ; 1931-1932 – coaliţia Uniunea
Naţională; 1932-1933 – PNŢ; 1933-1937 – PNL. Nu a existat nici o situaţie în care un
partid să stea la putere peste limita de 4 ani a Parlamentului pe care se sprijinea.

171
 Urmărind succesiunea partidelor politice, vom observa că partidele care au domi-
nat viaţa politică din Romania în perioada interbelică au fost PNL şi PNŢ. Cu toate
acestea, ideologia liberală s-a bucurat de un sprijin mai mare din partea populaţiei şi
a adus mai multe rezultate în economie. PNŢ a avut ghinionul să guverneze în timpul
crizei economice din 1928-1931 şi 1932-1933. PNL, in frunte cu I. C. Brătianu, apoi cu
Vintilă Brătianu şi Gh. Duca, şi PNŢ, cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, au fost ambele
la guvernare şi au reuşit să promoveze politicile care le reprezentau.
PNL era reprezentantul burgheziei. Prin fuziunea cu Partidul Unirii din Bucovina,
PNL a devenit primul partid cu adepţi în întreaga Românie. El s-a aflat la guvernare în
perioada 1922-1926 și în perioada 1932-1937 când a luat masurile politice si economi-
ce de desăvărșire a unificarii României și de redresare, relansare economica dupa criza
dintre 1922-1933. PNȚ a fost cel de-al doilea partid principal din perioada interbellica,
fiind înfiinţat la 10 ianuarie 1926, prin fuzionarea Partidului Ţărănesc din Vechiul Re-
gat cu Partidul Naţional din Transilvania. Partidul Ţărănesc s-a format la 18 decembrie
1918, fiind prezidat de Ion Mihalache şi avea ca obiectiv principal problema agrară.
Partidul Naţional Ţărănesc din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, era reprezentantul
tuturor elementelor populației românești din Transilvania.
Astfel, discuţia principală cu privire la calea pe care trebuia să se dezvolte economia
românească se desfăşură între două curente, dominante în viaţa social-economică şi
politică din România: neoliberalismul şi ţărănismul. Neoliberalii, în persoana membri-
lor PNL, promovau doctrina „prin noi inşine”, care presupunea dezvoltarea industriei
naţionale prin forţele proprii şi limitarea accesului capitalului străin. Ţărănismul, sau
agrarianismul, considera că România este o ţară agrară şi, prin urmare, trebuie să acor-
de atenţie acestei ramuri a economiei naţionale, iar în industrie să fie deschis accesul
capitalului străin, de unde şi denumirea politicii propuse de ţărănişti – a „porţilor des-
chise”. Ambele politici conţin în sine părţi pozitive, dar şi negative: politica „prin noi
inşine” presupunea dezvoltarea industriei cu forţele proprii, susţinerea investiţiilor ca-
pitalului intern, limitarea accesului capitalului străin. Acest lucru însemna că veniturile
obţinute din investiţii urmau să fie reinvestite, spre deosebire de cazurile investiţiilor
străine, a căror venituri urmau să plece peste hotare. Punctul forte al investiţiilor străine
însă consta în puterea lor şi posibilitatea de a investi sume mari şi de a dezvolta rapid
anumite ramuri, spre deosebire de capitalul intern, care era puţin şi limitat. Liberalii
mai dădeau preferinţă capitalului intern şi din interes personal, ei reprezentand inte-
resele burgheziei; limitand accesul capitalului străin ei se îngrădeau, de fapt, de concu-
renţa capitalului străin. Cu toate acestea, aplicând doctrina „prin noi inşine”, guvernele
liberale au asigurat independenţa economică a României, modernizarea structurilor
sale, prin creşterea intervenţiei statului în viaţa economică.
Dezvoltarea economică a statului în perioada interbelică se desfăşura în unison cu
modernizarea politică, care, la randul ei, stimula modernizarea în intregime a socie-
tăţii: au fost adoptate legi economice şi administrative, o nouă lege electorală, o nouă
constituţie, printre cele mai democratice din lume; au fost intreprinse o serie de refor-
me care au susţinut dezvoltarea economică. Guvernele liberale ale perioadei au elaborat
o legislaţie economică a cărei fundament juridic se regăseşte în Constituţia din 1923,
care prevedea că ,,toate zăcămintele minerale, precum și bogăţiile de orice natură ale
subsolului sunt proprietatea statului” care poate concesiona exploatarea acestora an-
treprenorilor care făcuseră anterior unele investiţii în aceste sectoare. Guvernele libe-
rale au adoptat legea pentru învăţământul primar, legea energiei, legea comercializării.
Guvernarea din 1934-1937 a adoptat legea pentru înfiinţarea Camerelor de Comerţ şi
Industrie, legea pentru înfiinţarea şi reglementarea comerţului de bancă, legi de orga-
nizare a învăţământului comercial şi a celui industrial-secundar.

172
 Liga Poporului, din 1920 Partidul Poporului, s-a bucurat de popularitate datorita
generalului Alexandru Averescu şi avea o structură socială eterogenă, dar fără un pro-
gram coerent, ci doar principii generale, cum ar fi guvernarea eficientă și respectarea
strictă a Constituţiei. A guvernat între 1920-1921 si 1926-1927, perioadă după care nu
a mai jucat un rol politic semnificativ în viaţa politică. Au adoptat aşa măsuri ca marea
reformă agrară şi au înfiinţat Ministerul Muncii şi Ocrotirii sociale, unificarea moneta-
ră etc., măsuri care au contribuit la consolidarea României întregite.
Partidul Social Democrat a iesit din razboi puternic divizat. Moderații optau pen-
tru tradiţia socialistă occidentală, iar extremiştii doreau sa urmeze modelul bolsevic
din Rusia. Aceste disensiuni s-au manifestat în octombrie 1922, la Ploiesti, cand comu-
nistii au pus bazele Partidului Comunist Român, dar guvernul l-a declarat ilegal la data
de 11 aprilie 1924 şi până la cel de al Doilea Razboi Mondial şi-a desfasurat activitatea
în ilegaliate.
Mişcările de dreapta erau alimentate de antisemitism. În 1923, Cuza a înfiinţat Liga
Apărării Naţional Creştine; În 1935 LANC a fuzionat cu Partidul Naţional Agrar, con-
dus de O. Goga, înfiinţând Partidul Naţional Creştin; iar Corneliu Zelea Codreanu în
1927 a creat propria organizaţie naţionalistă – Legiunea Arhanghelului Mihail, iar în
1930 a infiinţat o aripă militară a Legiunii, numita Garda de Fier. Garda avea toate tră-
săturile mişcărilor de extremă dreapta contemporane ei. Electoratul său era format din
tineri, orăşeni, dar cuprindea membri ai tuturor claselor sociale – tărani, preoţi de la
ţară, muncitori şi burghezi. Legiunea Arhanghelului Mihail s-a remarcat printr-o serie
de asasinate şi teroare: I. G. Duca, Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga,
masacru de la Jilava etc.
În alegerile din 1937 PNL a obtinut 35,9% din voturi, PNŢ a obţinut locul al doilea,
iar Garda de Fier a obţinut locul al treilea în Parlament.
Dezbinarea forţelor politice a dus la creşterea autorităţii regelui şi la adoptarea unei
noi Constituţii, care acorda rolul primordialputerii executive în frunte cu regele. La
30 martie 1938 au fost desfiinţate toate partidele politice şi s-a instituit Consiliul de
Coroană.

Bibliografie recomandată:
1. Istoria românilor. Compendiu. Coord. I. Agrigoroaiei, I. Toderaşcu, Editura Cul-
tura fără frontiere, 1996.
2. Constantinescu N. N. Istoria economică a Romaniei. Bucureşti: Ed. Economica,
1997.
3. Scurtu Ioan. Istoria contemporană a Romaniei (1918-2007). Bucureşti: Editura
Fundaţiei Romania de Maine, 2007.
4. Duţu Alexandru. Romania in istoria secolului XX. Bucureşti: Editura Fundaţiei
Romania de Maine, 2007.

Integrarea europeană: realizări, probleme şi perspective

Unitatea economică şi politică a fost un moment de cotitură a istoriei şi civili-
zaţiei europene, eveniment care a conturat harta Europei după dezbinarea politică
mondială, drept consecinţă a rezultatelor negative generate de al Doilea Război
Modial. Uniunea Europeană a condus Europa pe calea comasării şi a găsit o for-
mulă integraţionistă, care a schimbat radical situaţia geopolitică. După afirmaţia
vestitului politician H. Kissinger, «naşterea Europei unite este unul dintre cele mai
revoluţionare evenimente ale epocii noastre».
Succesul acestui proiect a fost realizabil din start datorită faptului că a fost cerinţa
societăţii civile europene. Crearea unei Europe unite a favorizat integrarea politică şi
173
social-economică a statelor europene, a consolidat instituţii democratice şi indepen-
dente, a format şi a armonizat toate valorile culturale, spirituale într-o dimensiune,
– civilizaţia europeană – şi a pus fundamentul categoriei supranaţionale – identitatea
europeană.
Ideea Europei Unice, apărută cu secole în urmă, s-a conturat abia în secolul XX.
Motivele integrării europene au fost de natură atât politico-economică, cât şi istorico-
geografică. Acest proces este expresia unor acţiuni complexe şi aspiraţii îndelungate.
Necesitatea unificării politice şi economice a fost dezbătută în numeroase rânduri la
cele mai înalte foruri europene. Bazele actualei Uniuni Europene au fost puse de re-
prezentanţii Franţei, Italiei, RFG, Belgiei, Luxemburgului şi Olandei prin constituirea
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului, Comunității Economice Europene şi
Comunității Europene a Energiei Atomice. În decursul istoriei, Uniunea Europeană a
cunoscut succesiv câteva valuri de extindere, ceea ce a permis mărirea numărului de
state-membre de la 6 în 1950 până la 27 în 2007.
În 1947, la Paris a fost constituit Comitetul internaţional de coordonare a Mişcării
pentru unificarea Europei, având drept sarcină organizarea, în 1948, a Congresului Eu-
ropean. Ideea a fost susţinută de Primul Ministru al Belgiei P. Spaac, miniştrii de externe
ai Marii Britanii (Ernest Bevin), Franţei (George Bidault) şi Italiei (ducele Sforza). Comi-
tetul internaţional de coordonare a Mişcării pentru unificarea Europei a fost constituit
în baza următoarelor organizaţii: Mişcarea pentru o Europă Unică din Marea Britanie
– lider Winston Churchill, Consiliul de apărare a unificării Europei din Franţa – lider R.
Dotri, Liga economică a colaborării europene – lider Paul van Zeeland, Mişcarea soci-
aliştilor pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea europeană a federaliştilor – lider H.
Briuhmans.
Congresul European şi-a început lucrările la 8 mai 1948, la Haga, în prezenţa a 713
delegaţi, reprezentanţi ai 16 ţări. Prezidat de Winston Churchill, Congresul şi-a propus
să promoveze acţiunile orientate în sprijinul cauzei unităţii europene, oferind, în acest
mod, un nou imbold mişcărilor unioniste şi recomandări practice pentru relizarea
ideii. La 10 mai 1948, Congresul a adoptat „Mesajul către europeni”, care includea o
sumă de idei de bază, printre care şi ,,Formarea Europei Unice, cu libera circulaţie a per-
soanelor, ideilor şi valorilor; Promovarea ideii construcţiei Europei Unite ca unic garant
al păcii şi al unui viitor prosper”. Rapotul politic al Congresului de la Haga conţinea
propuneri referitor la dezvoltarea procesului de creare a Europei Unice. În baza lui
au fost formulate rezoluţii politice, care informau că: Uniunea Europenă sau Federaţia
Europeană, ce urmează a fi creată, trebuie să fie deschisă oricărei ţări în care se respectă
drepturile omului”.
La 28 aprilie 1950, Jean Monnet a adresat un memorandum preşedintelui Consiliu-
lui, Georges Bidault, cu propunerea de a plasa producţia franco-germană a cărbunelui
şi oţelului sub o Înaltă Autoritate comună într-o organizaţie deschisă şi altor ţări euro-
pene. Robert Schuman arealizat unele modificări în planul acceptat şi, la 9 mai 1950,
acesta a fost prezentat guvernului francez, fiind aprobat de acesta. Declaraţia lui Robert
Schuman este considerată prima abordare realistă a problemelor privind integrarea,
fiind numită Carta Integrării Europene. Scopurile principale ale declaraţiei erau:
,,reconcilierea franco-germană” şi ,,punerea bazelor unei federaţii europene”.
Sugestiile franceze au fost luate în discuţie şi analizate de aproape toate gu-
vernele Europei de Vest, urmând un şir de dezbateri politice între acestea, pentru
încheierea unui tratat bazat pe principiile formulate în Declaraţia lui Schuman.
Principiile au fost acceptate oficial de către reprezentanţii a cinci ţări: Republica
Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, iar după nouă luni de
negocieri, la 18 aprilie 1951, a fost semnat Tratatul de înfiinţare a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
174
 În prima etapă (1951– mijlocul anilor ’70), considerată şi „veacul de aur al Co-
munităţii”, s-au constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comuni-
tatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, formarea
înainte de termen a Uniunii Vamale, formarea relativ reuşită a Pieţei agrare unice,
aderarea la CEE a trei noi membri: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda. Formarea
pieţei comune a condus la transformarea monopolurilor naţionale în transnaţionale şi
la trecerea ţărilor-membre de la economia de tip închis la cea de tip deschis.
A doua perioadă, cuprinsă între mijlocul anilor ’70 şi începutul anilor ’90. În
istoria integrării europene s-a remarcat prin adoptarea programului de colaborare
valutară şi prin constituirea unui mecanism eficient de consultări. În această pe-
rioadă a fost atestată criza cunoscută sub numele „scleroza europeană”, care s-a
caracterizat printr-un nivel diferenţiat de dezvoltare a ţărilor CEE şi a statelor ce au
aderat recent la aceasta: Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986. De rând cu
adoptarea Actului Unic European, în această perioadă au fost semnalate noi impul-
suri privind dezvoltarea integrării economice şi orientarea către un scop principal
– formarea Uniunii Europene, structură care să reprezinte alianţa politică a mem-
brilor comunităţii şi să determine înalta colaborare la nivel economic, financiar,
valutar, precum şi asigurarea securităţii şi coerenţei politicii externe.
A treia etapă (1992-2004) – constituirea şi evoluţia Uniunii Europene. A fost
semnat Tratatul Uniunii Europene, s-a constituit Uniunea Economică şi Monetară,
trecându-se la valută unică Euro, politică externă şi de securitate comună, coope-
rare juridică şi cooperare în domeniul afacerilor interne. Pe parcursul acestei peri-
oade s-a produs o nouă aderare: Austria, Suedia şi Finlanda. Ţările din fostul lagăr
socialist au depus cereri de aderare la UE. Au fost reînnoite tratatele comunitare,
instituţiilor acordându-li-se diverse împuterniciri.
– 1 ianuarie 2002: în cele 12 ţări-participante la zona Euro a intrat în circulaţie
moneda unică.
– 9 octombrie 2002: Comisia Europeană recomandă începerea negocierilor de
aderare cu Cipru, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Po-
lonia, Republica Slovacă şi Slovenia, menţionând că ele vor fi gata să adere la UE
la începutul anului 2004.
A patra etapă (2004 – prezent), la Uniunea Europeană, în două valuri, au aderat
12 ţări-candidate. În această etapă a fost elaborată Constituţia Europeană. La 1 mai
2004, la Uniunea Europeană au aderat: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Letonia,
Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Republica Slovacia şi Slovenia. La 29 octombrie
2004, la Roma a fost semnată Constituţia Europeană. Constituţia Europeană a fost
respinsă în Franţa, apoi în Belgia. La 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au aderat
la UE, care a devenit o uniune cu 27 membri.
Consecinţele unei viitoare extinderi au fost analizate în repetate rânduri. Ade-
rarea noilor state mai întâi la CE, apoi la UE demonstrează o politică planificată şi
acţiuni concrete în vederea acceptării noilor candidaţi. Statul-candidat urmează să
treacă printr-o procedură riguroasă de selectare.
UE a colaborat cu statele-candidate prin instituirea diverselor programe şi pro-
iecte în toate domeniile, cu scopul de a atinge nivelul necesar integrării în comuni-
tatea europeană. Pentru sprijinirea ţărilor-candidate din Europa Centrală şi de Est
în eforturile lor de a respecta criteriile de la Copenhaga şi Madrid, UE a instituit
fonduri de preaderare. Nu toate ţările care au înaintat cereri de aderare au devenit
membre ale UE. Astfel, Elveţia, Liechtenstein şi Norvegia şi-au înaintat candidatu-
rile pentru a deveni membri ai Uniunii Europene, populaţia Norvegiei a respins de
două ori aderarea prin referendumurile din 1972 şi 1994. Candidaturile Elveţiei şi

175
Liechtensteinului au fost suspendate în consecinţa unui referendum desfăşurat în
1992, prin care Elveţia refuza să participe la Spaţiul Economic European. Marocul,
care a depus cerere în 1987, n-a fost acceptat din motivul că nu este stat european.
Pentru Republica Moldova, integrarea în Uniunea Europeană este un obiec-
tiv strategic prioritar ce determină, în mod constant şi într-o măsura hotărâtoare,
politica ei externă. În ultimii 10-15 ani politica externă a Republicii Moldova este
multidimensională şi tentată spre integrarea Europenă.
Criza economică mondială a afectat grav statele Uniunii Europene. Multe din-
tre acestea au fost nevoite să recurgă la reducerea subvenţiilor, a salarizării, fapt ce
a provocat nemulţumiri sociale ca, de exemplu, cazul Greciei. Creşterea vârstei de
pensionare în statele UE la fel a constituit o problemă de nemulţumire şi proteste.
O altă problemă a UE este o nouă extindere, statele care aspiră având o dezvoltare
economică diferită.

Bibliografie recomandată:
1. Uniunea Europeană: istorie, instituții, politici. Republica Moldova în noua
arhitectură europeană (autori – Ludmila Barba, Valeriu Gheorghiu, Alina Felea,
Lilia Zabolotnaia.), Chişinău, 2007.
2. Savu D., Integrarea europeană: realizări şi perspective, Bucureşti, 1996.
3. Zorghibe Ch., Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Bucureşti, 1998.
4. Dicţionarul Uniunii Europene, Iaşi, 2001.
Problemele globale ale umanităţii – test de maturitate
a comunităţii internaţionale
Problemele globale ale umanităţii constitue un pericol pentru prezentul şi viitorul
întregii societăţi umane. Ele sunt din diferite domenii, au unele trăsături specifice care
le deosebesc de altele: manifestarea pe scară globală; acuitatea manifestării; caracterul
complex (toate problemele sunt strâns legate între ele); esenţa general umană, care le
face înţelese şi actuale pentru toate statele şi popoarele; posibilitatea de a fi soluţionate
doar prin eforturile întregii comunităţi mondiale, ale tuturor ţărilor şi popoarelor.
Menţinerea pacii şi dezarmarea sunt unele dintre cele mai acute probleme. Con-
flictele armate duc în primul rând, la pierderi umane, de aceea organismele inter-
naţionale caută să găsească soluţii paşnice. Menţinerea păcii şi securităţii în lume a
fost, conform Cartei ONU, principalul domeniu al activităţii ONU. Operaţiunile
de menţinere a păcii au fost principala modalitate de acţiune a Organizaţiei. Prima
operaţiune de acest gen a fost organizată în 1948, în Palestina, urmând Kashmir,
Congo, Cipru, Yemen, Republica Dominicană, Somalia, Bosnia-Herţegovina, Koso-
vo etc. ONU a activat intens şi în sensul facilitării soluţionării pacifice a diferendelor
internaţionale, contribuind la negocierea a peste 180 de soluţii pasnice care au pus
capăt unor pericole reale de război sau chiar unor conflicte deschise. Organizaţia
internaţională a fost prezentă în rezolvarea unor evenimente precum criza rachete-
lor din Cuba, războiul iraniano-irakian, retragerea trupelor sovietice din Afganistan,
războiul civil din Salvador, agresiunea Irakului împotriva Kuweitului, războiul din
Bosnia-Herţegovina sau criza din Kosovo. Rolul ONU s-a manifestat în problema
dezarmării mondiale, prin intermediul Agenţiei pentru energie atomică, diminuân-
du-se pericolele unui război nuclear.
În 2009 cheltuielile totale pentru înarmare au fost estimate la 1.5 trilioane dolari
(SUA – 700 miliarde $/an, China – 120 miliarde $/an). Totuşi, experţii sunt de părere
că ţările nu-şi declară decât o (mică) parte din cheltuieli. Perfecţionarea armamente-
lor se traduce în cresterea capacităţilor tehnice şi logistice ale forţelor armate de a de-
176
vasta zone întinse. Din cauza conflictelor militare poate fi devastată ecologia pe vaste
întinderi, cu arme nucleare, cu arme chimice sau organisme biologice. Exploziile
nucleare experimentale efectuate în atmosferă duc la răspândirea în limita inferioară
a stratosferei a unor cantităţi masive de radiaţii.
Problema ecologică reprezintă relaţiile dintre societate şi natură şi e cauzată de
mai mulţi factori, printre care introducerea noilor tehnologii bazate pe folosirea abun-
dentă a petrolului, gazului natural şi a cărbunelui, precum şi a pesticidelor, ierbici-
delor s.a. Deteriorarea ecologiei este cauzată de acţiunile omului şi are efecte nefaste
asupra condiţiei umane. Mediul ambiant şi dezvoltarea economică sunt indisolubile.
O problemă gravă în procesul de poluare o reprezintă cea a deşeurilor. Cantităţi mari
de reziduuri se acumulează în fluxurile mari. Eliminarea unei tone de deşeuri costă
circa 160 de dolari, în timp ce depozitarea costă între 40 și 60 de dolari. Drept urmare,
numeroase ţări slab dezvoltate primesc, legal sau ilegal, deşeuri pe teritoriul lor. Gu-
ineea Bissau a avut un contract în valoare de trei ori mai mare decât venitul naţional
(aproximativ 600 milioane de dolari) pentru depozitarea a 20 de milioane tone de de-
seuri pe an. Ţări ca Senegalul, Beninul, Zairul şi altele sunt inundate pe diferite căi de
produse nu numai nefolositoare, ci şi periculoase. Exploatarea resurselor naturale în
scopul achitării dobânzilor la datoriile externe a devenit una dintre cauzele principale
ale distrugerii mediului în ţările sărace. Problema ocrotirii mediului se pune mai acut,
în special, în ţările care sunt mai debitoare: Brazilia, Mexic etc.
La 1 februarie 1993 a fost adoptat al cincilea Program de acţiune al Comunităţii
privind problema mediului, intitulat „Către o dezvoltare durabilă”, stabilit pentru pe-
rioada 1993-2000 şi având drept scop armonizarea dezvoltării economice, raportată
la cerinţele protecţiei mediului înconjurător. În decembrie 1997, Consiliului Mediului
din UE a obligat statele-membre să-şi reducă cu 15% emisiile a trei gaze de seră (CO2,
metan, NO2). Problemele mediului au fost discutate în cadrul tuturor Direcţiilor ce
includ subdiviziuni pe probleme de mediu (Directoratele Agricultură, Industrie), în
cadrul Comitetului Mediului, Sănătăţii Publice şi Protecţiei Consumatorilor din Parla-
mentul European şi în cadrul ONG-urilor. Un rol important i-a revenit, în acest sens,
Forumului general consultativ în materie de mediu şi dezvoltare durabilă. Tratatul de
la Amsterdam confirma ataşamentul UE la continuarea acţiuinilor de protejare a me-
diului înconjurător, prin introducerea articolului 6, care sublinia că exigenţele protecţi-
ei mediului trebuie integrate în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor
Comunităţii. Tratatul de la Nice n-a introdus modificări esenţiale.
În problemul mediului ambiant, UE dispune de un mecanism de organizare con-
stituit din:
– standardizarea ecologică;
– aprecierea influenţei diferşilor factori asupra mediului ambiant (de care se ocu-
pă Agenţia Europeană a Mediului – instrumentul de informare);
– instrumentul de finanţare – LIFE.
La 21 ianuarie 2001, Comisia Europeană a propus cel de-al şaselea Program de
acţiune comunitară privitor la mediul ambiant: „ Mediul 2000: viitorul nostru, ale-
gerea noastră”.
Problema demografică. 1. Creşterea rapidă a populaţiei în unele regiuni şi depo-
pularea altora atrage alte probleme, cum ar fi: explozia urbană, problema alimentară,
somajul etc. În 1950, populaţia mondială era de 2,7 miliarde de locuitori, în 1990
– de 5,3 miliarde, iar în prezent a atins cifra de 7 miliarde. Se presupune că în 2025
planeta va avea între 7,6 si 8,5 miliarde de locuitori; 95% din această creştere va avea
loc în ţările în curs de dezvoltare. Demografia mondială este dominată de ponderea
Asiei cu peste 3,5 miliarde de locuitori pe o cincime din suprafata terestră; China şi

177
India reprezintă 38% din populaţia totală. Europa, mai slab populată (530 milioane),
are în schimb o populaţie care crește cu doar 0,22% pe an. Pentru combaterea feno-
menelor negative legate de demografie,  ONU a adoptat ,,Planul global de acţiuni în
domeniul populării”. El cuprinde un set larg de probleme – de la politici demografice
pâna la statutul refugiaților. 2. Îmbătrânirea populaţiei, miliarde pusă pe seama scă-
derii natalităţii, care implicaţii profunde în piaţa muncii. În 2050 vor exista peste 2
milliarde de oameni cu vârsta peste 60 de ani. 3. O altă problemă gravă este scăderea
rolului instituţiei familiei. La nivel mondial se întreprind acţiuni pentru sănătatea
reproducerii, planificarea familiei etc.
Problemele demografice s-au aflat şi se află în centrul discuţiilor la diferite confe-
rinţe (de exemplu, Conferinţa de la Cairo despre populaţie şi dezvoltare, care a avut
ca problematică „Fonduri pentru populaţia Naţiunilor Unite”, 6-13 septembrie 1994).
Diferențele demografice regionale fac să apară diferende între ţările dezvoltate şi
celelalte ţări, între societăţile industriale cu dezvoltare accelerată tehnologică şi slabă
creştere demografică şi societăţile nonindustriale. Acest decalaj economic este în ace-
lasi timp un decalaj politic între democraţii industrializate cu creştere demografică
slabă şi ţări nedemocrate cu creştere demografică intensă. Creşterea demografică se
traduce şi prin stări sociale, printre care: intensificarea fundamentalismului islamic,
acţiuni ale mişcărilor violente de opoziţie împotriva prezenţei străinilor (creşterea
popularităţii partidelor de dreapta în Europa).
Accelerarea urbanizarii. Fenomenul urbanizării are consecinţe negative prin
dezrădăcinarea populaţiei de la sate, falimentul politic şi administrativ al celor mai
multe state care nu au sau nu pot gestiona corespunzător resursele necesare, toate
având drept urmare transformarea multor oraşe în adevărate centre ale sărăciei şi
ruinei sociale. Dacă în 1985 32% din populația mondială trăia în oraşe, în anul 2000
– 40%, iar în 2025 va ajunge la 57%.
Cauzele problemei alimentării (mai mult de o treime din populaţie suferă de sub-
alimentare) sunt: creşterea rapidă a numărului de populaţie, specializarea îngustă în
cultura plantelor, în special destinate exportului, productivitatea agriculturii scăzută. În
această problemă s-au propus căi de soluţionare a acestei probleme ca: folosirea pe larg
a tehnicii în agricultură, a produselor chimice, selecţii ale plantelor şi animalelor.
Alte probleme globale sunt: sănătatea umană şi maladiile incurabile (SIDA,
cancer ş.a.); narcomania, tabagismul şi alcoolismul; războaiele interetnice şi in-
terconfesionale; problema apei potabile şi probema ocrotirii Oceanului Planetar,
utilizarea energiei nucleare (exemplele Cernobâlului şi Fucușimei).
Căi de soluționare a problemelor: elaborarea unor strategiii de durată, întemeiate
pe colaborarea structurilor internaţionale, a guvernelor, a ONG-urilor etc.; mobilizarea
potenţialului ştiintific în vederea creării unor noi tehnologii; elaborarea unor programe
educativ-instructive pentru educaţia ecologică, demografică, nutriţională, sanitară etc.
Organizaţiile mondiale recomandă guvernelor, Parlamentul European recoman-
dă Comisiei Europene (negociatorul principal al Uniunii) să ţină cont de problemele
globale ale omenirii, printre care şi combaterea sărăciei, dezvoltarea, continuă în
toate domeniile, o viaţă politică democratică.
Bibliografie recomandată:
1. Brown L. R., Politica ecologică a planetei, Bucureşti: Editura Tehnică, 2002.
2. Brown L., Problemele globale ale omenirii. Starea lumii, Bucuresti: Editura
Tehnic, 1991.
3. Florea A., O nouă problemă globală: criza ecologică. http://steconomice.uo-
radea.ro/anale/volume/2005/economie-si-administrarea-afacerilor-internationa-
le/16.pdf
178
 Exemplu de test
Citeşte cu atenţie sursele istorice prezentate. În baza conţinutului do-
cumentelor expuse, a cunoştinţelor, capacităţilor şi abilităţilor obţinute pe
parcursul studiilor, răspunde la întrebările propuse.

A. ,,Eu nu port război cu Poarta; sunt – împreună cu poporul român – mereu de-
votat ei şi de aceea mă voi retrage din faţa ei... De aceea am somat pe prinţul Ipsilanti
să rămână în afara oraşului Bucureşti până ce îmi va fi dat dovezi că este într-adevăr
autorizat de o putere mai înaltă pentru acţiunea lui, căci eu nu sînt dispus să vărs
sângele românilor şi să acţionez... în dezavantajul poporului român.”
Tudor Vladimirescu, Despre relaţiile cu Poarta şi Eteria
B. „…Naţiunea greacă ia drept martori Cerul şi Pământul că, în pofida jugului
cumplit al otomanilor care o ameninţă cu distrugerea, ea continuă să existe.
După ce a înlăturat violenţa doar prin curajul fiilor ei, îşi declară azi în faţa lui
Dumnezeu şi în faţa oamenilor, prin organul reprezentanților săi legitimi reuniţi în
congres naţional, independenţa politică...
Acest război este un război naţional şi sfînt; el n-are alt scop decît revigorarea
naţiunii şi reîntregirea ei în drepturile de proprietate, de onoare şi de viaţă ce ţin de
destinul popoarelor civilizate...
În temeiul acestor principii şi convinşi de drepturile noastre, nu vrem, nu cerem
decât să ne reintegrăm în comunitatea europeană, în care religia, obiceiurile şi poziţia
noastră ne cheamă să ne unim cu marea familie creştină.”
Declaraţia de independenţă a Greciei

Nr. Item Scor

I. Timpul, spaţiul, personalitatea în baza analizei şi utilizării surselor istorice
(40 de puncte).
1. Scrie evenimentele istorice la care se referă sursele A şi B. L
Sursa A -Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu (ianuarie-iulie 1821) 0
Sursa B - Proclamarea independenţei Greciei, ianuarie 1822 (recunoscută de 1
Imperiul Otoman în 1829) 2
2. În baza documentelor A şi B, identifică trei asemănări şi/sau deosebiri ale L
mişcărilor revoluţionare din Principatul Ţara Românească şi Grecia din prima 0
jumătate a secolului al XIX-lea. 1
- Răscoala condusă de T. Vladimirescu, spre deosebire de mişcarea revoluţi- 2
onară din Grecia, nu era orientată împotriva Imperiului Otoman, ci avea drept 3
obiectiv principal înlăturarea domniilor fanariote; 4
- Mişcarea revoluţionară din Grecia, spre deosebire de cea din Principatele 5
Române, avea caracter naţional şi urmărea eliberarea naţională a poporului grec, 6
precum, şi obţinerea independenţei politice a Greciei;
- Organizaţia „Eteria” în frunte cu Alexandru Ipsilanti dorea să implice pe români
într-o răscoală generală din Estul Europei împotriva Imperiului Otoman, însă T. Vla-
dimirescu era împotrivă, motivând că nu este dispus să verse sângele românilor.
3. Construieşte o axă cronologică, plasând pe ea evenimentele indicate în itemul 1. L
0
1
2
Scara: 1 cm =1 an 3
4
179
4. Enumeră, în baza a trei argumente, rolul lui Tudor Vladimirescu în istorie. L
- Este iniţiator şi lider al răscoalei din anul 1821, care – în opinia unor istorici 0
– a marcat începutul istoriei moderne a românilor. 1
- La 23 ianuarie 1821 a lansat „Proclamaţia de la Padeş” şi scrisoarea către 2
Poartă „Cererile norodului românesc”, care fixa drept obiectiv al răscoalei în- 3
lăturarea regimului fanariot, cerea uşurarea poverii fiscale şi limitarea asuprira 4
sociale din partea boierilor. 5
- A refuzat să implice armata românească de panduri condusă de el în răscoala 6
din peninsula Balcanică a grecilor, motivând că nu este dispus să verse sângele
românilor, ceea ce a servit drept cauză pentru asasinarea lui de către eteriştii
conduşi de Alexandru Ipsilanti.
5. Indică, prin haşurare pe harta de contur, teritoriul Principatelor Române în L
timpul evenimentului la care se referă sursa (vezi anexa) A. 0
1
2
3
4
6. Alcătuieşte trei enunţuri cu expresiile evidenţiate în sursele A şi B, în care L
vei reflecta desfăşurarea mişcărilor revoluţionare şi de eliberare naţională din 0
Europa de Sud-Est şi peninsula Balcanică. 1
- Mişcarea naţională a grecilor a fost o manifestare a conştiinţei naţionale a 2
acestui popor şi a reprezentat actul de naştere a naţiunii greceşti. 3
- Războiul de independenţă al grecilor, numit şi „Revoluţia greacă”, s-a desfă- 4
şurat în anii 1821-1829 şi a reprezentat o răscoală al poporului grec împotriva 5
dominaţiei otomane. 6
- În anul 1822, grecii şi-au proclamat independenţa care a fost recunoscută
în 1830, în cadrul unei conferinţe la Londra, când Grecia a fost declarată stat
monarhic independent.
7. Enumeră consecinţele Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu pentru Principatele
Române.
Consecinţe 1. Înlăturarea regimului fanariot şi restabilirea domniilor pământene: L
de ordin Grigore Ghica în Ţara Românească şi Ioan Sandu Sturdza în Moldova; 0
politic excluderea grecilor din funcţiile civile şi ecleziastice din Principate. 1
2. În 1822, trupele turceşti s-au retras din Principate, însă a crescut 2
influenţa Imperiului Rus, care insista să-şi apere interesele în regiune, 3
instaurând pe parcurs protectoratul rus asupra Principatelor. 4
Consecinţe 1. S-a stabilit o formă mai corectă a impozitării, o evidenţă mai 5
de ordin strictă a contribuabililor, o limitare a privilegiilor - acţiuni care nu 6
economic au avut rezultatele scontate din cauza rivalităţii interne dintre marea
şi mica boierime, domn şi Poartă. 7
2. Revendicările de ordin economic au demonstrat necesitatea 8
rezolvării problemei agrare, iar autonomia internă şi revenirea 9
domniilor pămîntene a dat un imbold dezvoltării comerţului extern 10
şi intern, concurenţa grecilor fiind limitată 11
Consecinţe 1. Revoluţia a creat condiţii pentru formularea prgramului naţional 12
de ordin – s-a revendicat dreptul de autodeterminare (dorinţa românilor de a
ideologic scutura jugul otoman şi fanariot), dînd un imbold puternic mişcării
de eliberare naţională a românilor
2. Mişcarea promova un şir de idei iluministe şi modernizatoare, care
au avut un larg răsunet în întreg spaţiul românesc şi au pus începutul
mişcării de autodeterminare a poporului român şi de modernizare a
societăţii în ansamblu.

180
II. Relaţia cauză – efect (14 puncte).
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre sfârşitul celui de-al Doilea Război L
Mondial şi instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est. 0
Notă: La elaborarea relaţiei de cauzalitate se va ţine cont de: prezentarea fiecărui 1
proces / eveniment istoric; prezentarea relaţiei cauză-efect; utilizarea limbajului 2
istoric adecvat, a datelor cronologice; expunerea logică şi formularea concluziei. 3
 Începând cu anul 1943, după victoriile de la El Alamein, Stalingrad şi Kursk,
coaliţia antihitleristă a preluat iniţiativa strategică. Victoria împotriva nazismului 4
a însemnat şi victoria URSS asupra armatelor Germane de pe teritoriul Europei 5
Centrale şi de Est. De asemenea, încă în anul 1944, W. Churchil s-a întâlnit cu I. 6
Stalin la Moscova şi au împărţit Europa de Sud-Est în sfere de influenţă prin aşa- 7
numitul „Acord de procentaj”. Prezenţa armatei Roşii în Europa Centrală şi de Est 8
a determinat venirea la putere a guvernelor de stânga sau a celor în care aveau o 9
influenţă mare partidele comuniste. Acest lucru a fost determinat şi de imaginea de 10
salvator al Europei al Armatei Roşii şi URSS, ceea ce a făcut ca partidele comuniste 11
să fie populare în rândurile alegătorilor. Către anul 1947, în Bulgaria, România, Ce- 12
hoslovacia, Polonia, Ungaria au venit la putere guverne cu majoritate comunistă.
În 1947-1948, în toate aceste ţări au fost instaurate regimuri comuniste, iar statele 13
au fost proclamate republici populare. Împărţirea Germaniei în zone de ocupaţie 14
a determinat direct instaurarea în zona de ocupaţie sovietică a regimului politic
după modelul sovietic. Victoria asupra nazismului a făcut posibil ca partidul co-
munist din Iugoslavia care organizase lupta de partizani, în frunte cu Tito, să preia
puterea în acest stat. Prin urmare, factorul sovietic, implicarea directă în politica
internă a statelor din Europa Centrală şi de Est a URSS, prezenţa armatei sovietice
în aceste ţări şi imaginea acesteia, agenţii sovietici ca Vâşinski în cazul României,
susţinerea partidelor comuniste locale sau importarea acestora din URSS, dar şi
acordurile URSS cu celelalte state ale coaliţiei hitleriste au cauzat instaurarea regi-
murilor totalitar-comuniste în aceste ţări.
III. Eseu (20 puncte).
9. Elaborează un eseu la subiectul propus. L
Basarabia de la autonomie la gubernie rusească (1812-1873) 0
În 1812 Moldova dintre Prut şi Nistru, numită mai apoi Basarabia, a fost ane- 1
xată la Imperiul Rus. Pe parcursul secolului al XIX-lea, ţarismul a urmărit câteva 2
scopuri principale în politica sa în Basarabia: integrarea cât mai rapidă a provinciei 3
în structurile social-politice ale imperiului, lichidarea specificului naţional local şi 4
rusificarea populaţiei autohtone. Politica ţarismului s-a manifestat în organizarea 5
politico-administrativă, în relaţiile social-economice şi în viaţa naţional-culturală. 6
Din punct de vedere politico-administrativ în evoluţia Basarabiei putem 7
evedenţia câteva etape: I) autonomie limitată (1812-1828); II) 1828-1860; III) 8
1861-1879. 9
Prima etapă: Teritoriul dintre Prut şi Nistru anexat de Imperiul Rus în 1812 10
până în 1828 a dispus de o autonomie limitată. În 1812 în teritoriu au fost create 11
12 ţinuturi, care în 1818 au fost reduse la 6. Conform “Regulamentului privind 12
instruirea provizorie a Basarabiei” locuitorii ţinutului dispuneau de dreptul de 13
a se folosi de legislaţia locală. Şeful administraţiei locale era guvernatorul civil 14
al Basarabiei, Guvernul provizoriu (cu 2 departamente) era organul executiv în 15
regiune. Guvernator civil a fost numit Scarlat Sturza, urmat de general-maiorul 16
I. Harting, care a accelerat procesul de rusificare. În 1818 a fost promulgată legea 17
,,Aşezământ privind înfiinţarea regiunii Basarabia”, conform căreea provincia era 18
guvernată de Guvernatorul civil împreună cu Consiliul Suprem (organ adminis- 19
trativ, legislativ şi judiciar). Limba română era recunoscută oficială, alături de cea 20
rusă. Peste un timp ţarismul a recurs însă la suprimarea treptată a autonomiei,
deoarece aceasta contravenea politicii de integrare a Basarabiei în Imperiul Rus.

181
 A II-a etapă: La 28 februarie 1828 prin legea ţarului Nicolae I ,,Aşezământul
din 1818” a fost anulată, fiind promulgată una nouă, prin care autonomia Basara-
biei era suprimată. În conformitate cu noua lege limba oficială in Basarabia devine
limba rusă, cea română fiind indicată a se utiliza doar în caz de necesitate. Prin noul
,,Aşezământ” legislaţia rusească se extindea, limitând sfera de acţiune a celei locale.
În funcţiile de stat (judecători, căpitani, ispravnici etc.) sunt numiţi funcţionari ruşi,
iar cei români sunt eliberaţi, astfel limitându-se accesul populaţiei băştinaşe, care
necunoscând limba rusă, nu se putea adresa direct la autoritate. Limba română este
scoasă din lucrările de secretariat, iar la 1833 a fost scoasă din uz ca limbă oficială
din toate instituţiile. Doar în biserică limba română s-a mai menţinut un timp. După
1828 procesele de rusificare s-au intensificat, dar ele s-au ciocnit de rezistenţa po-
pulaţiei autohtone, care s-au pronunţat pentru menţinerea limbii române în şcoală,
biserică, administraţie, justiţie. Prin revendicări şi demersuri s-a cerut dreptul la in-
struirea copiilor în limba romană, asigurarea procesului de invăţămant cu manuale
în limba romană. În 1836, în rezultatul nemulţumirilor şi a protestelor, Senatul a fost
nevoit să introducă utilizarea limbii romane în organele administrative şi judecăto-
reşti. Deşi rezistenţa s-a manifestat la toate categoriile sociale, satul a fost cel care a
păstrat graiul şi tradiţiile, fiind mai puţin decât oraşul afectat de rusificare.
Din punct de vedere administrativ în 1835 a fost restabilit ţinutul Soroca şi a
fost constituit ţinutul Chişinău, iar centrul ţinutului Leova a fost transferat la Fru-
moasa, numit Cahul, care dă şi numele ţinutului.
A III-a etapă: În anii 60 ai secolului al XIX-lea în Basarabia au fost promovate
reformele burgheze ale lui Alexandru al II-lea. La 14 iulie 1868 - Regulamentul
privind reforma agrară în Basarabia; în 1870 asupra Basarabiei se extinde institutul
zemstvei (alegeri în trei curii, se instituiau adunarea gubernială şi adunările judeţe-
ne de zemstvă); în 1871 - reforma orăşenească. În 1874 - reforma militară (serviciu
militar obligatoriu de 6 ani); este promovată reformarea justiţiei.
În plan economic, ţarismul realiza o politică de protecţie a industriaşilor ruşi.
Astfel, Basarabia era pusă în condiţii nefavorabile, nu dispunea de posibilitatea de
a importa tehnica pentru dezvoltarea agriculturii, fabrica mărfuri și le comercia-
liza la prețuri de nimic, iar tarifele vamale pentru import erau, de fapt, in folosul
Imperiului Rus. Izolarea Basarabiei de Principatul Moldova, reducerea capacităţii
de a face de sine stătător comerţ cu statele europene au impus populaţia băştinaşă
şi coloniştii să se ocupe mai intens de meşteşugărit, manufacturi şi să contribuie la
dezvoltarea industriei. Relaţiile comerciale ale Basarabiei cu străinătatea se intreţi-
neau prin porturile Ismail, Reni, Sculeni, Leova, Lipcani.
O parte componentă a politicii sociale promovată de ţarism era politica de co-
lonizare a Basarabiei. După anexarea teritoriului, populaţia romanească a provinci-
ei alcătuia o majoritate covârşitoare (86%), dar în rezultatul unei masive colonizări
a ţinutului ponderea acesteia va inregistra o continuă scădere, prin colonizare re-
alizându-se diminuarea elementului autohton. O altă parte a politicii era integra-
rea mazililor în categoria „odnodvorţilor”. La sfârşitul anilor 40 ai sec. al XIX-lea
au fost lichidate categoriile sociale ale nobilimii mici şi alte categorii priveligiate
(boiernaşi, mazili, ruptaşi). Distribuirea de către autorităţile ţariste a imenselor lo-
turi de pămant elitei militare ruse, funcţionarilor de diferite ranguri şi coloniştilor
străini a generat, spre mijlocul sec. al XIX-lea, o criză acută de pămant. Dubla ex-
ploatare socială şi naţională a stimulat intensificarea mişcării ţărăneşti. În perioada
1861-1868, în Basarabia s-au produs 46 de tulburări ţărăneşti, 16 dintre ele au fost
inăbuşite cu forţa armată, fapt care a influenţat guvernul imperial să recurgă, în
1868, la reforma agrară şi în Basarabia. Cu toate acestea, Basarabia continua să re-
prezinte pentru marele imperiu o colonie, o sursă de produse agroalimentare, piaţă
de desfacere a mărfurilor, cap de pod în expansiunea sa spre Balcani.
În perioada 1812-1879 statutul regiunii dintre Prut şi Nistru a evoluat de la
autonomie limitată la gubernie rusească, autorităţile ţariste căutând prin orice mij-
loace să-şi impună viziunile şi să promoveze o politică dură de rusificare.
TOTAL 74

182
 Anexă

183
 Exemplu de test
Testul nr. 1
Citeşte cu atenţie textele de mai jos şi răspunde la întrebări
A. MODELUL ARISTOCRATIC
„Tot astfel, în politică ar fi democraţia şi oligarhia; căci se presupune că aristocra-
ţia este o formă a oligarhiei, cu care se confundă, după cum ceea ce numim republică
este o formă a democraţiei [...]. Caracterul distinctiv al primei specii de oligarhie este
fixarea unui cens destul de ridicat pentru ca săracii, deşi în majoritate, să nu poată
ajunge la putere, aceasta fiind deschisă numai acelora care posedă venitul fixat de lege
[...]. Trebuie totuşi să spunem că dacă alegerile se fac dintre toţi censitarii, instituţia
pare mai curând aristocratică şi că ea nu este într-adevăr oligarhică decât atunci când
cercul alegerilor este restrâns.”
Aristotel, Politica
B. PRINCIPATUL LUI AUGUSTUS
„În acest chip şi-a însuşit puterea cel care mai înainte se numise Octavianus, încă
de pe atunci – Caesar – şi, mai târziu Augustus. A adus la îndeplinire cu vigoare
tinerească şi a desăvârşit cele la care râvnea, întrecând avântul oricui altuia cu o în-
ţelepciune mai presus de cea a unui om în vârstă [...] Romanii au dat o sumedenie
de decrete în cinstea victoriei navale [de la Actium]. Lui Octavianus Caesar i-a fost
acordat triumful [...] a obţinut dreptul de a fi tribun pe viaţă [...]. Senatul a hotărât
ca numele lui Octavianus Caesar să fie citat în cântările religioase, alături de cele ale
zeilor [...]. Octavianus Caesar avea dreptul să-i numească pe preoţi [...] Octavianus
Caesar a acceptat toate aceste cinstiri.”
Cassius Dio, Istoria romană
I. Timpul, spaţiul, personalitatea în baza analizei şi utilizării surselor istorice.
1. Scrie denumirea statelor antice la care se referă sursele A şi B.
2. Scrie trei evenimente istorice care ar reflecta evoluţia formei de organizare po-
litică la care se refeă sursele A şi B.
3. Construieşte o axă cronologică şi plasează pe ea evenmentele numite în itemul 2.
4. Determină trei caraczeristici ale formei de organizare politică la care se refă
sursa A.
5. Indică, prin haşurare pe harta de contur, teritoriul statului la care se referă Sur-
sa B, principalele centre administrative (vezi harta la testul nr.1 din Anexe).
6. Explică noţiunile evidenţiate în sursele A si B.
7. Apreciază rolul personalităţii lui Alexandru Macedon, prin trei argumente.
II. Relaţia cauză – efect
Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre politica expansionistă promovată de
URSS şi semnarea tratatului Molotov-Ribbentrop.
III. Eseu
9. Elaborează un eseu la subiectul propus: Impactul revoluţiei industriale asupra
evoluţiei lumii moderne.

Testul nr. 2. Apariţia şi evoluţia statului la geto-daci

Citeşte cu atenţie textele de mai jos şi răspunde la întrebări
A. ,,… Imperiul lui Carol cel Mare s-a fărîmițat definitiv într-o serie de state in-
dependente: Franţa, Germania, Italia şi Burgundia. Ele erau însă state numai cu nu-
mele. În secolele IX-XI, pe întreg teritoriul Europei apusene a dominat fărîmițarea

184
politică. Ierarhia feudală, care s-a instaurat în această perioadă, a consfinţit şi a
consolidat situaţia existentă. Dispunînd de dreptul de a judeca şi administra, de a
aduna dări şi a bate monedă, avînd şi o forţă armată, fiecare senior mai puternic
se considera un suveran independent, putea să se războiască cu cine dorea (chiar
şi cu suzeranul său), putea încheia tratate de pace şi alianţe cu cine voia. Puternica
fărîmiţare feudală şi numeroase graniţe mărunte, care împărţeau Europa, ştergeau
hotarele dintre marile state.”
(Istoria diplomaţiei)
B. ,,…Această ruptură s-a văzut mai ales în încoronarea lui Carol cel Mare ca împă-
rat „roman”(800). Constituirea lumii romane în două părţi deosebite administrativ şi
politic prin crearea unei capitale noi în răsărit, de către Constantin cel Mare la anul 330,
a dus la mari consecinţe politice, culturale şi sociale. Existenţa a două imperii creştine,
unul grec – oriental şi altul german – occidental, le punea în opoziţie pe chestiunea
legimităţii titlului de „imperiu roman”, revendicat de fiecare din ele împotriva celuilalt.
Mai rău, cele două imperii ,,romane” deosebite naţional îşi disputau nu numai titlul,
ci şi teritorii şi drepturi. (…). Misiunea creştină a devenit astfel o chestiune politică şi
motiv de discordie şi de fricţiuni cu consecinţe imediate grave”
(www.crestinortodox.ro/diverse/marea-cchisma-de-la-1054-96495.html)
I. Timpul, spaţiul, personalitatea în baza analizei şi utilizării surselor istorice.
1. Scrie denumirea statelor antice la care se referă sursa B.
2. Scrie trei evenimente istorice care ar reflecta evoluţia statului la care se referă
sursa A.
3. Construieşte o axă cronologică şi plasează pe ea evenmentele numite în itemul 2.
4. Determină trei reforme realizate de Carol cel Mare.
5. Indică, prin haşurare pe harta de contur, teritoriul statului condus de Con-
stantin cel Mare, prin semne convenţionale, principalele centre administrative ale
acestuia. (vezi harta la testul nr.2. din Anexe).
6. Elaborează un text format din trei propoziţii care să conţină noţiunile subliniate.
7. Apreciază rolul personalităţii lui Constantin Cel Mare prin trei argumente.
II. Relaţia cauză – efect
8. Determină legătura de cauzalitate dintre rivalităţile ruso-austro-turce şi pier-
derile teritoriale ale Ţărilor Române în epoca modernă.
III. Eseu
9. Elaborează un eseu la subiectul propus: Activitatea partidelor politice in Ro-
mania (1918-1938).

Testul nr. 3
Citeşte cu atenţie textele de mai jos şi răspunde la întrebări
A. „…Dacă Imperiul lui Napoleon a desfiinţat unele cuceriri ale revoluţiei, el a
conservat esenţa revoluţiei. În domeniul politic, economic şi, mai ales, social, Impe-
riul napoleonean a menţinut moştenirea revoluţionară şi a împiedicat reîntoarcerea
la Vechiul Regim. Războaiele duse în timpul Republicii au fost văzute ca eliberatoare.
Ele au propagat ideile revoluţionare şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.
Dar atât armatele revoluţionare, cît şi cele imperiale au fost întîmpinate peste tot cu
ostilitate. Napoleon a modificat harta Europei, redesemnînd o parte din frontiere. În
ciuda eşecului său militar, opera lui Napoleon îşi va pune amprenta mult timp asupra
ţărilor, pe care le-a cucerit.”
(Jean-Michel Lambrin, Histoire)

185
 B. „…Articolul IV. Hotarul dintre cele două state să fie rîul Prut (...). Dar fiindcă
Înalta Împărăţie a cedat statului Rusiei teritoriul situat în stînga Prutului, cu cetăţile
existente şi cu oraşele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea mijlocul rîului Prut să
fie hotar între cele două state (...).
Articolul V. Împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea Înaltei Împărăţii Otomane
pămîntul Moldovei de pe partea dreaptă a rîului Prut, de care s-a amintit mai înainte,
precum şi Ţara Românească şi Oltenia aşa cum se află în prezent (...).”
Din Tratatul de pace ruso-turc încheiat la 16/28 mai 1812, la Bucureşti. 
I. Timpul, spaţiul, personalitatea în baza analizei şi utilizării surselor istorice.
1. Scrie denumirea statului în care a devenit împărat Napoleon.
2. Scrie trei evenimente istorice referitoare la evoluţia Imperiului francez în tim-
pul lui Napoeon. Construieşte o axă cronologică şi plasează pe ea evenmentele nu-
mite în itemul 2.
4. Determină trei reforme realizate de Carol cel Mare.
5. Indică, prin haşurare pe harta de contur, teritoriile care au fost obiectul tratatu-
lui din sursa B (vezi harta la testul nr.3 din Anexe).
6. Elaborează un text format din trei propoziţii care să conţină noţiunile sublini-
ate în Sursa B.
7. Apreciază rolul personalităţii lui Napoleon Bonaparte prin trei argumente.
II. Relaţia cauză – efect
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre proclamarea suveranităţii R.S.S.
Moldoveneşti (23 iunie 1990) şi războiul din Transnistria.
III. Eseu
9. Elaborați un eseu la subiectul pripus: Basarabia de la autonomie la gubernie
rusească (1812-1873).

Testul nr. 4
Citeşte cu atenţie textele de mai jos şi răspunde la întrebări
A. […] Un instrument eficient al regimului sovietic de ocupaţie în menţinerea
acestui control riguros asupra spiritelor umane îl constituia şi cenzura draconică asu-
pra tipăriturilor, emisiunilor radio şi cele difuzate de televiziunea sovietică.
Vigilenţa cenzurii sovietice n-a slăbit nici pentru o clipă, ea fiind la fel de rigidă
de-a lungul întregii perioade de ocupaţie sovietică. În cele ce urmează, ne vom referi
la câteva aspecte din activitatea acesteia în R.S.S. Moldovenească pe parcursul dece-
niului şapte al sec. al XX-lea.
În această perioadă, cenzura sovietică din R.S.S.M. urmărea, în mod strict, ca în
reţeaua bibliotecilor, în librării să nu ajungă cumva lucrări elaborate de autori din
România şi din emigraţia românească. Ultima categorie de autori era considerată cea
mai periculoasă, întrucât reprezenta nu doar un curent de opinie „străină”, ci şi unul
„burghez”. […]
[…] cenzura draconică de tip comunist a făcut ravagii, decenii la rând, schilodind
şi mutilând destinele nu doar ale reprezentanţilor culturii, ştiinţei din R.S.S.M. Prin
privarea de dreptul de a accede, în mod nestingherit, la informaţia utilă, pe care cen-
zorii sovietici, aceşti „ostaşi ai frontului invizibil”, au dosit-o cu multă „grijă”, s-au co-
mis alte multiple crime, deformându-li-se şi conştiinţa sutelor de mii de basarabeni
şi ale căror consecinţe le mai resimţim şi în prezent.
Ion VARTA. Cenzura sovietică din R.S.S. Moldovenească în anii ’70 ai secolului al
XX-lea. În: Revista Limba Română. Nr. 3-6, anul XXI, 2011

186
 B. frontierele dintre cultura numită de masă şi cultura elitelor nu sînt întotdeauna
atît de bine delimitate, aşa cum s-ar crede.
[…] „micul ecran” poate să combine preocuparea pentru mărirea audienţei cu
grija pentru calitate, pentru imperativele educaţiei şi pentru respectul memoriei co-
lective. În momentul în care continentul european se pregăteşte să se angajeze într-o
etapă decisivă pe drumul integrării popoarelor care îl compun, aceasta constituie o
lecţie la care merită să mediteze toţi cei care doresc din suflet ca Europa să capete
conştiinţa propriei sale identităţi.
[…] O oarecare stagnare şi în domeniul cântecului şi al muzicii destinate nu unui
cerc restrâns de iniţiaţi - cum este cazul muzicii numite „contemporane” și pe pla-
cul publicului. „Cînd jazzul este prezent, java se duce” spunea un cîntec de Claude
Nougaro. Chiar dacă nu jazzul a fost cel care în fond s-a impus în locul serbărilor
populare, pe sunete de acordeon şi a cîntecului de varietăţi, o nouă formă comercială
şi hibridă a bluesului îşi face apariţia şi acaparează publicul: rock and roll-ul apărut
în Statele Unite la mijlocul anilor 50, popularizat într-o formă originală de cîntăreţi
ca Eddie Cochran şi mai ales Elvis Presley.
[…] În schimb rockul îşi face în Europa o intrare răsunătoare în 1960, succesul
său fiind asigurat de răspîndirca tranzistorului şi a discului.
Bernstein S., Milza P. Istoria Europei. Volumul 5. Secolul XX (din 1919 pînă în
zilele noastre). Iaşi: Institutul European, 1998.
I. Timpul, spaţiul, personalitatea în baza analizei şi utilizării surselor istorice.
1. Datează şi numeşte trei mari realizări ale culturii universale şi/sau naţionale
care în opinia proprie sunt de importanţă majoră.
2. Construieşte o axă cronologică şi plasează pe ea perioadele numite în itemul 1.
3. În baza sursei A, apreciază prin trei argumente impactul politicii culturale şi a
cenzurii sovietice asupra culturii şi conştiinţei naţionale ale populaţiei din RSSM.
4. Apreciază importanţa a câte trei realizări din domeniul ştiinţelor reale, socio-
umanistice, artă şi literatură prin care cultura românească a contribuit la cultura uni-
versală.

Domeniul Realizarea Personalitatea Importanţa

Ştiinţe exacte
Ştiinţe socio-
umanistice
Literatura
Arta
5. Haşurează teritoriile statului la care se referă sursa A.
6. Formulează câte un enunţ cu noţiunile: revoluţie tehnico-ştiinţifică, tehnologii
informaţionale, mijloace de informare în masă.
7. În baza sursei B şi a cunoştinţelor suplimentare identifică trei caracteristici ale
culturii de masă.
II. Relaţia cauză – efect
8. Demonstrează relaţia de cauzalitate dintre romanizarea dacilor şi procesul de
formare a poporului şi a limbii romane.
III. Eseu
9. Elaborează un eseu la subiectul propus: Moştenirea imperială in Europa creşti-
nă: de la Imperiul Roman la Imperiul Bizantin.

187
Harta la testul nr.1. ANEXE LA TESTE:
Legendă

Harta la testul nr.2.

Legendă

188
Harta la testul nr.3.

Legendă

Harta la
testul nr.4.

189
190
 În seria
„ISTORIA PE ÎNŢELESUL ELEVILOR”
au apărut:
1. Ana Apostu, Alina Felea, Lucia Argint. Istorie. Epoca
antică. Material complementar la istoria universală şi istoria românilor
pentru clasa a V-a. Chişinău: CUVÎNTUL-ABC, 2011.
2. Alina Felea, Adrian Dolghi. Istorie. Epoca antică. Material
complementar la istoria universală şi istoria românilor pentru clasa a
X-a. Chişinău: CUVÎNTUL-ABC, 2011.
3. Adrian Dolghi, Alina Felea. Istoria românilor şi universală.
Ghid de pregătire pentru examenul de absolvire a gimnaziului. Clasa a
IX-a. Chişinău: CUVÎNTUL-ABC, 2012.
4. Адриан Долгий, Алина Феля, Светлана Шерепера,
Ирина Чеботару. История румын и всеобщая история. Гид
подготовки к экзамену за курс гимназии 2012-2013. IX Класс.
Chişinău: CUVÎNTUL-ABC, 2012.
5. Adrian DOLGHI, Alina FELEA, Victoria DOLGHI. Istoria
românilor și universală. Ghid de pregătire pentru examenul de
bacalaureat. Chişinău: CUVÎNTUL-ABC, 2013.

191
Adrian DOLGHI, Alina FELEA, Victoria DOLGHI
Istoria românilor și universală
GHID de pregătire PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREAT
Lector: Angela Levinţa
Tehnoredactor: Maria Bondari
Editor: Ana Botnaru
Tel.: 069608115

Editura CUVÎNTUL-ABC SRL

192
 Ghidul este elaborat ţinând cont de Curriculum și de
Programa pentru examenul de bacalaureat, Istoria românilor şi
universală, sesiunea de examene 2013 şi oferă informaţii
necesare pentru obţinerea cunoștinţelor, explică metodele de
aplicare a acestora în rezolvarea sarcinilor concrete.
Prezentul ghid cuprinde sinteze pentru teme de eseuri,
documente din programa de examen însoţite de sarcini,
prezentarea personalităţilor, a limbajului de specialitate,
relaţiile de cauzalitate propuse în programă - explicate,
exemple de rezolvare a itemilor, teste rezolvate şi modele de
teste etc. care vor fi utile absolvenţilor şi elevilor de liceu în
procesul de studiere a materiei de studiu la disciplina „Istoria
românilor şi universală” şi de pregătire pentru examenul de
bacalaureat.