ANTOINE DE SAINT-EXUPERY

CITADELA

DE PREA MULTE ORI AM VĂ ZUT MILA ră tă cindu-se. Noi însă , cei ce guvernă m
oamenii, am învă ţat să privim în inimile lor şi să nu acordă m grija noastră decâ t celor
demni de atenţie. Refuz să am milă faţă de ră nile ostentative ce fră mâ ntă inimile femeilor,
aşa cum o refuz morţilor şi muribunzilor – şi ştiu pentru ce.
A fost o vreme, în tinereţea mea, câ nd îmi era milă de cerşetori şi de ră nile lor, câ nd
plă team pentru ei tă mă duitori şi cumpă ram leacuri – caravanele îmi aduceau dintr-o
insulă unguente cu amestec de aur, care refă ceau pielea deasupra ră nii deschise. Am fă cut
aceasta pâ nă în ziua în care am înţeles că ţineau la duhoarea lor ca la un lux rar, că ci i-am
surprins zgâ riindu-se şi mâ njindu-se cu bă legar, asemenea acelora care îngraşă pă mâ ntul
pentru a-i extrage seva întreagă . Îşi ară tau cu mâ ndrie unul altuia putreziciunea, fă lindu-
se cu ofrandele primite, fiindcă cel ce câ ştiga cel mai mult egala în proprii-i ochi pe marele
preot care slujeşte celui mai frumos idol. Nu primeau să -l consulte pe medicul meu decâ t
în speranţa că şancrul lor îl va surprinde prin pestilenţa şi dimensiunile lui şi-şi agitau
ciotul ca pentru a ocupa mai mult loc în lume. Ş i primeau îngrijirile ca pe un omagiu,
oferindu-şi membrele abluţiunilor care-i flatau; de îndată însă ce ră ul era vindecat, se
regă seau lipsiţi de importanţă , nemaihră nind nimic din ei înşişi, inutili, şi încercau să
reînvie acel ulcer care tră ia în ei.
Împodobiţi din nou cu putreziciunea lor, mâ ndri şi gă unoşi, reluau drumul
caravanelor cu talgerul în mâ nă , cerşind în numele dumnezeului lor murdar.
A fost o vreme, de asemenea, câ nd îmi era milă de morţi, credeam că acela pe care-l
sacrificam în deşert se cufunda într-o singură tate deznă dă jduită , fă ră a-mi da 5
Încă seama că nu există singură tate pentru cei ce mor. Am vă zut însă egoistul sau
avarul, cel care striga atâ t de tare împotriva orică rei spolieri, tră indu-şi ultimele clipe şi
rugind să fie strâ nşi în jurul lui obişnuiţii casei, împă rţindu-le bunurile sale cu o echitate
dispreţuitoare, aşa cum împă rţi unor copii jucă rii inutile.
Am văzut ră nitul bicisnic, cel care ar fi urlat după ajutor în preajma unui pericol fă ră
importanţă , pentru ca apoi, într-adevă r lovit fă ră speranţă , să respingă din partea
celorlalţi orice asistenţă , dacă i se pă rea că aceasta i-ar fi pus pe tovară şii să i în pericol.
Preamă rim o asemenea abnegaţie. Eu însă n-am gă sit în ea decâ t un semn discret de
dispreţ. L-am vă zut pe cel ce-şi împarte plosca, atunci câ nd deja se usucă la soare, sau
merindele, atunci câ nd, după o foamete îndelungată , de nu-i mai sunt de folos. Ş i face
aceasta în primul râ nd pentru că nu le mai simte nevoia şi, plin de o regală ignoranţă , lasă
celorlalţi acest os de ros.
 Am văzut femei plâ ngâ ndu-i pe ră zboinicii căzuţi. Dar noi suntem cei care le-am
înşelat! I-ai vă zut vreodată pe supravieţuitori întorcâ ndu-se acasă mâ ndri şi zgomotoşi, şi
aducâ nd moartea celorlalţi ca pe o cauţiune a riscului acceptat, moarte pe care o descriu
ca înspă imâ ntă toare, fiindcă li s-ar fi putut întâ mpla şi lor? Chiar şi eu, în tinereţea mea,
iubeam această aureolă a loviturilor de sabie primite de alţii. Mă fă leam cu tovară şii mei
morţi şi cu teribila lor desperare. Cel ales de moarte însă , vomâ ndu-şi sâ ngele şi ţinâ ndu-şi
mă runtaiele în mâ nă , este singurul care descoperă adevă rul – şi anume, că nu există o
oroare a morţii. Propriul să u trup îi pare de-acum un instrument zadarnic, care a încetat
de a-l mai servi şi pe care-l aruncă . Un trup ciopâ rţit, care apare în toată slă biciunea sa.
Dacă acestui trup îi e sete, muribundul nu vede în aceasta decâ t un nou prilej de a-i fi sete,
prilej de care ar trebui să fie izbă vit. Devin inutile toate bunurile ce serveau la a împodobi,
a hră ni, a cinsti această carne pe jumă tate stră ină , care nu mai e decâ t proprietate
domestică , asemenea mă garului legat de ţă ruşul să u.
Atunci începe agonia, care nu este decâ t clă tinare a unei conştiinţe, golită şi umplută
mereu de valurile memoriei. De vin şi pleacă , întocmai ca fluxul şi refluxul, ducâ nd şi
aducâ nd imagini, cioburi de amintiri, frâ nturi ale tuturor vocilor auzite. Revin, scă ldâ nd
din nou algele inimii şi reînviind duioşii. Echinocţiul însă pregă teşte refuzul să u hotă râ tor,
inima se goleşte, mareea şi amintirile sale se întorc la dumnezeu. Desigur, am vă zut
oameni fugind de moarte, temâ ndu-se de confruntarea cu ea. Dar pe cel ce moare nu l-am
vă zut niciodată înspă imâ ntat.
Pentru ce, deci, i-aş compă timi? De ce mi-aş pierde timpul, plâ ngâ ndu-le sfâ rşitul?
Am cunoscut prea bine perfecţiunea morţilor. N-am întâ lnit nimic mai uşor decâ t moartea
acelei prizoniere care, atunci câ nd am vă zut-o, începuse deja să moară , respirâ nd încet şi
ascunzâ ndu-şi tuşea în cearşaf, asemenea unei gazele la capă tul cursei, chinuindu-se deja,
dar ignorâ nd aceasta pentru că -i plă cea să zâ mbească . Iar surâ sul ei era adiere deasupra
unui râ u, amintire a unui vis, urmă lă sată de o lebă dă , din ce în ce mai pură , mai preţioasă ,
mai greu de reţinut, ajungâ nd în cele din urmă o linie simplă şi neprihă nită , atunci câ nd
lebă da şi-a luat zborul. Mi-amintesc, de asemenea, de moartea tată lui meu. A tată lui meu,
împlinit şi preschimbat în piatră . Se spune că pă rul asasinului s-a albit atunci câ nd
pumnalul, în loc să golească un trup trecă tor, l-a umplut cu asemenea mă reţie. Ucigaşul,
ascuns în camera regală , faţă în faţă nu cu victima sa, ci cu granitul uriaş al unui sarcofag,
prins în capcana unei tă ceri a că rei cauză era el însuşi, a fost gă sit în zori prosternâ ndu-se
în faţa nemişcă rii mortului.
Astfel, tată l meu, pe care un regicid l-a trimis dintr-odată în eternitate, a oprit în loc,
atunci câ nd şi-a dat ultima suflare, şi suflarea celorlalţi, pentru trei zile. Limbile nu s-au
dezlegat, iar umerii nu s-au îndreptat decâ t după ce l-au dus în pă mâ nt.
Ni s-a fă cut atâ t de impună tor, el, care nu guvernase doar, ci întemeiase şi întă rise o
efigie, încâ t, coborâ ndu-l în groapă , la capă tul corzilor care trosneau, nu înmormâ ntam un
cadavru, ci depozitam un tezaur.
Atâ rna suspendat, asemenea primei trepte a unui templu, iar noi nu l-am îngropat, ci
l-am pecetluit în mormâ nt, devenit, în sfâ rşit, ceea ce este – o temelie.
 El m-a învă ţat ce e moartea şi m-a obligat, câ nd eram tâ nă r, s-o privesc în faţă ,
fiindcă el nu şi-a plecat niciodată ochii. Tată l meu avea sâ nge de vultur.
S-a întâ mplat în acel an blestemat, care a fost numit „Ospă ţul Soarelui11, fiindcă
soarele, în acel an, fă cuse deşertul să se întindă , împră ştiindu-şi razele asupra nisipurilor
printre oseminte, printre mă ră cini uscaţi, printre pieile transparente ale şopâ rlelor
moarte şi iarba prefă cută în câ lţi. El, care face să crească tulpinile florilor, îşi devorase
creaturile şi trona asupra cadavrelor risipite, ca un copil printre jucă riile pe care le-a
distrus.
A sorbit pâ nă şi rezervele subterane şi a bă ut din puţinele fâ ntâ ni. A distrus pâ nă şi
aurul nisipurilor care ajunseseră atâ t de să race, de albe, încâ t acele locuri au primit
numele de Oglinda. Că ci oglinda nu conţine nimic, iar imaginile cu care se umple nu au nici
greutate, nici durată . Ş i câ teodată , asemenea unui lac de sare, oglinda arde ochii.
Conducă torii de că mile, atunci câ nd se ră tă cesc şi sunt prinşi în această capcană , nu
o recunosc de la început, fiindcă nimic nu o distinge, şi tâ ră sc, asemenea unei umbre la
soare, fantoma prezenţei lor. Prinşi în acest lipici de lumină , îşi închipuie că merg, înghiţiţi
deja de eternitate, îşi închipuie că tră iesc. Îşi împing caravana, acolo unde orice fel de efort
împotriva inerţiei întinderilor e zadarnic. Mergâ nd spre o fâ ntâ nă care nu există , se bucură
de ră coarea crepusculului, deşi ea nu mai e decâ t un ră gaz inutil. Se plâ ng, poate, naivi, de
lungimea nopţilor, deşi curâ nd nopţile vor trece, pentru ei, ca nişte bă tă i de pleoape.
Certâ ndu-se cu vocile lor guturale, din cauza unei mici nedreptă ţi, nu ştiu că deja, pentru
ei, dreptatea e fă cută .
Creezi că aici o caravană se gră beşte? Lasă să se scurgă două zeci de secole, şi revino
să vezi!
Topiţi în timp şi schimbaţi în nisip, fantome înghiţite de oglindă , aşa i-am descoperit
eu însumi atunci câ nd tată l meu, ca să mă înveţe ce e moartea, m-a luat în şa şi m-a purtat
pâ nă acolo
— Acolo, îmi spuse, a fost o fâ ntâ nă .
În adâ ncul unuia dintre acele hornuri verticale, care nu reflectă , într-atâ t sunt de
adinei, decâ t o singură stea, noroiul se întă rise, iar steaua se stinsese. Ş i absenţa unei
singure stele este de-ajuns pentru a ră sturna o caravană în drumul ei, la fel de sigur ca şi o
ambuscadă .
În jurul orificiului îngust, oameni şi animale se îngră mă diseră în zadar, încercâ nd să
scoată din mă runtaiele pă mâ ntului apa sâ ngelui lor. Dar lucră torii cei mai siguri, tâ râ ţi
pâ nă în adâ ncul acestui abis, scormoniseră în van crusta tare. Asemenea unei insecte
împunse, încă vie, care în tremurul morţii ră spâ ndeşte în jur mă tase, polenul şi aurul
aripilor sale, caravana, ţintuită în loc de o fâ ntâ nă goală , începea deja să albească în
nemişcarea atelajelor rupte, a cuferelor sparte, a diamantelor risipite şi a lingourilor grele
de aur, care se acopereau de nisip.
În timp ce priveam, tată l meu mi-a vorbit:
— Ai vă zut un ospă ţ de nuntă , după ce nuntaşii şi mirii au plecat. Zorile luminează
dezordinea pe care au lă sat-o ulcioarele sparte, mesele ră sturnate, focul stins, totul
pă strează pecetea unei petreceri tot mai tumultuoase. Dar văzâ nd aceste urme, îmi spuse
tată l meu, nu vei învă ţa nimic despre dragoste. Câ ntă rind şi întorcâ nd în mâ ini cartea
Profetului, îmi mai spuse el, ză bovind asupra desenului caracterelor sau asupra aurului
miniaturilor, ignorantul pierde esenţialul, care este nu obiectul van, ci înţelepciunea
divină . Astfel, esenţa lumâ nă rii nu este ceara care lasă urme, ci lumina.
Totuşi, vă zâ ndu-mă că tremur de teama de a fi înfruntat în largul unui platou pustiu,
asemenea meselor vechilor sacrificii, aceste resturi ale mesei Domnului, tată l meu îmi mai
spuse:
— Ceea ce are însemnă tate nu apare niciodată în cenuşă . Nu mai privi aceste
cadavre, nu există nimic aici decâ t că ruţe înglodate pentru eternitate, în lipsa oamenilor
care să le conducă .
— Atunci, i-am strigat, cine mă va învă ţa?
Tată l meu mi-a ră spuns:
— Esenţa unei caravane o descoperi în mişcarea ei. Uită zgomotul sec al cuvintelor
şi al vocilor: dacă pră pastia se opune mersului ei, ea va ocoli pră pastia, dacă se ridică un
munte, ea îl evită , dacă nisipul este prea fin, caută în altă parte un nisip tare, dar reia
mereu aceeaşi direcţie. Dacă sarea unei saline se surpă sub greutatea poverilor, o vezi
agitâ ndu-se, scoţâ ndu-şi din glod animalele, pipă ind pentru a gă si un pă mâ nt solid, dar
curâ nd intră în ordine, reluâ ndu-şi mersul în direcţia în care pornise. Dacă un animal cade,
ea se opreşte, îşi strâ nge lă zile sparte, încă rcâ ndu-le pe un alt animal, şi reia acelaşi drum.
Câ teodată , moare cel care conduce caravana. Ceilalţi îl înconjoară , îl îngroapă în nisip, se
ceartă . Apoi un altul este ridicat la rang de conducă tor şi caravana îşi reia drumul, încă o
dată înspre acelaşi astru. Ea se mişcă , astfel, într-o direcţie care o domină , este o piatră
care se rostogoleşte pe o pantă invizibilă .
Judecă torii oraşului au condamnat o dată pe o tâ nă ră femeie, care comisese un delict
oarecare, să se dezbrace şi au legat-o, pur şi simplu, de un ţă ruş în deşert.
— Îţi voi ară ta, mi-a spus tată l meu, spre ce se îndreaptă oamenii.
Ş i din nou m-a luat cu el.
În timp ce că lă toream, ziua întreagă s-a scurs, iar soarele i-a bă ut sâ ngele cald, saliva
şi sudoarea. I-a bă ut din ochi apa luminii. Noaptea cădea cu scurta ei mâ ngâ iere atunci
câ nd am ajuns, tată l meu şi cu mine, la marginea platoului interzis unde, ivindu-se, albă şi
goală , din temelia stâ ncii, mai fragilă decâ t o tulpină hră nită de umezeală şi despă rţită apoi
de proviziile grele de apă care zac în pă mâ nt în liniştea lor adâ ncă , ră sucindu-şi braţele ca
un curmei care sfâ râ ie deja în foc, ea implora mila Domnului.
— Ascult-o, mi-a spus tata. Ea descoperă esenţialul…
Dar eu eram copil şi fricos:
— Poate că suferă , i-am ră spuns, şi poate că -i e frică …
— A depă şit suferinţa şi teama, care sunt boli ale staulului, fă cute pentru turmă .
Acum descoperă adevă rul.
O auzeam vă itâ ndu-se. Prinsă în această noapte fă ră margini, evoca amintirea lă mpii
de seară , a camerei care ar fi adă postit-o şi a uşii care s-ar fi închis în urma ei. Oferită
universului întreg, care nu avea nici un chip, chema la ea copilul pe care-l îmbră ţişezi
înainte de a adormi şi care e o întrupare a lumii. Supusă , pe acest platou pustiu, trecerii
necunoscutului, câ nta pasul bă rbatului care ră sună seara pe prag, pe care-l recunoşti şi te
linişteşte. În mijlocul necuprinsului, neavâ nd nimic de ce să se agaţe, implora să i se redea
obstacolele care, doar de, permit existenţa, acel caier de lâ nă de tors, acea albie de spă lat,
şi doar aceea, acel copil de legă nat, şi nu altul. Invoca eternitatea casei, ce poartă în ea tot
satul, în aceeaşi rugă de seară .
Tata m-a luat din nou în şa, după ce capul condamnatei i s-a pră buşit pe umă r.
— Vei auzi, mi-a spus, murmurul vocilor lor sub corturi şi acuzaţiile lor de cruzime.
Îi voi face însă să -şi înghită tentativele de rebeliune: eu fă uresc omul.
Ghiceam totuşi bună tatea tată lui meu:
— Vreau ca ei să iubească apele vii ale fâ ntâ nilor. Ş i întinderea netedă a lanurilor
verzi de orz. Vreau să se bucure de reîntoarcerea anotimpurilor. Vreau să se hră nească ,
aidoma fructelor care se coc, din tă cere şi ră bdare. Vreau să -şi plâ ngă şi să -şi onoreze
morţii, fiindcă moştenirea trece încet de la o generaţie la cealaltă şi nu vreau să -şi piardă
bogă ţiile pe drum. Vreau să se asemene ramurii de mă slin ce aşteaptă în linişte. Atunci va
începe să se simtă în ei harul divin, ca o adiere asupra copacului. Acesta îi poartă din zori
pâ nă în noapte, din vară pâ nă în iarnă , de la grâ nele care cresc pâ nă la recoltele ce se
adună , de la tinereţe la bă trâ neţe, iar apoi de la bă trâ neţe la copiii noună scuţi. Ca şi despre
copac, nu afli nimic despre om, cercetâ ndu-l în aspectele lui diferite de-a lungul vieţii.
Copacul nu e să mâ nţă , apoi tulpină , apoi trunchi flexibil, apoi lemn mort. Nu trebuie să -l
împă rţi pentru a-l cunoaşte. Copacul este acea putere care se uneşte încet cu cerul. Ca şi
tine, copilul meu. Domnul îţi dă viaţă , te face să creşti, te umple de dorinţe, de regrete, de
bucurii şi suferinţe, de mâ nie şi îndurare. Apoi te ia din nou la el. Totuşi, tu nu eşti nici
acest şcolar, nici acest soţ, nici acest copil, nici acest bă trâ n. Eşti cel ce se desă vâ rşeşte. Ş i
dacă te vei descoperi asemenea unei ramuri unduitoare, prinsă temeinic în trunchiul
mă slinului, vei gusta eternitatea în mişcă rile tale. Ş i totul în jurul tă u va deveni veşnic.
Veşnică fâ ntâ na care câ ntă şi care a potolit setea pă rinţilor tă i, veşnică lumina ochilor câ nd
îţi va surâ de fata pe care o iubeşti, veşnică ră coarea nopţilor. Timpul nu mai e o clepsidră
ce-şi scurge nisipul, ci un seceră tor ce-şi leagă snopul.
Îl.
ASTFEL, DIN VÂ RFUL TURNULUI CEL MAI ÎNALT al cetă ţii, am descoperit că nici
suferinţa, nici moartea, nici chiar doliul nu sunt de plâ ns. Căci cel dispă rut, dacă memoria
sa este venerată , e mai prezent şi mai puternic decâ t cel viu. Am înţeles teama oamenilor şi
i-am plâ ns.
M-am hotă râ t să -i vindec.
Mi-e milă de singuraticul ce se trezeşte în miezul nopţii patriarhale, crezâ ndu-se
adă postit sub stelele domnului, simţind dintr-odată nesiguranţa că lă toriei.
Am interzis interogatoriul, ştiind că nu există ră spuns care să liniştească . Ceea ce
caută în primul râ nd anchetatorul este abisul.
Condamn neliniştea care împinge hoţii la furt, fiindcă am învă ţat să citesc în sufletul
lor şi ştiu că nu-i salvez, scă pâ ndu-i de mizerie. Că ci ei se înşală crezâ nd că râ vnesc aurul
altuia. Aurul stră luceşte ca o stea. Această dragoste, care se ignoră ie ea însă şi, nu se
adresează decâ t unei lumini pe care nu o vor dobâ ndi niciodată . Ei merg din sclipire în
sclipire, furâ nd lucruri inutile, asemenea nebunului care, pentru a pune stă pâ nire asupra
lunii, ar soarbe apa fâ ntâ nii în care ea se oglindeşte. Ei aruncă în focul orgiilor cenuşa
iluzorie pe care au pră dat-o. Îşi reiau apoi veghea nocturnă , livizi ca în preajma unei
întâ lniri, stâ nd nemişcaţi din teama de a nu înspă imâ nta, închipuindu-şi că vor gă si ceea ce
îi va îmbogă ţi câ ndva.
Hoţul, dacă -l eliberez, va ră mâ ne credincios cultului să u, iar gardienii mei, strivind
ramurile, îl vor surprinde chiar mâ ine în gră dina altuia, plin de bă tă ile inimii sale şi
crezâ nd că în acea noapte norocul îl va ajunge.
Desigur, la început îi copleşesc cu dragostea mea, ştiind că au mai multă fervoare
decâ t cei virtuoşi în dughenele lor. Eu însă sunt constructor de cetă ţi. Am hotă râ t să aşez
aici temeliile citadelei mele. Am oprit caravana în mers, atunci câ nd nu era decâ t o
să mâ nţă în suflarea vâ ntului. Vâ ntul poartă ca pe un parfum să mâ nţa de cedru. Eu rezist
vâ ntului şi o îngrop în pă mâ nt, cedrii să crească întru gloria Domnului.
Dragostea trebuie să -şi gă sească un obiect. Eu îl salvez doar pe cel ce iubeşte ceea ce
există şi care poate fi mulţumit.
Iată pentru ce înlă nţuiesc femeia în că să torie şi ordon să fie lapidate soţiile adultere.
Desigur, îi înţeleg setea şi înţeleg câ t de intensă e prezenţa pe care o doreşte! O înţeleg,
vă zâ nd-o, în seara care îngă duie speranţa în miracole, sprijinindu-se pe terasă , cuprinsă
din toate pă rţile de oceanul ză rilor, şi pradă , ca unui că lă u solitar, durerii de a fi tandră .
O simt palpitâ nd, aruncată aici, aidoma unei stridii pe nisip, şi aşteptâ nd mantia
albastră a cavalerului ca pe plenitudinea valului mă rii. Chemarea sa o aruncă nopţii
întregi. Oricine s-ar ivi i-ar împlini dorinţa. Va trece însă zadarnic din mantie în mantie,
pentru că nu există bă rbat care să o mulţumească . Un râ u cheamă la fel, pentru a se
împrospă ta, scurgerea valurilor mă rii, iar valurile se succed veşnic şi se consumă unul
după celă lalt. La ce bun să îngă dui schimbarea soţului: cel ce iubeşte doar apropierea
dragostei nu va cunoaşte niciodată întâ lnirea cu ea…
O salvez doar pe aceea care se poate râ ndui şi împlini în jurul curţii sale interioare,
la fel cum cedrul se clă deşte în jurul seminţei sale şi-şi gă seşte rod în propriilei limite. O
salvez pe aceea care nu iubeşte primă vara, ci înfă ţişarea unei anume flori în care
primă vara s-a închis, care nu iubeşte dragostea, ci pe cel în care dragostea se
întruchipează . Iată de ce veghez asupra acestei femei care se risipeşte. Aşez în jurul ei, ca
pe nişte oprelişti, lampa de încă lzit, ceainicul şi farfuria de aramă , astfel incit, puţin câ te
puţin, dincolo de aceste obiecte, să descopere un obraz familiar, un surâ s care nu aparţine
decâ t acestui loc. Atunci copilul va plâ nge pentru a fi ală ptat, degetele-i vor fi atrase de
lâ na de tors, iar jeraticul îi va cere din nou să fie aţâ ţat. Din această clipă , va fi redată
că minului ei. Că ci eu construiesc urna în jurul parfumului pentru ca parfumul să ră mâ nă în
ea.
Eu sunt obişnuinţa care împlineşte fructul. Sunt cel care constrâ nge femeia să prindă
chip şi să existe, astfel încâ t, mai tâ rziu, să aduc Domnului, în numele ei, nu un zâ mbet slab
risipit în vâ nt, ci o anume pasiune, tandreţe, suferinţă …
Am meditat îndelung asupra sensului pă cii. Ea nu ia fiinţă decâ t din copiii nă scuţi,
din recoltele strâ nse şi din casa orâ nduită . Vine din eternitatea în care intră lucrurile
împlinite. Pace a hambarelor pline, a oilor care dorm, a cearşafurilor împă turite, pace a
perfecţiunii, pace a ceea ce devine dar eternită ţii, o dată ce a fost bine fă cut.
Că ci am aflat că omul este asemenea unei citadele. Ră stoarnă zidurile pentru a-şi
gă si libertatea, dar nu mai e decâ t fortă reaţă nimicită , deschisă înspre stele. Atunci începe
spaima de a nu mai fi. Trebuie să -şi facă adevă rul din mirosul viţei care arde sau a oii ce
trebuie tunsă . Adevă rul se sapă asemenea unei fâ ntâ ni. Înţeleptul care s-a recules şi nu
mai cunoaşte decâ t greutatea lâ nii ştie mai multe despre veşnicie decâ t soţia adulteră
deschisă promisiunilor nopţii.
Citadelă , te voi clă di în inima omului.
Există un timp pentru a alege să mâ nţa, dar există şi un altul în care te bucuri, fiindcă
ai ales o dată pentru totdeauna, de creşterea grâ nelor. Există un timp pentru creaţie, dar
există şi un altul pentru ceea ce creezi. Există un timp pentru fulgerul vineţiu ce rupe
stavilele cerului, dar există şi un altul pentru rezervoarele în care se vor aduna apele
dezlă nţuite. Există un timp pentru cuceriri, dar vine şi un altul al stabilită ţii imperiilor: eu,
care slujesc divinitatea, am simţul veşniciei.
Ură sc ceea ce se schimbă . Îl sugrum pe acela ce se scoală în noapte şi-şi aruncă
profeţiile în vâ nt, asemenea copacului atins de să mâ nţa cerului, atunci câ nd se rupe, se
pră buşeşte şi pâ rjoleşte pă durea. Mă înspă imâ nt atunci câ nd necuprinsul se mişcă . Ceea ce
e neclintit să se odihnească în veşnicie! Că ci există un timp pentru geneză , dar există un
altul, un timp fericit, pentru tradiţie.
Trebuie să pacifici, să cultivi şi să şlefuieşti. Eu sunt cel care coase cră pă turile
pă mâ ntului şi ascunde oamenilor urmele vulcanului. Sunt o pajişte deasupra abisului. Sunt
pivniţa care aureşte fructele. Sunt un bac ce primeşte o generaţie în pă strare şi o trece de
la un mai la celă lalt. Domnul o va primi din mâ inile mele, aşa cum mi-a încredinţat-o, mai
coaptă poate, mai înţeleaptă , dar neschimbată . Mi-am închis poporul în dragostea mea.
Iată de ce îl ocrotesc pe acela care reia, la a şaptea generaţie, pentru a o conduce la
râ ndul să u spre perfecţiune, aceeaşi arcuire a carenei sau rotunjire a scutului. Îl ocrotesc
pe acela care moşteneşte poemul anonim de la stră moşul lui şi-l transmite mai departe,
adă ugâ ndu-i seva şi pecetea sa. Iubesc femeia însă rcinată sau pe cea care ală ptează , iubesc
turma ce se perpetuează , iubesc anotimpurile care revin. Căci, înainte de toate, trebuie să
mă cuprind în ceva. Citadelă , adă post al meu, te voi salva de asaltul nisipurilor şi te voi
împodobi cu trâ mbiţe ce vor suna împotriva barbarilor!
AM DESCOPERIT UN MARE ADEVĂ R. CA OAMENII tră iesc într-un loc anume, iar
înţelesul lucrurilor se schimbă pentru ei o dată cu înţelesul casei. Iar drumul, câ mpul de
orz şi arcuirea colinei iau altă înfă ţişare pentru om atunci câ nd alcă tuiesc un domeniu.
Că ci toată această materie diversă se reuneşte şi apasă asupra inimii lui. Necredincioşii,
care râ d de noi, se înşală atunci câ nd aleargă după bogă ţii tangibile, că ci asemenea bogă ţii
nu există . Dacă râ vnesc această turmă , o fac din orgoliu.
Iar bucuriile orgoliului nu sunt tangibile.
Acelaşi lucru, despre cei care cred că descoperă teritoriul meu, divizâ ndu-l. „Se
compune, spun ei, din oi, capre, orz, case şi munţi – şi mai ce?”. Ş i, neposedâ nd nimic în
plus, sunt să raci. Ş i le e frig. Am descoperit că seamă nă aceluia care dezmembrează un
cadavru. „Eu prezint viaţa în toată lumina ei, spune el: nu e decâ t amestec de oase, sâ nge,
muşchi, mă runtaie”. Dar viaţa era acea lumină a ochilor ce nu mai poate fi citită în cenuşă .
Iar teritoriul meu este cu totul altceva decâ t aceste oi, aceste câ mpuri, aceste case şi munţi,
el este ceea ce le domină şi le leagă . Este patria dragostei mele.
Iar ei sunt fericiţi dacă o află , căci locuiesc în casa mea.
Riturile sunt în timp ceea ce casa este în spaţiu.
Că ci e bine ca timpul care se scurge să nu ne macine şi să ne piardă , asemenea unui
pumn de nisip, ci să ne împlinească .
E bine ca timpul să fie o construcţie. Ş i astfel voi merge din să rbă toare în să rbă toare,
din aniversare în aniversare, din cules în cules, aşa cum, copil, mergeam din sala sfatului în
sala de odihnă , în vastitatea palatului tată lui meu, acolo unde toţi paşii aveau un înţeles.
Am impus legea mea, care e asemenea formei pereţilor şi orâ ndurii casei mele.
Proştii au venit să -mi spună : „Eliberează -ne de constrâ ngere, şi vom deveni mai puternici”.
Dar eu ştiam că în felul acesta ar pierde cunoaşterea unei imagini şi, nemaiiubind-o, nu s-
ar mai cunoaşte pe sine, şi am hotă râ t, în ciuda lor, să -i îmbogă ţesc prin dragoste. Că ci ei
îmi propuneau, ca să se poată plimba mai uşor, să dă râ m zidurile palatului tată lui meu, în
care toţi paşii aveau un înţeles. 15
Era o locuinţă vastă , cu aripa rezervată femeilor şi gră dina secretă în care susurau
fâ ntâ nile ţâ şnitoare (Dau poruncă să se clă dească o inimă a casei, astfel încâ t să poţi să te
apropii şi să te îndepă rtezi de ceva. Din care să ieşi şi la care să te întorci. Că ci altfel nu te
afli nică ieri. Ş i a nu te afla nică ieri nu înseamnă a fi liber). Erau de asemenea grajduri şi
staule. Se întâ mpla ca acestea să fie goale. Iar tată l meu interzicea să fie folosite unele în
locul celorlalte. „Grajdul, spunea el, este doar un grajd. Ş i nu locuieşti într-o casă dacă nu
ştii unde te afli. Puţin contează , mai spunea el, o folosire mai mult sau mai puţin fertilă .
Omul nu e o vită de îngră şat, iar dragostea are pentru el mai multă importanţă decâ t ceea
ce consumă . Nu poţi iubi o casă care n-are un chip şi în care paşii nu au înţeles”.
Exista o sală rezervată marilor solii şi care se deschidea înspre soare doar în zilele în
care praful nisipului era ră scolit de apropierea că lă reţilor şi, la orizont, a acelor flamuri pe
care vâ ntul le umfla asemenea valurilor mă rii. Acea sală ră mâ nea goală câ nd se primea
vizita prinţilor fă ră importanţă . Exista o sală în care se fă cea dreptate şi o alta în care erau
duşi morţii. Exista o cameră goală , al că rei folos nimeni nu-l cunoştea – şi poate nu avea
niciunul – în afară de acela de a înţelege secretul şi faptul că niciodată nu poţi pă trunde
toate lucrurile.
Existau sclavii care traversau coridoarele, purtâ ndu-şi poverile, şi mutau draperiile
grele ce se îndoiau pe umerii lor. Urcau trepte, împingeau uşi, coborau alte trepte şi, după
cum se aflau mai aproape sau mai departe de fâ ntâ nă centrală , deveneau mai tă cuţi sau
mai gă lă gioşi, pâ nă a ajunge să fie neliniştiţi, asemenea umbrelor la marginea domeniului
femeilor, a că ror cunoaştere, din greşeală , i-ar fi costat viaţa. Iar femeile erau liniştite,
arogante sau nesigure, după locul pe care-l aveau în palat.
Aud vocea nerodului: „Câ t spaţiu irosit, câ te bogă ţii nefolosite, câ te plă ceri pierdute
din neglijenţă ! Aceste ziduri inutile trebuie demolate şi trebuie nivelate aceste scă ri care
complică mersul. Atunci omul va fi liber”. Iar eu ră spund: „Atunci oamenii vor deveni vite
scoase la vâ nzare şi, din plictis, vor inventa jocuri stupide, ce vor fi guvernate la râ ndul lor
de reguli, dar de reguli fă ră mă reţie. Că ci palatul poate inspira poeme. Dar ce poem poate
fi scris despre neghiobia jocului de zaruri? Mult timp încă ei vor mai tră i din umbra
zidurilor a că ror nostalgie poemele le-o vor aduce, apoi umbra se va şterge, iar ei nu le vor
mai înţelege41.
Ş i de ce se vor mai bucura de acum înainte?
Acelaşi lucru – despre omul pierdut într-o să ptă mâ nă fă ră zile sau un an fă ră
să rbă tori, ce nu mai are nici un chip. Acelaşi lucru – despre lipsa ierarhiei, în care omul îşi
invidiază vecinul, dacă acesta îl depă şeşte într-un fel, şi se stră duieşte să -l coboare la
înă lţimea lui. Ce bucurie vor mai afla în mlaştina în care vor zace?
Eu recreez câ mpurile de bă tă lie. Construiesc stă vilare în munţi, pentru a opri apele.
Ş i mă opun astfel pornirilor naturale. Restabilesc ierarhiile acolo unde oamenii se adună
asemenea apelor ce se pierd în mlaştină , îndrept ceea ce se încovoaie. Din nedreptatea de
astă zi creez dreptatea de mâ ine. Restabilesc direcţiile atunci câ nd fiecare se opreşte în loc
şi această trâ ndă veală o numeşte fericire. Dispreţuiesc apele adormite ale dreptă ţii lor şi-l
eliberez pe acela care s-a înă lţat dintr-o frumoasă nedreptate. Ş i astfel îmi înnobilez
imperiul.
Că ci eu cunosc felul lor de a gâ ndi. Admirau omul pe care l-a creat tată l meu. „Cum ai
putea îndră zni să datini, şi-au spus ei, o reuşită atâ t de perfectă ?”. Ş i-n numele aceluia pe
care constrâ ngerile îl întă riseră au sfă râ mat constrâ ngerea. Câ t timp ea a durat în inimile
lor, a continuat să creeze. Apoi, puţin câ te puţin, a fost uitată . Iar cel pe care voiau să -l
salveze a murit.
Iată pentru ce ură sc ironia care nu aparţine omului, ci neghiobului. Căci neghiobul
spune: „Obiceiurile voastre nu sunt aceleaşi în altă parte. De ce să nu le schimbă m?”. La fel
le-ar fi putut spune: „Cine vă obligă să vă strâ ngeţi recoltele în hambare şi turmele în
grajduri?”. Dar el se înşală asupra cuvintelor, că ci ignoră ceea ce cuvintele nu pot cuprinde.
Ignoră faptul că oamenii tră iesc într-o casă a lor.
Iar victimele lui, ce nu-şi mai recunosc casa, încep să o nă ruie. Oamenii îşi irosesc
astfel bunul cel mai de preţ: înţelesul lucrurilor. Se cred acoperiţi de glorie în zilele de
să rbă toare, nerespectâ ndu-şi obiceiurile, tră dâ ndu-şi tradiţiile, cinstindu-şi duşmanul. Ş i,
desigur, sacrilegiul îi face să -şi simtă inima bă tâ nd mai tare. Atâ ta timp câ t există
sacrilegiu. Atâ ta timp câ t se ridică împotriva unui lucru care încă îi domină . Faptul că
duşmanul respiră încă îi face să tră iască . Umbra legilor îi apasă destul încă pentru ca ei să
se simtă împotriva legilor. Dar umbra dispare curâ nd, iar ei nu mai simt nimic, că ci
plă cerea însă şi a victoriei este uitată . Ş i se plictisesc. Au schimbat palatul în piaţă publică ,
dar, o dată obosită plă cerea de a o stră bate cu o aroganţă de bufon, se simt fă ră rost în
această mulţime. Ş i iată că visează din nou o casă cu o mie de uşi, cu draperii care să apese
asupra umerilor, cu anticamere tă cute. Iată -i că visează din nou o cameră secretă , care ar
da un aer misterios întregii case. Ş i fă ră a şti, fiindcă l-au uitat, plâ ng palatul tată lui meu, în
care toţi paşii au un înţeles.
Iată pentru ce opun arbitrarul meu acestor fă râ miţă ri ale lucrurilor şi nu-i ascult pe
cei ce-mi vorbesc de pornirile naturale. Că ci ştiu prea bine că pornirile naturale umflă
mlaştinile cu apa gheţarilor, nivelează asperită ţile munţilor şi rup mişcarea fluviului,
atunci câ nd acesta se împră ştie în mare, în mii de impulsuri contradictorii. Că ci ştiu prea
bine că pornirile naturale fac ca puterea să se risipească , iar oamenii să se egaleze. Eu
guvernez şi aleg. Ş tiind că cedrul, de asemenea, triumfă asupra acţiunii timpului ce ar
trebui să -l schimbe în praf şi, din an în an, clă deşte, împotriva forţei ce-l atrage în jos,
mâ ndria templului frunzişului să u. Eu orâ nduiesc şi sunt viaţa însă şi. Clă desc gheţarii
împotriva dorinţei mlaştinii. Puţin îmi pasă dacă broaştele oră că ie împotriva nedreptă ţii.
Reînarmez omul pentru ca el să existe.
Iată de ce nu dau importanţă flecarului imbecil ce reproşează palmierului că nu e
cedru, cedrului – că nu e palmier şi, amestecâ nd că rţile, se îndreaptă spre haos. Ş tiu bine
că flecarul are dreptate în ştiinţa sa absurdă , că ci, în afara vieţii, cedrul şi palmierul s-ar
contopi şi risipi în praf. Dar viaţa se opune dezordinii şi pornirilor naturale. Ş i din praf ea
creează cedrul.
Adevă rul legilor mele este omul care se va naşte din de. În datinile, legile şi limbajul
imperiului meu nu caut vreo semnificaţie. Ş tiu prea bine că , zidind pietrele, creez liniştea.
Linişte care nu se citea în pietre. Ş tiu prea bine că , prin poveri şi lanţuri, creez dragostea.
Ş tiu prea bine că nimic nu cunoaşte acela care dezmembrează cadavrul, 18 îi câ ntă reşte
oasele şi mă runtaiele. Că ci oasele şi mă run taiele nu folosesc la nimic, prin de însele, aşa
cum nu folosesc la nimic cerneala şi hâ rtia că rţii. Doar înţelepciunea pe care o poartă
cartea are importanţă .
Refuz explicaţiile, că ci nimic nu poate fi demonstrat. Limbaj al poporului meu, te voi
salva de la putreziciune, îmi amintesc de acel necredincios care spunea tată lui meu:
— Porunceşti ca supuşii tă i să se roage cu mă tă nii de treisprezece gră unţe. Ce
importanţă are aceasta, mâ ntuirea nu ar fi aceeaşi dacă ar schimba numă rul?
Ş i venea cu raţiuni subtile, pentru ca oamenii să folosească mă tă nii de două sprezece
gră unţe. Eu, copil, sensibil la dibă cia discursului, îl priveam pe tată l meu, îndoindu-mă de
stră lucirea ră spunsului să u, atâ t de puternice pă râ ndu-mi-se argumentele invocate.
— Spune-mi, relua celă lalt, cu câ t câ ntă resc mai greu mă tă niile de treisprezece
gră unţe?
— Mă tă niile de treisprezece gră unţe, ră spunse tată l meu, au greutatea tuturor
capetelor pe care le-am fă cut să cadă în numele lor…
Domnul l-a luminat pe necredincios, iar el s-a convertit.
IV.
CASA A OAMENILOR, CINE TE-AR ÎNTEMEIA PE raţiune? Cine ar fi capabil să te
clă dească după o logică anume? Tu exişti şi nu exişti, în acelaşi timp. Eşti construită din
materiale diferite, dar, pentru a te descoperi, cineva trebuie să te inventeze. Asemenea
celui care, distrugâ ndu-şi casa cu pretenţia de a o cunoaşte, nu mai posedă decâ t o
gră madă de pietre, de că ră mizi şi de ţigle, nu regă seşte nici umbra, nici liniştea, nici
intimitatea pe care o alcă tuiau de şi nu mai are nimic de aşteptat de la acest morman de
că ră mizi, pietre şi ţigle, că ci le lipseşte creaţia care le domină – sufletul şi inima
arhitectului. Căci pietrei îi lipseşte sufletul şi inima omului.
 Dar fiindcă nu există raţionamente decâ t asupra că ră mizilor, pietrelor şi ţiglelor, şi
nu asupra sufletului şi inimii care le domină şi le schimbă , prin puterea lor, în linişte,
fiindcă sufletul şi inima scapă regulilor logicii şi legilor numerelor, eu îmi impun
arbitrarul. Arhitectul sunt eu. Eu, care am un suflet şi o inimă . Eu, care deţin puterea de a
schimba piatra în linişte. Fră mâ nt acest lut, care nu este decâ t materie, după imaginea
creatoare, care mi se impune în afara că ilor logicii. Îmi clă desc civilizaţia, cucerit de gustul
pe care îl va avea, aşa cum alţii îşi clă desc poemul, fă urindu-şi frazele şi schimbâ ndu-şi
cuvintele, fă ră a fi constrâ nşi de a justifica inflexiunile şi schimbă rile, cuceriţi de gustul pe
care îl va avea şi pe care îl cunosc pe dinafară .
Că ci eu sunt conducă torul. Eu scriu legile, creez să rbă torile şi ordon sacrificiile şi,
din oile lor, din caprele, locuinţele şi munţii lor, extrag această civilizaţie aidoma palatului
tată lui meu, în care toţi paşii au un înţeles.
Că ci, fă ră mine, ce-ar fi fă cut ei din mormanul de pietre, mutâ ndu-l dintr-o parte în
cealaltă , decâ t un alt morman de pietre, cu şi mai puţină orâ nduială ? Eu guvernez şi aleg.
Ş i sunt singurul care guvernează . Iar ei se pot ruga în tă cere la umbra pe care o datorează
pietrelor mele. Pietrelor mele, orâ nduite după imaginea inimii mele.
Eu sunt conducă torul. Sunt stă pâ nul. Ş i le cer să mă ajute. Înţelegâ nd bine că nu cel
ce-i salvează pe ceilalţi e conducă tor, ci acela care le cere să -l salveze. Că ci, prin mine, prin
imaginea pe care o port, se creează unitatea pe care am extras-o din animalele, locuinţele
şi munţii mei, unitate de care s-au îndră gostit ca de o tâ nă ră divinitate ce şi-ar deschide
braţele în soare şi pe care nu o vor fi recunoscut de la început. Iată că iubesc casa pe care
am inventat-o după dorinţa mea. Ş i prin ea mă iubesc pe mine, arhitectul. Asemenea celui
care, iubind o statuie, nu iubeşte nici argila, nici că ră mida, nici bronzul, ci creaţia
sculptorului. Ş i îmi leg poporul de casa lui, pentru a învă ţa să o recunoască . Ş i nu o vor
recunoaşte decâ t după ce o vor fi hră nit cu sâ ngele lor şi o vor fi împodobit cu sacrificiile
lor. Ea le va pretinde pâ nă şi sâ ngele, şi carnea, că ci va fi propria lor semnificaţie. Ş i atunci
nu vor mai putea confunda această structură divină . Ş i vor simţi pentru ea dragoste. Iar
serile lor vor fi pline de fervoare. Iar taţii, atunci câ nd fiii lor vor deschide ochii şi urechile,
vor încerca să -i facă s-o recunoască , pentru ca ea să nu se piardă în diversitatea lucrurilor.
Iar dacă mi-am clă dit casa destul de încă pă toare pentru a da un înţeles pâ nă şi
stelelor, ei vor mulţumi Domnului de a-şi conduce atâ t de bine coră biile atunci câ nd vor
ieşi seara în pragul uşii şi îşi vor ridica privirile spre cer. Iar dacă o clă desc destul de
durabilă pentru ca ea să cuprindă viaţa în toată durata ei, vor merge din să rbă toare în
să rbă toare, ca dintr-o cameră în cealaltă , ştiind înspre ce se îndreaptă şi descoperind,
dincolo de viaţa diversă , imaginea divină .
Citadelă ! Eu te-am clă dit ca pe o corabie. Te-am bă tut în cuie, te-am şlefuit şi ţi-am
dat drumul în timp, care nu mai e decâ t un vâ nt prielnic.
Corabie a oamenilor, fă ră de care ei nu ar putea intra în eternitate.
Dar eu cunosc ameninţă rile ce apasă asupra coră biei mele. Fră mâ ntată mereu de
marea întunecată . Ş i de celelalte imagini posibile. Că ci oricâ nd e cu putinţă să dă râ mi
templul, iar din pietrele lui să construieşti altul. Iar celă lalt nu este nici mai adevă rat, nici
mai puţin adevă rat, nici mai nedrept. Ş i nimeni nu va cunoaşte dezastrul, căci calitatea
liniştii nu se află înscrisă în mormanul de pietre.
Iată de ce vreau ca ei să ţină cu tă rie câ rma coră biei. Pentru a-i putea salva din
generaţie în generaţie, că ci nu voi putea înfrumuseţa un templu dacă îl voi reclă di în
fiecare clipă .
V.
IATĂ pentru ce vreau ca El SA TTNă cu TĂ RIE câ rma coră biei. Construcţie a
oamenilor. Căci în jurul coră biei există natura oarbă , lipsită de formă şi puternică . Iar cel
ce uită puterea coră biei riscă odihna veşnică .
Ei cred că locuinţa care le-a fost dată este absolută , într-atâ t de evidentă devine
imaginea pe care ea le-o aduce. Câ nd eşti pe corabie, nu mai vezi marea din jur. Sau, dacă o
vezi, ea nu e decâ t podoaba coră biei. Atâ t de întinsă este puterea spiritului. Marea pare a fi
fost creată pentru a purta corabia.
Dar te înşeli. Acel sculptor a creat în piatră o anume imagine. Iar celă lalt a creat o
altă imagine. În acea constelaţie vezi o lebă dă . Dar altul ar fi putut vedea în ea o femeie
întinsă . E prea tâ rziu. Nu vom mai scă pa niciodată de imaginea lebedei. Am fost prinşi de
lebă da inventată .
Crezâ nd-o, din greşeală , absolută , nu te mai gâ ndeşti a o apă ra. Cunosc ameninţarea
ce vine din partea neghiobului. Ş i a scamatorului. A aceluia care modelează imagini prin
uşurinţa degetelor sale. Cei care îl privesc pierd înţelesul domeniului lor. Iată pentru ce îl
prind şi îl condamn. Nu din cauza juriştilor mei, care îmi demonstrează că a greşit. Că ci el
n-a greşit. Dar n-are nici dreptate, şi refuz să -l las să se închipuie mai deştept şi mai drept
decâ t juriştii mei. Iar el, din greşeală , crede că are dreptate. Căci el propune ca fiind
absolute figurile noi, efemere şi stră lucitoare, nă scute din mâ inile sale, că rora însă le
lipseşte greutatea, timpul, lanţul stră bun al religiilor. Structura lui încă nu s-a împlinit. A
mea exista. Iată pentru ce condamn scamatorul, salvâ ndu-mi astfel poporul de
putreziciune.
Că ci cel care nu mai veghează asupra ei, nemaiştiind că se află pe o corabie, e
condamnat dinainte la nimicire şi, în curâ nd, marea, ţâ şnind, va spă la cu valurile ei jocurile
sale nevolnice.
O dată , câ nd mă aflam în largul mă rii într-un pelerinaj, eu însumi şi câ ţiva oameni
provenind din popor, mi s-a propus această imagine a imperiului meu.
Se gă seau închişi la bordul unei coră bii. Câ teodată , mă plimbam în linişte printre ei.
Ghemuiţi în jurul tă vilor cu mâ ncare, ală ptâ ndu-şi copiii, înşirâ ndu-şi mă tă niile, se
transformaseră în locuitori ai coră biei. Corabia devenise locuinţă .
Dar iată că , într-o noapte, marea s-a dezlă nţuit. Ş i câ nd am trecut să -i vă d, în liniştea
iubirii mele, mi-am dat seama că nimic nu se schimbase. Îşi lustruiau inelele, torceau lâ na
sau vorbeau cu voce scă zută , ţesâ nd fă ră încetare acea comunitate a oamenilor, acea reţea
de legă turi ce face ca moartea unuia să -i lipsească pe toţi de ceva preţios. Îi ascultam
vorbind, în liniştea iubirii mele, neluâ nd în seamă miezul cuvintelor lor, ştiind că nu în
obiect se află înţelesul lucrurilor, ci în acţiune. Ş i pe acela care surâ dea cu gravitate,
dă ruindu-se pe sine însuşi… Ş i pe celă lalt, care se plictisea, neştiind că aceasta se datora
spaimei şi lipsei a tot ce e sfâ nt. Astfel 22 îi priveam, în liniştea iubirii mele.
Ş i totuşi, umă rul greu al mă rii, despre care nimic nu se putea afla, îi pă trundea cu
mişcă rile sale încete şi înspă imâ ntă toare. Se întâ mpla ca pe creasta unui val totul să se
clatine, ca plutind în neant. Ş i întreaga corabie tremura ca şi cum armă tura ar fi cră pat,
risipindu-se deja şi, câ t timp dăinuia acest amestec al realită ţilor, nu se mai rugau, nu mai
vorbeau, nu-şi mai ală ptau copiii şi nu-şi mai lustruiau argintul pur. De fiecare dată , un
zgomot aspru, asemenea fulgerului, stră bă tea lemnul dintr-o parte în alta. Corabia se
pră buşea asupra ei însă şi, apă sâ nd asupra contraforţilor şi ‘ tulburâ nd oamenii.
Iar ei se strâ ngeau ca într-un staul ce se pră buşeşte, sub balansul ameţitor al
lă mpilor cu ulei.
Am trimis să li se spună , ca să nu fie cuprinşi de teamă : „Aceia dintre voi care
lucrează în argint să -mi cizeleze un vas. Aceia care pregă tesc hrana celorlalţi să -şi dea
toată stră duinţa. Cei să nă toşi să -i îngrijească pe cei bolnavi. Cei care se roagă să se cufunde
şi mai mult în ruga lor”.
Iar celui pe care-l descopeream sprijinindu-se, palid, de un stâ lp şi ascultâ nd,
dincolo de apele adinei, câ ntul tainic al mă rii, i-am spus: „Mergi în cală şi numă ră oile
moarte. Se înă buşă una pe cealaltă în spaima care le-a cuprins…”.
Mi-a ră spuns: „Marea s-a dezlă nţuit. Suntem pierduţi. Aud trosnind pereţii
coră biei… N-ar trebui să fie aşa, că ci ei sunt cadru şi armă tură . Asemenea temeliilor
pă mâ ntului, că rora le încredinţă m casele noastre, şi şirurile de mă slini, şi blâ ndeţea oilor
ce pasc fă ră grabă iarba, la lă sarea serii. E bine să te ocupi de mă slini, de turma de oi, de
hrană şi de dragoste. Dar e ră u ca însuşi cadrul să se clatine. Ca tot ceea ce era înfă ptuit să
redevină obiect al muncii. Iată că ceea ce ar trebui să pă streze tă cere prinde glas. Ce vom
ajunge dacă munţii vor începe să vorbească fă ră şir? Eu am auzit această gâ ngă veală şi n-
am s-o pot uita…”.
— Ce gâ ngă veală ? l-am întrebat.
— Stă pâ ne, locuiam o dată într-un sat clă dit pe spinarea liniştitoare a unui deal, bine
înfipt în pă mâ nt şi cer, un sat întemeiat pentru a dă inui, şi care dă inuia. O uzură minunată
stră lucea pe ghizdul şi pe parapetul fâ ntâ nilor noastre, pe piatra pragurilor noastre. Dar
iată că , într-o noapte, ceva s-a trezit în adâ ncul temeliei noastre subterane. Am înţeles că ,
sub picioarele noastre, pă mâ ntul reîncepea să tră iască şi să se plă mă dească . Ceea ce era
împlinit îşi schimba înfă ţişarea. Ş i ni s-a fă cut frică . Ne-a fost frică nu atâ t pentru noi
înşine, câ t pentru obiectul eforturilor noastre. Pentru acel lucru în care noi ne
transformam de-a lungul vieţii noastre. Eu eram argintar şi mi-a fost frică pentru vasul de
argint la care lucram de doi ani. În care-mi îngropaseră m doi ani de veghe. Altul tremura
pentru covoarele sale de lâ nă pe care le ţesuse cu bucurie. În fiecare zi le întindea la soare.
Era mâ ndru de a fi transformat o parte din carnea sa zbâ rcită în acest val ce pă rea adâ nc.
Altuia i-a fost fiică pentru mă slinii pe care-i plantase. Ş i susţin că nici unuia dintre noi nu-i
era frică de moarte, ci toţi tremurau pentru nişte obiecte stupide. Descopeream că viaţa nu
are înţeles decâ t dacă o schimbi puţin câ te puţin. Moartea gră dinarului nu poate face nici
un ră u arborelui. Dar dacă arborele este ameninţat, gră dinarul va muri de două ori. Exista
printre noi un bă trâ n povestitor, care ştia cele mai frumoase poveşti din deşert şi care le
înfrumuseţase şi mai mult. El singur le cunoştea, căci nu avea fi. Ş i, în timp ce pă mâ ntul
începea să alunece, el tremura pentru să rmanele poveşti ce nu vor mai fi câ ntate de
nimeni, niciodată . Dar pă mâ ntul continua să tră iască şi să ne fră mâ nte, şi o maree
întunecată începea să prindă formă şi să coboare. Ş i ce poţi dă rui din fă ptura ta pentru a
înfrumuseţa o maree mişcă toare ce se rostogoleşte cu încetineală , înghiţind totul? Ce să
clă deşti pe această mişcare?
Sub apă sarea ei, casele se ră suceau încet şi, sub acţiunea unei forţe nevă zute,
bâ rnele cră pau deodată , asemenea unor butoaie de pulbere neagră . Sau zidurile începeau
să tremure, pâ nă ce se împră ştiau într-o clipă . Iar aceia dintre noi care supravieţuiau îşi
pierdeau semnificaţia, în afară de povestitor, care înnebunise şi câ nta.
Încotro ne duci? Această corabie se va scufunda o dată cu fructele trudei noastre.
Simt că afară timpul curge în zadar. Ş i nu trebuie să curgă astfel, ci să se întă rească , să se
maturizeze şi să îmbă trâ nească . Trebuie să adune, puţin câ te puţin, munca noastră . Dar
cum va întă ri, de-acum înainte, ceea ce vine de la noi şi va ră mâ ne?
VI.
AM TRECUT PRINTRE OAMENII POPORULUI MEU, gâ ndindu-mă la schimbarea care
nu mai este posibilă atunci câ nd nimic nu dă inuie, trainic, peste generaţii, şi la timpul care
curge inutil, ca într-o clepsidră . Ş i mă gâ ndeam: acest adă post nu este îndeajuns de
încă pă tor, iar munca din care creşte nu este încă îndeajuns de trainică , şi mă gâ ndeam la
faraonii care şi-au construit mausolee indestructibile şi colţuroase, ce înaintează în
oceanul timpului care le macină încet, prefă câ ndu-le în praf. Mă gâ ndeam la nisipurile
virgine ale caravanelor din care, câ teodată , se ridică un templu de demult, pe jumă tate
ruinat şi risipit de nevă zuta furtună albastră , clă tinâ ndu-se încă , osâ ndit pentru totdeauna.
Ş i mă gâ ndeam: Nu este îndeajuns de trainic acest templu, cu încă rcă tura sa de aură rii şi
obiecte preţioase, care au costat lungi vieţi omeneşti, ce închid în de mierea atâ tor
generaţii, cu aceste filigrane de aur, cu aceste poleieli sacerdotale în care s-a transformat
munca atâ tor artizani, cu aceste vă luri brodate asupra că rora femeile şi-au istovit ochii de-
a lungul întregii lor vieţi şi, îmbă trâ nite, uscate, zdruncinate de apropierea morţii, lasă în
urma lor această trenă regală . Această întindere, ce se desfă şoară . Iar cei ce o ză resc astă zi
îşi spun: „Câ t este de frumoasă această broderie! Câ t este de frumoasă …”. Iar eu descopă r
că aceste bă trâ ne s-au metamorfozat torcâ nd mă tase, fă ră a-şi fi cunoscut minună ţia.
Trebuie să plă mă dim marea urnă care să primească ceea ce va ră mâ ne din oameni.
Ş i vehiculul care să poarte ceea ce ră mâ ne din ei. Că ci eu respect, mai presus de orice, ceea
ce dă inuie mai mult decâ t oamenii. Ş i salvez astfel sensul transformă rii lor. Ş i sunt marele
tabernacul că ruia ei i se încredinţează în întregime.
Ş i astfel regă sesc acele coră bii ce înaintează încet în deşert, continuâ ndu-şi că lă toria.
Ş i am aflat că esenţial este să clă deşti înainte de toate corabia, şi să -ţi înzestrezi caravana,
şi să construieşti templul care să dureze mai mult decâ t omul. Iar acum iată -i schimbâ ndu-
se cu bucurie în ceva mai de preţ decâ t ei înşişi. Ş i astfel se nasc pictorii, sculptorii,
gravorii, aurarii. Nu aştepta nimic de la omul ce munceşte pentru propria sa viaţă , şi nu
pentru veşnicia lui. Că ci, atunci, fă ră folos îi vom învă ţa arhitectura şi regulile ei. Dacă -şi
clă desc case pentru a tră i în de, la ce bun să împrumute gâ nduri’le şi tră irile lor acestor
case? Că ci de trebuie să fie de folos pentru viaţa lor, şi pentru nimic altceva. Iar ei nu le
mai apreciază desă vâ rşirea, ci doar utilitatea şi comoditatea. De le sunt de folos, iar ei îşi
petrec timpul îmbogă ţindu-se. Dar vor muri despuiaţi, că ci nu lasă în urma lor nici vă lul
brodat, nici poleiala sacerdotală , la adă postul unei coră bii de piatră . Cerâ ndu-li-se să -şi
schimbe viaţa în ceva de preţ, au dorit să fie slujiţi. Iar atunci câ nd dispar, nimic nu mai
ră mâ ne.
Astfel, plimbâ ndu-mă printre oamenii poporului meu, în lumina înseră rii, în care
totul se descompune, i-am privit stâ nd pe pragul umilelor lor cocioabe, cu straiele lor
boţite, isprăvindu-şi munca harnică de albine. Ei însă mă interesau mai puţin decâ t
perfecţiunea tortului cu miere la care munciseră împreună toată ziua. Ş i meditam în faţa
unuia dintre ei, care era orb şi-şi pierduse un picior. Bă trâ n, muribund, gemâ nd asemenea
unei mobile vechi la fiecare mişcare şi ră spunzâ nd cu încetineală , căci era foarte bă trâ n şi-
şi pierdea limpezimea cuvintelor, dar devenind tot mai luminos, mai dar şi mai înţelegă tor
în obiectul însuşi al schimbă rii sale. Că ci mâ inile sale tremură toare purtau încă munca lor,
devenită elixir din ce în ce mai subtil. Iar el, eliberâ ndu-se atâ t de minunat din bă trâ na sa
carne uscată , devenea tot mai fericit, tot mai invulnerabil. Tot mai nepieritor. Ş i, murind,
nu ştia că moare, cu mâ inile încă rcate de stele…
Astfel au muncit toată viaţa lor, pentru o îmbogă ţire fă ră folos, schimbâ ndu-şi
întreaga fiinţă în incoruptibila broderie, neacordâ nd decâ t o parte a muncii lor utilului, iar
toate celelalte pă rţi cizelă rii, inutilei calită ţi a metalelor, perfecţiunii desenului, dulceţii
curbelor, care nu folosesc la nimic decâ t la a primi ceea ce se transformă din ei, şi care
dă inuie mai mult decâ t trupul.
Astfel, mă plimb seara, cu paşi rari, printre oamenii poporului meu, ferecâ ndu-i în
liniştea iubirii mele. Neliniştit de cei ce ard într-o lumină vană , de poetul plin de dragostea
faţă de poeme, care însă nu scrie propriul să u poem, de femeia îndră gostită de iubire, care
însă , neştiind să aleagă , nu poate să se împlinească , cu toţii plini de teamă , ştiind că i-aş
lecui de ca, dacă le-aş oferi acel dar care cere sacrificiu, şi opţiune, şi uitarea universului.
Că ci o anume floare este în primul râ nd un refuz al tuturor celorlalte flori. Ş i, totuşi, numai
cu această condiţie e frumoasă . La fel şi obiectul transformă rii omului. Iar nerodul care
reproşează acestei bă trâ ne broderia pe care a fă cut-o, sub pretext că ar fi putut să ţeasă
altceva, preferă deci neantul creaţiei. Mă plimb astfel şi simt ridicâ ndu-se ruga asupra
miresmelor taberei în care totul se împlineşte şi se formează în linişte, încet, aproape fă ră
să te gâ ndeşti la aceasta. Pentru a deveni fruct, broderia sau floarea trebuie să se cufunde,
înainte de toate, în timp.
În timpul lungilor mele plimbă ri, am înţeles că civilizaţia imperiului meu nu creşte
pe calitatea hranei, ci pe cea a exigenţei şi a fervorii în muncă . Ea nu este fă cută din
posesii, ci din dăruire. Este civilizat în primul râ nd artizanul despre care vorbesc şi care se
recreează în obiectul să u, nemaitemâ ndu-se, în schimb, niciodată de moarte. Civilizat, de
asemenea, cel care luptă , schimbâ ndu-şi fiinţa în grandoarea imperiului. Altul însă , chiar
dacă nu-şi hră neşte ochiul decâ t cu perfecţiune, se învă luie fă ră folos în luxul cumpă rat de
la neguţă tori, dacă el însuşi nu a creat nimic… Cunosc acele râ se degenerate care nu scriu
poeme, ci le citesc, care nu-şi mai cultivă pă mâ ntul, ci se bizuie pe sclavi. Împotriva lor
nisipurile sudului pregă tesc veşnic, în mizeria lor creatoare, triburile ce vor porni la
cucerirea proviziilor lor moarte. Nu-i pot iubi pe sedentarii inimii. Cei ce nu schimbă nimic
nu devin nimic. Viaţa nu va fi servit împlinirii lor. Iar timpul curge pentru ei asemenea
unui pumn de nisip, pierzâ ndu-i. Ş i ce-aş putea închina divinită ţii în numele lor?
Am cunoscut mizeria lor atunci câ nd se spă rgea rezervorul înainte de a se umple.
Că ci moartea stră moşului, devenit pă mâ nt, după ce s-a transformat în întregime, nu este
decâ t o minune, iar ceea ce se îngroapă e instrumentul devenit, de acum inutil. Am vă zut în
triburile mele copii ameninţaţi cu moartea, dâ ndu-şi sufletul fă ră a spune nimic, cu ochii
pe jumă tate închişi, stingâ nd un rest de lumină sub genele lor imense. Căci se întâ mplă ca
dumnezeu, asemenea seceră torului, să reteze flori amestecate cu orzul copt. Iar atunci
câ nd îşi strâ nge snopul, bogat de grâ ne, gă seşte în el acest lux inutil.
„Copilul lui Ibrahim moare”, spuneau oamenii. Ş i m-am dus, cu paşii mei rari, neştiut
de ei, în casa lui Ibrahim, ştiind că , dincolo de iluziile limbajului, îi înţelegi pe aceia ce se
închid în liniştea iubirii. Iar ei nu mi-au dat nici o atenţie, ocupaţi fiind să -l asculte murind.
Vorbeau cu voce scă zută , înaintau tâ râ ndu-şi papucii, ca şi cum ar fi existat cineva
acolo că ruia îi era foarte frică şi pe care cel mai neînsemnat sunet l-ar fi pus pe fugă . Nu
îndră zneau să mişte, să deschidă sau să închidă uşile, ca şi cum ar fi existat acolo o flacă ră
tremură toare, că reia i se termina uleiul. Atunci câ nd l-am ză rit, mi-am dat bine seama că
era pe moarte, din cauza ră suflă rii întretă iate, din cauza micilor să i pumni închişi, ghemuit
cum era, în galopul febrei sale, din cauza ochilor să i închişi, ce refuzau să se lase priviţi. Ş i
i-am ză rit pe ceilalţi în jurul lui, că utâ nd să -l ocrotească , aşa cum încerci să îmblâ nzeşti un
animal să lbatic. I se întindea, cu mâ ini tremură toare, vasul cu lapte. Poate-i va fi poftă de
lapte, îi va simţi mirosul şi va bea. Ş i s-ar comunica atunci cu el aşa cum comunici cu o
gazelă care-ţi mă nâ ncă din palmă . Dar el ră mâ nea grav şi impasibil. Nu de lapte avea
nevoie. Atunci bă trâ nele, încet, la fel de încet cum vorbesc turturelelor, începeau să câ nte
cu glas scă zut un anume câ ntec, care lui îi plă cuse – câ ntecul celor nouă stele ce se scaldă
în fâ ntâ nă – dar, fă ră îndoială , el era mult prea departe şi nu auzea. Din goana sa nu se
întorcea nici mă car cu un pas. Era atâ t de infidel, murind. I se cerşea cel puţin acea
mişcare, acea privire pe care că lă torul, fă ră a-şi încetini mersul, o aruncă prietenului… un
semn că l-a recunoscut. Îl întorceau în pat, îi ştergeau obrazul de sudoare, îl forţau să bea –
şi toate acestea pentru a-l trezi, poate, din moarte.
I-am pă ră sit, ocupaţi cum erau să -i întindă capcane pentru a-l ţine în viaţă . Capcane
atâ t de uşor de înlă turat de acest copil de nouă ani. Ocupaţi, de asemenea, să -i întindă
jucă rii pentru a-l înlă nţui în fericire. Dar mâ na sa mică le respingea, inexorabilă , atunci
câ nd le aşezau prea aproape de el, asemenea aceluia care îndepă rtează desişurile ce-i
stâ njenesc goana.
 m plecat şi m-am întors spre prag. Nu văzuseră m decâ t o clipă , o lică rire, o
înfă ţişare a oraşului printre atâ tea altele. Un copil chemat din greşeală surâ sese,
ră spunzâ nd chemă rii. Întorsese spatele celorlalţi. Prezenţa copilului era deja mai fragilă
decâ t prezenţa unei pă să ri… Ş i i-am lă sat să facă linişte, pentru a ocroti copilul care murea.
 Mergeam în lungul uliţei. Dincolo de porţi auzeam stă pâ nele certâ ndu-şi slujnicele.
Era ora la care se fă cea ordine în casă , se refă ceau bagajele pentru că lă toria nopţii. Puţin
îmi pă sa dacă cearta era dreaptă ori nedreaptă . Nu auzeam decâ t fervoarea. Mai departe,
sprijinită de fâ ntâ nă , o fetiţă plâ ngea, cu fruntea ascunsă în palme. I-am pus cu blâ ndeţe
mâ na pe cap şi i-am ridicat faţa spre mine, fă ră a o întreba însă despre cauza suferinţei
sale, ştiind bine că nu putea s-o cunoască . Că ci suferinţa este întotdeauna fă cută din timpul
care se scurge, fă ră să fi format încă fructul. E suferinţă a zilelor ce fug, a bră ţă rii pierdute,
care este timp ce se îndepă rtează , sau a morţii fratelui, care este timp ce nu mai foloseşte
la nimic. Câ nd va îmbă trâ ni, suferinţa ei va fi suferinţă a plecă rii iubitului, care va fi, fă ră ca
ea să ştie, drum pierdut înspre real, spre oala de fiert, spre casa închisă şi spre copiii ce
trebuie ală ptaţi. Iar timpul, dintr-odată , se va scurge inutil prin ea, aşa cum s-ar scurge
printr-o sită .
Dar iată aici o femeie care a apă rut în prag, radioasă , privindu-mă în faţă , în
plenitudinea bucuriei sale, poate din cauza copilului care adormise sau a supei aromate,
sau din cauza unei simple reîntoarceri. Ş i timpul, dintr-odată , îi aparţinea în întregime. Am
trecut prin faţa pantofarului fă ră un picior, ocupat să înfrumuseţeze, cu filigrane de aur,
încă lţă rile la care lucra, şi-am înţeles, deşi nu mai avea voce, că intona un câ ntec: „Ce te
face să fi atâ t de fericit?”.
N-am mai ascultat ră spunsul, ştiind că s-ar înşela şi mi-ar vorbi despre banii
câ ştigaţi sau despre masa care-l aştepta, sau despre odihnă . Neştiind defel că fericirea sa
era de a se transfigura în încă lţă ri de aur.
CACI AM DESCOPERIT ACEST ADEVĂ R. Ş I anume că e vană iluzia sedentarilor care
cred că pot locui în pace în adă postul lor, că ci orice adă post este ameninţat. Astfel, templul
pe care l-ai clă dit pe vârful muntelui, în bă taia vâ ntului de miază noapte, s-a mă cinat puţin
câ te puţin, asemenea unei vechi etrave, începâ nd deja să se pră buşească . La fel templul pe
care nisipurile îl asaltează şi pe care-l vor lua, puţin câ te puţin, în posesia lor. Pe fundaţiile
lui vei gă si un deşert neted ca marea. La fel orice construcţie şi, mai ales, palatul meu
indivizibil, format din animale, locuinţe şi din munţi, înfă ptuirea iubirii mele şi care, atunci
câ nd va muri regele în care această imagine se rezumă , va redeveni munţi, locuinţe şi
animale. Ş i, pierdut de acum în contrastul lucrurilor, nu va mai putea fi decâ t material în
vrac, oferit unor noi sculptori. Vor veni cei din deşert să -i refacă imaginea. Vor veni cu
acea imagine pe care o poartă în inimă , să ordoneze după un înţeles nou caracterele vechi
ale că rţii.
Acelaşi lucru l-am fă cut şi eu. Nopţi somptuoase ale expediţiilor mele de ră zboi, n-aş
putea să vă preamă resc îndeajuns. După ce mi-am clă dit în virginitatea nisipului tabă ra
triunghiulară , am urcat pe o înă lţime, pentru a aştepta că derea nopţii, şi, mă surâ nd cu
ochii pata neagră doar cu puţin mai mare decâ t piaţa unui sat, în care îmi aşezaseră m
ră zboinicii, echipajele şi armele, am meditat asupra fragilită ţii lor. Nimic mai mizerabil,
într-adevă r, decâ t acest pumn de oameni pe jumă tate goi sub vă lurile lor albastre,
ameninţaţi de gerul nopţii în care stelele erau deja prizoniere, ameninţaţi de sete, că ci
burdufurile cu apă trebuiau cruţate pâ nă la fâ ntâ nile din a noua zi, ameninţaţi de vâ ntul de
nisip care, atunci câ nd se ridică , are puterea unei revolte, ameninţaţi, în sfâ rşit, de
loviturile care fac carnea omului să se usuce asemenea fructelor. Iar omul nu mai e bun
decâ t de a fi aruncat. Nimic mai mizerabil decâ t aceste pachete de pâ nză albastră , întă rite
de oţelul armelor, aşezaţi deasupra unei întinderi care-i respingea.
Dar ce-mi pă sa de această fragilitate? îi legam între ei şi-i salvam astfel de a se risipi
şi de a pieri. Ordo30 nâ ndu-mi pentru noapte figura triunghiulară , o deosebeam deja de
pustiul’din jur. Tabă ra mea se închidea asemenea unui pumn. În acelaşi fel am văzut
cedrul prinzâ nd rădă cini în pă mâ ntul stâ ncos şi salvâ nd de la distrugere amploarea
ramurilor sale, căci nu există somn pentru cedrul ce luptă , noapte şi zi, în propria sa
substanţă şi se alimentează într-un univers duşman cu fermenţii înşişi ai distrugerii sale.
Cedrul se creează în fiecare clipă . În fiecare clipă eu îmi cream adă postul astfel încâ t să
dă inuie. Din această mulţime diversă de lucruri, pe care o simplă suflare ar fi risipit-o,
cream o temelie unghiulară de nezdruncinat, asemenea unui turn, şi permanentă ,
asemenea unei etrave. Ş i, de teamă ca tabă ra mea să nu adoarmă şi să nu se risipească în
uitare, o încercuiam cu stră ji care ascultau zgomotele deşertului. Ş i aşa cum cedrul aspiră
pă mâ ntul stâ ncos pentru a-l schimba în cedru, tabă ra mea se hră nea din ameninţă rile
venite din afară . Binecuvâ ntat fie schimbul nocturn, binecuvâ ntaţi mesagerii tă cuţi pe care
nimeni nu i-a auzit venind, dar care se ivesc în jurul focurilor şi îngenunchează , vorbind
despre mersul celor ce înaintează spre nord, sau despre trecerea triburilor din sud în
urmă rirea că milelor ce le-au fost furate, sau despre neliniştea altora din cauza omorurilor
să vâ rşite. Ş i mai ales despre planurile acelora care tac la adă postul corturilor lor,
meditâ nd la noaptea ce vine. I-ai ascultat pe acei mesageri ce vin să vorbească despre
tă cerea lor! Binecuvâ ntaţi fie cei ce apar în jurul focurilor noastre atâ t de brusc, cu cuvinte
atâ t de funebre, încâ t focurile sunt de îndată înecate în nisip, iar oamenii se aruncă asupra
puştilor lor, împodobind tabă ra cu o coloană de pulbere.
Că ci noaptea, abia coborâ tă , devine izvor de miracole! în fiecare seară , astfel, îmi
priveam armata, prizonieră a întinderilor asemenea unei coră bii, dar durabilă , ştiind bine
că ziua mi-o va ară ta neatinsă şi cuprinsă , asemenea cocorilor, de bucuria deşteptă rii.
Atunci, în timp ce se înşă uează animalele de povară , se aud acele voci ce ră sună în
dimineaţa proaspă tă asemenea unor talgere de aramă . Iar oamenii, ameţiţi parcă de
licoarea zilei ce se naşte, îşi umflă plă mâ nii şi savurează plă cerea aspră a întinderii.
Îi duceam înspre oaza ce trebuia cucerită . Cel ce nu înţelege oamenii ar fi că utat
religia oazei în oaza însă şi. Dar cei ce tră iesc în ea îşi ignoră locuinţa. Ea trebuie
descoperită în inima unei întinderi roase de nisipuri. Îi pregă team pentru această
dragoste.
Le spuneam: „Veţi gă si acolo iarba mirositoare, câ ntul fâ ntâ nilor şi femei cu lungi
vă luri colorate care vor fugi înspă imâ ntate, asemenea unei turme de că prioare pe care e
plă cut să le prinzi, că ci sunt fă cute pentru a fi capturate…”.
Le spuneam: „îşi închipuie că vă ură sc şi, pentru a vă respinge, îşi vor folosi dintâ i şi
unghiile. Dar pentru a le îmblâ nzi va fi de-ajuns pumnul vostru, înnodat în buclele albastre
ale pă rului lor!”.
Le spuneam: „Vă va fi de-ajuns să folosiţi forţa cu blâ ndeţe, pentru a le ţine
nemişcate. Încă îşi va închide ochii pentru a nu vă vedea, dar tă cerea voastră va apă sa
asupra lor asemenea umbrei unui vultur. Atunci, în sfâ rşit, de îşi vor deschide ochii asupra
voastră , iar voi îi veţi umple de lacrimi.
Veţi fi imensitatea lor, cum ar putea să vă uite?”.
Ş i le spuneam, pentru a ispră vi şi pentru a-i îmbă ta de acest paradis: „Veţi afla acolo
palmieri şi pă să ri de toate culorile… Oaza se va pleca în faţa voastră , pentru că voi purtaţi
în inimă religia oazei, în timp ce aceia pe care îi alungaţi nu mai sunt demni de ea. Chiar şi
femeile lor, spă lâ ndu-şi pâ nza în pâ râ ul ce susură deasupra pietricelelor rotunde şi albe,
îşi închipuie că îndeplinesc o tristă datorie universală atunci câ nd celebrează o să rbă toare.
Dar voi, care sunteţi înă spriţi de nisipuri şi uscaţi de soare şi de crusta arză toare a
salinelor, le veţi lua în stă pâ nire şi, cu mâ inile în şolduri, privindu-le cum îşi spală pâ nza în
apa albastră , vă veţi savura victoria.
Voi dă inuiţi astă zi în nisipuri datorită duşmanilor care vă înconjoară şi vă înă spresc,
veţi dă inui şi în oaza pe care o veţi cuceri dacă oaza nu va fi pentru voi adă postul în care te
închizi şi uiţi, ci o victorie permanentă asupra deşertului.
Veţi fi învingă tori, căci cei împotriva că rora veţi lupta se închid în egoismul lor,
satisfă cuţi de proviziile strâ nse. Ei nu vă d în coroana de nisip ce-i asaltează decâ t o po32
doabă a oazei, râ zâ nd de cei ce încearcă să -i mişte, pentru ca la pragul acestei patrii de
fâ ntâ ni să fie schimbate stră jile care dorm şi nu mai veghează .
Ei moţă ie în iluzia fericirii pe care o gă sesc în bunurile ce le posedă , dar fericirea nu
este decâ t o că ldură a acţiunilor şi mulţumirea creaţiei. Cei ce nu transformă nimic din ei
înşişi şi-şi primesc hrana de la alţii, chiar dacă această hrană este cea mai bine aleasă şi cea
mai gustoasă , cei care ascultă poeme stră ine fă ră a-şi scrie propriile poeme, se bucură de
oază fă ră a-i da viaţă , se folosesc de imnurile create de alţii, aceia se leagă ei înşişi de
ţă ruşii din staul şi, reduşi la rolul de animale, sunt pregă tiţi pentru sclavie14.
Le-am spus: „Oaza, o dată cucerită , nimic esenţial nu s-a schimbat pentru voi. Nu e
decâ t o altă formă de a face tabă ră în deşert. Că ci imperiul meu este ameninţat din toate
pă rţile. Materia sa nu este decâ t asamblul divers de animale, locuinţe şi munţi şi, dacă se
rupe nodul ce le ţine legate împreună , nimic nu va mai ră mâ ne din de decâ t materiale
disparate, oferite pradei44.
Vi.
MI-AM DAT SEAMA CA SE ÎNŞ ELAU ASUPRA respectului. Căci m-am preocupat eu
însumi de drepturile divinită ţii, studiind oamenii. Ş i, desigur, chiar şi pe cerşetor, fă ră a-i
exagera importanţa, l-am văzut întotdeauna ca pe un ambasador al divinită ţii.
Dar drepturile cerşetorului, ale ră nilor sale ulceroase şi ale hidoşeniei sale cinstite
de însele ca nişte idoli, nu le-am recunoscut.
Am întâ lnit, oare, ceva mai respingă tor decâ t acel cartier al oraşului construit în
panta unei coline şi care curgea asemenea unui canal pâ nă la mare? Coridoarele care
dă deau în uliţe vă rsau în adieri leneşe un miros pestilenţial. Drojdia omenească ce îl locuia
nu ieşea din acele înfundă turi decâ t pentru a-şi adresa injurii cu o voce uzată şi fă ră
adevă rată mâ nie, asemenea bulelor moi ce se sparg, cu regularitate, la suprafaţa
mlaştinilor.
 Acolo l-am vă zut pe acel lepros râ zâ nd hidos şi ştergâ ndu-şi ochiul cu o câ rpă
mizeră . Era, înainte de toate, vulgar şi, din josnicie, îşi bă tea joc de sine însuşi.
Tată l meu a hotă râ t să incendieze cartierul. Iar această gloată , care ţinea la colibele
ei mucegă ite, a început să fermenteze, reclamâ ndu-şi drepturile. Dreptul la lepră în
mijlocul mucegaiului.
„E normal, mi-a spus tată l meu, că ci dreptatea, după ei, înseamnă să perpetuezi ceea
ce există ”.
Iar ei îşi strigau dreptul la putreziciune. Că ci, creaţi de putreziciune, ţineau la ea.
„Dacă vei lă sa ipocriţii să se înmulţească , mi-a spus ţâ ţâ i meu, se vor naşte drepturile
ipocriţilor, care sunt evidente. Ş i se vor naşte poeţi pentru a le preamă ri. Iar ei îţi vor câ nta
câ t de mă reţ este patetismul ipocriţilor ameninţaţi de dispariţie.
Să fi drept… mi-a spus tată l meu, trebuie să alegi. Drept pentru arhanghel sau drept
pentru om? Drept pentru plagă sau pentru carnea să nă toasă ? Pentru ce l-aş asculta pe cel
ce vine să -mi vorbească în numele pestilenţei sale?
Dar îl voi îngriji în numele Domnului. Căci şi el este adă post al eternită ţii. Dar nu
după dorinţa sa, care nu este decâ t dorinţă a descompunerii sale.
După ce-l voi fi cură ţat, spă lat şi instruit, dorinţa sa va fi alta şi se va renega pe el
însuşi, cel care fusese înainte. Pentru ce, atunci, să fiu eu aliatul celui pe care el însuşi îl va
renega? Pentru ce să -l împiedic, după dorinţa leprosului vulgar, să se nască şi să se
înnobileze?
De ce aş fi de partea a ceea ce este împotriva a ceea ce va fi? A ceea ce vegetează
împotriva a ceea ce ră mâ ne în putere?
Dreptatea, după mine, mi-a spus tată l meu, este de a-l cinsti pe pă stră tor în numele a
ceea ce pă strează . La fel demult pe câ t mă cinstesc pe mine însumi. Că ci el reflectă aceeaşi
lumină . Oricâ t de puţin vizibilă ar fi în el această lumină . Dreptatea este să -l consideri ca
vehicul şi ca drum. Milostenia mea este să -l fac să se nască din el însuşi.
Dar privind această scursoare care coboară spre mare, mă întristez în faţa
putreziciunii. Aştept de la ei un semn care să -mi arate omul şi nu-l primesc niciodată 14.
„Totuşi, i-am vă zut pe unii, i-am spus tată lui meu, împă rţindu-şi pâ inea şi ajutâ nd pe
alţii, mai putrezi decâ t ei, să -şi descarce sacul, sau luâ nd în ocrotire vreun copil bolnav…”.
„Ei pun totul în comun, mi-a ră spuns tată l meu, şi din această fiertură vine mila lor.
Ceea ce ei numesc milă . Împart. Dar în acest pact, pe care-l fac şi şacalii în jurul unui stâ rv,
vor să glorifice un sentiment înă lţă tor. Vor să ne facă să credem că e vorba de un dar al lor!
Dar valoarea darului depinde de cel că ruia îi este adresat. Iar aici suntem pe treapta cea
mai de jos. Asemenea alcoolului dă ruit beţivului. În felul acesta, darul este boală . Iar dacă
eu le dă ruiesc să nă tate, tai în această carne… Iar ea mă ură şte.
Ajung pâ nă acolo, în mila lor, mi-a mai spus tată l meu, încâ t preferă putreziciunea…
Dar dacă eu prefer ceea ce e să nă tos?
Câ nd vei fi salvat de la moarte, mi-a mai spus tată l meu, să nu mulţumeşti niciodată .
Nu-ţi va exagera recunoştinţa. Cel ce te-a salvat ar fi josnic dacă ar aştepta recunoştinţa ta,
că ci ce-şi închipuie? Că ţi-a fost de folos? Pă strâ ndu-te, Domnului i-a fost de folos, dacă tu
valorezi ceva. Iar dacă îţi exprimi prea tare recunoştinţa înseamnă că -ţi lipsesc şi modestia
şi orgoliul. Că ci în ceea ce a salvat nu soarta ta neînsemnată e importanţă , ci opera la care
colaborezi şi care se sprijină şi pe tine. Ş i pentru că el este supus aceleiaşi opere, nu ai de
ce să -i mulţumeşti. El este ră splă tit prin propria sa faptă . Ea este contribuţia lui la operă .
Ţ i-ar lipsi orgoliul şi dacă te-ai supune emoţiilor sale cele mai vulgare. Ş i dacă l-ai
flata în josnicia sa, fă câ nd din tine robul lui. Că ci dacă ar fi nobil, ţi-ar refuza recunoştinţa.
Nimic nu mă interesează , spunea tată l meu, decâ t admirabila colaborare a
oamenilor. Mă folosesc de tine sau de o piatră . Dar cine este recunoscă tor pietrei că a
servit ca temelie unui templu?
Ei însă nu colaborează pentru altceva decâ t pentru ei înşişi. Iar această scursoare ce
coboară spre mare nu este izvor de imnuri sau de statui de marmură , nici cazarmă pentru
cuceriri. Ceea ce îi preocupă este de a se lega câ t mai bine între ei, pentru a-şi consuma
proviziile. Dar aceasta să nu te înşele. Proviziile sunt necesare, dar mai primejdioase decâ t
foamea.
Au împă rţit totul în două pă rţi fă ră semnificaţie: cucerirea şi bucuria cuceririi. Dar ai
vă zut vreodată un arbore crescâ nd şi, după ce a crescut, mâ ndrindu-se că e arbore?
Arborele creşte, pur şi simplu. Îţi spun: cei care, după ce au cucerit, se transformă în
sedentari sunt deja morţi…
Milostenia, după înţelesul imperiului meu, este colaborare.
Chirurgului îi ordon să se epuizeze traversâ nd deşertul, dacă poate să -l vindece pe
cel ce-l aşteaptă acolo. Chiar dacă e vorba de un oarecare spă rgă tor de piatră , care are
nevoie de muşchii să i pentru a sparge pietrele. Ş i chiar dacă chirurgul este de mare
valoare, căci nu e vorba aici de a cinsti mediocritatea, ci de a repara vehiculul. Iar ei
amâ ndoi au acelaşi conducă tor. Acelaşi lucru
— Despre cei care ocrotesc şi ajută femeile însă rcinate. O fă ceau, în primul râ nd, din
cauza copilului pe care de îl slujeau prin greţurile şi durerile lor. Dar femeia nu trebuia să
le mulţumească , decâ t, poate, în numele fiului ei. Dar iată că astă zi ea reclamă ajutor în
numele greţurilor şi durerilor ei. Dar dacă n-ar exista decâ t de, le-aş suprima, căci
greţurile lor sunt dezgustă toare. Ceea ce este important în de e numai ceea ce se foloseşte
de de. Iar pentru aceasta nu trebuie să mulţumească . Cei ce le ajută , şi de însele nu sunt
decâ t slujitori ai naşterii, şi mulţumirile nu au rost”.
Tată l meu i-a spus generalului care venise să -i vorbească : „Nu-mi pasă de tine! Nu
eşti mare decâ t datorită imperiului pe care-l slujeşti. Fac să fi respectat, pentru ca, prin
tine, imperiul să fie respectat44.
Dar simţeam, de asemenea, bună tatea tată lui meu.
„Cel care a jucat un rol important, spunea el, cel care a fost onorat, nu poate fi înjosit.
Cel care a domnit nu poate fi deposedat de domnia lui, nu poţi transforma în cerşetor pe
cel care dă ruia cerşetorilor, că ci ceea ce distrugi, în felul acesta, este armă tura şi forma
coră biei tale. Iată pentru ce mă folosesc de pedepse pe mă sura vinovaţilor. Cei pe care i-
am înnobilat o dată vor fi executaţi, însă nu-i aduc la starea de sclavie dacă au greşit. Am
întâ lnit, într-o zi, o prinţesă care ajunsese spă lă toreasă . Iar tovară şele ei îşi bă teau joc de
ea: „Unde îţi este nobleţea? Puteai să faci capetele să cadă şi iată , în sfâ rşit, că , fă ră frică de
pedeapsă , putem să te mâ njim cu insultele noastre… Aceasta este dreptatea!”. Că ci 36
dreptatea, după de, era compensaţie.
Iar spă lă toreasă tă cea. Umilită , poate, pentru ea însă şi, dar mai ales pentru ceva mai
important decâ t ea însă şi. Prinţesa se apleca, ţeapă nă şi albă , asupra albiei sale. Iar
tovară şele ei, fă ră teamă de pedeapsă , o îmbrâ nceau. Nimic în ea nu invita la aceasta, că ci
era frumoasă , rezervată şi tă cută ; am înţeles însă că de îşi bă teau joc nu de femeie, ci de
decă derea ei. Că ci pe cel pe care l-ai invidiat îl vei devora dacă îţi va că dea în gheare. Am
trimis să o cheme: „Nu ştiu nimic despre tine, decâ t că ai domnit. Începâ nd cu ziua aceasta,
vei avea drept de viaţă şi de moarte asupra tovară şelor tale. Îţi redau domnia. Du-te44.
Iar câ nd şi-a reluat stă pâ nirea asupra gloatei, n-a coborâ t pâ nă acolo încâ t să -şi
amintească de insulte. Iar cele care fuseseră tovară şele sale, nemaihră nindu-şi pornirile
din decă derea ei, le-au hră nit din nobleţea ei şi au venerat-o. Au organizat să rbă tori
pentru a celebra reîntoarcerea sa la domnie şi se prosternau la trecerea ei, înnobilate de
însele prin faptul că altă dată o atinseseră cu degetul.
„Iată pentru ce, îmi spunea tată l meu, nu voi supune niciodată prinţii insultelor
mulţimii, nici grosolă niei temnicerilor. Le voi reteza capul în sunetul trâ mbiţelor de aur.
Cel ce înjoseşte pe alţii, spunea tată l meu, este el însuşi josnic.
Niciodată un conducă tor, spunea tată l meu, nu va fi judecat de subalternii să i44.
IX.
ASTFEL ÎMI VORBEA TATĂ L MEU: „Obligă -i să clă dească un turn împreună , şi-i vei
transforma în fraţi. Dacă vrei să se urască , aruncă -le gră unţe44.
Îmi mai spunea: „Să -mi aducă , înainte de toate, fructul muncii lor. Să -şi verse în
hambarele mele râ ul recoltelor. Grâ narele lor să le clă dească în mine. Vreau ca ei să
slujească gloriei mele atunci câ nd bat griul, iar în jurul lor se sparg spicele de aur. Că ci
atunci munca, ce nu era decâ t trudă pentru hrană , devine câ nt. Că ci sunt mai puţin de
plâ ns cei ale că ror spină ri se îndoaie sub sacii grei atunci câ nd poartă sacii spre moară .
Sau îi aduc înapoi, albi de fă ină . Greutatea sacului îi înalţă asemenea unei rugi. Ş i iată că
râ d bucuroşi atunci câ nd poartă snopul, asemenea unui candelabru de grâ ne, cu spicele şi
stră lucirea lui. Că ci o civilizaţie se clă deşte pe ceea ce li se cere oamenilor, nu pe ceea ce li
se dă. Desigur, de la acest grâ u ei se vor hră ni. Dar pentru om nu aceasta este faţa
importanţă a lucrurilor. Ceea ce le hră neşte inimile nu este ceea ce primesc de la grâ u. Ci,
ceea ce ei dau griului.
Că ci, încă o dată , sunt de dispreţuit acele popoare ce recită poemele altora şi
mă nâ ncă grâ ul altora sau aduc arhitecţi pentru a le clă di oraşele. Pe aceştia îi numesc
sedentari. Ş i nu mai descopă r în jurul lor, ca pe o aureolă , pulberea de aur a griului
treierat.
Că ci este drept să primesc în acelaşi timp în care dă ruiesc, pentru a putea dă rui mai
departe. Binecuvâ ntez acest schimb între dar şi ră splată , care permite să -ţi continui
mersul şi să dăruieşti din nou. Dar dacă ră splata permite că rnii să se refacă , darul e
singurul care alimentează inima.
Am văzut dansatoare compunâ ndu-şi dansul. Iar dansul, o dată creat şi dansat,
nimeni, desigur, nu lua cu el fructul muncii pentru a-şi face provizii. Dansul trecea
asemenea unui foc. Ş i, totuşi, eu numesc civilizat poporul care compune dansuri, deşi nu
există pentru dansuri nici recolte, nici hambare. Ş i numesc înapoiat poporul ce-şi înşiruie
pe etajere obiectele, fie de din cele mai fine, nă scute din munca altora, chiar dacă se arată
capabil de a se îmbă ta din perfecţiunea lor.
Omul, spunea tată l meu, este în primul râ nd cel care creează . Ş i sunt fraţi numai
aceia care colaborează . Ş i nu tră iesc cu adevă rat decâ t cei care nu şi-au/ gă sit pacea în
proviziile pe care le-au strâ ns”.
Într-o zi a fost întrebat: „Ce numeşti creaţie? Căci, dacă e vorba de o invenţie
remarcabilă , puţini sunt capabili de aceasta. Deci nu vorbeşti decâ t despre câ ţiva, ce se
întâ mplă însă cu ceilalţi?”.
Tată l meu le-a ră spuns: „A crea înseamnă a greşi, poate, un pas în timp ce dansezi.
Înseamnă a da de-a curmezişul o lovitură de daltă în piatră . Puţin contează desti’nul
acţiunii. Acest efort ţi se pare, poate, steril ţie, orb care priveşti de aproape. Dar
îndepă rtează -te. Priveşte mişcarea acestui cartier al oraşului. Nu vei vedea acolo decâ t o
mare fervoare şi praful aurit al muncii. Ş i gesturile ratate nu le mai remarci. Că ci această
mulţime aplecată asupra operei muncii sale îşi clă deşte palatele sau rezervoarele, sau
marile gră dini suspendate. Operele se nasc în mod necesar din vraja degetelor sale. Ş i îţi
spun, de se nasc atâ t din munca celor ce-şi ratează mişcă rile, câ t şi din a acelora că rora le
reuşesc. Că ci nu poţi împă rţi omul. Iar dacă îi vei pă stra doar pe marii sculptori, nu vei mai
avea mari sculptori. Cine ar fi atâ t de nebun să -şi aleagă o meserie care dă atâ t de puţine
şanse de a tră i? Marele sculptor se naşte din mulţimea sculptorilor neînsemnaţi. Ei îi
servesc drept seară şi-l ridică . Iar dansul frumos se naşte din fervoarea dansului. Iar
fervoarea dansului cere ca toţi să danseze, chiar cei care dansează prost, că ci astfel nu
există fervoare, ci academie pietrificată şi spectacol fă ră înţeles.
Nu le condamna greşelile asemenea istoricului care judecă o eră deja încheiată . Cine
va reproşa cedrului că nu este încă decâ t să mâ nţă , sau tulpină , sau ramură crescută
strâ mb? Lasă timpul să treacă . Din greşeală în greşeală se va ridica pă durea de cedri care
va împră ştia, în zilele cu vâ nt, tă mâ ia pă durilor sale”.
Ş i tată l meu mai spunea, pentru a încheia: „Ţ i-am mai spus-o. Greşeală a unuia,
reuşită a altuia, să nu te preocupe asemenea împă rţeli. Nimic nu e fertil decâ t marea
colaborare a unuia prin celă lalt. Mişcarea ratată slujeşte mişcă rii ce reuşeşte. Iar mişcarea
ce reuşeşte arată celui ce a greşit scopul pe care îl urmă reau amâ ndoi. Cel ce află infinitul îl
află pentru toţi. Că ci imperiul meu este asemenea unui templu, iar eu am cerut mult de la
oameni. Le-am cerut să -l clă dească . Astfel, templul este al lor. Iar naşterea lui îşi trage din
ei înşişi cea mai înaltă semnificaţie. Ei îi inventează podoabele. Iar cel ce le că uta, fă ră a le
gă si, le inventează de asemenea. Că ci în această fervoare, în primul râ nd, s-au nă scut noile
podoabe”.
Mai spunea: „Nu inventa un imperiu în care totul să fie perfect. Că ci bunul gust este
virtute a paznicilor de muzeu. Iar dacă dispreţuieşti prostul gust, nu vei avea nici pictură ,
nici dans, nici palate, nici gră dini. Te vei preface dezgustat din teamă de a munci prost
pă mâ ntul. Ş i vei fi privat prin yidul perfecţiunii tale. Creează un imperiu în care totul să fie
fervoare44.
 X.
ARMATELE MELE ERAU OSTENITE, CA Ş I CUM AR fi purtat o grea povară . Că pitanii
veneau să -mi spună : „Câ nd ne întoarcem acasă ? Gustul femeilor din oazele cucerite nu e
acelaşi cu gustul femeilor noastre44.
Unul dintre ei îmi spunea: „Stă pâ ne, visez la aceea care e fă cută din timpul meu, din
lupta mea. Aş vrea să mă întorc şi să însă mâ nţez în linişte. Există un adevă r pe care nu pot
să -l aprofundez. Lasă -mă să cresc în liniştea satului meu. Simt nevoia să -mi meditez
viaţa44.
Ş i am înţeles că au nevoie de linişte. Că ci numai în linişte adevă rul fiecă ruia se leagă
şi prinde ră dă cini. Că ci ceea ce e important, înainte de toate, ca în ală ptarea copilului, este
timpul. Dragostea maternă însă şi este fă cută , în primul râ nd, din ală ptare. Cine vede
copilul crescâ nd dintr-odată ? Nimeni. Cei ce vin din altă parte spun: „Ce mult a crescut!”.
Dar mama şi tată l nu l-au vă zut crescâ nd. El a devenit în timp. Ş i, în fiecare moment, el era
ceea ce trebuia să fie.
Iată , deci, că oamenii mei aveau nevoie de timp, mă car pentru a înţelege un arbore.
Pentru a se aşeza în fiecare zi pe prag în faţa aceluiaşi arbore, cu aceleaşi ramuri. Ş i, puţin
câ te puţin, arborele se lasă descoperit.
Un poet, într-o seară , în jurul focului în deşert, povestea cu simplitate despre
arborele să u. Iar oamenii mei, dintre care mulţi nu văzuseră niciodată decâ t iarbă pentru
că mile, palmieri pitici şi mă ră cini, îl ascultau. „Nu ştiţi, le spunea el, ce este un arbore. Am
vă zut unul care crescuse din întâ mplare într-o casă abandonată , un adă post fă ră ferestre,
şi care pornise în că utarea luminii. Aşa cum omul are nevoie de aer, aşa cum peştele
trebuie să se scalde în apă , arborele trebuie să se scalde în lumină . Că ci, înfipt în pă mâ nt
prin ră dă cinile sale, înfipt în stele prin ramurile sale, el e drumul ce duce de la stele spre
noi. Acest arbore, nă scut orb, îşi desfă şurase deci în noapte puternica musculatură , pipă ise
de la un perete la celă lalt, se clă tinase, iar drama se imprimase în ră sucirile lui. Apoi,
spă rgâ ndu-şi o lucarnă în direcţia soarelui, ţâ şnise drept ca un trunchi de coloană , iar eu
asistam, cu detaşarea istoricului, la mişcă rile victoriei sale.
Contrastâ nd magnific cu nodurile ghemuite pentru efort ale trupului să u din sicriu,
se desfă şura cu calm, etalâ ndu-şi ca pe o masă întinsă , frunzişul în care soarele era servit,
ală ptat de cerul însuşi, hră nit cu bogă ţie de că tre zei.
Îl vedeam în fiecare zi în zori, trezindu-se din vâ rf pâ nă la ră dă cini. Că ci era încă rcat
de pă să ri. Ş i încă din zori începea să tră iască şi să câ nte, apoi, o dată soarele apă rut, dă dea
drumul proviziilor sale în cer asemenea unui bă trâ n şi blajin pă stor, arborele meu – casă ,
arborele meu – palat ce ră mâ nea gol pâ nă seara…
Astfel povestea el, iar noi ştiam că e nevoie să priveşti îndelung arborele pentru ca el
să se nască în tine. Ş i fiecare îl invidia pe acela ce purta în inimă această masă de frunziş şi
de pă să ri.
„Câ nd, mă întrebau ei, câ nd se va sfâ rşi ră zboiul? Ş i noi am vrea să înţelegem
lucrurile. A venit timpul să ne împlinim…
Iar dacă unul dintre ei captura o vulpe a deşertului, tâ nă ră încă şi pe care o puteau
hră ni cu mâ inile sale, o hră nea. Sau gazele, câ teodată , câ nd de binevoiau să nu moară . Iar
vulpea îi devenea în fiecare zi mai preţioasă , îmbogă ţindu-se cu blana sa mă tă soasă şi cu
zburdă lnicia ei şi, mai ales, cu acea nevoie de hrană care cerea atâ t de imperios grija
ră zboinicului. Iar acela tră ia din iluzia zadarnică de a transmite micului animal ceva din
sine însuşi, ca şi cum el ar fi fost hră nit şi alcă tuit din iubirea lui.
Apoi, într-o zi, chemată de dragoste, vulpea fugea în deşert, golind dintr-odată inima
omului. Pe unul dintre ei l-am văzut murind, după ce nu se apă rase cu destulă tă rie în
cursul unei ambuscade. Ş i mi-a venit în minte, atunci câ nd am aflat de moartea lui, fraza
misterioasă pe care o pronunţase după fuga vulpii, atunci câ nd tovară şii lui ghicindu-i
melancolia, îi sugeraseră să prindă o alta: „E nevoie de prea multă ră bdare, ră spunsese el,
nu pentru a o prinde, ci pentru a o iubi”.
Iată totuşi că se să turaseră de vulpi şi de gazele, înţelegâ nd vanitatea dăruirii lor,
că ci o vulpe ce fuge chemată de dragoste nu îmbogă ţeşte deşertul cu nimic din ei înşişi.
„Am copii, îmi spunea altul, ei cresc şi nu vor fi învă ţat nimic de la mine. Nu depun
nimic în ei. În ce voi dă inui după ce voi fi mort?”.
Iar eu, ferecâ ndu-i în liniştea iubirii mele, îmi priveam armata ce începea să se
topească în nisip şi să se piardă în el asemenea acelor fluvii nă scute în furtuni, pe care
subsolul de argilă nu le salvează şi care mor sterile, fă ră a se preface de-a lungul malurilor
în arbori, iarbă , hrană pentru oameni.
Armata mea dorise să se transforme în oază pentru binele imperiului, pentru a
înfrumuseţa palatul meu cu acele rezidente îndepă rtate, astfel încâ t, vorbind despre el, să
se poată spune: „Ce savoare îi dau înspre sud acei palmieri, acele sate unde se sculptează
fildeşul…
Dar luptam fă ră a pune stă pâ nire pe de şi fiecare se gâ ndea la întoarcere. Iar
imaginea imperiului se distrugea în ei asemenea unui chip pe care nu-l mai poţi privi şi
care se pierde în diversitatea lucrurilor.
„Ce ne pasă , spuneau ei, dacă vom fi mai mult sau mai puţin bogaţi cu această oază
necunoscută ? Prin ce ne va face ea să creştem? Cu ce ne va îmbogă ţi atunci câ nd, întorşi
acasă , ne vom închide în satele noastre? Ea va folosi doar aceluia care o va locui şi va
strâ nge fructele palmierilor ei sau îşi va spă la pâ nza în apa vie a râ urilor ei…”.
XI se înşelau, dar ce puteam sa fac? atunci câ nd credinţa se stinge, divinitatea e cea
care moare, ară tâ ndu-se de-acum inutilă . Câ nd fervoarea lor se epuizează , imperiul este
acela care se descompune, că ci el e fă cut din fervoarea lor. Nu pentru că ar fi el însuşi doar
o aparenţă înşelă toare. Dar dacă eu numesc domeniu o anume înşiruire de mă slini şi
coliba în care te adă posteşti, iar dacă cel ce le contemplă le îndră geşte şi le închide în
inima sa, ajunge într-o zi să nu mai vadă decâ t mă slini printre atâ ţia alţii, iar în mijlocul lor
o colibă pierdută , 42 care nu mai are altă semnificaţie decâ t de a adă posti de ploaie, cine
va putea salva domeniul de a fi vâ ndut şi dispersat? Că ci această vâ nzare n-ar schimba cu
nimic nici coliba, nici mă slinii!
Priviţi stă pâ nul unui domeniu mergâ nd în lungul drumului în roua zorilor, singur şi
fă ră a gusta nimic din averea sa. Fă ră a se folosi de avantajele sale. Ca şi cum ar fi
deposedat de bunurile lui. Că ci de nu-i servesc la nimic în acest moment, iar pasul să u se
poticneşte în noroi, dacă a plouat, asemenea pasului unui om nevoiaş, iar cu bastonul să u
îndepă rtează mă ră cinii uzi, asemenea celui din urmă vagabond. Ş i, din adâ ncul drumului
să u povâ rnit, nici mă car nu-şi priveşte domeniul, ci ştie, pur şi simplu, că îi este stă pâ n.
Dacă , totuşi, îl întâ lneşti şi te priveşte, îţi dai seama că el e stă pâ nul, şi nu altul. Calm
şi sigur de el, se sprijină pe garanţia fundamentală care nu-i foloseşte la nimic în acest
moment. Nu se foloseşte de nimic, însă nimic nu-i lipseşte. Este bine aşezat pe temelia
pă şunilor, a câ mpurilor de azi şi a plantaţiilor de palmieri care-i aparţin. Câ mpurile se
odihnesc. Grajdurile dorm încă . Treieră torii de grâ u încă nu-şi risipesc lumina. Dar el îi
cuprinde pe toţi în inima lui. Nu un oarecare, ci stă pâ nul este cel ce se plimbă încet în
câ mpurile de lucernă …
Este orb acela care nu percepe omul decâ t în actele sale, care crede că actul e
singurul ce-l reprezintă , sau experienţa tangibilă , sau folosul unui anume avantaj. Ceea ce
contează pentru om este nu ceea ce posedă într-un anumit moment, că ci cel pe care-l
privesc plimbâ ndu-se abia dacă dispune de un pumn de seminţe pe care le-ar putea freca
în palme sau de fructul pe care l-ar putea culege. Cel ce mă urmează la ră zboi este plin de
amintirea iubitei sale pe care nu o poate nici vedea, nici atinge, nici strâ nge în braţe şi care
nici mă car nu se gâ ndeşte la el, fiindcă la această oră a dimineţii, în care el respiră aerul
întinderilor şi le simte greutatea, în culcuşul ei atâ t de îndepă rtat, ea nici mă car nu
tră ieşte. Este ca absentă şi moartă . Doarme. Ş i, totuşi, omul este plin de existenţa ei, plin de
o tandreţe de care nu se foloseşte şi care doarme, uitată de ea însă şi, asemenea grâ nelor în
hambare, plin de parfumuri pe care nu le respiră , plin de murmurul fâ ntâ nii ce este inima
casei sale şi pe care nu-l aude, plin de greutatea unui imperiu ce-l face deosebit de alţii.
Sau acest prieten, pe care îl întâ lneşti purtâ ndu-şi în el copilul bolnav. Bolnav
undeva departe, fă ră ca el să -i poată atinge cu mâ na fruntea înfierbâ ntată şi fă ră să -i poată
auzi plâ nsul. Ş i fă ră ca aceasta să -i schimbe cu ceva viaţa în acest moment. Totuşi, el îţi va
apă rea ca zdrobit de greutatea unui copil pe care îl poartă în inimă .
La fel acela ce aparţine imperiului, pe care n-ar putea nici să -l îmbră ţişeze dintr-o
singură privire, nici să se servească de bogă ţiile sale, nici să tragă vreun folos din de, dar a
că rui inimă se înalţă prin imperiu, asemenea stă pâ nului domeniului, sau tată lui copilului
bolnav, sau celui pe care dragostea îl îmbogă ţeşte atunci câ nd iubita este nu numai
departe, ci şi adormită . Important pentru om nu este decâ t înţelesul lucrurilor.
Desigur, îl cunosc pe fierarul din satul meu, care vine să -mi spună : „Puţin îmi pasă
de ceea ce nu mă priveşte. Dacă am ceaiul meu, zahă rul meu, mă garul meu bine hră nit şi
femeia mea ală turi de mine, iar copiii mei cresc în vâ rstă şi în virtute, sunt pe de-a-ntregul
liniştit şi nu cer nimic mai mult. Pentru ce toate aceste suferinţe?”.
Ş i cum ar putea fi fericit dacă este singur în casa lui? Sau dacă stă cu familia sa într-
un cort pierdut în deşert? Îl oblig deci să se îndrepte: „Dacă , într-o seară , gă seşti câ ţiva
prieteni sub alte corturi, dacă aceia au ceva să -ţi spună şi-ţi aduc ultimele veşti din
deşert…”.
Că ci v-am văzut, nu uitaţi! V-am vă zut în jurul focurilor de noapte, frigâ nd berbecul
sau capra, şi v-am auzit vocile. M-am apropiat, deci, de voi cu paşi tă cuţi, în liniştea iubirii
mele. Vorbeaţi, desigur, despre copiii voştri, despre cel care creşte şi despre cel care e
bolnav, vorbeaţi, desigur, despre casă , despre casa voastră , dar fă ră a insista prea mult. Ş i
nu începeaţi să vă însufleţiţi decâ t atunci câ nd lâ ngă voi se aşeza că lă torul ce debarca din
caravana sa îndepă rtată , aducâ ndu-vă în faţa ochilor minunile de acolo, şi elefanţii albi ai
unui prinţ, şi că să toria, la mii de kilometri, a celei al că rei nume abia dacă îl cunoşteaţi. Sau
mişcă rile duşmanului. Sau acea cometă , sau acea insultă , sau acea iubire, sau acel curaj în
faţa morţii, sau acea ură împotriva voastră , sau acea mare bună voinţă . Atunci eraţi plini de
spaţiu şi legaţi de atâ tea lucruri, atunci cortul vostru iubit şi detestat primea adevă ratul
să u înţeles. Atunci eraţi prinşi într-o reţea miraculoasă care vă transforma în ceva mai
cuprinză tor decâ t voi înşivă …
Că ci aveţi nevoie de o întindere pe care doar limbajul v-o poate aduce.
Îmi amintesc ceea ce li s-a întâ mplat atunci câ nd tată l meu a aşezat trei mii de
refugiaţi berberi într-o tabă ră la nordul oraşului. Nu voia ca ei să se amestece cu ai noştri.
Fiindcă era bun, i-a hră nit şi le-a dă ruit stofe, zahă r şi ceai. Dar fă ră a le cere să muncească
în schimbul darurilor mă rinimiei sale. Astfel încâ t ei n-au mai trebuit să se îngrijească de
subzistenţa lor şi fiecare ar fi putut să spună : „Puţin îmi pasă de ceea ce nu mă priveşte.
Dacă am ceaiul meu, zahă rul meu, mă garul meu bine hră nit şi femeia ală turi de mine, iar
copiii cresc în vâ rstă şi în virtute, atunci sunt pe de-a-ntregul fericit şi nu cer nimic mai
mult…”.
Dar cine i-ar fi putut crede fericiţi? Mergeam câ teodată să -i vizită m, atunci câ nd tată l
meu dorea să mă înveţe.
„Vezi, spunea el, se îndobitocesc şi putrezesc încet… Nu în carnea, ci în inima lor”.
Că ci totul, pentru ei, îşi pierdea semnificaţia. Dacă nu-ţi joci averea la zaruri, este
bine totuşi ca zarurile să însemne pentru tine, în vis, domenii şi turme, lingouri de aur,
diamante pe care nu le ai. Care sunt în altă lume. Dar vine ora câ nd zarurile nu pot să mai
reprezinte nimic. Iar jocul nu mai e posibil.
Iată că protejaţii noştri nu mai aveau nimic să -şi spună . Îşi isprăviseră întâ mplă rile
de familie, care semă nau toate între de. Ispră viseră să -şi descrie unul altuia cortul, căci
toate corturile lor erau asemă nă toare. Nemaiavâ nd teamă , nici speranţă , încetaseră să
inventeze. Se foloseau încă de limbaj pentru efecte rudimentare: „Împrumută -mi lampa ta
de încă lzit”, putea spune unul. „Unde este fiul meu?”, putea spune altul. Umanitatea
ră sturnată în litiera ei, avâ nd ieslea deasupra, ce-ar fi putut dori? în numele că rui lucru s-
ar fi putut bate? Pentru pâ ine? Primeau. Pentru libertate? Dar, în limitele universului lor,
erau infinit de liberi. Înecaţi chiar în această libertate nemă surată , care îi goleşte pe unii
bogaţi de mă runtaiele lor. Pentru a triumfa asupra duşmanilor lor? Dar nu mai aveau
duşmani!
Tată l meu mi-a spus: „Poţi să -ţi iei un bici şi, traversâ nd singur tabă ra şi lovindu-i în
obraz, nu vei ră scoli în ei nimic mai mult decâ t ai ră scoli într-o haită de câ ini, ce mâ riie
dâ nd înapoi, voind parcă să muşte. Dar niciunul nu se sacrifică , iei tu nu vei fi muşcat. Îţi
încrucişezi braţele în faţa lor. Ş i îi dispreţuieşti…”.
Îmi spunea de asemenea: „Ceea ce vezi aici sunt carcase de oameni. Dar omul nu se
mai află înă untru. Pot să te asasineze cu laşitate, pe la spate, că ci oamenii de nimic sunt
primejdioşi. Dar nu-ţi vor putea înfrunta privirile”.
 Totuşi o discordie apă ru între ei, asemenea unei boli. O discordie incoerentă , care
nu-i împă rţea în două tabere, ci îi ridica pe toţi împotriva fiecă ruia, se simţeau pră daţi de
cel ce mâ nca partea sa de provizii. Se supravegheau unul pe celă lalt, asemenea câ inilor ce
se învâ rt în jurul hranei, şi iată că , în numele dreptă ţii lor, au început să ucidă . Ş i oricine se
distingea într-un fel sau altul era distrus…
Astfel, în numele unor drepturi obscure, pumnalele ce gă ureau pâ ntece hră neau în
fiecare noapte cadavre. Ş i, la fel cum goleşti gunoaiele, de erau tâ râ te în zori la marginea
taberei unde tomberoanele noastre îi încă rcau asemenea unui serviciu de salubritate. Iar
eu îmi aminteam cuvintele tată lui meu: „Dacă vrei să fie fraţi, convinge-i să clă dească un
turn. Dar dacă vrei să se urască , aruncă -le gră unţe”.
Ne-am dat seama, puţin câ te puţin, că pierdeam obişnuinţa cuvintelor, care nu le mai
serveau la nimic. Iar tată l meu mă plimba printre aceste chipuri absente, ce ne priveau
fă ră a ne cunoaşte, îndobitocite şi goale. Nu mai ră mă sese din ei decâ t acel mâ râ it vag care
cere hrana. Vegetau fă ră regrete, fă ră dorinţe, fă ră ură şi fă ră dragoste. Ş i iată , curâ nd, nu
se mai spă lau şi nu-şi mai lecuiau bolile. Acestea se ră spâ ndeau. Au început să apară
şancruri şi ulceraţii. Ş i iată că tabă ra începea să învenineze aerul. Tată lui meu îi era teamă
de ciumă . Ş i, fă ră îndoială , reflecta asupra condiţiei omului.
„Mă voi hotă rî să trezesc arhanghelul ce doarme înă buşit sub bă legarul lor. Că ci nu
pe ei îi respect, ci, prin ei, îl respect pe El”.
„CACI IATĂ , SPUNEA TATĂ L MEU, UN MARE mister al oamenilor. Pierd esenţialul şi
ignoră ceea ce au pierdut. Aşa cum îl ignoră sedentarii din oaze, ghemuiţi asupra
proviziilor lor. Într-adevă r, ceea ce au pierdut nu se citeşte în materialele ce ră mâ n
neschimbate. Oamenii contemplă în continuare acelaşi amestec de case, animale şi munţi,
dar acestea nu mai compun un domeniu…
Dacă prind înţelesul imperiului, nu-şi dau seama că se usucă şi se golesc de
substanţa lor, iar lucrurile pentru ei nu mai au preţ. Lucrurile îşi pă strează aparenţa, dar
ce este un diamant sau o perlă , dacă nimeni nu le râ vneşte: nimic mai mult decâ t sticlă
şlefuită . Iar copilul pe care-l legeni a pierdut ceva din el însuşi dacă nu mai este un dar
fă cut imperiului. Dar la început nu-ţi dai seama de asta, că ci surâ sul să u nu s-a schimbat.
Propria lor secă tuire nu le apare vizibilă , căci obiectele pe care le folosesc ră mâ n
aceleaşi. Dar ce înseamnă folosirea unui diamant? Ş i ce înseamnă o podoabă , dacă nu
există să rbă toare? Ş i ce înseamnă un copil, dacă nu există imperiul, şi nu visezi să faci din
acest copil un cuceritor, un stă pâ nitor sau un arhitect? Dacă el nu mai este decâ t un boţ de
carne?
Ei nu cunosc sâ nul invizibil ce-i ală pta zi şi noapte, că ci imperiul îţi hră neşte inima
aşa cum iubita care, departe de tine, a adormit şi se odihneşte într-un somn asemenea
morţii, te hră neşte cu dragostea ei şi schimbă pentru tine înţelesul lucrurilor. Există în
toate acestea o suflare uşoară pe care n-o poţi nici mă car respira, iar lumea pentru tine nu
este decâ t miracol. Astfel, stă pâ nul domeniului poartă în inima sa, plimbâ ndu-se în roua
dimineţii, pâ nă şi somnul argaţilor.
Dar ceea ce este misterios în om, care desperă dacă iubirea se îndepă rtează de el,
este că , atunci câ nd el însuşi încetează de a iubi sau de a venera imperiul, nu-şi bă nuieşte
propria secă tuire. Îşi spune pur şi simplu: „Era mai puţin frumoasă decâ t în visul meu sau
mai puţin iubitoare…” şi iată -l plecâ nd aiurea, satisfă cut. Dar lumea, pentru el, nu mai este
miracol. Iar zorii nu mai sunt zorii reîntoarcerii sau zorii trezirii în braţele ei. Noaptea nu
mai este marele sanctuar al dragostei. Ea 47 nu mai este, datorită celei ce respiră în somn,
acel nesfâ rşit veşmâ nt de pă stor. Totul şi-a pierdut culoarea. Totul s-a înă sprit. Iar omul
care ignoră dezastrul nu-şi plâ nge împlinirea trecută . E satisfă cut de libertatea sa prezentă
— Libertatea de a nu mai exista.
Astfel cel în sufletul că ruia imperiul a murit spune: „Fervoarea mea era oarbă şi
stupidă ”. Ş i, desigur, are dreptate. Nu există nimic în afara lui, decâ t amestec disparat de
animale, case şi munţi. Imperiul era creaţie a inimii sale.
Ce vei face cu frumuseţea unei femei, dacă nu există un bă rbat pe care ea să -l mişte?
Ş i ce vei face cu prestigiu diamantului, dacă nimeni nu-l râ vneşte? Ş i cu imperiul, dacă nu
mai există slujitori ai imperiului?
Că ci cel ce ştie să descifreze imaginea, şi care o poartă în inima lui, şi care este legat
de această imagine, tră ind din ea asemenea copilului ce suge la sâ nul mamei, cel că ruia
imaginea îi este temelie, semnificaţie şi prilej de mă reţie, spaţiu şi împlinire, dacă va fi
smuls de la acest izvor, va fi retezat, ciopâ rţit şi va muri asfixiat, asemenea copacului ale
că rui ră dă cini au fost tă iate. Nu se va mai regă si. Ş i totuşi, atunci câ nd imaginea, pierind în
el, îl face să piară , el nu mai suferă şi se acomodează mediocrită ţii sale, fă ră a o recunoaşte.
Iată pentru ce trebuie să ţii mereu treaz ceea ce este mă reţ în om şi să -l converteşti
la propria sa grandoare.
Că ci hrana esenţială nu-i vine din lucruri, ci din ceea ce leagă lucrurile între de. Nu
diamantul îl va hră ni, ci acea legă tură ce există între diamant şi oameni. Nu nisipul îl va
hră ni, ci legă tura dintre nisip şi triburi. Nu cuvintele din că rţi, ci acele legă turi dintre de
care sunt dragoste, poem şi înţelepciune.
Iar dacă vă chem să vă ajutaţi, să existaţi împreună şi să alcă tuiţi o imagine care să
vă îmbogă ţească pe fiecare, la care să ia parte fiecare, chiar şi copiii imperiului, dacă vă
închid în domeniul iubirii mele, cum să nu vă înă lţaţi şi cum aţi putea rezista? Frumuseţea
chipului nu există decâ t prin reflectarea fiecă rei pă rţi în toate celelalte. Iar apariţia vă
ră scoleşte. Acelaşi lucru – despre acel poem care vă smulge lacrimi. Am luat stele, fâ ntâ ni
şi regrete. Ş i nu există în de nimic mai mult. Dar le-am 48 plă mă dit după geniul meu, iar de
au servit ca piedestal unei divinită ţi care le domină , fă ră a fi conţinută în niciunul dintre
de”.
Tată l meu a trimis un câ ntă reţ în mijlocul acelor oameni ce putrezeau. Câ ntă reţul s-a
aşezat între ei, la venirea serii, şi a început să câ nte. A câ ntat despre lucrurile care se
reflectă unele în altele. A câ ntat despre prinţesa minunată la care nu poţi ajunge decâ t
după două sute de zile de mers prin nisipul ars de soare şi lipsit de apă . Iar lipsa fâ ntâ nilor
devine sacrificiu şi beţie de dragoste. Iar apa din burduf devine rugă , că ci ea duce spre cea
iubită . Spunea: „Doream un crâ ng de palmieri şi o ploaie binefă că toare… dar mai mult
decâ t orice o doream pe aceea care speram că mă va primi cu un surâ s… şi nu mai ştiam să
deosebesc fierbinţeala de dragoste…”.
 Iar lor le era sete de sete şi, întinzâ ndu-şi pumnii spre tată l meu, spuneau: „Scelerat!
Ne-ai ră pit setea, care este beţie a sacrificiului din dragoste!”.
Le-a câ ntat despre acea ameninţare care domneşte atunci câ nd ră zboiul s-a pornit,
transformâ nd nisipul în cuib de vipere. Fiecare dună sporeşte cu o putere de viaţă şi de
moarte. Iar lor le era sete de primejdia morţii ce însufleţeşte nisipul. Le-a câ ntat despre
teama de duşman, atunci câ nd îl aştepţi din toate pă rţile, iar el se desfă şoară de la un capă t
la altul al orizontului, asemenea unui soare care nu ştii de unde va ră să ri! Iar lor le era sete
de un duşman care să -i înconjoare cu mă reţia lui, asemenea mă rii.
Iar atunci câ nd le-a fost sete de dragoste, pe care o întreză reau asemenea unui chip,
pumnalele ţâ şniră din teci. Ş i iată că plâ ngeau de bucurie, mâ ngâ indu-şi să biile! Armele lor
uitate, ruginite, înjosite, dar care le-au apă rut asemenea unei bă rbă ţii pierdute; căci numai
de permit omului să creeze lumea. Ş i acesta a fost semnalul revoltei, revoltă frumoasă ca
un incendiu!
Ş i au murit toţi, ca nişte adevă raţi bă rbaţi!
Xm.
AM ÎNCERCAT SA ADUCEM CÂ NTUL POEŢ ILOR în mijlocul acestei armate ce
începea să se risipească . Dar se întâ mpla minunea că poeţii erau neputincioşi, iar soldaţii
râ deau de ei.
„Să ni se câ nte adevă rurile noastre, ră spundeau ei. Fâ ntâ nă casei noastre şi aroma
supei de seară . De ce aceste vorbe goale?
Atunci am aflat acest adevă r, şi anume că puterea pierdută nu se redobâ ndeşte
niciodată . Ş i că imaginea imperiului îşi pierduse fertilitatea. Că ci imaginile mor, asemenea
plantelor, atunci câ nd puterea lor s-a istovit, iar de nu mai sunt decâ t materie moartă ce se
risipeşte şi humus pentru plante noi. M-am îndepă rtat pentru a reflecta asupra acestei
enigme. Că ci nimic nu este mai adevă rat sau mai puţin adevă rat. Ci doar mai convingă tor
sau mai puţin convingă tor. În mâ inile mele nu se mai afla nodul miraculos al diversită ţii
lor. Îmi scă pa. Iar imperiul meu se clă tina ca lipsit de vlagă , că ci cedrul, atunci câ nd
furtuna îi frâ nge ramurile, câ nd vâ ntul nisipurilor îl usucă , se pleacă în faţa deşertului nu
pentru că nisipul a devenit mai puternic, ci pentru că cedrul a renunţat să se apere şi şi-a
deschis porţile barbarilor.
Atunci câ nd un câ ntă reţ îşi intona câ ntecul, i se reproşa că -şi exagerează emoţiile. Ş i
este adevă rat că pateticul suna fals, ca aparţinâ nd altor vremi. Oare se înşală el însuşi, se
întrebau, asupra dragostei pe care o exprimă faţă de animale, de case, de munţi, care nu
sunt decâ t obiecte disparate? Se înşală el însuşi asupra dragostei pe care o exprimă faţă de
meandrele fluviilor care nu ameninţă întâ mplă rile ră zboiului şi nu merită vă rsare de
sâ nge? Ş i e adevă rat că acei câ ntă reţi se simţeau vinovaţi, ca şi cum ar fi povestit fabule
grosolane unor copii ce nu mai erau îndeajuns de creduli…
Generalii mei, în trainica lor prostie, mă întrebau: „Pentru ce oamenii noştri nu vor
să mai lupte?”. Ca şi cum ar fi spus, scandalizaţi în meseria lor: „Pentru ce nu mai vor să
secere griul?”. Iar eu schimbam întrebarea care, astfel pusă , nu ducea la nimic. Nu era
vorba despre o meserie. Mă întrebam, în liniştea iubirii mele: „Pentru ce nu mai vor să
moară ?”. Iar înţelepciunea mea că uta un ră spuns.
 Că ci nu-ţi dai viaţa pentru animale, nici pentru case, nici pentru munţi. Că ci
obiectele dă inuie fă ră ca nimic să le fie sacrificat. Dar îţi dai viaţa pentru a salva nodul
invizibil care le leagă , transformâ ndu-le în domeniu, în imperiu, în imagine dragă şi
apropiată . Îţi transpui viaţa în această unitate, că ci, murind, o clă deşti în continuare.
Moartea este preţioasă datorită dragostei. Iar cel care şi-a transpus viaţa în lucrul
bine fă cut şi care dă inuie mai mult decâ t viaţa, în templul ce-şi croieşte drum prin secole,
acela acceptă să moară dacă ştie să desprindă palatul din diversitatea lucrurilor, dacă este
orbit de mă reţia lui şi doreşte să se contopească cu el. Că ci ceva mai mă reţ decâ t propria
sa viaţă îl învă luie, iar el se dă ruieşte dragostei sale.
Dar cum ar fi putut să accepte să -i dea viaţa în schimbul unor interese vulgare? Ceea
ce interesul comandă în primul râ nd este să tră ieşti. Orice ar fi fă cut câ ntă reţii mei, ei
ofereau oamenilor monedă falsă în schimbul sacrificiului lor, neştiind a-i face să perceapă
o imagine care să -i însufleţească . Oamenii mei nu mai aveau dreptul să -şi dea viaţa din
dragoste. De ce ar mai fi murit?
Iar aceia dintre ei, care mureau datorită asprimii unor îndatoriri pe care le acceptau
fă ră a le înţelege, mureau ţepeni şi cu ochii mâ nioşi, zgâ rciţi în cuvinte, în severitatea
dezgustului lor.
Iată pentru ce că utam în inima mea o învă ţă tură nouă , care să -i însufleţească ; apoi,
înţelegâ nd că nu există raţionament sau înţelepciune care să ducă la aceasta, că ci trebuie
să creezi un chip asemenea opţiunii sale, m-am rugat omului să mă lumineze.
Ş i, de-a lungul nopţii, îmi vegheam oamenii sub foşnetul nisipului ce urca şi alerga
deasupra dunelor, pentru a le desface şi a le reface câ ţiva paşi mai departe. În această
noapte fă ră vâ rstă , în care luna apă rea şi dispă rea în negura roşiatică pe care o tâ rau
vâ nturile. Ş i ascultam stră zile chemâ ndu-se una pe cealaltă din cele trei vâ rfuri ale taberei
triunghiulare, dar vocile lor nu mai erau decâ t lungi strigă te fă ră credinţă , atâ t de patetice
în deşertă ciunea lor.
Ş i mă gâ ndeam: „Nu există nimic pentru a-i aduna împreună … Vechiul lor limbaj a
obosit. Prizonierii tată lui meu erau necredincioşi, însă ocrotiţi de un imperiu puternic.
Tată l meu le-a trimis un câ ntă reţ ce preamă rea imperiul. Ş i într-o singură noapte, prin
atotputernicia cuvâ ntului să u, i-a convertit. Dar această putere nu era a lui, ci a imperiului.
Dar mie îmi lipsesc câ ntă reţii, îmi lipseşte adevă rul, îmi lipseşte veşmâ ntul care să
mă transforme în pă stor. Trebuie, deci, ca ei să se omoare şi să mâ njească noaptea 5* cu
acele lovituri de cuţit ce ţintesc în pâ ntece şi sunt la fel de inutile ca lepra? Prin ce voi reuşi
să -i strâ ng laolaltă ?”.
Din câ nd în câ nd, se ridicau falşi profeţi care strâ ngeau în jurul lor câ ţiva dintre ei.
Iar cei fideli, deşi rari, se însufleţeau şi se ară tau gata să moară pentru credinţa lor. Dar
credinţa lor nu valora nimic pentru ceilalţi. Ş i toate credinţele se opuneau una alteia. Mici
comunită ţi au apă rut astfel, urâ ndu-se, obişnuind să împartă totul în greşeală şi adevă r.
Că ci ceea ce nu e adevă r e greşeală , iar ceea ce nu e greşeală e adevă r. Dar eu, care ştiu
bine că greşeala nu este contrariul adevă rului, ci o altă aranjare, un alt templu clă dit cu
aceleaşi pietre, nici mai adevă rat, nici mai puţin adevă rat, ci altfel, descoperindu-i gata să
moară pentru adevă ruri iluzorii, sâ ngeram în inima mea. Ş i mă rugam domnului: „Nu poţi
să mă înveţi un adevă r care să domine adevă rurile lor deosebite şi să le primească pe toate
în sâ nul să u? Că ci dacă din aceste ierburi, care se devorează între de, voi face un arbore
animat de un suflu unic, atunci o ramură va creşte din prosperitatea altei ramuri, iar
arborele întreg nu va fi decâ t colaborare minunată şi avâ nt spre soare.
Ori inima mea nu e destul de încă pă toare pentru a-i cuprinde?”.
Virtuoşii erau ridiculizaţi, iar neguţă torii triumfau. Totul se vindea. Fecioarele erau
închiriate. Proviziile de orz, pe care le pă stram pentru vremurile de foamete, erau pră date.
Se omorau. Dar nu eram atâ t de naiv să cred că sfâ rşitul imperiului se datora acestei
decă deri a virtuţii, înţelegâ nd cu limpezime că decă derea virtuţii se datora sfâ rşitului
imperiului.
„Doamne, spuneam, dă -mi această imagine în care sufletele lor să se transpună . Ş i
toţi, prin fiecare, vor creşte mai puternici. Iar virtutea va fi semn a ceea ce ei vor fi”.
XIV.
ÎN LINIŞ TEA IUBIRII MELE, AM ORDONAT SA fie executat un mare numă r de
oameni. Dar fiecare mort alimenta lava ascunsă a rebeliunii. Căci nu accepţi 52 decâ t ceea
ce este evident. Dar nimic nu era evident. Se înţelegea greu în numele că rui adevă r
limpede murise unul sau altul. Ş i atunci am primit de la înţelepciunea divină învă ţă minte
asupra puterii.
Că ci puterea nu se explică prin rigoare. Ci numai prin simplitatea limbajului.
Desigur, rigoarea este necesară pentru a impune limbajul nou, că ci nimic nu-l pune în
evidenţă , iar el nu este nici mai adevă rat, nici mai puţin adevă rat, ci altfel. Dar cum ar
putea rigoarea să impună un limbaj care, prin el însuşi, ar dezbina oamenii, lă sâ ndu-i să se
contrazică ? Că ci a impune un asemenea limbaj înseamnă a impune dezbinarea şi a
distruge rigoarea.
Simplificâ nd, le impun despotismul. Impun omului să devină altul, mai liber, mai
limpede, mai generos şi mai pasionat, contopit el însuşi aspiraţiilor sale şi, o dată împlinit
el renegă larva care fusese, se miră de propria sa splendoare, se minunează , devine aliat şi
soldat al rigorii mele. Iar rigoarea mea nu are altă temelie decâ t rolul pe care el îl joacă .
Este poarta monumentală prin care turma trece, obligată , poate, prin lovituri de bici, însă
împlinindu-se şi transfigurâ ndu-se. Dar toţi aceştia nu sunt constrâ nşi: sunt convertiţi.
Rigoarea însă nu-şi atinge scopul dacă , după ce au trecut pragul, oamenii, despuiaţi
de ei înşişi şi eliberaţi din crisalidele lor, nu simt deschizâ ndu-se în ei aripi şi, departe de a
preamă ri suferinţa care i-a creat şi întă rit, ei se regă sesc amputaţi şi trişti, şi-şi întorc faţa
spre ţă rmul pe care l-au pă ră sit.
Atunci, trist şi inutil, sâ ngele oamenilor umple fluviile.
Cei pe care îi executam, ară tâ nd că nu putuseră m să -i convertesc, erau o dovadă a
greşelii mele. Atunci am intonat această rugă : „Doamne, veşmâ ntul meu e prea scurt, iar
eu sunt un pă stor nepriceput, ce nu ştie să -şi adă postească poporul. Ră spund nevoilor
unora, ră nindu-i pe alţii în nevoile lor.
Doamne, eu ştiu că orice aspiraţie e frumoasă . Aspiraţia libertă ţii şi cea a disciplinei.
Aceea a pâ inii pentru copii şi cea a sacrificiului pâ inii. Cea a ştiinţei care cercetează şi cea a
respectului care acceptă şi creează .
 Cea a ierarhiilor care divinizează şi cea a împă rţelii care distribuie. Cea a timpului
care permite meditaţia şi cea 53 a muncii care umple timpul. Cea a dragostei prin spirit,
care pedepseşte carnea şi înalţă omul, şi cea a milei care tă mă duieşte carnea. Cea a
viitorului de clă dit şi cea a trecutului de salvat. Cea a ră zboiului care împră ştie să mâ nţa şi
cea a pă cii care strâ nge recolta.
Dar ştiu, de asemenea, că aceste contradicţii nu sunt decâ t contradicţii de limbaj şi
că , de fiecare dată câ nd omul se înalţă , el le priveşte tot mai de sus. Iar contradicţiile
dispar.
Doamne, vreau să creez nobleţea războinicilor mei şi frumuseţea templelor în care
viaţa oamenilor să se transpună şi care să dea un înţeles acestei vieţi. Dar în această seară ,
plimbâ ndu-mă în pustiul iubirii mele, am întâ lnit o fetiţă plâ ngâ nd. I-am ridicat capul spre
mine pentru a-i citi în ochi. Iar suferinţa ei m-a orbit. Dacă refuz, Doamne, s-o cunosc,
refuz o parte din mine, iar opera mea nu va fi nicicâ nd desă vâ rşită . Nu înseamnă că mă
abat de la scopurile mele înalte, dar această fetiţă trebuie consolată ! Că ci numai atunci
lumea merge înspre bine. Ş i ea este un semn al lumii”.
XV.
RĂ ZBOIUL ESTE LUCRU GREU DE FĂ CUT atunci câ nd nu e înclinaţie naturală sau
expresie a unei dorinţe. Generalii mei, în temeinica lor prostie, studiau tactici abile,
discutau şi că utau perfecţiunea înainte de a acţiona. Că ci nu erau însufleţiţi de credinţă , ci
doar, oneşti şi stă ruitori. Asta îi fă cea să eşueze. I-am strâ ns în jurul meu pentru a le
predica: „Nu veţi învinge niciodată că utâ nd perfecţiunea. Că ci ea este obiect de muzeu.
Interziceţi greşelile şi aşteptaţi, pentru a acţiona, să ştiţi dacă mişcarea ce trebuie fă cută
este de o eficacitate bine demonstrată . Dar unde aţi citit vreo demonstraţie a viitorului?
Aşa cum veţi împiedica, în felul acesta, ră spâ ndirea pictorilor, sculptorilor şi a
inventatorilor prodigioşi, veţi împiedica şi cucerirea victoriei. Că ci vă spun: turnul, cetatea
sau imperiul cresc asemenea unui arbore. De sunt manifestă ri ale vieţii, că ci e nevoie de
om pentru a le da naştere. Omul îşi închipuie că aceasta se face prin calcul. El crede că
raţiunea gu54 vernează aşezarea pietrelor sale, câ nd, de fapt, ascensiu nea acestor pietre
s-a nă scut, în primul râ nd, din dorinţa lui. Iar cetatea este cuprinsă în el, în imaginea pe
care o poartă în inimă , aşa cum arborele este cuprins în să mâ nţa sa. Iar calculele sale nu
fac decâ t să -i înveşmâ nteze dorinţa. Ş i să o ilustreze. Că ci nu veţi explica nimic despre un
copac dacă ară taţi apa pe care a bă ut-o, sucurile minerale pe care le-a supt şi soarele care
i-a împrumutat forţa. Ş i nu explicaţi nimic despre un oraş atunci câ nd spuneţi: „Iată pentru
ce această boltă nu se pră buşeşte… Iată calculele arhitecţilor…”. Că ci dacă oraşul trebuie
să se nască , se vor gă si oricâ nd socotitori care să calculeze bine. Dar aceştia nu sunt decâ t
slujitori. Iar dacă îi veţi împinge în primul râ nd, crezâ nd că oraşele se nasc din mâ inile lor,
nici un oraş nu va mai ţâ şni din nisip. Ei ştiu cum se nasc oraşele, dar nu ştiu pentru ce.
Aruncaţi însă un cuceritor ignorant împreună cu poporul să u pe un pă mâ nt aspru şi sterp,
întorceţi-vă după câ tva timp, şi veţi vedea stră lucind în soare cetatea cu treizeci de cupole.
Iar cupolele se vor înă lţa falnice, asemenea ramurilor cedrului. Că ci dorinţa cuceritorului
va deveni oraş şi cupole. Iar el va gă si ca mijloace, că i şi drumuri toţi socotitorii pe care-i
doreşte.
 Aşa încâ t, le spuneam eu, veţi pierde ră zboiul, fiindcă nu doriţi nimic. Nici un urcuş
nu vă cere efortul. Ş i nu colaboraţi, ci vă distrugeţi unul pe celă lalt prin hotă râ ri
incoerente. Priviţi această piatră ce atâ rnă greu. Se rostogoleşte înspre fundul pră pastiei.
Că ci ea este colaborare a tuturor gră unţelor de praf din care s-a plă mă dit şi care o duc,
toate, spre acelaşi scop. Priviţi apa în rezervoare. Se sprijină de pereţi şi aşteaptă ocazia.
Că ci vine ziua în care ocazia se arată . Iar în timpul acesta, zi şi noapte, ea apasă fă ră
încetare. Doarme în aparenţă , fiind totuşi vie. Că ci la cea mai neînsemnată cră pă tură , iat-o
punâ ndu-se în mişcare, strecurâ ndu-se, ră sturnâ nd obstacolele pe care le întâ lneşte şi
reîntorcâ ndu-se la somnul ei atunci câ nd drumul se înfundă , pâ nă ce o nouă cră pă tură îi va
deschide un nou drum. Iar ea nu va pierde această nouă ocazie. Ş i, pe că i indescifrabile, pe
care nici un socotitor nu le-ar fi calculat, simpla greutate a apei va fi golit rezervoarele de
proviziile voastre.
Armata voastră este asemenea unei mă ri ce nu apasă asupra digurilor. Sunteţi un
aluat fă ră drojdie. Un pă mâ nt fă ră să mâ nţă . O gloată fă ră dorinţe. Administraţi, în loc să
conduceţi. Nu sunteţi decâ t spectatori stupizi. Iar forţele obscure care apasă asupra
zidurilor imperiului nu vor avea nevoie de administratori ca să vă înece în nă vă lirea lor.
După care istoricii voştri, mai stupizi decâ t voi, vor explica motivele dezastrului, numind
înţelepciune, calcul şi ştiinţă ale adversarului, mijloacele reuşitei lui. Dar eu vă spun că nu
există nici înţelepciune, nici calcul, nici ştiinţă a apei, atunci câ nd ea sfarmă ziduri şi
înghite oraşe.
Voi sculpta viitorul asemenea creatorului ce-şi extrage opera din blocul de marmură
prin lovituri de daltă . Iar cioburile ce ascundeau imaginea divină cad unul câ te unul.
Ceilalţi vor spune: „Marmura conţinea această imagine. El a gă sit-o. Iar mişcă rile sale erau
un mijloc”. Dar eu spun că el nu calcula, nu plă mă dea piatra. Surâ sul unui chip nu este
alcă tuit dintr-un amestec de sudoare, de scâ ntei, de lovituri de daltă şi de marmură .
Surâ sul nu aparţine pietrei, ci creatorului. Eliberează omul, iar el va crea.
În temeinica lor prostie, generalii mei s-au strâ ns pentru a discuta: „Trebuie să
înţelegem, îşi spuneau ei, pentru ce oamenii noştri se dezbină şi se ură sc”. Ş i-i chemau în
faţa lor. Ş i-i ascultau, pe unii şi pe ceilalţi, încercâ nd să le împace teoriile, să stabilească
cine avea dreptate şi cine nu. Dacă se urau din gelozie, generalii încercau să determine
cine greşea şi cine nu. Ş i curâ nd n-au mai înţeles nimic, atâ t demult s-au încâ lcit
problemele, atâ t demult acelaşi act avea chipuri diferite, nobil sub o anume lumină , josnic
– sub o alta, crud şi generos – în acelaşi timp. Iar sfatul lor continua tâ rziu, în noapte. Ş i
fiindcă nu mai dormeau, prostia le sporea. Atunci au venit să -mi ceară sfatul: „Nu mai
există decâ t o soluţie în această harababură , mi-au spus ei. Potopul biblic!”.
Dar eu îmi aminteam de ceea ce spunea tată l meu: „Atunci câ nd mucegaiul atacă
grâ ul, caută -l în afara griului, iar pe acesta mută -l în alt hambar. Atunci câ nd oamenii se
ură sc, nu asculta expunerea imbecilă a motivelor pe care le au să se urască . Căci au multe
alte motive decâ t cele pe care le spun şi la care nu s-au gâ ndit niciodată . Dar au tot atâ t de
multe motive să se iubească . Ş i la fel de multe să tră iască în indiferenţă . Iar pe mine nu mă
interesează niciodată cuvintele, ştiind că ceea ce poartă în de nu este decâ t un semn de
înţeles, aşa cum pietrele unei clă diri nu-ţi arată nici umbra, nici liniştea, aşa cum
elementele din care e plă mă dit un arbore nu explică arborele în sine. De ce m-ar fi
interesat, deci, motivele urii lor? O clă deau ca pe un templu din aceleaşi pietre pe care le-
ar fi folosit pentru a clă di dragostea”.
Eram, deci, simplu spectator la această ură pe care o înveşmâ ntau cu motivele lor
prost înţelese şi nu speram să -i vindec de ea impunâ nd o judecată vană . Ea n-ar fi fă cut
decâ t să -i înă sprească în motivele lor, întă rindu-le greşelile şi avantajele. Trufia celor
că rora le-aş fi dat dreptate şi pizma celor că rora nu le-aş fi dat-o. Ş i, astfel, pră pastia dintre
ei ar fi sporit. Îmi aminteam însă despre înţelepciunea tată lui meu.
După ce cucerise, o dată , teritorii noi şi fiindcă aceste teritorii nu erau încă sigure,
lă sase generali pentru a-i sprijini pe guvernatori. Iar că lă torii care se întorceau din aceste
provincii noi veneau să -i spună tată lui meu: „în cutare provincie, îi spuneau ei, generalul l-
a insultat pe guvernator. Nu-şi mai vorbesc”.
Venea altul, dintr-o altă provincie: „Stă pâ ne, guvernatorul îl ură şte pe general”.
Apoi, din altă parte, venea un al treilea: „Stă pâ ne, e nevoie de dreptatea ta pentru a
rezolva un grav litigiu. Generalul şi guvernatorul sunt în proces”.
Iar tată l meu, înainte de toate, asculta cauzele neînţelegerilor. Aceste cauze erau
evidente de fiecare dată . Oricine ar fi suferit asemenea jigniri s-ar fi hotă râ t să le ră zbune.
Era vorba despre tră dă ri ruşinoase şi certuri de neîmpă cat. Jafuri şi injurii. Ş i de fiecare
dată , în mod evident, unul trebuia să aibă dreptate, iar celă lalt – nu. Dar aceste clevetiri îl
oboseau pe tată l meu.
„Am lucruri mai bune de fă cut, spunea el, decâ t să cercetez certurile lor stupide. De
se nasc de la un capă t la celă lalt al teritoriului, altele de fiecare dată , şi totuşi
asemă nă toare. Prin ce minuni am ales, oare, peste tot guvernatori şi generali care nu se
pot înţelege unul cu celă lalt?
Atunci câ nd animalele pe care le aşezi într-un staul mor unul după celă lalt, nu te
apleca asupra lor pentru a că uta cauza ră ului. Apleacă -te asupra staulului şi dă -i foc”.
A chemat, deci, un mesager: „Le-am definit ră u prerogativele. Ei nu ştiu care dintre
ei are întâ ietate asupra celuilalt, la banchete. Le supraveghează cu duşmă nie. Înaintează
amâ ndoi în acelaşi pas, pâ nă în momentul în care trebuie să se aşeze. Iar atunci, cel mai
grosolan sau cel mai prost dintre ei se aşază primul. Celă lalt îl ură şte. Ş i jură să fie mai
puţin prost data urmă toare şi să se gră bească pentru a se aşeza el înaintea celuilalt. Iar
după aceasta, desigur, îşi vor fura femeile, îşi vor jefui turmele, îşi vor adresa insulte. Toate
acestea nu sunt decâ t baliverne fă ră preţ, dar pentru care ei pă timesc, că ci cred în de. Eu
însă nu-mi voi pleca urechea la zgomotul pe care-l fac.
Vrei să se iubească ? Nu le arunca să mâ nţa puterii, pentru a o împă rţi. Ci fă ca unul
dintre ei să -i slujească pe celă lalt. Iar celă lalt să slujească imperiul. Atunci, dâ ndu-şi mâ na
şi clă dind împreună , se vor iubi”.
I-a pedepsit, deci, cu cruzime pentru inutila zarvă a certurilor lor: „Imperiul, le
spunea el, n-are ce face cu scandalurile voastre. Un general, în mod evident, trebuie să
asculte de guvernator. Îl voi pedepsi, deci, pe guvernator pentru că n-a ştiut să comande.
Iar pe celă lalt – pentru că nu a ştiut să asculte. Ş i vă sfă tuiesc să faceţi linişte”.
 Ş i, de la un capă t la celă lalt al imperiului, oamenii s-au împă cat. Că milele furate au
fost înapoiate. Soţiile adultere au fost trimise înapoi sau repudiate. Insultele au fost
retrase. Iar cel ce asculta era flatat de laudele celui ce-i comanda. Acestea erau pentru el
izvoare de bucurie. Iar cel ce comanda era fericit să -şi arate puterea, înă lţâ ndu-şi
subalternul, şi-l împingea în faţa lui în zilele de banchet, fă câ ndu-l să se aşeze primul.
„Aceasta nu înseamnă că sunt proşti, spunea tată l meu. Ci doar că limbajul nu
conţine nimic care să fie vrednic de interes. Învaţă să asculţi nu zarva cuvintelor, nici
raţionamentele ce le permit să se înşele. Învaţă să priveşti mai departe. Că ci ura lor nu era
absurdă . Atunci câ nd pietrele nu sunt fiecare la locul lor, de nu formează un templu. Iar
dacă fiecare piatră este la locul ei şi slujeşte templului, nu mai are importanţă decâ t
liniştea care se naşte din de şi ruga ce se înalţă în pace. Ş i cine îţi 58 va mai vorbi despre
pietre?”.
Iată pentru ce nu mă interesau problemele generalilor mei, care mă rugau să caut în
faptele oamenilor cauzele dezbină rii lor şi să fac ordine pi’in dreptatea mea. Dar, în
liniştea iubirii mele, traversam tabă ra şi-i priveam urâ ndu-se. Mă întorceam apoi să mă
rog.
„Doamne, iată -i dezbinaţi, că ci nu mai clă desc un imperiu. Este greşit a crede că
încetează să clă dească pentru că sunt dezbinaţi. Luminează -mă şi arată -mi ce turn să -i fac
să clă dească , turn care să contopească în el aspiraţiile lor diverse. Care va cere totul de la
ei şi-l va împlini pe fiecare, solicitâ ndu-l în întregime în mă reţia lui. Veşmâ ntul meu e prea
scurt, iar eu sunt un prost pă stor ce nu-i poate adă posti pe toţi sub aripa sa. Iar ei se ură sc
pentru că le e frig. Că ci ura nu este decâ t lipsa satisfacţiei. Orice ură are un înţeles profund,
care o domină . Ierburile diferite se ură sc şi se mă nâ ncă una pe cealaltă , dar nu şi arborele
unic, în care fiecare ramură creşte din prosperitatea celorlalte. Dă -mi o fâ şie din
veşmâ ntul tă u, pentru a aduna sub ea pe toţi ră zboinicii mei, pe truditori şi pe savanţi, pe
soţi şi soţii, şi pe copiii care plâ ng…”.
XVI.
GENERALII MEI, ÎN TEMEINICA LOR PROSTIE, veneau să -mi vorbească despre
virtute: „Iată , îmi spuneau ei, că moravurile sunt tot mai corupte. Ş i din cauza aceasta
imperiul se descompune. Trebuie să înă sprim legile şi să inventă m sancţiuni mai crude. Ş i
să reteză m capetele celor ce au greşit”.
Iar eu mă gâ ndeam: „Trebuie, poate, într-adevă r, să reteză m capete. Dar virtutea
este, în primul râ nd, consecinţă . Putreziciunea oamenilor mei este, înainte de toate,
putreziciunea imperiului, ce-şi creşte oamenii. Căci dacă el ar fi viguros şi să nă tos, le-ar
înflă că ra nobleţea”.
Îmi aminteam de cuvintele tată lui meu: „Virtutea este perfecţiunea stă rii umane, şi
nu absenţa defectelor! Dacă vreau să clă desc un oraş, înnobilez prin putere gloata
decă zută . Îi ofer alte beţii decâ t beţia mediocră a jafului, a cametei sau a violului. Iată -i
clă dind cu braţele lor noduroase. Orgoliul lor devine turn, şi templu, şi zid. Cruzimea lor
devine grandoare şi rigoare în disciplină . Ş i iată că ei slujesc unui oraş nă scut din ei înşişi
şi în care şi-au transpus bogă ţia inimii. Vor muri pe ziduri pentru a-l salva. Ş i nu vei mai
descoperi în ei decâ t virtuţile cele mai stră lucitoare.
 Dar tu, care eşti dezgustat în faţa puterii pă mâ ntului, în faţa urâ ţeniei humusului, a
putreziciunii sale şi a viermilor, vei cere în primul râ nd omului să nu existe şi să nu
miroasă . Condamni în ei expresia forţei lor. Iar în fruntea imperiului vei instala degeneraţi.
Iar ei vor hă itui viciul, care nu este decâ t putere fă ră folos. Dar, în felul acesta, ei hă ituiesc
puterea şi viaţa. Ş i, la râ ndul lor, devin paznici de muzeu şi veghează asupra unui imperiu
mort”.
„Cedrul, spunea tată l meu, se hră neşte din noroiul pă mâ ntului, transformâ ndu-l însă
în frunziş des, ce se hră neşte cu soare.
Cedrul, mai spunea câ teodată tată l meu, este perfecţiunea noroiului. Este noroiul
devenit virtute. Dacă vrei să salvezi imperiul, creează -i fervoarea. Ea va îndruma mişcă rile
oamenilor. Ş i aceleaşi acte, aceleaşi mişcă ri, aceleaşi aspiraţii, aceleaşi eforturi îţi vor clă di
oraşul, în loc de a-l distruge.
Iar acum eu îţi spun:
Oraşul tă u va muri prin perfecţiune. Că ci oamenii tră iau nu din ceea ce primeau, ci
din ceea ce dă ruiau. Disputâ ndu-şi proviziile strâ nse, vor redeveni lupi în bâ rlogurile lor.
Iar dacă cruzimea ta reuşeşte să -i îmblâ nzească , vor deveni vite în staul. Căci un oraş nu
este perfect niciodată . Spun despre opera mea că nu e perfectă atunci câ nd îmi lipseşte
fervoarea. Ei mor pentru că sunt deja morţi. Perfecţiunea nu este un scop pe care-l atingi.
Ea este schimbarea în etern. Ş i oraşul meu n-a fost niciodată perfect…”.
Iată pentru ce mă îndoiam că este de ajuns să retezi capete. Că ci, desigur, trebuie să -
l condamn pe cel corupt, pentru a nu-i corupe pe ceilalţi, aşa cum arunci fructul putred din
pivniţă sau animalul bolnav din staul. Dar mai bine este să schimbi pivniţa sau staulul, căci
de sunt, în primul râ nd, vinovate.
Pentru ce să -l pedepseşti pe cel ce poate fi convertit? Iată pentru ce m-am rugat:
„Doamne, împrumută -mi o 60 fâ şie din veşmâ ntul tă u, pentru a adă posti sub ea toţi
oamenii cu povara lor de dorinţe. Am obosit să -i sugrum pe cei pe care nu-i pot acoperi eu
însumi, de frică să nu-mi ruineze imperiul. Ş tiind că -i ameninţă pe ceilalţi şi binefacerile
discutabile ale adevă rului meu vremelnic, ştiind însă de asemenea că şi ei sunt purtă tori ai
adevă rului”.
XVII.
IATĂ PENTRU CE AM DISPREŢ UIT întotdeauna, ca fiind zadarnică , zarva cuvintelor.
Ş i nu m-am încrezut în artificiile limbajului. Iar atunci câ nd generalii mei, în solida lor
stupiditate, veneau să -mi spună : „Poporul se revoltă , te sfă tuim să fi abil…”, îi concediam.
Că ci abilitatea nu este decâ t un cuvâ nt gol. În creaţie nu există ocoluri. Creezi ceea ce faci,
şi nimic mai mult. Iar dacă pretinzi, că urmă rind un scop, te îndrepţi spre un altul, deosebit
de primul, doar cel pe care cuvintele îl înşală te va crede abil. Că ci ceea ce creezi, în cele
din urmă , este acel lucru înspre care te îndrepţi în primul râ nd, şi nimic mai mult. Creezi
obiectul ocupaţiei tale, şi nimic mai mult, chiar dacă te ocupi de el pentru a-l combate. Îmi
creez inamicul şi îi declar ră zboi. Îl fă uresc şi îl înă spresc. Iar dacă întă resc constrâ ngerea
în numele unei libertă ţi viitoare, nu fac decâ t să creez constrâ ngerea. Că ci viaţa nu
cunoaşte drumul pieziş. Nu poţi înşela un copac: îl faci să crească şi, în acelaşi timp, îl
dirijezi. Restul nu e decâ t zarvă de cuvinte. Iar dacă sacrific generaţia mea pentru fericirea
generaţiilor viitoare, oamenii sunt cei pe care-i sacrific. Nu pe aceştia sau pe ceilalţi, ci pe
toţi. Pe toţi îi înlă nţuiesc în nefericire. Restul nu e decâ t zarvă de cuvinte. Dacă fac ră zboi
pentru a obţine pacea, întemeiez ră zboiul. Pacea nu este o stare care se obţine prin ră zboi.
Dacă nu cred în pacea cucerită cu armele şi dezarmez, mor. Că ci pacea nu o pot stabili
decâ t dacă o creez. Adică primesc să absorb şi orice om gă seşte în imperiul meu expresia
propriilor dorinţe. Că ci fiecare iubeşte în felul să u aceeaşi imagine. Doar un limbaj
insuficient îi opune pe oameni unii altora, că ci dorinţele lor nu diferă . N-am întâ lnit
niciodată pe cel care să dorească dezordinea, sau josnicia, sau ruina. Imaginea care-i
fră mâ ntă şi pe care ar vrea s-o întemeieze se aseamă nă de la un capă t la celă lalt al
universului, dar că ile de atingere a ei diferă . Unul crede că libertatea va permite omului să
se dezvolte, altul că omul va creşte puternic prin constrâ ngere, dar amâ ndoi doresc
grandoarea sa. Unul crede că mila va uni oamenii, altul dispreţuieşte bună tatea ca fiind
respect al putreziciunii şi îi obligă să construiască un turn în care se vor contopi unul cu
celă lalt. Ş i amâ ndoi luptă pentru dragoste. Unul crede că prosperitatea domină totul, că ci
omul eliberat de poverile sale gă seşte timp să -şi cultive inima, sufletul şi inteligenţa. Altul
însă consideră că însuşirile inimilor, ale inteligenţei şi sufletelor lor nu sunt legate de
alimentele pe care le consumă , nici de facilită ţile care li se acordă , ci de darurile care li se
solicită . Acesta crede că doar templele nă scute din nevoia Domnului şi date ca ispă şire
sunt frumoase. Dar şi unul şi celă lalt doresc înfrumuseţarea sufletului, a inteligenţei şi a
inimii. Ş i amâ ndoi au dreptate, că ci cine se poate dezvolta în robia, cruzimea şi abrutizarea
unei munci grele? Dar cine se poate dezvolta într-o libertate fă ră reguli, în respectul
decadenţei şi în creaţia goală , care nu mai este decâ t divertisment de trâ ndavi?
Iată -i luâ nd armele ca să apere cuvinte neputincioase, în numele aceleiaşi iubiri. Ş i e
ră zboi, adică luptă , şi că utare, şi mişcare dezordonată în direcţia impusă , întocmai ca
arborele poetului meu care, nă scut orb, a lovit în pereţii colibei sale pâ nă ce şi-a cră pat o
lucarnă prin care a ţâ şnit spre soare, în sfâ rşit drept şi triumfă tor.
Nu încerc să impun pacea. Creez inamicul şi ura lui şi mă mulţumesc a-l supune.
Nimic nu e mai impună tor ‘ decâ t convertirea şi a converti înseamnă a primi. Înseamnă a
oferi fiecă ruia un veşmâ nt pe mă sura lui, în care să se simtă bine. Acelaşi pentru toţi. Căci
orice contradicţie nu este decâ t lipsă a geniului.
Iată pentru ce repet rugă ciunea:
— Doamne, luminează -mă ! Fă -mă să cresc în înţelepciune, astfel încâ t să -i împac nu
prin renunţarea, cerută de unii şi de alţii, la vreuna dintre dorinţele lor, ci printr-o imagine
nouă , care să le pară aceeaşi. Întocmai unui vapor. Cei care, fă ră a înţelege, trag corzile la
babord, luptă împotriva celor ce trag la tribord. Fă ră să ştie, s-ar urî. Dar dacă o ştiu,
colaborează şi împreună 62 ajută vâ ntului.
Pacea e un arbore care are nevoie demult timp pentru a se înă lţa. Întocmai cedrului,
trebuie să tragem seva din mult pă mâ nt pentru a-i întemeia unitatea.
A clă di pacea înseamnă a clă di un staul în care toată turma să poată adormi.
Înseamnă a clă di un palat suficient de încă pă tor, pentru ca toţi oamenii să se întâ lnească
înă untrul lui fă ră a pă ră si nimic din lucrurile care-i însoţesc. Nu poate fi vorba de a-i
amputa, pentru a încă pea cu toţii. A clă di pacea înseamnă a obţine ca providenţa să -şi
întindă mantia pentru a adă posti oamenii în toată imensitatea dorinţelor lor. Întocmai
mamei care-şi iubeşte fiii. Ş i pe cel timid şi blâ nd. Ş i pe cel dornic de viaţă . Ş i pe cel, poate,
cocoşat, plă pâ nd şi nedorit. Toţi, în diversitatea lor, îi înduioşează inima. Ş i toţi, în
diversitatea iubirii lor, contribuie la gloria ei.
Dar pacea este un arbore care are nevoie demult timp pentru a creşte. Îi trebuie mai
multă lumină decâ t am eu şi nimic nu e încă evident. Aleg şi refuz. Ar fi prea uşor să faci
pace dacă toţi s-ar asemă na.
Astfel a eşuat abilitatea generalilor mei, căci, cu solidă stupiditate, mi-au prezentat
raţionamentele lor. Îmi aminteam de cuvintele tată lui meu: „Arta raţionamentului permite
omului să se înşele…”.
— Dacă oamenii noştri neglijează sarcinile imperiului, înseamnă că se moleşesc. Să
le pregă tim, deci, ambuscade, ei se vor întă ri, iar imperiul va fi salvat.
Astfel vorbesc profesorii care merg din efect în efect. Dar viaţa este pur şi simplu,
aşa cum este copacul. Iar tulpina nu este mijlocul gă sit de să mâ nţă pentru a deveni
ramură . Tulpină , să mâ nţă şi ramură nu sunt decâ t aceeaşi înflorire.
I-am corectat, deci:
— Dacă oamenii noştri se înmoaie, înseamnă că imperiul care le alimenta vitalitatea
a murit în ei. Întocmai cedrului, câ nd i-a dispă rut darul vieţii. Nu mai transformă pă mâ ntul
în cedru şi începe să se împră ştie în pustiu. Pentru a-i însufleţi, trebuie deci să -i
convertim…
Totuşi, în indulgenţa mea, generalii neputâ nd să mă înţeleagă , i-am lă sat să -şi joace
jocul; ei au expediat oamenii să -şi caute moartea în jurul unui puţ pe care nimeni nu-l
dorea, fiindcă era secat, dar unde, din întâ mplare, fă cuse tabă ră inamicul. 63
Desigur, e frumos schimbul de focuri în jurul fâ ntâ nii, acest dans în jurul florii, că ci
cel ce obţine fâ ntâ nă se uneşte cu pă mâ ntul şi regă seşte gustul victoriei. Iar inamicul se
întoarce într-o mişcare aidoma celei a corbilor stâ rniţi de apropierea ta şi zburâ nd în
cercuri pâ nă acolo unde nu-i mai poţi ajunge. Atunci nisipul care i-a înghiţit în urma ta se
încarcă de pulbere, iar tu îţi joci viaţa şi moartea cu bă rbă ţie. Ş i dansezi în jurul unui
centru, şi de îndepă rtezi, şi te apropii de ceva.
Dar dacă fâ ntâ nă e secată , jocul nu mai e acelaşi. Ş tii că e nefolositoare, fâ ntâ nă
aceasta, şi lipsită de sens ca un zar pe care nu-ţi angajezi averea. Generalii mei, vă zâ nd
oamenii jucâ nd zaruri şi omorâ ndu-se pentru o înşelă ciune, au crezut în zaruri. Ş i au jucat
pe fâ ntâ nă ca pe un zar fă ră miză . Dar nimeni nu omoară pentru înşelă ciune la un joc de
zaruri fă ră miză .
Generalii mei n-au înţeles niciodată foarte bine dragostea.
Că ci ei văd îndră gostitul exaltat de zorii care-i readuc, deşteptâ ndu-l, dragostea. Ş i
vă d ră zboinicul exaltat de zorii care-i aduc, deşteptâ ndu-l, victoria, cea care se
rostogoleşte deja în el şi-l face să râ dă . Ş i cred că zorile sunt atotputernice, nu dragostea.
Eu, însă , spun că nimic nu se poate face fă ră dragoste. Că ci zarul care nu e încă rcat
de un sens dorit te plictiseşte. Ş i zorile te plictisesc dacă nu fac decâ t să te întoarcă în
mizerie. Ş i moartea pentru fâ ntâ nă inutilă te plictiseşte.
 Desigur, cu câ t munca pe care o consumi în numele dragostei este mai grea, cu atâ t
mai mult te exaltă . Cu’ câ t dai mai mult, cu atâ t creşti mai mult. Dar trebuie să existe cineva
care să primească . A pierde nu înseamnă niciodată a dă rui.
Generalii mei, văzâ ndu-i pe oameni dâ nd cu bucurie, nu au dedus că exista cineva
care să primească . Ş i nu înţelegeau că, pentru a exalta omul, nu este suficient să -l despoi.
Acel ră nit, pe care l-am surprins în amă ră ciunea lui, îmi spuse:
— Am să mor. Ş i mi-am dat sâ ngele fă ră să primesc nimic în schimb. Pe inamicul
că ruia i-am trimis un glonte în pâ ntece, înainte ca altul să -l ră zbune, l-am urmă rit în timp
ce murea. Ş i îmi pă rea că se desă vâ rşeşte prin moarte, dă ruit în întregime credinţelor sale.
Moartea i-a fost o ră splată . Câ t despre mine, respectâ nd ordinul primit de la caporalul meu
şi nu de la altcineva care l-ar fi îmbogă ţit şi înnobilat, mor cu demnitate, dar şi cu supă rare.
Câ t despre ceilalţi, fugiseră .
XVIII.
IATĂ PENTRU CE, ÎN SEARA ACEEA, DIN înă lţimea stâ ncii pe care mă că ţă raseră m,
am privit petele negre pe care le fă cea tabă ra mea, ca de obicei de formă triunghiulară , ca
de obicei împodobită cu santinele în cele trei vâ rfuri, înzestrată cu puşti şi pulbere, şi
totuşi aproape de a fi risipită , ră spâ ndită aidoma copacului mort, şi i-am iertat pe oameni.
Fiindcă am înţeles. Omida moare atunci câ nd formează crisalida. Planta moare câ nd
ajunge să mâ nţă . Cel ce se transformă cunoaşte tristeţea şi teama. Totul în el devine inutil.
Cel ce se transformă nu este decâ t cimitir şi regrete. Ş i această mulţime aştepta
transformarea, istovindu-şi vechiul imperiu că ruia nimeni n-ar şti să -i redea tinereţea. Nu
vindeci nici omida, nici planta, nici copilul care-şi schimbă vocea şi care, pentru a fi fericit,
cere să i se redea copilă ria, să simtă din nou plă cerea jocurilor care-l plictisesc, dulceaţa
braţelor mamei şi gustul laptelui – dar nu mai există nici plă cere a jocurilor, nici refugiu în
braţele mamei, nici gust al laptelui, iar el pleacă , trist. Istovindu-şi vechiul imperiu,
oamenii, fă ră să ştie, reclamau imperiul cel nou. Copilul care a crescut şi s-a despă rţit de
mama sa nu va cunoaşte odihnă pâ nă ce nu va fi gă sit femeia. Doar ea îl va întregi din nou.
Dar cine poate ară ta oamenilor imperiul lor? Cine poate, în diversitatea lumii, doar prin
puterea geniului să u, să creeze o imagine nouă , să -i forţeze să -şi întoarcă ochii în direcţia
ei şi s-o cunoască ? Ş i, cunoscâ nd-o, s-o iubească ? Aceasta nu este o operă de logician, ci de
creator şi sculptor. Că ci nu fă ureşte în marmură decâ t acela care n-are nimic de justificat şi
imprimă marmurii puterea de a deştepta dragostea.
AM CHEMAT, DECI, ARHITECŢ II Ş I LE-AM SPUS:
— De voi depinde cetatea viitoare, nu în semnificaţia ei spirituală , ci în imaginea pe
care o va prezenta şi care va fi expresia ei. Mă gâ ndesc, ca şi voi, ca oamenii să fie fericit
instalaţi, ca ei să dispună de comodită ţile oraşului şi să nu-şi irosească eforturile în
complicaţii zadarnice şi cheltuieli sterile. Dar eu am învă ţat să deosebesc ceea ce este
important de ceea ce este urgent. Că ci este urgent, desigur, ca omul să mă nâ nce, fiindcă ,
dacă nu e hră nit, nu există şi nu mai ridică probleme. Dar dragostea şi sensul vieţii sunt
mai importante. Nu mă interesează o specie care să îngraşe pă mâ ntul. Întrebarea pe care
mi-o pun nu este de a şti dacă omul va fi sau nu fericit, prosper şi comod adă postit. Mă
întreb în primul râ nd ce om va fi prosper, la adă post şi fericit. Negustorilor îmbogă ţiţi pe
care siguranţa îi umflă le prefer nomadul, veşnic în urmă rirea vâ ntului, că ci slujba la un
asemenea stă pâ n îl înfrumuseţează în fiecare zi mai mult. Dacă aş fi constrâ ns să aleg şi aş
afla că grandoarea ar fi refuzată primului şi acordată doar celui de-al doilea, mi-aş trimite
tot poporul în deşert. Fiindcă îmi place ca omul să împră ştie lumină . Ş i puţin îmi pasă de
lumâ narea groasă . Doar după flacă ră îi mă sor calitatea.
Dar n-am vă zut ca prinţul să fie inferior hamalului, nici generalul sergentului, nici
şeful muncitorilor, deşi se bucură de mai multe bunuri. Pe cei ce construiesc ziduri de
bronz nu i-am gă sit inferiori celor ce înşiruie ziduri de pă mâ nt. Nu refuz nimă nui seara
cuceririlor, care permite omului să urce mai sus. Dar n-am confundat niciodată mijlocul şi
scopul, seara şi templul. Este urgent ca o seară să permită accesul la templu, altfel acesta
ar ră mâ ne pustiu. Dar templul este singurul important. Este urgent ca omul să tră iască şi
să gă sească în jurul să u mijloacele de a se dezvolta. Dar aici nu e vorba decâ t de seara care
duce la om. Sufletul pe care i-l voi clă di va fi bazilica, şi doar ea este importanţă .
Vă condamn nu pentru că favorizaţi obişnuitul, ci pentru că -l luaţi drept scop. Că ci,
desigur, sunt urgente bucă tă riile palatului, dar, în cele din urmă , palatul, că ruia G6
bucă tă riile îi vor folosi, este singurul care contează . Ş i vă convoc pentru a vă întreba:
„Ară taţi-mi ceea ce este important din munca voastră 11. Ş i ră mâ neţi muţi în faţa mea.
Îmi spuneţi: „Noi ră spundem nevoilor oamenilor. Îi adă postim”. Da. Aşa cum
ră spunzi nevoilor vitelor pe care le aşezi în staul pe aşternutul lor de paie. Omul, desigur,
are nevoie de ziduri între care să se îngroape şi să se împlinească aidoma seminţei. Dar are
nevoie şi de marea Cale Lactee şi de întinderea mă rii, deşi nici constelaţiile, nici oceanul
nu-i folosesc la nimic. Ş i ce înseamnă a fi de folos? Cunosc oameni care au urcat muntele
timp îndelungat şi cu trudă , zdrelindu-şi genunchii şi palmele, istovindu-se în urcuşul lor,
ca să ajungă pe creastă înaintea zorilor şi să se adape din profunzimea câ mpiei albastre
încă , aşa cum cauţi apa unui lac să -ţi potoleşti setea. Se aşază şi privesc, o dată ajunşi, şi
respiră . Iar inima lor bate cu bucurie şi ei gă sesc un remediu suveran pentru repulsiile lor.
Cunosc pe alţii care caută marea în pasul încet al caravanei şi care au nevoie de
mare. Ş i care, ajungâ nd pe promontoriu şi dominâ nd această întindere plină de linişte şi
de greutate, ce ascunde ochilor lor munţii de alge şi de corali, respiră aerul să rat şi se
minunează de un spectacol ce nu le foloseşte la nimic, că ci nu poţi pune stă pâ nire pe mare.
Dar şi-au spă lat inimile de robia lucrurilor mă runte. Poate priveau cu dezgust, ca din dosul
ză brelelor unei închisori, la uneltele de menaj, la reproşurile nevestelor lor, la nimicurile
zilnice, care pot fi imagine întoarsă şi sens al lucrurilor, dar câ teodată pot deveni mormâ nt
care te închide şi te apasă .
Atunci îşi iau provizii de nesfâ rşit şi aduc cu ei fericirea pe care au gă sit-o acolo. Iar
casa se schimbă doar pentru că , undeva, există câ mpia la ră să ritul soarelui şi marea. Că ci
fiecare lucru se deschide într-altul, mai vast. Totul devine drum sau fereastră înspre
altceva decâ t el însuşi.
Să nu-mi spuneţi, deci, că zidurile voastre obişnuite îi ajung, că ci dacă omul n-ar fi
vă zut niciodată stelele şi ar fi fost în puterea voastră să -i clă diţi o Cale Lactee cu travee
uriaşe, chiar dacă o asemenea cupolă ar înghiţi o avere, mi-aţi putea spune că această
avere a fost irosită ?
 Iată pentru ce vă spun: Dacă ridicaţi un templu inutil, de vreme ce nu serveşte nici la
copt, nici la odihnă , nici la adunarea notabililor, nici la strâ ngerea apei, ci doar la înă lţarea
inimii omului, la liniştea simţurilor, asemenea unui adă post al inimii unde te aşezi pentru
a te pă trunde câ teva ore de pacea echitabilă , de potolirea patimilor şi de dreptatea fă ră
dezmoşteniţi, dacă , deci, construiţi un templu în care durerea ră nilor devin imn şi ofrandă ,
în care ameninţarea morţii devine port întreză rit în apele în sfâ rşit liniştite, aţi spune că v-
aţi irosit eforturile?
Dacă cei ce-şi sfâ şie mâ inile manevrâ nd velele în zile de furtună , cei ce luptă din
greu cu valurile, zi şi noapte, şi nu mai sunt decâ t carne vie bră zdată de soare, ar putea fi
priviţi din câ nd în câ nd în apele liniştite şi luminoase ale unui port, acolo unde nu mai
există nici mişcare, nici ciocnire, nici efort, nici asprime a luptei, ci doar linişte a apei abia
tulburată de sosirea vasului, vei crede că ţi-ai irosit munca? Că ci le va pă rea dulce această
apă ca de fâ ntâ nă , după aceea înspumată ce aleargă pe coama valurilor fră mâ ntate ale
mă rii.
Iată ce poate fi oferit omului şi nu depinde decâ t de geniul tă u. Că ci tu construieşti
gustul apei portului, şi al liniştii, şi al speranţelor minunate doar prin orâ nduirea pietrelor
tale.
Astfel templul tă u îi solicită şi se vor reculege în liniştea lui. Ş i se vor descoperi pe ei
înşişi. Că ci altfel n-ar exista decâ t dughenele care să -i solicite. Nimic din ei n-ar fi chemat
să ră spundă , decâ t cumpă ră torul de că tre vâ nză tor. Ş i nu s-ar naşte în toată grandoarea
lor. Ş i nu şi-ar cunoaşte cuprinsul.
Desigur, îmi vei spune, aceşti neguţă tori graşi sunt copleşiţi şi nu cer nimic mai mult.
Dar e uşor să copleşeşti pe cel ce nu mei are nimic de adă postit în inimă .
Ş i, desigur, lucră rile voastre, un limbaj stupid le prezintă ca fiind inutile. Dar cu câ tă
siguranţă comportamentul oamenilor dezminte aceste raţionamente! îi vedeţi alergâ nd
din toate pă rţile lumii în că utarea acelor reuşite de piatră pe care voi nu le mai fabricaţi.
Aceste hambare pentru suflet şi inimă . Unde aţi văzut oameni ce simt nevoia de a colinda
lumea pentru a vizita depozite? Omul, desigur, foloseşte mă rfuri, însă numai pentru a se
întreţine şi se înşală singur dacă -şi închipuie că le G8 doreşte înainte de toate. Că ci
că lă toriile lor au multe scopuri. I-ai văzut pe oameni mişcâ ndu-se. Te-ai gâ ndit la scopurile
lor? Câ teodată , fă ră îndoială – un golf minunat, sau vreun munte înveşmâ ntat în ză padă ,
sau un vulcan ce creşte din lava sa, dar, înainte de toate, acele nave ascunse care, doar de,
conduc undeva…
Le înconjoară şi le vizitează , visâ nd, fă ră a-şi da prea bine seama, să se îmbarce pe
de. Că ci ei nu se îndreaptă înspre nimic. Iar aceste temple nu mai primesc mulţumirile şi
nu le mai poartă , nu le mai schimbă în rasă nobilă , ca o crisalidă . Toţi aceşti emigranţi nu
mai au o asemenea navă , nu pot să se transforme, în timpul acestei că lă torii la bordul unei
nave de piatră , din suflete la început să race şi slabe, în suflete bogate şi generoase. Iată
pentru ce toţi aceşti vizitatori se rotesc în jurul templului îngropat, caută , pă şesc pe marile
lespezi stră lucitoare, lustruite de miile de paşi, ascultâ ndu-şi vocile ră sunâ nd stinghere în
liniştea monumentală , pierduţi în pă durea de stâ lpi de granit şi crezâ nd, pur şi simplu, ca
nişte istorici, că se instruiesc, câ nd, după bă tă ile inimii, ar putea înţelege că din stâ lp în
stâ lp, din sală în sală , din naos în naos, îl caută pe că pitanul navei, că fă ră a-l cunoaşte îl
aşteaptă cu inimile tremurâ nde, chemâ nd un ajutor ce nu vine, aşteptâ nd o transformare
ce li se refuză , închişi în ei înşişi, fiindcă nu mai există decâ t templuri moarte, pe jumă tate
acoperite de nisip, fiindcă nu mai există decâ t nave eşuate, a că ror provizie de linişte şi de
umbră este prost apă rată şi care iau apă din toate pă rţile, cu acele travee de cer albastru
ce se arată prin bolţile nă ruite sau cu foşnetul nisipului pă trunzâ nd prin cră pă turile
zidurilor.
Ş i le e foame de o foame ce nu va fi nicicâ nd potolită …
Astfel, vă spun, veţi construi, fiindcă pădurea adâ ncă , şi Calea Lactee, şi câ mpia
albastră dominată de înă lţimea muntelui aduc bucurie omului. Dar ce înseamnă întinderea
Că ii Lactee şi a câ mpiilor albastre şi a mă rii, pe lâ ngă cea pe care o oferă noaptea petrecută
în mijlocul unor pietre, atunci câ nd arhitectul a ştiut să le pă trundă de linişte? Ş i chiar voi
înşivă , arhitecţi, vă veţi înă lţa pierzâ nd gustul obişnuitului. Nu vă veţi naşte decâ t din
opere adevă rate, care vă vor purifica, neservindu-vă la nimic şi obligâ ndu-vă să le serviţi.
Ş i vă va scoate din voi înşivă . Că ci, cum s-ar naşte mari arhitecţi din lucruri fă ră
grandoare? G9
Nu veţi deveni mari decâ t dacă pietrele pe care pretindeţi că le încă rcaţi cu puteri nu
sunt adă posturi pentru comoditate, obiecte de întrecere sau de folosinţă obişnuită , ci
piedestaluri, scă ri şi nave ce duc înspre eternitate.
XX.
GENERALII MEI, ÎN SOLIDA LOR STUPIDITATE, mă oboseau cu demonstraţiile.
Reuniţi ca în congres, se certau asupra viitorului. Astfel încercau să fie abili. Că ci generalii
mei învă ţaseră înainte de toate istoria scrisă şi cunoşteau toate datele cuceririlor mele şi
cele ale înfrâ ngerilor mele, cele ale naşterilor şi ale morţilor. Ş i, astfel, le pă rea evident că
evenimentele se deduc unele din altele. Vedeau istoria omului ca pe un lung lanţ de cauze
şi efecte care-şi aveau ră dă cina în primul râ nd al că rţii de istorie şi se prelungea pâ nă la
capitolul în care se nota pentru generaţiile viitoare izbâ nda prin apariţia acestei constelaţii
de generali. Astfel, luâ ndu-şi prea mult elan, din efect în efect, demonstrau viitorul. Sau
veneau, încă rcaţi de raţionamentele lor complicate: „Astfel trebuie să acţionezi pentru
fericirea oamenilor sau pentru pace, sau pentru prosperitatea imperiului. Noi suntem
savanţi, spuneau, an studiat istoria…
Dar eu ştiam că nu există ştiinţă decâ t despre ceea ce se repetă . Cel care plantează o
să mâ nţă de cedru prevede ascensiunea copacului, aşa precum cel ce dă drumul unei pietre
prevede că ea va că dea, că ci cedrul repetă cedrul/ iar că derea pietrei repetă căderea
pietrei, deşi piatra pe care o va arunca sau să mâ nţa pe care o îngroapă nu au folosit încă
niciodată . Dar cine poate prevedea destinul cedrului care, din să mâ nţă în copac şi din
copac în să mâ nţă , din crisalidă în crisalidă , se transfigurează ? E vorba aici de o geneză din
care încă n-am cunoscut vreun exemplu. Iar cedrul este o specie nouă , care se elaborează
fă ră a repeta nimic din ceea ce cunosc. Ş i nu ştiu încotro se îndreaptă .
Generalii mei îşi exersează , desigur, logica, atunci câ nd caută şi gă sesc o cauză
efectului care le este prezentat. Că ci, spun ei, orice efect are o cauză şi orice cauză are 70
un efect. Ş i din cauză în efect cad, emfatici, în greşeală .
 Că ci nu e acelaşi lucru să urci de la efect la cauză sau să coborî de la cauză la efect.
Ş i eu am citit, după bă tă lie, în nisipul neumblat şi risipit ca o pulbere, istoria
inamicului meu. Ş tiind că un pas este totdeauna precedat de un alt pas care-l face posibil şi
că lanţul merge din verigă în verigă , fă ră ca vreuna să poată lipsi vreodată . Dacă vâ ntul nu
s-a ridicat şi, spulberâ nd nisipul, nu a şters pagina scrisă ca pe o tă bliţă de şcolar, pot să
urc din urmă în urmă pâ nă la originea lucrurilor sau, urmă rind caravana, să o surprind în
vă gă una în care a fă cut popas. Dar de-a lungul acestei lecturi n-am primit nici o lă murire
care să -mi permită s-o preced în mers. Că ci adevă rul care o domină este de altă esenţă
decâ t nisipul de care dispun. Iar cunoaşterea urmelor nu este decâ t cunoaştere a unui
reflex steril, care nu-mi va spune nimic nici asupra urii, nici a fricii, nici a dragostei care,
înainte de toate, conduc oamenii.
Atunci, îmi vor spune generalii mei, solid înfipţi în stupiditatea lor, totul se
demonstrează . Dacă voi cunoaşte ura, dragostea sau frica ce-i domină , le voi prevedea
mişcă rile. Viitorul este, deci, conţinut în prezent…
Dar le voi ră spunde că -mi este oricâ nd posibil să prevă d un pas mai mult decâ t a
fă cut caravana. Acest pas îl va repeta, fă ră îndoială , pe celă lalt, în direcţia şi amploarea lui.
Este ştiinţă a ceea ce se repetă . Dar ea se va abate curâ nd din drumul pe care logica mea l-
a trasat, fiindcă îşi va fi schimbat dorinţele…
Ş i, cum ei nu mă înţelegeau deloc, le-am povestit marele exod.
S-a petrecut la minele de sare. Oamenii se descurcau mai bine sau mai ră u tră ind
printre minerale, că ci nimic, aici, nu îngă duia viaţa. Soarele apă sa şi ardea, iar mă runtaiele
pă mâ ntului, departe de a da o apă limpede, nu scoteau la iveală decâ t vine de sare care ar
fi otră vit apa dacă fâ ntâ nile n-ar fi fost secate. Prinşi între astru şi sarea gemă , oamenii
veniţi de aiurea cu burdufurile pline zoreau la muncă şi smulgeau cu lovituri de cazma
aceste cristale transparente care întruchipează viaţa sau moartea. Se întorceau apoi, legaţi
ca printr-un cordon ombilical, la pă mâ nturile roditoare şi la apele dulci.
Soarele era, deci, aspru, puternic şi alb ca foamea. Iar stâ ncile stră pungeau pe
alocuri prin nisip, încadrâ nd minele de sare cu temeliile lor de abanos tare ca un diamant
negru şi vâ ntul le muşca în zadar crestele. Cel care ar fi privit la tradiţiile seculare ale
acestui deşert le-ar fi prevă zut durabile şi neclintite pentru secole întregi de-acum înainte.
Muntele va continua să se macine încet, ca sub dintâ i unei pile roase, oamenii vor continua
să extragă sarea, caravanele vor continua să poarte apa şi merindele şi să -i transporte pe
aceşti ocnaşi…
Dar a venit o dimineaţă câ nd oamenii îşi întoarseră privirile spre munte. Ş i ceea ce
nu văzuseră încă se ară tă .
Că ci hazardul vâ nturilor care muşcaseră din stâ nci timp de veacuri sculptase o
figură gigantică , ce exprima mâ nia. Ş i deşertul, şi salinele subterane, şi triburile, aşezate pe
o temelie mai inumană decâ t apa să rată a oceanelor, o temelie de sare întă rită , erau
dominate de o figură neagră , sculptată în stâ ncă , mâ nioasă , sub adâ ncimea unui cer
limpede, şi deschizâ nd gura pentru a blestema. Iar oamenii fugiră , cuprinşi de spaimă ,
câ nd o vă zură . Zgomotul se întinse pâ nă în adâ ncul puţurilor, iar câ nd lucră torii ieşeau din
mâ nă , se întorceau înspre munte, apoi, cu inima strâ nsă , se gră beau înspre cort, îşi
strâ ngeau lucrurile, ră stindu-se la femeie, copil şi sclav şi, împingâ nd în faţă averea lor
condamnată sub soarele nemilos, luau drumul spre miază noapte. Ş i fiindcă apa lipsea,
piereau toţi. Ş i zadarnice au pă rut prezicerile logicienilor care vedeau muntele
mă cinâ ndu-se şi oamenii perpetuâ ndu-se. Cum ar fi putut prevedea ceea ce avea să vină ?
Câ nd urc înspre trecut, împart templul în pietre. Iar operaţiunea este previzibilă şi
simplă . De asemenea, dacă împart în oase şi mişcare corpul nimicit, templul în moloz” sau
domeniul în capre, oi, case şi munţi. Dar dacă merg înspre viitor, va trebui mereu să iau în
seamă naşterea fiinţelor care se vor adă uga materialelor şi nu sunt previzibile, fiind de
altă esenţă . Aceste fiinţe le numesc indivizibile, fiindcă , divizâ ndu-le, mor şi dispar. Că ci
liniştea este ceva ce se adaugă pietrelor, dar moare dacă le separă . Căci figura este ceva ce
se adaugă marmurei sau elementelor figurii, dar moare dacă o sfă râ mi sau le distingi. Că ci
domeniul este ceva ce se adaugă caprelor, caselor, oilor şi munţilor…
Nu aş şti să prevă d, dar aş şti să întemeiez. Că ci viitorul se construieşte. Dacă voi
aduna într-o imagine unică dezordinea epocii mele, dacă voi avea mâ ini diurne de
sculptor, dorinţa mi se va împlini. Dar mă voi înşela spunâ nd că am ştiut să prevă d. Că ci
am urcat. În diversitatea din jur voi fi ară tat o imagine pe care am impus-o şi care va
guverna oamenii. Asemenea domeniului care le solicită pâ nă şi viaţa.
Astfel mi-a apă rut un nou adevă r, şi anume că este zadarnic şi iluzoriu să te ocupi de
viitor. Singurul lucru valabil este să exprimi lumea prezentă . Ş i că a exprima înseamnă a
construi din diversitatea prezentă imaginea unică ce-o domină , înseamnă a crea liniştea
din pietre.
Orice altă pretenţie e zarvă de cuvinte…
XXI.
DESIGUR, Ş TIM CU TOŢ II CÂ T DE ÎNŞ ELĂ TOARE sunt raţionamentele. Pe cei pe
care-i priveam, argumentele cele mai abile şi demonstraţiile cele mai riguroase nu reuşeau
să -i convingă . „Da, spuneau ei, ai dreptate. Ş i, totuşi, eu nu gâ ndesc ca tine…”. Erau
consideraţi proşti.
Dar am înţeles că nu erau proşti, ci, dimpotrivă , cei mai înţelepţi. Respectau un
adevă r necuprins în cuvinte.
Că ci ceilalţi îşi închipuie că lumea este conţinută în cuvinte şi cuvintele oamenilor
exprimă universul, şi stelele, şi fericirea, şi soarele asfinţind, şi domeniul, şi dragostea, şi
arhitectura, şi durerea, şi liniştea. Dar eu am cunoscut omul în faţa muntelui pe care
trebuia să -l mute bucată cu bucată .
Cred, desigur, că geometrii, atunci câ nd desenează zidurile, ţin în mâ inile lor
adevă rul acestor ziduri. Ş i va fi posibil ca de să fie construite după planurile lor. Că ci
zidurile sunt un adevă r pentru geometri. Dar care geometru înţelege zidurile în
importanţa lor? Unde citiţi în desenele lor că zidurile sunt un dig? Ce vă permite să le
descoperiţi asemenea scoarţei cedrului, în interiorul că reia se ridică cetatea fremă tă toare?
Unde vedeţi că zidurile sunt scoarţă pentru fervoare şi că de permit schimbul de generaţii
în eternitatea fortă reţei? În de vedeţi piatră , ciment şi geometrie. Dar zidurile sunt şi
protectorii unui vas sau adă post pentru destinul fiecă ruia. Iar eu cred, în primul râ nd, în
destinele individuale. Nicidecum meschine, fiind atâ t de limitate. Căci această unică floare
este fereastra deschisă spre cunoaşterea primă verii. Este pri73 mă vara devenită floare. Ş i
pentru mine o primă vară care nu dă naştere la flori nu reprezintă nimic.
Poate, într-adevă r, nu este importanţă dragostea acestei soţii care-şi aşteaptă soţul.
Nici această mâ nă care se agită înaintea plecă rii. Doar semne a ceva important. Nu are
atâ ta însemnă tate lumina deosebită ce stră luceşte înă untrul zidurilor ca lanterna unui vas,
semn, totuşi, al unei vieţi tumultuoase a că rei greutate nu pot s-o mă sor.
Zidurile îi folosesc drept înveliş. Ş i această cetate este lamă închisă în teaca sa. Ş i
această fereastră – floare a unui copac. Ş i în dosul acestei ferestre, poate, un copil palid,
care-şi bea laptele, se joacă şi gâ ngureşte, va fi cuceritorul de mâ ine şi va întemeia oraşe
pe care le va înconjura cu ziduri. Ş i iată să mâ nţa copacului. Important sau nu, cum pot să
ştiu? Iar această întrebare pentru mine nu are înţeles – că ci, am spus-o, nu trebuie să
fragmentezi copacul pentru a-l cunoaşte.
Dar care geometru cunoaşte aceste lucruri? îşi închipuie că înţelege zidurile, de
vreme ce le construieşte, îşi închipuie că geometria sa cuprinde zidurile în întregime,
fiindcă e suficient să o impui cimentului şi pietrei pentru ca templul să se fortifice. Dar
există altceva care le domină şi, dacă aş dori să ară t ce sunt zidurile într-adevă r, v-aş
aduna în jurul meu şi, din om în om, aţi învă ţa să le descoperiţi fă ră a ajunge vreodată să le
cunoaşteţi în întregime, că ci nu există cuvâ nt care să le conţină în esenţa lor. Ş i nu vă ară t
decâ t semne, aşa cum semn este şi geometria, dar şi braţele bă rbatului în jurul femeii, care
este însă rcinată , grea de o lume, şi pe care’ o apă ră .
Ca şi cel ce vine cu cuvintele sale să race, să arate celuilalt că greşeşte fiind trist, dar
unde vedeţi că celă lalt s-ar fi schimbat? Sau că greşeşte fiind gelos, sau greşeşte iubind. Ş i
unde vedeţi că celă lalt se vindecă de dragoste? Cuvintele încearcă să cuprindă natura şi s-o
transporte. Astfel am spus „munte”, şi am primit muntele în mine, cu hienele şi şacalii să i,
cu vă gă unile sale pline de tă cere şi urcuşul să u înspre stele, pâ nă la crestele muşcate de
vâ nt… dar nu este decâ t un cuvâ nt care trebuie umplut. Ş i câ nd am spus zid, trebuie, de
asemenea, să umplu cuvâ ntul. Ş i geometrii adaugă ceva, şi poeţii, şi cuceritorii, şi copilul
palid, şi mama care, datorită lor, poate sufla liniştită în foc pentru a încă lzi laptele, fă ră a se
teme de mă cel. Ş i dacă îmi este posibil să raţionez asupra geometriei zidurilor, cum aş
raţiona asupra zidurilor înseşi, pe care limbajul nu le poate cuprinde? Că ci ceea ce este
adevă rat după un semn este fals după un altul.
Pentru a mi se ară ta oraşul, eram condus, câ teodată , pe vâ rful unui munte. „Priveşte
oraşul nostru!” mi se spunea. Ş i eu admiram aşezarea stră zilor şi desenul zidurilor. „Iată ,
spuneam, stupul unde dorm albinele. În zorii zilei se ră spâ ndesc în câ mpia din care-şi
extrag provizii. Astfel, oamenii cultivă şi recoltează . Ş i convoaie de animale aduc înspre
grâ nare şi pieţe fructul muncii zilnice… Cetatea îşi ră spâ ndeşte oamenii în zori şi-i
primeşte la ea împovă raţi cu provizii pentru iarnă . Omul este cel ce produce şi consumă . I-
aş fi de folos, deci, studiind, înainte de toate, problemele sale şi administrâ nd furnicarul44.
Dar alţii, pentru a-mi ară ta oraşul, treceau de partea cealaltă a fluviului, ca să -l
admir de pe celă lalt mai. Descopeream, deci, din profil, în splendoarea asfinţitului, casele,
unele mai înalte, altele mai scunde, unele mici, altele mari, şi să geata minaretelor agă ţâ nd
ca nişte catarge negura norilor purpurii. Oraşul îmi apă rea asemenea unei flote gata de
plecare. Iar adevă rul oraşului nu mai era ordine stabilă şi adevă r de geometru, ci asalt al
pă mâ ntului de că tre om în vâ ntul croazierei sale. „Iată , spuneam, mâ ndria cuceririi. În
fruntea oraşelor mele voi pune comandanţi, că ci în creaţie omul îşi gă seşte bucuria, şi în
gustul aventurii şi al victoriei44. Ş i nu era nici mai adevă rat, nici mai puţin adevă rat, ci
altfel…
Alţii, pentru a mă face să admir oraşul, mă luau cu ei în interiorul zidurilor şi mă
conduceau la templu. Intram, pă truns de linişte, umbră şi ră coare. Meditam. Ş i meditaţia
mea mi se pă rea mai importanţă decâ t hrana şi cuceririle. Că ci mă hră niseră m pentru a
tră i, tră iseră m pentru a cuceri, şi am cucerit pentru a mă întoarce, şi a medita, şi a-mi simţi
inima mai plină în odihna liniştii mele. „Iată , spuneam, adevă rul omului. Nu există decâ t
prin sufletul să u. În fruntea oraşului meu voi aşeza poeţi şi preoţi. Iar ei vor face ca inimile
oamenilor să se înnobileze44. Ş i nu era nici mai adevă rat, nici mai puţin adevă rat, ci
altfel…
Iar acum, în înţelepciunea mea, dacă folosesc cuvâ ntul „oraş”, nu o fac pentru a
raţiona, ci pentru a numi, pur şi simplu, tot ceea ce el îmi aduce în inimă şi experienţe m-a
învă ţat, şi singură tatea mea pe stră duţele sale, şi punea împă rţită în casele sale, şi gloria sa
de cuceritor, şi ordinea admirată din înă lţimea muntelui. Ş i multe alte lucruri pe care nu
le-aş putea spune şi la care nu mă gâ ndesc în acest moment. Ş i cum m-aş folosi de cuvâ nt
pentru a raţiona, câ nd ceea ce e adevă rat după un semn, e fals după un altul…
XXII.
DAR MAI PRESUS DE ORICE, MI S-A IMPUS CEVA în privinţa moştenirii oamenilor,
moştenire pe care şi-o transmit unul altuia, din generaţie în generaţie, că ci dacă , în liniştea
iubirii mele, colind oraşul şi o privesc pe aceea ce vorbeşte iubitului surâ zâ ndu-i cu o
blâ ndă teamă , sau pe cea care aşteaptă întoarcerea războinicului, sau pe cea care-şi
pedepseşte servitoarea, sau pe cel ce predică resemnarea sau dreptatea, sau pe cel care
învră jbeşte mulţimile, se ridică pentru răzbunarea lor şi în apă rarea celui slab, sau pe
acela ce sculptează un obiect de fildeş, îl ia de la un capă t şi se apropie pas cu pas de
perfecţiunea care se gă seşte în el. Dacă -mi privesc oraşul atunci câ nd adoarme şi face acel
zgomot ce se stinge, asemenea celui al unui greier care a fost lovit şi încă mai câ ntă , şi se
linişteşte ca şi câ nd soarele l-ar fi agitat, aşa cum agită un roi de albine, iar apoi vine seara
care le oboseşte/ aripile, şi şterge parfumul florilor, şi nu mai există adieri de vâ nt pentru
a le ară ta drumul. Câ nd văd aceste lumini stingâ ndu-se, iar focurile potolindu-se sub
cenuşă , atunci câ nd fiecare îşi va fi adunat – unul recolta în hambar, altul copiii care se
jucau pe prag, sau câ inele, sau mă garul sau scaunul să u de bă trâ n, câ nd, în sfâ rşit, oraşul
se odihneşte asemenea focului sub cenuşă şi toate gâ ndurile, toate rugă mintele, toate
speranţele, toate avâ nturile, toate temerile, toate elanurile inimii de a cuprinde sau a
respinge, toate problemele care-şi aşteaptă rezolvarea, toate urile care nu vor ucide pâ nă
la zi, toate ambiţiile care nu vor descoperi nimic pâ nă -n zori, nefolositoare ca nişte scă ri
într-un magazin, cu aparenţa morţii dar încă vii, că ci acest patrimoniu gigantic, care nu
foloseşte la nimic în acest moment, nu este pierdut, ci reţinut şi amâ nat, iar soarele, de
îndată ce va agita roiul, îl va reda ca pe o moştenire şi fiecare îşi va relua că utarea, bucuria,
suferinţa, ura sau ambiţia, iar coloana de albine se va întoarce la ciulinii şi crinii ei, atunci
mă întreb: „Ce sunt aceste depozite de imagini?”.
Ş i mi se pare evident că , dacă aş dispune de o omenire neînsufleţită şi aş vrea s-o
educ, şi s-o instruiesc, şi s-o umplu de aceleaşi o mie de mişcă ri diferite, legă tura
limbajului nu ar fi de-ajuns.
Că ci, desigur, comunică m, totuşi cuvintele că rţilor noastre nu ne conţin patrimoniul.
Dacă iau nişte copii, îi amestec şi îl aduc pe fiecare într-o direcţie arbitrară , voi fi pierdut o
parte din moştenire. La fel armata mea, dacă nu se stabileşte de la unul la celă lalt
continuitatea contactelor, care face dintr-o armată o dinastie fă ră ruptură . Desigur, vor
primi învă ţă minte de la caporalii lor. Ş i vor suporta autoritatea că pitanilor lor. Dar
cuvintele de care dispun caporalii şi căpitanii nu sunt decâ t rezervoare insuficiente pentru
a transmite de la unul la celă lalt o experienţă ce nu poate fi împă rţită şi exprimată în
formule. Ş i care nu poate fi purtată mai departe prin cuvinte sau că rţi. Că ci este vorba de
atitudini proprii, de puncte de vedere individuale, de rezistenţe, de elanuri, de sisteme de
legă tură între gâ nduri şi lucruri… Iar dacă vreau să le explic sau să le expun, le demontez
în pă rţile lor şi nu mai ră mâ ne nimic. La fel domeniul care cheamă dragostea, despre care
nu voi fi spus nimic dacă vorbesc despre capre, oi, case şi munţi, şi a că rui comoară
interioară nu se transmite prin cuvinte, ci prin filiaţia dragostei. Ş i din iubire în iubire,
această moştenire se transmite. Dar dacă veţi rupe contactul o singură dată între o
generaţie şi alta, această dragoste moare. Ş i dacă veţi rupe o singură dată contactul între
veterani şi că deţi în armata voastră , ea nu va mai fi decâ t faţada unei case pustii şi se va
nă rui la prima lovitură , iar dacă veţi rupe contactul între morar şi fiul să u, veţi pierde tot
ce e mai de preţ din moară – morala şi fervoarea sa, şi cele o mie de mişcă ri ce nu se
exprimă , şi cele o mie de atitudini care se justifică greu prin raţiune, dar care există – că ci
mai multă inteligenţă se află în lucruri aşa cum sunt de decâ t în cuvinte – dar le cereţi să
reclă dească lumea prin simpla lectură a că rţilor, care nu sunt decâ t imagini şi reflexe
neputincioase şi vane în faţa totalită ţii experienţelor. Ş i faceţi din om un animal primitiv şi
gol, uitâ nd că omenirea în mersul ei este asemenea unui arbore care creşte şi se continuă
în altul, că ci puterea arborelui se pă strează trecâ nd prin noduri, şi ră suciri, şi ramuri. Ş i
am de-a face cu un trup şi nu-mi dau seama ce înseamnă moartea atunci câ nd privesc din
înă lţimea cetă ţii mele, că ci aici cad frunze, dincolo nasc muguri, şi totuşi trupul solid se
pă strează . Prin aceste schimbă ri mă runte nimic esenţial nu este atins şi continui să vezi
templul înă lţâ ndu-se, hambarul golindu-se şi umplâ ndu-se, poemul înfrumuseţâ nd şi
marginea rotundă a fâ ntâ nii lustruindu-se. Dar dacă separi generaţiile este ca şi cum ai
vrea să reîncepi omul însuşi la mijlocul vieţii sale şi, ştergâ ndu-i din minte tot ceea ce ştia,
simţea, înţelegea şi dorea, să înlocuieşti această mulţime de cunoştinţe devenite carne cu
formulele palide scoase dintr-o carte, suprimâ nd toată seva care urca prin trunchi,
nemaitransmiţâ nd oamenilor decâ t ceea ce poate fi codificat. Ş i cum cuvâ ntul falsifică
pentru a cuprinde, şi simplifică pentru a explica, şi omoară pentru a înţelege, ei încetează
de a mai fi hră niţi cu viaţă .
Dar eu spun: este bine să înlesniţi geneza dinastiilor. Iar dacă dintr-un mic grup au
ieşit doar tă mă duitorii mei, dar dispunâ nd de o moştenire completă şi numai de câ teva
cuvinte, voi avea în cele din urmă tă mă duitori cu mai mult har decâ t dacă aş lă rgi selecţia
asupra poporului în întregime şi aş alege fiii soldaţilor şi ai maurilor.
Ş i aceasta nu înseamnă că înă buş vocaţiile, că ci acest „trunchi va forma un nucleu
destul de tare pentru a-i putea grefa ramuri stră ine. Iar dinastia mea va absorbi şi va
transforma în ea însă şi hrana nouă pe care vocaţiile i-o vor da.
Că ci, o dată mai mult, am aflat că logica ucide viaţa.
Ş i că nu conţine nimic prin ea însă şi…
Dar fă că torii de formule s-au înşelat asupra omului. Au confundat formula, care este
umbră plată a cedrului, cu cedrul din volumul, greutatea şi culoarea lui, cu încă rcă tura sa
de pă să ri şi frunzişul să u, care nu s-ar putea exprima şi cuprinde în cuvinte firave…
Că ci aceia confundă formula care desemnează cu obiectul desemnat.
Astfel am aflat că e zadarnic şi primejdios să interzici contradicţiile. Ş i ră spundeam
generalilor mei, care veneau să -mi vorbească despre ordine, dar confundau ordinea, care
este putere, cu aranjarea muzeelor.
Că ci eu spun că arborele e ordine. Dar ordinea aici înseamnă unitatea care domină
diversitatea. Că ci această ramură poartă un cuib de pă să ri, pe câ nd cealaltă nu poartă
niciunul. Că ci aceasta poartă un fruct, iar cealaltă nu poartă nimic. Că ci aceasta urcă înspre
cer, iar cealaltă se apleacă înspre pă mâ nt. Dar generalii mei se supun imaginilor revistelor
militare şi spun că sunt în ordine numai obiectele care nu diferă între de. Ş i, dacă i-aş lă sa
în voia lor, ar îmbună tă ţi că rţile sfinte ce arată o ordine care este înţelepciune a Domnului,
înşiruind personajele, pe care orice copil le-ar vedea că sunt laolaltă . Astfel, cei cu A
împreună , cei cu B împreună , cei cu C împreună … Ş i ar dispune de o carte în ordine. O
carte pentru generali.
Ş i cum ar putea suporta ceea ce nu se poate formula, sau nu s-a împlinit încă , sau
intră în contradicţie cu un alt adevă r? Cum să ştie că , într-un limbaj care formulează dar
nu cuprinde, două adevă ruri se pot opune? Ş i că pot vorbi, fă ră să mă contrazic, despre
pă dure sau despre domeniu, deşi pădurea mea se întinde pe mai multe domenii, fă ră ,
poate, a-l cuprinde pe vreunul în totalitate, iar domeniul meu – pe mai multe pă duri, fă ră
ca vreuna să fie conţinută în întregime? Ş i cele două nu se neagă între de. Dar iată că
generalii mei, dacă glorifică domeniile, taie capul poeţilor care ar câ nta pă durea.
Că ci una este a se opune şi alta a se contrazice, iar eu nu cunosc decâ t un adevă r –
viaţa, şi o singură ordine – unitatea ce domină materialele. Ş i puţin îmi pasă dacă
materialele sunt diferite. Ordinea mea este colaborarea universală a tuturor prin unul
singur, iar această ordine mă obligă la creaţie permanentă . Că ci mă obligă să creez
limbajul care va absorbi contradicţiile. Ş i care este el însuşi viaţă . Nu este niciodată vorba
de a refuza pentru a crea ordinea. Că ci dacă de la început refuz viaţa şi-i înşir pe cei din
tribul meu ca pe nişte stâ lpi de-a lungul drumului, ordinea pe care au atins-o este perfectă .
De asemenea, dacă reduc oamenii la a nu fi decâ t o colonie de termite. Dar cu ce m-ar
seduce termitele? Că ci iubesc omul eliberat prin credinţa sa şi însufleţit de zeii pe care-i
aşez în el: casă , domeniu, imperiu, astfel încâ t să se poată oricâ nd schimba în ceva mai
cuprinză tor decâ t el însuşi. Ş i de ce nu i-aş lă sa să se certe între ei, ştiind că mişcarea care
reuşeşte le cuprinde pe toate acelea ce nu-şi ating ţinta şi ştiind că , pentru a se împlini,
omul trebuie să creeze, nu să repete. Că ci atunci n-ar mai fi vorba, pentru el, decâ t de a
consuma proviziile fă cute. Ş tiind, în sfâ rşit, că totul, chiar şi forma unei carene, trebuie să
crească , şi să tră iască , şi să se transforme, altfel nu va fi decâ t moarte, obiect de muzeu sau
rutină . Iar eu deosebesc continuitatea de rutină . Ş i deosebesc stabilitatea de moarte. Nici
stabilitatea cedrului, nici a imperiului nu se întemeiază pe decreptitudinea lor. „Asta e
bine, spun generalii mei, deci nu se va mai schimba!”. Dar eu ură sc sedentarii şi le spun
moarte oraşelor perfecte.
Xxni.
E RAU CÂ ND INIMA O IA ÎNAINTEA SUFLETULUI.
Câ nd sentimentul o ia înaintea spiritului.
Astfel, în imperiul meu, am aflat că este mai uşor să uneşti oamenii prin sentiment,
decâ t prin spiritul ce domină sentimentul. Fă ră îndoială , e semn că spiritul trebuie să
devină sentiment, dar că nu există sentiment care să conteze în primul râ nd.
Astfel, am aflat că cel ce creează nu trebuie supus dorinţelor mulţimii. Că ci însă şi
creaţia sa trebuie să devină dorinţă a mulţimii. Mulţimea trebuie să primească spirit şi să
schimbe ceea ce a primit în sentiment. Ea nu este decâ t un pâ ntec. Hrana pe care-o
primeşte trebuie s-o schimbe în farmec şi lumină .
Vecinul meu a fă urit lumea fiindcă o simţea în inimă . Ş i a fă cut din poporul să u un
imn. Dar iată că poporul să u se teme de singură tate şi de plimbarea pe munte, câ nd acesta
se desfă şoară sub picioare ca trena unui profet, iar acolo – de sfatul cu stelele, şi
interogaţia glacială şi liniştea dimprejur, şi această voce care vorbeşte şi nu vorbeşte decâ t
în linişte. Ş i cel care se întoarce de acolo revine hră nit de zei. Ş i coboară tă cut şi grav,
aducâ nd mierea neştiută sub pelerină . Ş i doar aceia vor aduce miere, care vor fi avut
dreptul de a pă ră si mulţimea. Ş i mereu această miere va pă rea amară , fiindcă , am spus-o,
nimeni n-a cunoscut o împlinire veselă . Ş i dacă vă ridic, înseamnă că vă scot din pielea
voastră ca dintr-o teacă , pentru a vă îmbră ca, asemenea şarpelui, într-o piele nouă .
Ş i iată că acest câ nt va deveni imn, aşa cum vă paia unei păduri iese dintr-o scâ nteie.
Dar omul care refuză acest câ nt sau populaţia care interzice unuia dintre membrii să i să se
despartă de ea pentru a se retrage pe munte, ucid spiritul. Că ci spaţiul în care spiritul îşi
poate deschide aripile este liniştea.
XXIV.
MI S-A ÎNTlMPLAT SA REFLECTEZ ASUPRA celor ce consumă mai mult decâ t
produc. Astfel este minciuna şefilor de stat, că ci în credinţa în cuvâ ntul lor stă eficacitatea
şi puterea cuvâ ntului. Iar eu scot efecte însemnate din minciună . Ş i-mi tocesc arma în
acelaşi timp în care-o folosesc. Ş i dacă mi-am învins adversarul la început, va veni ora în
care mă voi înfă ţişa lui fă ră arme.
La fel este cel ce scrie poeme şi scoate efecte trişâ nd asupra regulilor acceptate. Că ci
şi efectul de scandal este ceva. Dar acela e un ră ufă că tor, că ci pentru un avantaj personal
sfă râ mă vasul în care se gă seşte comoara comună . Pentru a se exprima, ruinează
posibilită ţile de exprimare ale tuturor, ca acela care, pentru a-şi face lumină , incendiază
pă durea. Iar apoi nu mai e decâ t cenuşă la dispoziţia celorlalţi. Câ nd m-am obişnuit cu
erorile de sintaxă , nu mai pot nici mă car să provoc scandalul şi să impun prin bizar. Dar nu
mai pot nici să mă exprim în frumuseţea vechiului stil, că ci toate convenţiile le-am golit de
sens, toate aceste semne, clipiri din ochi, toată această înţelegere, acest cod atâ t de
îndelung elaborat şi care-mi permitea să exprim ce aveam mai subtil în mine. M-am
exprimat consumâ ndu-mi instrumentul. Ş i instrumentul celorlalţi.
La fel este ironia, care nu aparţine omului, ci prostului. Pe guvernatorul care domină
şi este respectat l-am folosit pentru a scoate efecte comice, comparâ ndu-l cu 81 un mă gar,
şi nimeni nu se aştepta la îndră zneala mea. Dar a venit ziua în care am amestecat
guvernator şi mă gar atâ t de bine, încâ t n-am mai fă cut pe nimeni să râ dă . Ş i am ruinat o
ierarhie, o posibilitate de ascensiune, ambiţii fertile, o imagine a grandorii. Am consumat
comoara de care mă foloseam. Am jefuit un grâ nar şi i-am risipit grâ nele. Greşeala,
tră darea se află în faptul că , dacă m-am putut folosi, distrugâ ndu-l, de guvernatorul meu,
alţii îl creaseră . Mi s-a oferit un prilej de a mă exprima. M-am folosit de el pentru a-l
distruge. Astfel am tră dat.
Dar cel ce scrie cu vigoare şi îşi că leşte instrumentul pentru a folosi vehiculul, îşi
ascute arma întrebuinţâ nd-o şi, astfel, îşi mă reşte resursele consumâ ndu-le. Ş i cel ce-şi
domină poporul, în ciuda greută ţilor şi amă ră ciunilor, prin adevă rul cuvâ ntului să u, şi îşi
sporeşte garanţia pe mă sură ce se foloseşte de ea, acela va fi urmat în ră zboi. Ş i cel ce
întemeiază sentimentul grandorii, construieşte instrumentul de care se va folosi mâ ine.
XXV.
IATĂ PENTRU CE AM CHEMAT EDUCATORII Ş I le-am spus:
— Nu aveţi menirea să ucideţi omul în puiul de om, nici să -l transformaţi în furnică
pentru viaţa de furnicar. Că ci puţin îmi pasă dacă omul este mai mult sau mai puţin
pricopsit. Ceea ce mă interesează este să fie mai’ mult sau mai puţin om. Nu mă întreb în
primul râ nd dacă omul va fi sau nu fericit, ci care om va fi fericit. Ş i nu mă interesează
opulenţa sedentarului ghiftuit sau a vitelor în staul.
Nu-i veţi copleşi cu formule goale, ci cu imagini purtă toare de structuri.
Nu-i veţi îndopa cu cunoştinţe moarte, ci le veţi fă uri un stil, astfel încâ t să poată
înţelege.
Nu le veţi judeca aptitudinile numai după aparenta lor uşurinţă într-o direcţie sau
alta. Că ci cel care a luptat cel mai mult cu el însuşi ajunge departe şi reuşeşte. Veţi 82 ţine,
deci, seama, înainte de toate, de dragoste.
Nu vă veţi opri asupra folosirii, ci asupra creaţiei omului, astfel încâ t acesta să -şi
şlefuiască scâ ndura cu credinţă şi onoare, şi o va şlefui mai bine.
Îi veţi învă ţa respectul, că ci ironia aparţine prostului şi este uitare a figurilor.
Veţi lupta împotriva legă turilor omului cu bunurile materiale. Ş i veţi crea omul în
puiul de om, învă ţâ ndu-l schimbarea înainte de toate, căci fă ră schimbare nu va fi decâ t
nemişcare.
Îi veţi învă ţa meditaţia şi rugă ciunea, că ci astfel sufletul se lă rgeşte. Ş i obişnuinţa
dragostei. Că ci ce ar putea-o înlocui? Iar dragostea de sine este contrariul dragostei.
Veţi prigoni minciuna şi pâ ra, care, desigur, pot folosi omului şi, în aparenţă , cetă ţii.
Dar numai fidelitatea creşte oameni puternici. Căci nu există fidelitate doar într-o tabă ră şi
deloc în cealaltă . Cel ce e credincios e mereu credincios… Iar cel ce-şi tră dează tovară şul
de trudă nu este credincios. Eu am nevoie de o cetate puternică şi nu voi sprijini puterea ei
pe putreziciunea oamenilor.
Li veţi învă ţa gustul perfecţiunii, că ci orice operă este un drum spre eternitate şi nu
se poate sfâ rşi decâ t în moarte.
Nu-i veţi învă ţa mila sau milostenia. Că ci ar putea fi ră u înţelese şi transformate în
respect al injuriei şi putreziciunii. Îi veţi învă ţa minunata colaborare a tuturor prin toţi şi
prin fiecare. Atunci chirurgul se va gră bi prin deşert pentru a drege genunchiul unui om
să rman. Că ci aici e vorba de un vehicul, şi amâ ndoi au acelaşi conducă tor.
XXVI.
MA APLECAM ASUPRA MARELUI MIRACOL AL împlinirii şi schimbă rii de sine. Că ci
exista în oraş un lepros.
— Iată , mi-a spus tată l meu, abisul.
Ş i m-a condus în foburguri, la marginea unui câ mp să rac şi să rat. În jurul câ mpului –
o barieră , şi în mijlocul câ mpului – o casă scundă , în care tră ia leprosul despă rţit astfel de
oameni.
— Creezi, îmi spuse tată l meu, că -şi va striga desperarea? Priveşte-l câ nd iese, ca să -l
vezi că scâ nd.
Nici mai mult, nici mai puţin decâ t cel în care a murit dragostea. Nici mai mult, nici
mai puţin decâ t cel izolat în exil. Că ci îţi spun: exilul nu sfâ şie, ci macină . Nu te mai
hră neşti decâ t cu vise şi nu mai joci decâ t pe zaruri fă ră miză . Puţin contează bună starea.
Nu mai eşti decâ t rege al unui regat de umbre.
Nevoia, îmi spuse tată l meu, iată salvarea. Nu poţi să joci pe zaruri lipsite de miză .
Nu poţi să te mulţumeşti cu visele tale, pentru motivul că visele nu rezistă . Sunt dezolante
oştile lansate în visele goale ale adolescenţei. Utilul este ceea ce rezistă . Ş i nefericirea
acestui lepros nu este că putrezeşte, ci că nimic nu îi rezistă . Iată -l închis, sedentar între
proviziile sale.
Cei din oraş veneau din câ nd în câ nd să -l privească . Se adunau în jurul câ mpului
asemenea acelora care, după ce-au sfâ rşit de urcat, se apleacă asupra craterului
vulcanului. Ş i pă lesc auzind, sub picioarele lor, globul preg’ă tindu-şi erupţiile. Se
îngră mă deau, deci, ca în jurul unui mister, în preajma câ mpului leprosului. Dar nu exista
nici un mister.
— Nu-ţi face iluzii, îmi’ spunea tată l meu. Nu-ţi închipui desperarea sa, şi braţele
sale ră sucite în insomnie, şi mâ nia sa împotriva lui Dumnezeu, sau împotriva sa, sau
împotriva oamenilor. Că ci nu există nimic în el, decâ t absenţă care creşte. Ce poate avea
comun cu ceilalţi? Ochii îi curg, iar braţele îi cad ca nişte vreascuri. Din oraş nu mai
primeşte decâ t un zgomot îndepă rtat. Viaţa nu-l mai hră neşte decâ t cu un spectacol
nedesluşit. Un spectacol nu înseamnă nimic. Nu poţi tră i decâ t din ceea ce transformi. Nu
tră ieşti decâ t din ceea ce este adunat în tine ca într-un depozit. El ar tră i dacă ar putea
biciui calul, ori dacă ar că ra pietre şi ar contribui la edificarea templului. Dar lui totul îi
este dat.
Totuşi, s-a împă mâ ntenit un obicei. Locuitorii veneau în fiecare zi, înduioşaţi de
mizeria lui, să -şi arunce darurile pe deasupra ţă ruşilor ce-i îngră deau câ mpul. Ş i iată că
era servit, împodobit şi îmbră cat ca un idol. Hră nit cu cele mai bune mâ ncă ruri. Ş i chiar, în
zilele de să rbă toare, onorat cu muzică . Ş i totuşi, dacă el avea nevoie de toţi, nimeni n-avea
nevoie de el. Dispunea de toate bunurile.
84 dar nu avea bunuri de oferit.
— Asemenea idolilor de lemn, îmi spunea tată l meu, pe care-i acoperi cu daruri. Ş i în
faţa lor ard lă mpile credincioşilor, şi fumegă aroma ofrandelor, şi se înmulţeşte podoaba
lor de pietre preţioase. Dar, îţi spun, mulţimea care aruncă idolilor bră ţă ri şi pietre se
îmbogă ţeşte, cită vreme idolul de lemn ră mâ ne de lemn. Că ci ei nu transformă nimic. Or,
pentru copac, a tră i înseamnă a plă mă di din pă mâ nt flori.
Ş i l-am văzut pe lepros ieşind din bâ rlogul să u şi plimbâ ndu-şi asupra noastră
privirea moartă . Mai inaccesibil acestui zgomot care, totuşi, încerca să -i facă plă cere, decâ t
valurilor mă rii. Desprins de noi şi inaccesibil. Iar dacă cineva din mulţime îi ară ta mila, îl
privea cu un vag dispreţ… Nu solidar, ci scâ rbit de un joc fă ră garanţii. Că ci ce milă e aceea
care nu ia în braţe pentru a legă na? Ş i, în schimb, dacă ceva animalic în el încă îi deştepta
mâ nia de a fi ajuns spectacol şi curiozitate de bâ lci, mâ nie puţin adâ ncă , fiindcă noi nu mai
fă ceam parte din universul lui, asemenea copiilor strâ nşi în jurul bazinului în care se
învâ rte un crap leneş, ce ne pă sa de mâ nia lui, că ci ce mâ nie este aceea care nu poate lovi
şi nu poate decâ t să dea drumul la cuvinte goale în vâ ntul care le poartă ? Astfel, mi-a
apă rut despuiat de bogă ţia lui. Ş i-mi aminteam de leproşii din sud care, din cauza legilor
asupra leprei, dijmuiau oazele de la înă lţimea calului de pe care nu aveau dreptul să
coboare. Întinzâ nd talgerul la capă tul unui bă ţ. Ş i privind cu asprime şi fă ră să vadă , că ci
figurile fericite nu erau pentru ei decâ t teritoriu de vâ nă toare. Ş i pentru ce i-ar fi iritat o
fericire atâ t de stră ină universului lor, cum sunt jocurile liniştite ale animalelor în luminiş?
Privind, deci, cu ră ceală , fă ră a vedea. Trecâ nd, apoi, cu paşi înceţi prin faţa dughenelor şi
coborâ nd, de la înă lţimea calului, un coş la capă tul unei frâ nghii. Ş i aşteptâ nd cu neră bdare
ca negustorul să -l umple. Ră bdare mohorâ tă şi care provoca teamă . Că ci, nemişcaţi, ei nu
mai erau pentru noi decâ t vegetaţie lentă a bolii. Ş i cuptor, creuzet şi alambic de
putreziciune. Nu mai erau pentru noi decâ t locuri de trecere, şi câ mpuri închise, şi
adă posturi pentru boală . Dar ce aşteptam? Nimic. Că ci nu aştepţi nimic în tine însuţi, ci
aştepţi de la altcineva decâ t tine însuţi. Ş i cu câ t limbajul tă u este mai rudimentar, cu atâ t
legă turile tale cu oamenii sunt mai grosolane, cu atâ t mai puţin vei cunoaşte aşteptarea şi
plictiseala.
Dar ce ar fi putut aştepta de la noi aceşti oameni care erau despă rţiţi de noi în chip
atâ t de absolut? Nu aşteptau nimic.
— Vezi, mi-a spus tată l meu. Nu mai poate nici mă car să caşte. A renunţat pâ nă şi la
plictiseală , care este aşteptare a oamenilor.
XXVII.
MI S-A PĂ RUT, LA ÎNCEPUT, CA ERAU nefericiţi. Noaptea se fă cu aidoma unei nave
în care pasagerii ră mâ n fă ră că pitan. Ş i mi-a venit ideea să împart oamenii. Dorind să
înţeleg, înainte de toate, fericirea.
Am fă cut să sune clopotele. „Veniţi încoace, voi, cei pe care fericirea-i copleşeşte”.
Că ci fericirea o simţi în tine aidoma unui fruct plin de savoare. Ş i cea pe care am văzut-o
apă sâ ndu-şi pieptul cu amâ ndouă mâ inile, aplecată în faţă , plină parcă . Ş i se aşezară , deci,
la dreapta mea.
„Veniţi încoace, am spus, cei nefericiţi”. Ş i am fă cut să sune clopotele pentru ei.
„Veniţi la stâ nga mea”, le-am spus. Ş i după ce i-am separat, am încercat să înţeleg. Ş i mă
întrebam: „De unde vine ră ul?”.
Că ci nu cred în aritmetică . Nici durerea, nici bucuria nu se înmulţesc. Ş i dacă unul
singur suferă , suferinţa, lui e mare ca aceea a unui popor. Ş i, în acelaşi timp, e ră u că acela
nu se sacrifică pentru a fi de folos poporului.
La fel bucuria. Câ nd se că să toreşte fiica reginei, iată tot poporul dansâ nd. Este
copacul ce-şi plă mă deşte floarea. Iar eu judec copacul după vâ rful să u.
XXVIII.
MARE ÎMI PĂ REA SINGURĂ TATEA MEA. LINIŞ TE şi încetineală ceream pentru
poporul meu. Ş i această rezervă din adâ ncul sufletului, şi acest plictis pe munte, 86 le
beam pâ nă la amă ră ciune. Ză ream, deci, dedesubt, luminile serii în oraşul meu. Acest
imens apel, care este oraşul, pâ nă ce toţi se vor fi reunit, se vor fi închis şi atins unul de
că tre celă lalt. Ş i îi vedeam, unul după altul, închizâ ndu-se, după fiecare fereastră ce se
stingea, ştiindu-le dragostea. Apoi plictiseala. Doar dacă dragostea nu se schimbă în ceva
mai necuprins decâ t dragostea.
Iar ultimele ferestre luminate îmi ară tau bolnavii. Erau doi sau trei suferind de
cancer ca nişte lumâ nă ri aprinse. Apoi acea stea, poate a celui care, prins în opera sa, nu
poate dormi fă ră a-şi fi legat snopul. Ş i câ teva ferestre de aşteptare fă ră mă sură şi fă ră
speranţă . Că ci somnul şi-a luat recolta zilnică şi nu se va mai întoarce niciodată .
Eram, deci, câ ţiva aidoma unor santinele, stâ nd faţă cu noaptea cum ar fi stat faţă cu
marea. „Iată -i, îmi spuneam, martori ai vieţii în faţa mă rii impenetrabile. În avangardă .
Suntem câ ţiva care veghem asupra oamenilor şi că rora stelele le datorează un ră spuns.
Suntem câ ţiva, drepţi, cu opţiunea noastră asupra eternită ţii. Purtâ nd povara oraşului,
suntem câ ţiva printre sedentari, iar vâ ntul îngheţat ce cade din stele asemenea unui val
rece ne flagelează aspru.
Că pitani, tovară şii mei, iată că va fi grea noaptea ce vine. Că ci cei ce dorm nu ştiu că
viaţa este doar schimbare şi ruptură lă untrică a cedrului şi transformare dureroasă .
Suntem câ ţiva cei care purtă m pentru ei această povară , câ ţiva ce stă m la hotare, cei pe
care ră ul îi arde şi care vâ slesc încet că tre zi, cei care aşteaptă , ca la catargul de veghe,
ră spuns la întrebă rile lor, cei care aşteaptă reîntoarcerea soţiei…”.
Dar tot atunci mi-a apă rut hotarul ce separă spaima de fervoare. Căci spaimă şi
fervoare duc la acelaşi lucru. Amâ ndouă sunt sentimente ale spaţiului şi întinderilor.
„Doar înspă imâ ntaţii şi pasionaţii veghează cu mine, îmi spuneam. Să se odihnească
ceilalţi. Cei care au creat în timpul zilei şi n-au vocaţia de a ră mâ ne în avangardă …”.
Totuşi, în noaptea aceea, oraşul era suspendat în afara somnului din cauza unui om
ce trebuia, în zori, să ispă şească o crimă . Se spunea că e nevinovat. Ş i circulau patrule care
aveau misiunea de a împiedica mulţimea să se adune, că ci ceva atră gea oamenii în afara
caselor şi-i fă cea să se reunească .
 Iar eu îmi spuneam: „Suferinţa unuia singur aprinde acest incendiu. Acela, în celula
lui, îi aţâ ţă pe toţi ca un tă ciune”.
Am simţit nevoia să -l cunosc. Ş i am plecat înspre închisoare. Am ză rit-o, pă trată şi
neagră , conturâ ndu-se între stele. Paznicii mi-au deschis porţile ce se ră suceau încet pe
balamalele lor. Zidurile mi s-au pă rut de o grosime neobişnuită , iar ză brelele apă rau
ochiurile de geam. Ş i aici patrule negre circulau de-a lungul culoarelor sau în curţi, sau se
ridicau la trecerea mea ca nişte animale nocturne… Ş i peste tot, acest miros de mulţime şi
aceste ecouri profunde de criptă câ nd laşi să cadă o cheie sau pă şeşti pe lespezi. Ş i mă
gâ ndeam: „Omul trebuie să fie primejdios, dacă e necesar, el, atâ t de slab, cu o carne atâ t
de plă pâ ndă , pe care un cui o poate goli de viaţă , să fie strivit sub un munte!”.
Ş i toţi paşii pe care-i auzeam îi treceau peste pâ ntece. Ş i toate aceste ziduri, aceste
uşi, aceste contraforturi apă sau asupra lui. „Este sufletul închisorii, îmi spuneam,
gâ ndindu-mă la el. Este sensul, şi centrul, şi adevă rul închisorii. Ş i, totuşi, ce arată el, dacă
nu o simplă gră madă de zdrenţe, culcat de-a curmezişul zăbrelelor, şi, poate, chiar adormit
şi respirâ nd greu. Ş i, totuşi, ferment al oraşului. Ş i pricinuind, mişcâ ndu-se între un perete
şi celă lalt, acest cutremur de pă mâ nt”.
Mi s-a deschis ferestruica şi l-am privit. Ş tiind bine că este aici ceva de înţeles. Ş i l-
am vă zut.
Ş i m-am gâ ndit: „N-are, poate, nimic să -şi reproşeze, decâ t dragostea de oameni. Dar
cel ce clă deşte o casă îi dă o formă . Ş i, desigur, orice formă poate fi de dorit/ Dar nu toate
împreună . Altfel nu va mai fi casă .
O figură tă iată în piatră este alcă tuită din toate figurile refuzate. Toate pot fi
frumoase. Dar nu toate împreună . Fă ră îndoială , visul să u este frumos.
Ne află m, el şi cu mine, pe creasta muntelui. El şi cu mine, singuri. Noi suntem
această noapte pe creasta lumii. Ne gă sim şi ne ală tură m unul altuia. Că ci nimic la această
înă lţime nu ne desparte. El doreşte, ca şi mine, dreptatea. Ş i, totuşi, va muri…
Inima mi se strâ ngea.
Totuşi, pentru ca dorinţa să se schimbe în act, pentru ca forţa copacului să devină
ramură , pentru ca femeia să devină mamă , e nevoie de o alegere. Din nedreptatea alegerii
se naşte viaţa. Că ci pe cea care era frumoasă , o mie o iubeau. Ş i pentru că exista, ea i-a
adus la deznă dejde. Este totdeauna nedrept ceea ce este.
Înţelegeam că orice creaţie începe prin a fi crudă .
Am închis uşa şi am mers în lungul coridoarelor. Plin de stimă şi de dragoste: „Ce
înseamnă să -i laşi viaţa în robie, câ nd grandoarea lui stă în orgoliu?”. Am trecut pe lâ ngă
patrule, temniceri, mă tură tori. Ş i toată această mulţime îşi servea prizonierul. Ş i aceste
ziduri grele îşi pă strau prizonierul, ca acele ruine risipite ce-şi au sensul în comoara lor
dispă rută . Ş i m-am întors încă o dată înspre închisoare. Cu turnul să u în formă de coroană
aruncată înspre aştri, vas purtâ ndu-şi încă rcă tura; şi mă întrebam: „Cine e învingă tor?”.
Apoi, câ nd eram departe în noapte, acea gură de arsenal…
Mă gâ ndeam la cei din oraş. „Desigur, îl vor plâ nge. Dar e bine ca ei să plâ ngă ”.
Că ci cugetam la câ ntecele, neliniştile şi meditaţiile poporului meu. „Îl vor îngropa.
Dar nimic nu se îngroapă , mă gâ ndeam. Ceea ce îngropi e să mâ nţă . Nu am nici o putere
împotriva vieţii, şi el va triumfa într-o zi. Îl spâ nzur de o frâ nghie. Dar voi auzi câ ntâ ndu-i-
se moartea. Ş i această chemare va ră suna asupra celui ce vrea să împace ceea ce nu poate
sta împreună ce voi împă ca?
Trebuie să absorb într-o ierarhie, şi nu, în acelaşi timp, în alta. Nu trebuie să confund
beatitudinea cu moartea. Merg înspre beatitudine, dar nu trebuie să refuz contradicţiile.
Trebuie să le primesc. Asta e bine, asta e ră u, am oroare de amestecul care nu e decâ t sirop
pentru slabi, şi care-i sleieşte, dar trebuie să mă ridic prin faptul că -mi accept duşmanul”.
XXIX.
MEDITAM ÎN FAŢ A ACELEI MĂ Ş TI DE dansatoare. Cu aerul ei îndâ rjit şi obosit. Ş i-mi
spuneam: Iată , pe timpul de mă reţie al imperiului, era o mască . Acum nu mai e decâ t
acoperă mâ ntul unei cutii goale. Nu mai există patetic în om. Nu mai există nedreptate.
Nimeni nu mai suferă pentru cauza sa. Ş i ce cauză este cea care nu produce suferinţă ?
A dorit să obţină şi a obţinut. Dar este fericit acum? Fericirea era stră duinţa de a
obţine. Priviţi planta ce-şi formează floarea. E fericită după ce floarea a apă rut? Nu, e
sfâ rşită . Ş i nu mai are altceva să -şi dorească decâ t moartea. Căci eu cunosc dorinţa. Setea
de muncă . Plă cerea de a reuşi. Apoi odihna. Dar nimeni nu tră ieşte din odihna care nu e o
hrană . Hrana şi scopul nu trebuie confundate. Acela a alergat mai repede. Ş i a câ ştigat. Dar
nu ar putea tră i din cursa câ ştigată . Nici cel ce iubea marea – din furtuna învinsă . Furtuna
pe care o învinge este o mişcare în înotul să u. Ş i el cheamă o altă mişcare. Ş i plă cerea de a
forma floarea, de a învinge furtuna, de a clă di templul se deosebeşte de plă cerea de a
poseda o floare deja crescută , o furtună învinsă , un templu gata ridicat. Este iluzorie
speranţa de a te bucura slujind ceea ce, la început, ai condamnat, speranţa ră zboinicului de
a se bucura de bucuriile sedentarului. Ş i, totuşi, în aparenţă , ră zboinicul luptă pentru a
dobâ ndi ceea ce bucură pe sedentar, dar nu are dreptul să fie dezamă git dacă se
transformă apoi în sedentar, că ci e falsă tristeţea celui care spune că satisfacţia fuge mereu
din faţa dorinţei. Că ci aceasta înseamnă să te-nşeli asupra obiectului dorinţei. Ceea ce
urmă reşti mereu, vei spune, mereu se îndepă rtează … Este ca şi cum copacul s-ar plâ nge:
„Am dat naştere florii, şi iată că devine să mâ nţă , şi să mâ nţa devine copac, şi încă o dată
copacul floare…”. Astfel ai învins furtuna, şi furtuna ta a devenit odihnă , dar odihna ta nu e
decâ t pregă tire pentru furtună . Îţi spun: nu există amnistie divină care să te scutească de a
deveni. Ai dori să fi: nu vei fi decâ t în eternitate, după ce vei fi fost – plă mă dit şi vei fi
devenit din actele tale, că ci omul, vezi tu, se naşte greu.
Astfel, s-au golit crezâ nd că posedă şi obţin şi oprindu-se în drum pentru a se bucura
de proviziile lor. Că ci nu există provizii. Ş i ştiu, eu, care am căzut atâ t de des în capcana
fă pturilor venite din alte pă rţi ale lumii, mirosind aromitor, pe care ştiam că pot pune
stă pâ nire. Ş i această ameţeală o numeam dragoste. Ş i mi se pă rea că aş muri de sete dacă
n-aş obţine-o.
Logodna dă dea prilej de serbă ri ră sună toare, colorate pentru poporul întreg de
religia dragostei. Ş i se vă rsau coşuri de flori, se ră spâ ndeau parfumuri şi se ardeau
diamante care costaseră sudoarea, suferinţa, sâ ngele oamenilor, nă scuţi din mulţime ca şi
pică tura de parfum extrasă din mormane de flori, şi fiecare încerca, fă ră a înţelege prea
bine, să se epuizeze în dragoste. Dar iat-o pe terasa mea, captivă delicată , prinsă în zborul
ei. Ş i eu, bă rbat, eu, ră zboinic învingă tor, ţinâ nd în sfâ rşit ră splata luptei mele. Ş i, deodată
în faţa ei, nemaiştiind ce să fac… „Porumbiţa mea, îi spuneam, turturica mea, gazela mea cu
picioare lungi…”, că ci în cuvintele pe care le inventam încercam s-o cuprind, pe ea, de
necuprins! Topindu-se aidoma zăpezii. Că ci nu era nimic darul pe care-l aşteptam. Ş i
strigam: „Unde eşti?”. Că ci nu o întâ lneam nică ieri. „Unde e hotarul?”. Ş i deveneam turn şi
zid. Iar focurile de bucurie din oraş ardeau pentru a să rbă tori dragostea. Iar eu, singur în
cumplitul meu pustiu, o priveam, dezbră cată , dormind. „M-am înşelat asupra pră zii, m-am
înşelat în goana mea. Fugea atâ t de repede şi am oprit-o pentru a o face a mea… Ş i, o dată
prinsă , nu mai exista…”. Mi-am înţeles greşeala. Fuseseră m nebun ca acela care şi-a
umplut ulciorul şi l-a închis în dulap, fiindcă -i plă cea câ ntecul fâ ntâ nii… „Dar dacă nu te
ating, te construiesc ca pe un templu. Ş i te înalţ în lumină . Ş i tă cerea ta închide în ea
câ mpiile. Iar eu te iubesc dincolo de mine sau tine. Ş i inventez imnuri pentru aţi celebra
imperiul. Ş i ochii ţi se închid, pleoape ale lumii. Ş i te ţin, obosită , în braţele mele, c-a pe un
oraş. Nu eşti decâ t o treaptă în drumul meu spre eternitate. Eşti fă cută pentru a fi arsă ,
consumată , dar nu pentru a reţine… Ş i iată , curâ nd palatul plâ nge şi oraşul întreg se
acoperă de cenuşă , că ci am luat o mie de ostaşi şi am împins pragul oraşului în direcţia
deşertului, nefiind mulţumit.
Durerea unuia singur, ţi-am spus, face câ t durerea lumii. Ş i dragostea pentru una
singură clatină Calea Lactee şi stelele. Te strâ ng în braţe ca pe prova navei mele. Asemenea
acestei plecă ri în largai mă rii, umă r de temut al dragostei…
Astfel am cunoscut limitele imperiului meu. Dar aceste limite îl exprimau deja, că ci
nu-mi place decâ t ceea ce rezistă . Iată de ce comparam cu capace de cufere goale aceste
basoreliefuri de dansatoare îndâ rjite, care au fost mă şti, atunci câ nd acopereau îndâ rjirea,
şi fră mâ ntarea interioară , şi poezia, nă scută din conflicte. Îmi place cel ce rezistă , cel care
se închide şi tace, cel care se pă strează tare şi cu buzele pecetluite în chinuri, cel care a
rezistat chinurilor şi dragostei. Cel care preferă şi care este nedrept că nu iubeşte. Cel care
este asemenea unui tum redutabil, ce nu va fi niciodată cucerit…
Că ci ură sc uşurinţa. Ş i cel care nu se opune nu e om. Om fă ră ferment. Ş i iată
minunea ce mi-a apă rut în închisoare. Mai tare decâ t tine, decâ t mine, decâ t temnicerii,
podurile şi zidurile mele. Iată enigma care mă fră mâ nta, ca şi aceea a dragostei, câ nd,
goală , o ţineam în braţe, supusă . Mă reţie a omului şi totuşi josnicie, că ci îl ştiu mă reţ în
credinţa sa, şi nu în orgoliul revoltei sale.
XXX.
ASTFEL AM AFLAT CA OMUL NU ESTE DEMN de interes dacă , nu numai că nu e
capabil de sacrificii, de rezistenţă la tentaţii şi de acceptare a morţii – că ci atunci nu mai
are formă – dar şi dacă , pierdut în mulţime, condus de mulţime, se supune legilor acesteia.
Că ci aşa se întâ mplă cu mistreţul sau elefantul solitar, sau omul singur pe munte, iar
mulţimea trebuie să permită tă cerea fiecă ruia şi să nu-l tragă , prin ură , din ceea ce-l face
să semene cedrului ce domină muntele.
Cel care încearcă , cu limbajul să u, să cuprindă şi să exprime omul în logica expunerii
mi se pare aidoma copilului ce se aşază la poalele Atlasului cu că ldarea şi, lopă ţica sa şi
plă nuieşte să ia muntele şi să -l transporte în altă parte. Omul este ceea ce există , nu ceea
ce se exprimă . Desigur, scopul fiecă rei conştiinţe este de a exprima ceea ce există , dar
expresia e operă dificilă , în ceată şi încâ lcită – şi greşeala este de a crede că nu există ceea
ce nu se poate enunţa. Că ci a enunţa şi a concepe au acelaşi sens. Dar foarte puţin din om
am reuşit să concep pâ nă acum. Or, ceea ce concep azi exista şi ieri, şi mă amă gesc dacă -mi
închipui că ceea ce aparţine omului, şi nu poate fi exprimat, nu merită consideraţie. Că ci
muntele nu-l exprim, ci-l semnific. Ş i confund a semnifica şi a cuprinde. Semnific celui care
deja cunoaşte, dar dacă n-ar şti, cum aş putea să -i transmit muntele cu crevase în care se
rostogolesc pietre, cu poalele sale de levă nţică şi creasta crenelată împungâ nd cerul?
Ş i ştiu câ nd am de-a face nu cu o fortă reaţă nimicită sau barcă fă ră direcţie, că reia i
se dezleagă funia din inelul de fier – pentru a fi lă sată în voia sorţii – ci cu o existenţă
minunată , cu legile gravitaţiei sale lă untrice şi tă cerile sale mai solemne decâ t liniştea
stelelor.
Astfel mi-am dat seama de conflictul care există între a admira omul supus şi omul
neînduplecat, care arată ceea ce este. Înţelegâ nd problema, fă ră s-o formulez. Căci cei ce
sunt conduşi de disciplina cea mai aspră şi care, la un semn al meu, primesc moartea, cei
pe care credinţa mea îi magnetizează , atâ t de adâ nc prinşi în disciplina lor, încâ t pot să -i
insult şi să -i supun ca pe nişte copii, lă saţi, dimpotrivă , singuri în faţa aventurii şi
ciocnindu-se cu alţii, sunt că liţi ca oţelul, ară tâ nd o mâ nie sublimă şi curaj în faţa morţii.
Am înţeles că sunt două înfă ţişă ri ale aceluiaşi om. Ş i că acela pe care-l admiră m ca
fiind neînduplecat, sau cea cu neputinţă de supus, absentă în braţele mele ca un vapor de
cursă lungă , cel pe care-l numesc om, că ci nu se tâ nguieşte, nici nu pactizează , nici nu
pă ră seşte o parte din sine din viclenie, sau poftă , sau oboseală , cel pe care-l pot strivi sub
piatra de moară , fă ră să -i pot stoarce secretul, cel care poartă în inimă acel sâ mbure tare,
pe care nici mulţimea, nici tiranul nu admit să -l constrâ ngă , devenit în inimă diamant, are
o altă forţă , pe care i-am descoperit-o. Supus, şi disciplinat, şi respectuos, şi plin de
credinţă , fiu înţelept al unei râ se spirituale şi depozitar al virtuţilor ei…
Dar cei pe care-i numesc liberi şi hotă râ nd numai pentru ei înşişi, inexorabil singuri,
aceia nu sunt conduşi, plutesc fă ră vâ nt în pâ nze, iar rezistenţa lor nu este decâ t capriciu
incoerent.
Astfel, eu ură sc această turmă şi pe omul golit de substanţa sa, fă ră patrie lă untrică ,
şi nu-mi place, ca stă pâ n şi conducă tor, să -mi vlă guiesc poporul şi să -l transform în furnici
oarbe şi ascultă toare, am înţeles că prin constrâ ngere puteam şi trebuia să -l înviorez, nu
să -l pierd. Ş i că blâ ndeţea sa în biserică , şi ascultarea, şi ajutorul dat altora nu erau ale
unui bastard, că ci doar astfel îmi putea servi ca piatră unghiulară în limitele imperiului
meu. Că ci nimic nu poţi aştepta de la tine singur, ci de la minunata colaborare a unuia prin
celă lalt…
Astfel, cel pe care-l strivea greutatea zidurilor, şi asupra că ruia vegheau sentinelele,
şi pe care puteam să -l crucific fă ră ca el să abjure, cel de la care tortura că lă ilor mei n-ar
scoate decâ t un râ s dispreţuitor, aş greşi dacă aş vedea în el un refractar. Că ci puterea îi
vine dintr-o altă religie, el este o altă faţă a lui însuşi. O altă imagine, aceea a unui om care
se aşază şi ascultă , cu mâ inile pe genunchi şi un surâ s candid. Ş i există sini care i-au dat
lapte. La fel cea pe care am capturat-o în turn şi se plimbă în lungul şi în largul celulei, şi
nu poate fi nici violată , nici stă pâ nită , şi nu va pronunţa niciodată cuvâ ntul de dragoste ce i
se cere. Ş i care este, pur şi simplu, din altă parte, din alt incendiu, dintr-un trib îndepă rtat
şi plină de religia sa. Ş i n-aş putea s-o ating decâ t dacă aş converti-o.
Cei pe care-i ură sc sunt, mai ales, cei care nu există cu adevă rat. Rasă de câ ini ce se
cred liberi, fiind liberi de a-şi schimba opiniile, de a nega (cum ar putea şti că neagă , de
vreme ce ei înşişi sunt judecă tori?). Liberi de a trişa, de a renega şi de a se vinde, şi pe
care-i fac să -şi schimbe pă rerile doar ară tâ ndu-le troaca atunci câ nd le e foame.
Astfel a fost noaptea logodnei şi a condamnă rii la moarte. Ş i am avut sentimentul
existenţei. Pă straţi-vă forma, fiţi durabili ca o etravă , ceea ce luaţi dinafară schimbaţi-l în
voi înşivă asemenea cedrului. Eu sunt cadrul, şi armă tura, şi actul creator din care vă
naşteţi, trebuie acum, aidoma copacului uriaş ce-şi dezvoltă ramurile, şi nu ramurile altuia,
dă naştere ghimpilor sau frunzelor sale, şi nu ale altuia, să creşteţi şi să vă fixaţi…
Îi numesc pleavă pe toţi cei ce tră iesc din gesturile altora şi, asemenea cameleonului,
iau culorile altora, iubesc partea de unde le vin darurile, gustă aclamaţiile şi se judecă în
oglinda mulţimii: că ci nu îi gă seşti, nu sunt, ca o citadelă , închişi asupra comorilor lor şi,
din generaţie în generaţie, nu-şi transmit substanţa, ci-şi lasă copiii să crească fă ră a-i
plă mă di. Ş i ei cresc ca ciupercile, umplâ nd lumea.
ACEIA AU VENIT SĂ -MI VORBEASCĂ DESPRE comoditate, iar eu mi-am adus aminte
de armata mea. Ş tiind câ te eforturi sunt necesare pentru echilibrul vieţii, deşi viaţa e
absentă atunci câ nd echilibrul e fă cut.
Iată pentru ce iubeam ră zboiul ce duce la pace. Cu nisipul să u cald şi liniştitor, cu
nisipul să u neumblat, încă rcat de vipere, cu locurile sale neatinse şi adă posturile sale. Ş i
m-am gâ ndit la copiii care se joacă , dâ nd viaţă petricelelor: „Uite, spun ei, o armată în
mers, uite acolo nişte turme”, iar trecă torul care nu vede decâ t pietre nu cunoaşte bogă ţia
inimilor lor. La fel cel ce tră ieşte din zori şi, în oglinda soarelui, se aruncă în apele reci,
încă lzindu-se apoi la lumina primelor ore ale zilei. Sau cel ce merge la fâ ntâ nă , câ nd îi este
sete, şi trage el însuşi lanţul ce scâ rţâ ie, şi saltă că ldarea grea pe ghizd, şi cunoaşte astfel
câ ntecul apei şi toată muzica ei zgomotoasă . Setea sa a umplut de semnificaţie mersul să u,
şi braţele sale, şi ochii să i, şi această plimbare a omului că ruia îi e sete că tre fâ ntâ nă este
asemenea unui poem; dar ceilalţi fac semn sclavului şi sclavul le aduce apa la buze, iar ei
nu-i vor cunoaşte niciodată câ ntecul. Comoditatea lor nu este decâ t absenţă : n-au crezut în
suferinţă şi n-au cunoscut bucuria.
L-am urmă rit şi pe cel ce ascultă muzica şi nu simte nevoia de a o pă trunde. Care se
lasă purtat ca pe o litieră înspre muzică şi nu vrea să meargă ei însuşi înspre ea, care
renunţă la fructul a că rui coajă e amară . Dar eu spun: nu există fruct, dacă nu există coajă .
Ş i confundaţi fericirea voastră cu propria voastră absenţă . Căci cel ce e bogat nu mai e
prezent pentru a profita de bogă ţiile sale, aceste bogă ţii sunt zadarnice. Ş i nu există
privelişte vă zută din înaltul muntelui, pentru cel ce n-a urcat panta, că ci această privelişte
nu e spectacol în primul râ nd, ci dominare. Ş i dacă ai fost purtat acolo în litieră , nu vezi
decâ t o aşezare mai mult sau mai puţin fadă a lucrurilor, şi cum ai putea să le pă trunzi de
substanţa ta? Căci priveliştea, pentru cel ce încrucişează braţele pe piept cu satisfacţie,
este amestec de ră suflare şi odihnă a muşchilor după efort, şi de albă strire a serii, este, de
asemenea, satisfacţie a ordinii fă cute, că ci fiecare din paşii să i a ordonat puţin aceste fluvii,
a aranjat aceste vâ rfuri. Această privelişte s-a nă scut din el, iar bucuria pe care i-o
descopă r este bucuria copilului care, aşezâ ndu-şi pietricelele, a construit un oraş, de care
se minunează şi pe care-l umple cu substanţa lui. Dar ce copil ar fi fericit să privească o
gră madă de pietre care nu sunt decâ t spectacol fă ră efort?
I-am văzut pe cei ce au suferit de sete, setea, gelozie faţă de apă , mai aspră decâ t
boala, căci timpul îi cunoaşte leacul şi îl cere, aşa cum ar cere femeia, şi îi vede, în somn, pe
ceilalţi bâ nd. Că ci vezi în somn femeia surâ zâ nd celorlalţi. Nimic nu are sens dacă nu l-am
amestecat cu trupul şi cugetul meu. Nu este aventură aceea în care nu mă angajez.
Astrologii mei, privind Calea Lactee în nopţile lor de studiu, descoperă marea carte ale
că rei pagini trosnesc cu mă reţie câ nd le întorci, şi adoră providenţa pentru a fi umplut
iumea de o esenţă atâ t de sfâ şietoare pentru inimă .
Vă spun: nu aveţi dreptul să evitaţi un efort decâ t în numele altui efort, că ci trebuie
să creşteţi.
XXXII.
ÎN acel an a murit cel ce domnea la est de imperiul meu, cel cu care luptaseră m
crâ ncen înţelegâ nd, după atâ tea lupte, că mă sprijineam pe el ca pe un zid. Îmi aduc însă
aminte de întâ lnirile noastre. Se ridica un cort purpuriu în deşert, care ră mâ nea gol, şi ne
înfă ţişam unul celuilalt sub acest cort, armatele noastre ră mâ nâ ncT departe… Ş i orice
poleială se scorojeşte. Ne priveam cu invidie, sprijiniţi în garda armelor, nicidecum
înduioşaţi. Că ci tată l meu avea dreptate câ nd spunea: „Nu trebuie să întâ lneşti omul la
suprafaţă , ci la al şaptelea etaj al sufletului, inimii şi cugetului să u. Altfel, că utâ ndu-vă în
mişcă rile voastre cele mai vulgare, ajungeţi să vă rsaţi sâ ngele fă ră folos”.
Tl înţeleseseră m, şi nu-l întâ lneam decâ t purificat şi zidit într-un triplu zid de
singură tate. Unul în faţa celuilalt, ne aşezam pe nisip. Nu ştiu care dintre noi, atunci, era
cel mai puternic. Dar în această singură tate sacră puterea 96 devenea mă sură . Căci
mişcă rile noastre clă tinau lumea, dar noi le mă sură m. Vorbeam despre pă şuni. „Am
două zeci şi cinci de mii de vite care mor, spunea el. La tine a plouat”. Dar nu puteam tolera
să -şi aducă obiceiurile stră ine şi îndoiala care face să putrezească . Cum să primesc pe
pă mâ nturile mele pă stori dintr-un alt univers? Ş i îi ră spundeam: „Am două zeci şi cinci de
mii de pui de om care trebuie să înveţe rugă ciunile lor şi nu pe ale altora, că ci altfel nu vor
mai avea formă …”. Ş i armele hotă rau între popoarele noastre. Ş i ne asemă nam unor
maree, care vin şi pleacă . Ş i dacă niciunul dintre noi nu înainta, deşi apă sam cu toată
greutatea noastră asupra celuilalt, însemna că ajunseseră m la apogeu, înă sprindu-ne
duşmanul prin înfrâ ngere. „M-ai învins, am devenit, deci, mai tare”.
Nu vreau să spun că -i dispreţuiam mă reţia. Nici gră dinile suspendate ale capitalei
sale. Nici parfumurile negustorilor lui. Nici lucră tura delicată a aurarilor lui. Nici marile
baraje pentru apă . Omul inferior inventează dispreţul, că ci adevă rul să u le exclude pe
celelalte. Dar noi, care ştiam că adevă rurile coexistă , nu ne gâ ndeam niciodată să coborâ m
pâ nă la a recunoaşte adevă rul celuilalt, chiar dacă aceasta era greşeala noastră . Mă rul,
după câ te ştiu, nu dispreţuieşte viţa de vie, nici palmierul – cedrul. Dar fiecare se întă reşte
şi nu-şi amestecă ră dă cinile. Ş i îşi salvează forma şi esenţa, căci este acesta un capital
nepreţuit, care nu trebuie alterat.
Schimbul veritabil, îmi spunea el, este cutia cu parfum, sau gră unţa, sau acest dar din
cedru galben, care-ţi umple casa de mirosul casei mele. Sau strigă tul de ră zboi ce coboară
din munţii mei, că tre tine. Sau poate un ambasador, care a fost îndelung crescut, format şi
înă sprit, şi care te refuză şi te acceptă în acelaşi timp. Că ci te refuză în etajele tale
inferioare. Dar te regă seşte acolo unde omul se stimează deasupra urii sale. Singura stimă
care are valoare este stima unui duşman. Iar stima între prieteni nu are valoare decâ t
dacă -şi domină recunoştinţa, şi mulţumirile, şi toate mişcă rile vulgare. Dacă mori pentru
prietenul tă u, îţi interzic să te înduioşezi…
Aş minţi dacă aş spune că aveam în el un prieten. Ş i, totuşi, ne întâ lneam cu o
bucurie adâ ncă , dar aici cuvintele o iau razna din cauza vulgarită ţii oamenilor. Bucuria nu
era pentru el, ci pentru Domnul. Era un drum că tre eternitate. Întâ lnirile noastre erau chei
de boltă . Ş i n-aveam nimic să ne spunem.
Mă ierte dumnezeu, c-am plâ ns câ nd a murit.
Cunoşteam bine imperfecţiunea mizeriei mele. „Dacă plâ ng, îmi spuneam, înseamnă
că nu sunt încă destul de pur44. Ş i mi-l închipuiam, dacă ar fi aflat de moartea mea, ca la
întoarcerea în noaptea unui teritoriu. Ş i contemplâ nd această clă tinare a lumii aşa cum ar
fi privit asfinţitul. Sau cel care se îneacă atunci câ nd lumea se schimbă sub oglinda
nemişcată a apelor. „Doamne, ar fi spus el, se face noapte şi zi, după voinţa ta. Dar ce s-a
pierdut din acest snop strâ ns, din această epocă trecută ? Am fost”. Ş i iată că m-ar fi închis
în calmul să u inefabil. Dar eu nu eram încă destul de pur şi nu aveam destul gustul
veşniciei. Ş i, asemenea femeilor, simţeam acea melancolie de suprafaţă , atunci câ nd vâ ntul
serii ofileşte trandafirii gră dinilor mele. Că ci pe mine mă ofileşte în trandafirii mei. Ş i în ei
mă simt murind.
De-a lungul vieţii îmi îngropaseră m că pitanii, îmi destituiseră m miniştrii, îmi
pierduseră m femeile. Lă saseră m în spatele meu o sută de imagini ale mele, aşa cum
şarpele îşi lasă pielea. Ş i, totuşi, aşa cum revine soarele, care este mă sură şi pendulă a zilei,
sau vara, care mă soară balansul anului, din întâ lnire în întâ lnire, din tratat în tratat, ostaşii
mei ridicau cortul gol în pustiu. Ş i ne întâ lneam cu el. Ş i, la fel, obiceiul solemn, şi acel
surâ s de pergament, şi calmul din preajma morţii. Ş i liniştea care nu este a omului, ci a
eternită ţii.
Iată că ră mâ neam singur, singur ră spunză tor de tot trecutul meu şi fă ră martor care
să mă fi vă zut tră ind. Toate actele pe care nu socotiseră m necesar să le expun poporului
meu, dar pe care el, vecinul meu de la est, le înţelesese, toate ră scolirile lă untrice din care
nu fă cuseră m un spectacol, dar pe care el, în liniştea lui, le ghicise. Toate ră spunderile care
mă striviseră şi pe care toţi le ignorau, că ci era bine să creadă în despotismul meu, dar pe
care el, vecinul meu din est, le câ ntă rise, niciodată compă timitor, deasupra şi dincolo de
de, gâ ndind altfel decâ t mine; iată că adormise în purpura nisipului, tră gâ nd nisipul
deasupra lui ca pe un giulgiu demn de el, iată că tă cuse, că schiţase acel surâ s melancolic, e
mulţumit că a legat snopul, cu ochii închişi asupra a ceea ce a adunat. Câ t egoism în
desperarea mea! Eu, atâ t de slab, dâ nd importanţă traiectoriei destinului meu, care nu are
traiectorie, mă surâ nd imperiul după mine însumi, în loc să mă contopesc în imperiu şi
descoperind că viaţa mea ajunsese la această culme, ca o că lă torie.
Am cunoscut în viaţa mea, în acea noapte, linia de împă rţire a apelor, coborâ nd un
versant după ce-l urcaseră încet pe celă lalt, nemairecunoscâ nd pe nimeni, pentru prima
oară bă trâ n, fă ră figuri familiare, şi indiferent faţă de toţi, că ci deveneam indiferent faţă de
mine însumi, lă sâ ndu-mi pe celă lalt versant toţi că pitanii, toate femeile, toţi duşmanii şi,
poate, singurul meu prieten – de-acum solitar într-o lume populată de seminţii
necunoscute.
Dar mi-am revenit. „Am sfă râ mat, mă gâ ndeam, ultima mea scoarţă şi, poate, voi
deveni pur. Nu eram mare, căci mă priveam. Ş i această încercare mi-a fost trimisă fiindcă
mă înmuiam. Că ci mă umpleam de mişcă rile josnice ale inimii mele. Pe prietenul meu
mort, voi şti să -l văd în mă reţia sa şi nu voi plâ nge. Pur şi simplu, el a fost. Iar nisipul îmi
va apă rea mai bogat, că ci, deseori, în largul pustiului, l-am văzut surâ zâ nd. Ş i surâ sul
tuturor oamenilor, pentru mine, se va îmbogă ţi cu acest surâ s deosebit. Căci voi vedea în
om linia pe care nici un tă ietor de piatră nu a desprins-o din învelişul ei, dar prin acest
înveliş voi cunoaşte mai bine obrazul omului, fiindcă îl voi fi privit pe unul drept în ochi.
Cobor, deci, de pe muntele meu, nu-ţi fie frică , poporul meu, am legat din nou firul.
Era ră u că aveam nevoie de un om. Mâ na care m-a vindecat şi care m-a cusut la loc s-a
şters, dar nu şi cusă tura. Cobor de pe muntele meu şi întâ lnesc oi şi miei. Îi mâ ngâ i. Sunt
singur pe lume în faţa providenţei, dar, mâ ngâ ind aceşti miei care deschid izvoarele inimii,
nu un miel anume, ci prin el slă biciunea oamenilor, vă regă sesc14.
Câ t despre celă lalt, l-am fixat şi niciodată n-a domnit mai bine. L-am fixat în moarte.
Ş i în fiecare an se ridică un cort în pustiu, în timp ce poporul meu se roagă . Oştile mele se
sprijină în arme, puştile sunt încă rcate, că lă reţii circulă pă zind pustiul şi i se taie capul
celui ce se hazardează în acele locuri. Ş i înaintez singur. Ridic pâ nza cortului, intru şi mă
aşez. Ş i linişte se face pe pă mâ nt.
IAR ACUM, CÂ ND MA FRĂ MÂ NTA ACEASTA DURERE surdă pe care medicii mei nu
ştiu s-o vindece, acum, câ nd sunt asemenea copacului din pă dure sub securea tă ietorului,
iar Domnul mă va doborî şi pe mine ca pe un turn învechit, acum, câ nd deşteptă rile mele
nu mai sunt deşteptă rile de la două zeci de ani, destindere a muşchilor şi zbor al spiritului,
mi-am gă sit în durere consolarea de a nu suferi în urma acestor anunţuri ce mi se
ră spâ ndesc în tot trupul şi de a nu fi stră puns de suferinţe meschine, şi personale, şi
închise în mine, că rora istoricii imperiului nu le vor acorda nici trei râ nduri în cronicile
lor. Că ci puţin contează că dintele mi se clatină sau îmi este smuls, şi ar fi nedemn din
partea mea să aştept milă . Dimpotrivă , mâ nia mă cuprinde câ nd mă gâ ndesc la de. Căci
aceste fisuri ale scoarţei aparţin vasului, nu conţinutului. Ş i mi se spune că vecinul meu de
la est, câ nd a fost lovit de paralizie şi o parte a lui a devenit rece şi moartă , iar el purta cu
sine pe acest frate siamez ce nu mai râ dea, nu a pierdut nimic din demnitate, dimpotrivă , a
reuşit în această ucenicie. Iar celor care-l felicitau pentru forţa sa sufletească le ră spundea
cu dispreţ că se înşelau în privinţa lui, iar aceste omagii să le pă streze pentru neguţă torii
din tâ rg. Că ci cel ce domneşte, dacă nu-şi domină în primul râ nd propriul corp, nu este
decâ t uzurpator ridicol. Nu există , pentru mine, decă dere, ci bucurie minunată de a mă
elibera, astă zi, de mai bine!
Ah, bă trâ neţe a omului! Fă ră îndoială , nu recunosc nimic pe versantul celă lalt al
muntelui meu. Inima mi-6 plină de prietenul meu mort. Ş i privesc satele cu ochi, la
început, secaţi de doliu, aşteptâ nd, ca pe o maree, ca dragostea să -i cuprindă din nou.
XXXIV.
PRIVEAM DIN NOU ORAŞ UL CE SE APRINDEA pentru seară . Un obraz alb, câ teodată
albă strui’, cu cuibul să u de lumini, aprinzâ nd pe dină untru casele. Ş i structura stră zilor. Ş i
liniştea ce începea, că ci se fă cea în el o linişte de stâ nci submarine. Ş i cum admiram
desenul stră zilor şi al pieţeMO lor şi, ici şi colo, al templelor ca nişte grâ nare spirituale, şi
peste tot în jur veşmâ ntul întunecat al colinelor, mi-a apă rut, totuşi, în ciuda că rnii de care
era plină , imaginea unei plante uscate, desprinsă de ră dă cinile ei. Mi-a apă rut imaginea
hambarelor goale. Nu mai era o fă ptură vie, a că rei fiecare parte să între în rezonanţă cu
alta, nu mai exista o inimă care să strâ ngă sâ ngele pentru a-l vă rsa în toată substanţa, nu
mai exista o carne unică , în stare să se bucure în zilele de să rbă toare, capabilă să dea
naştere unui mic câ ntec. Nu mai existau decâ t paraziţi instalaţi în cochiliile altora,
ocupâ ndu-şi fiecare închisoarea şi fă ră a se ajuta unul pe celă lalt. Nu mai exista un oraş ci
o coajă de oraş plină de morţi ce se credeau vii. Îmi spuneam: „Iată un copac care se va
usca. Iată un fruct care va putrezi. Iată cadavrul unei broaşte ţestoase sub carapacea ei”. Ş i
am aflat că trebuia să umplu din nou oraşul meu de sevă . Toate aceste ramuri trebuiau
legate din nou de trunchiul hră nitor. Hambarele şi rezervoarele trebuiau umplute din nou
cu proviziile lor de linişte.
Ş i trebuia să exist eu: altfel cine ar iubi oamenii?
XXXV.
MUZICA PE CARE O ASCULTAM Ş I PE CARE El N-O puteau înţelege m-a fă cut să -mi’
dau seama de această contradicţie. Că ci, sau îi faci să asculte câ ntece pe care le înţeleg – şi
astfel nu progresează deloc, sau îi înveţi o ştiinţă pe care-o înţeleg – iar ei nu vor folosi
nimic. Sau îi închizi în obiceiuri ce sunt ale lor de milenii şi nu va exista în ei copacul ce
creşte nă scâ ndu-şi fructele şi florile noi, ci calm în rugă ciune, înţelepciune şi somn liniştit,
sau, dimpotrivă , mergâ nd spre viitor, îi agiţi, şi-i zdruncini, şi-i obligi să se mute din
datinile lor, şi curâ nd nu vei mai conduce decâ t o turmă de emigranţi care s-a golit de
patrimoniu. O armată ce-şi aşază mereu tabă ra fă ră a-i pune vreodată temelii.
Dar orice ascensiune e dureroasă . Orice transformare e suferinţă . Ş i nu voi pă trunde
niciodată această muzică dacă nu mă va fi fă cut, la început, să sufă r. Căci ea nu este, fă ră
îndoială , decâ t fructul însuşi al suferinţei mele, iar eu nu cred în cei care se bucură de
proviziile strâ nse de alţii. Nu cred că e suficient să cufunzi copiii în concert, poem sau
discurs, pentru a-i face să simtă 101 beatitudinea şi marea beţie a dragostei. Că ci omul,
desigur, e capabil de dragoste, dar şi de suferinţă . Ş i de plictiseală . Ş i de o stare de suflet
neagră ca un an de ploaie. Ş i chiar şi aceia ce ştiu să guste poemul nu fac decâ t să se
bucure de el, că ci altfel n-ar pă rea niciodată trişti. S-ar închide în poem şi ar jubila. Ş i
omenirea s-ar închide în poem şi ar jubila fă ră să mai aibă nimic de creat. Dar omul e astfel
fă cut, încâ t nu se bucură decâ t de lucrurile că rora le dă formă . Ş i i-a trebuit, pentru a-l
gusta, să facă ascensiunea poemului. Dar poemul ce nu s-a nă scut din efortul tă u e
asemenea priveliştii privită din vâ rful muntelui – se iroseşte repede şi nu are sens decâ t
dacă e construcţie a oboselii, şi curâ nd, o dată odihnit şi dornic de mers, aceeaşi privelişte
te face să că şti şi nu-ţi mai oferă nimic. Că ci poemul, chiar al altuia, nu e decâ t fruct al
efortului tă u, al ascensiunii tale interioare, iar hambarul nu formează decâ t sedentari fă ră
calitatea de a fi oameni. Nu dispun de dragoste ca de o rezervă : ea este, înainte de toate,
exerciţiu al inimii mele. Ş i nu mă mai mir că există atâ ţia care nu înţeleg domeniul,
templul, poemul sau muzica, şi care spun: „Ce există aici, în afară de o dezordine mai mult
sau mai puţin bogată ? Nimic care să mă poată conduce”. Aceştia, aşa cum spun, sunt
rezonabili, sceptici şi plini de ironia care nu aparţine omului, ci neghiobului. Că ci
dragostea nu-ţi e dată ca un cadou al acestui obraz, la fel cum liniştea şi calmul nu sunt
produs al priveliştii, ci al ascensiunii reuşite, al muntelui dominat, al instală rii tale în cer.
La fel – dragostea. Iluzia este că o întâ lneşti, câ nd, de fapt, se învaţă . Ş i se înşală cel
care ră tă ceşte prin viaţă ”, pentru a fi cucerit, cunoscâ nd prin scurte fioruri gustul
tumultului inimii şi visâ nd să întâ lnească marea febră ce-l va încinge pentru totdeauna,
deşi ea nu este, în slă biciunea inimii şi nimicnicia colinei pe care-a învins-o, decâ t o
deşartă victorie a inimii sale.
De asemenea, nu te odihneşti în dragoste, dacă ea nu se transformă din zi în zi, ca în
maternitate. Dar tu vrei să te aşezi în gondola ta şi să devii câ ntec de gondolier pentru
totdeauna. Ş i te înşeli. Căci nu are semnificaţie ceea nu e ascensiune sau trecere. Iar dacă
te opreşti, nu vei gă si decâ t plictiseala, că ci priveliştea nu mai are nimic să -ţi spună . Ş i vei
repudia femeia, câ nd l°2 ar fi trebuit ca tu să fi repudiat.
Iată pentru ce niciodată nu m-a impresionat argumentul necredinciosului sau al
logicianului, care spun: „Arată -mi domeniul, imperiul sau divinitatea, că ci eu vă d şi ating
pietrele şi materialele, şi cred în pietrele şi materialele pe care le ating”. Dar niciodată n-
am încercat să -l instruiesc prin împă rtă şirea unui secret prea să rac pentru a putea fi
folosit. La fel cum nu pot să -l transport pe vâ rful muntelui ca să -i descopă r adevă rul unei
privelişti care nu va fi, pentru el, victorie, nici nu pot să -l fac să iubească această muzică pe
care n-o va fi învins înainte. Mi se adresează pentru a fi învă ţat fă ră efort, asemenea celui
ce caută femeia care va aşeza în el dragostea. Dar asta nu stă în puterile mele.
Eu îl închid şi-l torturez prin studiu, ştiind bine că ceea ce e uşor e steril tocmai din
acest motiv. Ş i mă surâ nd întinderea trudei după suferinţă şi sudoare. Iată pentru ce am
chemat dască lii şcolilor mele şi le-am spus: „Nu înţelegeţi greşit. V-am încredinţat copiii
oamenilor mei nu pentru a câ ntă ri mai tâ rziu cantitatea cunoştinţelor lor, ci pentru a mă
bucura de calitatea înă lţă rii lor. Ş i nu mă interesează acel elan al vostru care va fi
cunoscut, purtat în litieră , o mie de vâ rfuri de munte şi va fi văzut, astfel, o mie de
privelişti, că ci, în primul râ nd, nu o va fi cunoscut cu adevă rat pe niciuna, şi apoi o mie de
privelişti nu sunt decâ t un gră unte de praf în imensitatea lumii. Mă interesează acela, doar,
care-şi va fi ostenit muşchii în urcuşul unui munte, fie el unic, şi este, astfel, deschis spre a
înţelege toate priveliştile viitoare, mai bine decâ t celă lalt, falsul savant, cele o mie de
privelişti prost învă ţate.
 Iar pe acela, dacă vreau să -l convertesc la dragoste, îl voi pă trunde de dragoste prin
obişnuinţa rugii”.
Greşeala lor vine din faptul că au văzut că cel pă truns de dragoste descoperă figura
ce-l înflă că rează . Iar ei cred în virtuţile figurii. Iar cel care a dominat poemul este înflă că rat
de poem, şi ei cred în virtuţile poemului.
Dar eu îţi repet: câ nd spun munte, ţi-o spun ţie, care te-ai zgâ riat în mă ră cinii lui,
care te-ai pră vă lit în pră pă stiile lui, care ai asudat urcâ ndu-i pietrele, i-ai cules florile şi ai
respirat vâ ntul crestelor. Semnific, dar nu cuprind nimic. Iar câ nd spun munte unui
negustor gras, nimic nu-i voi lă sa în inimă .
Ş i nu fiindcă moare puterea poemului nu va mai exista poem. Nu fiindcă moare
puterea chipului nu va mai fi dragoste. Sau fiindcă moare puterea infinitului nu va mai fi,
în inima omului, întinderea pă mâ nturilor arabile, privite în noaptea lor, că rora că ruţa le
ră peşte cedri şi flori.
Că ci am ascultat, într-adevă r, cu atenţie, legă turile între oameni şi am descoperit
pericolele inteligenţei: cea care crede că limbajul cuprinde. Ş i ră spunsurile în dispute. Că ci
nu pe calea limbajului voi transmite ceea ce este în mine. Nu există cuvâ nt să poată spune
ceea ce este în mine. Nu pot decâ t să semnific în mă sura în care înţelegi şi altfel decâ t prin
vorbe. Prin miracolul dragostei sau fiindcă , nă scut din acelaşi zeu, îmi semeni. Altminteri,
lumea cuprinsă în mine o voi trage de pă r. Ş i, în hazardul stâ ngă ciei mele, voi ară ta acest
aspect sau celă lalt, asemenea muntelui despre care exprim bine, semnificâ ndu-l, că e înalt.
În vreme ce el e cu totul altceva, iar eu vorbesc de mă reţia nopţii atunci câ nd îţi e frig între
stele.
XXXVI.
ClND SCRII OMULUI, ÎNCARCI UN VAS. DAR puţine vase ajung la destinaţie. Se
scufundă în mare. Puţine fraze continuă să ră sune, stră bă tâ nd istoria. Că ci am semnificat
mult, poate, dar am cuprins puţin.
Ş i, din nou, aceeaşi problemă : trebuie să înveţi să cuprinzi, mai degrabă decâ t să
semnifici. Trebuie să -i înveţi pe ceilalţi să -şi organizeze operaţiile de captură . Cel pe care
mi-l ară ţi, ce însemnă tate are câ te ştie? E asemenea unui dicţionar. Important e ceea ce
este. Acela şi-a scris poemul şi l-a umplut de pasiunea lui, dar a ratat pescuitul în larg. Nu a
scos nimic din adâ ncuri. Mi-a semnificat primă vara, dar nu a creat-o în mine aşa cum ar fi
putut s-o facă .
Ş i îi ascultam pe logicieni, istorici şi critici remarcâ nd că opera, atunci câ nd e
puternică , se exprimă prin planul ei, că ci devine plan ceea ce e puternic. Iar dacă oraşul
apare după un plan, înseamnă că oraşul s-a exprimat şi 101 realizat. Dar nu planul e cel
care a întemeiat oraşul.
LE PRIVEAM PE DANSATOARELE Ş I câ ntă reţele mele, pe curtezanele din oraş. Îşi
comandau litiere de argint şi, atunci câ nd porneau în vreo plimbare, drumul le era deschis
de crainici care aveau misiunea de a le anunţa trecerea, pentru ca mulţimea să se adune.
Câ nd aplauzele le istoveau îndeajuns şi le trezeau dintrun somn uşor, îndepă rtau vă lul de
mă tase de pe obraz şi binevoiau să cedeze dorinţei mulţimii, înclinâ ndu-şi capul în faţa
iubirii acesteia. Surâ deau cu modestie, în timp ce crainicii îşi fă ceau zeloşi datoria, că ci
erau biciuiţi seara dacă mulţimea nu forţa prin dragostea ei modestia dansatoarei.
Se îmbă iau în căzi de aur masiv şi mulţimea era adunată să vadă pregă tirea laptelui
pentru baie. Se mulgeau o sută de mă gă riţe. Se adă ugau ierburi mirositoare şi lapte de
flori, care era foarte scump, dar atâ t de discret, încâ t nu mai avea parfum.
Ş i nu mă scandalizau, că ci teritoriul meu era prea puţin absorbit de extragerea
acestui lapte de flori, iar preţul lui era iluzoriu. De altfel, era de dorit ca undeva să se
celebreze obiectul preţios. Că ci nu folosirea contează , ci fervoarea. Ş i, de vreme ce exista,
puţin mă interesa dacă le parfuma sau nu pe curtezanele mele.
Că ci am avut mereu grijă , în disputele mele cu logicienii, să consider teritoriul meu
în fervoarea sa, gata să reacţionez doar dacă se ocupa prea mult de podoabe şi neglija
pâ inea, neavâ nd nimic împotriva unei podoabe care fă cea singură nobleţea muncii celui ce
o confecţionase, şi preocupâ ndu-mă mai puţin de soarta aceleia fă ră folosinţă obişnuită ,
gâ ndindu-mă că -şi va gă si un loc mai bun în pă rul unei femei, decâ t ornâ nd un monument
stupid. Că ci, desigur, poţi spune despre un monument că e proprietate a mulţimii, dar o
femeie, dacă e frumoasă 2 poate fi, de asemenea, privită , iar mizeria monumentului, dacă
nu este un templu, e că , umplâ nd ochii oamenilor cu podoabele lui, nu poate primi nimic
de la ei. Dar femeia, dacă e frumoasă , cheamă la ea darurile şi sacrificiile şi te îmbată cu
ceea ce îi dai. Nu cu ceea ce îţi dă .
Îşi fă ceau, deci, baia, în lapte de flori. Ş i, cel puţin, deveneau imagini ale frumuseţii.
Apoi se hră neau cu feluri rare şi complicate şi un os de peşte le fă cea să r moară . Ş i aveau
perle pe care le pierdeau. Ş i nu mă uimea pierderea perlelor, că ci e bine ca perlele să fie
efemere. Apoi ascultau povestitorii şi leşinau şi, leşinâ nd, nu uitau să aleagă pentru că dere
o pernă care să se armonizeze cu culorile eşarfelor pe care le purtau.
Din câ nd în câ nd, îşi ofereau luxul dragostei. Ş i-şi vindeau perlele pentru vreun
soldat tâ nă r pe care-l plimbau prin oraş, şi pe care l-ar fi dorit cel mai frumos dintre toţi,
cel mai stră lucitor, cel mai agil, cel mai viril…
Ş i soldatul naiv, de cele mai multe ori, era beat de recunoştinţă , crezâ nd că primeşte
ceva, câ nd, de fapt, el slujea vanită ţii şi zgomotului din jurul lor.
Xxx vin.
A VENIT ACEEA CE SE PLÂ NGEA CU VIOLENŢ A:
— E un tâ lhar, striga ea, un om corupt, putred, acoperit de ruşine. E râ ia pă mâ ntului.
Mâ rşav şi mincinos.
— Mergi şi te spală , i-am ră spuns. Te-ai murdă rit.
A venit alta, strigâ nd împotriva nedreptă ţii şi calomniei.
Să nu încerci ca actele tale să fie înţelese. Nu vor fi niciodată şi nu este nici o
nedreptate în asta. Că ci dreptatea urmă reşte o himeră care este contrariul ei. Pe că pitanii
mei, în deşert, i-ai vă zut câ t sunt de nobili, nobili şi să raci, şi arşi de sete. Dorm, rostogoliţi
în nisip în marea noapte a imperiului. Sprinteni şi gata să -şi ia armele la cel mai mic
zgomot. Ei au ră spuns dorinţei tată lui meu: „Să se ridice aceia care sunt gata în faţa morţii,
care-şi poartă toată averea într-o boccea pe umă r. Ş i sunt leali în luptă şi generoşi cu
fă ptura lor. Ridicaţi-vă, vă voi da cheile imperiului. Iar ei stau la marginea imperiului,
vigilenţi ca nişte arhangheli. În altfel nobili decâ t valeţii miniştrilor mei sau chiar miniştrii
mei. Dar iată -i, rechemaţi în capitală , cum trec neobservaţi la banchete, nu-şi gă sesc locul
în anticamere şi se plâ ng, ei, care într-adevă r sunt mari, de a fi astfel aduşi la servitudine şi
umilinţă . „Amară soartă , spun ei, a aceluia ce nu este judecat…”.
Iar eu le ră spund: „Amară soartă a aceluia care este înţeles, şi purtat în triumf,
venerat ca binefă că tor, onorat „oR. Ji îmbogă ţit. Se va umfla curâ nd de pretenţii vulgare şi-
şi va schimba nopţile înstelate pe marfă . Or, el era mai bogat decâ t ceilalţi, mai nobil şi mai
de admirat. Ş i pentru ce acela care domnea în singură tatea sa se supune pă rerii
sedentarilor? Bă trâ nul dulgher gă seşte în stră lucirea scâ ndurii ră splata muncii sale.
Celă lalt – în profunzimea liniştii din pustiu. E fă cut pentru a fi uitat atunci câ nd se întoarce.
Iar dacă aceasta-l face să sufere, înseamnă că nu era destul de pur”. Că ci îţi spun: imperiul
se întemeiază pe valoarea oamenilor. Iar acela e o parte din imperiu. Parte din trunchiul
arborelui. Dacă visezi pentru el avantaje de negustor şi trimiţi negustorul în pustiu,
aşteaptă câ ţiva ani pentru a te bucura de fructele muncii tale. Negustorul va fi mare senior,
celă lalt – negustor vulgar.
Pe cei care sunt nobili, îi ocrotesc. Protecţia lor este nedreptate. Să nu te indigneze
cuvintele. Acei peşti albaştri cu vă luri lungi, dacă -i întinzi pe mai, e nedrept să fie urâ ţi. Dar
greşeala e a ta: ei erau fă cuţi pentru stră lucirea submarină . Erau frumoşi acolo unde malul
se opreşte. Iar că pitanii nisipurilor, asemenea lor, sunt frumoşi acolo unde mor zgomotele
oraşului, strigă tele negustorilor şi vanitatea. Că ci nu există vanitate în pustiul lor.
Să se consoleze. Vor redeveni regi dacă doresc, că ci nu le voi ră pi regatul, nici nu le
voi cruţa suferinţele.
A venit alta:
— Sunt soţie credincioasă , cuminte şi frumoasă . Nu respir decâ t pentru el. Îi cos
hainele şi-i îngrijesc ră nile, împart cu el clipele grele. Ş i iată că -şi petrece timpul cu cea
care-l batjocoreşte şi-l jefuieşte.
I-am ră spuns:
— Nu te înşela astfel asupra omului. Cine se cunoaşte pe sine însuşi? înspre aceasta
te îndrepţi, dar spiritul omului e asemenea ascensiunii munţilor. Vezi creasta, ţi se pare c-
ai atins-o, şi descoperi alte creste, alte vă gă uni şi alte pante. Cine-şi cunoaşte setea? Există
dintre acei că rora le e sete de zgomotul râ urilor şi care acceptă moartea pentru a-l auzi.
Sunt alţii că rora le e sete de o vulpe atâ rnată de umă r şi care se aşază la pâ ndă în ciuda
duşmanului. Cea de care vorbeşti era, poate, nă scută din el. Ş i poate de asta e ră spunză tor
de ea. Eşti dator faţă de ceea ce-ai creat. O va că uta ca să -l jefuiască . O va că uta pentru ca
ea să se adape. Nu va fi plă tit printr-un cuvâ nt duios, dar nici nu va fi frustrat printr-o
injurie. Nu e vorba aici de o operaţie contabilă , în care un cuvâ nt bun adaugă , iar o injurie
retrage ceva anume. El va fi plă tit prin sacrificiul să u. Ş i prin acel cuvâ nt pe care ea-l va
spune şi pe care-l va fi învă ţat de la el. Asemenea celui ce s-a întors din pustiu şi pe care
decoraţiile nu-l pot plă ti pentru acelaşi motiv pentru care ingratitudinile nu-l pot frustra.
Că ci nu e vorba de a dobâ ndi şi de a poseda, ci de a deveni, de a fi şi de a muri în
plenitudinea substanţei tale. Sj3une-ţi că recompensa care eliberează , în sfâ rşit, nava şi-i
dă drumul în larg este în primul râ nd moartea. Fericit cel împovă rat de comori!
 Iar tu, de ce te plâ ngi? Nu ştii, deci, cum să -l regă seşti?
Atunci am înţeles ce înseamnă alianţa şi câ t demult se deosebeşte de comunitate. „Se
adresează unul altuia, îmi spuneam, au un limbaj rudimentar, care are pretenţia de a
cuprinde, câ nd abia reuşeşte să semnifice. Ş i iată -i pe toţi ocupaţi să -şi manevreze
balanţele şi instrumentele de mă sură . Au cu toţii prea multă dreptate. Ş i, deci, se înşală . Ş i-
şi construiesc, unul despre altul, imagini pentru exerciţiile de tir”.
Alianţa ne poate uni chiar şi în clipa în care te ucid.
XXXIX
— SA NU-Ţ I FIE NICIODATĂ TEAMA DE Ş ANTAJ. Căci dacă vei plă ti pentru un
anumit lucru, vei plă ti curâ nd pentru altul şi, deci, prima oară va fi fost fă ră rost.
La fel şi imperiul.
Trebuie să devii pentru a înţelege. Aceasta explică orgoliul celui care crede. I se pare
că îndoiala celuilalt nu înseamnă nimic, că ci celă lalt nu „poate” înţelege.
Învaţă să deosebeşti constrâ ngerea de dragoste. Cel care jură pe cuvintele mele şi
aşteaptă să vorbesc pentru a putea vorbi, acela nu mă interesează . Că ci eu îmi caut lumina
printre oameni. A câ nta în cor înseamnă ceva. Dar altceva înseamnă a câ nta câ ntecul. Ş i
cine colaborează în creaţie?
Iată din nou această dilemă : nu există creaţie decâ t dacă toţi colaborează şi caută .
Nu există creaţie decâ t dacă trunchiul arborelui e legat prin dragoste. Dar nu e vorba de
supunerea unuia în faţa tuturor, ci, dimpotrivă , de direcţia curentului de sevă , care fixează
ră murişul ca pe un templu în cer. E aici aceeaşi greşeală ca aceea a logicienilor, care
remarcă planul în obiectul creat şi vă d creaţia nă scâ ndu-se din el, câ nd ea nu face decâ t să
se exprime prin plan. Planul este o imagine prezentată . Nu e vorba de supunerea fiecă ruia
în faţa operei, şi fiecare-i obligă pe ceilalţi să crească , chiar şi prin opoziţie. Iar eu îndemn
la creaţie, că ci dacă voi aştepta să primească doar de la mine, vor deveni să raci şi goi. Dar
eu sunt cel care primeşte de la ei toţi şi iată -i crescâ nd din posesia, ca expresie, a acestui
eu pe care l-au dezvoltat atâ t demult înainte. Ş i aşa cum eu iau în braţe mieii lor, caprele,
grâ nele şi pâ nă şi zidurile caselor lor, pentru a le face ale mele şi a le înapoia, devenite
daruri ale dragostei mele, aşa întemeiază şi ei biserici…
Dar aşa cum libertatea nu este absenţă a regulilor, ordinea nu este absenţă a
libertă ţii (Voi reveni asupra libertă ţii).
Voi scrie un imn tă cerii. Tu, muzician al fructelor. Tu, locuitor al pivniţelor,
beciurilor şi grajdurilor. Tu, vas de miere al hă rniciei albinelor. Tu, odihnă a mă rii asupra
plenitudinii ei.
Tu, în care, din înă lţimea munţilor, ferec oraşul. Convoaiele sale tă cute, strigă tele şi
sunetul nicovalelor sale, toate aceste lucruri sunt deja suspendate în vasul serii. Vigilenţă a
Domnului asupra fierbinţelii noastre, mantie a Domnului asupra agitaţiei oamenilor.
Tă cere a femeilor, care nu mai sunt decâ t carne în care se coace fructul. Tă cere a
femeilor sub povara sinilor grei. Tă cere a femeilor, care e tă cere a tuturor vanită ţilor zilei
şi a vieţii, care le cuprinde pe toate. Tă cere a femeilor, care e sanctuar şi perpetuare.
Tă cere în care se va desfă şura mâ ine singura cursă care duce undeva. Tă cere, depozitar în
care mi-am închis onoarea şi sâ ngele.
 Tă cere a bă rbatului care-şi sprijină fruntea în palmă şi reflectează , primind fă ră
cheltuială şi fabricâ ndu-şi esenţa gâ ndurilor. Tă cere care-i permite să cunoască şi să
ignore, căci e bine, câ teodată , să ignori. Tă cere care e refuz al viermilor, al paraziţilor şi al
ierburilor otră vitoare. Tă cere care te apă ră în desfă şurarea gâ ndurilor.
Tă cere a gâ ndurilor. Odihnă a albinelor, că ci mierea e fă cută şi nu mai este decâ t
comoară ce trebuie îngropată . Ş i se coace. Tă cere a gâ ndurilor ce-şi pregă tesc aripile, că ci
nu e bine să te agiţi în sufletul sau în inima ta.
Tă cere a inimii. Tă cere a simţurilor. Tă cere a cuvintelor lă untrice, căci e bine să
regă seşti providenţa, care e tă cere în eternitate. Totul fiind spus, totul fiind fă cut.
Tă cere a Domnului, ca somnul pă storului, că ci nu există somn mai dulce, deşi mieii
par în primejdie, câ nd nu mai există nici pă stor, nici turmă , că ci cine le-ar putea distinge
sub stele câ nd totul e somn, câ nd totul e somn de lâ nă ?
Ah, Doamne, într-o zi, adunâ ndu-ţi creaţia, să deschizi poarta rasei vorbitoare a
oamenilor şi să -i aşezi în staulul etern, câ nd timpurile se vor fi scurs, şi să ridici, aşa cum
se vindecă bolile, orice sens întrebă rilor tale.
Că ci mi-a fost dat să înţeleg că orice progres al omului constă în a descoperi, una
după alta, că întrebă rile lui n-au sens, că ci am consultat savanţii şi nu au gă sit ră spuns la
întrebă rile de anul trecut, dar astă zi surâ d de stră dania lor, că ci adevă rul le-a venit ca
dispariţia unei întrebă ri.
Eu, care ştiu bine că înţelepciunea nu înseamnă ră spuns, ci vindecare a
vicisitudinilor limbajului, o ştiu şi pentru cei ce se iubesc şi se aşază cu picioarele atâ rnâ nd
pe zidul scund ce mă rgineşte plantaţia de portocali, umă r lâ ngă umă r, cunoscâ nd că n-au
primit ră spuns la întrebă rile pe care le puneau ieri. Dar eu cunosc dragostea, şi aceasta
înseamnă că nici o întrebare nu se mai pune.
Ş i, una câ te una, dintr-o contradicţie învinsă în alta, mă îndrept spre tă cerea
întrebă rilor şi, astfel, că tre fericire.
O, limbuţilor! întrebă rile au stricat atâ t demult oamenii.
Nebun cel ce speră în ră spunsul providenţei. Ea te primeşte şi te vindecă ,
înlă turâ ndu-ţi întrebă rile ca pe o fierbinţeală .
Adunâ ndu-ţi într-o zi creaţia, Doamne, deschide-ne porţile tale şi du-ne acolo unde
nu se va mai ră spunde, că ci nu vor mai fi întrebă ri, ci fericire, care e cheie de boltă a
întrebă rilor şi imagine ce satisface.
Iar acela va descoperi întinderea mă rilor, pe care o bă nuise ascultâ nd câ ntecul
fâ ntâ nii, câ nd, cu picioarele atâ rnâ nd, se aşeza pe marginea ei, care nu era decâ t gazelă
respirâ nd uşor după o cursă obositoare.
Linişte, port al vasului. Linişte întru Domnul, port al tuturor vaselor, XL.
A VENIT LA MINE CEA CARE MINŢ EA CU ATÂ TA dră gă lă şenie, cu cruzime,
simplitate. Ş i m-am aplecat asupra ei ca asupra vâ ntului ră coros al mă rii.
— Pentru ce minţi? am întrebat-o.
Plâ ngea, cufundată în lacrimile ei. Iar eu reflectam asupra lacrimilor.
„Plâ nge, îmi spuneam, că ci nu e crezută atunci câ nd minte. Căci nu există pentru
mine comedie din partea oamenilor. Ignor sensul comediei. Desigur, aceea vrea să pară
alta decâ t este. Dar nu aceasta e drama care mă fră mâ ntă . Există o dramă pentru ea, care
ar dori atâ t demult să fie alta. Virtutea am văzut-o respectată mai mult de cele care o
mimează , decâ t de cele care o practică şi sunt virtuoase aşa după cum sunt urâ te. Ş i atâ t de
doritoare, acelea, de a fi virtuoase şi iubite, dar neştiind să se domine, sau dominate fiind
de celelalte. Ş i mereu în revoltă împotriva lor. Ş i minţind ca să fie frumoase”.
Cauzele care acţionează asupra cuvintelor nu sunt niciodată cauzele adevă rate. Iată
de ce nu le voi reproşa nimic, în afară de exprimarea pe dos. Iată de ce tă cem în faţa
acestor minciuni, neascultâ nd zgomotul cuvintelor, în liniştea iubirii mele, ci efortul.
Această trudă a vulpii prinsă în capcană , care se zbate să scape. Sau a pă să rii care se
însâ ngerează lovindu-se de gratiile cuştii. Ş i mă întorceam înspre Domnul pentru a-i
spune: „De ce n-ai învă ţat-o un limbaj comunicabil, că ci dacă o voi asculta, departe de a
iubi, voi pune s-o spâ nzure? Ş i totuşi există ceva patetic în ea, îşi zdrobeşte aripile în
noaptea inimii ei, şi-i e frică de mine ca acelor vulpi din pustiu, că rora le întindeam bucă ţi
de carne şi care tremurau, muşcau şi-mi smulgeau carnea pentru a o duce în vizuina lor”
— Stă pâ ne, îmi spunea ea, ei nu ştiu că sunt pură .
Ş tiam, desigur, dezordinea pe care o fă cea în casa mea. Ş i, totuşi, mă simţeam
stră puns în inimă de cruzimea Domnului. „Ajut-o să plâ ngă . Dă -i lacrimi. Să fie obosită de
ea însă şi, sprijinită pe umă rul meu: nu există oboseală în ea”.
Că ci fusese ră u învă ţată în perfecţiunea stă rii sale şi doream s-o eliberez. Da, mi-am
ratat rolul… Că ci nu există copilă fă ră importanţă . Aceea care plâ nge este nu lumea, ci
semn al lumii. Iar teama îi vine din nedumerire. Fiind arsă şi risipită în fum, transfigurată
într-un fluviu în mers, cu neputinţă de oprit. Eu vin, şi sunt pă mâ ntul vostru, adă postul
vostru şi înţelesul vostru. Sunt marea convenţie a limbajului, şi casă , şi cadru, şi armă tură .
— Ascultă , mai întâ i, îi spun.
Ş i ea trebuie primită . Ş i copiii oamenilor şi aceia, mai ales, ce nu ştiu că pot să ştie…
„Că ci vreau să vă conduc înspre voi înşivă . Sunt anotimpul bun al oamenilor”.
XLI.
AM VĂ ZUT OAMENI FERICIŢ I SAU NEFERICIŢ I, nu din cauza simplei nenorociri a
unui doliu sau a simplei fericiri a unei că să torii (de exemplu), nu din cauza bolii sau
să nă tă ţii, că ci pe cel ce e bolnav îl pot face să se stă pâ nească printr-o veste ră sună toare, îl
pot purta alergâ nd prin tot onaşul, acţionâ nd asupra spiritului sau printr-un anumit sens
al lucrurilor pe care-l voi numi, de exemplu, victorie (cel mai simplu). Că ci eu vindec tot
oraşul prin stră lucirea în zori a armelor mele victorioase, şi-i vei vedea îmbulzindu-se şi
îmbră ţişâ ndu-se. Ş i-ţi vei spune: „De ce n-ar fi posibil să fie menţinuţi într-un asemenea
climat, aidoma climatului unei muzici de geniu?”. Iar eu îţi ră spund: fiindcă victoria nu e
privelişte admirată din vâ rful muntelui, ci întreză rită din vâ rful muntelui, după ce muşchii
tă i o vor fi construit, e trecere de la o stare la alta. O victorie care durează nu e nimic. Nu-ţi
mai dă viaţă , ci te moleşeşte şi te plictiseşte, căci nu mai este victorie, ci simplă privelişte
împlinită . Trebuie, deci, să tră iesc în veşnicul balans al mizeriei şi al bogă ţiei? Ş i vei
descoperi că şi aceasta e fals, că ci poţi tră i toată viaţa în să ră cie, mizerie şi dezgust,
asemenea celui care, urmă rit de creditorii să i, se spâ nzură , fă ră ca bucuriile mă runte şi
uşură rile trecă toare să recompenseze chinul nopţilor albe. Nu există stare durabilă , ca
norocul sau victoria, care să -i fie dată omului precum furajul animalelor.
Vreau bă ieţi prietenoşi şi generoşi, şi femei cu ochi stră lucitori, şi de unde vine
aceasta? Nici din interior, nici din exterior. Iar eu îţi ră spund: aceasta vine din gustul
urmă rilor pe care le au lucrurile, unele asupra celorlalte, fie că e vorba de caravana ta de
ră zboi, de catedrala sau de victoria ta. Dar victoria nu e decâ t masă de-o dimineaţă . Că ci o
dată victoria obţinută , nu mai e nimic de fă cut decâ t de a te folosi de proviziile care te ucid,
iar dacă bucuria ta a fost vie, înseamnă că ai simţit cu putere comunitatea, că ci în tristeţea
din ajun te-ai retras la tine sau la prietenii tă i, în doliul tă u şi al fiilor tă i, dar iată că afli de
victoria aceasta chiar în clipa în care ea se împlineşte! Dar cel care construieşte catedrala
pentru înă lţarea că reia îi trebuie o sută de ani va tră i o sută de ani în bogă ţia inimii. Că ci
creşti din ceea ce dă ruieşti şi-ţi sporeşti puterea de a dă rui. Iar dacă treci prin anul în care-
ţi clă deşti viaţa, te vă d fericit de a pregă ti să rbă toarea fă ră aţi face niciodată provizii. Că ci
ceea ce dai pentru să rbă toare înaintea să rbă torii te face să creşti mai mult decâ t ceea ce-ţi
va înapoia să rbă toarea o singură dată . Ş i e acelaşi lucru cu fiii tă i care cresc. Ş i cu coră biile
tale care pleacă în larg, sunt ameninţate, apoi triumfă şi trag la mai în zorii zilei, cu
echipajele lor. Eu sporesc pasiunea care se hră neşte din reuşitele sale, ca a aceluia care, cu
câ t scrie mai mult, cu atâ t mai mult îşi elaborează stilul. Dar voi repudia acea pasiune care,
deşi vie, se ruinează în reuşitele sale. Că ci cu câ t cunosc mai mult, cu atâ t vreau să cunosc
mai mult, sunt pregă tit pentru a cunoaşte, cu atâ t mai mult râ vnesc la bunul altuia, îl
jefuiesc şi mă îngraş devorâ ndu-l. Ş i cu atâ t mai mult mă ruinez în inima mea.
Că ci din fiecare cucerire omul descoperă , folosind obiectul cucerit, că a fost înşelat,
confundâ nd că ldura creaţiei cu plă cerea întrebuinţă rii obiectului, care nu-i mai aduce
nimic. Ş i totuşi este necesar să te supui într-o zi acestei întrebuinţă ri, dar atunci câ nd
cucerirea foloseşte întrebuinţă rii, mă interesează doar întrebuinţarea ce foloseşte
cuceririi. Una întă rind-o pe cealaltă . Aseme113 nea dansului, sau câ ntecului, sau
rugă ciunii care creează fervoarea, care hră neşte apoi rugă ciunea, sau dragostei. Că ci dacă -
mi schimb starea, dacă nu mai sunt mişcare şi acţiune înspre, sunt ca şi mort. Ş i din vârful
muntelui tă u, nu te vei mai bucura de privelişte, câ nd ea nu mai este victorie a muşchilor
tă i şi satisfacţie a că rnii tale.
XLII.
LE-AM SPUS: „NU VA FIE RUŞ INE DE URA voastră .” Că ci condamnaseră o sută de mii
la moarte. Iar aceia ră tă ceau prin închisori, purtâ nd pe piept placa ce-i deosebea de ceilalţi
ca pe nişte vite. Am venit, am pus stă pâ nire pe închisori şi am chemat această mulţime să
mi se înfă ţişeze. Nu mi s-au pă rut deosebiţi de ceilalţi. Am ascultat, am auzit şi am privit. I-
am vă zut împă rţindu-şi pâ inea ca toţi ceilalţi şi adunâ ndu-se, ca toţi ceilalţi, în jurul
copiilor bolnavi. Legă nâ ndu-i şi veghindu-i. Ş i i-am vă zut, ca pe toţi ceilalţi, suferind de a fi
singuri, atunci câ nd erau singuri. Ş i, ca toţi ceilalţi, plâ ngâ nd atunci câ nd acea femeie, între
zidurile groase, îşi simţea inima înclinâ nd înspre un alt prizonier.
Că ci mi-am amintit de ceea ce mi-au povestit temnicerii mei. Ş i am rugat să mi se
aducă cel care se folosise în ajun de cuţitul să u, însâ ngerat încă după crimă . Ş i l-am
interogat eu însumi. Ş i m-am aplecat nu asupra lui, deja cuprins de moarte, ci asupra a
ceea ce este impenetrabil în om.
Că ci viaţa ia de acolo de unde poate lua. La poalele umede ale stâ ncii apare muşchiul.
Condamnat dinainte, desigur, de primul vâ nt uscat al pustiului. Dar el ascunde să mâ nţa sa
care nu va muri şi cine ar putea spune că această apariţie de verdeaţă e inutilă ?
Am aflat de la prizonierul meu că îşi bă tuseră joc de el. Iar el suferise în vanitatea şi
în orgoliul să u. Vanitatea şi orgoliul să u de condamnat la moarte…
Ş i i-am vă zut, la frig, strâ ngâ ndu-se unul lâ ngă celă lalt. Ş i se asemă nau tuturor oilor
din lume.
Ş i-am chemat în faţa mea judecă torii şi i-am întrebat:
— Pentru ce sunt rupţi de ceilalţi, pentru ce poartă pe piept o placă de condamnat la
moarte?
— Aşa e drept, mi-au ră spuns:
Ş i mă gâ ndeam: „Desigur, e drept. Că ci dreptatea, după ei, înseamnă distrugerea a
ceea ce este neobişnuit. Existenţa negrilor este nedreptate pentru ei. Ca şi existenţa
prinţeselor pentru lucră tori. Ca şi existenţa pictorilor dacă nu înţeleg pictura41.
Ş i le-am ră spuns:
— Doresc să fie drept să -i eliberă m. Munciţi pentru a înţelege. Că ci altfel, dacă vor
forţa închisorile şi vor stă pâ ni, va fi nevoie să vă închidă şi să vă distrugă , şi nu cred ca
imperiul să câ ştige din aceasta.
Atunci mi-a apă rut cu toată evidenţa nebunia sâ ngeroasă a ideilor, şi-am înă lţat
această rugă minte: „Ai fost nebun să -i faci să creadă în să rmana lor gâ ngă veală ? Cine-i va
învă ţa nu un limbaj, ci cum să se folosească de un limbaj? Că ci din această groaznică
promiscuitate a cuvintelor. Într-o zarvă de cuvinte, am înţeles urgenţa torturilor. Din
cuvintele stâ ngace, incoerente şi neputincioase, s-au nă scut puternice instrumente de
tortură 44.
Dar, în acelaşi timp, acestea mi se pă reau naive şi pline de dorinţa de a se naşte.
XLIII.
TOATE ACESTE EVENIMENTE CARE NU MAI sunt tră ite în substanţa lor sunt false.
Gloria lor e falsă . Cum fals este şi entuziasmul nostru pentru acest învingă tor.
Aceste veşti sunt false, că ci nimic din de nu mai dă inuie.
Că ci învă ţă tura trebuie să iasă dintr-un cadru, dintr-o armă tură . Nu dintr-un
conţinut mereu fals.
Îţi voi ară ta cum o privelişte iese puţin câ te puţin la iveală din ceţuri, în asamblul ei,
şi nu din aproape în aproape. Asemenea adevă rului sculptorului. Unde ai vă zut apă râ nd
nasul, apoi barba, apoi urechea? Creaţia este totdeauna imagine ce se impune dintr-odată ,
nu deducţie din aproape în aproape. Aceasta este trudă a mulţimii care mişună în preajma
imaginii creatoare, comentează , acţionează şi clă deşte în jurul ei.
XLIV.
MI S-A PĂ RUT, SEARA, CA DE PE VÂ RFUL muntelui meu coboram pe versantul
generaţiilor noi, din care nici un obraz nu-mi era cunoscut, obosit dinainte de cuvintele
oamenilor şi nemaigă sind în zgomotul convoaielor şi nicovalelor câ ntul inimii lor – şi golit
de ei ca şi cum nu le-aş fi cunoscut limba, apă să tor în faţa unui viitor care nu mă mai
privea – dus în pă mâ nt, mi se pă rea, desperâ nd de mine însumi, zidit în dosul acestui
perete gros de egoism (Doamne, spuneam, ţi-ai întors faţa de la mine, iată pentru ce îi
pă ră sesc pe oameni), şi mă întrebam ce anume mă dezamă gise în comportarea lor.
Nici o uneltire din partea lor. Pentru ce să -mi încarc câ mpiile cu turme noi? Pentru
ce să zidesc turnuri noi palatului meu, câ nd deja îmi tâ ram veşmâ ntul dintr-o încă pere în
alta, ca o corabie în necuprinsul mă rii? Pentru ce să hră nesc alţi sclavi, câ nd, deja, şapte
sau opt în spatele fiecă rei porţi stă teau ca stâ lpii casei mele şi-i întâ lneam de-a lungul
coridoarelor, lipindu-se de ziduri la trecerea mea sau la simplul foşnet al veşmintelor
mele? Pentru ce să capturez alte femei, câ nd deja le ferecam în tă cerea mea, că ci
învă ţaseră m să nu mai ascult, ca să pot auzi? Ş i priveam la somnul lor, după ce le că deau
pleoapele, iar ochii le erau prinşi în catifeaua aceasta… Le pă ră seam atunci, plin de dorinţa
de a urca în turnul cel mai înalt, ce împungea stelele, şi de a primi ca pe o revelaţie
înţelesul somnului lor, în care dorm certurile, gâ ndurile mă runte, manevrele degradante,
vanită ţile care li se întorc în inimă o dată cu ziua, atunci câ nd nu mai poate fi vorba pentru
de decâ t de a o lua înaintea alteia şi a o detrona în inima mea (Dar dacă uitam cuvintele
lor, nu mai ră mâ nea decâ t un joc de pă să ri şi dulceaţa lacrimilor…).
XLV.
În seara în care coboram de pe muntele meu pe versantul unde nu mai cunoşteam
pe nimeni, ca un om deja condus în pă mâ nt de îngeri tă cuţi, m-am simţit împă cat cu
bă trâ neţea care se apropie! Ş i că sunt un copac greu de ramuri, întă rit de noduri şi riduri,
îmbă lsă mat parcă de timp în pergamentul degetelor mele, şi atâ t de greu de ră nit, ca şi
cum aş fi devenit deja eu însumi. Ş i-mi spuneam: „Pe cel care a îmbă trâ nit astfel, cum ar
putea tiranul să -l înspă imâ nte cu mirosul supliciilor, care e miros de lapte acru, şi să
schimbe ceva în el, de vreme ce toată viaţa îi stă în spate, ca un veşmâ nt desfă cut ce nu se
mai ţine decâ t într-un cordon?
Eu am deja un loc în memoria oamenilor. Ş i o renegare din partea mea n-ar mai avea
sens”.
De asemenea, m-am simţit împă cat că sunt dezlegat de toate piedicile, ca şi cum
toată această carne zbâ rcită o schimbaseră m în invizibil şi aripi. Ca şi cum m-aş fi plimbat,
în sfâ rşit. Nă scut din mine însumi, în tovă ră şia acelui arhanghel pe care-l că utaseră m atâ t.
Ca şi cum, pă ră sind vechiul înveliş, mă regă seam extraordinar de tâ nă r. Această tinereţe
era dintre cele care atacă veşnicia, nu tumultul vieţii, la fiecare început de zi. Era fă cută din
spaţiu şi timp. Mi se pă rea că devin veşnic, împlinindu-mi devenirea.
Mi se pă rea, deopotrivă , că sunt asemenea celui care întâ lneşte în drumul să u o fată
înjunghiată . O poartă în braţele sale noduroase, palidă şi absentă , ca pe o povară de
trandafiri, cufundată în somn de o fulgerare de oţel, sprijinindu-şi, aproape surâ ză toare,
fruntea albă pe umă rul înaripat al morţii, şi o conduce înspre câ mpia unde va fi vindecată .
„Frumoasă adormită pe care o voi umple de viaţa mea, că ci nu mă mai interesez nici
de vanită ţile, nici de mâ niile, nici de pretenţiile oamenilor, nici de bunurile care-mi pot
reveni, nici de relele care mă pot lovi, ci doar de ceea ce voi fi schimbâ ndu-mă , şi iată că ,
purtâ ndu-mi povara înspre vindecă torii din câ mpie, voi deveni lumină a ochilor, şuviţă de
pă r pe o frunte neîntinată , iar dacă , vindecată fiind, o învă ţ să se roage, sufletul neprihă nit
o va face să stea dreaptă , ca tulpina unei flori bine sprijinită în ră dă cini…”.
Eu nu sunt închis în trupul meu care trosneşte asemenea unei scoarţe îmbă trâ nite.
În timpul coborâ rii încete pe versantul muntelui meu, tâ ră sc parcă , după mine, asemenea
unui veşmâ nt, toate dealurile şi toate câ mpiile şi, ici şi colo presă rate, luminile caselor
mele aidoma unor 117 stele de aur. Mă înclin, greu de darurile mele, ca un copac.
Poporul meu adormit, te binecuvâ ntez, dormi mai departe.
Soarele să nu vă scoată curâ nd din noaptea blâ ndă ! Oraşul meu să aibă dreptul la
mai multă odihnă , înainte de a-şi încerca, în zori, elitrele pentru muncă . Cei loviţi ieri de
nenorocire şi pentru care noaptea e o amâ nare, să aştepte înainte de a-şi relua doliul, sau
mizeria, sau condamnarea, sau lepra care s-a ră spâ ndit. Să ră mâ nă încă în sâ nul Domnului,
iertaţi, adă postiţi.
Eu vă voi lua în grijă .
Te veghez, poporul meu: dormi.
XLVI.
APASĂ ASUPRA INIMII MELE GREUTATEA LUMII, ca şi cum aş fi dus-o în spinare. În
singură tate, sprijinindu-mă de un copac şi încrucişâ ndu-mi braţele pe piept în adierea
serii, i-am primit ca ză log pe cei ce aveau nevoie să -şi regă sească în mine semnificaţia
pierdută . Astfel şi-a pierdut sensul această mamă că reia i-a murit copilul. Stă în faţa gropii
ca în faţa unui trecut fă ră folos. Devenise pă dure de liane în jurul unui copac înfloritor,
care deodată nu mai este decâ t copac mort. „Ce voi face, spunea ea, cu lianele mele? Ce voi
face cu laptele meu câ nd va urca?”.
Ş i cel atins de lepră ca de un foc încet, şi care se trezeşte rupt de comunitatea
oamenilor, şi nu ştie la ce să -şi folosească elanurile inimii. Sau cel pe care-l cunoşti, ros de
propriul să u cancer, şi care începuse o mie de lucruri ce aveau nevoie ca el să tră iască
mult, asemenea unui copac ce şi-a întins cu răbdare reţeaua de ră dă cini, descoperindu-se
deodată centru al unor prelungiri inutile, clă tinâ ndu-se deasupra lumii. Sau cel al că rui
grajd a ars, sau bijutierul ce-şi pierde mâ na dreaptă . Sau orice om că ruia i se închid ochii.
Apă sa asupra inimii mele greutatea tuturor acelora care nu pot să gă sească un umă r
de sprijin. Refuzaţi de ai lor sau despă rţiţi de ei. Ş i cel care, întins pe patul să u de mizerie,
nod de suferinţe, îşi suceşte şi ră suceşte trupul, mai nefolositor de-acum decâ t o că ruţă
zdrobită , chemâ nd moartea, poate, dar respins de ea. Ş i strigâ nd: „La ce bun, Doamne?! La
ce bun?!”.
Sunt soldaţi ai unei armate înfrâ nte. Dar eu îi voi aduna şi-i voi duce la victorie. Că ci
există victorii, deşi deosebite, pentru toate armatele. Că ci iată că ei nu sunt, printre ceilalţi,
decâ t un pas al vieţii. Floarea ce se ofileşte dă drumul seminţei, să mâ nţa ce putrezeşte
naşte tulpina, şi din orice crisalidă ce se sparge ies aripi.
Ah! Voi sunteţi pă mâ nt, şi hrană , şi vehicul pentru superba ascensiune a Domnului!
XLVII
„NU VA E RUŞ INE, LE-AM SPUS, DE URA voastră , de certurile voastre, de furiile
voastre? Nu ridicaţi pummil din pricina sâ ngelui vărsat ieri, că ci dacă ieşiţi reînnoiţi din
aventură , asemenea copilului din sâ nul sfâ şiat sau animalului înaripat şi înfrumuseţat din
resturile crisalidei sale, ce veţi dobâ ndi în numele unor adevă ruri ce s-au golit de
substanţă ? Că ci pe cei ce se încaieră şi se sfâ şie i-am confruntat întotdeauna, învă ţat de
experienţa mea, cu proba sâ ngeroasă a dragostei. Ş i fructul care se va naşte nu este nici al
unuia, nici al altuia, ci al amâ ndurora. Ş i îi domină pe amâ ndoi. Ş i se vor împă ca în el, pâ nă
în ziua în care ei înşişi, la generaţia nouă , vor îndura proba sâ ngeroasă a dragostei.
Suferă , desigur, la durerile naşterii. Dar durerea o dată trecută , vine ora să rbă torii. Ş i
se regă sesc în noul-nă scut. Ş i, vedeţi, câ nd noaptea vă cuprinde şi vă adoarme, sunteţi cu
toţii asemă nă tori unii altora. Ş i am spus şi despre cei care în închisori poartă colierul de
condamnaţi la moarte: nu se deosebesc de ceilalţi. Ceea ce e important este să se
regă sească în dragostea lor. Îi vor ierta pe toţică au ucis, că ci refuz să -i disting după
artificiile limbajului. Acela a ucis din dragoste pentru ai să i, căci nu-ţi joci viaţa decâ t din
dragoste. Ş i celă lalt a ucis din dragoste pentru ai să i. Învă ţaţi să recunoaşteţi aceasta şi
renunţaţi să numiţi greşeală contrariul adevă rurilor voastre şi adevă r contrariul greşelii.
Că ci ceea ce vă pare ca evident şi vă face să urcaţi muntele vostru apare şi celuilalt şi-l face
să urce muntele lui. Ş i el e condus de aceeaşi evidenţă care va fă cut să vă ridicaţi în noapte.
Poate nu aceeaşi, dar la fel de puternică .
Dar nu ştiţi să vedeţi din acest om decâ t ceea ce neagă omul care sunteţi. Iar el, de
asemenea, nu citeşte în voi decâ t ceea ce-l neagă . Ş i fiecare ştie că e altceva în el însuşi
decâ t negare glacială , sau plină de ură , e descoperire a unei imagini atâ t de evidente,
simple şi pure, încâ t. Pentru ea acceptaţi moartea. Ş i vă urâ ţi unul pe celă lalt, inventâ nd un
adversar mincinos şi gol. Dar eu, care vă domin, vă spun că iubiţi aceeaşi imagine, prost
descoperită şi prost recunoscută .
Spă laţi-vă , deci, de sâ ngele vostru: nimic nu se clă deşte pe sclavie, decâ t ră scoalele
sclavilor. Rigoarea nu foloseşte la nimic dacă nu există panta înspre convertire. Dacă
credinţa oferită nu valorează nimic şi nu există urcuşul înspre convertire, la ce e rigoarea
de folos?
De ce, într-o zi, să vă folosiţi de arme? Ce veţi câ ştiga din aceste mă celuri în care nu
ştiţi pe cine ucideţi? Dispreţuiesc credinţa rudimentară care nu-i împacă decâ t pe
temniceri”.
Nu-ţi recomand, deci, polemica. Că ci ea nu duce la nimic. Iar dacă polemizezi cu cei
ce se înşală , refuzâ nd adevă rurile tale în numele propriei lor evidenţe, refuzi adevă rul lor.
Acceptă -i. Ia-i de mâ nă şi condu-i. Spune-le: „Aveţi dreptate, să urcă m muntele” şi
vei pune ordine în lume, iar ei respiră pe întinderea pe care au cucerit-o.
Că ci nu e vorba de a spune: „Acest oraş are treizeci de mii de locuitori”, la care
celă lalt ţi-ar ră spunde: „Nu are decâ t două zeci şi cinci de mii”, că ci, într-adevă r, toţi s-ar
înţelege asupra unui numă r. Ş i există , deci, unul care se înşală . Ci: „Acest oraş este operă
de arhitect şi e trainic. Corabie care poartă oamenii”. Iar celă lalt; „Acest oraş este imn al
oamenilor în truda lor comună …”.
E vorba de a spune: „Este roditoare libertatea care permite naşterea omului şi
contradicţiile fertile”. Sau: „Libertatea e putreziciune, fertilă este constrâ ngerea, care e
necesitate interioară şi principiu al cedrului”. Ş i iată -i vă rsâ ndu-şi sâ ngele unul împotriva
celuilalt. Să nu regreţi, că ci aceasta este durere a naşterii. Spune fiecă ruia: „Ai dreptate”.
Că ci au dreptate. Dar du-i mai sus pe munte, că ci efortul de a urca, pe care l-ar respinge,
atâ t demult 120 cere dg ja muşchi şi de la inimă , le este impus de suferinţa lor şi vor avea
curajul să -l facă . Că ci fugi în înă lţime dacă eretele te atacă . Ş i cauţi în înă lţime soarele dacă
eşti copac. Iar duşmanii tă i te ajută , că ci nu există duşmani în lume. Duşmanul te limitează ,
îţi dă forma şi te întemeiază . Ş i le spui: „Libertatea şi constrâ ngerea sunt două aspecte ale
aceleiaşi necesită ţi, de a fi tu însuţi, şi nu altul”. Eşti liber să fi tu însuţi, nu eşti liber să fi un
altul. Eşti liber într-un limbaj. Dar nu eşti liber să -l amesteci cu altul. Eşti liber în regulile
unui joc de zaruri. Dar nu eşti liber să le alterezi, rupâ ndu-le prin cele ale altui joc. Liber să
clă deşti, dar nu să jefuieşti şi să distrugi, prin proasta lor folosire, rezerva bunurilor tale,
asemenea celui care scrie prost şi scoate efecte din libertă ţile sale, distrugâ nd astfel
propria putere de expresie, căci nimeni nu va mai simţi nimic citindu-l, după ce va fi ruinat
orice sens al stilului. Asemenea mă garului pe care-l compar cu regele, ceea ce provoacă
râ sul atâ ta timp câ t regele e respectabil şi respectat. Vine apoi ziua câ nd cei doi se
identifică . Iar eu nu mai fac decâ t să pronunţ o evidenţă .
Ş i toţi o ştiu, că ci cei care cer libertatea au şi existenţa moralei interioare, astfel încâ t
omul să fie totuşi guvernat. Iar jandarmul, spun ei, e în interior. Iar cei care cer
constrâ ngerea afirmă că e libertate de spirit, că ci eşti liber în casa ta să traversezi
anticamera, să colinzi camerele, una după cealaltă , să împingi uşile, să urci sau să coborî
scă rile. Iar libertatea ta creşte cu numă rul zidurilor, şi al opreliştilor, şi al ză voarelor. Ş i ai
cu atâ t mai multe acţiuni posibile şi între care poţi alege, cu câ t tă ria pietrelor ţi-a impus
mai multe obligaţii. Iar în sala comună , unde te aşezi în dezordine, nu există libertate
pentru tine, ci dezmă ţ.
În cele din urmă , toţi visează un oraş care este acelaşi. Dar unul reclamă pentru om,
aşa cum este el, dreptul de a acţiona. Celă lalt reclamă dreptul de a plă mă di omul, astfel
încâ t el să existe şi să poată acţiona.
Ş i amâ ndoi venerează acelaşi om.
Dar amâ ndoi se înşală . Primul îl crede veşnic şi existâ nd prin sine. Fă ră să ştie că
două zeci de ani de învă ţă tură , de constrâ ngeri şi de exerciţii l-au format într-un anume fel
şi nu în altul. Ş i că disponibilită ţile tale de dragoste vin din obişnuinţa rugii, în primul
râ nd, şi nu din libertatea ta interioară . Acelaşi lucru despre instru121 mentul muzical,
dacă n-ai învă ţat să câ nţi la el, saudespre poem, dacă nu cunoşti nici un limbaj. Iar al doilea
se înşală , de asemenea, crezâ nd în ziduri şi nu în oameni. În templu, nu în rugă ciune. Că ci
din pietrele templului, doar tă cerea care le domină contează . Ş i liniştea din sufletul
oamenilor. Ş i sufletul oamenilor în care încape această linişte. Iată templul în faţa că ruia
mă prosternez. Dar celă lalt îşi face idol din rugă ciune şi se prosternează în faţa pietrei ca
piatră …
Acelaşi lucru despre imperiu. N-am fă cut un zeu din imperiu, ca astfel să aservesc
oamenii. Nu sacrific oamenii imperiului. Dar întemeiez imperiul pentru a umple şi a
însufleţi cu el oamenii, şi omul are mai multă importanţă pentru mine decâ t imperiul.
Pentru a pune temelii oamenilor, i-am supus imperiului şi nu pentru a întemeia imperiul
am aservit oamenii.
 Pă ră seşte acest limbaj care nu duce la nimic şi deosebeşte cauza de efect şi stă pâ nul
de slugă . Căci nu există decâ t legă tură , şi structură , şi dependenţă internă . Eu, care
domnesc, sunt mai supus poporului meu, decâ t oricare dintre supuşii mei, mie. Eu, care
urc pe terasă şi primesc vaietele lor nocturne, şi strigă tele lor de suferinţă , şi tumultul
bucuriilor lor pentru a face din de imn Domnului, eu sunt servitorul lor. Eu sunt mesagerul
care-i adună şi-i poartă . Eu sunt sclavul împovă rat cu litiera lor. Eu sunt traducă torul lor.
Astfel, eu, cheia lor de boltă , sunt nodul care-i adună şi-i leagă în formă de templu. Ş i
cum m-ar putea duşmă ni? Pietrele duşmă nesc cheia de boltă pe care o susţin?
Nu accepta discuţii pe asemenea teme, că ci sunt zadarnice.
Nici discuţii asupra oamenilor. Că ci confunzi mereu cauzele cu efectele. Cum vrei ca
ei să ştie ce se petrece cu ei, câ nd nu există limbaj pentru a o exprima? Cum ar putea
pică tura de apă să se simtă fluviu? Ş i, totuşi, fluviul curge. Cum ar putea fiecare celulă a
copacului să se simtă copac? Ş i, totuşi, copacul creşte. Cum ar putea fiecare piatră să aibă
conştiinţa templului? Ş i, totuşi, templul închide în el liniştea ca un grâ nar.
Cum ar putea oamenii să -şi cunoască faptele, dacă n-am urcat cu greu, în
singură tate, muntele, pentru a încerca să se împlinească în tă cere? Ş i doar Domnul poate
cunoaşte forma copacului. Dar ei ştiu că unul trage la stâ nga şi altul la dreapta. Ş i fiecare
vrea să -l masacreze pe celă lalt, care-l stâ njeneşte, deşi niciunul, nici celă lalt, nu ştiu
încotro merg. La fel sunt duşmani arborii la tropice. Se ciocnesc unul de celă lalt şi-şi fură
partea de soare. Ş i, totuşi, pă durea creşte şi acoperă muntele cu o blană deasă , care dă
drumul în zori pă să rilor sale. Creezi tu că limbajul fiecă ruia surprinde viaţa?
Nasc în fiecare an prooroci care-ţi spun că ră zboaiele sunt cu neputinţă , că ci nimeni
nu vrea să sufere, să -şi pă ră sească femeia şi copiii, să câ ştige un teritoriu pe care nu-l va
folosi pentru el, ca să moară apoi de o mâ nă duşmană , cu pietre cusute în pâ ntec. Ş i,
desigur, ceri pă rerea fiecă ruia. Ş i fiecare refuză . Totuşi, un an mai tâ rziu, imperiul ia
armele din nou, şi toţi cei ce respingeau ră zboiul, care era inacceptabil în limbajul lor
să rac, se unesc într-o morală inexprimabilă , în numele unui lucru ce n-avea sens pentru
niciunul din ei. Un copac creşte fă ră s-o ştie. Ş i doar cel ce se va face profet pe vâ rful
muntelui va cunoaşte.
Ceea ce se creează şi ceea ce moare, mai impună tor decâ t ei, desigur, că ci e vorba de
oameni, trece prin ei fă ră ca ei să -şi dea seama despre ce e vorba: dar desperarea lor e un
semn a ceea ce se întâ mplă . Dacă un imperiu moare, vei descoperi această moarte în faptul
că unul sau altul îşi pierd credinţa în imperiu. Ş i e fals dacă îi faci ră spunză tori de moartea
imperiului: că ci nu fă ceau decâ t să arate ră ul. Dar cum ai putea să deosebeşti cauzele de
efecte? Dacă morala se degradează , vei avea semnele în corupţia miniştrilor. Dar poţi să le
tai capul: ei nu erau decâ t fructele degradă rii. Nu lupţi împotriva morţii acoperind
cadavrele.
Dar trebuie acoperite, desigur, şi le acoperi. Pe cele alterate, le suprim. Dar interzic,
din demnitate, polemica asupra oamenilor. Că ci nu-mi plac orbii ce-şi batjocoresc
infirmită ţile. Ş i cum aş putea să -mi pierd timpul ascultâ ndu-i? Armata mea ce se retrage îl
acuză pe general, iar generalul o acuză . Ş i împreună acuză armele proaste. Armata acuză
pe negustori. Iar negustorii acuză armata. Ş i cu toţii îi acuză pe alţii. Iar eu ră spund:
„Trebuie tă iate ramurile moarte din cauza semnului morţii”. Dar e absurd să le acuz de
moartea copacului. Copacul e cel ce moare câ nd îi mor ramurile. Iar ramura moartă nu era
decâ t un semn.
Deci, dacă vă d oamenii degradâ ndu-se, îi înlă tur fă ră să mă mai ocup de ei, dar îmi
îndrept privirile în altă parte. Nu sunt oameni care se degradează , ci omul se degradează
în ei. Iar eu mă aplec asupra bolii arhanghelului…
Eu ştiu că nu există remediu decâ t în imn, şi în explicaţii. Au readus vreodată viaţa,
explicaţiile medicilor? Căci ei spun: „Iată pentru ce a murit…”. Ş i, desigur, acela a murit
dintr-o cauză ce poate fi cunoscută – o dereglare a organelor lui. Dar viaţa este altceva
decâ t o dispunere a organelor. Ş i câ nd ai pregă tit totul în logica ta, este ca şi cum ai fi fă urit
şi montat o lampă cu ulei, care, însă , nu va da lumină dacă n-o aprinzi.
Iubeşti fiindcă iubeşti. Nu există raţiune pentru a iubi. Remediul nu poate fi decâ t
creator, că ci le vei clă di unitatea în aceeaşi mişcare a inimilor lor. Ş i raţiunea lor profundă
de a fi este câ ntecul cu care-i vei înarma.
Ş i, desigur, mâ ine acesta va deveni raţiune, motiv, mobil şi dogmă . Că ci logicienii se
vor apleca asupra statuii tale pentru a enumera motivele pe care le are de a fi frumoasă . Ş i
cum s-ar putea înşela de vreme ce e frumoasă ? Ceea ce ei ştiu pe alte că i decâ t logica.
XLVIII.
CACI EU VA ADUC MAREA CONSOLARE, Ş I anume că nu există nici un lucru pe care
să -l regreţi. Ş i nici un lucru pe care să -l respingi. Aşa spunea tată l meu: „Te foloseşti de
trecutul tă u ca de o privelişte, mă rginită aici de un munte, dincolo de un fluviu, şi dispui în
libertate de oraşele viitoare, ţinâ nd seama de ceea ce există . Iar dacă ceea ce există n-ar
exista, ai inventa cu uşurinţă oraşe de vis, că ci visului nimic nu-i rezistă , dar vor fi nu
numai uşor de imaginat, ci şi pierdute şi risipite în arbitrar. Nu te plâ nge de temelia ta,
care este aceasta şi nu alta, că ci virtutea unei temelii este, în primul râ nd, de a exista. La fel
palatul, uşile, pereţii mei.
Ş i ce cuceritor a regretat vreodată , punâ nd stă pâ nire pe un teritoriu, că aici se ridică
un munte, dincolo curge un fluviu? Am nevoie de o urzeală pentru a broda, de reguli –
pentru a câ nta şi desena, şi de un om întreg – pentru a acţiona.
Dacă regreţi rana primită , poţi la fel de bine regreta că exişti sau că nu te-ai nă scut
într-o altă epocă . Că ci ziua de astă zi se naşte din întreg trecutul tă u. Ia trecutul aşa cum
este şi nu muta munţii. Ei sunt aşa cum sunt”.
XLIX.
DOAR ACŢ IUNEA CONTEAZĂ . CACI EA ESTE CEA care dă inuie, şi nu scopul, care nu
e decâ t iluzie a că lă torului ce merge din creastă în creastă , ca şi cum scopul atins ar avea
vreun sens. De asemenea, nu există progres fă ră acceptare a ceea ce există . Ş i de la care
pleci veşnic. Nu cred în odihnă . Că ci cel pe care un conflict îl fră mâ ntă nu trebuie să caute
o pace precară şi de proastă calitate în acceptarea oarbă a unuia dintre cele două elemente
ale conflictului. Creezi că cedrul ar câ ştiga evitâ nd vâ ntul? Vâ ntul îl sfâ şie, dar îl întă reşte.
Înţelept ar fi cel care ar şti să despartă binele de ră u. Cauţi un înţeles vieţii, câ nd înţelesul
este, în primul râ nd, propria devenire, şi nu pacea mizerabilă pe care o dă uitarea
conflictelor. Dacă ceva ţi se opune şi te face să suferi, continuă -ţi creşterea, înseamnă că
prinzi şi te transformi. Fericită acea suferinţă care face să te naşti din tine însuţi: că ci nici
un adevă r nu se demonstrează şi nu se atinge prin evidenţă . Iar cele ce ţi se propun nu
sunt decâ t aranjament comod, asemenea drogurilor pentru somn.
Că ci îi dispreţuiesc pe aceia care se abrutizează pentru a uita sau care,
simplificâ ndu-se, înă buşă , pentru a tră i în pace, una din aspiraţiile inimii lor. Află că orice
contradicţie fă ră rezolvare, orice conflict ireparabil te obligă să creşti pentru a le absorbi.
Ş i, în nodurile rădă cinilor tale, iei pă mâ ntul fă ră înfă ţişare, şi cremenea, şi luminişul lui, şi
clă deşti un cedru pentru gloria Domnului. S-a ridicat la glorie doar acea coloană a
templului care s-a nă scut, timp de două zeci de generaţii, din contactul cu oamenii. Ş i tu,
dacă vrei să te înalţi, macină -te în luptă cu conflictele tale: de conduc spre eterni125 tate. E
singurul drum care există . Ş i pentru asta suferinţa te înalţă , atunci câ nd o accepţi.
Dar există copaci slabi, pe care vâ ntul nu-i întă reşte. Există oameni slabi, care nu se
pot depă şi. Dintr-o fericire mediocră , fac propria lor fericire, după ce-au ucis cea mai mare
parte din ei. Se opresc într-un han pentru toată viaţa. S-au avortat pe ei înşişi. Ş i puţin îmi
pasă de aceştia, ce fac sau dacă tră iesc. Ei numesc fericire trâ ndă veala lâ ngă puţină tatea
proviziilor lor. Resping duşmanii dinafara şi dină untrul lor. Renunţă să asculte vocea
cerului, care e necesitate, că utare şi sete inexprimabile. Nu caută soarele aşa cum îl caută ,
în desimea pă durii, copacii, care nu-l vor avea niciodată ca provizie sau rezervă , că ci
umbra celorlalţi îi sufocă , ci îl urmă resc în ascensiunea lor, ca nişte coloane glorioase şi
netede, ţâ şnind din pă mâ nt şi devenind putere în urmă rirea zeului lor. Divinitatea nu se
atinge, ci se propune, iar omul se construieşte în spaţiu ca un ră muriş.
Iată pentru ce trebuie să dispreţuieşti judecata lor. Căci ei te coboară la tine însuţi şi
te împiedică să te înalţi. Ei numesc greşeală contrariul adevă rului, şi conflictele tale li se
par simple, şi refuză ca inacceptabili, fiind fruct al greşelii, fermenţii ascensiunii tale. Te
vor, deci, închis în proviziile tale, parazit, jefuindu-te pe tine însuţi, terminat. Ş i ce nevoie
te-ar mai îndemna atunci să cauţi divinitatea, să -ţi compui imnul, să urci mai sus pentru a
aranja sub picioarele tale priveliştea muntelui devenită dezordine sau să pă strezi în tine
soarele, care nu se câ ştigă o dată pentru totdeauna, ci e că utare zilnică ?
Lasă -i să vorbească . Sfaturile lor ies dintr-o inimă binevoitoare care te vrea fericit.
Vor să -ţi dea prea devreme această pace care nu se oferă decâ t în moarte, atunci câ nd
proviziile tale sunt, în sfâ rşit, de folos. Că ci de nu sunt provizii pentru viaţă , ci miere
pentru iarna eternită ţii.
Iar dacă mă întrebi: „Trebuie să -l trezesc pe acela sau să -l las să doarmă şi să fie
fericit?”, îţi voi ră spunde că nu ştiu nimic despre fericire. Dar în faţa unei aurore boreale,
ţi-ai lă sa prietenul să doarmă ? Nimeni nu trebuie să doarmă dacă o poate cunoaşte. Ş i,
desigur, acela îşi iubeşte somnul şi se înfă şoară în el: totuşi, smulge-l 126 şi aruncă -l afară ,
ca să se poată înă lţa.
L.
FEMEIA TE JERTFEŞ TE PENTRU CASA El. Ş I, desigur, e de dorit dragostea care face
aroma casei, şi câ ntecul jetului de apă , şi muzica ceainicului tă cut, şi binecuvâ ntarea
copiilor câ nd se întorc, cu ochii plini de liniştea serii.
 Dar nu încerca să desparţi şi să preferi, după formule, nici stră lucirea ră zboinicului
în nisip, nici binefacerile dragostei sale. Că ci limbajul singur înşală despă rţind. Nu e
dragoste decâ t a ră zboinicului plin de întinderile pustiului, şi nu e ofrandă a vieţii, în
ambuscada din jurul fâ ntâ nii, decâ t a aceluia care a ştiut să iubească , căci altfel carnea
oferită nu mai e sacrificiu, nici dar al dragostei. Că ci dacă cel ce luptă nu e om, ci automat şi
maşină de lovit, unde este mă reţia războinicului? Nu mai este decâ t opera monstruoasă a
unei insecte. Iar dacă cel ce mâ ngâ ie femeia nu e decâ t animal liniştit în litiera sa, unde e
mă reţia dragostei?
Nu cunosc nimic mă reţ în afara ră zboinicului care-şi lasă armele pentru a legă na
copilul sau a soţului ce pleacă la ră zboi.
Nu e vorba de o mişcare de la un adevă r la altul, ci de două adevă ruri care n-au
înţeles decâ t împreună . Faci dragoste ca ră zboinic şi faci ră zboi ca bă rbat care iubeşte.
Dar cea care te-a câ ştigat pentru nopţile ei, cunoscâ ndu-ţi dulceaţa aşternutului, se
adresează ţie, minunea ei, şi-ţi spune: „Oare să ruturile mele nu sunt dulci? Casa noastră nu
e ră coroasă ? Serile noastre nu sunt fericite?”. Ş i tu aprobi printr-un surâ s. „Atunci, spune
ea, ră mâ i lâ ngă mine, să mă sprijini. Câ nd vei simţi dorinţa, nu vei avea decâ t să întinzi
mâ na, iar eu mă voi înclina înspre tine, sub apă sarea ta, ca un tâ nă r portocal greu de rod.
Că ci tu duci, departe, o viaţă să racă , din care nu înveţi mâ ngâ ieri. Ş i mişcă rile inimii tale,
asemenea apei unei fâ ntâ ni pe care o acoperă nisipul, nu au spaţiu unde să se
împlinească 14.
Ş i, într-adevă r, ai cunoscut în timpul nopţilor tale solitare aceste elanuri desperate
înspre una sau alta, a că rei imagine îţi venea în minte, căci pe toate tă cerea le face mai
frumoase.
Că rei imagine îţi venea în minte, că ci pe toate tă cerea le face mai frumoase.
Ş i creezi că singură tatea ră zboiului te-a fă cut să pierzi minunatul prilej. Ş i, totuşi,
ucenicia dragostei nu o faci decâ t odihnindu-te de dragoste. Iar ucenicia priveliştii albastre
a munţilor tă i nu o faci decâ t printre stâ ncile ce duc înspre creastă , iar ucenicia veşniciei n-
o faci decâ t prin rugile fă ră ră spuns. Că ci vei fi satisfă cut fă ră teama de a te istovi doar de
ceea ce-ţi va fi dat în afara scurgerii zilelor, câ nd timpurile pentru tine se vor fi împlinit şi
câ nd îţi va fi permis să fi, terminâ ndu-ţi devenirea.
Ş i, desigur, poţi să te înşeli şi să -l plâ ngi pe cel ce dă drumul chemă rii sale în noaptea
goală şi crede că timpul curge în zadar, ră pindu-i comorile. Poţi să te nelinişteşti de
această sete de dragoste fă ră dragoste, uitâ nd că dragostea nu e altceva decâ t sete de
dragoste, după cum o ştiu dansatorii şi dansatoarele, ce-şi construiesc poemul din
apropieri, câ nd ar putea de la început să se unească .
Iar eu îţi spun: prilejul pierdut e cel care contează . Tandreţea dincolo de zidurile
închisorii, iată , poate, adevă rata tandreţe. Ruga e fertilă atâ ta timp câ t divinitatea nu-ţi
ră spunde. Cremenea şi mă ră cinii sunt cei ce hră nesc dragostea.
Nu confunda, deci, fervoarea cu consumul proviziilor. Fervoarea care cere pentru ea
însă şi nu e fervoare. Fervoarea copacului se transmite în fructe, care nu-i aduc nimic în
schimb. Asemenea mie, faţă de poporul meu. Fervoarea mea curge înspre gră dini de la
care n-am nimic de aşteptat.
 Nu te închide, deci, în femeie, pentru a că uta în ea ceea ce deja ai gă sit. Nu poţi decâ t
s-o regă seşti din câ nd în câ nd, după cum cel ce tră ieşte în munte coboară câ teodată pâ nă
la mare.
LI.
NEDREPT CEL CE SPUNEA DESPRE MINUSCULA sa casă : „O construiesc ca să -i
cuprindă pe toţi prietenii 128 mei adevă raţi…”.
Dar ce-şi închipuie el despre oameni?! Eu, dacă aş vrea să -mi construiesc casa
pentru adevă raţii prieteni, n-aş putea s-o clă desc destul de mare, că ci nu cunosc pe nimeni
în lume care să nu-mi fie, mă car în parte, prieten, fie partea aceasta câ t de mică , de
trecă toare, şi chiar din cel pe care-l condamn la moarte mi-aş putea alege un prieten, dacă
oamenii ar putea fi împă rţiţi. Chiar şi din cel care mă ură şte, şi care mi-ar tă ia capul, dacă i-
ar sta în putinţă . Să nu creezi că e vorba de înduioşare facilă , sau de indulgenţă , sau de
dorinţă , sau de simpatie vulgară , că ci eu ră mâ n rigid, inflexibil şi tă cut.
Dar e numeros, prietenul meu risipit, şi mi-ar umple casa dacă l-aş învă ţa să meargă .
Dar ce numeşte el prieten adevă rat, dacă nu pe cel că ruia îi poate încredinţa bani,
fă ră ca banii să fie în primejdie de a fi furaţi – dar prietenia atunci nu e decâ t lealitate de
slugă , ori îi poate cere un serviciu şi serviciul să -i fie fă cut – iar prietenia nu e decâ t
avantaj stors de la oameni, sau pe cel care i-ar lua apă rarea – şi prietenia nu mai este decâ t
un omagiu. Dar eu dispreţuiesc aritmetica şi-l numesc prieten pe acela pe care-l
întreză resc în el, dormind, poate, în învelişul lui, dar care, în faţa mea, începe să se
desprindă , recunoscâ ndu-mă şi zâ mbind, chiar dacă mă va tră da mai tâ rziu.
Celă lalt îi numeşte prieteni pe cei care ar bea cucuta în locul lui – cum vrei tu ca toţi
să se bucure de asta?
Acela care spunea despre el că e bun nu înţelegea prietenia. Tată l meu, care era
crud, avea prieteni şi ştia să -i iubească , nefiind sensibil la decepţie, care nu e decâ t avariţie
frustrată . Decepţia e josnicie, căci ceea ce ai iubit la început în om s-a distrus, oare, prin
faptul că există în el şi altceva, care nu-ţi place? Dar tu, pe cel care te iubeşte sau pe care îl
iubeşti îl transformi imediat în sclav şi, dacă nu se achită de sarcinile acestei sclavii, îl
condamni.
Acela, fiindcă un prieten îi oferea în dar dragostea lui, a schimbat acest dar în
datorie. Ş i darul dragostei devenea datorie de a bea cucuta şi sclavie. Celă lalt se simte
decepţionat, ceea ce e josnic. Nu există decepţie decâ t faţă de un sclav care şi-a fă cut prost
serviciul. 129
LII.
DAR EU ÎŢ I VOI VORBI DESPRE FERVOARE. Că ci va trebui să treci peste multe
reproşuri. Femeia, de pildă , îţi va reproşa mereu ceea ce dai în altă parte decâ t ei. Că ci
omul crede că tot ceea ce e dat undeva e furat din altă parte. Aşa ne-au crescut uitarea
Domnului şi consumul mă rfurilor. Că ci ceea ce dai în realitate nu micşorează , dimpotrivă ,
sporeşte bogă ţiile pe care le poţi împă rţi. Astfel, cel care iubeşte toţi oamenii iubeşte
infinit mai mult pe fiecare dintre ei decâ t cel care nu iubeşte decâ t unul singur şi întinde
asupra complicelui să u câ mpul mizerabil al persoanei lui. De asemenea, cel care înfruntă ,
departe, pericolele ră zboiului dă ruieşte mai mult iubitei, fă ră ca ea să o ştie, că ci îi
dă ruieşte pe cineva care există , într-adevă r, decâ t cel care o leagă nă zi şi noapte, dar a
că rui existenţă nu înseamnă nimic.
Să nu faci economii aici. Că ci nu există marfă de economisit câ nd e vorba de
mişcă rile inimii. A dă rui înseamnă a arunca un pod peste abisul singură tă ţii tale.
Iar atunci câ nd dai, nu te nelinişti să afli cui ai dat. Că ci ţi se va spune: „Cutare nu
merită acest dar!”. Ca şi cum ar fi vorba de o marfă pe care o consumi. Cel care nu ţi-ar
folosi la nimic, prin darurile pe care i le-ai putea cere, îţi poate fi de folos prin darurile pe
care i le faci, că ci prin el vei servi eternitatea. O ştiu bine cei care nu simt mila josnică
pentru bolile plebei, dar îşi expun cu uşurinţă viaţa şi îşi impun, fă ră a amâ na, o sută de
zile de marş printre stâ nci, cu singurul scop de a vindeca ulceraţia slugii slugilor lor. Ş i
doar cei care aşteaptă recunoştinţa milogului se prind în jocul lui, că ci acesta nu are
destulă carne să -şi smulgă pentru a putea plă ti o privire a ta, dar, prin cel că ruia i-ai dă ruit,
ai dă ruit veşniciei, şi tu eşti cel care trebuie să se prosterneze, fiindcă el a binevoit să
primească .
LIII.
AM AŞ TEPTAT EU ÎNSUMI, ÎN TINEREŢ EA MEA, sosirea acelei iubite pe care mi-o
aducea ca soţie o caravană plecată de la hotare atâ t de îndepă rtate, încâ t cei 130 care-o
formau îmbă trâ niseră pe drum. Ai vă zut vreodată o caravană îmbă trâ nind? Cei care s-au
prezentat paznicilor imperiului meu nu-şi cunoscuseră propria patrie. Că ci muriseră în
timpul că lă toriei cei care şi-ar fi putut aminti de ea. Ş i fuseseră îngropaţi de-a lungul
drumului, unul după altul. Ş i cei care-au ajuns la noi nu mai aveau ca moştenire decâ t
amintiri după amintiri. Ş i câ ntece’le pe care le învă ţaseră de la cei mai bă trâ ni nu erau
decâ t legende ale legendelor. Ai cunoscut ceva mai miraculos decâ t apropierea unei
coră bii care a fost construită în largul mă rii? Ş i tâ nă ra pe care au coborâ t-o dintr-o raclă
de aur şi argint şi care, ştiind să vorbească , spunea cuvâ ntul „fâ ntâ nă ”, ştia că despre o
fâ ntâ nă fusese vorba o dată , în zilele fericite, şi rostea acest cuvâ nt ca pe o rugă ciune la
care nu se poate ră spunde, că ci te rogi astfel fiindcă îţi aminteşti de oameni. Ş i mai uimitor
era că ştia să danseze, iar acest dans îl învă ţase printre mă ră cini şi cremene, şi ştia bine că
dansul este o rugă ciune care poate seduce regii, dar că reia, în viaţa din pustiu, nu i se
poate da ră spuns. La fel este ruga ta, pâ nă la moarte, un dans pentru a atinge un deu. Dar
cel mai uimitor era că aducea tot ceea ce ar fi trebuit să -i folosească . Sâ nii calzi ca nişte
hulubi pentru a ală pta. Pâ ntecele neted pentru a da fi imperiului. Venise pregă tită , ca o
să mâ nţă zburâ nd pe deasupra mă rii, atâ t de bine plă mă dită , atâ t de bine formată , atâ t de
pur fermecată de lucruri care nu-i folosiseră niciodată la nimic, asemenea ţie, cu meritele
tale succesive, şi faptele tale, şi lecţiile care nu-ţi vor folosi decâ t în ceasul morţii, câ nd îţi
vei fi încheiat devenirea, folosise atâ t de puţin, nu numai pâ ntecele şi sâ nii, care erau
virgini, dar şi dansurile pregă tite a seduce regii, fâ ntâ nile în care să -şi umezească buzele,
ştiinţa florilor, ea, care nu vă zuse flori, încâ t, ajungâ nd la mine în totala sa perfecţiune, nu
mai avea altceva de fă cut decâ t să moară .
LIV.
Ţ I-AM SPUS DESPRE RUGĂ CIUNE CA ESTE exerciţiu al dragostei, graţie tă cerii
Domnului. Dacă ai fi aflat divinitatea, te-ai fi contopit cu ea aflâ ndu-ţi împlinirea. Ş i de ce
te-ai înă lţa pentru a deveni? Câ nd acela se apleca asupra ei, zidită în orgoliu ca într-un
perete 131 solid şi cu neputinţă de a fi salvată , plâ ngea cu deznă dejde soarta oamenilor:
„Doamne, spunea el, înţeleg şi aştept lacrimile. De sunt ploaie în care se topeşte primejdia
furtunii, destindere a orgoliului şi iertare îngă duită . Să plâ ngă , şi o voi ierta. Dar, ca un
animal să lbatic, care se apă ră cu ghearele şi cu dintâ i împotriva creaţiei, ea nu ştie să nu
mintă ”.
Ş i o plâ ngea că -i era atâ t de teamă . Ş i spunea Domnului, vorbind despre oameni: „I-
ai înspă imâ ntat o dată pentru totdeauna cu dintâ i, spinii, ghearele, veninul, solzii ascuţiţi,
mă ră cinii creaţiei tale. Le trebuie mult timp să se liniştească şi să -şi revină . Ş i ştiu bine că
cea care minţea era atâ t de departe, atâ t de pierdută şi i-ar trebui atâ t demult timp ca să se
întoarcă !
Ş i-i plâ ngea pe oameni pentru distanţele considerabile din ei, pe care nimeni nu ştia
să le recunoască .
Unii se mirau de indulgenţa lui aparentă faţă de desfrâ u. Dar el ştia bine că nu era
vorba de indulgenţă . Spunea: „Doamne, eu nu sunt judecă tor. Există epoci şi oameni
pentru a judeca, chiar şi eu pot fi chemat să joc rolul acesta faţă de alţii. Dar pe ea am
adunat-o fiindcă -i era frică , şi nu pentru a o pedepsi. Ai vă zut vreodată pe salvator
aruncâ ndu-l în apă pe cel salvat, socotindu-l nedemn? îl salvezi înainte de toate, căci nu pe
el, ci pe Domnul îl salvezi prin el. Doar apoi îl poţi pedepsi. Astfel, pe cel condamnat la
moarte îl vindeci mai întâ i, dacă e bolnav, că ci îţi este permis să pedepseşti un om în
trupul să u, dar nu să dispreţuieşti trupul unui om”.
Ş i celor care vor spune: „Pentru ce faci asta, câ nd atâ t de mică e nă dejdea de a o
salva?” le voi ră spunde că o civilizaţie nu se clă deşte pe folosirea invenţiilor, ci numai pe
pasiunea de a inventa. Ş i că nu ceri unui medic să -şi justifice intervenţia prin calitatea
bolnavului. Fapta contează în primul râ nd, că ci scopurile nu sunt decâ t aparente, etape
arbitrare, şi nu ştii încotro te îndrepţi. Ş i dincolo de creasta acestui munte se află o altă
creastă . Ş i prin acest individ, altceva salvezi, chiar dacă n-ar fi decâ t religia salvă rii. Ş i dacă
te gâ ndeşti la un scop care să te recompenseze şi ceri înainte, ca prin contract, să ţi se
plă tească , eşti negustor, şi nu om.
Nu poţi să ştii nimic despre etape, care nu sunt decâ t 132 invenţie a limbajului. Doar
direcţia are un sens. Important este să mergi înspre, nu să ajungi, că ci nu ajungi niciodată
nică ieri, decâ t în moarte.
Deci, desfrâ ul să u l-am înţeles ca spaimă şi desperare. Că ci dacă laşi să -ţi scape totul
din mâ ini, înseamnă că ai renunţat să mai pă strezi. Ş i desfrâ ul nu e decâ t renunţare de a fi.
Ş i eşti deznă dă jduit de aceste comori care, una după alta, mor irosite. Că ci floarea se
ofileşte, dar devine să mâ nţă pentru tine, iar tu, care vedeai floarea altfel decâ t ca o trecere,
deznă dă jduieşti. Că ci, îţi spun, sedentarul nu e acela care iubeşte fata, apoi se că să toreşte
cu femeia, apoi leagă nă copilul, apoi îl instruieşte, ci cel care ar vrea să se oprească la
femeie şi să se bucure de ea ca de un poem unic sau de o provizie, şi acela descoperă
repede vanitatea, că ci nimic pe pă mâ nt nu e rezervor inepuizabil, şi priveliştea întreză rită
din vâ rful muntelui nu e decâ t construcţie a victoriei tale.
 Atunci îşi repudiază femeia, sau femeia îşi schimbă bă rbatul, dezamă gită . Dar numai
vanitatea lor e ră spunză toare de aceasta. Că ci nu poţi să iubeşti decâ t prin femeie, şi nu
femeia. Prin poem, şi nu poemul. Prin priveliştea vă zută din vâ rful muntelui. Iar desfrâ ul
se naşte din spaima de a nu reuşi să fi. La fel, cel pe care-l macină insomnia se suceşte şi se
învâ rteşte în aşternut, în că utarea umă rului ră coros al patului. Dar abia l-a atins, şi acesta
se încă lzeşte. Iar el caută în altă parte un izvor durabil de ră coare, care nu există ,
risipindu-se la prima atingere.
La fel despre acela sau aceea care nu vedeau decâ t golul din oameni, că ci ei sunt goi
dacă nu sunt ferestre înspre eternitate. Iată pentru ce în dragostea vulgară nu iubeşti
decâ t ceea ce-ţi scapă , că ci altfel vei fi să tul şi scâ rbit de plă cerea ta. O ştiu bine
dansatoarele care vin să -mi danseze dragostea.
Aş fi vrut, deci, s-o salvez pe cea care pră da lumea şi se hră nea cu scaieţi, că ci fructul
veritabil nu se gă seşte decâ t dincolo de aparenţe, şi nimeni nu te poate emoţiona o dată
ce-i cunoşti jocul.
Nu te va mişca decâ t atunci câ nd vei înceta să mai speri ceva de la el. Sau câ nd nu va
fi decâ t imagine, oaie ră tă cită , copil plâ ngâ nd, sau vulpe înspă imâ ntată care-ţi muşcă
degetele câ nd o hră neşti, şi ai să -i porţi pică pentru că s-a închis în groaza şi în ura ei? Vei
primi ca pe un afront un gest sau un cuvâ nt, câ nd e de-ajuns să uiţi cuvintele şi înţelesul
van pe care-l poartă , pentru a gă si divinitatea dincolo de de?
Iar eu sunt primul care taie capete, dacă justiţia mea a hotă râ t aşa şi dacă eu sunt cel
insultat. Dar eu domin prea de sus această vulpe pe care capcana o face să sufere, nu
pentru a o ierta, căci nimic nu e de iertat la această înă lţime, unde mă condamn să fiu
singur, ci pentru a nu auzi desperarea ei prin vă lmă şagul strigă telor.
Iată pentru ce se poate ca divinitatea să fie mai greu de aflat în aceea care e
frumoasă , desă vâ rşită , generoasă . Nimic în ea nu cere să fie alinat, salvat, potolit. Iar dacă
îţi cere să te ocupi numai de ea şi să te închizi în dragostea ei, îţi cere să nu mai fi decâ t
egoism în doi, care este fals numit lumină a dragostei, câ nd nu este decâ t foc steril.
Nu mi-am strâ ns proviziile ca să le feresc într-o femeie şi să fiu, astfel, mulţumit.
Iată de ce aceea, în necredinţa, şi minciuna, şi ră tă cirea ei, cerea mai mult de la mine,
de la inima mea, şi, obligâ ndu-mă să tră iesc în tă cerea care e semn al dragostei adevă rate,
mă fă cea să am simţă mâ ntul veşniciei.
Că ci există un timp al judecă ţii. Dar există şi un timp al devenirii…
Îţi voi vorbi despre ascultare. Dacă deschizi uşa ta vagabondului, iar el se aşază , nu-i
reproşa că nu e altul. Nu-l judeca. Că ci, înainte de toate, era flă mâ nd de a fi undeva, cu
încetineala sa, cu bagajul să u de amintiri, cu ră suflarea sa grea şi bastonul lă sat într-un
colţ. Să fie acolo, în că ldura şi pacea obrazului tă u, cu tot trecutul lui despre care nu se
vorbeşte şi cusururile lui scoase la iveală . Câ rja lui, pe care n-o mai simte, că ci nu-i mai ceri
să danseze. Ş i atunci se linişteşte, şi bea laptele pe care i-l torni, şi mă nâ ncă pâ inea pe care
i-o rupi, iar surâ sul cu care-l priveşti îi este veşmâ nt cald, asemenea soarelui pentru orb.
Ş i de ce ai crede că e josnic să -i surâ zi, sub pretext că e nedemn?
Ş i de ce ai crede că -i dai ceva, dacă nu-i dai esenţialul, anume ascultare şi atenţie,
care pot face atâ t de nobile legă turile tale cu duşmanul cel mai crâ ncen? Ce recunoştinţă
speri să primeşti de la el, prin povara darurilor tale? Nu va putea decâ t să te urască , dacă
pleacă de la tine încă rcat de datorii.
NU CONFUNDA DRAGOSTEA CU DELIRUL posesiei, care aduce cea mai cruntă
suferinţă . Că ci, în ciuda pă rerii comune, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul
proprietă ţii, care este contrariul dragostei. Că ci iubindu-l pe Domnul, voi colinda
drumurile ca să -l duc şi celorlalţi oameni. Ş i nu-l voi reduce la robie. Ş i voi fi hră nit din
ceea ce dăruieşte altora. Pe cel care iubeşte cu adevă rat îl recunosc după faptul că nu
poate fi lezat. Pe cel care moare pentru imperiu, imperiul nu-l poate jigni. Se poate vorbi
de nerecunoştinţa unuia sau a altuia, dar cine ar putea vorbi de nerecunoştinţa
imperiului? Imperiul e clă dit din ceea ce-i dă ruieşti, şi după ce aritmetică sordidă i-ai
putea pretinde un omagiu? Cel care şi-a dă ruit viaţa templului şi s-a contopit cu el, acela
iubea cu adevă rat, dar cum s-ar putea simţi jignit de că tre templu? Dragostea adevă rată
începe acolo unde nu mai aştepţi nimic în schimb. Iar dacă exerciţiul rugă ciunii este atâ t
de important pentru a-i învă ţa pe oameni dragostea de oameni, e în primul râ nd fiindcă nu
aşteaptă ră spuns.
Dragostea noastră e clă dită pe ură , că ci voi vă opriţi la femeia sau bă rbatul din care
vă faceţi o provizie şi urâ ţi, asemenea câ inilor ce se învâ rt în jurul hranei, pe oricine trage
cu ochiul la ospă ţul vostru. Numiţi dragoste acest egoism al ospă ţului. De-abia va fost
acordată dragostea, şi voi, întocmai ca în falsele voastre prietenii, transformaţi acest dar
liber în servitute şi robie şi, din clipa în care sunteţi iubiţi, începeţi să vă simţiţi lezaţi. Ş i vă
impuneţi, pentru a aservi mai bine, spectacolul suferinţei voastre. Ş i, desigur, suferiţi. Dar
tocmai această suferinţă îmi displace. Cum aş putea, oare, s-o admir?
Desigur, câ nd eram tâ nă r, mă învâ rteam ca nebun, pe terasa mea, din cauza vreunei
sclave fugite, în care-mi citeam vindecarea. Aş fi ridicat armate ca s-o recuceresc. Ş i,
pentru a o avea, aş fi aruncat provincii la picioarele ei, dar dumnezeu mi-e martor că nu
am confundat niciodată înţelesul lucrurilor şi nu am numit dragoste, chiar dacă îmi punea
viaţa în joc, această că utare a pră zii.
Prietenia o recunosc prin aceea că nu poate fi dezamă gită , iar dragostea adevă rată
prin aceea că nu poate fi lezată .
Dacă vin să -ţi spună : „Pă ră seşte-o pe aceea, că ci te degradează …”, ascultă -i cu
îngă duinţă , dar nu-ţi schimba comportarea, că ci cine are puterea de a te leza?
Iar dacă vin să -ţi spună : „Pă ră seşte-o, că ci toate îngrijirile tale sunt inutile…”,
ascultă -i cu indulgenţă , dar nu-ţi schimba comportarea, că ci ai ales o dată . Iar dacă ceea ce
primeşti poate fi furat, cine are puterea să -ţi fure ceea ce dai?
Iar dacă vin să -ţi spună : „Aici, ai datorii. Aici, nu ai. Aici, darurile tale sunt
recunoscute. Aici, sunt batjocorite”, astupă -ţi urechile în faţa aritmeticii.
Tuturor le vei ră spunde: „A mă iubi înseamnă , înainte de toate, a colabora cu mine”.
Aidoma templului unde numai prietenul intră , dar acela infinit.
LVI.
ÎŢ I ÎMPĂ RTĂ Ş ESC ACELAŞ I SECRET. ÎNTREG trecutul tă u nu este decâ t o naştere,
asemenea, pâ nă astă zi, evenimentelor imperiului. Iar dacă regreţi ceva, eşti tot atâ t de
absurd ca acela care regretă că nu s-a nă scut în altă epocă , sau că , fiind înalt, nu e scund,
sau că nu tră ieşte în alt loc, şi care ar afla în visurile sale absurde izvorul deznă dejdii lui de
fiecare clipă . Nebun acela care strâ nge din dinţi împotriva trecutului, care e ireversibil,
bloc de granit. Primeşte această zi aşa cum îţi e dată , în loc să lupţi cu ireparabilul.
Ireparabilul nu are înţeles, că ci e comun orică rui trecut. Ş i cum nu există scop atins, ciclu
închis sau epocă încheiată , decâ t pentru istoricii care au inventat aceste diviziuni, cum ai
putea regreta ceea ce nu s-a împlinit şi nu se va împlini niciodată – că ci sensul tuturor
lucrurilor nu stă în proviziile pe care le strâ ng şi consumă sedentarii, ci în că ldura
transformă rii, a mersului sau a dorinţei? Iar cel care a fost bă tut şi-şi revine sub că lcâ iul
învingă torului e mai victorios în ochii mei decâ t cel care se bucură de victoria de ieri ca un
sedentar de proviziile sale, îndreptâ ndu-se deja spre moarte.
Atunci, mă vei întreba, pentru ce trebuie să lupt? De vreme ce scopurile nu au
semnificaţie… Ş i-ţi voi ră spunde prin acest mare secret, ascuns sub cuvinte vulgare şi
simple, pe care înţelepciunea m-a fă cut să -l aflu, puţin câ te puţin, de-a lungul vieţii: că a
pregă ti viitorul nu înseamnă decâ t a crea prezentul. Iar cei care urmă resc imagini
îndepă rtate, fruct al invenţiei lor, se irosesc în utopie şi în himeră . Că ci singura invenţie
adevă rată este de a descifra prezentul sub aspectele sale incoerente şi limbajul să u
contradictoriu. Dar dacă te laşi furat de visele tale goale despre viitor, eşti asemenea celui
care îşi închipuie că poate să inventeze coloana şi să construiască temple noi în libertatea
peniţei sale. Că ci, cum ar putea întâ lni duşmani şi, neîntâ lnindu-i, cine l-ar întă ri şi împlini?
împotriva cui şi-ar modela coloana? Coloana printre fiinţă , de-a lungul generaţiilor, din
lupta sa cu viaţa. Chiar dacă n-ar fi decâ t o simplă formă , tu nu o inventezi, ci o şlefuieşti
împotriva uzurii. Ş i astfel se nasc marile opere şi imperiile.
Numai prezentul îl poţi pune în ordine. La ce bun să discuţi despre ceea ce-ai
moştenit? Iar viitorul trebuie nu să -l prevezi, ci să -l îngă dui.
Ş i, desigur, ai mult de muncă atunci câ nd îţi este prezentul ca material. Iar acest
amestec de oi, capre, câ mpuri de orz, case, munţi, el îl numesc domeniu sau imperiu, din el
creez ceva ce nu exista înainte, şi care este unic şi indivizibil, că ci cine se va apropia de el
cu inteligenţa îl va distruge fă ră a-l fi cunoscut, şi astfel întemeiez prezentul, la fel cum
efortul muşchilor mei, atunci câ nd ajung în vâ rf, îmi orâ nduieşte priveliştea şi mă face să
asist la acea minune albastră , în care oraşele sunt asemenea ouă lor în cuiburi, ceea ce nu e
nici mai adevă rat, nici mai puţin adevă rat decâ t oraşele vă zute ca nave sau temple, ci altfel.
Iar din soarta oamenilor îmi stă în putere să fac hrană pentru liniştea mea.
Află , deci, că orice creaţie adevă rată nu este prejudecată asupra viitorului, urmă rire
a himerei şi a utopiei, ci imagine nouă citită în prezent, care este rezervă de materiale
primită moştenire, şi de care nu-ţi este îngă duit nici să te bucuri, nici să te plâ ngi, că ci, ca şi
tine, de există , fiindcă au luat fiinţă .
Viitorul lasă -l, deci, să -şi întindă ramurile, una câ te una, asemenea copacului. Din
prezent în prezent, copacul va creşte şi va intra istovit în moarte. Nu te nelinişti pentru
imperiul meu. De câ nd oamenii au recunoscut această imagine în diversitatea lucrurilor,
de câ nd eu am fă cut operă de sculptor în piatră , am dat, în mă reţia creaţiei mele, un nou
curs destinului lor. Din acea clipă , ei vor merge din victorie în victorie, iar câ ntă reţii mei
vor avea ce slă vi, că ci în loc să glorifice zei morţi, vor preamă ri, pur şi simplu, viaţa.
 Priveşte gră dinile mele, unde gră dinarii merg în zori pentru a crea primă vara; ei nu
vorbesc nici despre pistile, nici despre corole, ci seamă nă să mâ nţa.
Iar vouă , descurajaţi, nefericiţi şi învinşi, vă spun: sunteţi armata unei victorii! Că ci
voi începeţi în această clipă şi e frumos să fi atâ t de tâ nă r.
Dar să nu creezi că e uşor să gâ ndeşti prezentul. Că ci ţi se opune materia însă şi de
care trebuie să te foloseşti, în timp ce invenţiile tale despre viitor nu ţi se vor opune
niciodată . Cel care se culcă în nisip în preajma unui puţ secă tuit, care se evaporă în soare,
câ t de uşor înaintează în visul să u! Ş i câ t de uşori i se par paşii spre eliberarea sa! Câ t de
uşor poţi să bei în vis, că ci paşii tă i îţi aduc apa ca nişte sclavi tă cuţi, şi nu există spini care
să te oprească .
Dar la acest viitor fă ră duşmani nu se ajunge niciodată , iar tu te stingi, şi nisipul îţi
scrâ şneşte între dinţi, şi gră dina, şi fluviul bogat, şi câ ntecul femeilor ce-şi spală pâ nza se
cufundă încet în moarte.
Dar cel care merge cu adevă rat îşi ră neşte gleznele de pietre, luptă împotriva
mă ră cinilor şi-şi rupe unghiile în grohotişuri. Că ci îi sunt date toate treptele urcuşului să u,
iar el trebuie să le învingă , una câ te una. Apa şi-o creează încet, cu munca sa, cu muşchii
să i, cu bă şicile din palmă , cu ră nile de la picioare. Amestecâ nd realită ţile contradictorii, el
smulge apă din pustiul de piatră prin forţa pumnilor să i, asemenea brutarului care,
fră mâ ntâ nd aluatul, îl simte întă rindu-se puţin câ te puţin, crescâ nd ca o musculatură care-
i rezistă , legâ ndu-se în noduri j3e care trebuie să le rupă , iar aceasta înseamnă că a început
să creeze pâ inea. La fel, poetul sau sculptorul care-şi lucra poemul sau piatra într-o
libertate în care se pierdea, liber fiind de a-şi face imaginea să râ dă sau să plâ ngă , să se
aplece la dreapta sau la stâ nga, şi, într-o asemenea libertate, nereuşind să se împlinească .
Dar vine clipa în care peştele muşcă , iar versul rezistă . Vine clipa în care n-ai spus
ceea ce voiai să spui, din cauza unui alt cuvâ nt pe care voiai să -l pă strezi, căci şi pe acela
doreai să -l spui, şi-ţi dai seama că aceste două adevă ruri îţi rezistă . Ş i începi să ştergi sau
începi să plă mă deşti în humă un zâ mbet care te desfide. Ş i nu alegi unul sau altul, în
numele unei logici verbale, ci cauţi cheia de boltă a adevă rurilor tale contradictorii, căci
nimic nu e de pierdut – şi îţi dai seama că poemul tă u creşte sau că imaginea pe care o
cauţi se desluşeşte în piatră , înconjurat fiind de duşmani iubiţi.
Nu-i asculta, deci, niciodată pe cei care vor să -ţi fie de folos sfă tuindu-te să renunţi la
una din aspiraţiile tale. Vocaţia ta atâ rnă greu în tine, şi după aceasta o recunoşti. Iar dacă
o tră dezi, pe tine te mutilezi, dar află că adevă rul tă u se va împlini încet, că ci el e asemeni
naşterii unui arbore, nu simplă alcă tuire a unei formule, fiindcă timpul e cel care joacă , în
primul râ nd, un rol, iar tu trebuie să devii altul, urcâ nd un munte abrupt. Că ci fiinţa nouă ,
care este unitate degajată din diversitatea lucrurilor, nu ţi se impune ca o soluţie de rebus,
ci ca potolire a conflictelor şi vindecare a ră nilor. Iar puterea ei n-o vei cunoaşte decâ t
atunci câ nd se va împlini. Iată de ce am respectat întotdeauna, la om, ca pe nişte zei demult
uitaţi, tă cerea şi ră bdarea.
LVII.
E FRUMOS CA SUNTEŢ I ATÂ T DE TINERI, VOI, dezmoşteniţi, nefericiţi şi învinşi,
care nu ştiaţi citi în moştenirea voastră decâ t ziua cea rea de ieri. Dar dacă voi construi un
templu, iar voi veţi alcă tui mulţimea credincioşilor, şi dacă -mi arunc să mâ nţa în voi şi vă
adun acolo, în mă reţia liniştii, astfel încâ t să creşteţi recoltă înceată şi miraculoasă , unde
mai este loc pentru deznă dejde? Aţi cunoscut acei zori ai victoriei în care muribunzii pe
paturile lor de mizerie, şi canceroşii în pestelniţa lor, şi infirmii în câ rjele lor, şi datornicii
printre portă rei, şi prizonierii printre paznicii lor, toţi, în diversitatea lor şi cu durerile lor,
se regă seau în victorie ca într-o apoteoză adusă comunită ţii lor şi, în dimineţile acelea,
gloata desperecheată devenea bazilică pentru imnul victoriei.
Ai vă zut, astfel, dragostea prinzâ nd aceeaşi înfă ţişare, aşa cum se întind rădă cini de
la suflet la suflet, poate chiar sub povara nenorocirii care, dintr-odată , se preface în
structură şi temelie divină pentru a smulge acelaşi lucru de la toţi, iar bucuria, atunci, îşi
împarte pâ inea şi îţi oferă un loc lâ ngă focul ei. Erai dezgustat, cu casa ta minusculă , pe
care n-ar fi umplut-o prietenii tă i, şi dintr-odată se deschide templul unde prietenul intră ,
dar acela infinit.
Unde vedeţi motiv de deznă dejde? Nu există decâ t naştere perpetuă . Ş i, desigur,
ireparabilul există , dar nimic nu e vesel sau trist în asta, el este esenţa însă şi a ceea ce a
fost. E ireparabilă naşterea mea, că ci iată -mă ! Trecutul este ireparabil, dar prezentul vă e
dat ca material în mâ inile constructorului, iar voi sunteţi chemaţi să fă uriţi, din el, viitorul.
Lvm.
PRIETEN ESTE, ÎNAINTE DE TOATE, CEL CARE nu te judecă . Am spus, este acela
care deschide uşa sa pribeagului, cu câ rja sa, cu bastonul să u lă sat într-un colţ, şi nu-i cere
să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primă vara de
afară , prietenul este acela care primeşte în el primă vara. Iar dacă povesteşte despre
groză via foamei în satul de unde vine, rabdă de foame împreună cu el. Că ci, ţi-am spus,
prietenul este acea parte a omului care deschide pentru tine o poartă pe care n-ar
deschide-o, poate, niciodată altuia. Ş i prietenul tă u e adevă rat, şi tot ceea ce spune e
adevă rat, şi te iubeşte, chiar dacă , aiurea, te ură şte. Iar prietenul pe care, mulţumită
cerului, îl întâ lnesc în templu, este acela care întoarce că tre mine acelaşi obraz ca şi al
meu, luminat de aceeaşi credinţă , că ci atunci unitatea e fă cută , chiar dacă el e negustor, iar
eu oştean, sau el gră dinar, iar eu marinar în larg. În ciuda deosebirilor noastre, l-am gă sit
şi sunt prietenul lui. Ş i pot să ră mâ n tă cut lâ ngă el, adică să nu mă tem pentru gră dinile
mele lă untrice, şi munţii mei, şi vă ile, şi pustiurile mele, că ci el nu le va că lca niciodată . Tu,
prietenul meu, ceea ce primeşti cu dragoste de la mine 140 este ambasadorul imperiului
meu lă untric. Iar tu te porţi bine cu el, îl pofteşti să se aşeze şi-l asculţi. Ş i iată -ne fericiţi.
Că ci m-ai vă zut, oare, câ nd primeam ambasadori, ţinâ ndu-i deoparte sau refuzâ ndu-i
fiindcă , în adâ ncul imperiului lor, la o mie de zile de mers de al meu, oamenii se hră nesc cu
mâ ncă ruri ce nu-mi plac sau purtă rile lor nu sunt şi ale mele? Prietenia este, în primul
râ nd, înţelegerea şi circulaţia spiritului deasupra detaliilor vulgare. Ş i nu-i pot reproşa
nimic celui care stă în capul mesei mele.
Că ci ospitalitatea, curtoazia şi prietenia sunt întâ lniri ale omului în om. Ce aş că uta
în templul unui zeu care s-ar preocupa de înă lţimea sau proporţiile credincioşilor să i, sau
în casa unui prieten care nu mi-ar accepta câ rjele şi m-ar pune să dansez pentru a mă
judeca?
 Vei întâ lni mulţi judecă tori în lume. Dar dacă trebuie să te transformi şi să te
întă reşti, lasă această muncă pe seama duşmanilor tă i. Ei o vor face, asemenea furtunii
care sculptează cedrii. Prietenul tă u e fă cut pentru a te primi. Domnul, atunci câ nd intri în
templu, nu te judecă , ci te primeşte.
LIX.
DACA VREI SA CREEZI PRIETENII, ACOLO UNDE nu există decâ t împă rţeală a
proviziilor şi dezbinare a inimilor, care decurge din aceasta – că ci dacă vrei ca oamenii să
se urască , aruncă -le gră unţe – învaţă să regă seşti respectul faţă de om şi află că doar acolo
unde niciunul nu-l critică pe celă lalt comunitatea este suportabilă . Câ nd gâ ndeşti ră u
despre prietenul tă u şi o spui, înseamnă că nu l-ai întâ lnit la nivelul unde se află oamenii, şi
anume adunaţi în templu. Ş i nu e vorba aici nici de indulgenţă , nici de slă biciune a virtuţii.
Rigoarea ta se gă seşte în altă parte, şi în altă parte eşti judecă tor. Iar dacă va fi nevoie, vei
tă ia capete fă ră a şovă i. Căci, încă o dată , condamni la moarte, dar mai întâ i vindeci
osâ nditul, dacă e bolnav. Nu te teme de contradicţiile pe care limbajul tă u insuficient le
foloseşte pentru a vorbi despre oameni. Că ci nu există nimic care să fie contradictoriu, în
afara limbajului ce exprimă .
Ş i există o parte a osâ nditului pe care o dai că lă ului, „dar există o altă parte pe care o
poţi primi la masa ta 141 şi nu ai dreptul s-o judeci. Că ci ţi-a fost dat să judeci omul, dar nu
ţi-a fost dat, de asemenea, să -l respecţi. Ş i nu e vorba de a-l judeca pe unul şi a-l respecta
pe altul, ci pe unul şi acelaşi. Acesta e un mister al imperiului meu, datorat stâ ngă ciei
limbajului.
Pe mine nu mă stingheresc acele împă rţiri pentru uzul logicienilor. Căci în acela
împotriva că ruia lupt în pustiu şi pe care-l îmbrac în ura mea, am gă sit întotdeauna ceî mai
bun exerciţiu pentru suflet. Mă rşă luim, înverşunaţi, unul împotriva celuilalt cu dragoste.
LX.
AM REFLECTAT ASUPRA VANITĂ Ţ II. CACI EA mi-a apă rut întotdeauna ca o boală ,
nu ca un viciu. Cea pe care-am vă zut-o emoţionâ ndu-se de pă rerea mulţimii, schimbâ ndu-
şi vocea şi mersul câ nd se ştia privită , gă sind satisfacţii extraordinare în cuvintele ce se
rosteau despre ea, aceea ai că rei obraji se înflă că rau atunci câ nd era privită , în aceea eu
vedeam altceva decâ t prostie: vedeam boală . Că ci cum poţi primi satisfacţie de la altul,
dacă nu prin dragoste faa de el? Ş i, totuşi, satisfacţia pe care i-o dă vanitatea i se pare mai
de preţ decâ t cea pe care i-o oferă bunurile, că ci le-ar da pentru această plă cere pe toate
celelalte.
Slabă bucurie, şi nefericită , ca aceea a unei boli. Asemenea acelui care se scarpină ,
dacă -l mă nâ ncă ceva, şi gă seşte plă cere în asta. Mâ ngâ ierea, dimpotrivă , este leagă n şi
adă post. Pe acest copil, dacă -l mâ ngâ i, o fac pentru a-l proteja. Iar el primeşte mâ ngâ ierea
pe obrazul catifelat…
Dar tu – vanitoasă , caricatură !
Despre vanitoşi eu spun că au încetat să tră iască . Că cţ cum se va mai înă lţa înspre
devenire cel care cere, înainte de toate, să i se dea? Acela nu va mai creşte, ră mâ nâ nd ofilit
pentru veşnicie.
 Totuşi, pe acest războinic viteaz, dacă -l felicit, iată -l cum se emoţionează şi tremură
aidoma copilului sub mâ ngâ ierea mea. Ş i nu e vorba, aici, de vanitate.
Ce-l mişcă pe unul şi ce-l mişcă pe celă lalt? Ş i prin ce sunt deosebiţi?
Vanitatea, dacă adoarme…
Nu veţi cunoaşte mişcarea florii ce-şi scutură seminţele în vâ nt, seminţe care nu-i
vor fi înapoiate niciodată .
Nu veţi cunoaşte mişcarea copacului ce-şi dă ruieşte fructele, fructe care nu-i vor fi
înapoiate niciodată .
Nu veţi cunoaşte bucuria omului care-şi dă ruieşte opera, operă ce nu-i va fi
înapoiată niciodată .
Nu veţi cunoaşte bucuria dansatoarei care-şi dăruieşte dansul, dans ce nu-i va fi
înapoiat niciodată .
Iar pe ră zboinicul care-şi dă ruieşte viaţa îl felicit fiindcă şi-a clă dit o punte.
Renunţarea lui o va regă si în toţi oamenii. Ş i iată -l mulţumit, nu de el însuşi, ci de oameni.
Dar vanitosul e caricatură . Nu cer modestie, că ci iubesc mâ ndria, care este existenţă
şi permanenţă . Dacă eşti modest, te vei roti în vâ nt ca o giruetă . Fiindcă celă lalt are mai
multă greutate decâ t tine.
Îţi cer să tră ieşti nu din ceea ce primeşti, ci din ceea ce dă ruieşti, că ci doar aşa te vei
împlini. Iar aceasta nu-ţi cere să dispreţuieşti ceea ce dai. Trebuie să -ţi formezi fructul. Ş i
orgoliul e cel care îi dă permanenţă . Dacă n-ar fi aşa, i-ai schimba, după voia vâ ntului,
culoarea, savoarea şi mirosul!
Dar ce înseamnă pentru tine fructul? Fructul tă u nu valorează decâ t dacă nu-ţi poate
fi înapoiat.
Cea care tră ieşte din aclamaţiile mulţimii, pe patul ei de paradă : „Dă ruiesc
frumuseţea mea, şi graţia mea, şi mă reţia mersului meu, şi oamenii îmi admiră trecerea,
care este cupolă minunată a destinului. Ş i nu trebuie decâ t să exist pentru a dă rui”.
Vanitatea este rezultat al darului fals. Că ci nu poţi dă rui decâ t ceea ce transformi,
aşa cum copacul dăruieşte fructele pe care le-a transformat din pă mâ nt. Dansatoarea –
dansul în care a transformat mersul ei. Iar soldatul – sâ ngele lui, pe care-l transformă în
templu sau imperiu.
Dar că ţeaua în că lduri nu e nimic. În ciuda câ inilor care o înconjură şi o solicită . Căci
ceea ce dă nu e rodul vreunei transformă ri în nici un fel. Iar bucuria ei este furată bucuriei
creaţiei. Ea se ră spâ ndeşte fă ră efort în dorinţele câ inilor.
Ş i cel care trezeşte dorinţele şi le inspiră aroma… Fericit că e dorit. 143
Caricatură a dă ruirii! Se ridică pentru a lua cuvâ ntul la banchete. Se înclină în faţa
convivilor asemenea copacului greu de fructe. Convivii însă nu pot culege nimic.
Dar există întotdeauna din aceia care cred că pot culege, căci sunt mai proşti decâ t
primul şi se simt onoraţi de că tre el. Iar dacă vanitosul află , îşi închipuie că a dă ruit, de
vreme ce convivul a primit. Ş i se leagă nă unul în faţa celuilalt, asemenea unor arbori
sterili.
Vanitatea este absenţă a orgoliului, supunere în faţa mulţimii, umilinţă josnică . Dar
alergi în că utarea mulţimii, că ci ea te face să creezi în fructele tale.
 Sau pe cel pe care-l înnobilează surâ sul regelui: „Mă cunoaşte, deci”, va spune. Dar
dacă şi-ar iubi regele, s-ar înroşi de plă cere, fă ră a spune nimic. Că ci acest surâ s al regelui
n-ar avea pentru el decâ t un înţeles: „Regele acceptă sacrificiul vieţii mele…”. Ş i toată viaţa
lui, dintr-odată , parcă ar fi dă ruită şi schimbată contra mă reţiei unui rege. „Am contribuit,
va putea spune, la frumuseţea unui rege, care e frumos prin aceea că este mâ ndria unui
popor”.
Dar vanitosul îl invidiază pe rege. Iar dacă regele i-a surâ s, el se drapează în acest
surâ s ca o caricatură , pentru a fi invidiat la râ ndu-i. Regele i-a împrumutat purpura. Dar nu
e vorba decâ t de o maimuţă reală .
LXI.
ACEIA SlNT NĂ SCUŢ I DIN MORALA PE CARE-AI învă ţat-o de la negustorii ce vor să -
şi plaseze mă rfurile. Creezi că bucuria îţi vine din a primi şi a cumpă ra şi cum ţi-ai aduce
aminte de contrariu, câ nd s-au fă cut atâ tea eforturi ca să ţi se creeze legă turi cu obiectele?
Desigur, obiectul e important, atunci câ nd te dă ruieşti lui. Câ nd încerci să -ţi
transformi munca în stră lucire a pietrei. Găci ea poate fi religie. Am cunoscut pe curtezana
care-şi dă ruia carnea trecă toare în schimbul perlelor incoruptibile. Nu dispreţuiesc un
asemenea cult. Dar obiectul e josnic atunci câ nd ţi-l supui ca pe o ca~ 144 delniţă . Că ci nu
există în tine nimic de tă mâ iat.
Totuşi, dă ruiesc o jucă rie unui copil, şi el fuge cu comoara lui, de teamă să nu i-o iau
înapoi. Dar este vorba de un idol, pentru care va sâ ngera de la cei dintâ i mă ră cini.
LXII.
M-AM GÂ NDIT LA ABSOLUT Ş I LA CÂ T DE GREU este ca piramida să nu coboare
dinspre eternitate înspre oameni. Că ci ia-l pe conducă torul imperiului: dacă e în mod
absolut conducă tor, îl accepţi ca pe o necesitate naturală , la fel cum, dacă vrei să ajungi din
sala de consiliu în sala de odihnă a palatului tată lui meu, vei urca aceste scă ri, şi nu altele,
vei împinge această uşă , şi nu alta, şi de ce ţi-ar pă rea ră u că nu alegi un alt drum, de
vreme ce niciunul nu-ţi vine în minte? Ş i aşa cum există docilitate, laşitate sau josnicie în
faptul că pă strezi acest drum, pe care-l parcurgi în toată libertatea, aşa nu există docilitate,
laşitate sau josnicie în faptul că te supui autorită ţii conducă torului imperiului, autoritate
care se gă seşte în afara arbitrarului, absolută . Dar dacă se întâ mplă ca tu să fi, după el,
primul în imperiu, iar puterea lui asupra ta să nu fie cadru necesar, ci hazard al politicii,
fruct al judecă ţilor individuale, discutabile, sau reuşită abilă , atunci îl vei invidia. Că ci nu
eşti gelos decâ t pe acela că ruia i-ai fi putut fi substituit. Care om este cu adevă rat gelos pe
pasă re, cu acea gelozie care formează ura, că ci ea încearcă să distrugă pentru a înlocui?
Desigur, nu critic ambiţia ta, atunci câ nd poate să se manifeste, că ci ea este semn al
dorinţei tale de a crea. Dar critic gelozia. Căci vei ţese intrigi împotriva lui şi, prins în
intrigile tale, vei neglija creaţia, care este colaborare minunată a unuia prin toţi ceilalţi.
Iată că, judecâ ndu-l, îl vei dispreţui. Fiindcă admiţi fă ră dificultate că cineva ţi-o poate lua
înainte prin putere, dar cum să admiţi să ţi-o ia înainte prin judecată , sau dreptate, sau
nobleţe a inimii? Iar dacă -l vei dispreţui, cine-ţi va ră splă ti munca prin expresia stimei lui?
E insultă stima care vine de la cel pe care-l dispreţuieşti. Iar relaţiile dintre oameni ţi se
vor pă rea de nesuportat.
 Iar înainte de toate, dacă -ţi va da un ordin, te va umili, şi el însuşi va dori să te
umilească , pentru a-şi aşeza mai bine domnia. Însă cel care poate să se aşeze în deplină
egalitate cu tine la masă , să -ţi pună întrebă ri, să -ţi preţuiască ştiinţa şi să se bucure de
virtuţile tale este doar acela care e stă pâ n aşa cum zidul e zid, fă ră ca el să aibă nevoie să
se bucure de aceasta, fiindcă pur şi simplu 8 sta este realitatea.
Astfel, eu pot să mă aşez la masa celui mai umil dintre supuşii mei. Iar el va şterge
masa, va pune lampa pe foc, iluminat de prezenţa mea. Ce piatră din edificiu ar putea
reproşa cheii de boltă faptul că e cheie de boltă ? Ş i cum ar putea cheia de boltă să
dispreţuiască vreuna dintre pietre? Iată -ne aşezaţi unul în faţa celuilalt, la egalitate.
Singura egalitate care are vreo semnificaţie. Că ci dacă -l întreb despre câ mpul lui, nu
înseamnă că mă degradez încercâ nd să mi-l apropii, punâ ndu-i vanitatea în joc – nu am
nevoie de sprijinul lui – o fac doar pentru a mă instrui. Că ci dacă nu te interesează
întrebarea pe care o pui, e semn că dispreţuieşti. Iar dacă celă lalt îşi dă seama, îşi pipă ie
cuţitul pe şold. Dar eu voiam să cunosc greutatea mă slinelor dintr-un mă slin, şi am
întrebat pentru a afla.
Am fă cut o vizită unui om. Ş i m-am bucurat de primirea lui. Iar el, de asemenea, a
primit de la mine şi va ară ta stră nepoţilor lui locul unde m-am aşezat.
Mai mult decâ t atâ t, căci puterea mea nu este în discuţie, şi nu trebuie să -mi frâ nez
sau să -mi iuţesc paşii pentru o cauză lipsită de mă reţie, eu sunt capabil să simt
recunoştinţa. Iar dacă el îmi surâ de, şi mă cinsteşte, şi-şi frige berbecul pentru a mă primi,
eu primesc ceva din partea omului, în deplină egalitate, aşa cum ar primi şi el de la mine.
Darurile trimise ca nişte să geţi nu pot atinge inima. Chipul Domnului primeşte cele mai
umile gâ nduri ale tale şi faptele tale cele mai trecă toare, asemenea rugă ciunii de amiază a
cerşetorului în pustiu, în timp ce prinţul mă runt îţi va cere să inventezi un cadou enorm,
că ci după enormitatea darului tă u îşi va mă sura gloria.
Dar celă lalt, dacă va învâ rti roata fâ ntâ nii pentru a 146 scoate că ldarea din adâ nc,
apoi o va clă tina pe ghizd, râ zâ nd de neînsemnata victorie – apoi, aplecâ ndu-se, o va purta
prin soare pâ nă la umbra zidului sub care aştept – şi-mi va umple paharul cu acest prinos
de prospeţime, acela mă va scă lda în dragostea lui.
LXIII.
MI-AM AMINTIT DE EXEMPLUL CURTEZANELOR şi al dragostei. Că ci dacă tu creezi
în bunurile materiale pentru de însele, te înşeli. Că ci aşa cum nu există privelişte vă zută
din vâ rful muntelui decâ t dacă o vei fi construit tu însuţi prin efortul urcuşului tă u, aşa
este şi dragostea. Nimic nu are înţeles în sine, ci, în orice lucru, înţelesul adevă rat este
structura. Iar figura ta de marmură nu este sumă a unui nas, a unei urechi, a unei bă rbii şi
a celeilalte urechi, ci musculatura care le leagă . Pumn strâ ns care închide ceva. Iar
imaginea poemului nu stă nici în stea, nici în cifra şapte, nici în fâ ntâ nă , ci în nodul pe care-
l alcă tuiesc, obligâ nd cele şapte stele să se scalde în fâ ntâ nă . Desigur, e nevoie de obiecte
legate, pentru ca legă tura să iasă la iveală . Dar puterea ei nu se află în obiecte. Nici firul,
nici suportul, nici vreuna din celelalte pă rţi nu reprezintă capcana de vulpi, ci o îmbinare
care e creaţie, iar vulpea o auzi urlâ nd, că ci e prinsă . La fel, eu, câ ntă reţ, sculptor sau
dansator, voi şti să te prind în capcana mea.
 Acelaşi lucru despre dragoste. Ce poţi aştepta de la curtezană ? Poate odihnă a că rnii,
după cucerirea oazelor. Că ci nu te solicită cu nimic şi nu te obligă să fi.
Iar recunoştinţa ta faţă de dragoste, atunci câ nd vrei să zbori în ajutorul iubitei, stă
în aceea că a trezit arhanghelul care dormea în tine.
Deosebirea nu constă în facilitate, că ci e de ajuns să deschizi braţele pentru ca aceea
pe care o iubeşti, dacă şi ea te iubeşte, să alerge la tine. Deosebirea este în ceea ce ţi se
dă ruieşte. Ş i nu poate fi vorba la curtezană de a dă rui, fiindcă ea priveşte dinainte, ca pe un
tribut, tot ceea ce-i aduci.
Iar dacă tributul ţi se impune, vei comenta această sarcină . Că ci este vorba aici de
sensul dansului. Soldaţii care se împră ştie seara în cartierul deocheat al oraşului, 147 cu
solda firavă în buzunar, care trebuie să ţină mai multă vreme, se tocmesc şi cumpă ră
dragostea, ca pe o hrană . Ş i, la fel cum hrana îi pregă teşte pentru un nou urcuş în pustiu,
dragostea cumpă rată le aduce odihna că rnii şi-i pregă teşte pentru singură tate. Dar devin
că mă tari şi nu mai simt pasiunea.
Pentru a dă rui curtezanei trebuie să fi mai bogat decâ t un rege, că ci pentru ceea ce-i
aduci, ea îşi mulţumeşte sieşi, şi se felicită pentru reuşită , şi se respectă pentru a fi atâ t de
dibace şi de frumoasă , încâ t să -ţi smulgă acest bir. Ş i, în această fâ ntâ nă fă ră fund, poţi
turna încă rcă tura de aur a o mie de caravane, fă ră să fi început să dă ruieşti. Căci e nevoie
de cineva pentru a primi…
Iată pentru ce ră zboinicii mei mâ ngâ ie vulpile din pustiu pe care le-au prins şi simt
într-un fel nedefinit dragostea, avâ nd iluzia că dă ruiesc ceva micuiui animal să lbatic, şi
beţi de recunoştinţă dacă acesta li se cuibă reşte ia piept.
Dar caută -mi o curtezană că reia să -i fie nevoie de tine şi să -şi lase capul pe umă rul
tă u.
Totuşi, unul dintre oamenii mei, nici mai bogat, nici mai să rac decâ t ceilalţi, îşi
primeşte aurul ca pe acele seminţe pe care copacul le risipeşte în vâ nt, că ci, fiind soldat,
dispreţuieşte proviziile.
Iar noaptea, se plimbă în jurul caselor de desfrâ u, în splendoarea mă reţiei sale.
Asemenea celui care, mergâ nd să semene orz, se îndreaptă cu paşi mari că tre pă mâ ntul
ruginiu, vrednic să primească .
Ş i soldatul meu îşi risipeşte bogă ţiile, nevoind să le pă streze pentru el, şi e singurul
care cunoaşte dragostea. Ş i, poate, o deşteaptă şi în de, că ci alt dans se dansează aici, şi în
acest dans de primesc.
Îţi spun, marea greşeală este să nu-ţi dai seama că a primi este cu totul altceva decâ t
a accepta. A primi înseamnă în primul râ nd a dă rui, a te dă rui pe tine însuţi. Avar nu este
cel care nu se ruinează fă câ nd daruri, ci acela care nu-şi dă ruieşte lumina obrazului în
schimbul ofrandei tale. Avar este pă mâ ntul care nu se înfrumuseţează acolo unde ţi-ai
aruncat seminţele.
Curtezanele şi ră zboinicii beţi fac, câ teodată , lumină .
LXIV.
ATUNCI S-AU INSTALAT ÎN IMPERIUL MEU jefuitorii. Că ci nimeni în el nu mai crea
omul. Iar obrazul patetic nu mai era mască , ci capac al unei cutii goale.
 Ş i au fă cut operă de distrugere a Fiinţei. Ş i nu mai vă d nimic în ei, de-acum, pentru
care să merite să mori.
Ş i, deci, pentru care să merite să tră ieşti. Căci accepţi să mori doar pentru ceea ce te
face să tră ieşti. Consumau vechile construcţii, bucurâ ndu-se de zgomotul căderii
templelor. Ş i totuşi, aceste temple, pră buşindu-se, nu lă sau nimic în urma lor. Îşi
distrugeau, deci, propria putere de expresie. Ş i distrugeau omul.
Sau vreunul se înşela asupra bucuriei. Că ci el spusese la început: „Satul”. Cu
împotrivirile, şi obiceiurile, şi riturile sale obligatorii. Ş i se nă scuse din aceasta un sat
harnic. După care l-a confundat. Ş i a vrut să -şi gă sească bucuria nu într-o structură
împlinită şi îndelung plă mă dită , ci instalâ ndu-se în ceva care să -i fie provizie, asemenea
poemului. Ş i speranţa e zadarnică .
La fel, cei care priveau omul şi-l vedeau mă reţ – doreau să -l ştie liber. Că ci vă zuseră
omul puternic chinuit de constrâ ngere. Ş i, desigur, duşmanul te întă reşte, însă în acelaşi
timp te limitează . Dar suprimă duşmanul, şi nu te vei putea naşte.
Acela a crezut că bucuria este dată de proviziile adunate. Să savurezi, pur şi simplu,
primă vara. Dar slab e gustul primă verii dacă te transformi în plantă pentru a-l simţi.
Asemenea gustului dragostei, dacă aştepţi să te umple o asemenea imagine. Că ci opera
care-ţi aduce ceva este, în primul râ nd, suferinţă , şi cum ar putea ea să pă streze în tine
câ ntecul ocnaşilor, al absenţei, dacă nu ai clă dit, înainte, absenţa în tine prin o mie de
torturi, şi galerele prin implacabilul destinului tă u?
Cel care a vâ slit îndelung, fă ră speranţă , simte câ ntecul galerelor, iar cel că ruia i-a
fost sete în deşert simte câ ntecul absenţei. Dar nu există nimic care să -ţi fie dat dacă n-ai
suferit, că ci nimeni nu există în tine.
Iar satul nu e acel poem în care te poţi instala, pur şi simplu, în că ldura supei de
seară , şi fraternitatea oamenilor, şi mirosul să nă tos al vitelor ce se întorc, bucurâ ndu-te de
focul aprins în piaţă în cinstea să rbă 149 torii – că ci ce ar putea reţine să rbă toarea în tine,
dacă ea nu face să ră sune nimic în sufletul tă u? Dacă nu e amintire a eliberă rii după robie,
a dragostei după ură sau a miracolului în deznă dejde… Nu ai fi nici mai fericit, nici mai
nefericit decâ t oricare dintre boii tă i. Dar satul s-a construit îndelung în tine pentru a
ajunge ceea ce este, tu ai urcat îndelung un munte. Căci te-am cioplit cu riturile şi datinile
mele, şi prin renunţă rile şi datoriile tale, şi mâ inile tale obligatorii, şi iertă rile tale, şi
tradiţiile tale împotriva altora, şi nu fantoma satului e aceea care-ţi face, seara, inima să
câ nte – ar fi prea uşor să fi om – este o muzică îndelung învă ţată şi împotriva că reia ai
luptat la început.
Dar tu, tu mergi în acest sat şi, ca să te bucuri de aceste datini, le prazi, căci de nu
sunt distracţii şi jocuri, iar dacă tu te amuzi, nimeni nu va mai crede în de. Ş i nu va mai
ră mâ ne nimic. Nici pentru ei, nici pentru tine…
LXV
„ORDINEA O CREEZ, SPUNEA TATĂ L MEU. DAR nu în simplitate şi economie. Că ci nu
am nevoie s-o iau timpului înainte. Nu mă interesează să ştiu dacă oamenii vor deveni mai
graşi construind hambare în loc de temple şi apeducte în loc de instrumenţe de muzică ,
că ci, dispreţuind omenirea meschină şi vanitoasă , chiar opulentă fiind, ceea ce doresc este
să ştiu despre ce fel de om va fi vorba. Mă interesează acela care se va fi scă ldat îndelung
în timpul pierdut al templului, contemplâ nd Calea Lactee, care-i dă amploare şi-şi va fi
obişnuit inima cu dragostea prin rugă fă ră ră spuns (că ci ră spunsul la rugă ar face omul şi
mai meschin), şi în care poemul îşi va fi gă sit, adeseori, ră sunet.
Că ci timpul economisit la construcţia templului, care este corabie îndreptâ ndu-se
spre larg, sau la înfrumuseţarea poemului, care face inimile oamenilor să ră sune, va trebui
să -l folosesc pentru a înnobila mai degrabă decâ t pentru a îngră şa specia umană . Voi
inventa, deci, poeme şi temple.
Ş i ştiind câ t timp se pierde cu funeraliile, că ci oamenii sapă în pă mâ nt pentru a
depune ră mă şiţele mortului, câ nd acest timp l-ar fi putut folosi muncind şi adunâ nd
recolta, voi interzice acele ruguri în care se ard cadavrele, că ci nu mă interesează timpul
câ ştigat, câ nd, astfel, voi pierde dragostea faţă de morţi. N-am gă sit imagine mai frumoasă
decâ t mormâ ntul, unde cei apropiaţi merg, cu paşi reculeşi, să gă sească piatra celui drag
printre celelalte pietre, ştiindu-l întors în pă mâ nt ca o recoltă şi redevenit natură . Ş tiind,
totuşi, că ră mâ ne în urma lui ceva, o relicvă în osuarul să u, forma unei mâ ini care a
mâ ngâ iat, osul craniului, această cutie cu comori, goală , desigur, dar care a fost plină cu
atâ tea lucruri minunate.
Ş i am dat ordin să se construiască , atunci câ nd era penibil, inutilă şi costisitoare, o
casă pentru fiecare mort, astfel încâ t oamenii să se poată strâ nge în ea în zilele de
să rbă toare şi să înţeleagă nu numai cu judecata lor, ci cu toate mişcă rile sufletului şi
trupului, că morţii şi vii se ală tură unul altuia şi formează acelaşi arbore, care creşte.
Obişnuiţi fiind să vedem acelaşi poem, aceeaşi arcuire a carenei, aceeaşi coloană trecâ nd
prin generaţii, înfrumuseţâ ndu-se şi epurâ ndu-se, căci omul, desigur, e trecă tor dacă -l
privim din faţă , asemenea unor miopi care stau prea aproape, şi nu în umbra pe care o
aruncă , în reflectarea sa. Iar dacă economisesc timpul pierdut pentru a descoperi morţii şi
a le clă di un adă post, iar acest timp pierdut vreau să -l folosesc pentru a crea o legă tură
între generaţii, ca prin aceasta creaţia să urce drept înspre soare, ca un copac, şi dacă voi
stabili că această ascensiune este mai vrednică de om decâ t creşterea pâ ntecului, atunci
timpul câ ştigat de care dispun îl voi folosi, cumpă nind bine, la acoperirea morţilor.
Ordinea pe care o creez, spunea tată l meu, este ordinea vieţii. Că ci spun despre un
copac că este în ordine, deşi e în acelaşi timp ră dă cini, şi trunchi, şi ramuri, şi frunze, şi
fructe, şi spun despre un om că este în ordine, deşi are un spirit şi o inimă , şi nu e redus la
o singură funcţie, de a munci sau de a perpetua specia, ci este în acelaşi timp cel care ară şi
care se roagă , care iubeşte şi care se împotriveşte dragostei, munceşte şi se odihneşte, şi
ascultă câ ntecele serii.
Dar unii au ară tat că imperiile glorioase erau în ordine.
Ş i stupiditatea logicienilor, a istoricilor şi a criticilor i-a fă cut să creadă că ordinea
imperiilor era cauza gloriei lor, câ nd eu spun că ordinea, ca şi gloria lor, era fruct 151 al
fervorii. Pentru a crea ordinea, creez o imagine care să fie iubită . Dar ei îşi propun ordinea
ca un scop în sine, şi o asemenea ordine, atunci câ nd discut asupra ei şi o perfecţionez,
devine în primul râ nd economie şi simplitate. Ş i se ocoleşte ceea ce este dificil de enunţat,
câ nd nimic din ceea ce e cu adevă rat important nu se poate enunţa, şi câ nd n-am cunoscut
vreun profesor care să ştie să -mi ră spundă pentru ce iubesc vâ ntul în pustiu, noaptea. Ş i se
înţeleg asupra uzualului, că ci e uşor limbajul ce exprimă uzualul. Ş i poţi să spui, fă ră teamă
de a fi contrazis, că e mai bine să ai trei saci de orz decâ t unul singur. Deşi eu cred că
dă ruiesc mai mult oamenilor dacă -i oblig, pentru ca eu să beau acea licoare care te face să
creşti, să stră bată , câ teodată , deşertul sub lumina stelelor.
Ordinea e semnul existenţei, şi nu cauza ei. Aşa cum planul poemului e semn al
perfecţiunii sale. Nu munceşti pentru un plan, munceşti pentru a-l obţine. Dar ei spun
elevilor lor: „Vedeţi această operă şi ordinea pe care o vădeşte. Alcă tuiţi mai întâ i ordinea,
şi astfel opera voastră va fi mare”, iar opera nu va fi, atunci, decâ t schelet fă ră viaţă şi
ră mă şiţă de muzeu.
Întemeiez dragostea faţă de domeniu şi iată că totul se ordonează , apare ierarhia
lucră torilor, a pă storilor, a seceră torilor, în frunte fiind tată l. Aşa cum se ordonează
pietrele în jurul templului, atunci câ nd le impui să servească gloriei divinită ţii. Ordinea se
va naşte din pasiunea arhitecţilor.
Nu te poticni în limbajul tă u. Dacă impui viaţa, creezi ordinea, iar dacă impui
ordinea, impui moartea. Ordinea pentru ordine este caricatură a vieţii”.
LXVI.
M-AM GlNDIT LA SAVOAREA LUCRURILOR. CEI din această aşezare fabricau o
ceramică frumoasă . În cealaltă aşezare, fabricau ceramică urâ tă . Înţelegeam, deci, că nu
există lege formulabilă pentru a înfrumuseţa ceramica. Nici cheltuind bani pentru ucenicie,
nici prin concurs sau onoruri. Ş i remarcam că aceia care munceau în numele altei ambiţii
decâ t calitatea obiectului, chiar dacă -şi consacrau nopţile muncii lor, scoteau obiecte
pretenţioase, vulgare şi complicate. Că ci nopţile de veghe ei ie acordau lă comiei şi vanită ţii
lor, adică lor înşile, şi nu se mai regă seau într-un obiect devenit izvor de sacrificii şi
imagine a divinită ţii, şi în care ridurile, şi suspinele, şi pleoapele grele, şi mâ inile
tremurâ nd de atâ ta fră mâ ntat, şi bucuria serii după muncă , şi pasiunea să se confunde.
Că ci nu cunosc decâ t un singur act fertil, ruga, dar ştiu, de asemenea, că orice act e rugă ,
dacă e dar de sine pentru împlinire. Eşti asemenea pă să rii careşi clă deşte cuibul, iar cuibul
e cald, asemenea albinei care-şi face mierea, iar mierea e dulce, asemenea omului care-şi
plă mă deşte urna din dragoste pentru ea, deci din dragoste, deci prin rugă . Creezi în
poemul care a fost scris pentru a fi vâ ndut? Dacă poemul este obiect de negoţ, nu mai este
poem. Dacă urna este obiect de concurs, nu mai e urnă şi chip sfâ nt. Ci imagine a vanită ţii
şi a poftelor tale vulgare.
LXVII.
AU VENIT ACEIA, ÎNCĂ Ş I MAI PROŞ TI, cu raţionamentele, mobilurile şi
argumentaţiile lor frumoase. Dar eu, care ştiu că limbajul desemnează , dar nu cuprinde, şi
că discursurile arată mersul gâ ndirii, dar nu contrazic, nici nu o susţin, râ deam de ei.
— Generalul acesta, îmi explica unul, nu a ascultat sfaturile mele. I-am spus, totuşi,
ce se va întâ mpla…
Desigur, s-a întâ mplat că , în acea zi, zarva cuvintelor i-a creat imagini că rora viitorul
a binevoit să le semene, aşa cum, în altă zi, tot lui, zarva cuvintelor i-a adus imagini
contrare. Dar pe un general care şi-a aranjat armata, şi-a câ ntă rit şansele, a mirosit vâ ntul,
a ascultat duşmanul dormind, a cugetat la trezirea oamenilor dacă celă lalt îşi va fi
schimbat planurile, iar apoi îşi mută că pitanii, ră stoarnă mersul armatei şi improvizează
bă tă pentru că un trecă tor i-a aruncat timp de cinci minute cuvinte ridicole care se
grupează în silogisme, pe acel general îl destitui, îl închid într-o celulă şi nu-mi dau
osteneala inutilă de a-l hră ni.
Că ci îmi place acela ce vine la mine cu gesturi de om care a fră mâ ntat pâ ine şi îmi
spune;
— Îi simt gata să cedeze dacă le-o ceri. Dar gata să se îndâ rjească dacă vei da drumul
la o fanfară de cuvinte. Că ci sunt susceptibili. I-am auzit dormind şi somnul lor nu mi-a
plă cut. I-am vă zut trezindu-se ca să mă nâ nce…
Îmi place acela care cunoaşte dansul şi dansează . Că ci doar în aceasta se gă seşte
adevă rul. Pentru a seduce trebuie să îmbră ţişezi. Ş i trebuie să îmbră ţişezi pentru a reuşi să
ucizi. Îţi sprijini spada de spadă , iar oţelul dansează pe oţel. Dar l-ai vă zut pe cel care luptă ,
raţionâ nd? De unde timp pentru a raţiona? Iar sculptorul? Priveşte-i degetele dansâ nd în
lut, apă sâ nd cu degetul mare pentru a corecta urma ară tă torului. Pentru a contrazice, în
aparenţă , dar numai în aparenţă , că ci doar cuvâ ntul înseamnă ceva, şi nu există
contradicţie în afara cuvintelor. Viaţa nu e nici simplă , nici complexă , nici limpede, nici
obscură , nici contradictorie, nici coerentă . Ea este. Ş i numai limbajul o ordonează sau o
complică , o clasifică sau o întunecă , o diversifică sau o grupează . Iar dacă ai fă cut o mişcare
la dreapta şi una la stâ nga, nu trebuie să deduci din aceasta două adevă ruri contrare, ci un
singur adevă r, al întâ lnirii. Ş i numai dansul îmbră ţişează adevă rul.
Cei care se oferă pentru motive coerente şi nu cu bogă ţia inimii lor, şi care discută
pentru a acţiona conform raţiunii, nu vor acţiona niciodată , că ci silogismelor lor, altul mai
abil le va opune argumente mai bune, la care, reflectâ nd la râ ndul lor, vor opune
argumente şi mai bune. Ş i astfel, din avocat abil în avocat abil, pentru veşnicie. Că ci nu
există adevă ruri care să poată fi demonstrate, în afara celor ale trecutului, iar acelea sunt
de la început evidente. Ş i dacă vrei să explici, conform raţiunii, pentru ce o anumită operă
e mare, vei reuşi. Că ci cunoşti dinainte ceea ce vrei să demonstrezi. Dar creaţia n-o vei
întâ lni aici. Dă -i contabilului tă u pietre, şi nu va construi un templu.
Ş i iată că tehnicienii tă i inteligenţi discută despre loviturile lor ca la jocul de şah. Iar
eu admit, în cele din urmă , că vor da lovitura sigură (deşi nu am încredere, că ci joci şah cu
elemente simple, dar dilemele vieţii nu le poţi câ ntă ri. Câ nd omul e meschin şi vanitos, poţi
oare să -i spui prin calcul, dacă dintr-un motiv oarecare defectele sale intră în conflict, care
dintre de, meschină ria sau vanitatea, va câ ştiga?). Aşadar, poate va da lovitura cea mai
sigură . Dar a uitat viaţa. Că ci la jocul de şah, adversarul aşteaptă , pentru a muta piesa, ca tu
să binevoieşti s-o muţi pe a ta. Ş i totul se petrece, astfel, în afara timpului, care nu mai
hră neşte copacul, pentru ca acesta să crească . Jocul de şah este aruncat în afara timpului.
Dar viaţa este un organism care evoluează . Un organism, şi nu o succesiune de cauze şi
efecte – chiar dacă le descoperi, apoi, pentru aţi uimi elevii. Că ci cauză şi efect sunt doar
reflectare a unei alte puteri: creaţia ce trebuie stă pâ nită . Ş i, în viaţă , adversarul tă u nu
aşteaptă . A mutat două zeci de piese înainte ca tu s-o mişti pe a ta. Iar lovitura ta, acum, e
absurdă . Ş i de ce ar aştepta? Ai văzut dansatorul aşteptâ nd? El este legat de adversarul să u
şi domneşte, astfel, asupra lui. Cei care se mişcă aşa cum le dictează inteligenţa vor veni,
întotdeauna, prea tâ rziu. Iată de ce încredinţez conducerea imperiului meu celui care,
atunci câ nd intră la mine, îmi arată prin mişcă rile lui, care se corectează una pe cealaltă , că
plă mă deşte un aluat ce prinde formă în mâ inile lui.
Că ci pe acesta îl descopă r neclintit, în timp ce pe celă lalt viaţa îl obligă să -şi
reclă dească o logică în fiecare moment.
LXVIII.
AM AFLAT UN ALT ADEVĂ R DESPRE OM, anume că fericirea nu înseamnă nimic
pentru el, şi nici interesul nu înseamnă nimic. Că ci singurul interes care-l mişcă este acela
de a fi permanent şi de a dă inui. Iar pentru cel bogat – de a se îmbogă ţi, pentru marinar
— De a naviga şi pentru hoţ – de a sta, noaptea, la pâ ndă . Dar fericirea am vă zut-o
dispreţuită de toţi, atunci câ nd nu era decâ t lipsă de griji şi siguranţă . În acel oraş cenuşiu,
acel canal ce se scurgea înspre mare, tată l meu s-a înduioşat de soarta prostituatelor.
Putrezeau ca o gră sime alburie şi infestau că lă torii. Tată l meu i-a trimis pe câ ţiva dintre
soldaţii să i să captureze câ teva dintre de, aşa cum prinzi insecte pentru a le studia
obiceiurile. Iar patrula s-a plimbat printre pereţii slinoşi ai oraşului putred. Din câ nd în
câ nd, în vreo magherniţă sordidă din care se scurgeau, ca un clei, miasme de mâ ncare
râ ncedă , oamenii o ză reau, aşezată pe un scaun sub lampa care o lumina, palidă şi tristă ea
însă şi, ca un felinar sub ploaie, cu masca greoaie marcată de un surâ s ca o rană , pe fata
care aştepta. Era obiceiul lor de a câ nta un câ ntec monoton, pentru a atrage atenţia
trecă torilor, asemenea meduzelor care întind mâ zga capcanelor lor. Se ridicau de-a lungul
stră zii aceste litanii desperate. Ş i câ nd bă rbatul se lă sa prins, uşa se închidea în urma lui
pentru câ teva clipe, iar dragostea se consuma în mizeria cea mai amară , litania se
întrerupea pentru un moment, înlocuită de ră suflarea scurtă a monstrului palid şi tă cerea
aspră a soldatului, care cumpă ra de la această fantomă dreptul de a nu se mai gâ ndi la
dragoste. Venea să stingă vise crude, că ci era, poate, dintr-o ţară cu palmieri şi fete
surâ ză toare. Ş i, puţin câ te puţin, în timpul lungilor expediţii, imaginile palmierilor
fă cuseră să -i crească în inimă un hă ţiş de nesuportat. Râ ul se transformase într-o muzică
chinuitoare, iar surâ sul fetelor, şi sâ nii lor calzi, şi umbra ghicită a trupului lor, şi graţia
mişcă rilor lor, totul devenise foc mistuitor al inimii. Iată pentru ce venea să -şi risipească
solda, cerâ nd cartierului deocheat să -l golească de un gâ nd. Ş i câ nd uşa se deschidea din
nou, se regă sea pe pă mâ nt, închis în sine, aspru şi dispreţuitor, umbrindu-şi pentru câ teva
ore singura comoară , a că rei stră lucire n-o mai suporta.
Soldaţii s-au întors cu insectele lor, orbite de lumina crudă a postului de gardă . Iar
tată l meu mi le-a ară tat:
— Îţi voi ară ta, mi-a spus el, ce ne conduce în primul râ nd.
Le-a îmbră cat în haine noi, le-a instalat pe fiecare într-o casă ră coroasă , împodobită
cu o fâ ntâ nă ţâ şnitoare, şi le-a dat să brodeze dantele subţiri. Le-a plă tit astfel încâ t să
câ ştige de două ori mai mult decâ t înainte. Apoi a interzis să fie supravegheate.
— Aceste mucegaiuri triste, de smâ rc, iată -le fericite, mi-a spus. Ş i curate, liniştite,
împă cate…
Ş i totuşi, una după alta, au dispă rut, şi s-au întors în cloacă .
 „Că ci, mi-a spus tată l meu, au plâ ns după mizeria lor. Nu din gust stupid pentru
mizerie împotriva fericirii, ci fiindcă omul e condus de propria lui consistenţă . Iar casa
bogată , şi dantela, şi fructele proaspete sunt odihnă , distracţie şi joc. Dar de nu-şi puteau
alcă tui existenţa din aceasta, şi se plictiseau. Căci e lungă ucenicia luminii, a cură ţeniei şi a
dantelei, ca să înceteze de a mai fi spectacol odihnitor şi să se transforme în reţea de
legă turi, în obligaţie şi exigenţă . De primeau, dar nu dă ruiau nimic. Ş i iată că au regretat,
nu fiindcă erau amare, deşi aşa erau, orele grele de aşteptare, şi privirea aţintită asupra
ramei negre a uşii în care, din oră în oră , apare un dar al nopţii, încă pă ţâ nat şi plin de ură .
Au regretat uşoara ameţeală care le umplea cu o otravă nedefinită , atunci câ nd soldatul,
împingâ nd uşa, le privea aşa cum priveşti un animal însemnat, cu ochii ţintă la beregată …
Că ci se întâ mpla ca vreunul să înjunghie ca pe un burduf pe una dintre de, ca să dezgroape,
sub câ teva că ră mizi sau ţigle, monedele puţinului lor capital.
Iată că regretau coliba sordidă unde se adunau, la ora câ nd cartierul se închide, în
sfâ rşit, şi unde, luâ ndu-şi ceaiul ori socotindu-şi câ ştigul, se înjurau una pe cealaltă sau îşi
citeau viitorul în palmele obscenc. Ş i poate li se prezicea aceeaşi casă cu flori agă ţă toare,
locuită atunci de altele mai vrednice decâ t de. Ş i ceea ce are minunat o asemenea casă
construită în vis, este că te adă poseşte nu pe tine, ci pe tine transfigurat. Ca şi că lă toria
care trebuie să te schimbe. Dar dacă te închid în acest palat, tu eşti cel care-ţi tâ ră şti
vechile dorinţe, vechile pizme şi dezgusturi, tu eşti cel care şchiopă tezi, dacă şchiopă tai
înainte, că ci nu există formulă magică pentru a te transfigura. Eu nu pot decâ t, încet, prin
constrâ ngeri şi cazne, să te oblig să creşti pentru a te împlini. Dar aceea care se trezeşte în
acest cadru simplu şi pur, se plictiseşte în el, şi, nemaifiind ameninţată de lovituri, îşi trage
fă ră motiv capul între umeri câ nd cineva bate la uşă , iar dacă bate din nou, speră tot fă ră
motiv, căci nu mai există dar al nopţii, aceea nu a crescut. Nemaifiind obosite de nopţile lor
fetide, nu mai gustă eliberarea pe care le-o aduc zorile. Soarta lor poate fi de invidiat acum,
dar au pierdut stă pâ nirea, după voia prezicerilor schimbă toare, a câ te unui destin pentru
fiecare seară , tră ind, astfel, în viitor o viaţă mai minunată decâ t a existat vreodată . Ş i iată
că nu mai au ce să facă cu mâ niile lor neaşteptate, fruct al unei vieţi sordide, dar care revin
în ciuda lor, ase menea acelor animale luate de pe mai, care se contractă încă multă vreme
la ora mareelor. Câ nd vin aceste furii, nu mai există nedreptate împotriva că reia să strige
şi iată -le asemenea acelor mame care-au nă scut un copil mort şi că rora le urcă în sâ ni
laptele ce nu va folosi niciodată .
Că ci omul, ascultă -mă , îşi caută propria consistentă , şi nu fericirea”.
LXIX.
MI-A APĂ RUT DIN NOU IMAGINEA TIMPULUI câ ştigat, că ci eu întreb: „în numele
cui?”. Ş i iată că celă lalt îmi ră spunde: „în numele culturii sale”. Ca şi cum ea ar putea fi
exerciţiu gol. Pe aceea care-şi ală ptează copiii, mă tură casa şi-şi ţese hainele o eliberez de
aceste corvezi şi, de-acum, fă ră ca ea să mai facă ceva, copiii sunt ală ptaţi, casa mă turată şi
hainele ţesute. Iată că timpul acesta câ ştigat trebuie umplut cu ceva. Ş i îi câ nt câ ntecul
ală ptatului, şi ală ptatul devine imn, şi poemul casei, care-o va face să simtă casa în adâ ncul
inimii. Dar iată că ea cască auzindu-le, că ci n-a colaborat cu nimic la de. Ş i aşa cum muntele
este pentru tine experienţa ta despre mă ră cini, despre pietrele care se rostogolesc şi
despre vâ ntul de pe creastă , iar eu nu aduc nimic în tine rostind cuvâ ntul „munte”, dacă nu
ţi-ai pă ră sit niciodată litiera, nici ei nu-i spun nimic vorbindu-i despre casă , că ci casa nu e
clă dită din timpul şi din munca ei. Nu a gustat învolburarea pulberii, atunci câ nd deschizi
uşa în soare ca să scuturi, dimineaţa, praful de pe lucruri, nu şi-a purtat privirea, seara,
asupra dezordinii fă cută peste zi – urma trecerii celor dragi, oalele adunate pe sobă ,
jeraticul stins în vatră şi scutecele murdare ale copilului adormit – că ci viaţa e umilă şi
minunată . Nu s-a trezit o dată cu soarele, să -şi reclă dească o casă nouă în fiecare zi,
asemenea pă să rilor pe care le vezi în copac lustruindu-şi penele cu ciocul, nu a aşezat din
nou lucrurile în perfecţiunea lor fragilă , pentru ca, iară şi, viaţa de peste zi, şi mesele, şi
ală ptatul, şi jocul copiilor, şi întoarcerea bă rbatului, să o tulbure. Nu ştie că o casă este lut
în zori, pentru a deveni, seara, carte de amintiri. Nu şi-a pregă tit niciodată pagina albă . Ş i
ce-i vei putea spune vorbindu-i despre casă , astfel încâ t să capete pentru ea un înţeles?
Dacă vrei să -i dai viaţă , o vei pune să lustruiască un ceainic de aramă pă tat, astfel
încâ t ceva din ea să lucească , în permanenţă , de-a lungul zilei, şi, pentru a face din femeie
un imn, vei inventa pentru ea, puţin câ te puţin, o casă de reclă dit dimineaţa.
Astfel, timpul pe care-l vei câ ştiga nu va avea sens.
Nebun acela care încearcă să deosebească munca de cultură . Că ci omul se va
dezgusta de o muncă ce va fi parte moartă a vieţii sale, apoi de o cultură care nu va fi decâ t
joc fă ră acoperire, asemenea neroziei zarurilor pe care le arunci, dacă de nu vor însemna
pentru tine avere sau nu-ţi vor rostogoli speranţele. Că ci nu există joc de zaruri, ci joc al
turmelor tale, al pă şunilor tale, al aurului tă u. Asemenea copilului care-şi. Clă deşte
gră mă joara de nisip, care nu e pentru el doar un pumn de pă mâ nt, ci munte, citadelă sau
corabie.
Desigur, am vă zut omul lenevind cu plă cere. Am vă zut poetul dormind sub palmier.
Am văzut ră zboinicul bâ ndu-şi ceaiul în mijlocul curtezanelor. Am vă zut tâ mplarul
bucurâ ndu-se, în pridvor, de blâ ndeţea serii. Ş i, desigur, pă reau plini de bucurie. Dar, ţi-am
spus-o: fiindcă erau să tui de oameni. Era un ră zboinic care asculta câ ntecele şi privea
dansurile. Un poet care visa întins pe iarbă . Un tâ mplar care respira parfumul serii.
Altundeva se împliniseră . Partea importanţă din viaţa fiecă ruia ră mâ nea aceea a muncii.
Că ci ceea ce este adevă rat despre arhitect, care este un om, şi care se exaltă , şi-şi află
întreaga semnificaţie atunci câ nd stă pâ neşte ascensiunea templului, şi nu atunci câ nd se
relaxează jucâ nd zaruri, este adevă rat pentru toţi. Timpul câ ştigat asupra muncii, dacă nu
e simplu ră gaz, destindere a muşchilor după efort, sau somn al minţii după invenţie, nu e
decâ t timp mort. Ş i viaţa ţi-o tai în două pă rţi inacceptabile: o muncă ce nu este decâ t
corvoadă în care refuzi să te dă ruieşti şi o odihnă care nu e decâ t absenţă .
Nebuni aceia care încearcă să -i smulgă pe aurari religiei meseriei lor şi, oferindu-le o
alta, care nu mai e hrană a inimii lor, încearcă să se înalţe la demnitatea de a fi om, dâ ndu-
le aură rii fabricate în altă parte, ca 159 şi cum te-ai putea îmbră ca într-o cultură ca într-o
haină . Ca şi cum ar exista aurari şi fabricanţi de cultură .
Eu spun că pentru aurari nu există decâ t o formă de cultură – cultura aurarilor. Iar
aceasta nu poate fi decâ t împlinirea muncii lor, expresia suferinţelor, a bucuriilor,
femeilor, a mă reţiei şi mizeriei muncii lor.
 Că ci nimic nu e important şi nu poate hră ni poeme adevă rate, decâ t partea din viaţă
care te leagă , care leagă foamea şi setea ta, pâ inea copiilor tă i şi recunoaşterea meritelor
tale. Restul nu e decâ t joc, caricatură a vieţii şi caricatură a culturii.
Că ci nu te transformi decâ t luptâ nd cu ceea ce ţi se opune. Ş i de vreme ce ră gazul nu
solicită nimic din tine, şi-l poţi folosi la fel de bine dormind sub un copac sau în braţele
vreunei femei uşoare, de vreme ce nu există nedreptate care să te facă să suferi,
ameninţare care să te fră mâ nte, ce vei face, pentru a exista, dacă nu să reinventezi munca?
Jocul nu valorează nimic, că ci nu există pedeapsă care să te constrâ ngă să exişti ca
jucă tor al unui anume joc. Iar eu refuz să -l confund pe acela care se culcă după -amiază în
camera sa, goală şi cu perdelele trase, pentru a proteja ochii de lumina zilei, cu celă lalt, pe
care l-am condamnat şi l-am zidit pentru totdeauna în celula sa, deşi amâ ndoi sunt întinşi
în acelaşi fel, deşi amâ ndouă celulele sunt goale şi aceeaşi lumină se ră spâ ndeşte întruna
ca şi în cealaltă . Chiar dacă primul încearcă să facă pe condamnatul la moarte. Du-te să -i
vezi la venirea zorilor. Primul va râ de ca de un joc pitoresc, dar vei descoperi că pă rul celui
de-al doilea a albit. Iar el nu va putea să -ţi povestească aventura pe care a tră it-o, căci
cuvintele îi vor lipsi, asemenea celui care, urcâ nd un munte de pe vâ rful că ruia a
descoperit o lume necunoscută , care l-a schimbat pentru totdeauna, nu se poate face
înţeles de că tre tine.
Numai copiii înfig un bă ţ în nisip, îl transformă în regină şi se îndră gostesc. Dar dacă
eu vreau, prin aceleaşi mijloace, să îmbogă ţesc oamenii în simţă mintele lor, va trebui ca
din acel bă ţ să fac un idol, să -l impun oamenilor şi să -i constrâ ng să aducă ofrande care le
vor cere sacrificii.
Atunci jocul va înceta să mai fie joc. Bă ţul va 160 rodi. Omul va deveni imn de teamă
sau de dragoste.
Asemenea acelei camere într-o după -amiază că lduroasă , care, dacă o transform în
celulă pentru toată viaţa, îi va smulge omului un chip neştiut şi-i va arde ră dă cina pă rului.
Munca te obligă să îmbră ţişezi lumea. Cel care ară se izbeşte de pietre, se teme de
apele cerului sau le doreşte şi, astfel, comunică şi se îmbogă ţeşte, şi se iluminează . Ş i
fiecare pas al să u devine ră sună tor. La fel, ruga şi regulile unui cult te obligă să fi
credincios sau să înşeli, să guşti pacea sau remuşcă rile. La fel, palatul tată lui meu obliga
oamenii să fie ei înşişi, şi nu o turmă informă , ai că rei paşi nu au sens.
LXX.
DESIGUR, ERA FRUMOASA ACEA DANSATOARE pe care o ridicase poliţia imperiului
meu. Frumoasă şi misterioasă . Mi se pă rea că aş fi cunoscut, cunoscâ nd-o pe ea, pă mâ nturi
neştiute, câ mpii liniştite, nopţi pe vârful muntelui şi că lă torii în vâ ntul pustiului.
„Ea există ”, îmi spuneam. Am ştiut că are obiceiuri ciudate şi că luptă pentru o cauză
duşmană . Totuşi, atunci câ nd au încercat să -i sfarme tă cerea, oamenii nu smulseră decâ t
un surâ s melancolic candorii ei de nepă truns.
Eu cinstesc în primul râ nd ceea ce-l face pe om să reziste focului. Omenire de
adună tură , beată de vanitate şi vanitatea tu însă ţi, te priveşti cu dragoste, ca şi cum ar
exista ceva în tine. Dar e de ajuns un că lă u şi câ ţiva tă ciuni aprinşi ca să scuipi tot, căci nu
există nimic în tine care să nu se topească de la prima atingere. Acel ministru opulent, care
mi-a displă cut pentru morga lui şi care a complotat împotriva mea, nu a putut rezista
ameninţă rilor, mi i-a vâ ndut pe conjuraţi, mi-a împă rtă şit, asudâ nd de frică , iubirile,
credinţele, comploturile lui, şi-a înşirat mă runtaiele în faţa mea – că ci există dintre aceia
care nu ascund nimic în spatele zidurilor lor false. Aceluia, după ce şi-a scuipat complicii şi
a abjurat:
— Cine te-a construit? l-am întrebat. Pentru ce această opulenţă a pâ ntecelui, şi
acest cap aruncat pe spate, şi această cută atâ t de solemnă a buzelor? Pentru 161 ce
această fortă reaţă , dacă nu există nimic de apă rat înă untru? Omul poartă în el ceva mai
important decâ t el însuşi. Iar tu îţi salvezi, ca fiind esenţiale, carnea flască , dintâ i ce ţi se
clatină , pâ ntecele greu, vă zâ ndu-mi ceea ce de ar fi trebuit să servească , lucrurile că rora
pretindeai că le eşti credincios! Nu eşti decâ t un burduf plin de cuvinte vulgare…
Câ nd că lă ul i-a rupt oasele, era groaznic să -l fi văzut şi auzit.
Dar cealaltă , câ nd am ameninţat-o, a schiţat în faţa mea o reverenţă uşoară :
— Îmi pare ră u, stă pâ ne…
Am privit-o fă ră să spun nimic şi i s-a fă cut frică . Albă deja, şi cu o reverenţă mai
înceată :
— Îmi pare ră u, stă pâ ne…
Că ci se gâ ndea că va trebui să sufere.
— Gâ ndeşte-te, i-am spus, că sunt stă pâ n pe viaţa ta.
— Cinstesc, stă pâ ne, puterea ta…
Era serioasă , ştiind că poartă în ea un mesaj secret, care-i poate aduce moartea.
Ş i iată că devenea, în ochii mei, tabernacol al unui diamant. Dar eu aveam datorii
faţă de imperiul meu.
— Faptele tale merită moartea.
— Ah! Stă pâ ne… (era mai palidă decâ t în dragoste) … Fă ră îndoială , va fi drept…
Ş i am înţeles, cunoscâ nd oamenii, gâ ndul pe care nu l-ar fi putut spune: „Este drept
nu să mor, ci să fie salvat ceea ce port în mine…”.
— Există , deci, în tine, am întrebat, ceva mai de preţ decâ t trupul tă u tâ nă r şi ochii
tă i plini de lumină ? Creezi că aperi ceva în tine şi, totuşi, nimic nu va mai ră mâ ne acolo
câ nd vei fi moartă …
S-a tulburat din cauza cuvintelor ce-i lipseau pentru a-mi ră spunde:
— Poate, stă pâ ne, ai dreptate…
Dar simţeam că -mi dă dreptate doar în cuvinte, neştiind să se apere.
— Deci, te supui.
— Iartă -mă , da, mă supun, dar nu voi putea vorbi, stă pâ ne…
Dispreţuiesc pe acela care se lasă convins de argumente, căci cuvintele trebuie să te
exprime, nu să te 162 conducă . De desemnează , fă ră a conţine nimic. Dar acest suflet nu
era dintre acelea pe care cuvintele îl pot desfereca:
— Nu voi putea vorbi, stă pâ ne, dar mă supun…
Îl respect pe acela care, dincolo de cuvinte, chiar dacă acestea se contrazic, ră mâ ne
neclintit ca etrava unei coră bii, care, în ciuda furiei mă rii, se întoarce mereu înspre steaua
sa. Că ci, astfel, ştiu încotro se îndreaptă .
 Dar cei care se închid în logica lor urmează propriile lor cuvinte şi se învâ rt în loc,
asemenea unor omizi.
Am privit-o îndelung:
— Cine te-a fă urit? De unde vii? am întrebat-o.
A zâ mbit fă ră să ră spundă
— Vrei să dansezi?
Ş i a dansat.
Iar dansul ei a fost minunat, dar nu putea să mă surprindă , de vreme ce exista ceva
în ea.
Ai privit vreodată fluviul de pe vâ rful muntelui? A întâ lnit aici o stâ ncă şi, neputâ nd-
o stră punge, i-a îmbră ţişat conturul. A ocolit mai departe, pentru a se folosi de o pantă
favorabilă . În câ mpie şi-a încetinit mersul în meandre, slă bindu-i forţele ce-l tră geau
înspre mare. În altă parte, a adormit într-un lac. Apoi a împins acea ramură înainte,
aşezâ nd-o pe câ mpie ca pe o spadă .
La fel, îmi place ca dansatoarea să întâ lnească linii de forţă . Ca mişcarea ei să se
oprească , iar apoi să se elibereze. Ca surâ sul, care acum era uşor, să devină aspru, pentru a
dă inui ca o flacă ră sub vâ nt, ca acum să alunece cu uşurinţă , ca pe o pantă invizibilă , dar
apoi să încetinească , iar paşii să -i devină grei, ca şi cum ar urca un munte. Îmi place să se
poticnească de ceva. Sau să triumfe.
Sau să moară . Îmi place ca ea să fie o privelişte construită împotriva ei, şi să existe în
ea gâ nduri îngă duite şi gâ nduri condamnate. Priviri posibile şi priviri imposibile.
Rezistenţe, adeziuni şi refuzuri. Nu-mi place să fie aidoma în toate direcţiile, ca o piftie. Ci
structură vie asemenea arborelui, care nu e liber să crească , ci se diversifică după geniul
seminţei sale.
Că ci dansul este destin şi trecere prin viaţă . Dar eu le vreau întemeiat şi însufleţit de
ceva, pentru ca mersul tă u să mă emoţioneze. Că ci dacă vrei să treci peste trecut, şi
trecutul ţi se opune, dansezi. Dacă vrei să iubeşti şi rivalul ţi se opune, dansezi. Ş i dansul
să biilor e cel care aduce moartea. Ş i tot dans e mişcarea coră biei ce 163 caută ocoluri
invizibile ale vâ ntului, care s-o împingă înspre portul dorit.
Ai nevoie de duşman pentru a dansa, dar ce duşman te-ar onora cu dansul să u, dacă
n-ar exista nimic în tine?
Dansatoarea, luâ ndu-şi obrazul în mâ ini, mi-a mişcat inima. Ş i am văzut în ea o
mască . Că ci există , în parada sedentarilor, figuri ce par a fi fră mâ ntate, dar nu sunt decâ t
capace de cutii goale. Că ci nimic nu există în tine, dacă n-ai primit nimic. Dar pe aceea o
recunoaştem ca depozitar al unei moşteniri. Exista în ea acel sâ mbure tare ce rezistă
că lă ului, că ci greutatea unei mori întregi nu i-ar putea stoarce secretul. Această
ră scumpă rare pentru care pieri şi datorită că reia ştii să dansezi. Căci nu e om decâ t acela
pe care imnul, sau poemul, sau ruga l-au înfrumuseţat şi care e clă dit pe dină untru.
Privirea lui se fixează asupra ta cu limpezime, că ci e privirea unui om bogat lă untric. Iar
dacă -i vei lua forma feţei, ea va deveni mască impună toare a voinţei unui om. Ş i ştii despre
el că va dansa împotriva duşmanului. Dar ce vei şti despre dansatoare dacă nu este decâ t
loc gol? Că ci nu există dans al sedentarului. Dar acolo unde pă mâ ntul este zgâ rcit, unde
că ruţa se agaţă în pietre, unde vara prea fierbinte arde recoltele, unde omul rezistă
duşmanilor, unde cel slab este zdrobit, acolo se naşte dansul, din sensul fiecă rui pas. Că ci
dansul e luptă împotriva îngerului. Dansul e ră zboi, seducţie, asasinat şi că inţă . Ş i ce dans
voi scoate din turma ta bine hră nită ?
LXXI.
INTERZIC NEGUSTORILOR SĂ -Ş I LAUDE PREA mult mă rfurile. Căci ei se transformă
repede în pedagogi şi-ţi prezintă ca scop ceea ce, prin esenţă , nu e decâ t mijloc şi,
înşelâ ndu-te astfel asupra drumului de urmat, te va degrada curâ nd, că ci dacă muzica lor e
vulgară , îţi vor fabrica, pentru a o vinde, un suflet vulgar. Or, dacă e bine ca obiectele să fie
create pentru a fi de folos oamenilor, ar fi monstruos ca oamenii să fie creaţi pen164 tru a
servi obiectelor drept ladă de gunoi.
LXXII.
TATĂ L MEU SPUNEA: „Trebuie să creezi. Dacă ai această putere, nu te preocupa de
organizare. Se vor naşte alţi o sută de mii care vor servi creaţiei tale, din care se vor
înfrupta ca viermii din carne. Dacă ai creat o religie, nu te preocupa de dogmă . Se vor naşte
o sută de mii de comentatori care o vor clă di. A crea înseamnă a clă di fiinţa, şi orice creaţie
este inexprimabilă . Dacă merg într-o seară în acel cartier al oraşului care e canal
scurgâ ndu-se în mare, nu trebuie să inventez canalul, serviciile de strâ ngere şi câ mpurile
de împră ştiere a gunoiului. Eu aduc dragostea faţă de pragul lustruit, şi în jurul ei se vor
naşte cei ce spală trotuarele, ordonanţele de poliţie şi cei care adună gunoiul. Nici nu
inventez un univers în care, prin magia ordonanţelor, munca să -l înalţe pe om în loc să -l
abrutizeze, în care cultura să se nască din muncă , nu din odihnă . Nu poţi merge împotriva
greută ţii lucrurilor. Greutatea lucrurilor e aceea care trebuie schimbată . Iar aceasta este
poem, sau sculptură , sau imn. Ş i dacă vei câ nta destul de tare imnul muncii nobile, sens al
existenţei, împotriva imnului odihnei, care coboară munca la rangul de impozit şi împarte
viaţa omului în trudă de sclav şi odihnă goală , nu te preocupa de motive, de logică şi de
regulamente speciale. Vor veni comentatorii să explice de ce imaginea ta e frumoasă şi
cum trebuie construită . Vor merge într-o anume direcţie şi vor şti să argumenteze pentru
aţi demonstra că e singura. Ş i aceasta va face ca regulamentele să te împlinească , iar
adevă rul tă u să se realizeze.
Că ci nu au importanţă decâ t înclinarea şi direcţia, şi tendinţa înspre. Căci doar aici se
află forţa mareei care, puţin câ te puţin, fă ră inteligenţa logicienilor, dizolvă digurile şi
întinde imperiul mă rii. Îţi spun: orice imagine puternică se împlineşte. Nu te preocupa în
primul râ nd de calcule, de texte de lege şi de invenţii. Nu inventa un oraş al viitorului, că ci
acela care se va naşte nu-i va semă na. Creează dragostea faţă de turnurile ce domină
nisipurile. Ş i sclavii sclavilor arhitecţilor tă i vor descoperi cum trebuie că rate pietrele. Aşa
cum apa, fiind 165 atrasă în jos, descoperă cum poate fi înşelată vigilenţa cisternei.
Iată pentru ce, îmi explica tată l meu, creaţia ră mâ ne invizibilă , asemenea dragostei
care, din diversitatea lucrurilor, clă deşte un domeniu. E steril să loveşti sau să
demonstrezi. Că ci te înarmezi împotriva a tot ceea ce te uimeşte, şi orică rei demonstraţii îi
opui o alta, mai frumoasă . Dar cum ai putea demonstra domeniul? Dacă -l atingi pentru a
vorbi despre el, nu va mai fi decâ t amestec de lucruri. Dacă , pentru a explica umbra şi
liniştea templului, îl atingi şi-i demontezi pietrele, opera îţi e în zadar, că ci, abia atins, el nu
mai e decâ t îngră mă dire de pietre, şi nu linişte şi umbră .
Dar te voi lua de mâ nă şi vom merge ală turi. În voia paşilor voi urca pe vâ rful colinei.
Acolo îţi voi spune, cu o voce oarecare, lucruri pe care ţi le vei închipui a fi fost gâ ndite de
tine însuţi. Că ci colina pe care am ales-o creează această ordine, şi nu alta. Marea imagine
nu se remarcă niciodată ca fiind astfel. Ea există . Sau, mai exact, te gă seşti în ea. Ş i cum ai
putea lupta împotrivă ? Dacă te instalez în casă , locuieşti pur şi simplu acolo, şi de la
această origine pleci pentru a judeca lucrurile. Dacă te instalez în unghiul din care femeia
pare frumoasă şi trezeşte dragostea, te vei simţi, pur şi simplu, îndră gostit. Cum ai putea
refuza această dragoste în numele întâ mplă rii care te ţine aici în acest moment, şi nu în
altul? Trebuie să fi undeva! Iar creaţia mea nu e decâ t o alegere a zilei şi a orei, care nu se
discută , ci este, pur şi simplu. Ş i puţin îţi pasă de acest arbitrar. L-ai auzit, oare, pe cel
înlă nţuit de dragoste plâ ngâ ndu-se că întâ lnirea a fost întâ mplă toare şi că acea femeie
care-l fră mâ ntă ar fi putut să fie moartă , sau să nu se fi nă scut, sau să se gă sească atunci în
altă parte? Am creat dragostea ta alegâ nd ora şi locul, iar faptul că -ţi dai sau nu seama de
aceasta nu te ajută să te aperi, şi iată că eşti prizonier.
Dacă vreau să creez în tine drumeţul care se îndreaptă noaptea spre creasta scă ldată
în stele, creez imaginea care te face să înţelegi că numai în acea spumă a stelelor pe creastă
te vei putea împă rtă şi. Ş i nu voi fi fost pentru tine decâ t întâ mplare care-ţi descoperă
această necesitate, că ci necesitatea îţi aparţine, asemenea igg emoţiei datorată poemului.
Iar faptul că îţi dai sau nu seama de acţiunea mea nu te va împiedica să înaintezi. Cum ai
putea, atunci câ nd împingi uşa şi ză reşti diamantul stră lucind în umbră , să -l doreşti mai
puţin, ştiind că e fruct al unei porţi deschise, care te-ar fi putut conduce în altă parte?
Dacă te culc într-un pat şi-ţi dau să iei un leac de somn, leacul va fi real, şi somnul de
asemenea. A crea înseamnă a-l situa pe celă lalt acolo unde vede lumea aşa cum o doreşte,
şi nu a-i propune o lume nouă .
Dacă inventez o lume şi te duc acolo pentru a ţi-o ară ta, nu o vei vedea. Ş i ai
dreptate. Că ci ea e falsă din punctul tă u de vedere, iar tu îţi aperi cu raţiune adevă rul. Ş i
sunt lipsit de eficacitate atunci câ nd mă ară t pitoresc, sau stră lucitor, sau paradoxal, că ci
nu este pitoresc, sau stră lucitor, sau paradoxal decâ t ceea ce, privit dintr-un punct de
vedere, era fă cut pentru a fi privit din altul. Mă admiri, dar eu nu creez, sunt mă scă rici şi
fals poet.
Dar dacă în mersul meu, care nu e nici adevă rat, nici fals – nu există paşi pe care să -i
poţi nega, că ci ei există – te duc acolo unde adevă rul e nou, nu mă vei remarca drept
creator şi nu voi fi pentru tine nici pitoresc, nici stră lucitor, nici paradoxal, paşii vor fi
simpli şi se vor succeda simplu, iar eu nu voi fi cauza criticabilă a faptului că , vă zută de
aici, această întindere sporeşte în inima ta, sau această femeie e mai frumoasă , că ci este
adevă rat că , de aici, femeia se vede mai emoţionantă , iar întinderea – mai vastă . Actul meu
domină şi nu se înscrie în urme, reflexe sau semne şi, negă sindu-le, nu vei putea lupta
împotriva mea. Abia atunci sunt creator şi poet adevă rat. Că ci creator sau poet nu e acela
care inventează sau demonstrează , ci acela care-ţi ajută împlinirea.
 Trebuie, întotdeauna, atunci câ nd creezi, să absorbi contradicţii. Că ci nimic nu e
limpede sau obscur, incoerent sau coerent, complex sau simplu, în afara omului. Totul
este, pur şi simplu. Iar atunci câ nd vrei să te mişti printre lucruri cu limbajul tă u stâ ngaci
şi să gâ ndeşti la faptele tale viitoare, nu vei gă si nimic care să nu fie contradictoriu. Dar eu
vin cu puterea mea, care nu e aceea de a nu-ţi demonstra nimic după limbajul tă u, că ci
contradicţiile care te fră mâ ntă sunt fă ră ieşire. Nici de aţi ară ta falsitatea limbajului tă u, 16
că ci nu e fals, ci incomod. Ci, pur şi simplu, să te duc într-o plimbare în care paşii urmează
unul altuia, să te aşez pe înă lţimea de unde conflictele tale se rezolvă şi să te las să -ţi
descoperi singur adevă rul14.
LXXIII.
Ş I M-A CUPRINS DORUL DE MOARTE: „Dă -mi pacea staulului, îi spuneam Domnului,
a lucrurilor bine orâ nduite, a recoltelor aşezate în hambare. Lasă -mă să fiu, după ce-mi voi
fi încheiat devenirea. Sunt obosit de doliul inimii mele, de atâ tea ori încercat. Sunt prea
bă trâ n pentru a reîncepe să cresc prin toate vremurile mele. Am pierdut, unul după altul,
toţi prietenii şi duşmanii mei, iar pe drumul plă cerilor mele triste s-a fă cut lumină . M-am
îndepă rtat, m-am întors, am privit; am regă sit oamenii în jurul viţelului de aur, nu
interesaţi, ci stupizi. Copiii care se nasc astă zi îmi sunt mai stră ini decâ t barbarii fă ră
religie. Sunt împovă rat de comori inutile, ca de o muzică ce niciodată nu va mai fi
înţeleasă .
Mi-am început opera cu securea tă ietorului de lemne în mâ nă şi eram îmbă tat de
câ ntul arborilor. Pentru a fi drept, trebuie să te închizi într-un turn. Dar acum, câ nd am
privit oamenii prea de aproape, mă simt obosit.
Arată -mi-te, Doamne, că ci totul e pierdut atunci câ nd pierdută e dragostea pentru
tine”.
Un gâ nd mi-a apă rut după marele triumf.
Că ci intraseră m învingă tor în oraş, iar mulţimea s-a împră ştiat într-o beţie de
flamuri, strigâ nd şi câ ntâ nd la trecerea mea. Iar florile alcă tuiau un pat gloriei noastre. Dar
nu am avut decâ t un simţă mâ nt amar. Mi se pă rea că sunt prizonierul unui popor vlă guit.
Că ci această mulţime care-ţi slă veşte gloria te lasă atâ t de singur! Cel care ţi se oferă
se îndepă rtează de tine, că ci nu există altă legă tură între tine şi el decâ t credinţa comună .
Doar aceia îmi sunt tovară şi adevă raţi, care se prosternează împreună cu mine în aceeaşi
rugă . Gră unţe ale aceluiaşi spic şi contopiţi în acelaşi aluat, pentru a forma pâ inea. Dar cei
ce mă adorau îmi aduceau pustiu în suflet, că ci nu pot să -i respect pe cei care se înşală şi
nu pot consimţi la această adoraţie faţă de mine. Nu ştiu să primesc tă mâ ia, căci nu mă voi
privi niciodată în ochii celorlalţi şi sunt obosit de mine însumi, că ci sufletul meu e greu de
purtat şi, pentru a mă împlini în eternitate, trebuie să mă despoi de ceea ce-mi aparţine.
Iar cei ce mă tă mâ iau mă fă ceau trist şi gol, asemenea unui puţ secat asupra că ruia s-a
aplecat mulţimea însetată . Neavâ nd nimic de dat care să merite osteneala şi, de la aceia
care se prosternau în faţa mea, nemaiavâ nd nimic de primit.
Că ci am nevoie de acela care este fereastră deschisă asupra mă rii, şi nu oglindă în
care mă plictisesc privindu-mă .
 Ş i din acea mulţime, doar morţii, pe care nu-i mai fră mâ ntă vanitatea, îmi apă reau
demni.
Ş i mi-a apă rut acest gâ nd, obosit fiind de aclamaţiile care, asemenea unui zgomot
lipsit de sens, nu aveau nimic să -mi spună .
Un drum abrupt şi alunecos se că ţă ra deasupra mă rii. Furtuna se dezlă nţuise, iar
noaptea curgea asemenea unui burduf prea plin. Cu obstinare urcam înspre Domnul,
pentru a-l întreba despre raţiunea lucrurilor şi a mă face să înţeleg unde ducea schimbarea
spre care fuseseră m împins.
Dar în vâ rful muntelui nu am aflat decâ t un bloc impună tor, de granit negru.
„El este, îmi spuneam, imuabil şi incoruptibil14, că ci încă speram să nu mă închid în
singură tatea mea.
„Doamne, i-am spus, învaţă -mă . Iată că prietenii, tovară şii şi supuşii mei nu mai sunt
pentru mine decâ t pă puşi vorbitoare. Îi ţin în mâ nă şi îi fac să se mişte după dorinţa mea.
Dar nu ascultarea lor mă fră mâ ntă , căci e bine ca înţelepciunea mea să coboare în ei, ci
faptul că au devenit reflexul unei oglinzi ce mă face să fiu mai singur decâ t un lepros. Dacă
eu rid, rid şi ei. Dacă eu tac, se întristează . Iar cuvintele mele îşi află loc în sufletele lor
asemenea vâ ntului în frunzele copacilor. Eu sunt singurul care le umple sufletele. Pentru
mine nu mai există schimb, că ci în această masă fă ră margini, care mă ascultă , nu aud
decâ t propria-mi voce, pe care ei mi-o trimit înapoi asemenea ecourilor de gheaţă ale unui
templu. Pentru ce iubirea mă înspă imâ ntă şi ce pot să aştept de la această iubire, care nu
este decâ t multiplicare a mea?”.
Dar blocul de granit, pe care se prelingeau pică turi stră lucitoare de ploaie, ră mâ nea
imperturbabil.
„Doamne, i-am spus, că ci pe o ramură vecină se afla un corb, înţeleg că mă reţia ta îţi
cere să nu-mi dai ră spuns. Totuşi, am nevoie de un semn. Câ nd îmi voi termina ruga,
ordonă acestui corb să -şi ia zborul. Acesta va fi un semn primit de la altul decâ t eu însumi
şi nu voi mai fi singur în lume. Voi fi legat de tine prin încredere, chiar dacă această
încredere e nelă murită . Nu cer nimic, decâ t să mi se arate că există , poate, ceva de înţeles”.
Dar corbul ră mâ nea nemişcat. M-am înclinat atunci în faţa zidului de granit.
„Doamne, i-am spus, desigur ai dreptate. Nu este de mă reţia ta să te supui dorinţelor
mele. Dacă şi-ar fi luat zborul, m-aş fi întristat şi mai tare. Căci un asemenea semn nu l-aş fi
primit decâ t de la un egal, deci tot de la mine, şi ar fi fost un reflex al dorinţelor mele. Ş i,
încă o dată , n-aş fi întâ lnit decâ t singură tatea mea”.
Prosternâ ndu-mă , am fă cut cale întoarsă .
Dar desperarea mea fă cea loc unei împă că ri neaşteptate. Mă cufundam în noroiul
drumului, îmi zdreleam pielea de stâ nci, luptam împotriva rafalelor biciuitoare şi, totuşi,
sufletul mi se fă cea mai limpede şi mai senin. Că ci nu ştiam nimic, dar nimic n-aş fi putut
afla fă ră dezamă gire. Căci nu-l atinseseră m pe dumnezeu, dar un zeu care se lasă atins nu
mai este un zeu. Ş i nici dacă dă ascultare rugii. Pentru prima oară , înţelegeam că mă reţia
rugii vine, înainte de toate, din lipsa unui ră spuns, că ci în acest schimb nu-şi are locul
josnicia unui negoţ. Ş i, de asemenea, că pentru a învă ţa să te rogi, trebuie să faci ucenicia
tă cerii. Că dragostea începe doar atunci câ nd nu mai aştepţi ră splată . Dragostea este
învă ţă tură a rugă ciunii, iar rugă ciunea este învă ţă tură a tă cerii.
Ş i m-am întors în mijlocul poporului meu, închizâ ndu-l pentru prima oară în tă cerea
iubirii mele. Ş i dâ nd naştere, astfel, ofrandelor sale pâ nă la moarte. Că ci erau 170 îmbă taţi
de buzele mele veşnic închise. Eram pă stor, tabernacol al câ ntului lor, pă stră tor al
destinelor lor, stă pâ n al bunurilor lor şi al vieţilor lor, şi totuşi mai să rac decâ t ei, mai umil
în mâ ndria mea ce nu se lă sa îngenuncheată . Ş tiind că nu am nimic de primit. Dar ei se
împlineau prin mine, iar câ ntul lor lua naştere din tă cerea mea. Ş i prin mine, ei şi eu
însumi nu eram decâ t rugă ce lua naştere din tă cerea Domnului.
LXXIV i-am vă zut fră mâ ntâ nd lutul, femeile vin, îi ating pe umă r – e ora mesei. Dar ei
le trimit înapoi la stră chini, cufundaţi cum sunt în opera lor. Apoi soseşte noaptea şi, în
lumina palidă a lă mpilor cu ulei, îi regă seşti că utâ nd în humă o formă pe care n-ar putea-o
descrie. Ş i puţini dintre cei fervenţi se îndepă rtează , căci forma aceasta e legată de ei
asemenea fructului de arbore. Ei sunt trunchi plin de sevă , din care ea se hră neşte. Nu-şi
vor pă ră si opera pâ nă ce ea nu se va desprinde din ea însă şi, asemenea unui fruct copt. Ţ i
s-a pă rut vreodată , vă zâ ndu-i epuizaţi, că banii câ ştigaţi contează pentru ei, sau destinul
final al operei lor? Nu muncesc niciodată pentru prezentul muncii lor, nici pentru
negustori, nici pentru ei înşişi, ci pentru urna de pă mâ nt şi pentru curbura toartei ei.
Pentru o imagine veghează , imagine care încet le umple inima, aşa cum dragostea maternă
creşte o dată cu mişcă rile pruncului în pâ ntec.
Iar dacă eu vă strâ ng pe toţi împreună şi vă pun să munciţi la marea urnă pe care o
ridic în inima cetă ţilor, pentru ca de să fie pă stră toare a liniştii templului, e bine ca în
ascensiunea ei să primească ceva din voi înşivă , iar voi s-o iubiţi. E bine ca eu să vă
constrâ ng să construiţi trupul, punţile şi catargele unei coră bii ce va că lă tori pe mare, iar
într-o bună zi, asemenea unei zile de să rbă toare, s-o împodobiţi cu pâ nze şi s-o oferiţi
mă rii în dar.
Atunci zgomotul ciocanelor voastre va fi câ nt, sudoarea şi eforturile voastre vor fi
fervoare. Iar lansarea în larg a coră biei va fi întâ mplare miraculoasă , că ci apele vor primi
de la voi podoabe de flori.
LXXV.
IATĂ PENTRU CE UNITATEA DRAGOSTEI O FAC să crească în coloane diverse, în
cupole şi în sculpturi patetice. Că ci unitatea, pentru a o exprima, trebuie s-o difersifici la
infinit. Iar aceasta nu trebuie să te mire.
Numai absolutul ce vine din credinţă , din fervoare sau dorinţă contează . Că ci mersul
înainte al coră biei este unul singur, dar la el colaborează şi cel ce ascute un feră stră u, şi cel
ce spală puntea sau cel ce se caţă ră pe catarg.
Iar această dezordine vă nelinişteşte, că ci vi se pare că , dacă oamenii s-ar supune
aceloraşi mişcă ri sau ar trage toţi în aceeaşi direcţie, ar câ ştiga în putere. Dar vă ră spund:
temelia, atunci câ nd este vorba despre om, nu se află în urmele vizibile. Trebuie să te înalţi
pentru a o descoperi. Ş i, aşa cum nu-i reproşezi sculptorului că , pentru a atinge şi a
surprinde esenţa, nu a simplificat pâ nă la esenţă , ci s-a folosit de semne diverse, ca buze,
ochi, riduri şi pă r, că ci avea nevoie de structura unui nă vod pentru a-şi captura prada,
nă vod datorită că ruia vei simţi pă trunzâ ndu-te de o melancolie unică , ce te va ajuta să te
împlineşti, la fel nu trebuie să te nelinişteşti de dezordinea imperiului meu. Că ci această
comunitate de oameni, acest nod al trunchiului din care pornesc ramuri diferite, această
unitate pe care vreau s-o ating şi care este sens al imperiului meu, trebuie să te
îndepă rtezi puţin pentru a o descoperi. Ş i, îndepă rtâ ndu-te, nu vei mai vedea decâ t o
corabie înaintâ nd pe mare.
Că ci dacă eu transmit oamenilor mei dragostea înaintă rii în larg, iar fiecare va fi
împins de fervoare, îi vei vedea curâ nd diversificâ ndu-se după însuşirile lor diferite. Unul
va ţese pâ nze, altul va culca arbori în pă dure cu fulgerul securii sale. Altul va fă uri cuie, iar
undeva va exista unul care va urmă ri mersul stelelor, pentru a învă ţa cum se conduce o
corabie. Ş i toţi nu vor fi decâ t unul singur. A crea o corabie nu înseamnă a ţese pâ nză , a
fă uri cuie sau a citi mersul stelelor, ci a crea dragostea de mare, care este una, şi la lumina
că reia nimic nu mai e contradictoriu, ci totul este comunitate I” 2 în iubire.
Iată pentru ce eu colaborez, deschizâ nd braţele duşmanilor mei pentru ca ei să mă
îmbogă ţească , ştiind că există o înă lţime de la care, privită , lupta seamă nă cu dragostea.
A crea o corabie nu înseamnă a o prevedea în amă nuntele ei. Că ci dacă voi face
planurile coră biei, eu singur, din diversitatea ei nu voi surprinde nimic. Totul se va
schimba, iar la aceste invenţii pot lucra alţii. Nu am nevoie să cunosc fiecare cui al coră biei.
Ci trebuie să le aduc oamenilor dragostea pentru mare.
Cu câ t cresc mai mult, asemenea arborelui, cu atâ t mai adâ nc îmi înfig ră dă cinile. Iar
catedrala mea, care este una, va ieşi din mâ inile aceluia care, plin de scrupule, va sculpta
un chip pe care se citeşte remuşcarea, şi din mâ inile celuilalt care, ştiind să se bucure,
sculptează un surâ s. Din rezistenţa celui care mi se împotriveşte şi din fidelitatea celui
care îmi este credincios. Ş i nu-mi reproşaţi că am acceptat dezordinea şi indisciplina, căci
singura disciplină pe care o recunosc este cea a inimii ce domină , iar dacă veţi intra în
templul meu veţi fi uluiţi de unitatea, de mă reţia şi de liniştea lui, iar atunci câ nd veţi
vedea prosternâ ndu-se, unul ală turi de celă lalt, pe fidel şi pe revoltat, pe sculptor şi pe
şlefuitorul de coloane, pe savant şi pe neştiutor, pe cel vesel şi pe cel trist, să nu-mi spuneţi
că sunt exemple de incoerenţă , că ci ei sunt, prin ră dă cina lor, unul singur, iar templul, prin
ei, s-a împlinit şi şi-a aflat toate că ile de care avea trebuinţă .
Cel care creează o ordine de suprafaţă se înşală , neştiind să domine de la suficientă
înă lţime pentru a descoperi templul, corabia şi dragostea şi, în locul unei ordini adevă rate,
creează o disciplină de jandarm, în care toţi trag în aceeaşi direcţie şi bat acelaşi pas. Dacă
fiecare dintre supuşii tă i seamă nă celorlalţi, nu ai atins unitatea, că ci o mie de coloane
identice nu dau naştere decâ t unui stupid efect de oglindă , şi nu unui templu. Iar
perfecţiunea operei tale ar fi ca din aceşti o mie de supuşi să -i masacrezi pe toţi, în afară de
unul.
Ordinea veritabilă este templul. Creaţie a inimii arhitectului, care leagă , asemenea
unei ră dă cini, diversitatea materialelor şi care are nevoie de chiar această diversitate
pentru a fi unul, neclintit şi puternic.
Nu trebuie să te înspă imâ nte că unul este altfel decâ t celă lalt, că aspiraţiile unuia se
opun aspiraţiilor celuilalt, că limbajul unuia nu este şi limbajul celuilalt, trebuie să te
bucuri, că ci dacă eşti creator vei clă di un templu de mai mare cuprindere, care să fie
mă sura lor comună .
Îl numesc orb pe cel care se închipuie creator atunci câ nd dă râ mă o catedrală şi
înşiră pietrele în ordinea mă rimii, una după alta.
LXXVI.
SA NU TE NELINIŞ TEASCĂ STRIGATELE PE care le va deştepta cuvâ ntul tă u, că ci un
adevă r nou este o structură nouă oferită dintr-odată (şi nu o enunţare evidentă prin care
să poţi înainta din consecinţă în consecinţă ) şi, de fiecare dată câ nd voi da un înţeles
vreunui element al imaginii tale, ţi se va obiecta că acelaşi element juca un rol diferit în
cealaltă imagine şi nu se va înţelege de la bun început pentru ce pari a te contrazice şi a
contrazice în acelaşi timp.
Dar voi spune: „Acceptaţi să muriţi pentru voi înşivă , uitaţi că asistaţi fă ră rezistenţă
la creaţia mea cea mai nouă ! Numai aşa vă veţi putea împlini, închizâ ndu-vă în crisalidele
voastre. Ş i-mi veţi spune după aceea dacă nu aveţi sufletul mai limpede, mai liniştit şi mai
vast”.
Că ci nu există un din aproape în aproape, nici în statuia pe care o cioplesc, nici în
adevă rul pe care-l demonstrez. Adevă rul este unul, şi nu se vede decâ t după ce-ai fi ajuns
la el. Ş i chiar atunci nu-l remarci, că ci te afli în mijlocul lui. Iar adevă rul adevă rului meu
este omul ce se naşte din el.
Acelaşi lucru despre mă nă stirea în care te închid pentru a te transforma. Dacă -mi
vei cere, prins în vanită ţile şi problemele tale vulgare, să -ţi demonstrez această mă nă stire,
nu voi binevoi să -ţi ră spund, că ci cel ce ar putea înţelege este altul decâ t tine însuţi şi,
înainte de toate, trebuie să -i dau viaţă . Eu nu pot decâ t să te constrâ ng la împlinire.
Nu te nelinişti, deci, de protestele ce vor urma constrâ ngerilor tale. Că ci cei care
strigă ar avea dreptate 174 dacă i-ai atinge în esenţa lor şi i-ai frustra de mă reţia lor. Dar
respectul faţă de om este respectul faţă de nobleţea sa. Ei numesc dreptate libertatea de a
continua să existe, putrezi chiar, că ci aşa au venit pe lume. Ş i vindecâ ndu-i, nu voi leza
nimic din ceea ce e divin.
LXXVII.
IATĂ PENTRU CE POT SA SPUN CA REFUZ SA mă ală tur lor, dar refuz, în acelaşi
timp, să -i exclud. Nu sunt nici intransigent, nici moale, nici uşor de împă cat. Accept omul
cu defectele lui, exercitâ ndu-şi, totuşi, vigoarea. Nu fac din adversarul meu un martor,
simplu cal de bă taie al nefericirilor noastre, pe care ar fi bine să -l arzi de viu în piaţa
publică . Îl accept în întregime pe adversarul meu, şi totuşi îl resping. Că ci apa e proaspă tă
şi bună . Bun e şi vinul limpede. Dar oamenilor întregi nu le voi da să bea amestec de apă şi
vin.
Nu există nimeni în lume care să nu aibă deloc dreptate. Decâ t cei care raţionează ,
argumentează , demonstrează şi, folosindu-se de un limbaj logic fă ră conţinut, nu pot nici
să greşească , nici să aibă dreptate. Ei fac doar zgomot, dar un zgomot ce poate face ca
sâ ngele oamenilor să curgă mult timp, că ci sunt foarte mâ ndri de ei înşişi. Pe aceştia îi
refuz, pur şi simplu, aşa cum retez copacii.
 Dar oricine acceptă distrugerea urnei sale de carne, pentru a salva comoara ce se
află închisă în ea, are dreptate. Am mai spus-o. A-i proteja pe cei slabi sau a-i sprijini pe cei
puternici, iată dilema ce te fră mâ ntă . Ş i e posibil ca duşmanul tă u să -i protejeze pe cei
slabi, în timp ce tu îi sprijini pe cei puternici. Ş i iată că sunteţi constrâ nşi să luptaţi pentru
a salva teritoriul unuia, teritoriu al putreziciunii demagogilor ce slă vesc ră ul pentru ră u,
sau teritoriul altuia, al cruzimii stă pâ nilor de sclavi care, folosindu-se de bici pentru a
constrâ nge, împiedică devenirea omului. Iar viaţa te pune în faţa acestor conflicte cu o
tă rie ce-ţi cere să foloseşti armele. Că ci doar gâ ndul (dacă el creşte aidoma unei ierburi) că
nici un duşman nu este echilibru devine minciună şi devorează lumea.
Aceasta se datorează câ mpului minuscul al conştiinţei tale. Ş i, aşa cum nu poţi,
atunci câ nd eşti atacat, să te gâ ndeşti în acelaşi timp la tactica luptei şi să simţi loviturile,
aşa cum nu poţi în acelaşi timp să simţi frica de naufragiu şi mişcă rile hulei, iar cel că ruia îi
e frică nu simte ră ul de mare, iar cel că ruia îi e ră u nu mai simte frica, aşa îţi va fi imposibil,
dacă nu vei fi ajutat de limpezimea unui limbaj nou, să gâ ndeşti şi să tră ieşti în acelaşi
timp două adevă ruri contrarii.
LXXVIII.
AU VENIT PENTRU A-MI FACE OBSERVAŢ II NU geometrii imperiului meu, al că ror
numă r se reducea, de altfel, la unul şi care, de fapt, era mort, ci o delegaţie a
comentatorilor geometrilor, care erau zece mii.
Atunci câ nd creezi o corabie, nu te îngrijeşti de cuie, de catarge sau de scâ ndurile
punţii, ci închizi într-un arsenal zece mii de sclavi şi câ ţiva vă tafi înarmaţi cu bice. Ş i gloria
coră biei se ră spâ ndeşte. Dar n-am vă zut niciodată un sclav lă udâ ndu-se că a învins marea.
Dar cel ce creează o geometrie fă ră a se îngriji să o deducă pâ nă la capă t din
consecinţă în consecinţă , că ci această muncă depă şeşte atâ t timpul, câ t şi puterile sale „va
da naştere armatei de zece mii de comentatori ce şlefuiesc teoremele, explorează că ile
fertile şi culeg fructele arborelui. Dar pentru că ei nu sunt sclavi şi nu există bici pentru a-i
împinge din spate, nu există unul dintre ei care să nu se închipuie egal în valoare
singurului geometru adevă rat, căci, în primul râ nd, îl înţelege, iar apoi îi îmbogă ţeşte
opera.
Dar eu, ştiind câ t de preţioasă este munca lor – că ci recoltele spiritului trebuie şi de
strâ nse – ştiind însă , de asemenea, că e derizoriu să confunzi această muncă cu creaţia,
care este gest gratuit, liber şi imprevizibil al omului, îi ţin la distanţă de teamă să nu se
pă trundă de orgoliul lor şi să nu mi se adreseze ca unui egal. Ş i îi auzeam murmurâ nd şi
plâ ngâ ndu-se de aceasta.
Mi-au vorbit: „Protestă m în numele dreptă ţii. Noi suntem preoţii adevă rului. Legile
tale sunt legile unui zeu mai puţin sigur decâ t al nostru. Tu ai de partea ta ră zboinicii, ai
că ror muşchi ne pot zdrobi. Dar noi vom avea dreptatea 176 împotriva ta, chiar ferecaţi
fiind în temniţele tale”.
Vorbeau, ghicind că nu riscau să -mi deştepte minia.
Ş i s-au privit unul pe celă lalt, satisfă cuţi de propriul lor curaj.
Dar eu mă gâ ndeam. Pe singurul geometru adevă rat îl primiseră m în fiecare zi la
masa mea. Noaptea, câ teodată , câ nd nu mă ajungea somnul, merseseră m în cortul lui,
descă lţâ ndu-mă cu pioşenie la intrare. Îi bă useră m ceaiul şi gustaseră m mierea
înţelepciunii lui.
— Tu, geometru… îi spuneam eu.
— Eu nu sunt în primul râ nd geometru, sunt om. Un om care visează câ teodată la
geometrie atunci câ nd nu-i ocupat cu ceva mai bun ca somnul, foamea sau dragostea.
Acum, câ nd am îmbă trâ nit, ai, desigur, dreptate: nu mai sunt decâ t un geometru.
— Tu eşti cel că ruia i se arată adevă rul…
— Nu sunt decâ t cel care pipă ie şi caută un limbaj asemenea unui copil. Adevă rul nu
mi s-a ară tat. Dar limbajul meu e uşor de înţeles pentru oameni, asemenea muntelui tă u,
iar în acest limbaj oamenii îşi creează , ei înşişi, adevă rul.
— Eşti trist, geometrule.
— Mi-ar fi plă cut să descopă r în univers urma unui veşmâ nt divin şi, simţind în afara
fă pturii mele un adevă r, asemenea unui zeu ce s-a ascuns timp îndelungat de oameni, mi-
ar fi plă cut să -i smulg vă lul de pe faţă pentru a-l ară ta celorlalţi. Dar nu mi-a fost dat să mă
descopă r decâ t pe mine însumi…
Astfel vorbea. Ei însă îmi fluturau flamura idolului lor deasupra capului.
„Vorbiţi mai încet, le-am spus; chiar dacă înţeleg greu, aud foarte bine”.
Ş i, mai încet, într-adevă r, au început să murmure.
În sfâ rşit, unul dintre ei a luat cuvâ ntul în numele tuturor, după ce ei l-au împins
încet în faţă , că ci începeau să regrete că ară taseră atâ t demult curaj.
„Ţ i s-a pă rut vreodată , mi-a spus el, că există creaţie arbitrară sau poezie în
momentul adevă rurilor pe care te rugă m să le recunoşti? Afirmaţiile noastre decurg una
din cealaltă , pă strâ nd o logică strictă , şi nu există nimic omenesc care să fi dirijat această
operă ”.
Astfel, pe de o parte, revendicau proprietatea unui adevă r absolut – asemenea acelor
triburi ce se închină unui oarecare idol din lemn vopsit care, spun ei, lansează tră snete –
şi, pe de altă parte, se aşezau pe acelaşi plan cu singurul geometru adevă rat, fiindcă toţi, cu
mai multă sau mai puţină reuşită , descoperiseră , probabil, ceva, fă ră a fi creat însă nimic.
„Vom stabili în faţa ta relaţiile ce există între liniile unei figuri. Iar dacă noi putem să
încă lcă m legile tale, ţie nu-ţi va fi niciodată posibil să le încâ lci pe ale noastre. Trebuie să
ne faci miniştri pe noi, care cunoaştem44.
Tă ceam, reflectâ nd la prostia lor. Nu mi-au înţeles tă cerea şi au ezitat: „Că ci vrem să -
ţi fim de folos44, mi-au spus.
Le-am ră spuns: „Susţineţi că nu creaţi nimic, şi asta e foarte bine. Că ci un smintit va
crea alţi smintiţi. Un burduf plin cu aer nu creează decâ t vâ nt, iar dacă aţi crea regate,
respectul faţă de o logică ce nu se aplică decâ t istoriei deja trecute, statuii deja plă mă dită
şi organului mort le-ar crea supuse de la început să biei barbare.
Au fost descoperite o dată urmele unui om care, pă ră sindu-şi în zori cortul şi
mergâ nd în direcţia mă rii pâ nă la faleza înaltă , s-a lă sat să cadă de la înă lţimea ei. Au
existat logicieni care s-au aplecat asupra urmelor şi au aflat adevă rul. Că ci nici o verigă nu
lipsea din lanţul evenimentelor. Paşii urmau unul altuia şi nu exista niciunul care să nu fi
decurs din cel precedent. Urmă rind paşii de la efect la cauză , mortul era readus înspre
cortul să u. Urmă rind paşii de la cauză la efect, era purtat înapoi spre moarte44.
„Am înţeles tot14, au strigat logicienii, felicitâ ndu-se unul pe celă lalt.
Dar mie mi se pă rea că a înţelege ar fi însemnat a cunoaşte, cum din întâ mplare eu
cunoşteam un anumit surâ s, mai fragil decâ t o apă liniştită , că ci un simplu gâ nd ar fi fost
de ajuns pentru a-l tulbura şi care, poate, în acest moment, nici nu exista, că ci aparţinea
unui chip adormit şi care nu se afla aici, ci în cortul unui stră in, la o sută de zile de mers.
Că ci creaţia este de o altă esenţă decâ t obiectul creat, se desprinde de urmele pe
care le lasă în mersul ei şi nu se citeşte în nici un semn. Aceste urme şi aceste semne le vei
descoperi mereu decurgâ nd unele din cele178 lalte. Că ci umbra orică rei creaţii, pe zidul
realită ţilor, este logică pură . Dar această descoperire evidentă nu te va împiedica să ră mâ i
neştiutor.
Fiindcă nu erau convinşi, am perseverat în bună tatea mea, pentru a-i face să
înţeleagă : „Era o dată un alchimist care studia misterele vieţii. Într-o zi, din retortele,
alambicurile şi amestecurile sale a reuşit să scoată un minuscul fragment de substanţă vie.
Logicienii au dat nă vală . Au luat experienţa de la capă t, au amestecat substanţele, au aţâ ţat
focul sub retorte şi au obţinut o altă celulă de carne. Ş i au alergat peste tot, proclamâ nd că
nu mai exista mister al vieţii. Viaţa nu era decâ t o consecinţă naturală , de la cauză la efect
şi de la efect la cauză , a acţiunii focului asupra substanţelor şi a substanţelor unele asupra
celorlalte, fă ră ca acestea să fie vii de la început. Ca întotdeauna, logicienii înţeleseseră
perfect. Căci creaţia este de altă esenţă decâ t obiectul creat pe care îl domină şi nu lasă
urme în semne. Iar creatorul se desprinde întotdeauna de creaţia sa. Iar urma pe care o
lasă este o logică pură . Dar eu, umil, pentru a înţelege, l-am întrebat pe prietenul meu
geometru: „Ce vezi nou în asta, mi-a spus el, decâ t că viaţa dă naştere vieţii?”. Viaţa nu ar fi
apă rut fă ră conştiinţa alchimistului, care, după câ te ştiam, tră ia. Este uitat, că ci, aşa cum se
întâ mplă întotdeauna, el s-a retras din creaţia sa. La fel, câ nd tu îl conduci pe un altul pe
vâ rful muntelui tă u, de la înă lţimea că ruia problemele se ordonează şi se rezolvă , acest
munte devine adevă r în afara ta, şi îl laşi singur. Ş i nimeni nu se întreabă cum s-a
întâ mplat ca tu să alegi acest munte, fiindcă pur şi simplu celă lalt se află în vâ rful lui şi,
oricum, trebuie să te afli undeva44.
Ş i fiindcă murmurau, că ci logicienii nu sunt deloc logici: „Pretenţioşi ce sunteţi, le-
am spus, voi, care urmă riţi dansul umbrelor pe ziduri cu iluzia de a cunoaşte, care citiţi
pas cu pas enunţurile geometrice, fă ră a concepe că a existat cineva care a fă cut aceşti paşi
pentru a le stabili, care citiţi urmele în nisip, fă ră a descoperi că a existat cineva, undeva,
care a respins dragostea, care citiţi ascensiunea vieţii, pornind de la substanţe, fă ră a
cunoaşte că a existat cineva care s-a zbă tut şi a ales, nu vă apropiaţi de mine, voi, sclavii,
înarmaţi cu cio17” canele voastre, prefă câ ndu-vă că aţi creat şi lansat corabia în larg.
Pe cel care era singur în geniul lui şi care a murit, l-aş fi aşezat, desigur, ală turi de
mine dacă ar fi dorit aceasta, pentru a guverna oamenii, căci inspiraţia lui era divină . Iar
limbajul să u ştia să mi-o descopere pe acea iubită îndepă rtată care, nefiind de esenţa
nisipului, nu se putea clintr-o dată citi în nisip.
 Din amestecurile posibile în numă r infinit el ştia să aleagă pe acela pe care nici o
reuşită nu-l distingea încă şi care, totuşi, era singurul ce ducea undeva. Atunci câ nd, în
lipsa firului conducă tor în labirintul munţilor, nimeni nu poate înainta prin deducţie, căci
îţi dai seama că drumul tă u eşuează doar în clipa în care ţi se arată pră pastia, şi astfel
versantul opus este încă neştiut de oameni, atunci câ teodată apare acest ghid care îţi arată
drumul ca şi cum s-ar fi întors de acolo. O dată parcurs, acest drum ră mâ ne trasat şi ţi se
pare evident. Iar tu uiţi miracolul unui mers înainte ce se aseamă nă unei reîntoarceri14.
LXXIX.
A VENIT ÎNTR-O ZI CEL CARE-L COMBĂ TEA PE tată l meu:
— Fericirea oamenilor… – spunea el.
Tată l meu i-a tă iat vorba.
— Să nu pronunţi acest cuvâ nt în faţa mea. Îmi plac cuvintele ce poartă în de
greutatea conţinutului, dar cojile inutile le arunc.
— Totuşi, spunea celă lalt, dacă tu, conducă tor al unui imperiu, nu eşti primul care să
te îngrijeşti de fericirea oamenilor…
— Nu mă îngrijesc, i-a spus tată l meu, să alerg după vâ nt pentru a-mi face provizii
din el, că ci, dacă -l pă strez nemişcat, vâ ntul nu mai există .
— Eu, spunea celă lalt, dacă aş fi conducă torul unui imperiu, aş vrea ca oamenii să fie
fericiţi…
— Ah! i-a ră spuns tată l meu, aici te înţeleg mai bine. Acest cuvâ nt nu e lipsit de sens.
Am cunoscut, într-adevă r oameni nefericiţi şi oameni fericiţi. Am cunoscut, de asemenea,
oameni graşi sau slabi, bolnavi sau să nă toşi, vii sau morţi. Ş i eu aş vrea ca oamenii să fie
fericiţi, aşa cum îi vreau vii, nu morţi. Deşi trebuie, totuşi, ca generaţiile să urmeze una
alteia.
— Suntem, deci, de acord, a exclamat celă lalt.
— Nu, i-a ră spuns tată l meu.
Ş i a reflectat, după aceea: „Că ci atunci câ nd vorbeşti despre fericire, sau vorbeşti
despre o stare a omului, de a fi fericit aşa cum e să nă tos, şi nu am nici o putere asupra
acestei fervori a simţurilor, sau vorbeşti despre un obiect concret, pe care mi-ar plă cea să -l
dobâ ndesc. Dar unde se află el?
Pe acest om pacea îl face fericit, celă lalt este fericit în ră zboi, altul doreşte
singură tatea care-l exaltă , altul, pentru a se exalta, are nevoie de viitoarea zilelor de
carnaval, altul îşi gă seşte bucuria meditâ nd asupra ştiinţei, care este ră spuns la întrebă rile
ce şi le pune, altul o află rugâ ndu-se, şi pentru el nici o întrebare nu are sens.
Dacă aş vrea să parafrazez fericirea, ţi-aş spune, poate, că ea este pentru fierar – de a
bate fierul încins, pentru marinar – de a naviga, pentru cel bogat – de a se îmbogă ţi, dar nu
ţi-aş spune, în felul acesta, nimic din care să ai ceva de învă ţat. Ş i, de altfel, fericirea
câ teodată ar fi pentru cel bogat de a naviga, pentru fierar de a se îmbogă ţi, iar pentru
marinar de a nu face nimic.
Ş i, astfel, această fantomă fă ră conţinut, pe care zadarnic îţi închipui că ai pus mâ na,
îţi scapă .
 Dacă vrei să pricepi cuvâ ntul, trebuie să -l înţelegi ca recompensă , şi nu ca scop, că ci
atunci e lipsit ide semnificaţie. În acelaşi fel, ştiu despre un lucru că este frumos, dar refuz
frumuseţea ca scop. Ai auzit vreodată un sculptor spunâ nd: „Din această piatră voi
desprinde frumuseţea?”. Aceşti sculptori de nimicuri se îmbată de un lirism gă unos. Pe
adevă ratul sculptor îl vei auzi spunâ nd: „încerc să scot din această piatră ceva care să se
asemene poverii pe care o port în mine. Nu pot să mă eliberez altfel de ea, decâ t
cioplind44. Ş i chiar dacă chipul ce va apare va fi greoi şi îmbă trâ nit, sau va fi o mască
diformă , sau va fi imagine a tinereţii adormite, vei spune că opera e frumoasă , dacă
sculptorul e mare.
Că ci frumuseţea, de asemenea, nu este scop, ci recompensă .
Iar câ nd ţi-am spus înainte că fericirea ar fi pentru cel bogat de a se îmbogă ţi, te-am
minţit. Că ci e vorba 181 de focul bucuriei ce încoronează o cucerire oarecare, eforturile şi
truda lui vor fi cele ră splă tite. Iar dacă viaţa ce se întinde înaintea lui îi va apare pentru un
moment ca fiind îmbă tă toare, înseamnă că simte acelaşi lucru cu cel al că rui suflet se
umple de bucurie admirâ nd de pe vâ rful muntelui priveliştea ce i se oferă ca o ră splată a
eforturilor sale.
Iar dacă -ţi spun că fericirea pentru hoţ este de a sta la pâ ndă sub lumina stelelor,
înseamnă că există în el o parte ce trebuie salvată şi o ră splată pentru această parte. Că ci a
acceptat frigul, nesiguranţa şi singură tatea. Râ vneşte aurul ca pe ceva ce-l va transforma
într-un arhanghel, că ci, greoi şi vulnerabil, şi-l închipuie pe cel ce se îndepă rtează
strâ ngâ nd aurul la piept ca fiind înă lţat de aripi nevă zute.
În tă cerea iubirii mele, am petrecut mult timp privindu-i pe supuşii mei ce par
fericiţi. Ş i mi-am închipuit întotdeauna că au aflat fericirea, aşa cum statuia şi-a aflat
frumuseţea tocmai pentru că nu au că utat-o.
Ş i mi s-a pă rut întotdeauna că acesta era semn al perfecţiunii lor şi al calită ţii inimii
lor. Ş i numai aceleia care poate spune: „Sunt atâ t de fericită 4*, deschide-i uşa casei tale
pentru toată viaţa, căci fericirea ce i se citeşte pe obraz este semn al valorii ei, că ci vine
dintr-o inimă ce şi-a primit ră splata.
Nu-mi cere, deci, mie, conducă tor al unui imperiu, de a cuceri fericirea pentru tot
poporul meu. Nu-mi cere mie, sculptor, să alerg după frumuseţe: m-aş opri în loc, neştiind
încotro să alerg. Cere-mi doar să le clă desc un suflet în care un asemenea foc să poată
arde44.
LXXX.
MI-AM AMINTIT DE CEEA CE TATĂ L MEU spusese altă dată :
— Pentru a face să se înalţe un portocal, mă folosesc de îngră şă minte, de cazmaua cu
care sap pă mâ ntul şi retez ramurile uscate. Ş i astfel se ridică un copac ce va putea purta
flori. Dar eu, gră dinar, scurm pă mâ ntul 182 fă ră a mă gâ ndi la flori şi la fericire, că ci
pentru a exista un copac înflorit, trebuie înainte de toate să existe un copac, iar pentru ca
un om să fie fericit, trebuie înainte de toate să fie om.
Dar celă lalt l-a întrebat:
— Dacă nu înspre fericire, înspre ce aleargă oamenii?
— Eh! i-a ră spuns tată l meu, îţi voi ară ta asta mai tâ rziu.
 Dar voi remarca înainte că , vă zâ nd cum bucuria încoronează adesea efortul şi
victoria, te gâ ndeşti, ca un logician stupid, că oamenii luptau pentru fericire. Iar eu îţi voi
ră spunde că moartea încoronează viaţa şi, deci, oamenii nu au decâ t o dorinţă – de a muri
şi astfel ne folosim de cuvinte, ce sunt meduze fă ră vertebre. Îţi mai spun că există oameni
fericiţi ce-şi sacrifică fericirea pentru a pleca la ră zboi.
— Înseamnă că gă sesc în împlinirea datoriei o formă mai înaltă a fericirii…
— Refuz să mai vorbesc cu tine dacă dai cuvintelor un înţeles care să poată fi
confirmat sau dezminţit. Nu pot lupta împotriva acestei gelatine ce-şi schimbă forma. Că ci
dacă fericirea este la fel de bine surpriza primei iubiri, ca şi suferinţă a morţii, atunci câ nd
un glonţ în pâ ntece face ca fâ ntâ na să -ţi fie inaccesibilă , cum vrei să confrunt afirmaţiile
tale cu viaţa? N-ai afirmat nimic, decâ t că oamenii vor ceea ce vor şi caută ceea ce caută .
Nu rişti să fi contrazis, dar eu nu am ce face cu adevă rurile tale invulnerabile.
Vorbeşti aşa cum ai jongla. Iar dacă vei renunţa să -ţi susţii balivernele, dacă vei
renunţa să explici prin dorinţa de a fi fericiţi plecarea bă rbaţilor la război, şi totuşi vei dori
să mă convingi că fericirea explică totul în comportamentul omului, te aud de pe acum
spunâ nd că plecarea la ră zboi se explică printr-un acces de nebunie.
Dar şi atunci îţi voi cere să te compromiţi, lă murindu-mă mai întâ i asupra cuvintelor
de care te foloseşti. Dacă -l numeşti nebun pe cel care face spume sau merge cu picioarele
în sus, nu voi fi satisfă cut, că ci soldaţii pleacă la ră zboi mergâ nd solid pe picioarele lor.
Adevă rul este că îţi lipseşte limbajul pentru a-mi explica înspre ce-şi îndreaptă
oamenii eforturile. Sau poate a-mi explica înspre ce mă stră duiesc eu să -i conduc.
Te foloseşti de vase prea puţin încă pă toare, ca nebunia 183 sau fericirea, în speranţa
zadarnică de a cuprinde viaţa în de. Asemenea copilului care, cu o lopă ţică şi o gă letuşă ,
încearcă să mute Atlas-ul din loc.
— Atunci, fă -mă să înţeleg, a spus celă lalt.
LXXXI.
DACA VEI LUPTA NU ÎMPINS DE ÎNDEMNURI ale sufletului sau inimii tale, ci pentru
motive enunţabile şi conţinute în întregime în enunţ, te voi renega.
Că ci cuvintele tale nu sunt semn al vreunui lucru, aşa cum numele soţiei tale
semnifică , dar nu conţine nimic. Nu poţi să raţionezi asupra unui nume, că ci greutatea sa
se află în altă parte. Ş i nu-ţi va veni în gâ nd să -mi spui: „Numele ei înseamnă că e
frumoasă …
Cum ai vrea, deci, ca un raţionament asupra vieţii să fie suficient prin el însuşi? Iar
dacă dedesubtul lui se află ceva ca garanţie, se poate întâ mpla ca această garanţie să
devină mai plină de conţinut printr-un raţionament mai puţin stră lucitor. Ş i puţin mă
interesează să compar fericirea formulelor. Viaţa este ceea ce este.
Dacă , deci, limbajul prin care-mi comunici îndemnurile tale este altceva decâ t un
poem care să -mi aducă de la tine o notă profundă , dacă nu cuprinde nimic informulabil, te
refuz.
Dacă -ţi schimbi felul de a fi nu pentru o imagine ce ţi-a apă rut şi a întemeiat în tine o
nouă iubire, ci pentru o uşoară tremurare de vâ nt ce nu poartă decâ t o logică sterilă şi fă ră
greutate, te refuz.
 Că ci nu-ţi dai viaţa pentru semn, ci pentru garanţia semnului. Care poartă , dacă vrei
s-o exprimi, sau să începi a o exprima, greutatea că rţilor din toate bibliotecile pă mâ ntului.
Că ci ceea ce am surprins atâ t de simplu nu pot să enunţ. Fiindcă trebuie să fi fă cut tu însuţi
drum lung pentru a primi, în înţelesul să u deplin, muntele poemului meu. Ş i câ te cuvinte,
câ ţi ani în şir, n-ar trebui să folosesc dacă aş vrea să aduc muntele înspre tine, care n-ai
pă ră sit niciodată ţă rmul mă rii?
Sau să -ţi aduc fâ ntâ na, dacă niciodată nu ţi-a fost sete şi nu ţi-ai strâ ns mâ inile,
ridicâ ndu-le în rugă , pentru a primi? Nu ţi-ar fi de folos să -ţi câ nt despre fâ ntâ ni: unde se
află amintirile pe care le-aş pune în mişcare şi muşchii pe care i-ar redeştepta aceste
amintiri?
Ş tiu că nu trebuie să -ţi vorbesc mai întâ i despre fintâ ni. Ci despre credinţă . Dar
pentru ca limbajul meu să muşte şi să devină leac pentru mine şi pentru tine, trebuie să
depun ceva în tine. Iată pentru ce, dacă doresc să te învă ţ credinţa, te voi trimite mai întâ i
să urci munţii, astfel încâ t să deştept în tine dorinţa pentru crestele cu stele. Te voi trimite
să mori de sete în deşert, astfel încâ t fâ ntâ nile să te încâ nte. Apoi te voi trimite şase luni să
ciopleşti piatră , astfel încâ t soarele amiezii să te doboare. După care-ţi voi spune: „Cel pe
care soarele amiezii l-a golit se va adă pa din tă cerea fâ ntâ nilor eterne, după ce-a urcat, în
taina nopţii, crestele cu stele14.
Iar tu vei crede.
Ş i nu vei putea să negi, că ci credinţa va exista pur şi simplu, aşa cum există
melancolie în chipul pe care l-au sculptat.
Că ci nu există limbaj sau act, ci două înfă ţişă ri ale aceleiaşi divinită ţi. Iată pentru ce
numesc munca – rugă , iar meditaţia – muncă .
Lxxxn.
Ş I AM AFLAT MARELE ADEVĂ R AL PERMANENŢ EI.
Că ci nu poţi spera nimic, dacă nimic nu dă inuie mai mult decâ t tine. Ş i mi-am amintit
de acel trib ce-şi venera morţii. Piatra de mormâ nt a fiecă rei familii îi primea pe cei duşi. Ş i
pietrele dă inuiau, pecetluind permanenta.
— Sunteţi fericiţi? i-am întrebat.
— Cum să nu fim, dacă ştim unde vom dormi?
Lxxxih.
M-AM SIMŢ IT CUPRINS DE O OBOSEALA nemaiîntâ lnită . Ş i mi s-a pă rut mai simplu
să -mi spun că eram pă ră sit de credinţă . Că ci mă simţeam fă ră rost şi nimic nu-şi mai avea
ră sunet în mine. Tă cuse vocea care-ţi vorbeşte în momentele de linişte. Urcâ nd turnul 185
cel mai înalt, mă gâ ndeam: „La ce bun aceste stele?”. Ş i mă surâ ndu-mi pă mâ nturile cu
ochii, mă întrebam: „La ce bun aceste domenii? Ş i, atunci câ nd un vaiet se ridica din oraşul
adormit, mă întrebam: „La ce bun aceste plâ nsete?”. Eram pierdut, asemenea unui stră in
într-o mulţime amestecată , a că rei limbă n-o vorbeşte. Eram ca un veşmâ nt pe care omul îl
lepă dase. Abă tut şi singur. Eram asemenea unei case nelocuite. Îmi lipsea rostul, căci nimic
din mine nu mai putea fi de folos. „Ş i, totuşi, sunt acelaşi, îmi spuneam, cunoscâ nd aceleaşi
lucruri, conştient de aceleaşi amintiri, spectator al aceluiaşi spectacol, dar pierdut în acest
amestec fă ră de noimă 44. Bazilica cea mai impună toare, dacă nu există nimeni care s-o
privească în întregul ei, nici care să -i guste liniştea, nici care să -şi facă din ea semnificaţie a
credinţei sale, nu mai este decâ t adună tură de pietre. Acelaşi lucru se întâ mpla cu
înţelepciunea, percepţiile şi amintirile mele. Eram adună tură de spice, fă ră a mai fi snop. Ş i
astfel am cunoscut durerea de aţi pierde credinţa.
Eram nu pedepsit, căci asta e omenesc, ci avortat.
Mă plimbam cu paşi indiferenţi prin gră dina mea, asemenea cuiva care aşteaptă pe
cineva. Ş i care tră ieşte într-un univers provizoriu. Mă rugam, dar nu rugă ciuni erau acelea,
că ci nu se ridicau dintr-un om, ci din aparenţa unui om, lumâ nare fă ră flacă ră . „Ah! de mi-
aş recă pă ta fervoarea”, îmi spuneam. Ş tiind că fervoarea este fruct al nodului divin ce
leagă lucrurile. Ş i că doar atunci corabia este condusă printre furtuni şi valuri. Ş i doar
atunci bazilica este privită în întregul ei. Dar ce mai poate exista, atunci câ nd dincolo de
materialele disparate nu poţi să -i citeşti, nici pe arhitect, nici pe sculptor?
Atunci am înţeles că cel care recunoaşte surâ sul statuii, sau frumuseţea priveliştii,
sau liniştea templului, şi-a aflat credinţa. Că ci el trece dincolo de obiect – pentru a afla
cheia, dincolo de cuvinte – pentru a auzi câ ntul, dincolo de nopţi şi stele – pentru a simţi
veşnicia. Că ci credinţa este înţeles al limbajului tă u, şi limbajul tă u, dacă a primit un
înţeles, îţi va aduce credinţa. Lacrimile copilului, dacă te mişcă , sunt fereastră deschisă
asupra mă rii. Că ci nu numai aceste lacrimi, ci toate lacrimile ră sună în tine. Copilul nu este
decâ t cel lg6 ce te ia de mâ nă pentru a te face să înţelegi.
„De ce mă obligi, Doamne, să traversez acest pustiu? Mă ră tă cesc printre mă ră cini.
Este de ajuns un semn de la tine pentru ca pustiul să prindă alt chip, iar nisipul galben,
orizontul şi vintul să nu mai fie ală turare incoerentă , ci imperiu vast, în care sufletul meu
să se înalţe, iar gâ ndul meu să ajungă la tine”.
Ş i am aflat că simţi credinţa doar atunci câ nd o pierzi. Că ci ea este pentru marinar
semnificaţie a mă rii. Ş i pentru soţ – semnificaţie a iubirii. Dar sunt clipe în care marinarul
se întreabă : „Pentru ce această mare?”. Iar soţul: „La ce bun această iubire?”. Nimic nu le
lipseşte, decâ t nodul divin ce leagă lucrurile. Ş i le lipseşte totul.
„Dacă poporul meu îşi va pierde credinţa, mă gâ ndeam, aşa cum am pierdut-o eu
însumi, îl voi transforma în furnicar, că ci va fi lipsit de orice fervoare. Atunci câ nd zarurile
îşi pierd sensul, jocul nu mai e posibil44.
Ş i am descoperit că inteligenţa nu-ţi va folosi aici la nimic. Poţi, desigur să faci
speculaţii despre pietrele templului, dar nu vei atinge esenţialul, care nu se află în pietre.
Ş i poţi face raţionamente despre nasul, urechile sau buzele statuii, dar nu vei atinge
esenţialul, care nu se află în argilă . Este vorba aici de a pune stă pâ nire pe un zeu. Că ci el se
prinde cu capcane ce nu ţin de esenţa lui.
Atunci câ nd eu, sculptor, am creat un chip, am creat o constrâ ngere. Orice structură
împlinită este constrâ ngere. Atunci câ nd am prins ceva în mâ nă , am strâ ns pumnul pentru
a-l pă stra. Nu-mi vorbi despre libertatea cuvintelor unui poem. Le-am supus unul altuia,
după o anumită ordine, oare-mi aparţine.
Se poate întâ mpla ca templul meu să fie dă râ mat pentru a folosi pietrele sale la
construcţia unui alt templu. Există naşteri şi morţi. Dar nu-mi vorbi despre libertatea
pietrelor. Căci atunci nu va mai exista templul.
 Nu am înţeles deosebirea ce se face între constrâ ngere şi libertate. Cu câ t deschid
mai multe drumuri, cu atâ t mai liber eşti să alergi. Dar fiecare drum e o constrâ ngere, că ci
pe marginile lui am ridicat bariere. Dar ce numeşti libertate, dacă nu există drumuri între
care să poţi alege? Numeşti libertate dreptul de a ră tă ci în gol? Atunci câ nd creezi
constrâ ngerea unui drum, libertatea ta sporeşte.
Fă ră instrument, nu eşti liber în câ ntecul tă u. Fă ră obligaţia nasului şi a urechilor, nu
eşti liber în surâ sul statuii tale. Cel ce este fruct subtil al unei civilizaţii subtile se
îmbogă ţeşte prin limitele şi regulile ei. Eşti mai liber în mişcă rile sufletului în palatul meu
decâ t în putreziciunea gloatei corupte.
Diferenţa între una şi cealaltă se află , înainte de toate, în obligaţie, cum ar fi aceea de
a-l saluta pe rege. Cel care vrea să urce într-o ierarhie, şi să se îmbogă ţească cu
sentimente, cere să fie constrâ ns. Ş i riturile impuse te înalţă . Copilul trist, văzâ ndu-i pe
ceilalţi la joacă , cere să i se impună şi lui regulile jocului care, doar de, îl fac să crească . Dar
trist ră mâ ne acela care ascultă clopotul ră sunâ nd, fă ră ca aceasta să deştepte ceva în el.
Atunci câ nd sună trâ mbiţa, eşti trist că nu trebuie să sari în picioare, dar îl vezi fericit pe
cel care-ţi spune: „Am auzit chemarea; e pentru mine şi mă ridic11. Pentru ceilalţi nu
există câ ntec al clopotului, nici al trâ mbiţei, şi ei ră mâ nt trişti. Libertatea lor este libertatea
de a nu fi.
LXXXIV.
CEI CARE AMESTECA LIMBAJUL SE ÎNŞ ALĂ , că ci, desigur, poate să lipsească pe
alocuri vreun epitet, cum ar fi un anumit verde al orzului încolţit, pe care poate îl voi gă si
în limbajul vecinului meu. Ş i pot să exprim adâ ncimea iubirii mele, spunâ nd că femeia este
frumoasă . Sau pot să exprim valoarea prietenului meu, vorbind despre discreţia mea. Dar
nu voi aduce astfel nimic care să fie freamă t al vieţii. Ci doar aprecieri asupra obiectului, ca
şi cum acesta ar fi mort.
Există , desigur, popoare care au construit o calitate de calită ţi diverse. Care au dat
un nume unui alt desen desenat cu aceleaşi materiale. Ş i care au un cuvâ nt pentru a o
spune. La fel, există , poate, un cuvâ nt pentru a desemna melancolia ce fă ră motiv te
cuprinde seara în faţa porţii, atunci câ nd soarele încetează de a mai arde şi noaptea te va
face curâ nd să aprinzi candela, melancolie ce este teamă de a tră i din cauza ră suflă rii
copiilor, mereu atâ t de aproape de a se schimba în ră suflare 188 întretă iată de boală , ce
după ce-ai urcat în munte, şi te cuprinde frica să nu se dea bă tuţi, şi ai vrea să -i iei de mâ nă
pentru a-i ajuta. Cuvâ ntul acesta ar fi expresia experienţei tale şi patrimoniu al unui popor,
dacă ar trebui întrebuinţat des.
Dar astfel nu-ţi aduc nimic care să nu-ţi fie cunoscut. Limbajul meu, în esenţa lui, nu
este fă cut pentru a purta structuri deja împlinite, ca de pildă a picta o floare în roz, ci de a
construi cu ajutorul cuvintelor cele mai simple fapte care te înlă nţuiesc, nu de a spune
despre o femeie că e frumoasă , ci că -ţi aduce linişte în inimă , asemenea unei fâ ntâ ni
ţâ şnitoare în calmul după amiezii.
Ş i trebuie să fi legat de faptele pe care geniul poporului tă u le face posibile, şi care se
împletesc după geniul lui, asemenea urzelii nă voadelor pescă reşti sau a coşurilor de
ră chită . Dar amestecâ nd limbajul, goleşti omul, nicidecum nu-l îmbogă ţeşti, că ci în loc de a
exprima viaţa în faptele ei, nu faci decâ t să -i propui fapte deja trecute şi îmbă trâ nite, şi în
loc de a-mi vorbi despre descoperirea pe care o anumită adiere de vâ nt o provoacă în tine,
şi a-mi spune cum te hră neşte şi te transformă vederea orzului încolţit atunci câ nd te
întorci din deşert, te foloseşti de un cuvâ nt oferit ca provizie care, permiţâ ndu-ţi să
semnifici, te scuteşte de efortul de a surprinde viaţa.
Că ci vană era pretenţia ta de a da un nume tuturor culorilor, culegâ ndu-le de acolo
unde aceste nume există , şi tuturor sentimentelor, culegâ ndu-le de acolo unde oamenii le
încearcă şi un cuvâ nt rezumă experienţa strâ nsă de generaţii, şi tuturor emoţiilor
lă untrice, culegâ ndu-le de acolo unde întâ mplarea le-a dat un nume. Crezâ nd că
îmbogă ţeşti omul, oferindu-i această gâ ngă veală universală . Dar singura adevă rată bogă ţie
şi divinitate a omului nu sunt dreptul la referinţa dicţionarului, ci de a ieşi din învelişul
să u, exprimâ ndu-şi esenţa, iar pentru aceasta nu există cuvâ nt, că ci altfel în primul râ nd n-
ai mai avea nimic să -mi spui, iar apoi ar fi nevoie de mai multe cuvinte decâ t gră unţe de
nisip de-a lungul ţă rmului.
Ce înseamnă , în comparaţie cu ceea ce-ai putea avea de spus, cuvintele pe care le-ai
furat şi care-ţi vor îmbolnă vi limbajul? 189
Că ci numai acele piscuri care se deosebesc de celelalte şi te fac să vezi lumea mai
limpede trebuie să primească nume. Dacă eu creez, e posibil să -ţi aduc adevă ruri noi, al
că ror nume, o dată formulat, va ră suna în inima ta asemenea numelui unei divinită ţi. Că ci
o divinitate exprimă o anumită relaţie între calită ţi ale că ror elemente nu sunt noi, dar au
devenit noi prin ea.
Că ci am conceput. Ş i e bine să însemn cu fierul în inima ta cifra ce te poate îmbogă ţi.
De frică să nu te ră tă ceşti după aceea.
Dar află că , în afara adevă rurilor ce mi-au fost descoperite de alţii decâ t tine, nu poţi,
prin cuvinte, să desemnezi nimic care să ţină de esenţa şi de viaţa ta. Iar dacă -mi vei picta
cerul în roşu şi marea în albastru, refuz să fiu emoţionat, că ci ar însemna, într-adevă r, să
mă emoţionez cu prea multă uşurinţă !
Pentru a mă emoţiona, trebuie să mă înlă nţui în legă turile limbajului tă u, şi iată
pentru ce stilul este operaţie divină . Atunci îmi impui structura ta şi îndemnurile tale, care
nu au egal în lume. Că ci dacă toţi au vorbit despre stele, şi despre fâ ntâ ni, şi despre munţi,
nimeni nu ţi-a spus să urci muntele pentru a sorbi din fâ ntâ na stelelor spuma lor de
lumină .
Dar dacă , din întâ mplare, într-un limbaj oarecare acest cuvâ nt există , înseamnă că n-
am inventat nimic şi nu am adus nimic purtă tor de viaţă . Nu te împovă ra cu acest cuvâ nt,
dacă nu-ţi este de folos în fiecare zi. Că ci zeii că rora nu te rogi în fiecare seară sunt zei falşi.
Dar dacă imaginea te iluminează , atunci ea este pisc de munte sub care priveliştea
prinde formă . Ş i cadou divin. Dă -i un nume pentru a ţi-o aminti.
LXXXV.
AM SIMŢ IT NECLINTITA DORINŢ A DE A CLĂ DI sufletele. Ş i am simţit ura faţă de cei
ce slă vesc obişnuitul. Că ci, în cele din urmă , dacă pretinzi a sluji realitatea, nu vei putea
oferi oamenilor decâ t hrană , pe care civilizaţia n-o schimbă la gust.
 Că ci plă cerea ta de a fi guvernator de provincie n-o 190 datorezi decâ t arhitecturii
mele, care nu-ţi foloseşte la nimic în acest moment, ci doar te înflă că rează în iubirea faţă
de imaginea pe care am creat-o imperiului meu. Ş i chiar plă cerile vanită ţii tale nu se
datorează obiectelor ponderabile care nu-ţi sunt de nici un folos în acest moment, şi
că rora nu le admiri decâ t culoarea pe care o iau în lumina imperiului meu.
Despre aceea care s-a scă ldat cincisprezece ani în parfumuri şi pomezi, că reia i-au
fost învă ţate poezia, graţia şi tă cerea, care e singurul lucru plin de înţeles şi care, sub
fruntea netedă , e patrie de fâ ntâ ni, îmi vei spune, oare, dacă un alt trup se aseamă nă
trupului ei, că îţi umple noaptea cu aceeaşi încâ ntare ca şi prostituata pe care o plă teşti?
Iar dacă nu le vei deosebi, sub pretextul de aţi spori cuceririle, că ci va fi nevoie de
mai puţină trudă pentru a crea o prostituată decâ t o prinţesă , vei să ră ci.
E posibil să nu ştii să apreciezi o prinţesă , că ci poemul însuşi nu este nici cadou, nici
provizie, ci ascensiune faţă de tine însuţi, şi există muzici la care nu te vei înă lţa fă ră
eforturi, dar asta nu înseamnă că nu valorează nimic, ci doar că tu nu exişti.
În tă cerea iubirii mele am ascultat oamenii vorbind, î-am auzit emoţionâ ndu-se. Am
vă zut lucind oţelul cuţitelor atunci câ nd se înflă că rau. Oricâ t de sordizi erau ei înşişi şi
cocioabele lor, în afara goanei după mâ ncare, nu i-am văzut niciodată însufleţindu-se
pentru bunuri care să aibă un înţeles în afara limbajului pe care-l foloseau. Că ci femeia
pentru care vrei să ucizi este altceva decâ t un simplu trup, ea este o anume patrie
deosebită , în afara că reia te descoperi exilat şi fă ră rost.
Că ci iată că simţi dintr-odată lipsa ceainicului în care-ţi fierbi în fiecare seară
ierburile, şi astfel el primeşte un înţeles dincolo de cel pe care i-l dai în mod obişnuit.
Dar dacă te înşeli în prostia ta, vă zâ nd că oamenii îndră gesc ceainicul de seară , îl
onorezi ca obiect şi îţi obligi supuşii să fă urească tot mai multe, nu vor mai exista oameni
care să -l iubească şi-i vei ruina atâ t pe unul, câ t şi pe celă lalt.
Iar dacă vei îmbucă tă ţi o imagine, recunoscâ nd în ea dulceaţa unui copil, cucernicia
unui pat de bolnav, liniştea ca în jurul unui altar şi gravitatea maternită ţii, vei clă di, pentru
a face să sporească numă rul, grajduri 191 şi staule în care-ţi vei adă posti turmele de femei,
pentru ca de să nască .
Dar vei fi pierdut, astfel, pentru totdeauna, ceea ce doreai să favorizezi, că ci nimă nui
nu-i pasă de creşterea în numă r a vitelor de îngră şat.
Eu construiesc sufletul omului, şi îi clă desc frontiere şi limite, şi îi desenez gră dini –
şi, pentru a exista un cult al copilului, pentru ca el să aibă un înţeles în inima omului, se
poate să favorizez, în aparenţă , mai puţin numă rul – că ci eu nu cred în logica ta, ci în
înclinaţiile iubirii.
Dacă exişti, vei clă di un arbore, şi dacă inventez şi creez arborele, nu fac decâ t să
propun o să mâ nţă . Florile şi fructele dorm în toată puterea lor în acest pat. Dacă te
dezvolţi, te dezvolţi după liniile mele nepreconcepute, că ci niciodată nu m-am îngrijit să le
concep. Ş i existâ nd, te poţi împlini. Iar iubirea ta devine copil al acestei iubiri.
LXXXVI.
 MĂ LOVEAM DE UN PRAG, CACI SlNT EPOCI în care limbajul nu poate nici
surprinde, nici prevedea nimic. Unii îmi descriu lumea ca pe un rebus şi îmi cer să le-o
explic. Dar nu există explicaţie, iar lumea nu are sens.
„Trebuie să ne supunem sau să luptă m?”. Trebuie să te supui – ca să supravieţuieşti
şi să lupţi – pentru a continua să fi. Lasă viaţa să treacă asupra lucrurilor. Că ci mizeria
prezentului este atâ t de mare, încâ t viaţa, care este unică , va lua forme contrarii pentru a
se exprima. Dar nu-ţi face iluzii: aşa cum eşti, eşti mort. Contradicţiile, şi îndoielile, şi
mizeria ta aparţin împlinirii tale. Te fră mâ nţi şi suferi. Iar tă cerea ta este asemenea celei a
bobului de grâ u ce putrezeşte şi se transformă în pă mâ nt. Iar sterilitatea ta este
sterilitatea crisalidei. Dar vei renaşte împodobit cu aripi.
Îţi vei spune, ajuns pe muntele de la înă lţimea că ruia problemele tale se rezolvă :
„Cum de n-am înţeles de la început?”. Ca şi cum la început ar fi fost 192 ceva de înţeles.
LXXXVII.
NU VEI PRIMI NICI UN SEMN, CACI PECETEA divinită ţii de la care aştepţi semn este
tă cerea însă şi. Pietrele nu ştiu nimic despre templul pe care-l alcă tuiesc şi nici nu pot să
ştie ceva. Nici scoarţa – despre copacul pe care-l acoperă . Nici copacul însuşi – despre
domeniul pe care-l alcă tuieşte împreună cu alţi copaci şi alte lucruri. Nici tu – despre
divinitate. Că ci ar trebui ca templul să se arate pietrei sau arborele scoarţei, ceea ce n-ar
avea sens, că ci nu există limbaj în care piatra să -l poată primi. Limbajul aparţine înă lţă rii
arborelui, nu scoarţei sale.
Aceasta a fost descoperirea mea după acea că lă torie înspre divin.
Mereu singur, închis în mine şi prezentâ ndu-mă mie. Ş i nu am nici o speranţă să ies
prin mine din singură tatea mea. Piatra nu are speranţă de a deveni altceva decâ t piatră .
Dar, colaborâ nd, se ală tură celorlalte şi devine templu.
Nu mai am speranţa de a asista la apariţia arhanghelului, că ci sau este invizibil, sau
nu există . Iar cei ce aşteaptă un semn de la Domnul fac din divinitate un reflex de oglindă
în care n-ar descoperi nimic în afara lor înşişi. Dar, îndră gindu-mi poporul, simt
nă pă dindu-mă o că ldură ce mă transfigurează . Ş i aceasta este pecete divină . Căci tă cerea, o
dată ce s-a lă sat, este aceeaşi pentru toate pietrele.
Nu aş fi nimic şi nu aş putea mulţumi niciodată dacă n-aş aparţine nici unei
comunită ţi.
Lă saţi-vă , deci, să fiţi gră unţe de grâ u aşezate în hambar peste iarnă , şi dormiţi în
liniştea voastră .
LXXXVIII.
ACEST REFUZ DE A FI LĂ SAŢ I ÎN URMA: „Eu”, spun ei.
Ş i se lovesc cu pumnul în piept. Ca şi cum în ei şi prin ei ar exista cineva. Aşa cum
pietrele templului ar spune: „Eu, eu, eu…
La fel cei pe care-i condamnam să extragă diamante. Sudoarea, truda, abrutizarea
deveneau diamante şi lumină . Iar ei existau prin diamantele ce erau semnificaţia lor. Dar a
venit ziua în care s-au revoltat. „Eu, eu, eu!” spuneau. Iată că refuzau să se mai supună
diamantului. Nu mai voiau să se înalţe, transformâ ndu-se. Ci să fie onoraţi pentru ei înşişi.
În locul diamantului, se propuneau ei înşişi ca model. Erau urâ ţi, că ci numai prin diamant
sunt frumoşi. Că ci pietrele sunt frumoase în alcă tuirea templului. Că ci arborele este
frumos în alcă tuirea domeniului. Iar fluviul este frumos în alcă tuirea imperiului. Câ nţi
despre fluviu: „Tu, cel care ne hră neşti turmele, tu, sâ nge al câ mpiilor noastre, tu, că lă uză a
coră biilor noastre…”.
Dar în proprii-i ochi, ei deveniseră scop, nu mijloc, şi nu se mai îngrijeau decâ t de
ceea ce le-ar fi putut fi de folos, nu de acea imagine mai presus de ei, că reia ei înşişi i-ar fi
putut sluji.
Iată pentru ce şi-au masacrat prinţii, au zdrobit pâ nă la pulbere diamantele pentru a
le împă rţi între ei toţi, i-au înfundat în temniţe pe aceia care, că ută tori de adevă ruri, i-ar fi
putut domina într-o zi: „A venit timpul, spuneau ei, ca templul să slujească pietrelor”.
Ş i îşi închipuiau cu toţii că pă rticica lor de templu i-a fă cut bogaţi, nedâ ndu-şi seama
că , deposedaţi de ceea ce-i fă cea construcţie divină , s-au transformat în moloz spulberat.
LXXXIX.
Ş I, TOTUŞ I, ÎNTREBI:
— Unde începe sclavia, unde se sfâ rşeşte, unde începe universalul, unde se
sfâ rşeşte? Iar drepturile omului unde încep? Că ci eu cunosc drepturile templului, care este
înţeles al pietrelor, şi drepturile imperiului, care este înţeles al oamenilor, şi drepturile
poemului, care este înţeles al cuvintelor. Dar nu recunosc drepturile pietrelor împotriva
templului, nici drepturile cuvintelor împotriva poemului, nici drepturile omului împotriva
imperiului.
Nu există egoism adevă rat, ci mutilare. Iar cel ce se plimbă singur spunâ nd: „Eu, eu,
eu…” poate lipsi din regat. La fel piatra în afara templului, sau cuvâ ntul sec în afara
poemului, sau o bucată de carne ce nu face parte dintr-un trup.
— Dar, i se spune, eu pot să suprim imperiile şi să unesc oamenii într-un singur
templu, iar ei îşi vor primi înţelesul dintr-un templu mai vast…
— Asta înseamnă că nu înţelegi nimic, ră spunde tată l meu. Că ci pietrele acelea le
vezi la început alcă tuind un braţ şi primind astfel un înţeles. Pe altele le vezi compunâ nd
un gâ t, altele o aripă . Dar împreună alcă tuiesc un înger de piatră . Ş i altele, împreună ,
compun o ogivă . Altele – o coloană . Iar dacă vei aduna aceşti îngeri de piatră , aceste
coloane şi ogive împreună , vor forma un templu. Iar dacă vei lua toate aceste temple la un
loc, de alcă tuiesc oraşul sfâ nt ce guvernează mersul tă u prin deşert. Ş i ai putea pretinde că,
în loc să supui pietrele braţului, gâ tului şi aripii unei statui, iar apoi, prin braţ, gâ t şi aripă –
statuii, şi prin statuie – templului, iar prin templu – oraşului sfâ nt, ar fi mai bine să supui
dintr-odată pietrele acestui oraş sfâ nt, fă câ nd din de un morman uniform, ca şi cum
lumina oraşului sfâ nt, care este unică , nu ar lua naştere din această diversitate? Ca şi cum
lumina coloanei, care este unică , nu ar lua naştere din capitel, din trunchi şi din soclu, care
sunt deosebite. Căci cu câ t adevă rul se află mai sus, cu atâ t mai mult trebuie să te înalţi
pentru a pune stă pâ nire pe el. Viaţa este una, ca şi panta ce duce că tre mare, şi totuşi, din
etaj în etaj se diversifică , trimiţâ ndu-şi puterea din fiinţă în fiinţă , ca din treaptă în treaptă .
Această corabie, deşi amestec divers, este unică . Apropiindu-te, descoperi pâ nze, catarge,
o provă , pereţi, o etravă . Apropiindu-te şi mai mult, îi descoperi fiecă ruia funiile, scoabele,
scâ ndurile şi cuiele. Ş i fiecare dintre acestea se descompune în continuare.
 Dar imperiul meu nu are semnificaţie, nici viaţă adevă rată , dacă nu este decâ t
aliniere perfectă de pietre.
El trebuie să fie mai întâ i că minul tă u. Apoi – că minul unei familii. Apoi – familiile
unui trib. Apoi – triburile unei provincii. Apoi – provinciile imperiului meu. Ş i îl vei vedea
fervent şi însufleţit de la apus la ră să rit, asemenea unei coră bii în larg ce se hră neşte cu
vâ nt şi-l orâ nduieşte după o direcţie ce nu se schimbă , 195 deşi vintul e schimbă tor, iar
corabia nu este decâ t mulţime de lucruri strâ nse laolaltă .
Munca aceasta de înă lţare o poţi continua şi poţi lua imperiile pentru a face din de
un vas mai încă pă tor, care să cuprindă în el toate coră biile şi să le poarte într-o direcţie ce
va fi unică , hră nită de vâ nturi diverse şi schimbă toare, dar pă strâ nd capul etravei înfipt
neclintit în stele. A uni înseamnă a lega mai bine diversită ţile şi nu a le şterge în numele
unei ordini goale de sens.
XE
— Ş I, TOTUŞ I, Ţ I SE ÎNTÂ MPLĂ SA TE NELINIŞ TEŞ TI, că ci ai vă zut tirani ce strivesc
oamenii, şi că mă tari ce-i ţin legaţi în robia lor şi, câ teodată , constructori de temple ce uită
să slujească divinitatea, storcind în folosul lor sudoarea supuşilor. Ş i nu ţi s-a pă rut că
oamenii ar fi câ ştigat în acest fel în grandoare.
Aceasta înseamnă că trudesc pentru un scop nevrednic. Căci nu trebuie să realizezi
ascensiunea extră gâ nd braţul din hazardul pietrelor care-l compun. Ş i îngerul de piatră
— Din hazardul membrelor. Ş i templul – din hazardul îngerilor, coloanelor sau
ogivelor. Că ci eşti liber să te opreşti la etajul la care doreşti. Nu e cu nimic mai bine să
supui oamenii templului mai degrabă decâ t braţului de piatră . Că ci nici tiranul, nici
că mă tarul, nici braţul, nici templul nu sunt vrednice de a absorbi oamenii şi a-i îmbogă ţi în
schimbul propriei lor îmbogă ţiri.
Că ci nu materialele pă mâ ntului sunt acelea care se orâ nduiesc la întâ mplare şi-şi
află ascensiunea în arbore. Pentru a crea arborele, ai aruncat înainte de toate să mâ nţa în
care dormea. El a venit de sus, şi nu de jos.
Piramida ta nu are sens dacă nu se desă vâ rşeşte în divinitate. Căci ea se împră ştie
asupra oamenilor, după ce i-a transfigurat. Poţi să te sacrifici prinţului, dacă el se
prosternează Domnului. Că ci atunci ceea ce dă ruieşti se va reîntoarce la tine, schimbat în
gust şi esenţă . Ş i că mă tarul nu va mai fi, nici braţul singur, nici templul singur, nici statuia.
Că ci de unde ar veni acest braţ, dacă nu s-a nă scut dintr-un timp? Trupul nu este mulţimea
organelor puse unul lâ ngă celă lalt. Aşa cum corabia nu este, în hazardul punerii lor
laolaltă , un efect de elemente diverse, ci, dimpotrivă , decurge, prin deosebiri şi contradicţii
aparente; din înclinarea comună şi unică , înspre mare, aşa trupul, deşi se diversifică în
organe şi membre, nu este o sumă a lor, că ci nu mergi dinspre materiale înspre asamblu,
ci, aşa cum îţi va spune orice creator, orice gră dinar sau poet, de la asamblu înspre
materiale. Ş i îmi este de ajuns să înaripez oamenii cu iubirea faţă de turnurile ce domină
nisipurile, pentru ca sclavii sclavilor arhitecţilor mei să inventeze că ruciorul de dus pietre
şi multe altele.
XEI.
 MARE GREŞ EALA ESTE DE A NU CUNOAŞ TE că legea este semnificaţie a lucrurilor,
nu rit, mai mult sau mai puţin steril, prilejuit de aceste lucruri. Legiferâ nd dragostea, fac să
se nască o anumită formă de dragoste. Dragostea mea e desenată tocmai de constrâ ngerile
pe care i le impun. Legea poate, deci, să fie obicei, la fel de bine ca jandarm.
XEII.
NOAPTEA ACEEA DE LA ÎNĂ LŢ IMEA ZIDURILOR prin care ţin oraşul în puterea
mea, prin care garnizoanele ţin oraşele imperiului şi comunică una cu cealaltă cu ajutorul
focurilor de pe munţi – aşa cum se cheamă , câ teodată , una pe cealaltă santinelele ce se
plimbă de-a lungul zidurilor şi fiecare se plictiseşte (şi, totuşi, îşi va da seama mai tâ rziu
că -şi afla sensul în această plimbare, că ci nu există limbaj oferit santinelei pentru ca paşii
să -i ră sune în inimi, şi niciunul nu-şi dă seama de ceea ce face, şi fiecare se crede plictisit şi
aşteaptă ora supei. Dar eu ştiu bine că nu trebuie să acorzi interes limbajului oamenilor,
iar santinelele mele, care visează la supă şi cască de plictiseala gă rzii se înşală . Că ci apoi, la
ora mesei, cel care se hră neşte şi dă un brâ nci vecinului este o santinelă , şi asta înseamnă
mult, că ci dacă i-aş bloca în jurul jgheabului pe unde le curge hrana, n-ar fi cu nimic mai
presus de o turmă de vite) …
Noaptea aceea, deci, în care imperiul leneveşte şi absenţa câ torva focuri în munţi
devine apă să toare, că ci noaptea se poate întinde strâ ngâ ndu-le unul după altul, şi aceasta
ar însemna pră buşirea imperiului, iar această pră buşire ar ameninţa pâ nă şi gustul mesei
de seară şi înţelesul să rutului pe care mama îl dă copilului. Căci copilul ce nu aparţine
imperiului e altul, şi prin el nu-l mai îmbră ţişezi pe Domnul…
Atunci câ nd focul ameninţă , te foloseşti de stingă tor. Am fă cut din ră zboinicii fideli
mie un cerc de fier şi am zdrobit tot ceea ce am închis în acest cerc. Generaţie tranzitorie,
ce importanţă au rugurile pe care le-ai hră nit?! Trebuie să salvezi templul semnificaţiei
lucrurilor. Că ci viaţa m-a învă ţat că nu există tortură veritabilă în carnea mutilată şi nici
chiar în moarte. Dar ră sunetul creşte o dată cu anvergura templului ce dă înţeles faptelor
oamenilor. Ş i dacă pe cel care a crescut credincios imperiului îl ţii în exil şi închis în
temniţă , el se va agă ţa de barele celulei şi va refuza să soarbă bă utura ce i-o întinzi, că ci
limbajul să u nu va mai avea sens. Ş i cine s-o facă , dacă nu el? Ş i pe cel care s-a pă truns de
morala pă rintească , dacă îl reţii pe mai atunci câ nd fiul să u s-a pră buşit în torent, îl vei
simţi încordâ ndu-se în braţele tale pentru a scipa, îl vei auzi urlâ nd şi voind să se arunce în
pră pastie, că ci limbajul să u nu mai are sens. Dar pe primul îl vei vedea fă los şi falnic în ziua
să rbă toririi imperiului, iar pe al doilea înflorind de bucurie de ziua fiului să u. Ceea ce-ţi
prilejuieşte suferinţele cele mai crunte îţi aduce şi bucuriile cele mai înalte. Că ci
suferinţele şi bucuriile tale sunt fructe ale legă turilor tale, iar legă turile tale sunt fructe ale
structurilor pe care ţi le-am impus. Eu vreau să salvez oamenii şi să -i constrâ ng să existe,
chiar dacă -i ating prin ceea ce le aduce suferinţă – închisoarea ce te desparte de familie,
exilul ce te îndepă rtează de imperiu, că ci dacă -mi vei reproşa această suferinţă din cauza
iubirii tale pentru familie sau imperiu, îţi voi ră spunde că e absurd ceea ce faci, căci eu
salvez tocmai ceea ce-ţi permite să exişti.
Generaţie tranzitorie, depozitară a unui templu pe care poate nu eşti în stare să -l
distingi, că ci îţi lipseşte detaşarea cu care trebuie privit, dar care este dovadă a întinderii
inimii tale, a ră sunetului cuvintelor tale şi a focurilor interioare ale bucuriilor tale, prin
tine voi salva templul. Ce importanţă are cercul de ră zboinici de fier?
Am fost numit „cel drept”. Sunt. Dacă am vă rsat sâ nge, am fă cut-o nu pentru a-mi
dovedi asprimea, ci clemenţa. Că ci pe cel ce-mi să rută genunchii îl binecuvintez. Iar el
pleacă în pace, îmbogă ţit prin binecuvâ ntarea mea. Dar ce va câ ştiga din aceasta cel care se
îndoieşte de puterea mea? Dacă -mi ridic degetele asupra lui, vă rsâ nd mierea surâ sului
meu, el nu va şti să -l primească . Ş i va pleca, aşa cum a venit, să rac. În singură tatea lui, nu
se va simţi îmbogă ţit, strigâ nd: „Eu, eu, eu… Exclamaţie fă ră ră spuns. Dacă mă va ră sturna
de la înă lţimea zidurilor, nu eu le-aş lipsi în primul râ nd. Ci sentimentul ocrotitor de a avea
un pă rinte. Împă carea de a fi binecuvâ ntaţi. Liniştea inimii de a se şti iertaţi. Adă postul,
semnificaţia, marele veşmâ nt de pă stor. Clipa câ nd îngenunchează , pentru a-mi da putinţa
de a fi bun, clipa câ nd mă slă vesc, pentru ca mă reţia mea să sporească mă reţia lor. Cine
vorbeşte despre mine?
Nu am pus oamenii să slujească gloriei mele, căci nu mă umilesc în faţa Domnului, şi
astfel el, care o primeşte întreagă , îi învă luie pe toţi în gloria lui. Nu m-am folosit de
oameni pentru a fi de folos imperiului. Ci m-am folosit de imperiu pentru a întemeia
oameni. Dacă fructul muncii lor l-am luat ca pe ceva ce mi s-a datorat, am fă cut-o pentru a-
l închina Domnului, şi astfel să se întoarcă asupra lor ca o binefacere. Ş i iată că din
hambarele mele curge un grâ u care este ră splată . Ş i, mai mult decâ t aliment, el devine
lumină , câ nt şi împă care a inimii.
Ş i la fel voi spune despre orice lucru ce priveşte oamenii, că ci această bijuterie este
semn al că să toriei, această tabă ră – semn al tribului, acest templu – semn divin, iar acest
fluviu – semn al imperiului.
Altfel, care ar mai fi averea lor?
Imperiul nu se clă deşte din materiale. Materialele sunt absorbite în imperiu.
XEIII.
EXISTAU FIINŢ E Ş I EXISTA FIDELITATE. Numesc fidelitate legă tura dintre fiinţe, ca,
bună oară , moră ritul, sau imperiul, sau templul, sau gră dina.
Ş i vine cel care nu înţelege nimic din ceea ce este important, din cauza unei iluzii de
falsă ştiinţă , anume de a demonstra pentru a cunoaşte (a cunoaşte, dar nu şi a cuprinde,
că ci lipseşte esenţialul, cel care dă un sens literelor unei că rţi: prezenţa ta. Dacă amesteci
literele, îndepă rtezi poetul. Iar dacă gră dina nu mai este decâ t sumă de lucruri, vei face să
dispară gră dinarul). Acela, deci, va descoperi ironia, ca armă a neghiobului. Că ci ea
amestecă literele fă ră a citi cartea. Îţi va spune: „De ce să mori pentru un templu, care nu e
decâ t sumă de pietre?”. Ş i nimic nu-i poţi ră spunde. „De ce să mori pentru o gră dină , care
nu e decâ t sumă de arbori şi iarbă ?”. Ş i nu afli nici un ră spuns. „De ce să mori pentru nişte
caractere de alfabet?”. Ş i cum ai putea accepta să mori?
Dar, în realitate, el distruge, una câ te una, bogă ţiile tale. Ş i refuzi să mori, deci să
iubeşti, şi numeşti acest refuz exerciţiu al inteligenţei, câ nd, de fapt, eşti neştiutor şi îţi dai
atâ ta osteneală pentru a destră ma ceea ce au fă cut alţii, pentru aţi risipi bunul cel mai
preţios: sensul lucrurilor.
 Ş i în aceasta el va gă si motive de mâ ndrie, deşi este doar un jefuitor, că ci nu
construieşte nimic prin ceea ce face, aşa cum ar construi cel care, şlefuindu-şi fraza, îşi
formează un stil ce-l va ajuta să şlefuiască în continuare. Obţine un efect de surpriză
spă rgâ nd statuia pentru a te înveseli cu cioburile ei, că ci acest templu, pe care îl credeai
meditaţie şi linişte, nu mai este decâ t morman de moloz pentru care nu merită să mori.
Ş i câ nd te va învă ţa această operaţie ce ucide zeii, nu-ţi va mai ră mâ ne nimic pentru
a respira şi a tră i. Că ci ceea ce contează în primul râ nd pentru un obiect este lumina cu
care-l colorează civilizaţia că reia îi aparţii. Astfel, piatra că minului e dragoste, steaua este
parte a regatului divin, sarcina pe care ţi-o dau e cinste regească . Ş i ecusonul e semn al
dinastiei. Dar ce ai putea face cu o piatră , o sarcină , o cifră ce nu ar fi luminate în aoest fel?
Din distrugere în distrugere, aluneci spre vanitate, că ci ea ră mâ ne singura culoare
posibilă , atunci câ nd tot ce mai există este doar reziduu ce nu te poate hră ni. Obiectul tă u
va trebui, în lipsa altui sens, să -şi extragă sensul din tine însuţi. Ş i iată că ră mâ i singur
pentru a colora lucrurile cu lumina ta să racă . Că ci această haină îţi aparţine. Această turmă
este a ta. Această casă , mai bogată decâ t altele, îţi aparţine. Ş i tot ceea ce aparţine altuia îţi
devine duşman. Un imperiu de lucruri asemă nă toare ţi se opune. Iată că eşti obligat, în
pustiul tă u, să fi satisfă cut de tine însuţi, că ci nu mai există nimeni în afara ta. Ş i eşti
condamnat să strigi de-acum înainte: „Eu, eu, eu” în gol, şi nu vei primi niciodată ră spuns.
Un gră dinar care-şi iubeşte gră dina nu va fi niciodată vanitos.
XEÂ Y.
DACA IMAGINEA CREDINŢ EI CE DA CULOARE lucrurilor dispare, toate lucrurile îţi
vor apă rea schimbate. La ce bun agoniseala unei zile, dacă n-o foloseşti pentru a înveseli
ziua urmă toare? Credeai c-o vei putea folosi pentru a aduna, dar iată că nu există nimic de
adunat. La ce bun ceainicul de argint curat, dacă în jurul lui nu se mai celebrează , înaintea
dragostei de seară , ceremonia ceaiului? La ce bun fluierul de soc atâ rnâ nd pe perete, dacă
aceea că reia îi câ ntai nu mai este? La ce bun palmele mâ inilor tale, dacă nu mai strâ ng
între de greutatea chipului ce adoarme? Iată , eşti asemenea unei pră vă lii în care nu se află
decâ t obiecte de vâ nzare ce nu şi-au gă sit locul în ea, deci nici în tine. Fiecare cu eticheta sa
şi aşteptâ ndu-şi râ ndul la viaţă .
La fel despre orele zilei, care nu mai sunt aşteptare a unui pas uşor, apoi a unui
surâ s în pragul uşii tale, surâ s asemenea unei turte cu miere pe care dragostea a nă scocit-
o în linişte, departe de tine, şi cu care tu îţi potoleşti foamea. Ore care nu mai sunt ore de
ră mas bun, atunci câ nd trebuie să pleci. Care nu mai sunt ore de somn, spre renaşterea
dorinţelor tale.
Nu mai există templu, ci morman de pietre. Nici tu nu mai exişti. Dar cum ai putea
renunţa, ştiind 201 chiar că vei uita şi vei clă di un alt templu, căci viaţa e astfel, incit într-o
zi va reînvia acest ceainic, şi acest covor de lină moale, şi aceste ore ale dimineţii, ale
amiezii şi ale înseră rii, şi din nou va da un înţeles agoniselii tale, şi din nou va da un înţeles
oboselii tale, din nou te va apropia sau îndepă rta de ceva, te va face să pierzi sau să
regă seşti ceva? Căci acum, câ nd ea iau înseamnă nimic, nici nu te apropii, nici nu te
îndepă rtezi, nici nu pierzi, nici nu regă seşti, nici nu lungeşti, nici nu scurtezi viaţa vreunui
lucru di” toată această lume.
 Că ci dacă -ţi închipui că reuşeşti să comunici cu aceste lucruri, că pui stă pâ nire pe de,
că le doreşti, că renunţi la de, că le jinduieşti, şi le sfă râ mi, şi le risipeşti, şi le cucereşti, şi le
posezi, te înşeli, că ci nu stă pâ neşti, nu opreşti, nu posezi, nu pierzi; nu regă seşti decâ t
lumina care le este dă ruită de soare. Că ci nu există punte între lucruri şi tine, ci între tine
şi imaginile invizibile ce aparţin divinită ţii, imperiului sau dragostei. Iar dacă pe tine,
marinar, te vă d pe mare, este datorită unui chip ce a fă cut ca absenţa să -ţi fie comoară ,
datorită reîntoarcerii care ţi-o povesteşte câ ntecul stră vechi al galerelor, datorită
legendelor cu insule şi recife de coral. Căci îţi spun, câ ntecul galerelor face ca sunetul
valurilor să -ţi pară schimbat, chiar atunci câ nd galerele au plecat, iar recifele de coral,
chiar dacă niciodată pâ nzele nu te vor împinge înspre acolo, sporesc cu culoarea lor
culoarea asfinţitului de soare deasupra apelor. Iar naufragiile despre care ţi s-a vorbit,
chiar dacă nu te vei scufunda niciodată , fac din vaietele mă rii, de-a lungul falezei, acea
muzică de ceremonie a învelirii mortului. Că ci, altfel, ce ai face decâ t să că şti, tră gâ nd
funiile uscate? Acum, însă , iată că -ţi încrucişezi braţele pe piept, imens şi impună tor ca
marea. Nu cunosc nimic care să nu fie înainte de toate imagine, sau civilizaţie, sau templu
durat de inima ta.
Iată pentru ce nu vrei să renunţi la tine însuţi atunci câ nd, după ce prea mult timp
te-ai hră nit dintr-o anume iubire, nu-ţi mai afli alt înţeles.
Ş i iată pentru ce zidurile închisorii nu pot să -l închidă pe cel ce iubeşte, că ci el
aparţine unui imperiu ce nu este al lucrurilor, ci al înţelesului lucrurilor, şi îşi 202 bate joc
de ziduri. Iar dacă fiinţa iubită există unde, chiar dacă în acest moment ea este cufundată
într-un somn asemă nă tor morţii, iar lui nu-i foloseşte la nimic, şi chiar dacă înalţi ziduri de
fortă reaţă între ea şi el, sufletul lui va fi totuşi hră nit de prezenţa ei şi nu vei reuşi să -i
desparţi.
Ş i se întâ mplă acelaşi lucru cu fiecare apariţie nă scută din nodul divin ce leagă
lucrurile. Că ci dacă eşti despă rţit de aceea pe care, doar pe ea, o doreşti, aceea care îţi
umple cu imaginea ei nopţile albe, nu vei putea primi nimic din partea ei, aşa cum câ inele
tă u nu poate primi nimic, atunci câ nd îi este foame, de la imaginea unei bucă ţi de carne.
Dar ţi-am vorbit despre acela care e stă pâ n al domeniului şi se plimbă , în zori, pe pă mâ ntul
umed de rouă . Nici o pă rticică a imperiului nu-i este de folos în acel moment. Nu vede
nimic în faţa sa decâ t un drum povâ rnit. Ş i, totuşi, se simte plin în inima lui, altfel decâ t toţi
ceilalţi. Cel care este santinelă a imperiului nu atinge nimic din imperiu, decâ t un drum de
pază , care e granit sub stele. Se plimbă din lung în lat, ameninţat în fiinţa sa. Cine e mai
să rac decâ t el, prizonier al unei închisori de o sută de paşi? împovă rat de arme, pedepsit
cu temniţa dacă se aşază , cu moartea – dacă adoarme. Îngheţat de ger, udat de ploi, ars de
nisipuri şi neavâ nd nimic de aşteptat decâ t ca o puşcă ascunsă în umbră să -şi îndrepte
ţeava spre inima lui. Cunoşti ceva mai desperat? Care cerşetor este mai puţin bogat în
libertatea hoină relii sale, amestecâ ndu-se în spectacolul lumii, în dreptul să u de a se distra
la dreapta şi la stâ nga?
Ş i, totuşi, santinela mea aparţine imperiului. Ş i imperiul îl hră neşte. E mai bogat în
înţelesuri decâ t cerşetorul. Chiar moartea sa e ră splă tită , că ci, murind, viaţa sa va sluji
gloriei imperiului.
 Pe prizonierii mei îi trimit să spargă piatră . Iar ei o sparg şi ră mâ n goi. Dar dacă -ţi
clă deşti casa, creezi că aceeaşi piatră o spargi? înalţi zidul unei case, iar mişcă rile tale sunt
nu ale unei ispă şiri, ci ale unui imn. Ca să vezi limpede e de ajuns să schimbi perspectiva.
Desigur, îl vei crede fericit pe cel care, salvat în clipa în care trebuia să moară , tră ieşte mai
departe. Dar dacă -l vei privi de pe o altă înă lţime şi te vei ginai la destinul lui deja împlinit
şi legat asemenea unui snop, îl vei afla mai fericit de o moarte ce are un înţeles.
Îmi amintesc de cel pe care l-am prins, într-o noapte de ră zboi, ca să -mi tră deze
planurile duşmanului meu. „Eu aparţin ţă rii mele, mi-a spus el, iar că lă ii tă i sunt
neputincioşi… L-aş fi putut strivi sub o piatră de moară , fă ră a-i smulge secretele, că ci
aparţinea imperiului să u.
„Eşti să rac, îi spuneam eu, şi rob al milei mele”.
Dar el râ dea, auzindu-mă spunâ ndu-i că e să rac. Că ci bunul pe care el îl poseda, eu
nu i-l puteam ră pi.
Iată înţelesul învă ţă turii. Bogă ţiile tale adevă rate nu sunt obiecte, că ci de au valoare
doar câ nd le foloseşti, asemenea mă garului tă u atunci câ nd îl încaleci sau blidelor tale
atunci câ nd mă nâ nci, dar îşi pierd sensul atunci câ nd le înşiri în raft. Sau atunci câ nd forţa
lucrurilor te separă de de, ca de femeile pe care te mulţumeşti să le doreşti, fă ră a le iubi.
Că ci, desigur, animalul nu poate percepe decâ t obiectul. Nu şi culoarea obiectului,
după vreun limbaj oarecare. Dar tu eşti un om şi te hră neşti nu cu lucruri, ci cu înţelesul
lucrurilor.
Eu te clă desc şi te înalţ. În piatră îţi ară t ceea ce nu aparţine pietrei, ci este îndemn al
inimii sculptorului şi mă reţie a ră zboinicului mort. Iar tu eşti îmbogă ţit de existenţa,
undeva, a ră zboinicului de piatră . Din animale, case şi munţi clă desc pentru tine,
înă lţâ ndu-te şi mai mult, un domeniu. Ş i chiar dacă nimic din acest domeniu nu-ţi este de
folos în această clipă , el îţi umple fiinţa. Iau cuvintele vulgare şi, legâ ndu-le într-un poem,
te îmbogă ţesc cu el. Iau fluvii şi munţi şi, legâ ndu-le într-un imperiu, te însufleţesc de
existenţa lui. Ş i, în zilele de victorie, canceroşii pe mormanele lor de gunoaie, puşcă riaşii în
închisorile lor, datornicii printre portă rei, cu toţii vor stră luci de mâ ndrie, că ci nu există
zid, sau spital, sau închisoare care să te împiedice să primeşti, că ci din această materie
disparată am fă urit un zeu ce-şi râde de ziduri şi e mai puternic decâ t supliciile.
Iată pentru ce, ţi-am spus, eu clă desc omul, şi ră storn zidurile, şi smulg ză brelele, şi-l
eliberez. Că ci am clă dit omul care comunică şi că ruia nu-i pasă de ziduri. Ş i nu-i pasă de
temniceri şi de fiarele că lă ului, că ci de 204 nu-i pot pune stavile.
Că ci, desigur, nu comunici de la unul la altul, ci de ia unul la imperiu şi de la celă lalt
la imperiu, care are pentru voi semnificaţii deosebite. Iar dacă mă vei întreba: „Cum să
ajung ală turi de cea pe care o iubesc, câ nd zidurile, şi marea, şi moartea mă despart de
ea?”, îţi voi ră spunde că în zadar strigi că tre ea pentru ea, dar că e suficient să îndră geşti
acele lucruri de care nimic nu te desparte, acea imagine a casei, a tă vii de ceai. Ş i a
ceainicului, a covorului de lâ nă , a că ror încununare şi esenţă este soţia adormită , căci îţi
este dat s-o iubeşti, deşi lipseşte şi deşi doarme.
Iată pentru ce spim că ceea ce contează în primul râ nd în a fă uri un om este nu de a-l
instrui că ci instrucţia e zadarnică , dacă el nu va mai fi decâ t o carte umblă toare, ci de a-l
ridica şi a-l conduce la înă lţimile unde nu există lucruri, ci imagini nă scute din nodul divin
ce leagă lucrurile. Că ci nimic nu poţi spera de la lucruri, dacă de nu au ră sunet şi reflex
unele întraltele, aceasta fiind singura muzică a inimii.
La fel despre munca ta, dacă e pâ ine a copiilor tă i şi transformare a ta în ceva mai
însemnat decâ t tine însuţi. La fel despre iubirea ta, dacă e altceva decâ t simplă că utare a
unui trup de îmbră ţişat, că ci bucuria pe care ţi-o va da va fi închisă în ea însă şi.
Iată pentru ce îţi voi vorbi în primul râ nd despre calitatea fiinţelor.
Atunci câ nd, în tristeţea nopţilor fierbinţi, întorcâ ndu-te din deşert, vizitezi cartierul
deocheat şi alegi, pentru ca prin ea să uiţi de dragoste, o femeie, şi chiar dacă o mingii, şi o
auzi vorbind şi ră spunzâ nd, şi chiar dacă era frumoasă , vei pleca, o dată dragostea
consumată , despuiat de tine însuţi şi fă ră amintiri.
Dar dacă se întâ mplă ca aceeaşi înfă ţişare, aceleaşi mişcă ri, aceeaşi graţie, aceleaşi
cuvinte să fie ale acelei prinţese, nă scută într-o insulă din drumul trudnic al caravanelor,
scă ldată timp de cincisprezece ani în muzică , în poeme şi înţelepciune, ştiind să ardă de
mâ nie la insulte şi de credinţă la încercă ri, bogată prin ceea ce este al ei şi nu-i poate fi
ră pit, cu sufletul plin de zeită ţi, pe care nu le-ar putea tră da, capabilă să ofere că lă ului
graţia sa extremă pentru un singur cuvâ nt care se cere şi pe care ea refuză , cu dispreţ, să -l
pronunţe, atâ t de bine înră dă cinată în nobleţea ei, încâ t ultimul pas îi va fi mai patetic
decâ t un dans, şi dacă , atunci câ nd intri în încă perea cu dale stră lucitoare în care te
aşteaptă , ea deschide înspre ti’ne braţele ei tinere, şi pronunţă aceleaşi cuvinte, dar care
aici vor fi expresie a unui suflet perfect, atunci îţi spun: în zori, câ nd vei pleca înspre
nisipuri şi mă ră cini, nu vei mai fi acelaşi. Căci nu are importanţă individul, cu scoarţa sa
să racă şi bazarul să u de idei, ci înainte de toate contează sufletul, mai mult sau mai puţin
vast, cu furtunile sale, cu munţii, cu pustiurile de linişte, cu crestele sale de zăpadă , cu
versanţii acoperiţi de flori, cu apele sale liniştite, toată această cauţiune invizibilă şi
monumentală . El îţi dă fericire. Ş i nu vei’ putea niciodată să nu-l iei în seamă . Că ci nu e
aceeaşi navigaţia pe un râ u îngust, chiar dacă închizi ochii pentru a-i simţi balansul, şi
că lă toria pe întinderea mă rii. Nu aceeaşi este plă cerea, deşi obiectele sunt asemă nă toare,
pe care ţi-o dă un diamant fals şi un diamant pur. Cea care tace în faţa ta nu e aceeaşi cu o
alta, în profunzimea tă cerii ei.
Ş i nu vei fi niciodată înşelat de la început.
Iată pentru ce refuz să -ţi uşurez munca şi, fiindcă trupul tă u se bucură de apropierea
femeilor, să -ţi sporesc uşurinţa captură rii, golindu-le de consemnele, de refuzurile şi de
nobleţea lor, că ci prin aceasta voi distruge tocmai ceea ce doreai să cucereşti.
Dacă se vor prostitua, nu vei mai afla în de decâ t puterea de a uita dragostea, dar
singura acţiune pe care o salvez este aceea care te îmbogă ţeşte pentru acţiunea viitoare,
aşa cum te-aş împinge să învingi, în ascensiunea ta, muntele, ceea ce te pregă teşte pentru
a-l învinge pe celă lalt, şi mai înalt, aşa cum ţi-aş propune, pentru aţi fă uri dragostea, de a
escalada sufletul inaccesibil.
Xev.
DIAMANTUL ESTE FRUCTUL SUDORII UNUI popor, dar după ce poporul a asudat,
diamantul a devenit un bun ce nu e nici consumabil, nici divizibil, 206 şi nu e de folos nici
unuia dintre muncitori. Trebuie, oare, să î‘enunţ la captura diamantului, stea trezită din
pă mâ nt? Dacă din cartierul meşteşugarilor mei îi voi lua pe cei care cizelează vase de aur,
care, nici de, nu sunt divizibile, că ci fiecare dintre de costă o viaţă , iar în timp ce meşterul
lucrează , trebuie să -l hră nesc cu bucate culese de alţii – şi dacă pe aceştia îi voi trimite ca,
la râ ndul lor, să lucreze pă mâ ntul, şi astfel nu voi mai avea un vas de aur, dar voi avea mai
multă hrană de distribuit – ai să -mi spui că aceasta este nobleţea omului, de a nu mai
extrage diamante şi de a nu mai şlefui obiecte de aur? Creezi că omul va fi îmbogă ţit prin
aceasta? Ce-mi pasă de soarta diamantului? Voi accepta, dacă nu se va putea altfel, pentru
a face plă cere geloziei mulţimii, să le ard, o dată pe an, pe toate cele care se vor fi strâ ns
între timp, că ci astfel se vor bucura de o zi de să rbă toare, sau să inventez o regină pe care
s-o încarc cu stră lucirea lor, şi astfel vor avea o regină împodobită de diamante. Iar
stră lucirea reginei sau că ldura să rbă torii se vor ră spâ ndi asupra lor. Creezi că vor fi mai
bogaţi dacă vei închide diamantele în muzeu, iar acolo de nu vor folosi nimă nui, decâ t
câ torva trâ ndavi stupizi, şi nu vor înnobila decâ t un paznic grosolan şi greoi?
Va trebui să admiţi că nu are valoare decâ t ceea ce pe oameni i-a costat timp,
asemenea templului. Iar gloria imperiului meu, din care fiecare îşi va primi partea, nu se
naşte decâ t din diamantele pe care-i constrâ ng să le extragă şi din regina pe care-o voi
împodobi cu de.
Că ci eu nu cunosc decâ t libertatea care este exerciţiu al sufletului. Nu şi pe cealaltă ,
care este rizibilă , că ci eşti, totuşi, constrâ ns să cauţi poarta pentru a trece dincolo de
ziduri, şi nu eşti liber să fi tâ nă r, nici să te bucuri, noaptea, de soare. Dacă eu te oblig să
alegi poarta aceasta mai degrabă decâ t pe cealaltă , te vei plâ nge, deşi, dacă nu există decâ t
o singură poartă , vei suporta aceeaşi constrâ ngere. Iar dacă îţi refuz dreptul de a te
că să tori cu aceea care ţi se pare frumoasă , te vei plâ nge de tirania mea, deşi n-ai remarcat,
că ci n-ai putut vedea şi altele, că în patul tă u toate erau saşii.
Dar pe cea cu care te vei că să tori am constrâ ns-o să se împlinească , iar ţie ţi-am
fă urit un suflet, şi amâ ndoi 207 vă veţi folosi de singura libertate care are un sens şi care
este exerciţiu al spiritului.
Că ci, aşa cum spunea tată l meu: „A nu fi nu înseamnă a fi liber”.
XEVI.
ÎŢ I VOI VORBI ÎNTR-O ZI DESPRE NECESITATE sau despre absolut, care este nod
divin ce leagă lucrurile.
Că ci este cu neputinţă ca jocul de zaruri să aibă vreun patetism, dacă zarurile nu
înseamnă nimic. Cel care pleacă pe mare la ordinul meu, dacă marea se arată furtunoasă ,
iar el îşi dă seama de aceasta dintr-o privire aruncată în larg, şi câ ntă reşte norii grei ca pe
nişte adversari, şi mă soară hula, şi respiră ră bufnirile de vâ nt, pentru el toate aceste
lucruri vor avea ră sunet unele în altele şi, fiindcă ordinului meu nu poate să i se opună , de
vor fi pentru el nu spectacol disparat, ci bazilică înă lţată , a că rei temelie, pentru a-i stabili
permanenţa, voi fi eu. Iar el va fi, la râ ndul lui, magnific atunci câ nd va intra, distribuind
ordine, în ceremonialul că să toriei.
Dar celă lalt, independent de mine, care pretinde să viziteze marea plimbâ ndu-se, şi
poate să ră tă cească pe întinderea ei după plac, şi oricâ nd poate face cale întoarsă , acela nu
are acces la bazilică , iar norii grei nu sunt pentru el încercare, ci privelişte de tablou, iar
acest vâ nt care ră coreşte nu este transformare a lumii, ci slabă mâ ngâ iere a că rnii, iar
această hulă ce se cască nu e decâ t oboseală pentru pâ ntecele să u.
Iată pentru ce datoria, care este nod dâ vin ce leagă lucrurile, nu-ţi va clă di imperiul,
templul sau domeniul decâ t dacă -ţi apare ca necesitate absolută , şi nu ca joc ale că rui
reguli sunt schimbă toare.
„Vei recunoaşte o datorie, spunea tată l meu, prin aceea că nu-ţi este ţie dat să o
alegi11.
Iată de ce se înşală cei care încearcă să placă . Ş i, pentru a place, se fac maleabili şi
ductili. Ş i ră spund dorinţelor înainte ca de să fie exprimate. Ş i tră dează orice, ca să fie aşa
cum li se cere. Ce pot să fac cu aceste meduze care nu au nici oase, nici formă ? Veniţi 208
să mă vedeţi atunci câ nd veţi fi voi înşivă .
Chiar şi femeile se plictisesc de cel care le iubeşte şi, pentru a-şi dovedi dragostea,
acceptă să devină ecou şi oglindă , că ci nimeni nu are nevoie de propria-i imagine. Dar am
nevoie de tine, care eşti clă dit ca o fortă reaţă . Aşază -te în faţa mea, că ci exişti.
Pe cel care aparţine imperiului, femeia îl iubeşte şi îl va sluji.
XEVII.
MI-AU VENIT ACESTE GÂ NDURI DESPRE libertate.
Atunci câ nd tată l meu, mort, a devenit munte ce bara orizontul oamenilor, s-au trezit
logicienii, istoricii şi criticii, cu toţii plini de învolburarea de cuvinte pe care el îi fă cuse să
le înghită , şi au descoperit că omul este frumos.
Este frumos, fiindcă tată l meu i-a pus temelie şi l-a fă cut să crească .
„Fiindcă omul este frumos, au strigat ei, trebuie eliberat. Iar el se va dezvolta în
deplină libertate, şi orice acţiune a lui va fi minunată . Căci splendoarea lui este ţinută în
frâ u”.
Eu, câ nd merg seara pe plantaţiile mele de portocali, că rora li se îndreaptă trunchiul
şi li se taie ramurile, aş putea spune: „Portocalii mei sunt frumoşi şi grei de portocale.
Pentru ce, atunci, să tai aceste ramuri, care şi de ar fi dat fructe? Trebuie să eliberezi
arborele. Iar el se va dezvolta în deplină libertate. Căci splendoarea sa este ţinută în frâ u”.
Ş i, deci, au eliberat omul. Iar omul s-a ţinut drept, că ci fusese clă dit drept. Iar atunci
câ nd au apă rut jandarmii ce se stră duiau, nu din respect faţă de matricea de neînlocuit, ci
din dorinţă vulgară de dominaţie, să -i facă să se întoarcă la constrâ ngere, aceşti oameni, a
că ror splendoare fusese maltratată , s-au revoltat. Ş i dragostea de libertate i-a înflă că rat pe
toţi, asemenea unui incendiu. Luptau pentru libertatea de a fi frumoşi. Iar câ nd mureau
pentru libertate, mureau pentru propria lor frumuseţe, şi moartea le era frumoasă .
Iar cuvâ ntul libertate ră suna mai pur decâ t o trâ mbiţă .
Dar îmi aminteam de cuvintele tată lui meu: „Libertatea lor este libertatea de a nu fi”.
Că ci iată că, din efect în efect, ei au devenit mulţime de piaţă publică . Dacă tu iei
hotă râ ri după bunul tă u plac, iar vecinul tă u hotă ră şte, de asemenea, actele, în întregul lor,
se distrug. Dacă fiecare pictează acelaşi obiect după gustul lui, unul va spoi cu roşu, altul
cu albastru, altul cu ocru, iar obiectul nu va mai avea culoare. Dacă procesiunea se
oi’ganizează , dar fiecare îşi alege o altă direcţie, nebunia va împră ştia această pulbere şi nu
va mai exista nici o procesiune. Dacă pulberea o împă rţi şi o distribui tuturor, nu vei
obţine din aceasta o întă rire a puterii, ci risipirea ei. Dacă fiecare alege aşezarea templului
şi-şi va duce piatra acolo unde vrea, vei afla, în locul templului, o întindere semă nată cu
pietre. Că ci creaţia e unică , iar arborele tă u nu se naşte decâ t din explozia unei singure
seminţe. Desigur, acest arbore e nedrept, că ci celelalte seminţe nu vor mai germina.
Puterea, dacă e dorinţă de dominaţie, e ambiţie stupidă . Dar dacă e act de creator şi
exerciţiu al creaţiei, dacă merge împotriva tendinţei naturale, care este ca materialele să se
amestece, ca gheţarii să se topească şi să devină mlaştini, ca templul să se macine în timp,
ca lumina şi că ldura soarelui să se risipească într-o încropeală leneşă , ca paginile că rţilor
să se încurce, atunci câ nd uzura le desprinde una de cealaltă , ca limbile să se amestece şi
să degenereze, ca puterile să se egalizeze, ca eforturile să se echilibreze şi ca orice
construcţie nă scută din nodul divin ce leagă lucrurile să se desfacă în morman incoerent,
atunci această putere o slă vesc. Că ci ea este asemenea cedrului care aspiră pă mâ ntul
stâ ncos al deşertului, îşi înfige ră dă cinile într-un sol în care apa e lipsită de gust,
capturează în ramurile sale soarele care, altfel, s-ar amesteca cu gheaţa şi ar putrezi o dată
cu ea, şi, în deşertul imuabil, în care totul, puţin câ te puţin, s-a distribuit, nivelat şi
echilibrat, începe să clă dească nedreptarea arborelui care transcende stâ nca şi
bolovă nişul, înalţă în soare un templu, câ ntă în vâ nt asemenea unei harpe şi, în nemişcare,
restabileşte mişcarea.
Că ci viaţa e structură , linii de forţă şi nedreptate.
210 Ce facî, atunci câ nd vezi copiii plictisindu-se, dacă nu să le impui o constrâ ngere,
şi anume regulile unui joc, după care îi vei vedea alergâ nd.
A venit, deci, vremea câ nd neconstrâ ngerea, în lipsa obiectelor ce trebuiau eliberate,
a devenit nimic mai mult decâ t împă rţeală a proviziilor…
Că ci, în lipsa legilor, îţi loveşti vecinul, iar el te loveşte pe tine. Iar starea de repaus
pe care o afli este asemenea celei a bilelor amestecate, atunci câ nd şi-au oprit mişcarea. Nu
este, oare, preferabil ca viaţa să te conducă , iar tu să te loveşti, ca de nişte obstacole, de
liniile de forţă ale arborelui ce vine? Singura constrâ ngere pe care o simţi acum şi o ură şti
este duşmă nia vecinului tă u, gelozia egalului tă u, egalitatea cu bruta. De te vor înghiţi în
turba moartă , dar atâ t de stupidă este zarva cuvintelor voastre, încâ t vorbiţi de tiranie
dacă sunteţi constrâ nşi la ascensiune, asemenea unui arbore.
A venit, deci, vremea câ nd libertatea nu a mai fost libertatea frumuseţii omului, că ci
omul se topise în el, iar masa nu e liberă , că ci nu are direcţie, ci doar apasă , şi ră mâ ne
nemişcată . Ceea ce nu împiedica a fi numită libertate acest mod de a trâ ndă vi şi dreptate
această trâ ndă veală .
A venit vremea câ nd cuvâ ntul libertate, care maimuţă rea încă sunetul unei trâ mbiţe,
s-a golit de ceea ce avea patetic, iar oamenii visau confuz la o trâ mbiţă nouă , care să -i
trezească şi să -i îndemne să construiască .
Că ci doar glasul trâ mbiţei care te smulge din somn este frumos.
Dar îndemnul valabil este numai acela care te supune templului după semnificaţia
ta, căci pietrele nu sunt libere să meargă încotro le place, fiindcă atunci nu există nimic
că ruia de să -i dea sau de la care să primească semnificaţie. Este aceea de a te supune
trâ mbiţei atunci câ nd ea trezeşte şi face să se nască din tine ceva mai presus decâ t tine
însuţi. Cei care mureau pentru libertate atunci câ nd ea era imagine a lor, mai presus de ei
înşişi, şi luptau pentru propria lor frumuseţe, supunâ ndu-se acestei frumuseţi, acceptau
constrâ ngeri, şi se sculau noaptea la chemarea trâ mbiţelor, fă ră a fi liberi de a continua să
doarmă , sau să -şi mâ ngâ ie femeile, ci guvernaţi, şi puţin mă interesează să aflu, atunci
câ nd te vă d constrâ ns, dacă jandarmul este în afara sau înă untrul tă u. 211
Iar dacă e înă untru, ştiu că la început a fost în afară , aşa cum simţul onoarei îţi vine
de la vigoarea tată lui tă u, care te-a fă cut să creşti respectâ nd onoarea.
Iar dacă prin constrâ ngere înţeleg contrariul libertă ţii de a face orice, ceea ce
înseamnă a trişa, aceasta nu înseamnă că doresc ca ea să fie efect al poliţiei mele, căci am
observat, plimbâ ndu-mă în liniştea iubirii mele, acei copii despre care îţi vorbeam, supuşi
regulilor jocului lor şi ruşinâ ndu-se atunci câ nd trişau. Ei cunoşteau, deci, imaginea
jocului. Eu numesc imagine ceea ce ia naştere dintr-un joc. Fervoarea lor, plă cerea de a
dezlega probleme, tâ nă ra lor îndră zneală , un asamblu al că rui gust aparţine acestui joc, şi
nu altuia, o anume divinitate care-i ajută în devenirea lor, că ci nici un joc nu te plă mă deşte
în acelaşi fel şi, pentru a te schimba, trebuie să schimbi jocul. Dar dacă te descoperi mă reţ
şi nobil în acel joc, vei vedea, dacă ţi se întâ mplă să trişezi, că distrugi tocmai ceea ce fă cea
scopul jocului tă u. Acea grandoare şi acea nobleţe. Ş i iată -te constrâ ns de dragoste pentru
o imagine.
Că ci ceea ce creează jandarmul este asemă narea ta cu altul. Cum ar putea vedea mai
sus? Ordinea, pentru el, este ordinea muzeului în care lucrurile stau aliniate. Dar eu nu
întemeiez unitatea imperiului meu pe asemă narea ta cu vecinul tă u. Ci pe aceea că vecinul
tă u şi tu însuţi, asemenea statuii şi coloanei în templu, vă contopiţi în imperiu, care, doar
el, este unic.
Constrâ ngerea mea este ceremonial al dragostei.
XEVIII.
DACA DRAGOSTEA TA NU ARE SPERANŢ A SA fie împă rtă şită , trebuie s-o pă strezi în
tă cere. Ea poate să mocnească în tine, dacă e linişte. Căci ea creează o direcţie în lume, şi
orice direcţie care-ţi permite să te apropii, să te îndepă rtezi, să intri, să ieşi, să gă seşti, să
pierzi, te înalţă . Că ci tu eşti cel ce trebuie să tră iască . Dar nu există viaţă dacă nici un zeu n-
a creat pentru tine linii de forţă .
Dacă dragostea ta nu este împă rtă şită şi devine im212 plorare zadarnică pentru o
ră splată a fidelită ţii tale, şi 12” dacă nu ai forţa sufletească de a pă stra tă cere, atunci, dacă
există vreun medic, mergi la el să te vindece. Că ci nu trebuie să confunzi dragostea cu
sclavia inimii. Dragostea care se roagă este frumoasă , dar cea care imploră este a unei
slugi.
Dacă dragostea ta se loveşte de absolutul lucrurilor, ca de pildă exilul sau zidul de
netrecut al unei mă nă stiri, mulţumeşte Domnului dacă aceea pe care-o iubeşti te iubeşte şi
ea, deşi este, în aparenţă , surdă şi oarbă . Că ci există , pentru tine, o lumină aprinsă în lume.
Puţin contează că nu te poţi folosi de ea. Că ci cel ce moare în deşert, deşi moare, este bogat
cu casa sa îndepă rtată .
 Dacă voi clă di suflete mari şi îl voi alege pe cel mai perfect dintre de pentru a-l
închide în zidurile tă cerii, vei spune că nimeni nu va primi nimic de la el. Ş i, totuşi, el
înnobilează întregul imperiu. Oricine trece în depă rtare se prosternează . Ş i astfel iau
naştere semnele şi miracolele.
Dacă există dragoste pentru tine, deşi inutilă , şi dragoste din partea ta în schimb, vei
pă şi în lumină . Că ci doar ruga că reia tă cerea îi este ră spuns e grandioasă , atunci câ nd
divinitatea există .
Iar dacă dragostea ta e împă rtă şită şi braţe se deschid pentru tine, roagă -te ca
această dragoste să fie salvată de la putreziciune, că ci mă tem pentru inimile prea fericite.
XEIX.
Ş I, TOTUŞ I, FIINDCĂ IUBIseră m LIBERTATEA CARE mi-a fă cut inima să ră sune, şi
mi-aş fi vă rsat sâ ngele pentru a o cuceri, şi fiindcă am vă zut că privirile oamenilor ce
luptau pentru această cucerire erau luminoase (aşa cum, în alte pă rţi, i-am văzut siniştri, şi
îndobitociţi asemenea unor animale, şi vulgari în sufletul lor, pe aceia că rora li se atâ rna în
staul porţia de hrană şi care, cu râ tul ridicat, deveneau porci la troacă ).
Fiindcă , de asemenea, am vă zut flacă ra libertă ţii înfrumuseţâ nd oamenii, şi tirania
abrutizâ ndu-i.
Ş i fiindcă nu abandonez nimic din ceea ce-mi aparţine şi dispreţuiesc bazarurile de
idei, ştiind că, dacă vorbele nu dau o imagine a vieţii, de sunt cele care trebuie schimbate,
iar dacă te înşeli, prins într-o contradicţie fă ră ieşire, fraza este aceea care trebuie ruptă , şi
trebuie să descoperi muntele de la înă lţimea că ruia câ mpia se va vedea limpede.
Descoperind în acelaşi timp că sunt mari doar acele suflete care au fost întemeiate,
şi plă mă dite, şi clă dite asemenea unor fortă reţe prin constrâ ngere, prin cult şi prin
ceremonial, care este tradiţie, şi rugă ciune, şi obligaţie nepusă în discuţie.
Ş i că frumoase sunt doar sufletele mâ ndre ce nu acceptă să se încovoaie, care ţin
oamenii drepţi în faţa supliciilor, liberi de ei înşişi şi de a nu abjura, deci liberi de ei înşişi
în a alege şi a hotă rî, şi legâ ndu-şi viaţa de cea pe care o iubesc, împotriva murmurelor
mulţimii sau dizgraţiei regelui.
Mi-am dat seama că nici libertatea, nici constrâ ngerea nu au vreun sens. Că ci niciuna
dintre mişcă rile mele nu trebuie respinsă , deşi cuvintele prin care’le semnific se opun unul
altuia.
E.
DACA ARUNCI OAMENII ÎN ÎNCHISOARE DUPĂ O idee preconcepută , şi dacă închizi
mulţi (şi i-ai putea închide pe toţi, că ci toţi poartă o parte din ceea ce tu condamni, cum ar
fi să închizi dorinţele nelegiuite, şi atunci chiar şi sfinţii ar merge la închisoare), înseamnă
că ideea ta preconcepută este un punct de vedere nepotrivit pentru a judeca oamenii,
munte interzis şi sâ ngeros, care împarte fă ră dreptate şi te forţează să acţionezi împotriva
omului însuşi. Că ci cel pe care-l condamni are, poate, multe pă rţi frumoase. Iar tu îl
striveşti.
Iar dacă jandarmii tă i, care, în mod necesar, sunt stupizi, agenţi orbi ai poruncilor
tale, tocmai prin funcţia lor, de la care tu nu ceri intuiţie, ci, dimpotrivă , îi refuzi acest
drept, că d ei trebuie nu să înţeleagă şi să judece, ci să distingă semnele tale, dacă jandarmii
tă i primesc consemn să claseze în negru şi nu în alb – că ci, pentru ei, nu va fi vorba decâ t
de două culori – pe cel care, de pildă , fredonează atunci câ nd e singur, sau se îndoieşte,
câ teodată , de Domnul, sau cască mun câ nd pă mâ ntul, sau, într-un fel sau altul, gâ ndeşte,
acţionează , iubeşte, ură şte, admiră sau dispreţuieşte vreun lucru oarecare, atunci se va
deschide secolul abominabil în care te vei vedea aruncat în mijlocul unui popor al tră dă rii,
unde nu vei putea reteza capete de-ajuns, iar mulţimea ta va fi mulţime de suspecţi, iar
poporul tă u – popor de spioni, că d ai ales ua fel de a-i împă rţi care nu se opreşte în afara
lor, ceea ce ţi-ar permite să -i aşezi pe unii la dreapta şi pe alţii la stingă , fă câ nd astfel operă
de limpezire, ci trece înă untrul sufletului oamenilor, despă rţindu-i de ei înşişi, fă câ nd din
om spion faţă de sine, suspect faţă de sine, tră dă tor faţă de sine însuşi, căci fiecare se
îndoieşte de Domnul în nopţile fierbinţi.
Că ci fiecare fredonează în singură tate, sau cască muncind pă mâ ntul, sau, vreodată ,
gâ ndeşte, acţionează , iubeşte ură şte, admiră sau dispreţuieşte vreun lucru anume. Căci
omul tră ieşte. Ş i doar acela ale că rei idei ar veni dintr-un bazar ridicol, şi nu din
îndemnurile inimii lui, îţi va apă rea ca sfâ nt.
Ş i fiindcă tu ceri jandarmilor tă i să depâ steze în om ceea ce-i aparţine lui însuşi, şi
nu unuia sau altuia, vor pune în aceasta tot zelul lor, vo.’ descoperi ceea ce se află în
fiecare, se vor înspă imâ nta de progresele ră ului, te vor înspă imâ nta prin rapoartele lor, te
vor face să împă rtă şeşti credinţa lor în urgenţa represiunii şi, după ce te vor fi convertit, te
vor face să construieşti temniţe în care să -ţi închizi poporul întreg. Pâ nă în ziua în care vei
fi obligat să -i închizi şi pe ei, că ci şi eî sunt oameni.
Iar dacă vrei ca ţă ranii să lucreze pă mâ ntul în bună tatea soarelui lor, ca sculptorii să
cioplească piatra, ca geometrii să -şi inventeze figurile, va trebui să schimbi muntele de pe
care-i priveşti. Ş i, după muntele ales, ocnaşii tă i vor deveni sfinţi, iar tu vei ridica statui
celui pe care-l condamni să spargă piatră .
CI.
M-AM GlNDIT LA CUVÂ NTUL JAF, LA CARE mă gâ ndiseră m mereu, fă ră să fi fost
luminat asupra înţelesului lui. Ş tiam, desigur, că e jefuitor acela care sfarmă stilul în
profunzime, pentru a extrage efecte care 215 să -i fie de folos, efecte lă udabile în sine, că ci
stilul este acela care ţi le permite, el fiind creat pentru ca oamenii să -şi poată exprima
mişcă rile lă untrice. Dar tu îţi sfarmi vehiculul sub pretext de a vehicula, asemenea celui
care-şi ucide mă garul sub poveri pe care nu le poate duce. Pe câ nd prin poveri bine
mă surate, îl înveţi cu munca, iar el va munci şi mai bine decâ t munceşte deja. Deci, îl
expulzez pe cel care scrie împotriva regulilor. Să încerce să se exprime după reguli, că ci
numai astfel iau naştere regulile.
Exerciţiul libertă ţii, atunci câ nd ea este libertate a frumuseţii omului, este asemenea
jafului unei rezerve. Desigur, nu foloseşte la nimic o rezervă care doarme şi o frumuseţe ce
se datoreşte calită ţii cadrului de reguli, fă ră ca tu să ieşi vreodată din tipar pentru a o
expune la vedere. Este frumos să clă deşti hambare în care să depozitezi grâ nele. Dar de nu
vor avea sens decâ t dacă aceste grâ ne le vei scoate şi le vei împă rţi în timpul iernii. Sensul
hambarului este contrariul hambarului, care este locul în care aşezi. El devine locul din
care scoţi. Dar numai un limbaj stâ ngaci e cauza contradicţiei, căci a intra şi a scoate sunt
cuvinte ce se opun, şi ar fi trebuit să spui nu: „Hambarul acesta este locul în care fac să
între grâ nele”, la care un altul ţi-ar fi ră spuns pe bună dreptate: „Este locul din care scot”,
ci puteai să domini zarva cuvintelor lor, să absorbi contradicţiile şi să dai adevă rata
semnificaţie a hambarului, spunâ ndu-i escală a grâ nelor.
Libertatea mea nu este decâ t consum al fructelor constrâ ngerilor mele, care sunt
singurele ce au puterea de a crea ceva ce merită a fi eliberat. Pe cel pe care-l văd liber în
supliciu, că ci refuză să abjure şi rezistă în sine însuşi poruncilor tiranului şi că lă ilor să i, pe
acela îl numesc liber, şi pe cei ce rezistă pasiunilor vulgare îl numesc, de asemenea, liber,
că ci nu pot să spun că acela ce se transformă în sclav e liber, chiar dacă ei numesc libertate
– libertatea de a se înrobi.
Că ci eu creez omul eliberâ nd în el fapte omeneşti, creez poetul eliberâ nd poemul,
creez în tine un arhanghel eliberâ nd cuvinte înaripate şi paşi mai siguri decâ t 216 ai unui
dansator.
CII nu am încredere în cel ce tinde sa judece dintr-un punct de vedere. Nici în acela
care, fiind ambasador al unei cauze înalte, devine orb supunâ ndu-se ei’. Atunci câ nd îi
vorbesc, trebuie să trezesc în el omul. Dar nu am încredere în felul lui de-a asculta. Că ci în
primul râ nd ascultarea lui va fi abilitate, şiretlic de ră zboi, iar el va digera adevă rul meu
pentru a-l supune imperiului să u. Ş i cum aş putea să -i reproşez aceasta, câ nd mă reţia sa se
naşte din aceea a cauzei sale?
Cel care mă ascultă , şi cu care comunic fă ră piedici, care nu digeră adevă rul meu
pentru a-l extrage pe al lui şi a se folosi, la nevoie, de el contra mea, cel pe care-l numesc
pe de-a-ntregul luminat, în general nu munceşte, nu acţionează , nu luptă , nu rezolvă
probleme. El există într-un loc oarecare, lampion inutil, stră lucind pentru sine însuşi şi
pentru lux, floarea cea mai delicată a imperiului, dar sterilă prin prea marea ei puritate.
Atunci se pune problema raporturilor mele, şi a comunică rilor mele, şi a punţii ce se
leagă între mine şi acest ambasador al unei cauze stră ine. Ş i al sensului limbajului nostru.
Că ci nu există comunicare decâ t prin imaginea divinită ţii prezente. Aşa cum nu
comunic cu soldatul meu decâ t prin imaginea imperiului, care are înţeles atâ t pentru unul,
câ t şi pentru celă lalt, aşa cum cel care iubeşte nu comunică prin ziduri decâ t cu cea care
aparţine casei sale şi pe care-i este dat s-o iubească , deşi absentă , deşi adormită . Dacă este
vorba de ambasadorul unei cauze stră ine, şi doresc să joc cu el un joc mai înalt decâ t cel de
şah, şi să întâ lnesc omul la acel nivel la care înşelă toria nu-şi are locul, şi, chiar dacă ne
înverşună m unul împotriva altuia în ră zboi, ne stimă m şi respiră m unul în prezenţa
celuilalt, asemenea acelui conducă tor care domnea la ră să ritul imperiului şi care mi-a fost
duşman iubit, nu-l voi aborda decâ t prin această nouă imagine, care va fi mă sura noastră
comună .
Iar dacă este credincios, asemenea mie, şi dacă -şi supune poporul credinţei,
asemenea mie, ne vom întâ lni 217 ca doi egali în cortul de armistiţiu, departe de trupele
noastre îngenuncheate, şi vom putea, unindu-ne în credinţă , să ne rugă m împreună .
Dar dacă nu vei gă si o divinitate care să domine, nu există speranţă de comunicare,
că ci aceleaşi lucruri au un înţeles în asamblul lui şi un alt înţeles în al tă u, aşa cum pietre
asemă nă toare, puse laolaltă de un alt arhitect, dau naştere unui alt templu, şi cum ai putea
să te exprimi atunci câ nd victorie pentru tine înseamnă înfrâ ngerea lui, iar pentru el –
victoria lui?
Ş i am înţeles, ştiind că nimic din ce se poate enunţa nu are importanţă , ci doar
cauţiunea ce se află în spate şi a că rei enunţare se cere, şi a că rei greutate e cuprinsă în
enunţare, ştiind că uzualul nu provoacă mişcă ri ale sufletului sau ale inimii, şi că
„împrumută -mi ceainicul tă u”, dacă agită pe cineva, e din cauza unei imagini tulburate, ca
de exemplu atunci câ nd ceainicul ar aparţine patriei tale lă untrice şi ar însemna ceaiul luat
împreună cu ea după clipele de dragoste, sau dacă el ar fi în afara ta şi ar însemna
opulenţă şi fast… Am înţeles, deci, pentru ce refugiaţii noştri berberi, reduşi la materiale,
în lipsa nodului divin care să lege lucrurile, incapabili, cu aceste materiale, chiar furnizate
din abundenţă , să clă dească invizibila bazilică ale că rei pietre vizibile ar fi fost ei înşişi,
coborau la nivelul animalelor, care se deosebesc de om doar prin aceea că de nu au acces
la bazilică şi-şi mă rginesc să racele bucurii la uzul materialelor.
Ş i am înţeles pentru ce atâ t demult i-a mişcat poetul pe care li-l trimisese tată l meu,
atunci câ nd le-a câ ntat despre lucrurile ce ră sună unele într-altele.
Cele trei pietricele albe ale copilului sunt o bogă ţie mai mare decâ t obiecte adunate
în vrac.
Clâ l.
PAZNICII OCNAŞ ILOR MEI Ş TIAU MAI MULTE despre oameni decâ t geometrii mei.
Pune-i la treabă şi vei. La fel, în guvernarea imperiului meu, aş putea ezita între generali şi
paznicii de ocnă . Dar nu şi între 218 ei şi geometri.
Că ci nu e vorba de a cunoaşte mă surile, nici de a confunda arta mă surilor cu
înţelepciunea, „cunoaştere a adevă rului,” cum spun ei. Da. A unui adevă r ce permite
mă suri. Desigur, poţi să ai stâ ngă cia de a te folosi de acest limbaj ineficace pentru a
guverna. Ş i te vei stră dui să iei mă suri abstracte şi complicate pe care le-ai fi putut lua şi
ştiind să dansezi sau să păzeşti ocnele. Că ci’ prizonierii sunt nişte copii. Ş i oamenii – la fel.
CIV.
IL ASALTAU PE TATĂ L MEU:
Noi trebuie să guvernă m oamenii. Noi cunoaştem adevă rul.
Astfel vorbeau comentatorii geometrilor imperiului.
Iar tată l meu le ră spundea:
— Voi cunoaşteţi adevă rul geometrilor…
— Ş i ce dacă ? Nu acesta e adevă rul?
— Nu, ră spundea tată l meu.
— Ei cunosc, îmi spunea tată l meu, adevă rul triunghiurilor lor. Alţii cunosc adevă rul
pâ inii. Dacă o fră mâ nţi prost, nu creşte. Dacă e prea fierbinte cuptorul, se arde. Dacă e prea
rece, aluatul se încleiază . Deşi din mâ inile lor iese o pâ ine proaspă tă , din care-ţi face
plă cere să muşti, plă mă ditorii de pâ ine nu vin totuşi să -mi ceară să le încredinţez
guvernarea imperiului’.
— Poate ai dreptate câ nd vorbeşti despre comentatorii geometrilor. Dar există
istorici şi critici. Aceştia au demonstrat acte ale oamenilor. Ei cunosc omul.
 — Eu, mi-a spus tată l meu, dau guvernarea imperiului în mâ inile aceluia ce crede în
diavol. Că ci, de atâ ta timp de câ nd se perfecţionează , el descurcă destul de bine
comportamentul obscur al oamenilor. Dar, desigur, diavolul nu-ţi poate fi de nici un folos
pentru a explica relaţiile între linii. Iată pentru ce nu aştept de la geometri să -l afle pe
diavol în triunghiurile lor. Ş i nimic din triunghiurile lor nu-i poate ajuta în a conduce
oamenii.
— Eşti obscur, i-am spus eu, tu creezi, deci, în diavol? 219
— Nu, mi-a ră spuns tată l meu.
Dar a adă ugat:
— Că ci ce înseamnă a crede? Dacă eu cred că vara face orzul să se coacă , nu spun
nimic care să fie fertil, nici criticabil, că ci am numit vară anotimpul în care orzul se coace.
Ş i la fel despre celelalte anotimpuri. Dar dacă descopă r relaţii între anotimpuri, ca de pildă
să aflu că orzul se coace înaintea ovă zului, voi crede în aceste relaţii, că ci de există . Puţin
îmi pasă de obiectele legate între de: m-am slujit de de ca de o plasă în care să -mi prind
prada.
Ş i tată l meu adă uga:
— E acelaşi lucru ca la o statuie. Creezi, oare, că pentru creator este vorba de
descrierea unei guri, a unui nas sau a unei bărbii? Nu, desigur. Ci doar de reflexul
obiectelor unele într-altele, care reflex va fi, de pildă , durerea omenească . Ş i pe care îţi este
posibil s-o înţelegi, că ci tu comunici nu cu obiectele, ci cu nodul care le leagă .
Doar să lbaticul crede că sunetul se află în tobă . Ş i adoră toba. Un altul crede că
sunetul se află în baghete, şi adoră baghetele. Ultimul, în sfâ rşit, crede că sunetul se află în
puterea braţului să u, şi-l vezi cum se împă unează , ridicâ ndu-şi braţul. Tu, care îţi dai
seama că el nu se află nici în tobă , nici în beţe, nici în braţ, numeşti adevă r zgomotul pe
care-l face toboşarul.
Refuz să pun în fruntea imperiului meu comentatori ai geometrilor care ar venera ca
idol ceea ce a servit la construcţie şi, dintr-un templu, ceea ce-i emoţionează sunt pietrele.
Aceştia ar conduce oamenii, cu adevă rurile lor, ca pe nişte triunghiuri.
Ş i, totuşi, m-am întristat:
— Deci nu există adevă r, i-am spus tată lui meu.
— Dacă reuşeşti să formulezi, mi-a explicat el surâ zâ nd, că rei dorinţe a cunoaşterii i
se refuză ră spunsul, aş plâ nge ală turi de tine infirmitatea noastră . Dar eu nu concep
obiectul pe care tu doreai să -l surprinzi şi să -l înţelegi. Cel care citeşte o scrisoare de
dragoste se crede fericit, indiferent cum ar ară ta cerneala şi hâ rtia. El nu
220 caută dragostea nici în cerneală , nici în hâ rtie.
CV.
MI-AM DAT SEAMA, DECI, CA OAMENII, SUPUŞ I iluziilor limbajului lor şi observâ nd
că este fertil să demonstrezi obiectul pentru a dobâ ndi cunoştinţe, constatâ nd eficacitatea
fulgeră toare a acestei metode, şi-au ruinat patrimoniul. Că ci ceea ce este adevă rat, şi încă
nu la modul absolut, pentru materie, e fals pentru spirit. Într-adevă r, tu, om, eşti altfel
clă dit, încâ t obiectele sunt pentru tine goale şi moarte dacă nu aparţin unui regat spiritual,
şi chiar dacă eşti meschin şi avar, nu doreşti ca acest obiect să fie mai frumos decâ t celă lalt
decâ t din pricina înţelesului pe care îl are pentru tine, aşa cum pe om l-ai dori plin de
comori invizibile, iar femeia ta, dacă doreşte o anume podoabă , nu pentru a-şi împovă ra
fruntea o doreşte, ci pentru că ea este convenţie într-un limbaj, şi ierarhie, şi mesaj secret,
şi semn de dominaţie.
Mi-am dat seama, de asemenea, de unica fâ ntâ nă la care se pot adă pa sufletul şi
inima. Singura hrană care ţi se potriveşte. Singurul patrimoniu ce trebuie salvat. Ş i că
trebuia să reclă deşti acolo unde ai risipit. Că ci iată -te aşezat printre ruinele tale de obiecte
împră ştiate, iar dacă animalul e satisfă cut, omul din tine e ameninţat de foame şi, neştiind
de ce îi este foame, că ci eşti astfel clă dit încâ t nevoia ta de hrană este fruct al hranei, iar
dacă o parte din tine e pă strată slabă şi vlă guită , în lipsă de aliment şi exerciţiu, nu vei cere
nici acest exerciţiu, nici acest aliment.
Iată pentru ce nu vei şti niciodată , dacă nimeni nu coboară înspre tine de la
înă lţimea sa, pentru a te lumina, ce drum de urmat te va salva. Aşa cum nu vei crede, în
mod la fel de savant precum ţi se fac raţionamente, ce fel de om se va naşte din tine sau se
va trezi în tine, că ci el încă nu se află acolo.
Iată pentru ce constrâ ngerea mea este putere a arborelui şi, prin ea, eliberare a
stâ ncii.
Eu pot, din etaj în etaj, să te pun în comunicare cu comori din ce în ce mai întinse.
Desigur, deja este frumoasă aceea a iubirii, şi a casei, şi a domeniului, şi a imperiului, şi a
templului, şi a bazilicii, dar dacă -mi îngă dui să te că lă uzesc pentru a te ajuta să urci
muntele cel mai înalt, am pentru tine comori atâ t de greu de cucerit, încâ t mulţi vor
renunţa în ascensiunea lor, că ci pentru a clă di o imagine nouă , le fur pietrele celorlalte
temple la care se închină .
Reuşind, pentru unii, eu sunt atâ t de patetic, încâ t sufletul’ li se încinge. Că ci există
structuri atâ t de fierbinţi, încâ t sunt asemenea unui foc pentru suflete. Pe aceia îi voi numi
pâ rjoliţi de dragoste.
Vino la mine să te clă desc, şi vei ieşi stră lucitor din mâ inile mele.
Dar cele divine se pierd. Că ci ţi-am spus despre poem. Câ t de frumos ar fi, nu te
poate hră ni în fiecare zi… Santinela mea, care patrulează în lung şi-n lat, nu poate nici ea
să fie zi şi noapte credincioasă imperiului. Deseori se desface în suflete nodul divin ce
leagă lucrurile. Priveşte-l pe sculptor. Astă zi este trist. Clatină din cap în faţa blocului de
marmură . „Pentru ce, îşi spune el, acest nas, această bărbie, această ureche… Că ci nu mai
reuşeşte să distingă ceea ce a reuşit să surprindă . Iar îndoiala este ră scumpă rare plă tită
divinită ţii, că ci ea îţi lipseşte atunci, iar lipsa ei te doare.
CVI.
DAR TU NU COMUNICI DECÂ T PRINTR-UN ceremonial. Că ci dacă , distrat, asculţi
această muzică şi priveşti acest templu, nimic nu se va naşte în tine şi nu vei fi hră nit. Iată
pentru ce nu am alt mijloc de aţi explica viaţa că tre care te chem decâ t angajâ ndu-te cu
forţa în ea şi hră nindu-te cu ea. Cum ţi-aş putea explica această muzică , fiindcă nu e de
ajuns s-o asculţi, dacă nu eşti pregă tit a fi copleşit de ea? Atâ t de aproape de a muri în tine
este imaginea domeniului, pentru a nu lă sa în urmă decâ t moloz. Un cuvâ nt ironic, un
somn agitat, un zgomot care să te jeneze, şi iată -te privat de credinţă . Iată -te refuzat. Iată -
te aşezat pe prag, cu uşa închisă în spatele tă u, cu totul separat de lume, care nu mai e
decâ t sumă de obiecte goale. Că ci nu comunici cu obiectele, ci cu nodurile care le leagă .
Cum te-aş putea face să te înalţi, câ nd tu te desprinzi 222 cu atâ ta uşurinţă ?
De aici vine importanţa ceremonialului meu, că ci trebuie să te salvez de la a distruge
tot atunci câ nd ră mâ i singur la poarta casei tale.
Iată pentru ce îl condamn pe cel ce tulbură că rţile şi le amestecă .
Eu te clă desc şi te pă strez aşa cum eşti, nu hră nindu-te mereu, că ci nu aceasta este
slă biciunea inimii tale, ci fă câ nd să fi mereu drum bine croit, poartă larg deschisă , templu
bine construit pentru a primi. Vreau să fi instrument ce aşteaptă muzicianul.
Iată pentru ce ţi-am spus că poemul pe care ţi l-am rezervat este însă şi ascensiunea
ta.
Doar cei care refac drumul pierdut şi regă sesc fiinţele pe care le-au risipit în ruină
ajung la adevă rata cunoaştere.
Vreau să -ţi ară t patria ta, singura în care spiritul tă u se poate mişca.
Iată pentru ce îţi spun că eşti eliberat prin constrâ ngerea mea şi ea îţi aduce singura
libertate care contează . Că ci tu numeai libertate acea putere pe care o ai de aţi demola
templul, de a amesteca cuvintele poemului, de a egaliza zilele pe care ceremonialul meu le
clă dise în bazilică . Libertate de a face pustiu. Ş i unde te vei afla?
Eu numesc libertate eliberarea ta.
Iată pentru ce am spus o dată : libertate a sclavului sau a omului, respect al
putreziciunii sau al că rnii să nă toase? Dreptate pentru om sau pentru pleava umană ?
împotriva ta, prin tine, pentru tine sunt drept. Ş i, desigur, sunt nedrept pentru netrebnic,
sau pentru neghiob, sau pentru omida ce nu s-a transformat, că ci îi oblig să renunţe la ceea
ce sunt şi să se împlinească .
CVII.
CACI INSTRUINDU-TE, TE CONSTRÂ NG. DAR astfel este constrâ ngerea, încâ t, atunci
câ nd e absolută , devine invizibilă , aşa cum te-aş obliga să ră tă ceşti pipă ind peretele în
că utarea uşii, şi nici nu-mi vei reproşa aceasta, nici nu te vei lamenta.
Că ci regulile jocului de copii sunt constrâ ngeri. Dar copilul le doreşte. Pe notabilii
mei îi vezi uneltind pen tru a primi sarcinile şi datoriile notabililor, care sunt constrâ ngeri.
Iar femeile ascultă de modă în alegerea podoabelor lor, care se schimbă în fiecare an, şi
aici, de asemenea, este vorba de un limbaj, iar limbajul e constrâ ngere. Că ci nimeni nu cere
libertarea de a nu fi înţeles.
Dacă eu numesc casă un anume aranjament al pietrelor, nu eşti liber să schimbi
cuvâ ntul, că ci altfel vei fi singur, neştiind a te face înţeles.
Dacă eu spun că o anume zi din an e să rbă toare, nu eşti liber să nu ţii seama de
aceasta, că ci altfel vei fi singur, neştiind să comunici cu poporul din care ai ieşit.
Dacă eu formez un domeniu dintr-o anume aranjare a animalelor, a caselor, a
munţilor mei, nu eşti liber să -l pă ră seşti, că ci altfel vei fi singur, neştiind să colaborezi
atunci câ nd munceşti la înfrumuseţarea domeniului.
Libertatea ta, atunci câ nd te-a topit, fă câ ndu-te din gheţar mlaştină , te Iasă singur,
că ci nu mai eşti gheţar, urcâ nd pe razele soarelui sub mantaua de ză padă , ci egal altora şi
la acelaşi nivel, urâ ndu-vă din pricina diferenţelor voastre, şi aflâ nd starea de repaus pe
care o află curâ nd bilele amestecate, nemaifiind supuşi nici unui lucru care să vă domine,
nici mă car absolutului limbajului, iată că orice comunicare între voi e de acum interzisă şi,
inventâ nd fiecare un limbaj propriu, alegâ ndu-vă fiecare zilele de să rbă toare, sunteţi
despă rţiţi unii de alţii şi mai singuri decâ t astrele în solitudinea lor rece.
Că ci ce aţi putea aştepta de la fraternitatea voastră , dacă ea nu este fraternitate în
arbore, ale că rei elemente sunteţi voi, arbore care vă vine din exterior, că ci eu numesc
cedru constrâ ngerea pă mâ ntului stâ ncos, dar ea nu este fruct al pă mâ ntului, ci al seminţei.
Cum aţi putea deveni cedru dacă fiecare îşi alege arborele de clă dit, sau nu pretinde
a sluji unui arbore, sau chiar se opune înă lţă rii unui arbore pe care îl va numi tiranie, şi-i
râ vneşte locul pentru el; trebuie să fiţi împă rţiţi şi să slujiţi arborelui, nu să -i pretindeţi să
vă slujească .
Iată pentru ce am aruncat să mâ nţa şi vă supun puterii ei. Iar dacă dreptatea este
egalitate, eu recunosc că sunt nedrept. Că ci eu creez linii de forţă , şi tensiuni, şi figuri. Dar
datorită mie, care v-am transformat în ramuri, voi vă veţi hră ni cu soare.
Cvra.
DESPRE VIZITA MEA LA SANTINELA ADORMITA.
Este bine ca acela să fie pedepsit cu moartea. Că ci pe vigilenţa lui se reazemă atâ ta
somn cu ră suflarea înceată , atunci câ nd viaţa te hră neşte şi se perpetuează prin tine,
asemenea palpitaţiei mă rii în adă postul unui liman neştiut şi templele închise, cu bogă ţii
sacerdotale încet strâ nse, asemenea mierii, atâ ta sudoare, şi lovituri de ciocan, şi pietre
că rate, şi ochi istoviţi de jocurile acului în vă lurile de aur, ca să le înflorească , şi de
angajamente delicate inventate de mâ ini pioase. Ş i hambarele cu provizii, pentru ca iarna
să treacă uşor. Ş i că rţile sfinte în hambarele înţelepciunii, unde se află depozitată
cauţiunea pentru viitor a omului. Ş i bolnavii a că ror moarte o ajut, fă câ nd-o liniştită ,
printre ai lor, şi după tradiţie, aproape neobservată , o simplă transmitere a moştenirii.
Santinelă , tu eşti înţeles al zidurilor, care sunt înveliş pentru trupul fragil al oraşelor,
împiedicâ ndu-l să se risipească , căci dacă vreo breşă le stră punge, trupul este lipsit de
sâ nge. Tu mergi din lung în lat, la început deschis că tre rumoarea unui deşert ce-şi
pregă teşte armele şi, fă ră contenire, revine să lovească asemenea hulei, să te plă mă dească
şi să te întă rească în acelaşi timp în care te ameninţă . Că ci nu trebuie deosebit ceea ce te
ră vă şeşte de ceea ce te înalţă , căci acelaşi vâ nt sculptează dunele şi le împră ştie, acelaşi val
sculptează faleza şi o surpă , aceeaşi constrâ ngere îţi sculptează sufletul sau îl abrutizează ,
aceeaşi muncă îţi permite să tră ieşti şi te împiedică să tră ieşti, aceeaşi iubire care te
copleşeşte cu fericire şi-ţi goleşte sufletul. Duşmanul tă u e cel ce-ţi dă formă , căci te obligă
să te clă deşti în interiorul zidurilor tale, aşa cum s-ar putea spune despre mare că este
duşmană a coră biei, că ci ea este oricâ nd pregă tită să o înghită şi, corabia fiind înainte de
toate luptă împotriva mă rii, marea este zid, şi limită , şi formă a aceleiaşi coră bii, că ci de-a
lungul generaţiilor mulţimea valurilor zdrobindu-se în etravă este aceea care a sculptat
carena, fă câ nd-o mai armonioasă pentru a pluti, întemeind-o şi înfrumuseţâ nd-o. Fiindcă
se poate spune că vâ ntul care sfâ şie pâ nzele este cel care le-a desenat, aşa cum a desenat şi
aripa, şi că fă ră duşman nu ai nici formă , nici mă sură .
 Ce ar fi zidurile tale dacă n-ar exista santinelele?
Iată pentru ce aceea care doarme face ca oraşul tă u să fie gol. În clipa aceea
duşmanul vine să pună stă pâ nire pe oraş, pentru a-l îneca în somnul lui.
Ş i iată că dormea cu capul sprijinit de piatra netedă şi cu gura întredeschisă . Iar
obrazul să u era obrazul unui copil. Îşi ţinea încă puşca strâ nsă la piept, asemenea unei
jucă rii pe care o iei cu tine în vis. Privind-o, mi-a fost milă . Că ci mi-e milă , în nopţile
fierbinţi, de slă biciunea oamenilor.
Slă biciune a santinelelor, barbarul este cel ce vă adoarme. Cuceriţi de că tre deşert,
lă sâ nd porţile libere să se mişte în linişte pe balamalele lor, pentru ca oraşul să fie
fecundat atunci câ nd este epuizat şi are nevoie de barbar.
Santinelă adormită , avangardă a duşmanului. Deja cucerită , căci somnul tă u este de a
nu mai aparţine oraşului, bine legat şi imuabil, ci de a aştepta transformarea şi de a te
deschide seminţei.
Ş i am avut imaginea oraşului înfrâ nt din cauza somnului tă u, că ci totul se leagă şi se
dezleagă în tine. Câ t de frumoasă eşti atunci câ nd veghezi, ureche şi ochi al oraşului… Ş i
atâ t de nobilă atunci câ nd înţelegi, dominâ nd prin dragostea ta simplă inteligenţa
logicienilor, căci ei nu înţeleg oraşul, ci îl divid. Pentru ei, el este aici o închisoare, acolo un
spital, dincolo o casă a prietenilor lor, şi chiar pe aceea o descompun în inima lor, văzâ nd
în ea acea cameră , apoi alta, apoi alta. Ş i nu numai camerele, ci în fiecare acel obiect,
celă lalt, şi celă lalt obiect încă . Apoi de obiectul însuşi fac abstracţie. Ş i ce vor face cu aceste
materiale din care nu vor să construiască nimic?
Dar tu, santinelă , dacă veghezi, tu eşti în legă tură cu oraşul deschis înspre stele. Nu
această casă , sau cealaltă , sau acest spital, sau acest palat. Ci oraşul. Nu 226 acest vaiet al
muribundului, nici acest strigă t al femeii lă uze, nici acest geamă t de dragoste, nici această
chemare a noului nă scut, ci această ră suflare diversă a unui trup unic. Oraşul. Nici veghea
aceluia, nici acea că utare a celuilalt, ci’acest amestec de fervoare şi somn, acest foc sub
cenuşa Că ii Lactee. Oraşul. Santinelă , ureche lipită de pieptul iubitei, ascultâ nd această
linişte, această odihnă şi aceste ră suflă ri pe care nu trebuie să le divizi, pentru a le auzi,
că ci toate împreună sunt bă taia unei inimi. Ceea ce înseamnă bă taia inimii. Ş i nimic
altceva.
Santinelă , atunci câ nd veghezi eşti egalul meu. Că ci oraşul se reazemă pe tine, şi pe
oraş se reazemă imperiul. Desigur, sunt de acord ca, dacă trec, să îngenunchezi, că ci aşa se
mişcă lucrurile, ca şi seva, dinspre ră dă cină înspre frunziş. Ş i este bine ca omagiul tă u să
urce înspre mine, că ci aceasta este circulaţia sâ ngelui în imperiu, asemenea iubirii mirelui
înspre mireasă , asemenea laptelui mamei înspre copil, asemenea respectului celor tineri
înspre cei bă trâ ni, dar poţi să spui că unul dintre ei primeşte ceva? Că ci eu sunt primul
care te slujesc.
Iată pentru ce, atunci câ nd te privesc cum te sprijini în armă , egalul meu întru
Domnul, că ci cine poate distinge pietrele din temelie de cele din cheia de boltă , şi cine ar
putea fi gelos pe una sau pe cealaltă … Iată pentru ce inima îmi bate din dragoste de a te
privi, şi totuşi îmi voi trimite oamenii pentru a te ridica.
 Că ci tu dormi. Santinelă adormită . Santinelă moartă . Ş i te privesc cu spaimă , că ci în
tine doarme şi moare imperiul. Îl vă d bolnav, vă zâ ndu-te pe tine, că ci e semn ră u, ca ei să -
mi trimită santinele ce dorm.
„Desigur, mi-am spus, că lă ul îşi va face datoria şi-l va îneca în propriul lui somn…”.
Dar, în mila mea, mi-a apă rut o contradicţie nouă şi neaşteptată . Că ci numai imperiile
puternice taie capul santinelelor adormite, dar cei care trimit santinele pentru ca de să
doarmă nu mai au dreptul să taie nimic. Căci vigoarea trebuie înţeleasă bine. Nu tă ind
capetele santinelelor adormite vei deştepta imperiile, ci atunci câ nd imperiile sunt treze,
capetele santinelelor adormite sunt retezate. Ş i aici confunzi efectul şi cauza. Vă zâ nd că
imperiile puternice retează capete, vrei să -ţi creezi forţa retezâ nd, dar nu eşti decâ t bufon
sâ ngeros.
Creează dragostea şi vei fonda astfel vigilenţa santinelelor şi condamnarea celor
care dorm, că ci de s-au rupt deja prin de însele de imperiu.
Nu ai nimic pentru a te domina decâ t disciplina, care-ţi vine de la caporalul ce te
supraveghează . Iar caporalii nu au, dacă se îndoiesc de ei înşişi, decâ t disciplina care le
vine de la sergenţii lor, care-i supraveghează . Iar sergenţii de la căpitani, care-i
supraveghează . Ş i astfel pâ nă la mine, care nu-l am, pentru a mă conduce, decâ t pe Domnul
şi, dacă am îndoieli, ră mâ n în mijlocul pustiului, ală turâ ndu-mă .
Dar am să -ţi spun un secret, cel al permanenţei. Că ci dacă dormi, viaţa ta e
suspendată . Dar ea e suspendată şi atunci’ câ nd îţi vin acele eclipse ale inimii care sunt
secret al slă biciunii tale. Că ci nimic nu s-a schimbat în jurul tă u şi totul s-a schimbat în tine
însuţi. Ş i iată -te în faţa oraşului, tu, santinelă , dar fă ră a te mai sprijini de pieptul iubitei
tale pentru a-i asculta bă tă ile inimii, pe care nu le deosebeşti de tă cerea ei, sau de
ră suflarea ei, că ci totul nu este decâ t semn al iubitei, şi ea e una singură , dar pierdut între
obiectele risipite pe care nu ştii să le strâ ngi laolaltă , supus câ ntecelor nocturne care se
contrazic unele pe celelalte, acestui câ ntec de beţiv ce neagă plâ nsetul bolnavului, acestei
lamentă ri în jurul vreunui mort care neagă strigă tul noului nă scut, acestui templu care
neagă mulţimea de bâ lci. Ş i îţi spun: „Ce pot să fac din toată această dezordine şi acest
spectacol incoerent?”, că ci dacă nu ştii că există uu arbore, atunci ră dă cini, trunchi, ramuri
şi frunziş nu mai au o mă sură comună . Ş i cum ai putea să fi fidel dacă nu mai există nimeni
pentru a primi? Ş tiu că nu ai dormi dacă ai veghea un bolnav pe care-l iubeşti. Dar cel pe
care l-ai fi putut iubi s-a stins şi s-a transformat în materiale risipite.
Că ci s-a desfă cut nodul divin ce leagă lucrurile.
Dar doresc să fi fidel ţie însuţi, ştiind că vei reveni. Nu-ţi cer să înţelegi sau să simţi
în fiecare clipă , ştiind că pâ nă şi cea mai pă timaşă dragoste e alcă tuită din traversă ri ale
atâ tor pustiuri lă untrice. În faţa iubitei te întrebi: „Fruntea ei e numai o frunte. Cum de o
pot iubi? Vocea ei e doar o voce. A spus acea prostie. A fă cut acel pas greşit…”. Ea este
sumă ce se descom228 pune şi nu mai poate să te hră nească şi, curâ nd, îţi închipui că o
ură şti. Dar cum ai’ putea s-o ură şti? Nu eşti nici mă car capabil să iubeşti.
Taci, că ci ştii, într-un mod obscur, că nu e vorba decâ t de un somn. Ceea ce, în acest
moment, e adevă rat despre femeie, este adevă rat despre poemul pe care-l citeai, sau
despre domeniu, sau despre imperiu. Îţi lipseşte puterea de a fi ală ptat şi chiar de a
descoperi – putere care, de asemenea, este dragoste şi cunoaştere – nodurile divine ce
leagă lucrurile. Tu, sentinela mea adormită , îţi vei regă si iubirile ca pe un tribut ce ţi se
cuvine, şi nu doar una sau cealaltă , ci toate, şi, atunci câ nd îţi vine plictiseala de a fi infidel,
trebuie respectată în sine această casă pă ră sită .
Atunci câ nd santinelele mele îşi fac rondul, nu pretind ca toate să fie fervente. Multe
se plictisesc şi visează la supă , că ci dacă toţi zeii dorm în tine, îţi ră mâ ne chemarea
animalică a satisfacţiilor pâ ntecelui, iar cel care se plictiseşte se gâ ndeşte la mâ ncare. Nu
pretind ca sufletul tuturor să fie treaz. Că ci eu numesc suflet ceea ce, în tine, comunică cu
acele asambluri ce sunt noduri divine ce leagă lucrurile, fă ră a se împiedica de ziduri.
Ci doar ca, din timp în timp, unul dintre sufletele lor să ardă . Să existe o santinelă a
că rei inimă să bată . Să existe una care să cunoască iubirea şi, deodată , să se simtă plină de
greutatea şi zgomotele oraşului. Una care să respire stelele şi să cuprindă orizontul,
asemenea acelor cochilii ce pă strează câ ntul mă rii.
Îmi este de ajuns ca tu să fi cunoscut această plenitudine de a fi om şi să fi bine
pregă tit pentru a o primi, că ci ea este asemenea somnului, sau foamei, sau dorinţei ce-ţi
revin la intervale de timp, şi îndoiala ta este a unui suflet pur, şi aş vrea să te consolez
pentru ea.
Îţi va reveni, dacă eşti sculptor, înţelesul imaginii.
Îţi va reveni, dacă eşti preot, înţelesul credinţei, îţi va reveni, dacă ai iubit, înţelesul
iubirii, îţi va reveni, dacă eşti santinelă , înţelesul imperiului, îţi va reveni, dacă eşti fidel ţie
însuţi şi-ţi ţii casa curată , chiar dacă ea pare pă ră sită , ceea ce-ţi poate hră ni inima.
Iată pentru ce te clă desc astfel, prin aspre ore de studiu, încâ t poemul, prin miracol,
să te poată înflă că ra, şi prin rituri şi obiceiuri ale imperiului, pentru ca acest imperiu să -ţi
cucerească inima. Că ci nu există dar pe 229 care să nu-l fi pregă tit. Ş i vizita nu va veni dacă
nu există casa înă lţată spre a o primi.
Santinelă , mergâ nd de-a lungul zidurilor în plictiseala îndoielii ce se naşte din
nopţile fierbinţi, ascultâ nd zgomotele oraşului, atunci câ nd oraşul nu-ţi vorbeşte,
supraveghind adă posturile oamenilor, atunci câ nd de sunt pentru tine asamblu mohorâ t,
respirâ nd deşertul în jurul tă u atunci câ nd el nu este decâ t vid, stră duindu-te să iubeşti
fă ră a iubi, să creezi fă ră a crede, să fi fidel atunci câ nd nu mai ai cui să fi fidel, pregă teşti în
tine iluminarea santinelei, care-ţi va veni câ teodată ca ră splată şi dar al iubirii.
Fidel ţie însuţi nu e greu să fi, atunci câ nd ai cui să fi fidel, dar eu vreau ca amintirea
ta să fie chemare de fiecare clipă şi să spui: „Casa mea să fie vizitată . Am înă lţat-o şi o
pă strez pură … Iar constrâ ngerea mea te va ajuta. Pe preoţii mei îi oblig la sacrificiu chiar
dacă aceste sacrificii nu mai au sens. Pe sculptorii mei îi oblig să sculpteze chiar dacă se
îndoiesc de ei înşişi. Îmi oblig santinelele să facă cei o sută de paşi sub ameninţarea
pedepsei cu moartea, că ci altfel vor muri de la sine, despă rţindu-se de imperiu.
Îi salvez prin rigoarea mea.
Cel care se pregă teşte în austeritatea postului de gardă pentru a fi trimis cercetaş în
râ ndurile duşmanului ştie că va muri. Căci duşmanii veghează . Ş i se teme de supliciile prin
care-l vor zdrobi, pentru a-i stoarce, amestecate cu strigă te, secretele citadelei. Desigur,
există oameni înlă nţuiţi în dragoste în această clipă , care se împodobesc încinşi de bucurie,
că ci unica lor bucurie era de a se că să tori, şi iată că o fac. Că ci să nu creezi, atunci câ nd
prinzi în braţe femeia iubită în seara nunţii, că pentru tine aceasta este doar o simplă
cucerire a unui trup, pe care l-ai fi putut avea şi în cartierul rezervat al oraşului, în care
există femei asemă nă toare ca înfă ţişare, că ci este vorba de schimbarea înţelesului şi
culorii tuturor lucrurilor. Ş i întoarcerea ta acasă , seara, şi trezirea ta din somn, devenită
moştenire transmisă , în speranţa copiilor tă i, şi învă ţă tura pe care le-o dai despre
rugă ciune. Pâ nă şi acel ceainic ce devine ceai în preajma ei, înaintea clipelor de dragoste.
Că ci abia a o pă şit în casa ta, şi covoarele tale devin prerie pentru paşii ei. Ş i din tot ceea ce
primeşti, şi care este înţeles nou al lumii, te foloseşti de atâ t de puţine. Nu eşti copleşit nici
de obiectul dă ruit, nici de mâ ngâ ierea trupului, nici de un anume avantaj, ci doar de
calitatea nodului divin ce leagă lucrurile.
Iar cel ce se împodobeşte pentru a muri, care îţi pare că nu primeşte nimic în această
clipă , că ci chiar acea mâ ngâ iere, care este atâ t de puţin lucru, nu îi este promisă , ci,
dimpotrivă , setea sub arşiţa soarelui, vâ ntul de nisip ce scrâ şneşte între dinţi, apoi
oamenii în jurul lui deveniţi teasc de secrete, cel care se împodobeşte pentru moarte,
pentru a intra în moarte în uniforma sa de mort, şi despre care îţi pare că ar trebui să -şi
strige desperarea asemenea celui pe care l-am condamnat la spâ nzură toare pentru vreo
crimă , şi care se izbeşte de ză brelele implacabile, dar pe cel care se împodobeşte pentru
moarte îl descoperi liniştit, privindu-te calm şi ră spunzâ nd glumelor corpului de gardă ,
care sunt semne de afecţiune greoaie, şi nu o face din fanfaronadă , nici pentru a-şi ară ta
curajul, sau dispreţul faţă de moarte, sau cinismul, sau ceva asemă nă tor, ci este doar
transparent asemenea unei ape liniştite, iar dacă e puţin trist, îşi arată tristeţea fă ră
ruşine, şi nu are nimic de ascuns, decâ t iubirea sa. Ş i îţi voi spune mai tâ rziu pentru ce.
Dar chiar şi împotriva acestuia, care nu tremură încheindu-şi centurile de piele,
cunosc atâ tea arme mai tari decâ t moartea. Că ci este vulnerabil din atâ tea pă rţi. Toate
divinită ţile inimii lui îi stau deasupra. Simpla gelozie, dacă ea este ameninţare a unui
imperiu, şi a unui anume înţeles al lucrurilor, şi al dorinţei de întoarcere acasă , câ t de
perfect va ruina această imagine de calm, de înţelepciune şi de renunţare! îi vei lua totul,
că ci el va închina Domnului nu numai pe cea pe oare o iubeşte, ci şi casa, şi recoltele viilor
sale, şi ale câ mpurilor de orz. Ş i nu numai recoltele şi viile, ci şi soarele. Ş i îl vezi
renunţâ nd la atâ tea comori fă ră a ară ta ruinat. Dar ar fi de ajuns, pentru a-l scoate din el
însuşi şi a-l transforma în dement, să -i furi un surâ s al celei iubite.
Nu atingi, oare, aici o mare enigmă ? îl pă strezi nu prin obiectele pe care le posedă , ci
prin nodul divin ce leagă lucrurile. El preferă propria sa distrugere distrugerii a 231 ceea
ce reprezintă împlinirea lui, şi de unde primeşte hrană şi putere. Este o circulaţie de la
unul la celă lalt. Cel care poartă în inimă vocaţia mă rii acceptă să moară într-un naufragiu.
Ş i dacă este adevă rat că în momentul naufragiului’ va încerca, poate, tumultul animalului
atunci câ nd capcana se închide asupra lui, nu este mai puţin adevă rat că nu contează
această explozie de panică , pe care o prevede, o acceptă şi o dispreţuieşte, ci dimpotrivă , îi
face plă cere certitudinea că îşi va afla, într-o zi, moartea în mare. Că ci dacă -i ascult
plâ ngâ ndu-se de această moarte atâ t de crudă , care-i aşteaptă , gă sesc în aceasta nu
lă udă roşenie pentru a seduce femeile, cî dorinţă trainică de dragoste şi pudoare de a o
spune.
Că ci nu există aici, aşa cum nu există nică ieri, un limbaj care să -ţi permită să te
exprimi. Dacă este vorba despre civilizaţia iubirii, poţi să spui „ea” şi să te explici, crezâ nd
că despre ea este vorba, deşi ea nu este lâ ngă tine decâ t pentru aţi semnifica nodul divin ce
leagă lucrurile întru credinţă , iar credinţa este înţeles al vieţii tale, şi crezâ nd că ea merită
elanurile tale, deşi acestea sunt de a comunica într-un anume fel, şi nu în altul, cu lumea. Ş i
asemenea scoicilor ce poartă în de zgomotul valurilor, în ea, care a ajuns la fel de vastă ca
şi sufletul tă u, întregul suflet îţi ră sună . Poţi spune „imperiu” cu certitudinea de a fi înţeles
şi de a pronunţa un cuvâ nt simplu, dacă toţi în jurul tă u îl înţeleg, după instinctul tă u, dar
nu şi dacă există cineva acolo care nu vede în acest cuvâ nt decâ t un amestec şi va râ de de
tine, căci nu va fi vorba de acelaşi imperiu. Ş i nu ţi-ar place să se creadă că -ţi oferi viaţa
pentru un magazin de accesorii.
Că ci ceea ce trebuie înţeles aici este acea apariţie care se adaugă lucrurilor şi le
domină , iar dacă ea scapă inteligenţei tale, apare, totuşi, evidentă sufletului şi inimii tale.
Ş i’ te conduce mai bine, sau cu mai multă asprime, şi cu mai multă siguranţă decâ t orice
lucru concret (dar nu poţi să fi sigur că şi alţii, în acelaşi timp, îşi dau seama de aceasta) şi
te face să pă strezi tă cere de teamă de a nu fi taxat drept nebun şi de a vedea supusă
ironiei, care aparţine neghiobului, această imagine ce ţi-a apă rut. Că ci ironia o va distruge,
încercâ nd să arate din ce este alcă tuită . Cum i-ai putea ră spunde că aici e cu totul altceva,
fiindcă acest altceva este pentru sufletul tă u, şi nu pentru ochii tă i?
Am reflectat adeseori asupra acestor apariţii, singurele pe care le poţi cere, deşi mai
frumoase decâ t cele pe care ai obiceiul să le chemi’ în desperarea nopţilor fierbinţi. Dar
aşa cum obişnuieşti, atunci câ nd te îndoieşti de Domnul, să doreşti ca el să ţi se arate sub
chipul unui trecă tor ce ţi-ar veni în vizită – şi pe cine ai întâ lni atunci, dacă nu pe un egal,
asemă nă tor ţie şi care te închide mai mult în singură tatea ta – atunci câ nd tu ceri nu
expresia mă reţiei divine, ci un spectacol, să rbă toare venetică , din care nu ai ră mâ ne decâ t
cu o plă cere vulgară şi cu decepţia ta îndreptată împotriva divinită ţii (Ş i cum ai putea, din
atâ ta vulgaritate, să faci o dovadă ?). În timp ce tu doreşti ceva să coboare înspre tine, să te
viziteze, aşa cum eşti, la nivelul tă u, umilindu-te în faţa ta, fă ră raţiune, iar dorinţa ta nu va
fi niciodată împlinită , se deschid, dimpotrivă , imperiile spirituale şi te orbesc apariţiile ce
nu sunt pentru ochi, nici pentru inteligenţă , ci pentru inimă şi suflet, dacă faci efortul de
ascensiune şi ajungi la acea înă lţime unde se află nu lucrurile, ci nodurile divine ce le leagă .
Ş i iată că nu mai eşti capabil nici mă car să mori, că ci a muri înseamnă a pierde. Ş i a
lă sa în urmă . Ş i nu trebuie să laşi în urmă , ci să te contopeşti. Ş i întreaga viaţă îţi va fi
ră splă tită .
Tu ştii bine despre un incendiu în care ai mă surat moartea pentru a salva vieţi.
Îi vezi murind acceptâ ndu-şi moartea, cu ochii deschişi înspre cunoaşterea
adevă rată , pe aceia care ar fi gemut, furat şi batjocorit pentru un surâ s îndreptat în altă
parte.
Spune-le că se înşală : vor râ de.
 Dar tu, santinelă adormită , nu pentru că ai abandonat oraşul, ci pentru că oraşul te-a
abandonat, în faţa chipului tă u de copil palid simt neliniştea pentru imperiul ce nu-mi mai
poate trezi santinelele.
Dar, desigur, mă înşel primind în plenitudinea sa câ ntul oraşului şi descoperind că
este încă legat ceea ce pentru tine s-a descompus. Ş tiu că ar fi trebuit să aştepţi, drept ca o
lumâ nare, pentru a fi ră splă tit, la ora ta, de lumină , şi să te îmbete paşii tă i de rond ca un
dans 233 miraculos sub stele. Că ci acolo, în noaptea deasă , există e oră bii care-şi descarcă
poverile de metale preţioase şi fildeş, iar tu, santinelă pe ziduri, tu contribui la apă rarea
lor şi la înfrumuseţarea cu aur şi argint a imperiului pe care-l slujeşti. Că ci există , undeva,
oameni ce se iubesc şi care tac înainte de a îndră zni să vorbească , şi se privesc, şi ar vrea
să spună … Căci dacă unul vorbeşte, iar celă lalt închide ochii, universul se va schimba. Ş i tu
aperi această linişte. Că ci există undeva acea ultimă ră suflare înaintea morţii. Iar ei se
apleacă pentru a culege cuvintele inimii şi binecuvâ ntarea pentru totdeauna pe care o vor
închide în ei după ce au primit-o. Ş i tu salvezi cuvâ ntul unui mort.
Santinelă , eu nu ştiu unde se opreşte imperiul tă u, căci Domnul ţi-a dat limpezimea
sufletului santinelelor şi privirea asupra acestei întinderi, la care ai dreptul. Ş i puţin îmi
pasă că în alte clipe visezi la supa ta şi-ţi blestemi corvoada. Este bine să dormi şi este bine
să uiţi. Dar nu este bine ca, uitâ nd, să laşi ca adă postul să ţi se pră buşească .
Că ci fidelitatea înseamnă a fi fidel ţie însuţi.
Iar eu vreau să te salvez nu numai pe tine, ci şi pe camarazii tă i. Ş i să obţin de la tine
acea permanenţă interioară care este a unui suflet bine clă dit. Că ci nu-mi distrug locuinţa
atunci câ nd mă îndepă rtez de ea. Nici nu dau foc trandafirilor dacă încetez de a-i mai privi.
Ei ră mâ n disponibili pentru o nouă privire ce-i va face, curâ nd, să înflorească .
Îmi voi trimite, deci, oamenii să te ridice. Vei fi condamnat la acea moarte care este
moartea santinelelor adormite. Nu-ţi mai ră mâ ne decâ t să speri să te transformi, prin
exemplul propriului tă u supliciu, în vigilenţă a santinelelor.
CIX.
DESIGUR, E TRIST CA ACEEA PE CARE O VEZI tandi’ă şi plină de naivitate, de
încredere şi de pudoare, să poată fi ameninţată de cinism, egoism sau perfidie, care vor
exploata această graţie fragilă şi această cre234 dinţă supusă , şi ţi se poate întâ mpla s-o
doreşti mai experimentată . Dar aceasta nu înseamnă să doreşti ca fetele imperiului tă u să
fie neîncreză toare, experimentate şi avare, căci vei ruina, crcâ ndu-le astfel, ceea ce credeai
că pui la adă post. Desigur, orice calitate conţine fermentul distrugerii sale. Generozitatea –
riscul parazitului care o va scâ rbi. Pudoarea – riscul grosolă niei care o va mâ nji. Bună tatea
– riscul nerecunoştinţei, care o va amă rî. Dar tu, pentru a-l feri de riscurile naturale ale
vieţii, doreşti o lume deja moartă . Ş i interzici să se edifice un templu care ar fi frumos, de
teama cutremurelor de pă mâ nt care ar distruge, astfel, un templu frumos.
Le perpetuez, deci, pe cele care au încredere în tine, deşi doar acelea vor putea fi
tră date. Că ci dacă hoţul de femei va fura una, voi suferi, desigur. Dar dacă doresc să am un
ră zboinic frumos, accept riscul de a-l pierde în ră zboi.
Renunţă , deci, la dorinţele tale contradictorii.
 O dată în plus, deci, actele tale erau absurde. Aşa cum, admirâ nd minunata imagine
pe care obiceiurile poporului tă u o creaseră , ai început să ură şti obiceiurile, că ci de ţi se
pă reau a fi constrâ ngere, şi erau, într-adevă r, constrâ ngerea de a te împlini! Ş i, distrugâ nd
obiceiurile, ai distrus tocmai ceea ce pretindeai a salva.
Din oroare faţă de brutalitatea grosolană şi faţă de perfidia care ameninţă sufletele
nobile, ai fă cut ca aceste suflete nobile să se arate mai grosolane şi mai perfide.
Află că nu în van iubesc ceea ce stă sub ameninţare. Nu trebuie să regreţi că lucrurile
preţioase sunt ameninţate. Că ci tocmai în aceasta aflu o condiţie a calită ţii lor. Iubesc
prietenul ce ră mâ ne fidel în mijlocul tentaţiilor. Căci dacă nu există tentaţii, nu există
fidelitate şi prieteni. Ş i accept ca unii dintre ei să se piardă , pentru a da mai mult preţ
celorlalţi. Iubesc soldatul curajos ce stă nemişcat sub ploaia gloanţelor. Că ci dacă nu există
curaj, nu voi mai avea soldaţi. Ş i accept ca unii să moară , că ci astfel pun temelii nobleţei
celorlalţi.
Iar dacă îmi aduci o comoară , vreau ca ea să fie atâ t de fragilă , încâ t vâ ntul să mi-o
poată cheltui.
Îmi place ca obrazul tâ nă r să fie ameninţat să îmbă trâ nească , iar ca surâ sul, un
cuvâ nt al meu să -l schimbe cu uşurinţă în lacrimi.
CXI cx.
Ş I ATUNCI MI-AM DAT SEAMA DE SOLUŢ IA contradicţiei la care reflectaseră m atâ t.
Că ci mă durea acest litigiu crud atunci câ nd pu, rege, mă aplecam asupra santinelei mele
adormite. Să smulgi un copil din visele sale fericite pentru a-l duce, aşa cum se afâ ă , în
moarte, uimit, în scurta perioadă de veghe, că oamenii sunt cei ce-l fac să sufere.
Că ci s-a trezit în faţa mea şi şi-a trecut mâ na pe frunte şi, nerecunoscâ ndu-mă , şi-a
întors chipul spre stele, lă sâ nd să -i scape un uşor oftat, că ci simţea din nou greutatea
armelor. Ş i atunci mi-am dat seama că un asemenea suflet trebuia cucerit.
Ală turi de el, eu, regele lui, mă întorceam înspre oraş respirâ nd acelaşi oraş ca şi el,
în aparenţă , şi totuşi nu acelaşi. Ş i mă gâ ndeam: „Nu pot să -i demonstrez nimic din
patetismul celor pe care le vă d. Trebuie să -l convertesc şi să -l încarc nu cu aceste lucruri,
că ci el le priveşte, le respiră , le mă soară şi le posedă ca şi mine, ci cu imaginea care este
apariţie dincolo de de şi nod divin ce leagă lucrurile”. Ş i am înţeles că trebuia fă cută
distincţie între cucerire şi constrâ ngere. A cuceri înseamnă a converti. A constrâ nge
înseamnă a închide. Dacă te cuceresc, eliberez un om. Dacă te constrâ ng, îl strivesc.
Cucerirea înseamnă a te clă di pe tine însuţi în tine şi prin tine. Constrâ ngerea este
gră mada de pietre aliniate şi identice din care nu se va naşte nimic.
Ş i mi-am dat seama că toţi oamenii trebuiau cuceriţi. Cei care vegheau şi cei care
dormeau, cei care-şi fă ceau rondul pe ziduri şi cei care adă posteau acest rond. Cei care se
bucurau pentru un nou-nă scut sau cei ce plâ ngeau pentru un mort. Cei care se rugau şi cei
care se îndoiau. Cucerirea înseamnă aţi clă di armă tura şi aţi deschide sufletul înspre
proviziile pline. Că ci există lacuri în care-ţi vei putea potoli setea, dacă ţi se arată drumul.
Ş i-mi voî instala divinită ţile în tine, ca să te lumineze.
Ş i, desigur, în copilă rie, trebuie să fi cucerit, că ci altfel te vei afla deja plă mă dit şi
înă sprit şi nu vei mai 23(î şti să înveţi un limbaj nou.
 Am înţeles, într-o zi, ca nu puteam sa mă înşel. Nu fiindcă m-aş fi crezut mai tare
decâ t un altul sau judecâ nd mai bine, ci pentru că , nemaicrezâ nd în raţiunile ce se succed
din propoziţie în propoziţie, după regulile logicii, ştiind că logica este guvernată de ceva
mai presus de ea şi că nu face decâ t să traseze pe nisip urmele unui dans, care duc sau nu
înspre puţul salvator, după geniul dansatorului, înţelegâ nd cu certitudine că Istoria, o dată
consumată , este tributară raţiunii, că ci nici un pas nu va lipsi din succesiunea paşilor, dar
că spiritul ce domină paşii nu se citeşte în viitor, înţelegâ nd că o civilizaţie, asemenea unui
arbore, naşte din puterea unei seminţe, care e unică , deşi se diversifică , şi se distribuie, şi
se exprimă în organe diferite – ră dă cini, trunchi, ramuri, frunze, flori şi fructe, care sunt
putere a seminţei ce a luat formă . Înţelegâ nd că , desigur, o civilizaţie, o dată clă dită , se
întoarce înspre origini, ceea ce arată logicienilor o pistă de urmat, dar pe care n-ar fi ştiut
s-o coboare în sens invers, căci ei nu au legă tură cu spiritul conducă tor. Ascultâ nd oamenii
certâ ndu-se, fă ră ca vreunul să aibă câ ştig cu adevă rat, aplecâ nd urechea înspre
comentatorii geometrilor care, crezâ nd că deţin adevă rul, nu renunţau la el decâ t cu
duşmă nie sau acuzâ ndu-şi adversarii de sacrilegiu, agă ţaţi cum erau de idolii lor
tremură tori, şi împă rtă şindu-şi gloria singurului geometru veritabil, prietenul meu, care
ştia că nu fă cea decâ t să caute pentru oameni un limbaj, asemenea poetului, dacă vrea să -şi
câ nte dragostea, şi acest limbaj era simplu atâ t pentru pietre, câ t şi pentru stele, care ştia,
de asemenea, că va trebui, an de an, să schimbe limbajul, acesta fiind semn al ascensiunii.
Descoperind, de asemenea, că nimic nu e fals pentru simplul motiv că nimic nu e adevă rat
(şi că e adevă rat tot ce se împlineşte, asemenea arborelui), ascultâ nd cu ră bdare în tă cerea
iubirii mele gâ ngă veala, strigă tele de mâ me, râ setele şi plâ nsetele poporului meu. După ce,
în tinereţea mea, atunci câ nd alţii rezistau argumentelor prin care încercam nu să -mi
clă desc, ci să -mi îmbrac gâ ndirea, abandonaseră m lupta, în lipsa unui limbaj eficace,
împotriva unui avocat mai bun decâ t mine, dar fă ră ca vreodată să renunţ la permanenţa
mea, ştiind că ceea ce îmi 237 demonstra el era pur şi simplu faptul că eu mă exprimam
prost şi că, mai tâ rziu, mă voi folosi de arme mai puternice, că ci există nenumă rate, dacă în
tine se află garanţii veritabile. Renunţâ nd să ascult înţelesul incoerent al cuvintelor
confuze ale oamenilor, că ci mi s-a pă rut mai fertil ca ei să încerce să mă înţeleagă ,
preferind să mă desfă şor asemenea arborelui, pornind de la să mâ nţă , pâ nă la perfecţiunea
ră dă cinilor, a trunchiului şi a ramurilor, că ci atunci nu mai este subiect de controversă , de
vreme ce arborele există – şi, de asemenea, nu ai pentru ce să alegi între acest arbore şi un
altul, de vreme ce el singur are un frunziş destul de întins pentru a oferi adă post.
Ş i aveau, astfel, certitudinea că obscurită ţile stilului meu, ca şi contradicţia
afirmaţiilor mele nu erau consecinţe ale unui fond nesigur, sau contradictoriu, sau confuz,
ci ale unei proaste întrebuinţă ri a cuvintelor, că ci nu putea fi nici confuză , nici
contradictorie, nici nesigură o atitudine lă untrică , o direcţie, o greutate, o înclinaţie ce nu
trebuia să se justifice, ea existâ nd, pur şi simplu, aşa cum există în mintea sculptorului,
atunci câ nd îşi fră mâ ntă lutul, o anume nevoie ce încă nu are formă , dar va deveni imagine
în lutul gata fră mâ ntat.
Cxn.
 NAŞ TERE A VANITĂ Ţ II ATUNCI CÂ ND OAMENII nu sunt supuşi unei ierarhii
(exemplu: general, guvernator). Atunci câ nd apare fiinţa care să -i supună unul altuia,
vanitatea dispare. Că ci vanitatea vine din aceea că , bile amestecate, dacă niciunul dintre
voi nu vă domină , iar voi să -i daţi un sens, deveniţi bă nuitori şi geloşi pe locul ocupat de
alţii.
Marea luptă împotriva obiectelor: a venit ora să -ţi vorbesc despre marea ta greşeală .
Că ci i-am crezut fervenţi şi i-am văzut fericiţi, amestecâ nd fă ră contenire pietrişul în
goliciunea pă mâ ntului uscat, loviţi de soare asemenea unui fruct trecut, zgâ riaţi de pietre,
scurmâ nd în adâ ncimea pă mâ ntului pentru a se întoarce la suprafaţă şi a dormi goi sub
pâ nza cortului, pe aceia care tră iau din diamantul pur pe care-l extră geau o dată pe 238
an. Ş i i-am văzut nefericiţi, acri la inimă şi dezbinaţi pe aceia care, primind diamante în
luxul lor, nu posedau decâ t o sticlă rie inutilă . Că ci nu ai nevoie de un obiect, ci de o
divinitate.
Posesia obiectului este, desigur, permanentă , dar nu şi hrana pe care o primeşte de
la el. Că ci obiectul nu are alt sens decâ t de a te înă lţa, dar te înalţi prin cucerirea, nu prin
posesia lui. Iată pentru ce îl venerez pe acela care provoacă , aşa cum te-ar provoca la o
cucerire grea, această ascensiune a muntelui, această educaţie pentru a putea înţelege un
poem, această seducţie a sufletului inaccesibil, obligâ ndu-te, astfel, să te împlineşti. Dar îl
dispreţuiesc pe celă lalt, care e provizie strâ nsă , căci de la el nu mai ai nimic de primit. O
dată ce ai smuls diamantul din pă mâ nt, ce mai e de fă cut cu el?
Eu aduc înţelesul purtat al să rbă torii. Să rbă toarea este încoronare a pregă tirilor de
să rbă toare, să rbă toarea este pisc de munte la capă tul ascensiunii, să rbă toarea este
captură a diamantului atunci câ nd îţi este permis să -l extragi din pă mâ nt, să rbă toarea este
victorie încoronâ nd ră zboiul, să rbă toarea este primul prâ nz al bolnavului în prima zi a
vindecă rii sale, să rbă toarea este promisiunea dragostei în ochii ei plecaţi câ nd îi vorbeşti…
Iată de ce am inventat pentru tine această imagine:
Dacă aş dori, aş putea să creez o civilizaţie ferventă , plină de bucurie şi de râ setele
clare ale muncitorilor ce se. Întorc de la muncă , şi de o dragoste puternică de viaţă , şi de
aşteptare fierbinte a miracolelor zilei de mâ ine şi ale poemului ce te va face să simţi stelele
avâ nd ră sunet în tine, şi în care, totuşi, nu ai face nimic altceva decâ t ai scurma pă mâ ntul
pentru a extrage acele diamante ce vor deveni, în sfâ rşit, lumină , după ce, îndelung şi în
linişte, s-au purificat în mă runtaiele pă mâ ntului (Că ci venite din soare, devenite apoi
ferigă , apoi noapte opacă , iată -le redevenite lumină ). Deci, ţi-am spus, îţi asigur o viaţă
patetică dacă te condamn la această muncă şi, o zi pe an, te chem la să rbă toarea capitală ,
ce va consta în ofrandă a diamantelor, care, în faţa poporului asudat, vor fi arse şi
transformate în lumină . Că ci mişcă rile tale lă untrice nu sunt guvernate de folosirea
obiectelor cucerite, iar sufletul tă u se hră neşte cu înţelesul lucrurilor, nu cu lucrurile.
Desigur, aş putea ca acest diamant să nu-l ard, ci să înfloresc cu el o prinţesă . Sau,
închizâ ndu-l într-un cofret în secretul unui templu, să -l fac să stră lucească mai tare, nu
pentru ochi, ci pentru spirit (care se hră neşte dincolo de ziduri). Dar nu aş face nimic
esenţial pentru tine, dacă ţi l-aş da.
 Am înţeles sensul profund al sacrificiului, care nu este de a te amputa, ci de a te
îmbogă ţi. Că ci te înşeli întinzâ nd mâ na înspre obiect, câ nd, de fapt, îi că utai sensul. Dacă
inventez un imperiu în care, în fiecare seară , să ţi se distribuie diamante recoltate aiurea,
la fel de bine te-aş putea îmbogă ţi cu pietre, că ci nu vei gă si în de nimic din ceea ce doreai
să obţii. Mai bogat e acela care trudeşte un an întreg izbindu-se de stâ ncă şi, o dată pe an,
arde fructul muncii sale pentru a-i elibera lumina ascunsă , decâ t acela care primeşte în
fiecare zi fructe venite din altă parte, fă ră ca lui să i se pretindă ceva. (Ca şi în jocul de
popice: plă cerea ta e să le ră storni. Ş i e să rbă toare. Dar nu mai poţi aştepta nimic de la
nişte popice căzute).
Iată pentru ce sacrificiile şi să rbă torile se confundă . Că ci astfel ară ţi sensul actului
tă u. Dar ai putea, oare, să spui că să rbă toarea este altceva decâ t bucuria de a da foc
lemnului, după ce l-ai strâ ns, oboseala plă cută şi ameţeala întinderii, după ce ai urcat
muntele, apariţia la lumină a diamantului, după ce l-ai extras, culesul, după ce via s-a copt?
Cum ai putea să te foloseşti de o să rbă toare ca de o provizie? O să rbă toare este, după
marş, sosirea şi încununarea, în acest fel, a marşului, dar să nu aştepţi nimic de la
schimbarea ta în sedentar. Iată pentru ce nu te instalezi nici în muzică , nici în poem, nici în
femeia cucerită , nici în priveliştea ză rită din înaltul munţilor. Te pierd, dacă te distribui în
egalitatea zilelor mele. Dacă nu le ordonez ca pe o corabie ce merge într-o direcţie anume.
Poemul este o să rbă toare, cu condiţia să urci pâ nă la el. Templul este o să rbă toare, aceea
de a te elibera în el de grijile mă runte. În fiecare zi ai suferit de corvezile la care te-a supus
oraşul. În fiecare zi ai simţit acea febră nă scută din urgenţa pâ inii ce trebuie câ ştigată , a
bolilor de vindecat, a problemelor de dezlegat, mergâ nd aici, mergâ nd din240 colo, aici
plâ ngâ nd, dincolo râzâ nd. Apoi vine ora acordată liniştii şi împă că rii sufleteşti. Ş i urci
treptele, şi împingi uşa, şi nu mai există pentru tine decâ t mare întinsă , şi contemplare a
Că ii Lactee, şi provizie de tă cere, şi victorie împotriva obişnuitului, şi aveai nevoie de toate
acestea ca de hrană , că ci te fă cuseră să suferi obiectele şi lucrurile, dar de pentru tine nu
există . Ş i trebuie să vii aici, pentru ca o imagine să se nască din lucruri, şi să se stabilească
o structură care să le dea un sens dincolo de spectacolul dezordonat de fiecare zi. Dar ce
vei putea să faci în templul meu, dacă n-ai tră it în oraş, nu ai luptat, şi urcat, şi suferit, dacă
nu aduci cu tine rezerva de pietre ce trebuie clă dită în tine? Ţ i-am vorbit despre
ră zboinicii mei şi despre dragoste. Dacă nu eşti decâ t amant, femeia cască lâ ngă tine.
Numai războinicul poate să facă dragoste. Dacă nu eşti decâ t ră zboinic, nu există nimeni
care să moară , decâ t o insectă cu solzi de metal. Doar bă rbatul care a iubit poate să moară
ca un bărbat. Ş i nu există nici o contradicţie aici, decâ t de limbaj. Fructele şi ră dă cinile au
aceeaşi mă sură comună – arborele.
Cxra.
CACI NU NE ÎNŢ ELEGEAM ASUPRA REALITĂ Ţ II.
Eu numesc realitate nu ceea ce e mă surabil într-o balanţă (de care îmi bat joc, căci
eu nu sunt o balanţă şi puţin îmi pasă de realită ţile vă zute în felul acesta), ci ceea ce apasă
asupra mea. Ş i apasă asupra mea acest chip trist, sau această cantată , sau această fervoare
în a sluji imperiul, sau această milă faţă de oameni, sau această dragoste de viaţă , sau
această injurie, sau acest regret, sau această despă rţire, sau această comuniune la cules de
vii (cu mult mai mult decâ t ciorchinii culeşi, că ci chiar dacă vor fi aduşi aiurea pentru a fi
vâ nduţi, am primit deja de la ei esenţialul. Îmi amintesc de cel care trebuia să fie decorat
de că tre rege, şi care a participat la să rbă toare – s-a bucurat de stră lucirea sa, a primit
felicită rile prietenilor şi a cunoscut astfel mâ ndria triumfului, dar regele a murit că zâ nd de
pe cal, înainte de a-i fi agă ţat obiectul de metal pe piept îmi vei spune că acela n-a primit
nimic?). 241
Realitatea, pentru dinele tă u, este un os. Realitatea, pentru balanţa ta, este o greutate
de fontă . Dar realitatea, pentru tine, este de o altă natură .
Acesta e motivul pentru care spun că financiarii sunt inconştienţi, iar dansatoarele –
rezonabile. Nu fiindcă aş dispreţui munca celor dintâ i, dar fiindcă dispreţuiesc morga lor,
siguranţa şi satisfacţia de sine, că ci ei se cred a fi scopul şi esenţa lucrurilor, câ nd, de fapt,
nu sunt decâ t valeţi şi se află în slujba dansatoarelor.
Că ci să nu te înşeli asupra înţelesului muncii. Există munci care sunt urgente.
Bucă tă ria palatului meu, de pildă . Că ci dacă nu există hrană , nu vor exista oameni. Ş i
trebuie ca oamenii să fie, înainte de toate, hră niţi, îmbră caţi şi adă postiţi. Ş i aceste servicii
sunt urgente. Dar ceea ce este important nu stă în aceasta, ci în calitatea lor. Dansurile, şi
poemele, şi meşterii în aur, şi geometrul, şi cel ce urmă reşte stelele, a că ror viaţă munca
bucă tă riilor o permite, sunt singurii care onorează omul şi îi dau un sens.
Ş i, deci, dacă vine la mine cel care nu cunoaşte decâ t bucă tă riile, din care, într-
adevă r, sunt scoase realită ţi pentru balanţă şi oase pentru câ ini, îi interzic să vorbească
despre om, căci va neglija esenţialul, asemenea adjutantului, care nu apreciază nimic în om
în afara aptitudinilor sale de a mâ nui armele.
Pentru ce s-ar mai dansa în palatul tă u, câ nd dansatoarele trimise la bucă tă rie te-ar
îmbogă ţi cu un supliment de hrană ? Ş i pentru ce s-ar cizela tă vi de aur, câ nd, dacă ai
expedia cizelă rii la şantierul de tă vi de cositor, ai avea tă vi mai multe? Ş i pentru ce s-ar
mai tă ia diamante, pentru ce s-ar mai scrie poeme, pentru ce s-ar mai urmă ri mersul
stelelor, câ nd ai putea să -i trimiţi pe toţi aceştia să treiere grâ ul, pentru a avea un
supliment de pâ ine?
Dar cum în cetatea ta va lipsi ceva care să fie pentru spirit, nu pentru ochi şi nu
pentru simţuri, vei fi constrâ ns să inventezi pentru ei o hrană falsă , care nu va valora
nimic. Vei că uta fabricanţi care le vor fabrica poeme, automate care le vor fabrica dansuri,
scamatori care din sticlă şlefuită le vor fabrica diamante. Ş i iată că ei vor avea iluzia de a
tră i. Deci nu se mai mai află în ei decâ t o caricatură a vieţii. Că ci vor con242 funda înţelesul
adevă rat al dansului’, al diamantului şi al poemului – care nu te hră nesc cu partea lor
invizibilă , decâ t dacă vei urca pâ nă la de – cu un furaj pentru iesle. Dansul este război,
seducţie, asasinat şi că inţă . Poemul este ascensiune a unui munte. Diamantul este an de
muncă transformat în stea. Esenţialul le va lipsi.
Ca şi jocul de popice: de vreme ce bucuria ta este de a face popicele să cadă , vei afla
multă plă cere înşirâ nd câ teva sute şi construindu-ţi o maşină care să le doboare…
CXIV.
DAR SA NU CREEZI CA EU DISPREŢ UIESC nevoile tale. Nici nu-mi închipui că de se
opun semnificaţiei tale. Că ci vreau să mă tă lmă cesc, pentru aţi demonstra adevă rul meu, în
cuvinte care se opun unul altuia, ca de pildă necesar şi superfluu, cauză şi efect, bucă tă rie
şi sală de dans. Dar eu nu cred în aceste diviziuni’ ce aparţin unui limbaj nefericit şi
înseamnă că nu s-a ales muntele cel bun, spre a se desluşi de la înă lţimea lui mişcă rile
oamenilor.
Că ci la înţelesul oraşului, santinela mea nu va ajunge decâ t atunci câ nd Domnul îl va
îmbogă ţi cu limpezimea privirii şi auzului, şi atunci strigă tul noului nă scut nu se va mai
opune plâ nsetelor din jurul mortului, nici tâ rgul – templului, nici cartierul rezervat –
fidelită ţii în dragoste din altă parte a oraşului, ci din toată această diversitate se naşte
oraşul, care absoarbe, îmbră ţişează şi unifică , aşa cum arborele ţâ şneşte unul singur din
elementele diverse ce-l compun, aşa cum templul domină prin calitatea liniştii sale acest
amestec de statui, stâ lpi, altare şi bolţi, aşa cum eu nu întâ lnesc omul decâ t la nivelul la
care el nu-mi mai apare ca fiind cel ce câ ntă împotriva celui ce treieră grâ ul, cel care
dansează împotriva celui ce presară grâ ul în brazdă sau cel care urmă reşte stelele
împotriva celui ce fă ureşte cuie, că ci dacă te divid, nu voi înţelege nimic şi te voi pierde.
Iată pentru ce, închizâ ndu-mă în liniştea iubirii mele, am plecat să privesc oamenii
oraşului meu. Cu dorinţa de a-l înţelege. (Notează pentru mai tâ rziu: nu cred că este o idee
preconcepută de a alege raportul între activită ţi. Raţiunea nu are nimic de-a face cu
aceasta. Că ci nu construieşti un corp plecâ nd de la o sumă . Ci plantezi’ o să mâ nţă şi-ţi va
apă rea o sumă anume. Ş i numai din calitatea iubirii se va naşte proporţia, care îţi va fi
invizibilă pâ nă atunci, apă râ nd doar în limbajul stupid al logicienilor, al istoricilor şi al
criticilor, care-ţi vor ară ta pă rţile şi-ţi vor spune cum ai putea face să crească una
diminuâ ndu-le pe celelalte, demonstrâ nd cu limpezime că mai degrabă aceea trebuie să
crească şi nu cealaltă , câ nd la fel de bine ar fi putut stabili contrariul, că ci dacă inventezi
imaginea bucă tă riilor şi cea a să lii’ de dans, nu există balanţă pentru a câ ntă ri importanţa
uneia sau alteia. Limbajul tă u devine gol de sens atunci câ nd prevezi viitorul. A construi
viitorul înseamnă a construi prezentul. Înseamnă a crea o dorinţă pentru ziua de astă zi.
Care este astă zi înspre mâ ine. Ş i nu o realitate a actelor care nu vor avea sens decâ t mâ ine.
Că ci dacă organismul tă u se smulge din prezent, moare. Viaţa, care este adaptare la
prezent şi permanenţă în prezent, se reazemă pe legă turile nenumă rate pe care limbajul
nu le poate surprinde. Echilibrul este iă cut din mii de echilibre. Ş i dacă vei dă râ ma unul
singur, în urma unei demonstraţii abstracte, se va nă rui în întregime, asemenea
elefantului, construcţie enormă care moare dacă -i tai un singur vas de sâ nge. Nu e vorba
aici de a dori ca nimic să nu se schimbe. Căci poţi să schimbi totul. Dintr-o câ mpie aspră să
faci o plantaţie de cedri. Dar important nu este să clă deşti’ cedri, ci să semeni seminţe. Ş i,
în fiecare moment, să mâ nţa însă şi sau ceea ce se va naşte din să mâ nţă va fi în echilibru în
prezent).
Dar există mai multe unghiuri sub care poţi să vezi lucrurile. Dacă aleg muntele
care-mi împarte oamenii după dreptul lor la provizii, probabil că , judecâ nd după dreptatea
mea, aceasta m-ar irita. Dar e la fel de probabil că dragostea mea ar fi alta pe un munte
care ar împă rţi oamenii altfel. Ş i vreau ca orice dreptate să fie fă cută . Iată pentru ce am
cerut ca oamenii să fie studiaţi. (Că ci nu există o anumită dreptate, ci un numă r 244 infinit.
Ş i pot să -mi împart generalii după vâ rstă , pentru a-i ră splă ti, fă câ ndu-i să crească în
onoruri şi în îndatoriri. Dar pot, de asemenea, să le permit o odihnă care să sporească cu
anii, descă rcâ ndu-i de îndatoririle lor şi împovă râ nd umerii tineri. Ş i pot să judec
gâ ndindu-mă la imperiu. Ş i pot să judec avâ nd în vedere drepturile individului sau, prin el
şi împotriva lui, avâ nd în vedere omul).
Ş i dacă , gâ ndindu-mă la ierarhia armatei mele, ţin să judec echitatea ei, iată -mă
prins într-o reţea de contradicţii ireductibile. Că ci există serviciile fă cute, capacită ţile,
binele imperiului. Ş i voi gă si mereu o seară a calită ţilor indiscutabilă , care va demonstra
greşeala mea, privind din punctul de vedere al unei alte greşeli. Decâ ’ nu mă tulbur atunci
câ nd mi se arată că există un cod evident după care deciziile mele sunt monstruoase,
ştiind dinainte că , orice-aş face, aşa va fi mereu şi că ceea ce contează este să cumpă neşti
puţin, să coci puţin adevă rul pentru a-l primi, nu prin cuvinte, ci în greutatea sa. (Aici se
poate vorbi despre liniile de forţă ).
Cxv.
MI SE PĂ REA, DECI, ZADARNIC SĂ -MI CITESC oraşul din punctul de vedere al
beneficiarilor. Căci toţi sunt criticabili. Dar problema mea nu stă în asta. Sau, mai bine
spus, nu în primul râ nd. Căci doresc, desigur, ca beneficiarii mei să fie înnobilaţi, şi nu
degradaţi prin uzul beneficiului. Dar ceea ce mă preocupă în primul râ nd este imaginea
cetă ţii mele.
Am plecat, deci, să mă plimb, însoţit de un locotenent care punea întrebă ri
trecă torilor.
— Cu ce te ocupi? întreba el, la întâ mplare, pe unul şi pe altul.
— Eu sunt dulgher, spunea unul.
— Eu sunt plugar, spunea altul.
— Eu sunt fierar, spunea al treilea.
— Eu sunt pă stor, spunea un altul.
Sau sap puţuri. Sau îngrijesc bolnavi. Sau scriu pentru cei ce nu ştiu să scrie. Sau sunt
mă celar. Sau ţes pâ nze. Sau cos haine. Sau…
Ş i mi se pă rea că ei munceau pentru toată lumea. Că ci toţi consumă carne, apă ,
leacuri, scâ nduri, ceai sau haine. Ş i niciunul nu consumă prea mult pentru el însuşi, că ci
mă nâ nci o dată , şi te îngrijeşti o dată , şi te îmbraci o dată , o dată bei ceaiul, o dată scrii!
scrisori şi dormi într-un pat al unei case.
Dar se întâ mpla ca unul dintre ei să -mi ră spundă :
— Eu construiesc palate, eu şlefuiesc diamante, eu sculptez statui de piatră …
Ş i aceştia, desigur, nu munceau pentru toţi, ci doar pentru unii, că ci produsul muncii
lor nu era divizibil.
Într-adevă r, dacă te gâ ndeşti la cel ce munceşte un an pentru a picta un vas, cum ai
putea distribui asemenea vase tuturor? Căci un om munceşte pentru mai mulţi, într-o
cetate. Există femeile, bolnavii, infirmii, copiii, bă trâ nii şi cei care astă zi se odihnesc.
Există , de asemenea, servitori ai imperiului meu, care nu produc obiecte: soldaţii,
jandarmii, poeţii, dansatorii, guvernatorii. Iar aceştia consumă la fel demult ca şi ceilalţi, se
îmbracă , se încalţă , mă nâ ncă , beau şi dorm într-un pat al unei case. Ş i fiindcă ei nu dau
obiecte în schimbul celor pe care le consumă , trebuie ca undeva să furi aceste obiecte celor
care le produc, pentru a-i înzestra şi pe cei ce nu produc. Nici un om instalat în atelierul
să u nu poate pretinde că tot ceea ce produce, consumă . Dar există obiecte pe care nu poţi
pretinde că le oferi tuturor, că ci nu ar fi cine să le lucreze.
Ş i, totuşi, nu e important ca asemenea obiecte să fie concepute şi fabricate, că ci de
sunt luxul, şi floarea, şi sensul civilizaţiei tale? Obiectul care are valoare şi care este demn
de om e tocmai acela care a costat mult timp. Este sensul însuşi al diamantului, care
înseamnă un an de muncă pentru a stoarce lacrima nu mai mare decâ t o unghie. Sau
pică tura de parfum extrasă dintr-un coş de flori. Ce-mi pasă de soarta lacrimii sau a
pică turii de parfum, de vreme ce ştiu dinainte că de nu pot fi distribuite tuturor şi mai ştiu
că o civilizaţie se întemeiază nu pe destinul obiectelor, ci pe cunoaşterea lor?
Eu, stă pâ nul, fur pâ ine şi haine muncitorilor, pentru a le da soldaţilor, femeilor şi
bă trâ nilor mei.
Ş i de ce m-aş tulbura atunci câ nd fur pâ ine şi haine 246 pentru a le da sculptorilor, şi
şlefuitorilor de diamante, şi poeţilor care, deşi scriu poeme, trebuie să se hră nească ?
Că ci altfel nu vor mai exista nici diamante, nici palate, şi nimic din ceea ce ţi-ai putea
dori.
Poporul meu se îmbogă ţeşte doar din transmiterea în celelalte activită ţi a
activită ţilor de civilizaţie care, desigur, îi costă mult timp pe cei care le practică , dar ocupă
puţini oameni în oraş, aşa cum mi-am dat seama din întâ lnirile noastre.
Ş i, de altfel, mă gâ ndeam, dacă destinatarul obiectului nu avea importanţă , de vreme
ce, oricum, acel obiect nu putea fi distribuit tuturor şi, deci, nu puteam pretinde că el îi
fura pe ceilalţi, era evident că urzeala destinatarilor este un lucru delicat de atins, care
cere multă precauţiune, căci este structură a unei civilizaţii. Ş i puţin contează calitatea lor
sau justifică rile lor morale.
Există , desigur, aici o problemă morală . Dar problema e opusă . Iar dacă gâ ndesc în
cuvinte ce exclud contradicţiile, sting în mine orice lumină .
CXVI.
NOTE PENTRU MAI TlRZIU: REFUGIAŢ II berberi ce nu vor să muncească se culcă .
Acţiune imposibilă , Dar eu impun nu acte, ci structuri. Ş i diferenţiez zilele. Ş i ierarhizez
oamenii şi creez locuinţe mai mult sau mai puţin frumoase, pentru a aduce gelozia. Ş i
creez reguli mai mult sau mai puţin drepte, pentru a provoca mişcă ri diverse. Ş i nu pot să
mă gâ ndesc la dreptate, că ci dreptatea aici este de a lă sa să clocească această baltă moartă .
Ş i îi oblig să -mi înveţe limbajul, că ci limbajul meu are un sens pentru ei. Ş i nu există aici
decâ t un sistem de convenţii cu ajutorul că rora vreau să ajung, prin intermediul unui orb
surdo-mut. La omul care este adormit în ei. Pe orbul surdo-mut îl atingi cu flacă ra şi îi
spui: foc. Ş i de fiecare dată câ nd îl arzi îi spui: foc. Ş i eşti nedrept pentru individ, arzâ ndu-l.
Dar eşti drept pentru om, că ci spunâ ndu-i: foc. Îl luminezi. Ş i va veni ziua în care îi vei
spune: foc, fă ră a-l arde, iar el îşi va retrage de îndată mâ na. Ş i acesta va fi semnul că s-a
nă scut.
Iată -i, deci, legaţi împotriva voinţei lor în absolutul unei reţele pe care nu o pot
judeca, fiindcă ea există , pur şi simplu. Casele „sunt” diferite. Mesele „sâ nt44 diferite (Ş i1
introduc, de asemenea, să rbă toarea de a tinde înspre o zi anume şi, astfel, a exista, „şi-i voi
supune la torsiuni, tensiuni şi figuri. Ş i, desigur, orice tensiune este nedreptate, că ci nu e
drept ca această zi să difere de celelalte4*). Ş i să rbă toarea îi face să se îndepă rteze sau să
se apropie de ceva. Iar casele, mai mult sau mai puţin frumoase, să câ ştige sau să piardă . Ş i
să între şi să iasă . Ş i voi desena linii albe de-a curmezişul tabe rei, ca să existe zone
primejdioase şi zone sigure. Ş i voi inventa locul interzis, unde eşti pedepsit cu moartea,
pentru a-i orienta în spaţiu. Ş i iată că astfel meduzei îi vor creşte vertebre. Ea va începe să
meargă , ceea ce e admirabil.
Omul dispunea de un limbaj gol. Dar limbajul îi va fi din nou ca o ză bală . Ş i’ vor
exista cuvinte crude, care-l vor face să plâ ngă . Ş i vor exista cuvinte ră sună toare, care-i vor
lumina inima.
„Vă facilitez lucrurile…” şi totul este pierdut. Nu din cauza bogă ţiilor, ci pentru că de
nu mai sunt trambulină înspre altceva, ci provizii câ ştigate. Te-ai înşelat, nu dâ nd mai
mult, ci pretinzâ nd mai puţin. Dacă dai mai mult, trebuie să ceri mai mult.
Dreptatea şi egalitatea. Ş i iată moartea. Dar fraternitatea nu o vei gă si decâ t în
arbore. Că ci nu trebuie să confunzi alianţa cu comunitatea, care nu este decâ t
promiscuitate fă ră nimic sfâ nt care s-o domine, nici irigare, nici musculatură , şi deci
putreziciune.
Că ci s-au dizolvat tră ind în egalitate, dreptate şi comunitate totale. Odihna lor este
odihnă a bilelor amestecate.
Aruncă -le o să mâ nţă care să -i absoarbă în nedreptatea arborelui.
CXVII.
ÎN CEEA CE-L PRIVEŞ TE PE VECINUL MEU, am observat că nu era folositor să
examinez faptele, stă rile de lucruri, instituţiile, obiectele imperiului să u, ci doar înclinaţiile
şi tendinţele. Că ci dacă examinezi imperiul meu, ai să -i priveşti pe fierari şi ai să -i gă seşti
fă urind cuie, pasionâ ndu-se pentru cuie şi câ ntâ ndu-ţi despre de. Apoi ai să mergi să -i vezi
pe tă ietorii de lemne şi să -i gă seşti doborâ nd copaci şi pasionâ ndu-se pentru doborâ tul
copacilor şi umplâ ndu-se de o intensă bucurie la ora să rbă torii tă ietorului de lemne, care
este aceea a primului trosnet, atunci câ nd mă reţia copacului începe să se prosterneze. Iar
dacă vei merge să -i priveşti pe astronomi, ai să -i vezi pasionâ ndu-se pentru stele şi
neascultâ nd decâ t liniştea lor. Iar dacă te întreb: „Ce se petrece în imperiul meu, ce se
naşte mâ ine în el?”, ai să -mi ră spunzi: „Se vor fă uri cuie, se vor doborî copaci, se vor studia
stelele, şi vor fi, astfel, rezerve de cuie, rezerve de lemn şi observaţii asupra stelelor44.
Că ci, miop şi neştiind să vezi mai departe de vâ rful nasului, n-ai recunoscut construcţia
unei coră bii.
Ş i, desigur, niciunul dintre ei n-ar fi ştiut să -ţi spună : „Mâ ine vom pleca pe mare44.
Fiecare îşi închipuia că -şi slujeşte zeul şi dispunea de un limbaj neputincios pentru aţi
câ nta zeul zeilor – corabia. Că ci fertilitatea coră biei este de a deveni dragoste a fierarului
pentru cuâ e.
Iar în ceea ce priveşte prevederea viitorului, ai fi ştiut cu mult mai multe dacă ai fi
dominat acest amestec disparat şi ai fi luat cunoştinţă de ceea ce am dă ruit poporului meu
pentru a-i înă lţa sufletul, dragostea pentru mare. Ş i atunci ai fi vă zut corabia, amestec de
cuie, de scâ nduri, de trunchiuri de copac şi condusă de stele, plă mă dindu-se încet şi în
linişte şi asamblâ ndu-se asemenea cedrului care suge sucurile şi să rurile pă mâ ntului
pentru a le fixa în lumină .
Ş i vei recunoaşte acea înclinaţie care se îndreaptă , cu efectele ei irezistibile, înspre
mâ ine. Că ci nu poţi să te înşeli: peste tot unde ea poate să se arate, se arată . Recunosc
înclinaţia înspre pă mâ nt prin aceea că nu pot, oricâ t de scurt timp, să las să -mi scape
piatra pe care o ţin în mâ nă , fă ră ca ea să cadă .
Dacă vă d un om plimbâ ndu-se şi mergâ nd spre est, nu pot să -i prevă d viitorul. Căci e
posibil ca el să facă o sută de paşi şi, în clipa în care mi-l închipui bine fixat în direcţia sa, să
mă dezorienteze fă câ nd cale întoarsă . Dar voi prevedea viitorul câ inelui meu dacă , de
fiecare dată câ nd îi slă besc coarda, face un pas înspre est şi trage, că ci Estul atunci
înseamnă miros de vâ nat şi ştiu unde va alerga dacă îi dau drumul. O palmă din coarda lui
m-a fă cut să aflu mai mult decâ t o mie de paşi.
Pe acel prizonier îl observ, aşezat sau culcat, cu aerul înfrâ ngerii şi despuiat de orice
dorinţă . Dar el tinde spre libertate. Ş i îmi voi da seama de aceasta ară tâ ndu-i o gaură în
zid, că ci el va fremă ta şi va redeveni musculatură şi atenţie. Iar dacă spă rtura dă înspre
câ mp, arată -mi-l pe acela care a uitat să o privească !
Dacă raţionezi în inteligenţa ta, voi uita acea spă rtură sau alta, sau, privindu-le,
fiindcă te gâ ndeşti la altceva în acea clipă , nu le vei vedea deloc. Sau, vă zâ ndu-le şi
înşiruind silogisme pentru a şti dacă va fi abil să se folosească de de, te vei hotă rî prea
tâ rziu, că ci zidarii le vor astupa. Dar arată -mi, în acel rezervor în ai că rui pereţi apa apasă ,
ce fisură ar putea uita?
Iată pentru ce spun că înclinaţia, chiar informulabilă greşeală de limbă fiind, este
mai puternică decâ t raţiunea şi singura care conduce. Ş i pentru aceasta spun că raţiunea
nu este decâ t slujitor al spiritului, că ci ea transformă înclinaţia în demonstraţii şi maxime,
ceea ce-ţi permite în continuare să crezi’ că cel ce te-a condus este bazarul tă u de idei. Pe
câ nd eu spun că nu ai fost condus decâ t de zeii ce se numesc templu, domeniu, imperiu,
înclinaţie înspre mare sau nevoie de libertate.
Aşa încâ t nu voi urmă ri actele vecinului ce domneşte de cealaltă parte a muntelui.
Că ci1 nu ştiu să văd, în zborul unui porumbel, dacă se îndreaptă înspre porumbar sau îşi
umple aripile de vâ nt, că ci nu ştiu să văd, în pasul unui om ce se îndreaptă înspre casă ,
dacă el cedează dorinţei nevestei lui sau plictisului datoriei, dacă pasul lui construieşte
dragostea sau divorţul. Dar cel pe care-l ţin ferecat în temniţă , dacă nu scapă prilejul şi
pune piciorul pe cheia pe care o uit, pipă ie ză brelele pentru a vedea dacă vreuna se clatină
şi îşi câ ntă reşte paznicii din ochi, pe acela îl văd deja plimbâ ndu-se în libertatea câ mpului.
Vreau să aflu despre vecinul meu nu ceea ce face, ci ceea ce nu uită niciodată să facă .
Că ci atunci voi şti ce zeu îl domină , chiar dacă el nu-şi dă seama de 250 aceasta, şi direcţia
viitorului să u.
Cxvm.
MI-AM AMINTIT DE ACEL PROFET CU PRIVIREA aspră şi care, în plus, era saşiu.
Venise să mă vadă şi furia ră bufnea din el. O furie sumbră :
— Trebuie, mi-a spus el, să -i extermini.
Ş i am înţeles că avea gustul perfecţiunii. Că ci doar moartea e perfectă .
 — Pă că tuiesc, mi-a spus.
Tă ceam. Vedeam sub ochii mei acest suflet că lit asemenea tă işului unei spade. Dar
mă gâ ndeam: „El există împotriva ră ului. Există ca urmare a ră ului. Ce ar fi fă ră ră u?”.
— Ce ţi-ai dori, l-am întrebat, pentru a fi fericit?
— Triumful binelui.
Ş i am înţeles că minţea. Că ci îmi numea fericire nefolosirea şi rugina spadei lui.
Ş i îmi dădeam seama puţin câ te puţin de acest adevă r, evident totuşi, că acela care
iubeşte binele este indulgent în faţa ră ului. Că acela ce iubeşte forţa este îngă duitor în ‘
faţa slă biciunii. Că ci, deşi cuvintele se opun, bine şi ră u se întrepă trund, iar sculptorii ră i
sunt pă mâ nt rodnic pentru sculptorii buni, tirania fă ureşte, împotriva ei, suflete mâ ndre,
foamea dă naştere împă rţelii pâ inii, care este mai bună decâ t pâ inea. Iar cei care urzeau
comploturi împotriva mea, vâ naţi de jandarmii mei, lipsiţi de lumină în pivniţele lor, deja
obişnuiţi cu o moarte apropiată , sacrificaţi altora decâ t ei înşişi, acceptâ nd riscul, mizeria
şi nedreptatea din dragoste de libertate şi dreptate, mi s-au pă rut întotdeauna de o
frumuseţe stră lucitoare, ce ardea asemenea unui incendiu, la locurile de supliciu, şi pentru
aceasta nu i-am frustrat niciodată de moarte. Ce înseamnă diamantul dacă nu există
bolovă niş tare de scurmat, care-l ascunde? Ce înseamnă o spadă , dacă nu există duşman?
Ce înseamnă o revenire fă ră absenţă ? Ce înseamnă fidelitate, dacă nu există tentaţie?
Triumful binelui este triumful turmei cuminţi în faţa ieslei. Iar eu nu mă sprijin pe
sedentari sau ghiftuiţi.
„Tu lupţi împotriva ră ului, i-am spus, şi orice luptă este un dans. Ş i îţi afli plă cerile în
plă cerile dansului, deci ale ră ului. Aş prefera să te văd dansâ nd din dragoste.
Că ci dacă eu creez un imperiu în care oamenii să se înflă că reze pentru poeme, va
veni ora logicienilor, care vor face raţionamente despre aceasta şi-ţi vor descoperi
primejdiile ce ameninţă poemele prin contrariul poemelor, ca şi cum în lume ar exista
contrariul vreunui lucru. Se vor naşte atunci poliţiştii care, confundâ nd dragostea pentru
poem cu ura pentru contrariul poemului, vor fi preocupaţi să nu iubească , ci să urască . Ca
şi cum dragostea pentru cedru şi distrugerea mă slinului ar fi acelaşi lucru. Ş i vor trimite la
carceră fie pe muzician, fie pe sculptor, fie pe astronom, la întâ mplare, după raţionamente
ce nu sunt decâ t stupidă zarvă de cuvinte şi clă tinare a aerului. Iar imperiul meu se va
pră pă di, că ci a da viaţă cedrului nu înseamaă a distruge mă slinul sau a refuza parfumul
trandafirilor. Seamă nă în inima unui popor dragostea pentru corabie şi el îşi va schimba
întreaga fervoare în pâ nze. Dar tu vreî să prezidezi naşterea pâ nzelor prigonind,
denunţâ nd şi exterminâ nd ereticii. Dar tot ceea ce nu este corabie poate fi numit
contrariul coră biei, că ci logica duce oriunde vrei. Ş i din epurare în epurare îţi vei
extermina tot poporul, că ci fiecare iubeşte şi altceva. Mai mult decâ t atâ t, vei extermina
corabia însă şi, căci câ ntecul coră biei devenise, la fă uritorul de cuie, câ ntecul fă uririi de
cuie. Îl vei arunca, deci, în temniţă . Ş i nu vei mai avea cuie pentru corabie.
Acelaşi lucru despre cel ce-şi închipuie că favorizează sculptorii mari,
exterminâ ndu-i pe cei mă runţi, pe care, în stupida lor fluturare de cuvinte, îi numeşte
contrariul primilor. Ş i astfel, îţi spun, vei interzice fiului tă u să aleagă o meserie care să
ofere atâ t de puţine şanse de a tră i”.
 — Dacă te înţeleg bine, s-a zburlit profetul saşiu, ar trebui să tolerez viciul!
— Deloc. N-ai înţeles nimic, i-am ră spuns eu.
CXIX.
CACI DACA NU VREAU SA FAC RĂ ZBOI Ş I reumatismul meu îmi ţine piciorul ţeapă n,
el va deveni, poate, pentru mine obiecţie împotriva ră zboiului, pe 252 câ nd, dacă aş dori să
fac ră zboi, m-aş gâ ndi să -l vindec prin acţiune. Că ci dorinţa mea de pace este aceea care s-
a înveşmâ ntat în reumatism sau, poate, în dragoste pentru casa mea, sau în respect pentru
duşmanul meu, sau în orice altceva. Dacă vrei să înţelegi oamenii, începe prin a nu-i
asculta niciodată . Că ci fă uritorul de cuie îţi vorbeşte despre cuiele sale. Astronomul despre
stele. Ş i, cu toţii, uită marea.
Cxx.
MI-AM DAT SEAMA CA NU ESTE DE AJUNS SA priveşti pentru a vedea. Că ci de la
înă lţimea terasei mele, le ară tam domeniul şi le descriam contururile, iar ei clă tinau din
cap spunâ nd: „Da, da…”. Sau deschideam pentru ei mă nă stirea şi le explicam regulile ei, iar
ei că scau discret. Sau le ară tam arhitectura templuori a unui pictor, care veniseră cu ceva
nou, neobişnuit, lui cel nou, sau sculptura, sau pictura unui sculptor Iar ei întorceau capul.
Tot ceea ce ar fi putut să -i mişte pe alţii, pe ei îi lă sa indiferenţi.
Ş i îmi spuneam: „Cei care, dincolo de lucruri, ştiu să atingă nodul divin care le leagă ,
nu dispun în permanenţă de această putere. Sufletul are în el o bună parte de somn.
Sufletul neexersat – o parte şi mai mare. Cum poţi spera ca aceştia să fie atinşi de revelaţie,
ca de un fulger? Că ci doar cei ce aşteaptă fulgerul ca pe singura lor soluţie sunt atinşi de el,
că ci ei aşteaptau această imagine, şi erau deja clă diţi pentru a lua foc. Asemenea celui pe
care l-am dezlegat pentru dragoste, învă ţâ ndu-l să se roage. L-am format atâ t de bine,
încâ t există surâ suri care vor fi pentru el asemenea unor vâ rfuri de spadă . Dar ceilalţi nu
vor cunoaşte decâ t dorinţa. Dacă i-am legă nat cu legendele Nordului, în care trec berze, şi
zboruri cenuşii de raţe să lbatice, şi chemă ri ce umplu întinderea, că ci Nordul, prizonier al
gerului, se umple de un singur strigă t, asemenea unui templu de marmură neagră , aceia
vor fi pregă tiţi pentru ochii cenuşii şi surâ sul ce arde în ei asemenea luminii unui han
misterios acoperit cu ză padă . Ş i-i voi vedea mişcaţi în inima lor. Dar cei ce vin din deşertul
arză tor nu tresar la această formă de surâ s”.
Dacă te-am clă dit, deci, asemenea celorlalţi în copilă rie, vei descoperi aceleaşi
imagini ca tot poporul tă u, vei încerca aceleaşi iubiri şi veţi putea comunica. Că ci
comunicaţi nu unul că tre celă lalt, ci prin nodurile divine ce leagă lucrurile, şi este
important ca de să fie asemă nă toare pentru toţi.
Ş i câ nd spun asemă nă toare, nu înseamnă că trebuie creată acea ordine care nu este
decâ t absenţă şi moarte, asemenea celei a pietrelor aliniate sau a soldaţilor ce bat acelaşi
pas. Înseamnă că v-am învă ţat să recunoaşteţi aceleaşi imagini şi să încercaţi, astfel,
aceleaşi iubiri.
Că ci ştiu acum că a iubi înseamnă a recunoaşte şi a cunoaşte imaginea citită dincolo
de lucruri. Dragostea nu este decâ t cunoaştere a zeilor.
Atunci câ nd domeniul, sculptura, poemul, imperiul, femeia sau Domnul, prin mila
oamenilor, îţi sunt date pentru un moment să le percepi în unitatea lor, numesc dragoste
această fereastră ce s-a deschis în tine. Ş i numesc moarte a dragostei clipa în care de nu
mai sunt pentru tine decâ t un amestec. Ş i, totuşi, ceea ce-ţi este dat prin simţuri nu s-a
schimbat cu nimic.
Iată pentru ce spun, de asemenea, că aceia ce au renunţat la zei nu mai pot comunica
decâ t asemenea animalelor: turmă strâ nsă laolaltă .
Iată pentru ce aceia care vin la mine, privind fă ră a vedea, trebuie convertiţi. Că ci
numai atunci se vor lumina şi se vor îmbogă ţi. Ş i doar atunci vor fi goi. Că ci, în afară de a
că uta satisfacţii pentru pâ ntece, ce ai mai putea dori şi de unde s-ar putea naşte focul
plă cerilor tale?
A te converti înseamnă a te întoarce cu faţa spre zei, ca să -i poţi vedea. Dar nu există
puncte care să -mi permită să mă explic faţă de tine. Dacă priveşti câ mpul şi, cu bastonul
întins, îţi desenez pe el domeniul meu, nu pot să -ţi transmit dragostea mea printr-o
mişcare atâ t de oarecare, căci ţi-ar fi prea lesne să te emoţionezi. Iar în zilele de plictiseală ,
ai merge în vâ rful muntelui şi ai învâ rti un baston, pentru a te însufleţi.
Nu pot decâ t să -mi încerc domeniul asupra ta. Ş i iată de ce cred în acte. Că ci
întotdeauna mi s-au pă rut puerili sau orbi cei ce deosebesc gâ ndirea de acţiune. Se
deosebesc doar ideile, care sunt gâ nduri transformate 254 în obiecte de bazar îţi voi
încredinţa, deci, o că ruţă , şi boi, şi poate un îmblă ciu pentru grâ ne. Sau supravegherea
fâ ntâ narilor. Sau recolta de mă sline. Sau oficierea că să toriilor. Sau înmormâ ntarea
morţilor. Sau orice ar putea să te facă să intri în invizibila construcţie şi să te supui liniilor
sale de forţă , iar aceste linii de forţă vor face ca o anume mişcare să -ţi fie la îndemâ nă , pe
câ nd o alta – nu.
Vei întâ lni, deci, obligaţii şi interdicţii. Că ci acest câ mp este impropriu pentru
plugă rit, dar nu şi celă lalt. Acest preţ va salva satul, pe câ nd celă lalt îl va îmbolnă vi.
Această fată trebuie mă ritată şi satul să u câ ntă de bucurie. Dar celă lalt sat îşi plâ nge un
mort. Ş i dacă tragi de o margine, vei avea în faţă tot desenul. Căci plugarul bea. Iar
fâ ntâ narul îşi mă rită fata. Iar mireasa mă nâ ncă pâ inea celui dintâ i şi bea apa celui de-al
doilea, şi toţi să rbă toresc aceleaşi să rbă tori, se roagă aceloraşi zei, plâ ng aceiaşi morţi. Iar
tu devii ceea ce trebuie să devii în acest sat. Îmi vei spune după aceea cine e cel ce s-a
nă scut în tine. Ş i numai dacă acela nu-ţi place, vei putea să -mi renegi satul.
Că ci nu există trecă tor leneş că ruia să -i fie dat să vadă . Amestecul nu e nimic, însă e
singurul lucru care se arată , şi cum ai putea dintr-odată să vezi divinitatea care-l
guvernează , câ nd aceasta nu este decâ t exerciţiu al inimii tale?
Numesc adevă r doar ceea ce te însufleţeşte. Că ci nimic nu se poate demonstra, nici
pentru, nici contra. Dar nu te îndoieşti de frumuseţe dacă te însufleţeşti de o imagine
anume. Îmi vei spune atunci că , într-adevă r, e frumoasă . Despre domeniu sau imperiu, de
asemenea, dacă , după ce-l vei fi descoperit, vei accepta să mori pentru el. Cum mi-ai putea
spune că sunt adevă rate pietrele, şi nu templul?
Ş i, dină untrul mă nă stirii în care te însufleţesc cu cea mai impresionantă imagine,
după ce am clă dit-o pentru a ţi se ară ta, cum ai putea s-o refuzi? Cum ai putea să -mi spui
că este adevă rată frumuseţea unui chip, şi nu divinitatea în lume?
 Că ci creezi, oare, că frumuseţea unui chip e naturală ? Eu îţi spun că e doar fruct al
uceniciei tale. Că ci nu am cunoscut orb-nă scut care, după ce s-a vindecat, să fie mişcat de
la început de un surâ s. Trebuie să -l înveţi surâ sul. Din copilă rie, un anumit surâ s îţi
pregă teşte bucuriile, surâ sul unei surprize care ţi se ascunde încă . Sau un anumit fel de-a
încrunta sprâ ncenele îţi pregă teşte suferinţele, sau un anumit tremur al buzelor anunţă
lacrimi, sau o anumită stră lucire a ochilor anunţă un proiect, sau o anumită înclinare
anunţă pacea şi împă carea în braţele ei.
Ş i din miile de experienţe clă deşti o imagine a patriei perfecte care poate să te
primească , să te copleşească şi să te însufleţească în întregime. Ş i iată că o recunoşti în
mulţime şi, ca să n-o pierzi, ai accepta să mori.
Fulgerul te-a lovit în inimă , dar inima ta era pregă tită pentru a-l primi.
Nu dragostea este aceea despre care îţi spun că are nevoie demult timp pentru a se
naşte, că ci ea poate fi revelaţie a pâ inii de care te-am învă ţat să -ţi fie foame. Am pregă tit
astfel în tine ecourile ce vor ră suna ascultâ nd poemul. Iar poemul, care pe altul l-ar lă sa
rece, pe tine te iluminează . Ţ i-am pregă tit o foame care se ignoră şi o dorinţă ce nu are
încă pentru tine un nume. Este asamblu de drumuri, structură şi arhitectură . Zeul care
să lă şluieşte în ea o va trezi dintr-odată şi în întregime, şi toate aceste că i se vor face
lumină . Desigur nu-ţi dai seama de nimic: că ci dacă ai cunoaşte-o şi ai că uta-o, ar însemna
că deja ea poartă un nume. Ar însemna că deja ai gă sit-o.
CXXI.
NOTA PENTRU MAI TÂ RZIU: DIN CAUZA UNEI false algebre, aceşti imbecili au
crezut că există contrarii. Ş i contrariul dragostei este cruzimea. Câ nd, de fapt, reţeaua
relaţiilor în viaţă este astfel, încâ t, dacă nimiceşti unul dintre cele două contrarii ale tale,
mori.
Că ci contrariul orică rui lucru, spun eu, este şi nu este decâ t moartea.
Cel care aleargă după contrariul perfecţiunii, din ştersă tură în ştersă tură , îţi
nenoroceşte tot textul. Că ci nimic nu e perfect. Dar cel ce iubeşte perfecţiunea
înfrumuseţează mereu.
La fel, cel ce urmă reşte contrariul nobleţei va nimici 256 toţi oamenii, că ci niciunul
nu e perfect.
Acelaşi lucru, despre cel care-şi nimiceşte duşmanul. Tră ia de pe urma duşmanului,
şi deci va muri. Contrariul coră biei este marea. Dar ea a desenat şi finisat etrava şi carena.
Contrariul focului este cenuşa, dar ea veghează asupra focului.
La fel, cel care luptă împotriva sclaviei, fă câ nd apel la ură , în loc să lupte pentru
libertate, fă câ nd apel la dragoste. Ş i cum peste tot, în orice ierarhie, există urme de sclavie
şi poţi numi sclavie rolul fundaţiei templului, pe care se sprijină pietrele nobile care, doar
de, se înalţă spre cer, iată că eşti obligat, din consecinţă în consecinţă , să desfiinţezi
templul.
Că ci cedrul nu este refuz şi ură faţă de tot ceea ce nu este cedru, ci pă mâ nt drenat de
cedru şi devenit arbore.
Dacă lupţi împotriva a orice ar fi, lumea întreagă îţi va deveni suspectă , că ci totul
este adă post posibil, şi rezervă posibilă , şi hrană posibilă pentru duşmanul tă u. Dacă lupţi
împotriva a orice, trebuie să te nimiceşti pe tine însuţi, căci şi în tine se află o parte care-ţi
este duşmană , oricâ t de sclavă ar fi.
Singura nedreptate pe care o concep este aceea a creaţiei. N-ai distrus apa ce ar fi
putut să hră nească mă ră cinii, ci ai edificat un cedru care a sorbit-o pentru sine, iar
mă ră cinii nu se vor mai naşte.
Dacă devii un anume arbore, nu vei mai deveni un altul. Ş i ai fost nedrept pentru
ceilalţi.
Atunci câ nd fervoarea ta se stinge, faci ca imperiul să dă inuie prin jandarmii tă i. Dar
dacă numai jandarmii îl mai pot salva, înseamnă că imperiul e deja mort. Că ci
constrâ ngerea mea este aceea a puterii cedrului ce leagă în nodurile sale apa pă mâ ntului,
nu sterila exterminare a mă ră cinilor şi a apei, care se oferea, desigur, mă ră cinilor, dar s-ar
fi oferit, de asemenea, cedrului.
Unde vezi că se face ră zboi împotriva vreunui lucru? Cedrul care prosperă şi
nimiceşte tufă rişul nu-l ia în seamă pe acesta. Nici nu ştie de existenţa lui. El face ră zboiul
pentru cedru şi transformă tufă rişul în cedru.
Vrei să faci oamenii să moară împotrivă ? Cine va dori să moară ? Accepţi să ucizi, dar
nu să mori. Iar acceptarea morţii nu este posibilă decâ t dacă , prin ea, te transformi în ceva
mai presus decâ t tine. Deci numai în dragoste. 257
Aceia ură sc oamenii. Iar dacă au închisori, îngră mă desc în de prizonieri. Dar astfel îţi
clă deşti duşmanul, căci închisorile stră lucesc mai puternic decâ t mă nă stirile.
Cel care aruncă în închisori sau execută se îndoieşte, înainte de toate, de el însuşi. El
extermină martorii şi judecă torii. Dar pentru a spori în mă reţie nu îţi este de ajuns să -i
extermini pe cei care te vedeau josnic.
Cel care aruncă în închisori şi execută aruncă greşelile asupra altora. Deci este slab.
Că ci cu câ t eşti mai puternic, cu atâ t mai mult iei greşelile asupra ta. De devin învă ţă minte
pentru victoria ta. Tată l meu, atunci câ nd unul dintre generali fusese bă tut şi se scuza, l-a
întrerupt: „Nu fi pretenţios pâ nă acolo, încâ t să te flatezi închipuindu-ţi că ai putut comite
o greşeală . Atunci câ nd încalec un mă gar, iar el se ră tă ceşte, nu mă garul e acela care se
înşală , ci eu”.
„Scuza tră dă torilor, spunea altă dată tată l meu, este în primul râ nd că au putut să
tră deze”.
CXXII.
ATUNCI CÂ ND ADEVĂ RURILE DEVIN EVIDENTE şi absolut contradictorii, nu ai
nimic de fă cut, decâ t să -ţi schimbi limbajul.
Logica nu muşcă pentru a te face să treci de la un nivel la celă lalt. Nu poţi prevedea
reculegerea plecâ nd de la pietre. Iar dacă vorbeşti despre reculegere în limbajul pietrelor,
eşuezi. Trebuie să inventezi acel cuvâ nt nou care să dea o anume arhitectură a pietrelor
tale. Că ci s-a nă scut o fiinţă nouă , ce nu e divizibilă , nici explicabilă , că ci a explica înseamnă
a demonstra. Ş i o botezi, deci, cu un nume.
Cum ai putea să faci raţionamente asupra reculegerii? Sau asupra dragostei? Sau
asupra domeniului? De sunt nu obiecte, ci divinită ţi.
 L-am cunoscut pe acela care voia să moară fiindcă auzise câ ntâ ndu-se legenda unei
ţă ri din Nord şi ştia, vag, că acolo, într-o anumită noapte a anului, oamenii merg prin
ză pada îngheţată , sub stele, înspre casele de lemn ce-şi aruncă lumina în jur. Iar dacă intri
în lumina lor, după ce ai ostenit mergâ nd, şi-ţi lipeşti obrazul de 258 ferestre, descoperi că
ea vine de la un arbore. Ş i ţi se spune că aceasta este o noapte care are gustul jucă riilor de
lemn vopsit şi miros de ceară . Iar despre chipurile acelei nopţi ţi se spune că sunt
extraordinare. Că ci sunt în aşteptarea unui miracol. Ş i pe toţi bă trâ nii îi vezi ţinâ ndu-şi
ră suflarea, şi privind în ochii copiilor, şi pregă tindu-se pentru bă tă ile de inimă ce vor veni.
Că ci în aceşti ochi de copii va trece ceva insesizabil, nepreţuit. Noaptea aceasta ai pregă tit-
o tot anul, prin aşteptare, şi prin promisiuni, şi mai ales prin câ ntecele auzite, şi prin
aluziile tale secrete, şi prin imensitatea iubirii tale. Iar acum vei desprinde din pom un
umil obiect de lemn vopsit şi-l vei întinde copilului, aşa cum vrea ceremonialul. Aceasta e
clipa. Nimeni nu respiră . Iar copilul bate din pleoape, că ci tocmai a fost trezit din somn. E
acolo, pe genunchii tă i, cu acel miros de copil fraged trezit din somn, şi, în clipa în care te
îmbră ţişează , îţi face în jurul gâ tului ceva asemenea unei fâ ntâ ni pentru inimă (Ş i marele
necaz al copiilor este acela de a fi jefuiţi de un izvor ce se află în ei, pe care nu-l cunosc şi la
care vin să bea toţi cei ale că ror inimi au îmbă trâ nit, pentru a întineri). Dar să ruturile se
opresc aici. Iar copilul priveşte arborele, şi tu priveşti copilul. Căci trebuie să culegi o
surpriză ca în faţa unei minuni, ca la o floare rară ce ar înflori o dată pe an, în ză padă .
Ş i iată -te copleşit de o anumită culoare a ochilor care se întunecă . Că ci copilul, într-o
clipă , aşa cum fac anemonele de mare, de îndată ce a atins cadoul, se apleacă asupra
comorii lui, pentru ca ea să -l ilumineze. Ş i ar fugi, dacă l-ai lă sa să fugă . Ş i nu există
speranţă de a ajunge la el. Nu-i vorbi, nu te aude.
Să nu-mi spui că această culoare, abia schimbată , mai uşoară decâ t un nor deasupra
preriei, nu are greutate. Că ci, chiar dacă ea va fi singura ră splată a anului tă u, şi a sudorii
muncii tale, şi a piciorului tă u pierdut în ră zboi, şi a nopţilor tale de meditaţie, şi a
insultelor şi a suferinţelor îndurate, te-ar ră splă ti îndeajuns. În acest schimb câ ştigi.
Că ci nu există raţionament pentru a raţiona asupra iubirii faţă de domeniu, asupra
liniştii templului, ca şi asupra acestei secunde incomparabile.
Deci soldatul meu voia să moară – el, care nu tră ise decâ t în soare şi nisip, el, care nu
cunoscuse arborele de lumină , el, care abia ştia încotro se află Nordul – fiindcă i se spusese
că undeva sunt ameninţate un anumit miros de ceară şi o anumită culoare a ochilor, pe
care poemele i le aduseseră o dată , aşa cum vâ ntul poartă aroma insulelor. Ş i nu cunosc
motiv mai bun pentru a muri.
Că ci eşti hră nit doar de nodul divin ce leagă lucrurile. Că ruia nu-i pasă de mă ri şi
ziduri. Ş i iată că eşti copleşit în deşertul tă u de existenţa, undeva, într-o direcţie pe care o
ignori, la nişte stră ini despre care nu ştii nimic, într-o ţară despre care nu-ţi poţi închipui
nimic, a aşteptă rii unei anumite imagini a unui obiect să rac din lemn vopsit, care se
adâ nceşte în ochii unui copil asemenea unei pietre într-o apă stă tă toare.
Iar hrana pe care o primeşti merită să mori pentru ea. Iar eu aş ridica armate, dacă
aş dori, pentru a salva, undeva în lume, un miros de ceară .
 Dar nu aş ridica armate pentru a apă ra proviziile. Că ci de sunt deja strâ nse şi nu ai
nimic de aşteptat de la de, decâ t să te transforme în animal de grajd.
Iată pentru ce, dacă ţi se sting zeii, nu vei mai accepta să mori. Dar nici nu vei mai
tră i. Că ci contrariile nu există . Chiar dacă viaţă şi moarte sunt cuvinte ce se opun unul
altuia, nu poţi să tră ieşti decâ t prin ceea ce te-ar putea face să mori. Cine refuză moartea,
refuză viaţa.
Că ci dacă nu există nimic mai presus de tine, nu mai ai nimic de primit. Decâ t de la
tine însuţi. Dar ce vei putea scoate dintr-o oglindă goală ?
CXXIII.
VOI VORBI PENTRU TINE, CARE EŞ TI SINGURA. Căci simt dorinţa de a revă rsa în
tine această lumină .
Descoperind că , în tă cerea şi în singură tatea ta, îmi era posibil să te alimentez. Că ci
zeii nu ţin seama de ziduri şi mă ri. Ş i tu eşti îmbogă ţită , ca şi alţii, de existenţa, undeva, a
unui miros de ceară . Chiar dacă nu speri să -l simţi vreodată .
Nu am alt mijloc de a aprecia calitatea hranei pe care ţi-o aduc, decâ t să te judeci tu
însă ţi. Ce se întâ mplă cu tine după ce ai primit-o? Vreau să -ţi îm260 preunezi mâ inile în
linişte, cu ochii întunecaţi, asemenea celor ai copilului că ruia i-am dat comoara ce începe
să -l devoreze. Căci nici darul pe care l-am fă cut copilului nu era obiect. Cel care ştie din trei
pietre să clă dească o flotă de război pe care s-o ameninţe cu o furtună , dacă -i voi da un
soldat de plumb, va face din el armată , şi că pitani, şi credinţă faţă de imperiu, şi asprime a
disciplinei, şi moarte de sete în deşert. Instrumentul de muzică este cu totul altceva decâ t
instrument
— E materie pentru capcana viitoarelor tale capturi. Care nu ţin de esenţa capcanei.
Te voi ilumina şi pe tine, pentru ca mansarda ta să fie stră lucitoare şi inima plină . Că ci
oraşul adormit pe care-l priveşti de la fereastra ta este altul după ce ţi-am vorbit despre
focul de sub cenuşă . Iar drumul de rond nu e acelaşi pentru santinela mea, dacă e
promontoriu al imperiului.
Atunci câ nd te dă ruieşti, primeşti mai mult decâ t dai. Că ci nu erai nimic şi te
împlineşti. Ş i puţin îmi pasă dacă vorbele se contrazic.
Voi vorbi pentru tine, care eşti singură , că ci vreau să te populez. Poate îţi este greu,
din cauza unui umă r scrintit sau a unei infirmită ţi a ochiului, să -ţi primeşti soţul în casă .
Dar există prezenţe mai puternice şi am observat că , pe patul lui mizer, cancerosul nu mai
era acelaşi într-o dimineaţa de victorie şi, deşi grosimea zidurilor oprea sunetul
trâ mbiţelor, camera sa pă rea plină .
Ş i, totuşi, ce a trecut dinafară înă untru dacă nu nodul lucrurilor, care este victorie şi
nu poate fi stă vilit de ziduri şi mă ri? Ş i pentru ce n-ar exista o divinitate şi mai arză toare
încă ? Care te va plă mă di fierbinte în inimă , credincioasă şi minunată .
Că ci dragostea adevă rată nu se cheltuie. Cu câ t dai mai mult, cu atâ t mai mult îţi
ră mâ ne. Iar dacă te adapi din fâ ntâ na adevă rată , cu câ t scoţi mai mult din ea, cu atâ t e mai
generoasă .
Dar soţul tă u, dacă surâ de în altă parte, te jefuieşte şi tu vei fi obosită de a iubi.
 Iată pentru ce te voi vizita. Ş i nu am nevoie să mă fac cunoscut de că tre tine. Eu sunt
nod al imperiului şi ţi-am inventat o rugă . Ş i sunt temelie a unui anume gust al lucrurilor.
Ş i te înlă nţuiesc. Ş i singură tatea ta se va sfâ rşL.
Ş i cum ai putea să nu mă urmezi? Nu mai sunt nimic’altceva decâ t tu însă ţi. Ca şi
muzica ce clă deşte în tine o anumită structură care te pâ rjoleşte. Ş i muzica nu e nici
adevă rată , nici falsă . Tu eşti cea care te-ai împlinit.
Nu vreau ca tu să fi pustie în perfecţiunea ta. Pustie şi amară . Te voi ţine trează
pentru fervoare, care dă ruieşte fă ră să jefuiască vreodată , că ci fervoarea nu e nici
proprietate, nici prezenţă .
Poemul este frumos pentru motive care nu ţin de logică , aflâ ndu-se la alt nivel. Un
nivel cu atâ t mai patetic cu câ t te fixează mai temeinic în necuprins. Că ci există un sunet pe
care tu îl poţi reda, niciodată însă de aceeaşi calitate. Există şi muzică proastă , care-ţi
deschide în inimă că i mediocre. Iar zeul care ţi se arată e neputincios.
Iată de ce, pentru tine, care eşti singură , am inventat această rugă .
CXXIV.
RUGA A SINGURĂ TĂ Ţ II: „Ai milă de mine, Doamne, că ci singură tatea mă apasă . Nu
aştept nimic. Iată -mă în această cameră , în care nimic nu îmi vorbeşte. Ş i, totuşi, nu
prezenţe îţi cer, că ci mă simt şi mai pierdută câ nd mă afund în mulţime. Dar o alta, care-mi
seamă nă , singură şi ea într-o cameră la fel cu a mea, iat-o totuşi fericită ştiindu-i pe cei
iubiţi ră tă cind prin casă . Nu-i aude, nici nu-i vede. Nu primeşte nimic de la ei în această
clipă . Dar îi este de ajuns, pentru fericirea ei, să -şi ştie casa locuită .
Doamne, nu cer nimic care să poată fi văzut sau auzit. Minunile tale nu sunt pentru
simţuri. Dar îmi e de ajuns, pentru a mă vindeca, să -mi luminezi spiritul asupra casei mele.
Că lă torul în deşert, Doamne, dacă a plecat dintr-o casă locuită , chiar ştiind-o la
capă tul lumii, se bucură de ea. Depă rtarea nu-l împiedică să fie hră nit de ea, iar dacă
moare, moare în iubire… Nu-ţi cer, Doamne.
202 nici mă car casa să -mi fie aproape.
Trecă torul care în mulţime a fost impresionat de un chip se transfigurează , chiar
dacă acei chip nu este pentru el. Asemenea acelui soldat îndră gostit de regină . El devine
soldatul unei regine. Nu îţi cer, Doamne, nici mă car casa să -mi fie fă gă duită .
În largul mă rilor există destine arză toare închinate unei insule ce nu există . Cei de
pe corabie câ ntă imnul insulei, şi aceasta îi face fericiţi. Ş i nu insula le umple sufletul, ci
imnul. Nu-ţi cer, Doamne, nici mă car casa să existe undeva…
Singură tatea, Doamne, nu este decâ t fruct al sufletului infirm. El să lă şluieşte într-o
patrie a sa, care este sens al lucrurilor. Astfel, templul este sens al pietrelor El nu are aripi
decâ t pentru acest spaţiu. Nu se bucură de obiecte, ci doar de imaginea ce se citeşte
dincolo de de şi care le leagă . Fă -mă doar să învă ţ să citesc.
Atunci, Doamne, singură tatea mea se va sfâ rşi”.
Cxxv.
CĂ CI AŞ A CUM CATEDRALA ESTE O ANUMITĂ aranjare de pietre toate la fel, dar
distribuite după linii de forţă a că ror structură se adresează spiritului, exact la fel există şi
un ceremonial al pietrelor mele. Iar catedrala este mai mult sau mai puţin frumoasă .
 Aşa cum liturghia anului meu este o anumită aranjare de zile, toate asemă nă toare la
început, dar distribuite după linii de forţă a că ror structură se adresează spiritului (iar
acum există zile în care trebuie să posteşti, altele în care sunteţi chemaţi să vă bucuraţi,
altele în care nu trebuie să munceşti, şi astfel întâ lneşti liniile mele de forţă ), exact la fel
există un ceremonial al zilelor mele. Ş i anul este mai mult sau mai puţin plin de viaţă .
Ş i există un ceremonial al tră să turilor feţei. Iar chipul este mai mult sau mai puţin
frumos. Ş i un ceremonial al armatei mele, că ci această mişcare îţi este posibil s-o faci, dar
nu şi cealaltă , care te-ar face să întâ lneşti liniile mele de forţă . Iar tu eşti soldat al unei
armate.
Ş i armata este mai mult sau mai puţin puternică .
Ş i un ceremonial al satului meu, că ci iată ziua de să rbă toare, sau clopotul morţilor,
sau ora culesului, sau 263 zidul ce-l vom clă di împreună , sau comunitatea în foame, sau
împă rţirea apei în timp de secetă , că ci acest burduf plin nu este doar pentru tine. Ş i iată că
aparţii unei patrii. Iar patria îţi este mai mult sau mai puţin caldă .
Ş i nu cunosc nimic în lume care să nu fie în primul râ nd ceremonial. Că ci nu ai nimic
de aşteptat de la o catedrală fă ră arhitectură , de la un an fă ră să rbă tori, de la un obraz fă ră
proporţii, de la o armată fă ră regulamente sau de la o patrie fă ră obiceiuri. Nu vei şti ce să
faci cu aceste materiale strâ nse gră madă .
Pentru ce să -mi spui că aceste obiecte în vrac sunt realitate, iar ceremonialul este
iluzie? Că ci obiectul însuşi este ceremonial al pă rţilor sale. Pentru ce o armată , după tine,
ar fi mai puţin reală decâ t o piatră ? Am numii piatră un anumit ceremonial al firelor de
praf care o compun. Ş i an – ceremonialul zilelor. Pentru ce anul ar fi mai puţin adevă rat
decâ t piatra?
Aceia n-au descoperit decâ t indivizii. Ş i, desigur, este bine ca indivizii să prospere, să
se hră nească , să se îmbrace şi să nu sufere prea tare. Dar esenţialul lor moare în ei, şi nu
vor fi decâ t pietre în vrac dacă nu creezi în imperiul tă u un ceremonial al oamenilor.
Că ci altfel omul nu mai e nimic. Ş i nu-l vei plâ nge pe fratele tă u mai mult decâ t un
câ ine pe un altul ce se îneacă . Ş i nu vei afla bucurie în întoarcerea fratelui tă u. Că ci
întoarcerea fratelui trebuie să fie asemenea unui templu ce se împodobeşte, iar moartea
fratelui – un templu ce se nă ruie.
Pe refugiaţii berberi nu i-am vă zut plâ ngâ ndu-şi morţii.
Cum aş putea să -ţi demonstrez ceea ce caut? Nu este vorba de un obiect ce vorbeşte
simţurilor, ci spiritului. Nu-mi cere să justific ceremonialul pe care-l impun. Logica se află
la nivelul obiectelor, şi nu la acela al nodului ce le leagă . Aici limbajul îmi lipseşte.
Ai vă zut omizile fă ră ochi îndreptâ ndu-se spre lumină sau fă câ nd ascensiunea
arborelui. Ş i tu, care le priveşti ca om, îţi formulezi ceea ce le atrage şi spui: „Lumină 14 sau
„Vâ rf44. Dar de nu-şi dau seama de aceasta. În acelaşi fel, dacă primeşti ceva de la
catedrala mea, de la anul meu, de la chipul meu, de la patria mea, iată adevă rul tă u, şi puţin
îmi pasă de zarva cuvintelor tale, care nu se potriveşte decâ t obiectelor. Eşti o omidă . Nu-ţi
dai seama de ceea ce cauţi.
 Dacă , deci, din catedrala mea, din anul meu, din imperiul meu vei ieşi înfrumuseţat,
îmi vei spune: „Iată o frumoasă catedrală pentru oameni. Un an frumos. Un imperiu
frumos44. Chiar dacă nu ştiu de unde trebuie să privesc pentru a afla cauza.
Pur şi simplu, ca şi omida, am gă sit ceva ce mi se potriveşte. Asemenea unui orb ce
caută , într-o zi de iarnă , focul cu mâ inile. Ş i îl gă seşte. Ş i îşi lasă bastonul jos şi se aşază
lâ ngă el, cu picioarele strâ nse. Deşi nu ştie nimic despre foc, nici mă car câ t ştii tu, care vezi.
A aflat adevă rul trupului lui, căci vei vedea că nu-şi va mai schimba locul.
Iar dacă reproşezi adevă rului meu că nu este un adevă r, îţi voi povesti moartea
singurului geometru veritabil, prietenul meu care, pe câ nd se pregă tea să moară , m-a
rugat să ră mâ n lâ ngă el.
CXXVI.
M-AM APROPIAT, DECI, DE EL, cu PAŞ I UŞ ORI, că ci îl iubeam.
— Geometrule, prietenul meu, mă voi ruga pentru tine.
Dar el era obosit de suferinţă .
— Nu te nelinişti pentru trupul meu. Am un picior mort, şi un braţ mort, şi sunt ca
un copac bă trâ n. Lasă -l pe tă ietor să -şi facă datoria…
— Nu regreţi nimic, geometrule?
— Ce-aş putea regreta? Am amintirea unui braţ să nă tos şi a unui picior să nă tos. Dar
toată viaţa este naştere. Ş i te obişnuieşti cu tine aşa cum eşti. Ţ i-ai regretat vreodată
copilă ria, vâ rsta de cincisprezece ani sau cea a maturită ţii? Aceste regrete sunt regrete de
poet prost. Nu regrete simţi, ci o melancolie blâ ndă , care nu e suferinţă , ci parfum al unei
licori evaporate. Desigur, te lamentezi în ziua în care îţi pierzi ochiul, că ci orice
transformare e dureroasă . Dar nu e nimic patetic în a te plimba prin viaţă cu un singur
ochi. Ş i am vă zut orbi râ zâ nd.
— Poţi să -ţi aminteşti despre fericirea ta…
— Ş i cum aş putea să sufă r pentru asta? Desigur, l-am vă zut pe cel ce suferea la
plecarea celei pe care o iubea, care era pentru el sens al zilelor, al orelor şi al lucrurilor.
Că ci templul să u se pră buşea. Dar nu l-am vă zut suferind pe acela care, cunoscâ nd
exaltarea dragostei şi încetâ nd apoi de a mai iubi, pierduse vatra bucuriilor sale. Sau cel pe
care poemul îl emoţiona, iar acum îl plictiseşte. Unde vezi că ar suferi? Că ci spiritul
doarme, iar omul nu mai există . Plictiseala nu e regret. Regretul dragostei este tot
dragoste… iar dacă nu există dragoste, nu există regret al dragostei. Nu mai întâ lneşti
decâ t acea plictiseală care aparţine lucrurilor, căci de nu-ţi pot da nimic. Materialele vieţii
mele se pră buşesc în momentul în care cheia de boltă ce le leagă dispare, şi aceasta este
suferinţa transformă rii, dar cum aş putea s-o cunosc? Că ci abia acum îmi apare cheia de
boltă veritabilă şi adevă rata semnificaţie, anume că de n-au avut niciodată mai mult sens
decâ t au acum. Ş i cum aş putea cunoaşte plictiseala, de vreme ce există o bazilică înă lţată
şi împodobită şi, în sfâ rşit, luminată pentru ca ochii mei s-o poată vedea?
— Geometrule, ce-mi tot spui?! O mamă poate să plâ ngă amintirea copilului mort.
— Desigur, în clipa în care el se duce. Căci lucrurile îşi pierd sensul. Laptele urcă , iar
copilul nu mai există . Te apasă încrederea pe care vrei s-o ară ţi iubitei, dar ea nu mai este.
Iar dacă ţi-ai vâ ndut şi risipit domeniul, ce vei mai face cu diagostea pentru el? Ora
transformă rii este totdeauna dureroasă . Dar te înşeli, că ci cuvintele îi ră tă cesc pe oameni.
Soseşte ora în care lucrurile vechi capă tă înţeles, şi înţelesul lor este acela de a te ajuta în
devenirea ta. Soseşte ora în care te simţi îmbogă ţit de dragostea ta trecută . Iar melancolia
este plă cută . Soseşte ora în care amintirea copilului mort face ca obrazul îmbă trâ nit al
mamei să fie mai emoţionant, iar inima mai dar luminată , deşi ea nu va îndră zni niciodată
să mă rturisească aceasta, atâ t demult cuvintele îi fac teamă . Dar ai auzit vreodată o mamă
spunâ nd că ar fi preferat să nu-l cunoască , să nu-l ală pteze, să nu-l îndră gească ?
După ce a tă cut timp îndelungat, geometrul mi-a mai spus:
— Ş i astfel viaţa mea, bine orâ nduită , îmi devine astă zi amintire…
— Ah, prietene, spune-mi adevă rul care-ţi face sufletul atâ t de senin! …
— A cunoaşte un adevă r înseamnă , poate, a-l vedea în linişte. A cunoaşte adevă rul
înseamnă , poate, a avea dreptul la liniştea eternă . Obişnuiesc să spun că arborele este
adevă rat, căci el este o anumită relaţie între pă rţile sale. Apoi pă durea, care este o anumită
relaţie între arbori. Apoi domeniul, care este o anumită relaţie între arbori, şi câ mpii, şi
alte materiale ce-l compun. Apoi imperiul, care este o anumită relaţie între domenii, şi
oraşe, şi alte materiale ale imperiului. Apoi Domnul, care este o relaţie perfectă între
imperii şi orice ar mai fi în lume. El este la fel de adevă rat ca şi arborele, deşi mai greu de
citit. Ş i nu mai am întrebă ri de pus.
A reflectat:
— Nu cunosc alt adevă r. Nu cunosc decâ t structuri care mă ajută mai mult sau mai
puţin pentru a descrie lumea. Dar…
De data aceasta a tă cut timp îndelungat şi nu am îndră znit să -l tulbur.
— Ş i, totuşi, mi s-a pă rut uneori că de semă nau cu ceva…
— Ce vrei să spui?
— Am că utat şi am gă sit, că ci spiritul nu doreşte decâ t ceea ce posedă . A gă si
înseamnă a vedea. Ş i cum aş putea că uta ceea ce pentru mine încă nu are sens? Ţ i-am spus,
regretul dragostei înseamnă dragoste. Nimeni nu suferă de dorinţa a ceea ce nu concepe.
Ş i, totuşi, am simţit ca un regret faţă de lucrurile care încă nu aveau sens. Că ci altfel de ce-
aş fi mers în direcţia adevă rurilor pe care nu le puteam concepe? În că utarea unor fâ ntâ ni
neştiute am ales drumuri drepte, asemenea unor drumuri de întoarcere. Am avut
instinctul structurilor mele, aşa cum omizile au instinctul soarelui.
Atunci câ nd clă deşti un templu, şi e frumos, cu ce seamă nă ?
Ş i atunci câ nd legiferezi ceremonialul oamenilor, iar el îi exaltă aşa cum focul îl
încă lzeşte pe orb, cu ce seamă nă ? Că ci templele nu sunt toate frumoase şi există
ceremonialuri care nu exaltă .
Dar omizile nu cunosc soarele, orbii nu cunosc focul, iar tu nu cunoşti imaginea
că i’eia îl faci’ să semene, atunci câ nd clă deşti un templu ce mişcă inimile oamenilor.
Exista o imagine care mă lumina dintr-o parte şi niciodată din cealaltă , că ci mă fă cea
să -mi întorc faţa spre ea. Dar nu o cunosc încă …
În acea clipă , Domnul s-a ară tat geometrului meu.
Cxxvn.
ACTELE JOSNICE AU CA SUPORT SUFLETE josnice.
 Actele nobile – suflete nobile.
Actele josnice se formulează prin motive josnice. Actele nobile – prin motive nobile.
Dacă tră dez, mă voi folosi de tră dă tori.
Dacă clă desc, voi clă di cu zidari.
Dacă fac pace, voi trimite laşi pentru a o semna.
Dacă trimit oamenii la moarte, voi declara ră zboiul prin eroi.
Că ci atunci câ nd tendinţele sunt diferite, dacă una dintre de iese biruitoare, cel care
a strigat mai tare în acea direcţie va fi conducă tor. Iar dacă direcţia necesară este
umilitoare, vei fi condus de acela care a dorit-o chiar câ nd ea nu era necesară , din simplă
josnicie.
E greu ca vitejii să te îndemne să te predai, iar laşii să te îndemne a accepta
sacrificiul.
Iar dacă un act este necesar, chiar dacă e umilitor dintr-un anumit punct de vedere,
că ci nimic nu e simplu, îl voi împinge înainte pe acela care, duhnind cel mai tare, e cel mai
puţin dezgustat. Cei ce adună gunoiul nu trebuie să aibă mirosul delicat.
Astfel, pentru negocierile cu duşmanul învingă tor, îl voi alege pe prietenul
duşmanului. Ş i să nu-mi reproşezi că -l stimez pe unul sau că mă supun de bună voie
celuilalt.
Că ci, desigur, dacă vei cere gunoierilor să se definească , îţi vor spune că adună
gunoaiele din plă cere pentru mirosul lor.
Iar că lă ul meu îţi va spune că decapitează din dragoste pentru sâ nge.
Dar te-ai înşela dacă m-ai judeca pe mine, care-i 208 folosesc, după limbajul lor. Că ci
oroarea mea pentru gunoaie şi dragostea mea pentru pragul lustruit m-au fă cut să
tocmesc gunoieri. Ş i oroarea mea pentru sâ ngele nevinovat m-a constrâ ns să inventez un
că lă u.
Nu asculta ce vorbesc oamenii dacă vrei să -i înţelegi. Că ci am hotă râ t ră zboiul şi
sacrificiul vieţii pentru a salva hambarele imperiului, dar vitejii mei îţi vor predica
moartea vorbindu-ţi doar despre onoarea şi gloria de a muri. Că ci nimeni nu moare pentru
un hambar.
În acelaşi fel, dragostea de corabie devine, la fă uritorul de cuie, dragoste faţă de cuie.
Iar dacă am hotă râ t pacea pentru a salva de la jefuirea completă aceleaşi hambare,
înainte ca focul să distrugă totul şi, deci, să nu mai fie probleme de pace sau ră zboi, ci doar
somn al morţilor, se vor ivi în faţă , pentru a o semna, cei mai puţin înverşunaţi împotriva
duşmanului şi îţi vor vorbi de frumuseţea acestor legi şi de dreptatea acestor hotă râ ri. Ş i
vor crede în ceea ce spun. Dar era vorba despre cu totul altceva.
Că ci imperiul este puternic şi greu şi nu poate fi conţinut în câ teva cuvinte. În
această noapte, de la înă lţimea terasei mele, am privit acest pă mâ nt negru pe care mii şi
mii de oameni dorm sau veghează , fericiţi sau nefericiţi, satisfă cuţi sau nesatisfă cuţi,
încreză tori sau desperaţi. Ş i mi-am dat seama că imperiul nu avea glas, că este un uriaş
lipsit de limbaj. Ş i cum aş putea să transpun în tine imperiul cu dorinţele, fervorile,
oboselile, chemă rile lui, şi nici mă car nu ştiu să aleg cuvintele ce ar transpune muntele în
sufletul tă u, care n-a cunoscut decâ t marea?
 Aceia vorbesc cu toţii în numele imperiului, dar ceea ce spun unii diferă de ce spun
ceilalţi. Ş i au dreptate câ nd încearcă să vorbească în numele imperiului. Că ci este bine ca
acestui uriaş fă ră limbaj să -i află m un strigă t pe care să -l scoată .
Ţ i-am vorbit despre perfecţiune. Imnul frumos se naşte din imnurile ratate, că ci
dacă nimeni nu se exersează compunâ nd imnuri, acestea nu vor apă rea niciodată .
Deci se contrazic cu toţii, că ci încă nu există limbaj pentru a descrie imperiul. Lasă -i
şi ascultă -i pe toţi. Toţi au dreptate. Dar nu au urcat îndeajuns de sus pe muntele lor
pentru a înţelege fiecare că şi ceilalţi au dreptate.
Iar dacă încep să se sfâ şie, să se arunce unul pe altul în închisoare şi să se ucidă ,
înseamnă că simt dorinţa unui cuvâ nt că ruia nu ştiu încă să -i dea formă .
Ş i eu îi iert dacă ră tă cesc că utâ nd.
CXXVIII.
MA ÎNTREBI: „PENTRU CE ACEST POPOR acceptă să fie ţinut în robie şi nu luptă
pâ nă la ultimul?”.
Dar trebuie să deosebeşti sacrificiul din dragoste, care e nobil, de sinuciderea din
desperare, care e josnică şi vulgară . Pentru sacrificiu ai nevoie de o divinitate, ca de pildă
domeniul, sau comunitatea, sau templul, care te primeşte şi în care te transformi.
Unii pot accepta să moară pentru toţi ceilalţi, chiar dacă moartea e inutilă . Dar nu
este niciodată . Că ci ceilalţi vor fi înfrumuseţaţi prin această moarte şi vor avea privirea
mai limpede şi spiritul mai cuprinză tor.
Care tată nu s-ar smulge din strâ nsoarea braţelor tale pentru a se arunca în torentul
în care se îneacă fiul să u? Nu îl vei putea opri. Dar ai dori, oare, să se arunce împreună ?
Cine se va îmbogă ţi cu vieţile lor?
Onoarea este stră lucire nu a sinuciderii, ci a sacrificiului.
CXXIX.
DACA JUDECI OPERA MEA, AŞ VREA SĂ -MI vorbeşti despre ea fă ră a mă include în
judecata ta. Căci dacă sculptez un chip, mă transpun în el şi îl slujesc. Ş i nu el mă slujeşte
pe mine. Ş i, într-adevă r, accept pâ nă şi riscul morţii pentru a-mi termina creaţia.
Deci nu-ţi cruţa criticile din teama de a-mi ră ni vanitatea, că ci nu există în mine
vanitate. Vanitatea nu are sens, că ci e vorba nu de mine, ci de acest chip.
Dar dacă opera mea te-a schimbat, aducâ ndu-ţi ceva nou, nu-ţi cruţa laudele, din
teama de a-mi ofensa modestia. Că ci nu există în mine modestie. Era vorba de o tragere la
ţintă al că rei sens ne domină , dar la care e 270 bine să colaboră m. Eu – ca să geată , tu – ca
ţintă .
Cxxx.
CÂ ND AM MURIT: „Doamne, ajung la tine, că ci am arat în locul tă u. Tu trebuie să
semeni.
Am înă lţat această lumâ nare. Tu trebuie s-o aprinzi.
Am clă dit acest templu. Tu trebuie să -i populezi liniştea.
Că ci captura nu mi se cuvine mie: eu nu am fă cut decâ t să construiesc capcana. Am
clă dit un om după divinele tale linii de forţă , aşa încâ t să poată merge. Tu se cuvine să te
foloseşti de el ca vehicul, dacă -ţi vei afla în el gloria44.
 Astfel, de pe culmea zidurilor, am lă sat să -mi scape un suspin. „Ră mâ i cu bine,
poporul meu, mă gâ ndeam. M-am golit de dragoste şi voi muri. Ş i, totuşi, sunt invincibil,
aşa cum să mâ nţă e invincibilă . Nu ţi-am ară tat toate aspectele imaginii mele. Dar a crea nu
înseamnă a enunţa. M-am exprimat în întregime dacă am dat drumul unui sunet care e
acela, şi nu altul. Dacă am surprins o atitudine care e aceea, şi nu alta. Dacă am introdus în
aluat un ferment care e acela, şi nu altul. Voi toţi v-aţi nă scut din mine, că ci dacă va trebui
să alegeţi un act de dus la capă t, printre mai multe altele, veţi întâ lni invizibila forţă ce vă
face să dezvoltaţi arborele meu şi, astfel, să vă împliniţi după dorinţa mea.
Desigur, vă veţi simţi liberi, după ce voi fi mort. Dar veţi fi liberi aşa cum e fluviul de
a coborî spre mare sau piatra lă sată din mâ nă de a că dea.
Transformaţi-vă în ramuri. Transformaţi-vă în flori şi transformaţi-vă în fructe. Veţi
fi câ ntă riţi la cules.
Poporul meu iubit, fi credincios din generaţie în generaţie moştenirii pe care ţi-am
sporit-o44.
Ş i pe câ nd mă rugam, santinela îşi fă cea cei o sută de paşi. Ş i meditam: „Imperiul
meu îmi trimite santinele care veghează . Deci am aprins acel foc care devine pentru
santinelă flacă ră de vigilenţă .
E frumos soldatul meu atunci câ nd priveşte44.
CXXXI.
CACI EU VA TRANSFIGUREZ LUMEA, ASEMENEA celor trei pietre ale copilului dacă
le atribui valori diferite şi un alt rol în cadrul jocului. Realitatea pentru copil nu se află nici
în pietre, nici în reguli, care nu sunt decâ t o capcană favorabilă , ci doar în fervoarea ce se
naşte din joc. Ş i din aceasta, pietrele ies transfigurate.
Ş i la ce ţi-ar folosi obiectele tale, casa ta, iubirile tale, şi zgomotele ce sunt pentru
urechile tale, şi imaginile ce sunt pentru ochii tă i, dacă de nu vor deveni materiale ale
palatului meu invizibil, care le transfigurează ?
Dar cei care nu află nici o plă cere în obiectele lor, în lipsa imperiului care să -i anime,
se irită chiar împotriva acestor obiecte. „Cum de se întâ mplă că bogă ţia nu mă îmbogă ţeşte
deloc?” se lamentează ei şi socotesc că trebuie s-o sporească , fiindcă nu era suficientă . Ş i
acaparează alte obiecte, care-i încurcă şi mai mult. Ş i iată că devin cruzi în ireparabilul lor
plictis. Că ci nu ştiu că altceva caută , fiindcă nu l-au întâ lnit niciodată . L-am vă zut pe acela
care pă rea atâ t de fericit citind o scrisoare de dragoste. Se apleacă peste umă rul lui şi,
observâ nd că el îşi află fericirea în nişte litere negre pe o pagină albă , ordonă sclavilor lor
să încerce pe pagini albe o mie de aranjamente de semne negre. Ş i îi biciuiese apoi că nu
au reuşit să obţină talismanul care aduce fericirea.
Că ci nu există nimic pentru ei care să facă obiectele să aibă ră sunet unele în altele. Ei
tră iesc în pustiul pietrelor lor adunate în vrac.
Dar eu vin şi din de clă desc un templu. Ş i aceleaşi pietre le revarsă în suflet fericire.
CXXXII.
Îl FĂ CEAM SENSIBILI LA MOARTE. FARA, de altfel, să -mi pară ră u de aceasta. Că ci
astfel erau sensibili la viaţă . Dar dacă aş stabili dreptul primului nă scut, vei gă si în el mai
multe motive de aţi urî, dar, în acelaşi timp, de aţi iubi şi plâ nge fratele. Chiar 272 dacă el
ar fi acela care, după legea mea, te-ar frustra.
Că ci, astfel, moare fratele mai vâ rstnic, ceea ce are un sens, şi că petenia,
conducă torul, că lă uza tribului. Iar el, dacă tu mori, îşi plâ nge oaia, pe cel pe care-l ajuta, cel
pe care-i fă cea plă cere să -l iubească , cel pe care-l sfă tuia la lumina lă mpii de seară .
Dar dacă v-am fă cut, unul faţă de celă lalt, egali şi liberi, nimic nu se va schimba prin
moarte şi voi nu veţi plâ nge. Am vă zut aceasta la ră zboinicii mei în luptă . Comandantul tă u
a murit şi, totuşi, nimic nu s-a schimbat prea mult. Este înlocuit imediat de un altul. Ş i
numeşti demnitate de soldat, sacrificiu consimţit, nobleţe masculină rezerva ta în faţa
morţii. Ş i refuzul tă u de a vă rsa lacrimi. Dar cu riscul de a te scandaliza, îţi voi spune: nu
plâ ngi, că ci îţi lipsesc motivele pentru a plâ nge. Fiindcă despre cel care a murit nu ştii dacă
a murit. Va muri, poate, mai tâ rziu, după încheierea pă cii. Astă zi se află unul la stâ nga ta şi
altul la dreapta, potrivindu-şi puştile. Nu ai posibilitatea de a cere omului ceea ce el singur
era capabil să dea. Precum protecţia fratelui mai mare. Că ci ceea ce-ţi dă dea unul îţi va da
şi celă lalt. Bilele dintr-un sac nu plâ ng absenţa uneia dintre de, că ci sacul e plin de bile
asemă nă toare. Despre cel care moare nu spui decâ t: „Nu am timp…
Va muri mai tâ rziu”. Dar nu va mai muri deloc, că ci după terminarea războiului şi
supravieţuitorii se vor împră ştia. Ş i astfel se va dezmembra figura pe care, cu toţii, o
formaţi. Vii şi morţi, vă veţi asemă na. Absenţii vor fi ca morţi, iar morţii – ca absenţi.
Dar dacă toţi aparţineţi unui arbore, atunci fiecare depinde de toţi ceilalţi şi toţi
depind de fiecare. Ş i veţi plâ nge, dacă unul dispare.
Că ci dacă sunteţi supuşi vreunei figuri, între voi există ierarhie. Ş i atunci importanţa
voastră , unul pentru celă lalt, se arată . Că ci dacă nu există o ierarhie, nu există fraţi. Ş i
întotdeauna am auzit spunâ ndu-se „fratele meu” atunci câ nd exista o anume dependenţă .
Nu vreau să vă înă spresc inimile în faţa morţii. Căci n-ar fi vorba de a vă înă spri
împotriva unei slă biciuni umilitoare, cum ar fi frica de sâ nge sau teama de lovituri, ceea ce
v-ar face să sporiţi în mă reţie, ci de a suporta moartea cu mai puţină asprime şi, astfel, ar
muri mai puţine lucruri. Ş i, desigur, cu câ t fratele vos273 tru va deveni pentru inimile
voastre provizie mai să racă , cu atâ t mai puţin îi veţi plâ nge moartea.
Eu doresc să vă îmbogă ţesc şi să fac ca fratele vostru să ră sune în voi. Să fac ca
iubirea voastră , dacă iubiţi, să fie descoperire a unui imperiu, şi nu pornire bruscă ,
asemenea celei a unui ţap. Că ci, desigur, ţapul nu plâ nge. Dar dacă cea pe care o îndră giţi
moare, sunteţi ca exilaţi. Iar cel ce spune că primeşte moartea ei ca un bă rbat, înseamnă că
o privea ca pe un animal al casei. Ş i la fel va privi şi ea moartea lui şi va spune: „E bine oa
bă rbaţii să moară la ră zboi…”. Eu vreau ca voi să muriţi în ră zboi. Că ci cine va iubi, dacă nu
ră zboinicul? Dar nu vreau ca din laşitate să vă distrugeţi comorile din dorinţa de a le
regreta mai puţin, că ci atunci cel ce va muri va fi un abandonat morocă nos, care nu
sacrifică nimic imperiului.
Cer să mi se dea ce este mai bun în voi. Căci numai atunci vă veţi înă lţa.
Deci nu e vorba de a vă face să dispreţuiţi dragostea, ci, dimpotrivă , de a vă face s-o
iubiţi.
Ş i a vă face, de asemenea, să iubiţi moartea, dacă ea înseamnă dar fă cut imperiului.
 Că ci nimic nu se opune. Credinţa vă sporeşte dragostea pentru imperiu. Dragostea
pentru imperiu – pe cea pentru domeniu. Dragostea pentru domeniu – pe cea pentru soţie.
Ş i dragostea pentru soţie – pe cea faţă de simpla tavă de argint care înseamnă ceaiul bă ut
împreună cu ea după clipele de dragoste.
Dar fiindcă am fă cut ca moartea să fâ e dureroasă , vreau să vă consolez. Iată de ce,
pentru cei ce plâ ng, am încetat această rugă : Rugă împotriva morţii.
CXXXIII
„AM SCRIS POEMUL. NU-MI RĂ MÂ NE DECÂ T să -l corectez”.
Tată l meu s-a enervat: „Scrii un poem, după care îl corectezi! Ce înseamnă a scrie
dacă nu a corecta?! Ce înseamnă a sculpta, dacă nu a corecta! Ai vă zut cum se fră mâ ntă
lutul?
274 Din corectare în corectare iese chipul, şi prima apă sare de deget deja era
corectare a blocului de argilă . Câ nd îmi întemeiez oraşul, corectez nisipul. Apoi corectez
oraşul. Ş i astfel mă îndrept spre Domnul”.
CXXXIV.
CACI, DESIGUR, TE EXPRIMI PRIN RELAŢ II. Ş I faci să ră sune clopotele izbindu-se
unele în altele. Ş i nu au importanţă obiectele pe care le faci să ră sune. De sunt materiale
ale capcanei pentru a face capturi, care nu sunt niciodată de esenţa capcanei. Ş i ţi-am spus
că era nevoie de obiecte legate.
Dar în dans sau în muzică există o desfă şurare în timp care nu-mi permite să mă
înşel asupra mesajului tă u. Lungeşti aici, încetineşti acolo, urci acolo şi coborî aici. Ş i te faci
ecou faţă de tine însuţi.
Dar acolo unde îmi prezinţi totul într-un asamblu, am nevoie de un cod. Căci dacă nu
există nici nas, nici gură , nici ureche, nici bă rbie, cum aş putea şti ce lungeşti sau scurtezi,
îngroşi sau subţiezi, îndrepţi sau deviezi, adâ nceşti sau bombezi? Cum ţi-aş putea cunoaşte
mişcă rile şi distinge repetiţiile şi ecourile? Ş i cum ţi-aş putea citi mesajul? întregul chip va
fi codul meu, că ci cunosc unul care e perfect şi altul banal.
Ş i, desigur, nu-mi vei exprima nimic, dacă -mi vei furniza chipul perfect banal, decâ t
simplul dar al codului, obiect de referinţă şi model de Academie. Am nevoie de el nu
pentru a mă emoţiona, ci pentru a citi ceea ce porţi în direcţia mea. Iar dacă -mi livrezi
modelul însuşi, desigur nu vei purta nimic. Accept ca tu să te îndepă rtezi de model, să
deformezi şi să amesteci, însă doar atâ ta timp câ t eu pă strez cheia. Ş i nu-ţi voi reproşa
nimic dacă -ţi va place să -mi aşezi ochiul în frunte.
Deşi atunci ai să -mi pari stâ ngaci, asemenea celui care, pentru a-şi face auzită
muzica, ar pricinui mult zgomot, sau celui care ar face mult prea vizibilă o imagine a
poemului să u, astfel încâ t să fie remarcată .
Că ci eu spun că e demn să înlă turi schelele atunci câ nd ţi-ai terminat templul. Nu am
nevoie să -ţi desluşesc mijloacele. Iar dacă nu le descopă r, opera ta e perfectă .
Că ci nu nasul e acela care mă interesează şi nu trebuie să mi-l ară ţi cu prea multă
ostentaţie, plasâ ndu-l în frunte, nici cuvâ ntul, şi nu trebuie să -l alegi prea viguros, ca să nu-
ţi distrugă imaginea. Nici chiar imaginea, că ci ţi-ar putea distruge stilul.
 Ceea ce-ţi cer este de o altă esenţă decâ t capcana. Precum tă cerea ta în catedrala de
piatră . Tu însă , care pretindeai că dispreţuieşti materia şi cauţi esenţa, care te-ai sprijinit
pe această frumoasă ambiţie pentru a-mi transmite indescifrabilele tale mesaje, tocmai tu
îmi construieşti o capcană enormă , în culori stridente, care mă zdrobeşte ascunzâ ndu-mi
şoarecele nă scut mort pe care l-ai prins.
Că ci atâ ta timp câ t te recunosc ca fiind pitoresc, sau stră lucitor, sau paradoxal,
înseamnă că n-am primit nimic de la tine, că ci te expui ca într-un tâ rg. Dar te-ai înşelat
asupra obiectului creaţiei. Că ci el nu este de a mi te ară ta pe tine însuţi, ci de a mă ajuta să
mă împlinesc. Iar dacă agiţi în faţa mea o sperietoare de vră bii, am să plec să mă aşez în
altă parte.
Dar cel care m-a condus acolo unde a vrut şi apoi s-a retras, mă face să cred că am
descoperit lumea şi, aşa cum şi el dorea, să mă împlinesc.
Dar să nu creezi că această discreţie constă în a-mi şlefui o sferă în care să onduleze
vag un nas, o gură şi o bă rbie, ca un bloc de ceară uitat lâ ngă foc, că ci dacă dispreţuieşti
atâ t de tare mijloacele de care te foloseşti, începe prin a suprima marmura însă şi, sau
argila, sau bronzul, care sunt mai materiale decâ t forma unei buze.
Discreţia constă în a nu insista asupra a ceea ce vrei să mă faci să văd. Or, eu voi
remarca de la început, că ci văd numeroase chipuri de-a lungul zilei, că vrei să înlă turi
nasul şi, de asemenea, nu voi numi discreţie dorinţa ta de a aşeza blocul de marmură într-
o cameră obscură .
Chipul cu adevă rat invizibil şi de la care nu vei avea nimic de primit este chipul
banal.
Dar voi aţi devenit brute şi trebuie să strig pentru a vă face să auziţi.
Desigur, poţi să -mi desenezi un covor bă lţat, dar el nu are decâ t două dimensiuni şi,
chiar dacă vorbeşte 276 simţurilor mele, nu vorbeşte nici spiritului, nici inimii.
Cxxxv.
VREAU SĂ -Ţ I DESCHID OCHII ASUPRA miracolului insulei. Că ci tu creezi că în
libertatea arborilor, şi a preriilor, şi a turmelor, în exaltarea singură tă ţii marilor spaţii, în
fervoarea iubirii fă ră oprelişti, te vei înă lţa drept ca un arbore. Dar arborii pe care i-am
vă zut crescâ nd cel mai drept nu sunt cei ce cresc liberi. Că ci aceia nu se gră besc să crească ,
şovă ie în ascensiunea lor şi urcă încovoiaţi. În timp ce acela din pă durea virgină , prins
între duşmanii ce-i fură partea sa de soare, escaladează cerul într-un jet vertical, cu
urgenţa unei chemă ri.
Că ci nu vei gă si în insula ta nici libertate, nici exaltare, nici dragoste.
Iar dacă te adâ nceşti prea mult timp în deşert, (că ci e cu totul altceva să te odihneşti
în el de corvezile oraşului), nu cunosc decâ t un mijloc de a-l anima pentru tine, anume de
aţi pă stra ră suflarea şi de a-l transforma în teren prielnic exaltă rii tale. Ş i astfel întinzi o
structură de linii de forţă . Fie că de aparţin naturii sau imperiului.
Ş i voi instala reţeaua de fâ ntâ ni cu destulă zgâ rcenie, ca tu să lupţi să ajungi la de.
Că ci înspre a şaptea/i trebuie să economiseşti apă din burdufuri. Ş i să tinzi înspre acest
puţ din toate puterile tale. Ş i să -l câ ştigi prin izbâ nda ta. Ş i, desigur, să pierzi animale
forţâ nd acest spaţiu şi această singură tate, că ci preţul sacrificiilor consimţite va fi meritat.
Iar caravanele împotmolite în nisip care nu l-au gă sit vorbesc despre gloria lui. Iar el
stră luceşte asupra osemintelor lor, sub soare.
Astfel, la ora plecă rii, atunci câ nd verifici încă rcă tura, Iragi de funii pentru a vedea
dacă mă rfurile se clatină , controlezi starea rezervelor de apă , faci apel la ce e mai bun în
tine însuţi. Ş i iată -te din nou în mers înspre tă râ mul îndepă rtat pe care, dincolo de
nisipuri, apele îl binecuvâ ntează , stră bă tâ nd întinderea de la o fâ ntâ nă la cealaltă ,
asemenea treptelor unei scă ri, prins, fiindcă există un dans de dansat şi un duşman de
învins, în ceremonialul deşertului. Ş i, o dată cu trupul, eu îţi clă desc un suflet. 27
Dar, dacă vreau să ţi-l îmbogă ţesc şi mai mult, dacă vreau ca fintâ nile, asemenea
polilor, să atragă sau să respingă cu mai multă forţă şi astfel deşertul să fie construcţie
pentru spiritul şi pentru inima ta, îl voi popula cu duşmani. Aceia vor stă pâ ni fâ ntâ nile şi,
pentru a bea, va trebui să foloseşti’ şiretlicuri, să lupţi şi să învingi. Ş i după cum triburile
care se vor aşeza aici şi aiurea vor fi mai crude sau mai puţin crude, mai apropiate ca spirit
sau vorbind o limbă de neînţeles, mai bine sau mai prost înarmate – paşii tă i vor fi mai
agili sau mai puţin agili, mai discreţi sau mai zgomotoşi, iar distanţele mă surate în urmă în
zilele de mers vor fi diferite, deşi întinderea este în toate punctele aceeaşi pentru ochi. Ş i
astfel se va magnetiza, se va diversifica şi se va colora diferit o imensitate care la început
era palidă şi monotonă , dar care, pentru spiritul tă u şi inima ta, va primi mai mult relief
decâ t acele ţă ri fericite în care se află vă ile ră coroase, munţii albaştri, lacurile de apă dulce
şi preriile.
Că ci pasul tă u este aici cel al unui condamnat la moarte, dincolo de cel al unui om
eliberat, aici va ară ta surprize, dincolo surpriza va fi rezolvată . Aici o urmă rire, dincolo o
atenţie discretă , ca în camera în care ea doarme şi nu vrei s-o trezeşti.
Ş i, desigur, nu se va întâ mpla nimic în timpul celor mai multe din că lă toriile tale, că ci
e de ajuns să accepţi aceste diferenţe, iar ceremonialul ce se va naşte din de să -ţi pară
motivat, necesar şi absolut, pentru a se îmbogă ţi calitatea dansului tă u. Miracolul atunci va
fi că acela pe care-l voi lipi caravanei tale, dacă -ţi ignoră limbajul şi nu participă la temerile
tale, la speranţe şi bucurii, dacă pur şi simplu este redus la aceleaşi mişcă ri ca un
conducă tor al animalelor sale, nu va întâ lni nimic, decâ t un deşert gol şi va că sca în tot
timpul traversă rii unei întinderi interminabile de la care nu va primi decâ t plictiseală , şi
nimic în deşertul meu nu-l va schimba pe acest că lă tor. Fâ ntâ na nu va fi pentru el decâ t o
gaură de dimensiuni modeste care a trebuit să fie dezvelită de nisip. Ş i ce ar fi putut să ştie
despre duşman, de vreme ce prin esenţa lui acesta este invizibil: că ci nu e vorba aici decâ t
de un pumn de gră unţe de nisip plimbate de vâ nturi, deşi de sunt de ajuns pen278 tru a-i
transfigura totul celui care este legat de de, aşa cum sarea transfigurează un ospă ţ. Iar
deşertul meu, dacă -ţi ară t regulile jocului, va avea o asemenea putere asupra ta, încâ t pot
să le aleg banal, egoist, morocă nos şi sceptic în mahalalele oraşului meu sau în trâ ndă via
oastei mele şi să -ţi impun o singură traversare a deşertului, pentru a face să izbucnească
în tine omul, asemenea unei seminţe ce-şi sparge coaja, şi să înfloreşti în sufletul şi inima
ta. Ş i vei reveni transformat, magnific, clă dit pentru a tră i viaţa celor puternici. Iar dacă eu
m-am mă rginit să -ţi împă rtă şesc limbajul lui, că ci esenţialul nu aparţine lucrurilor, ci
sensului lucrurilor, deşertul te-a fă cut să ră să ri şi să creşti ca soarele.
 Îl vei traversa ca pe un bazin miraculos. Ş i câ nd vei urca pe cealaltă margine, râ zâ nd,
viril şi impresionant, femeile vor recunoaşte în tine pe cel pe care-l că utau şi nu va trebui
decâ t să le dispreţuieşti pentru a le avea.
Câ t de nebun e acela care pretinde să caute fericirea oamenilor în satisfacerea
dorinţelor lor, crezâ nd, atunci câ nd îi priveşte mergâ nd, că ceea ce contează în primul
râ nd pentru om este accesul la scopul propus.
Ca şi cum ar exista vreodată un scop.
Iată pentru ce îţi spun că ceea ce contează înainte de orice pentru om este tensiunea
liniilor de forţă în care pă trunde, şi propria sa densitate interioară ce decurge din aceasta,
şi ră sunetul paşilor să i, şi atracţia fâ ntâ nilor, şi asprimea versantului de munte ce trebuie
urcat. Iar cel care a ştiut să -l urce, dacă a trecut prin forţa pumnilor să i şi zdrelindu-şi
genunchii dincolo de un ac de stâ ncă , nu vei putea spune că plă cerea sa este asemenea
celei a sedentarului care, tâ râ ndu-şi carnea flască într-o zi de odihnă , se tă vă leşte în iarbă
pe vâ rful neînsemnat al unei coline rotunde.
Dar tu ai demagnetizat totul, desfă câ nd nodul divin ce leagă lucrurile. Că ci văzâ nd
oamenii forţâ nd înspre fâ ntâ ni, ai crezut că e vorba de fâ ntâ ni şi le-ai forat puţuri.
Că ci văzâ nd că oamenii aşteaptă odihna celei de-a şaptea zile, ai înmulţit zilele de
odihnă . Căci vă zâ nd dorinţa oamenilor pentru diamante, le-ai distribuit diamante în vrac.
Că ci văzâ nd că oamenii se tem de duşmani, le-ai suprimat duşmanii. Că ci vă zâ nd dorinţa
oamenilor de iubire, le-ai clă dit cartiere rezervate, mari, asemenea unor capitale, în care
toate femeile se vâ nd. Ş i te-ai ară tat astfel mai stupid decâ t acel jucă tor de popice de 279
care ţi-am vorbit, care că uta, fă ră a o gă si, voluptatea într-un lan întreg de popice pe care
le doborau sclavii lui.
Dar să nu creezi că ţi-am spus că trebuie cultivate dorinţele tale. Că ci dacă nimic nu
prinde formă între de, nu există linii de forţă . Fâ ntâ na, dacă e aproape de tine, o vei dori,
desigur, atunci câ nd mori de sete. Dar dacă , dintr-un motiv oarecare, îţi ră mâ ne
inaccesibilă şi nu poţi nici să primeşti de la ea, nici să -i dai în schimb nimic, este ca şi cum
n-ai exista. Ca şi acea trecă toare cu care te întâ lneşti şi care nu poate să fie nimic pentru
tine. În ciuda distanţei, mai departe de tine decâ t dacă ar fi dintr-un alt oraş. O transfigurez
pentru tine şi o fac element al unei structuri şi vei putea, de pildă , să visezi că te îndrepţi
înspre ea noaptea, cu o seară la fereastra ta, pentru a o ră pi şi a o arunca pe spinarea
calului tă u şi să te bucuri de ea în bâ rlogul tă u. Sau, dacă eşti soldat, ea să fie regină , iar tu
să poţi muri pentru ea.
Slabă şi vrednică de milă e bucuria pe care o afli în falsele structuri pe care ţi le
inventezi din joacă . Căci dacă iubeşti acel diamant, îţi va fi de ajuns să mergi înspre el cu
paşi mă runţi şi din ce în ce mai încet pentru a tră i o viaţă patetică . Dar dacă mersul tă u
încet înspre diamant este al unui rit ce te ţine strâ ns şi-ţi interzice să iuţeşti pasul, dacă
împingâ nd din toate puterile tale împotriva lui întâ lneşti opreliştile mele care-ţi interzic să
mergi mai repede, dacă accesul la diamant nu-ţi este nici oprit în mod absolut – ceea ce l-
ar face să -şi piardă semnificaţia, transformâ ndu-l în spectacol fă ră greutate nici uşor –
ceea ce n-ar cere nimic de la tine – nici dificil prin vreo invenţie stupidă – ceea ce ar fi
caricatură a vieţii – ci pur şi simplu îţi cere o structură puternică şi calită ţi numeroase,
atunci vei fi bogat. Ş i nu cunosc nimic altceva decâ t duşmanul tă u care să te înalţe, şi
aceasta nu trebuie să te surprindă , că ci e nevoie de doi pentru a face ră zboi.
Că ci bogă ţia ta este de a fora puţuri, de a avea o zi de odihnă , de a extrage diamantul
şi de a câ ştiga iubirea.
Nu însă de a poseda fâ ntâ ni, zile de odihnă , diamante şi libertate în iubire. Ş i, de
asemenea, nu de a le dori 280 fă ră a lupta pentru de.
Iar dacă opui ca două cuvinte deosebite dorinţa şi posesia, nu vei înţelege nimic din
viaţă . Că ci adevă rul tă u de om le domină şi nu e nimic contradictoriu aici. Că ci e nevoie de
totala expresie a dorinţei şi să întâ lneşti nu obstacole absurde, ci obstacolul însuşi al vieţii,
celă lalt dansator, care-ţi este rival – şi se va naşte dansul. Dacă nu eşti la fel de stupid ca
acela ce joacă , împotriva lui însuşi, cap sau pajură .
Dacă deşertul meu ar fi prea bogat în fâ ntâ ni, ar trebui să vină ordin ca unele dintre
de să fie interzise.
Că ci liniile de forţă create trebuie să te domine de la o înă lţime mai mare decâ t
propria ta înă lţime, pentru ca tu să afli în de înclinaţiile, şi tensiunile, şi acţiunile tale, şi
trebuie, căci nu toate sunt la fel de bune, să semene a ceva ce ţie nu-ţi este dat să înţelegi.
Iată pentru ce spun că există un ceremonial al fâ ntâ nilor în deşert.
Să nu speri, deci, nimic de la insula fericită care este pentru tine provizie strâ nsă
pentru totdeauna, asemenea acelei mulţimi de popice doborâ te. Că ci vei deveni acolo
animal de grajd. Iar dacă tezaurele insulei, pe care ţi le imaginai ră sună toare, te plictisesc o
dată ce-ai ajuns la de, le voi face să ră sune din nou inventâ ndu-ţi un deşert şi le voi
distribui în spaţiu după liniile unei imagini ce nu va fi de esenţa lucrurilor.
Iar dacă doresc să -ţi salvez insula, îţi voi dă rui un ceremonial al comorilor insulei.
CXXXVI.
DACA VREI SĂ -MI VORBEŞ TI DESPRE UN soare ameninţat cu moartea, spune-mi:
„soare de octombrie.” Că ci acela slă beşte deja şi poartă în el bă trâ neţea. Dar soarele de
noiembrie sau decembrie cheamă atenţia asupra morţii şi te vă d fă câ ndu-mi semn. Ş i nu
mă interesezi. Că ci ceea ce voi primi de la tine nu va fi gustul morţii, ci gustul a ceea ce
desemnează moartea şi nu aceasta era ceea ce urmă ream.
Dacă un cuvâ nt îşi saltă capul în mijlocul frazei tale, retează -l. Căci un cuvâ nt trebuie
să -mi ară ţi. Fraza ta este capcană pentru o captură . Ş i nu vreau să vă d capcana.
Că ci te înşeli asupra obiectului a ceea ce porţi, dacă îţi închipui că el este enunţabil.
Altfel mi-ai spune: „melancolie”, şi aş deveni melancolic, ceea ce, într-adevă r, ar fi prea
uşor. Desigur, joacă în tine un uşor mimetism, care te face să semeni cu ceea ce-ţi spun.
Dacă spun: „mâ nie a valurilor”, eşti vag tulburat. Iar dacă îţi spun: „ră zboinicul ameninţat
de moarte”, eşti vag neliniştit pentru ră zboinicul meu. Din obişnuinţă . Iar operaţia este de
suprafaţă . Singura care are valoare este să te conduc acolo de unde vezi lumea aşa cum am
dorit-o eu.
Că ci nu cunosc poem sau imagine într-un poem care să fie altceva decâ t acţiune
asupra ta. Nu e vorba de aţi explica un lucru sau altul, nici chiar de a ţi-l sugera, aşa cum
cred cei subtili, ci de a te face să devii într-un fel sau altul. Dar aşa cum în sculptură am
nevoie de un nas, de o gură , de o bă rbie pentru a le face să ră sune unul în celă lalt şi a te
prinde în reţeaua mea, mă voi folosi de ceea ce voi sugera sau enunţa, pentru a te ajuta în
devenire.
Că ci dacă mă folosesc de clarul de lună , să nu-ţi închipui că e vorba despre tine în
dar de lună . Este vorba despre tine la fel de bine în soare, în casă sau în dragoste. Era
vorba despre tine, pur şi simplu. Dar am ales clarul de lună fiindcă aveam nevoie de un
semn pentru a mă face înţeles. Nu puteam să le iau pe toate. Ş i se întâ mplă miracolul că
acţiunea mea se va diversifica asemenea arborelui care, la origine, fiind să mâ nţă , era
simplu, dar care şi-a dezvoltat ramurile şi ră dă cinile atunci câ nd s-a întins în timp. Se
întâ mplă acelaşi lucru cu omul. Dacă -i adaug ceva simplu, care va fi’, poate, conţinut într-o
singură frază , puterea mea se va diversifica şi-l voi modifica pe acest om în esenţa lui, iar
el îşi va schimba comportarea în clarul de lună , în casă sau în iubire.
Iată pentru ce spun despre o imagine, dacă e imagine veritabilă , că este o civilizaţie
în care te ţin prins. Iar tu nu ştii să -mi delimitezi ceea ce ea guvernează .
Dar poate această reţea de linii de forţă e neputincioasă . Iar efectul ei moare în
partea de jos a paginii. Aşa se întâ mplă cu seminţele a că ror putere se stinge imediat sau
cu fiinţele lipsite de elan. Dar l-ai fi putut *H2 dezvolta pentru a construi o lume.
Astfel, dacă spun: „soldat al unei regine”, nu e vorba, desigur, nici de armată , nici de
putere, ci de iubire. Despre o anume iubire, care nu speră nimic pentru sine, ci se dă ruieşte
pentru ceva mai presus de ea. Care înnobilează şi înalţă . Că ci acest soldat este mai
puternic decâ t un altul. Iar dacă -l priveşti, ai să -l vezi respectâ ndu-se, din cauza reginei. Ş i,
de asemenea, ştii că nu va tră da, că ci e apă rat de iubire, inima să lă şluindu-i în fiinţa
reginei. Ş i-l vezi întorcâ ndu-se în sat mâ ndru de el, dar pudic şi roşind atunci câ nd este
întrebat despre regină . Ş i ştii cum îşi va pă ră si femeia dacă e chemat la ră zboi, şi că
sentimentele lui nu sunt acelea ale unui soldat al regelui, care e beat de furie şi se aruncă
asupra duşmanului pentru a-i înfige pe regele să u în pâ ntece. Celă lalt, însă , îi va converti
şi, prin efectul acelei lupte, în aparenţă , îi va aduce şi pe ei la dragoste. Sau poate…
Iar dacă vorbesc în continuare, epuizez imaginea, că ci ea are puţină putere. Ş i n-aş
putea să -ţi spun cu uşurinţă câ nd îşi mă nâ ncă pâ inea unul sau celă lalt, ce îl deosebeşte pe
soldatul regmei de soldatul regelui.
Că ci imaginea, aici, nu este decâ t o lampă slabă care, deşi stră luceşte asupra
întregului univers, ca orice lampă , nu luminează decâ t puţine lucruri pentru ochii tă i.
Dar orice adevă r evident este o să mâ nţă din care vei putea extrage lumea.
Iată pentru ce am spus că , o dată semă nată să mâ nţă , nu este nevoie ca tu însuţi să
faci comentarii, să -ţi clă deşti dogma şi să -ţi inventezi mijloace de acţiune. Să mâ nţă va
prinde în pă mâ ntul oamenilor, iar slujitorii tă i se vor naşte cu miile.
Astfel, dacă ai ştiut să să deşti în om convingerea că e soldatul unei regine, civilizaţia
ta se va naşte în consecinţă . După care vei putea uita regina.
CXXXVII.
NU UITA CA FRAZA TA E UN ACT. DACA doreşti să mă faci să acţionez, nu trebuie să
argumentezi. Creezi, oare, că argumentele mă vor convinge? Voi gă si altele mai bune
împotriva ta. 283
 Unde ai vă zut ca femeia pă ră sită să te recunoască printr-un proces prin care-ţi
demonstrează că are dreptate? Procesul irită . Nu va putea să te readucă acasă nici mă car
ară tâ ndu-se aşa cum era câ nd o iubeai, că ci tu nu o mai iubeşti aşa cum era atunci. Am
vă zut-o pe acea nefericită care, fă câ ndu-se iubită prin felul în care câ nta un câ ntec trist, a
început să câ nte, în ajunul divorţului, acel câ ntec. Dar acum el te scotea din fire.
Poate l-ar aduce înapoi dacă ar trezi în el pe cel care era atunci câ nd o iubea. Dar
pentru asta e nevoie de geniu creator, că ci trebuie să încarci sufletul omului cu ceva, aşa
cum eu îl încarc cu iubirea pentru mare, ce va face din el un constructor de coră bii. Atunci,
desigur, arborele va creşte diversificâ ndu-se. Ş i, din nou, va dori să asculte câ ntecul trist.
Pentru a crea dragostea faţă de mine, fac ca în tine să se nască ceva ce îmi aparţine.
Nu îţi voi descrie suferinţa mea, căci ea te va dezgusta de mine. Nu-ţi voi face reproşuri: de
te-ar irita pe bună dreptate. Nu-ţi voi spune motivele pe care le ai ca să mă iubeşti, că ci
asemenea motive nu există . Raţiunea de a iubi este dragostea. Nu mă voi ară ta aşa cum îţi
plă cea să fiu. Că ci nu-ţi mai place să fiu aşa. Altfel, m-ai iubi şi acum. Dar te voi ridica pâ nă
la mine. Ş i, dacă sunt puternic, îţi voi ară ta o privelişte ce te va ajuta să te împlineşti.
Cea pe care o uitaseră m mi’-a fost ca o să geată în inimă , spunâ ndu-mi: „Auzi clopotul
pe care l-ai pierdut?”.
Că ci, la urma urmei, ce am să -ţi spun? Deseori am urcat pe munte. Ş i am privit
oraşul. Sau, plimbâ ndumă în liniştea iubirii mele, am ascultat oamenii vorbind. Ş i, desigur,
am auzit cuvinte că rora le urmau fapte, ca de pildă tată l ce spune fiului: „Umple-mi
ulciorul acesta la fâ ntâ nă …” sau caporalul ce spune soldatului: „La miezul nopţii vei prelua
garda…”. Dar mi s-a pă rut mereu că aceste cuvinte nu prezentau mister şi că un că lă tor ce
ar ignora limbajul, văzâ ndu-le atâ t de legate de obişnuit, n-ar fi aflat în de nimic altceva
decâ t mişcă rile unui muşuroi de furnici care, niciuna, nu e obscură . Iar eu, observâ nd
convoaiele, construcţiile, îngrijirile date bolnavilor, meşteşugurile şi negoţurile oraşului
meu, nu vedeam în de nimic care să nu apar2KJ ţină unui animal mai îndră zneţ, mai
inventiv şi mai înţelegă tor decâ t celelalte, dar îmi era la fel de evident că , privindu-i în
activită ţile lor obişnuite, încă nu priviseră m omul.
Că ci el îmi pă rea şi ră mâ nea pentru mine inexplicabil după regulile furnicarului, îmi
scă pa şi ignoram sensul cuvintelor atunci câ nd, aşezaţi în cerc în mijlocul pieţei, ascultau
un povestitor de legende, că ruia îi stă tuse în putere, dacă ar fi avut geniu, să se ridice
vorbindu-le şi, urmat de ei, să incendieze oraşul.
Am văzut, desigur, aceste mulţimi liniştite ridicate de glasul unui profet şi mergâ nd,
în urma lui, să se topească în cuptorul luptei. Ceea ce le aducea zarva cuvintelor trebuia să
fie irezistibil, pentru ca mulţimea, primindu-le, să se dezmintă ca furnicar şi să se
transforme în incendiu, oferindu-se ea însă şi morţii.
Că ci cei care se întorceau la casele lor erau schimbaţi. Ş i mi se pă rea că nu e nevoie,
pentru a crede în operaţiile magice, să le cauţi în balivernele magilor, că ci existau, pentru
urechile mele, îmbină ri de cuvinte miraculoase şi capabile să mă smulgă din casă , de la
munca mea, de la obiceiurile mele şi să mă facă să doresc moartea.
Iată pentru ce ascultam de fiecare dată cu atenţie, deosebind discursul eficace de cel
care nu crea nimic, pentru a învă ţa să recunosc obiectul mesajului. Că ci enunţarea,
desigur, nu are importanţă . Altfel fiecare ar fi un mare poet. Ş i fiecare ar fi conducă tor de
mulţimi, spunâ nd: „Urmaţi-mă pentru asalt şi pentru mirosul pulberii arse…”. Dar
încearcă , şi-i vei vedea cum râd. Aşa cum râ d de cei ce predică binele.
Dar ascultâ ndu-i pe câ ţiva care au reuşit şi au transformat oamenii şi rugâ ndu-l pe
Domnul să mă lumineze, mi-a fost dat să învă ţ să recunosc în zarva cuvintelor pe cele
purtă toare de să mâ nţă rodnică .
CXXXVIII.
Ş I ASTFEL AM FĂ CUT UN PAS lN CUNOAŞ TEREA fericirii şi am acceptat să o privesc
ca pe o problemă . Că ci ea îmi pă rea a fi fruct al unui ceremonial ce creează un suflet fericit,
şi nu dar steril de obiecte zadarnice. Că ci nu e posibil să dai oamenilor fericirea ca pe o
provizie. Acelor refugiaţi berberi’ tată l meu nu putea să le dea nimic care i-ar fi putut face
fericiţi, în timp ce eu am vă zut, în deserturile cele mai aspre şi în să ră cia cea mai cumplită ,
oameni a că ror bucurie era stră lucitoare.
Dar să nu-ţi închipui că eu am putut să cred, chiar şi un singur moment, că fericirea
ta se va naşte din singură tate, din gol şi din să ră cie. Că ci de pot, la fel de bine, să te ducă la
desperare. Dar ţi-l ară t, ca fiind impresionant, exemplul care deosebeşte atâ t de bine
fericirea oamenilor de calitatea proviziilor ce le sunt date şi supune atâ t de perfect apariţia
fericirii calită ţii ceremonialului.
Ş i deşi experienţa m-a învă ţat că oamenii fericiţi se întâ lnesc în mai mare proporţie
în deşerturi, mă nă stiri şi sacrificii decâ t între sedentarii oazelor fertile sau ale insulelor
crezute a fi fericite, nu am conchis, ceea ce ar fi fost stupid, că hrana de bună calitate se
opune calită ţii fericirii, ci doar că acolo unde bunurile sunt în numă r mai mare, sunt
oferite oamenilor mai multe şanse de a se înşela asupra naturii bucuriilor lor, că ci de par,
într-adevă r, a-şi afla izvorul în obiecte, câ nd, de fapt, ei nu le află decâ t în înţelesul pe care
le iau lucrurile într-un anume imperiu sau domeniu. Astfel, e posibil ca în prosperitate să
se înşele mai uşor şi să alerge după bogă ţii zadarnice.
Pe câ nd cei din deşert sau din mă nă stire, neposedâ nd nimic, ştiu cu claritate de unde
le vin bucuriile şi salvează cu mai multă uşurinţă izvorul fervorii lor.
Încă o dată , aici, mă gâ ndesc la duşmanul care îţi aduce moartea sau te înalţă . Că ci
dacă , recunoscâ ndu-i adevă ratul izvor, ai şti să -ţi salvezi fervoarea în insula fericită sau în
oază , omul ce se va naşte va fi, fă ră îndoială , şi mai impună tor, aşa cum dintr-un
instrument cu mai multe corzi poţi spera să obţii un sunet mai bogat decâ t dintr-un
instrument cu o singură coardă . Aşa cum calitatea lemnului, a stofelor, a bă uturii şi a
hranei, nu puteau decâ t să înnobileze palatul tată lui meu, în care toţi paşii aveau un
înţeles.
La fel, podoabele noi nu valorează nimic în magazin, primind un sens doar după ce le
scoţi din cutii şi le: H (‘ distribui într-o casă că reia îi înfrumuseţează chipul.
CXXXIX.
A VENIT DIN NOU SA MA VADĂ PROFETUL cu ochii aspri care, zi şi noapte, clocea o
mâ nie sacră şi care, în plus, era saşiu:
— Trebuie, mi-a spus el, să -i constrâ ngi la sacrificiu.
 — Desigur, i-am ră spuns, că ci este bine ca o parte a bogă ţiilor lor să fie luată din
proviziile pe care le-au strâ ns, să ră cindu-i astfel puţin, dar îmbogă ţindu-i cu înţelesul pe
care îl vor primi. Că ci nu valorează nimic pentru ei dacă nu şi-au aflat loc într-o imagine.
Dar el nu mă asculta, ocupat cu mâ nia lui:
— Este bine, spunea el, să se adâ ncească în penitenţă …
— Desigur, i-am ră spuns, că ci lipsindu-se de hrană , în zilele de post, vor cunoaşte
bucuria de a se întoarce la ea, sau vor fi solidari cu cei ce postesc prin forţă , sau îşi vor
cultiva voinţa, sau pur şi simplu aceasta îi va ajuta să nu se îngraşe prea tare.
Mâ nia atunci l-a copleşit:
— Este bine ca, înainte de toate, să fie pedepsiţi. Ş i am înţeles că el nu tolera omul
decâ t înlă nţuit pe un pat de suferinţă , lipsit de pâ ine şi lumină în fundul unei temniţi.
— Că ci trebuie, spunea el, ca ră ul să fie stâ rpit.
— Rişti să stâ rpeşti totul, i-am ră spuns. Nu e preferabil, decâ t să stâ rpeşti ră ul, să
încurajezi binele? Să inventezi să rbă tori care să înnobileze omul? Ş i să -l îmbraci în
veşminte în care să fie mai puţin murdar? Ş i să -i hră neşti mai bine copiii, astfel încâ t ei să
se poată înfrumuseţa învă ţâ nd să se roage fă ră a fi chinuiţi de suferinţa pâ ntecelor lor?
Că ci nu este vorba de limite puse bunurilor datorate omului, ci de salvarea
câ mpurilor de forţă , care sunt singurele ce-i hotă ră sc calitatea, şi de imaginile care
vorbesc spiritului şi inimii lor.
Pe cei care pot să construiască bă rci îi voi trimite să navigheze pe bă rcile lor şi să
prindă peşte. Dar pe cei care pot să lanseze coră bii îi voi trimite să lanseze coră bii şi să
cucerească lumea.
— Vrei, deci, să -i faci să putrezească prin bogă ţie!
— Nimic din ceea ce e provizie strâ nsă nu mă interesează , iar tu n-ai înţeles nimic, i-
am spus.
CXL.
CACI DACĂ -l CHEMI PE JANDARMII TAI Ş I LE porunceşti să -ţi construiască o lume,
câ t de frumoasă posibil, această lume nu se va naşte, că ci nu este rolul, nici calitatea
jandarmului de a însufleţi religia ta. Esenţa lui nu este aceea de a câ ntă ri oamenii, ci de a
executa ordinele, care au un cod precis, ca de pildă de a plă ti impozitele, sau de a nu-ţi fura
aproapele, sau de a te supune unei reguli sau alteia. Iar riturile societă ţii tale sunt imagine
ce creează acest om, şi nu un altul, acest gust al mesei luată seara cu ai tă i, şi nu un altul,
sunt linii ale câ mpului de forţă care te animă . Iar jandarmul nu se vede. El este zid, cadru şi
armă tură . Nu trebuie să -l întâ lneşti, oricâ t de nemilos ar fi lucrul acesta, că ci la fel de
nemilos e şi faptul că noaptea nu te poţi bucura de soare, sau că trebuie să aştepţi o
corabie pentru a traversa marea sau că îţi este impus, în lipsa unei uşi în stâ nga, să ieşi
prin dreapta. Pur şi simplu, aşa este.
Dar dacă îi sporeşti rolul şi-i porunceşti să câ ntă rească omul, ceea ce nimeni în lume
n-ar şti să facă , şi să -ţi descopere ră ul după propria lui judecată – şi nu doar de a observa
ce se întâ mplă , ceea ce este de resortul lui – atunci, cum nimic nu e simplu, cum gâ ndirea e
schimbă toare şi dificil de formulat, şi cum în realitate nu există contrarii, vor ră mâ ne liberi
şi vor urca la putere cei pe care un puternic dezgust nu-i va îndepă rta de caricatura de
viaţă ce se va naşte. Că ci logicienii pretind să construiască o ordine care să preceadă
fervoarea unui arbore, şi nu un arbore nă scut dintr-o să mâ nţă . Ordinea este efectul vieţii,
şi nu cauza lui. Ordinea este semn al unei cetă ţi puternice, şi nu origine a puterii sale. Viaţa
şi fervoarea creează ordinea. Dar viaţa nu creează nici viaţă , nici fervoare, nici entuziasm.
Ş i doar aceia se vor înă lţa, care vor accepta, din josnicie, bazarul de idei al unui
formular de jandarm şi-şi vor schimba sufletul pe un manual. Că ci, chiar dacă imaginea ta
despre om şi scopul tă u sunt nobile, enunţate de un jandarm de vor deveni josnice şi
stupide. Că ci nu este rolul jandarmului de a crea o civilizaţie, ci de a interzice unele acte,
fă ră să înţeleagă 288 pentru ce.
Omul în întregime liber într-un câ mp de forţă absolut şi între constrâ ngeri absolute,
care sunt jandarmi invizibili: iată dreptatea imperiului meu.
Iată pentru ce am chemat jandarmii şi le-am spus: „Nu veţi judeca decâ t actele pe
care le veţi gă si enumerate în manual. Ş i accept nedreptatea voastră , că ci într-adevă r
poate să fie chinuitor ca acest zid, care în alte prilejuri apă ră hoţi, să nu poată fi trecut
astă zi, câ nd de dincolo se aud strigă tele unei femei atacate. Dar zidul e zid şi legea e lege.
Dar nu veţi face nici o judecată asupra omului. Că ci am învă ţat, în liniştea iubirii
mele, că nu trebuie să -l asculţi pentru a-l înţelege. Ş i fiindcă îmi este imposibil să câ ntă resc
ce e bine şi ce e ră u, şi risc, voind să stâ rpese ră ul, să nimicesc şi binele. Ş i cum ai putea s-o
faci tu, câ nd tocmai ţie îţi cer să fi orb ca un zid?
Că ci deja am învă ţat că cel pe care-l ard are o parte frumoasă , care nu se arată decâ t
în incendiu. Dar accept acest sacrificiu pentru a salva armă tura. Că ci prin moartea sa
întind arcuri pe care nu trebuie să le las să slă bească ”.
CXLI.
ÎMI VOI ÎNCEPE, DECI, DISCURSUL, SPUNÂ NDU-Ţ I:
— Omule, nemulţumit în dorinţele tale şi ţinut în frâ u prin forţă , tu, care eşti mereu
împiedicat să creşti de eă tre un altul…
Ş i nu te vei ridica împotriva mea, că ci este adevă rat că eşti nemulţumit în dorinţele
tale şi ţinut în frâ u prin forţă , şi că un altul te împiedică mereu să te înalţi.
Ş i te voi face să lupţi împotriva stă pâ nului tă u, în numele egalită ţii.
Sau îţi voi spune:
— Omule, care ai nevoie de iubire, care nu exişti decâ t prin arborele pe care-l
alcă tuieşti împreună cu ceilalţi…
Ş i nu te vei ridica împotriva mea, că ci este adevă rat că îţi cunoşti dorinţa de a iubi şi
că nu exişti decâ t prin opera că reia îi slujeşti.
Ş i te voi face să -ţi reinstalezi prinţul pe tron.
Pot, deci, să -ţi spun orice, că ci totul este adevă rat. Iar dacă mă vei întreba cum poţi
să recunoşti dinainte adevă rul care va prinde viaţă şi va rodi, îţi voi ră spunde că e acela
care va fi temelie, limbaj simplu şi simplificare a problemelor tale. Puţin contează calitatea
definiţiilor mele. Ceea ce este important în primul râ nd este de a te situa aici sau aiurea.
Dacă acest punct de vedere îţi limpezeşte contradicţiile – care dispar – tu însuţi îţi vei
enunţa observaţiile şi puţin contează dacă într-un loc sau mai multe m-am exprimat just
sau m-am înşelat. Vei vedea aşa cum am vrut eu, că ci ceea ce ţi-am adus este nu un
raţionament, ci un punct de vedere din care să raţionezi.
Desigur, e posibil ca mai multe limbaj un să -ţi explice lumea sau să te explice pe tine
însuţi. Ş i de să să opună . Fiecare fiind coerent şi solid. Ş i fă ră să le despartă ceva. Fă ră a fi
în puterea ta de a argumenta împotriva adversarului tă u, căci el are la fel de multă
dreptate ca şi tine. Că ci luptaţi în numele Domnului.
„Omul este cel care produce şi consumă …”.
Ş i este adevă rat că el produce şi consumă .
„Omul este cel care scrie poeme şi învaţă să citească în stele…”.
Ş i este adevă rat că el scrie poeme şi studiază stelele.
„Omul este acela care îşi află fericirea doar în credinţă …”.
Ş i este adevă rat că el învaţă ce este bucuria în mă nă stiri.
Dar despre om trebuie să se spună ceva care să conţină toate aceste definiţii, care
dau naştere urii între oameni. Câ mpul conştiinţei este minuscul şi cel care a gă sit o
formulă crede că celelalte mint sau greşesc. Dar toţi au dreptate.
Totuşi, învă ţâ nd cu o evidenţă suverană din viaţa mea de toate zilele că a produce şi
a consuma este, ca şi bucă tă riile palatului meu, lucrul nu cel mai important, ci doar cel mai
urgent, vreau ca aceasta să se reflecte în principiul meu. Că ci urgenţa nu-mi foloseşte la
nimic şi aş putea spune la fel de bine: „Omul este acela care nu are valoare decâ t să nă tos…”
şi să clă desc o civilizaţie în care, sub pretextul acestei urgenţe, să aşez medicul 290 ca
judecă tor al acţiunilor şi gâ ndurilor omului. Dar în vă ţâ nd din experienţa mea că să nă tatea
nu este decâ t un mijloc, şi nu un scop, vreau ca şi aceasta să se reflecte în principiul meu.
Că ci dacă principiul tă u nu este absurd, el va antrena, probabil, necesitatea de a favoriza
producţia şi consumul sau dorinţa disciplinei, pentru a te pă stra să nă tos. Căci aşa cum
să mâ nţă , care este unică , se diversifică în creşterea ei, aşa cum civilizaţia imaginii, care
este unică , te formează în mod diferit după cadrul şi starea ta, tot aşa nu există nimic care
să nu fie guvernat de principiul meu.
Voi spune, deci, despre om: „Omul fiind acela care nu are valoare decâ t într-un câ mp
de forţă , omul fiind acela care nu comunică decâ t prin divinită ţile pe care le concepe şi
care-l conduc pe el şi pe ceilalţi, omul fiind acela care nu află bucurie decâ t în a se
transforma prin creaţia sa, omul fiind acela care nu moare fericit decâ t dacă -ţi transmite
moştenirea, omul fiind acela pe care-l epuizează proviziile şi pentru care orice asamblu
vă zut este impresionant, omul fiind acela care caută să cunoască şi este îmbă tat de ceea ce
află , omul fiind, de asemenea, acela care…”.
Trebuie să -l formulez astfel, încâ t să nu fie supuse şi tulburate aspiraţiile sale
esenţiale. Căci dacă trebuie să ruinez spiritul de creaţie pentru a crea ordinea, această
ordine nu mă interesează . Dacă trebuie înlă turat câ mpul de forţă pentru a spori
circumferinţa pâ ntecelui, acest pâ ntece nu mă interezează . Aşa cum, dacă trebuie să -l fac
să putrezească în dezordine, pentru a încuraja în el spiritul de creaţie, acest spirit care se
ruinează pe sine nu mă interezează . Sau dacă trebuie să -l fac să piară pentru a exalta acest
câ mp de forţă , că ci trebuie să existe un câ mp de forţă , dar nu mai există om, şi acest câ mp
de forţă nu mă interesează .
 Deci eu, că pitan ce veghez asupra oraşului, în seara aceasta trebuie să vorbesc
despre om, şi din pornirea pe care-o voi crea se va naşte calitatea că lă toriei.
CXLII.
Ş TIIND DE LA ÎNCEPUT Ş I ÎNAINTE DE TOATE că nu voi atinge astfel un adevă r
absolut, demonstrabil şi susceptibil de a convinge pe adversarii mei, ci o ima2’ji gine
conţinâ nd un om în putere şi favorizâ nd ceea ce în om îmi pare nobil, supunâ nd acestui
principiu pe toate celelalte.
Ş i este evident că nu mă interesează a supune, fă câ nd ca omul să fie acela ce produce
şi consumă , calitatea iubirilor lui, valoarea cunoştinţelor lui, că ldura bucuriilor lui creşterii
pâ ntecelui lui, deşi vreau să -i dau câ t mai mult posibil fă ră a exista în aceasta nici
contradicţie, nici subterfugiu, aşa cum cei ce se ocupă de pâ ntece pretind că nu
dispreţuiesc spiritul.
Că ci imaginea mea, dacă e puternică , se va dezvolta ca o să mâ nţă şi, deci, este capital
s-o alegi. Unde ai cunoscut înclinaţie spre mare care să nu se transforme în corabie?
Aşa cum mi se pare că cea mai mare importanţă trebuie s-o aibă cunoştinţele, că ci
altceva este să instruieşti şi să educi, şi n-am remarcat ca în suma ideilor să stea calitatea
omului, ci în calitatea instrumentului ce-ţi permite să le obţii.
Că ci materialele tale vor fi mereu aceleaşi şi niciunul nu trebuie neglijat, şi din
aceleaşi materiale poţi construi toate imaginile.
În ceea ce-i priveşte pe aceia care vor reproşa imaginii alese că e gratuită şi că
supune oamenii arbitrariului, aşa cum i-ai chema să moară pentru cucerirea vreunei oaze
inutile, sub pretextul frumuseţii cuceririi, voi ră spunde că orice justificare este inutilă , căci
imaginea mea poate să coexiste împreună cu toate celelalte la fel de adevă rate şi că , de
fapt, luptă m pentru divinită ţi care sunt alegere a unei structuri dincolo de aceleaşi obiecte.
Ş i doar revelaţia şi apariţia arhanghelilor ne-ar putea departaja. Ceea ce ar fi joc
ieftin, că ci dacă Domnul îmi seamă nă şi mi se arată , el nu există , iar dacă există , nu-l pot
desluşi decâ t prin spiritul, nu prin simţurile mele. Iar dacă spiritul meu e cel care trebuie
să -l desluşească , nu-l voi recunoaşte, asemenea frumuseţii templului, decâ t prin ră sunetul
ce-l va avea în mine. Îl voi că uta şi-l voi afla asemenea orbului care se îndreaptă spre foc cu
palmele întinse, că ci nu poate recunoaşte focul decâ t prin mulţumirea lui (Dacă mă
înde292 pă rtez de Domnul, gravitaţia lui mă va conduce înapoi).
Iar dacă cedrul prosperă , este pentru că se scaldă în soare, deşi soarele nu are
semnificaţie pentru cedru.
Că ci, aşa cum spunea singurul geometru veritabil, prietenul meu, mi se pare că
structurile noastre aduc cu ceva cunoscut, de vreme ce nu există demers explicabil care să
conducă la acele fâ ntâ ni neştiute. Ş i dacă numesc divinitate acel soare necunoscut care
guvernează gravitaţia acţiunilor mele, vreau să -i citesc adevă rul în eficacitatea limbajului.
Eu, care stă pâ nesc oraşul, sunt în această seară asemenea unui că pitan al unei
coră bii în larg. Că ci tu creezi că interesul, fericirea şi raţiunea conduc oamenii. Dar eu ţi-
am refuzat interesul şi raţiunea, şi fericirea, că ci mi s-a pă rut că numeşti interes sau
fericire ceea ce urmă resc oamenii, şi nu am ce face cu meduze ce-şi schimbă forma, câ t
despre raţiune, care merge în orice direcţie vrea, ea mi s-a pă rut a fi urmă de nisip a ceva
mai presus de ea însă şi.
Că ci niciodată n-a fost raţiunea aceea care l-a condus pe singurul geometru veritabil,
prietenul meu. Raţiunea scrie comentarii, deduce legi, formulează ordonanţe şi extrage
arborele din să mâ nţă sa, din consecinţă în consecinţă , pâ nă în ziua în care, arborele fiind
mort, raţiunea nu mai este eficace şi ai nevoie de o altă să mâ nţă .
Dar eu, care stă pâ nesc oraşul şi sunt asemenea că pitanului unei coră bii în larg, ştiu
că doar spiritul guvernează oamenii, şi îi guvernează absolut. Căci dacă omul a întreză rit o
structură , scrie poeme, şi, o dată ce să mâ nţă a fost purtată în inimile oamenilor, se vor
supune asemenea unor slujitori interesul, fericirea şi raţiunea, care vor fi expresie în inimă
sau umbră pe ziduri a realită ţilor, a transformă rii seminţei tale în arbore.
Împotriva spiritului nu există în tine putere de a te apă ra. Că ci dacă te instalez pe
acel munte şi nu pe celă lalt, cum ai putea să negi că oraşele şi fluviile îţi apar într-o anume
aşezare, şi nu cealaltă , de vreme ce aşa este?
Iată pentru ce te voi ajuta să te împlineşti. Ş i iată pentru ce sunt ră spunză tor – deşi
oraşul meu doarme şi, citind faptele oamenilor, nu vei gă si decâ t că utare a interesului, a
fericirii sau demers al raţiunii – de direcţia sa adevă rată sub stele.
Că ci ei nu cunosc direcţia pe care au luat-o, crezâ nd că acţionează din interes, sau
din dorinţa de a fi fericiţi, sau din raţiune, neştiind că raţiunea, dorinţa de fericire sau
raţiunea îşi schimbă forma şi sensul în fiecare imperiu.
Ş i că , în cel pe care-l propun eu, interesul este acela de a fi însufleţit, ca pentru copil
acela de a juca jocul cel mai exaltant. Fericirea – aceea de a te transpune şi de a dă inui în
obiectul creaţiei tale. Iar raţiunea
— Aceea de a legifera în mod coerent. Raţiunea armatei este regulamentul armatei,
care face ca într-un anumit fel şi nu în altul să ră sune lucrurile mele asupra celorlalte,
raţiunea unei coră bii este regulamentul coră biei, iar raţiunea imperiului meu este
asamblul legilor, cutumelor, dogmelor, codurilor care vor face lucrurile să aibă ră sunet şi
să se reflecte vinele în celelalte cu coerenţă .
Dar sunetul ce se va naşte astfel îmi va aparţine, unic şi nedemonstrabil.
Dar poate ai să întrebi: „Pentru ce constrâ ngere?”.
Atunci câ nd am creat o imagine, trebuie ca ea să dă inuie. Dacă am plă mă dit un chip
în lut, îl coc în cuptor ca să -l întă resc şi ca să fie permanent pentru o durată suficientă . Că ci
adevă rul meu, pentru a fi fertil, trebuie să fie stabil, şi pe cine ai mai iubi dacă -ţi schimbi
iubirea în fiecare zi, şi unde ar fi marile tale înfă ptuiri? Doar continuitatea va permite
rodnicia efortului tă u. Creaţia e rară , şi dacă este câ teodată urgent să -ţi fie dată pentru a te
salva, nu ar fi bine să te întâ lneşti cu ea în fiecare zi. Că ci pentru a face să se nască un om,
am nevoie de mai multe generaţii. Ş i sub pretext de a atenua arborele, nu-l tai în fiecare zi
pentru a-l înlocui cu o să mâ nţă .
Într-adevă r, nu cunosc decâ t fiinţe care se nasc, tră iesc şi mor. Ai adunat animale,
case, munţi şi astă zi, din această îmbinare, se va naşte o fiinţă nouă , care va schimba
comportamentul oamenilor. Ş i va dă inui, apoi se va epuiza şi va muri, istovindu-şi darul de
a tră i.
 Naşterea este întotdeauna pură creaţie, foc coborâ t din cer, care însufleţeşte. Ş i viaţa
nu merge după o curbă continuă . Că ci iată acest cu în faţa ta. El evoluează din aproape în
aproape şi există o logică a oului. Dar vine clipa în care ţâ şneşte cobra şi toate problemele
sunt altele pentru tine.
Că ci există muncitori pe şantier şi nu amestec de pietre. Ş i’ există o logică a
amestecului de pietre. Dar vine ora în care templul este deschis şi acesta transfigurează
omul. Ş i toate problemele sunt altele.
Iar dacă am aruncat asupra ta să mâ nţă civilizaţiei mele, am nevoie de mai mult
decâ t o viaţă de om pentru ca ea să -şi formeze ramuri, frunze şi fructe. Ş i refuz să schimb
imaginea în fiecare zi, că ci nimic nu se va naşte din aceasta.
Marea ta greşeală este de a crede în durata unei vieţi de om. Că ci, în primul râ nd, cui
sau că rui lucru lasă el moştenire atunci câ nd moare? Am nevoie de o divinitate care să mă
primească .
Să mor în simplitatea lucrurilor care sunt. Iar mă slinii mei vor face, în anul urmă tor,
mă sline pentru fiii mei. Ş i iată că sunt liniştit în clipa morţii.
CXLIII.
ASTFEL MI-AM DAT TOT MAI MULT SEAMA CA nu trebuia să -i asculţi pe oameni
pentru a-i înţelege. Că ci aici, sub ochii mei, în oraş, ei au foarte puţin conştiinţa oraşului. Se
cred a fi arhitecţi, zidari, jandarmi, preoţi, ţesă tori de în, cred că -şi servesc interesele şi
fericirea şi nu-şi cunosc dragostea, aşa cum nu-şi simte dragostea cel care ră tă ceşte prin
casă absorbit de greută ţile zilei. Ziua aparţine scenelor de familie. Dar noaptea, chiar dacă
s-au certat, el îşi regă seşte dragostea, căci dragostea e mai puternică decâ t această zarvă
de cuvinte. Ş i omul se sprijină de pervazul ferestrei sub lumina stelelor, din nou
ră spunză tor de cei care dorm, de pâ inea de mâ ine, de somnul femeii care se află lâ ngă el,
atâ t de fragilă , delicată şi trecă toare. Dragostea nu se gâ ndeşte. Ea există .
Dar această voce nu vorbeşte decâ t în linişte. Ş i la fel şi casa ta, şi oraşul tă u. Să se
facă un calm extraordinar şi vei vedea zeii.
Nimeni nu va şti, în viaţa de peste zi, că e gata să moară . Ş i îi vor pă rea de un
patetism ridicol cuvintele care îi vor vorbi despre oraş altfel decâ t prin imaginea
interesului să u sau a fericirii sale, că ci nu va şti că de sunt efecte ale oraşului. Limbaj
mă runt pentru o cauză prea mare.
Dar dacă te înalţi deasupra oraşului şi te retragi în timp pentru a-i urmă ri evoluţia,
vei descoperi confuzia, egoismul, agitaţia oamenilor, încetul şi calmul mers al coră biei.
Că ci dacă vei reveni peste câ teva secole pentru a vedea urma pe care au lă sat-o, o vei
descoperi în sculpturile de piatră , în regulile cunoaşterii şi templele care încă se vor înă lţa
deasupra nisipului. Lucrurile obişnuite se vor fi şters şi topit. Ş i ceea ce ei numeau interes
şi dorinţă de fericire, vei înţelege că nu erau decâ t un reflex meschin al unui lucru mă reţ.
Omul face paşi înainte.
La fel armata mea, câ nd face tabă ră . Mâ ine dimineaţă , în cuptorul vâ ntului de nisip,
am s-o arunc asupra duşmanului. Ş i’ duşmanul va deveni pentru ea un creuzet în care se
va topi. Ş i sâ ngele îi va curge şi-şi vor afla sfâ rşitul, dintr-o lovitură de sabie, mii de fericiri
individuale de acum nimicite, mii de interese frustrate. Totuşi, armata mea nu va cunoaşte
revolta, căci acţiunile sale sunt nu ale unui om, ci ale omului însuşi.
Ş i, deşi ştiu că vor accepta mâ ine să moară , în timp ce mă plimb în seara aceasta cu
paşi înceţi, în liniştea iubirii mele, printre corturi şi focuri de tabă ră , şi dacă ascult oamenii
vorbind, nu voi auzi glasul aceluia care acceptă moartea.
Dar vei auzi aici o glumă pentru versul tă u strâ mb. Dincolo se vor certa pentru o
bucată de carne. Iar în acest grup vei auzi aruncâ ndu-se cuvinte despre conducă torul
acestei armate care-ţi vor pă rea insulte. Iar dacă voi spune unuia dintre ei că e îmbă tat de
sacrificiu, îl vei auzi râ zâ ndu-ţi în nas, că ci te va gă si emfatic şi fă câ nd prea puţin caz de el,
că ci în proprii-i ochi el este o persoană importanţă , şi nu este intenţia lui şi nici de
demnitatea lui să moară pentru caporal, care nu are calitatea de a primi un asemenea dar
de la el. Ş i, totuşi, mâ ine, va muri pentru caporalul lui.
Nică ieri nu vei întâ lni acel chip impună tor care să înfrunte moartea şi să se
dă ruiască morţii. Ş i dacă ai ţinut seama de zarva cuvintelor, te vei întoarce la cortul 296
tă u, avâ nd pe buze gustul înfrâ ngerii. Că ci ei glumeau, şi criticau ră zboiul, şi-şi înjurau
şefii. Ş i, desigur, i-ai vă zut pe cei ce spală puntea, pe cei ce strâ ng velele şi pe cei ce fă uresc
cuie, dar ţi-a scă pat, că ci eşti miop şi nu vezi mai departe de vâ rful nasului, mă reţia
coră biei.
CXLIV.
TOTUŞ I, ÎN seara aceea, AM PLECAT SĂ -MI vizitez închisorile. Ş i am descoperit că
peste tot jandarmul nu alesese, pentru a-i arunca în carceră , decâ t pe cei care se ară tau
neclintiţi, care nu ră stă lmă ceau şi nu abjurau evidenţa adevă rului lor.
Iar cei care ră mâ neau liberi erau tocmai aceia care abjurau şi trişau. Că ci’ aminteşte-
ţi de cuvintele mele: oricare ar fi civilizaţia jandarmului şi oricare ar fi a ta, în faţa
jandarmului, dacă are puterea de a judeca, ră mâ ne în picioare doar cel josnic. Că ci orice
adevă r, oricare ar fi el, dacă e adevă r de om şi nu de logician stupid, este viciu şi greşeală
pentru jandarm. Că ci el te vrea dintr-o singură carte, dintr-un singur om, dintr-o singură
formulă . Jandarmul va încerca să construiască o corabie suprimâ nd marea.
CXLV.
CACI SUNT OBOSIT DE CUVINTELE CE SE OPUN unul altuia şi nu mi se pare absurd
să caut în calitatea constrâ ngerilor mele calitatea libertă ţii.
Ş i în calitatea curajului în ră zboi al omului – calitatea dragostei sale.
Ş i în calitatea privaţiilor sale – calitatea luxului să u.
Ş i în calitatea acceptă rii morţii – calitatea bucuriilor vieţii sale.
Ş i în calitatea ierarhiei sale – calitatea egalită ţii sale, pe care o voi numi alianţă .
Ş i în calitatea refuzului bunurilor – calitatea folosinţei pe care o dă aceloraşi bunuri.
Ş i în calitatea supunerii sale totale faţă de imperiu – calitatea demnită ţii sale
individuale. 297
Că ci spune-mi, dacă pretinzi că îl favorizezi, ce este un om singur? Am vă zut-o la
leproşii mei.
Ş i spune-mi, dacă pretinzi că o favorizezi, ce este o comunitate opulentă şi liberă ?
Am văzut-o la berberii mei.
 CXLVI.
CĂ CI CELOR CARE NU ÎNŢ ELEGEAU constrâ ngerile mele le-am ră spuns:
— Sunteţi asemenea copilului care, necunoscâ nd în lume decâ t o formă de ulcior, o
consideră ca fiind absolută şi nu înţelege mai tâ rziu, dacă se mută în altă casă , pentru ce a
fost deformat şi deviat ulciorul esenţial al casei sale. La fel, atunci câ nd vezi fă urindu-se în
imperiul vecin un om diferit de tine, gâ ndind, iubind, plâ ngâ nd şi iubind altfel decâ t tine, te
întrebi pentru ce aceia deformează omul. De unde slă biciunea ta, că ci nu vei salva
arhitectura templului dacă nu vei şti că ea este un desen fragil şi victorie a omului asupra
naturii. Ş i că există undeva stâ lpi, bolţi şi contraforţi pentru a o susţine.
Ş i nu concepi ameninţarea care apasă asupra ta, că ci nu vezi opera celuilalt decâ t o
ră tă cire trecă toare, şi nu înţelegi că există ameninţarea ca pentru veşnicie un om să se
piardă şi să nu mai renască niciodată .
Ş i te credeai liber şi te indignai atunci câ nd îţi vorbeam de constrâ ngerile mele. Care,
într-adevă r, nu erau un jandarm vizibil, dar, neremarcâ ndu-se, erau mai imperioase,
asemenea uşii din perete, care nu-ţi pare, deşi trebuie să faci un ocol pentru a ieşi, o
insultă la adresa libertă ţii tale.
Dar dacă vrei să vezi apă râ nd câ mpul de forţă care te formează şi te face să te mişti,
să gâ ndeşti, să iubeşti, să plâ ngi’, să ură şti în acest fel şi nu în altul, priveşte corsetul
vecinului tă u, acolo începe să acţioneze, că ci atunci vei începe să -l simţi.
Altfel, nu-l vei cunoaşte niciodată . Că ci piatra care cade nu se supune forţei care o
trage în jos. O piatră nu apasă decâ t atunci câ nd e nemişcată .
Atunci câ nd rezişti îţi dai seama de ceea ce te for298 mează . Pentru frunza ce
pluteşte în vâ nt nu mai există vâ nt, aşa cum pentru piatra scă pată din mâ nă nu mai există
greutate.
Iată pentru ce nu vezi constrâ ngerea formidabilă care apasă asupra ta şi care nu s-ar
ară ta, ca şi zidul, decâ t dacă ţi-ar veni, de pildă , ideea de a incendia oraşul.
Aşa cum nu-ţi dai seama de constrâ ngerea mai simplă a limbajului.
Orice cod este constrâ ngere, dar invizibilă .
CXLVII.
AM STUDIAT, DECI, CĂ RŢ ILE PRINŢ ILOR, ordonanţele publicate în mai multe
imperii, riturile diverselor religii, ceremonialurile de înmormâ ntare, de că să torie şi de
naştere ale poporului meu şi ale altor popoare, din prezent şi din trecut, că utâ nd să leg
raporturi simple între oameni, în calitatea sufletului lor, şi legile ce au fost edictate pentru
a-i crea, a-i conduce şi a-i perpetua, şi nu am putut să le descopă r.
Ş i, totuşi, câ nd aveam de-a face cu cei ce veneau din imperiul vecin, unde domneşte
un anume ceremonial al sacrificiilor, îl descopeream cu aroma lui, cu felul lui de a iubi sau
a urî, că ci nu există nici iubiri, nici duşmă nii care să fie la fel. Ş i aveam dreptate să -mi pun
întrebă ri despre geneza lui şi să -mi spun: „Cum se face că acel rit anume, care-mi pare fă ră
raport, eficacitate sau acţiune, că ci se referă la altceva decâ t la iubire, întemeiază o anume
iubire, şi nu alta? Unde să caut legă tura între act, şi zidurile ce guvernează actul, şi o
anume claritate a surâ sului, ce aparţine aceluia, şi nu vecinului să u?”.
 Nu urmă ream un lucru zadarnic, căci am ştiut bine, în tot cursul vieţii mele, că
oamenii diferă unii de alţii, deşi diferenţele îţi sunt invizibile la început şi imposibil de
exprimat discutâ nd, că ci te foloseşti de un interpret ce are ca misiune să -ţi traducă verbele
celuilalt, adică să caute pentru tine, în limbajul tă u, ceea ce ar semă na cel mai bine cu ceea
ce a fost emis într-un alt limbaj.
Ş i astfel dragoste, dreptate, gelozie fiind traduse pentru tine în gelozie, dreptate şi
dragoste, te vei extazia de asemă nă rile voastre, deşi conţinutul cuvintelor nu este acelaşi.
Ş i dacă vei continua analiza cuvâ ntului, din tra299 ducere în traducere, nu vei că uta şi nu
vei afla decâ t asemă nă rile şi-ţi va scă pa, ca totdeauna, din analiză , ceea ce pretindeai a
surprinde.
Că ci dacă doreşti să înţelegi oamenii, nu trebuie să -i asculţi vorbind.
Ş i, totuşi, diferenţele sunt absolute. Că ci nici dragostea, nici dreptatea, nici gelozia,
nici moartea, nici imnul, nici transformarea prin creaţie, nici imaginea fericirii, nici
interesul nu se aseamă nă de la unul la celă lalt, şi i-am cunoscut pe cei care se simţeau
copleşiţi şi, strâ ngâ ndu-şi buzele sau închizâ ndu-şi pe jumă tate ochii, fă ceau o figură
modestă dacă le creşteau unghii lungi, sau alţii care-ţi jucau aceeaşi mimică dacă -ţi puteau
ară ta bă tă turi în palmă . Ş i i-am cunoscut pe aceia care se apreciau după greutatea aurului
din pivniţele lor, ceea ce-ţi pare avariţie sordidă , atâ ta timp câ t nu i-ai descoperit pe
ceilalţi, care au aceleaşi sentimente de mâ ndrie şi se privesc cu complezenţă satisfă cută
dacă au rostogolit pietre inutile din vâ rful muntelui.
Dar mi-am dat seama că mă înşelam în tentativa mea, că ci nu există deducţie pentru
a trece de la un nivel la celă lalt şi încercarea mea era la fel de absurdă ca aceea a flecarului
care, admirâ nd statuia împreună cu tine, pretinde să -ţi explice, prin linia nasului sau
dimensiunea urechii, mesajul care, poate, era melancolia serii unei zile de să rbă toare şi pe
care nu-l vei afla aici decâ t ca pe o captură , ce nu este niciodată de esenţa materialelor.
De asemenea, mi-am dat seama că greşeala mea era de a că uta să explic arborele
prin apa pe care o soarbe, liniştea – prin pietre, melancolia – prin linii şi calitatea sufletului
– prin ceremonial, ră sturnâ nd astfel ordinea firească a creaţiei, în loc de a că uta să
lă muresc ascensiunea mineralelor prin geneza arborelui, aşezarea pietrelor – prin
dragostea de linişte, structura liniilor – prin melancolia ce le stă pâ neşte şi ceremonialul –
prin calitatea sufletului, care este unică şi nu s-ar putea defini în cuvinte, că ci tocmai
pentru a o surprinde, a o conduce şi a o perpetua mi-ai oferit această capcană , care este un
anumit ceremonial, şi nu altul.
Desigur, am vâ nat jaguarul în tinereţe. Ş i m-am folosit de gropi în care puneam un
miel, le umpleam cu 300 ţă ruşi şi le acopeream cu iarbă . Ş i câ nd, în zori, mergeam să le
vă d, gă seam în de trupul jaguarului. Dacă vei cunoaşte obiceiurile jaguarului, vei inventa
groapa de prins jaguari, cu ţă ruşii ei, cu mielul şi iarba ei. Dar dacă te rog să studiezi
groapa de prins jaguari, şi nu cunoşti nimic despre jaguari, nu vei şti s-o inventezi.
Iată pentru ce ţi-am spus despre geometrul veritabil, prietenul meu, că este acela
care simte jaguarul şi inventează groapa. Deşi nu l-a vă zut niciodată . Iar comentatorii
geometrului au înţeles bine, fiindcă jaguarul le-a fost ară tat, după ce-a fost prins, şi ei
privesc lumea cu aceşti ţă ruşi, aceşti mi’ei, aceste ierburi şi alte elemente ale construcţiei
ei şi speră , prin logica lor, să -i afle adevă rurile. Dar de nu li se arată . Ş i ră mâ n sterpi pâ nă
în ziua în care vine acela care simte jaguarul fă ră să -l fi vă zut încă şi, simţindu-l, îl
capturează şi ţi-l arată , fă câ nd astfel, pentru a te conduce la el, un drum ce este asemenea
unui drum de întoarcere.
Iar tată l meu a fost geometru, care a creat ceremonialul pentru a captura omul. Ş i cei
care în alte pă rţi sau altă dată au creat alte ceremonialuri şi au capturat alţi oameni. Dar au
venit vremurile stupidită ţii logicienilor, a istoricilor şi a criticilor. Iar ei privesc
ceremonialul tă u şi nu deduc în el imaginea omului, că ci ea nu poate fi dedusă şi, în
numele zarvei de cuvinte pe care o numesc raţiune, risipesc după bunul plac al fiecă ruia
elementele capcanei, îţi ruinează ceremonialul şi lasă captura să fugă .
CXLVIII.
AM Ş TIUT SA DESCOPĂ R DIGURILE CARE creau omul, în timpul plimbă rilor mele
într-o câ mpie stră ină . Intraseră m, cu pasul încet al calului meu, pe un drum ce lega un sat
de altul. Ar fi’ putut să treacă de-a dreptul peste câ mp, dar luase conturul unui lan şi am
pierdut câ teva clipe cu acest ocol, şi mă apă sa acel pă trat de ovă z, că ci instinctul meu, lă sat
în voia lui, m-ar fi dus de-a dreptul, dar greutatea unui lan de ovă z mă fă cea să mă aplec. Ş i
îmi mă cina viaţa existenţa unui lan de ovă z, că ci i-au fost consacrate minute întregi’, pe
care le-aş fi putut folosi altfel. Ş i acest câ mp mă coloniza, că ci eram de acord să ocolesc şi,
deşi aş 301 fi putut să dau drumul calului în ovă z, l-am respectat ca pe un templu. Apoi
drumul m-a purtat de-a lungul unui domeniu închis de ziduri. Ş i drumul respecta
domeniul şi devia în curbe leneşe, din cauza proeminenţelor şi a intrâ ndurilor zidului de
piatră . Ş i vedeam, dincolo de ziduri, arbori mai deşi decâ t cei din oazele noastre şi un iaz
cu apă dulce care arunca sclipiri printre ramuri. Ş i nu auzeam decâ t liniştea. Apoi am
trecut de-a lungul unui portal sub frunziş. Ş i drumul meu aici se despă rţea, şi o ramură a
lui servea acel domeniu. Ş i puţin câ te puţin, de-a lungul pelerinajului, în timp ce calul meu
se poticnea în urmele că ruţelor sau tră gea de frâ u pentru a paşte iarba de pe lâ ngă ziduri,
am avut simţă mâ ntul că drumul meu, cu inflexiunile sale subtile, cu respectele lui şi
libertă ţile lui, cu timpul pierdut ca efect, parcă , al unui rit sau al unei anticamere regale,
desena chipul unui prinţ, şi că toţi cei care mergeau pe el, scuturaţi în că ruţele lor sau
legă naţi pe spinarea mă garilor, erau, fă ră a şti’, formaţi pentru dragoste.
CXLIX.
TATĂ L MEU SPUNEA: „Ei se cred îmbogă ţiţi sporindu-şi vocabularul. Ş i, desigur, pot
să mă folosesc de un cuvâ nt în plus, care ar însemna pentru mine „soare de octombrie”,
prin opoziţie cu un alt soare. Dar nu văd ce aş câ ştiga. Descopă r, dimpotrivă , că pierd astfel
expresia dependenţei ce leagă octombrie, şi fructele lui octombrie, şi ră coarea lui de acest
soare cu puteri vlă guite. Rare sunt cuvintele care-mi aduc un câ ştig, exprimâ nd dintr-
odată un sistem de dependenţe de care mă voi folosi în altă parte, ca de pildă „gelozia”.
Că ci gelozia îmi va permite să identific, fă ră a trebui să -ţi desfă şor întreg sistemul de
dependenţe, ce cu ce anume compar. Astfel, îţi voi spune: „Setea este gelozie faţă de apă ”.
Că ci cei pe care i-am văzut murind de sete nu erau chinuiţi de o boală cumplită precum
ciuma, oare te abrutizează şi scoate din tine gemete slabe. Apa te face să urli, că ci o
doreşti. Ş i îi vezi în vis pe ceilalţi bâ nd. Ş i eşti tră dat de apa 302 care curge în alte pă rţi.
Asemenea femeii care surâ de duşmanului tă u. Ş i suferinţa nu-ţi vine dintr-o boală , ci din
religie, din dragoste, din imagini, care au altă eficacitate asupra ta. Căci tră ieşti într-un
imperiu care nu este al lucrurilor, ci al înţelesului lucrurilor.
Dar „soare de octombrie” îmi va fi de puţin ajutor, că ci e prea specific.
Dimpotrivă , te voi îmbogă ţi dacă te obişnuiesc ca, folosindu-te de aceleaşi cuvinte, să
construieşti capcane diferite, bune pentru toate capturile. Asemenea nodurilor funiei
mele, dacă vei putea desprinde dintre de pe cele care sunt bune pentru vulpi sau pentru
aţi pă stra pâ nzele în vâ nt. Dar jocul incidentelor mele, şi inflexiunile verbelor mele, şi
suflul perioadelor mele, şi acţiunea asupra complementelor, şi ecourile, şi revenirile, tot
acest dans pe care-l vei dansa şi care va purta în mintea celuilalt ceea ce doreai să -i
transmiţi sau va surprinde în cartea ta ceea ce doreai să surprinzi.
A înţelege, spunea altă dată tată l meu, înseamnă înainte de toate a dobâ ndi un stil.
A înţelege, mai afirma el, nu înseamnă a primi bazarul de idei ce va dormi în tine.
Puţin îmi pasă de cunoştinţele tale, aici de nu-ţi folosesc la nimic, decâ t ca obiecte şi
mijloace ale meseriei tale, care este aceea de a-mi construi un pod, sau de a-mi extrage
aurul, sau de a mă informa, dacă voi avea nevoie, despre distanţa dintre capitale. Dar acest
formular nu se numeşte om. A înţelege nu înseamnă nici aţi spori vocabularul. Că ci
sporirea lui nu are alt obiect decâ t de aţi permite să mergi mai departe, comparâ ndu-ţi
geloziile, dar calitatea stilului tă u este singura care va garanta calitatea încercă rilor tale.
Altfel nu am ce face cu aceste rezumate ale gâ ndirii tale. Prefer să aud „soare de
octombrie”, pe care îl simt mai aproape decâ t cuvâ ntul tă u cel nou, şi vorbeşte ochilor şi
inimii. Pietrele tale sunt pietre, asamblate sunt coloane, şi coloanele, o dată asamblate,
sunt catedrale. Dar nu ţi-am oferit aceste asambluri din ce în ce mai vaste decâ t din cauza
geniului arhitectului meu, care le prefera pentru operaţiile din ce în ce mai vaste ale
stilului să u, adică a expansiunii liniilor sale de forţă în pietre. În frază , de asemenea, faci o
operaţie. Ş i ea este cea care contează în primul râ nd.
Ia acest să lbatic, spunea tată l meu. Îi poţi spori vocabularul, iar el se va transforma
într-un flecar inepuizabil. Poţi să -i umpli creierul cu totalitatea cunoştinţelor tale, şi acest
flecar va deveni fals şi pretenţios. Ş i nu-l vei mai putea opri. Ş i se va îmbă ta cu vorbă rie
goală . Ş i tu, orb, îţi vei spune: „Cum se face că , departe de a-l înă lţa, cultura mea l-a alterat
pe acest să lbatic şi, în locul înţeleptului pe care-l speram, am obţinut un rebut cu care nu
am ce să fac? Cum trebuie să recunosc că era mă reţ, şi nobil, şi pur în ignoranţă !”.
Că ci un singur cadou trebuia să -i faci, dar din ce în ce mai mult îl uiţi şi-l nesocoteşti.
Ş i anume – folosirea unui stil. Că ci în loc să se joace cu obiectele cunoştinţelor tale, aşa
cum s-ar juca cu baloane colorate, să se amuze de sunetele pe care le scot şi să se îmbete
de jongleria aceasta, îl vei vedea dintr-odată cum, folosindu-se de mai puţine obiecte,
poate, se va orienta înspre acele că ută ri ale spiritului care sunt ascensiune a omului. Ş i va
deveni tă cut şi rezervat, asemenea copilului care, primind o jucă rie de la tine, a fă cut la
început zgomot. Apoi i-ai ară tat că jucă ria poate fi aranjată în mai multe feluri. Ş i atunci
devine g’â nditor şi tă cut. Se retrage în colţul să u, îşi încreţeşte fruntea şi începe să se înalţe
la starea de om.
 Învaţ-o, deci, înainte de toate, pe bruta ta, gramatica şi folosirea verbelor. Ş i a
complementelor. Învaţă -l să acţioneze înainte de a-i ară ta asupra că rui lucru trebuie să
acţioneze. Iar pe cei care fac prea mult zgomot, ră scolesc, cum spui, prea multe idei şi te
obosesc, îi vei vedea descoperind tă cerea.
Care este singurul semn al calită ţii”.
CL.
CA Ş I ADEVĂ RUL, ATUNCI CÂ ND E FĂ CUT după folosul meu.
Ş i te miri. Dar nu te miri, după câ te ştiu, că apa pe care o bei, pâ inea pe care o
mă nâ nci se transformă în lumină a ochilor, nici câ nd soarele devine ră muriş, fruct şi
să mâ nţă . Ş i, desigur, nu vei gă si în fruct nimic care să se asemene soarelui sau, mai simplu,
nimic în cedru care să se asemene seminţei de cedru.
Că ci a te naşte din ceva nu înseamnă a te asemă na acelui lucru.
Sau, mai degrabă , eu numesc „asemă nare” ceva care nu este nici pentru ochii tă i, nici
pentru inteligenţa ta, ci doar pentru spiritul tă u. Ş i aceasta vreau să exprim atunci câ nd
spun că creaţia se aseamă nă divinită ţii, fructul – soarelui, poemul – obiectului poemului şi
omul pe care l-am fă cut să crească din tine – ceremonialului imperiului.
Aceasta este foarte important, că ci, nerecunoscâ nd cu ochii o filiaţie care nu are sens
decâ t pentru suflet, refuzi condiţiile mă reţiei tale. Eşti asemenea arborelui care,
neregă sind semnele soarelui în fruct, ar refuza soarele. Sau, mai degrabă , asemenea
profesorului care, neregă sind în operă mişcarea informulabilă din care a luat naştere, o
studiază , îi descoperă planul, desprinde legi interne şi fabrică apoi o operă care le aplică şi
de care fugi pentru a nu o auzi.
Pă storiţa, sau tâ mplarul, sau cerşetorul au mai mult geniu decâ t toţi logicienii,
istoricii şi criticii imperiului meu. Că ci nu le place ca drumul lor şerpuit să -şi piardă
contururile. Pentru ce? îi întrebi. Pentru că -l iubesc. Iar această iubire este calea
misterioasă prin care ei sunt hră niţi. Că ci, iubindu-l, trebuie să primească ceva de la el.
Puţin contează dacă ştii să formulezi ceea ce primesc. Logicienii, istoricii şi criticii sunt
aceia care nu acceptă decâ t ceea ce poate fi cuprins în fraze. Că ci eu gâ ndesc că tu, pui de
om, abia începi să înveţi un limbaj, şi pipă i, şi încerci, şi nu înţelegi, din lume, decâ t o
peliculă subţire. Că ci lumea e greu de transportat.
Dar aceia nu ştiu să creadă decâ t în să racul conţinut al bazarului lor de idei.
Dacă refuzi templul meu, ceremonialul meu şi umilul meu drum de ţară din cauză că
nu ştii să -mi enunţi obiectul şi sensul imaginii, îţi voi înfunda nasul în propria ta murdă rie.
Că ci acolo unde nu există cuvinte cu al că ror zgomot să mă poţi uimi sau imagini propuse
pe care să mi le poţi agita ca pe nişte dovezi palpabile, accepţi totuşi să primeşti’ o vizită al
că rei nume nu-l cunoşti. Ai ascultat vreodată muzica? Pentru ce o asculţi?
Accepţi, ca fiind frumoasă , ceremonia apusului de soare în mare. Vrei să -mi spui
pentru ce?
Iar eu îţi spun că, dacă -ţi vei că lă ri mă garul de-a lungul drumului de ţară despre care
ţi-am vorbit, te vei schimba. Ş i puţin îmi pasă că nu ştii încă să -mi spui pentru ce.
 Iată pentru ce nu toate riturile, toate sacrificiile, toate ceremonialurile, toate
drumurile sunt la fel de bune. Aşa cum există şi muzică vulgară . Dar nu pot să le departajez
prin raţiune. Nu doresc decâ t un semn pentru aceasta, şi acel semn eşti tu.
Dacă vreau să judec drumul, ceremonialul sau poemul, privesc omul care se naşte
din de. Sau îi ascult bă tă ile inimii.
CLI.
ESTE CA Ş I CUM FĂ URITORII DE CUIE SAU tă ietorii de scâ nduri, pretextâ nd că o
corabie este îmbinare de scâ nduri cu ajutorul cuielor, ar pretinde să prezideze la
construcţia ei şi la conducerea ei pe mare.
Greşeala este aceeaşi. Nu corabia se naşte din fă urirea cuielor şi tă ierea scâ ndurilor,
ci cuiele şi scâ ndurile se nasc din dragostea de mare şi din creşterea coră biei. Corabia se
împlineşte prin de şi le absoarbe aşa cum cedrul absoarbe apa pă mâ ntului.
Tă ietorii de scâ nduri şi fă uritorii de cuie trebuie să privească înspre scâ nduri şi cuie.
Trebuie să cunoască scâ ndurile şi cuiele. Dragostea pentru corabie în limbajul lor trebuie
să devină dragoste faţă de scâ nduri şi cuie. Ş i n-am să le pun întrebă ri despre corabie.
Ca şi aceia pe care i-am însă rcinat să -mi perceapă impozitele. Nu am să -i întreb
despre mersul unei civilizaţii. Ei doar să mă asculte cu sfinţenie.
Că ci dacă inventez un vas mai rapid şi schimb forma scâ ndurilor şi lungimea cuielor,
iată că tehnicienii mei murmură şi se revoltă . După ei, distrug esenţa coră biei, care se
sprijinea, înainte de toate, pe scâ ndurile şi cuiele lor.
Dar ea se baza pe dorinţa mea.
Iar ceilalţi, dacă vei schimba ceva în finanţe şi, deci, în strâ ngerea impozitelor,
murmură şi se revoltă , că ci ruinez imperiul care se sprijinea pe rutina lor.
Cu toţii să tacă .
Ş i, în schimb, îi voi respecta. Nu voi merge, o dată ce divinitatea a coborâ t pâ nă la ei,
să le dau sfaturi asupra fă uririi cuielor sau tă ierii scâ ndurilor. Nu vreau să aud despre asta.
Constructorul de catedrale îl însufleţeşte pe sculptor în a-şi revă rsa entuziasmul. Dar nu se
va amesteca niciodată în a-i da sfaturi despre cum ar trebui realizat un anumit surâ s. Că ci
aceasta este o utopie şi construcţie a lumii de-a-ndoaselea. A te ocupa de cuie înseamnă a
inventa lumea viitoare. Ceea ce este absurd. Sau să supui disciplinei ceea ce nu aparţine
disciplinei. Aici se arată ordinea profesorului, care nu este şi ordinea vieţii. Va veni, atunci
câ nd va trebui, şi vremea scâ ndurilor şi a cuielor. Că ci dacă mă ocup de de înainte de
vreme, voi obosi să clă desc o lume care nu se va naşte niciodată . Că ci forma cuielor şi a
scâ ndurilor se va desprinde din lupta cu realită ţile vieţii, care sunt singurele ce se vor
ară ta fă uritorilor de cuie şi tă ietorilor de scâ nduri.
Ş i cu câ t constrâ ngerea mea, care este pornire înspre mare dată oamenilor, va fi mai
puternică , cu atâ t mai puţin se va ară ta tirania mea. Că ci nu există tiranie în arbore.
Tirania se arată atunci câ nd vrei, cu ajutorul sucurilor minerale, să construieşti arborele.
Nu dacă arborele şi le trage singur.
Am spus-o mereu: a crea viitorul înseamnă în primul râ nd şi exclusiv a gâ ndi
prezentul. Aşa cum a crea corabia înseamnă exclusiv a crea dragostea de mare.
 Că ci nu există – şi nu va exista niciodată – un limbaj logic pentru a trece de la
materiale la ceea ce contează pentru tine şi domină materialele, ca de pildă a explica
imperiul pornind de la arbori, de la munţi, oraşe, fluvii şi oameni, sau melancolia chipului
tă u de marmură pornind de la liniile şi volumul nasului, ale bă rbiei şi urechilor, sau
reculegerea în catedrala ta pornind de la pietre, sau domeniul pornind de la elementele ce-
l compun, sau arborele pornind de la sucurile minerale (Ş i tirania vine din aceea că,
pretinzâ nd să rea307 lizezi un lucru imposibil, te irită eşecurile, le reproşezi celorlalţi şi
devii crud).
Nu există limbaj logic, căci nu există nici filiaţie logică . Nu faci ca arborele să se nască
din sucurile minerale, ci din să mâ nţă .
Singura că utare care are sens, dar care nu este exprimabilă în cuvinte, că ci aparţine
creaţiei pure, este aceea care te face să treci de la divinitate la obiectele că rora ea le-a dat
un înţeles, culoare şi mişcare. Că ci imperiul împovă rează cu o putere secretă arborii,
munţii, fluviile, turmele, vă ile şi casele imperiului. Fervoarea sculptorului umple cu o
putere secretă lutul sau marmura, catedrala dă sens pietrelor şi face din de rezervoare de
linişte, iar arborele absoarbe sucurile minerale pentru a le fixa în lumină .
Cunosc două feluri de oameni care-mi vorbesc de întemeierea unui nou imperiu.
Primul este logicianul, clă dit pe inteligenţă . Iar actul să u îl numesc utopie. Ş i nu se va naşte
nimic, că ci nimic nu se află în el. Asemenea acelui chip plă mă dit de profesorul de
sculptură . Că ci creatorul poate să fie inteligent, dar creaţia nu e fă cută din inteligenţă . Acel
om, în mod necesar, se va transforma în tiran steril.
Iar celă lalt este însufleţit de o imagine evidentă şi puternică , că reia n-ar putea să -i
dea un nume. Ş i poate să fie asemenea pă storului sau lemnarului, lipsit de inteligenţă , că ci
creaţia nu e fă cută din inteligenţă . El fră mâ ntă lutul fă ră a şti foarte bine ce va scoate din
el. Nu e mulţumit: mai apasă cu degetul în partea stâ ngă . Ş i apoi mai apasă în partea de jos.
Iar chipul pe care-l plă mă deşte ia tot mai mult forma a ceva ce nu are nume, dar apasă
asupra sufletului lui. Tot mai mult seamă nă a ceva ce nu e un chip. Ş i nu ştiu nici mă car ce
înseamnă aici a semă na. Ş i iată că acest chip plă mă dit în lut, care a primit o asemă nare
informulabilă , are puterea de a purta în sufletul tă u ceea ce-l însufleţea pe sculptor. Ş i eşti
prins aşa cum a fost el.
Că ci acela n-a lucrat din inteligenţă , ci din suflet. Iată pentru ce îţi voi spune că
sufletul conduce lumea, nu 308 inteligenţa.
CLII.
IATĂ , DECI, CA Ţ I-AM SPUS: „ÎN AFARA sclavilor orbi, toate pă rerile le vei afla la toţi
oamenii. Nu pentru că oamenii sunt schimbă tori, ci fiindcă adevă rul lor interior este un
adevă r ce nu află în cuvinte veşminte pe mă sura sa. Ş i ai nevoie de puţin de aici, puţin de
dincolo…”.
Că ci ai simplificat cu libertatea şi constrâ ngerea. Ş i oscilezi de la una la cealaltă , că ci
adevă rul nu este nici în vreuna dintre de, nici între de, ci în afara amâ ndurora. Dar prin ce
întâ mplare ai putea cuprinde într-un singur cuvâ nt adevă rul tă u interior? Cuvintele sunt
asemenea unor cutii neîncă pă toare. Ş i cum ai putea cuprinde tot ceea ce îţi este necesar
pentru a te înă lţa într-o cutie strâ mbă ?
 Dar pentru ca tu să fi liber, aşa cum e liber câ ntă reţul ce improvizează pe strune, nu
trebuie să -ţi exersez în primul râ nd degetele şi să te învă ţ arta câ ntă reţului? Ceea ce e
luptă , constrâ ngere şi ră bdare.
Ş i pentru ca tu să fi liber asemenea celui ce se caţă ră pe munte, nu trebuie să -ţi fi
exersat muşchii, ceea ce e luptă , constrâ ngere şi ră bdare?
Ş i pentru ca tu să fi liber asemenea poetului, nu trebuie să -ţi fi exersat mintea şi să -ţi
fi fă urit stilul, ceea ce e luptă , constrâ ngere şi ră bdare?
Condiţiile fericirii nu sunt niciodată că utare a fericirii. Fericirea, după ce ai creat, îţi
este acordată ca ră splată . Iar condiţiile fericirii sunt lupta, constrâ ngerea şi ră bdarea.
Condiţiile frumuseţii nu sunt niciodată că utare a frumuseţii. Frumuseţea, atunci
câ nd opera ta e încheiată , îi este acordată pentru a te ră splă ti. Ş i condiţiile frumuseţii sunt
luptă , constrâ ngere şi ră bdare.
Ca şi condiţiile libertă ţii tale. De nu sunt daruri ale libertă ţii. Libertatea, atunci câ nd
ai crescut ca om, este ră splată a acestui om, care dispune de un imperiu pentru a se
exprima. Ş i condiţiile libertă ţii tale sunt luptă , constrâ ngere şi ră bdare.
Îţi voi spune, cu riscul de a te scandaliza, că fraternitatea îşi are condiţiile nu în
egalitate, că ci ea este ră splată , iar egalitatea se face în divinitate. Astfel, arborele este
ierarhie, dar unde vezi că o parte o domină pe alta?
Templul, de asemenea, este ierarhie. Se sprijină pe temelia sa şi se încoronează în
cheia de boltă . Ş i cum ai putea şti care dintre de este mai importanţă decâ t cealaltă ? Ce
este un general fă ră armată ? Ce este o armată fă ră general? Egalitatea este egalitate în
imperiu, iar fraternitatea le este acordată oamenilor ca ră splată . Că ci fraternitatea nu
înseamnă dreptul de a tutui sau de a insulta. Eu spun că fraternitatea este ră splată a
ierarhiei şi a templului pe care-l clă diţi unul cu ajutorul celuilalt. Am descoperit aceasta în
că minele în care tată l era respectat şi fratele mai mare îl apă ra pe cel mai mic. Iar cel mic
avea încredere în cel vâ rstnic. Ş i serile lor erau că lduroase, ca şi să rbă torile şi întoarcerile
acasă . Dar dacă sunt materiale în vrac, dacă niciunul nu depinde de altul, dacă toţi se
înghiontesc şi se amestecă asemenea unor bile, unde vezi fraternitatea lor? Câ nd unul
dintre ei moare, este înlocuit, că ci nu era necesar. Pentru a te iubi, vreau să ştiu cine eşti şi
unde te afli.
Iar dacă te-am scos din valurile mă rii, te voi iubi mai mult, că ci sunt ră spunză tor de
viaţa ta. Sau dacă te-am vegheat şi te-am vindecat atunci câ nd sufereai, sau dacă eşti
bă trâ nul meu servitor care m-a asistat asemenea unei lă mpi, sau paznicul turmelor mele.
Ş i voi veni să -ţi beau laptele de capră . Ş i voi primi de la tine, iar tu vei dă rui. Ş i tu vei primi,
şi eu voi dă rui. Iar eu nu am nimic de spus aceluia care se proclamă egalul meu cu
duşmă nie şi nu vrea nici să depindă de mine, nici ca eu să depind de el. Nu-l iubesc decâ t
pe acela a că rui moarte ar fi pentru mine sfâ şietoare.
CLIII.
În acea NOAPTE, în LINIŞ TEA IUBIRII MELE, am vrut să urc muntele, pentru a
observa, o dată mai mult, oraşul, şi prin ascensiunea mea l-am ferecat în linişte şi
nemişcare, dar m-am oprit la jumă tatea drumului, din milă , că ci auzeam plâ nsete urcâ nd
pâ nă la mine şi voiam să le înţeleg.
 De veneau de la animalele închise în staule. Ş i de la animalele câ mpului, şi ale
cerului, şi de la animalele de la 310 marginea apelor. Că ci numai de, într-o caravană , sunt
semn al vieţii, că ci vegetalele sunt lipsite de limbaj, iar omul, tră ind deja pe jumă tate viaţa
sufletului, a început să se folosească de tă cere. Pe acel mâ ncat de cancer îl vezi muşcâ ndu-
şi buzele şi tă câ nd, suferinţa sa transformâ ndu-se, mai presus de dezordinea că rnii sale, în
arbore spiritual ce-şi înfige ramurile şi ră dă cinile într-un imperiu ce nu aparţine
lucrurilor, ci sensului lucrurilor.
Iată pentru ce te înspă imâ ntă mai tare suferinţa tă cută decâ t aceea care strigă .
Suferinţa tă cută umple camera. Umple oraşul. Ş i nu există distanţă de la care să n-o poţi
auzi. Dacă cea pe care o iubeşti suferă departe de tine şi dacă într-adevă r o iubeşti,
suferinţa ei te va ajunge oriunde ai fi.
Auzeam, deci, vaietele vieţii. Căci viaţa se perpetua în staule, pe câ mpuri şi pe
malurile apelor. Căci mugeau în staule junincile lă uze. Că ci auzeam beţia de dragoste a
broaştelor urcâ nd din mlaştini. Auzeam strigă tele cocoşului să lbatic prins de vulpe sau
behă itul caprei pe care o sacrificai pentru masa ta. Se întâ mplă , câ teodată , ca o fiară să facă
linişte în tot ţinutul cu un singur ră get, un imperiu de linişte în care orice fiinţă vie
tremura de frică . Fiarele se conduc după mirosul spaimei, purtat de vâ nt. Abia ră cnise, şi
toate victimele stră luceau pentru ea ca un popor de lumini.
Apoi se dezgheţau din stupoare animalele pă mâ ntului, ale cerului, şi de la marginea
apelor şi reîncepeau gemetele junincii, vaietele de dragoste şi de sacrificiu.
„Ah! mi-am spus. – acestea sunt zgomotele convoiului, căci viaţa se transmite din
generaţie în generaţie, şi acest mers prin vremuri este asemenea carului încă rcat a că rui
osie strigă …”.
Atunci mi-a fost dat să înţeleg, în sfâ rşit, ceva din spaima oamenilor, căci şi ei se
transmit, emigrâ nd din ei înşişi, din generaţie în generaţie. Zi şi noapte se urmează
inexorabil, prin oraşe şi câ mpii, aceste divizii asemenea unui ţesut de carne care se deşiră
şi se repară , şi am simţit în mine. Aşa cum aş fi simţit o rană , munca unei transformă ri
lente şi perpetue.
„Dar aceşti oameni, îmi spuneam, tră iesc nu din lucruri, ci din înţelesul lucrurilor, şi
trebuie să -şi transmită cuvintele de liberă trecere.
Iată pentru ce îi văd ocupaţi de a-şi obişnui copilul abia nă scut cu folosirea
limbajului lor, aşa cum l-ar 311 obişnui cu un cod secret, căci el este cheie a tezaurului lor.
Pentru a purta în el această mulţime de minuni, îi deschid cu trudă că ile pe care va intra
convoiul. Că ci dificil de formulat, şi grele, şi subtile sunt recoltele ce trebuie trecute de la o
generaţie la alta.
Desigur, este stră lucitor acest sat. Desigur, este impresionantă această casă . Dar
dacă noua generaţie va ocupa case despre care nu va şti nimic decâ t cum să le folosească ,
ce va face ea în acest deşert? Că ci aşa cum, pentru a le permite să -şi afle plă cerea într-un
instrument cu coarde, trebuie să -i înveţi pe urmaşii tă i arta muzicii, tot aşa trebuie, pentru
ca ei să fie oameni, cu simţă minte omeneşti, să -i înveţi să citească în diversitatea lucrurilor
imaginile casei tale, ale domeniului tă u şi ale imperiului.
 Că ci altfel, generaţia nouă îşi va face tabă ra asemenea barbarilor în oraşul pe care-l
va lua în stă pâ nire şi ce bucurie ar afla nişte barbari în comorile tale? Nu ştiu să se
folosească de de, fiind lipsiţi de cheia limbajului tă u.
Pentru aceia care au emigrat în moarte, acest sat era asemenea unei harpe, cu
semnificaţia zidurilor, a arborilor, a fâ ntâ nilor şi a caselor. Ş i fiecare arbore – cu istoria lui.
Ş i fiecare casă – cu obiceiurile ei. Ş i fiecare zid – altfel, din cauza tainelor lui. Ş i, astfel, ţi-ai
compus plimbarea asemenea unei muzici, scoţâ nd sunetul pe care-l doreai din fiecare
dintre paşii tă i. Dar barbarul ce-şi face tabă ră nu ştie să facă satul să câ nte. Se plictiseşte şi,
lovindu-se de interdicţia de a nu înţelege nimic, îţi surpă zidurile şi-ţi risipeşte obiectele.
Din ră zbunare împotriva instrumentului de care nu ştie să se folosească , aţâ ţă focul care-l
ră splă teşte cu puţină lumină . După care se descurajează şi cască . Că ci trebuie să ştii ceea
ce arzi pentru ca lumina să fie frumoasă . Ca aceea a lumâ nă rii tale în faţa divinită ţii tale.
Dar flacă ra în care va arde casa ta nu-i va spune nimic barbarului, nefiind flacă ră a unui
sacrificiu”.
Mă bâ ntuia, deci, această imagine a unei generaţii instalate ca intrus în cochilia
celeilalte. Ş i-mi apă reau ca esenţiale riturile care, în imperiul meu, obligă omul să -ţi
transmită sau să primească moştenirea. Am nevoie de 312 bă ştinaşi, nu de venetici.
Iată pentru ce îţi voi impune, ca fiind esenţiale, lungile ceremonii prin care voi coase
la loc rupturile poporului meu, astfel încâ t nimic din moştenirea sa să nu se piardă . Căci
arborele, desigur, nu se îngrijeşte de seminţele sale. Atunci câ nd vâ ntul le smulge şi le
poartă , e’ bine. Căci insecta, desigur, nu se îngrijeşte de ouă le sale. Soarele le va coace. Tot
ceea ce posedă ei este conţinut în carnea lor şi se transmite o dată cu carnea.
Dar ce vei ajunge tu dacă nimeni nu te-a luat de mâ nă să -ţi caute proviziile unei
mieri ce nu este a lucrurilor, ci a sensului lucrurilor? Sunt, desigur, vizibile caracterele
unei că rţi. Dar trebuie să te supun unui supliciu pentru aţi dă rui aceste chei ale poemelor.
Funeraliile vreau să fie solemne. Căci nu e vorba de a aşeza un trup în pă mâ nt. Ci de
a culege, fă ră a pierde nimic, ca dintr-o urnă ce s-a spart, patrimoniul al că rui depozitar a
fost cel mort. Este dificil să salvezi totul. Culesul este greu şi îndelungat. Trebuie să -i
plâ ngi mult timp, să meditezi asupra existenţei lor, să le să rbă toreşti aniversarea. Trebuie
să te întorci de multe ori pentru a observa dacă nu ai uitat ceva.
La fel despre că să torie, care pregă teşte să rbă toarea naşterii. Casa în care vă
închideţi devine grâ nar, hambar şi depozit. Cine poate spune ce conţine? Arta voastră de a
iubi, arta voastră de a râ de, arta voastră de a înţelege poemul, arta voastră de a cizela
argintul, arta voastră de a plâ nge şi de a reflecta va trebui să le adunaţi, pentru a le
transmite, la râ ndui vostru. Dragostea voastră vreau să fie încă rcă tură ce trebuie să treacă
abisul între o generaţie şi cealaltă , şi nu concubinaj pentru împă rţeala vană a proviziilor.
La fel despre riturile naşterii, că ci aceasta este ruptura pe care trebuie s-o reparaţi.
Iată pentru ce pretind ceremonii atunci câ nd te că să toreşti, câ nd naşti, câ nd mori,
câ nd te desparţi, câ nd te întorci, câ nd începi să clă deşti, câ nd începi să locuieşti, câ nd îţi
depozitezi recolta, câ nd începi culesul, câ nd faci pace sau ră zboi.
Ş i pentru acelaşi motiv cer să -ţi educi copiii astfel încâ t să -ţi semene. Nu trebuie ca
un adjutant să le transmită moştenirea, că ci ea nu poate să încapă în manualul să u. Deşi
alţii decâ t tine îi pot transmite 313 bagajul tă u de cunoştinţe şi bazarul tă u de idei, va
pierde, dacă e despă rţit de tine, ceea ce nu este enunţabil şi nu încape în manual.
Îi vei clă di după imaginea ta, de teamă să nu ră tă cească mai tâ rziu, lipsiţi de bucurie,.
Într-o patrie ce le va fi asemenea unei tabere goale, ale că rei comori, necunoscâ ndu-i
limbajul, le vor lă sa să putrezească .
CLIV.
MA ÎNSPĂ IMÂ NTAU FUNCŢ IONARII IMPERIULUI meu, că ci se ară tau optimişti:
„Asta e bine aşa cum este, spuneau ei. Ceea ce e perfect nu trebuie atins”.
Desigur, ceea ce e perfect nu trebuie atins. Perfecţiunea nu are alt înţeles decâ t acela
de stea ce trebuie să -ţi că lă uzească mersul. Este direcţie şi tendinţă . Dar singurul oare
contează este mersul, şi nu există provizii în sâ nul că rora să te poţi aşeza. Că ci atunci
câ mpul de forţă care te însufleţeşte moare şi vei fi asemenea unui cadavru.
Dacă vreunul nu mai ia în seamă steaua, înseamnă că vrea să se aşeze şi să doarmă .
Dar unde te aşezi? Unde dormi? Nu cunosc locuri de odihnă . Că ci acel loc, dacă te exaltă ,
înseamnă că este obiect al izbâ nzii tale. Dar altul este câ mpul de bă taie unde respiri
această victorie nouă şi alta este litiera în care-l transformi atunci câ nd vrei să tră ieşti de
pe urma lui.
Cu ce operă -martor o compari pe a ta, pentru ca ea să te satisfacă ?
CLV.
CACI TE MIRI DE PUTEREA RITURILOR MELE şi a drumului meu de ţară . Ş i,
mirâ ndu-te, eşti orb.
Priveşte-l pe sculptor, poartă în el ceva ce nu poate fi enunţat. Că ci niciodată nu
poate fi enunţat ceea ce aparţine omului, şi nu scheletului unui om care a fost. Ş i sculptorul
fră mâ ntă , pentru a-l transporta, un chip de lut.
Te plimbai, şi ai trecut prin faţa operei sale, şi ai privit acest chip, poate arogant sau
poate melancolic, apoi ţi-ai continuat drumul. Slab convertit, dar convertit totuşi, adică
întors şi aplecat într-o direcţie nouă , pentru un timp scurt, poate, dar pentru un timp.
Un om, deci, era încercat de un sentiment informulabil: a fră mâ ntat un boţ de lut. Ş i
a aşezat lutul în drumul tă u. Ş i iată că îţi vei încă rca sufletul, dacă treci pe acel drum, cu
acelaşi sentiment informulabil.
Ş i aceasta chiar dacă s-au scurs o sută de mii de ani între gestul să u şi trecerea ta.
CLVI.
S-A RIDICAT UN VlNT DE NISIP CARE A ADUS între noi ră mă şiţele unei oaze
îndepă rtate, şi tabă ra a fost nă pă dită de pă să ri. Le gă seai sub fiecare cort, blâ nde şi
că utâ nd cu uşurinţă umă rul oamenilor, şi totuşi, în lipsa hranei, piereau în fiecare zi cu
miile, uscâ ndu-se apoi şi trosnind ca o scoarţă de lemn mort. Pentru că infectau aerul, am
pus să fie strâ nse. Am umplut cu de coşuri mari şi tot acest praf a fost vă rsat în mare.
Câ nd am cunoscut pentru prima oară setea, am asistat, la ora la care soarele e cel
mai fierbinte, la edificarea unui miraj. Oraşul geometric se reflecta, cu liniile sale pure, în
apele liniştite. Un om a înnebunit, a scos un strigă t şi a început să alerge în direcţia
oraşului.
 Aşa cum strigă tul raţei să lbatice care emigrează ră sună în toate celelalte pă să ri, am
înţeles că strigă tul omului îi zdruncinase pe ceilalţi. Erau gata să se clatine înspre acel
miraj şi înspre neant, în urma celui inspirat. O carabină bine îndreptată l-a doborâ t. Ş i n-a
mai fost decâ t un cadavru, care ne-a liniştit.
Unul dintre soldaţii mei plâ ngea.
„Ce ai?” l-am întrebat.
Credeam că -l plâ nge pe cel mort.
Dar el descoperise la picioarele sale una dintre scoarţele mele trosnitoare şi plâ ngea
cerul despuiat de pă să ri.
„Atunci câ nd cerul îşi pierde puful, mi-a spus el, viaţa omului este ameninţată ”. 315
L-am ridicat pe cel ce scormonea mă runtaiele fâ ntâ nii, a leşinat, avâ nd totuşi timp să
ne facă semn că fâ ntâ na era seacă . Există maree subterane de apă dulce. Ş i apa, timp de
câ ţiva ani, se îndreaptă spre fâ ntâ nile din nord. Care redevin izvoare de sâ nge. Dar această
fâ ntâ nă ne ţinea nemişcaţi, asemenea unui cui bă tut într-o aripă .
Toţi se gâ ndeau la coşurile mari, pline cu scoarţă de lemn mort.
Am ajuns, totuşi, la puţul El Bahr, a doua zi seara.
După că derea nopţii, am chemat că lă uzele.
„Ne-aţi înşelat asupra stă rii fâ ntâ nilor. El Bahr e gol. Ce să fac cu voi?”.
Luceau stele minunate în negrul unei nopţi amare şi splendide în acelaşi timp.
Aveam şi diamante pentru hrana noastră .
„Ce să vă fac?” le spuneam că lă uzelor.
Dar zadarnică e dreptatea omului. Nu eram, oare, cu toţii transformaţi în mă ră cini?
Soarele a ieşit, decupat de bruma nisipului în formă de triunghi. A fost ca un ghimpe
pentru carnea noastră . Oamenii au căzut, loviţi în creştet. Alţii, mulţi, au înnebunit. Dar nu
mai exista miraj care să -i cheme înspre oraşe limpezi şi pure. Nu mai existau nici miraj,
nici orizont pur, nici linii statornice. Nisipul ne învă luia într-o lumină tumultuoasă de
cuptor de că ră mizi.
Ridicâ nd capul, am ză rit dincolo de volute jeraticul palid ce întreţinea incendiul.
„Fier al Domnului, mă gâ ndeam, care ne marchează ca pe animale11.
„Ce ai?” l-am întrebat pe un om ce se poticnea.
„Sunt orb”.
Am dat poruncă să fie despicate două că mile din trei şi am bă ut apa viscerelor. I-am
încă rcat pe sudravieţuitori cu toate burdufurile goale şi, conducâ nd această caravană , am
expediat oamenii înspre puţul El Ksour.
„Dacă El Ksour e secă tuit, veţi muri acolo la fel de bine ca şi aici”.
S-au întors după două zile lipsite de evenimente, care m-au costat o treime din
oamenii’ mei.
„Puţul El Ksour, mi-au spus, este o fereastră înspre 316 viaţă ”.
Am bă ut şi am plecat înspre El Ksour, pentru a bea şi mai mult şi a reface proviziile
de apă .
Vâ ntul de nisip s-a liniştit şi am ajuns la El Ksour noaptea. Creşteau acolo, în jurul
fâ ntâ nii, câ ţiva arbuşti ţepoşi. Dar în locul unor schelete fă ră frunze am ză rit la început
nişte sfere întunecate, înfipte în ţă ruşi subţiri. Nu am înţeles de la început, dar câ nd ne-am
apropiat de aceşti arbori, au fă cut, unul după altul, explozie cu mare zgomot. Migraţia de
corbi care-i alesese drept loc de odihnă i-a despuiat dintr-odată , asemenea că rnii ce ar fi
explodat în jurul osului. Zborul lor era atâ t de dens, încâ t, în ciuda lunii pline stră lucitoare,
ne ţinea în umbră . Căci, departe de a pleca, corbii au agitat timp îndelungat deasupra
frunţilor noastre vâ rtejul lor de cenuşă neagră .
Am omorâ t trei mii dintre ei, că ci ne lipsea hrana.
A fost o să rbă toare extraordinară . Oamenii au clă dit cuptoare de nisip pe care le-am
umplut cu bă legar uscat, ce ardea luminos, ca şi fâ nul. Ş i gră simea corbilor a parfumat
aerul. Echipa de gardă în jurul fâ ntâ nii manevra fă ră încetare o funie de o sută două zeci de
metri, care ne pă stra pe toţi în viaţă . O altă echipă distribuia apa, aşa cum ar fi fă cut pentru
a uda nişte portocali loviţi de secetă .
Mă plimbam cu paşi uşori şi priveam cum oamenii revin la viaţă . Apoi m-am
îndepă rtat de ei şi, întors în singură tatea mea, am înă lţat această rugă : „Am vă zut,
Doamne, în cursul aceleiaşi zile, carnea armatei mele uscâ ndu-se şi recă pă tâ nd viaţă . Era
asemenea unei scoarţe de lemn mort, şi iat-o veselă şi harnică . Muşchii noştri împrospă taţi
ne vor duce unde vom dori. Ş i totuşi a lipsit o singură oră de soare, şi am fi fost şterşi de pe
pă mâ nt, noi şi urma paşilor noştri.
I-am auzit râ zâ nd şi câ ntâ nd. Armata pe care o port cu mine este comoară de
amintiri. Este cheie a unor existenţe îndepă rtate. Pe ea se sprijină speranţe, suferinţe,
deznă dejdi şi bucurii. Ea nu este autonomă , ci legată cu o mie de fire. Ş i, totuşi, a lipsit o
singură oră de soare ca să fim şterşi de pe pă mâ nt, noi şi urma paşilor noştri.
Li duc spre oaza ce trebuie cucerită . Vor fi să mâ nţă pentru pă mâ ntul barbar. Vor
duce obiceiurile noastre unor popoare care le ignoră . Aceşti oameni, care mă nâ ncă , şi
beau, şi tră iesc în această seară o viaţă elementară , abia se vor ară ta în câ mpiile fertile, şi
totul se va schimba, nu numai obiceiurile şi limbajul, ci şi arhitectura zidurilor şi stilul
templelor. Ei sunt grei de o putere ce va acţiona de-a lungul secolelor. Ş i, totuşi, a lipsit o
singură oră de soare ca să fim şterşi de pe pă mâ nt, noi şi urma paşilor noştri.
Ei nu ştiu. Le era sete şi sunt mulţumiţi pentru pâ ntecele lor. Totuşi, apa fâ ntâ nii El
Ksour salvează poeme, şi oraşe, şi mari gră dini suspendate – că ci luaseră m hotă râ rea să le
construiesc. Apa fâ ntâ nii El Ksour schimbă lumea. Ş i, totuşi, o oră de soare ar fi putut-o
seca şi ne-ar fi şters de pe pă mâ nt, pe noi şi urma paşilor noştri.
Cei care s-au întors primii de la el ne-au spus: „Fâ ntâ na El Ksour este o fereastră
că tre vi’aţă ”. Îngerii tă i erau pregă tiţi să -mi recolteze armata în marile lor coşuri şi s-o
verse în eternitate ca pe o scoarţă de lemn mort. Le-am scă pat prin această gaură de ac. Nu
mai pot să mă recunosc. De acum înainte, câ nd voi privi un lan de orz sub soare, în
echilibru între glod şi lumină şi capabil să hră nească un om, voi vedea în el vehicul sau
trecere secretă , deşi ignoră pentru ce anume el aste că ră uş sau drum. Am văzut ieşind
oraşe, temple, ziduri şi mari gră dini suspendate din fâ ntâ na El Ksour.
Oamenii mei beau şi se gâ ndesc la pâ ntecele lor. Nu există nimic în ei în afara
plă cerii pâ ntecelui. S-au adunat în jurul gă urii de ac. Ş i nu există ni’mic în fundul gă urii de
ac decâ t clipocitul unei ape întunecate atunci câ nd că ldarea se afundă în ea. Dar vă rsată
peste să mâ nţă uscată , care nu cunoaşte nimic despre sine decâ t plă cerea apei, ea
deşteaptă o putere neştiută , a oraşelor, a templelor, a zidurilor şi a gră dinilor suspendate.
Nu pot să mă recunosc în ei dacă tu nu eşti temelie, şi mă sură comună , şi
semnificaţie a unora şi a altora, în câ mpul de orz, şi fâ ntâ na El Ksour, şi armata mea nu vă d
decâ t materiale în vrac, dacă nu există prezenţa ta dincolo de de, care să -mi permită să
descifrez un oraş crenelat ce se înalţă sub stele”.
CLVII.
AM AJUNS CURÂ ND APROAPE DE ORAŞ . DAR nu am descoperit nimic din el, decâ t
zidurile roşii de o înă lţime neobişnuită , care întorceau că tre deşert un fel de revers
dispreţuitor, despuiate cum erau de podoabe, de proeminenţe, de creneluri şi concepte,
desigur, pentru a nu fi observate din afară .
Atunci câ nd priveşti un oraş, el te priveşte. Îşi ridică turnurile împotriva ta. Te
observă din dosul crenelurilor sale. Îţi deschide şi îţi închide porţile. Sau doreşte să fie
iubit şi să -ţi surâ dă , şi întoarce în direcţia ta podoabele chipului’ să u. De fiecare dată câ nd
cuceream oraşe, ni se pă rea, atâ t de bine fuseseră clă dite pentru a primi vizitatori, că ni se
dă ruiau. Porţi monumentale şi bulevarde regeşti, fie că eşti drumeţ sau cuceritor, eşti
primit întotdeauna ca un prinţ.
Dar tulburarea a pus stă pâ nire pe oamenii mei atunci câ nd zidurile, crescâ nd pe
mă sură ce ne apropiam, atâ t de vizibil ne întorceau spatele cu un calm de faleză , ca şi cum
n-ar fi existat nimic în afara oraşului.
Am folosit prima zi dâ ndu-i înconjur, iară grabă , că utâ nd o breşă , un defect sau, cel
puţin, o ieşire zidită .
Nu existau. Pă şeam în bă taia puştii, dar nici o ripostă nu spă rgea tă cerea, deşi se
întâ mplă ca vreunul dintre oamenii mei, pe care tulburarea îl cuprinsese cu mai multă
putere, să tragă el însuşi o salvă de sfidare. Dar acest oraş, în spatele zidurilor sale, era
asemenea caimanului care nu binevoieşte, sub carapacea lui, să se trezească dintr-un vis.
Dar pe o colină îndepă rtată care, fă ră a se ridica deasupra zidurilor, permitea o
privire în interior, am ză rit o verdeaţă deasă , ca de creson. Or, în exteriorul zidurilor, n-ai
fi descoperit un smoc de iarbă . Nu se vedeau, la nesfâ rşit, decâ t nisip şi bolovă niş, mă cinat
de soare, atâ t demult izvoarele oazei fuseseră drenate cu ră bdare doar pentru folosinţa
celor din interior. Aceste ziduri reţineau orice vegetaţie, precum o cască pă rul. Ră tă ceam,
stupizi, la câ ţiva paşi de un paradis prea dens, de o erupţie de arbori, de pă să ri, de flori,
sugrumată de centura zidurilor ca de bazaltul unui crater.
Câ nd oamenii şi-au dat bine seama că zidurile sunt fă ră fisură , unii dintre ei au fost
cuprinşi de teamă . 319
Că ci acest oraş, niciodată , din câ te ţineau minte oamenii, nu trimisese sau primise
vreo caravană . Nici un că lă tor nu adusese în bagajul să u infecţia obiceiurilor îndepă rtate.
Nici o fată capturată undeva, departe, nu-şi vă rsase rasa în a lor. Oamenilor mei li se pă rea
că palpează carapacea unui monstru informulabil, care nu avea nimic comun cu popoarele
pă mâ ntului. Că ci cele mai pierdute insule au fost fecundate de naufragiul vreunei coră bii,
şi gă seşti întotdeauna ceva care să stabilească înrudirea ta ca om şi să -ţi smulgă un surâ s.
Dar acest monstru, dacă s-ar ară ta, n-ar avea chip.
 Alţii dintre oamenii mei, dimpotrivă , au fost zbuciumaţi de o iubire deosebită şi
informulabilă . Că ci eşti emoţionat doar de aceea care este statornică şi bine întemeiată ,
nici pâ ngă rită în carnea ei de vreun amestec stră in, nici putredă în limbaj, în religia sau
obiceiurile ei, şi care nu iese din această leşie a popoarelor în care totul s-a amestecat şi
care e gheţar schimbat în mlaştină . Câ t de frumoasă era acea iubită , cultivată cu gelozie în
parfumurile, în gră dinile şi obiceiurile ei!
Dar şi unii, şi ceilalţi, şi eu însumi, o dată deşertul trecut, ne poticneam de
impenetrabil. Că ci cel care ţi se opune îţi deschide că ile inimii sale, aşa cum le deschide
spadei tale pe cele ale că rnii sale, şi poţi să nă dă jduieşti să -l învingi, să -l iubeşti sau să
mori de mâ na lui, dar ce poţi să faci împotriva aceluia care te ignoră ? Ş i tocmai în
momentul în care am simţit această nelinişte, am descoperit că peste tot, în jurul zidului
surd şi orb, nisipul ară ta o zonă mai albă , albă de oseminte, care erau, desigur, martori ai
sorţii delegaţiilor îndepă rtate, asemă nă toare fâ şiei de spumă în care se pierde, de-a lungul
unei faleze, hula pe care, val după val, o trimite marea.
La venirea serii am privit din pragul cortului meu acest monument impenetrabil ce
dă inuia în mijlocul nostru, am meditat şi mi s-a pă rut că , mai mult decâ t oraşul ce trebuia
cucerit, noi eram supuşi unui asediu. Dacă înfigi o să mâ nţă tare într-un pă mâ nt fertil, nu
pă mâ ntul este acela care, înconjurâ nd-o, asaltează să mâ nţa. Că ci ea, câ nd se va sparge, îşi
va impune domnia pe pă mâ nt. „Dacă există , de pildă , în spatele zidurilor, îmi spuneam, un
anumit instrument muzical neştiut de noi, 320 şi dacă din el ies melodii aspre sau
melancolice şi de un gust încă necunoscut nouă , experienţa îmi spune că , o dată forţată
această rezervă misterioasă şi ră spâ ndiţi oamenii printre bunurile ei, îi vor gă si mai tâ rziu,
în serile taberelor mele, încercâ nd să scoată din aceste instrumente puţin obişnuite o
anumită melodie cu un gust nou pentru inimile lor. Ş i inimile lor se vor schimba prin
aceasta.
Învingă tori sau învinşi, cum aş putea să -i deosebesc! Îl priveşti pe acest om mut în
mijlocul mulţimii. Ea îl înconjură , îl apasă şi-l forţează . Dacă e tă râ m nelocuit, îl striveşte.
Dar dacă este un om populat şi clă dit pe dină untru, asemenea dansatoarei pe care am pus-
o să -mi danseze, vorbind şi-a înfipt ră dă cinile în mulţime, şi-a aruncat capcanele, şi-a
întemeiat puterea, iar mulţimea ta, dacă el începe să meargă , îl va urma, înmulţindu-i
puterile.
Este de ajuns ca acest teritoriu să adă postească undeva un singur înţelept bine
apă rat de tă cerea sa şi împlinit în inima meditaţiilor sale, pentru ca el să echilibreze
greutatea armelor tale, că ci el este asemenea unei seminţe. Ş i cum ai putea să -l deosebeşti
pentru a-l decapita? El nu se arată decâ t prin puterea lui şi doar în mă sura în care opera sa
e desă vâ rşită . În acelaşi fel viaţa este mereu în echilibru cu lumea. Ş i nu poţi lupta decâ t
împotriva nebunului care-ţi propune utopii, nu şi împotriva aceluia care gâ ndeşte şi
construieşte prezentul, că ci prezentul este aşa cum îl arată . Ca în orice creaţie, creatorul
nu se face simţit. Dacă de pe muntele pe care te-am condus vezi problemele tale rezolvate
într-un fel şi nu într-altul, cum te-ai putea apă ra împotriva mea? Trebuie ca tu să te afli
undeva.
 Asemenea unui barbar care, spă rgâ nd ziduri’ şi forţâ nd palatul regal, a apă rut în faţa
reginei. Iar regina nu mai avea nici o putere, toţi apă ră torii fiindu-i morţi.
Atunci câ nd faci o greşeală în jocul pe care-l jucai din simplă plă cere, te înroşeşti,
umilit şi dornic de a ţi-o repara. Totuşi, nu există judecă tor care să te înfiereze în afara
acelui pex-sonaj pe care jocul îl crea în tine şi care protestează . Ş i te pă zeşti să greşeşti
pasul atunci câ nd dansezi, deşi nici celă lalt dansator, nici oricine altcineva nu are calitatea
de a ţi-o reproşa. Astfel, pentru a te face prizonierul meu, nu-ţi voi ară ta puterea mea, ci-ţi
voi insufla dragoste pentru dansul meu. Ş i tu vei veni acolo unde voi spune eu.
Iată pentru ce regina, întorcâ ndu-se spre regele barbar câ nd acela a spart uşa şi a
ţâ şnit în faţa ei ca un soldă ţoi necioplit, cu securea în mâ nă şi exhibâ ndu-şi puterea, plin de
o enormă dorinţă de a uimi, că ci era vanitos şi lă udă ros, a avut un surâ s trist, ca de o
decepţie secretă şi indulgenţă puţin ofilită . Căci nimic nu o uimea în afara perfecţiunii
tă cerii. Ş i tot acest zgomot nu binevoia să -l asculte, aşa cum ignori munca grosolană a
celor ce destupă canale, deşi o accepţi ca fiind necesară .
A dresa un animal nu înseamnă a-l învă ţa să acţioneze în singura direcţie eficace
pentru el. Atunci câ nd vrei să ieşi din casă , ocoleşti, fă ră a reflecta la aceasta, pentru a ieşi
pe uşă . Atunci câ nd câ inele tă u vrea să -şi câ ştige osul, va face ceea ce i se cere, căci a
observat puţin câ te puţin că acesta e drumul cel mai scurt că tre ră splată . Deşi, în aparenţă ,
ceea ce face nu are nici o legă tură cu osul. Aceasta se bazează pe instinct, şi nu pe raţiune.
Dansatorul o conduce pe dansatoare după regulile unui joc pe care amâ ndoi îl ignoră . Care
sunt limbaj ascuns ca între tine şi calul tă u. Că ci nu ai putea să -mi spui exact care sunt
mişcă rile ce te fac ascultat de calul tă u.
Slă biciunea barbarului fiind aceea că voia în primul râ nd s-o uimească pe regină ,
instinctul l-a învă ţat repede că nu exista decâ t un drum, toate celelalte fă câ nd-o mai
detaşată , mai indulgentă şi mai decepţionată , şi a început să joace jocul tă cerii. Astfel, ea
însă şi începea să -l transforme după chipul ei, preferind zgmotului toporului reverenţele
tă cute”.
Astfel, mi se pă rea că , înconjurâ nd acest zid ce ne obliga să privim înspre el, deşi îşi
închidea ochii cu bună ştiinţă , o fă ceam să joace un rol primejdios, că ci primea puterea de
a stră luci a unei mă nă stiri.
Iată pentru ce, adunâ ndu-mi generalii, le-am spus:
— Vom cuceri oraşul prin uimire. Trebuie ca aceia din oraş să ne întrebe ceva.
Generalii mei, înţelepţi prin experienţă , deşi nu înţeleseseră nimic din cuvintele
mele, au fă cut diverse zgomote de încuviinţare.
Mi-am amintit de o replică ce l-a opus pe tată l meu unora care obiectau că oamenii,
în marile cauze, nu cedează decâ t în faţa unor mari forţe:
— Desigur, le ră spunsese el. Dar voi nu riscaţi să vă contraziceţi, că ci voi spuneţi
despre o forţă că e mare, atunci câ nd ea îi face pe cei puternici să cedeze.
Dar iată un negustor viguros, arogant şi avar. Transportă o avere în diamante,
cusute în centura lui. Ş i iată un cocoşat nevolnic, să rac şi prudent, necunoscut de că tre
negustor, vorbind o altă limbă decâ t a sa şi care doreşte, totuşi, să dobâ ndească pietrele.
Nu vezi în ce stă forţa lui?
 — Nu vedem, au ră spuns ceilalţi.
— Totuşi, a urmat tată l meu, cocoşatul îl invită pe uriaş să ia ceaiul la el, că ci era
cald. Ş i nu rişti nimic, atunci câ nd porţi pietre cusute în centura ta, împă rţind ceaiul cu un
cocoşat nevolnic.
— Desigur, nimic, au spus ceilalţi.
— Ş i, totuşi, la ora despă rţirii, cocoşatul ia pietrele, iar negustorul spumegă de furie,
neputincios în urma dansului pe care i l-a dansat celă lalt.
— Ce dans? au întrebat ceilalţi.
— Acela al celor trei zaruri tă iate dintr-un os, le-a ră spuns tată l meu.
Apoi le-a explicat:
— Jocul e mai puternic decâ t obiectul jocului. Tu, general, conduci zece mii de
soldaţi. Soldaţii sunt cei care au armele. Sunt solidari unii cu ceilalţi. Ş i, totuşi, îi trimiţi să
se arunce, unul pe celă lalt, în închisoare.
Că ci nu tră ieşti din lucruri, ci din sensul lucrurilor. Atunci câ nd sensul diamantelor a
fost acela de a fi miză pentru zaruri, de s-au scurs în buzunarul cocoşatului.
Generalii care mă ascultau au prins, totuşi, îndră zneală :
— Dar cum vei ajunge la cei din oraş, dacă ei refuză să te asculte?
— Iată cum dragostea ta de cuvinte te-a fă cut să scoţi un zgomot steril. Dacă pot,
câ teodată , să refuze a asculta, unde ai văzut ca oamenii să poată refuza să audă ?
— Cel pe care vreau să -l câ ştig de partea cauzei mele poate să fie surd la tentaţia
promisiunilor mele, dacă are o inimă tare.
— Desigur, fiindcă te ară ţi! Dar dacă e sensibil la o anumită muzică pe care i-o câ nţi,
nu te va auzi pe tine, ci muzica. Ş i dacă se apleacă asupra unei probleme 323 care-l
devorează , iar tu-i ară ţi soluţia, este constrâ ns s-o primească . Creezi că ar simula faţă de el
însuşi, din ură sau dispreţ pentru tine, că îşi continuă cercetă rile? Dacă unui jucă tor îi ară ţi
o lovitură care-l salvează , pe care a că utat-o fă ră a o descoperi, este al tă u, căci va asculta
ceea ce-i vei spune, deşi pretinde că te ignoră . Ceea ce cauţi, dacă -ţi este dă ruit, îţi atribui.
Aceea, de pildă , îşi caută inelul ră tă cit sau un cuvâ nt dintr-un rebus, li întind inelul, pe care
l-am gă sit. Sau îi suflu cuvâ ntul din rebus. Poate, desigur, să refuze, fie pe unul, fie pe
celă lalt, din prea multă ură . Totuşi, am guvernat-o, că ci am trimis-o să se aşeze. Ar fi
trebuit să fie nebună continuâ nd să caute…
Cei din oraş, fă ră îndoială , doresc, caută , apă ră , cultivă ceva. Altfel, în jurul că rui
lucru ar înă lţa ziduri? Dacă le clă deşti în jurul unei fâ ntâ ni să race, iar în afara lor eu îţi
creez un lac, zidurile vor că dea singure, că ci sunt ridicole. Dacă le clă deşti în jurul unui
secret, iar soldaţii mei în jurul zidurilor îţi strigă secretul în gura mare, zidurile tale cad,
că ci nu mai au obiect. Dacă le clă deşti în jurul unui diamant, iar eu semă n diamante în
afara lor aşa cum aş presă ra moloz, zidurile tale cad, căci de nu apă ră decâ t să ră cia ta Iar
dacă le clă deşti în jurul perfecţiunii unui dans, iar eu îl dansez mai bine decâ t tine, le vei
dă râ ma tu însuţi, pentru a învă ţa de la mine să dansezi…
Vreau, în primul râ nd, ca aceia din oraş să mă audă . Apoi mă vor asculta. Dar,
desigur, dacă voi sufla din trâ mbiţă sub zidurile lor, se vor odihni în pace şi nu vor auzi
gă lă gia mea zadarnică . Fiindcă nu auzi decâ t ceea ce ţi se adresează . Ş i te înalţă . Ş i rezolvă
una dintre contradicţiile tale.
Voi acţiona, deci, asupra lor, deşi se prefac că mă ignoră . Că ci marele adevă r este
acela că nu exişti singur. Nu poţi să ră mâ i neclintit într-o lume care, în jurul tă u, se
schimbă . Pot, fă ră să te ating, să acţionez asupra ta, că ci, fie că -ţi place sau nu, eu te
transform în însuşi înţelesul tă u, şi aceasta n-o poţi suporta. Erai deţină tor al unui secret,
nu mai există secret, iar sensul tă u s-a schimbat. Pe cel care dansează şi declamă singur îl
înconjur în secret cu un auditoriu zeflemist, apoi ridic cortina: îl voi întrerupe brusc din
dansul să u.
324 Ş i dacă dansează încă , înseamnă că e nebun.
Înţelesul tă u e alcă tuit din înţelesul celorlalţi, fie că -ţi place sau nu. Gustul tă u e fă cut
din gustul celorlalţi, fie că -ţi place sau nu. Actul tă u este mişcare într-un joc. Nu într-un
dans. Eu schimb jocul sau dansul şi schimb actul tă u într-un altul.
Îţi clă deşti zidurile din cauza unui joc, le distrugi tu însuţi din cauza altuia.
Că ci tră ieşti nu din lucruri, ci din înţelesul lucrurilor.
Pe cei din oraş îi voi pedepsi pentru pretenţia lor, căci ei contează pe ziduri.
Pe câ nd singurul tă u zid este puterea structurii care te-a plă mă dit şi pe care o
slujeşti. Că ci zidul cedrului este puterea însă şi a seminţei sale, care-i va permite să se ţină
neclintit împotriva furtunii, secetei şi stâ ncii. Poţi, mai tâ rziu, să -l explici prin scoarţă , dar
scoarţa era fruct al seminţei sale. Ră dă cinile, scoarţa şi frunzişul sunt să mâ nţă ce s-a
exprimat. Dar germenele orzului nu are decâ t puţină putere şi orzul opune un zid slab
loviturilor timpului.
Iar cel care e neclintit şi bine întemeiat este gata de a se dezvolta într-un câ mp de
forţă , după linii de forţă la început invizibile. Pe acela îl numesc zid admirabil, că ci timpul
nu-l va mă cina, ci îl va clă di. Timpul este fă cut pentru a-l sluji. Ş i puţin contează dacă pare
a fi gol.
Pielea caimanului nu apă ră nimic dacă animalul e mort.
Astfel, privind oraşul duşman, încastrat în armă tura sa de ciment, am meditat
asupra slă biciunii sau forţei sale. „Cine conduce dansul? El sau eu?”. E primejdios, într-un
lan de grâ u, să arunci o singură să mâ nţă de neghină , că ci fiinţa neghinei domină fiinţa
griului, şi nu contează aparenţa şi numă rul. Numă rul tă u e conţinut în să mâ nţă . Trebuie să
desfă şori timpul pentru a-l numă ra.
CLVIII.
AM MEDITAT TIMP ÎNDELUNGAT ASUPRA zidului. Zidul adevă rat este în tine. O ştiu
bine soldaţii care-şi rotesc să biile în faţa ta. Ş i nu vei mai trece. 325
Leul nu are carapace, dar lovitura labei sale este asemenea fulgerului. Iar dacă se
aruncă asupra boului tă u, îl deschide în două ca pe un dulap.
Desigur, ai să spui, copilul e fragil, şi cel care mai tâ rziu va schimba lumea ar fi putut
fi’ cu uşurinţă stins în primele sale zile asemenea unei candele. Dar l-am vă zut murind pe
copilul lui Ibrahim. Al că rui surâ s, pe câ nd era să nă tos, era asemenea unui dar. „Vino”, se
spunea copilului lui Ibrahim. Ş i el venea spre bă trâ n. Ş i îi surâ dea. Iar bă trâ nul era luminat
de surâ sul lui. Mâ ngâ ia obrazul copilului şi nu prea ştia ce să -i spună , căci copilul era o
oglindă care dădea puţină ameţeală . Sau o fereastră . Că ci întotdeauna copilul te
intimidează , ca şi cum ar cunoaşte lucruri pe care tu nu le ştii. Ş i nu te înşeli, că ci sufletul
lui e tare, înainte ca tu să i-l fi ofilit. Din cele trei pietre ale lui îţi face o flotă de ră zboi.
Desigur, bă trâ nul nu recunoaşte în copil pe că pitanul unei flote de ră zboi, dar recunoaşte
această putere. Copilul lui Ibrahim era asemenea albinei care adună polenul de peste tot
din jur pentru a-şi face mierea. Totul în el devenea miere. Îţi surâ dea cu dintâ i să i albi. Iar
tu ră mâ neai nemişcat, neştiind ce să înţelegi dincolo de acest surâ s. Că ci nu există cuvinte
pentru a o spune. Aceste comori neştiute ţi se oferă , pur şi simplu, asemenea acelor
ră să rituri de soare pe mare, primă vara, câ nd lumina parcă face explozie. Ş i marinarul se
simte brusc transformat în rugă . Pentru cinci minute, corabia pluteşte în glorie. Îţi
încrucişezi mâ inile pe piept şi te pă trunzi de impresii. Surâ sul copilului lui Ibrahim trecea
ca un prilej minunat, pe care n-ai fi ştiut cum să -l întâ lneşti. Ca o domnie prea scurtă peste
pă mâ nturi însorite şi bogă ţii pe care n-ai avut nici mă car timpul de a le inventaria. Despre
care n-ai putea spune nimic. Copilul deschidea şi închidea pleoapele asemenea unor
ferestre înspre ceva necunoscut. Ş i, deşi puţin vorbă reţ, te fă cea să afli lucruri pe care nu le
ştiai. Căci adevă rata învă ţă tură nu este de aţi vorbi, ci de a te conduce. Ş i pe tine, animal
bă trâ n, ei te conducea ca un tâ nă r pă stor în nevă zutele prerii despre care n-ai fi putut
spune nimic decâ t că , timp de un minut, îţi simţeai potolite foamea şi setea. Ş i acum aflai că
acela oare era pentru tine semn al unui soare necunoscut trebuia să 326 moară . Oraşul
întreg îl priveghea. Bă trâ nul îşi încerca ceaiurile de leac şi câ ntecele. Bă rbaţii stă teau în
faţa uşii ca să nu dea voie să se facă zgomot în stradă . Îl înfă şurau şi-l legă nau. Ş i astfel se
ridica între moarte şi el un zid ce-ar fi putut pă rea de necucerit, că ci un oraş întreg îl
înconjura de soldaţi, pentru a susţine acest asediu al morţii. Să nu-mi spui că boala unui
copil nu este decâ t o luptă a că rnii slabe într-un înveliş slab. Dacă exista un leac undeva, s-
au trimis acolo în goană că lă reţi. Ş i’ iată că boala se joacă şi pe galopul că lă reţilor în deşert.
Ş i pe opririle pentru schimbarea cailor. Ş i pe rezervoarele în care-o adapă . Ş i pe loviturile
de că lcâ i în coaste, căci trebuie să câ ştigi cursa împotriva morţii. Desigur, nu vezi decâ t un
obraz congestionat, pe care stră luceşte sudoarea. Atunci câ nd lupţi, însă , lupţi şi prin
lovituri de pinteni în coaste.
Copil plă pâ nd? Unde vezi c-ar fi? Plă pâ nd ca şi generalul care conduce o armată …
Iar eu am înţeles, privi’ndu-l, şi privind bă trâ nele, bă trâ nii şi pe cei mai tineri, tot
roiul de albine în jurul reginei, toţi minerii în jurul filonului de aur, toţi soldaţii în jurul
că pitanului, că dacă erau aşa, şi nu altfel, era pentru că -i absorbise, aşa cum să mâ nţă
absoarbe o materie disparată pentru a o transforma în arbori, turnuri şi ziduri, un surâ s
liniştit şi furiş care-i chemase pe toţi pentru luptă . Nu era fragilitate în acea carne de copil
atâ t de vulnerabilă , că ci ea îşi sporea puterile cu acea colonie fă ră a o cunoaşte, doar prin
efectul acelei chemă ri care râ nduieşte în jurul tă u toate rezervele tale exterioare. Ş i un
oraş întreg se pune în slujba copilului. Asemenea să rurilor minerale chemate de să mâ nţă ,
râ nduite de să mâ nţă , care devin, în scoarţa tare, ziduri ale cedrului. Ce înseamnă
fragilitate a germenelui, dacă el are puterea de a-şi aduna prietenii şi de a-şi supune
duşmanii? Creezi în aparenţe, în pumnii acelui uriaş şi în gă lă gia pe care o face? Aceasta e
adevă rată doar în acel moment. Dar uiţi timpul. Timpul îţi dă ră dă cini. Ş i nu vezi că uriaşul
este deja încă tuşat într-o structură invizibilă .
Ş i nu-l vezi pe copilul cel slab mergâ nd în fruntea unei armate. În această clipă
uriaşul l-ar putea strivi. Dar n-o va face. Vei vedea însă cum copilul îşi va pune piciorul pe
capul uriaşului şi-l va distruge dintr-o lovitură . 327
CLIX.
ÎNTOTDEAUNA Al VĂ ZUT CUM CEEA CE E slab striveşte ceea ce e puternic. Fă ră
îndoială , aceasta nu e adevă rat dacă priveşti pentru o singură clipă , de unde şi iluziile
limbajului tă u. Că ci uiţi timpul. Desigur, dacă acel copil plă pâ nd va deştepta mâ nia
uriaşului, acesta îl va că lca în picioare. Dar nu este nici jocul, nici sensul copilului de a
deştepta mâ nia uriaşului. Ci de a nu se face remarcat de acesta. Sau de a se face iubit. Ş i de
a-l ajuta, poate, în adolescenţă , astfel încâ t uriaşul să aibă nevoie de el. Apoi vine vârsta
invenţiilor şi copilul, care a crescut, fă ureşte o armă . Sau, pur şi simplu, îl depă şeşte pe
celă lalt în înă lţime şi greutate. Sau poate copilul va vorbi şi va aduna astfel în jurul să u alte
mii de oameni, pe care-i va conduce împotriva uriaşului şi care-i vor fi ca o armură .
Încearcă să -l atingi prin ea!
Dacă în lanul de grâ u descopă r o singură boabă de neghină , îl voi recunoaşte deja ca
fiind învins. Iar dacă există undeva un copil ca acela al lui Ibrahim, care începe să se
dezvolte şi să împlinească imaginea nouă care va râ ndui lumea ca pe un corset de fier (că ci
descopă r liniile de forţă gata pregă tite), îl vă d deja pe tiran şi pe jandarmii lui pră buşindu-
se asemenea templului că ruia o singură să mâ nţă i-a venit de hac, că ci era a unui arbore
uriaş ce şi-a întins ră dă cinile cu ră bdarea unuia care se trezeşte, se întinde şi-şi umflă
leneş muşchii. Dar această ră dă cină a fă cut să se clatine un contrafort, iar trunchiul a izbit
cupola în cheia sa de boltă , şi cheia de boltă s-a nă ruit. Arborele domneşte acum asupra
unor materiale în vrac transformate în praf, din care îşi trage apa ce-l hră neşte.
Dar şi pe acest arbore voi şti să -l dobor. Că ci templul a devenit arbore. Dar arborele
va deveni, poate, liane. Este de ajuns o să mâ nţă purtată de vâ nt.
Ce vei ară ta pe mă sură ce timpul te consumă ? Desigur, această cetate în armura ei
este invizibilă în aparenţă . Dar eu ştiu să citesc. Închizâ ndu-se în proviziile sale, ea a
acceptat moartea. Mi-e teamă de aceia care, despuiaţi, se îndreaptă spre nord venind din
deşertul lor fă ră fortă reţe. Ră tă cind aproape neînarmaţi.
Să mâ nţă neîncolţită încă , ce nu-şi cunoaşte puterea. Armata mea a ieşit din apa
adâ ncă a fâ ntâ nii El Ksour. Suntem seminţe salvate de Domnul. Cine mi se va opune? îmi e
de ajuns să gă sesc gaura în armură , pentru a face ca acest templu să crape prin simpla
trezire a arborelui închis în să mâ nţă sa. Îmi e de ajuns să aflu ce dans trebuie dansat
pentru ca tu să te transformi în femeie ce se dă ruieşte bă rbatului, oraş domestic asemenea
femeii care ră mâ ne acasă . Iată că eşti a mea, cetate prea sigură de tine. Santinelele tale
probabil că dorm.
Că ci inima îţi e şubredă .
CLX
„Ş I, DECI, ÎMI SPUNEAM, NU EXISTA ZIDURI.
 Cele pe care le-am clă dit, dacă slujesc puterii mele, înseamnă că sunt efect al puterii
mele. Dacă slujesc permanenţei mele, înseamnă că sunt efect al permanenţei mele. Dar nu
numeşti zid pielea animalului mort.
Dacă auzi o religie plâ ngâ ndu-se de oamenii care nu se lasă cuceriţi, nu ai ce să spui.
Religia trebuie să absoarbă oamenii, nu oamenii să i se supună . Nu reproşezi pă mâ ntului
că nu înalţă un cedru.
Creezi, oare, că dacă cei care propovă duiesc o religie nouă reuşesc s-o propage în
lume şi să -şi alieze oamenii, aceasta e datorită zgomotului pe care-l fac, a abilită ţii
promisiunilor lor sau a fastului predicilor lor? Am ascultat prea mult timp oamenii pentru
a nu înţelege sensul limbajului. Anume de a transporta din celă lalt în tine ceva puternic, un
punct de vedere nou, ce încearcă să se hră nească din sine însuşi. Există cuvinte pe care le
arunci ca pe nişte seminţe care au puterea de a absorbi pă mâ ntul şi a-l organiza în chip de
cedru. Desigur, ai fi putut semă na mă slini şi să -l organizezi în chip de mă slin. Ş i unul şi
celă lalt vor prospera, înmulţindu-se de la sine. Ş i, desigur, în cedrul ce creşte vei auzi
vâ ntul câ ntâ nd din ce în ce mai tare. Iar dacă rasa hienelor se înmulţeşte, vei auzi strigă tul
hienelor umplâ nd tot mai mult noaptea. Ai să -mi spui, totuşi, că zgomotul vâ ntului în
frunzele cedrului este acela care cheamă sucurile pă mâ ntului sau magia strigă tului hie329
nelor ce transformă în hienă carnea gazelelor să lbatice? Carnea hienelor creşte din carnea
gazelelor, carnea cedrului creşte din sucurile minerale. Credincioşii noii tale religii vor
creşte din necredincioşii altor religii. Dar nimeni, niciodată , nu e determinat prin limbaj,
dacă limbajul nu are puterea de a absorbi.
Ş i absorbi atunci câ nd exprimi. Dacă reuşesc să te exprim, eşti al meu. Te împlineşti,
în mod necesar, prin mine. Că ci limbajul tă u de-acum înainte sunt eu. Iată pentru ce spun
despre cedru că este limbaj al pă mâ ntului, că ci, prin el, acesta se transformă în murmur de
vâ nt.
Dar cine, în afară de mine, îţi propune un arbore prin care să te împlineşti?”.
Deci, de fiecare dată câ nd asistam la acţiunea unui om, nu încercam să o explic prin
vacarmul fanfarei sale
— Că ci poţi la fel de bine s-o ură şti sau s-o respingi – nici prin acţiunea jandarmilor,
că ci ei pot face să supravieţuiască un popor ce moare, dar nu pot clă di. Ţ i-am vorbit
despre imperiile puternice care decapitează santinelele adormite, de unde tu deduci în
mod fals că forţa li se trage din vigoare. Că ci imperiul slab, dacă decapitează acolo unde
toţi dorm, nu e decâ t un bufon sâ ngeros, dar imperiul puternic umple sufletele supuşilor
de puterea sa şi nu tolerează somnul. Nu încercam să explic acţiunea omului prin cuvintele
enunţate, sau motivele, sau argumentele inteligenţei, ci prin puterea informulabilă a
structurilor noi şi fertile, asemenea acelui chip de piatră pe care l-ai primit şi te-a
transformat.
CLXI.
A VENIT NOAPTEA, IAR EU AM URCAT PE colina cea mai înaltă a ţinutului pentru a
privi oraşul dormind şi stingâ ndu-se în jurul să u, în întunericul universal, petele negre ale
taberelor mele în deşert. Fă ceam aceasta ca să sondez lucrurile, ştiind că armata mea era
putere în mers, oraşul – putere închisă asemenea unui sac cu pulbere, şi că, dincolo de
această imagine a unei armate strâ nsă în jurul polului ei, o altă imagine înainta şi-şi
întindea ră dă cinile, despre care nu puteam şti nimic deocamdată , legâ nd, fă ră a face
deosebiri, aceleaşi materiale, şi încercam să citesc în noapte semnele acestei gestaţii
misterioase, nu pentru a o preveni, ci pentru a o stă pâ ni şi a o conduce, că ci toţi, în afara
santinelelor, plecaseră să doarmă . Ş i armele se odihnesc. Dar iată că eşti corabie în fluviul
timpului. Ş i deasupra ta a trecut acea lumină a dimineţii, a amiezii şi a serii, asemenea
orelor unor naşteri, şi lucrurile au progresat puţin. Apoi darul tă cut al nopţii, după ultimul
îndemn al soarelui. Noapte densă şi deschisă viseselor, că ci numai lucrurile ce se fac de la
sine se perpetuează , precum carnea ce se vindecă , apa care urcă în arbore, pasul de rutină
al santinelelor, noapte deschisă slugilor, că ci stă pâ nul a plecat la culcare. Noapte pentru
repararea greşelilor, că ci efectul lor îl simţi ziua. Iar eu, noaptea, atunci câ nd sunt
învingă tor, îmi amâ n victoria pe mâ ine.
Noapte a ciorchinilor ce aşteaptă culesul, noapte a recoltelor amâ nate. Noapte a
duşmanilor înconjuraţi, ce nu mi se vor preda decâ t la ziuă . Noapte a jocurilor fă cute, dar
jucă torul a plecat să doarmă . Negustorul a plecat să doarmă , dar a lă sat porunci paznicului
de noapte, ce-şi face cei o sută de paşi. Generalul a plecat să doarmă , dar a lă sat porunci
santinelelor. Că pitanul a plecat să doarmă , dar a lă sat în loc omul de cart, şi acesta îl aduce
pe Orion, care se plimbă printre catarge, acolo unde trebuie. Noapte a poruncilor bine date
şi a creaţiilor suspendate.
Dar, de asemenea, noapte în care se poate trişa. În care hoţii te jefuiesc de fructe. În
care focul pune stă pâ nire pe grajduri. În care tră dă torul pune stă pâ nire pe citadelă .
Noapte a stâ ncii ce izbeşte corabia. Noapte a revelaţiilor şi a minunilor. Noapte a trezirilor
Domnului – cel care ră peşte – că ci cea pe care o iubeai poţi de-acum s-o aştepţi să se mai
trezească !
Noapte în care se aud vertebrele trosnind. Noapte ale că rei vertebre le aud trosnind,
ca pe ale acelui înger neştiut pe care-l simt ră spâ ndit în poporul meu şi pe care va trebui
să -l eliberez într-o zi…
Noapte a seminţelor încolţite.
Noapte a ră bdă rii Domnului. 331
CLXII.
TE-AM REGĂ SIT, cu ILUZIILE TALE, ATUNCI câ nd îmi vorbeai despre aceia care
tră iau modest, fă ră a cere nimic, practicâ ndu-şi virtuţile familiale, celebrâ ndu-şi cu
simplitate să rbă torile, crescâ ndu-şi cu pioşenie copiii.
— Desigur, ţi-am ră spuns. Dar spune-mi care sunt virtuţile lor? Ş i care sunt
să rbă torile lor? Ş i care sunt divinită ţile lor? Iată că deja sunt deosebiţi, asemenea acelui
arbore care absoarbe nisipul în felul să u şi nu în altul. Altfel, cum i-ai mai putea gă si?
Nu cer, spui tu, decâ t să tră iască în pace… desigur. Totuşi, ei deja sunt în ră zboi, în
numele tocmai al permanenţei lor, că ci ei cer să dă inuie împotriva a tot ceea ce s-ar putea
întâ mplă şi în care s-ar putea pierde. Arborele este, de asemenea, ră zboi, în să mâ nţă sa…
— Totuşi, o dată dobâ ndit, sufletul lor poate dă inui. O dată ce şi-au întemeiat o
morală …
 — Desigur! O dată ce s-a încheiat, istoria unui popor poate dă inui. Acea logodnică pe
care ai cunoscut-o a murit tâ nă ră . Surâ dea. Aceea n-ar mai putea îmbă trâ ni, ci ar ră mâ ne
frumoasă şi surâ ză toare pentru veşnicie… Dar oamenii despre care-mi vorbeşti sau
cuceresc lumea pentru a-şi absorbi duşmanii, sau se cufundă în fermenţii înşişi ai
distrugerii lor. Fiind vii, sunt muritori.
Dar tu doreai ca imaginea lor să dăinuie, asemenea imaginii iubitei.
Dar mă contrazici din nou:
— Dacă forma care-i conduce s-a împlinit şi e tradiţie, şi religie, şi rituri acceptate,
ea va dă inui, transmiţâ ndu-şi codul prin generaţii. Ş i nu-i vei mai vedea decâ t fericiţi, cu
acea lumină în ochii fiilor lor…
— Desigur, i-am spus, după ce ţi-ai fă cut provizii, poţi tră i un timp din ceea ce-ai
strâ ns. Cel care a fă cut ascensiunea muntelui poate, un timp, să tră iască din priveliştea
care e ascensiune învinsă . Îşi aminteşte de stâ ncile escaladate. Dar amintirea moare
curâ nd. Ş i priveliştea însă şi se goleşte.
Desigur, să rbă torile tale refac creaţia satului tă u sau a religiei lui, că ci de sunt
amintiri ale etapelor, şi ale eforturilor, şi ale sacrificiilor. Dar puterea lor se strâ nge 332
puţin câ te puţin, că ci încep să -ţi pară ofilite şi inutile.
Oamenii tă i cei fericiţi devin sedentari şi încetează de a mai tră i. Dacă creezi în
privelişte, ră mâ i acolo unde eşti, şi curâ nd te plictiseşti, şi încetezi de a mai fi.
Esenţa religiei tale era actul de a o dobâ ndi. Ai crezut că ţi se dă dea în dar. Dar cu
darul ce-l primeşti curâ nd nu ai ce face şi-l arunci în pod, mă cinâ ndu-ţi puterea, care era
plă cere a darului, şi nu obiect de care să dispui.
— Deci nu am speranţă de odihnă ?
— Acolo unde proviziile sunt de folos. În pacea morţii, în care Domnul ne strâ nge.
CLXIII.
CACI EXISTA ANOTIMPURI ALE VIEŢ II CARE revin pentru toţi oamenii.
Prietenii tă i se satură de tine. Merg în alte case, să se plâ ngă de tine. După ce s-au
liniştit, se întorc, că ci te-au iertat şi te iubesc din nou, sunt din nou gata să -şi rişte viaţa
pentru viaţa ta.
Dar dacă afli de la un altul, care vine într-un moment nepotrivit să -ţi raporteze ceea
ce nu-ţi era destinat, îi vei refuza pe cei care te iubesc, pe cei care se întorc iubindu-te din
nou.
Or, dacă nu i-ai fi iubit prima oară , ai fi fericit de această convertire în favoarea ta, ai
fi cerut-o chiar şi ai face din ziua aceasta să rbă toare.
Pentru ce nu eşti de acord să existe mai multe anotimpuri în viaţa unui om, dacă în
aceeaşi zi există în tine mai multe anotimpuri faţă de mâ ncă rurile tale preferate, pe care le
doreşti, îţi sunt indiferente sau îţi provoacă dezgustul, după pofta pe care o ai?
Nu am puterea să mă folosesc mereu de aceeaşi privelişte.
CLXIV.
E TIMPUL, ÎNTR-ADEVĂ R, SA TE ÎNVĂ Ţ despre om. Există , în mă rile Nordului,
gheţuri plutitoare care au mă rimea unui munte, dar în afara apei nu iese decâ t o creastă
minusculă în lumina soarelui. Restul doarme. La fel, prin magia limbajului’ tă u nu ai
luminat decâ t o parte mizerabilă din om. Că ci înţelepciunea secolelor a fă urit chei pentru a
pune stă pâ nire pe el. Ş i concepţie pentru a-l lumina. Ş i, din timp în timp, apare cel ce aduce
conştiinţei tale o parte încă neformulată , cu ajutorul unei chei noi, care este un cuvâ nt, ca
„gelozie”, despre care ţi-am vorbit, şi care exprimă dintr-odată o anumită reţea de relaţii
care, ducâ ndu-te dincolo de dorinţa pentru o femeie, îţi lă mureşte moartea din sete şi
multe alte lucruri. Ş i mă înţelegi în acţiunile mele, deşi înainte n-ai’ fi ştiut să -mi spui de ce
setea mă chinuia mai tare decâ t ciuma. Cuvâ ntul puternic nu e acela care se adresează
pă rţii deja luminate, ci care exprimă partea obscură încă şi lipsită de limbaj. Iată pentru ce
popoarele merg înspre acolo unde limbajul oamenilor îmbogă ţeşte partea enunţabilă . Că ci
ignori obiectul imensei tale nevoi de hrană . Dar eu ţi-l aduc şi-l mă nâ nci. Ş i logicianul
vorbeşte de nebunie, că ci logica sa de ieri nu-i permite să înţeleagă .
Zidul meu este puterea care organizează aceste provizii subterane şi le aduce la
nivelul conştiinţei. Că ci nevoile tale sunt obscure, şi incoerente, şi contradictorii. Cauţi
pacea şi războiul, regulile jocului – pentru a te bucura de joc şi libertate – pentru a te
bucura de tine însuţi. Opulenţa – pentru a te satisface şi sacrificiul – pentru a te regă si în
el. Cucerirea proviziilor – pentru cucerire şi consumarea proviziilor – pentru provizii’.
Cucernicia – pentru limpezimea spiritului tă u şi victoriile că rnii – pentru luxul inteligenţei
şi simţurilor tale. Fervoarea că minului tă u şi fervoarea în evaziune. Mila faţă de suferinţă
şi suferinţa individului faţă de om. Iubirea clă dită în fidelitatea impusă şi descoperirea
iubirii în afara fidelită ţii. Egalitatea în faţa dreptă ţii şi inegalitatea în ascensiune. Dar ce
arbore vei inventa care să absoarbă toate aceste nevoi în vrac, asemenea unui pă mâ nt
împră ştiat, care să le ordoneze şi să scoată din tine un om? Ce bazilică vei înă lţa care să
folosească aceste pietre?
Pentru zidul meu, eu îţi propun în primul râ nd să mâ nţa. Ş i forma trunchiului şi a
ramurilor. Cu câ t arborele va fi mai de neclintit, cu atâ t va organiza mai bine sucurile
minerale ale pă mâ ntului. Cu câ t imperiul tă u va fi mai de neclintit, cu atâ t va absorbi mai
bine ceea ce tu propui. Zadarnice sunt zidurile de piatră , dacă nu sunt decâ t solzi ai unui
mort.
CLXV
— El AFLĂ LUCRURILE, SPUNEA TATĂ L MEU, aşa cum porcii află trufele. Că ci există
lucruri de aflat. Dar nu-ţi folosesc la nimic, că ci tu tră ieşti din înţelesul lucrurilor.
Dar ei nu află înţelesul lucrurilor, căci el nu trebuie aflat, ci creat.
Iată pentru ce-ţi vorbesc.
— Ce conţin aceste evenimente? era întrebat tată l meu.
— Conţin, ră spundea el, imaginea pe care eu o plă mă desc.
Că ci tu uiţi mereu timpul. Dar timpul în care tu ai crezut în vreo falsă noutate te va
marca puternic, că ci va fi fost încolţire a seminţei şi creştere a ramurilor… Iar apoi, chiar
dacă ţi se vor deschide ochii, te vei gă si schimbat. Dacă îţi afirm un lucru sau altul, vei
descoperi toate semnele, toate mă rturiile şi toate dovezile în favoarea acelui lucru. Dacă ,
de pildă , îţi voi spune că soţia te înşală . Ai să descoperi’ că e cochetă , ceea ce e adevă rat. Ş i
că iese la cele mai neobişnuite ore, ceea ce e, de asemenea, adevă rat, dar nu îţi dă duseşi
seama. Dacă după aceea îmi repar minciuna, structura ră mâ ne. Din minciuna mea va
ră mâ ne întotdeauna ceva, că ci ea era punct de vedere pentru a descoperi adevă ruri care
există .
Dacă -ţi voi spune că ciuma se transmite prin cocoşaţi, te vei înspă imâ nta de numă rul
cocoşaţilor. Că ci nu-i remarcaseşi pâ nă atunci. Ş i cu câ t mă vei crede mai mult timp, cu atâ t
îi vei depista mai bine. Ceea ce ră mâ ne este că le vei cunoaşte numă rul. Ş i tocmai asta
voiam.
CLXVI
— EU, A SPUS TATĂ L MEU, SlNT RESPONSABIL pentru toate actele, ale tuturor
oamenilor.
— Totuşi, i s-a ră spuns, aceia se poartă ca nişte laşi, iar aceştia tră dează . Unde este
greşeala ta?
— Dacă cineva se poartă ca un laş, acela sunt eu. Iar dacă cineva tră dează , înseamnă
că eu însumi mă tră dez.
— Cum ai putea să te tră dezi tu însuţi?
— Accept o imagine a evenimentelor după care ei mă slujesc ră u. Ş i sunt responsabil
de ea, că ci o impun. Ş i ea devine adevă r. Eu slujesc, deci, adevă rul duşmanului.
— Ş i pentru ce ai fi laş?
— Îl numesc laş, a ră spuns tată l meu, pe acela care, renunţâ nd să se mişte,
descoperă că e gol. Laş acela care spune: „Fluviul mă poartă cu el”, că ci altfel, avâ nd
muşchi, ar înota.
Ş i a rezumat:
— Îl numesc laş şi tră dă tor pe oricine se plâ nge de greşelile altora sau de puterea
duşmanului.
Dar nimeni nu-l înţelegea.
— Există , totuşi, lucruri evidente de care nu suntem responsabili…
— Nu! a spus tată l meu.
L-a luat pe unul dintre convivi şi l-a împins spre fereastră :
— Ce formă de nor se desenează ?
Celă lalt a privit îndelung:
— Un leu culcat, a ră spuns, în sfâ rşit.
— Arată -l celorlalţi.
Ş i tată l meu, împă rţind adunarea în două pă rţi, i-a împins pe cei dintâ i spre
fereastră . Ş i toţi au vă zut leul culcat pe care primul martor, desenâ ndu-l cu degetul, i-a
ajutat să -l recunoască .
Apoi tată l meu i-a lă sat deoparte şi, împingâ ndu-l spre fereastră :
— Ce formă de nor se desenează ?
Celă lalt a privit îndelung:
— Un chip surâ ză tor, a ră spuns, în sfâ rşit.
— Arată -l acestora.
Ş i toţi au văzut chipul surâ ză tor pe care cel de-al doilea martor, trasâ ndu-l cu
degetul, i-a ajutat să -l recunoască .
Apoi tată l meu a dus toată adunarea departe de ferestre.
 — Stră duiţi-vă să vă puneţi de acord asupra imaginii pe care o lasă să se vadă norul,
le-a spus.
Dar s-au certat fă ră folos, căci chipul surâ ză tor era prea evident pentru unii şi leul
culcat – pentru ceilalţi.
— Evenimentele, le-a spus tată l meu, nu au, de asemenea, decâ t forma pe care
creatorul lor le-o va acorda.
Ş i toate formele sunt adevă rate împreună .
— Înţelegem, atunci câ nd e vorba despre nor, i s-a obiectat, dar nu şi despre viaţă …
Că ci dacă se ridică zorii luptei, iar armata e de plâ ns faţă de puterea adversarului tă u, nu
stă în puterea ta să influenţezi rezultatul luptei.
— Desigur, a ră spuns tată l meu. Aşa cum norul se întinde în spaţiu, evenimentele se
întind în timp. Am nevoie de timp pentru a le plă mă di după chipul meu.
Nu voi schimba nimic din ceea ce trebuie să se întâ mple în seara aceasta, dar
arborele de mâ ine va ieşi din să mâ nţă mea. Ş i ea există astă zi. A crea nu înseamnă a
descoperi o viclenie de astă zi, pe care întâ mplarea ţi-a ascuns-o, pentru a câ ştiga victoria.
Ar fi fă ră viitor. Nici un drog care să -ţi marcheze o boală , că ci cauza bolii ar ră mâ ne. A crea
înseamnă a face victoria sau vindecarea la fel de necesare ca înă lţarea unui arbore.
Dar ei tot nu înţelegeau.
— Logica evenimentelor…
Atunci, în mâ nia lui, tată l meu i-a insultat:
— Imbecili! Vite castrate! Istorici, logicieni şi critici, sunteţi putregai al morţii şi nu
veţi înţelege niciodată nimic din viaţă .
S-a întors înspre primul ministru:
— Regele, vecinul meu, vrea să ne declare război.
Iar noi nu suntem pregă tiţi. Creaţia nu înseamnă a plă mă di într-o singură zi armate
care nu există . E o copilă rie. Ci de a plă mă di un rege, vecin al meu, care să aibă nevoie de
dragostea noastră .
— Dar nu stă în puterea mea de a-l plă mă di…
— Cunosc o dansatoare, i-a ră spuns tată l meu, la care mă voi gâ ndi dacă mă vei
obosi. Mi-a câ ntat aseară 337 deznă dejdea unui îndră gostit fidel şi să rac care nu
îndră zneşte să -şi mă rturisească dragostea. L-am vă zut plâ ngâ nd pe generalul-şef, care e
bogat, plesneşte de mâ ndrie şi violează fetele. Ea mi l-a transformat în zece minute în acel
înger de candoare, ale că rui scrupule şi suferinţe le încerca.
— Eu nu ştiu să câ nt, a ră spuns primul ministru.
CLXVII.
CACI DACA POLEMIZEZI, ÎŢ I VEI FACE DESPRE om o idee simplistă .
Acest popor îşi înconjură regele. Regele îl conduce înspre un scop pe care tu îl judeci
nedemn de om. Ş i polemizezi împotriva regelui.
Dar sunt mulţi cei care tră iesc de pe urma regelui şi pe care-i câ ştigi de partea ta. Nu
s-au gâ ndit la rege în această lumină , căci există alte motive de a iubi sau de a tolera un
rege. Ş i iată că tu îl ridici împotriva lor înşile şi împotriva pâ inii copiilor lor.
 Ei te vor urma cu greutate, renegâ ndu-şi regele, şi vor avea conştiinţa încă rcată , căci
existau alte motive de a-l iubi şi a-l tolera pe rege, că ci era, de asemenea, de datoria lor de
a-şi hră ni copiii, şi între două datorii nu există balanţă care să te împace. Or, dacă tu vrei să
însufleţeşti omul atunci câ nd el se înglobează în îndoieli şi nu ştie încotro s-o apuce,
trebuie să -l eliberezi. Ş i a-l elibera înseamnă a-l exprima. Ş i a-l exprima înseamnă a-i
descoperi acel limbaj care este cheie de boltă a aspiraţiilor sale contradictorii. Dacă te
aşezi între contradicţii, aşteptâ nd să treacă , vei muri aşteptâ nd. Sau dacă sporeşti aceste
contradicţii, te va pă ră si dezgustat.
Un altul nu te va urma. Dar îl obligi să se justifice în proprii-i ochi, că ci argumentele
tale au avut efect. Ş i-l obligi să construiască argumente la fel de solide, care să le ruineze
pe ale tale. De există întotdeauna, că ci raţiunea merge încotro doreşti. Doar spiritul
domină . Iar acum, dacă el s-a definit, exprimat şi întă rit ca o carapace de dovezi, nu-l vei
mai putea lua în stă pâ nire.
Câ t despre regele care nu se gâ ndea decâ t vag să -şi ridice poporul împotriva ta, îl
constrâ ngi să acţioneze.
338 Ş i iată -l că face apel la cantorii, istoricii, logicienii, pro fesorii, cazuiştii şi
comentatorii imperiului să u. Ş i aceştia fabrică despre tine o imagine strâ mbă , şi aceasta e
oricâ nd posibil. Ş i cel de-al treilea, care te ascultase fă ră a se putea hotă rî, care e plin de
bună voinţă , iată că -şi află credinţa în acest monument de logică pe care tu i-ai obligat să -l
construiască . Imaginea ta strâ mbă îl scâ rbeşte şi se ală tură regelui lui. Împă cat, în sfâ rşit,
prin această imagine pură a unui adevă r.
Trebuia să lupţi nu împotrivă , ci pentru. Căci omul nu este simplu, aşa cum credeai.
Ş i regele însuşi gâ ndeşte la fel ca tine.
CLXVIII.
TU SPUI: „MA POT FOLOSI DE CEL CARE ÎMI este partizan. Dar pe celă lalt, care mi se
opune, îl trec din comoditate în tabă ra cealaltă şi nu pretind să acţionez asupra lui decâ t
prin ră zboi14.
Fă câ nd aceasta, îţi înă spreşti şi că leşti adversarul.
Iar eu îţi spun că prieten şi duşman sunt cuvinte fabricate de tine. Care, desigur,
specifică ceva, ca de pildă aţi defini ceea ce se va întâ mplă dacă vă veţi întâ lni pe un câ mp
de luptă , dar un om nu este condus de un singur cuvâ nt, şi nu cunosc duşmani care-mi
sunt mai apropiaţi decâ t prietenii, alţii care-mi sunt mai utili, alţii care mă respectă mai
mult. Iar posibilită ţile mele de acţiune asupra omului nu sunt legate de poziţia sa verbală .
Aş spune chiar că acţionez mai bine asupra duşmanului decâ t asupra prietenului meu, că ci
cel care merge în aceeaşi direcţie cu mine îmi oferă mai puţine prilejuri de întâ lnire şi
schimb decâ t cel care merge împotriva mea, şi nu lasă să -i scape nici o mişcare de-a mea,
nici o vorbă , că ci depinde de de.
Dar, desigur, nu voi acţiona în acelaşi fel asupra unuia şi a celuilalt, că ci trecutul meu
l-am primit moştenire şi nu am puterea de a schimba ceva în el. Dacă ocup acest ţinut
înfrumuseţat de un fluviu şi de un munte şi sunt obligat să bat ră zboi în el, ar fi absurd să
mă plâ ng de poziţia muntelui sau de direcţia fluviului.
 De la nici un cuceritor să nă tos la minte nu ai cules aceste lamentă ri. Dar mă voi
folosi de fluviu ca de un fluviu şi de munte ca de un munte. Situat aici, îmi va 339 fi, poate,
de mai puţin folos decâ t mi-ar fi fost în altă parte, aşa cum adversarul, dacă e puternic, mă
va favoriza, desigur, mai puţin decâ t un aliat. Dar la fel de bine poţi regreta că nu te-ai
nă scut într-o altă epocă , sau în fruntea unui alt imperiu, ceea ce e ză dă rnicie a visului. Dar
dat fiind ceea ce este şi de care trebuie să ţin seama, înseamnă că dispun de aceeaşi putere
de acţiune asupra adversarului ca şi asupra prietenului meu. Această acţiune fiind într-un
sens mai mult sau mai puţin favorabilă , în celă lalt mai mult sau mai puţin defavorabilă .
Dar dacă trebuie să acţionezi asupra acului unei balanţe, adică să te manifeşti printr-o
acţiune sau printr-o forţă , sunt echivalente acţiunile care constau fie în a ridica o greutate
de pe platanul din dreapta, fie în a adă uga o greutate pe cel din stâ nga.
Dar tu porneşti dintr-un punct de vedere moral care n-are nimic de-a face cu
aventura ta, şi pe cel care te-a jignit, insultat sau tră dat îl condamni, şi-l respingi, şi-l obligi
să te jignească , să te insulte sau să te tră deze şi mai grav mâ ine. Eu mă folosesc chiar şi de
cel care m-a tră dat, ca de un tră dă tor, căci el e piesă pe o tablă de şah şi pot să mă sprijin
pe el pentru a-mi concepe şi organiza victoria. Că ci a-mi cunoaşte adversarul nu este deja
o armă ? Ş i mă voi folosi apoi de victoria mea pentru a-l spâ nzura.
CLXIX.
DACA SOŢ IEI TALE Îl ADRESEZI ACEST reproş:
— Nu erai aici câ nd te aşteptam.
Ea îţi ră spunde:
— Cum aş fi putut să fiu aici, câ nd mă aflam la vecina noastră ?
Ş i este adevă rat că se afla la vecina ta.
Dacă medicului îi spui:
— De ce nu erai acolo unde încercam să trezim copilul înecat?
El îţi ră spunde:
— Cum aş fi putut să fiu acolo, de vreme ce îl îngrijeam în altă parte pe bă trâ nul
acela?
Ş i este adevă rat că îl îngrijea pe bă trâ nul acela.
Dacă vreunui supus al imperiului îi spui:
— Pentru ce nu slujeai imperiul aici?
El îţi ră spunde:
— Cum aş fi putut să -l slujesc aici, de vreme ce acţionam dincolo?
Ş i este adevă rat că acţiona dincolo.
Dar află că dacă nu vezi, în faptele oamenilor, arborele înă lţâ ndu-se, înseamnă că nu
există să mâ nţă , căci ea ar fi drenat în această direcţie necesară prezenţa femeii, gestul
medicului, slujba supusului imperiului. Ş i s-ar fi nă scut prin ei ceea ce doreai a face să se
nască . Căci pentru omul care fă ureşte cuie, fie că fă ureşte acest cui sau altul, actul e acelaşi.
Dar poate că este vorba despre cuiele coră biei. Ş i pentru tine, care te îndepă rtezi pentru a
vedea mai bine, el este naştere, nu dezordine.
 Că ci fiinţa nu are nici abilitate, nici slă biciune, şi poate să ră mâ nă necunoscută
fiecă ruia care participă la operă , în lipsa limbajului. Ş i apare în fiecare după limbajul să u
specific.
Fiinţa nu ratează prilejurile. Se alimentează , construieşte, converteşte. Fiecare poate
s-o ignore, că ci nu cunoaşte decâ t logica proprie nivelului la care se află (Femeia: ocuparea
timpului, nu dorinţa de a fi acasă ).
Nu există slă biciune în sine. Căci orice act e justificabil. În acelaşi timp nobil sau nu,
după unghiul din care priveşti. Există slă biciune faţă de fiinţă sau slă biciune a fiinţei.
Fiecare poate avea motive nobile pentru a nu acţiona într-o anumită direcţie. Nobile şi
logice. Aceasta înseamnă că fiinţa nu l-a absorbit cu destulă putere. Asemenea celuilalt,
care în loc să forjeze cuie, sculptează pietre. Ş i tră dează corabia.
Nu voi asculta raţiunile comportamentului tă u: tu eşti lipsit de limbaj.
Sau, mai exact, există un limbaj al prinţului, apoi unul al arhitecţilor să i, apoi al
şefilor de echipă , apoi al fă uritorilor de cuie, apoi al salahorilor.
Pe acest om îl plă teşti pentru munca lui. Îl plă teşti destul de scump pentru ca el să -ţi
fie recunoscă tor nu atâ t pentru serviciile materiale, câ t pentru omagiul fă cut meritelor
sale, căci nu există preţ al sculpturii sale sau al riscului vieţii sale pe care să -l poată
considera exagerat. Sculptura valorează atâ t câ t plă teşti pe ea.
Ş i iată , cu banii tă i ai cumpă rat nu numai sculptura, ci şi sufleţi. I sculptorului.
Este bine să consideri ca fiind lă udabilă munca de pe urma că reia tră ieşti. Că ci acea
muncă este pâ inea copiilor tă i. Ş i nu poate fi josnică , de vreme ce se transformă în râ sete
de copii. Astfel, acela slujeşte tiranului, dar tiranul slujeşte copiilor. Ş i în acest fel confuzia
s-a introdus în comportamentul oamenilor, şi nu poţi să -l judeci cu limpezime.
Îl poţi judeca doar pe acela ce tră dează fiinţa care ar fi putut să -i canalizeze actele şi
să -l facă să aleagă , dintre paşi ce se aseamă nă , pe acela care trebuie fă cut.
Astfel, omul fixează o piatră de alta. Actul să u este acesta. Plă tit cu acest preţ.
Costâ nd atâ ta oboseală . Ş i el nu vede în aceasta decâ t sacrificiu consimţit pentru fixarea
pietrelor. Nu ai nimic să -i reproşezi, dacă ea nu este piatră a unui templu.
Ai creat dragostea de templu pentru ca înspre templu să se îndrepte dragostea
îmbină rii pietrelor.
Că ci fiinţa tinde să se hră nească şi să se înalţe.
Trebuie să vezi mulţi oameni pentru a o cunoaşte. Ş i diferiţi. Aşa vei vedea corabia în
cuie, pâ nze şi scâ nduri.
Fiinţa nu este accesibilă raţiunii. Sensul să u este de a fi şi de a tinde. Ea devine
raţiune la nivelul actelor. Dar nu dintr-odată . Că ci altfel nici un copil n-ar supravieţui, că ci
el este atâ t de slab faţă de lume. Nici cedrul împotriva deşertului. Cedrul se naşte
împotriva deşertului pentru că -l absoarbe.
Comportarea nu ţi-o bazezi în primul râ nd pe raţiune. Pui raţiunea în slujba ei. Nu
cere adversarului tă u să facă dovadă de raţiune mai mult decâ t tine. Nu este logică decâ t
opera încheiată , expusă în spaţiu şi în timp. Dar pentru ce este expusă în acest fel, şi nu în
altul? Pentru ce acesta i-a fost că lă uză , şi nu un altul? Nu a fost decâ t acţiune a întâ mplă rii.
Dar cum se face că întâ mplarea, în loc să risipească arborele în vâ nt, îl întă reşte împotriva
a toate ce-l apasă ?
Dai naştere la ceea ce creezi de cuviinţă . Că ci faci să se nască fiinţa, definind-o. Iar ea
caută să se hră nească , să se perpetueze şi să se înalţe. Încearcă să facă să -i devină propriu
ceea ce nu-i aparţine. Admiră bogă 342 ţia omului. Ş i iată -l că se consideră bogat şi, deşi,
poate, nu se gâ ndea la aceasta, va fi absorbit în a-şi spori bogă ţiile. Nu încerca să
transformi omul în altceva decâ t este. Că ci, fă ră îndoială , raţiuni puternice, împotriva
că rora nu poţi să faci nimic, îl obligă să fie aşa cum este, şi nu altfel. Dar îl poţi transforma
în ceea ce este, că ci omul e greu de substanţă . Tu eşti cel care trebuie să alegi din el ceea
ce-ţi place. Ş i să faci desenul a ceea ce ai ales, astfel încâ t să pară evident tuturor şi lui
însuşi. Ş i văzâ nd imaginea, el o va accepta, căci o accepta şi înainte, chiar fă ră ca pasiunea
să -l ajute.
Ş i, o dată imaginea primită în el şi devenită el însuşi, va tră i viaţa fiinţelor care caută
să se perpetueze şi să se înalţe.
Că ci acela dă stă pâ nului de sclavi o parte de muncă şi o parte de refuz de a munci.
Aşa e viaţa, că ci el ar fi putut, desigur, să muncească mai mult sau să muncească mai puţin.
Dacă vrei acum ca o parte s-o devoreze pe cealaltă , ca munca să devoreze refuzul de a
munci, vei spune omului: „Tu, care accepţi munca în ciuda amă ră ciunii, pentru că numai în
această muncă îţi regă seşti demnitatea şi exerciţiul creaţiei, ai dreptate, că ci trebuie să
creezi acolo unde se poate crea. Nu foloseşte la nimic să regreţi că stă pâ nul nu e altul. El
este, aşa cum este epoca în care te-ai nă scut. Sau muntele din ţara ta…
Ş i n-ai urmă rit ca el să muncească mai mult, nici n-ai dat amploare contradicţiei ce-l
fră mâ ntă . Dar i-ai oferit un adevă r care împacă cele două pă rţi ale sale în fiinţa care te
interesa. Aceasta va înainta, va creşte, iar omul va merge la muncă .
Sau poate vrei să vezi partea de refuz de a munci devorâ nd partea de muncă . Ş i îi vei
spune: „Tu eşti acela care, în ciuda biciului şi a şantajului pâ inii, nu acorzi muncii oare ţi se
cere decâ t partea fă ră de care ai muri. Câ t curaj în comportarea ta! Ş i câ tă dreptate ai, că ci,
dacă vrei ca stă pâ nul să fie vulnerabil, nu ai alt mijloc decâ t de aţi închipui dinainte că eşti
învingă tor. Ceea ce nu tolerezi în inima ta e salvat. Iar logica nu guvernează creaţia”.
Ş i n-ai urmă rit ca el să muncească mai puţin, nici n-ai dat amploare contradicţiei ce-l
fră mâ ntă . Dar i-ai oferit un adevă r care împacă cele două pă rţi ale sale 343
În fiinţa care te interesa. Aceasta va înainta, va creşte, iar omul se va revolta.
Iată pentru ce nu am duşmani. În duşman vă d prietenul. Iar el îmi devine prieten.
Iau toate pă rţile. Nu am de ce să schimb pă rţile. Ci le leg printr-un alt limbaj. Ş i
aceeaşi fiinţă se va purta altfel.
Tot ceea ce-mi vei aduce din materialele tale voi spune că este adevă rat. Ş i voi spune
că imaginea pe care o compun este regretabilă . Iar dacă imaginea mea le absoarbe mai
bine, şi ea evoluează după dorinţa mea, vei fi al meu.
Iată pentru ce spun că ai dreptate să construieşti un zid în jurul izvoarelor. Dar iată
alte izvoare, pe care nu le poţi cuprinde. Ş i fiinţa ta îţi impune să dă râ mi zidul pentru a-l
reclă di. Dar îl clă deşti deasupra mea, iar eu devin să mâ nţă în interiorul zidurilor tale.
CLXX.
 CONDAMN VANITATEA, DAR NU Ş I ORGOLIUL tă u, că ci dacă dansezi mai bine decâ t
altul, pentru ce te-ai denigra umilindu-te în faţa celui ce dansează prost? Există o formă de
orgoliu care e dragoste faţă de dansul bine dansat.
Dar dragostea faţă de dans nu înseamnă şi dragostea faţă de tine, care dansezi. Tu îţi
afli sensul în opera ta, nu opera este aceea care se mâ ndreşte cu tine. Ş i nu vei fi niciodată
perfect, decâ t în moarte. Doar femeia vanitoasă îşi întrerupe sensul pentru a se contempla
şi se absoarbe în adoraţia propriei sale fiinţe. Ea nu are nimic de primit de la tine, în afara
aplauzelor tale. Dar noi dispreţuim asemenea pofte, noi, eterni nomazi ai mersului înspre
eternitate, că ci nimic nu se poate satisface.
Femeia vanitoasă s-a oprit în ea însă şi, crezâ nd că lumea a prins chip înaintea clipei
morţii. Iată pentru ce nu mai are nimic de dat sau de primit, asemenea unui mort.
Umilinţa inimii îţi cere nu să te umileşti, ci să te deschizi. Aceasta este cheia
transformă rilor. Doar atunci 344 poţi să dă ruieşti şi să primeşti. Iar aceste două cuvinte
nu le pot distinge unul de celă lalt, că ci alcă tuiesc acelaşi drum. Umilinţa nu înseamnă
supunere faţă de oameni, ci faţă de divinitate. Asemenea pietrei, supusă nu pietrelor, ci
templului. Atunci câ nd slujeşti, creaţia este cea pe care o slujeşti. Mama este umilă în faţa
copilului şi gră dinarul în faţa trandafirului.
Eu, regele, mă voi supune fă ră ruşine învă ţă turii plugarului. Că ci el ştie despre arat
mai mult decâ t un rege.
Ş i fiindcă -i recunoscă tor că mă învaţă , îi voi mulţumi fă ră a mă simţi dezonorat. Că ci
e normal ca ştiinţa muncii pă mâ ntului să meargă de la un plugar înspre rege. Dar,
dispreţuind orice vanitate, nu-i voi cere să mă admire. Că ci judecata merge de la rege
înspre plugar.
Ai întâ lnit-o, în cursul vieţii tale, pe aceea care se credea idol. Ce ar putea să
primească de la dragoste? Totul, pâ nă şi bucuria ta de a o reîntâ lni devine pentru ea
omagiu. Dar cu câ t omagiul este mai costisitor, cu atâ t el are mai multă valoare: ea ar gusta
cu mai multă plă cere deznă dejdea ta.
Ea devorează fă ră a se hră ni. Pune stă pâ nire pe tine pentru a te arde întru gloria ei.
E asemenea unui cuptor de crematoriu. Se îmbogă ţeşte, în avariţia ei, cu capturi vane,
crezâ nd că îşi va afla bucuria în această movilă de trofee. Dar nu admiră decâ t cenuşă . Că ci
folosul adevă rat al darurilor tale era drum de la unul înspre celă lalt, şi nu captură .
Fiindcă în darurile tale ea vede gajuri, se va pă zi de aţi da ceva în schimb. În lipsa
elanurilor ce te-ar copleşi, în falsa ei rezervă , va pretinde că viaţa împreună o scuteşte de
semne de dragoste. Este semn al neputinţei de a iubi, nu al distincţiei iubirii. Sculptorul,
dacă dispreţuieşte lutul, fră mâ ntă vâ nt. Dacă iubirea ta dispreţuieşte semnele iubirii, sub
pretextul de a atinge esenţa, ea nu mai este decâ t vocabular. Vreau să -mi dă ruieşti dorinţe,
şi cadouri, şi dovezi. Ai putea să iubeşti domeniul dacă ai exclude din el, ca nefolositoare şi
prea specifice, moara, turma, casa? Cum să construieşti dragostea, care e imagine citită în
ţesă tură , dacă nu există ţesă tură pe care ea să fie scrisă ?
Că ci nu există catedrală fă ră ceremonial al pietrelor.
 Ş i nu există iubire fă ră ceremonial al iubirii. Esenţa arborelui n-o voi atinge decâ t
dacă el a fră mâ ntat cu ră bdare pă mâ ntul după ceremonialul ră dă cinilor, al trun 345
ehiului şi al ramurilor. Ş i iată că există , unic. Acest arbore, şi nu altul.
Dar aceea dispreţuieşte schimburile din care ar putea prinde viaţă . Ea caută în iubire
un obiect capturabil. Ş i această iubire este lipsită de semnificaţie.
Ea crede că iubirea este cadou pe care-l poate închide în ea. Dacă o iubeşti, înseamnă
că te-a câ ştigat. Te închide în ea, crezâ ndu-se îmbogă ţită . Dar iubirea nu este comoară pe
care să pui stă pâ nire, ci obligaţie de-o parte şi de cealaltă . Fruct al unui ceremonial
acceptat. Imagine a drumului schimburilor de la unul la celă lalt.
Aceea nu va prinde viaţă niciodată . Că ci nu te poţi naşte decâ t dintr-o reţea de
legă turi. Va ră mâ ne să mâ nţă avortată , fă ră a-şi fi folosit puterea, uscată în suflet şi în
inimă . Va îmbă trâ ni, funebră , în vanitatea capturilor ei.
Că ci nu poţi să -ţi atribui nimic. Nu eşti o ladă . Eşti nodul diversită ţii tale. Asemenea
templului, care este sens al pietrelor.
Pă ră seşte-o. Nu poţi spera nici s-o înfrumuseţezi, nici s-o îmbogă ţeşti. Diamantul tă u
a devenit pentru ea sceptru, coroană şi semn al dominaţiei. Pentru a admira, fie şi doar o
bijuterie, e nevoie de umilinţa inimii. Ea nu admira: ea râ vnea. Admiraţia pregă teşte
iubirea, dar dorinţa pregă teşte dispreţul. Va dispreţui, în numele aceluia pe care-l
stă pâ neşte, toate celelalte diamante de pe pă mâ nt. Ş i în felul acesta o vei despă rţi şi mai
mult de lume.
O vei despă rţi şi de tine însuţi, că ci acest diamant nu este drum de la tine înspre ea,
nici de la ea că tre tine, ci tribut al robiei tale.
Iată pentru ce fiecare omagiu o va face mai aspră şi mai solitară .
Spune-i: „M-am gră bit, desigur, că tre tine, în bucuria de a te atinge. Ţ i-am trimis
mesaje. Te-am copleşit cu daruri. Pentru mine, dulceaţa iubirii era această opţiune pe care
ţi-o doream asupra mea. Îţi acordam drepturi pentru a mă simţi legat. Am nevoie de
ră dă cini şi de ramuri. Mă propuneam pentru a te asista. Aşa cum fac cu trandafirul pe care-
l cultiv. Mă supun trandafirului meu. Angajamentele pe care mi le iau nu jignesc nimic din
346 demnitatea mea. Sunt dator iubirii mele.
Nu mi~a fost teamă să -mi iau angajamente. M-am propus singur, că ci nimeni în
lume nu mă poate opri. Dar te înşelai asupra chemă rii mele, că ci ai citit în ea dependenţa
mea: nu eram dependent. Eram generos.
Ai numă rat paşii mei înspre tine, hră nindu-te nu cu iubirea mea, ci cu omagiul iubirii
mele. Te-ai înşelat asupra semnificaţiei solicitudinii mele. Voi pleca, deci, de la tine pentru
a o onora pe aceea care este umilă şi-mi va lumina iubirea. O voi ajuta să se înalţe doar pe
aceea pe care iubirea mea o va înă lţa. Aşa cum îl voi îngriji pe cel infirm pentru a-l vindeca,
nu pentru a-l flata: am nevoie de un drum, nu de un zid.
Cereai nu iubire, ci un cult. Mi-ai tă iat drumul. Te-ai ridicat în calea mea asemenea
unui idol. Nu am ce să fac cu această întâ lnire. Că utam altceva.
Nu sunt nici idol de slujit, nici sclav pentru a sluji. Oricine mă va revendica îl voi
repudia. Nu sunt obiect lă sat în gaj şi nu am datorii la nimeni. Astfel, nimeni nu are datorii
la mine: de la aceea care mă iubeşte primesc mereu şi continuu.
 De la cine ai cumpă rat pentru a revendica această proprietate? Nu sunt mă garul tă u.
Datorez, poate, Domnului să -ţi ră mâ n credincios. Dar nu ţie”.
Acelaşi lucru despre imperiu, atunci câ nd un soldat îi datorează viaţa. Nu este
datorie faţă de imperiu, ci datorie faţă de Domnul. El porunceşte ca omul să aibă un sens.
Ş i sensul acestui om este de a fi soldat al imperiului.
Acelaşi lucru despre santinelele care-mi datorează onoruri. Le pretind, dar nu
opresc nimic pentru mine însumi. Prin mine, santinelele au datorii. Eu sunt nod al datoriei
santinelelor.
Acelaşi lucru despre iubire.
Dar dacă o vei întâ lni pe aceea care roşeşte şi se bâ lbâ ie, şi care are nevoie de daruri
pentru a învă ţa să surâ dă , că ci de sunt pentru ea vâ nt de mare şi nu captură , atunci mă voi
transforma în drum ce o eliberează .
Nici nu mă voi umili, nici n-o voi umili în iubire. Voi fi în jurul ei asemenea spaţiului
şi în ea – asemenea timpului. Îi voi spune: „Nu te gră bi să mă cunoşti, nimic din mine nu
trebuie cunoscut. Sunt spaţiu şi timp în oare te vei împlini”.
Dacă ea are nevoie de mine, ca să mâ nţă de pă mâ nt pentru a se face arbore, nu o voi
înă buşi prin vanitatea mea.
Nici nu o voi onora pentru ea însă şi. O voi bră zda adâ nc cu ghearele iubirii.
Dragostea mea va fi pentru ea vultur cu aripi puternice. Ş i nu pe mine mă va descoperi, ci,
prin mine, vă ile, munţii, stelele, zeii.
Nu este vorba despre mine. Eu nu sunt decâ t cel care transportă . Nu este vorba
despre tine: tu nu eşti decâ t potecă înspre câ mpii, la ră să ritul zilei. Nu este vorba despre
noi: noi suntem, împreună , trecere a Domnului, care se foloseşte pentru o clipă de
generaţia noastră .
CLXXI.
URA NU FAŢ A DE NEDREPTATE, CACI EA ESTE moment de trecere şi devine
dreaptă .
Ură nu faţă de inegalitate, că ci ea este ierarhie vizibilă sau invizibilă .
Ură nu faţă de dispreţul pentru viaţă , că ci dacă te supui unei imagini mai presus de
tine însuţi, darul vieţii tale devine împlinire.
Ci ură faţă de arbitrariul permanent, că ci el ruinează sensul însuşi al vieţii, care este
acela de a dă inui în obiectul împlinirii tale.
CLXXII.
VEI CITI ÎN PREZENT FIINŢ A CARE VEI FI. O vei enunţa. Ea va da sens oamenilor şi
actelor lor. Nu le va pretinde nimic mai mult decâ t ceea ce dau şi dădeau şi ieri. Nici mai
mult curaj, nici mai puţin curaj, nici mai multe sacrificii, nici mai puţine sacrificii. Nu e
vorba de a înfiera o parte oarecare din ei înşişi. Nici de a schimba ceva din ei. Nu e vorba
decâ t de a-i enunţa. Că ci din pă rţile lor poţi clă di orice construcţie ai vrea. Iar ei doresc
această enunţare, neştiind ce pot face cu pă rţile ce-i compun.
Dar eşti stă pâ nul celor pe care-i enunţi. Că ci îl con348 duci pe acela care-şi caută
obiectul atunci câ nd el nu gă seşte nici drumul, nici rezolvarea. Că ci omul este dominat de
spirit.
 Îi priveşti nu ca un judecă tor, ci ca un zeu ce-i conduce. Îi dai fiecă ruia locul lui şi-i
ajuţi să se împlinească . Restul va veni de la sine. Că ci tu ai creat fiinţa. De-acum înainte, ea
se va hră ni şi va schimba după chipul ei restul lumii.
CLXXÂ II.
NU ERA NIMIC, DECÂ T O BARCĂ PIERDUTA ÎN depă rtare pe întinsul liniştit al mă rii.
Există , fă ră îndoială , Doamne, o altă ordine în care pescarul acela în barca sa mi-ar
pă rea flacă ră de fervoare sau nod de mâ nie, tră gâ ndu-şi din apă pâ inea dragostei, din
cauza soţiei şi a copiilor, sau salariul foamei. Sau, poate, nu s-ar ară ta ră ul care îl ucide şi
care îi umple fiinţa şi-l arde.
Micime a omului? Unde o vezi? Nu iei mă sura omului cu un lanţ de topograf.
Dimpotrivă , atunci câ nd intru în barcă , totul devine imens.
E de ajuns, Doamne, ca să mă pot cunoaşte, să arunci în mine ancora durerii. Tragi
de frâ nghie şi mă trezesc.
Omul din barcă este, poate, supus nedreptă ţii? Nimic din spectacol nu se schimbă .
Aceeaşi barcă . Aceeaşi linişte a apelor. Aceeaşi moleşeală a zilei.
Ce pot să primesc de la oameni, dacă nu devin umil pentru ei?
Doamne, leagă -mă de arborele că ruia îi aparţin. Sunt lipsit de sens dacă sunt singur.
Să fiu sprijin altora. Să mă sprijin de alţii. Ierarhiile tale să mă constrâ ngă . Aici sunt învins
şi trecă tor.
CLXXIV.
Ţ I-AM VORBIT DESPRE BRUTARUL CARE fră mâ ntă aluatul de pâ ine şi, atâ ta timp
câ t acesta îi cedează , înseamnă că nimic nu vine. Dar iată ora câ nd aluatul se leagă . Ş i
mâ inile descoperă în masa informă linii de forţă , şi tensiuni, şi rezistenţe. Se dezvoltă în
aluat o musculatură de rădă cini. Pâ inea pune stă pâ nire pe aluat aşa cum un arbore ia în
stă pâ nire pă mâ ntul.
Îţi rumegi problemele şi nimic nu se arată . Treci de la o soluţie la alta, căci nu există
niciuna care să te satisfacă . Eşti nefericit de a nu acţiona, că ci numai înaintarea e
însufleţitoare. Ş i iată -te cuprins de dezgustul de a fi risipit şi divizat. Te întorci atunci spre
mine, ca să -ţi rezolv contradicţiile. Ş i, desigur, le pot rezolva, alegâ nd o soluţie împotriva
celeilalte. Dacă vei fi captiv al învingă torului tă u, îmi va fi permis să -ţi spun: dacă te vei
simplifica prin alegerea unei pă rţi împotriva celeilalte, vei fi, desigur, gata pentru acţiune,
dar vei afla pacea fanaticului, sau pacea temniţei, sau pacea laşului. Că ci curajul nu
înseamnă a înainta lovindu-i pe purtă torii altor adevă ruri.
Suferinţa ta te obligă să ieşi din condiţiile suferinţei tale. Dar trebuie să accepţi
suferinţa pentru a fi împins înspre ascensiunea ta. Chiar şi simpla suferinţă a unui picior
bolnav te obligă să te îngrijeşti şi să refuzi putreziciunea bolii.
Dar pe cel care suferă de un picior şi îl amputează mai degrabă decâ t să se
stră duiască să -i afle remediul, îl numesc nebun sau laş. Eu nu vreau să amputez omul, ci
să -l vindec.
Iată pentru ce, de pe muntele de unde dominam oraşul, am înă lţat această rugă : „Ei,
Doamne, îşi aşteaptă de la mine semnificaţia. Îşi aşteaptă adevă rul de la mine, Doamne,
dar el nu e fă urit încă . Luminează -mă . Fră mâ nt aluatul ca să -i simt ră dă cinile. Dar nimic nu
se leagă încă şi am conştiinţa necurată a nopţilor albe. Dar eu ştiu câ t de leneş este fructul
în a se ară ta. Că ci orice creaţie, pentru a se împlini, trebuie, înainte de orice, să se pă trundă
de timp.
Ei îmi aduc dorinţele şi nevoile lor. Le îngră mă desc pe şantierul meu asemenea unor
materiale din care eu trebuie să creez îmbinarea care să le absoarbă , templu sau corabie.
Dar nu voi sacrifica nevoile unora nevoilor celorlalţi, mă reţia unora – mă reţiei
celorlalţi. Pacea unora
— Pă cii celorlalţi. Îi voi supune pe toţi unii altora, astfel încâ t să devină templu sau
corabie.
Că ci mi-am dat seama că a supune înseamnă a 350 primi şi a aşeza. Supun pietrele
templului, şi de nu mai ră mâ n în vrac pe şantier. Ş i nu există cui care să nu fie de folos
coră biei.
Nu-i voi asculta pe cei mai numeroşi, că ci ei nu vă d corabia, care se află deasupra lor.
Dacă fă uritorii de cuie ar fi mai numeroşi, ei i-ar supune pe tă ietorii de scâ nduri
adevă rului fă uritorilor de cuie şi corabia nu s-ar mai naşte.
Nu voi crea pacea muşuroiului de furnici printr-o alegere fă ră sens a că lă ilor şi a
închisorilor, deşi după aceasta ar fi pace, căci, o dată creat de că tre furnicar, omul ar fi om
pentru a tră i în furnicar. Dar puţin mă interezeasă a perpetua specia, dacă ea nu
transportă bagaje. Vasul, desigur, este mai urgent, dar licoarea este aceea care-i dă preţ.
Nici nu voi concilia. Că ci a concilia înseamnă a satisface josnicia unui amestec că lduţ
în care s-au împă cat bă uturi reci şi fierbinţi. Ş i vreau să salvez oamenii cu savoarea lor.
Că ci tot ceea ce caută este bine să fie aflat, toate adevă rurile lor sunt evidente. Eu trebuie
să creez imaginea care să -i absoarbă . Că ci mă sura comună a adevă rului tă ietorilor de
scâ nduri şi a adevă rului fă uritorilor de cuie este corabia.
Dar va veni ora, Doamne, câ nd îţi va fi milă de suferinţa mea, din care n-am refuzat
nimic. Că ci eu lupt pentru liniştea care domneşte asupra contradicţiilor absorbite, şi nu
pentru pacea partizanului, care e fă cută jumă tate din dragoste, jumă tate din ură .
Atunci câ nd mă revolt, Doamne, înseamnă că încă n-am înţeles. Atunci câ nd arunc în
închisoare sau execut, înseamnă că încă nu ştiu să -i cuprind pe toţi sub veşmâ ntul meu.
Că ci cel care-şi creează un adevă r fragil, ca, de pildă , a prefera libertatea constrâ ngerii sau
constrâ ngerea libertă ţii, neputâ nd să domine un limbaj van, în care cuvintele se opun, se
simte fierbâ nd de mâ nie atunci câ nd este contrazis. Dacă strigi tare, înseamnă că limbajul
tă u este insuficient şi că încerci să acoperi glasul celorlalţi. Dar cum, Doamne, m-aş putea
revolta dacă am ajuns pe muntele tă u şi mi-a apă rut imaginea în cuvintele trecă toare? Pe
cel care va veni la mine îl voi primi. Pe cel care se va agita împotriva mea îl voi înţelege în
greşeala lui şi-i voi vorbi cu blâ ndeţe, ca să se îndrepte. Ş i nimic din această blâ ndeţe nu va
fi concesie sau linguşire, ci doar va însemna că în el am citit atâ t de limpede patetismul
dorinţei. Fă câ nd-o dorinţa mea, căci şi pe el l-am absorbit în întregime. Mâ nia nu te
orbeşte: ea se naşte din orbire. Te revolţi împotriva aceleia care-şi dă pe faţă furia. Dar
dacă -şi deschide haina şi-ţi arată cancerul, o ierţi. Pentru ce te-ai revolta împotriva acestei
desperă ri?
 Pacea la care meditez se câ ştigă prin suferinţă . Accept cruzimea nopţilor albe, că ci
eu merg înspre tine, care eşti enunţ, dispariţie a întrebă rilor şi linişte. Sunt arbore ce
creşte încet, dar sunt arbore. Ş i mulţumită ţie, voi absorbi apa pă mâ ntului.
Ah, am înţeles, Doamne, că spiritul domină inteligenţa! Că ci inteligenţa examinează
materialele, dar numai spiritul ştie să vadă corabia. Ş i dacă am creat imaginea, îmi vor
împrumuta inteligenţele lor pentru a îmbră ca, a sculpta, a întă ri, a demonstra imaginea pe
care o voi fi creat.
Pentru ce m-ar refuza? Eu n-am adus nimic care să -i înfrâ neze, ci i-am eliberat, pe
fiecare în iubirea lui.
Pentru ce tă ietorul de scâ nduri ar tă ia mai puţin dacă scâ ndura este scâ naură de
corabie?
Chiar şi cei indiferenţi, care nu-şi aflaseră locul, se vor converti în iubirea faţă de
mare. Că ci orice fiinţă caută să convertească şi să absoarbă în sine ceea ce se află împrejur.
Ş i cine ar putea să prevadă viitorul oamenilor, dacă nu ştie să privească o corabie?
Că ci materialele nu-ţi spun nimic despre viitorul lor. De nu s-au nă scut încă , dacă nu s-au
nă scut într-o fiinţă . Dar, o dată asamblate, pietrele pot acţiona asupra inimii omului prin
marea densă a liniştii. Atunci câ nd pă mâ ntul este drenat de să mâ nţă cedrului, ştiu să
prevă d comportamentul pă mâ ntului. Iar de cunosc arhitectul şi materialele şantierului,
ştiu că tre ce tinde şi că se vor îndrepta spre insule îndepă rtate”.
CLXXV.
TE VREAU BINE ÎNTEMEIAT Ş I NECLINTIT. Te vreau credincios. Că ci a fi credincios
înseamnă , în primul râ nd, a fi faţă de tine însuţi. Tră darea nu-ţi va 352 aduce nimic, căci
nodurile, care te vor conduce, te vor însufleţi, îţi vor da sens şi lumină , sunt greu de legat.
Ca şi pietrele templului. Nu le risipesc în fiecare zi pentru a încerca temple mai
frumoase. Dacă -ţi vinzi domeniul pentru un altul, poate mai bun în aparenţă , ai pierdut
ceva din tine ce nu vei mai regă si. Pentru ce te plictiseşti în casa ta cea nouă ? Este mai
comodă , îţi oferă mai mult din ceea ce-ţi doreai în mizeria celeilalte. Puţul tă u îţi obosea
braţul şi visai să ai o fâ ntâ nă . Iată -ţi fâ ntâ na. Dar îţi lipseşte scâ rţâ itul roţii şi apa scoasă
din pâ ntecele pă mâ ntului care sclipea câ nd ajungea în lumina soarelui.
Ş i nu înseamnă că nu doresc ca tu să urci muntele, şi să te înalţi, şi să prinzi formă , şi
să doreşti în fiecare clipă să mergi înainte. Dar una este fâ ntâ na cu care-ţi împodobeşti
casa – şi care este victorie a mâ inilor tale
— Ş i alta instalarea ta în cochilia altuia. Că ci una sunt câ ştigurile succesive în aceeaşi
direcţie, ca de pildă împodobirea templului, câ ştiguri care sunt creştere a arborelui ce se
dezvoltă după geniul să u, şi alta mutarea ta lipsită de iubire.
Nu am încredere în tine atunci câ nd tranşezi într-un fel sau altul, că ci pierzi bunul
tă u cel mai preţios, care nu aparţine lucrurilor, ci înţelesului lucrurilor.
Întotdeauna emigraţii mi-au pă rut trişti.
Îţi cer să -ţi deschizi sufletul, că ci rişti să fi înşelat de cuvinte. Acela şi-a aflat sensul în
că lă torie. Merge de la o escală la cealaltă şi nu spune că să ră ceşte în felul acesta.
Continuitatea sa este că lă toria. Dar celă lalt îşi iubeşte casa. Continuitatea sa este casa. Ş i
dacă o transformă în fiecare zi, nu va fi fericit în ea. Câ nd vorbesc despre sedentar, nu
vorbesc despre acela care-şi iubeşte casa. Vorbesc despre acela care n-o mai iubeşte, nici
n-o mai vede. Că ci casa ta, de asemenea, este victorie perpetuă , aşa cum bine ştie nevasta
ta, care-o face să pară nouă în fiecare dimineaţă .
Te voi învă ţa, deci, despre tră dare. Că ci tu eşti nod al relaţiilor, şi nimic altceva. Ş i
exişti prin legă turile tale. Legă turile tale există prin tine. Templul există prin fiecare dintre
pietre. O desprinzi pe aceasta: el se va nă rui. Aparţii unui templu, unui domeniu, unui
imperiu.
Iar de sunt prin tine. Ş i nu tu eşti cel ce trebuie să judece – aşa cum judecă cei veniţi
din afară , şi nu 353 se simt legaţi – cui aparţii. Atunci câ nd judeci, tu eşti cel care-l judeci.
Este povara ta, dar şi exaltarea ta.
Că ci îl dispreţuiesc pe acela care îşi denigrează fiul atunci câ nd acesta a greşit. Că ci
fiul să u îi aparţine. Trebuie să -l certe şi să -l condamne – pedepsindu-se pe sine în felul
acesta, dacă -l iubeşte – şi să -i impună adevă rurile sale, dar nu să meargă din casă în casă ,
plâ ngâ ndu-se de el. Căci dacă se desolidarizează de fiul să u, nu mai e tată , şi câ ştigă în felul
acesta acea odihnă care este de a fi mai puţin şi se aseamă nă odihnei morţilor. Mi s-au
pă rut întotdeauna să raci aceia care nu mai ştiau cu ce erau solidari. I-am observat
întotdeauna că utâ ndu-şi o religie, un grup, un sens, şi fă ceau coadă pentru a fi primiţi. Nu
există primire adevă rată decâ t în ră dă cini’. Că ci ceri să fi bine înfipt, împovă rat de drepturi
şi datorii, şi ră spunză tor. Dar nu iei în viaţă o sarcină de om aşa cum iei într-un şantier o
sarcină de zidar la porunca unui stă pâ n de sclavi. Transfug fiind, te goleşti.
Îmi place tată l care, atunci câ nd fiul să u a greşit, ia dezonoarea asupra lui, intră în
doliu şi face penitenţă . Că ci fiul să u îi aparţine. Dar fiindcă este legat de fiul să u şi condus
de dragostea pentru el, se va lă sa condus. Căci nu cunosc drum care să aibă o singură
direcţie. Dacă refuzi să fi ră spunză tor de înfrâ ngeri, nu vei fi ră spunză tor nici de victorii.
Dacă o iubeşti pe femeia casei tale şi ea păcă tuieşte, n-ai să te amesteci cu mulţimea
pentru a o judeca. Ea îţi aparţine, şi te vei judeca în primul râ nd pe tine însuţi, că ci eşti
ră spunză tor de ea. Ţ ara ta a fost înfrâ ntă ? îţi cer să te judeci: îi aparţii.
Că ci, desigur, vor veni martori stră ini în faţa că rora va trebui să roşeşti. Ş i pentru a
te spă la de ruşine, te vei desolidariza de greşelile sale. Dar trebuie să existe ceva cu care să
fi solidar. Cu cei care au scuipat asupra casei tale? Au avut dreptate, vei spune tu. Poate.
Dar vreau să fi al casei tale. Te vei îndepă rta de acei care scuipau. Nu trebuie ca tu însuţi să
scuipi. Te vei întoarce la tine: „Ruşine, vei spune, pentru ce sunt atâ t de urâ t înă untrul
vostru?”. Că ci dacă ei te acoperă de ruşine, iar tu accepţi ruşinea, tu îi poţi influenţa şi
în354 frumuseţa. Ş i pe tine te vei înfrumuseţa în felul acesta.
Refuzul tă u de a scuipa nu înseamnă că acoperi greşelile. Ci că ţi le însuşeşti, pentru
a le ispă şi.
Cei care se desolidarizează şi amuţesc ei înşişi mulţimile: „Priviţi această
putreziciune, nu este a mea…”.
Dar nu există nimic cu care să fie solidari. Îţi vor spune că sunt solidari cu omul, cu
virtutea sau cu Domnul.
 Dar nu sunt decâ t vorbe goale, dacă nu înseamnă nod al legă turilor lor. Divinitatea
coboară pâ nă în casă pentru a deveni casă . Ş i pentru cel umil, care aprinde lumâ nă rile,
divinitatea este datoria de a aprinde lumâ nă rile.
Iar pentru cel care este solidar cu oamenii, omul nu este simplu cuvâ nt al
vocabularului să u, omul înseamnă toţi aceia de care este ră spunză tor. E prea uşor să
evadezi şi să preferi divinitatea aprinderii lumâ nă rilor.
Dar eu nu cunosc omul, ci oamenii. Nu libertatea, ci oameni liberi. Nu fericirea, ci
oameni fericiţi. Nu frumuseţea, ci lucruri frumoase. Nu divinitatea, ci fervoarea
lumâ nă rilor. Ş i cei care caută esenţa altfel decâ t ca pe o naştere nu-şi arată decâ t vanitatea
şi golul inimilor lor. Ş i nici nu vor tră i, nici nu vor muri, că ci nu tră ieşti şi nu mori prin
cuvinte.
Cel care judecă , nemaifiind solidar cu nimic, judecă pentru el, şi te împiedici de
vanitatea lui ca de un zid.
Că ci este vorba de imaginea sa, nu de dragostea sa. Nu este vorba de el ca legă tură , ci
de el ca obiect admirat.
Ş i aceasta nu are sens.
Dacă aceia care aparţin casei tale, domeniului tă u, imperiului tă u te acoperă de
ruşine, ai să pretinzi în mod fals că te proclami pur pentru a-i purifica, fiindcă eşti de-al lor.
Dar nu mai eşti de-al lor în faţa martorilor, nu te reabilitezi decâ t prin tine. Că ci ţi se va
spune pe bună dreptate: „Dacă ei sunt ca tine, pentru ce nu sunt ală turi de tine să scuipe?
… Îi înfunzi în ruşinea lor şi te hră neşti din mizeria lor.
Desigur, cineva poate să fie indignat de josnicia, viciile, ruşinea casei sale, a
imperiului să u şi să evadeze pentru a că uta onoarea. Ş i este semn, că ci le aparţine, al
onoarei alor să i. Ceva care a ră mas viu în onoarea alor să i îl trimite. Este semn că alţii tind
să se întoarcă la lumină . Dar iată un lucru primejdios, că ci are nevoie de mai multă virtute
decâ t în faţa morţii. Va gă si martori care-i vor spune: „Tu vii din acea putreziciune!”.
Ş i dacă se priveşte, el va ră spunde: „Da, dar eu am ieşit 355 de acolo”. Iar judecă torii
vor spune: „Cei care sunt curaţi ies din murdă rie! Cei care ră mâ n sunt putreziciune”. Ş i vei
fi tă mâ iat, dar tu singur. Nu şi ai tă i, în tine. Îţi vei clă di gloria din gloria altora. Dar vei fi
singur, asemenea vanitosului sau morţii.
Porţi cu tine, dacă pleci, un mesaj primejdios. Căci tu eşti semn al onoarei lor, fiindcă
sufereai. Ş i iată că tu îi deosebeşti de tine.
Nu poţi spera să fi credincios decâ t sacrificâ nd vanitatea imaginii tale. Vei spune:
„Eu gâ ndesc ca ei, fă ră deosebire”. Ş i vei fi dispreţuit.
Dar nu va conta acest dispreţ, că ci tu eşti parte din acest trup. Ş i vei influenţa acest
trup. Ş i-l vei încă rca de propriile tale înclinaţii. Ş i-ţi vei primi onoarea din onoarea lor.
Că ci’ nu poţi spera nimic altceva.
Dacă , pe bună dreptate, îţi este ruşine, nu te ară ta. Nu vorbi. Mistuie-ţi ruşinea.
Excelentă această indigestie, care te va forţa să te refaci în casă la tine. Că ci ea depinde de
tine. Acela are mâ inile şi picioarele bolnave: şi le taie, deci, pe toate patru. E nebun. Poţi să
mori pentru a face ca ai tă i să fie respectaţi prin tine, dar nu să -i renegi, că ci atunci tu
însuţi eşti cel pe care îl renegi.
 Bun şi ră u în acelaşi timp, arborele tă u. Nu-ţi plac toate fructele. Dar unele sunt
frumoase. Este prea uşor să te feliciţi pentru cele frumoase şi să le renegi pe celelalte. Că ci
de sunt aspecte diverse ale aceluiaşi arbore. Este prea uşor să alegi câ teva ramuri. Ş i să le
renegi pe celelalte. Fi mâ ndru de ceea ce e frumos. Iar dacă urâ tul e mai mult prezent, taci.
Tu eşti cel ce trebuie să pă trundă în trunchi şi să spună : „Ce trebuie să fac pentru a vindeca
acest trunchi?”.
Pe cel care emigrează cu inima, poporul îl renegă , şi el însuşi îşi va renega poporul.
Aşa trebuie să fie. Ai acceptat alţi judecă tori. Este bine, deci, ca şi tu să devii unul dintre
judecă torii lor. Dar nu este pă mâ ntul tă u, şi vei muri.
Esenţa ta este cea care face ră ul. Greşeala ta este aceea de a distinge. Nimic nu poţi
să refuzi. Locul tă u nu este aici. Dar aceasta ţi se datorează ţie.
Îl reneg pe acela care-şi reneagă femeia, sau oraşul, 356 sau ţara. Eşti nemulţumit de
de? Dar faci parte din de. În de, tu eşti acela care tinde spre bine. Trebuie să -i antrenezi şi
pe ceilalţi. Nu să -i judeci din exterior.
Că ci există două judecă ţi. Cea pe care o faci ca judecă tor. Ş i cea pe care o faci asupra
ta.
CLXXVI
„TOTUŞ I, ÎMI SPUI TU, STRIGI ÎMPOTRIVA obiectelor, dar există obiecte care mă
înalţă . Ş i împotriva dragostei de onoruri, dar există onoruri prin care mă simt îmbogă ţit. Ş i
unde este secretul, că ci sunt şi onoruri înjositoare”.
Secretul este că nu există obiecte, nici onoruri, nici gajuri. De au valoare doar în
lumina pe care le-o dă civilizaţia ta. De fac parte dintr-o structură . Ş i o îmbogă ţesc. Iar
dacă tu slujeşti aceeaşi structură , eşti îmbogă ţit prin ceea ce primeşti. Asemenea unei
echipe, dacă este o adevă rată echipă . Unul dintre ei a primit un premiu şi fiecare din
echipă se simte mai bogat în inimă . Iar cel care a luat premiul este mâ ndru pentru echipă
şi vine cu premiul sub braţ, înroşindu-se, dar dacă nu există echipă , ci doar o sumă de
membri, premiul va însemna ceva doar pentru cel care-l primeşte.
Iar el îi va dispreţui pe ceilalţi, că nu l-au obţinut ei.
Ş i fiecare dintre ceilalţi îl va invidia şi-l va urî pe cel care a primit premiul. Că ci
fiecare a fost frustrat. Astfel, aceleaşi premii sunt obiect de înnobilare pentru cei dintâ i, de
degradare pentru ceilalţi. Că ci poţi să te înalţi doar prin ceea ce pune temelia că ilor
schimburilor tale.
Acelaşi lucru despre tinerii mei locotenenţi, care visează să moară pentru imperiu,
dacă -i fac că pitani. Cum ar putea aceasta să -i înjosească ? Vor fi mai eficace, mai sacrificaţi.
Înnobilâ ndu-i, înnobilez ceva mai presus decâ t ei. Acelaşi lucru despre comandantul care
va sluji mai bine corabia. În ziua în care îl numesc, însufleţirea lui îi va însufleţi şi pe
că pitanii lui. Acelaşi lucru despre femeia fericită de a fi frumoasă din cauza omului pe care
îl luminează . Un diamant o înfrumuseţează . Ş i înfrumuseţează dragostea.
Acela îşi iubeşte casa. E umilă . Dar el a trudit şi a vegheat pentru ea. Îi lipsesc, totuşi,
câ teva covoare de 357 lâ nă fină sau ceainicul de argint care înseamnă ceaiul luat lâ ngă
femeia iubită înaintea clipelor de dragoste. Ş i iată că într-o seară , după ce a trudit, a
vegheat şi a suferit, a intrat la negustor şi a ales cel mai frumos covor, cel mai frumos
ceainic, aşa cum alegi obiectele unui cult. Ş i se întoarce roşu de mâ ndrie, căci va locui în
această seară într-o adevă rată casă . Ş i îşi invită toţi prietenii să bea, pentru a să rbă tori
ceainicul. Ş i vorbeşte în timpul banchetului, el, care de obicei e timid, şi totul este
emoţionant. Căci omul e îmbogă ţit, va sacrifica mai mult casei sale, fiindcă ea este mai
frumoasă .
Dar dacă nu există imperiu pe care să -l slujeşti, dacă omagiul, sau obiectul, sau
onorul sunt pentru tine, este ca şi cum de ar fi aruncate într-o fâ ntâ nă goală . Că ci tu înghiţi.
Ş i iată că eşti tot mai avid şi tot mai puţin să tul şi mulţumit. Ş i nu înţelegi amă ră ciunea ce
te cuprinde seara faţă de ză dă rnicia obiectelor pe care le-ai dorit atâ t. Vanitate a
lucrurilor, spui tu, vanitate! …
Oricine strigă astfel a că utat să se slujească pe sine. Ş i, desigur, nu s-a gă sit.
CLXXVII.
CACI EU ÎŢ I VOI VORBI, IAR TU VEI PRIMI DE la mine semn. Îţi voi înapoia
divinită ţile. Unii au crezut în îngeri, în demoni, în genii. Ş i era de ajuns, pentru a acţiona, ca
de să fie concepute. Aşa cum, din clipa în care ai formulat-o, mila începe să colonizeze
inima oamenilor. Aveai fâ ntâ na. Nu numai ghizdul ros de generaţii, nu numai apa
susurâ nd, nu numai provizia strâ nsă în rezervor asemenea fructelor în coş (şi boii merg la
adă pă toare să se umple de apa deja primită ), nu numai apa, şi susurul apei, şi liniştea
rezervei de apă , şi ră coarea apei scurgâ ndu-ţi-se în palmă , nu numai noaptea deasupra
apei tremură toare de stele, ci un zeu al fâ ntâ nii, astfel încâ t, în el, fâ ntâ na să fie unică şi,
înşirâ ndu-se în această piatră şi în cealaltă , în această margine, în acest jgheab şi în această
rigolă , şi în această procesiune înceată a boilor, nu o vei pierde în materiale diverse.
358 Căci trebuie să te bucuri de fâ ntâ ni.
Iar eu îţi voi popula noaptea cu de. Să te trezeşti cu gâ ndul la fâ ntâ nă , chiar dacă ea
se află departe. Ş i ţi se pare că , în felul acesta, sunt mai puţin rezonabil decâ t oferindu-ţi
diamantul pur sau un obiect de aur, care nici de nu au valoare pentru folosul lor, ci pentru
să rbă toarea promisă sau amintirea să rbă torii? Aşa cum stă pâ nul domeniului (care nu-i
este de nici un folos în această clipă ), dacă se plimbă de-a lungul drumului povâ rnit, de
ţară , se simte totuşi stă pâ n, cu inima plină gâ ndindu-se la turme, şi staule, şi muncitorii
încă adormiţi, şi migdalii ce abia-şi arată florile, şi recoltele grele de mâ ine care, toate, îi
sunt nevă zute în această clipă , dar de care se simte ră spunză tor. Ş i aceasta numai ca efort
al nodului divin ce leagă lucrurile şi transformă domeniul într-o divinitate ce trece dincolo
de ziduri şi mă ri. La fel, în noaptea ta, chiar dacă mori de sete în deşert sau îţi dai sufletul
dezvelind un puţ acoperit cu nisip, te vreau vizitat de zeul fâ ntâ nilor. Iar dacă îţi spun doar
că de sunt inima melodioasă a merilor, şi a portocalilor, şi a migdalilor care tră iesc prin de
(şi care mor atunci câ nd de tac), te vreau îmbogă ţit asemenea acelui soldat al meu pe care-
l vă d calm şi sigur de el în lumina zorilor ce se ridică deasupra deşertului peste care m-am
aplecat să -mi arunc să mâ nţă , şi aceasta doar pentru că undeva, departe, nefiindu-i de nici
un folos în această clipă absentă , adormită , poate, şi, deci, ca moartă pentru el, există o
femeie pe care o iubeşte şi al că rui glas, dacă i-ar fi permis să -l audă , ar fi un câ ntec pentru
inima lui.
 Nu vreau să te văd omorâ ndu-ţi zeii cei lipsiţi de puteri, care vor muri asemenea
acelor porumbei că rora nu le mai afli ră mă şiţele. Că ci nu vei şti nimic desp’re moartea lor.
Vor exista şi de-acum înainte ghizdul, şi apa, şi zgomotul apei, şi câ rligul de cositor, şi
mozaicul, iar tu, care inventezi pentru a cunoaşte, nu vei şti ce ai pierdut, că ci n-ai pierdut
nimic din suma materialelor decâ t viaţa lor.
Dovada este că eu pot să -ţi aduc acest cuvâ nt în poemul meu, ca pe un dar. Pot să -l
ală tur altor zei, clă diţi cu ră bdare. Că ci şi satul tă u devine unul, atunci câ nd doarme, cu
provizia sa de paie, şi grâ ne, şi unelte, şi unica sa povară de dorinţe, de pofte, de mâ nie, de
mâ lă , şi acea bă trâ nă care va muri asemenea unui fruct 359 copt care pă ră seşte arborele
ce-i dădea viaţă , şi acel copil care se va naşte, şi crima ce a fost comisă şi-i tulbură
substanţa ca o boală , şi incendiul de anul trecut, de care-ţi aminteşti, că ci ai luptat pentru
a-l stinge, şi casa de sfat a notabililor, care sunt atâ t de mâ ndri de a-şi duce satul prin timp
ca pe o corabie, deşi nu este decâ t barcă de pescari, fă ră o soartă mare sub stele. Ş i iată că
pot să -ţi spun: „… fâ ntâ na satului tă u”, şi astfel să -ţi trezesc inima şi să te învă ţ, puţin câ te
puţin, acel marş înspre Domnul, oare este singurul ce te poate mulţumi, că ci din semn în
semn îl vei atinge, pe el, care se citeşte dincolo de structura lucrurilor, el, sensul că rţii
că reia eu i-am scris cuvintele, el, înţelepciunea, el, care este, el, de la care tu primeşti totul,
că ci din ce în ce mai sus el leagă obiectele pentru a le da o semnificaţie, el, care este de
asemenea zeu al satelor şi al fâ ntâ nilor.
Poporul meu iubit, ţi-ai pierdut mierea, care este nu a lucrurilor, ci a înţelesului
lucrurilor, şi iată că încă eşti gră bit să tră ieşti, dar nu-ţi mai afli drumul. L-am cunoscut pe
acel gră dinar care, murind, lă sa o gră dină în paragină . Îmi spunea: „Cine-mi va tă ia
arborii… cine-mi va semă na florile…?”. Cerea zile pentru a-şi alcă tui gră dina, că ci avea
seminţele florilor triate în rezerva sa de seminţe, uneltele pentru a să pa pă mâ ntul – în
magazie şi cuţitul de cură ţat arborii – prins la centură , dar de nu mai erau decâ t obiecte
risipite, cenu slujiseră unui cult. Ş i tu, la fel, cu proviziile tale. Cu paiele tale, cu grâ nele, cu
poftele tale, cu mila şi certurile tale, cu bă trâ nele în pragul morţii, şi ghizdul fâ ntâ nii, şi
mozaicul, şi apa susurâ nd, pe care încă n-ai ştiut să le topeşti, prin miracolul nodului divin
ce leagă lucrurile şi potoleşte, doar el, setea sufletului şi a inimii, într-un sat şi o fâ ntâ nă .
CLXXVIII.
FARA A-l ASCULTA, I-AM AUZIT. UNII înţelepţi, alţii – nu. Ş i acelea care fă ceau ră u
de dragul ră ului. Că ci nu aflau nici o bucurie în aceasta, decâ t 360 că ldura chipului lor şi un
sentiment obscur asemenea mişcă rii panterei, care face să -i stră lucească ghearele pentru
a uimi.
Vedeam în de ceva asemă nă tor focului unui vulcan, care este putere fă ră
întrebuinţare şi fă ră reguli. Dar din acelaşi foc clă deşti soarele. Ş i din soare – floarea. Ş i,
din consecinţă în consecinţă , surâ sul tă u de mâ ine sau mişcarea înspre cea pe care o
iubeşti şi, astfel, semnificaţia orică rui lucru. Că ci îţi este de ajuns un pol pentru a te aduna
şi, din acel moment, începi să te naşti.
Dar acelea nu sunt decâ t foc fă ră folos…
Arborele este somn aparent, şi mă sură , şi ră bdare, şi parfum ră spâ ndit în jur ca o
domnie, deşi ar putea sluji drept aliment pentru pulbere sau incendiu, irosindu-şi pe veci
puterile. Astfel, din tine, cu furiile tale reţinute, şi geloziile tale, şi vicleniile tale, şi această
că ldură a simţurilor care te face atâ t de dificil la venirea nopţii, vreau să fac un arbore
paşnic. Nu prin amputare, ci, aşa cum să mâ nţă salvează prin arbore soarele care altfel ar
topi gheaţa şi ar putrezi o dată cu ea, prin să mâ nţă spirituală care te va clă di în propriul
tă u înveliş, fă ră a refuza nimic din tine, fă ră a te amputa, fă ră a te ciunti, ci topind cele o
mie de caractere ale tale în unitatea fa.
Iată pentru ce voi spune nu: „Vino la mine să te retez, să te reduc, să te modelez44,
ci: „Vino la mine să te fac să iei naştere în tine însuţi44. Tu îmi dai materialele tale în vrac,
iar eu te înapoiez ţie însuţi, devenit unul şi indivizibil. Nu eu sunt cel care pă şesc în tine.
Tu eşti acela. Eu nu sunt nimic, decâ t mă sura ta comună . Aceea care se gâ ndeşte să facă
ră u. Fiindcă te împinge spre ră u cruzimea nopţilor fierbinţi, câ nd te întorci în aşternut fă ră
a te împlini, zdrobită , pă ră sită şi înfrâ ntă . Santinelă distrată a unui oraş nă ruit. O vă d cum
nu ştie ce să facă din materialele ei risipite. Cheamă câ ntă reţul şi el îi câ ntă : „Nu, spune ea,
să plece! 44. Ş i cheamă un altul, apoi un altul. Ş i-i istoveşte. Apoi se ridică , obosită , şi-şi
trezeşte prietena: „Ireparabilă plictiseală ! Câ ntecele nu pot să mă distreze…44.
Ş i apoi dragostea, unul, şi încă unul, şi încă unul… îi jefuieşte unul după altul. Că ci îşi
caută unitatea, şi cum ar putea-o gă si? Nu e vorba de un obiect ră tă cit printre obiecte.
Dar eu voi veni în tă cere. Voi fi cusă tură invizibilă . Nu voi schimba nimic din
materiale, nici mă car locul lor, dar le voi reda semnificaţia, îndră gostit invizibil ce ajută la
împlinire.
CLXXIX.
INSTRUMENT MUZICAL FĂ RĂ INTERPRET, minunâ ndu-te de sunetele pe care le
scoţi. Am vă zut cum copilul se înveseleşte ciupind corzile şi râ de de puterea mâ inilor sale.
Dar sunetele nu au importanţă , vreau să te vă d transportâ ndu-te în tine. Dar nu ai nimic de
transportat, că ci, neglijâ ndu-ţi împlinirea, tu nu exişti. Ş i ciupeşti corzile la întâ mplare, în
aşteptarea unui sunet mai straniu decâ t altul. Că ci te fră mâ ntă speranţa de a întâ lni opera
în drumul tă u (ca şi cum ar fi vorba de un fruct ce trebuie aflat în afara ta) şi de a prinde
poemul în captivitate.
Dar eu te vreau să mâ nţă bine întemeiată , care să absoarbă totul împrejur pentru
poemul să u. Vreau să ai un suflet clă dit şi deja pregă tit pentru iubire, nu să cauţi, în vâ ntul
serii, vreo imagine care să te captureze, că ci nu există nimic în tine ce poate fi capturat.
Astfel să rbă toreşti dragostea.
Astfel să rbă toreşti dreptatea. Nu lucrurile drepte. Ş i cu uşurinţă vei deveni nedrept
în ocazii particulare, pentru a o sluji.
Vei să rbă tori mila, dar cu uşurinţă vei deveni crud în ocazii particulare, pentru a o
sluji.
Vei să rbă tori libertatea, şi vei îngră mă di în închisori pe aceia care nu câ ntă ca tine.
Că ci eu cunosc oameni drepţi, nu dreptatea. Oameni liberi, nu libertatea. Oameni
însufleţiţi de dragoste, nu dragostea. Aşa cum nu cunosc nici frumuseţea, nici fericirea, ci
oameni fericiţi şi lucruri frumoase.
Dar înainte de toate a trebuit să acţionez, să clă desc, să învă ţ, să creez. După aceea
vin recompensele.
 Dar lor, întinşi în paturi de paradă , li se pare mai 362 simplu să atingă esenţa fă ră a
clă di în primul râ nd diversitatea. Asemenea fumă torului de haşiş care-şi procură pentru
câ teva parale beţii de creator.
Ei se aseamă nă prostituatelor deschise orică rui vâ nt. Ş i cine la va aduce vreodată
dragostea?
CLXXX.
DISPREŢ UIND OPULENŢ A PÂ NTECOASA, NU O tolerez decâ t dacă este condiţie a
ceva mai important, aşa cum gospodă ria ră u mirositoare a vidanjorilor este condiţie a
cură ţeniei oraşului. Că ci am aflat că nu există contrarii, iar perfecţiunea înseamnă moarte.
Tolerez sculptorii mă runţi ca pe o condiţie a sculptorilor buni, prostul gust ca pe o
condiţie a bunului gust, constrâ ngerea interioară ca pe o condiţie a libertă ţii şi opulenţa ca
pe o condiţie a unei înă lţă ri ce nu este a ei sau pentru ea, ci a acelora şi pentru aceia pe
care ea îi alimentează . Că ci dacă , plă tindu-le sculptorilor opera, ea îşi asumă rolul de
rezervă necesară în care poetul va afla hrana din care va tră i, hrană care a fost furată din
munca plugarului, fiindcă el nu primeşte în schimb decâ t un poem de care nici nu-i pasă
sau o sculptură care, de multe ori, nu-i va fi nici mă car ară tată şi astfel, în lipsa celui care
fură , nu ar supravieţui sculptorii, puţin îmi pasă dacă această rezervă poartă un nume de
om. El nu este decâ t vehicul, drum şi trecere.
Iar dacă îmi vei reproşa că depozitul de hrană este, în schimb, depozit al poemului, şi
al sculpturii, şi al palatului, şi că astfel frustrează urechea sau ochiul poporului, îţi voi
ră spunde că , dimpotrivă , vanitatea pâ ntecosului îl va îndemna să -şi etaleze minunile, aşa
cum este, evident, cazul palatului, dat fiind că o civilizaţie nu se bazează pe folosirea
obiectelor create, ci pe că ldura creaţiei, aşa cum se întâ mplă – ţi-am vorbit deja despre de
– cu acele imperii care stră lucesc prin arta dansului, deşi nici cel bogat în vitrinele sale,
nici poporul în muzeul să u nu închid dansul, că ci din el nu-ţi poţi face provizii.
Iar dacă -mi vei reproşa că cel opulent, în nouă cazuri din zece, are gust vulgar şi
favorizează poeţii de dar de lună , îţi voi ră spunde că puţin îmi pasă , că ci, dacă doresc
floarea arborelui, am nevoie de arborele întreg şi, de asemenea, de efortul a zece mii de
sculptori proşti
— Pentru apariţia singurului care contează . Pretind, deci, zece mii de depozite de
prost gust faţă de unul singur, care ştie să discearnă .
Dar, desigur, deşi nu există contrarii, şi deşi marea este condiţie a coră biei, există
coră bii care sunt devorate de mare. Ş i pot să existe pâ ntecoşi care să fie altceva decâ t
vehicul, drum şi convoi, deci condiţie, şi care devorează poporul doar pentru plă cerea
digestiei lor. Aceasta nu înseamnă că este obligatoriu ca marea să devoreze corabia,
constrâ ngerea să devoreze libertatea, sculptorul prost să -l devoreze pe cel bun, iar
opulenţa să devoreze imperiul.
Îmi vei cere aici să -ţi descopă r prin logica mea un sistem care ne va salva de pericol.
Ş i un asemenea sistem nu există . Nu întrebi cum trebuie aşezate pietrele pentru ca de să se
îmbine într-o catedrală . Catedrala nu aparţine nivelului pietrelor. Ea este a arhitectului,
care şi-a aruncat să mâ nţă , iar aceasta absoarbe pietrele. Trebuie ca eu să exist şi prin
poemul meu să dau naştere pornirii spre divinitate, şi atunci ea va absorbi fervoarea
poporului, şi grâ nele depozitului, şi actele celui opulent şi pâ ntecos, întru gloria Domnului.
Să nu creezi că mă interesează salvarea depozitului pentru că el poartă un nume. Nu
salvez pentru el însuşi mirosul neplă cut al vidanjorului. Acesta nu este decâ t drum, vehicul
şi convoi. Să nu creezi că mă interesează ura materialelor împotriva a orice se deosebeşte
de de. Poporul meu nu este decâ t drum, vehicul şi convoi. Dispreţuind muzica şi linguşirile
unora, ura şi aplauzele celorlalţi, slujindu-l prin ei doar pe Domnul, pe versantul muntelui
meu unde mă aflu, mai solitar decâ t un mistreţ al cavernelor, mai nemişcat decâ t arborele
care, cu trecerea timpului, transformă pă mâ ntul pietros în pumn de flori cu seminţe pe
care le împră ştie în vâ nt – şi astfel zboară în lumină humusul orb – situâ ndu-mă în afara
falselor contradicţii în ireparabilul meu exil, nefiind nici pentru unii împotriva celorlalţi,
nici pentru cei din urmă împotriva celor dintâ i, dominâ nd clanurile, partidele, fracţiunile,
luptâ nd pentru arbore împotriva elementelor arborelui şi pentru elementele arborelui în
numele arborelui, cine va protesta împo364 triva mea?
CLXXXI.
MI-AM DAT SEAMA CA NU PUTEAM SĂ -MI scot poporul la lumina adevă rurilor
decâ t prin acte, nu prin cuvinte. Că ci’ viaţa, ca să -ţi înfă ţişeze o imagine, trebuie construită
asemenea unui templu. Ce poţi să faci cu zile egale toate, ca niştre pietre bine aliniate?
Spui, atunci câ nd eşti bă trâ n: „Am dorit să rbă toarea pă rinţilor mei, i-am învă ţat pe
fi’ii mei, le-am dat apoi soţii, apoi pe unii, pe care Domnul mi i-a luat înapoi – că ci are
nevoie de ei pentru gloria lui – i-am înmormâ ntat cu cucernicie14.
Că ci tu eşti asemenea seminţei minunate care ridică pă mâ ntul la rang de imn şi îl
oferă soarelui. Sau acel lan de grâ u pe care-l ridici la rang de lumină în privirea iubitei ce-ţi
surâ de şi-ţi alcă tuieşte apoi cuvintele rugă ciunii. Iar eu, dacă îngrop seminţe, este deja ca o
rugă ciune spusă seara. Eu sunt acela care înaintează încet, ră spâ ndind grâ ul sub stele, şi
nu pot să -mi mă sor rolul, că ci sunt prea miop şi nu văd mai departe de vâ rful nasului. Din
să mâ nţă va ieşi spicul, spicul se va transforma în carne de om, iar din om se va naşte
templul spre gloria Domnului. Ş i voi putea spune că grâ ul are puterea de a asambla
pietrele.
Pentru ca pă mâ ntul să se transforme în bazilică este de ajuns o să mâ nţă purtată de
vâ nt.
CLXXXII.
ÎMI VOI TRASA BRAZDA, FARA A ÎNŢ ELEGE de la început. Pur şi simplu, voi merge…
Aparţin imperiului şi el mie, fă ră să pot face deosebire. Neputâ nd aştepta nimic de la ceea
ce n-am întemeiat înainte, tată al fiilor mei, care-mi aparţin. Nici generos, nici avar, nici
sacrificâ ndu-mă , şi totuşi cerâ nd sacrificii, căci dacă mor pe ziduri, nu mă sacrific pentru
oraş, ci pentru mine, care-i aparţin. Ş i, desigur, voi muri pentru ceea ce mă hră neşte şi de
pe urma că ruia tră iesc. Dar tu cauţi ca pe un obiect de vâ nzare marile bucurii care la
început ţi-au fost date ca ră splată . Astfel, cetatea în inima nisipurilor devenea pentru tine
floare sâ nge3fi5 rie, bogată , şi nu te mai să turai bucurâ ndu-te de parfumul ei. Ră tă cind în
largul pieţelor ei, aflâ ndu-ţi bucuria în gră mezile colorate de legume, în piramidele de
mandarine instalate asemenea capitalelor în provincia parfumului lor şi, mai ales, în
mirodeniile care au putere de diamant, că ci doar câ teva boabe din acest piper dulce, pe
care ţi l-au adus din ţinuturi îndepă rtate procesiuni de coră bii sub steagurile lor, readuc în
tine sarea mă rii, şi gudronul porturilor, şi mirosul curelelor de piele care în uscă ciunea
neiertă toare, atunci câ nd mă rşă luiai înspre miracolul mă rii, ţi-au înmiresmat caravanele.
Iată pentru ce spun că ceea ce este impresionant în pieţele de mirodenii a fost creat de
tine, prin bă tă turile, zgâ rieturile, tumefiaţiile propriei tale că rni.
Dar ce ai putea că uta aici dacă nu mai este vorba, aşa cum arzi rezervele de ulei, de a
face să -ţi câ nte încă o dată victoriile?
Ah, aici am gustat o dată din apa din El Ksour! îmi este de ajuns ceremonialul unei
să rbă tori pentru ca o fâ ntâ nă să -mi fie imn…
Voi pleca. Voi începe fă ră fervoare, dar, fă câ nd din hambar escală a grâ nelor, nu mai
ştiu să deosebesc depozitarea de consumarea griului depozitat. Am vrut să mă aşez şi să
gust pacea. Ş i iată că nu există pace. Ş i iată , recunosc că s-au înşelat aceia care voiau să mă
instaleze deasupra victoriilor mele trecute, închipuindu-şi că o victorie poate fi închisă şi
pă strată , câ nd ea este asemenea vâ ntului care, dacă -l pă strezi, dispare.
Smintit acela care închidea apa în urnă fiindcă -i plă cea câ ntecul fâ ntâ nilor. *
Ah, Doamne! Mă fac drum şi vehicul. Merg şi vin. Îmi fac munca de cal sau de mă gar,
cu ră bdarea mea încă pă ţâ nată . Nu cunosc decâ t pă mâ ntul pe care-l ră scolesc şi, în şorţul
meu înnodat, ‘seminţele ce mi se preling printre degete! Tu eşti cel care trebuie să
inventeze primă vara şi să înşire recoltele, întru gloria ta.
Eu merg, deci, împotriva curentului. Îmi impun aceşti trişti paşi de rond care sunt ai
santinelei ce ar vrea să doarmă , pentru oa, o dată pe an, zeul santinelelor să -ţi spună : „Câ t
este de frumoasă această cetate… Câ t este de credincioasă … câ t este de austeră în vigilenţa
ei!”. Te voi ră splă ti pentru cei o sută de mii de paşi de rond. Voi veni să te vizitez. Ş i braţele
mele vor fi acelea care vor purta armele. Dar e ca şi cum ţi le-aş fi împrumutat şi le-aş fi
amestecat cu ale tale. Ş i vei simţi că acoperi imperiul. Ş i ochii mei vor fi aceia care vor
că uta, de la înă lţimea zidurilor, splendoarea oraşului. Ş i tu, şi eu, şi oraşul nu vom fi decâ t
o singură fă ptură . Atunci dragostea ta va fi asemenea unui foc. Iar dacă izbucnirea
incendiului promite să fie destul de frumoasă pentru a plă ti lemnul vieţii tale pe care,
butuc cu butuc, l-ai adunat, îţi voi da voie să mori.
CLXXXIII.
SĂ MÂ NŢ A ar putea sa se contemple şi sa spună : „Câ t sunt de frumoasă , şi puternică ,
şi viguroasă ! Sunt cedru. Mai mult chiar, sunt cedru în esenţa lui”
Dar eu spun că nu este încă nimic. Este vehicul, drum şi trecere. Este un operator.
Să -şi facă datoria! Să conducă încet pă mâ ntul spre arbore. Să instaleze cedrul întru gloria
Domnului. Atunci o voi judeca după ramurile ei.
Ei, de asemenea, se privesc. „Eu sunt aşa şi aşa”. Se cred provizie de minuni. Există o
poartă în ei care se deschide asupra unor comori liber orâ nduite. Este de ajuns s-o cauţi
pentru a o descoperi. Dar ei îţi prezintă grohă iturile lor ca fiind poeme. Auzindu-i, însă , nu
te simţi emoţionat.
Asemenea vră jitorului unui trib negru. Adună la întâ mplare, cu un aer de om ce ştie
multe, un morman întreg de ierburi, ingrediente şi organe bizare. Amestecă totul în oala sa
cea mare, într-o noapte fă ră lună . Pronunţă cuvinte, şi cuvinte, şi cuvinte. Aşteaptă ca din
această bucă tă rie să emane o putere invizibilă care-ţi va ră sturna armata ce se îndreaptă
spre bâ rlogul lui. Dar nimic nu se arată . Ş i ia totul de la capă t. Ş i schimbă cuvintele. Ş i
schimbă ierburile. Ş i, desigur, el nu se înşela în ambiţia dorinţelor lui. Că ci am vă zut pasta
de lemn, amestecată cu un lichid închis la culoare, ră sturnâ nd imperiile. Era vorba despre
scrisoarea mea oare hotă ra ră zboiul. Am cunoscut oala din care se nă ştea victoria. Se
amesteca în ea praful de puşcă . Am auzit slaba mişcare de aer, ieşită la început dintr-un
singur piept, învă luindu-mi poporul asemenea unui incendiu. Cineva propovă duia
ră scoala. Am cunoscut, de asemenea, pietre dispuse în aşa fel, încâ t deschideau o urmă de
linişte.
Dar n-am vă zut niciodată ieşind ceva din materialele întâ mplă rii, dacă de nu-şi aflau
într-un suflet omenesc mă sura comună . Iar dacă poemul poate să mă emoţioneze, nici un
amestec de caractere ieşit din dezordinea jocurilor de copii nu a reuşit să -mi stoarcă
lacrimi. Că ci nu înseamnă nimic să mâ nţă neexprimată care pretinde să -şi atragă admiraţia
asupra arborelui la ascensiunea că ruia nu s-a ostenit.
Desigur, tinzi spre împlinire. Dar, ştiind că ai putea să te împlineşti, să nu creezi că
deja ai fă cut-o. Atunci câ nd soarele de amiază arde, să mâ nţă , fie şi de cedru, nu-mi ţine
umbră .
Timpurile aspre deşteaptă arhanghelul adormit. Să -şi sfâ şie feşile înă untrul nostru
şi să ţâ şnească sub priviri! Mici limbajuri subtile, să vă absoarbă şi să vă contopească ! Să
auzim un strigă t adevă rat. Strigă t pentru aceea care lipseşte. Strigă t al urii împotriva
haitei. Strigă t pentru pâ ine. Să dea semnificaţie seceră torului, sau secerişului, sau vâ ntului
ce ră scoleşte adâ nc grâ ul, sau iubirii, sau orică rui lucru ce se naşte din răbdare şi
aşteptare.
Dar tu, jefuitor, mergi în cartierul rezervat al oraşului pentru a că uta, prin jocuri
complicate, să fac să ră sune asupra ta iubirea, deşi este rolul iubirii de a face să ră sune în
tine simpla atingere pe umă r a mâ inii soţiei.
Desigur, este magie şi rol al ceremonialului acela de a te conduce înspre capturi care
nu ţin de esenţa capcanei, asemenea acelui foc al inimii pe care cei din nord îl află , o dată
pe an, dintr-un amestec de ră şină , de lemn vopsit şi de ceară încă lzită . Dar numesc falsă
magie, şi lemn, şi incoerenţă amestecul în oala ta a unor ingrediente la întâ mplare, în
aşteptarea unui miracol pe care nu l-ai pregă tit. Că ci, uitâ nd să te împlineşti, pretinzi să
mergi în întâ mpinarea ta însuţi. Ş i aici nu mai există speranţă . În urma ta se închid porţile
de 368 bronz.
CLXXXIV.
ERAM MELANCOLIC, CACI MA FRAMlNTAM gâ ndindu-mă la oameni. Fiecare
privindu-se pe sine şi neştiind ce să -şi mai dorească . Căci ce bunuri ţi-ai putea dori, dacă
vrei să ţi le supui, iar de să te înalţe? Arborele, desigur, caută apa pă mâ ntului pentru a se
hră ni cu ea şi a o transforma în propria lui fiinţă . Animalul caută iarba sau un alt animal pe
care îl va transforma în propria lui fiinţă . Tu, de asemenea, te hră neşti. Dar, în afara hranei,
ce ţi-ai putea dori pentru aţi fi de folos ţie însuţi? Fiindcă tă mâ ierea îţi gâ dilă mâ ndria,
angajezi oameni care să te aclame. Iar ei te aclamă . Ş i iată că aclamaţiile îţi par zadarnice.
Fiindcă îţi înfunzi picioarele cu plă cere în covoarele de lâ nă , trimiţi să ţi se cumpere mai
multe şi îţi încarci casa cu de. Ş i de nu-ţi spun nimic. Îţi învidiezi vecinul pentru mă reţia
domeniului să u. 1-1 ră peşti şi te instalezi în el. Iar el nu-ţi poate da nimic care să te
intereseze. Există un post pe care-l râ vneşti. Ş i tragi sforile pentru a-l obţine Ş i-l obţii. Ş i nu
mai este decâ t casă pustie. Că ci pentru ca o casă să te facă fericit nu este de ajuns să fie
luxoasă , sau comodă , sau ornamentală şi să te poţi lă fă i în ea, crezâ nd că -ţi aparţine. În
primul râ nd, pentru că nimic nu-ţi aparţine, că ci tu vei muri, şi important este nu ca ea să -
ţi aparţină , fiindcă atunci ea va fi înfrumuseţată sau să ră cită prin aceasta, ci tu să -i aparţii,
că ci atunci ea te va purta, asemenea casei care-ţi va adă posti dinastia. Nu te bucuri de
obiecte, ci de drumurile pe care ţi le deschid. Ş i apoi, pentru că ar fi prea uşor ca vreun
vagabond egoist şi ursuz să -şi poată oferi o viaţă de opulenţă şi fast doar cultivâ ndu-şi
iluzia de a fi prinţ şi, mergâ nd în lung şi în lat în faţa palatului regelui, ar spune: „Iată
palatul meu”. Ş i într-adevă r, stă pâ nului adevă rat, palatul, cu opulenţa lui, nu-i foloseşte la
nimic în acea clipă . El nu ocupă decâ t o sală . I se întâ mplă să închidă ochii, sau să citească ,
sau să converseze, şi astfel să nu vadă nimic chiar din această sală . Aşa cum este posibil ca,
plimbâ ndu-se prin gră dină , să întoarcă spatele arhitecturii. Ş i, totuşi, este stă pâ nul
palatului, mâ ndru şi nobil, purtâ nd în sine pâ nă şi tă cerea să lii de consiliu uitate,
mansardele şi pivniţele.
Deci jocul cerşetorului, de vreme ce nimic nu-l deosebeşte de stă pâ n, ar putea să -şi
închipuie că este stă pâ nul palatului şi să se plimbe ţanţoş încoace şi încolo, ca învă luit într-
un suflet cu trenă . Ş i, totuşi, jocul îi va fi puţin eficace, iar sentimentele inventate vor
contribui la putreziciunea visului. Abia dacă va avea efect asupra lui mimetismul care te
face să -ţi strâ ngi umerii atunci câ nd îţi descriu un mă cel sau să te bucuri de fericirea vagă
pe care ţi-o istoriseşte un câ ntec.
Îţi atribui şi transformi în propria ta fiinţă ceea ce este pentru trupul tă u. Dar e fals
dacă pretinzi să influenţezi în acelaşi fel sufletul şi inima. Sunt puţin bogate în adevă r
bucuriile pe care le afli în digestiile tale. Mai mult decâ t atâ t, nu digeri nici palatul, nici
ceainicul de argint, nici prietenia prietenului tă u. Palatul va ră mâ ne palat, iar ceainicul va
ră mâ ne ceainic. Iar prietenii îşi vor continua viaţa.
Eu sunt acela care, dintr-un cerşetor în aparenţă asemă nă tor regelui, deoarece
contemplă palatul să u, mai bine decâ t palatul, marea, sau Calea Lactee, dar nu ştie să
extragă nimic pentru el din această privire mohorâ tă asupra întinderilor, fac un rege
adevă rat, deşi nimic nu s-a schimbat în aparenţă . Ş i, într-adevă r, nu ar fi nimic de schimbat
în aparenţe, fiindcă stă pâ nul şi cerşetorul sunt aceiaşi, aceiaşi sunt cel care iubeşte şi cel
care plâ nge iubirea pierdută , dacă stau aşezaţi în pragul casei lor, în pacea serii. Dar unul
dintre ei, poate cel mai voinic, şi mai bogat, şi mai înzestrat în suflet şi în inimă , se va
arunca în seara aceasta, dacă nimeni nu-l opreşte, în mare. Deci pentru ca din tine, care
eşti unul, să -l scot pe celă lalt, nu e nevoie să -ţi procur ceva vizibil şi material, sau să te
schimb cu ceva. Trebuie doar să te învă ţ limbajul care să -ţi permită să citeşti în ceea ce se
află în jurul tă u şi în tine acea imagine nouă , care înflă că rează inima, cum ar fi, atunci câ nd
eşti posomorit, câ teva bucă ţi de lemn grosolan, aşezate la întâ mplare pe o scâ ndură , dar
care, dacă te-am înă lţat la cunoaşterea jocului de şah, îţi vor aduce stră lucirea problemelor
lor.
Iată pentru ce îi privesc, în liniştea iubirii mele, fă ră a le reproşa plictiseala, care nu
este a lor, ci a limbajului lor, ştiind că între regele victorios, care respiră vâ ntul deşertului,
şi cerşetorul ce se adapă în acelaşi râ u înaripat nu există decâ t o deosebire de limbaj şi că
aş fi nedrept dacă aş reproşa cerşetorului, fă ră a-l ajuta să se înalţe mai presus decâ t ceea
ce este, că nu încearcă sentimentele regelui, în victoria sa.
Eu dă ruiesc cheile întinderilor.
CLXXXV.
PE UNUL Ş I PE CELALALT, II VEDEAM PRINTRE proviziile lumii şi mierea adunată .
Asemă nâ ndu-se celui care se plimbă prin oraşul mort – mort pentru el – dar miraculos în
spatele zidurilor, sau celui care ascultă recitâ ndu-i-se poemul într-o limbă pe care n-a
învă ţat-o, sau frecventează femeia pentru care un altul ar accepta bucuros să moară , dar
pe care el uită s-o iubească .
Am să vă obişnuiesc cu iubirea. Ce importanţă au obiectele de cult? L-am vă zut, în
ambuscada din jurul fâ ntâ nii, pe cel care ar fi putut supravieţui, lă sâ ndu-şi ochii să se
umple de noapte din cauza unei vulpi a nisipurilor care, după ce tră ise timp îndelungat din
tandreţea sa, fugise la chemarea instinctului. Ah! Soldaţii mei, a că ror odihnă se aseamă nă
altei odihne, şi mizeria – unei alte mizerii, ar fi de ajuns, pentru a vă însufleţi, ca această
noapte să fie aceea a unei reîntoarceri, acest dâ mb – dâ mbul unei speranţe, acest vecin –
prietenul aşteptat, acest berbec pe jeratic – masa unei aniversă ri, aceste cuvinte –
cuvintele unui câ ntec. Ar fi de ajuns o arhitectură , o muzică , o victorie care să vă dea sens,
ar fi de ajuns ca din pietricelele voastre să vă învă ţ să scoateţi, asemenea copilului, o flotă
de ră zboi, ar fi de ajuns un joc, şi adierea plă cerii ar trece deasupra voastră ca peste un
arbore. Dar sunteţi înfrâ nţi şi risipiţi, şi nu că utaţi altceva decâ t pe voi înşivă , şi nu
descoperiţi astfel nimic, căci voi sunteţi un nod de relaţii, şi nimic altceva, iar dacă nu
există relaţie, nu veţi afla în voi decâ t o încrucişare de drumuri lipsite de viaţă . Nu mai poţi
spera nimic dacă nu se află în tine decâ t dragoste pentru tine însuţi. Că ci ţi-am vorbit
despre templu. Piatra nu slujeşte nici celorlalte pietre, nici ei însă şi, ci elanului pietrelor pe
care toate la un loc îl compun şi care, în schimb, slujeşte tututor. Ş i vei putea tră i din elanul
pentru rege, fiindcă veţi fi soldaţi ai unui rege, tu şi camarazii tă i.
„Doamne, spuneam, dă -mi puterea iubirii! Ea este baston noduros în care te sprijini
pentru a urca muntele. Fă -mă pă stor pentru a-i conduce”.
Îţi voi vorbi, deci, despre sensul comorii. Care este invizibil, nefiind niciodată de
esenţa materialelor. L-ai cunoscut pe acela care soseşte seara, intră în han, îşi aşază
bastonul şi zâ mbeşte. Ceilalţi îl înconjură : „De unde vii?”. Cunoşti puterea surâ sului.
Nu pleca să cauţi insule în care să -ţi câ nte muzica, asemenea unui dar al mă rii – şi
marea îşi brodează în jurul ei dantela albă – că ci nu le vei afla, chiar dacă te duc pâ nă pe
nisipul coroanei lor, dacă nu te voi fi supus înainte ceremonialului mă rii. Trezindu-te în ea
fă ră efort, nu vei gă si la sâ nul femeilor din insulă decâ t puterea de a uita dragostea. Vei
merge din uitare în uitare, din moarte în moarte… şi-mi vei spune: „Pentru ce ar fi meritat
să tră ieşti acolo?”, în timp ce, dacă a învă ţat s-o iubească , un întreg echipaj acceptă pentru
aceeaşi insulă riscul morţii.
A te salva nu înseamnă a te îmbogă ţi, nici aţi da ceva pentru tine însuţi. Ci a te
supune, ca unei soţii, datoriilor unui joc.
Îmi simt singură tatea atbnci câ nd deşertul nu are hrană pe care să mi-o poată oferi.
Ce să fac cu nisipul, dacă nu există o oază inaccesibilă care să -i dea parfum? Ce să fac cu
marginile orizontului, dacă el nu este frontieră de obiceiuri barbare? Ce să fac cu vâ ntul,
dacă nu e încă rcat de şoapte neauzite? Ce să fac cu materialele care nu slujesc unei
imagini? Dar ne vom aşeza pe nisip. Îţi voi vorbi despre deşertul tă u şi-ţi voi ară ta o
anumită imagine a lui, şi nu alta. Ş i te voi transforma, că ci vei depinde de lume. Ră mâ i,
oare, acelaşi atunci câ nd, stâ nd într-o cameră a casei tale, te anunţ că ea arde? Dacă auzi
pasul iubit? Chiar dacă nu vine înspre tine. Să nu-mi spui că propovă duiesc iluzâ a. Nu-ţi
cer să creezi, ci să o desluşeşti. Ce înseamnă partea fă ră întreg? Ce înseamnă piatra fă ră
templu? Ce înseamnă oaza fă ră deşert? Iar dacă locuieşti în mijlocul insulei şi vrei să te
recunoşti în ea, trebuie ca eu să -ţi ară t marea! Iar dacă locuieşti în nisipuri, trebuie ca eu
să 372 fiu lâ ngă tine, să -ţi povestesc despre acea cununie înde pă rtată , acea aventură , acea
captivă eliberată , acel mers al duşmanului. Ş i despre acea nuntă sub corturi îndepă rtate ar
fi fals să -mi spui că nu-şi ră spâ ndeşte asupra deşertului tă u lumina de ceremonie, că ci
unde se opreşte puterea sa?
Dar să -ţi vorbesc după obiceiurile şi înclinaţiile inimii tale. Iar darurile mele vor fi
semnificaţie a lucrurilor, şi drum desluşit dincolo de de, şi sete care te îndeamnă pe acest
drum. Iar eu, regele, îţi voi dă rui singurul trandafir care te va putea înă lţa, cerâ ndu-ţi să
mi-l dai câ nd va fi înflorit. Ş i iată că sâ nt înă lţate treptele eliberă rii tale. Vei ara pă mâ ntul,
îl vei să pa şi te vei trezi dimineaţa pentru a-l stropi. Ş i-ţi vei supraveghea opera şi o vei
apă ra împotriva viermilor şi omizilor. Apoi te va impresiona mugurele care se va deschide,
şi va veni şi să rbă toarea de a culege trandafirul înflorit. Ş i, după ce l-ai cules, de a mi-l
întinde. Îl voi primi din mâ inile tale, iar tu vei aştepta. N-aveai ce să faci cu un trandafir. L-
ai schimbat pe surâ sul meu… şi iată că te întorci acasă , luminat de surâ sul regelui tă u.
CLXXXVI.
ACEIA NU AU SIMŢ UL TIMPULUI. El VOR SA culeagă flori care n-au înflorit încă . Sau
gă sesc una înflorită în altă parte, care nu este pentru ei împlinire a ceremonialului
trandafirului, ci nici mai mult, nici mai puţin decâ t obiect de bazar. Ş i ce plă cere ar putea
afla în ea?
Merg înspre gră dină . Ea lasă în vâ nt dâ ra unei coră bii încă rcată cu lă mâ i dulci, sau a
unei caravane de mandarini, sau a insulei ce înmiresmează marea.
Am primit nu o provizie, ci o promisiune. Gră dina este asemenea coloniei ce trebuie
cucerită sau femeii cu care n-ai fă cut încă dragoste, dar care ţi se mlă die în braţe. Gră dina
mi se oferă . Există , în spatele zidului, o patrie de mandarini şi de lă mâ i unde plimbarea
mea va fi primită . Totuşi, nimeni nu tră ieşte permanent în parfumul lă mâ ilor sau al
mandarinilor. Pentru mine, care ştiu, totul pă strează o semnificaţie. Aştept ora gră dinii.
Aceia nu ştiu să aştepte şi nu vor înţelege nici un poem, că ci timpul, care repară
dorinţa, împodobeşte floarea şi pâ rguieşte fructul, le este duşman. Încearcă 3(tm) să -şi
afle plă cerile în obiecte, deşi de nu pot fi gă site decâ t în drumul pe care obiectele îl
deschid, şi care se citeşte dincolo de de. Merg, şi merg, şi merg. Ş i câ nd ajung în gră dină ,
patrie de parfumuri, mă aşez pe bancă . Privesc. Frunze plutesc şi flori se ofilesc. Simt cum
totul moare şi reuşeşte. Ş i asta nu mă face să fiu trist. Eu sunt vigilenţă , ca atunci câ nd te
afli în larg. Ş i nu ră bdare, că ci nu e vorba de un scop, plă cerea fiind aceea de a merge.
Mergem, gră dina mea şi cu mine, de la flori spre fructe. Ş i prin fructe spre seminţe. Ş i prin
seminţe spre floarea de anul viitor. Nu mă înşel asupra obiectelor. De nu sunt niciodată
decâ t obiectele unui cult. Ating instrumentele unui ceremonial şi gă sesc că au culoarea
rugă ciunii. Dar aceia care nu iau în seamă timpul se poticnesc. Chiar şi copilul devine
pentru ei un obiect pe care nu-l înţeleg în perfecţiunea lui (că ci el este drum înspre o
divinitate imposibil de atins şi de pă strat). Ar vrea să -l oprească din creştere, în graţia
copilă riei lui, ca şi cum ar fi o provizie. Dar eu, atunci câ nd întâ lnesc un copil, îl vă d cum
încearcă un surâ s, roşeşte şi fuge. Ş tiu ce-l fră mâ ntă . Ş i-i pun mâ na pe frunte, ca pentru a
linişti marea.
Aceia îţi spun: „Eu sunt cutare. Posed cutare sau cutare lucru”. Dar nu-ţi spun: „Sunt
tă ietor de scâ nduri, sunt trecere a copacului pe cale de a se cununa cu marea. Merg
dinspre o să rbă toare înspre o alta”. Pă rinte împlinit, care se împlineşte încă , fiindcă soţia
mea e rodnică . Sunt gră dinar în slujba primă verii, că ci ea se foloseşte de sapa şi de grebla
mea. Sunt cel care are o direcţie”. Căci alţii nu au niciuna. Ş i moartea nu le va fi port al unei
coră bii.
Cei care fac foame îţi vor spune: „Nu mă nâ nc. Pâ ntecele îmi oboseşte. Ş i, auzindu-mi
vecinii vorbind despre oboseala pâ ntecelor lor, sufletul îmi oboseşte de asemenea”. Că ci ei
nu ştiu că suferinţa este mers înspre vindecare, sau smulgere dintre cei morţi, sau
încercare necesară , sau chemare patetică spre rezolvarea unei contradicţii. Nu există
pentru ei nici încercare, nici vindecare promisă , nici doliu. Ci doar neplă cerea clipei de
suferinţă . Aşa cum, atunci câ nd este vorba despre bucurie, slaba bucurie a clipei, aceea de
aţi satisface poftele sau dorinţa, este singura pe care ştii s-o guşti, nu însă şi pe aceea care
este importanţă pentru om, de a te recunoaşte dintr-odată ca vehicul, drum şi convoi
pentru conducă torul conducă torilor.
Semnificaţia caravanei nu se citeşte în paşii monotoni care, unul după celă lalt, se
aseamă nă . Dar dacă tragi de funie pentru a strâ nge un nod care se dezleagă , dacă -i
îmboldeşti pe cei ce ră mâ n în urmă , dacă pregă teşti tabă ra de noapte, dacă dai animalelor
să bea, iată că ’ deja ai pă truns în ceremonialul iubirii, nici mai mult, nici mai puţin decâ t
atunci câ nd, mai departe, vei pă trunde în crâ ngul de palmieri şi coroana oazei îţi va
închide că lă toria, nici mai mult, nici mai puţm decâ t atunci câ nd vei ră tă ci prin oraşul din
care la început nu-ţi vor apare decâ t zidurile cartierelor să race, stră lucind totuşi de
prezenţa în mijlocul lor a divinită ţii care te atrage.
Că ci nu există distanţă la care domnia divinită ţii tale să slă bească . Mai întâ i o vei
recunoaşte în cremeni şi în mă ră cini. Sunt obiecte ale cultului şi materiale ale înă lţă rii sale.
Nici mai mult, nici mai puţin decâ t treptele scă rii care duce la camera celei pe care o
iubeşti. Nici mai mult, nici mai puţin decâ t cuvintele obişnuite, din care se va alcă tui
poemul. Sunt ingrediente ale magiei tale, că ci transpirâ nd deasupra lor sau zdrobindu-ţi
genunchii de de, pregă teşti apariţia oraşului. Ţ i se pare deja că îi seamă nă , aşa cum fructul
se aseamă nă soarelui sau profilul argilei – îndemnurilor inimii sculptorului care a
plă mă dit-o. Ş tii deja că în cea de-a treizecea zi cremenile tale îţi vor oferi marmura, spinii
îţi vor oferi trandafirul, iar uscă ciunea – fâ ntâ nile. Cum te-ai putea să tura de creaţia ta
ştiind că , cu fiecare pas, îţi construieşti oraşul? Eu am spus mereu conducă torilor mei de
că mile, atunci câ nd pă reau obosiţi, că ei clă desc un oraş cu rezervoare albastre, că
plantează mandarini încă rcaţi cu mandarine, nici mai mult, nici mai puţin decâ t tă ietorii
de piatră sau gră dinarii. Le spuneam: „Voi faceţi gesturi de ceremonie. Începeţi să
deşteptaţi oraşul absent. Prin materialele voastre sculptaţi în graiia lor fetele gingaşe. Iată
pentru ce cremenile şi mă ră cinii voştri au deja parfumul că rnii iubite”.
Dar ceilalţi citesc în ceea ce este banal. Miopi şi neprivind mai departe de vâ rful
nasului, nu vă d din corabie decâ t acest cui bă tut într-o scâ ndură . Din caravana în deşert nu
vă d decâ t acest pas, şi acest pas, şi acest pas. Ş i orice femeie pentru ei este prostituată , că ci
şi-o acordă ca pe un cadou, semnificaţie a momentului, deşi ar fi trebuit s-o câ ştige prin
cremeni şi mă ră cini, prin apropierea palmierilor, prin gestul degetului ce bate uşor în uşă .
Care, atunci câ nd vii de departe, e o minune la fel de mare ca învierea unui mort.
Ah! Abia atunci ea va înflori şi se va însufleţi din pulberea timpului, se va desprinde
uşor din nopţile tale solitare, parfum ce s-a eliberat, tinereţe a lumii luată de la capă t încă
o dată , numai pentru tine. Ş i va începe pentru voi iubirea. Doar aceia au primit ră splată de
la gazelele pe care le-au domesticit cu ră bdare.
Am urâ t inteligenţa lor, care era asemenea aceleia a unui contabil. Care nu observa
nimic decâ t bilanţul mizerabil al lucrurilor epuizate. Dacă mergi de-a lungul zidurilor, vei
vedea astfel o piatră , o piatră , o altă piatră . Dar există şi din aceia care au simţul timpului.
Ei nu se poticnesc nici de această piatră , nici de cealaltă . Nu regretă o anumită piatră , nici
nu speră să primească ceea ce li se cuvine dintr-o anumită piatră , care le este mai
apropiată . Ei fac, pur şi simplu, înconjurul oraşului.
CLXXXVII.
SUNT CEL CARE VA OFERĂ UN LOC CĂ RUIA să -i aparţineţi. V-am gă sit goi pe
pă mâ ntul rece.
O, popor deznă dă jduit, ră tă cit în noapte, mucegai al zbâ rciturilor scoarţei care mai
pă strează câ teva pică turi de apă pe versantul munţilor, deasupra deşertului.
V-am spus: „Iată Orion şi Ursa Mare, şi Steaua Nordului41. Ş i aţi recunoscut stelele şi
spuneţi unul altuia: „Iată Ursa Mare, iată Orion şi Steaua Nordului44 şi, putâ nd să vă spun:
„Am fă cut şapte zile de mers în direcţia Ursei Mari44 şi, putâ nd să vă înţelegeţi unul pe
celă lalt, iată că aparţineţi unui loc anume.
Asemenea palatului tată lui meu. „Aleargă , mi se spunea câ nd eram copil, să aduci
fructe din pivniţă …
Ş i doar auzind acest cuvâ nt, îi simţeam mirosul. Ş i 376 plecam spre patria
smochinelor coapte.
Iar dacă -ţi spun: „Steaua Nordului44, te întorci cu tot trupul, ca împins fiind, şi auzi
ză ngă nitul armelor triburilor din nord.
 Iar dacă am ales platoul de calcar din Est pentru să rbă toare şi salina din Sud pentru
suplicii, iar dacă din acest pâ lc de palmieri am fă cut loc de odihnă pentru caravane, atunci
te vei recunoaşte în propria ta casă .
Voiai să reduci această fâ ntâ nă la întrebuinţarea ei, de a da apă . Dar apa nu este
nimic dacă nu vine după lipsa de apă . Iar dacă nu suferi niciodată de sete nu înseamnă că
mai exişti.
Va fi’ mai viu acela care, în lipsa apei, se usucă în deşert, visâ nd o fâ ntâ nă pe care o
cunoaşte, şi,: n delirul să u, aude roata scâ rţâ ind şi funia trosnind, decâ t acela care, fă ră a
simţi setea, nu ştie că există fâ ntâ ni adâ nci, cu apă rece şi dulce, înspre care te conduc
stelele.
Nu venerez setea ta pentru că ea îmbogă ţeşte apa cu o importanţă carnală , ci pentru
că ea te obligă să citeşti stelele, şi vâ ntul, şi urmele duşmanului tă u pe nisip. Iată pentru ce
este esenţial să înţelegi că ar fi caricatură a vieţii aţi refuza, pentru a te însuI. Vi, dreptul de
a bea, că ci atunci n-aş face decâ t să -ţi exalt pâ ntecele de dorinţa apei, şi că este de ajuns să
te supun, facă vrei să -ţi potoleşti setea, ceremonialului mersului: /ub stele şi al manivelei
ruginite, care dă actului tă u semnificaţia unei rugi, pentru ca alimentul pâ ntecelui tă u să
devină aliment pentru inima ta.
Nu eşti animal în staul. Schimbi staulul cu altul, ieslea este aceeaşi şi patul de paie –
acelaşi. Iar animalul nu se simte nici mai bine, nici mai ră u. Dar pentru tine ospă ţul
pâ ntecelui este şi ospă ţ al inimii. Iar dacă mori de foame şi un prieten îţi deschide uşa, şi te
aşază în faţa mesei, şi pentru tine umple oala cu lapte şi rupe un colţ de pâ ine, surâ sul este
acela pe care-l bei, că ci masa are virtuţi de ceremonial. Vei fi, desigur, să tul, dar prinde
formă şi recunoştinţa ta pentru bună voinţa oamenilor.
Vreau ca pâ inea să fie a prietenului tă u şi laptele – al maternită ţii tribului tă u. Vreau
ca fă ina de orz să fie a să rbă torii recoltelor. Ş i apa să fie a unui câ ntec de roată sau a unui
mers sub stele.
Îmi place ca soldaţii mei să fie magnetizaţi şi vii asemenea acului de fier al unei
coră bii. Ş i nu pentru a-i deposeda de bunurile lumii vreau să -i ştiu legaţi de soţiile lor şi de
o castitate mă surată , că ci atunci carul lor îi va duce înspre ea, iar ei vor deosebi nordul de
sud şi vestul de est. Ş i, de asemenea, va exista o stea care înseamnă direcţie iubită .
Dar dacă pă mâ ntul este pentru ei asemenea unui întins cartier rezervat în care baţi
la poarta întâ mplă rii pentru a stinge în tine dorinţa de iubire, nemaideosebind drumurile
şi fiind instalaţi fă ră direcţie pe scoarţa goală a pă mâ ntului, nu vor mai aparţine nici unui
loc.
Astfel, tată l meu, să turâ ndu-i şi hră nindu-i pe berberi, a fă cut din ei vite
deznă dă jduite.
Dar eu sunt cel care te fixează într-un loc, iar tu nu-ţi vei atinge soţia decâ t după ce-ţi
vei să rbă tori nunta, astfel încâ t patul să -ţi fie victorie. Ş i desigur vor fi dintre aceia care vor
muri din dragoste, neputâ ndu-se uni, dar cei morţi pentru iubire vor fi astfel condiţie 9
iubirii, iar dacă , plâ ngâ ndu-i pe cei ce se iubesc, Îl ajut. Înlă turâ nd digurile, zidurile şi
ceremonialul care creează imaginea iubirii, nu iubirea este cea pe care le-o dă ruiesc, ci
dreptul de a uita iubirea.
 Ar fi nu mai puţin nebun decâ t dacă , sub pretext că nu există speranţă ca toţi să
posede un diamant, aş da poruncă să fie aruncate toate diamantele în cuptor, pentru a
salva omul de cruzimea dorinţei sale.
Dacă doresc o femeie pe care s-o iubească , trebuie ca eu să le salvez iubirea.
Sunt cel care vă dă un loc. Sunt pol magnetizat. Sunt să mâ nţă a copacului şi linie de
forţă , astfel încâ t să existe un trunchi, ră dă cină , şi ramuri, şi o anume floare, şi un anumit
fruct, nu altele, un anumit imperiu, şi nu un altul, o anume iubire, şi nu o alta, nu din refuz
sau din dispreţ faţă de celelalte, ci fiindcă iubirea nu este esenţă pe care o gă seşti ca pe un
obiect între alte obiecte, ci încoronare a unui ceremonial, asemenea esenţei arborelui, care
domină esenţiala sa diversitate. Sunt semnificaţia materialelor. Sunt 378 bazilică şi sens al
pietrelor.
CLXXXVIII.
NIMIC NU MAI POŢ I SA SPERI DACA EŞ TI ORB la această lumină care nu este a
lucrurilor, ci a înţelesului lucrurilor. Ş i te regă sesc în faţa porţii: „Ce faci acolo?”.
Ş i nu ştii, te plâ ngi de viaţă .
„Viaţa nu-mi mai aduce nimic. Nevasta doarme, mă garul se odihneşte, grâ ul se
coace. Nu sunt nimic mai mult decâ t aşteptare stupidă în care mă plictisesc”.
Copil fă ră joc în care să poţi citi. Mă aşez lâ ngă tine şi te învă ţ. Te scalzi în timp
pierdut şi te asaltează spaima de a nu-ţi afla împlinirea.
Că ci alţii spun: „Trebuie să existe un scop”. Înotul îţi face plă cere atunci câ nd îţi
creeafcă un mai ce se ridică încet din mare. Ş i roata neunsă ce-ţi creează apa bună de bă ut.
Ş i grâ ul auriu, care este ţă rm al muncii trudnice. Ş i surâ sul copilului, care este ţă rm al
iubirii casnice. Ş i veşmâ ntul cu filigran de aur cusut cu ră bdare pentru să rbă toare. Ş i ce vei
deveni dacă vei învâ rti manivela doar pentru scâ rţâ itul roţii, dacă croieşti veşmâ ntul
pentru veşmâ nt, dacă faci dragoste pentru dragoste? De se consumă repede, că ci nu-ţi pot
dă rui nimic.
Dar ţi-am vorbit despre ocna în care-i închid pe cei ce şi-au pierdut calitatea de
oameni. Ş i lovitura lor de lopată o dau pentru lopată . Ş i dau o lovitură după alta.
Ş i nimic nu se transformă în substanţa lor. Înot fă ră ţă rm. Ş i nu există creaţie, ei nu
sunt drum şi convoi înspre lumină . Dar, dacă sub acelaşi soare, pe acelaşi drum greu, cu
aceeaşi sudoare, îţi este dat să extragi o dată pe an diamantul pur, vei fi cucernic în lumina
ta. Căci lovitura ta de lopată are înţeles de diamant, care nu este de aceeaşi natură . Ş i vei
afla în pacea arborelui şi a înţelesului vieţii, care este de a te înă lţa mereu mai mult, întru
gloria Domnului.
Ari pentru grâ u, şi coşi pentru să rbă toare, şi cerni sterilul pentru a gă si diamantul.
Iar cei care-ţi par fericiţi ce posedă , oare, mai mult decâ t tine, decâ t cunoaşterea nodului
divin ce leagă lucrurile?
Nu vei afla pacea dacă nu vei transforma nimic după simţirea ta. Dacă nu te
transformi tu însuţi în vehicul, drum şi convoi. Abia atunci circulă sâ ngele în imperiu.
Dar tu vrei să fi onorat pentru tine însuţi. Ş i pretinzi 379 să smulgi lumii ceva care
să -ţi aparţină . Ş i nu vei afla nimic, că ci nu eşti nimic. Ş i-ţi arunci obiectele, gră madă în
groapa cu gunoaie.
 Aşteptai apariţia venită din afară , ca un arhanghel care să -ţi semene. Ş i ce-ai fi
câ ştigat din vizita lui mai mult decâ t din cea a vecinului? Dar, remarcâ nd că nu sunt aceiaşi
cel care merge înspre copilul bolnav, cel care se îndreaptă spre femeia iubită , cel care se
îndreaptă spre casa goală , deşi par să se asemene, îmi dau întâ lnire pe ţă rm, dincolo de
lucrurile care există , şi totul s-a schimbat. Voi fi grâ u dincolo de munca ţă ranului, bărbat
dincolo de copil, fâ ntâ nă dincolo de deşert, diamant dincolo de sudoare.
Te constrâ ng să înalţi în tine o casă .
Casa o dată fă cută , soseşte cel care o va locui şi-ţi va înflă că ra inima.
CLXXXIX.
POPORUL MEU IUBIT, MI-AM PUS ACEASTA întrebare pe câ nd mă odihneam pe
muntele ce-mi era asemenea unui veşmâ nt de piatră . Foc încet din care doar fumul şi
lumina mă mai atră geau.
„încotro merg? Ş i unde trebuie să -i conduc, Doamne? Dacă administrez, se vor
asemă na unul altuia. Nu cunosc, Doamne, gestiune care să nu înă sprească obiectul pe care-
l dirijează . Ş i ce-aş putea face cu o să mâ nţă care nu se mai îndreaptă spre arbore? Sau cu
un fluviu care nu se îndreaptă spre mare? Ş i cu un surâ s care nu se îndreaptă spre iubire?
Dar cu poporul meu?
Ah, Doamne, s-au iubit din generaţie în generaţie. Ş i-au compus poemele. Ş i-au clă dit
case, le-au împodobit cu covoare. S-au perpetuat. Ş i-au crescut copiii şi au depus
generaţiile istovite în coşurile recoltelor tale. S-au adunat în zile de să rbă toare. S-au rugat.
Au câ ntat. Au alergat. S-au odihnit după alergă tură . Le-au crescut bă tă turi în palme. Ochii
lor au văzut, s-au minunat, apoi s-au umplut de întuneric. Dar s-au şi urâ t. S-au despă rţit
unii de ceilalţi. S-au sfâ şiat. Au ucis prinţii nă scuţi din ei înşişi. Apoi le-au luat locul şi s-au
ucis între ei. Oh!
380 Doamne, sunt atâ t de asemă nă toare ura lor, condamnă rile şi supliciile lor, unei
ceremonii surde şi funebre. Dar, de la înă lţimea la care mă aflam, de nu mă â nspă imâ nta u,
că ci erau aidoma gemetelor şi trosniturilor coră biei.
Sau durerilor naşterii. În acelaşi fel, Doamne, arborii se împing unul pe celă lalt, se
strivesc şi se înă buşă în că utarea soarelui. Ş i, totuşi, despre soare se poate spune că ridică
primă vara din pă mâ nt şi se face să rbă torit prin arbori. Ş i pă durea este alcă tuită din arbori,
deşi toţi în ea sunt duşmani. Ş i vâ ntul îşi află laudele în această harpă ! Ah! Doamne, miop
şi nevrednic să vă d, ce aş putea cunoaşte despre ei în diversitatea lor? Dar iată că se
odihnesc. Vorbele mincinoase sunt pă strate pentru seara, poftele şi calculele au adormit.
Geloziile au slă bit. Îmi plimb privirea peste lucrurile pe care le-au lă sat în paragină ,
tulburat, ca în pragul află rii adevă rului, de o semnificaţie ce nu mi-a fost dezlegată încă şi
pe care, ca să existe, trebuie s-o desprind.
Doamne, ce ştiu despre pictor, atunci câ nd pictează , degetele, urechea sau pă rul?
Sau glezna, sau şoldul, sau braţul? Nimic. Opera care vine le absoarbe mişcă rile şi se naşte,
ardentă , din atâ tea dorinţe contradictorii.
Dar, miop şi nevă zâ nd mai departe de vâ rful nasului, nimeni nu desluşeşte decâ t
mişcă ri incoerente, mâ naueri ale pensulei sau pete de culoare. Ce ştiu fă uritorii de cuie sau
tă ietorii de scâ nduri despre mă reţia coră biei?
 La fel poporul meu, dacă -l împart. Ce ştiu avarul şi îmbuibatul greu de pâ ntec, şi
ministrul, şi că lă ul, şi pă storul? Fă ră îndoială că, dacă există vreunul care vede mai
limpede, este cel care mâ nă vitele la adă pă toare, sau femeia care naşte, sau cel care moare,
nu cocâ rjatul cu degetele mâ njite de cerneală , nu savantul, că ci ei nu cunosc ră bdarea şi
aşteptarea. Ei nu slujesc unui lucru esenţial, în timp ce acela care-şi lustruieşte scâ ndura o
vede devenind şi se înalţă prin aceasta.
Adormite pasiunile lor mă runte, vă d patrimoniul fondat de avar. Iar cel care nu
valorează nimic şi jefuieşte pentru el bogă ţiile altora le varsă , la râ ndul lui, în mâ inile
acelora care cizelează obiectele de fildeş sau de aur. Ş i astfel sunt cizelate aurul şi fildeşul.
Iar cel care condamnă pe nedrept fondează dragostea aspră pentru adevă r şi dreptate. Iar
cel care atinge materialele templului se stră duieşte mai mult pentru a înă lţa templul. 38*
Am văzut ridicâ ndu-se temple în dispreţul banalului, dincolo de poftele omeneşti.
Am văzut sclavi că râ nd pietre, biciuiţi de vă tafi de ocnă . Am vă zut şefi de echipă furâ nd din
salarii. Ah! Doamne, miop şi nevrednic, nu am vă zut niciodată decâ t laşitate, prostie şi
lă comie. Dar de pe muntele pe care mă odihnesc, iată că desluşesc ascensiunea unui
templu în lumină ”.
Cxc.
MI-AM DAT SEAMA CA NU SlNT DE ACEEAŞ I esenţă acceptarea riscului morţii şi
acceptarea morţii. Am cunoscut tineri care înfruntau moartea cu mă reţie. Ş i, de obicei,
existau femei care să -i aplaude. Te întorci din ră zboi şi îţi place imnul pe care ţi-l câ ntă
ochii lor. Ş i accepţi încercarea fierului şi-ţi pui bă rbă ţia în joc, că ci aceasta este tot ce oferi
şi rişti să pierzi. O ştiu bine jucă torii care-şi joacă averea la zaruri, că ci nimic din averea lor
nu le e de folos în acea clipă , dar iată că ea devine miză a unui zar pe care îl simţi atâ rnâ nd
greu în mâ nă , şi arunci pe masa grosolană cuburile de aur care se transformă în
desfă şurare a câ mpiilor, a pă şunilor şi a recoltelor domeniului tă u.
Omul, deci, se întoarce înaintâ nd în lumina victoriei sale, cu umă rul greu de povara
armelor pe care le-a cucerit şi, poate, înflorit de sâ nge. Ş i iată că stră luceşte, numai pentru
un timp, poate, dar pentru un timp. Că ci nu poţi să tră ieşti din victoria ta.
Deci acceptarea riscului morţii înseamnă acceptare a vieţii. Ş i dragostea de
primejdie este dragoste de viaţă . Aşa cum victoria ta era riscul înfrâ ngerii depă şit prin
creaţie, căci niciodată n-ai vă zut omul ce domneşte peste animale domestice fă lindu-se că
este învingă tor.
Dar eu cer mai mult de la tine, dacă te vreau soldat rodnic al imperiului. Deşi e un
prag greu de trecut, că ci una este a accepta riscul morţii, alta a accepta moartea.
Vreau să aparţii unui arbore şi să te supui unui arbore. Vreau ca mâ ndria ta să fie în
arbore. Ş i viaţa ta, pentru ca ea să primească un sens.
Acceptarea riscului nu este cadou decâ t pentru tine 382 însuţi. Îţi place să -ţi umfli
pieptul şi să domini femeile prin stră lucirea ta. Ş i simţi nevoia de a povesti această
acceptare a riscului, ea este marfă de schimb. Caporalii mei sunt lă udă roşi. Dar nu se
cinstesc decâ t pe ei înşişi.
Un lucru este să -ţi pierzi averea la zaruri fiindcă ai vrut s-o simţi întreagă în mâ na ta,
concretă şi substanţială , şi prezentă în chiar acea clipă , cu greutatea ei de paie şi spice
strâ nse în hambar, şi de vite pe pă şunile lor, şi de sate ce-şi ră suflă uşor fumul, care sunt
semne ale vieţii omului, şi alt lucru ca de aceleaşi hambare, aceleaşi animale, aceleaşi sate
să te lipseşti pentru a tră i mai departe. Una este să -ţi aţâ ţi averea pentru a o face să se
aprindă în momentul riscului, şi alta să renunţi la ea, asemenea celui’ care se dezbracă de
veşmintele sale unul câ te unul şi-şi leapă dă cu dispreţ sandalele pe plajă pentru a se dă rui,
gol, mă rii.
Trebuie să mori pentru a te dărui.
Trebuie să supravieţuieşti asemenea bă trâ nelor care-şi istoveau ochii cosind vă luri
de biserică cu care-şi îmbracă divinitatea. Se transformă în veşmâ nt al unui zeu. Ş i tulpina
de în, prin miracolul degetelor, se transformă în rugă .
Că ci tu nu eşti decâ t drum şi trecere şi nu poţi să tră ieşti cu adevă rat decâ t din ceea
ce transformi. Arborele, pă mâ ntul – în ramuri. Albina, floarea – în miere. Ş i munca ta,
pă mâ ntul negru – în vă paie de grâ u.
Este important, deci, ca zeul tă u să -ţi pară mai real decâ t pâ inea în care-ţi înfigi
dintâ i. Atunci te va îmbă ta pâ nă la sacrificiu, care va fi contopire în iubire.
Dar ai distrus şi ai risipit totul, pierzâ nd înţelesul să rbă torii şi crezâ nd că te vei
îmbogă ţi distribuindu-ţi proviziile de pe o zi pe alta. Că ci te înşeli asupra înţelesului
timpului. Au venit istoricii tă i, logicienii tă i şi criticii tă i’. Au privit materialele şi, necitind
nimic în de, te-au sfă tuit să te bucuri de toate. Ş i ai refuzat postul, care era condiţie a
ospă ţului de să rbă toare. Ai refuzat să te desparţi de partea de grâ u care, dacă ai fi ars-o
pentru să rbă toare, ar fi creat lumina griului.
Ş i nu mai concepi că ar putea să existe o clipă care să merite viaţa în schimb, orbit
cum eşti de mizerabila ta aritmetică .
AM MEDITAT, DECI LA ACCEPTAREA MORŢ II. Că ci logicienii, istoricii şi criticii au
celebrat pentru de însele materialele ce slujesc bazilicilor tale (şi ai crezut că este vorba
despre de, deşi toarta unui ceainic de argint, dacă se încovoaie frumos, valorează mai mult
decâ t tot ceainicul de aur şi-ţi mâ ngâ ie mai bine sufletul şi inima). Iată deci cum, prost
luminat în dorinţele tale. Îţi închipui că -ţi afli fericirea în posesiune şi te chinui să strâ ngi
în gră mezi pietrele care altundeva ar fi fost pietre de bazilică şi din care faci condiţie a
fericirii tale. Pe câ nd cu o singură piatră un altul îşi încă lzeşte sufletul şi inima, cioplind în
ea chipul zeului să u.
Eşti asemenea judecă torului care, ignorâ nd regulile jocului de şah, îşi caută plă cerea
în îngră mă direa pieselor de aur şi de fildeş, şi nu află în de decâ t plictiseală , pe câ nd
celă lalt, pe care divinitatea regulilor l-a trezit la subtilitatea jocului, va gă si lumină şi în
nişte aşchii de lemn ieftin. Că ci dorinţa de a inventaria totul te face să te ataşezi de
materiale, şi nu de imaginea pe care o compun şi pe care trebuie s-o recunoşti înainte de
toate. Iată pentru ce urmarea este că ţii la viaţă ca la o înşiruire de câ t mai multe zile, deşi,
dacă liniile templului sunt pure, nebun ai fi să regreţi că n-ai adunat mai multe pietre.
Nu-mi înşira, deci, pentru a mă uimi, numă rul pietrelor casei tale, al pă şunilor
domeniului tă u, al animalelor turmelor tale, al bijuteriilor nevestei tale, nici mă car al
amintirilor iubirilor tale. Puţin îmi pasă . Vreau să cunosc calitatea casei ce ai clă dit-o,
fervoarea religiei domeniului tă u şi dacă masa de seară trece cu bucurie, o dată cu munca
împlinită . Ş i ce iubire ai construit şi în ce anume, mai trainic decâ t tine însuţi, s-a
transformat existenţa ta. Te vreau împlinit. Vreau să te citesc în creaţia ta, nu în
materialele din care-ţi faci o glorie vană .
Dar tu îmi vorbeşti despre instinct. Că ci el te împinge să fugi de moarte şi ai văzut că
orice animal încearcă să supravieţuiască . „Vocaţia de a supravieţui, îmi vei spune, domină
orice altă vocaţie. Darul vieţii este nepreţuit şi trebuie să salvez în mine lumina”. Ş i vei
lupta 384 cu eroism pentru a te salva, desigur. Vei ară ta curajul asaltului, al cuceririi sau al
jafului. Te vei îmbă ta de beţia celui puternic, care acceptă să arunce totul în balanţă pentru
a-şi simţi greutatea. Dar nu vei merge să mori în linişte în secretul darului consimţit.
Ş i, totuşi, îţi voi ară ta tată l care se aruncă în vocaţia pră pastiei pentru că fiul să u se
zbate acolo şi chipul îi mai apare din câ nd în câ nd, tot mai palid, asemenea lunii printre
norii zdrenţuiţi. Ş i-ţi voi spune:
— Tată l, deci, nu este stă pâ nit de instinctul de a tră i…
— Ba da, îmi vei spune. Dar instinctul merge mai departe. Este valabil pentru tată şi
fiu. Este valabil pentru garnizoana ce-şi trimite stră ji. Tată l este legat de fiu…
Ş i mai complex, mai încă rcat de cuvinte îţi va fi ră spunsul. Dar îţi voi mai spune,
pentru a te instrui: „Desigur, există un instinct al vieţii. Dar nu este decâ t un aspect al unui
instinct mai puternic. Instinctul esenţial este instinctul permanenţei. Ş i cel care a fost
clă dit în plă cerea simţurilor îşi caută permanenţa în permanenţa că rnii sale. Iar cel care a
fost clă dit din dragostea pentru copil îşi caută permanenţa în salvarea copilului. Ş i cel care
a fost clă dit în dragostea pentru Domnul îşi caută permanenţa în înă lţarea lui întru
Domnul. Nu cauţi ceea ce ignori, cauţi să salvezi condiţiile mă reţiei tale, în mă sura în care
o simţi. Ale iubirii tale, în mă sura în care eşti îndră gostit. Ş i pot să -ţi schimb viaţa pe ceva
mai presus de ea, fă ră ca prin aceasta să -ţi ră pesc ceva”.
CXCII.
CACI N-AI ÎNŢ ELES NIMIC DESPRE BUCURIE dacă -ţi închipui că arborele tră ieşte
pentru ceea ce este, un arbore închis în să mâ nţă sa. El este izvor de seminţe furate de vâ nt
şi se transformă şi se înfrumuseţează din generaţie în generaţie. El înaintează nu în felul
tă u, ci ca un incendiu în voia vâ ntului. Plantezi un cedru în munte şi iată cum pădurea,
încet, de-a lungul secolelor, se revarsă .
Ce poate să creadă arborele despre el însuşi? S-ar crede ră dă cini, trunchi şi frunziş.
Ar crede că se slujeşte înfigâ ndu-şi ră dă cini, dar el nu este decâ t drum şi trecere.
Pă mâ ntul, prin el, se uneşte cu mierea soarelui, scoate muguri, deschide flori, şi împră ştie
seminţe, şi seminţele poartă viaţa, ca pe un foc pregă tit, dar invizibil încă .
Dacă semă n în vâ nt, voi da foc pă mâ ntului. Dar tu priveşti cu încetinitorul. Vezi acest
frunziş nemişcat, această greutate de ramuri bine înfipte şi creezi că arborele e sedentar,
tră ind prin sine, zidit în sine. Vezi totul pe dos. Îţi este de ajuns să te dai câ ţiva paşi înapoi
şi să accelerezi pendularea zilelor, ca să vezi din să mâ nţă ta ţâ şnind flacă ra, şi din flacă ră
alte flă că ri, şi astfel focul înaintează lepă dâ ndu-şi ră mă şiţele de lemn ars, că ci pă durea
arde în linişte. Ş i nu vezi acest arbore sau celă lalt. Ş i înţelegi că ră dă cinile nu slujeau nici
unuia, nici celuilalt, ci acelui foc în acelaşi timp mistuitor şi creator, iar masa de frunziş
întunecat care îmbracă munţii tă i va fi pă mâ nt fecundat de soare. Ş i iepurii vor umple
poienile, iar pă să rile se vor aşeza pe ramuri. Ş i nu vei mai şti să spui cui slujesc ră dă cinile
în primul râ nd. Nu există decâ t etape şi treceri. Ş i pentru ce ai vrea să creezi despre arbore
ceea ce nu creezi despre să mâ nţă lui? Nu spui: „Să mâ nţă tră ieşte pentru sine. Ea s-a
împlinit. Tulpina tră ieşte pentru sine. S-a împlinit. Floarea în care ea se transformă
tră ieşte pentru sine, s-a împlinit. Să mâ nţă că reia ea i-a dat naştere tră ieşte pentru sine, s-a
împlinit”. Ş i la fel, încă o dată , despre germenele proaspă t care-şi împinge tulpina printre
pietre. Ce etapă vei alege pentru a o face împlinire? Eu nu cunosc decâ t înă lţarea
pă mâ ntului în soare.
Acelaşi lucru despre om şi despre poporul meu, care nu ştiu încotro merge.
Grajdurile sunt închise şi casele ferecate câ nd cade noaptea. Copiii dorm, bă trâ nele şi
bă trâ nii dorm, ce aş putea spune despre drumul lor? E atâ t de greu de descâ lcit, atâ t de
imperfect precizat prin trecerea unui anotimp, care nu adaugă decâ t încă un rid bă trâ nei,
câ teva cuvinte limbajului copilului, şi abia schimbă puţin surâ sul. Care nu schimbă nimic
din perfecţiunea sau imperfecţiunea omului. Ş i, totuşi, poporul meu, privind peste
generaţii, te vă d trezindu-te şi prinzâ nd conştiinţa de sine.
Dar, desigur, nimeni nu gâ ndeşte excluzâ ndu-se pe sine. Ş i e bine aşa. Trebuie ca
bijutierul să -şi cizeleze argintul fă ră să se abată de la munca lui. Ca geometrul 38 să se
gâ ndească la geometrie. Ca regele să domnească .
Că ci ei sunt condiţie a mersului înainte. Aşa cum fă uritorii de cuie câ ntă imnul
fă uritorilor de cuie, şi tă ietorii de scâ nduri – imnul tă ietorilor de scâ nduri, deşi amâ ndoi
colaborează la naşterea coră biei. Dar cunoaşterea ei prin poem le este salutară . Nu vor
iubi mai puţin scâ ndurile şi cuiele lor aceia care au înţeles că se regă sesc şi se împlinesc în
lebă da înaripată , hră nită cu valurile mă rii, ci dimpotrivă .
Astfel, deşi scopul tă u nu te scuteşte, prin faptul însuşi al mă reţiei sale, să -ţi mă turi
încă o dată camera în zorii zilei, sau să semeni încă un pumn de orz după atâ tea altele, sau
să regreţi o anumită mişcare, sau să -ţi înveţi copilul încă un cuvâ nt sau încă o rugă ciune –
aşa cum cunoaşterea coră biei trebuie să te facă să îndră geşti, nu să dispreţuieşti
scâ ndurile şi cuiele -, vreau tă u, nici de să rbă toarea împreună cu ai tă i, nici de masa ta, nici
de ruga ta, nici de truda ta, nici de copilul tă u, nici de să rbă toarea împreună cu ai tă i nici
de obiectul cu care-ţi onorezi casa, că ci de nu sunt decâ t condiţie, drum şi trecere. Ş tiind
că , fă câ ndu-te să înţelegi, te voi face nu să le dispreţuieşti, ci să cinsteşti mai mult pe unele
şi pe celelalte, drumul cu ocolişurile lui, cu mirosul mă ceşilor, cu brazdele şi pantele lui de-
a lungul colinelor, îl vei îndră gi şi vei şti mai bine dacă este, nu meandru steril în care te
plictiseşti, ci drum înspre mare.
Nu-mi permit să spun: „La ce-mi foloseşte cură ţenia pe care o fac, povara pe care o
port, copilul pe care trebuie să -l hră nesc, cartea pe care trebuie s-o citesc?”. Căci, dacă este
bine ca, atunci câ nd dormi, să visezi despre supă şi nu despre imperiu, asemenea
santinelelor, este bine şi să fi gata pentru vizită , care nu se anunţă , ci într-o clipă îţi face
urechea şi ochiul limpezi, şi schimbă mişcă rile triste de mă tură în oficierea unui cult ce nu
poate fi cuprins în cuvinte.
 Astfel, fiecare bă taie a inimii tale, fiecare suferinţă , fiecare dorinţă , fiecare
melancolie a serii, fiecare oboseală , fiecare deşteptare, fiecare toropeală a somnului au
înţelesul divinită ţii ce se citeşte dincolo de de.
Nu veţi gă si nimic dacă vă veţi transforma în sedendari, crezâ ndu-vă provizie
printre proviziile voastre. Că ci nu există provizie, iar cel care încetează de a creşte moare.
EGALITATEA TE RUINEAZĂ . SPUI: „SA FIE.
Împă rţită această perlă între toţi. Oricare dintre că ută tori ar fi putut-o gă si”.
Ş i marea nu va mai fi minunată , izvor de bucurie şi miracol al destinului. Ş i că utarea
în adâ ncuri nu va mai fi ceremonial al unui miracol, al unei legende, datorită acelei perle
negre gă sită cu un an în urmă de un altul.
Că ci aşa cum vreau să economiseşti tot anul, sacrificâ ndu-te şi privâ ndu-te pentru a
cheltui în ziua de să rbă toare, al că rei sens nu se află în starea de să rbă toare, fiindcă ea nu
ţine decâ t o secundă – să rbă toarea este înflorire, victorie, vizită a prinţului – al că rei sens
este acela de a parfuma tot anul, cu gustul dorinţei şi al amintirii ră splatei, că ci drumul nu
este frumos decâ t dacă se îndreaptă spre mare – şi pregă teşti cuibul pentru clipa în care
puii vor ieşi din gă oace, clipă ce nu este de esenţa cuibului, şi osteneşti luptâ nd pentru o
victorie care nu ţine de esenţa luptei, şi-ţi împodobeşti, în tot timpul anului, casa pentru
sosirea prinţului – tot aşa vreau să nu egalizezi ce este al unuia cu ce este al altuia în
numele unei dreptă ţi vane, că ci nu-i vei face egali pe cel care e bă trâ n şi pe cel care e tâ nă r,
şi egalitatea ta va fi mereu strâ mbă . Perla pe care-o vei împă rţi nu va da nici unuia nimic,
dar vreau să renunţi la partea ta pentru ca acela care va gă si perla să se întoarcă acasă
stră lucind de bucurie şi să spună soţiei, care-l întreabă , „Ghiceşte”, lă sâ nd să i se vadă
pumnul închis, că ci vrea să aţâ ţe curiozitatea şi să se bucure de fericirea pe care are
puterea de a o ră spâ ndi doar deschizâ nd degetele…
Ş i toţi vor fi îmbogă ţiţi. Că ci este o dovadă că a scormoni adâ ncul mă rii este altceva
decâ t simpla muncă de mizerie. Poveştile de dragoste pe care ţi le câ ntă povestitorii mei îţi
dau gustul iubirii. Ş i frumuseţea pe care o slă vesc înfrumuseţează toate femeile. Că ci dacă
există una care merită să mori pentru a o stă pâ ni, înseamnă că iubirea merită să mori
pentru ea, şi fiecare femeie va fi vră jită şi înfrumuseţată prin aceasta, că ci toate ascund în
taină comoara unei perle minunate, asemenea mă rii.
Ş i nu te vei mai apropia de niciuna dintre de fă ră să -ţi bată puţin inima, asemenea
că ută torilor din golful de coral, atunci câ nd se unesc cu marea.
Eşti nedrept pentru zilele obişnuite atunci câ nd pregă teşti să rbă toarea, dar
să rbă toarea ce se apropie înmiresmează zilele obişnuite şi eşti mai bogat prin existenţa ei.
Eşti nedrept faţă de tine însuţi dacă nu-ţi atribui o parte din perla vecinului, dar ea îţi va
lumina că ută rile viitoare, aşa cum fâ ntâ na despre care vorbeam, ce curge în inima oazei
îndepă rtate, umple de vrajă deşertul.
Ah! Dreptatea ta cere ca zilele să se asemene zilelor, iar oamenii să se asemene
oamenilor. Dacă soţia ta plâ nge, poţi s-o repudiezi, pentru a o alege pe aceea care nu
plâ nge. Căci eşti sipet de adunat daruri, însă nu l-ai primit încă pe al tă u. Eu doresc să
perpetuez dragostea. Nu există dragoste decâ t acolo unde alegerea este irevocabilă , căci
pentru a te împlini trebuie să existe limite între care te mişti. Plă cerea capcanei, a
vâ nă torii, a capturii este alta decâ t aceea a dragostei. Că ci semnificaţia ta, atunci, este de a
fi vâ nă tor. Cea a femeii – de a fi obiectul capturii tale. Iată pentru ce, o dată capturată , ea
nu mai valorează nimic, căci şi-a împlinit misiunea. Ce importanţă mai are pentru poet
poemul scris? Semnificaţia lui este de a crea mai departe. Semnificaţia ta este aceea de soţ.
Ş i a femeii – aceea de soţie. Am dat cuvâ ntului un înţeles mai adâ nc şi spui: „Soţia mea…”
cu toată seriozitatea inimii tale. Dar descoperi alte bucurii. Ş i, desigur, alte suferinţe. Dar
de sunt condiţie a bucuriilor tale. Poţi să mori pentru o femeie, că ci îi aparţii, aşa cum ea îţi
aparţine. Nu poţi însă să mori pentru un trofeu de vâ nă toare. Fidelitatea ta este aceea a
unui credincios, nu a unui vâ nă tor obosit. Căci aceasta din urmă este altfel, ea ră spâ ndeşte
plictiseala, nu lumina.
Desigur, există că ută tori care nu vor gă si niciodată o perlă . Există oameni care nu
vor afla decâ t amă ră ciune în patul pe care l-au ales. Dar mizeria unora este condiţie a
farmecului mă rii. Care este acelaşi pentru toţi, chiar şi pentru cei ce n-au gă sit nimic. Iar
mizeria celorlalţi este condiţie a farmecului iubirii, care este acelaşi pentru toţi, chiar şi
pentru cei nefericiţi. Că ci dorinţa, regretul, melancolia iubirii valorează mai mult decâ t
pacea unei turme că reia iubirea îi este stră ină . Aşa cum, chinuit de sete în adâ ncul
deşertului, preferi să suferi şi să regreţi, dar să nu uiţi fâ ntâ nile.
Că ci acesta este secretul pe care mi-a fost dat să -l înţeleg. Aşa cum creezi obiectul la
care lucrezi şi lupţi pentru sau împotriva vreunui lucru – şi acesta este motivul pentru
care nu izbâ ndeşti dacă lupţi din simplă ură pentru zeul duşmanului tă u, că ci trebuie,
pentru a accepta moartea, să lupţi în primul râ nd din dragoste pentru al tă u – tot aşa eşti
luminat, hră nit şi îmbogă ţit tocmai prin ceea ce regreţi, doreşti sau plâ ngi, mai mult decâ t
prin ceea ce ai dobâ ndit. Mama cu obrazul zbâ rcit, în care doliul, că pă tâ nd înţeles, s-a
transformat în surâ s, tră ieşte din amintirea copilului mort.
Dacă distrug condiţiile dragostei, pentru aţi da posibilitatea de a nu mai suferi, ce
bine ţi-am fă cut? Un deşert fă ră fâ ntâ ni îi face, oare, mai liniştiţi pe cei care s-au ră tă cit şi
se usucă de sete?
Eu spun că fâ ntâ na, dacă a fost bine câ ntată şi clă dită în inima ta, îţi varsă în suflet,
atunci câ nd te pierzi în nisipuri şi eşti gata să te lepezi de învelişul tă u, o apă liniştită care
nu aparţine lucrurilor, ci esenţei lucrurilor, şi voi reuşi încă să te fac să zâ mbeşti
povestindu-ţi despre farmecul susurului fâ ntâ nilor.
Ş i cum ai putea să nu mă urmezi? Eu sunt semnifi că ţia ta. Cu un regret, vră jesc
nisipul. Creez pentru tine iubirea. Dintr-o mireasmă , fac un imperiu.
CXCIV.
VREAU SA DESCHIZI LARG OCHII, CACI TE înşeli asupra ceremonialului.
Îl creezi aranjament gratuit sau înfrumuseţare inutilă . Pe cel care iubeşte îl creezi
persecutat de reguli, ce par să vină de la un zeu bizar, care le dictează pentru ca, în cel mai
bun caz, fayorizâ ndu-te aici, să te scurteze dincolo, asemenea unei vieţi veşnice care ţi-ar
cere, în schimbul veşniciei, să -ţi amputezi sentimentele, însă regulile te fac să fi cel care
eşti, şi nu altul, şi te înalţă în acelaşi timp în care te constrâ ng, că ci întâ lneşti aceste limite
atunci câ nd exişti cu adevă rat, aşa cum arborele este desenat după liniile de forţă ale
seminţei sale.
 Ţ i-am vorbit despre imaginea frumoasă . Ea este punct de vedere şi gust al lucrurilor.
Ş i din acel punct de vedere gâ ndeşti altfel despre masă , despre odihnă , despre rugă ,
despre joc sau despre dragoste. Nu cunosc vreo împă rţire, că ci tu nu eşti sumă de piese
disparate, ci fiinţă unică şi indivizibilă . În acest chip de piatră pe care l-a sculptat
sculptorul meu, dacă schimb nasul, trebuie să schimb şi urechea sau, mai exact, am
schimbat toată puterea ei de acţiune. Deci, dacă -ţi impun ca o dată pe an să te închini în
faţa deşertului pentru a cinsti oaza câ ntă toare pe care o ascunde între cutele sale, misterul
ei îl vei afla şi în femeie, în muncă sau în casă . Astfel, dă ruindu-ţi un cer de stele, te-am
schimbat în relaţiile tale cu sclavul, cu regele, cu moartea. Eşti ră dă cină , mamă a
frunzişului şi, dacă te schimb în ră dă cină , îţi schimb şi frunzişul. N-am vă zut oameni
transformaţi prin argumentele logicienilor, nu i-am vă zut convertindu-se în faţa emfazei
unui profet saşiu. Dar adresâ ndu-mă esenţei lor, prin jocul unui ceremonial, i-am deschis
în faţa luminii mele.
Îmi ceri iubirea, împotriva regulilor care o interzic.
Dar aceste reguli au creat iubirea. Melancolia de a nu mai simţi iubirea, melancolie
pe care o datorezi regulilor. Este deja iubire.
Dorinţa de dragoste este dragoste. Că ci nu ai putea dor; decâ t ceea ce nu concepi
încă . Acolo unde fraţii nu sunt îndră giţi, în lipsa unei structuri sau a unui obicei care să dea
un înţeles rolului de frate (şi cum ai putea să -i iubeşti doar fiindcă luaţi masa împreună ?),
n-am observat ca unul să regrete că nu-şi iubeşte mai mult fratele. Regreţi dragostea
concepută şi femeia care pleacă , dar nici o trecă toare indiferentă nu te incită să spui: „Aş fi
fericit dacă aş iubi-o…
Atunci câ nd plâ ngi dragostea, înseamnă că dragostea a luat naştere. Desigur,
regulile, creâ nd dragostea, te fac să -ţi dai seama că o regreţi şi creezi că dragostea te-ar
putea exalta în afara regulilor, dar de, creâ nd dragostea, îţi oferă bucuriile şi suferinţele ei,
aşa cum existenţa unei fâ ntâ ni într-un crâ ng de palmieri te face să -ţi pară crud nisipul arid,
dar absenţa fâ ntâ nilor este soră , pentru tine, a existenţei fâ ntâ nilor. Că ci nu plâ ngi dun
ceea ce nu poţi concepe. Creâ nd fâ ntâ nile, creez şi absenţa 391 lor. Oferindu-ţi diamante,
creez să ră cia în diamante. Perla neagră a mă rilor, gă sită o dată pe an, creează scufundă rile
tale zadarnice. Perla neagră dă ruită altuia îţi pare a fi viol, şi ră pire, şi nedreptate, şi o
distrugi, împă rţindu-i puterea. Ş i nu trebuie decâ t să înţelegi că eşti mai bogat prin
existenţa ei, chiar şi în posesia altuia, decâ t prin golul uniform al mă rilor.
Au dat naştere mizeriei, dorind egalitatea ieslei în staul. Dorind să fie slujiţi. Dacă în
ei cinsteşti mulţimea creezi în ei mulţimea. Dar dacă în fiecare dintre ei cinsteşti omul,
creezi omul şi îi vei vedea înaintâ nd pe drumul zeilor.
Mă nelinişteşte să văd că şi-au dat adevă rurile peste cap, că au devenit orbi în faţa
evidenţei, care este aceea că nava e limitată de condiţia naşterii ei, adică de mare, condiţia
dragostei limitează dragostea, iar condiţia ascensiunii tale îţi limitează ascensiunea. Că ci
nu există ascensiune fă ră forţă ce te trage în jos.
Dar ei spun: „Ascensiunea noastră este îngră dită îşi distrug barierele, iar spaţiul lor
va fi lipsit de urcuşuri şi de coborâ şuri. Ş i iată -i transformaţi în gloată de bâ lci, că ci au
ruinat palatul tată lui meu, în care toţi paşii aveau un înţeles.
 Iată de ce îi auzi punâ ndu-şi întrebă ri asupra hranei spirituale pe care trebuie să o
dai oamenilor pentru a le întă ri sufletul şi a le înnobila inima.
Ei au risipit oamenii hră nindu-i din iesle, transformâ ndu-i în turmă sedentară şi,
fiindcă au acţionat din dragoste pentru om, pentru a-l elibera în nobleţea, limpezimea şi
mă reţia lui, ar trebui acum să se înspă imâ nte de faptul că sufletul şi inima devin tot mai
puţin sensibile. Ce vor face, în această mulţime? îi vor câ nta câ ntece de ocnă , pentru a-i
emoţiona, vor deştepta în ei fantome, care au uitat ocna, dar încă îşi încovoaie uşor
spinarea din teamă de lovituri. Astfel, într-un mod vag, vei purta în ei cuvintele poemului.
Dar puterea lui va slă bi. Curâ nd, vor asculta câ ntecul ocnaşilor fă ră a mai simţi loviturile
uitate, iar pacea staulului nu va mai fi tulburată de de; că ci tu ai secă tuit marea de putere.
Atunci, în faţa celor ce-şi vor rumega hrana, vei simţi spaima de a nu înţelege sensul vieţii
şi misterul exaltă rilor spiritului, care va fi mort. Ş i-ţi vei că uta obiectul pierdut ca şi cum ar
fi un obiect printre atâ tea altele. Ş i vei nă scoci un câ ntec al hranei care-ţi vor istovi
plă mâ nii în timp ce repeţi „Mă nâ nc”, fă ră a adă uga nimic gustului pâ inii. Fă ră a înţelege că
nu este vorba de un obiect ce trebuie distins printre alte obiecte, sau slă vit printre alte
obiecte, că ci esenţa arborelui nu se ascunde într-o anume parte a arborelui, iar cel care
vrea să picteze doar esenţa nu va picta nimic.
Nu e surprinză tor că te epuizezi că utâ nd o cultură a sedentarului, că ci o asemenea
cultură nu există .
„A dă rui cultura, spunea tată l meu, înseamnă a dă rui setea. Restul va veni de la sine”.
Dar tu hră neşti cu furaje gata adunate pâ ntece ghiftuite.
Dragostea este chemare la dragoste. Acelaşi lucru despre cultură . Esenţa ei se află în
însă şi setea de cultură . Dar cum ai putea să cultivi setea?
Nu ceri decâ t condiţiile permanenţei tale. Cel care a fost crescut cu alcool îţi va cere
alcool. Nu pentru că el i-ar fi de folos, că ci, dimpotrivă , îl face să moară . Cel care a crescut
în civilizaţia ta cere civilizaţia ta. Nu există alt instinct, în afara celui al permanenţei. Acest
instinct domină instinctul de a tră i.
Că ci am vă zut mulţi care preferau să moară , decâ t să tră iască departe de satul lor. Ş i
ai vă zut cum gazelele sau pă să rile, dacă le capturezi, se lasă încet să moară . Iar dacă eşti
smuls dintre ai tă i, femeia şi copiii tă i, obiceiurile tale, sau dacă lumina care-ţi dădea viaţă
se stinge – că ci, chiar şi în hrubele unei mă nă stiri ea continuă să stră lucească – atunci este
posibil să mori din cauza aceasta. Ş i dacă atunci vreau să te salvez de la moarte, e de ajuns
să inventez pentru tine un imperiu spiritual în care femeia pe care o iubeşti e parcă
pregă tită să te întâ mpine. Ş i atunci vei continua să tră ieşti, că ci răbdarea ta e nesfâ rşită .
Casa că reia îi aparţii îţi este de folos atunci câ nd te afli în deşert, deşi atâ t de îndepă rtată .
Femeia iubită îţi este de folos, deşi este departe şi adormită .
Dar nu poţi suporta ca un nod să se desfacă , iar obiectele să se risipească în
dezordine. Vei muri dacă mor divinită ţile tale. Că ci tu tră ieşti prin de. Ş i nu poţi tră i decâ t
prin ceea ce te poate face să mori.
Dacă voi deştepta în tine vreun sentiment patetic, îl vei transmite din generaţie în
generaţie. Îţi vei învă ţa copiii să desluşească această imagine dincolo de lucruri, ca pe un
domeniu dincolo de elementele care îl compun, că ci doar domeniul trebuie să fie iubit.
 Nu ai accepta moartea pentru materialele din care este alcă tuit domeniul. De trebuie
să se supună , nu ţie, care nu eşti decâ t drum şi trecere, ci domeniului. Ş i tu le faci să i se
supună . Dar dacă un domeniu s-a împlinit, atunci îţi vei da viaţa pentru a-i salva
integritatea.
Îţi vei da viaţa pentru înţelesul că rţii, nu pentru cerneală sau hâ rtie.
Că ci tu eşti nod al unor relaţii, iar identitatea ta nu se află în acest chip, această
carne, această proprietate, acest surâ s, ci într-o anume construcţie care s-a ridicat dincolo
de tine, într-o anume imagine apă rută din tine şi care îţi dă înţeles. Unitatea ei se leagă
prin tine, dar în schimb tu îi aparţii.
Aproape niciodată nu vei putea vorbi despre ea: nu există cuvinte pentru a o
transmite altuia. Asemenea femeii pe care o iubeşti. Dacă -mi spui numele ei, aceste silabe
nu au puterea să deştepte în mine dragostea. Trebuie să mi-o ară ţi. Ceea ce ţine de
domeniul actelor, nu de cel al cuvintelor.
Cunoşti însă cedrul. Dacă spun „un cedru”, port în tine întreaga sa mă reţie, că ci ai
fost învă ţat să -l cunoşti şi ştii că el este mult mai mult decâ t trunchi, ramuri, ră dă cini şi
frunziş.
Nu cunosc alt mijloc pentru a da naştere dragostei decâ t de a te sacrifica dragostei.
Dar dacă ei îşi primesc de-a gata hrana, care mai sunt divinită ţile lor?
Îţi închipui că -i îmbogă ţeşti acoperindu-i cu daruri, dar îi duci la moarte. Nu poţi tră i
decâ t din ceea ce transformi, iar acel obiect, fiindcă te transpui în fiecare zi puţin câ te
puţin în el, te duce că tre moarte.
O ştiu bine bă trâ nele care-şi istovesc ochii brodâ nd. Le spui să -şi cruţe ochii. Iar
ochii nu le mai folosesc la nimic. Le-ai ruinat transformarea.
Dar cei pe care tu vrei să -i saturi, în ce se transformă , oare?
Poţi să creezi setea de posesiune, dar posesiunea nu e transformare. Poţi să creezi
setea de a îngră mă di stofe 334 brodate. Dar nu creezi astfel decâ t sufletul unui depozit.
Cum ai putea să creezi setea de aţi istovi ochii brodâ nd? Că ci doar aceasta este sete
de viaţă adevă rată .
Eu, în liniştea iubirii mele, i-am privit cu atenţie pe gră dinarii mei şi pe torcă toarele
mele. Am observat că li se dădea puţin şi li se cerea mult.
Ca şi cum pe ei şi pe de s-ar fi sprijinit soarta lumii.
Vreau ca fiecare santinelă să fie ră spunză toare de întregul imperiu. Iar gră dinarul,
de asemenea, să pă zească , la poarta gră dinilor, copacii de omizi. Iar aceea care coase un
patrafir de aur nu ră spâ ndeşte, poate, decâ t o lumină slabă , dar ea îşi împodobeşte
divinitatea, şi o divinitate mai frumos împodobită va stră luci la râ ndul să u asupra ei.
Nu ştiu ce înseamnă a creşte un om dacă nu a-l învă ţa să citească imagini dincolo de
lucruri. Eu perpetuez divinită ţile. Plă cerea jocului de şah o salvez salvâ ndu-i regulile. Tu
însă vrei să le trimiţi sclavi care să câ ştige partidele lor de şah.
Vrei să le trimiţi în dar scrisori de dragoste, observâ nd că unii plâ ng atunci câ nd le
primesc, şi eşti uimit vă zâ nd că nu le poate smulge nici o lacrimă .
Nu îţi este de ajuns să dă ruieşti. Trebuie să -l clă deşti pe cel care primeşte. Pentru
plă cerea jocului de şah trebuie să clă deşti jucă torul. Pentru iubire trebuie să clă deşti setea
de iubire. Pentru aţi primi zeul trebuie să clă deşti întâ i de toate altarul. Eu am clă dit
imperiul în inima santinelelor mele, constrâ ngâ ndu-le să facă o sută de paşi în sus şi în jos
pe creasta zidurilor.
Cxcv.
UN POEM PERFECT, CARE Ş I-AR AVEA ESENŢ A în acte, cerâ ndu-ţi totul, pâ nă şi
muşchii. Acesta este ceremonialul meu.
Slabe ecouri, mişcă ri abia schiţate, pe care le leg în tine prin cuvinte înzestrate cu
putere. Inventez jocul galerelor. Tu intri în joc şi îţi înconvoi puţin umerii.
Dar regulile, riturile, obligaţiile, construcţia templului, ceremonialul zilelor, aceasta,
desigur, este o altă acţiune.
Ţ i-a fost scris să fi convertit la reguli, rituri şi obligaţii, dâ ndu-ţi astfel seama că te
împlineşti, şi să speri.
Desigur, aşa cum poţi să mă citeşti fă ră atenţie şi fă ră a mă simţi, poţi să asişti la
ceremonial fă ră a te înă lţa. Ş i zgâ rcenia ta poate cu uşurinţă să -şi afle loc în generozitatea
ritualului.
Nu pretind să -ţi conduc paşii în fiecare oră , aşa cum nu pretind ca santinela mea să
fie orice oră credincioasă imperiului. Îmi este de ajuns ca una între toate celelalte să fie. Ş i
chiar şi aceleia nu-i pretind să fie credincioasă în fiecare moment, dar, deşi de obicei se
gâ ndeşte te ora prâ nzului, îi pretind ca, din câ nd în câ nd, să simtă , ca pe o stră fulgerare,
iluminaţia santinelei, ştiind prea bine că spiritul doarme şi nu ştie să vadă în permanenţă ,
că ci altfel acest foc i-ar arde ochii, dar că marea primeşte înţeles de la perla neagră , gă sită
o dată , anul primeşte sens de la să rbă toarea unică , iar viaţa primeşte sens de la împlinirea
prin moarte.
Ş i puţin îmi pasă că ceremonialul meu are un înţeles strâ mb pentru cei strâ mbi de
inimă . Am observat, în timpul cuceririlor