ROMANUL REALIST, OBIECTIV / ROMAN INTERBELIC

ION de Liviu Rebreanu

I.Încadrarea autorului:

L.Rebreanu, prozator ardelean, din perioada interbelică, a contribuit la modernizarea

prozei româneşti prin romanul “Ion” (1920), fiind autorul primului roman realist, obiectiv din
literatura română. Alte romane valoroase sunt: “Padurea spânzuraţilor” (1922 – primul roman
de analiza psihologica din literatura noastră) si “Răscoala” (1930 – roman ce aduce în prim-plan
ţărănimea ca personaj colectiv),”Adam şi Eva”, “Ciuleandra”etc. Pentru Eugen Lovinescu,
apariţiei romanului “Ion” reprezintă “o dată istorică…în procesul de obiectivare a literaturii
noastre epice” ce deschide o noua epocă în literatura română interbelică prin obiectivitatea şi
impersonalitatea autorului, prin viziunea ce depăşeşete limitele idilismului (înfrumuseţarea
vieţii) şi ale paseismului (întoarcerea spre trecut), prin construcţia amplă, grandioasă.

II. Justificarea speciei.Tipologia

“Ion” este un roman pentru că este o specie epică de mari dimensiuni, cu acţiune
complexă care se desfăşoară pe mai multe planuri narative( viaţa ţăranilor din satul Pripas este
prezentată alternativ, prin contrapunct, cu viaţa intelectualilor), cu multe personaje şi conflicte
variate, puternice, cu o tematică complexă şi care reflectă existenţa în toată complexitatea ei
Dacă primul plan narativ are în centru conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu, viaţa intelectualilor
este marcată de conflictul dintre preot şi învăţător, dar şi de modul în care românii sunt
persecutaţi de autorităţi; de asemenea, căutarea unui drum în viaţă de către Titu Herdelea
(escapadele sale la Roza Lang, activitatea de angajat la biroul la care nu pune sechestru decât
pe averile ungurilor, elanurile naţionaliste din perioada alegerilor la care candideaza Grofşoru,
plecarea sa în Regat cu ajutorul fratelui lui Pintea) reprezintă un important fir narativ al
romanului intelectualilor.

Tipologie: -roman realist de observaţie socială-aparţine curentului realist, geneza romanului

porneşte de la fapte reale, respectă principiul mimesisului şi al veridicităţii(faptele prezentate
par veridice, creează iluzia realităţii), tematica socială, precizia indicilor spaţio-temporali,
simetria incipit-final, personaje încadrabile in tipologii(Ion-tipul parvenitului, dar şi al tăranului
roman insetat de pămînt) în strânsă legatură cu mediul socal in care trăiesc(determinismul
social), naraţiunea la pers. a III-a, preferinţa pentru pt. un narator obiectiv, impersonal etc.,
folosirea tehnicii detaliului şi a observaţiei directe în descrierea realităţii sau a portretului
personajelor, aspectul monografic (viaţa satului ardelenesc cu structura sa complexă, cu
evenimentele esenţiale ale existenţei: naştere, nuntă, botez, moarte, sărbători, tradiţii,
obiceiuri etc.), episoadele, acţiunea sunt construite pe principiul cauzalităţii şi coerenţei,
desfăşurarea lor este logică şi cronologică, deznodământul cert, stilul anticalofil, sobru, precis,
impersonal;

1
-roman obiectiv- din p.d.v. a viziunii auctoriale şi prin specificul relaţiei narator-personaj; astfel,
naratorul este obiectiv,impersonal, omniscient, omniprezent, dirijand destinele personajelor
asemeni unui demiurg care prestabileste evolutia personajelor, ele avand un destin bine
conturat, motiv pentru care in roman apar semne prevestitoare ale destinelor personajelor( de
exemplu, crucea strâmbă de la marginea satului), elemente ce confera veridicitate si
obiectivitate; perspectivă auctorială, focalizare zero, viziune “dindărăt”;naratiune la persoana a
III-a; roman doric după clasificarea lui N. Manolescu.

-roman de familie- familia în satul ardelean

-roman erotic-iubirea lui Ion pt. Florica, Ana –pt.Ion etc.
-roman ce asimilează şi elemente de analiză psihologică( elem. de modernitate)-facută din
perspectiva naratorului omniscient, dar oferă şi posibilitatea accesului la lumea interioară a
personajului prin conflictul interior, prin monologul interior ce surprinde trăirile lui Ion ;
-roman cu elemente naturaliste( naturalismul=realism exagerat ce privilegiază factorul biologic
şi exagerează influenta mediului social şi care pune accent pe aspectele crude, brutale ale
realităţii) : ex.interesul pt. instinctualitate, scenele sinuciderilor lui Avrum şi a Anei, uciderea lui
Ion ;
-roman tradiţional prin tematică( problema pământului şi viaţa satului transilvănean de la
începutul sec. al XX-lea), dar şi modern prin obiectivarea instanţei narative( element de
modernitate în romanul românesc interbelic) şi prin tehnici narative moderne( ca cea a
contrapunctului) sau prin prezenţa registrelor stilistice diferite (limbajul
tăranului/intelectualului).

III.Geneza romanului. Raportul realitate-ficţiune

La baza operei stau fapte reale, expuse de prozator în volumul „Mărturisiri”. Rebreanu este
martorul unor scene petrecute în satul natal: vede un ţăran în straie de sărbătoare sărutând
pământul, discută cu un ţăran pe nume Ion Pop Glanetaşul, harnic şi iubitor de pământ (“o
dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”), dar sărac, apoi aude păţania Rodovicăi,
bătută de tatăl ei pt că păcătuise cu cel mai neisprăvit ţăran din sat. Unele aspecte din destinul
familiei Herdelea au sursa în viaţa autorului: nunta unei surori devine model de inspiraţie
pentru căsătoria Laurei, Titu Herdelea este considerat un alter-ego al scriitorului, prin inclinaţia
lui spre literatură şi preocupările intelectuale. Totuşi, faptele relatate sunt FICTIVE, dar
prezentate verosimil, ca şi cum ar fi reale, conform principiului realist al verosimilităţii.

IV.Viziunea despre lume

Liviu Rebreanu îşi exprimă crezul său artistic, concepţia despre literatură şi menirea ei, în
articolul “Cred” din 1926, în care formulează principiile estetice cărora le rămâne fidel şi care
sunt ilustrate în romanele ”Ion” (1920), “Pădurea spânzuraţilor” (1922), “Răscoala” (1932).
Aceste principii sunt: literatura înseamnă “creaţie de oameni şi de viaţă”, romanul “fixează
curgerea vieţii”, este “o oglindă selectivă, sintetică” a vieţii, fără însa a copia lumea cu fidelitate
fotografică. Reprezentarea lumii se face, în opinia sa, cu privirea imparţială a unui narator
detaşat, omniscient şi omniprezent.

2
V.Titlul Titlul este un element paratextual şi reprezintă primul prag către întelegerea
textului. Asfel, titlul romanului lui Rebreanu (un nume propriu frecvent întâlnit în comunitatea
satului românesc) este sugestiv şi se referă la protagonistul operei (personajul eponim),
puternic individualizat prin patima pt. pământ; numele Ion a devenit, si datorita acestui roman,
un simbol al taranului roman. Printr-o rasturnare a literelor,ION=NOI, el reprezinta o intreaga
colectivitate.

VI.Analiza componentelor textului:

1.Tematica: Complexitatea romanului se evidențiază prin coexistența mai multor substraturi

tematice:
 Tema pământului (ca problemă a vieţii româneşti) şi condiţia ţăranului însetat de
pamânt, pe fundalul vieţii unui sat ardelenesc la începutul secolului al XX-lea;
 patima pentru pământul văzut nu doar ca un mijloc de supraviețuire, ci ca o ființă
supremă („pământul e, pentru ţăran, o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment
straniu de adoraţie şi teamă”;scene semnificative scot în evidență raportul de forțe
dintre Ion si pământ înainte si după căsătoria acestuia cu Ana Baciu)
 tema naţională şi drama intelectualului cu idealuri naționaliste (existenţa satului
transilvănean aflat sub stăpânire austro-ungară; vezi destinul lui Z.Herdelea);
 monografia lumii rurale ardelenești într-un anumit context istoric și politic,
 familia(Herdelea, Glanetaşu, Baciu, Bulbuc);
 iubirea, moartea(cupluri: Ion-Florica, Ion-Ana, George-Florica,Zaharia-Maria, Laura-
George;Avrum, Ana, Dumitru Moarcăş)

2. Relaţii spaţio-temporale: acţiunea romanului se desfăşoară în satul Pripas, în Ardeal, la

începutul secolului al XX-lea. Spaţiul este fictiv (modelul real:Prislopul) construit ca un spaţiu
închis cu o existenţă statornicită prin tradiţii, iar incipitul romanului prezintă drumul către
universul rural prin tehnica detaliului şi a restrângerii perspectivei, prin selectarea unor
toponime reale şi fictive (Râpele-Dracului şi Cişmeaua-Morţilor), prin surprinderea unor detalii
cu funcţie simbolică (crucea deplorabilă ce anticipă înstrăinarea sătenilor de sacralitate). De
asemenea, pe parcursul romanului personajele evoluează şi în împrejurimile Pripasului:
Jidoviţa, Armadia, iar plecarea lui Titu în Regat este precedată de trecerea graniţei la Sibiu.
Timpul în care fiinţează această lume este unul real, obiectiv (durata reală, obiectivă a
acţiunii este o trăsătură a romanului obiectiv): primele decenii ale veacului al XX-lea; acţiunea
debutează şi se sfârşeşte duminica (amiaza de vară/înserarea de toamnă) şi durează
aproximativ doi ani. De asemenea, se poate identifica şi o altă durată a timpului, acel prezent
etern ce vizează existenţa satului românesc şi condiţia omului (“Suferinţele, patimile,
năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă...Drumul trece prin
Jidoviţa...şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...”).

3.Structura - Ion este structurat în două mari părţi, având titluri metaforice: „Glasul
pământului” şi „Glasul iubirii”, ce sugerează “vocile interioare” care determină acţiunile
personajului. Dintre cele 13 capitole amintim: Începutul, Zvârcolirea, Nunta, Botezul, Sărutarea
Ştreangul, Sfârşitul.
Structura interioară a romanului ordonează epicul pe trei planuri:
3
a. al destinului individual, în centrul romanului situîndu-se drama lui Ion ; în mod simetric este
surprins şi destinul lui Titu Herdelea pe drumul căutării unei identităţi artistice şi sociale;
b.al destinului familiei care are în centru familia învăţătorului Herdelea;
c. al destinului colectivităţii- satul ardelenesc aflat sub stăpânirea austro-ungară, precum şi
existenţa satului arhaic

4. Compoziţie
a.–Principii compoziţionale (organizează macrostructurile textului, conferindu-i coeziune,
coerență, logică artistică)
Romanul este construit pe principiul simetriei şi al circularităţii(“corp sferoid” după
afirmaţia scriitorului): 2 părţi alcătuite din 6/7 capitole, ultimul cu funcţia de epilog (primul-
Începutul,ultimul-Sfârşitul, sugerând imaginea “unei lumi unde începutul se confundă cu
sfârşitul”) şi are o structură specifică operelor realiste prin simetria incipit-final. De asemenea,
este respectat principiul cronologic prin relatarea cronologică a faptelor şi prin evoluţia
gradată, coerentă a acţiunii. 
Incipitul constă în fixarea indicilor spaţiali prin descrierea drumului spre satul Pripas, loc
fictiv, şi prin enumerarea toponimelor reale (Armadia, Cârlibaba, Someş, Pasul Bârgăului) şi a
celor fictive (Râpele-Dracului, Cişmeaua-Mortului. Drumul alb este personificat, spintecă, urcă
anevoie, înaintează vesel, îşi face loc printre dealuri strâmtorate. Tehnica detaliului conferă
verosimilitate descrierii (satul pare mort, zăpuşeala ţese o tăcere năbuşitoare etc.) se
înregistrează şi detalii cu funcţie simbolică: la intrarea în sat, crucea strâmbă cu Hristosul de
tinichea, cu faţa spălăcită de ploi în stare deplorabilă(=îndepărtarea de sacralitate a oamenilor
din sat).Metafora drumului are o dublă funcţie: simbolică (lumea în care ne duce este un tarâm
al pasiunilor, al instinctualităţii, aflată sub semnul tragicului şi în care sacrul este ignorat; se
prefigurează şi destinul personajului principal, cu zbuciumul, meandrele şi ascunzişurile
sufleteşti) şi una estetică, ne introduce în universul ficţional. Este folosită, tehnica restrângerii
perspectivei( sosea națională, drum îngust, intrare în sat, case). Sunt prezentate, apoi, casele
principalelor personaje, prin care se prefigurează caracterul şi destinul acestora: cea a
învăţătorului Herdelea, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se iută tocmai în inima satului,
cercetătoare şi dojenitoare (instanţa morală a satului, procedeu realist al relației individ-
mediul locuit) şi a Glanetaşului cu acoperiş de paie parcă e un cap de balaur (semn al
instinctualităţii puternice a personajului), cu uşa închisă cu zăvorul, asemenea firii ascunse a
eroului, cu spărturi în gard (sărăcie), pereţii văruiţi(hărnicie), acelaşi procedeu al relaţiei individ
mediu. Apoi, în expoziţiune, satul se animă. Printr-un pretext narativ,hora, sunt adunate toate
personajele în aceeaşi scenă (aşa cum se întâmplă şi în Enigma Otiliei prin jocul de table din
casa lui Giurgiuveanu sau în Moromeţii prin scena cinei). Aceasta are triplu rol: prezentarea
personajelor, pe categorii sociale, în aceeaşi scenă (dansatori, fete neinvitate, mame, copii,
bărbaţi discutând treburi obşteşti, intelectuali), prefigurarea conflictelor dintre Ion si Vasile
Baciu, dintre Ion si George şi realizarea unei pagini etnografice prin descrierea unei realităţi
esenţiale din viaţa satului.

Finalul prezintă adunarea personajelor la sfinţirea noii biserici clădite de Belciug, care
simbolizează purificarea spaţiului, apoi drumul parcurs de Herdeleni, în sens invers, spre ieşirea
din Pripas. Se reiau aceleaşi toponime, acum drumul se îndoaie, se întinde, trece, se pierde, în
şoseau cea mare şi fără început, romanul încheindu-se ciclic. Schimbarea de ritm se datorează
4
unei experienţe parcurse, care a marcat mai multe destine. Drumul personificat ne ajută să
părăsim lumea romanescă. O iertare şi o împăcare generală domină, hora şi ziua de duminică
sunt elemente de compoziţie ce apar şi în finalul romanului , care, redus la esenţe, prezintă
momentele eternului ciclu al existenţei rurale; odata încheiat pentru un individ, ciclul continuă
pentru alţii, asemeni unui fluviu fără sfârsit. Pe Hristosul de tinichea o rază întârziată parcă îl
mângâia. Finalul are, astfel, un caracter dublu: este închis pt că deznodământul este cert,
conflictul soluţionându-se prin moartea protagonistului, pe de altă parte, finalul este deschis:
imaginea roţilor căruţei prin pietriş, paralel cu imaginea timpului ce se scurge indiferent la
evenimentele din sat, cititorul putând imagina o posibilă continuare a faptelor.

b.tehnici narative (proceduri de organizare textuală la nivelul unităților compoziționale).

-tehnica planurilor paralele- prin care este prezentată viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii, iar
trecerea de la un plan la altul se realizează prin alternanţă; succesiunea secvenţelor narative se
realizează prin înlănţuire, respectându-se, deci, principiul cronologic;
-tehnica contrapunctului – prezentarea aceleiaşi teme (sau motiv) în planuri diferite(nunta
ţărănească a Anei/nunta Laurei în planul intelectualităţii).Prin această tehnică se evidenţiază
episoade simetrice şi antitetice care conferă complexitate acţiunii;
-tehnica anticipării: anumite detalii anticipează momente importante ale romanului(spâzurarea
Anei este anticipată de replica lui Ion de la nuntă, de spânzurarea lui Avrum, de moartea lui
Dumitru Moarcăş);
-tehnica flash-back-ului- în momentul sinuciderii Anei, acesteia îi trece prin faţa ochilor
- focalizarea- (tehnică împrumutată din arta cinematografică, avînd ca specific apropierea
treptată de obiectul analizei sau de nucleul uni acţiuni) începutul romanului, concentrarea
asupra drumului şi satului%

5.Subiectul (vezi tema din caiet cu momentele subiectului).

6.Conflicte

A.După natura conflictului:

a. social, au la bază dorinţa protagonistului de a parveni social (element realist). Miza este
pământul văzut ca o entitate ce conferă statut personajelor în ochii celorlalţi;
b.erotic(triunghuiul conjugal Ion, Florica, George-dezvăluirile Savistei îl determină pe George
să-l pândească pe Ion, apoi să-l omoare);
c.psihologic( conflictul interior al lui Ion generat de cele două “glasuri” pe care îl rezolvă încă
din primul episod, la horă, alegând glasul pământului-Ana, nu pe Florica-glasul iubirii; pt. Titu-
conflict de idei manifestat ca o criză de identitate şi de valori);
d. moral( încălcarea normelor etice ale comunitaţii, seducerea Anei, îşi însuşeşte pământul în
mod necinstit, tulburarea liniştii unui cămin prin dorinţa de a o avea pe Florica; pt. Titu relaţia
cu Roza Lang; Z.Hardelea-conflict interior moral generat de laşitatea care l-a făcut să voteze
candidatul ungur, sperând să obţină clemenţa judecătorului);
e.etnic-români vs.autorităţile austro-ungare, familia Herdelea intră în conflict cu aceste
autorităţi , învăţătorul este nevoit să se pensioneze(compromis moral); Titu pleacă la Lucşa, În
România.

5
B.Felul conflictelor
-exterioare: Ion-Vasile Baciu (decalanşat în scena horei – de relatat pe scurt, se menţine
pe parcursul romanului prin refuzul lui V.Baciu de a-i da cu acte pământurile lui Ion prin
discuţiile iscate după sinuciderea Anei şi după moartea lui Petrişor; se rezolvă în favoarea lui
Ion, dar, în final, pământurile revin bisericii; O altă scenă importantă pentru ilustrarea acestui
conflict este negocierea din casa preotului: preotul intervine în conflictul dintre V.Baciu și Ion,
care o maltratează pe Ana, având loc o întâlnire în casa preotului. Ion condiționează mariajul cu
Ana, cerând zestre mare, iar V.Baciu acceptă pt a-și spăla rușinea în fața satului. Scena reflectă
viclenia și inteligența lui Ion în a obține ce dorește de la VB, dar și naivitatea lui, pt că nu face
acte, multumindu-se cu promisiunea verbală a lui VB. Conflictul se va rezolva tot prin
intervenția preotului, care îi va convinge pe cei doi să lase lucrurile așa cum sunt și să doneze
pământurile bisericii la moartea lor.), Ion-George (scena horei, scena uciderii lui Ion), Ion-
Herdelea (a recunoscut că plângerea lui este redactată în maghiară de învăţător), Ion-preot
(este mustrat duminică la biserică, deoarece l-a bătut pe George), Ion-Simion Lungu (ară din
brazdele acestuia), preot-învăţător (preotul i-a dat învățătorului un loc pe care acesta și-a
construit casa, dar nu îi dă și actele aferente; totodată, preotul suferă că unii țărani văd în
Z.Herdelea un sfătuitor – deci, ei se află într-o situație conflictuală, latentă la începutul
romanului. Conflictul devine manifest după ce preotul și învăţătorul sunt implicați în conflictul
Ion- Simion Lungu; o scenă importantă în evidențierea conflictului este cea în care preotul
cumpără masa care urmează a fi luată din casa învățătorului pt că nu au fost plătite ratele,
gestul preotului având drept scop nu să îi ajute pe Herdeleni să depășească un moment critic, ci
să le reamintească cine este adevărata autoritate în sat. Cu toate acestea, cei doi își unesc
forțele în sprijinirea avocatului român Grofșoru în lupta politică pt câștigarea postului de
deputat; așadar, în timp ce țăranii au exclusiv preocupări legate de realități materiale,
intelectualii sunt frământați de idealuri naționaliste.

-Interioare: Ion – între glasul iubirii şi glasul pământului, care domină succesiv sufletul
personajului, motivează acţiunile acestuia şi generează şi conflictele exterioare; eroul îl va
rezolva de la început prin alegerea Anei; Ana – conflict tragic între datoria faţă de tată şi
dragostea pt Ion; Herdelea – spiritul patriotic şi obligaţia de a preda în maghiară, sentimentul
patern şi neputinţa de a le oferi fetelor zestre;Titu-conflict de idei.

7. Personaje:  create conform esteticii realiste, respectiv în strânsă relaţie cu mediul social,
exponenţiale pentru a anumită clasă socială, fiind tipice în situaţii tipice şi având o evoluţie
credibilă.

Ion

În centrul operei se află destinul personajului eponim, întruchipare a setei de pământ a

ţăranului român; structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul
ţăranului, caracterizat printr-o inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar mai ales printr-o voinţă
imensă Este personajul principal (susţine firul epic al romanului, fiind implicat în aproape toate
6
conflictele), realist, tipologic( tipul parvenitului după E.Lovinescu), exponenţial pt. categoria
socială pe care o reprezintă prin felul în care îşi trăieşte drama. Conform delimitării
teoreticianului E. Forster, el este un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde cititorul
în mod convingător prin reacţiile şi gesturile lui memorabile şi prin evoluţia sa (personaj
dinamic) de la un ţăran dornic de a munci pământuri la individul care sacrifică valori umane şi
morale în numele satisfacerii unor glasuri interioare care îl domină succesiv.

Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin tehnica
basoreliefului, se evidenţiază pe tot parcursul romanului ca un ţăran pt. care pământul “îi era
drag ca ochii din cap”. El domină întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile Baciu,
Florica, George) şi care contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului complex, cu
însuşiri contradictorii: viclenie şi ingenuitate, brutalitate şi delicateţe.

Statut inițial: fiul Zenobiei și al lui Alexandru Pop Glanetașul, țăran cu o situație materială
precară, dar muncitor și săritor. Sufletul eroului este dominat succesiv de două „voci”
interioare, a pământului şi a iubirii care îi determină şi acţiunile.

 Modalităţile directe de caracterizare: (narator – flăcău chipeş, isteţ, “a fost cel mai iubit
elev al învăţătorului Herdelea... că băiatul era silitor şi cuminte”şi de aceea a insistat pe
lângă Alexandru Glanetaşu să-l trimită la şcoala din Armadia, înscriindu-l fără taxă, dar
Ion a renunţat pt. că “îi era mai drag să fie veşnic însoţit cu pământul”; era„iute şi harnic
ca mă-sa”; autocaracterizare (monologul interior în care înţelege că „dragostea nu e
totul în viaţă, dragostea e numai adaosul, altceva trebuie să fie temelia” alegând
căsătoria cu Ana), celelalte personaje:  opiniile celor din sat sunt contradictorii – vezi
scena horei, în care Ion este numit  „fleandură, nimenea, sărăntoc” de Vasile Baciu, în
contrast cu opinia Herdelenilor despre Ion – harnic, inteligent; preotul Belciug îl
numeşte “bătăuş şi stricat” în urma bătăii cu George.

 Modalităţi indirecte de caracterizare: (fapte, dialog, atitudini, gânduri, relaţii cu alte

personaje etc.) –conturează un portret complex al personajului; vezi principalele
trăsături ale personajului: hărnicia (dragostea cu care munceşte pământul, ajutorul dat
Herdelenilor), inteligenţa (felul în care îl obligă pe V.Baciu să i-o dea pe Ana de soţie
negociind pământurile, scenă care arată şi naivitatea lui Ion, care nu semneză acte de
împroprietărire, ci acceptă promisiunea verbal a lui V.Baciu.), viclenia (Ion îi
mărturisește lui Titu planul de a se căsători cu Ana și temerile că V.Baciu nu i-o va da de
soție; Titu, măgulit că i se cere sfatul, îi spune, fără a cântări posibilul efect al vorbelor
lui, că ar putea să-l silească să i-o dea pe Ana de soție; Ion va pune la cale un plan
viclean de a o seduce pe Ana; indirect, Titu devine autorul moral al faptelor lui Ion),
ambiţia, orgoliul (nu acceptă injuriile lui V.Baciu în scena horei), lăcomia (ară bucata de
pământ din lotul lui Simion Lungu); În relația cu Herdelea, Ion dovedește lipsă de
scrupule: mărturisindu-i preotului că învățătorul i-a redactat documentul în maghiară,
Ion va declanșa un lung proces prin care intelectualul va intra în colimatorul
autorităților, după care îi cere acestuia să îi fie naș la căsătoria cu Ana. Față de Titu, se va
7
 comporta la fel de ingrat (nerecunoscător): după moartea Anei și a lui Petrișor și după
căsătoria Floricăi cu George, Ion îi povestește domnișorului despre intenția de a-și reface
viața, dar că femeia pe care o iubește este acum a altuia. Când Titu îl sfătuiește să caute
o altă femeie, Ion îi reproșează că el este vinovat pentru situația lui actuală, pentru că l-a
sfătuit cândva să îl silească pe V.Baciu să i-o dea pe Ana de soție – scena reflecta
ingratitudinea lui Ion față de Titu, precum și imaturitatea lui, căci nu e capabil să-și
asume consecințele propriilor fapte, considerându-l vinovat pe Titu. Pe de altă parte,
Titu înțelege ce impact au putut avea niște vorbe aruncate în vânt asupa lui Ion și se
hotărăște să nu se mai implice în discuții cu el. Destinele lor se vor separa complet după
plecarea lui Titu în Regat.

 imoralitatea (relaţia cu Florica, devenită soţia lui George), impulsivitatea, violenţa

(bătaia cu George, cu Simion Lungu, cu tatăl său, maltratarea Anei), indiferenţa faţă de
nevastă şi copil după ce obţine averea; stăpânit de instincte primare, urmărit în ipostaze
contrastante (înainte şi după obţinerea pământului); are conştiinţa valorii sale de flăcău
harnic, inteligent şi e convins că merită un loc în ierarhia satului, dar ghinionul lui este că
face parte, prin naştere, din categoria sărăntocilor, de aici mânia lui şi dorinţa de a
obţine pământ cu orice preţ (învaţă lecţia aşteptării, uită binele făcut, îl trădează pe
Herdelea, nu mai respectă pe nimeni, respinge sfaturile preotului Belciug, răneşte
sentimentele Anei etc.),pt. că doar acesta îi asigura respectul şi statutul social în
comunitatea respectivă (V.Baciu nu era harnic, avea patima bauturii, obţinuse averea
prin căsătorie şi totuşi era respectat pt. că avea pământ; după ce Ion obţine averea,
lumea se poartă altfel cu el, nu-şi mai aminteşte epitetul pe care i-l pusese Baciu); nicio
brazdă nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut stâlpul casei.
 trăsătura definitorie rămâne însă dragostea pentru pământ, el întoarce spatele lumii şi
toată dragostea sa se revarsă asupra pământului;

scene semnificative: prima dintre ele este cea în care, după terminarea muncii
propriului lot, Ion atinge fostul său pământ, aflat acum în posesia lui Simion Lungu; la
venirea acestuia, Ion strigă că nu a făcut nicio nedreptate, că nu îi pasă nici de judecăţi,
nici de Dumnezeu din cer, sfidând astfel atât legile satului, cât şi morala creştină. Este
primul moment în care dragostea pentru pământ depăşeşte limitele firescului. Scena
despre care se vorbeşte cel mai adesea în evidenţierea acestei trăsături a personajului
rămâne cea a  sărutării pământului, care trebuie pusă în relaţie cu atitudinea lui Ion faţă
de aceleaşi pământuri înainte ca acestea să-i aparţină prin căsătoria cu Ana: dacă iniţial
Ion se simte mic şi slab, cât un vierme în raport cu dimensiunile de uriaş ale pământului
(Zvârcolirea), în scena sărutării pământului (Sărutarea), raportul de forţe se inversează:
“pământul se închina în faţa lui”. Superioritatea pământului văzut până acum ca o
zeitate se transferă asupra omului:”Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din
basme” (stăpân/ibovnică). Sărutul pământului este generat de obsesia de a-l stăpâni
(instictul de posesiune) gestul depăşind limitele firescului şi sugerând patima exagerată.
Raportul dintre personaj şi pământ este la fel de posesiv ca şi acela cu Florica(aceeaşi
senzualitate şi instinctualitate a erosului). Setea de pămînt nu poate fi motivată doar
8
 social, ea are rădăcini adânci în zonele obcure ale inconştientului. Dragostea pentru
pământ atinge  aici cotele unei pasiuni erotice, devine un substitut al erosului. Ion
transferă asupra lui iubirea pt. Florica, iar detaliile thanatice (lutul negru,  ca niste
mănuşi de doliu, “simţi un fior rece ameţitor”) anticipă moartea personajului. In plan
simbolic, sărutul pământului sugerează că personajul pierde sensul social al vieţii,
devenind nepăsător faţă de lume.

Pământul şi iubirea îi sunt la fel de necesare lui Ion, însă cele două patimi nu se
pot manifesta în acelaşi timp şi personajul trebuie să aleagă. Orice alegere ar face, se
simte tot neîmplinit. Aşa se explică şi dorinţa de a o avea pe Florica după ce obţine
pământurile.

Sunt folosite procedee moderne realiste pentru realizarea analizei psihologice:

introspecţia, monologul interior, stilul indirect liber(“Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi
veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De
atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...” alături de stilul direct şi indirect.

Schimbarea personajului după obţinerea pământurilor este vizibilă în gesturile care arată
siguranţa de sine, mândria: ,,Pe uliţă umbla cu paşi mari şi cu genunchii indoiţi. Vorbea mai
apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi de avere''.

De-a lungul romanului sunt folosite trei câmpuri semantice definitorii pentru acest
personaj: al focului (scăpărând scântei din ochi, zâmbetul aprins, în ochii lui ardea atâta
mânie),al patimei (râvnă ispititoare, patimă sălbatică, iubire pătimaşă) şi al teluricului (hotarul,
pământul, plugurile, delnişă, lut, bulgări).

Statutul final: După moartea Anei, Ion se întoarce la prima dragoste, Florica, acum măritată cu
George Bulbuc(“Ce folos de pământuri dacă cine ţi-e drag nu-i al tău”). Deznodământul este
previzibil, George, anunţat de Savista, îl pândeşte pe Ion şi îl omoara cu sapa, unealtă cu care
se lucrează pământul. El nu este altceva decât un instrument al destinului. Deşi predestinat să
iubească pătimaş pământul, dar şi pe Florica, eroul este mistuit de dorinţa de a obţine totul şi
de neputinţa de a pune de acord cele două patimi. În final, pământurile vor reveni bisericii.

 Fiind un personaj complex, Ion a generat interpretări contradictorii în critica literară:

G. Călinescu: “Ion este o brută. Lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă
sfaturi dovedind o ingratitudine calmă. Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din
viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse.”

E.Lovinescu: “Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune
o inteligenţă ascuţită..., o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i
rezistă.”

N.Manolescu:”Ion trăieşte în preistoria moralei...Ion este victima inocentă şi măreaţă a

fatalităţii biologice.”
9
 Alte personaje

ANA

-personaj tragic, fata lui Vasile Baciu

-mijlocul şi instrumentul prin care Ion ajunge în posesia pământurilor lui Vasile Baciu
-il iubeşte sincer pe Ion
-surprinsă in trei ipostaze diferite:
1. tânăra femeie ,indrăgostita de Ion
2. soţie, indurând cu umilinţă vorbele grele şi loviturile bărbatului
3. mamă
-intreaga existenţă a Anei este guvernată de iubire şi blândeţe
-e harnică ,supusă ,ruşinoasă(prototipul femeii de la ţară)
-Ion o vede ,,slabută,, ,,urâţică'', George o plăcea,, Ana ii plăcea ,dar nici nu zicea că-i cine ştie ce
frumoasă”
-firavă şi fără personalitate, devine uşor victima lui Ion
-G. Calinescu- ,,in sat femeia reprezenta doua braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de
copii.''
ZAHARIA HERDELEA
-personaj secundar, dinamic, exponenţial
-ilustrează o ipostaza a intelectualităţii rurale cu o existenţă lipsită de spectaculos, banală, dar
nu fără tensiuni care pot provoca crize de conştiinţă
-sărac, cu o familie grea(doua fete carora nu le poate asigura zestre)
-traieşte cu sentimentul datoriei faţă de orgoliosul preot Belciug, căci casa ii era construită pe
terenul ce aparţinea bisericii
-isi iubeşte meseria considerând-o cea mai nobilă de pe pământ
-acceptă cu greu ideea pensionării, ,, mai cu seamă dimineaţa când clopotul cheamă copiii la
şcoală, il cuprinde un dor chinuitor.''
-este inlocuit de tânărul Zagreanu, viitorul său ginere
VASILE BACIU
-personaj secundar, antagonist in raport cu Ion, static
-om cu stare ,posesor al unei moşii întinse, al unei gospodării făloase
-în esenţă este ,,un Ion'', care şi-a atins scopul; pământurile le obţinuse prin căsătoria cu o fată
urâtă, dar bogată
-işi iubeşte moşia mai mult decât pe Ana
-îl urăşte pe Ion, el dorea ca Ana sa devină soţia lui George
-crud:,,îi pun gâtul pe tăietor şi numa una-i trag cu barda, măcar să ştiu că mă duc pe urmă la
spânzurătoare,,
-nici pentru viaţa lui Petrişor, nepotul său , nu are prea multă preţuire:,, Ia seama, ginere, să nu
cadă bolnav nepoţelul''
-doriţta de a-şi recăpăta pământurile îl dezumanizează complet:,, Ba să iţi fie ruşine, măi omule,
să mai umbli după avere, când ai ajuns de râsul satului cu beţiile.''( Belciug)
-nici în final, după moartea ginerelui, pământul nu-i va reveni, acesta intrând în posesia bisericii.
10
 8. Relaţia dintre două personaje

Evoluţia cuplului ANA-ION: a.Statutul inițial este definit de diferenţa de statut social: personaj
eponim, Ion este prototipul ţăranului sărac, năpăstuit de soartă, născut în sânul unei familii al
cărei tată a risipit pământurile Zenobiei pe băutură. La polul opus, Ana este singura fiică ce i-a
mai rămas lui Vasile Baciu, ţăran înstărit din sat, posesor al pământurilor soţiei sale; tatăl
doreşte să o dea pe Ana lui George, la fel de bogat, pentru a rotunji averea şi a nu o risipi prin
alianţa cu cineva inferior material. Prima scenă în care apar cele două personaje este chiar
descrierea horei, pretext narativ prin care prozatorul realist adună toate personajele pe aceeaşi
scenă. Ion şi Ana bat Someşana, apoi Ilie, prieten cu George, îi vede retraşi, ceea ce dă naştere
furiei şi reacţiilor dispreţuitoare ale lui Vasile Baciu. Numindu-l pe Ion „tâlhar, hoţ, fleandură,
nimeni, sărăntoc”, Vasile Baciu declanşează conflictul exterior principal al romanului, de esenţă
socială.

Scene care evidențiază evoluția relației:

b. HORA și negocierea căsătoriei reflectă viziunea diferită asupra iubirii a celor două personaje.
Deşi la horă dansează cu Ana, Ion o iubeşte pe Florica, ţăranca săracă, dar frumoasă a satului. El
va avea de ales între a se căsători cu Ana, ceea ce îi garantează schimbarea statutului social, sau
mariajul din dragoste cu Florica şi condamnarea la sărăcie. Instinctul posesiunii şi dorinţa de a
parveni fiind mai puternice, el va pune în practică ideea seducerii Anei, pe care altfel Baciu nu i-
o dă de soţie. Ana îl iubeşte însă cu sinceritate şi devine victima tragică a lipsei de scrupule şi a
nepăsării lui Ion. Căsnicia lor are, aşadar, la bază nu o motivaţie de ordin afectiv sau valori
precum respectul reciproc sau conştiinţa datoriei, ci în primul rând considerente materiale
(pentru Ion) sau de eliminare a ruşinii provocate în urma abaterii de la morala satului (pentru
Vasile Baciu). Cu alte cuvinte, pentru Ion căsătoria şi iubirea sunt condiţionate material, iar
sentimentele sincere şi intense de dragoste ale Anei nu reprezintă nici pentru Vasile Baciu, nici
pentru Ion un temei demn de luat în seama, căci în societatea rurală din acest roman femeia
reprezintă o modalitate de parvenire, o sursă de perpetuare a speciei şi două braţe de muncă,
după cum observa G. Călinescu.

c.Nunta/pregătirile pentru nuntă:  Ana înţelege abia la nuntă că deşi este soţul ei, Ion nu o va iubi
niciodată; văzându-l dansând cu Florica, ea îşi explică schimbarea de atitudine a flăcăului de
după noaptea petrecută împreună. Dacă în scena horei Ion i se adresează cu diminutivul Anuţă,
impulsivitatea, nepăsarea şi răceala iau locul falsei afecţiuni de la început; viclenia planului
băiatului este dublată de inteligenţa cu care îi condiţionează pământurile lui Vasile Baciu în
schimbul căsătoriei cu Ana. Perioada premergătoare nunţii se caracterizează prin îndepărtarea
celor doi membri ai cuplului, spre deosebire de pregătirile, în registru idilic, ale nunţii Laurei cu
Pintea, în planul vieţii intelectualilor. Niciun moment de intimitate, nicio încercare de
mărturisire a afectului, niciun gest de tandreţe nu defineşte comportamentul lui Ion.

11
c. Căsnicia – dacă în alte romane realiste căsnicia reprezintă o etapă a maturizării afective, a
trecerii la o altă etapă în evoluţia cuplului, marcată de conştiinţa asumării unor reponsabilităţi,
în Ion schimbarea statutului civil nu are consecinţe în ameliorarea relaţiei dintre cei doi.
Dispreţuită de Ion, jignită de Zenobia, Ana petrece tot mai mult timp în tovărăşia lui Dumitru
Moarcăş, de la care învaţă că remediul suferinţei, regăsirea liniştii sufleteşti sunt în moarte. Nici
naşterea copilului nu reprezintă un motiv de refacere a familiei: deşi în momentul naşterii pe
câmp Ion este impresionat de măreţia momentului, dându-şi cu sfială pălăria jos, ulterior el nu
se dovedeşte a fi un tată iubitor sau un soţ grijuliu.

d.Statut final: Ana îşi pune capăt zilelor, împlinindu-şi destinul de personaj condamnat la o
existenţă tragică, iar pe Ion nici grija copilului ce îi garantează pământurile nu îl preocupă. Dacă
până acum în sufletul lui a dominat glasul pământului, odată cu împlinirea materială eroul simte
că nu poate face un compromis cu glasul iubirii şi râvneşte la Florica, acum nevasta lui George.
Încălcând moralitatea satului prin împingerea Floricăi la adulter, Ion moare ucis de George într-
o scenă naturalistă ce reprezintă forma neutră a moralizării.

Opinia despre evoluția personajelor: În opinia mea, cuplul Ion-Ana evoluează previzibil.
Naivitatea Anei, lipsa ei de experienţă, sinceritatea şi intensitatea sentimentelor fac din ea un
personaj tragic, iar Ion evoluează în limitele unor trăsături sufleteşti precum lăcomia, orgoliul
nemăsurat, sfidarea moralei lumii satului, impulsivitatea. Format pe considerente materiale,
nu afective, cuplul cunoaşte o involuţie curmată de moartea celor doi.

9.Perspectiva narativă. Naratorul

Ion este un roman realist, obiectiv prin naratiunea la persoana a III-a, cu narator
omniprezent şi omniscient, căruia ii corespunde o viziune „din spate” (naratorul stie mai multe
decât fiecare personaj în parte) (Tz. Todorov) şi o perspectivă auctorială (naratorul nu e
personaj, evenimentele sunt povestite de un narator exterior evenimentelor).În construirea
lumii interioare a personajelor, observaţia naratorului omniscient alternează cu introspecţia.

De asemenea, personajele sunt privite din mai multe perspective, iar această multiplicare a
instanţelor narative este un element de modernitate.

10.Viziunea autorului asupra lumii prezentate: lume tradiţională, aflată sub semnul sacrului şi
a legilor nescrise ale colectivităţii; încălcarea acestora determină drame şi tragedii individuale.

11. Particularităţi stilistice :stil sobru, neutru, impersonal (« stilul cenusiu »), anticalofil,
prezenţa mai multor registre stilistice(tăranii/intelectualii).

VII.CONCLUZII: Romanul Ion reflectă estetica realistă prin tematica socială, prin geneza
reprezentată de fapte reale, prin conflictele care au la bază dorinţa de parvenire a
protagonistului, prin personajele exponenţiale pentru anumite categorii sociale şi create în

12
relaţie cu mediul, prin verosimilitatea întâmplărilor relatate la persoana a III-a de către un
arator omniprezent, omniscient, cu perspectivă auctorială şi viziune naratologică „din spate”.
Prin personajul principal, prozatorul a construit un erou realist, în manieră obiectivă, un
personaj individualizat, o natură complexă cu trăiri contradictorii.

13