1

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.:329:342.5(043.3)=135.1
M 87.

MOLDOVEANU MARIAN DAN

LOCUL ŞI ROLUL PARTIDELOR POLITICE ÎN EXERCITAREA

PUTERII DE STAT

CIFRUL ŞI DENUMIREA SPECIALITĂŢII:

12.00.02 DREPT PUBLIC (CONSTITUŢIONAL); ORGANIZAREA ŞI
FUNCŢIONAREA INSTITUŢIILOR DE DREPT

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător ştiinţific Popa Victor

profesor universitar,
doctor habilitat în drept,

Autorul Moldoveanu Dan

 2

CHIŞINĂU, 2010

© Dan Moldoveanu, 2010

 3

CUPRINS:
ADNOTARE.................................................................................................................................. 5
LISTA ABREVIERILOR.............................................................................................................8
INTRODUCERE...........................................................................................................................9
1. ANALIZA SITUAŢIEI PRIVIND PARTICIPAREA PARTIDELOR
POLITICE LA EXERCITAREA PUTERII DE STAT ………………………..……………15
1.1 Studii în dreptul comparat…………………………………………………………….……..15
1.2 Cercetări ştiinţifice ale autorilor moldoveni ……………………………………………...…30
1.3 Scopul şi obiectivele lucrării………………………………………………………………....39
1.4 Concluzii la capitolul 1………………………………………………………………………40
2. PARTIDELE POLITICE – SUBIECŢI ÎN RELAŢIILE DE PUTERE:
REPERE TEORETICE……………………………………………………………………….41
2.1 Legitimitatea puterii din perspectiva partidelor politice…………………………………….41
2.1.1. Partidele politice – verigă de bază în exercitarea puterii politice........................................41
2.1.2. Conceptului de partid politic – interpretări teoretice...........................................................45
2.2 Delimitarea funcţiilor principale ale partidelor politice…………………………………….49
2.3 Clasificarea partidelor politice………………………………………………………..…….54
2.4 Concluzii la capitolul 2………………………………………………………………………60
3. FORMAREA ŞI CONSOLIDAREA PLURIPARTIDISMULUI
ÎN REPUBLICA MOLDOVA ŞI ROMÂNIA - CONTEXT POLITICO-JURIDIC…….61
3.1. Formarea şi devenirea partidelor politice în calitate de instituţii sociale
cu caracter politico-juridic……………………………………………………………………….61
3.2. Dimensiunea politică în evoluţia partidelor politice în
România şi Republica Moldova …………………………………………………………………67
3.3. Dimensiunea juridică a instituţionalizării partidelor politice……………………………….73
3.4. Cadrul normativ al activităţii partidelor politice în România şi Republica Moldova ………80
3.5 Concluzii la capitolul 3………………………………………………………………..……..86
4. COMPETIŢIA PARTIDELOR POLITICE ŞI CALITATEA DEMOCRAŢIEI………88
4.1. Sisteme partidiste – evaluări teoretico-conceptuale................................................................88
4.2. Poziţiile ideologice ale partidelor politice…………………………………………………..97
4.3. Imperativul ideologic al sistemului partidist în cazul Republicii Moldova………………..106
4.4. Influenţa sistemelor electorale asupra pluripartidismului.....................................................112
4.4.1 Sisteme electorale: reflecţii teoretice………………………………………….............112
 4

4.4.2 Legătura şi condiţionarea reciprocă între sistemul electoral şi sistemul partidist…….122

4.5 Concluzii la capitolul 4..........................................................................................................126
5. PARTIDELE POLITICE ÎN EXERCITAREA PUTERII LEGISLATIVE…………128
5.1. Configuraţia politică a organelor legislative……………………………………………….128
5.2. Drepturi şi obligaţii ale fracţiunilor parlamentare…………………………………………135
5.3. Departajarea puterii între majoritatea parlamentară şi opoziţie……………………………143
5.4 Concluzii la capitolul 5………………………………………………………………….…151
6. PARTIDE POLITICE ÎN EXERCITAREA PUTERII EXECUTIVE……………….152
6.1. Modele de raporturi ale şefului statului cu partidele politice……………………………...152
6.2. Algoritmul politic în constituirea Guvernului……………………………………………..162
6.3. Principiul separaţiei puterilor în stat din perspectiva partidelor politice………………….169
6.4 Concluzii la capitolul 6……………………………………………………………….……173
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI…………………………………………174
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………..178
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII…………………………..…...188
CV AUTORULUI ……………………………………………………………………...…….189
 5

ADNOTARE
Numele, prenumele autorului: Moldoveanu Dan
Denumirea tezei: Locul şi rolul partidelor politice în exercitarea puterii de stat;
Gradul ştiinţific solicitat: doctor în drept;
Localitatea: Chişinău
Anul perfectării tezei: 2010
Structura lucrării: introducere, 6 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie din 222
titluri, 159 pagini text de bază.
Numărul de publicaţii la tema tezei: rezultatele obţinute sunt publicate în 8 lucrări ştiinţifice.
Cuvintele cheie: partid politic, pluripartidism, pluralism politic, putere de stat, fracţiuni
parlamentare, sistem de partide, sistem electoral, partid de guvernământ, partid de opoziţie,
coaliţie de partide.
Domeniul de studii: dreptul constituţional.
Scopul şi obiectivele lucrării: Scopul principal al investigaţiei este identificarea rolului şi locului
partidelor politice în exercitarea puterii de stat. Întru realizarea acestui scop s-a presupus realizarea
următoarelor obiective: identificarea rolului şi locului partidelor politice în exercitarea puterii de stat;
argumentarea legitimităţii puterii de stat din perspectiva partidelor politice; analiza procesului de
instituţionalizare a partidelor politice în calitate de instituţii sociale cu caracter juridico-politic;
analiza particularităţilor apariţiei şi evoluţiei partidelor politice în Republica Moldova şi România;
cercetarea cadrului normativ al activităţii partidelor politice din Republica Moldova şi România;
analiza imperativului ideologic al partidelor politice; identificarea şi investigarea aspectelor de
conţinut a conexiunii dintre sistemele electorale – sistemele de partid; examinarea locului şi rolului
partidelor politice în funcţionarea ramurilor puterii de stat.
Noutatea si originalitatea ştiinţifică: realizarea unei sinteze de ansamblu privind rolul şi
activitatea partidelor în exercitarea puterii de stat; efectuarea unei analize aprofundate şi complexe a
manifestării partidelor politice la toate nivelurile ascensiunii lor politice; conceptualizarea problemei
doctrinelor politice din Republica Moldova; studierea ecuaţiilor funcţionării partidelor politice în
cadrul organelor legislative. Originalitatea lucrării constă atât în specificul problemelor abordate, cât
şi în caracterul ei complex.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării: Lucrarea va aduce un aport benefic în
cunoaşterea mai profundă a problemelor legate de organizarea şi funcţionarea partidelor politice în
Republica Moldova şi România. Lucrarea va fi utilă şi pentru organizaţiile nonguvernamentale,
domeniul de activitate al cărora este foarte variat, incluzând totodată probleme privind destinele
democraţiei, participarea politică, perfectarea cadrului juridic şi a procedurilor şi mecanismelor
politice ale statului. Teza reprezintă un material ştiinţific util procesului de studiu în instituţiile de
invăţământ superior şi postuniversitar specializat.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice: Rezultatele ştiinţifice a prezentei lucrări pot fi
implimentate în dezvoltarea democraţiei constituţionale, drepturilor exclusiv politice ale cetăţenilor,
organizarea şi funcţionarea autorităţilor legislative şi a puterii executive în baza pluralismului politic.
 6

AННОТАЦИЯ
Фамилия, имя автора: Молдовяну Дан
Название диссертации: Место и роль политических партий в осуществление
государственной власти.
Научная степень: доктор права;
Месторасположение: Кишинев
Год окончания диссертации: 2010
Структура работы: введение, 6 глав, общие заключения и рекомендации, библиография из
222 источников, 159 страниц основного текста.
Количество публикаций на тему диссертации: полученные результаты опубликованы в 8
научных работах.
Ключевые слова: политическая партия, многопартийность, политический плюрализм,
государственная власть, парламентские фракции, партийная система, избирательная система,
правящая партия, оппозиционная партия, партийная коалиция.
Область исследования: конституционное право.
Цель и задачи работы: Целью работы является определение и установлении роли и места
политических партий в осуществлении государственной власти. Для достижения
поставленной цели сформулированы следующие задачи: аргументация легитимности
гос.власти с точки зрения политических партий; анализ процесса институционализации
политических партий в качестве социальных институтов с политико-правовым характером;
анализ особенностей появления и развития политических партий в Р.М. и Румынии;
исследование законодательной базы организации и функционирования политических партии в
РМ и Румынии; анализ партийных идеологий; идентификация и исследование связи между
избирательными системами и партийными системами;
Научное новшество и оригинальность: продемонстрированы различные особенности
принципа политического плюрализма; реализация целостного анализа о роли и месте
полит.партий в осуществлении государственной власти; осуществление комплесного и
глубокого анализа проблем, связанных с политическим развитием партий; концептуализация
проблем политических доктрин в Р.М. и Румынии; изучение деятельности политических
партий в законодательных органах;
Теоретическое значение применения работы: Работа внесет свой положительный вклад в
более глубокое изучение проблем, связанных с развитием плюралистической демократии в
Республике Молдова в общем, развитием права граждан на информацию, свободным
выражением мнения, доступом к информации, а также в организации и деятельности
Парламента Республики Молдова, в частности.
Внедрение научных результатов: Научные результаты работы могут быть использованы в
организации и деятельности Парламента Республики Молдова, изменении соответствующего
законодательства, а также дальнейшем развитии прав граждан на информацию, на свободное
выражение мнения, доступ к информации, развитие традиций в отношениях между
парламентским большинством-оппозицией.
7
 8

ANNOTATION
Author’s name, surname: Moldoveanu Dan
Thesis name: Place and role of political parties in execution of state power;
Scientific Degree requested: doctor in law;
Location: Chişinău
Year of concluding the thesis: 2010
Structure of thesis: introduction, 6 chapters, general conclusions and recommendations,
bibliography of 222 sources, 159 pages of basic text.
Number of publications on the thesis topic: the obtained results are published in 8 scientific
studies.
Keywords: political party, multiparty, political pluralism, state power, parliamentarian
fractions, party system, electoral system, party of government, opposition party, coalition of
parties.
Area of study: constitutional law.
Purpose of study and Study’s objectives: Purpose of study are identification of the role and place
of political parties in execution of state power. Study‟s objectives: argumentation of legitimacy of
state power in terms of political parties; examination of the process of institutionalization of political
parties as social institutions of legal and political nature; examination of specific features of
appearance and evolution of political parties in Republic of Moldova and Romania; research of
regulatory framework of activity of political parties from Republic of Moldova and Romania;
analysis of the ideological imperative of the political parties; identification and investigation of
content aspects of the connection between electoral systems and party systems; examination of the
place and role of political parties in the functioning of state power‟s branches.
Scientific novelty and originality: realization of overall synthesis regarding the role and activity of
the parties in execution of state power; execution of thorough and complex analysis of manifestation
of political parties at all levels of their political ascension; conceptualization of the problem of
political doctrines in Republic of Moldova; studying of equations of political parties „functioning in
legislative bodies. Originality of study is both the specific of the problems addressed and its complex
nature.
Theoretical significance and applicative value of study: The study will make a beneficial
contribution for a deeper knowledge of issues regarding the organization and functioning of political
parties in Republic of Moldova and Romania. The study will be usefull for non-governmental
organizations, which domain of activity is various, including at the same time problems regarding
fate of democracy, political participation, improving of legal framework and of the political
procedures and mechanisms of the state. Thesis represents a scientific material useful for the process
of study in the institutions of high education and specialized postdoctoral education.
Implementation of scientific results: Scientific results of present study can be implemented in the
development of constitutional democracy, exclusively political rights of citizens, organization and
functioning of legislative authorities and executive power on the basis of political pluralism.
 9

LISTA ABREVIERILOR

RM – Republica Moldova
R.F.G –Republica Federală Germania
CC – Curtea Constituţională
HCC –Hotărârea Curţii Constituţionale
CE – Consiliul Europei
HG – Hotăriea Guvernului
HP – Hotărarea Parlamentului
MO – Monitorul Oficial
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
UE – Uniunea Europeană
SUA- Statele Unite ale Americii
BE – Bloc electoral
CEC – Comisia Electorală Centrală
PCRM –Partidul Comuniştilor din Republica Moldova
PPCD -Partidul Popular Creştin Democrat
PLM –Partidul liberal din Moldova
PDM - Partidului Democrat din Moldova
AMN -Alianţa Moldova Noastră
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
PCUS- Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
PCM- Partidul Comunist al Moldovei
RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
SUA –Statele Unite ale Americii
RP – Reprezentarea proporţională
C.S.I –Comunitatea Statelor Independente
MMP- Mixtă membru-proporţională
VUN- Votul unic transferabil
 10

INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Cercetarea de faţă urmăreşte analiza unor
concepte şi realităţi juridico-politice fundamentale pentru viaţa oricărei societăţi contemporane:
partidele politice şi puterea de stat. Partidul politic, ca formă instituţinalizată a activităţii politice, ca
expresie organizaţională a necesităţii de asociere şi activism, ca mediator priveligiat al vieţii politice,
în pofida tuturor criticilor şi dezamăgirilor pe care le suscită, rămâne un rău necesar in societăţile
contemporane.
Partidele politice sunt cele care acordă sens, consistenţă şi legitimitate puterii de stat într-o
societate democratică, fiind indispensabile epocii contemporane. Ele există în majoritatea absolută a
societăţilor, indiferent de tipul sistemului constituţional sau al regimului politic. Dar numai în
democraţiile pluraliste, unde alegerile în organele reprezentative ale statului se desfăşoară în baza
listelor de partid, partidele politice se umplu cu conţinut, transformându-se în mijloace de realizare a
interesului întregii societăţi. Astfel, în regimurile democratice partidele se prezintă ca actori
importanţi ai procesului de exercitare a suveranităţii poporului, de cucerire, menţinere şi exercitare a
puterii politice, rolul lor în dezvoltarea societăţilor democratice şi competitive devenind
incomensurabil.
În prezent în majoritatea statelor democratice există o tendinţă de amplificare a rolului
partidelor în viaţa politică a societăţii, ceea ce determină odată în plus actualitatea şi oportunitatea
lucrării. Graţie partidelor politice sistemul tradiţional al relaţiilor puterii de stat a suferit numeroase
mutaţii. Se are in vedere, în primul rând, principiul separaţiei şi interferenţei puterilor în stat. Drept
consecinţă a evoluţiei partidelor politice, relaţiile de putere sunt adjudecate nu între puterea
legislativă şi cea executivă, ci între majoritatea ce guvernează şi opoziţia care luptă pentru putere. În
aşa mod, astăzi se poate afirma cu certitudine că de gradul de consolidare a sistemului de partide
depinde calitatea puterii publice.
Actualitea cercetării problematicii in cauză este condiţionată şi de faptul că în condiţiile
perioadei de tranziţie partidele politice necesită, poate mai mult ca celelalte instituţii şi fenomene
politice, o atenţie permanentă din parte investigatorilor. Partidele politice scot în evidenţă starea
societăţii. Prin intermediul lor putem evalua societatea nu numai din punct de vedere politic, dar şi în
ce priveşte starea de spirit, cultura şi valorile ei, potenţialul de conciliere sau de coexistenţă eficientă.
În contextul afirmării sistemului politic democratic şi a societăţii deschise partidele politice joacă un
 11

rol determinant. Creatori de valori şi de alternative de dezvoltare, partidele determină vectorul

evoluţiei politice, sociale şi economice atât interne, cît şi externe.
Partidele politice mai sunt şi cele care structurează opinia publică, care permit clarificarea
condiţiilor desfăşurării competiţiei politice prin informarea electoratului. Ele sunt cele care propun
soluţii la problemele vieţii politice şi oferă proiecte, valori şi obiective de atins prin votul cetăţenilor.
La etapa actuală este deosebit de important rolul partidelor şi în selecţia personalului politic.
Partidul politic este o şcoală politică, o instanţă de iniţiere şi verificare pentru indivizii ce aspiră să se
implice în lupta politică. Partidul, prin disciplină şi acţiune, îndeplineşte o funcţie de recrutare şi
încadrare a membrilor săi.
Astfel, recrudescenţa criticilor la adresa fenomenului partidist, nu trebuie sa provoace
renunţarea la studiul partidelor. Ele îşi păstrează un loc central în toate sistemele politice. Or
democraţia nu poate să funcţioneze fără organizaţii politice, care contribuie la structurarea opiniei
publice şi la articularea cererilor membrilor lor. Dincolo de multiplele lor funcţii, partidele sunt, în
primul rând mediatori între naţiune şi putere, între indivizi şi scena politica. Ele exprimă conflictele şi
tensiunile societăţii, dar contribuie şi la reducerea şi pacificarea acestora.
Nici o democraţie reprezentativă modernă nu poate renunţa la existenţa şi activitatea
partidelor politice. Partidele paticipă la formarea voinţei politice a poporului. O societate pluralistă
devine capabilă de a acţiona politic doar cu ajutorul partidelor. Alegătorii îşi pot transpune voinţa
politică în realitate doar prin intermediul partidelor. Partidele sunt instrumentele cu ajutorul cărora
poporul ocupă poziţiile de conducere dintr-un stat şi îşi ia deciziile politice programatice.
Astfel, partidul politic formează, cum am văzut, una din cele mai sugestive şi interesante
personalităţi colective, o unitate socială originală, cu gândire proprie şi voinţă unitară.
Pentru Republica Moldova tematica cu privire la locul şi rolul partidelor politice în
exercitarea puterii de stat este de o actualitate deosebită, căci aici democraţia liberală are o istorie
recentă, care a început să se afirme, odată cu apariţia altor formaţiuni politice în paralel cu partidul
comunist. Astăzi, soarta democraţiei din statul nostru, depinde în mare parte de evoluţia şi voinţa
partidelor politice, de modul în care acestea conlucrează între ele în vederea atingerii unor scopuri ce
ţin de binele comun.
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul principal al investigaţiei este identificarea rolului şi
locului partidelor politice în exercitarea puterii de stat. Întru realizarea acestui deziderat am presupus
realizarea următoarelor obiective:
 12

– formularea unui concept al lucrării şi crearea unui fundal teoretic pentru analiza la nivelurile
relevante a partidelor politice şi a puterii de stat;
– argumentarea legitimităţii puterii de stat din perspectiva partidelor politice;
1 analiza procesului de instituţionalizare a partidelor politice în calitate de instituţii sociale
cu caracter juridico-politic;
– analiza particularităţilor apariţiei şi evoluţiei partidelor politice în Republica Moldova şi
România;
– cercetarea cadrului normativ al activităţii partidelor politice din Republica Moldova şi
România;
– analiza imperativului ideologic al partidelor politice;
– prezentarea generală a fundamentului ideologic al sistemului partidist în cazul Republicii
Moldova;
– identificarea şi investigarea aspectelor de conţinut a conexiunii dintre sistemele electorale –
sistemele de partid;
– examinarea locului şi rolului partidelor politice în funcţionarea ramurilor puterii de stat;
– analiza particularităţilor funcţionării partidelor politice din Republica Moldova şi România
în cadrul forului legislativ;
– analiza mecanismului de departajare a puterii între majoritatea parlamentară şi opoziţie din
perspectiva principiului separaţiei şi interferenţei ramurilor puterii in stat;
– examinarea modelelor de raporturi ale şefului statului cu partidele politice în diverse
sisteme constituţionale.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Succesul unei lucrări ştiinţifice este în funcţie
de caracterul problemelor cercetate care condiţionează şi importanţa concluziilor formulate.
Originalitatea studiului de faţă şi caracterul lui novator constă în:
– realizarea unei sinteze de ansamblu privind rolul şi activitatea partidelor în exercitarea
puterii de stat;
– efectuarea unei analize aprofundate şi complexe a manifestării partidelor politice la toate
nivelurile ascensiunii lor politice;
– conceptualizarea problemei doctrinelor politice din Republica Moldova;
– studierea ecuaţiilor funcţionării partidelor politice în cadrul Parlamentului Republicii
Moldova;
 13

Originalitatea lucrării constă atât în specificul problemelor abordate, cât şi în caracterul ei

complex. Avind un conţinut variat sub aspectele teoretic şi aplicativ, ea este, in primul rind, o lucrare
de sinteză.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Valoarea aplicativă şi semnificaţia
teoretică ale studiului realizat constau în rezultatele obţinute şi în concluziile sintetizate în urma
cercetării locului şi rolului partidelor politice în exercitarea puterii de stat. Rezultatele investigaţiilor
realizate au o finalitate concretă. Este foarte important ca acestea să fie aduse la cunoştinţa mediilor
academic şi ştiinţific, partidelor politice şi instituţiilor de stat, liderilor de opinie şi reprezentanţilor
societăţii civile.
Lucrarea este utilă şi pentru organizaţiile nonguvernamentale, domeniul de activitate al cărora
este foarte variat, incluzind totodată probleme privind destinele democraţiei, participarea politică,
perfectarea cadrului juridic şi a procedurilor şi mecanismelor politice ale statului.
Teza reprezintă şi un material ştiinţific util procesului de studiu în instituţiile de învăţămint
superior şi postuniversitar specializat. Poate fi utilizată atât de studenţi, masteranzi, doctoranzi, cât şi
de corpul profesoral în calitate de suport la disciplina „Drept constituţional şi instituţii politice”.
Aprobarea rezultatelor. Teza a fost prezentată, aprobată şi reconadată spre susţinere publică
de catedra Drept Public a ULIM, precum şi de Seminarul ştiinţific Specializat Interuniversitar pe
specialitatea 12.00.02 Drept public.
Unele rezultate obţinute au fost comunicate şi aprobate la următoarele forurui ştiinţifice:
„Rolul partidelor politice în constituirea administraţiei publice”, - Sesiunea de comunicări ştiinţifice
„Administraţia publică in statul de drept”, Chişinău, 27-28 septembrie 2008; „Legitimitatea puterilor
din perspectivele partidelor politice” - Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică: „Promovarea
drepturilor omului în contextul integrării europene: teorie şi practică” cu genericul „Persoane
dispărute fără veste”, Chişinău, 9-10 iunie 2009; „Evoluţia partidelor politice dezvoltată în diferite
monografii, studii, publicaţii, - Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică: „Promovarea drepturilor
omului in contextul integrării europene: teorie şi practică”, cu genericul „Dreptul internaţional
umanitar la 60 de ani de la semnarea convenţiilor de la Geneva, Chişinău, 30-31 octombrie 2009.
Sumarul compartimentelor tezei.
Teza constă din: Introducere; Analiza situaţiei, Compartimente de bază – 5 capitole ce
cuprind 17 paragrafe, şi 2 subparagrafe; Concluzii generale şi recomandări; Bibliografie.
Capitolul 1 - Analiza situaţiei privind realizarea principiilor democraţiei pluraliste în
 14

organizarea şi funcţionarea parlamentului. În acest capitol s-a efectuat o analiză profundă a

materialelor ştiinţifice la tema tezei: articole, monografii, brevete de invenţie etc., publicate în ţară şi
peste hotare. O atenţie deosebită s-a acordat publicaţiilor din ultimii ani. În baza studierii literaturii de
specialitate, s-a efectuat o analiză comparativă a situaţiei existente în domeniul temei de cercetare, s-
au formulat problema de cercetare şi direcţiile de soluţionare a ei, precum şi obiectivele tezei.
Capitolul 2 - Partidele politice – subiecţi în relaţiile de putere: repere teoretice- este destinat
problemelor teoretice privind geneza şi rolul partidelor politice, demonstrându-se că indiferent de
scopurile, obiectivele sau de interesele particulare, ceea ce individualizează partidele, este faptul că acestea
urmăresc dobândirea puterii şi în acest scop acestea pot acţiona în favoarea unor grupuri sociale sau pot
promova, cu prioritate, o anumită concepţie despre lume.
Capitolul 3 - Formarea şi consolidarea pluripartidismului în Republica Moldova şi România -
context politico-juridic, conţine analiza problemelor ce ţin de formarea şi devenirea partidelor
politice în calitate de instituţii sociale cu caracter politico-juridic. În capitolul prezent se vorbeşte
despre procesul de devenire al partidelor politice, dimensiunea politică în evoluţia partidelor politice
în Republica Moldova şi România, dimensiunea juridică a instituţionalizării partidelor politice,
precum şi de cadrul normativ al activităţii partidelor politice în Republica Moldova şi România.
Capitolul 4 - Competiţia partidelor politice şi calitatea democraţiei, este compus din 4 paragrafe
care conţin unele evaluări teoretico-conceptuale ce ţin de sistemele partidiste. Se demonstrează
poziţiile ideologice ale partidelor politice menţionandu-se că, în activitatea pe care orice partid o
desfăşoară un loc important îl deţine elaborarea şi promovarea ideologiei sale politice, a concepţiei
proprii despre organizarea socială şi politică. Vorbind de imperativul ideologic al sistemului partidist
în cazul Republicii Moldova se demonstrează că, din perspectiva afirmării doctrinelor politice,
sistemul de partide în Republica Moldova a cunoscut mai multe etape în evoluţia sa printre care am
evidenţiat: perioada „haosului doctrinar”, perioada „populismului”, perioada „renascentismului
doctrinar” şi perioada „stabilităţii doctrinare”.
Capitolul 5- Partidele politice în exercitarea puterii legislative este compus din 3 paragrafe. În
care se demonstrează faptul că indiferent de modul său de constituire, de numărul camerelor şi de
structura sa internă, în cadrul oricarui sistem parlamentar democrat se constituie două tipuri de forţe
social-politice: -majoritatea parlamentară formată din partidul sau coaliţia de forţe politice care au
câştigat alegerile şi care împreună formează majoritatea simplă de peste 50%, cât şi cea absolută de
2/3 din numărul membrilor parlamentului, majoritate necesară votării guvernului, a proiectelor de
 15

legi ordinare şi organice; şi - opoziţia politică care întruneşte sub 50% din numărul total al voturilor
parlamentarilor. Abordând problemele legate de drepturi şi obligaţii ale grupurilor parlamentare s-
au descris activităţile acestor grupuri în cadrul parlamentului. Un loc deosebit este destinat şi
problemelor ce ţin de departajarea puterii între majoritatea parlamentară şi opoziţie.
Capitolul 6 - Partide politice în exercitarea puterii executive, conţine 3 paragrafe şi este destinat
unor probleme ce ţin de raporturile instituţiilor politice antrenate în exercitarea suveranităţii naţionale
cu partidele politice. Se demonstrează că aceste raporturi sunt, în mare măsură, determinate de
sistemul constituţional al statului respectiv. Este abordată o problemă foarte importantă şi
interesantă, cum ar fi algoritmul politic în constituirea Guvernului. Se demonstrează că guvernele
de uniune naţională, se formează în situaţii excepţionale: criză politică, care nu dă posibilitatea de a
constitui un guvern poltic; stare de război, mari tensiuni şi conflicte sociale, calamităţi naturale etc.
Guvernele de uniune naţională se formează din reprezentanţii celor mai importante partide şi
formaţiuni politice ale societaţii, iar durata mandatului unor asemenea guverne este în legătură
directă cu perioada crizei care a generat necesitatea instaurării lor.
În Concluzii generale şi recomandări se inserează ideile generalizatoare formulate ca rezultat
al investigaţiei desfăşurate şi şi se fac unele de rigoare pentru optimizarea problemelor constatate.
Bibliografia, compusă din 222 titluri reprezintă suportul documentar şi doctrinat al tezei.
 16

1. ANALIZA SITUAŢIEI PRIVIND PARTICIPAREA PARTIDELOR POLITICE LA

EXERCITAREA PUTERII DE STAT.

La acest compartiment s-au luat în evidenţă două momente principiale. În primul rând - gradul
de cercetare al componentelor obiectului investigaţiei – partidele politice şi puterea de stat, iar în al
doilea rând - gradul de investigare al temei propriu zise – locul şi rolul partidelor politice în
exercitarea puterii de stat. Dacă în primul caz gradul de cercetare în literatura de specialitate este unul
diversificat şi dezvoltat, atunci, în cel de-al doilea, situaţia este dificilă, îndeosebi, în ceea ce priveşte
literatura de specialitate autohtonă.

1.1 Studii în dreptul comparat

Primele studii fundamentale privind partidele politice au fost realizate de M. Ostrogorski
[200], F. Clarke [201] şi R. Michels [196]. Ei sunt cei care au pus bazele cercetării partidelor politice,
au analizat procesele de afirmare ale acestora, locul şi rolul lor în societăţile contemporane, dar şi au
criticat aceste instituţii, pornind de la viziunea rousseauniană. Prima lucrare consacrată fenomenului
partidist, „Democracy and the Party System in the United States” a lui M. Ostrogorski, conţine
analiza evoluţiei partidelor politice americane şi engleze pe parcursul secolul al XIX-lea. Analizând
partidele americane, autorul acuză transformările acestora, învinuindu-le în manipularea şi vicierea
voinţei generale. În 1913 Robert Michels publică lucrarea „Political parties: A Sociological Study of
the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy” în care analizează coraportul dintre structura de
partid şi democraţie. Autorul demonstrează că partidele politice sunt organizaţii şi, ca orice
organizaţii, se birocratizează, acest proces datorându-se profesionalizării politicii. Michels precizează
că cu cât un grup este mai organizat cu atât el este mai oligarhic, ceea ce reprezintă ”legea de fier a
oligarhiei”. Autorul pledează pentru interzicerea partidelor politice.
O concepţie total diferită de cea prezentată anterior întilnim la Raymond Aron, care în
lucrarea „Democratie et totalitarism” elaborează o teorie a societăţii democratice în care rolul
central le revine partidelor politice. Aron face deosebire între societăţile totalitare care, pe lângă o
ideologie unică, dispariţia societăţii civile, se caracterizează şi prin existenţa factică a unui singur
partid, şi societăţile democratice care se caracterizează printr-un sistem constituţional în care
partidele politice au datoria de a respecta regulile jocului, de a recunoaşte existenţa altor poziţii şi de
a asigura guvernarea pe perioade de timp limitate. [148]
 17

Un aport considerabil în cercetarea partidelor politice, precum şi a celuilalt component al

obiectului investigaţiei – puterea de stat - l-a adus M. Weber, economist politic şi sociolog german,
considerat unul dintre fondatorii studiului modern al sociologiei şi administrării publice. Weber
defineşte statul ca o entitate ce posedă monopolul folosirii legitime a forţei, această idee devenind
definiţie fundamentală în studiul modern al ştiinţei juridice şi politice în tradiţia occidentală. În
accepţiunea lui Weber, oricare putere, inclusiv şi puterea statului, este, în mod necesar, însoţită de
legitimitate. Autorul distinge trei forme tipice de legitimitate: 1. patriarhală; 2. carismatică; 3. legală.
[216; 217 218; 219]
M. Duverger în lucrarea sa fundamentală “Les partis politiques”, analizează toate aspectele
funcţionării partidelor politice – de la geneza acestora până la locul şi rolul lor în procesul de
guvernare. Analizând evoluţia partidelor politice, autorul evidenţiază trecerea de la partidele de cadre
la cele de masă, de la partidele de creaţie internă (parlamentară) la cele de creaţie externă
(extraparlamentară). Autorul cercetează şi influenţa sistemelor electorale asupra sistemelor de partid,
concluzionând că scrutinul majoritar într-un singur tur tinde să favorizeze un sistem bipartidist, pe
când scrutinele majoritare cu două tururi, precum şi reprezentarea proporţională, tinde spre
multipartidism. [179; 149]
O serie de autori studiază fenomenul partidist cu referire la ţări concrete (J. Orren, H. Portelli
etc.) [199]. În unele lucrări sunt analizate anumite aspecte particulare ale statutului, funcţiilor,
activităţii, manifestărilor etc. ale partidelor (A. Panebianco, H. Reiter, D. Seiler, M. Weiner etc.)
[203; 160; 132; 220]. Partidele politice sunt abordate şi în cadrul unor fenomene, instituţii, procese cu
care acestea se află într-o interdependenţă şi corelaţie strânsă, cum ar fi democraţia, alegerile,
guvernarea etc. (G.-L. Quermonne, G. Sartori, Y. Meny, A. Lijphart, D. Fisichella etc.) [161; 131;
1207; 164].
În aşa mod, astăzi, când tematica este extrem de valorificată, partidele se studiază în paralel
cu o mulţime de subiecte adiacente. Astfel, originea partidelor a fost cercetată de către J.H. Aldrich,
R. Gunther şi L. Diamond, etc. [163; 181]; ideologia partidelor de astfel de autori precum R.E.
Bohrer, L. Imbeau, etc. [171, 185]; structura şi organizarea partidelor este elucidată de R. Koole, R.S.
Katz şi P. Mair, S. Wolinetz [187; 188;] etc. Alţi autori din Occident au analizat detaliat un alt
subiect, indisolubil de cel al partidelor politice – sistemele de partide. Astfel, deja-menţionaţii P.
Mair, M. Bogaards s-au ocupat de clasificarea sistemelor de partide [170; 193; 194]; H. Kriesi a
încercat să explice diferenţele între diversele sisteme de partide [120]; stabilitatea sistemelor de
 18

partide şi-a găsit reflectarea în lucrările lui P. Mair, K. Roberts şi E. Wibbels, T.J. Scotto ş.a. [205;
209]
S.Rokkan şi S.Lipset [191] sunt cei care au teoretizat şi au promovat paradigma clivajelor în
vederea explicării genezei şi evoluţiei partidelor politice. Cele patru clivaje, evidenţiate de autori
sunt: clivajul stat – biserică care generează partide clericale şi anticlericale; clivajul centru – periferie,
ce duce la opoziţia dintre centriştii, care pledează fie pentru un stat unitar, fie pentru unul naţional, şi
regionaliştii, care pledează fie, pentru crearea statelor federale, fie pentru autonomie; clivajul rural –
urban; precum şi clivajul proprietari – muncitori. Ca rezultat apare dreapta clasică – liberalii şi
conservatorii, şi stânga – socialiştii şi comuniştii.
Tema partidelor politice trece ca un fir roşu şi prin lucrările savantului A.Lijphard. În
renumita sa lucrare “Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de
ţări” autorul analizează sistemele de partid, modelele bipartidiste şi multipartidiste, numărul efectiv
de partide pentru determinarea tipului de sistem partidist, precum şi dimensiunea problematicii
conflictului partizan. El evidenţiază şapte dimensiuni tematice ale problematicii sistemelor de
partide: socio-economică, religioasă, cultural-etnică, urban-rurală, susţinerea regimului, politica
externă, temele postmaterialiste – în aşa fel îmbogăţind teoria clivajelor lui S.Rokkan şi S.Lipset. Un
loc aparte în lucrările lui A.Lijphard îi revine şi problematicii conexiunii: sistem electoral – sistem
partidist, autorul confirmând nuanţările lui Douglas W. Rae la studiul legăturilor dintre sistemele de
partid şi sistemele electorale. [164; 4;]
Autorul K. Janda [186] a depus eforturi considerabile, analizând circa 158 de partide din 53
de ţări pe parcursul anilor 1950-1962 şi urmărind soarta lor pină în 1978, în vederea identificării
esenţei şi mecanismelor de funcţionare ale partidelor politice. Autorul, vorbind despre procesul de
devenire al partidelor politice, foloseşte pentru prima dată cu referire la acestea termenul de
instituţionalizare, împrumutat de la Huntington. Acesta din urmă vorbeşte despre instituţionalizarea
politică a instituţiilor la general, având meritul de a transfera termenul de “instituţionalizare” din
domeniul pur sociologic în cel al ştiinţelor politice. Lui S. Huntington îi aparţine definirea
conceptului de instituţionalizare ca “proces prin care organizaţiile şi procedurile acumulează valoare
şi stabilitate”. Iar gradul de instituţionalizare al oricărei organizaţii, în opinia autorului, poate fi
determinat de adaptibilitatea, complexitatea, autonomia şi coerenţa sa [184]. K. Janda leagă
instituţionalizarea partidelor politice cu şase variabile de bază: vârsta, schimbarea denumirii,
discontinuitatea organizaţională, competiţia dintre lideri, instabilitatea legislativă şi instabilitatea
 19

electorală. Concluziile lui K. Janda au fost susţinute de autorii Y. Meny şi A. Knapp, care au
reconfirmat parametrii deduşi de acesta. [195]
Din publicaţiile recente la tematica selectată poate fi menţionată lucrarea lui Jean-Michel de
Waele „Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est” [214]. Profesor la Universite
Libre din Bruxelles, Jean–Michel de Waele coordonează un volum care urmareşte să facă bilanţul
partidelor politice din Europa Centrală şi de est. Cartea tratează patru mari probleme: implantarea
geografică a partidelor şi relaţia lor cu anticomunismul; reconversia partidelor comuniste; clivajele
politice în jurul cărora se structurează partidele din ţările Europei centrale şi de est, pentru a descrie
sistemul lor de partide, familiile politice reprezentate în fiecare ţară; în sfirşit, rolul partidelor în
cadrul democratizării regiunii şi efectele aderării la organizaţiile internaţionale. Relevând
specificităţile fiecărui stat, lucrarea permite de asemenea compararea peisajelor politice din fostele
democraţii populare cu situaţia din Europa occidentală.
Tematica partidelor politice şi a sistemelor de partide este indisolubil legată şi de un alt
subiect major – sistemele electorale. Ştiinţa politică modernă consideră că sistemele electorale sunt
un determinant crucial, deşi nu singurul, al sistemelor de partide. Problemele ce ţin de importanţa,
esenţa, structura, trăsăturile şi tipurile sistemelor electorale au fost abordate în lucrările lui E. Barker,
J. D. Lambert, M. Duverger, J. G. Grumm, S. Rokkan, G. Sartori, D. Nohlen, D. Rae, R. Katz.
Autorii şi-au axat analizele şi cercetările pe diverse tipuri de sisteme electorale şi pe influenţa
acestora asupra sistemelor de partide.
Arend Lijphart în monografia „Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare
în treizeci şi şase de ţări”, publicată în 2006, abordează multiplele probleme legate de dezvoltarea
sistemului pluripartitist al societăţilor contemporane.[4]
Punctul de plecare al lui Lijphart este constatarea empirică a existenţei unor diferenţe între
diversele sisteme democratice, în privinţa modului în care este generată decizia publică. În unele
sisteme acest mod se apropie mai mult de concepţia tradiţională a democraţiei, ca sistem în care
voinţa majorităţii are câştig de cauză asupra voinţei minorităţii, iar procesul decizional este unul mai
curând conflictual, marcat de confruntarea tranşantă între majorităţi şi minorităţi (modelul
majoritarist). În altele, decizia este mai degrabă rezultatul unui compromis, al eforturilor de a realiza
un consens mai larg intre actori şi de a proteja mai bine interesele minorităţilor, iar scindarea
majorităţi - minorităţi este mai puţin categorică (modelul consensualist).
În ceea ce priveşte testarea empirică a teoriei, Lijphart afirmă: „Cum modelul majoritarist şi
 20

cel consensualist al democraţiei sunt modele coerente din punct de vedere logic şi raţional, ne putem
aştepta ca ele să fie şi modele empirice. Adică, deoarece caracteristicile se deduc din acelaşi principiu
şi, prin urmare, au o conexiune logică, ne-am putea aştepta ca ele să se regăsească împreună în
realitate".
A.Lijphart şi P. Norris sunt cei care au adus un aport considerabil în clasificarea sistemelor
electorale [164; 198]. A. Lijphart, J.M. Carey şi M.S. Shugart, O. Amorim Neto şi G.W.Cox dezvoltă
în lucrările lor tematica consecinţelor sistemului electoral, deci a modului în care acesta influenţează
sistemul de partide în particular şi întregul sistem politic la general [165; 173]. Schimbarea sistemului
electoral şi-a găsit reflectarea în lucrările lui K. Benoit, Ch. Boix, R. Taagepera şi S. Shugart [168;
172; 210].
Pierre Brechon, în lucrarea Partidele politice, prezintă, într-o manieră sintetică, diferitele
tradiţii în studiul partidelor poiltice: totodată analizează şi evoluţia formelor partizane, în Franţa şi
Europa, demonstrind că, dincolo de evidenţa disocierii legăturilor dintre partide şi societate, se
desfăsoară în contrapartidă, o întărire a relaţiilor lor cu statele. În fine, autorul furnizează informaţii
preţioase cu privire la sociologia alegătorilor, aderenţilor şi militanţilor, ai elitelor politice. [12]
În România partidele politice, sistemele de partide, sistemul electoral, s-au aflat in vizorul
unor aşa cercetători remarcabili, precum A.D. Xenopol, P.P. Negulescu, D. Gusti. Acesta din urmă
era de părerea că partidele de principii şi partidele oportuniste au un scop comun: cucerirea puterii
politice prin luptă. Psihologiceşte, acesta se explică prin faptul că la baza oricărui partid stă năzuinţa
de impunere şi extindere a voinţei particulare de partid cu voinţa generală a totului social şi politic, în
opoziţie cu voinţa celorlalte partide. Acesta este tot sensul tendinţei de a veni la putere şi aceasta este
esenţa luptelor dintre partide. Căci oricum s-ar denumi partidul: conservator, socialist, liberal etc.,
fiecare din ele, deşi poate pe căi diferite, urmăreşte acelaşi scop principial: puterea prin luptă. Lupta
dintre partide are caracterul unui adevărat război, deoarece ca şi în război avem voinţe adverse în
conflict (partidele ce stau faţă în faţă), avem de-a face cu conducători şi conduşi, cu mobilizarea
forţelor şi când se dă lupta, cu o tactică şi o strategie deosebită, cu învingători şi învinşi, avem de-a
face, în sfarşit, cu disciplina de partid, asemănătoare întocmai cu disciplina militară şi care are toate
virtuţile şi viciile ei. [58]
Din autorii români moderni suntem obligaţi să-i menţionăm pe cei, care în operele lor au
cuprins, practic, toate subiectele vizând partidele (partidele propriu-zise, sistemul de partide, sistemul
electoral) – Cristian Preda, Alexandru Radu, G.Voicu [119; 120; 124; 143]. Alţi autori s-au ocupat de
 21

subiecte separate, precum mecanismele electorale din România [14], tabloul electoral dintr-un anumit
scrutin [144], precum şi prezentarea partidelor politice din punctul de vedere al doctrinelor concrete
[15] sau al clivajelor existente în societate.
Astfel, tema partidelor politice din perspectiva clivajelor societale este analizată reuşit în
lucrarea lui Elena Romaşcanu “Partide etnice şi partide regionale. România vs. democraţii stabile”.
Democraţiile pluraliste se legitimează prin participare cetăţenească, printr-o reciprocitate între partide
şi opinia publică. Punctul de plecare al acestui studiu se referă la capacitatea partidelor sau curentelor
regionale, susţinute de minorităţi de sciziune, de a penetra dimensiunea naţională a vieţii sociale şi
politice, pe de o parte, şi ponderea dimensiunii problematicii regionale din totalul problematicilor
cuprinse programatic în interesele partidelor politice. Se arata că, spre deosebire de democraţiile
consolidate precum Belgia sau Germania, România se află într-o situaţie de frânare, datorată în
principal profilului istoric al ţării. [54]
Alina Mungiu-Pippidi în Doctrine politice: Concepte universale şi realităţi româneşti, căuta
să răspundă la întrebările: Ce este o doctrină politică? Ce anume poate diferenţia între doctrine şi
ideologii politice? Cum se clasifică ele? Cum se identifică în viaţa politică? Căror realităţi şi clivaje
societale le corespund? Cum evoluează doctrinele în timp şi ce formă iau doctrinele tradiţionale sau
contemporane când se manifestă în spaţiul românesc? [104]
Florian Tănăsescu în lucrarea “Doctrine şi instituţii politice” oferă o analiză amplă, cu
delimitări conceptuale şi definiţii, a tematicii doctrinelor politice şi fenomenului partidist, dezvăluind
originile acestora, elementele constitutive şi funcţiile, tipologia şi istoricitatea, precum şi geneza şi
evoluţia doctrinelor politice liberală, conservatoare, democrat-creştină, socialistă, comunistă, fascistă,
a naţionalismului, corporatismului, ecologismului şi rasismului. [136]. Analizind partidele politice,
autorul subliniază că o grupare politică devine partid numai în următoarele condiţii: să aibă o
existenţă durabilă (şi nu pasageră); să se prezinte ca o organizaţie completă, având o reţea complexă
de relaţii între structurile centrale şi cele locale; să fie animată de voinţa exersării puterii politice şi să
manifeste voinţa obţinerii unei susţineri politice cât mai largi. În lucrarea menţionată este analizată şi
interdependenţa dintre democraţie şi partidele politice, argumentindu-se că între partidism şi
democraţie se manifestă un raport biunivoc, în sensul că democraţia începe să se manifeste autentic
odată cu apariţia şi dezvoltarea partidelor, iar partidul şi sistemul de partide au condiţii de formare şi
de manifestare într-un sistem politic democrat. Or democraţia directă, ca tip ideal de legiferare a
normelor, de stabilire a orientărilor, direcţiilor de evoluţie etc. ale unei societăţi, oricât de argumentat
 22

a fost demonstrată de Montesquieu şi Rousseau în teoria suveranităţii poporului, s-a dovedit şi se

dovedeşte a fi o utopie politică. Partidul şi sistemul de partide, deşi nu împlinesc un astfel de ideal,
oferă un supliment substanţial de reprezentativitate în comparaţie cu sistemele politice premoderne şi
chiar moderne, bineinţeles când nu toate societăţile se bucurau de deliciile existenţei partidelor.
Autorul oferă, de asemenea, o analiză amplă a modurilor de clasificare ale partidelor politice de către
diverşi autori, venind şi cu o clasificare proprie.
În sfirşit, un loc aparte îi revine cercetării raportului dintre partid şi doctrină, Florian
Tănăsescu argumentind că una din funcţiile importante ale unui partid este şi elaborarea propriei
doctrine precum şi a documentelor cu caracter programatic. Modul diferenţiat de realizare a funcţiei
doctrinare şi programatice a partidului nu presupune imobilismul doctrinei, programului, discursului
politic, în general, al unui partid. Dacă prin absurd s-ar intimpla aşa, liderii acestui partid fie dau
dovadă de miopie politică, fie au alte interese decât cele afirmate de masa aderenţilor. Relaţia
privilegiată dintre un partid şi doctrină se exprimă prioritar şi esenţial prin dinamismul doctrinei care,
la rândul ei, imprimă preocuparea revizuirii sau adaptării programului politic şi a celorlalte
instrumente programatice la schimbările ce se înregistrează în planul realităţilor naţionale sau
internaţionale.
Problematica cu privire la legislaţia şi mecanismele de control privind finanţarea partidelor în
aşa state ca Cehia, Polonia, Romania şi Ucraina sunt investigate în lucrarea „Legislaţie şi mecanisme
de control privind finanţarea partidelor politice” a autorilor Adrian Moraru şi Elena Iorga [101].
Lucrarea a fost concepută ca un studiu comparat realizat în colaborare cu experţi din 4 ţări
(Romania, Cehia, Polonia şi Ucraina), care să ofere posibilitatea de a analiza în paralel modul cum au
evoluat cele mai importante aspecte legate de problema finanţării partidelor în spaţiul central şi est-
european. Lucrarea conţine analiza comparată a legislaţiei din domeniul finanţării partidelor în
fiecare din cele 4 ţări, studiul comparat al mecanismelor şi practicilor existente în fiecare ţară,
respectiv, analiza instituţională asupra organismelor însărcinate cu controlul finanţării partidelor şi
particularităţi ale funcţionării acestora pentru fiecare din ţările studiate.
Corelaţia dintre sistemele de partid şi sistemele electorale este analizată de către Ionuţ Butoi
în “Competiţia internă în partide şi sistemele electorale” [16]. Autorul analizează cadrul general al
competiţiei dintre partide, precum şi consecinţele sistemice pe care acest cadru le generează. O
eventuală cale de cercetare care, în opinia autorului, ar merita să fie exploatată ar fi aceea a căutarii
legăturilor dintre sistemul electoral şi competiţia internă în partide. Există oare o legatură mai mult
 23

decât circumstanţială între tipul de lege electorală şi tipul de competiţie ce există în cadrul partidelor
pentru obţinerea statutului de „primus inter pares” al acelei formaţiuni politice? Autorul încearcă să
răspundă la această întrebare, bazându-se pe analiza situaţiei ce există în România, Franţa, SUA şi
Marea Britanie.
Gilia Claudia în lucrarea Sisteme şi proceduri electorale analizează diversele moduri de
scrutin, realizind, de asemenea, şi o radiografie a sistemelor electorale româneşti de-a lungul
timpului. Un loc important este rezervat sistemelor electorale comparate. Alegerile au constituit
dintotdeauna un moment important în viaţa politică a unui stat, sistemele electorale fiind cele care
plăsmuiesc sistemul de partide şi determină configuraţia reprezentării politice. Ele ajung să fie
înţelese pe fondul dezvoltării istorice a societăţii, influenţate în mod profund de opţiunile politice ale
cetăţenilor. Practic, evoluţia unei societăţi, viitorul ei, depind de acţiunile relativ simple ale
indivizilor numiţi alegători. [56]
Un alt component al tematicii abordate – puterea de stat, a servit drept obiect de cercetare
pentru reprezentanţii de frunte ai gândirii politice, cum ar fi Platon, Aristotel, Cicero, Toma de
Aquino, N. Machiavelli, Hobbes, John Locke, Voltaire, Montesquieu, Hegel, B. Chicherin, şi pentrui
mulţi alţi ginditori din antichitate şi până în prezent. Printre autorii contemporani care au acordat o
atenţie deosebită problematicii puterii de stat pot fi menţionaţi M. Weber, Adams, Allison L., R.
Baldwin D.A. Dahl, Easton D., M. Dogan, Duverger, J. Linz, T. Parsons, D. Held, W. Hutton, Sartori
G. şi alţii. [38; 206; 131]
Structura şi funcţionalitatea puterii de stat au fost cercetate în lucrările autorilor din România :
I. Deleanu, T. Drăganu, V. Duculescu, Gh. Gheorghe, Cr. Ionescu, I. Muraru ş.a. Printre subiectele
lor de cercetare ştiinţifică au fost şi interacţiunea dintre puterea politică şi puterea de stat,
mecanismul de funcţionare al puterilor într-un stat democratic, separaţia puterilor în stat, rolul
partidelor politice în sistemul politic al societăţii.
Tudor Drăgan tratează puterea de stat ca o putere derivată şi condiţionată de puterea politică
deţinută de popor. Autorul afirmă că, în afara acestei condiţionări, puterea de stat ar fi o putere
concurentă şi egală ca pondere cu puterea politică. Fiind o putere “delegată” sau “condiţionată” este
legitimă numai dacă rezidă din puterea suverană a poporului. Forţa de constrângere a statului este
creată pe o voinţă superioară - cea a naţiunii sau a poporului. Voinţa supraindividuală a poporului
reprezintă suportul de lansare al puterii – suveranităţii acestuia şi constituie conţinutul său, statul sau
puterea de stat reprezintă “ forma politică” – sau exteriorizarea instituţională a suveranităţii
 24

poporului. Puterea politică este denumită uneori suveranitate întrucit în cadrul teritoriului statal nu
există o altă putere care să o restrângă sau să o concureze şi pentru a se sublinia caracterul ei suprem
faţă de orice alte forme de autoritate. [52]
Genoveva Vrabie în “Drept constituţional şi instituţii politice contemporane”, Ion Deleanu în
“Drept constituţional şi instituţii politice”, Cristian Ionescu în “Drept constituţional şi instituţii
politice” [46; 69; 144; 145] aduc o analiză amplă fenomenului puterii de stat, enumerând caracterele
acestuia: puterea de stat este o putere politică, puterea de stat este investită cu putere de constrângere
materială, puterea de stat are caracter organizat, puterea de stat este unică. Dar anume suveranitatea
este considerată de autorii susnumiţi caracteristică esenţială a puterii de stat. Suveranitatea de stat
este acea calitate a puterii de stat de a fi supremă în raport cu oricare alte puteri sociale existente în
limitele sale teritoriale şi independentă faţă de puterile oricărui alt stat sau organism internaţional,
calitate exprimată în dreptul statului de a-şi stabili în mod liber, fără nici o imixtiune din afară
scopurile sale pe plan intern şi extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit şi mijloacele
necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor state şi normele dreptului internaţional.
Astfel Genoveva Vrabie în manualul Organizarea politico-etatică a României, identifică
principiile în organizarea puterii politice în stat. Analizând principiul pluralismul politic
demonstrează că acesta este consacrat de Constituţie în art.8, în care se prevede: „Pluralismul în
societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale.”, iar în alin. (2)
„Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la
definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională,
integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei" [145] .
Referindu-se la pluralismul politic, prof. Genoveva Vrabie arăta că "democraţia presupune că
poporul - tot poporul - îşi poate alege guvernanţii" . Ori, nu există cu adevărat libertate de alegere,
decât dacă electoratul poate să se pronunţe între mai multe posibilităţi, ceea ce înseamnă, pe de o
parte, că nu există ortodoxie ideologică şi, pe de altă parte, faptul că partidele politice pot să se
formeze şi să activeze liber. Pluralismul permite exprimarea unei diversităţi de opinii, imbrăţişarea
oricărei doctrine filosofice, stabilirea oricărui ideal, cu respectarea, desigur, a valorilor fundamentale
ale societăţii date, a ordinii politice şi juridice pe care le presupune un stat de drept.
În Constituţia României se afirmă pluralismul în general, şi nu "pluralismul politic" (art.8,
alin.l), ceea ce ne îngăduie să admitem că textul amintit se referă la diversitatea opiniilor şi a
poziţiilor faţă de valori nu numai la nivel de organizaţii (organizaţii politice, în special), ci şi la nivel
 25

de individ, de cetăţean. Diversitatea şi confruntarea liberă de opinii este garantată astfel nu numai
formelor organizaţionale ci şi indivizilor.
Şi totuşi, consideră autoarea, prevederile art.8, alin.(2) par să limiteze într-un fel
aplicabilitatea principiului numai la sfera politicului, mai precis numai la domeniul constituirii şi
funcţionării partidelor politice, a desfăşurării activităţii lor, a funcţiilor pe care le realizează. Este
doar o aparenţă, dacă ţinem cont că partidele sunt formate din persoane (persoane ce împărtăşesc
aceeaşi concepţie ideologică, militând pentru atingerea unui scop comun). Deci, în marea diversitate
de opinii exprimate şi de poziţii adoptate la nivel individual, degajăm "direcţii" la nivel de grup.
Astfel, putem afirma că pluralitatea la nivel organizaţional o reflectă pe cea manifestată la nivel
individual.
Vorbind despre partidele politice, autorul consideră că partidul este o organizaţie al cărei
obiectiv îl constituie cucerirea şi exercitarea puterii în stat (în societatea având un guvernământ
autonom) . Este o formă organizaţională relativ stabilă, formată din persoane ce împărtăşesc aceeaşi
concepţie ideologică şi subscriu la un set comun de valori. De regulă aceste organizaţii acţionează pe
baza unui program ideologic, adoptând o strategie proprie în lupta pentru cucerirea, conservarea sau
influenţarea puterii. Spre deosebire de alte grupări politice, cum ar fi, de exemplu, grupurile de
presiune, partidele se remarcă şi printr-o organizare formală, prin existenţa unor organe de
conducere, prevăzute cu statute proprii, precum şi prin alcătuirea unor programe de activitate.
În România este consacrat şi principiul pluripartidismului, opus monopartitismului practicat
în toată perioada de organizare comunistă a ţării. Recunoscând faptul că pluripartidismul este o
condiţie a democraţiei constituţionale, trebuie în acelaşi timp să evidenţiem şi unele neajunsuri ale
principiului amintit, şi anume: a) poate conduce la o prea mare diversitate, ce poate pune în pericol
degajarea corectă a voinţei generale şi reflectarea ei în deciziile luate la nivel naţional sau local;
Consacrând principiul pluralismului, art.8 din Constituţia României stabileşte, în acelaşi timp,
regimul juridic şi funcţiile partidelor politice din România. Regimul juridic al partidelor poate fi
creionat, în linii mari, în lumina articolelor 8 alin.2, 37 şi 30 din Constituţie, concretizându-se în:
a) Libertatea de constituire, ca expresie a libertăţii de asociere (în acest sens art.37 (1) prevede
că "cetăţenii se pot asocia liber în partide politice");
b) Libertatea stabilirii programului şi a strategiei de realizare a lui (prerogative ce derivă
îndeosebi din art.30 referitor la libertatea de exprimare);
c) Partidele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea cu respectarea normelor cuprinse în
 26

Constituţie şi în alte legi;

d) Partidele cu caracter secret sunt interzise (art.37, alin.4);
e) Prin activitatea lor nu trebuie să militeze împotriva valorilor esenţiale ale statului de drept.
Cristian Ionescu, în lucrarea sa Regimuri politice contemporane, analizează
regimurile politice pluraliste, susţinând că într-o accepţie foarte generală, pluralismul defineşte starea
de diversitate. Privit din perspectivă politică, pluralismul înseamnă existenţa diversităţii partidelor,
forţelor şi grupărilor politice, a ideologiilor, opiniilor şi intereselor politice. După această observaţie
formal-obiectivistă (diversitatea politică = existenţa mai multor partide), trebuie făcut pasul următor:
trecerea de la obiectiv la subiectiv, adică înţelegerea diversităţii partidelor nu ca un fenomen social
unitar, ci ca entităţi individualizate, întemeiate şi călăuzite de principii şi norme proprii de organizare
şi funcţionare, ale căror programe sau obiective sunt determinate de voinţa subiectivă a unor grupuri
sociale sau a unor lideri. [24] Din această perspectivă, susţine autorul, funcţia socială a unui
asemenea regim politic constă în organizarea şi reglarea cadrului general de disputare a luptei politice
pentru cucerirea şi exercitarea puterii.
Dintre principiile şi normele pe care se bazează pluralismul politic, subliniem, îndeosebi,
egalitatea juridică între partide, dialogul şi consensul politic. Egalitatea juridică înseamnă, între
altele, că fiecare partid trebuie să întrunească aceleaşi condiţii legale pentru a se înregistra şi funcţ-
iona şi că partidele au acelaşi statut electoral. De asemenea, partidele beneficiază de acelaşi cadru
legal de finanţare al campaniilor electorale. Dialogul între partide presupune, în principal, respectul
reciproc, circumscrierea luptei politice la dispute de idei şi nu la confruntare violentă ş.a.
Consensul semnifică participarea pe baza egalităţii juridice, a forţelor politice la viaţa şi
activitatea socială, pentru a asigura armonia acestei diversităţi care, la rândul ei, constituie premisa
funcţionării unitare a diversităţii înseşi. Sintetizând elementele definitorii menţionate, putem
conchide, susţine autorul, că, din punct de vedere conceptual, regimul politic pluralist reprezintă acel
regim politic în care sunt înregistrate şi funcţionează mai multe partide, fiecare disputându-şi în mod
democratic şi liber voturile electoratului şi participând în condiţii de egalitate juridică la competiţia
politică pentru cucerirea puterii. Numai într-un astfel de regim politic se poate înfăptui în mod real
principiul democratic al „guvernării poporului de către popor şi pentru popor".
Cu un asemenea regim politic este identificată, de obicei, democraţia liberală al cărei model
teoretic a fost elaborat în prima jumătate a secolului al XlX-lea în cadrul doctrinei liberalismului
politic. În circumstanţele relevate, pluralismul se manifestă sub următoarele aspecte:
 27

a) pluralismul ideologic. În orice sistem politic pluralismul ideologic înseamnă manifestarea

liberă şi reală a diversităţii de opinii, dreptul la opinie, lipsa unei doctrine oficiale, acceptarea
dreptului la critică, recunoaşterea unei diversităţi de forme şi metode de înfăptuire ale dezvoltării
sociale ş.a. într-un sens general, prin ideologie se înţelege totalitatea ideilor, concepţiilor şi teoriilor
care reflectă într-o formă mai mult sau mai puţin sistematizată, generalizată, interesele şi aspiraţiile
unor clase sau ale unor grupuri sociale determinate între altele de condiţiile istorice obiective ale
experienţei acestora, precum şi ale membrilor unor grupări politice. Din această perspectivă,
ideologia politică se raportează în mod necesar cu predilecţie la un partid politic, tinzând să
construiască un sistem coerent de idei, concepţii, teorii în jurul programului său politic, precum şi
mecanisme corespunzătoare de implementare a acestora în plan social în conştiinţa publică.
b) existenţa a două sau mai multe partide care funcţionează legal şi acţionează pentru
cucerirea puterii. Este esenţial ca partidele respective să participe în mod real la competiţia
electorală, disputându-şi ad neviciată de abuzuri sau presiuni guvernamentale pentru susţinerea unui
anumit partid politic. În condiţiile existenţei mai multor partide politice, dintre care numai unul
participă la campania electorală, este evident că nu se poate vorbi de un regim politic pluralist;
c) existenţa unor autorităţi publice diferite, fiecare exercitând o anumită putere (legislativă,
executivă sau judecătorească).
În regimurile pluraliste, consideră autorul, organizarea politică a societăţii se întemeiază,
printre altele, pe principiul participării poporului la exercitarea puterii politice. Contestate sau nu, pot
fi identificate două modalităţi de participare ale poporului la conducere: participarea directă şi
participarea indirectă, alături de care este acceptată şi o modalitate semi-directă. Toate aceste trei
modalităţi au o importanţă tipologică atât pentru democraţie în general, cât şi pentru regimurile
politice în special. Cât priveşte legitimitatea lor, este unanim recunoscut că toate cele trei modalităţi
îşi au originea în principiul suveranităţii poporului.
Problemele democraţiei pluraliste sunt abordate şi în lucrarea prof. Ion Deleanu „Instituţii şi
proceduri constituţionale în dreptul român şi în dreptul comparat”. [45] În capitolul pluralism politic
autorul susţine că în sens comun, prin pluralism se înţelege o multiplicitate de factori echivalenţi,
care nu pot fi reduşi la unitate. În domeniul social se vorbeşte, adesea, cu intenţia de a exprima
pluralismul, despre «unitate în diversitate». Înainte de a reprezenta orice altceva, pluralismul
reprezintă încrederea în valoarea diversităţii, iar încrederea în dialectica diversităţii se află la
antipodul încrederii în conflictualitate. Prin urmare, ceea ce dobândeşte teoria democraţiei din
 28

matricea pluralistă nu este şi nu poate fi o laudă a conflictului, ci, dimpotrivă, o procesare dinamică,
bazată pe principiul conform căruia orice se pretinde a fi just sau adevărat trebuie să reziste şi să fie
verificat prin critici şi neînţelegeri. Pornind de la o asemenea accepţiune - de multiplicitate -
pluralismul este - aici - opusul «unanimismului» susţine Ion Deleanu.
Democraţia nu este compatibilă cu monopolul sau chiar numai cu privilegiul unei doctrine
care, în fapt sau în drept, tinde să-şi asigure exclusivitatea şi permanenţa. Ea refuză orice formă de
ortodoxie ideologică. Indiferent de provenienţa sau calitatea opiniei, ea trebuie să se bucure de
aceeaşi şansă; nu trebuie nici catalogată ca irepresibilă, nici stigmatizată. Egalitatea, indispensabilă în
raporturile juridice civile, poate fi tradusă în spaţiul opiniilor, contradictorii sau pur şi simplu diferite,
ca obligaţii ale autorităţilor publice de a asigura tuturor acestor opinii o egalitate de fapt. Prin urmare,
democraţia este «relativizantă», deoarece ea pune pe picior de egalitate opiniile majoritare, cât şi cele
disidente. În acest sens, spunem că pluralismul este opusul unanimismului. Cu două condiţii însă: a)
Opiniile, concepţiile, atitudinile etc. să fie licite; b) Să se respecte regula majorităţii în adoptarea
deciziilor.
Manifestarea excesivă sau abuzivă a diversităţii de opinii şi mai ales atitudini poate conduce
la anarhism, la o stare haotică, netolerată în nici o societate. De altminteri, societatea fiind o formă
de organizare, ea se află în contradicţie vădită şi ireductibilă cu anarhia. Iată de ce, Constituţia însăşi
fixează condiţia liceităţii şi limitele disponibilităţii pluralismului. Exemplificând, precizăm doar că,
în sensul art. 8 alin. (2) din Constituţie, partidele politice trebuie să respecte „suveranitatea naţională,
integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei". Potrivit art. 40 alin. (2), „partidele
sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic,
principiilor statului de drept ori suveranităţii, integrităţii sau independenţei României sunt
neconstituţionale".
Analizând rolul partidelor, autorul încearcă o sistematizare a funcţiilor acestora, cum ar fi :
• Partidele se constituie într-un «corp intermediar», între popor şi putere, contribuind la
degajarea voinţei generale şi la valorizarea ei ca impuls faţă de putere. Cum mai spuneam, reluând
metafora unui doctrinar, ele sunt «maşini de fabricat pasiunea colectivă»;
• Ele tind spre realizarea funcţiei de conducere a societăţii, prin accederea la statutul de
partide de guvernământ şi transformarea programelor lor politice în programe guvernamentale;
• Partidele contribuie la informarea şi la educarea politică a cetăţenilor, la formularea
exigenţelor acestora faţă de putere, la agregarea diverselor interese, la armonizarea şi articularea lor,
 29

la stabilirea opţiunilor prin valorizarea intereselor şi aspiraţiilor agregate," funcţia agregativa

constituind placa turnantă între societate şi putere;
• Partidele îndeplinesc o importantă şi complexă funcţie electorală, constând mai ales în
asigurarea unui cadru tematic, doctrinal sau ideologic campaniei electorale, informarea şi formarea
opiniei alegătorilor, selecţia candidaţilor, încadrarea celor aleşi în «grupuri parlamentare», asigurarea
asistenţei politice pentru aceste grupuri şi a legăturilor lor cu alegătorii.
Autorul defineşte partidele politice ca dimensiune imanentă a regimului politic. Două
concepţii opuse se cristalizează şi aici, susţine autorul: dacă pentru unii democraţia are drept trăsătură
definitorie pluralismul constituţional politic şi alternanţa liberă la putere a partidelor politice, rolul
partidelor fiind atât de mare incât ele funcţionează deja ca «organe de stat», putându-se vorbi despre
un «stat al partidelor»; pentru alţii, partidele nu ar reprezenta decât un reziduu al stratificărilor
istorice, elemente inadecvate la caracteristicile contemporane ale practicii de guvernământ, trebuind
să se facă loc unui alt model de structurare, prin - eventual -«partide intermitente», «modulare»,
«temporare», «partide de integrare» etc., care se rezumă la îndeplinirea unei funcţii electorale. Sunt
două puncte de vedere extreme: rolul partidelor nu trebuie fetişizat, aşa cum face stasiologia,
transferând «miracolul» democratic pe seama partidelor, sau făcând regimul politic cu totul
dependent de situaţia partidelor;
Partidele - reprezintă o instituţie multifuncţională, indispensabilă politicii, înrâurind regimul
politic şi viaţa constituţională. Ele sunt, poate, un «rău», dar unul fără remediu şi necesar:
• Partidele influenţează regimul politic, fie angajându-l spre un regim autoritar sau chiar
totalitar (în cazul partidului unic, promotor al unei puteri «închise», bazate pe ortodoxia ideologică
cultivată de acel partid), fie spre un «stat al partidelor», cu un regim politic «deschis» şi competitiv
(în cazul bipartidismului şi a multipartidismului);
• Ele influenţează, într-o anumită măsură, sistemul electoral şi prin aceasta tendinţele
agregative ale corpului electoral;
• Partidele determină constituirea grupurilor parlamentare şi prin aceasta guvernământul
majoritar sau cel bazat pe coaliţii;
• Ele asigură stabilitatea guvernamentală sau, dimpotrivă, determină instabilitatea acesteia.
Un alt autor român, Florin Bobin, înţelege prin trăsăturile generale ale puterii de stat acele
caractere esenţiale şi comune tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o
noţiune generală şi care diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen, autorul
 30

identificând următoarele trăsături generale ale puterii de stat: 1) caracterul de putere; 2) putere de
constrângere; 3) putere socială; 4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat; 5) caracterul
organizat; 6) suveranitatea. [10]
Vasile Nazare in articolul „Legitimitate, popularitate şi eficienţă politică” analizează problema
legitimităţii puterii, ridicind, în mod justificat, întrebarea: în ce condiţii statul, ca principal instrument
al puterii politice, conduce şi îşi exercită prerogativele în mod legitim? Ca să fie în această poziţie,
puterea de stat trebuie să producă efecte sociale pe măsura aşteptărilor guvernaţilor, calitatea
guvernării să fie în consonanţă cu principii şi proceduri generale, acceptate şi recunoscute de cea mai
mare parte a cetăţenilor, să materializeze o “paradigmă a consimţământului”, sau autoritatea sa să fie
considerată legitimă de majoritate. [108]
Autorul susţine că mutaţiile care au avut loc în societate, în viaţa partidelor, în tehnicile şi
tehnologiile comunicării, în relaţiile itra şi interorganizaţionale au determinat o transformare
profundă a structurii şi ierarhizării criteriilor de evaluare ale activităţii oamenilor şi liderilor politici.
În perioada actuală, precum şi într-un viitor pe termen mediu, aceşti actori ai vieţii politice se impun
comunităţilor lor prin calităţi politice noi: a) promovarea profesionalismului (politica a devenit o
activitate profesionalizată, scientizată; nu mai sunt suficiente convingerile, loialitatea şi militarismul;
reprezentanţii, înainte de toate trebuie să fie competenţi pentru a exercita bine mandatul); b)
notorietatea (criteriul de legitimitate în partid este notorietatea socială şi electorală dobândită într-o
circumscripţie); c) estetizarea discursului politic (discursul politic trebuie să integreze în conţinutul şi
forma sa nu numai criterii tradiţionale de evaluare – respectarea unor norme şi principii politice – ci
şi judecăţi estetice, etice şi politice; expresia artistică nemaifiind considerată o caracteristică
secundară, exclusiv decorativă şi manipulatorie, ci un element constitutiv al acestuia); d) conexarea
dintre comunicarea politică şi cultura populară conferă credibiltate şi autenticitate (proiectele nu mai
au anvergură, nu mai vizează segmente de timp, politica pragmatică pe termen lung este înlocuită cu
acţiuni punctuale menite să satisfacă starea de spirit dintr-un moment istoric); e) capacitatea de a
reacţiona în timp real (priceperea de a se raporta la luările de poziţie venite din interiorul propriei
structuri, ale electoratului, ale presei sau ale adversarilor politici); f) confecţionarea unei imagini
pozitive prin recurs la managementul impresiei, care parcurge, în opinia specialiştilor, patru etape:
încadrarea (capacitatea liderilor de a modela semnificaţiile şi realitatea construită pentru ei şi ceilalţi),
scenarizarea (elaborarea ghidului pentru cei implicaţi, distribuirea personajelor, inamicilor,
victimelor protagoniştilor,suporterilor şi audienţelor; capacitatea de a crea impresii), punerea în scenă
 31

(alegerea decorului, a contextului, a vestimentaţiei şi a mass-mediei adecvate); jocul efectiv (prin

exemplificare, autopromovare, carismă, intimidare şi rugă); g) comportamentul de star-system şi
stilul de prezentare devin criterii de legitimare mai importante decât valorile politice reprezentate,
susținute şi transmise (deci nu alegem o personalitate politică reală, ci optăm pentru nişte imagini
confecţionate şi oferite de echipele de campanie ale partidelor şi candidaţilor lor aflaţi in competiţie;
k) mediatizarea, indiferent de ipostază, constituie o importantă resursă de vizibilitate benefică (chiar
şi diferitele forme de contestare ale ofertei sale reprezintă o altă resursă de vizibilitate).

1.2 Cercetări ştiinţifice ale autorilor moldoveni

În Republica Moldova tematica partidelor politice constituie o direcţie importantă a ştiinţelor
juridice şi politice, însă până în prezent nu au fost realizate lucrări fundamentale în acest domeniu,
continuând să rămână slab elaborat cadrul metodologico-teoretic al examinării partidelor politice. În
lucrările autorilor V. Cujbă, V. Moșneage, Gh. Rusnac, V. Saca, Igor Volniţchi este analizat procesul
de constituire şi afirmare al partidelor politice şi al sistemului partidist din ţară [25; 26; 129; 130].
Despre geneza partidelor politice la general şi despre Republica Moldova în particular vorbesc şi
autorii Ciurea C. şi Căpătici R. [19; 20], care ajung la concluzia, că cele patru clivaje identificate de
Lipset şi Rokkan nu au avut un impact deosebit asupra procesului de fondare a partidelor din
Republica Moldova, ceea ce poate fi explicat prin inexistenţa unei experienţe democratice
preautoritare şi prin inadecvenţele profunde ce au acompaniat regimul comunist – centralizarea
economică, represiunile, crearea unor instituţii politice total dependente de stat şi a unor elite
obediente. Ceea ce au putut constata însă autorii, este apariţia unor noi linii de fractură – regim –
antiregim, comunist – anticomunist, privatizare – naţionalizare – specifice doar perioadei de tranziţie.
În acest sens, schema lui Lipset şi Rokkan poate fi lărgită şi îmbogăţită.
Situaţia partidelor politice în ipostaza de concurenţi electorali este elucidată de către V. Juc,
R. Tanasă, S. Mocan [72; 135]. Activitatea partidelor politice în structurile puterii de stat a fost
reflectată în lucrările autorilor V. Moşneaga, I. Ciocan, I. Creangă. Igor Volniţchi a publicat în 2010
monografia Istoria partidelor din Republica Moldova în care menţionează că atunci când scrii istoria
unui partid, eşti nevoit să parcurgi, pas cu pas, traseul şi toată activitatea lui, să aduni fărâmă cu
fărâmă, ca să încerci să constitui un tablou general, iar apoi să alegi din acest tablou ceea ce ţi se pare
că ar reprezenta interes nu atât pentru acei care au prins acele timpuri, cât pentru generaţiile ce vor
veni mai târziu [143]. Atunci când scrii despre partide la timpul trecut,susţine I.Volniţchi, trebuie să
 32

iei în calcul cursul istoriei, care a fost unul vertiginos. În cele aproape două decenii de independenţă a
Republicii Moldova partidele au apărut şi au dispărut atât de repede, încât de multe ori denumirile
lor nu şi le mai amintesc decât acei care le-au creat. E o caracteristică a tranziţiei. După o lungă
perioadă, când s-a permis doar existenţa unui singur partid, setea de pluralism politic a invadat
societatea. Dorinţa de libertate a oamenilor s-a manifestat inclusiv prin tendinţa de a crea noi partide.
Unele dintre ele au apărut numai pentru a alimenta ambiţiile personale ale unei persoane sau ale unui
grup de persoane, altele - reieşind din interese pragmatice de moment, a treia categorie - din dorinţa
de a participa activ la viaţa politică a ţării, de a contribui la schimbările din societate, de a da tonul
evenimentelor. Aşa sau altfel, toate aceste partide fac parte din istoria ţării şi fiecare-şi merită locul
său.
Monografia lui I. Volniţchi reprezintă o viziune personală, asupra a ceea ce au fost
partidele şi ce au însemnat ele pentru Republica Moldova. Desigur, o oarecare doză de subiectivism
pe alocuri ar putea să apară, după cum nu sunt excluse şi anumite scăpări sau mici inexactităţi. Este
de înţeles această situaţie, căci, în aproape două decenii de independenţă, în Moldova au fost create şi
au figurat ca entităţi juridice 77 de formaţiuni politice, multe dintre ele şi-au schimbat denumirea de
câte două, trei sau chiar patru ori, iar altele au fost antrenate de-a lungul anilor în multiple procese
de fuziune. În total, în această perioadă menţionată de autor, în Moldova au fost înregistrate 104
denumiri de partide, unele denumiri de partide s-au repetat - la un timp după ce dispărea o
formaţiune, denumirea ei şi-o însuşea alta. Spre exemplu, în Moldova au fost în această perioadă trei
partide cu denumirea Liberal, două partide cu denumirea Național-liberal, trei partide cu denumirea
Republican.
Prima parte a lucrării este denumită „Majoratul politicii moldoveneşti". Or, de la începutul
înregistrării oficiale a partidelor în Moldova au trecut anume 18 ani, chiar dacă unele dintre ele au
activat şi înainte de aceasta. Partea a doua a lucrării, întitulată „Bucătăria politică", constă dintr-un
set de interviuri pe care le-au acordat politicieni cu renume din Moldova.
În această carte se pot regăsi formaţiuni care nu s-au remarcat prin nimic în politică şi care
s-ar părea că nu au nimic cu politica. Istoria multor partide este foarte scurtă, se încadrează în unu-
două alineate. Şi aceasta este o expresie a interesului pe care l-a reprezentat activitatea lor pentru
publicul larg. Trecutul nu prea îndepărtat al formaţiunilor politice din Republica Moldova, susţine
autorul, a fost aşa cum a fost şi nimeni nu-l poate schimba. Acest trecut trebuie redat veridic şi aici
speculaţiile şi interpretările părtinitoare nu-şi mai au rostul, nu sunt benefice, atât pentru prezent, cât
 33

şi pentru viitor.
Ion Creangă şi Corneliu Gurin în 2005 au publicat lucrarea Drepturile şl libertăţile
fundamentale [23]. Vorbind despre libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice, autorii
menţionează că pluralismul politic este o condiţie indispensabilă a democraţiei, un mecanism de
funcţionare al sistemului politic şi un ansamblu de norme şi practici de structurare ale sistemului
politic statal. Valoarea pe care o acordă Constituţia pluralismului politic este una excepţională,
deoarece istoria conţine prea multe exemple când lipsa pluralismului politic a deschis calea
totalitarismului. Existenţa şi garantarea pluralismului politic constituie, prin urmare, o condiţie sine
qua non a democraţiei, a garantării drepturilor omului. Garanţiile pluralismului sunt juridice, politice,
economice. Principalele sunt cele ale înfiinţării, funcţionării şi completării partidelor politice şi altor
organizaţii similare (aderării la ele), stabilirea unui tratament juridic egal, administrat de către stat,
tuturor partidelor şi organizaţiilor social-politice (în continuare partide), precum şi garantarea
constituţională a dreptului la libera asociere.
În 2009 a apărut publicaţia lui Mihai Cernencu şi Igor Boţan numită „Evoluţia
pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova” [21]. În capitolul „Democraţia imitativă -
artefact al pluripartidismului moldovenesc", autorii au demonstrat că rolul partidelor politice în
procesul democratizării Republicii Moldova poate fi dezvăluit mai lesne dacă înţelegem democraţia
ca instituţionalizare a libertăţii. Dezvoltarea partidelor şi a democraţiei în Moldova are drept punct de
pornire mişcarea de renaştere naţională, care, la rândul său, a fost generată de politica restructurării
(perestroika). Evenimentele menţionate au fost, în linii mari, susţinute de majoritatea populaţiei,
lucru confirmat de rezultatele alegerilor legislative din 1990, desfăşurate în condiţii de concurenţă.
Un an şi jumătate mai târziu forul legislativ a profitat de conjunctura politică şi, repetând acţiunile
republicilor vecine, a declarat independenţa Republicii Moldova pe 27 august 1991.
În acea perioadă, susţin autorii, doar elitele emergente înţelegeau că libertatea obţinută trebuie
instituţionalizată atât în plan public, cât şi în plan privat. Majoritatea absolută a cetăţenilor moldoveni
a simţit efectele acestor cuceriri ceva mai târziu. În mod obiectiv, după trecerea valului de entuziasm,
s-a dovedit că atât cultura politică a populaţiei, cât şi capacitatea de a iniţia şi de a administra afaceri
proprii, de a-şi apăra interesele şi drepturile într-o competiţie economică deschisă, de a manifesta
interes pentru menţinerea unui nivel minimal de coeziune socială etc. sunt sub nivelul necesar unei
dezvoltări în noile condiţii istorice. De aceea, la puţin timp după obţinerea libertăţii, când a început să
se înrăutăţească dramatic condiţia socială şi materială a populaţiei, să crească tensiunile interetnice
 34

etc., majoritatea absolută a cetăţenilor moldoveni a început să manifeste nostalgie după paradisul
sovietic pierdut.
După declararea independenţei Republicii Moldova, procesul de democratizare, adică de
instituţionalizare a libertăţii, susţin autorii, a constat, de fapt, în împrumutarea formelor de organizare
politico-statală, de apărare a drepturilor cetăţeneşti, de autoorganizare în instituţii civice etc.
O astfel de instituţionalizare a libertăţii nu putea avea drept rezultat imediat decât edificarea
unei democraţii de vitrină sau democraţii imitative, când formele occidentale, de împrumut, au fost
umplute cu conţinut autohton, moldovenesc.
Noţiunile de democraţie de vitrină şi/sau democraţie imitativă au fost şi mai sunt încă utilizate
pe larg de sociologi şi politologi pentru a sublinia că acest gen de democraţii sunt marcate de
distorsiuni pe multiple direcţii. Aceste democraţii sunt influenţabile, putând evolua atât spre
democraţia autentică, cât şi în sens invers.
Cât priveşte Republica Moldova, ea s-a aflat, cel puţin pană în 2009, în topul ţărilor CSI cu
cel mai înalt indice al nivelului de democraţie, alături de Ucraina şi de Georgia, ţări în care, în 2004
şi, respectiv, 2003, au avut loc aşa-numitele revoluţii cromatice. Este demn de menţionat că, în pofida
faptului că au trecut prin aceeaşi maşină sovietică de înăbuşire a libertăţilor şi iniţiativei civile şi a
speculaţiilor despre impunerea din exterior a revoluţiilor cromatice, cetăţenii georgieni şi ucraineni şi-
au realizat potenţialul de protest, având curajul să se revolte atunci când drepturile lor au fost
incălcate.
În acest sens, cetăţenii Republicii Moldova au demonstrat un „caracter specific". Ei nu au
participat vreodată la revoluţii, doar la proteste şi revolte ce au semnalat gradul de nemulţumire şi nu
au optat nici pentru dreptul de a consacra prin referendum independenţa statului, adoptarea
Constituţiei sau a altor documente de importanţă majoră pentru soarta societăţii. Toate documentele
importante privind evoluţiile din Republica Moldova au fost votate de exponenţii partidelor politice
reprezentate în Parlament. Aceasta ar putea însemna că partidele politice nu au încredere în
capacitatea de discernământ a electoratului moldovenesc. Acesta din urmă le răspunde cu
reciprocitate, partidele fiind cotate de către cetăţeni cu cel mai mic grad de încredere (aproximativ 15-
20%) dintre toate instituţiile publice şi private, în mod paradoxal, putem da o oarecare dreptate
partidelor moldoveneşti, făcând referinţă la referendumul consultativ din 1999 privind trecerea la
forma prezidenţială de guvernământ, care a demonstrat că electoratul moldovenesc poate fi uşor
manipulat de autorităţi. Totuşi, nici Republica Moldova nu a putut evita edificarea verticalei de
 35

putere. Acest lucru s-a întamplat în virtutea faptului că, în 2001, electoratul, în cadrul celor mai libere
şi democratice alegeri desfăşurate vreodată în Republica Moldova, i-a acordat victoria absolută
Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Beneficiind de majoritatea parlamentară
absolută, PCRM şi-a edificat propria vertical lamentară.
În paragraful „Impactul legislaţiei privind partidele asupra pluripartidismului” autorii susţin
că, ţinând cont de faptul că în Republica Moldova începutul pluripartidismului s-a manifestat prin
competiţia mişcărilor naţionale, se poate afirma, cel puţin, că dezvoltarea sistemului de partide în
Republica Moldova nu vine în contradicţie cu abordarea lui Georges Lavau, care susţine că sistemele
de partide sunt rezultatele proceselor sociale şi istorice şi, într-o măsură mai mică, ale sistemului
electoral.
Un nivel considerabil al explorării subiectului partidelor politice există şi la nivelul tezelor de
doctor în ştiinţe politice [13; 55; 115; 96; 128]. Viorel Enea, în teza de doctor “Partidele politice din
România postdecembristă: realităţi şi probleme”, realizează o viziune de sinteză asupra sistemului de
partide din România; analizează consecvenţa doctrinar-ideologică a partidelor româneşti;
investighează clivajele ce domină spaţiul politic românesc; analizează componenta concurenţială şi
colaborarea partidelor politice româneşti la nivel extra şi intra-parlamentar.
Perciun Victoria în teza de doctor “Influenţa sistemului electoral asupra formării
pluripartidismului în Republica Moldova şi Israel: studiu comparat (aspectul istorico - politologic)”
examinează efectele şi consecinţele sistemelor electorale asupra formării pluripartidismului în cele
două state; întreprinde un studiu interdisciplinar comparat, determinat de influenţa tangenţelor a două
ştiinţe - istoriei şi politologiei asupra sistemelor electorale şi de partide ale Republicii Moldova şi
statul Israel; face o analiză a conceptelor contemporane privind sistemele electorale şi de partide;
efectuează o abordare istorico-politologică în contextul analizei comparate ale sistemelor electorale şi
de partide ale celor două ţări.
Midrigan Pavel în teza de doctor ”Partidele în sistemul politic al Republicii Moldova”
realizează o sinteză de ansamblu a rolului şi activităţii partidelor în sistemul politic al Republicii
Moldova. Autorul întreprinde o analiză aprofundată şi complexă a manifestării partidelor politice la
toate nivelurile ascensiunii lor politice. El efectuează conceptualizarea problemei doctrinelor politice
din republică; stabilirea particularităţilor structurii partidelor politice în Republica Moldova; analiza,
prin prisma teoriilor coaliţiilor, a comportamentului respectiv al partidelor politice din ţară; studierea
ecuaţiilor funcţionării partidelor politice în cadrul Parlamentului Republicii Moldova; analiza
 36

fenomenului "partidului puterii" în Republica Moldova. În lucrare sunt elucidate temeinic noţiunile-
cheie, precum "partid", "sistem", "sistem politic", "sistem de partide". Se recurge la definirea cât mai
confortantă şi funcţională – în vederea prezentului studiu – a partidului, sunt descrise tipurile de
partide şi este propusă o tipologie de partide până în prezent nemenţionată în cercurile politologice
naţionale. În final, sunt analizate noţiunile contextuale de bază, acele generale precum "sistem",
"sistem politic" şi noţiunea mai specifică de "sistem de partide".
Se investighează manifestările partidelor politice la nivelul politic al societăţii civile. Scurta
descriere a devenirii pluripartidismului moldovenesc evoluează în cercetarea problemei privind
statutul prezent al partidelor din Moldova, mai ales din punct de vedere legislativ. Alte aspecte
importante elucidate în acest capitol sunt: baza socială, poziţionarea, ideologia, platforma, mesajul
electoral, relevanţa de partid. Se analizează de asemenea manifestările partidelor politice la nivelul
statului. De facto, este o analiză ştiinţifică a două dimensiuni: parlamentare (care, în acord cu teoria
relevanţei de partid, nu atinge neapărat nivelul guvernării nemijlocite şi se reduce la activitatea
fracţiunilor) şi guvernamentale (care prin definiţie înseamnă guvernare şi ţine de partidele şi coaliţiile
de guvernământ). Este analizată şi activitatea partidelor politice moldoveneşti în calitate de opoziţie.
Teza de doctor “Instituţionalizarea partidelor politice din Republica Moldova: studiu
interdisciplinar”, autor Bucătaru Igor, reprezintă un studiu ştiinţific al gradului de instituţionalizare al
partidelor politice din Republica Moldova. Autorul a realizat o sinteză a informaţiei de natură
teoretico-metodologică cu referinţă la tema dată, după care a recurs la o analiză a gradului de
dezvoltare a partidelor politice moldoveneşti, în baza surselor teoretico-metodologice acumulate,
atrăgând atenţia asupra unor astfel de aspecte ale instituţionalizării partidelor politice ca cel istorico-
cultural, politico-sociologic şi politico-juridic. Autorul a elaborat şi descris un grup de criterii de
instituţionalizare specifici sistemului pluripartidist moldovenesc. Acesta este rezultatul transpunerii
informaţiei teoretice semnate de autori străini consacraţi în domeniu asupra realităţilor politice
moldoveneşti. Sunt desemnate cele mai instituţionalizate partide politice moldoveneşti în baza unor
operaţii strict ştiinţifice şi nu în urma unor generalizări subiective şi lapidare; sunt stabilite şi
examinate efectele şi consecinţele instituţionalizării partidelor pentru calitatea sistemului politic din
Republica Moldova. Autorul a argumentat poziţia că instituţionalizarea partidelor nu este un scop în
sine. Existenţa unor partide puternice permite şi asigură consolidarea structurilor, relaţiilor şi
valorilor democratice în cadrul unui sistem competitiv.
Rusu Rodica în teza de doctor “Dimensiunea ideologică a procesului politic în Republica
 37

Moldova” efectuează investigarea dimensiunii ideologice a procesului politic din Republica

Moldova, precum şi diferite interpretări teoretice şi metodologice ale ideologiei politice, funcţiile şi
tendinţele actuale ale universului ideologic. Se constată că procesul politic din Republica Moldova
este marcat de caracterul totalitar din perioada sovietică, marginalizarea celor „de jos” şi
necompromisul celor „de sus”, de nivelul înalt de personalizare a relaţiilor politice, schimbarea
bruscă a ciclurilor şi ritmurilor procesului politic. În lucrare se accentuează că partidele politice
reprezintă mediul de existenţă şi manifestare a celor mai diverse ideologii: de la conservatoare şi
liberale la cele de extremă. Ideologiile politice se regăsesc şi se afirmă în toată plenitudinea lor în
special prin intermediul partidelor politice şi al statului. Se menţionează rolul partidelor politice de
implementare, transpunere în realitate a ideologiilor politice în condiţiile tranzitorii ale Republicii
Moldova. Metoda comparativistă facilitează analiza programelor partidelor politice şi a celor
electorale în corelaţie cu principiile generale ale doctrinei de partid. În această ordine de idei, se
depistează unele disensiuni între valorile ideologice generale, valorile declarate în program şi
acţiunile ulterioare întreprinse de către partide. Drept subiect de comparaţie au fost selectate partidele
politice care formau Parlamentul de după alegerile din 6 martie 2005, şi anume: Partidul
Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), Partidul
Democrat (PD), şi Partidul „Alianţa „Moldova Noastră” (PAMN), ultimele două plus Partidul Social
Liberal au constituit blocul electoral „Moldova Democrată”. Prin urmare, s-a realizat studiul
programelor şi platformelor electorale ale acestor partide, momentul corespunderii lor cu doctrinele
politice fundamentale, clasice, depistându-se unele afinităţi şi discrepanţe de conţinut ideologic,
poziţionarea lor în cadrul eşichierului politic autohton. Se constată că, deşi se vehiculează ideea
promovării unui pragmatism politic accentuat şi o deideologizare conştientă, importanţa ideologiei de
partid, mai ales în Republica Moldova rămâne a fi primordială. Indiferent de măsurile luate, în acest
context, ideologia partidului politic reprezintă în primul rând esenţa politicii promovate, include idei
şi valori, obiective care delimitează şi identifică pe fiecare partid în parte. Prin urmare, partidelor
politice le revine un rol considerabil la etapa prefacerilor tranziţionale luând forma de mediu de
proiectare şi lansare, dar şi de afirmare a ideologiilor politice.
Din analiza efectuată se detaşează concluzia că analiza fenomenului partidist din perspectiva
ştiinţelor politice este destul de elocventă pentru statul nostru. Din păcate se resimte lipsa unor
investigaţii complexe ale acestei instituţii din punctul de vedere al dreptului, îndeosebi al dreptului
constituţional. Analiza partidelor politice ocupă un loc modest în manualele de drept constituţional
 38

ale autorilor autohtoni, iar monografiile şi lucrările de amploare dedicate acestei tematici sunt lipsă în
Republica Moldova. Printre puţinele articole ce analizează instituţia dată poate fi menţionat cel
aparținând profesorului universitar Victor Popa - Partidele politice - condiţie de bază a democraţiei
constituţionale.
Analizând situaţia în Republica Moldova, Victor Popa ajunge la un şir de concluzii
importante, care vor fi prezentate succint în continuare. Partidele politice din Republica Moldova, în
dimensiunea lor sistemică şi particulară, sunt puternic influenţate de sistemul politic. Sistemul
electoral, reglementarea juridică a activităţii partidelor, Regulamentul Parlamentului etc. stabilesc un
cadru destul de limitat al activităţii formaţiunilor politice. Partidele în formula actuală în general au
un potenţial redus de rezistenţă la tendinţele autocrate ale partidelor de guvernământ, iar caracterul
deocamdată imatur al societăţii civile şi înstrăinarea într-o anumită măsură a partidelor politice de
mase face imposibilă realizarea unui dialog eficient cu simpatizanţii săi în situaţiile de criză. Teoriile
şi concepţiile elaborate pentru explicarea realităţilor partidiste din occident deseori sunt parţial
inacceptabile în înţelegerea şi explicarea partidismului în cadrul noilor democraţii. Aceasta se referă,
în special, la fenomenul "partidului puterii", la utilizarea resursei administrative, la coalizarea forţelor
politice, la suportul social al formaţiunilor politice etc. Ideologiile partidelor politice din Republica
Moldova nu trebuie privite prin prisma ideologiilor occidentale, ele au un specific bine pronunţat,
concretizat în impactul asupra lor al factorilor socio-demografici şi a evoluţiei istorice şi sociale a
societăţii.
Emeritul autor afirmă că partidele politice din Republica Moldova au un nivel înalt de
centralizare şi oligarhizare, ceea ce inhibă, în mare parte activismul cetăţenilor şi procesul de învăţare
şi de utilizare a democraţiei de către mase. Sistemul politic al Republicii Moldova nu este într-u totul
adaptat activităţii partidelor politice în condiţiile societăţii aflate în proces de democratizare. Faptul
că Preşedintele Republicii Moldova este exponentul partidelor face dificile relaţiile dintre partide la
micro şi mezonivel, uneori făcând imposibilă găsirea unui consens. Preşedintele, prin activitatea sa,
se impune ca un actor important în sistemul partidist, inclusiv şi prin promovarea unuia dintre ele.
Utilizarea resursei administrative este tradiţională pentru partidele din Republica Moldova. Aceasta
se referă la toate partidele care deţin funcţii în aparatul statului, fie central, fie în autoadministrarea
locală. Această resursă însă nu determină rezultatele alegerilor, ci doar le influenţează. Insuficienţa
dezvoltării societăţii civile face imposibilă o contracarare eficientă a utilizării resursei administrative.
Opoziţia politică nu este instituţionalizată. Interesele elitei de partid sunt dominante. Atitudinea
 39

cetăţenilor faţă de partidele politice este una rezervată, în totală concordanţă cu cultura politică
protodemocratică şi cu declinul social-economic. Masele, în marea lor majoritate, nu văd în partide
un mijloc eficient de promovare şi apărare a propriilor interese.
Puterea de stat, de asemenea, constituie un subiect de maximă importanţă pentru mediul
ştiinţific autohton, tematica fiind prezentă în toate manualele de drept constituţional. Drept dovadă
sunt cercetările iniţiate şi valorificate de V. Popa, M. Cuşmir, A. Roşca, V. Saca, M. Platon ş. a.
Autorii vizaţi au dezvoltat astfel de dimensiuni ale problematicii discutate ca structura puterii de stat,
instituţionalizarea ei în Republica Moldova, sistemul relaţiilor de putere, guvernarea şi puterea
politică, funcţionarea ramurilor puterii de stat etc.
Tutunaru Mircea în teza de doctor in drept „Probleme teoretice şi practice în edificarea
statului de drept” analizează organizarea şi înfăptuirea puterii într-un stat de drept. Autorul
argumentează că puterea de stat este forma oficial constituită a puterii politice, forma publică sub
care se organizează şi funcţionează această putere. Puterea de stat este o putere derivată şi
condiţionată de puterea politică deţinută de popor. Puterea de stat – formă instituţionalizată a puterii
politice, este exercitată de stat în întregul său şi în mod specializat şi distinct de diverse organe ale
sale. Statul apare deci ca titular exclusiv al forţei de comandă şi dominaţie. Poporul sau naţiunea este
titularul absolut al puterii politice, adică al suveranităţii, pe când statul, reprezintă titularul
exerciţiului puterii de stat încredinţate în mod legitim de popor. Între popor şi stat se stabilesc
anumite relaţii pe baza cărora ciclul putere politică (originară) - putere de stat (derivată) se reia la
nesfârșit, cu condiţia respectării principiilor democratice. [139]
Mai puţin a fost supusă cercetării problematica implicării partidelor politice în sistemul
relaţiilor de putere în societăţile contemporane, interacţiunii dintre partide politice şi puterea de stat.
La acest capitol am putea exemplifica doar teza de doctor în ştiinţe politice a lui Ciocan Iurie -
“Partidele politice în sistemul relaţiilor de putere (cazul Republicii Moldova)” [18], care este
consacrată cercetării unor concepte şi realităţi social-politice fundamentale pentru viaţa societăţii
moldoveneşti: partidele politice şi puterea politică. Se subliniază, îndeosebi, faptul că partidele
politice şi puterea politică trebuie să se instituţionalizeze cât mai curând şi să capete un grad cât mai
înalt de legitimitate. Teza cuprinde fundamentarea teoretico-metodologică a problemei privind
comportamentul partidelor politice în sistemul relaţiilor de putere. Se are în vedere analiza noţiunilor,
concepţiilor, metodologiei, teoriilor ce ţin de modalităţile, problemele şi perspectivele corelaţiei
partid politic – putere politică. Aceste două fenomene definitorii pentru studiu sunt analizate atât în
 40

mod separat, cât şi, în special, în relaţii de interdependenţă. Sunt cercetate probleme de natură
praxiologică, cu referinţă la practica social-politică din ţara noastră, având drept scop abordarea
comportamentului partidelor politice în cadrul corelaţiilor puterii politice cu celelalte tipuri conexe de
putere: socială, economică şi culturală. Aceasta permite, în primul rând, formarea unei viziuni mai
generalizatoare şi mai cuprinzătoare asupra fenomenelor analizate, iar, în al doilea rând, face posibilă
reliefarea unor subiecte care au fost studiate doar parţial în ştiinţa politică autohtonă. Un loc aparte
revine puterii de stat. Este cercetată interacţiunea dintre partidele politice şi funcţionalitatea ramurilor
puterilor de stat (legislativă, executivă şi judecătorească), rolul partidelor în activitatea acestor ramuri
fiind de multe ori minimizat. A fost dezbătută şi problema rolului partidelor în legitimarea puterii de
stat. Una din concluziile principale trase în urma acestei investigaţii este că de calitatea şi
instituţionalizarea partidelor politice depinde, în mare măsură, gradul de dezvoltare şi de consolidare
a sistemului politic al societăţii moldoveneşti. S-a examinat problema privind caracterul politicilor
sociale promovate (la nivel de program şi de activitate) de către partidele politice moldoveneşti; a
fost dezbătută problema finanţării formaţiunilor politice din ţara noastră, ţinându-se cont de
experienţa practicii internaţionale şi de legislaţia autohtonă în domeniu; a fost abordată problema cu
privire la implicarea reprezentanţilor cultelor în procesul politic, în general, şi în cel electoral, în
particular; s-a întreprins o tentativă de a evalua rolul regimului politic în procesul de democratizare a
societăţii moldoveneşti.

1.3. Scopul şi obiectivele lucrării. Studiind literatura de specialitate din domeniul

respectiv s-a stabilit următorul scop principal al investigaţiei - identificarea rolului şi locului
partidelor politice în exercitarea puterii de stat, iar pentru atingerea scopului propus s-au stabilit
următoarelor obiective:
– formularea unui concept al lucrării şi crearea unui fundal teoretic pentru analiza la
nivelurile relevante a partidelor politice şi a puterii de stat;
– argumentarea legitimităţii puterii de stat din perspectiva partidelor politice;
-analiza procesului de instituţionalizare al partidelor politice în calitate de instituţii sociale cu
caracter juridico-politic;
– analiza particularităţilor apariţiei şi evoluţiei partidelor politice în Republica Moldova şi
România;
– cercetarea cadrului normativ al activităţii partidelor politice din Republica Moldova şi
 41

România;
– analiza imperativului ideologic al partidelor politice;
– prezentarea generală a fundamentului ideologic al sistemului partidist în cazul Republicii
Moldova;
– identificarea şi investigarea aspectelor de conţinut al conexiunii dintre sistemele electorale –
sistemele de partid;
– examinarea locului şi rolului partidelor politice în funcţionarea ramurilor puterii de stat;
– analiza particularităţilor funcţionării partidelor politice din Republica Moldova şi România
în cadrul forului legislativ;
– analiza mecanismului de departajare al puterii între majoritatea parlamentară şi opoziţie din
perspectiva principiului separaţiei şi interferenţei ramurilor puterii in stat;
Concluzii la capitolul 1:
- În pofida preocupărilor intense ale cercetătorilor din Republica Moldova de problematica
partidelor politice şi a puterii de stat, o serie de aspecte au rămas neelucidate sau puţin reflectate,
lipseşte viziunea de ansamblu, integră şi coerentă a locului şi rolului partidelor în exercitarea puterii
de stat, investigaţia de faţă venind să completeze cercetările în domeniu.
- Ne propunem să dezvoltăm aşa aspecte precum legitimitatea puterii de stat din perspectiva
partidelor politice; procesul de instituţionalizare al partidelor politice în calitate de instituţii sociale cu
caracter juridico-politic; particularităţile apariţiei şi evoluţiei partidelor politice în Republica
Moldova şi România; cadrul normativ al activităţii partidelor politice din Republica Moldova şi
România; imperativul ideologic al partidelor politice; fundamentul ideologic al sistemului partidist în
cazul Republicii Moldova; aspecte de conţinut ale conexiunii dintre sistemele electorale – sistemele
de partid; locul şi rolul partidelor politice în funcţionarea ramurilor puterii de stat; particularităţile
funcţionării partidelor politice din Republica Moldova şi România în cadrul forului legislativ;
mecanismul de departajare a puterii între majoritatea parlamentară şi opoziţie din perspectiva
principiului separaţiei şi interferenţei ramurilor puterii în stat; modele de raporturi ale şefului statului
cu partidele politice în diverse sisteme constituţionale.
 42

2. PARTIDELE POLITICE – SUBIECŢI ÎN RELAŢIILE DE PUTERE: REPERE

TEORETICE

2.1. Legitimitatea puterii din perspectiva partidelor politice

2.1.1. Partidele politice – verigă de bază în exercitarea puterii politice
Istoria omenirii dovedeşte un fapt care pare simplu şi de la sine înţeles: în cadrul oricărei
societăţi se exercită o putere socială, care se manifestă în diferite forme. Acest lucru e strict necesar:
orice societate, trebuie să dispună de o anumită organizare şi distribuire a puterii, chiar pentru
elementara funcţie a conservării ei. Finalmente, scopul puterii politice este de a asigura existenţa
societăţii şi posibilitatea dezvoltării ei în ascensiune. În acest sens, G. Balandier considera că
„puterea, pentru orice societate, rezultă din necesitatea de a lupta împotriva entropiei care o ameninţă
cu dezordinea - aşa cum aceasta ameninţă orice sistem” [8, p. 54].
Puterea apare ca o necesitate socială, necesitate ce poate fi explicată, în primul rând prin
prisma importanţei pe care o prezintă menţinerea echilibrului, a coeziunii interne a oricărei societăţi.
Dar ea apare şi ca rezultat al unei necesităţi externe, explicată prin prisma faptului că orice societate
este în legătură cu exteriorul, are relaţii cu alte societăţi, fapt pentru care puterea trebuie să
organizeze aceste relaţii, după cum trebuie să-i asigure apărarea. [144, p. 51]
Formele puterii pot fi, desigur,variate – economică, politică, militară, ideologică etc., ea
manifestându-se în toate domeniile vieţii sociale. Astfel, „puterea” este un termen cu multiple şi
diverse sensuri, unul dintre cele mai generalizatoare reducându-se la ideea că puterea ca fenomen
social este o funcţie socială fundamentală, ce constă în adoptarea deciziilor privind ansamblul
societăţii [50, p, 223]. Puterea politică apare ca un produs al competiţiei şi ca un mijloc de a limita
prin acţiunea contrară a necesităţii coeziunii sociale, ea provoacă respectarea regulilor pe care se
fondează societatea şi o apără împotriva propriilor sale imperfecţiuni.
Puterea politică se deosebeşte de alte forme ale puterii prin aceea că ea se manifestă numai în
societăţile în care există o diferenţiere socială între cei ce conduc şi cei conduşi, între guvernanţi şi
guvernaţi [42, p.87]. În consecinţă unii autori consideră că „puterea politică este universală, imanentă
socialului, conferă autoritate unui ordin şi constă în capacitatea elitei politice de a-şi realiza voinţa sa
prin împărţirea, distribuirea relaţiilor de putere şi prin codificarea normelor de drept necesare
formării ordinii sociale pe care o doresc.” [9] Astăzi aşa o definiţie nu mai poate pretinde a fi
complectă. Fără a ne adânci în analiza genezei puterii politice şi fără a intra în esenţa teoriilor
 43

suveranităţii naţionale sau populare, considerăm necesar să menţionăm că astăzi definiţia puterii
politice poate fi doar următoarea: puterea politică este puterea organizată a unui grup care se exprimă
în capacitatea relativă şi viabilă a acestuia de a traduce voinţa poporului şi a asigura realizarea
acesteia prin mijloace specifice organizării societăţii în stat, deținând în acest scop monopolul creării
şi aplicării dreptului [144, p. 70].
Dacă guvernanţii exercită o putere delegată circumscrisă înfăptuirii unor obiective sociale de
interes general, titularul puterii nu poate fi în epoca noastră decât poporul, care deţine în mod originar
puterea politică (suveranitatea). Poporul este titularul absolut al puterii politice, adică al suveranităţii,
pe când guvernanţii (autorităţile şi puterile publice, statul) reprezintă titularul exerciţiului puterii de
stat încredinţate în mod legitim de popor. Între guvernanţi şi guvernaţi se stabilesc anumite relaţii, în
baza cărora ciclul putere politică (originară) – putere de stat (derivată) se reia la nesfârşit, cu condiţia
respectării principiilor democratice.
Articolul 2 al Legii fundamentale prevede că „suveranitatea naţională aparţine poporului
Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative”. Din cele
expuse deducem faptul că purtătorul şi suveranul puterii – poporul, o exercitată prin două modalităţi,
direct sau indirect, prin intermediul reprezentanţilor. În condiţiile geografice şi demografice ale
majorităţii covârşitoare a statelor contemporane democraţia directă este o iluzie nostalgică. În locul
democraţiei directe s-a cristalizat o altă formă de democraţie: democraţia reprezentativă.
Potrivit unei asemenea paradigme, periodic, poporul, apelând la proceduri electorale, îşi
exercită puterea politică prin intermediul unor reprezentanţi ai săi. Raporturile periodice se stabilesc
între guvernaţi, care din această perspectivă pot fi catalogaţi drept titulari ai puterii politice, şi
guvernanţi, care, în aceeaşi ordine de idei, nu sunt altceva decât titularii puterii de stat (ai puterii
politice instituţionalizate). Aceste relaţii de putere se manifestă, pe de o parte, prin încredinţarea
unora din prerogativele puterii politice şi prin controlul înfăptuit de ei asupra celor aflaţi la putere,
iar, pe de altă parte, ca raporturi de putere concretizată în comandamente, ordine, instrucţiuni impuse
de subiecţi politici specializaţi (guvernanţi) membrilor colectivităţii, individual sau grupaţi pe criterii
sociale, politice, profesionale, economice etc. [69, p. 205]. În acest scop, puterea politică foloseşte ca
mijloc principal – constrângerea, însă nu se poate reduce doar la acesta.
Pentru asigurarea unui climat de pace socială şi ordine într-o comunitate umană, este necesar
ca puterea politică să devină autoritate şi să capete o anumită recunoaştere. Autoritatea nu se
confundă cu puterea, deşi se întemeiază pe aceasta. Raportul dintre autoritate şi putere, ca atare, are
 44

la bază factori distincţi de care depinde fiecare. Astfel, puterea statului presupune folosirea
constrângerii, în timp ce autoritatea, care se întemeiază pe legea adoptată de organele competente şi
legitime, se asigură prin respectarea de bună voie a deciziilor. Numai în cazul nerespectării acestora,
se recurge la forţa coercitivă a statului [42. p.89].
De aici şi poate fi marcată concluzia că pentru a impune, prin metode democratice, un model
de comportament specific, puterea necesită un grad de credibilitate din partea societăţii. Acest
fenomen este cunoscut sub denumirea „legitimitatea puterii”. Legitimitatea puterii politice, în
general, şi a celei de stat, în particular, este considerată de către specialişti drept un instrument
eficient în mâinile puterii, care face posibilă realizarea obiectivelor stabilite şi îi poate constrânge pe
cetăţeni să îndeplinească măsurile adoptate de către guvernanţi.
Legitimitatea a fost totdeauna legată de interese sociale specifice locului şi timpului în care s-
a exercitat o formă sau alta de putere. De aceea, ea nu poate fi analizată ca o abstracţie, independentă
de relaţiile sociale date, ci ea are un conţinut istoric concret. Legitimitatea reprezintă o apreciere
asupra concordanţei dintre obiectivele pe care şi le propune puterea, mijloacele cu care aceasta
întreprinde acţiunile sale şi cerinţele evoluţiei sociale, ale progresului istoric. [137, p. 155]
M. Weber considera că legitimitatea puterii politice în diferite circumstanţe poate avea trei
izvoare. Potrivit gânditorului german, ea poate fi dobândită în conformitate cu tradiţiile statului
respectiv; o a doua sursă a legitimităţii puterii este carisma; a treia cale de obţinere a legitimităţii
puterii politice, după M. Weber, este cea legal-raţională, modalitate, ce conform unei opinii general-
acceptate, corespunde tuturor exigenţelor unei societăţi democratice. Legitimitatea legal-raţională
este recunoscută de către societate, pentru că puterea, în cazul dat, se bazează pe o ordine legală care
domneşte în societate.
Sursă a legitimităţii unei puteri este şi faptul că ea este conformă schemei de legitimitate
definită de sistemul de valori şi norme ale colectivităţii, în cadrul căreia se exercită, şi că asupra
acestei scheme există un consens în interiorul colectivităţii. Cu cât puterea este mai mult acceptată şi
susţinută de societate, cu atât legitimitatea ei este mai mare. Legitimitatea unei puteri statale poate fi
privită într-o dublă perspectivă: ca act al desemnării structurilor de putere şi ca asigurare a
concordanţei deciziilor politice şi aşteptărilor celor guvernaţi.
În acest context partidele politice sunt acele structuri, prin intermediul cărora populaţia poate
participa la exercitarea atribuţiilor sale de guvernământ. Partidele conferă o formă instituţionalizată şi
organizată suveranităţii populare. Partidul este acel canal de articulare şi agregare al voinţei populare,
 45

în vederea exercitării puterii în stat.

Legitimitatea puterii, din perspectiva partidelor politice, se referă, în mod direct, la procesul
electoral [95, p. 34]. Partidele politice, care conform legislaţiei electorale sunt principalii concurenţi
electorali, sunt cele prin intermediul cărora se realizează actul legitimizării – acordării de încredere,
fiindcă, până la urmă, prin alegeri puterea de stat îşi testează gradul său de legitimitate. Aceasta
rezidă în faptul că electoratul doreşte să se implice în aprecierea (aprobare versus dezaprobare) sau
realizarea actului guvernării. În acelaşi timp, creditul de legitimitate, oferit puterii în cadrul
alegerilor, repede poate dispare, dacă statul, prin structurile sale abilitate, nu-şi îndeplineşte funcţiile:
menţinerea ordinii sociale, realizarea politicilor publice, apărarea externă, justiţia adecvată ş.a. Dacă
de admis, cum o propune Maurice Hauriou, că în democraţiile occidentale, corpul electoral se
cristalizează în a treia putere, alături de guvern şi de parlament, partidele pot fi considerate ca
constituind o organizaţie spontană a puterii electorale [151, p. 152].
Luând în considerare faptul că partidele politice, în calitate de pretendenţi principali la
gestionarea puterii politice, sunt forme organizaţionale, relativ stabile şi permanente, create de
oameni în vederea realizării unor interese comune, ele îndeplinesc un rol important în conferirea
legitimării puterii. Acest rol major este stipulat şi în Constituţia Republicii Moldova. Se are în vedere
articolul 41, alineatul 1, care stipulează că partidele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor. Din cele menţionate deducem că printre principalele obiective ale partidelor
politice sunt fuziunea multitudinii de interese private şi de grup într-un interes politic comun şi
realizarea principiului reprezentativităţii în sistemul politic al grupurilor sociale, interesele cărora
sunt reprezentate şi apărate de aceste formaţiuni politice.
Partidele politice exprimă nu doar interesele anumitor grupuri sociale, dar formează şi
consolidează coerent aceste interese. Fiind create pentru realizarea unor obiective comune, partidele
politice devin centre specifice, cu un vector social-politic bine determinat, unde aceste interese sunt
selectate, profund studiate, analizate şi se stabilesc căile de realizare ale acestora. Reunind interesele
societăţii şi ale statului, partidele anihilează în permanenţă situaţiile de conflict ce apar între acestea.
Practic, partidele politice devin o verigă intermediară între cetăţeni şi putere, între societate şi stat,
între societatea civilă şi societatea politică, contribuind astfel la consolidarea voinţei generale a
societăţii într-un impuls faţă de putere.
Trebuie de subliniat în acest sens că, începind cu epoca modernă, lupta pentru putere într-o
societate condusă de reguli democratice nu poate fi imaginată fără implicarea partidelor politice. În
 46

multitudinea de studii privind geneza partidului politic câştigă tot mai mult teren ideea că partidul
politic este copilul legitim al modernizării politice prin intermediul democraţiei reprezentative [100,
p. 11], geneză strict legată de modernizarea şi maturizarea societăţii civile, de creşterea gradului de
complexitate al procesului politic etc. Se are în vedere conştientizarea de către individ a faptului că el
are dreptul şi poate să influenţeze şi să exercite puterea politică.
Partidele constituie veriga de legătură dintre guvernaţi şi guvernanţi, devenind o necesitate în
cadrul mişcării în ambele sensuri, specifică democraţiei. Funcţia majoră a partidului este de a obţine
ca aceste linii de comunicare să rămână deschise şi clare. Aceasta face ca într-o democraţie
reprezentativă partidele, dacă nu şi guvernaţii, să devină cel puţin organizaţii de control asupra
activităţii politico-administrative a elitelor [93, p. 242].
Acestea sunt raţionamentele pentru care partidele politice sunt tratate drept elemente
funcţionale extrem de importante în sistemele politice ale societăţilor contemporane. În asemenea
condiţii, asumându-şi rolul de catalizator al proceselor politice, economice şi sociale, partidele
politice devin promotoare adevărate ale dezvoltării societăţii.
Studiile cu privire la partide au ajuns să fie studii cu privire la putere. Cu toate acestea
tematica cu privire la partidele politice încă este una controversată, iar opiniile în legătură cu statutul
partidelor politice nu sunt unitare. Dacă pentru unii democraţia are drept trăsătură definitorie
alternanţa liberă la putere a partidelor politice, rolul lor fiind atât de mare încât se poate vorbi despre
un „stat al partidelor”; pentru alţii, partidele nu ar reprezenta decât elemente inadecvate la
caracteristicile contemporane ale practicii de guvernământ, trebuind să se facă loc unui alt model de
structurare. Sunt două puncte de vedere extreme: rolul partidelor politice nu trebuie exagerat, făcând
sistemul politic cu totul dependent de situaţia partidelor, dar rolul lor nu trebuie nici negat, căci astăzi
accesul şi deţinerea puterii nu pot fi concepute în afara grupărilor politice constituite în partide, ca
structuri agregative tipice societăţii moderne. Partidele politice reprezintă instituţii multifuncţionale,
indispensabile politicii, cu o influință considerabilă asupra întregului sistem politic, căci partidele
influențează regimul politic, fie angajându-l spre un regim autoritar sau chiar totalitar (în cazul
partidului unic), fie spre un regim politic deschis şi competitiv; ele influenţează, într-o anumită
măsură, sistemul electoral şi prin aceasta tendinţele agregative ale corpului electoral; ele determină
constituirea grupurilor parlamentare şi prin aceasta guvernământul majoritar sau cel bazat pe coaliţii;
ele asigură stabilitatea guvernului sau, dimpotrivă, determină instabilitatea acesteia.
1.1. 2. Conceptului de partid politic – interpretări teoretice
 47

Cercetarea în cauză nu presupune conceptualizarea şi analiza fenomenului partidist în

exclusivitate. Scopul urmărit este de a evidenţia şi reflecta comportamentul partidelor politice în
cadrul exercitării puterii de stat. Totuşi este pe deplin justificat ca de la bun început să delimităm
conceptual fenomenul de partid politic.
În pofida faptului că fenomenul „partidul politic” este, la prima vedere, unul univoc, în ştiinţa
juridică şi politică au fost emise o multitudine de interpretări dintre cele mai controversate cu privire
la definirea conceptului de partid politic, la analiza naturii, rolului şi funcţiilor lui. Pe marginea
acestei teme apar o mare diversitate de opinii, unele axându-se pe latura instituţională, altele pe
ideologii, altele pe structurile partidului, pe aspectul de instrument pentru acapararea puterii, sau pe
funcţiile acestuia. În această ordine de idei, distingem două tipuri de interpretări ale conceptului de
"partid politic".
Interpretările restrictive (minimale), sunt cele care definesc noţiunea prin intermediul a doar
unei singure trăsături definitorii – scop, doctrină politică, structură, funcţionare. Astfel, în aşa-numita
abordare directivă, lăsându-se în umbră esenţa socială a partidelor politice, se pune accentul pe
acţiunea politică a acestora, care are drept finalitate participarea la guvernare şi medierea relaţiilor
între guvernanţi şi guvernaţi. Reprezentativă pentru această viziune este definiţia conform căreia
„partidul este o organizaţie ce are drept scop ocuparea funcţiilor guvernamentale cu reprezentanţii săi
oficiali” [175, pp. 1341-1342], sau definiţia, care numeşte partid „o structură în cadrul statului care
concurează pentru putere cu alte organizaţii similare, ce activează în acelaşi stat” [152]. La începutul
sec. al XlX-lea, B. Constant, axându-se pe dimensiunea ideologică, privea partidul ca pe o reuniune
de oameni care profesează aceeaşi doctrină politică [143, p. 56]. În aceeaşi ordine de idei, H. Kelsen
privea partidele drept formaţiuni ce grupează oameni cu aceeaşi opinie pentru a le asigura o influenţă
veritabilă asupra gestiunii problemelor publice [118, p. 146]. În cadrul interpretării funcţionale
esenţa partidelor se tratează sub aspectul funcţiilor acestora în societate, în special, al funcţiei
electorale: „partidele sunt organizaţii sociale, ce concurează la alegeri în scopul cuceririi puterii”
[155, p. 43]. În tratarea organizaţională se consideră definitorii aşa aspecte ca structura şi relaţiile
dintre componentele partidului, lucrul cu cetăţenii, durata existenţei partidelor. M.Duverger insista
că, partidele contemporane sunt determinate într-o măsură mai mică de program sau de apartenenţa
de clasă a membrilor lor, decât de caracterul organizaţiei: partidul este o uniune ce deţine o structură
specifică [149, p. 38]. De pe poziţiile abordării comunicative partidele pot fi tratate ca mecanisme de
asigurare a integrităţii societăţii şi de aplanare a conflictelor societale, ca instituţii care au ca scop
 48

final asigurarea „binelui comun”. În abordarea marxistă partidele sunt analizate de pe poziţiile luptei
de clasă, ele fiind expresia interacţiunii politice organizate a claselor existente în societate.
Interpretările extensive în tratarea conceptului de partid politic apelează la un set de
caracteristici. Astfel, Max Weber consideră partidul politic “o asociaţie de oameni liberi, voluntar
constituită, necesară societăţii, cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale”. O definiţie
cuprinzătoare a partidului politic o dă Sigmund Neumann: “Partidul politic este organizaţia închegată
a forţelor politice active ale societăţii, preocupate de controlul asupra puterii guvernamentale”. [117]
Indiferent de scopurile obiective sau de interesele particulare, ceea ce individualizează
partidele, este faptul că acestea urmăresc dobândirea puterii. În cadrul luptei pentru putere, partidele
pot acţiona în favoarea unor grupuri sociale sau pot promova, cu prioritate, o anumită concepţie
despre lume. Totuşi aceste momente sunt secundare, scopul principal al partidelor fiind lupta pentru
controlul puterii politice. În această ordine de idei I.Schumpeter insistă că „partidul nu este un grup
de persoane ce contribuie la realizarea interesului naţional, ci este mai degrabă un grup de oameni
care, reieşind din principii comune, tinde spre puterea politică” [208]. M.Weber, ignorând exigenţele
etice în interpretarea rolului partidelor, conchide că „partidele pot folosi toate mijloacele pentru
obţinerea puterii” [118, p. 148]. În acest context el accentuează necesitatea „constituţionalizării”
partidelor politice, astfel creându-se anumite limite juridice (dar nu neapărat etice), în interiorul
cărora s-ar realiza concurenţa între partide pentru obţinerea puterii.
Autorul R. Harmsen consideră că partidul este „o organizaţie socială, care singură sau în
coaliţie în mod deschis îşi pune drept scop instaurarea şi menţinerea controlului asupra poziţiilor-
cheie în structurile puterii de stat prin concurarea cu alte partide în cadrul procesului electoral” [153].
B.Zeuner accentuează trei caracteristici ale partidelor politice: obiectivul de a ocupa poziţiile
cheie în aparatul de stat; atingerea scopurilor prin recurgerea la agitaţie în rindul cetăţenilor;
constanta temporală [96].
M. Offerle, încercând realizarea unei deosebiri empirice între partide şi alte grupuri sociale,
consideră că aceasta este dificil de realizat şi depinde de punctul de vedere din care analizăm un
partid sau altul. Unul şi acelaşi partid politic poate fi privit ca un grup de presiune şi ca un partid
propriu-zis. Situaţia este certă doar în cazul unor partide mari şi influente, iar în cazul celorlalte,
dealtfel, destule sau chiar foarte numeroase în orice stat democratic, este valabil raţionamentul expus
mai sus. [158, p. 26]
Încercând să realizeze o definire universală a partidului politic, cercetătorul D.La Palombara
 49

indică patru trăsături definitorii ale acestuia [220, pp. 8-21]:

1) orice partid este purtător al unei ideologii sau al unei viziuni specifice despre lume şi
individ (concepţia despre lume);
2) partidul este o organizaţie, adică o uniune instituţionalizată de oameni ce există o perioadă
relativ lungă de timp la diferite niveluri ale politicii (de la local la cel internaţional);
3) scopul partidului este cucerirea şi realizarea puterii;
4) fiecare partid tinde spre asigurarea susţinerii poporului – începând cu susţinerea electorală
şi terminând cu participarea activă în calitate de membri.
În viziunea sociologul român D. Gusti definirea conceptului de partid politic, vizează
următoarele probleme esenţiale: ce este partidul politic; care sunt formele, tipurile de manifestare în
viaţa social-politică; cum se afirmă şi se menţine la guvernare sau în opoziţie; care sunt mijloacele de
înfăptuire a scopurilor, respectiv a obiectivelor programului partidului politic. Toate aceste chestiuni
stau în cea mai strânsă legătură unele cu altele şi formează la un loc sistemul partidului politic,
angrenajul existenţial şi funcţional al acestuia. O precizare importantă a autorului este că, partidul
este o parte dintr-un tot şi că pentru a se manifesta ca partid, el presupune existenţa unui partid opus,
a unei opoziţii din partea altui partid. Într-o concepţie mai amplă, partidul politic este o asociaţie
liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune cu caracter general, asociaţie
ce urmăreşte deliberat a ajunge la putere şi a guverna, pentru înfăptuirea programului său şi pentru
realizarea unor idealuri etice, social-politice şi economice [55, pp. 67-71].
În opinia lui V.Cujbă, particularităţile partidului politic se rezumă la – asociere benevolă,
caracterul organizat, agregarea intereselor, caracterul ideologic, obţinerea şi exercitarea puterii
politice. Autorul susţine că utilizarea definiţiei extensive permite „delimitarea partidului de orice
nonpartid” [26] (grupuri de presiuni, mişcări sociale etc.).
Ion Deleanu tratează partidul politic ca un grup organizat de persoane fizice, unite printr-o
filozofie şi ideologie, a căror realizare o urmăresc, având ca scop dobândirea şi exercitarea puterii sau
măcar influenţarea acesteia. Din această definiţie autorul deduce următoarele trăsături comune
partidelor politice: constituirea lor în structuri politice durabile; formaţiunea constituită este o
organizaţie, având militanţi, aderenţi sau susţinători, care funcţionează pe baza unor norme proprii şi
urmăreşte obiective programatice; organizaţia are un program ideologic, rezultat din catalizarea
aspiraţiilor latente, a opiniilor individuale difuze şi adeseori contradictorii, reflectând deci sinteza
calitativă a tuturor acestora; partidul - în majoritatea covârşitoare a cazurilor - îşi propune cucerirea
 50

sau conservarea puterii ori - aceasta în toate cazurile - cel puţin influenţarea ei; partidul îşi
organizează şi mobilizează mijloacele într-o ofensivă al cărei obiectiv primordial rămâne, de regulă,
victoria în alegeri şi numai rareori schimbarea regimului politic. [45, p. 161]
O aşa varietate în tratarea conceptului de partid politic poate fi explicată prin
multiaspectualitatea fenomenului partidului politic şi existenţa diferitor orientări axiologice ale
savanţilor care studiază partidele politice şi evoluţia acestora. Efectuând o generalizare a materialului
expus putem conchide că pentru un partid politic sfera relaţiilor de putere este primordială. Scopul
oricărui partid este cucerirea puterii în mod direct prin orice mijloace, inclusiv în rezultatul alegerilor.
Organizaţiile ce nu participă la alegeri sau care nu întreprind acţiuni promte în vederea atingerii
acestui deziderat nu pot fi calificate drept partide politice. Orice partid obligatoriu presupune o
organizare, totuşi el nu trebuie neapărat să deţină structuri ramificate în teritoriu, mai mult ca atât,
durabilitatea acestora nu este o condiţie necesară, căci asigurarea suportului, în primul rind electoral,
poate fi realizată şi prin intermediul mass-media. Ideologia este un fenomen complex, care presupune
un sistem de idei, concepţii, valori care ar explica realitatea şi ar propune un ideal care trebuie atins.
Respectiv, organizaţiile ce nu propun o concepţie integră despre viaţa societăţii nu pot fi recunoscute
ca partide.
Deci, ca entităţi de sine stătătoare, partidele politice se deosebesc printr-o serie de trăsături
distincte:
- se constituie şi acţionează pe baza liberului consimţământ al membrilor sai;
- au drept obiectiv fundamental al activităţii accederea la putere. De aceea, într-un stat
democratic lupta pentru putere este o luptă între partide, între doctrinele şi programele politice
promovate de acestea;
- dispun de o anumită structură organizatorică;
- îşi desfăşoară activitatea în baza unui program politic care se fundamentează pe o anumită
doctrină;
- sunt caracterizate de o mare mobilitate socială, fiind sisteme deschise, în care membrii pot
intra şi din care por ieşi liber.
Astfel partidul politic reprezintă o organizaţie cu caracter permanent, formată în baza
asocierii libere a cetăţenilor, structurată ierarhic şi geografic, a cărui finalitate este cucerirea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice pe baza unui program pentru care a obţinut un sprijin din
partea electoratului în cadrul unei competiţii politice libere.
 51

2.2. Delimitarea funcţiilor principale ale partidelor politice

În cadrul societăţilor democratice partidele politice exercită un rol major în organizarea şi
conducerea vieţii social-politice [39, p.21]. Rolul şi locul partidelor politice în sistemul social,
conceptualizarea, identificarea şi individualizarea lor, se pun în evidenţă prin intermediul funcţiilor
acestora. P. P. Negulescu arată că înţelegem mai bine formarea partidelor dacă cercetăm „motivele
care pot să determine hotărârea cetăţenilor de a-şi îndrepta activitatea politică pe un drum sau altul”.
Aceste motive pot fi reduse la două categorii: una de ordin logic (valoarea generală a ideilor lor în
jurul cărora se formează grupările politice), alta de ordin psihologic (folosul personal, pe care
membrii lor pot să-l tragă, direct sau indirect, individual sau ca unităţi ale unei categorii
sociale).[112, pp.55-56 ] Funcţiile partidelor politice urmează şi sunt conforme acestor motive, fiind
înscrise în legi şi uneori chiar în constituţii.
În constituţii aceste funcţii sunt: contribuţia, prin metode democratice, la determinarea
politicii naţionale [35]; contribuţia la formarea voinţei politice a poporului [37]; contribuţia la
exprimarea sufragiului [36]; contribuţia la formarea şi la manifestarea voinţei populare, fiind
instrumentul fundamental al participării politice [34]. Articolul 8 din Constituţia României stabileşte
că partidele politice au funcţia de definire şi exprimare a voinţei politice a cetăţenilor [32]. Articolul
41 din Constituţia Republicii Moldova stipulează că partidele politice contribuie la definirea şi la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la alegeri. [31]
În literatura de specialitate au fost enumerate următoarele funcţii [39, p.21]:
a) Lupta pentru preluarea şi exercitarea puterii;
b) Contribuţia la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor;
c) Asumarea responsabilităţii guvernării, în caz că devin partide de guvernământ;
d) Asumarea sarcinii de a dezvălui racilele guvernării şi a luptei pentru înlăturarea lor, în
cazul în care sunt în opoziţie;
e) Militarea pentru realizarea unui minimum de consens în aprecierea şi promovarea
intereselor naţionale;
g) Întocmirea (stabilirea) unor programe politice viabile şi benefice, care exprimă atât
interesul de grup cât şi interesele naţionale, armonizându-le în favoarea celor din urmă:
g) Clarificarea, informarea şi educarea politică a electoratului
h) Desfășurarea unor activităţi în vederea recrutării elitei politice pe plan local şi naţional.
 52

Iancu Gh. enumeră următoarele funcţii ale partidelor politice: promovarea prin eforturile
comune ale membrilor, a interesului naţional pe baza unui oarecare principiu particular asupra căruia
ei sunt de acord; procurarea şefilor lor puterea în sânul unui grup şi militanţilor activi şanse - ideale
sau materiale - de a urmări scopuri obiective, de a obţine avantaje personale sau de le a realiza pe
amândouă; realizarea unui program politic; urmărirea realizării unei filosofii sau ideologii, cu
finalitatea cuceririi şi exerciţiului puterii; contribuţia la exprimarea sufragiului, propunând programe
şi prezentând candidaţi în alegeri [64, p. 226].
R.G. Schwartzemberg consideră că, un partid îndeplineşte trei funcţii principale: funcţia
electorală; funcţia de control şi de orientare a organelor politice; funcţia de definire şi exprimare a
poziţiilor politice [134, pp. 56-68]. Pierre Pactet insistă că acestea ar fi două şi anume de a fi
intermediari între popor şi putere şi de a-şi asuma ,atunci când sunt la putere, direcţionarea politicii
naţionale.
Iu. Teodoroiu justifică rolul important al partidelor politice în viaţa publică, îndeosebi prin
funcţia de reprezentare politică. Această funcţie poate fi privită sub două aspecte esenţiale:
încadrarea politică a alegătorilor, adică a celor reprezentaţi şi încadrarea celor aleşi, adică a
reprezentanţilor. [137, pp. 237-240]
Încadrarea politică a alegătorilor (electorilor) este realizată de către partidele politice în două
moduri: prin încadrarea ideologică şi prin selectarea candidaţilor. Încadrarea ideologică a
alegătorilor presupune că partidele politice se preocupă de formarea şi dezvoltarea conştiinţei
politice a acestora. Sub acest aspect, partidele politice sunt indispensabile în viaţa publică, întrucât
orientează alegătorii pentru a cunoaşte, cu oarecare claritate, linia politică pe care o urmează şi care
defineşte mandatul pe care-l încredinţează reprezentanţilor lor. Partidele politice favorizează
formarea conştiinţei politice a cetăţenilor şi le permit o alegere mai clară a reprezentanţilor.
Selecţionarea candidaţilor poate fi exemplificată prin faptul că cea mai mare parte a candidaţilor
pentru alegerile în organele puterii publice se prezintă sub auspiciile partidelor politice, care îi
selecţionează în acest scop, procedeele pentru selecţionarea candidaţilor fiind diverse.
Partidele politice asigură, totodată, contactul între alegători şi aleşi, precum şi contactul între
cei aleşi. Contactul permanent dintre aleşi şi alegători, fără îndoială, este în interesul ambilor părţi:
cei aleşi au interesul de a păstra contactul cu electorii, în vederea realegerii lor; alegătorii, la rândul
său, au interese diverse în a căror realizare solicită ajutorul celor aleşi. Partidele politice sunt cele
care trebuie să organizeze acest contact.
 53

Încadrarea parlamentară a celor aleşi rezidă în faptul că, odată cu dezvoltarea activităţilor de
partid, reprezentanţii se reunesc în grupuri parlamentare, formate la nivelul fiecărei camere
parlamentare. Una dintre cele mai importante probleme pentru grupurile parlamentare este cea a
disciplinei de vot: sub acest aspect distingem partidele suple şi partidele rigide. Partidele suple nu
impun grupului parlamentar respectiv să voteze într-un mod sau altul, lăsând fiecărui membru dreptul
să decidă singur. Partidele rigide sunt cele care, sub aspectul disciplinei de vot, impun tuturor
membrilor grupurilor parlamentare să voteze în acelaşi mod în problemele-cheie.
O diagnosticare amănunţită a funcţiilor partidelor politice, pe care, de altfel, ne propunem s-o
dezvăluim în continuare, completând-o cu sugestii proprii, găsim la P. Midrigan. Autorul demarează
prin a le separa în funcţii interne şi funcţii externe. [96]
Prima categorie grupează funcţiile ce vizează activitatea internă a partidului ca organizaţie.
Din funcţiile interne fac parte cea economică şi organizaţională. Funcţia economică presupune
asigurarea materială şi financiară a partidului, ceea ce se concretizează în reglementarea cotizaţiilor
de membru, dirijarea fluxurilor băneşti în interiorul partidului, asigurarea cu transport, materiale de
birou etc, în colectarea de fonduri necesare realizării campaniei electorale. Funcţia organizatorică
rezidă în organizarea structurii interne a partidului. Ea se concretizează în asigurarea unor relaţii
eficiente în cadrul organizaţiei, precum şi în stabilirea şi întreţinerea relaţiilor cu omologii de peste
hotare, în pregătirea noilor cadre pentru necesităţile partidului, inclusiv a liderilor politici etc.
Funcţiile externe se referă la relaţiile partidului cu mediul. În acest context funcţiile partidului
pot fi divizate în două grupuri – 1) funcţiile ce provin din relaţia partid-societate şi 2) funcţiile ce
provin din relaţia partid-stat.
Primul grup de funcţii presupun articularea şi agregarea intereselor, precum şi influenţarea
deciziilor luate de organele statului. Funcţia de integrare socială care presupune aplanarea
conflictelor de interese ale grupurilor sociale antagoniste. Astfel, transformând cerinţele şi emoţiile
provocate de insatisfacţia social-economică în scopuri politice pozitive, partidele direcţionează
energia protestului social în albia luptei constituţionale pentru satisfacerea lui prin participarea la
guvernare. Funcţia de instituţionalizare a participării politice a cetăţenilor presupune, în opinia
autorului, înlocuirea formelor neorganizate ale activităţii politice a maselor cu participarea
sancţionată şi instituţionalizată în partidele politice, campaniile electorale, mitinguri, demonstraţii,
proteste, sărbători etc. Funcţia de mobilizare constă în oferirea unor motivaţii cetăţenilor pentru un
comportament politic activ. Funcţia de formare a opiniei publice, se explică prin faptul că partidele
 54

sunt cele care mediatizează şi explică politica. [156] Impactul asupra gândirii şi comportamentului
maselor nu se reduce doar la formarea opiniei, ci are un caracter mai complex prin intermediul
funcţiei de socializare. Astfel, partidele, prin activitatea lor, formează calitativ corpul electoral, oferă
atitudini, modele de comportament pentru alegători şi cetăţeni. Funcţia ideologică se rezumă la
conceptualizarea ideologiilor, propagarea acestora, modificarea lor în conformitate cu schimbările
provenite pe parcursul evoluţiei societăţii şi a statului, transpunerea în practică a principiilor
ideologice. Toate aceste funcţii ar putea fi rezumate la următoarele două: funcţia de integrare şi
funcţia de exprimare.
A. Piţurcă evidenţiază următoarele funcţii ale partidelor politice [117]:
- funcţia politică;
- funcţia de organizare şi conducere a activităţii partidului, de menţinere a unei permanente
legături cu propriile organizaţii, membri şi simpatizanţi. Formarea şi pregătirea propriilor cadre
pentru activitatea de partid şi de stat în condiţiile aflării sau revenirii la putere, constituie de
asemenea o importantă atribuţie a acestei funcţii;
- funcţia teoretico-ideologică vizează mai multe obiective: dezvoltarea şi adaptarea propriei
paradigme doctrinare la condiţiile social-istorice, la obiectivele şi sarcinile urmărite de partid;
elaborarea programului politic, a strategiei şi tacticii politice a partidului; organizarea, susţinerea şi
ducerea luptei ideologice împotriva altor partide şi formaţiuni politice. Aceasta funcţie devine
deosebit de activă în perioada luptei electorale, ea organizând, orientând şi conducând lupta politică a
partidului;
- funcţia civică, formativ educativă şi patriotică atât a propriilor membri de partid cât şi a
simpatizanţilor.
Din multitudinea de funcţii deduse de diferiţi autori, putem identifica cel puţin trei, care se
înscriu perfect în relaţia „partid politic – putere de stat”. Din categoria funcţiilor partidelor în cadrul
sistemului politic face parte, în primul rând, funcţia electorală. Astfel, partidele înaintează candidaţi
la funcţiile de stat, formează listele electorale, organizează şi realizează campaniile electorale.
Pornind de la faptul că alegerea liberă presupune existenţa mai multor alternative, partidelor le revine
funcţia de a propune aceste alternative, atât la nivel de persoane, cât şi la acel de viziuni, mijloace şi
metode de atingere a scopurilor. De aici poate fi dedusă o altă funcţie importantă – funcţia de
recrutare a elitelor, care constă în selectarea şi promovarea cadrelor mai întâi în interiorul partidului,
apoi în instituţiile de stat de toate nivelurile. Este una din cele mai importante căi în formarea omului
 55

politic. Activitatea de partid, prin ea însăşi, reprezintă o activitate formatoare şi o selecţie pentru
propulsarea personalităţilor în funcţiile de partid sau de stat. Rolul său este de prim ordin atât în
partidele competitive (democratice) cât şi în cele necompetitive (totalitare).
Funcţia de guvernare sau de exercitare a puterii politice constă în influenţarea de către partid
a procesului de elaborare a cursului politic şi a deciziilor politice, ceea ce semnifică participarea
directă şi nemijlocită la elaborarea, formarea şi realizarea politicii interne şi externe a statului.
Această funcţie presupune că partidele deţin controlul asupra procesului de elaborare şi implementare
a deciziilor la nivel guvernamental. Or partidele politice, principalii actori ai procesului electoral,
obținând majoritatea la alegeri, îşi propun materializarea programului său de guvernare în norme
juridice sau decizii politice, ţinând cont de raporturile şi echilibrul stabilit între puterile
constituţionale.
Funcţia de control a puterilor executivă şi legislativă (opoziţia) este, practic, opusă celei
anterioare. Astfel, partidele sunt în stare nu doar să exercite puterea politică, ci şi să o monitorizeze în
calitatea lor de opoziţie [39, p.23. Opoziţia face puterea mai responsabilă şi mai motivată în acţiunile
sale. Teoria şi practica politica contemporană relevă trei tipuri de opoziţie a partidelor politice:
- opoziţia bazată pe o luptă fără principii. Se are în vedere aici cele două partide politice din
S.U.A., care sunt rivale, din care unul deţine puterea, iar celalalt o contestă, fără însă a crea o divizare
în interiorul societăţii;
- opoziţia bazată pe o luptă asupra principiilor secundare. Aceasta este caracteristică pentru
partidele din Marea Britanie, Germania etc., care nu pun în discuţie regimul politic, iar diferenţele ţin
numai de doctrine şi de infrastructura socială;
- opoziţia bazată pe confruntarea privind principiile fundamentale ale sistemului politic.
Astfel, partidele politice nu doar reprezintă un factor cu o acţiune pozitivă asupra sistemului politic,
ele prin excelenţă pot fi şi purtători ai tendinţelor distructive. În cazul în care sistemul politic existent
nu este în concordanţă cu postulatele ideologice ale partidului, se pun la îndoială chiar principiile
organizării şi funcţionării sistemului politic. Este vorba despre partidele antisistemice, revoluţionare
sau reacţionare. În acest caz, menţinerea echilibrului sistemului politic depinde de capacităţile lui de
a minimiza activitatea respectivului partid, de a reduce susţinerea din partea mediului sau de a crea
premise pentru integrarea sa în sistem.
Anume acestea şi sunt funcţiile care, privite în ansamblu, practic în exclusivitate, aparţin
partidelor politice.
 56

2.3. Clasificarea partidelor politice

Clasificarea este una dintre metodele ştiinţifice care înlesnesc sistematizarea cunoştinţelor
acumulate, reprezentând o aranjare planificată a datelor adunate după anumite criterii sau concepţii
abstracte bine stabilite anterior, „pentru ea fiind caracteristică descrierea particularităţilor exterioare
ale obiectelor de cercetare” [30, p. 64]. Urmărind dezmembrarea unui întreg haotic în părţi conform
unor particularităţi, ea îndeplineşte un rol analitic semnificativ. În acest context analiza clasificării
partidelor politice ni se prezintă oportună.
S-ar putea spune că prima tipologie a partidelor politice aparţine părintelui politologiei
moderne, Alexis'de Tocqueville, care în De laDemocratie en Amerique, după ce constată că aceste
formaţiuni sunt „un rău inerent guvernărilor libere”, vorbeşte de „partide mari” şi „partide mici”.
Criteriul care discerne între un tip şi celălalt nu este, însă, aşa cum s-ar părea la prima vedere, legat
atât de cantitate, ci mai degrabă de calitate. Cu alte cuvinte nu dimensiunile sau numărul de aderenţi
fac un partid mic sau mare, ci principiile pe care se întemeiază şi moralitatea politică adiacentă. S-ar
putea spune că pentru Tocqueville grands partis sunt de fapt great parties. Căci iată cum defineşte el
partidele mari: „Numesc partide politice mari pe acelea care se ataşează mai mult principiilor decât
consecinţelor lor; generalităţilor şi nu cazurilor particulare; ideilor şi nu oamenilor. Aceste partide au,
în general, trăsături mai nobile, pasiuni mai generoase, convingeri mai reale, o alura mai sinceră şi
mai îndrăzneaţă decât celelalte. Interesul particular, care joacă întotdeauna cel mai mare rol în
pasiunile politice, se ascunde aici cu mai multă abilitate sub voalul interesului public”. Prin contrast,
iată cum descrie el cealaltă categorie de partide: „Partidele mici, dimpotrivă, sunt fără credinţă
politică. Cum ele nu sunt relevante şi susţinute de mari obiective, caracterul lor este impregnat de un
egoism, care se produce făţiş cu fiecare din actele lor. Ele se încălzesc mereu la frig; limbajul lor este
violent, iar mersul le e timid şi nesigur. Mijloacele care le folosesc sunt precare ca şi scopul însuşi pe
care şi-l propun”. Efectele sociale ale acestor două tipuri de partide sunt, bineînțeles, diferite: „Marile
partide bulversează societatea, cele mici o agită; unele o rup, celelalte o pervertesc; primele o
salvează câteodată”. [211, p. 239]
Există diverse criterii de clasificare a partidelor politice. Primul criteriu şi cea mai naturală
tipologizare ar veni din perspectiva ideologică, reieşind din clasica diadă stânga-dreapta. Apariţia ei
se datorează Marii Revoluţii franceze. În 1789, în Adunarea constituantă, antimonarhiştii, adepţii
măsurilor radicale de schimbare a societăţii, erau aşezaţi la stânga de preşedinte, iar monarhiştii – la
 57

dreapta de preşedinte. Cu timpul, aceste denumiri au căpătat o anumită consacrare cu un conţinut

politic specific, implicate în departajarea partidelor politice, conţinutul respectiv dobândind în timp
noi elemente. Dacă la începutul epocii moderne, partidele de dreapta, prin doctrina lor, se pronunţau
pentru conservarea cât mai mult cu putinţă, a vechilor structuri şi instituţii, inclusiv a monarhiei,
partidele de stânga militau pentru schimbări radicale politice printre care figurau abolirea monarhiei
şi instaurarea republicii ca formă de guvernământ. Ulterior, de prin secolul al XIX-lea, partidele de
dreapta susţineau marele capital, iar cele de stânga - munca. Din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, partidele de stânga social-democrate şi muncitoreşti şi-au inclus în doctrină şi platforma program
elemente noi precum trecerea la o noua orânduire socială – cea socialistă, poziţie care s-a menţinut
până la prăbușirea sistemului socialist din centrul şi estul Europei [122].
În prezent partidele de dreapta îşi menţin poziţia de conservare a stărilor de fapt pe baza unei
economii de piaţă liberă, iar partidele de stânga, care şi-au reconsiderat poziţia după prăbuşirea
comunismului în Europa, au renunţat total la ideea socialismului, militând în schimb, în continuare,
pentru schimbări democratice şi promovarea unei politici de protecţie socială a categoriilor
defavorizate. Partidele de centru se caracterizează, în general, prin adoptarea unor poziţii de echilibru
între diferitele spectre politice, în vederea prevenirii sau eliminării unor tensiuni care pot apărea pe
fondul unei lupte politice acerbe.
În această ordine de idei Jean-Louis Quermonne insistă că la etapa actuală partidele de stânga
şi cele de dreapta nu se deosebesc atât prin ideologii cât prin „temperament politic”: primele se plâng
că schimbarea este inexistentă sau prea lentă, în timp ce ultimele acuză schimbarea că este prea
radicală sau prea rapidă [161, p. 79]. Actualmente, calificativul “de stânga” se atribuie celor care
pledează pentru dreptate socială, iar acel “de dreapta” partidelor, pentru care valoarea supremă este
libertatea. A.Lijphart vorbeşte despre patru criterii de diferenţiere a partidelor în cele de dreapta şi de
stânga: atitudinea privind proprietatea asupra mijloacelor de producţie: privată sau de stat; rolul
considerabil (sau neesenţial) al guvernului în domeniul economic; extinderea sau reducerea
programelor sociale; redistribuirea averii celor bogaţi săracilor. [4, p. 145]
Etapele istorice de evoluţie a partidelor politice ne permit evidenţierea a două tipuri de partide
politice. Etapa începuturilor organizării şi activităţii partidelor politice moderne, care corespunde în
mare măsură cu aşa-numita democraţie liberală, a creat partidele de cadre, pe când etapa mai
apropiată şi actuală a dezvoltat partidele de masă. [137, p. 234-236]
Partidele de cadre, numite şi „partide de opinie” [45, p. 162], s-au organizat mai mult din
 58

persoane marcante, aşa-numitele notabilităţi, care puteau oferi candidaţi cu influență şi susţinători
financiari pentru alegeri. Organizarea ierarhică a acestor partide este slabă reducându-se la comitetele
partidului pe circumscripţii electori mari (departamente, judeţe) şi nu atât la membri, cât simpatizanți.
Partidele de cadre tradiţionale au fost cele liberale (ale notabilităţilor burgheze) şi cele conservatoare
(ale notabilităţilor aristocratice). Ele nu aveau nevoie de o organizare mai strictă, întrucât electoratul
însuşi avea tendinţa de a se îndrepta către elitele de partid astfel create.
Partidele de masă, numite şi „partide ideologice” [45, p. 162], apărute în mişcarea socialistă
la începutul sec. XX, sunt partide cu recrutare masivă, cu program ideologic, bine centralizate, rigide,
cu o disciplină fermă. Partidele socialiste au adoptat o structură de masă sub presiunea imperativelor
politice şi financiare. Pe de altă parte, fiind partide ale unor clase numeric amplificate ca urmare a
polarizării societăţii capitaliste, cum sunt clasele de muncitori şi de ţărani, apare necesară organizarea
masei de aderenţi în vederea realizării acţiunilor politice propuse şi educaţia sa politică. Astfel,
întrunirile politice nu se rezumă la cele din campaniile electorale, ci devin periodice. Pe de altă parte,
neavând printre aderenţi o elită înstărită care să participe la finanţarea acţiunilor şi îndeosebi a
propagandei electorale, partidele socialiste au introdus plata cotizaţiilor lunare, trimestriale sau
anuale ale aderenţilor, care au devenit membri permanenţi. Structura partidelor de masă a fost
transpusă în forme diferite de către partidele comuniste şi partidele fasciste.
Modul în care se exercită sau se dobândește puterea în partid constituie un criteriu, în funcţie
de care M. Weber deosebeşte: partide carismatice, partide tradiţionale, partide de credinţă şi
partide de „însuşire pură”. [219, p. 149]
Având în vedere implicarea activă a partidelor politice în procesul politic în calitate de
subiecţi decizionali, unii autori le grupează în două mari categorii: partide gestionare (de
guvernământ) şi partide protestatare (de opoziţie) [69, p. 19]. Calificativul de guvernământ este
atribuit partidelor ce se bucură de suficientă reprezentare parlamentară pentru a co-participa sau a
realiza în mod individual funcţionarea guvernului. În ceea ce priveşte „opoziţia”, acest concept este
unul mai larg, datorită faptului că include în sine mai multe componente. De opoziţie sunt considerate
acele formaţiuni politice, care nu se află la guvernare şi nu sunt de acord cu programul de guvernare
înaintat de partidul majoritar sau alianţele de partide ce deţin puterea politică. Astfel, faptul
neparticipării la guvernare nu ne obligă să calificăm o formaţiune politică anumită drept opoziţie.
Principala caracteristică a acesteia este neacceptarea cursului politic adoptat de partidul sau de
partidele aflate în fruntea ierarhiei politice. Opoziţia nu este neapărat parlamentară. Partidele care nu
 59

au reuşit să ajungă în forul legislativ, la fel pot adopta poziţii critice. Altceva este că ele sunt mai
puţin auzite în virtutea puţinei reprezentativităţi la un moment dat.
După caracterul şi modalităţile de activitate se deosebesc partide moderate, radicale şi
extremiste. În conformitate cu atitudinea faţă de sistemul politic existent partidele se separă în
conservatoare, reformatoare şi revoluţionare. În dependenţă de structura partidului ele se deosebesc
în partide de masă şi de cadre. Această tipologie a fost fundamentată de M.Duverger. În
conformitate cu acelaşi criteriu, dar din alt punct de vedere, M.Duverger deosebeşte între partidele cu
o structură directă şi indirectă, partide centralizate şi descentralizate, partide totale şi specializate.
O lucrare teoretică de o mare profunzime în privinţa clasificării partidelor este articolul
“Species of political parties” al autorilor R. Gunther şi L. Diamond [181, pp. 167-199]. Aceştia
propun o abordare pornind de la următoarele 3 criterii decisive: criteriul organizării formale; criteriul
angajamentelor de program; criteriul strategiei şi al normelor behavioriste ale partidului.
În conformitate cu aceste trei criterii, autorii selectează 15 tipuri ideale de partide politice, ce
corespund anumitor tipuri clasice. De exemplu, partidele elitiste cuprind: partidul tradiţional al
notabilităţii locale (aparţine democraţiilor incipiente ale sec.XIX, când organizaţiile de partid erau de
fapt nişte alianţe relativ slabe ale parlamentarilor, uniţi prin interese comune şi respect mutual) şi
partidul clientelist (a apărut ca reacţie a tipului precedent de partid la provocările extinderii
sufragiului, industrializării şi urbanizării; este o grupare de notabili, fiecare cu o bază de suport
geografică, funcţională sau personală; se bazează pe formule ierarhice de servicii şi obligaţii, relaţii
patron-client).
Partidele de masă cuprind:
- Partidele de masă pluraliste – partide cu o organizare impunătoare, uşile cărora sunt larg
deschise pentru militanţi. Tipul dat de partide cultivă reţeaua de organizaţii-suporteri: sindicate,
grupuri religioase etc., care încearcă şi ele să-şi convertească membrii la ideile partidului.
- Partidele de masă porto-hegemonice – pun accentul pe disciplina de partid, pe un
angajament activ şi loialitate. Respectiv, recrutarea activiştilor este selectivă, iar condiţia acceptării
ideologiei şi a programului partidului absolut necesare. Atunci, când partidul dat există în mod
clandestin, se recurge la structura celulelor conspirative – în contrast cu structura deschisă a
partidului pluralist de masă.
- Partide leniniste – au drept obiectiv răsturnarea ordinii existente şi implementarea unui
model social revoluţionar, fiind gata să ajungă la putere inclusiv şi prin uz de forţă. Sortite unei
 60

existenţe clandestine, partidele date împrumută toate caracteristicile partidelor proto-hegemonice, în

primul rând structura bazată pe celule semi-clandestine şi o disciplină severă, fiind înalt centralizate
şi ierarhizate.
- Partide pluralist-naţionaliste – au o organizare extensivă şi colaborează cu organizaţii
secundare, de obicei culturale. Ele apelează către cei ce se identifică cu un anumit grup naţional,
invocând o anumită idee sacră, cum ar fi revendicarea unei auto-gestiuni teritoriale: de la autonomie
până la independenţă totală. Astfel, aceste partide se pot prezenta ca antisistemice în problemele
teritoriale.
- Partidul ultranaţionalist – se bazează pe o ideologie ce cultivă sentimentul superiorităţii
unei naţiuni sau rase. Partidul dat preia majoritatea trăsăturilor relevante ale celor porto-hegemonice
şi leniniste. Totuşi, ideologia lui (pe lângă faptul că diferă în conţinut) nu este atât de rigidă ca aceea
a partidelor leniniste: liderul carismatic (inima partidului) o poate remodela în dependenţă de
circumstanţe. Tind a deveni partide semi-militare, sprijinite uneori de o miliţie uniformizată.
- Partidul fundamentalist – încearcă să reorganizeze statul şi societatea pornind de la o
interpretare rigidă a principiilor religioase. Organizarea este impunătoare, relaţiile interne sunt înalt
ierarhizate, ba chiar absolutist, iar scara activităţilor extinsă, organizaţiile secundare cuprinzând
întreg teritoriul ţării.
Partidele etnice cuprind: partidul etnic (organizat în jurul unui lider carismatic, caută doar să
mobilizeze voturile grupului etnic propriu, având scopul să obţină beneficii politice, materiale şi
culturale grupului dat; nivelul angajamentelor ideologice şi programatice al unui astfel de partid este
redus; organizarea slabă) şi partidul-congres (de obicei o coaliţie a partidelor etnice, deşi poate lua
forma unui partid unitar; la nivel local se poate manifesta ca un partid etnic, la nivel naţional pledând
pentru integrare naţională şi coexistenţă paşnică).
Partidele electorale cuprind – partidul agaţă-tot, partidul programic şi partidul personalistic.
- Partidul agaţă-tot („catch-al”) – se deosebeşte prin organizare firavă, ideologie superficială
şi vagă şi orientare electorală atotcuprinzătoare, se ridică deasupra clivajelor sociale care au marcat
multă vreme realităţile social-politice din secolul precedent. Accentul se pune pe liderismul
proeminent şi rolurile electorale ale candidaţilor de top ale partidului. Scopul supremul este
maximizarea voturilor, câștigarea alegerilor şi accederea la guvernare. În această ordine de idei, el
încearcă să coaguleze o varietate cât se poate mai largă a intereselor sociale.
- Partidul programic – având un scop asemănător cu cel al partidului agaţă-tot, se
 61

deosebeşte de acesta prin existenţa unei reale constituente ideologice şi programatice, pe care o
include atât în mesajul electoral, cât şi în agenda de guvernare.
- Partidul personalist – este o maşină menită să-şi aducă liderul la putere. Apelul electoral al
acestui partid nu are elemente ideologice şi programice, fiind bazat exclusiv pe carisma liderului.
Organizarea partidului este fragilă şi oportunistă. Deseori structura şi denumirea lui se schimbă odată
cu noile alegeri.
Partidele mişcărilor cuprind: partidele libertariene de stânga (“în acord cu ideologia
socialistă, partidele date sunt “de stânga” deoarece se opun pieţii şi insistă asupra solidarităţii şi
egalităţii; dar ele sunt totodată şi “libertariene” din moment ce resping birocraţia centralizată şi se
pronunţă pentru libertate individuală, participare şi auto-guvernarea comunităţilor decentralizate”
[189] şi partidele post-industriale de extremă dreaptă (se pronunţă în favoarea mai multei ordini,
tradiţiei şi securităţii; atacă statul pentru politicile bunăstării sociale; constituenta rasistă, xenofobă,
îndeosebi vizavi de migranţi, este aceea care le apropie de partidele fasciste).

Concluzii la capitolul 2:
– Partidele politice sunt acele structuri, care conferă o formă instituţionalizată şi organizată
suveranităţii populare, ele fiind canale de articulare şi agregare a voinţei populare în vederea
exercitării puterii în stat.
– Partidul politic reprezintă o organizaţie cu caracter permanent, formată în baza asocierii
libere a cetăţenilor, structurată ierarhic şi geografic, a cărui finalitate este cucerirea, menţinerea şi
exercitarea puterii politice pe baza unui program pentru care a obţinut un sprijin din partea
electoratului în cadrul unei competiţii politice libere. Din multitudinea de funcţii deduse de diferiţi
autori, putem identifica cel puţin trei, care se înscriu perfect în relaţia „partid politic – putere de stat”:
funcţia electorală, funcţia de recrutare a elitelor, funcţia de exercitare a puterii politice versus
funcţia de control a puterilor executivă şi legislativă (opoziţia).
 62

3. FORMAREA ŞI CONSOLIDAREA PLURIPARTIDISMULUI ÎN REPUBLICA

MOLDOVA ŞI ROMÂNIA - CONTEXT POLITICO-JURIDIC

3.1. Formarea şi devenirea partidelor politice în calitate de instituţii sociale cu caracter

politico-juridic
Existenţa partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezintă un element esenţial
al vieţii democratice. Dar partidele politice nu au avut aceiaşi pondere, semnificaţie şi valoare în toate
orânduirile sociale [146, p.50]. Trebuie făcută o delimitare netă între aşa-zisele partide ce au existat
în sclavagism si feudalism, faţă de cele din societatea modernă, capitalistă. Dezvoltând în continuare
dimensiunea istorică a tematicii partidelor politice, merită de amintit faptul că protopartidele (în
sensul de grupări cu diferite interese şi orientări politice care concurau pentru putere) au existat
începind cu Grecia antică. În accepţiunea modernă a termenului, ca instituţii politice bine conturate,
cu statute şi programe clar fundamentate, cu activitate organizată şi permanentă în care au acces toate
clasele şi categoriile sociale, cu rol major în organizarea şi conducerea societăţii, partidele politice
apar odată cu societatea modernă, cu capitalismul [117]. Astfel, trecerea partidelor la o altă treaptă a
evoluţiei a avut loc doar în perioada constituirii şi afirmării societăţii industriale şi a includerii
maselor în politică. Primele partide politice în sensul contemporan al noţiunii, au apărut pe scena
politică în Europa (Marea Britanie, Franţa) şi America de Nord (Statele Unite ale Americii) în a doua
jumătate a secolului XIX.
Yves Meny consideră că partidele europene sunt, în principiu, rezultatul a două mari perioade
revoluţionare care au marcat istoria modernităţii: cele de esenţă democratică, apărute în secolul al
XIX-lea, se comportă ca produse politice ale Revoluţiilor din SUA şi Franţa (1787-1789), în timp ce
partidele de esenţă totalitară apărute în secolul XX sunt fie produsul direct, fie contra-reacţia
Revoluţiei Bolşevice din Rusia anului 1917 [195, p. 127]. Prima asumpţie vine în concordanţă cu una
din teoriile clasice referitoare la partide, formulată la începutul anilor `50 de Maurice Duverger în
faimoasa lucrare Partidele politice. Autorul francez afirmă că ,,partidul politic, ca instrument pentru
câştigarea şi administrarea puterii, este esenţial legat de istorica transformare a democraţiei
occidentale (în secolul al XIX-lea: n.n.), inspirată de modelul democraţiei parlamentare
britanice.[107]
Cercetătorul norvegian Stein Rokkan a formulat cea mai complexă şi convingătoare explicaţie
genetică a naşterii partidelor, în cadrul unei analize macrosociologice a formării statelor-naţiuni ale
 63

Europei occidentale şi ale proceselor de democratizare, Rokkan descoperă patru fracturi (clivaje)
semnificative care pot sta, şi chiar au stat la originea unor organizaţii politice reprezentative pentru
anumite grupuri sociale [114, pp. 150–180], pe care ni le propunem a le analiza în continuare. În faza
de constituire a statelor-naţiuni se creează condiţii pentru două potenţiale clivaje: primul între centru
şi periferie, al doilea între stat şi biserică. Pornind de la aceste clivaje se poate naşte un partid care să
reprezinte interesele şi idealurile centrului şi unul sau mai multe partide care să reprezinte interesele
şi idealurile periferiei. Nici centrul, nici periferia n-ar trebui înţelese în sens strict geografic: primul
se defineşte raportându-se la disponibilitatea către profit şi putere, cea de-a doua, la particularităţile
etnice, lingvistice, culturale.
Pe lângă acestea, se poate naşte un partid care să reprezinte statul şi altul, în opoziţie cu el,
care să reprezinte interesele şi idealurile Bisericii (sau ale bisericilor). Bineînţeles că este posibil ca
partidul centrului şi partidul statului să ajungă să formeze o singură organizaţie politică, la fel cum e
posibil ca Biserica să caute să reprezinte interesele şi idealurile periferiei, în acest caz, la capătul unui
proces mereu predispus la variaţii şi la modificări, sistemul de partide ar putea să cuprindă trei sau
chiar numai două partide: un partid liberal şi un partid confesional: sau un partid conservator, unul
liberal şi unul confesional: sau un partid liberal, unul confesional şi un partid al minorităţii etnice care
este concentrată regional.
La rândul ei revoluţia industrială creează, în concepţia lui Rokkan, premisele pentru alte două
clivaje: primul are loc între interesele agrare şi cele industriale, cel de-al doilea situează pe poziţii
opuse interesele patronilor, ale întreprinzătorilor, ale proprietarilor mijloacelor de producţie şi pe cele
ale muncitorilor în domeniul industrial sau agricol. Şi aceste clivaje pot da naştere unor partide
specifice. La drept vorbind, este posibil ca, dacă deja există, partidele conservator şi liberal să
reuşească să reprezinte interesele agricultorilor şi întreprinzătorilor. Totuşi, în unele cazuri, ar putea
să apară şi chiar să se dovedească viabil un partid al agricultorilor şi al ţăranilor. Ceea ce e sigur este
că se va ivi un partid de muncitori salariaţi, cu precădere din domeniul industriei, adică un partid al
clasei muncitoare [146, p.51].
În urma acestei situaţii, atinse în democraţiile occidentale la începutul anilor '20, este posibil
ca, prin alegeri libere, să se fi consolidat un adevărat sistem de partide. Schema lui Rokkan nu se vrea
a fi nici lineară, nici deterministă, ci sugerează existenţa unei situaţii care, în absenţa unor elemente
particulare care să producă perturbări, ar trebui să conducă, dacă sufragiul ar fi suficient de extins, la
un sistem de partide cu cinci sau şase partide. De la dreapta la stângă s-ar situa: un partid conservator,
 64

un partid agrar (sau un partid al unor minorităţi conştiente, consistente şi concentrate), un partid
liberal, un partid confesional şi unul socialist.
Imediat după război au intervenit în sistemele de partid specifice democraţiei occidentale
două clivaje nu sociale, ci politice. În cadrul dreptei s-a înregistrat o redefinire a intereselor şi a
identităţii care a generat aproape peste tot, evident cu intensităţi diferite, mişcări fasciste. În interiorul
stângii, revoluţia bolşevică şi cererea lui Lenin ca partidele socialiste să adere la cele 21 de teze ale
partidului comunist al Uniunii Sovietice au produs o sciziune între partidele socialiste care a avut
drept consecinţă naşterea partidelor comuniste.
Geneza partidelor este explicată de adepţii teoriei modernizării politice ca rezultat al evoluţiei
sistemului politic [132; 139]. Aici se include procedura de depersonalizare a politicii, înlocuirea
autorităţii patriarhale cu procedura democratică de selectare a clasei politice. Potrivit teoriei
situaţional-istorice, partidele se afirmă în urma unor crize social-politice şi economice de anvergură
(revoluţii, explozii şi implozii geopolitice, crize economice de proporţii etc.). Adepţii teoriei
instituţionale consideră că partidele politice iau naştere în sânul parlamentelor în calitate de instituţii
ce vin să asigure funcţionarea acestora.
Astfel, în opinia lui M. Duverger, originea partidelor, poate fi internă şi externă [149, p. 117].
În primul rând, este vorba de formaţiunile ce apar în interiorul parlamentului, în cadrul unui proces ce
demarează odată cu crearea grupurilor parlamentare şi formarea în teritoriu a comitetelor electorale
(asociaţii care aveau drept scop al existenţei şi funcţionării lor sprijinirea candidaţilor) până la
stabilirea unor legături strânse, interdependente între aceste structuri. În al doilea rând, se au în
vedere partidele de origine extraparlamentară, care, de regulă, sunt produsul unor instituţii
nepartidiste preexistente: sindicatele (în cazul partidelor socialiste), biserica (de exemplu, în cazul
partidelor creştin-democrate) etc.
Observaţia lui M. Duverger este valabilă şi pentru cercetarea de faţă. Luând ca bază
concluziile acestuia, deducem că originea partidelor poate fi concepută în interiorul şi în afara
instituţiilor puterii politice. Pe de o parte, în Republica Moldova de exemplu au fost partide ce au
fost create de elitele guvernante cu scopul de a-şi conserva puterea politică deţinută în noile condiţii
social-politice (cazul partidului condus de D. Moţpan sau al partidelor conduse de M. Snegur, P.
Lucinschi ), determinate de modernizarea politică. Iar, pe de altă parte, este vorba de formaţiuni
create de elitele situate în afara instituţiilor puterii, dar dornice de a o cuceri şi exercita (partidele
conduse N. Andronic, V. Crilov, M. Ghimpu şi de alţi lideri).
 65

Vorbind despre procesul de devenire al partidelor politice tot mai des se foloseşte sintagma
“instituţionalizarea partidelor politice”. Acest concept ce a prins teren în vocabularul ştiinţific
modern este utilizat în diverse ipostaze, dar în special cu referinţă la forţa şi stabilitatea partidelor
politice. Autorul Y. Meny, care în studiile sale a încercat o reflectare multilaterală şi profundă a
procesului de instituţionalizare politică a partidelor [195, p.65-72], specifică multitudinea de aspecte
ale acestuia. În optica lui Y. Meny, din punct de vedere sociologic, instituţionalizarea se referă la
transformarea organizaţiilor mai mult sau mai puţin structurate în veritabile partide în vederea
cuceririi şi exercitării puterii publice. Acest tip de instituţionalizare, presupune o combinare, o
conjuncţie a elementelor “obiective” (devenirea partidelor în calitate de instituţii), şi
“subiective”(acceptarea socială a partidelor, recunoaşterea legitimităţii acestora). Un alt punct de
vedere asupra procesului, detectat de cercetător, este cel juridic. Optica respectivă presupune
recunoaşterea şi integrarea constituţională a partidelor în sistemul politic [116, p.158-160].
Astfel, instituţionalizarea politică, semnifică procesul de formare şi devenire a partidelor în
calitate de instituţii sociale, cu caracter politic, iar instituţionalizare juridică – procesul de
transformare a partidelor în instituţii de drept, prin reglementarea juridică a relaţiilor ce se stabilesc
pe parcursul proceselor de formare, organizare şi funcţionare a partidelor politice. În corespundere cu
viziunea expusă, autorul Bucataru I. distinge, din punct de vedere istoric, instituţionalizarea politică
– un proces propriu perioadei de intrare a partidelor în viaţa socială (ce s-a desfăşurat în Europa
Occidentală şi America de Nord în perioada ce a cuprins sfârșitul sec. XVIII - începutul sec. XX); şi
instituţionalizare juridică – proces ce a demarat, în opinia autorului în perioada interbelică (sec. XX).
[13]
Procesului de instituţionalizare politică a partidelor se referă, pe de o parte, la gradul de
permanentizare şi stabilitate a organizaţiilor social-politice în calitate de instituţii ale sistemului
politic, iar pe de altă parte, la gradul de acceptare de către populaţie a rolului şi statutului acestora.
S.Huntington dezvoltă conceptul de instituţionalizare prin prisma corelaţiei dintre partide şi
stabilităţii politice. Accentul este plasat pe cazul societăţilor în schimbare. În opinia cercetătorului
evoluţia partidului se desfăşoară de obicei în patru etape: facţiunea, polarizarea, extinderea şi
instituţionalizarea [63, p.350-360].
Facţionalismul este etapa caracterizată printr-o participare politică puţin palpabilă. Indivizii şi
grupurile distrug modelele tradiţionale de comportament politic, dar fără să dezvolte altele noi.
Grupările politice noi apărute, în marea majoritate, au un caracter efemer. Ele reprezintă, de regulă,
 66

proiecţiile unor ambiţii particulare, în contextul dominat de rivalităţi şi afiliaţii personale. Această
situaţie nu a fost una străină nici sistemului politic moldovenesc în formare. Este vorba de legislativul
din 1990-1994, şi în mod aparte de anii 1990-1992: când în Parlament existau zeci de partide şi în
majoritatea cazurilor liderii nu reprezentau pe nimeni alţii decât pe persoana proprie [19]. Facţiunile
sunt direcţionate mai curând să manevreze legislativul decât să-şi desfăşoare activitatea electorală pe
teren.
Polarizarea în plan cantitativ presupune lărgirea participării politice, apariţia a noi forţe
sociale pe arena politică. În plan calitativ este vorba de trecerea de la interes personal la interes de
grup. În cazul Republicii Moldova ar fi vorba de perioada ce a demarat prin alegerile din 1994, dar cu
părere de rău persistă şi la moment [103] .
Extinderea reprezintă etapa pe parcursul căreia un partid puternic face apel la masele largi ale
populaţiei şi, printr-o organizare eficientă, uneşte aceste mase în jurul lui. Liderii politici sunt
motivaţi să facă aceste apeluri şi să creeze astfel de legături organizaţionale numai atunci când
respectivele acţiuni sunt necesare pentru realizarea scopurilor propuse.
Cea de a patra etapă în dezvoltarea unui partid într-o societate în schimbare este, în opinia lui
S.Huntington, instituţionalizarea. Autorul insistă că “stabilitatea unui sistem politic modernizator
depinde de forţa partidelor sale. La rândul lui, un partid este puternic în măsura în care a
instituţionalizat sprijinul de masă”. [63, p. 350]
În opinia cercetătorului forţa instituţională a unui partid se află la discreţia următoarelor
variabile:
- capacitatea partidului de a supraviețui dispariţia fondatorului. Până ce partidul nu va depăşi
criza înlocuirii fondatorului, până ce procedura de succesiune nu va fi legitimă în viziunea membrilor
nu se va putea vorbi despre o instituţionalizare veritabilă;
- complexitatea şi profunzimea organizaţională a partidelor. Partidele trebuie să dispună de
trăsături organizatorice specifice, căci ele nu se pot menţine decât recurgând la o organizare
riguroasă, în care structurile sunt definite prin finalităţile şi nevoile proprii;
- gradul în care activiştii de partid şi liderii acestuia se identifică cu partidul şi gradul în care
ei folosesc partidul pur şi simplu ca mijloc de realizare a scopurilor personale.
Pe lângă aceşti trei parametri “obiectivi” ai instituţionalizării partidelor se adaugă şi un
element suplimentar: legitimitatea [146, p.154-159], care în termini generali presupune gradul de
încredere, de acceptare de către opinia publică ori electorat, în genere, a partidelor.
 67

Din multitudinea de criterii putem desemna următoarele ca fiind definitorii pentru vivacitatea,
potenţa şi continuitatea partidelor politice: - vârsta partidului; - capacitatea partidului de a supraveţui
dispariţia fondatorului; - complexitatea şi profunzimea organizaţională; - legitimitatea partidelor,
înrădăcinarea acestora în societate; - stabilitatea partidelor şi a instituţiilor electorale; - identificarea şi
poziţionarea doctrinară sigură şi explicită; - existenţa unui electorat, a unui sprijin stabil şi
permanent.
Procesul de instituţionalizare juridică a partidelor politice plasează accentul pe problematica
reglementării normative a activităţii acestora, iar însuşi procesul de instituţionalizare este privit ca un
lanţ de modificări consecutive în mecanismul de reglementare juridică a partidelor politice. În sens
juridic, instituţionalizarea partidelor politice este un proces ce presupune crearea şi asigurarea unui
cadru legal democratic, în interiorul căruia partidele ar putea nestingherit să-şi exercite funcţiile
imanente existenţei lor.
Prin prisma relaţiei partidelor politice cu statul pot fi evidenţiate următoarele faze ale
procesului de devenire a partidelor:
1. Etapa ciocnirilor, luptelor. Este faza înăbuşirii de către stat a oricăror manifestări ale
partidelor politice. Se referă la perioada existenţei statelor feudale de până în sec. XVIII.
2. Ignorarea partidelor. Este vorba de sfârşitul secolului al XVIII-lea - sfârşitul secolului al
XIX-lea. În această perioadă regimurile liberal-burgheze permiteau, în baza principiului “laissez-
faire”, existenţa partidelor, dar nu le acordau nici o atenţie.
3. O următoare fază ţine de recunoaşterea şi legalizarea partidelor. În termeni temporali este
vorba de prima jumătate a secolului al XX-lea.
4. A patra etapă - etapa încorporării constituţionale, se evidenţiază în a doua jumătate a
secolului al XX-lea. La această fază partidele definitiv se transformă în mediatori între stat şi
societatea civilă [146, p.52-53].
Instituţionalizarea juridică a partidelor este determinată de creşterea rolului acestora în viaţa
politică, de intensificarea interacţiunii cu instituţiile de stat. Necesitatea instituționalizării intervine în
scopul de a reduce practicile negative de utilizare cu rea credinţă a banilor partidelor, a finanţării
ilicite a campaniilor electorale. Printre direcţiile principale ale mecanismului de reglementare juridică
sunt specificate: definirea fenomenului de partid, determinarea coordonatelor sale conceptual,
fortificarea instituţiei partidului politic, specificarea rolului major jucat de acesta în sistemul politic,
în relaţiile cu statul. Pe de altă parte, este vorba despre o consolidare instituţională internă prin
 68

fixarea normativă a exigenţelor şi imperativelor de natură organizaţională; reglementarea

problemelor ce ţin de finanţarea partidelor, în special dezvoltate fiind aspectele restrictive;
stabilizarea sistemului de partid existent prin fixarea condiţiilor de înregistrare şi activitate a
partidelor; ordonarea relaţiilor cu instituţiile statului.
Faza superioară a instituţionalizării se caracterizează prin constatarea faptului că “…partidele
au pătruns în Constituţie” [106, pp.292-316]. În literatura de specialitate se disting cinci tipuri de
Constituţii, în dependenţă de gradul de reprezentare a partidelor politice în acestea [13]:
1. În statele aparţinând sistemului de drept anglo-saxon, până în prezent, partidele sunt
acceptate în calitate de “domeniu privat” al cetăţenilor, iar în legislaţie până în prezent nu există
stipulaţii consacrate condiţiei juridice a partidelor politice.
2. În statele aparţinând sistemului de drept romano-german situaţia este alta. În constituţiile
Germaniei Federale (1949), Franţei (1958), Portugaliei (1976), precum şi în cele aparţinând
majorităţii fostelor state socialiste, inclusiv în Republica Moldova şi România, există prevederi ce se
refera în mod exclusiv la condiţia juridică a partidelor politice;
3. O altă modalitate de abordare a problemei întâlnim în statele cu regim politic totalitar,
indiferent de orientarea ideologică împărtăşită. În constituţiile acestor state este legiferată existenţa
unui singur partid, pluralismul fiind din start interzis sau Constituţia nu specifica că alte partide nu
pot activa, dar, în schimb, este specificat rolul conducător al unui partid din statul dat.
4. A patra categorie de constituţii, cele aparţinând regimurilor fundamentalist islamice,
interzic orice fel de manifestări de partizanat politic. Partidele sunt calificate drept un factor
destabilizator în calea unităţii comunităţii islamice. Chiar şi în cele mai recente Constituţii (Oman -
1996, Arabia Saudită - 1992) nu sunt menţionate partidele politice.
5. În unele ţări cu regim politic de tip dictatorial (atât totalitar, cât şi autoritar) constituţia
stipulează numărul exact de partide care ar fi necesar societăţii respective. În calitate de exemplu ale
unor astfel de regimuri, specificăm Brazilia, după lovitura de stat din 1964, unde se permitea
existenţa a două partide – unul conducător şi altul de opoziţie.
Rolul important jucat de constituţii în reglementarea activităţii partidelor politice i-a
determinat pe unii cercetători să delimiteze statutul legilor fundamentale de celelalte acte normative
cu referinţă la condiţia juridică a partidelor. În acest sens este lansat termenul de constituţionalizare.
Termenul nou introdus ar urma să semnifice “recunoaşterea constituţională a existenţei partidelor
politice şi definirea generală a rolului acestora în societate şi în stat” [56]. Pe când instituţionalizarea
 69

este privită drept acceptarea juridică a partidelor politice în calitate de instituţii politice,
constituţionalizarea poate fi acceptată drept o fază superioară a procesului de instituţionalizare.

3.2. Dimensiunea politică în evoluţia partidelor politice în România şi Republica

Moldova
Viaţa politică modernă în România a început odată cu adoptarea unei Constituţii după model
European, care nu a fost un rezultat al luptelor dintre partidele politice, “ci partidele politice s-au
născut din această Constituţie” [113, p. 47]. Ea consacră, printre alte libertăţi şi drepturi politice,
inclusiv dreptul la asociere (art. 27): “Românii au dreptul de a se asocia, conformându-se legilor care
regulează exerciţiul acestui drept” [3]. În România, primul partid politic constituit în mod oficial
(anterior au existat anumite grupări politice) a fost Partidul Naţional Liberal, în 1875. La scurt timp
după aceea, mai precis în 1881, s-a format Partidul Conservator. Aceste două partide au asigurat
alternanţa la putere până la finele primului război mondial, când cel de-al doilea dintre ele a dispărut.
Mai mult, de existenţa acestor partide se leagă crearea în totalitate a instituţiilor României moderne,
cât şi edificarea sistemului ei legislativ [113, p. 51].
Acest lucru nu înseamnă că nu au existat şi alte forţe politice. Perioada interbelică a fost
marcată în plan politic de existenţa şi activitatea a mai multor partide, printre care putem enumera
Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Poporului (Averescu), Partidul
Naţionalist-Democrat (Nicolae Iorga), Garda de Fier, Partidul Social Democrat Român. Totuşi, ele se
aflau în sfera de atracţie a unuia dintre cei doi poli politici ai momentului.
Instaurarea partidelor de sorginte comunistă s-a făcut în totalitate cu sprijinul Armatei
Sovietice. În Romania, încă din al II-lea guvern Sănătescu (noiembrie 1944) comuniştii obţin citeva
portofolii: justiţie (Lucreţiu Patraşcanu), transporturi (Gheorghiu Dej) şi postul de subsecretar de stat
la interne (T. Georgescu). Alegerile organizate în noiembrie 1946 au dat câştig de cauză comuniştilor
în urma unor fraude grosolane. Rezultatele s-au văzut imediat: în decursul anului 1947 majoritatea
partidelor politice sunt eliminate iar în 30 decembrie România devine Republică Populară.
Plecarea Regelui Mihai (3 ianuarie 1948) a dat frâu liber organizării Partidului Muncitoresc
Român, care îl alege pe Gheorghe Gheorghiu Dej secretar general (februarie), iar în aprilie este
adoptată o nouă constituţie copiată după modelul celei sovietice din 1936. Vara aceluiaşi an are loc
naţionalizarea industriei şi transformarea Serviciului Special de Informaţii în Direcţia Generală a
Securităţii Poporului.
 70

În martie 1965, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu devine
secretar general al Partidului Muncitoresc Român (PMR), chiar în vara acestui an PMR devine
Partidul Comunist Român, iar Republica Populară România devine Republica Socialista România
(RSR).
Sistemul multipartidist romanesc actual a revenit la viaţă începând cu 1989. Primele partide
româneşti s-au constituit încă din luna ianuarie, în ideea de a oferi României o democraţie
parlamentară, după modelul ţărilor occidentale. În lipsa unei doctrine, a unei echipe şi a unui lider,
deseori aceste formaţii, se mulţumeau să reînvie viziuni, experienţe, tradiţii modele de dinainte de
război sau să preia ex abrupto, traducând în românește titlurile unor partide politice din ţările
democratice europene. Ele păreau mai preocupate de a cere puterea decât de a-şi găsi o bază
electorală, de a căuta să afle în numele cui se exprimă şi care sunt opţiunile politice ale celor pe care
vor să-i reprezinte [123, p.145].
Decretul-lege nr. 8/31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice
şi organizaţiilor obşteşti din România pune capăt regimului de partid unic, creând bazele dezvoltării
pluralismului politic. Revenirea la valorile politice democratice, bruscă şi cu accente violente a avut
ca urmare explozia fenomenului partidist. Apariţia a peste 200 de partide, de diverse orientări
ideologice, nu a avut un suport real în structurile sociale şi a fragmentat în mod excesiv electoratul.
Pluripartidismul romanesc s-a definit prin labilitate, exprimată în numeroase disidenţe, fracţionări,
alianţe conjuncturale. Se afirmă că pluripartidismul specific anului 1990 a fost mai curând un
„ambuteiaj ideologic”, sub presiunea tendinţei naturale de reechilibrare a sistemului politic şi a fricii
de extreme, de cea stângă în special, calificând acest sistem ca „pluripartidism hipertrofiat”. Luând în
considerare numărul foarte mare al partidelor reprezentate în Parlament şi puternica forţă a FSN, unii
autori l-au apreciat ca „multipartidism cu sistem dominant sau hiperdominant. [66, p. 105]
În această atmosferă au loc alegerile de la 20 mai 1990. Nu mai puţin de 71 de formaţiuni
politice au prezentat liste de candidaţi. Sistemul electoral fiind proporţional fără prag, 18 formaţiuni
politice au obţinut reprezentare parlamentară prin vot şi 9 formaţiuni ale minorităţilor naţionale au
obţinut un mandat din oficiu. Prezenţa la vot a fost foarte ridicată - 80,6%. [142]
O tendinţă pozitivă a dinamicii sistemului multipartidist romanesc, sesizabilă de la o alegere
la alta, a fost aceea a simplificării eşichierului politic. Alegerile din 1996 aduc o schimbare politică
esenţială: alternanţa la putere. „Defectul” constitutiv de la precedentele alegeri este în mod evident
diminuat. În urma alegerilor din anul 2000 au rezultat doar cinci partide parlamentare - PDSR, PRM,
 71

PNL, PD şi UDMR, primele două având fiecare peste 20% din voturi şi mandate, satisfăcând cerinţa
lui Blondel pentru un sistem „multipartid pur” şi democratic.
Dacă ar fi să facem o analiză generalizatoare a evoluţiei sistemului partidist din România,
susţinem că în urma Decretului-lege nr. 8/1989, ţara a cunoscut un fenomen precum "inflaţia
partidistă" – cererea indulgentă a 251 de membri pentru înregistrare a făcut ca numărul de partide să
explodeze [41, p.47]. Alegerile din 1992, desfăşurate în baza Legii electorale nr. 68/1992, care i-a
adăugat sistemului proporţional un barem minimal de 3%, au dat naştere unui alt sistem de partide.
Formal, în legislativ au intrat 8 formaţiuni, astfel putându-se vorbi, cu o oarecare aproximare, de un
"multipartidism perfect". Alegerile din 1996, desfăşurate şi ele în condiţiile Legii electorale nr.
68/1992, au consfinţit sistemul multipartid "pur" şi au adus alternanţa la putere. Organizatorul
alegerilor, FDSN (între timp transformat în PDSR) a pierdut (cu 21,5% din voturi) alegerile în faţa
CDR (30,2% din voturi). În plus, reprezentantul CDR, Emil Constantinescu, a câştigat şi alegerile
prezidenţiale din acel an. Alegerile din 2000 au avut loc în condiţiile amendării Legii nr. 68/1992. I s-
a adăugat un prag de 5% pentru partide şi unul special pentru coaliţii de minimum 8% şi maximum
10%, impus prin O.U.G. nr. 129/2000. Astfel, au intrat în legislativ Polul Democrat Social din
România (36,61%), Partidul România Mare (19,48%), Partidul Democrat (7%), PNL (6,8%) şi
UDMR (6,8%). Aceste alegeri au consfinţit o nouă structură a sistemului partidist românesc – fără
echivoc, de data aceasta este vorba despre un multipartidism cu un partid dominant.
Aşadar, în primul deceniu de pluripartidism, România a cunoscut trei tipuri diferite de sistem
de partide: - sistemul "unui partid şi jumătate" în legislatura 1990-1992, sistemul multipartidismului
fără partid dominant în legislaturile 1992-1996 şi 1996-2000, şi un sistem multipartid cu un partid
dominant în legislatura 2000-2004. Alegerile din 2004, desfăşurate sub noua Lege nr.373/2004
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, au adus şi ele o nouă faţetă a sistemului de
partide. De data aceasta, din motivul unei echilibrări a scenei politice multipartidiste – prin
raporturile de forţe existente în legislativ, atât între cei doi protagonişti (Alianţa D. A. – 161 de
mandate, PSD – 159 de mandate), cât şi între putere (241 de mandate) şi opoziţie (228 de mandate).
Este vorba despre un "sistem multipartidist bipolarizat", sau, "sistem multipartidist cu partid
dominant diminuat". [39]
Alegerile legislative din 2008 în România s-au desfăşurat în data de 30 noiembrie 2008. În
premieră, la aceste alegeri s-a renunţat la votul pe liste, reprezentanţii politici ai cetăţenilor fiind aleşi
printr-un sistem mixt, în care candidaturile şi votul sunt uninominale, iar acordarea mandatelor se
 72

face proporţional. Guvernul României a adoptat în acest sens HG nr. 802 din 8 august 2008 privind
delimitarea colegiilor uninominale [33]. În urma acestor alegeri, Partidul Democrat-Liberal a obţinut
cele mai multe mandate, 115 în Camera Deputaţilor şi 51 în Senat, fiind urmat de alianţa dintre PSD
şi PC (114 in Cameră şi 49 in Senat), PNL (65 in Cameră şi 28 in Senat) şi UDMR (22 in Cameră şi
8 in Senat). De asemenea, 18 mandate de deputat au fost obţinute de reprezentanţi ai altor minorităţi
naţionale. [41]
În Republica Moldova, despre încercările de a edifica un sistem de partide ce ar corespunde
într-o măsură oarecare funcţiilor şi rolului jucat de acestea într-un sistem politic democratic, putem
vorbi doar la începutul secolului al XX-lea [97]. De altfel, în Basarabia primele cercuri politice apar
în anii ‟70 al sec. XIX-lea. Existenţa unor purtători de idei, al căror rol nu poate fi nici într-un fel
ignorat, nu implică însă şi existenţa unor organizaţii care ar putea încerca transpunerea în fapte a
acestor viziuni şi idei politice. Pentru apariţia unor structuri organizatorice, din punctul de vedere al
exercitării puterii politice, erau necesare mutaţii serioase şi semnificative în structura sistemului
politic. Acestea au avut loc. Ne referim la revoluţiile ruse din 1905 şi 1917, evenimente care au
provocat schimbări de esenţă nu doar interne ci şi internaţionale. În rezultatul revoluţiei din 1905 şi
îndeosebi al celor din 1917, în Basarabia a avut loc un avânt al activismului politic. În regiune apar
circa 50 partide şi grupări politice care acoperă întregul spectru politic [71, p. 131]. Constituirea
acestora a fost posibilă în virtutea unor schimbări de scurtă durată în sistemul politic al Imperiului,
generate de prima revoluţie rusă. Organizaţiile social-politice apărute, însă, aveau un caracter
instabil, erau efemere şi nu se bucurau de un sprijin stabil din partea populaţiei. Per ansamblu, anii
1905-1907, dar în primul rând 1917-1918 au marcat debutul pluripartidismului în spaţiul Pruto-
nistrean.
Evoluţia fenomenului partizan basarabean în condiţiile sistemului pluripartidist românesc
interbelic (1918-1938) este o etapă calitativ nouă, prima ce cât de cât se integrează în rigorile
democratice actuale. În termeni cronologici suntem martorii unei perioade de două decenii (1918-
1938) pe parcursul căreia populaţia Basarabiei a avut posibilitate să participe la alegeri parlamentare
în bază pluripartidistă. Din punct de vedere al culturii politice a fost o experienţă inedită, unică în
felul său pentru electoratul din regiune.
În perioada sovietică (1944-1988), revenirea în prim plan a partidelor, sau mai bine zis – a
partidului, a avut loc în 1944, când teritoriul Basarabiei intră sub jurisdicţia şi controlul politic al
Uniunii Sovietice. Viaţa politică şi nu doar ea, este reprezentată de autoritatea unei singure
 73

formaţiuni politice – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Orice posibilitate de opoziţie
organizată a fost exclusă din start prin deportările masive a intelectualităţii, reprezentanţilor
administraţiei publice, ţăranilor consideraţi înstăriţi etc. Faza monopatridistă a procesului de evoluţie
partizană în Moldova dintre Prut şi Nistru a durat până la finele anilor ‟80 ai secolului XX, când
prăbuşirea puterii sovietice a provocat o situaţie nouă pentru spaţiul nostru: independenţa statală
(facem abstracţie de la cazul Republicii Democratice Moldoveneşti (decembrie 1917 - martie1918)
[41, p.48].
Specialiştii în domeniu disting trei etape succesive în geneza sistemului pluripartidist
moldovenesc actual [13]. Prima etapă cuprinde perioada anilor (1989-1991) şi se manifestă prin
reorientarea tot mai transparentă de la sistemul monopartidist. Etapa a doua (septembrie 1991 -
noiembrie 1993) se caracterizează prin constituirea sistemului pluripartidist în Republica Moldova.
Etapa a treia (1994 - până în prezent) se caracterizează prin consolidarea pluripartidismului şi
instituţionalizarea lui în sistemul politic al ţării [102]. Totuşi, am considera că nu putem fi categorici
în delimitarea strictă a trei etape, căci chiar perioada 2001-2008 se caracterizează printr-un specific
pronunţat, care permite a o evidenţia într-o etapă aparte.
Formaţiunile social-politice de alternativă au apărut în Moldova doar în rezultatul
evenimentelor de la finele anilor ‟80 ai sec. al XX-lea. Prăbuşirea statului sovietic şi implicit a puterii
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a permis „dezgheţul politic” în republicile unionale.
Apariţia în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a unor astfel de formaţiuni ca
Frontul Popular din Moldova (FPM), Interfrontul, mişcarea Gagauz-Halki şi asociaţia bulgarilor
„Vozrojdenie”, a fost posibilă doar în rezultatul acordului dat de autorităţile centrale. Toate
structurile nominalizate nu prezentau, din punct de vedere juridic, o alternativă Partidului Comunist
din Moldova (PCM).
Despre o evoluţie în geneza pluripartidismului în Moldova post-sovietică putem vorbi cu
referinţă la activitatea primului Parlament din istoria recentă a Republicii Moldova (1990-1994).
Instituţia parlamentară a jucat un rol decisiv în formarea pluripartidismului, căci majoritatea
partidelor înregistrate în baza legii din 17 septembrie 1991 sunt de creaţie parlamentară (interioară)
[78].
Din punct de vedere legal, la alegerile din februarie-martie 1990 a participat o singură
formaţiune politică - PCM. După modificările constituţionale din mai 1990 [92] calea a fost deschisă
şi altor organizaţii politice. Dacă în Parlament, iniţial, existau doar două fracţiuni puternice – PCM şi
 74

FPM, către anul 1991, bipartidismul parlamentar cedează în faţa pluralismului excesiv, care va marca
încă mult timp viaţa politică moldovenească. În primii ani de existenţă a pluralismului politic în
Republica Moldova activitatea politică a partidelor se purta exclusiv în mediul parlamentar, deoarece
practic toţi liderii politici se bucurau de reprezentare parlamentară. Majoritatea partidelor de dreapta
şi centriste au „ieşit” din FPM. Cele de stânga s-au dezvoltat în baza PCM şi a Interfrontului.
Exemplu clasic de partid de creaţie internă este Partidul Democrat Agrar (PDAM), apărut în baza
fracţiunii parlamentare „Viaţa satului”.
Din momentul apariţiei primelor formaţiuni sociale de alternativă (Frontul Popular din
Moldova, Mişcarea Internaţionalistă „Unitate - Edinsvo”, formaţiunea „Gagauz–Halci” şi societatea
culturală a bulgarilor „Vozrojdenie”) şi îndeosebi după lichidarea de jure a rolului conducător al
Partidului Comunist asistăm la procesul de constituire a sistemului pluripartidist moldovenesc
contemporan. În perioada anilor nouăzeci pluripartidismul moldovenesc a cunoscut o dezvoltare
foarte controversată. Au existat numeroase probleme legate de calitatea partidelor politice. Acest
fenomen a fost unul firesc, specific statelor ce au trecut prin tranziţia post-comunistă. Dar situaţia a
fost agravată de lipsa unor tradiţii pluraliste.
Alegerile parlamentare din 1994 au semnificat începutul pluripartidismului în Moldova.
Pentru prima dată după o întrerupere de mai bine de jumătate de secol, forul legislativ superior a fost
format pe baza unui scrutin în care formaţiunile politice au propus electoratului listele de partid, pe
baza sistemului electoral de reprezentare proporţională [44]. Anume aceste alegeri au demonstrat că
partidele politice devin componente indispensabile ale procesului democratic. Astfel, a început
structurarea doctrinară a formaţiunilor politice şi crearea celor două flancuri pe – stânga şi dreapta.
În urma alegerilor din 2001, elita politică majoritară încearcă să schimbe tabloul politic prin
transformarea sistemului pluripartidist în monopartidist: are loc o marginalizare consecventă din
partea PCRM a partidelor parlamentare, celor neparlamentare fiindu-le rezervat locul unor
„boschetari politici”. Alegerile parlamentare din 6 martie 2005 au fost cea de-a patra competiţie
electorală de acest fel după proclamarea independenţei Republicii Moldova, în rezultatul cărora
formaţiunile politice „vechi” au închis calea partidelor „noi” de a accede la putere şi de a obţine
susţinerea din partea electoratului. Procesul de explozie a partidelor politice a luat sfârşit şi s-a
produs consolidarea pluripartidismului în contextul configuraţiei actorilor politici şi a eliminării
partidelor periferizate.
Astfel, procesul de constituire a sistemului partidist în Republica Moldova este un caz
 75

particular, care în comparaţie cu generalul dispune de un şir de particularităţi. Printre acestea am

menţiona: lipsa unei tradiţii pluraliste la nivel ideatic şi organizaţional, trecutul comunist totalitar şi
autoritar, lipsa unei experienţe în ceea ce priveşte independenţa statală. În pofida tuturor
impedimentelor pluripartidismul a devenit azi o realitate pentru Republica Moldova.

3.3. Dimensiunea juridică a instituţionalizării partidelor politice

Procesul de constituire şi optimizare a cadrului juridic preocupat de reglementarea sistemului
pluripartidist din Republica Moldova a cuprins mai multe etape succesive. O primă etapă este cea
cuprinsă între anii 1989-1991, aceasta fiind cea mai de scurtă durată dar şi cea mai vertiginoasă, şi
bogată în evenimente. Creşterea numerică a asociaţilor “obşteşti” precum şi sporirea influenţei asupra
maselor populare din partea acestora, au impus organele de conducere ale RSSM să creeze o bază
legislativă corespunzătoare noilor realităţi social-politice. În consecinţă este semnat Decretul
Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti “Cu privire la modul provizoriu de înregistrare a
asociaţilor obşteşti ale cetăţenilor în RSS Moldovenească” [42]. Acest document, în premieră,
legifera pluralismul socio-politic în societatea moldovenească. Pe parcursul Decretului sunt
specificate de numeroase ori “asociaţiile obşteşti”, dar nu este indicat caracterul politic al acestora,
pentru a nu atenta la statutul monist al partidului conducător. Formaţiunile obşteşti aveau totuşi
dreptul să înainteze candidaţi la alegeri.
A doua etapă în termeni temporali se exprimă prin perioada 1991-1994. Este etapa când
demarează instituţionalizarea juridică, propriu-zisă, a partidelor politice moldoveneşti. În această
etapă sunt adoptate primele acte normative fundamentale şi definitorii pentru statutul legal al
organizaţiilor social-politice din arealul geografic vizat. Primii paşi spre democraţie şi spre un stat de
drept au fost: Declaraţia de suveranitate şi de independenţă, adoptarea Legii cu privire la cetăţenie,
precum şi punerea în aplicare a Legii R.M. cu privire la partide şi alte organizaţii social-politice.
Legea partidelor a fost adoptată la 17 septembrie 1991 [78]. Ea a marcat începutul unei noi
etape în evoluţia bazei legislative a pluripartidismului moldovenesc. În art.1 al legii erau enumerate
trăsăturile definitorii care determină şi structurează individualitatea unei formaţiuni politice. Astfel,
“partide şi alte organizaţii social-politice, în sensul prezentei legi, sunt asociaţii benevole ale
cetăţenilor, …care contribuie la realizarea voinţei politice a unei anumite părţi ale populaţiei,
…participă la elaborarea politicii republicii, la conducerea treburilor statului”. Primul articol ne
permite de a departaja, din punct de vedere juridic, organizaţiile social-politice de “organizaţii
 76

independente ale cetăţenilor, constituite pe principiul interesului profesional, cultural etc.” Prin acest
articol legislatorul a tras o linie de demarcaţie între uniunile politice şi cele apolitice. Este un pas ce
merită întreaga apreciere. Prin art.2 se consacră dreptul cetăţenilor Republicii Moldova la asociere în
partide. Pentru a fi membru al unui partid este impus „censul” de 18 ani (art.2). Cele mai multe
probleme şi incertitudini ulterioare a provocat art.5 a Legii. Şi anume prevederile următoare:
“Statutul partidului sau al organizaţiei social-politice se înregistrează în cazul în care acest partid face
dovadă că are cel puţin 300 de membri, program şi organe de conducere alese”. Cifra respectivă a
fost unul din factorii ce a determinat înregistrarea unui număr foarte mare de partide, chiar din
momentul adoptării legii. Însă acesta a fost mai degrabă un factor catalizator şi nu unul determinant.
Prin art. 8 s-a încercat de a limita implicaţia partidelor în activitatea unor aşa categorii de
lucrători ca: militarii, lucrătorii organelor afacerilor interne şi a securităţii, a lucrătorilor presei şi
radioteleviziunii oficiale, a judecătorilor şi procurorilor. Art. 9 vizează necesitatea depolitizării
învățământului. Ulterior termenul “depolitizare” va fi substituit cu “deideologizare”. Aceasta din
considerentul că “depolitizarea” este un fenomen prea larg, ce ar putea să atenteze şi la procesul de
predare în instituţiile de învățământ liceal şi superior a disciplinelor politologice. Ideologizarea
desemnând mai concret partizanatul politic. În art. 10 sunt indicate interdicţiile privind finanţarea
partidelor. Din start este specificat că statul nu participă la finanţarea partidelor, cu excepţia
campaniilor electorale. În art.13 sunt menţionate documentele şi procedurile necesare înregistrării,
condiţiile fiind destul de lejere. Art.15 este dedicat completamente drepturilor de care beneficiază
partidele politice: să participe la alegeri pentru organele reprezentative ale puterii de stat, să dispună
de iniţiativă legislativă în persoana organelor republicane, să dispună de mijloace de informare în
masă proprii etc. În esenţă partidele politice din Republica Moldova dispun de toate drepturile
general recunoscute formaţiunilor politice. Art.23 prevede cazurile de suspendare şi durata
suspendării: activitatea partidului poate fi suspendată pe un termen de până la şase luni. În caz de
încălcare repetată până la un an. Articolele 24 şi 25 se referă la cazurile de încetare a activităţii
partidelor. Astfel sunt deduse două modalităţi: autodizolvarea, în conformitate cu statutul şi
dizolvarea sancţionară, prin decizia Judecătoriei Supreme.
Legea iniţială a avut un pronunţat caracter permisiv, creând un cadru legal destul de libertin şi
favorabil partidelor, fapt ce este în strânsă corespundere cu pluralismul extrem din perioada imediat
posttotalitară. Ulterior, în virtutea unor condiţii atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv, ea se va
modifica în direcţia restrictivă. Importanţa şi valoarea Legii privind partidele şi alte organizaţii
 77

social-politice este însă incontestabilă. Adoptarea sa a fost “impusă” de evoluţia procesului

democratic, când în Republica Moldova pluralismul politic făcea primii paşi. Se impunea o
reglementare juridică, o bază legislativă expresă, care ar fi permis instituţionalizarea propriu zisă a
formaţiunilor social-politice. Adoptarea legii a reprezentat o urmare logică şi firească a
evenimentelor de la 1989 încoace. Mai mult, prin acest act normativ s-a creat cadrul juridic în
interiorul căruia partidele politice urmau să-şi promoveze liber şi nestingherit scopurile sale politice,
în cazul în care aceste activităţi nu contravin Constituţiei şi prezentei legi.
De altfel legea vizată a suferit numeroase modificări. Este cazul Legii Republicii Moldova
pentru modificarea şi completarea Legii privind partidele şi alte organizaţii social politice adoptată la
19 octombrie 1993 [91]. Revizuirea a ţinut de aşa aspecte ca: finanţarea partidelor şi simbolica
acestora, precum şi calitatea specifică de persoană juridică noncomercială a partidelor [51]. În
varianta iniţială era specificat că partidul îşi formează mijloacele băneşti în baza cotizaţiilor de
intrare. Acest punct de vedere excelează prin lipsă de profesionalism. În varianta reformulată au fost
indicate şi alte surse de finanţare: donaţii, beneficiu obţinut în baza vânzării literaturii, a confecţiilor
cu simbolica partidelor etc. La capitolul finanţare, în mod firesc s-a interzis finanţarea partidelor din
partea persoanelor anonime şi asociaţiilor de persoane neînregistrate. Partidelor politice li s-a interzis
utilizarea simbolicii de stat în codificarea mesajului propriu.
În perioada anilor 1991-1994 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat un şir de alte acte
legislative, care reglementează indirect relaţiile reciproce între partidele politice, condiţia lor juridică
şi corelaţia partidelor politice cu alte instituţii ale sistemului politic, dar care la fel se înscriu perfect
în procesul de devenire juridică a partidelor. În acest context pot fi menţionate următoarele
documente emise de legislativ: Legea cu privire la alegerile Preşedintelui Republicii Moldova [82],
Legea privind alegerea Parlamentului [81], Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind
alegerile anticipate în Parlament [61], precum şi Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova cu
privire la Partidul Comunist nr. 683-XII [60] prin care era abrogată Hotărârea Prezidiului
Parlamentului, prin care era interzisă activitatea Partidului Comunist ca formaţiune politică
anticonstituţională. În Legea privind alegerea Parlamentului (art.6) se atenţionează că principalii
actori ai companiei electorale sunt partidele, alianţele şi blocurile electorale. Pentru accederea în
Parlament este fixat pragul electoral de 4% (art.6 alineatul 2). Durata mandatului de deputat va fi de
patru ani şi nu de cinci ca în cazurile anterioare.
Etapa a treia (1994 – zilele noastre) de evoluţie a cadrului juridic demarează prin validarea
 78

primelor alegeri parlamentare desfăşurate pe baza pluripartidistă în 1994. Ca rezultat al alegerilor a

fost legalizată reprezentanţa partidelor politice în Parlament, realizat şi legitimizat mecanismul
constituirii democratice, pe bază de pluripartidism, a organului legislativ al ţării. Această etapă se
caracterizează prin tendinţa de optimizare a bazei legislative a pluripartidismului, devenirea
partidelor politice intrând în faza constituţionalizării acestora. Moment crucial în evoluţia
pluripartidismului în Republica Moldova l-a constituit adoptarea Constituţiei din 29 iulie 1994 [31],
care include în sine un articol separat dedicat partidelor politice. Acesta este articolul 41 “Libertatea
partidelor şi altor organizaţii social-politice”. Printre menţiunile de bază ale acestui articol am putea
specifica rolul partidelor şi altor organizaţii social politice în definirea şi exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor. Considerăm că trebuie să fie apreciat faptul că în Constituţia Republicii Moldova
partidelor şi alte organizaţii social politice le este dedicat un articol separat.
Un următor act normativ ce a jucat un rol important în legalizarea activităţii partidelor politice
la nivelul puterii publice locale a fost Legea R.M. cu privire la alegerile locale [86]. Acest document
s-a înscris perfect în şirul format de Legea cu privire la alegerile în Parlament şi Legea cu privire la
alegerile Preşedintelui R.M. Astfel s-a constituit o bază legislativă deplină, ce permite implicarea
partidelor politice la alegerile de toate nivelurile.
Codul Electoral al R.M. [49] este cel de-al treilea act normativ, pe lângă Constituţia
Republicii Moldova şi Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice, ce fixează
coordonatele instituţionalizării juridice a partidelor moldoveneşti. El a marcat atât unificarea
procedurii de alegeri la toate nivelurile funcţionării sistemului electoral cât şi interacţiunii dintre
partidele politice şi organele puterii de stat. Subliniem că dacă Legea partidelor era preocupată în
special de viaţa partidelor în perioada între alegeri (pre, şi post-electorală), atunci prevederile Codului
Electoral ţin expres să reflecteze condiţia juridică a partidelor în perioada electorală. Prin art. 41 sunt
menţionate structurile abilitate cu dreptul de a desemna candidaţi pentru alegeri: partidele şi alte
organizaţii social politice înregistrate; blocurile electorale; cetăţenii Republicii Moldova care îşi
înaintează propria candidatură. Este cert faptul că partidele politice sunt subiecţii activi principali ai
tuturor campaniilor electorale. Problemele ce ţin de finanţarea partidelor în campania electorală,
condiţiile de promovare a agitaţiei electorale, pragul electoral (de 4% pentru partide), precum şi altele
sunt încadrate în art.72-94. La 3 martie 1999 este semnat Decretul privind promulgarea Legii privind
modificarea şi completarea Codului Electoral [83]. În linii generale modificările ţin de reforma
teritorială administrativă realizată la acel moment (înlocuirea cuvintelor „raion”, „raional” cu „judeţ”,
 79

„judeţean”).
La 30 septembrie 1998 este semnată Legea R.M. pentru modificarea şi completarea Legii
privind partidele şi alte organizaţii social-politice [80]. Adoptarea acestui act normativ a fost impusă
de procesul de consolidare a pluripartidismului. Cele mai importante modificări s-au operat în
articolul 5: “statutul partidului sau al altei organizaţii social-politice se înregistrează dacă: a) are cel
puţin 5 mii de membri domiciliaţi în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de
nivelul 2, dar nu mai puţin de 150 în fiecare din unităţile menţionate şi, b) dacă are program şi organe
de conducere alese.” În art.2 s-a stipulat necesitatea procedurii de reînregistrare. Ulterior art.5
alineatul 3 al legii va fi din nou modificat impunându-se un număr mai mare de membri domiciliaţi în
fiecare din unităţile teritorial-administrative de nivelul doi - cifrele 150 vor fi substituite prin 600.
Prin Legea R.M. din 3 februarie 2000 [84] se modifică articolele 23-26 din Legea privind
partidele şi alte organizaţii social-politice. În aşa mod problemele şi divergenţele, ce ţin de
suspendarea activităţii partidelor şi altor organizaţii social-politice, de încetare a activităţii lor,
precum şi a dizolvării sancţionate vor fi judecate de Curtea Supremă de Justiţie.
În aprilie 2000 este impusă o nouă modificare a Legii R.M. privind partidele şi alte organizaţii
social-politice. Dacă până la moment toate prevederile legislative cu referinţă la partidele politice
ţineau de condiţia juridică externă a partidelor, atunci acest document se referă la condiţia juridică
internă a formaţiunilor social-politice: organizarea şi desfăşurarea conferinţelor şi congreselor de
partid, existenţa subdiviziunilor de partid teritoriale şi calitatea de membru de partid. Multitudinea de
modificări operate în Legea partidelor a determinat adoptarea unui nou act normativ. În aceste
condiţii la 4 mai 2000, este publicată în Monitorul Oficial Legea privind partidele şi alte organizaţii
social-politice în varianta modificată [85]. Ea a înglobat în sine toate modificările şi completările
impuse de procesul politic din Republica Moldova pe parcursul ultimului deceniu.
Un următor document analizat va fi Legea R.M. pentru modificarea şi completarea Codului
Electoral [79]. Prin Legea respectivă are loc introducerea a unei noi noţiuni – alegeri anticipate,
ridicarea pragului electoral de la 4% la 6%, desemnarea candidaţilor pentru alegeri doar de către
partidele înregistrate cu 2 ani înainte de alegerile date. Ultima modificare nu a avut totuşi sorţi de
izbândă, fiind declarată anticonstituţională prin hotărârea Curţii Constituţionale [62].
Schimbări calitative ale sistemului politic moldovenesc, cu influenţă indirectă a condiţiei
partidelor, au fost operate în iulie 2000 prin adoptarea Legii cu privire la modificarea şi completarea
Constituţiei Republicii Moldova [76].
 80

După alegerile din februarie 2001, au fost realizate unele modificări a legislaţiei în vigoare,
deseori controversate şi chiar anticonstituţionale. Un şir de măsuri de acest gen au atins şi legislaţia
cu privire la partide. Un rol aparte în acest sens a jucat-o Legea pentru modificarea şi completarea
Codului Electoral din 25 ianuarie 2002 [88]. Principalul moment asupra căruia trebuie de insistat este
modificarea art.86 din Codul Electoral, ce se referă ”stabilirea pragului de reprezentare”: pentru un
partid, organizaţie social-politică – 6%; pentru un bloc electoral format din două partide şi/sau
organizaţii social-politice – 9%; pentru un bloc electoral format din trei şi mai multe partide şi/sau
organizaţii social-politice – 12%.
De o rezonanţă deosebită s-a bucurat Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi
completarea Legii nr.718-XII din 17 septembrie 1991 privind partidele si alte organizaţii social-
politice din 13 decembrie 2002 [21]. Acest act normativ (abrogat ulterior) conţinea un şir de
prevederi noi, printre care excelează ideea că partidele trebuie “să prezinte Ministerului Justiţiei
anual, în perioada 1 ianuarie - 1 martie, listele membrilor săi pentru reconfirmarea numărului lor
minim...” Aceste prevederi au determinat critici aspre din partea majorităţii partidelor politice din
Republica Moldova, având ca consecinţă revizuirea acestor stipulaţii. Noua modificare prevede, că
“la articolul 18 alineatul 3 subalineatul 4, textul “în perioada 1 ianuarie - 1 martie” se înlocuieşte cu
textul “până la 1 decembrie” [90].
De asemenea merită atenţie şi modificările operate în art.32 alineatul 1, care sună în felul
următor: “Curtea Suprema de Justiţie, în baza cererii Ministerului Justiţiei, va constata încetarea
activităţii partidului sau a altei organizaţii social-politice şi va dispune procedura de lichidare a
acesteia în cazul în care: partidul sau alta organizație social-politică nu a convocat nici un congres
sau nici o conferinţa timp de 4 ani; partidul sau alta organizaţie social-politică nu a prezentat, în
termenul prevăzut de lege, listele membrilor săi, reînnoite anual, pentru reconfirmarea numărului
minim de membri stabilit de lege; la data verificării listelor membrilor partidului sau ai altei
organizaţii social-politice, se constata ca numărul de membri a scăzut sub limita stabilită de prezenta
lege pentru înregistrarea statutului.”
Ulterior, prin Legea R.M. din 21 noiembrie 2003, cu nr. 470-XV [87], s-au efectuat un şir de
modificări rezonabile. O primă modificare ţine de art.5, unde cifra de “600 în fiecare din unităţile
administrativ-teritoriale menţionate” este înlocuită cu “150”, rectificare binevenită în contextul
reformei administrativ-teritoriale din 200. Principalele schimbări au ţinut de articolele 18 şi 20. Se
are în vedere excluderea din conţinutul legii a prevederilor despre obligativitatea de a prezenta
 81

“Ministerului Justiţiei anual, până la 1 decembrie, listele membrilor săi pentru reconfirmarea
numărului lor minim”. De asemenea din art.27 este exclus aliniatul cu privire la supravegherea
activităţii partidelor politice de către organele procuraturii. Per ansamblu, indiferent de caracterul
intern ori extern al condiţiilor ce au determinat adoptarea acestui act normativ, prin Legea despre
modificări vizată s-a produs o revenire la normal.
În decembrie 2007 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o nouă lege privind partidele
politice [77]. Prevederi esenţiale ale noii legi se referă la:
restricţii vizând activitatea partidelor (art.3);
atributele partidelor politice (art.4);
susţinerea de către stat (art.5 ş.a.);
evidenţa partidelor (art.11);
obligaţiile şi răspunderea (art.18);
reorganizarea, suspendarea şi încetarea activităţii, inclusiv pentru inactivitate (Capit.V);
patrimoniul şi sursele de finanţare (Capit. VI).
Încercând o generalizare a materialului expus în cadrul studiului privind fazele
instituţionalizării juridice în Republica Moldova subliniem faptul că cadrul juridic al activităţii
partidelor politice în Republica Moldova este asigurat de trei acte normative principale: Constituţia
Republicii Moldova, Legea privind partidele şi Codul Electoral. Pe lângă Legea Fundamentală şi
aceste două legi organice, instituţionalizarea juridică a partidelor moldoveneşti mai este asigurată şi
de alte acte normative. Acestea însa doar tangenţial se referă la activitatea formaţiunilor partizane
(Legea privind alegerile Parlamentului, de exemplu).

3.4. Cadrul normativ al activităţii partidelor politice în România şi Republica Moldova

În România Legea nr. 14/2003 [73] reglementează detaliat organizarea, înregistrarea şi
funcţionarea partidelor politice. În art. 1 partidele politice sunt definite ca „asociaţii cu caracter
politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea
voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice
de drept public”.
Funcţiile partidelor politice sunt detaliat reglementate în art. 2 şi 3 din lege: promovarea
valorilor şi intereselor naţionale, pluralismul politic, contribuţia la formarea opiniei publice,
 82

participarea cu candidaţi în alegeri şi la constituirea autorităţilor publice, stimularea participării

cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii, militarea pentru respectarea suveranităţii naţionale, a
independenţei şi unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor
democraţiei constituţionale.
Conform art. 4 alin. (1) din lege, criteriul de organizare şi funcţionare al partidelor politice
este cel administrativ-teritorial. Este motivul pentru care, prevederile art. 4 alin. (2) din lege interzic
constituirea de structuri ale partidelor politice după criteriul locului de muncă, precum şi desfăşurarea
de activităţi politice la nivelul agenţilor economici şi al instituţiilor publice.
În art. 5 sunt reglementate elementele de identificare ale partidelor politice (denumire; semn
permanent propriu) şi regimul lor juridic.
Conform legii nominalizate pot fi membri de partid doar cetăţenii, care au drept de vot,
indiferent dacă au sau nu dublă cetăţenie, cu excepţia celor cărora le este interzisă asocierea politică.
Un cetăţean nu poate face parte din două sau mai multe partide politice şi nici o persoană nu poate fi
constrânsă să facă parte sau nu dintr-un partid politic. De asemenea, cetăţenii care aparţin
organizaţiilor minorităţilor naţionale, care înscriu candidaţi în alegeri, pot face parte şi dintr-un
partid. Dobândirea sau pierderea calităţii de membru sunt supuse doar deciziilor interne ale
partidului.
Pentru a exista un partid politic trebuie să aibă un statut şi un program politic, care au
conţinutul şi forma prevăzute în art. 9 din lege. Potrivit legii, adunarea generală şi organul executiv
sunt foruri obligatorii de conducere. Adunarea generală este considerată organul suprem de decizie al
partidului (art. 14). Conform art. 15 din lege pentru soluţionarea diferendelor dintre membri sau
dintre aceştia şi conducerea partidului se constituie comisii de arbitraj. Partidele politice pot avea ca
subdiviziuni organizaţii teritoriale, potrivit organizării administrative a ţării.
Partidele politice se pot reorganiza prin comasare şi prin divizare. Comasarea se realizează
prin absorbţie sau prin fuziune, iar procedura şi efectele comasării sunt prevăzute în art. 39 şi art. 40
din lege. Divizarea poate fi totală sau parţială, iar procedura este prevăzută în art. 41-43 din lege.
Partidul politic dobândeşte personalitate juridică şi, deci, poate exercita drepturile şi asuma
obligaţiile, prevăzute de Constituţie şi de legi, la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotăririi
judecătoreşti referitoare la admiterea cererii de înregistrare. Cererile de înregistrare se depun la
Tribunalul Bucureşti, însoţite de documentele prevăzute în art. 18 din lege. Între acestea trebuie să fie
şi lista semnăturilor de susţinere, al cărei conţinut este prevăzut în art. 19 din lege. Aceasta trebuie să
 83

cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 judeţe şi municipiul
Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane din fiecare dintre acestea. Legea prevede procedura
de soluţionare a cererii în art. 18 alin. (2), art. 20 şi art. 21 din lege.
După dobândirea personalităţii juridice, partidul politic este înscris în Registrul partidelor
politice. Potrivit art. 51 alin. (1) din lege Registrul partidelor politice „este instrumentul legal de
evidenţă” a partidelor politice în România. Datele înscrise în acest registru sunt declarate de lege
informaţii de interes public, fiind astfel supuse regimului juridic prevăzut de Legea nr. 544/2001
privind liberul acces la informaţiile de interes public. Înregistrarea şi radierea partidelor politice se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Potrivit legii nominalizate, pentru asigurarea guvernării, partidele politice în România se pot
asocia pe baza unui protocol de asociere în alianţe politice, în coaliţii sau alte forme de asociere.
Alianţele politice se înregistrează la Tribunalul Bucureşti şi se înscriu în Registrul alianţelor politice.
Obiectivele alianţelor politice trebuie să fie conforme cu cele ale partidelor politice (art. 2 şi art. 3 din
lege).
Finanţarea activităţii partidelor politice se face, conform Legii nr. 43/2003 [74] din: cotizaţii;
venituri provenite din activităţi proprii; subvenţii de la bugetul de stat; donaţii şi legate. Finanţarea
publică, prin subvenţii de la bugetul de stat presupune unele precizări. Partidele primesc subvenţii
anual. Subvenţiile primite sunt de două feluri: subvenţiile de bază, care sunt primite doar de partidele
politice cu reprezentare în grupuri parlamentare, iar totalul lor, reprezintă o treime din subvenţiile
bugetare alocate şi subvenţiile proporţionale, primite de partidele politice reprezentate în Parlament,
proporţional cu numărul de mandate deţinute şi care reprezintă restul de 2/3 din subvenţiile bugetare.
Legea prevede condiţiile de acordare a subvenţiilor; destinaţia lor; sancţiunile aplicabile, în cazul
încălcării prevederilor legii.
Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, prin art. 41 “Libertatea partidelor şi a altor
organizaţii social-politice”, care conţine şapte aliniate, prescrie coordonatele constituţionale ale
activităţii organizaţiilor social-politice moldoveneşti. Prezenţa acestora în Legea Fundamentală a
statului este o dovadă în plus a rolului jucat de acestea în societatea moldovenească. Aliniatul 1 este
definitoriu în această ordine de idei, el specifcând că “cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte
organizaţii social-politice”. În continuare legislatorul aminteşte că partidele “contribuie la definirea şi
la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la alegeri”. Printre celelalte
stipulaţii constituţionale am menţiona: partidele sunt egale în faţa legii; statul asigură respectarea
 84

drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor…; sunt declarate anticonstituţionale partidele ce

atentează împotriva pluralismului politic, suveranităţii şi independenţei, al integrităţii teritoriale a
Republicii Moldova.
Legea privind partidele este legea cu caracter organic, ce prevede în mod expres condiţia
juridică, şi în mod implicit gradul de instituţionalizare, al partidelor politice din Republica Moldova.
Actul normativ enunţat prevede dezvoltarea şi elucidarea următoarelor probleme şi direcţii de o
importanţă vitală pentru o activitate eficientă şi eficace a partidelor politice moldoveneşti:
- Definirea fenomenului de partid, determinarea coordonatelor sale conceptual;
- Fortificarea instituţiei partidului politic. Ne referim în mod aparte la consolidarea
organizaţională internă prin fixarea normativă a exigenţelor şi imperativelor de natură
organizatorică;
- Reglementarea problemelor ce ţin de finanţarea partidelor. Legislaţia autohtonă se înscrie în
practica juridică internaţională, care consfinţeşte existenţa a trei surse principale de finanţare a
partidelor: internă, din surse private şi finanţarea din partea statului;
- Stabilizarea sistemului de partid existent prin fixarea condiţiilor de înregistrare şi activitate a
partidelor;
- Ordonarea relaţiilor cu instituţiile statului, în special ceea ce ţine de procedura de
înregistrare, suspendare şi încetare a activităţii.
Principala novaţie a legii rezidă în includerea alături de reglementările despre constituirea,
înregistrarea şi activitatea partidelor politice a unor noi prevederi referitoare la finanţarea acestora,
inclusiv din bugetul de stat.
Legea dată poate fi calificată drept un important pas înainte, un document ce oferă
oportunitatea de creare a unui sistem modern de finanţare a partidelor şi de îmbunătăţire a
transparenţei şi răspunderii privind finanţarea partidelor. În acelaşi timp, există mai multe prevederi
care necesită perfecţionare, precum şi chestiuni care rămân nereglementate în noul document. Aceste
neajunsuri şi obiecţii vizează reglementările generale (constituirea, înregistrarea, funcţionarea şi
încetarea activităţii partidelor) şi cele speciale (finanţarea, controlul activităţii şi utilizării mijloacelor
financiare, transparenţa şi răspunderea etc.).
Astfel, restricţiile vizând activitatea partidelor (art.3) sunt prea dure şi afectează chiar
principiile fundamentale ale democraţiei. Dispoziţiile conform cărora pot fi membri ai partidelor
politice "cetăţenii Republicii Moldova" excluzând cetăţenii străini şi apatrizii, fără excepţii, pot fi
 85

calificate drept restrictive şi nu mai sunt acceptabile conform standardelor CE.

Dispoziţiile art.8, impun un număr de cel puţin 4 mii de membri pentru înregistrarea
partidului politic . La momentul constituirii partidului, membrii acestuia trebuie să fie domiciliaţi în
cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea din Republica Moldova,
dar nu mai puţin de 120 de membri în fiecare din unităţile administrativ-teritoriale menţionate. În
comparaţie cu prevederile anterioare cerinţele sunt mai “moi”, totuşi le-am putea califica drept
excesive, comparabil cu pragurile practicate în ţările democratice din Europa de Vest. Aceste
dispoziţii ar institui chiar o povară în exercitarea dreptului la liberă asociere.
Conform art.24 partidele politice au dreptul să dispună, cu titlu de proprietate, de clădiri,
utilaje, edituri, tipografii, mijloace de transport, precum şi de alte bunuri neinterzise prin lege.
Bunurile partidelor politice nu pot fi utilizate în alte scopuri decât pentru realizarea sarcinilor lor
statutare. Dreptul de proprietate al partidelor politice se află sub incidenţa normelor legislaţiei civile,
cu excepţiile prevăzute de prezenta lege. Partidul politic este în drept să desfăşoare activitate
editorială, activitate legată nemijlocit de administrarea proprietăţii sale, precum şi alte activităţi
economice ce rezultă direct din scopul prevăzut în statut. Partidele politice nu pot avea în posesie, la
dispoziţie sau în folosinţă şi nici nu pot accepta spre depozitare sau păstrare armament, substanţe
explozive şi alte materiale care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea oamenilor. Patrimoniul
partidului politic, inclusiv veniturile, nu poate fi distribuit între membrii acestuia.
Art. 26 al. (5) prevede: “Se interzic finanţarea directă şi indirectă, susţinerea materială sub
orice formă a partidelor politice de către alte state şi organizaţii internaţionale, de către întreprinderi,
instituţii şi organizaţii finanţate de către stat sau care au capital de stat, capital străin, de către
organizaţiile necomerciale, sindicale, de binefacere, religioase, de către cetăţenii Republicii Moldova
minori sau aflaţi în străinătate, de către persoane fizice care nu sunt cetăţeni ai Republicii Moldova,
de către persoane anonime, precum şi în numele unor terţi”.
Stipulările date pot fi calificate ca restrictive, deoarece limitează drepturile cetăţenilor Moldovei
aflaţi peste hotare.
Prevederile art.2 alin.(2) deşi admit existenţa filialelor, textul legii nu conţine referinţe despre
crearea şi funcţionarea acestor entităţi. Alin.(3) al art.2 conţine interdicţii privind crearea
"structurilor" şi "organelor" partidelor politice "în cadrul instituţiilor, întreprinderilor şi
organizaţiilor", fără a concretiza aspecte inerente: – ce se înţelege prin "structuri şi organe"; – sunt
vizate întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de orice fel (publice, private, cu sau fără
 86

personalitate juridică); – formula "în cadrul" presupune crearea structurilor şi organelor oficializate
ca parte componentă a instituţiilor, întreprinderilor şi organizaţiilor ori simpla existenţă a structurilor
şi organelor partidelor politice pe teritoriul (în sediul) acestor entităţi etc.).
Textul alin.(4) al art.6 prevede că nu pot fi membri ai partidelor politice persoanele cărora,
conform prevederilor legale, le este interzisă participarea la activităţi cu caracter politic. Textul este
formulat în mod echivoc, interdicţia la care se face referire (participarea la activităţi cu caracter
politic) poate avea un caracter temporar, nu este stabilită o legătură concretă între interdicţie şi
exercitarea funcţiei publice. Funcţiile, titularii cărora nu au dreptul să facă parte din partide politice,
nu sunt enumerate expres, ceea ce constituie o omisiune serioasă.
Astfel, legea dată ar putea contribui la dezvoltarea sistemului partidelor politice din Republica
Moldova, însă ea trezeşte multiple semne de întrebare, lăsând loc de interpretări abuzive. Includerea
într-un singur document a reglementărilor despre constituirea şi funcţionarea partidelor, precum şi a
dispoziţiilor despre finanţarea acestora, dar cu omiterea aspectelor detaliate vizând finanţarea
campaniilor electorale nu este argumentată. Respectiv, este recomandabilă elaborarea şi examinarea
separată a legii despre partidele politice şi a legii despre finanţarea acestora şi a campaniilor lor
electorale, astfel ca reglementările despre evidenţa contabilă, controlul şi auditul mijloacelor
financiare şi materiale ale partidelor, circulaţia şi utilizarea acestora, trebuie să fie prescrise foarte
detaliat, fără posibilităţi de interpretări echivoce. În acelaşi timp, este necesară reglementarea strictă
şi limitativă a sancţiunilor ce vor fi aplicate pentru încălcările în domeniu, iar aceste încălcări trebuie
să fie expres, detaliat şi clar formulate.
Legea cu privire la partidele politice necesită completări şi modificări serioase privind:
îmbunătăţirea controlului intern; sancţiuni pentru încălcarea regulilor privind finanţarea partidelor şi
a campaniilor electorale; monitorizarea independentă (din partea CEC, etc.); raportarea; cheltuielile
ilegale; sursele de finanţare interzise; reclamaţiile externe (presă, cetăţeni etc.); verificarea
rapoartelor financiare şi a modului de utilizare a finanţării din bugetul de stat etc.
Codul Electoral al Republicii Moldova din 21 noiembrie 1997 este cel de-al treilea act
normativ asupra căruia vom insista în cele ce urmează. Dacă Legea partidelor s-a referit în mod
expres la condiţia juridică internă a partidelor politice, atunci Codul Electoral accentuează atenţia
asupra relaţiei partidelor cu alte instituţii ale sistemului politic în cadrul procesului electoral.
Articolele codului elucidează aşa probleme ca:
- Calitatea organizaţiilor social-politice de concurenţi electorali (art.1);
 87

- Cazurile, condiţiile şi modurile de susţinere materială a concurenţilor electorali (art.37, 38);

- Limitele temporale, condiţiile şi posesorii dreptului de desemnare şi înregistrare a candidaţilor
(art.41);
- Specificarea drepturilor garantate concurenţilor electorali, în special ceea ce ţine de
desfăşurarea agitaţiei electorale (art.46, 47);
- Drepturile şi obligaţiile partidelor în cadrul alegerilor parlamentare (art.73-88);
- Condiţiile de desfăşurare a alegerilor repetate şi noi, în cazurile declarării nulităţii şi
nevalabilităţii alegerilor (art.91-94).
Pe parcursul anilor de independenţă, actele normative nominalizate mai sus (în special, Legea
privind partidele şi alte organizaţii social-politice) au suferit numeroase modificări, procesul de
instituţionalizare juridică cunoscând schimbări de orientări deseori contradictorii. Fenomenul
respectiv nu trebuie apreciat doar în termeni negativi. Modificările legislative au fost efectuate
racordânduse în mod firesc la procesul de evoluţie tumultoasă a sistemului pluripartidist
moldovenesc. În opinia autorilor există cel puţin două explicaţii ale numărului mare de modificări
operate de legislatorii noştri. O primă explicaţie este de ordin obiectiv. Ne referim la faptul că în
democraţiile stabile procesul de instituţionalizare politică, de sorginte sociologică, a fost unul aprioric
celui de instituţionalizare juridică. Partidele politice în statele democratice occidentale apar în a doua
jumătate a secolului XIX (Franţa, Germania, Marea Britanie etc.), iar reglementarea legislativă a
acestor formaţiuni politice a avut loc de abia începând cu perioada interbelică al sec. XX-lea şi
accentuându-se după al doilea război mondial (în mod aparte ne referim la faza constituţionalizării).
Altfel fiind spus prin Constituţii şi legile organice adoptate, legislativele au realizat o constatare de
jure a unor realităţi de facto stabile. Pe când în cazul sistemului politic din Republica Moldova
suntem martorii unui proces simultan de instituţionalizare juridică şi sociologică a fenomenului
partizan, fapt ce presupune o evoluţie instituţională instabilă.
Cea de a doua explicaţie este una de ordin subiectiv şi se referă la mecanismele juridico-
administrative de consolidare a sistemului pluripartidist din Republica Moldova, utilizate de partidele
de guvernământ, în particular, şi cele parlamentare, în general. De regulă partidele parlamentare,
efectuând o anumită modificare legislativă, se ascund în spatele necesităţii consolidării
pluripartidismului moldovenesc. În realitate, însă, crearea de noi impedimente în procesul de
înregistrare şi activitate a partidelor deseori serveşte altor scopuri decât cele invocate, şi anume
consolidarea propriilor poziţii în defavoarea celor extraparlamentare. Se doreşte o permanentizare a
 88

poziţiei şi împiedicarea procesului de “circulaţie a elitelor”. La acest capitol se referă acele acţiuni
care survin din exterior, din partea statului, prin intermediul pârghiilor administrative, cu scopul de a
schimba calitatea sistemului de partide din Republica Moldova.
Concluzia principală care se desprinde din analiza efectuată este că în pofida numeroaselor
impedimente detectate (de ordin istorico-cultural, social-economic etc.) sistemul de partide din
Republica Moldova parcurge o etapă de continuă consolidare. În condiţiile vieţii politice
contemporane, unde partidul joacă un rol enorm în evoluţia procesului social, despre o societate
competitivă, consolidată şi democratică va fi posibil de vorbit doar în prezenţa unor partide politice
instituţionalizate.

Concluzii la capitolul 3:
–Vorbind despre procesul de devenire al partidelor politice tot mai des se foloseşte sintagma
“instituţionalizarea partidelor politice”, aceasta reprezentând un proces de natură culturală,
sociologică, politică şi juridică, ce vizează succesiunea de etape prin care trec partidele politice pe
parcursul procesului de transformare în veritabile instituţii politice.
– În sens juridic, instituţionalizarea partidelor politice este un proces ce presupune crearea şi
asigurarea unui cadru legal democratic, în interiorul căruia partidele ar putea să-şi exercite liber
funcţiile. Faza superioară a instituţionalizării juridice a partidelor politice se caracterizează prin
pătrunderea acestora în Constituţie, proces denumit constituţionalizare.
– Analiza procesului de instituţionalizare a partidelor politice în Republica Moldova ne-a
impus concluzia că sistemul de partide din ţara noastră s-a constituit în lipsa unor tradiţii
pluripartidiste. Acest fapt implică lipsa de experienţă în domeniul pluralismului politic, atât a liderilor
politici, cât şi a electoratului. Procesul de instituţionalizare juridică a partidelor politice din Republica
Moldova a cuprins mai multe etape succesive, demarând în anul 1989. Astăzi Legea Nr. 294 din
21.12.2007 privind partidele politice este principalul act normativ, care reglementează activitatea
partidelor politice în Republica Moldova.
 89

4. COMPETIŢIA PARTIDELOR POLITICE ŞI CALITATEA DEMOCRAŢIEI

4.1. Sisteme partidiste – evaluări teoretico-conceptuale

Puterea publică – axa fundamentală a sistemului constituţional – fiind esenţialmente o putere
politică, oficializată şi organizată în instituţii, prin care se articulează statul, ea nu poate fi concepută,
în ambianţa contemporană, abstracţie făcând de existenţa şi de acţiunea partidelor politice, care îşi
propun tocmai cucerirea şi conservarea puterii politice sau măcar influenţarea ei. Astăzi se consideră
că un regim politic nu provine exclusiv din regulile instituţionale, ci el rezultă din combinarea
sistemului constituţional cu sistemul de partide [159, pp. 99-103]. Conceptul de sistem de partide
acoperă atât ponderea spectrului de partide, cât şi interacţiunea dintre acestea, cu directă legătură
asupra sistemului constituţional dat [141]. În aspect particular, sistemul partidist determină sau
influenţează sistemul politic, influenţă concretizată, în special, în stabilitatea guvernelor, accesul la
putere al diferitor pături sociale, relaţiile dintre acestea etc.
Astfel, majoritatea partidelor formează o unitate, elementele căreia au raporturi de
reciprocitate; această unitate nu poate fi confundată cu sistemele politice sau cele constituţionale. Am
putea vorbi, deci, despre sistemul de partide, cu condiţia că elementele componente ale acestuia
(adică partidele sau coaliţiile de partide) sunt puternice şi depind reciproc. Este necesar ca numărul
de partide şi coaliţii de partide să fie aproximativ stabil, încât forţa atribuită lor şi influenţa să persiste
sau să se dezvolte lent. În fine, e necesar ca partidele sau coaliţiile să depindă unele de altele, astfel
încit poziţia unuia din ele, cel puţin parţial, să fie determinată de poziţia celuilalt.
Noţiunea de sistem partidist a fost folosită pentru prima oara în perioada interbelică şi avea în
vedere numărul şi natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate în viaţa politică [117].
Astăzi, este utilizată accepţiunea largă de sistem partidist, cea de totalitate a partidelor dintr-un stat; şi
accepţiunea îngustă – totalitatea partidelor politice dintr-un stat ce participă la actul guvernării. Deci,
sistemul partidist se referă cu precădere la numărul partidelor politice care există într-o societate şi
prin a căror participare se derulează, se realizează viaţa politică din cadrul acesteia. Totuşi, întrucât
există tendinţa de a exclude din sistemul partidist, partidele mici sau cele care nu au fost la putere,
considerăm necesar să precizăm că în calitate de elemente ale sistemului partidist trebuie considerate
toate partidele din societate, indiferent de mărimea, rolul şi statutul lor în societate, de fundamentele
şi orientările ideologice.
Mai mult, considerăm drept o abordare reducţionistă, limitativă, reducerea sistemelor
 90

partidiste doar la numărul partidelor politice din societate şi lăsarea în afara parantezelor a modului
de structurare şi de funcţionare a partidelor politice în cadrul vieţii politice dintr-o societate. De altfel,
definiţiile contemporane ale noţiunii de sistem partidist reflectă aceste sugestii. J. la Palombara oferă
următoarea definiţie a conceptului: “sistemul partidist reprezintă situaţia când există două sau mai
multe partide ce concurează şi care luptă în alegeri libere şi deschise” [160, p. 93]. M. Duverger
consideră că “în fiecare ţară, într-o perioadă mai mult sau mai puţin lungă, numărul partidelor,
structura lor internă, ideologia, dimensiunile lor relative, alianţele, tipurile opoziţiei capătă o
stabilitate. Acest ansamblu stabil şi formează sistemul partidist”.
Din definiţia savantului francez se desprinde ideea, că sistemul partidist din cadrul unui stat
poate fi examinat din perspectiva teoriei sistemice şi că el nu se reduce la totalitatea partidelor
politice, căci „întregul este mai mult decât suma părţilor componente”[5]. Ion Deleanu opinează că
obiectele, fenomenele, indiferent de natura lor, pot fi considerate sisteme, dacă posedă o anumită
structură, dacă ansamblul de elemente ce se constituie ca un întreg se află în relaţii logic determinate
şi dacă el are – datorită acestor relaţii – însuşiri ireductibile la cele ale părţilor componente. [47, p.
105] Astfel, pentru identificarea sistemului este necesară o serie de caracteristici care îl definesc, şi
care pot fi determinate uşor şi în cadrul sistemului partidist.
Conţinutul sistemului partidist este concretizat de elementele ce alcătuiesc întregul studiat,
deci de totalitatea partidelor din ţară, dintr-o perioadă mai mult sau mai puţin lungă de timp.
Structura sistemului este condiţionată de repartizarea rolurilor, a funcţiilor dintre elementele şi părţile
sistemului şi de îndeplinirea acestor funcţii pentru atingerea scopului general – accederea la putere.
Relaţiile interne sunt ceea ce asigură sistemului viabilitate funcţională, şi se exprimă prin raporturile
de colaborare, de interferenţă existente între elementele sistemului, spre exemplu în crearea
alianţelor, dar şi în raporturi de competitivitate, îndeosebi în cadrul competiţiilor electorale.
Astfel, am putea defini sistemul partidist ca o integritate ordonată a partidelor politice din
cadrul unui stat într-o perioadă mai mult sau mai puţin lungă de timp, structurată de rolurile şi
funcţiile partidelor, de raporturile de colaborare şi competitivitate dintre ele, inclusiv în baza
paradigmei doctrinare şi ideologice, pentru atingerea scopului general – accederea la putere.
Însuşindu-ne conceptul general de sistem partidist, problema ce apare este în a selecta
criteriile pentru a realiza o tipologizare a sistemelor partidiste, în funcţie de care am putea mai lesne
analiza impactul sistemului de partide asupra sistemului politic, căci tipologia joacă un rol enorm în
dezvoltarea cunoaşterii. Metoda tipologiei este una dintre metodele ştiinţifice care înlesnesc
 91

sistematizarea cunoştinţelor acumulate şi contribuie la perfecţionarea aparatului cognitiv al ştiinţei

[30, p. 64].
În literatura de specialitate politologii operează cu diferite criterii şi disting diferite tipuri de
sisteme partidiste. Astăzi majoritatea tipologiilor se structurează, prioritar, în funcţie de doua criterii
[117]:
1 al numărului de partide politice dintr-o societate care asigură funcţionalitatea vieţii politice;
2 al paradigmei doctrinare şi ideologice.
Astfel, una din tipologiile cele mai recunoscute îi aparţine lui Jean Blondel. Acesta deosebea
între [169]:
- sistemul bipartit (Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii);
- sistemul a două partide şi jumătate (Germania);
- sistem multipartit cu un partid dominant (Suedia);
- sistem multipartit fără partid dominant (Olanda, Elveţia, Finlanda).
Duverger, în studiul său iniţial, se limita la a individualiza sistemele de partide pe baza unui
criteriu unic şi relativ simplu: cel numeric. Sistemele partidiste se clasificau pe baza numărului de
partide existente: monopartidiste, bipartidiste, multipartidiste. Mai târziu, la tipologizarea sistemelor
partidiste, savantul lua în calcul ca elemente ale sistemului doar acele partide, care dispuneau de
capacitatea de a participa la formarea şi activitatea guvernului. În cazul bipartidismului unui partid i
se asigură majoritatea absolută a electoratului şi a locurilor în parlament; în rezultat se formează un
guvern unicolor şi stabil. În cazul multipartidismului este exclusă posibilitatea deţinerii majorităţii
absolute a mandatelor de un singur partid; în rezultat sunt necesare coaliţii, care să susţină guverne
policolore şi instabile. [149]
Deci, pentru a înţelege dinamica funcţionării sistemelor de partide, nu este suficient şi nici
necesar doar să numeri partidele. Este obligatoriu să se poată individualiza şi număra partidele care
sunt importante [4, p. 78]. Aşadar, criteriul numeric ajută la definirea formatului sistemelor de
partide; criteriul de relevanţă al partidelor ajută la explicarea mecanicii sistemelor de-partide [114].
În concepţia lui Sartori, există trei criterii de relevanţă fundamentale: potenţialul de coaliţie
(importanţa lor pentru formarea coaliţiilor la guvernare), potenţialul de intimidare (importanţa pe
scena politică, influenţa asupra activităţii coaliţiei guvernamentale) şi distanţa ideologică
(polarizarea). În funcţie de aceste criterii autorul distinge următoarele tipuri de sisteme partidiste
[207]:
 92

1 Sisteme neconcurenţiale:
- Sisteme monopartidiste, caracteristice regimurilor totalitare, în care existenţa mai multor
partide este interzisă prin lege, (URSS şi ţările comuniste, Germania nazistă etc.);
- Sisteme hegemonice, în care legea permite şi tolerează prezenţa mai multor partide, care
obţin locuri în parlament (ceva mai mult decât o reprezentare simbolică), dar care ştiu că nu ar putea
învinge în alegeri şi, cu atât mai mult, nu ar putea înlocui partidul hegemonic de la conducerea
statului (Mexic, Japonia).
2 Sisteme concurenţiale:
- Sisteme cu partid predominant, întâlnite în unele regimuri (democratice) în care un partid
este preferat de majoritatea alegătorilor, cel puţin 4 legislaturi consecutive, dar alternanţa la
guvernare se poate produce (Suedia);
- Sisteme bipartidiste, cu două partide mari care alternează la guvernare, caracteristice ţărilor
cu vot majoritar sau pluralitar în circumscripţii uninominale (SUA, Marea Britanie);
- Sisteme multipartidiste limitate, constând în 3-5 partide semnificative, cu tendinţă centripetă
şi ideologii compatibile, în care fiecare formaţiune parlamentară poate guverna alături de celelalte
(Germania);
- Sisteme multipartidiste extreme, alcătuite din mai mult de 5 partide, din care două sunt
partide mari (partide-pol, unul de dreapta şi altul de stânga) care nu guvernează niciodată împreună şi
în jurul cărora se concentrează coaliţiile de guvernare alternative. În aceste sisteme se manifestă o
tendinţă centrifugă, putând apărea partide extremiste şi chiar anti-sistem (G. Sartori dă ca exemple
Franţa şi Italia).
- Sisteme de partid atomizat, sunt cele nestabilizate, fluide, în care nici un partid nu obţine un
procent însemnat de voturi şi nici un partid nu demonstrează că ar putea rezista şi că s-ar putea
dezvolta în timp. Deseori sunt sisteme de partide în formare, apărute după o lungă perioadă de
autoritarism-totalitarism. Este o situaţie care nu poate dura prea mult.
Astfel, o necesară linie de demarcaţie este trasată între două clase de sisteme: cea care separă
sistemele de partide concurenţiale (în care alegerile nu numai că se ţin cu o periodicitate prestabilită,
dar sunt decisive pentru a asigura partidului un număr de locuri şi putere) de sistemele de partide
neconcurenţiale (în care alegerile, când se ţin, nu sunt deloc importante). Aceasta separă sistemele
monopartidiste şi sistemele cu partid hegemonic de toate celelalte.
Sistemul monopartidist constă în fundamentarea activităţii şi a vieţii politice din societate pe
 93

existenţa şi funcţionalitatea unui singur partid politic. În cadrul unui aşa tip de sistem, puterea politică
este monopolizată de un singur partid politic, alte partide politice fiind interzise sau neexistând.
Acest sistem poate fi întâlnit în diverse forme de regim politic, începând cu cele totalitare şi
până la nuanţatele forme de regimuri autoritare. Din perspectivă istorică existența unui singur partid
politic ţine de momentul iniţial al apariţiei partidismului, în special de lupta antifeudală, când forţele
progresiste de esenţă burgheză s-au grupat într-un singur partid politic, de regulă liberal. În alte
cazuri sistemul partidului unic este justificat de necesitatea integrării naţionale, de transformarea
unicului partid într-un „centru vital al întregii societăţi”; de cerinţa mobilizării energiilor pentru
modernizarea economică şi socială; de realizarea omogenizării sociale a „poporului unic” etc.
Monopartidismul se întâlnește şi în perioade de maximă criză, când forţele reacţionare pentru a-şi
instaura propria putere, apelează la sistemul unipartidist. Aşa a fost cazul Germaniei şi Italiei din
perioada interbelică. Partidul unic este partid de guvernământ şi stabileşte strategia politică de
conducere statală, determină modul de constituire, organizare şi funcţionare ale organismelor prin
care exercită puterea. Partidul unic organizează şi controlează puterea şi este singurul care rosteşte
„adevărul oficial”. El este partidul-stat.
După cel de-al II-lea război mondial sistemul partidului unic a cunoscut o răspândire
considerabilă în Europa Centrală şi de Est. După 1960 sistemul partidului unic se răspândeşte în
Africa, Asia şi în China datorită sprijinului militar şi politic al fostei URSS. Toate statele care au
optat pentru sistemul monopartidist au încercat să contureze din punct de vedere politic trăsături
pozitive ale acestuia, recurgând deseori la evidenţierea unor vicii de funcţionare ale sistemului
pluripartidist occidental.
Fenomenul este evident contradictoriu, nu doar în esenţa lui, ci şi în limbaj logic, căci,
destinat să exprime clivajul şi să favorizeze concurenţa politică, „jocul” partizan presupune pluralism
şi deci bipartidism sau multipartidism. Monopartidismul se poate exprima şi sub forma partidului
dominant sau ultra-dominant, situaţie când, pe fondul unui pluripartidism decorativ, un partid – chiar
fără intenţia de a deţine în exclusivitate puterea – îşi surclasează rivalii pe perioade îndelungate,
tinzând să se identifice cu naţiunea. [45, p. 163-164] Lipseşte competiţia, iar sistemul electoral este
lipsit de sens, căci rotativa electorală scoate mereu aceleaşi „numere”, dinainte ştiute de toată lumea.
Partidul devine multifuncţional, iar regimul politic, de regulă, degenerează în totalitarism. [159, p.
404-414]
În concepţia unor cercetători, aceste sisteme de partide, şi eventualele partide unice şi
 94

hegemonice, aparţin unei clase total diferite. E vorba de partidele-stat, care merită să fie analizate
separat. Ele sunt, de fapt, rezultatul condiţiilor genetice diferite de cele ale partidelor din regimurile
democratice, răspund la alte provocări, au alte roluri, se schimbă în funcţie de fenomenele ce privesc
regimul, autoritar sau totalitar, în care operează. Tot ceea ce ţine de un sistem de partide (modalităţi
electorale, reprezentare parlamentară, formare de guverne) suportă, în sistemele monopartidiste,
influenţa altor judecăţi, care nu duc către sisteme concurenţiale. [114, p. 150–180]
Revenind la clasificarea lui G. Sartori, primul tip de sisteme de partide concurenţiale este
constituit din sisteme cu partid predominant. În aceste sisteme există un partid care, într-un lung şir
de alegeri libere şi concurenţiale, obţine, în mod regulat, un număr considerabil de locuri, nu
întotdeauna şi majoritatea absolută, dar, oricum, suficient ca să poată guverna de unul singur. Este
cazul partidelor social-democrate din Norvegia şi mai ales din Suedia, al partidului liberal-democrat
din Japonia. Dacă se ţine seama numai de numărul partidelor, sistemele cu partid predominant sunt
multipartidiste. Însă, daca se ia în considerare dinamica sistemului de partide, şi relevanţa/nerelevanţa
altor partide, caracteristica de predominanţă a unui partid se distinge cu claritate. Acel partid va fi
capabil să formeze guvernul de unul singur, cu personal numit exclusiv de el, astfel încât să facă
parlamentul să funcţioneze şi să aleagă politicile publice fără a trebui să suporte vreo presiune.
Celelalte partide merită a fi considerate relevante numai în măsura în care o coaliţie formată de ele ar
exercita o oarecare influenţă asupra funcţionării sistemului politic, mai ales sub forma unor reacţii ale
partidului predominant, care, eventual, va ţine cont, în atitudinea sa, de provocarea adusă de ele.
Bipartidismul este sistemul întemeiat pe existenţa sau funcţionalitatea a doua partide politice.
Momentul istoric al apariţiei bipartidismului poate fi legat de cel al apariţiei partidelor politice, când
cele două forţe combatante – burghezia şi aristocraţia, s-au organizat fiecare într-un partid politic
opus, de regulă liberal şi conservator. Bipartidismul apare şi din necesitatea creării opoziţiei politice
şi implicit a alternanţei politice în organizarea şi conducerea societăţii. Dar el se întâlneşte în aproape
toate fazele vieţii partidiste democratice – la începutul acesteia, în perioada de dezvoltare şi
maturizare a sa.
Unele sisteme bipartidiste ar putea să pară, din punct de vedere strict numeric, adică al
formatului, multipartidiste. Funcţionarea lor permite a le caracteriza ca bipartidiste, numai dacă
respectă următoarele condiţii [207]:
1) numai două partide, şi mereu aceleaşi, să fie în măsură să obţină alternativ majoritatea
absolută a voturilor;
 95

2) unul dintre ele să obţină efectiv o majoritate de locuri în parlament, suficientă pentru a
guverna;
3) partidul învingător decide, de regulă, să guverneze singur;
4) alternanţa sau rotaţia în cadrul guvernării să rămână o expectativă credibilă.
În sistemul bipartidist are loc, deci, alternarea la guvernare a două partide, ele dispunând
aproape întotdeauna de majorităţi absolute, fără ca numărul partidelor reprezentate să fie obligatoriu
redus la două. G. Sartori caracterizează bipartidismul ca un sistem în care de-a lungul timpului, două
partide depăşesc în mod recurent celelalte partide, astfel încât fiecare dintre ele poate să obţină
majoritatea mandatelor şi poate, în consecinţă, să aspire la putere realizând alternanţa, iar partidul
care se află la putere guvernează independent, fără a recurge la coaliţie.
Astfel, caracteristica principală a acestui sistem constituie alternanţa la putere, chiar dacă ea
se produce la intervale relativ mari. De obicei, între programele celor două partide care se succed la
putere (de exemplu, cele două mari partide din S.U.A.) nu există deosebiri esenţiale, aşa încât
alternanţa nu semnifică schimbări calitative hotărâtoare. Asemenea partide sunt numai partide de
gestiune.
În fine, poate fi evidenţiat un bipartidism „echilibrat”, când alternanţa la putere se produce cu
o oarecare regularitate, sau „dominant”, când, treptat, dar sigur, se alunecă spre un sistem al
partidului unic. Bipartidismul poate fi „numeric” sau „perfect”, când există numai două partide, sau
„calitativ” şi „imperfect”, când predomină numai două partide. Bipartidismul „perfect” excelează în
Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Canada. De asemenea, bipartidismul poate fi „rigid”
(sistemul britanic), când şeful guvernului – adică liderul partidului majoritar – este sigur de fidelitatea
membrilor săi, sau el poate fi „suplu” (sistemul american), când cele două partide nu impun celor
aleşi nici o disciplină de vot [6, p. 366].
Se consideră că bipartidismul are ca consecinţe eficienţa şi stabilitatea, favorizând o politică
moderată şi simplificând diversitatea opiniilor publice. Dezavantajele nu pot fi nici ele ignorate, între
care: instaurarea unor executive puternice şi dominatoare; simplificarea forţată şi păgubitoare pentru
realitatea spectrului politic a opţiunilor alegătorilor, unul dintre partide devenind pur şi simplu
„ecoul” celuilalt; convertirea principiului separaţiei puterilor – îndeosebi a puterii legislative şi a
puterii executive – într-un exerciţiu teoretic.
Multipartidismul, adică situaţia în care există mai mult de două partide, poate fi un fenomen
având drept criteriu preponderent şi evident numărul de partide sau, ca fenomen real, competitivitatea
 96

mai multor partide pentru accederea la putere, ca una dintre dimensiunile imanente ale democraţiei
autentice. Bunăoară, în Belgia – 7 partide, în Finlanda – 6, în Austria şi Suedia – 4, în Norvegia şi
Danemarca – 5, în Islanda, Grecia, Portugalia, Irlanda în principal – 3. Multipartidismul poate fi
caracterizat prin absenţa sau existenţă rară a unui guvern monocolor majoritar sau cvazimajoritar.
Partidele apar astfel ca variabile independente, iar toate celelalte instituţii democratice ca variabile
dependente [143, p. 204].
Multipartidismul este o dimensiune structurală a pluralismului politic, este sistemul de partide
care se întâlneşte în majoritatea ţărilor europene. Acest sistem este elogiat, fiind considerat o condiţie
necesară a vieţii democratice, el multiplicând posibilităţile de alegere şi înlesnind o mai mare
distribuire a opiniilor politice. Exceptând ceea ce este de exceptat, multipartidismul antrenează
adeseori coaliţii guvernamentale şi parlamentare, conjuncturale şi efemere, instabilitate
guvernamentală, disoluţia sau disiparea responsabilităţii pentru actele sau faptele de guvernare.
Numărul excesiv al partidelor, este de natură să bulverseze viaţa politică, secătuind inutil şi
dezamăgitor ispita corpului electoral, fiind sursa stărilor de criză din viaţa politică a societăţii.
În ceea ce priveşte diferenţa între sistemele multipartidiste limitate şi sistemele
multipartidiste extreme, numărul partidelor exercită o influenţă semnificativă asupra mecanicii
sistemului. În concepţia lui Sartori, linia de demarcaţie se trasează între sistemele care au de la trei la
cinci partide importante şi sistemele care au mai mult de cinci partide semnificative pentru formarea
guvernelor şi pentru impactul pe care îl au, ca partide de opoziţie, asupra funcţionării guvernelor.
Sistemele care au cinci sau chiar mai puţine partide importante funcţionează după o logică
moderată şi centripetă şi, mai ales, produc alternanţe la guvernare. Sartori subliniază că această
clasificare a sa permite evitarea tentativelor stângace de a individualiza sisteme definite prin două
partide şi jumătate, cum ar fi, după unii autori, sistemul de partide german. Tocmai pentru că în
Germania n-au existat până acum decât trei partide importante pentru formarea guvernelor – creştin-
democraţii, liberalii, social-democraţii – sistemul de partide german este un sistem multipartidist
limitat din punct de vedere numeric, cu un pluralism moderat în felul în care funcţionează, chiar dacă
centripet şi capabil să producă alternanţe. Nu este un sistem cu două partide şi jumătate pentru că aşa
zisa jumătate de partid, adică Partidul Liberal, este extrem de importantă – şi merită, deci, să fie luat
în consideraţie – în formarea guvernelor: atât de importantă, încât a realizat, între 1969-1982, aliindu-
se cu social-democraţii, singura perioadă de alternanţă experimentată în sistemul politic german.
Dimpotrivă, sistemul de partide britanic, în care liberalii sunt mult mai puternici decât liberalii
 97

germani, având un procent mult mai mare, nu este nici un sistem multipartidist limitat, nici cu două
partide şi jumătate, pentru că liberalii nu sunt importanţi în formarea guvernului şi nu se bucură în
mod special de vreo putere de intimidare. [114, p. 150–180]
Complet diferită este logica de funcţionare a sistemelor multipartidiste extreme, pe care
Sartori o numeşte pluralism polarizat. În aceste sisteme opoziţiile nu sunt responsabile, la rândul lor,
partidele de guvernământ pot pune în practică fie politica debarasării, punând pe seama opoziţiei şi a
aliaţilor guvernului responsabilitatea acţiunilor şi a lipsurilor lor, fie politica supralicitării, promiţând
mai mult decât ar putea realiza sau făcând ca traducerea în practică a promisiunilor lor să genereze o
tot mai mare datorie publică. Tensiunile, la care este supus un sistem politic în care sistemul de
partide funcţionează după logica pluralismului polarizat, pot duce la colapsul sistemului. Alternanţa
apare aici impracticabilă şi nepractică. Cazurile analizate sunt cel al Republicii de la Weimar (1919–
1933), al celei de-a Patra Republici Franceze (1946–1958), al Republicii Italiene până la schimbarea
legii electorale (1945–1993).
I. Deleanu analizează trei forme de multipartidism: a) o formă asimetrică, în care un partid are
vocaţie majoritară, dar el se află în competiţie cu mai multe partide mici sau formaţiuni mijlocii,
acestea neputând constitui o alianţă durabilă (de exemplu, în Norvegia, Portugalia, Suedia); b) o
formă simetrică, în care nici un partid nu are vocaţie majoritară, coaliţiile guvernamentale
reprezentând regula şi condiţia guvernării (Danemarca, Finlanda, Ungaria, România, Islanda, Italia,
Elveţia etc); c) o altă formă simetrică, în care există doi protagonişti cu vocaţie majoritară, dar, chiar
când dispun de o majoritate, realizează coaliţii (Germania, Franţa). [45, p.167] Fenomenul
multipartidismului este însă mult mai complex şi mai nuanţat, el necesitând o evaluare în condiţii
determinate, de la o ţară la alta.
Or, astăzi un sistem democratic se prezintă ca un sistem de partide, căci democraţia modernă
se întemeiază în totalitate pe partide politice. Societăţile fără partide şi cu un nivel scăzut de
participare politică se confruntă cu un viitor instabil, lovituri militare, lovituri de stat şi revoluţii.
Prăbuşirea instituţiilor tradiţionale amplifică rolul partidelor politice. [110] Un sistem partidist bine
instituţionalizat reprezintă soluţia singulară pe termen lung vizavi de dezideratul stabilităţii.
Constituirea unui anumit tip de sistem partidist se datorează mai puţin unei acţiuni conştiente
a actorilor politici şi mai mult anumitor factori obiectivi. Aceştia se reduc la trei tipuri de
determinante – sociale, istorice şi “ingineria partidistă” care se realizează prin intermediul manevrării
factorului instituţional. Astăzi sistemul partidist se structurează şi evaluează în funcţie de doua criterii
 98

esenţiale: al numărului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau şi asigură
funcţionalitatea vieţii politice, criteriu analizat în acest paragraf, şi al paradigmei doctrinare şi
ideologice, pe care ne propunem s-o analizăm în continuare.

4.2. Poziţiile ideologice ale partidelor politice

De regulă, sistemele partidiste se reduc la numărul partidelor politice din societate. Totuşi
considerăm că asemenea analiză este reducţionistă, limitativă, întrucât nu este posibil un studiu
pertinent al sistemului partidist dintr-o societate fără a avea în vedere natura doctrinar – ideologică a
fundamentelor politice. În definirea conceptului de partid politic autorii sunt unanimi în a aprecia că
acesta este o formă relativ stabilă, formată din persoane ce împărtăşesc aceeaşi concepţie ideologică
şi se subscriu la un set comun de valori [214, p. 20]. D.La Palombara indică că orice partid este
purtător al unei ideologii sau al unei viziuni specifice asupra lumii şi a individului. [220, p.8-21]
Deci, în activitatea pe care orice partid o desfăşoară un loc important îl deţine elaborarea şi
promovarea ideologiei sale politice, a concepţiei proprii despre organizarea socială şi politică. Pe
această bază are loc îmbogăţirea politică a doctrinei specifice şi fundamentarea programului politic.
Ideologia politică redă raţiunea de a fi unei categorii de partide atribuind o relativă permanenţă
trăsăturilor şi opţiunilor sale. Aceste momente constituie motivul pentru care dimensiunea ideologică
a partidelor politice nu a putut fi lăsată în tăcere.
Termenul de ideologie provine din limba greacă (ideea şi logos), având înţelesul de o ştiinţă a
ideilor. Majoritatea autorilor atribuie paternitatea termenului de ideologie francezului A. Destutt de
Tracy, lansat la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1789), alţii consideră că Marx este cel care introduce
conceptul în gândirea politică [136, p. 62]. Ca doctrină politică, ea îndeamnă mai mult la acţiuni
decât la analize critice, fiind deci mai puţin riguroasă decit filosofia, prin faptul că revendică şi
prescrie fără să argumenteze [213, p. 14].
Arena de confruntare a diferitor ideologii şi doctrine este politica – domeniul, unde subiecţii
acţionează în conformitate cu sistemele proprii de convingeri şi atitudini, unde permanent se face
apel la ideologie pentru obţinerea unei orientări stabile în activitatea politică, dar şi pentru a prezenta
propriile interese drept interese generale şi a atrage de partea sa cât mai mulţi adepţi. Ideologia
maschează interesele printr-un discurs ideologic pus în serviciul bunăstării generale, prin intermediul
unor idealuri şi valori proprii majorităţii cetăţenilor. Este de remarcat faptul că scopul final al oricărei
ideologii niciodată nu a fost realizat, dar acţiunile motivate de aceste scopuri au schimbat destul de
 99

esenţial lumea.
Atitudinile faţă de ideologii sunt deosebit de antagoniste. Pentru unii ideologia politică
raţionalizează normele, valorile şi rolurile social-politice ale unei forţe sociale în jurul câtorva
principii fundamentale şi oferă o explicaţie partinică despre societate şi identifică obiectivele
sistemului ei politic [150, p. 11]. “O societate nu poate exista şi cunoaşte o dezvoltare fără o
ideologie. Ideologiile politice reprezintă acel liant mobilizator dintre elementele societăţii, ele
îmbină gândirea cu acţiunea pentru a oferi concepţii despre posibilităţile umane şi pentru a determina
oamenii să acţioneze” [128].
Pentru alţii ideologia este „o rătăcire” pentru că nu poate exista o ideologie justă. În
confruntarea lor se tinde la înlocuirea unei „aberaţii cu alta”. Toate regimurile totalitare au fost
ideocraţii, dictaturi de idei. Din păcate, unele ideologii primitive au folosit cele mai sofisticate tehnici
pentru distrugerea oricărei opoziţii şi în special a celui mai redutabil inamic, „personalitatea umană”,
reuşind uneori să se manifeste ca formidabile forţe de integrare. Unele ideologii au reuşit să
înregimenteze oameni sau categorii de indivizi care prezentau aceleaşi caractere mentale, aceeaşi
stare de spirit, în esenţă o constituţie cerebrală comună, care-i făcea apţi să reacţioneze în acelaşi fel
în faţa unor evenimente, utilizând violenţa, justificând chiar acte individuale de terorism [68, p. 51].
S-a mai remarcat cu privire la ideologii: că nu există un virus mai rău decât virusul ideologiei, iar
epidemiile ideologiei pot oricând să se răspândească [189, p. 87]; că ideologiile „forte”, demodate,
sunt înlocuite cu altele mai gelatinoase [128, p. 13] care prin manevrarea miturilor, figurilor
simbolice încearcă să convingă poporul să creadă că vrea ceea ce conducătorii consideră că este
oportun [198, p.51]; şi că imbecilitatea îndoctrinată, verificată prin experienţă, este mai greu de
suportat decât imbecilitatea pură şi simplă [68, p. 52]. Pentru mulţi cercetători ideologia a devenit
sinonimă cu conştiinţa falsă. În ideologie se prevede un pericol real pentru libertatea spirituală şi
intelectuală a individului în parte. În acest caz, ideologia apare ca o conştiinţă străină de individ.
Fără a ne aprofunda prea adânc în aceste polemici, considerăm important de reţinut, că
“ideologia are o mare capacitate de acţiune asupra realului, asupra unor mari grupuri de oameni fie în
sens pozitiv (raţional), fie în sens negativ (în contradicţie cu realitatea), transformându-se în fanatism,
în delir, într-o falsă credinţă (superioritatea rasei ariene, de exemplu)” [136, p. 72]. Vom accepta
ideologiile ca pe un fapt existent, poate „un rău”, dar unul inevitabil la moment, şi care în contextul
tematicii abordate necesită o analiză sistematică.
În contextul celor expuse, trebuie precizat că termenului de „ideologii”, căruia i se atribuie o
 100

conotaţie mai mult negativă datorată carierei pe care termenul a făcut-o în cadrul „materialismului
ştiinţific” şi al propagandei comuniste, este mai adesea preferat cel de „doctrine”. De fapt, ideologia
este mai generală decât o doctrină, fiind un mod universalist de a interpreta realitatea, din care derivă
interpretarea realităţii politice. Din această perspectivă, se consideră că există doar trei ideologii
politice fundamentale - conservatorismul, socialismul şi liberalismul, restul fiind derivate şi
combinate teoretice sau istorice ale lor. [104]
Or ideologiile şi doctrinele politice, generate de lupta pentru poziţii de conducere în societate
şi de ciocnirea intereselor divergente, se constituie în suporturi pentru acţiunea politică, fiind
elemente constitutive ale vieţii politice. Ideologia politică conferă elaboratelor sale, ansamblului de
idei, credinţe şi convingeri, conotaţii cu deschideri ce se apropie mai mult sau mai puţin de maxima
generalitate, de multe ori echivoce, generând o pluralitate interpretativă, care fac ca mesajul politic să
fie ezitant, în timp ce doctrina dă propriilor elaborate un conţinut şi un sens, în linii esenţiale, bine
articulate unor obiective politice precise [136, p. 74].
Ideologia politică reprezintă ansamblul relativ sistematizat şi relativ structurat al ideilor, care
prin originea şi funcţia lor, exprimă într-o formă sau alta, direct sau indirect, interesele, aspiraţiile şi
ţelurile politice ale unui anumit grup social. De regulă, ideologia politică se raportează la o anumită
realitate social-economică, spiritual-culturală, fiind oglinda modului în care un grup social sau altul
percepe realitatea pe baza propriei experienţe social-istorice. De aceea nu există o ideologie politică
în general, ci ideologii politice diferenţiate în funcţie de diversitatea forţelor sociale ce acţionează în
societate [98, p. 32].
Doctrinele politice exprimă esenţa ideologiilor. Conceptul de doctrină politică este organic
legat de conceptul de ideologie: doctrina reprezintă esenţa, nucleul focalizator şi valoric al ideologiei.
Doctrina preia şi promovează un set de idei cheie, sub forma unui „nucleu ideologic”, care, de regulă,
conţine „invarianţii” discursului politic [147, p. 36], precum: egalitatea, echitatea, libertatea, puterea,
statul, suveranitatea, naţiunea. “Invarianţii” sunt noţiuni de maximă generalitate, care, aşa cum
precizează autorul francez citat, induc conotaţii plurivalente, echivoce. Doctrinele dispun partidele pe
scena politică, configurează sistemele de partide, concură la fundamentarea convingerilor,
influenţează relaţiile dintre partide, fac posibile coaliţiile, chiar între partide care n-au nici un element
ideologic comun [109].
Provenind din latinescul „docere” – învățământ, ştiinţă, -, termenul „doctrină” desemnează un
ansamblu de noţiuni şi idei coerente, despre care se afirmă că sunt adevărate şi prin care se pretinde a
 101

se furniza o interpretare a faptelor, o orientare a acţiunii. În general, doctrinele politice, caracterizând

un sistem închegat de concepţii şi principii prin care se exprimă o anumită orientare, un anumit
curent de gândire politică, au un caracter istoric şi exprimă, apără şi promovează interesele şi
aspiraţiile anumitor categorii şi grupuri sociale [11, p.7]. Doctrina politică se poate defini ca un
sistem coerent de idei, ca o concepţie politică închegată privind organizarea şi conducerea societăţii
pe baza unui sau a unor principii călăuzitoare [122].
Doctrina politică poate fi privită atât ca posibil element constitutiv al ideologiei cât şi ca
instrument prin care o anumită ideologie poate fi răspândită. Spre deosebire de ideologie, doctrina
poate fi elaborată de un partid sau chiar de o persoană (doctrina Monroe, doctrina Ceauşescu,
doctrina Brejnev, doctrina lui Mao etc.). Ideologia, în schimb, este o operă colectivă, prezintă un
caracter mai larg, mai plastic şi mai adaptabil la realitate.
Ideologiile şi doctrinele politice se regăsesc şi se afirmă în toată plenitudinea lor în special
prin intermediul partidelor politice. Aceste instituţii reprezintă mediul de propagare a celor mai
diverse ideologii şi doctrine: de la conservatoare şi liberale la cele de extremă, partidele politice fiind
exponenţi fideli ai ideologiilor politice pe care le reprezintă.
M. Duverger afirma că ideologiile politice au un rol semnificativ în faza iniţială de existenţă
a partidelor [149, pp. 12-27, 31-35]. În această ordine de idei, majoritatea autorilor contemporani
apreciază deosebirile ideologice ca parametri determinanţi ai sistemelor de partid. Or unii cercetători
sunt de părerea că funcţia ideologică a partidelor este nesemnificativă. Totuşi, o identitate doctrinară
clară permite partidelor politice să-şi formuleze un mesaj politic distinct, ideologia politică
reprezentând un semn de identificare şi clasificare a partidelor politice în cadrul eşichierului politic.
O primă condiţie a unui sistem de partide instituţionalizate este existenţa unui pluralism real al ofertei
doctrinare prin aceasta urmărindu-se stabilirea pluralismului de idei în detrimentul monismului
ideologic.
Prin doctrină de partid, în concepţia noastră trebuie să înţelegem totalitatea ideilor, teoriilor,
concepţiilor, tezelor cu privire la viaţa politică şi socială, la modalităţile de organizare şi conducere a
acesteia, precum şi în legătură cu destinul şi interesele omului în societatea dată, cu relaţiile acestuia
şi poziţia sa faţă de stat, de puterea politică. Denumirea partidelor politice, din societatea
contemporană este foarte variată şi de regulă exprimă concepţia doctrinară, pe fondul căreia îşi
elaborează programul. În acest sens distingem partide liberale, conservatoare, republicane, democrat
– creştine/catolice, agrariene, democrat-naţionale etc., care în majoritatea lor au adoptat denumirea în
 102

funcţie de doctrina politică.

Alături de diversitatea de partide politice întilnim o mare diversitate de doctrine politice.
Diversitatea doctrinelor politice, în condiţiile societăţii contemporane reflectă, pe de o parte,
divergenţele, opoziţia de interese a numeroase partide, grupări politice, iar pe de altă parte, tendinţele
acestor grupări de a-şi reconsidera şi adapta concepţiile şi programele la mutaţiile din viaţa socială.
Tipurile de ideologii şi doctrine care s-au configurat în decursul timpului constituie un alt
domeniu de interes în analiza locului şi rolului partidelor politice în exercitarea puterii de stat.
Criteriile care stau la baza clasificărilor sunt diferite, dar se pare că poziţia pe care o ocupă un partid
sau altul în spaţiul politic sau atitudinea acestora faţă de schimbare sunt mai bine cotate.
Prima şi cea mai comună încercare de a sistematiza orientările politice este cea de a le dispune
pe axa tradiţională stânga-dreapta. Pornind de la aşezarea mai curând conjuncturală a conservatorilor
francezi în Adunarea Naţională Constituantă din 1789, stânga şi dreapta au făcut carieră ca moduri de
gândire care şi-au schimbat sensul de la o perioadă istorică la alta, dar şi-au păstrat un sens în ciuda
creşterii complexităţii societăţii, a pluralismului cultural şi a revoluţiei informaţionale. Deseori acest
sens este schematic, chiar caricatural, dar este încă suficient de eficient ca reprezentare socială pentru
a servi la identificarea şi autoidentificarea unui număr considerabil de persoane. În raport de
plasamentul unei ideologii se disting ideologii de centru, dreapta, stânga, de extremă dreaptă şi de
extremă stângă, potrivit schemei [136, p. 76]:
1 Extrema dreaptă - Fasciste
2 Dreapta – Conservatoare, Neoconservatoare
3 Centru – Liberale, Neoliberale, Social-democrate (contemporană), Creştin-democrate
4 Stânga - Socialiste sau Marxiste
5 Extrema stângă - Comuniste.
Se consideră „dreapta” un partid care este pentru rolul minim al statului în economie şi pentru
redistribuia minimă a venitului naţional, şi se consideră „stânga” un partid care optează pentru un stat
intervenţionist şi o redistribuie importantă. Distincţia e în general utilă, dar evident insuficientă în
sisteme politice mai complexe sau imature - cum sunt ţările post-comuniste sau cele din lumea a
treia.
O altă clasificare a ideologiilor politice după valorile politice oferă Ronald Inglehart, estimând
în anii şaptezeci că schimbarea de generaţii va duce la o schimbare importantă de valori, noile
generaţii având valori mai apropiate de ceea ce el numeşte „postmaterialism”. Atât Inglehart, cât şi
 103

alţi autori au remarcat de asemenea gradul de atracţie scăzut al partidelor tradiţionale şi scăderea
ponderii opţiunii de vot determinată pe criterii de clasă. La acest lucru a contribuit, fără îndoială,
faptul că, în majoritatea ţărilor occidentale devenite societăţi post-industriale, majoritatea oamenilor
se definesc ca aparţinând clasei mijlocii, clivajul dintre muncitori/burghezie existent la începutul
secolului fiind pe cale de dispariţie. [182] Dacă ar fi să facem o sinteză pe această bază, doctrinele
tradiţionale (liberalismul, socialismul, conservatorismul) ar intra în spectrul materialist, iar unele
post-moderne, ca feminismul sau ecologismul, în cel post-materialist. Totuşi, când e vorba de
clasificat doctrinele contemporane, devine cert că mai multe partide, dintre care unele tradiţionale, au
şi elemente post-materialiste în discursul lor.
Pornind de la principiile care stau la baza doctrinelor politice, ele se pot împarţi în doua mari
categorii: doctrine politice privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii (liberale,
neoliberale, conservatoare, democrat-creştine, social-democratice etc.) şi doctrine politice privind
organizarea şi conducerea societăţii în mod dictatorial (fasciste, comuniste de tip marxist-leninist,
rasiste, social-darwiniste, militariste etc.) [122]. Unii autori plasează la graniţa dintre cele două
categorii de doctrine o a treia categorie în care sunt incluse doctrinele tehnocratice [140, p. 18 -24].
Discuţiile asupra rolului statului în societatea democratică s-au purtat, în principal, pe fondul
ciocnirii a două mari curente ideologice cu puncte de vedere opuse în ceea ce priveşte interferenţele
vieţii publice cu viaţa privată: ideologiile liberale, care susţin hotărât autonomia individului, şi
ideologiile comunitare, adepte ale acţionării atât în sfera dreptului public, cât şi în cea a dreptului
privat [168, p. 51].
Din punctul de vedere al atitudinii faţă de schimbare, ideologiile politice pot fi grupate în
patru mari categorii [93, p. 224]:
- conservatoare (sau ale status quo - ului) - militează pentru păstrarea „ordinii” existente);
- revoluţionare, care susţin schimbări de perspectivă în ordinea socială, economică şi politică
existentă;
- reformiste, care susţin schimbări treptate şi graduale în ordinea politică şi economică, menite
să perfecţioneze sistemul;
- extremiste, care militează pentru o schimbare totală a ordinii politice şi / sau economice, prin
teroare şi violenţă.
În istoria vieţii politice, a partitismului din societatea modernă, odată cu naşterea societăţii
capitaliste, s-au remarcat două doctrine politice fundamentale: doctrina liberală şi doctrina
 104

conservatoare.
Liberalismul clasic, fundamentat pe principiul: laissez fair, laissez passer, a apărut în
perioada revoluţiilor burgheze şi a evoluat până în zilele noastre, cunoscând o serie întreaga de
elemente noi, unele dintre ele fiind chiar opuse celor iniţiale. Esenţa liberalismului clasic constă în
libertatea individului, a proprietarului în raport cu statul. Liberalismul clasic respinge intervenţia
statului în relaţiile sociale, iar orice triumf al statului este considerat un eşec pentru individ. Trecerea
la organizarea monopolistă a economiei a fost însoţită de o criză a liberalismului, incapabil să rezolve
problemele izvorâte din complexitatea vieţii economice. Criza liberalismului a dat naştere doctrinelor
neoliberale, care, pe de o parte, se pronunţă şi stimulează iniţiativa privată, activitatea de
antreprenoreat, libera concurenţă, pe de altă parte, susţine rolul regulator al statului în economie.
Liberalismul "social" pledează pentru un control efectuat de stat asupra activităţii economice, în
scopul ajutorării celor dezavantajaţi din punct de vedere economic. Reprezentanţii acestei forme de
liberalism susţin, asemenea adepţilor doctrinei statului “providenţial” sau “al bunăstării generale”,
necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor cu caracter social, ca modalităţi prin care statul foloseşte
o parte a venitului naţional pentru protejarea paturilor dezavantajate [122]. Astfel, social-liberalismul
are drept scop ajustarea liberalismului clasic la necesităţile sociale ale electoratului. Acest curent de
gândire îmbină doctrina liberală cu cea social-democrată, convergând principiile libertăţii individuale
cu solidaritatea socială, implicării minime în economie a statului şi sporirii responsabilităţii lui pentru
o politică socială activă, asigurării liberei concurenţe şi liberei iniţiative cu o protecţie socială înaltă.
Pe plan politic, doctrina neoliberală se pronunţă pentru promovarea unei democraţii pluraliste,
a liberei confruntări politice, pluripartidismului, sufragiului popular bazat pe votul universal, egal,
direct şi secret, libertăţii de organizare şi manifestare, libertăţii conştiinţei civice, religioase, a
minorităţilor naţionale, a presei, considerată a patra putere etc. Această doctrină critică tendinţele
politice autoritare şi totalitare din cadrul regimurilor nedemocratice, pledând pentru virtuţile
regimului politic democratic, ale parlamentarismului şi a principiului reparațiunii puterilor în statul
de drept.
Doctrina politică conservatoare poate fi definită ca un ansamblu de idei, teze care vizează
organizarea şi conducerea societăţii prin păstrarea pe perioade îndelungate a structurii politice
tradiţionale. Ca doctrină politică, conservatismul apare în aceeaşi perioadă cu revoluţiile burgheze, ca
reacţie la principiile doctrinei liberale, în general, şi ale revoluţiei franceze de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, în special. Fondatorul doctrinei conservatoare, englezul Ed. Burke, în lucrarea “Reflecţii
 105

asupra revoluţiei franceze”, apărută în anul 1790, se pronunţă pentru apărarea ordinii sociale, a
ideilor şi instituţiilor tradiţionale, împotriva schimbărilor inspirate de revoluţia franceza. Totuşi,
înainte de a deveni doctrină politică, conservatismul a existat ca stare de spirit, atitudine, însoţind
politicul de-a lungul evoluţiei sale istorice. Neoconservatorismul, apărut în perioada interbelică,
cunoaşte o răspândire largă în ţările dezvoltate, caracterizându-se prin susţinerea instituţiilor politice
tradiţionale, create, în principal, pe baza doctrinelor liberale. Asistăm, de fapt, la susţinerea de către
neoconservatori a vechilor principii ale liberalismului.
Doctrinele socialiste au apărut ca reacţie la liberalism, având ca sursă filosofică –
materialismul, ca sursă politică - socialismul utopic şi ca sursă economică - colectivismul marxist.
Termenul socialism (etim: lat. socius „asociat”, „companion”; socialis „sociabil”) este utilizat
începând cu 1822 în Anglia de către Robert Owen, iar în Franţa de către Sainte-Simone „Le
Globe”(1831), Charles Fourier „Phalanstere”(1833). Prima definiţie dată conceptului de socialism
aparţine lui P.Leroux: „O doctrină care nu sacrifică nici unul din termenii formulei: libertate,
egalitate, fraternitate, şi care îi împacă pe toţi într-o adevărată sinteză” [136].
Teoria socialistă clasică este precedată de socialismul utopic, care reprezintă un ansamblu de
concepte politice ce încearcă să dea răspuns la probleme sociale, economice, politice care apar şi se
dezvoltă în contextul agoniei feudalismului, imaginând un nou mod de organizare şi conducere a
societăţii, ale cărui fundamente le reprezentau libertatea şi „lipsa exploatării”. Socialismul utopic –
aprecia socialismul drept un produs al raţiunii sau un ideal moral. Ulterior, datorită apariţiei în 1848 a
operei politice fundamentale „Manifestul Partidului Comunist” a gânditorilor politici Karl Marx
(1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895), socialismul utopic evoluează în socialismul ştiinţific
(revoluţionar), care la rândul său va fi divizat în diferite doctrine politice. Socialismul ştiinţific
(revoluţionar) sau marxismul – formulează cerinţa obiectivă a schimbării sociale pe calea revoluţiei
pentru eliminarea capitalismului şi edificarea unei noi societăţi-societatea socialistă. Deosebirile
esenţiale dintre socialismul utopic şi socialismul revoluţionar constau în formularea obiectivelor
finaliste ale doctrinei: în timp ce prima variantă doctrinară aprecia socialismul drept un produs al
raţiunii sau un ideal moral, a doua formula, fără echivoc, cerinţa „obiectivă” a schimbării sociale pe
calea revoluţiei pentru eliminarea capitalismului şi edificarea unei noi societăţi, societatea socialistă
[136].
Astăzi termenul de socialism acoperă un număr impunător de teorii, care au ca puncte comune
- ostilitatea faţă de capitalism şi faţă de proprietatea privată, înlocuirea proprietăţii private cu
 106

proprietatea colectivă, repartiţia egalitară, - dar între care există şi deosebiri în privinţa metodelor
utilizate pentru realizarea schimbărilor, cât şi asupra trăsăturilor şi scopurilor regimului socialist.
Astfel, marxismul sau socialismul revoluţionar este adeptul luptei de clasă, schimbării prin forţă a
ordinii sociale prin revoluţia proletară, în timp ce socialismul reformist pledează pentru înlocuirea
acţiunii revoluţionare cu reformele (politice, sociale, economice etc.) eşalonate în timp şi realizate
într-un cadru democratic prin efortul partidelor socialiste şi/sau social-democrate, cu respectarea
legalităţii şi a condiţiilor reclamate de funcţionarea statului de drept.
Ideile doctrinei social-democrate au apărut în mişcarea socialistă europeană spre sfârşitul
secolului XIX, în condiţiile disputelor ideologice din cadrul Internaţionalei a II-a (1889- 1914) dintre
marxişti - susţinătorii socialismului revoluţionar comunizant - şi revizionişti - adepţii socialismului
democratic reformist. Conceptul de social-democraţie acoperă realităţi politice şi istorice diferite în
funcţie de ţări, partide şi particularităţi ale luptei politice. În esenţa ei, social-democraţia a pornit de la
propunerea unor aşa valori ca: libertatea, democraţia, echitatea, justiţia, solidaritatea, autonomia,
pluralismul politic, diversitatea formelor de proprietate [70, p. 25]. În general, termenul de social-
democraţie desemnează ideea şi practica politică conform căreea reformele economice şi sociale în
beneficiul populaţiei mai puţin privilegiate pot fi realizate în cadrul democraţiei, libertăţii şi
parlamentarismului. Cele mai importante definiţii accentuează asupra conţinutului mixt, compozit al
doctrinei social-democrate care urmăreşte realizarea unor scopuri social-economice redistributive,
prin utilizarea mijloacelor politice reformiste acceptate de regimurile democratice.
Astfel, o definiţie concisă oferă Leszek Kolakowski, atunci când scrie că social-democraţia
este „un compromis între liberalism şi socialismul marxist sau, chiar mai mult, o versiune socială a
liberalismului” [154, p. 137]. Într-o definiţie mai cuprinzătoare şi, după părerea noastră, mai exactă
din punct de vedere ideologic deoarece este subliniată ruptura de marxism, social-democraţia este
văzută de Stephen Padgett şi William E. Patterson ca „...un hibrid al tradiţiei politice compus din
socialism şi liberalism... produsul unei diviziuni în tradiţia socialistă între aceia care încearcă
realizarea idealurilor socialiste în cadrul instituţiilor societăţii capitaliste liberale (social-democraţii)
şi aceia care rămân în afara acestor instituţii, cu obiectivul de a o înlătura prin forţa revoluţionară
comunistă, în particular, social-democraţii sunt complet angajaţi în participarea la procesul electoral
şi în democraţia parlamentară. Într-adevăr, social-democraţia este deseori caracterizată ca “socialism
parlamentar”. Social-democraţia s-a inspirat din idealurile socialiste, dar rămâne profund
condiţionată de mediul politic în care evoluează şi de aceea încorporează valori liberale. Proiectul
 107

social-democrat poate fi definit ca o tentativă de a reconcilia socialismul cu politica liberală şi

societatea capitalistă” [202, p. 11].
Doctrinele democrat-creştine – reprezintă, în genere, o adaptare a doctrinei religioase la viaţa
social-politică contemporană. Originile doctrinare ale acestui curent trebuie căutate între principiile şi
ideile propovăduite de catolicismul politic. Democraţia creştină a făcut carieră în Europa, după cel
de-al doilea Război mondial, încercând să umple golul dintre liberalism şi socialism, dintre
individualism şi colectivism, având, în acelaşi timp, şi valori independente de aceste curente de
gândire, cum ar fi morala creştină sau subsidiaritatea. Doctrina democrat-creștină, ca şi programele
partidelor respective au un caracter eclectic, dualist, reprezentând un “mixtum compositum” între
preceptele religioase, de provenienţă doctrinară catolică şi unele teze fundamentale ale doctrinei
clasice liberale. Creştin-democraţia este asociată în multe ţări ideii de neoconservatorism, putându-se
semnala un corespondent funcţional între cele două curente, dat fiind că promovează respectul faţă de
valorile tradiţionale: credinţă, familie [122].
În concluzie la analiza efectuată putem remarca că toate doctrinele politice, fără excepţie, au
un caracter istoric, fiecare susţinând un set de valori în raport de ideologia de la care pornesc.
Fundamentarea lor teoretică şi aplicativă a cunoscut şi cunoaşte distincţii, mai mari sau mai mici,
care au generat şi generează separări, sciziuni doctrinare, ce conduc la variante ale uneia şi aceleași
doctrine. Între doctrine se produce permanent o interferenţă sau chiar un transfer de teze sau principii,
ca reflex al continuei adaptări la realitatea socială schimbătoare. În această perspectivă nici o doctrină
nu poate fi considerată „pură”. Nici o doctrină politică, indiferent de sursele ideologice şi forţa sa
mobilizatoare, nu poate avea caracter de universalitate.
Mai mult, este de remarcat că evoluţia partidelor, sub aspect doctrinar, a avut loc de la
concepţii bine individualizate, care personalizau “dreapta”, “stânga” şi “centrul”, la o convergenţă de
tip ideologic, situaţie când criteriile tradiţionale nu mai sunt operante. Astăzi, cu greu mai putem
distinge partidele din punct de vedere doctrinar, or fiecare partid şi-a integrat în propriile programe
politicile de succes verificat aparţinând celorlalte partide. Astfel, avem partide de dreapta care
promovează politici sociale de inspiraţie socialistă sau social-democrată, şi deopotrivă partide de
stânga sau de centru-stânga care sunt promotoare ale unor politici economice de tip liberal. Tendinţa
generală a fenomenului politic o constituie orientarea multipartidistă dublată de doctrina
“convergenţei sistemelor” [65]. Barierele ideologice dintre partide s-au estompat, şi-au pierdut
semnificaţia, singura ideologie care rezistă timpului o constituie lupta pentru putere.
 108

4.3. Imperativul ideologic al sistemului partidist în cazul Republicii Moldova

Din perspectiva afirmării doctrinelor politice sistemul de partide în Republica Moldova a
cunoscut mai multe etape în evoluţia sa. În opinia autorului I. Ciocan, pe parcursul a mai bine de 15
ani de existenţă a sistemului pluripartidist moldovenesc, din punctul de vedere al atitudinii partidelor
faţă de doctrina politică îmbrăţişată, pot fi evidenţiate patru etape: perioada „haosului doctrinar”,
perioada „populismului”, perioada „renascentismului doctrinar” şi perioada „stabilităţii
doctrinare”. [18]
Prima etapă istorică - anii 1990 – 1993 – lichidarea rolului conducător al PCM [92] a servit
drept imbold pentru crearea unor numeroase formaţiuni politice, care, din motivul lipsei unor tradiţii
pluripartidiste, în general, şi a unor tradiţii ale pluralismului doctrinar, în special, nu erau ajustate
adecvat la rigorile doctrinale impuse de realităţile politice occidentale.
A doua etapă, specifică tuturor democraţiilor noi apărute în Europa post-socialistă, a demarat
odată cu campania electorală pentru primul legislativ ales în bază pluripartidistă (1994), şi s-a
caracterizat prin faptul că partidele politice existente la acea perioadă, în lipsa unor doctrine şi
ideologii explicite, foloseau mesaje, denumiri, slogane populiste (Partidul Democrat Agrar, Partidul
Renaşterii şi Concilierii, Partidul Forţelor Democratice, Mişcarea pentru o Moldovă Democrată şi
Prosperă ş.a.), făcând promisiuni electorale efemere, ce în scurt timp erau lăsate uitării.
Cea de-a treia perioadă, care a demarat odată cu campania electorală pentru alegerile
parlamentare din 25 februarie 2001, se caracterizează prin faptul că în prim-plan apar partide cu
viziuni doctrinare strict delimitate şi consacrate: este vorba despre Partidul Comuniştilor din
Republica Moldova şi Partidul Popular Creştin - Democrat. În scurt timp s-a început înregistrarea
unor noi formaţiuni politice care, prin denumirea şi programul lor politic, se autopoziţionau de sine
stătător în sistemul de partide moldovenesc: Partidul Social - Liberal, Alianţa Social - Democrată din
Moldova, Partidul Liberal etc.
La etapa actuală, după alegerile parlamentare din martie 2005, suntem martorii unei
stabilizări doctrinare a sistemului de partide moldovenesc. Utilizând conceptul de stabilitate, avem în
vedere clarificarea principalelor poziţii doctrinare ale partidelor politice din Republica Moldova.
Procesul de consolidare a sistemului pluripartidist moldovenesc a scos în evidenţă existenţa a patru
centre de atracţie doctrinară: creştin-democrat, cu nuanţă naţională; social-liberal; social-democrat;
socialist.
 109

În Republica Moldova segmentul doctrinar socialist este, practic, monopolizat de către

Partidul Comuniştilor, care, prin programul său politic, insistă asupra dezvoltării socialiste
(comuniste) a societăţii. Mai este vorba de formaţiunile ce se declară adepte ale socialismului
democratic – Partidul Socialiştilor şi Mişcarea „Ravnopravie”.
Al doilea centru ideologic de greutate, specific sistemului de partide moldovenesc, este cel
social-democrat. Teoria politică concepe social-democraţia drept un curent politic de stânga moderat
sau, altfel spus, de centru-stânga. Dintre formaţiunile incluse în această grupare se consideră social-
democrate Partidul Democrat şi Partidul Social – Democrat din Moldova.
Cea de-a treia categorie de partide politice, de o anumită orientare doctrinară, cuprinde
formaţiunile social-politice, ale căror programe constitutive se centrează pe doctrina liberală. Partide
liberale sunt Alianţa „Moldova Noastră”, Partidul Liberal, Partidul Naţional Liberal ş. a.
Cel de-al patrulea centru doctrinar specific sistemului de partide moldovenesc este reprezentat
de partidele care în programele lor politice fac referinţă la ideologia conservatistă. În categoria
partidelor conservatiste se include Partidul Popular Creştin Democrat şi Partidul Conservator. Totuşi
în viaţa politică moldovenească PPCD şi-a creat o imagine nu atât de formaţiune creştin-democrată,
cât, in special, naţională („naţionalistă”), în sensul că a pus accentul pe soluţionarea şi promovarea
mesajelor pro-româneşti (apartenenţa etnică, limba vorbită etc.). La moment (după votul ei, dar şi al
altor formaţiuni parlamentare, acordat la 4 aprilie 2005 în favoarea candidaturii lui V. Voronin la
postul de Preşedinte al Republicii Moldova), s-a produs o cotitură semnificativă în comportamentul
creştin-democraţilor. Pornind de la retorica lor cu mult mai moderată, putem constata o trecere a
acestora de la extrema dreaptă (unde tradiţional erau poziţionaţi) spre centru-dreapta – poziţionare
perfectă pentru un partid creştin-democrat. Atenuarea caracterului acut al comportamentului şi
sloganelor creştin-democraţilor, poate fi tratat dintr-un anumit punct de vedere, drept un pas în
direcţia transformării PPCD-ului într-o formaţiune „marginalizată”.
Prin tipologia în cauză, nu pretindem la reflectarea absolută a tuturor orientărilor doctrinare
din sistemul de partide al Republicii Moldova, însă o segmentare sau o simplificare a acestuia
permite o mai bună înţelegere a prezentului. Astfel, se observă deja o stabilitate în ceea ce priveşte
formatul ideologic al sistemului de partide naţional, fapt ce permite să vorbim cu fermitate despre
încadrarea sistemului de partide moldovenesc în limitele pluralismului ideologic, necesar pentru
dezvoltarea democratică a societăţii în ansamblu.
În literatura de specialitate autohtonă s-a stabilit practica utilizării concepţiilor „dreapta-
 110

stânga” în semnificaţia utilizată de occident, despre care s-a vorbit anterior. Însă societatea post-
sovietică ţine de o logică a evoluţiei cu totul diferită. Majoritatea programelor politice după conţinut
nu conferă individualitate partidelor existente, fiind în mare parte asemănătoare. Ideologiile de partid
devin o mască sub care se ascund interesele conjunctural-politicianiste [130, p.245]. O. Serebrian
susţine că „în cazul Republicii Moldova, Dreapta şi Stânga politică nu au atât conotaţii doctrinare,
cât… geografice. Dreapta moderată este filoromână şi pro- Uniunea Europeană, cea maximalistă
optează mai univoc pentru unitatea românească. Stânga moderată este filorusă şi pro- C.S.I., cea
maximalistă optează mai deschis pentru refacerea U.R.S.S.” [133, p. 198].
În această ordine de idei putem menţiona că, la sfârşitul anilor ′80 începutul anilor ′90 în
spectrul politic moldovenesc, pe eşichierul de dreapta erau situate formaţiuni politice pro-romane,
care priveau independenţa ţării drept o etapă premergătoare Unirii. Pe eşichierul de stânga erau
grupate mişcări politice de orientare pro-ruse, iar forţele centriste optau pentru independenţa
Republicii Moldova [96]. Peste mai bine de 10 ani de independenţă, la alegerile din 2005 se observa
o uniformitate în cadrul spectrului politic faţă de problemele menţionate mai sus: atât partidele de
dreapta cât şi cele de centru, dar şi cele de centru-stânga au formulat drept obiectiv strategic în
programele lor integrarea europeană (cu excepţia stângii extreme-MSPR „Ravnopravie”, UM „Patria-
Rodina”).
Analiza ideatică a programelor partidelor politice din Republica Moldova demonstrează că ele
sunt mai mult uniforme şi declarative. Majoritatea partidelor politice din sistemul politic al
Republicii Moldova sunt de orientare socială. Acest lucru este de înţeles, căci partidele politice
reprezintă unul din actorii politici cu rol fundamental în identificarea şi definirea problemelor sociale,
iar prevederile programelor partidelor politice, în special, cele cu privire la aspectul social-economic,
poartă un rol decisiv în reflectarea şi exprimarea intereselor sociale ale cetăţenilor. Programele
majorităţii partidelor politice din Republica Moldova conţin doar diviziuni ce se referă la politica
socială, insistându-se, în special, asupra protecţiei păturilor social-vulnerabile. Partidele de dreapta şi
centru-dreapta acordă prioritate liberalismului social sau creştin democrat, partidele de centru-stânga
se orientează spre socialismul democratic, iar cele de stânga fac opţiune pentru socialismul egalitarist
[72].
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova în programul adoptat în anul 2001 s-a
pronunţat pentru o politică socială accentuată [41].Totuşi politicilor sociale, în opinia noastră, nu li se
acordă un spaţiu suficient de mare, cum ar fi firesc pentru o formaţiune politică de stânga. Acţiunile
 111

în domeniul social, în lista priorităţilor PCRM, se află doar pe a treia poziţie după cele de ordin
politic şi economic. În sfera socială, acţiunile acestui partid urmăresc următoarele obiective:
lichidarea şomajului, restabilirea drepturilor la muncă, odihnă, asistenţă medicală gratuită şi la
învăţământul de toate nivelurile; adoptarea şi implementarea actelor legislative, ce vor garanta
asigurarea coşului minim de consum pentru toate păturile sociale, indexarea permanentă a salariilor,
pensiilor, burselor şi indemnizaţiilor corelate la rata inflaţiei, precum şi dreptul la spaţiu locativ;
asigurarea de către stat a dezvoltării ştiinţei, învăţământului, culturii, soluţionarea problemelor
ecologice complexe; susţinerea de către stat a familiei şi refacerea reţelei instituţiilor curative pentru
copii şi tineret. Dincolo de prevederile de program, se poate de tras anumite concluzii cu privire la
capacitatea de a le transpune în practică, căci PCRM se află la guvernare din anul 2001, răstimp
suficient pentru a se manifesta.
Alianţa „Moldova Noastră” împărtăşeşte doctrina social-liberală, aflându-se, vis-a-vis de
PCRM, la alt pol al eşichierului politic. Printre obiectivele de bază ale partidului sunt numite:
democraţia şi economia de piaţă, demnitatea naţională şi armonia interetnică, integrarea europeană.
În plus, pe parcursul realizării programului s-a reliefat ideea „statului minim”, care nu trebuie să se
implice masiv în viaţa individului, ceea ce demonstrează elocvent viziunea liberală asupra rolului
statului în societate, de asemenea şi în sfera socială. La capitolul politică socială, programul AMN
presupune următoarele acţiuni şi activităţi [44]: realizarea unui program naţional de combatere a
sărăciei, care să asigure crearea locurilor noi de muncă, inclusiv pentru tineret; creşterea nivelului de
trai şi diminuarea diferenţei existente între veniturile obţinute de diferite categorii ale populaţiei,
crearea unor posibilităţi egale pentru realizarea propriilor capacităţi; crearea unui sistem de
învăţământ, de instruire profesională şi de formare continuă, performant şi democratic care să permită
diminuarea şomajului, circulaţia liberă şi legitimă a resurselor de muncă, reducerea migraţiei ilegale;
majorarea fondurilor bugetare pentru toate ramurile sectorului social, de asemenea, pentru ocrotirea
sănătăţii cu implementarea concomitentă a unui sistem european de asistenţă medicală prin asigurări,
care va duce la îmbunătăţirea stării sănătăţii populaţiei; perfecţionarea continuă a sistemului de
asistenţă socială, care va asigura susţinerea din partea statului a celor mai defavorizate pături ale
societăţii. Toate aceste stipulări selectate din programul partidului demonstrează o dată în plus faptul
că din momentul creării sale formaţiunea a fost gândită ca una de tip liberal şi mai puţin de tip social-
democrat.
Conceptul principal al politicii Partidului Popular Creştin - Democrat în domeniul social este
 112

„dreptatea socială”, iar aceasta presupune că [2]: orice politică economică nejustificată sub aspect
social provoacă declin economic şi instabilitate socială; asigurarea fiecărui cetăţean a unor
oportunităţi cât mai mari pe piaţa muncii, stabilitate în serviciu şi un salariu decent. Piaţa muncii
trebuie să fie o creaţie liberă şi reciproc profitabilă a celor care muncesc şi a celor care oferă lucru.
Rolul statului în acest proces constă în moderarea dialogului social şi în garantarea echivalenţei şi
echităţii prestaţiilor; sistemul de protecţie şi de asistenţă socială trebuie să asigure corelarea echitabilă
a contribuţiei salariaţilor şi a patronatului la constituirea fondului de asigurări sociale; finanţarea
cheltuielilor de asigurări sociale prin combinarea sistemului bazat pe contribuţii cu cel bazat pe
impozitare; facilitarea angajării în câmpul muncii a categoriilor de populaţie socialmente vulnerabile.
Concluzia care se impune este că politica socială preconizată de formaţiunea creştin-democrată este
una de natură minimalistă, ea mai mult apropiindu-se de varianta liberală decât de cea socialistă.
Creştin-democraţii nu neagă totalmente politica intervenţionistă a statului în domeniul protecţiei
sociale, subliniind efectele nefaste posibile însă, oricum, acordă statului un rol minim, de moderator
în relaţiile economice şi sociale de piaţă.
Programul Partidului Democrat din Moldova, adoptat la 22 noiembrie 2003, reconfirmă
vocaţia şi orientarea lui social-democrată [42]. PDM pledează pentru intervenţia activă a statului în
economie şi, implicit, în domeniul politicilor de protecţie socială. Studiul în detaliu al programului
PDM permite sesizarea în capitolul al treilea a sintagmei „politică socială activă”. „PDM consideră
că sarcina primordială a politicii sociale trebuie să fie asigurarea protecţiei a celor care au nevoie de
ea în mod real, iar mijlocul principal de realizare constă în crearea unui sistem ajustat de compensaţii
nominative concrete, trecerea de la întreţinerea socială şi paternalismul de stat la parteneriat social”.
Altfel PDM trece de la politica maximalistă (socialistă) în domeniul protecţiei sociale, insistând
asupra eficientizării politicii sociale prin selectarea grupurilor sociale concrete, care au nevoie de
ajutor social în mod real.
Partidele politice „Partidul Socialiştilor „Patria - Rodina” [41] şi Mişcarea social-politică
„Ravnopravie” sunt cunoscute în istoria politică a Republicii Moldova cu un discurs mai mult cu
accente geopolitice şi etnopolitice, iar retorica socială ocupă un loc mai puţin observabil. Cât ar părea
de straniu, însă în programul Partidului Socialiştilor nu se vorbeşte despre politica socială în mod
expres. Programul partidului este centrat pe conceptul de „socialism democratic”, care trebuie să
înlocuiască vechiul socialism ce a suferit eşec în „confruntarea cu liberalismul burghez”. Totuşi când
se vorbeşte despre principiile fundamentale ale socialismului democratic, se include şi subiectul
 113

social: dreptatea socială, libertatea, solidaritatea, pacea, patriotismul, securitatea ecologică etc. Însă,
în mod expres, o analiză a modalităţii de politică socială preferată nu este efectuată. Pe de altă parte,
este cazul programului politic al Mişcării social-politice „Ravnopravie”, care prevede în mod expres
principalele probleme sociale ce urmează a fi soluţionate: instruirea medie fără plată în instituţiile de
învăţământ de stat; păstrarea sistemului fără plată de ocrotire a sănătăţii pentru păturile vulnerabile
ale societăţii; posibilitatea de a obţine studii superioare fără plată la toate specialităţile pentru tinerii
apţi de studii, indiferent de starea materială a părinţilor; asigurarea, confirmată prin lege şi în plan
economic, a unei pensii nu mai mici decât minimumul existenţial.
Deci, o primă concluzie, de ordin general, care poate fi trasă este că sistemul de partide din
Republica Moldova este unul pluridoctrinar, specific majorităţii statelor europene continentale. Acest
fenomen este determinat de cultura şi relaţiile politice de ordin conflictual, neconsensual, stabilite pe
parcursul evoluţiei societăţilor. Aici trebuie amintit cazul culturilor politice de tip consensual, de
exemplu, tipul de cultură britanic, ce favorizează bipartidismul. În sistemul de partide din Republica
Moldova, ca şi în majoritatea sistemelor politice din Europa şi din lume, existenţa bipartidismului
este, practic, imposibilă, în virtutea, mai întâi de toate, a raţionamentelor de ordin obiectiv-istoric.
Totuşi, observăm că în Republica Moldova, majoritatea partidelor s-au creat, apoi s-a căutat
ideea în jurul căreia să existe acest partid, baza socială şi interesul social, propriul electorat, fapt care
demonstrează neglijarea ideii politice şi a funcţiei de elaborare a programelor politice. Mijloacele
tehnice moderne de comunicare lipsesc ideologia de forţa de mobilizare politică, tehnologiile politice
substituie ideologiile. În această ordine de idei se admite cazul când liderii unor partide politice noi
comandă specialiştilor în domeniu elaborarea unui program de partid.
De regulă, discursul ideologic adecvat programului şi doctrinei politice a partidului este
cunoscut şi conştientizat adecvat doar de elita de partid. Deoarece majoritatea electoratului nu posedă
orientări politice stabile, existenţa unui program ideologic perfect nu semnifică succesul în cadrul
alegerilor, în acest caz se pune accentul pe tehnologiile electorale eficiente în corelaţie cu programul.
Unul din factorii “deideologizării” politicii moldoveneşti este faptul că societatea post-
sovietică este suprasaturată de îndoctrinarea ideologică exagerată. În asemenea circumstanţe valorile
individualiste, care ţin de bunăstarea familiei, liniştii şi ordinii apar ca prioritare faţă de valorile
general-umane. [128] În asemenea condiţii apare necesitatea de a include interesele private în
ideologii printr-o construcţie morală şi de drept, în care aceste interese să nu degradeze „într-un
război contra tuturor”.
 114

4.4. Influenţa sistemelor electorale asupra pluripartidismului

4.4.1 Sisteme electorale: reflecţii teoretice. În epoca modernă, ca rezultat al imposibilităţii
guvernării directe, ideea de desemnare a reprezentanţilor în cadrul puterii legislative prin vot popular,
în urma competiţiei dintre partidele politice, a devenit o trăsătură imuabilă a democraţiei. Astăzi lupta
pentru putere într-o societate condusă de reguli democratice nu poate fi imaginată fără implicarea
partidelor politice, scopul lor primordial fiind cucerirea puterii politice. Ca urmare, în multitudinea de
studii privind geneza partidului politic câştigă tot mai mult teren ideea că partidul politic este copilul
legitim al modernizării politice prin intermediul democraţiei reprezentative, geneză strict legată de
democratizarea societăţii şi de creşterea gradului de complexitate a procesului politic. Din acest
punct de vedere rolul partidelor este unul enorm în obţinerea şi confirmarea autorităţii şi legitimităţii
de către puterea politică, căci anume prin intermediul partidelor politice puterea poate pretinde a fi
aleasă de majoritatea cetăţenilor. Teoriile democratice moderne abordează partidele politice ca fiind
instituţii care organizează competiţia electorală, agregă diversele interese sociale, cresc raţionalitatea
votului, lărgesc electoratul prin mobilizare. Din aceste raţionamente, orice discuţie despre rolul
partidelor în exercitarea puterii de stat trebuie precedată de înţelegerea principalelor modele de
sisteme electorale şi de consecinţele acestora asupra tipului de selecţie politică practicată.
Dacă ar fi să exprimăm o definiţie succintă, sistemul electoral reprezintă modalitatea de
transformare a voturilor exprimate în mandate. În realitate, alegerea modalităţii de distribuire a
mandatelor nu constituie o problemă pur tehnică, ci este plină de implicaţii politice. În general, în
cadrul alegerilor pentru desemnarea compoziţiei unei adunări reprezentative, partidele politice îşi pot
prezenta candidaţii în două formule: fie sub forma unei liste, în situaţia în care circumscripţiile
electorale au mai mult de două mandate fiecare, fie sub forma candidaturilor individuale, atunci când
în circumscripţia respectivă este pus în joc un singur loc. În primul caz, alegătorii au la dispoziţie
votul plurinominal, celui de-al doilea caz fiindu-i propriu votul uninominal [124].
Deci, sistemele electorale se definesc după regula care transformă voturile în mandat. Din
acest punct de vedere, sunt două categorii: sisteme majoritare şi sisteme proporţionale. Sistemul
electoral majoritar este întâlnit în acele ţări care prezintă democraţii majoritariste (de exemplu Marea
Britanie, SUA), iar sistemul electoral cu reprezentare proporţională este caracteristic democraţiilor
consensualiste (de exemplu Germania, Italia, Belgia). Diferenţele dintre cele două tipuri de sisteme
 115

electorale pot fi corelate, aşadar, cu două interpretări de principiu ale procesului democratic. Una
dintre ele, bazată pe logica deciziei eficiente, privilegiază ideea potrivit căreia, într-un sistem politic
democratic, guvernarea se fundamentează pe exprimarea voinţei majorităţii. Cealaltă, porneşte de la o
cu totul altă viziune în privinţa reprezentării politice. Conform principiului proporţionalităţii, nu este
suficient ca rezultatul alegerilor să reflecte prezenţa unei majorităţi, ci este necesară o reprezentare
cât mai fidelă a opţiunilor electorale, astfel încât minorităţile semnificative să nu fie dezavantajate. În
acest sens Paul Deschanel, fost preşedinte al Republicii Franceze, zicea, apărând sistemul
reprezentării proporţionale, că democraţia modernă se bazează pe două principii esenţiale:
participarea tuturor cetăţenilor la afacerile publice şi exerciţiul guvernământului de către majoritate,
ceea ce presupune proporţionalitate în reprezentare şi în discuţie, majoritate în hotărâre şi acţiune.
Scrutinul majoritar, numit şi sistem first-past-the-post, primul în ordine istorică, dezvoltat în
perioada anterioară universalizării dreptului la vot, se bazează pe regula simplă şi, am putea spune,
naturală a alegerii unui reprezentant politic: în cadrul unei circumscripţii candidatul sau lista de
candidaţi care are cele mai multe voturi, cu sau fără majoritate absolută, este declarat învingător. Pe
lângă simplitatea sa, orice mod de scrutin majoritar se defineşte printr-o capacitate sporită de a
genera guvernări puternice şi stabile. Sistemul electoral majoritar mai este şi deosebit de competitiv.
Totuşi, acest model de sistem electoral răspunde într-o prea mică măsură criteriului
reprezentativităţii. Alegătorii care n-au votat cu cel care a ieşit pe primul loc rămân nereprezentaţi,
chiar dacă aceştia constituie, împreună, peste 50% din totalul alegătorilor. Se acordă, în schimb,
importanţă maximă ,,principiului majorităţii” ca interpretare primară a sensului democraţiei. Din
perspectiva acestui model electoral, puterea trebuie să aparţină în întregime candidatului (partidului)
care obţine majoritatea voturilor la nivelul circumscripţiei, fie ea şi majoritate relativă, aşa cum se şi
întâmplă deseori. În această ordine de idei se menţionează faptul că scrutinul majoritar nu are de
obicei o finalitate – finalitatea majoritară; aceasta nu este întotdeauna garantată, astfel, unul din
paradoxurile sistemelor majoritare este că anume ele sunt cele care au permis adesea unui partid,
învins în termeni de voturi, să câştige în termeni de mandate [157]. Majorităţile relative sunt, în fapt,
minorităţi în raport cu întregul, ceea ce face ca scrutinul să se mai numească şi metoda pluralităţii
(plurality – majoritate relativă sau ,,cea mai mare minoritate”).
Un alt dezavantaj esenţial al sistemului electoral majoritar este distorsionarea sau
disproporţionalitatea rezultatelor, reflectată prin suprareprezentarea parlamentară a câştigătorilor şi
subreprezentarea învinşilor. Disproporţionalitatea produsă de un sistem electoral poate fi definită ca
 116

discordanţă ce se produce, prin procesul de alocare al voturilor, între ponderea numărului de voturi
obţinut de un partid şi ponderea numărului de locuri în Parlament obţinut de acesta, atâta vreme cât
este de dorit ca aceste doua proporţii să fie pe cât posibil egale. Cu cât acest indice se apropie, pentru
un partid, către 0, cu atât se poate spune că sistemul este neutru în a-l avantaja / dezavantaja [1].
Principiul majorităţii transformă o simplă depăşire a adversarului într-un triumf total la un pol şi o
înfrângere la limită la celălalt. Extrapolând, am putea avea situaţia imaginară în care partidul A
obţine 49,99% din voturi iar partidul B obţine 50,01% în toate circumscripţiile. Reflectarea în
parlament ar fi următoarea: partidul A 0% mandate, partidul B 100% mandate, ceea ce, evident, este
nereprezentativ în raport cu opţiunile politice ale populaţiei. Situaţia reală, dată mereu ca exemplu
pentru disproporţionalitatea din sistemul electoral majoritar, este cea din Regatul Unit, unde, spre
exemplu, în 1974 liberalii au primit 19,8% voturi dar au câştigat numai 14 locuri din totalul celor
635, adică 2,2% mandate. Comentând o asemenea situaţie, care se repetă (cu mici variaţii) la fiecare
scrutin, se apreciază că: ,,sistemul bipartidist britanic nu este atât de mult rezultatul diviziunii duale a
societăţii, cât produsul constrângerilor sistemului electoral” [195, p. 105].
Distorsionarea de care vorbeam afectează nu numai partidele aflate pe locul al treilea sau mai
jos, ci, în anumite situaţii, chiar pe unul din cele două partide mari. Aceste situaţii se întâlnesc atunci
când un partid câştigă în mai multe circumscripţii, deci mai multe mandate, dar adversarul obţine mai
multe voturi la nivel naţional. În acest caz, majoritatea parlamentară, deci şi dreptul de a forma
guvernul, îl va avea, paradoxal, un partid care se află pe locul doi în preferinţele alegătorilor din
perspectiva voturilor exprimate, ceea ce ridică, din nou, semne de întrebare în privinţa interpretării
sensului democraţiei.
Încercând să reducă dezavantajele sistemului electoral de tip britanic dar să-i păstreze
calităţile, Franţa a introdus o variantă a sistemului majoritar cu două tururi de scrutin, numită de
Arend Lijphart formulă mixtă majoritate – pluralitate. [164] Pentru câştigarea mandatului în primul
tur este necesară majoritatea absolută. În cele mai multe cazuri, această condiţie nefiind îndeplinită,
se organizează al doilea tur între candidaţii care au depăşit 12,5% voturi din totalul alegătorilor
înregistraţi în circumscripţie. În al doilea tur este suficientă, teoretic, şi o pluralitate, considerându-se
că pot rămâne în cursă mai mult de doi candidaţi. Datorită însă negocierilor care au loc între partide
în intervalul dintre primul şi al doilea tur, care vizează susţineri reciproce de candidaţi bine plasaţi în
circumscripţii diferite, pentru turul secund rămân practic primii doi candidaţi, astfel încât sistemul se
comportă, în realitate, ca un sistem majoritar cu două tururi. Prin adăugarea componentei de
 117

negociere în perioada dintre cele două tururi, se atenuează efectul eliminatoriu al sistemului majoritar
cu un singur tur, astfel încât pe scenă în loc de două partide rămân 4-5 partide semnificative.
Scrutinul proporţional, al cărui răspândire trebuie corelată cu procesul de democratizare a
vieţii politice, este apreciat în special pentru justeţea sa, adică pentru capacitatea de a asigura o mai
bună corespondenţă între numărul de locuri obţinute şi numărul de voturi primite de fiecare partid.
Apărută ca o reacţie la sistemul majoritar la sfârşitul secolului XIX-lea, astăzi reprezentarea
proporţională se regăseşte într-o formă sau în alta, în mai toate statele europene, doar Marea Britanie
şi Franţa practicând încă formule majoritare. Aspiraţiile democratice ce au urmat sfârşitului primului
război mondial au creat un climat favorabil reprezentării proporţionale. Aceasta a câştigat, rând pe
rând, Olanda în 1917, Norvegia, Germania, Italia, Elveţia, Austria, Luxemburg, Cehoslovacia şi
România în 1919, Irlanda în 1921. După 1945, scrutinul proporţional s-a impus şi în ţările eliberate
de nazism şi fascism: chiar Franţa a adoptat acest sistem pentru scurt timp în 1945 şi 1986, Germania
fiind un alt exemplu important de ţară în care a fost ales un sistem cu reprezentare proporţională
(chiar dacă presupune două moduri de scrutin combinat, ceea ce îl plasează, după unele criterii de
clasificare, în categoria sistemelor mixte). După căderea dictaturilor din sudul Europei tot
reprezentarea proporţională a fost preferată, Grecia (1974), Portugalia (1975) şi apoi Spania (1977)
utilizând acelaşi sistem. Prăbuşirea comunismului din Europa de Est a condus la adoptarea unor
sisteme proporţionale in România, Bulgaria, Polonia, Cehia sau Slovacia, Slovenia, Republica
Moldova s.a.
Sistemul electoral cu reprezentare proporţională (RP) este mai puţin competitiv şi generează
coaliţii de guvernământ mai puţin eficiente, dar este mult mai reprezentativ din punct de vedere al
opţiunilor alegătorilor. Faţă de sistemul precedent reprezentarea proporţională permite nu doar
reprezentarea majorităţii, ci şi a minorităţilor. Se pot exprima astfel nu doar opţiunile politice ci şi
cele culturale (religioase, lingvistice, etnice). Potrivit acestui sistem, mandatele parlamentare se
împart candidaţilor proporţional cu voturile obţinute în alegeri, astfel încât există un raport direct
proporţional între mandatele parlamentare obţinute de fiecare partid politic în parte şi voturile pe care
electoratul le-a dat acestor partide.
Dar dacă reprezentarea proporţională permite o mai bună reprezentare a stării de opinie a
electoratului, ea prezintă serioase inconvenienţe în ceea ce priveşte stabilitatea şi autoritatea
guvernelor. De aceea au fost introduse o serie de proceduri majoritare, de tipul pragului electoral, al
primei majoritare, al selectării preferenţiale de către alegător a candidatului sau chiar al selecţiei
 118

personalizate a candidaţilor, ce au moderat efectul reprezentării proporţionale absolute. Astfel, dacă

primele sisteme proporţionale permiteau reprezentarea tuturor candidaţilor ce depăşeau coeficientul
electoral, dispersia exagerată a voturilor a condus la căutarea unor metode care să ajusteze efectele
perverse. În unele cazuri soluţia pentru limitarea fragmentării politice a fost pragul electoral, acesta
oscilând, de regulă, de la 1% la 8%. Cu regret, aplicarea pragului afectează proporţionalitatea
sistemului, ajungându-se la disproporţii aproape majoritare, ca în cazul României unde un prag de
5% a provocat eliminarea reprezentării a peste 20% din populaţie, la alegerile din 2000. Totuşi,
ridicarea pragului parlamentar este o tendinţă a sistemelor RP, manifestată în ultimii douăzeci de ani,
în dorinţa de a reduce fragmentarea vieţii politice şi de a concentra, treptat, reprezentarea
parlamentară la maximum 4-5 opţiuni politice majore.
O altă procedură majoritară este prima majoritară, care reprezintă un premiu, exprimat în
locuri, pe care îl primesc partidele care obţin o proporţie din voturi. În legea electorală din 1926, din
România partidele care obţineau 40% din voturi primeau automat 50% din mandate, şi un număr
proporţional cu voturile obţinute din restul de 50%.
După cum am menţionat, sistemele proporţionale permit o mai bună reprezentare a
minorităţilor. Cu toate acestea, cu sau fără prag electoral, unele minorităţi nu pot accede în instituţiile
reprezentative. Pentru a remedia această situaţie, în unele state fragmentate cultural, sunt legiferate
formule de reprezentare a minorităţilor care derogă de la pragul electoral. Soluţiile adoptate sunt cota
fixă acordată din oficiu (cum e cazul minorităţii flamande în parlamentul regional din Bruxelles), sau
atribuirea unui singur loc minorităţii etnice care nu a obţinut rezultate superioare pragului electoral
(ca în România).
Lijphart distinge trei tipuri de RP: pe liste de partid, formula ,,mixtă membru-proporţională”
(MMP) şi votul unic transferabil (VUN) [4, p. 143].
Reprezentarea proporţională pe liste de partid este metoda electorală cea mai frecvent
aplicată în Europa. Ca exemple, putem menţiona Spania, Italia după anul 2005, Olanda, Portugalia,
Belgia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria şi majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est,
inclusiv Republica Moldova, iar până la alegerile din 2008 şi România. Cu mici nuanţe tehnice, în
principiu este vorba de acelaşi lucru: alegătorii votează una din listele propuse de partide în
circumscripţii plurinominale, locurile atribuindu-se în funcţie de procentele obţinute, după aplicarea
redistribuirii voturilor obţinute de partidele care nu au trecut pragul parlamentar (metoda d`Hondt).
Şi în acest caz se observă o distorsionare a rezultatelor în favoarea partidelor mai mari,
 119

datorită faptului că ,,resturile” se redistribuie partidelor intrate în parlament, proporţional cu

performanţa electorală directă. De exemplu, un partid care obţine 40% din voturile corpului electoral
are toate şansele să aibă o reprezentare parlamentară de circa 45-47% mandate, în timp ce un partid
cu 10% voturi va avea, probabil, în jur de 11-12% mandate. Distorsionarea în sistemele RP şi voturile
,,pierdute” sunt cu atât mai mari cu cât pragul electoral este mai mare. La un prag explicit de 5%
(adoptat de România în 2000, după modelul Germaniei) şi la un număr mare de partide mici, care
ratează intrarea dar ,,consumă” electorat, 10-15% din populaţie rămâne, în general, nereprezentată.
Formula mixtă membru-proporţională (MMP), în care o parte din parlamentari sunt aleşi prin
metoda pluralităţii în circumscripţii uninominale iar restul pe liste de partid, este considerată de unii o
variantă a reprezentării proporţionale, iar de alţii o variantă a sistemului electoral mixt [57, p. 254].
Fiecare alegător are la dispoziţie două voturi: unul pentru a opta în favoarea unui candidat, în cadrul
circumscripţiei din care face parte, celălalt pentru a alege o listă de partid. Nu este obligatoriu ca cele
două voturi să aibă aceeaşi culoare politică. De regulă, candidaţii care încearcă să treacă prin filtrul
votului uninominal sunt prezenţi şi pe listele partidului. Motivul pentru care sistemul este considerat
o variantă a RP, deşi sugerează combinaţia celor două formule electorale, este faptul că votul pentru
listele de partid dă numărul final al mandatelor, compensând rezultatele votului uninominal. Cu alte
cuvinte, primii cărora li se atribuie mandatele sunt candidaţii aleşi prin metoda pluralităţii (cu
majoritate simplă) în circumscripţiile uninominale, după care se face calculul numărului total de
mandate care revin fiecărui partid şi se atribuie restul mandatelor candidaţilor de pe liste. Acest tip de
sistem este practicat în Germania din 1946 pentru desemnarea membrilor Bundestagului, de unde
apare denumirea de “sistem al votului dublu german”, şi în Italia între anii 1993-2005.
Parlamentul italian este format din doua Camere: Camera Deputaţilor şi Senatul, dar spre
deosebire de alte ţări, electoratul acestora este diferit. Pentru Cameră pot vota toţi cetăţenii italieni
care au împlinit 18 ani, în timp ce pentru Senat au drept de vot doar cetăţenii de peste 25 de ani.
Pentru ambele camere 75% din locuri erau distribuite după un scrutin uninominal cu un singur tur
(plurality), în timp ce restul de 25% erau alocate după metoda proporţională. [177] La Cameră, cele
630 de locuri erau distribuite după cum urmează: 475 în colegii uninominale şi 155 pe liste de partid.
În colegiile uninominale sistemul este clar, pentru locurile alocate prin metoda proporţională
lucrurile se complică. Pentru a accede la repartiţia acestora, partidele trebuie să depăşească un prag
electoral de 4%. Candidatul din colegiul uninominal trebuie să fie legat de o listă prezentă la nivel de
circumscripţie printr-o declaraţie de legătură, sau poate face parte din listă. Alegerile se desfăşoară în
 120

tur unic, alegătorul având la dispoziţie două voturi, unul pentru colegiul uninominal şi unul pentru
competiţia între liste. Pentru a proteja partidele care nu pot câștiga locuri în colegii, s-a prevăzut un
mecanism de compensare numit scorpora. Numărul de voturi plus unul obţinut de candidatul de pe
locul doi într-un colegiu, este scăzut din numărul de voturi obţinute de partidul de care este legat
câştigătorul colegiului. Deci, din numărul de voturi obţinute de Partidul A care este legat de
câştigător, este scăzut numărul de voturi plus unul, obţinut de cel de pe locul doi. În ciuda
importanţei numerice a procentului majoritar, arena proporţională are, deci, un rol deosebit, deoarece
asigura vizibilitate, finanţare şi identitate partidelor care în colegiu, datorită alianţelor făcute, sunt
private de identitate [7]. Mai mult, listele de partid dau numărul final al mandatelor, compensând
rezultatele votului uninominal Astfel, legăturile între arena majoritară şi cea proporţională, dau
adevărata faţă a legii italiene.
Şi sistemul electoral practicat în Germania presupune un scrutin în care alegatorul are doua
voturi: primul serveşte la desemnarea unei jumătăţi din cei 656 de deputaţi, aleşi prin scrutin
uninominal cu un tur în cadrul a 328 de circumscripţii uninominale, iar cu cel de-al doilea, pentru cea
de-a doua jumătate din mandate, alegătorul alegând o listă de partid. Dacă un partid obţine, în
circumscripţiile uninominale, mai puţine mandate decât ar presupune respectarea principiului
proporţionalităţii (luându-se în calcul exclusiv rezultatele scrutinului proporţional), i se acordă o
compensare până la atingerea proporţiei rezultate din alegeri. Aceste locuri sunt atribuite candidaţilor
de pe lista folosită pentru al doilea vot, după ordinea din listă. Dar dacă un partid obţine mai multe
mandate în circumscripţiile uninominale decât proporţia la care are dreptul, locurile suplimentare se
adaugă la celelalte. Aşa s-a întâmplat în 1990, când creştin-democraţii au obţinut 6 locuri
suplimentare. Acest tip de sistem este utilizat în Estonia din 1992 şi a fost adoptat în 1993 prin
referendum în Noua Zeelanda, pentru a înlocui tradiţionalul sistem uninominal cu un tur.
Necitând la faptul că în Germania, 50% din mandate sunt atribuite prin vot uninominal, 50%
pe liste de partid, Yves Meny respinge categoric caracterul ,,mixt” al formulei electorale germane şi
apreciază că ,,datorită modului în care funcţionează, sistemul electoral german a fost deseori – greşit
descris ca sistem mixt, adică unul care ar combina sistemul de vot majoritar cu reprezentarea
proporţională. Acest lucru nu este corect: sistemul german este strict proporţional, doar distribuţia
locurilor este parţial determinată pe baza unui scrutin uninominal” [195, p. 172].
Votul unic transferabil (VUN) în care alegătorii ierarhizează candidaţii de pe lista unui
partid, este o altă variantă de sistem electoral, considerată de unii ca aparţinând reprezentării
 121

proporţionale, iar de alţii – ca variantă de sistem electoral mixt. Metoda combină opţiunea politică
pentru un anume partid, cu preferinţa pentru un candidat considerat mai bun. Înţelesul de ,,transfer”
provine de la faptul că, la distribuirea mandatelor, voturile tuturor candidaţilor unui partid se adună,
iar surplusul de voturi curge în cascadă de la candidatul care şi-a umplut ,,cupa” (necesară pentru
intrarea în parlament) spre următorul plasat în preferinţele cetăţenilor, până la epuizarea voturilor de
care dispune acel partid. Irlanda şi Malta sunt unicele ţări care utilizează VUN.
În fine, unii autori menţionează şi un al treilea sistem electoral, obţinut prin combinarea între
sistemele electorale majoritar şi proporţional, care încearcă a rezolva într-o manieră proprie atât
problema reprezentării minorităţii în organele legislative, cât şi formarea majorităţilor necesare
guvernărilor stabile. Este vorba de sistemul electoral mixt, numit şi scrutinul buletinului dublu sau
reprezentarea proporţională personalizată [64, p. 322]. Gradul în care diferă raportul dintre
componenta proporţională şi cea majoritară în cadrul sistemului mixt, permite evidenţierea sistemului
mixt echilibrat, cu preponderenţă majoritară sau cu preponderență proporţională. Drept exemplu de
state europene cu un aşa tip de scrutin sunt aduse Germania şi Italia.
Totuşi un număr impunător de specialişti în domeniul sistemelor electorale atribuie sistemele
electorale ale acestor state la categoria celor cu reprezentare proporţională, şi anume cu formulă
proporţională mixtă. Motivul, după cum am menţionat mai sus, este acela că, sistemele electorale se
definesc după regula care transformă voturile în mandate, iar în aceste sisteme anume votul pentru
listele de partid dă numărul final al mandatelor, compensând rezultatele votului uninominal. Din cele
treizeci şi şase de state supuse investigaţiei de către Arend Lijphart, doar Japonia este apreciată ca
având un sistem electoral deosebit, numit de autor sistem electoral cu formulă semiproporţională. În
Japonia, începând din 1996, trei sute de parlamentari sunt aleşi prin metoda pluralităţii, în
circumscripţii uninominale, restul două sute câştigându-şi locul, independent de primii, pe liste de
partid; fiecare alegător are un vot pentru circumscripţie şi un vot pentru RP. Aceste caracteristici îl
aseamănă cu sistemul electoral german, dar diferenţa crucială este că locurile RP nu sunt
compensatorii, acest sistem fiind doar parţial proporţional [164].
În România cea de-a şasea ediţie a alegerilor parlamentare s-a desfăşurat în baza unei noi
codificări juridice a sistemului electoral. Redesenarea cadrului juridic al alegerilor parlamentare din
2008 a fost proiectată ca o reformă electorală şi, în termenii consecinţelor sale, ca o reformă politică.
Fără a intra acum în detaliile ei tehnice, ţinem să menţionăm că legea a introdus o serie de elemente
noi, unele cu un anume impact asupra comportamentului competitorilor, al alegătorilor şi, chiar
 122

asupra rezultatelor propriu-zise. Astfel de prevederi sunt cele care reglementează exercitarea votului
(spre deosebire de scrutinele parlamentare precedente, acum alegătorii votează numai la secţia de
votare la care este arondată strada sau localitatea unde îşi au domiciliul), pragul electoral (prin
introducerea unuia alternativ, care constă în „îndeplinirea cumulativă a obţinerii a 6 colegii
uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a 3 colegii uninominale pentru Senat, în care candidaţii
partidelor politice, alianţelor politice sau electorale şi organizaţiilor aparţinând minorităţilor
naţionale, se situează pe primul loc...” [74]). De asemenea, în cazul apariţiei unui mandat vacant, ca
urmare a decesului sau demisiei unui deputat sau senator ales, ocuparea acestuia se face în baza
organizării unor alegeri parţiale.
Dar, desigur, cea mai importantă noutate adusă de Legea României nr. 35/2008 a reprezentat-
o înlocuirea procedurii votului plurinominal (a listei de partid) cu cea a votului uninominal, conform
art. 5, alin. (1), prevedere, care poate fi considerată ca reprezentând substanţa uninominală a noului
mecanism electoral. Tehnic, aceasta a însemnat redesenarea unităţilor electorale prin împărţirea (dar
nu şi desfiinţarea) circumscripţiilor electorale plurinominale în colegii uninominale, în funcţie de
numărul de mandate-rezultat al aplicării normei de reprezentare. În urma acestei operaţiuni s-a
obţinut un total de 137 de colegii uninominale pentru Senat şi 315 colegii uninominale pentru
Camera Deputaţilor, incluzând şi mandatele, două senatoriale şi patru de deputaţi, din circumscripţia
nr. 43, nou înfiinţată, pentru cetăţenii români rezidenţi în afara graniţelor ţării. În schimb, colegiile au
fost inegal delimitate sub aspectul demografic, fără respectarea principiului egalităţii de desemnare a
votului.
Pe de altă parte, desfăşurarea alegerilor în colegii uninominale a fost asociată cu principiul
reprezentării proporţionale, cum o spune chiar articolul din lege ce introduce procedura votului
uninominal. Astfel, „Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale constituite potrivit
prevederilor art.11, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale”. Fără a
insista acum asupra inadvertenţei de definire a modului de scrutin - definirea modului de scrutin
printr-o procedură electorală, şi nu prin regula lui de bază -, vom preciza că, pentru repartizarea
mandatelor pe competitori (formaţiuni politice), legea a reţinut, în fapt, aceleaşi metode
proporţionale: metoda coeficientului electoral simplu, la nivelul circumscripţiei electorale, şi metoda
d`Hondt, la nivel naţional, de altfel cele mai practicate în ţările cu sisteme de tip RP. Cât priveşte
atribuirea de mandate candidaţilor, legea a prevăzut o procedură, din nou, cu două etape. Astfel, în
prima etapă se atribuie câte un mandat acelor candidaţi care, reprezentând competitori ce au întrunit
 123

pragul electoral, au obţinut majoritatea absolută a voturilor în colegiile uninominale în care au

candidat. În a doua etapă, alocarea mandatelor se face în baza unei liste care cuprinde ceilalţi
candidaţi clasaţi în ordinea descrescătoare a voturilor primite. Este foarte important de precizat că,
pentru respectarea principiului proporţionalităţii electorale, numărul mandatelor câştigate majoritar se
scade din numărul total de mandate la care are dreptul un competitor electoral. Singura excepţie
permisă este cea a cazului în care numărul de mandate câştigate majoritar de candidaţii unui partid
este mai mare decât numărul de mandate ce revine proporţional acelui competitor, caz care conduce
la suplimentarea mandatelor parlamentare.
În concluzie, Legea României nr. 35/2008 codifică un mod de scrutin în care alegerea
parlamentarilor se desfăşoară în circumscripţii uninominale iar repartizarea mandatelor se face după
regula proporţionalităţii. Comparativ cu vechiul mecanism electoral, se modifică procedura votului,
dar nu şi regula după care se repartizează mandatele parlamentare, cea care constituie criteriul
fundamental pentru tipologizarea sistemelor electorale. Un element specific reprezentării
proporţionale este menţinerea pragului electoral de 5%. Deci, partidele care nu obţin, pe plan
naţional, cel puţin 5% din voturile valabil exprimate nu intră în Parlament. De aici rezultă că, în
situaţia în care un candidat al unui partid X câştigă detaşat alegerile în colegiul în care candidează,
dar partidul X nu obţine pe plan naţional 5%, candidatul câştigător nu intră în Parlament. Mai mult,
pragul electoral este completat, după cum am menţionat deja, cu cerinţa ca partidele politice să obţină
cel puţin şase mandate de deputat şi trei de senatori.
Aşadar, modul de scrutin pentru alegerea parlamentarilor din România rămâne unul care
aparţine categoriei RP. Din această perspectivă, trebuie precizat că, în ciuda definirii sale paradoxale
din lege şi a intenţiei factorilor politici decidenţi, reforma electorală nu îşi are corespondent în
codificarea juridică a alegerilor.
Ce concluzii putem desprinde după această succintă descriere a principalelor formule de
alegere a membrilor legislativelor? Dincolo de afirmaţia banală că fiecare prezintă avantaje şi
dezavantaje, s-au observat câteva trăsături comune [178, p. 129]:
1 toate sistemele electorale tind să genereze rezultate disproporţionale;
2 toate sistemele electorale tind să reducă numărul efectiv de partide parlamentare, în
comparaţie cu numărul de partide care au intrat în competiţie;
3 toate sistemele electorale pot fabrica o majoritate parlamentară pentru partidele care nu au
obţinut susţinerea majorităţii absolute a alegătorilor.
 124

În plus, cele trei tendinţe sunt mai puternice în sistemele pluralitare şi majoritare decât în
sistemele RP.

4.4.2 Legătura şi condiţionarea reciprocă între sistemul electoral şi sistemul partidist.

Din analiza efectuată este cert că sistemul electoral nu este neutru. El influențează, în funcţie
de context, sistemul de partid din ţara luată în considerare.
Maurice Duverger, analizând influenţa sistemelor electorale asupra sistemului de partid,
ajunge la concluzia că metoda pluralităţii favorizează sistemele bipartidiste. Prin opoziţie, sistemele
RP şi cele cu două tururi (ca metoda pluralitate-majoritate din Franţa) încurajează multipartidismul.
Duverger explică efectele diferenţiatoare ale sistemului electoral în termenii factorilor „mecanici” şi
„psihologici”. Efectul mecanic al regulii pluralităţii este că partidele, cu excepţia primelor două ca
mărime, sunt sever subreprezentate, deoarece tind să piardă în fiecare circumscripţie. Factorul
psihologic îl dublează pe cel mecanic: „alegătorii conştientizează repede că voturile lor se pierd dacă
ei continuă să le dea celui de-al treilea partid: de aici tendinţa lor naturală de a transfera votul lor
celui mai puţin rău dintre ceilalţi doi adversari”. Factorul psihologic mai operează şi la nivelul
politicienilor, a căror tendinţă naturală este de a nu-şi pierde energia candidând pentru al treilea
partid, ci de a se alătura unuia dintre cele două partide mari. [179]
M. Duverger menţiona că sistemul majoritar va favoriza constituirea sistemului bipartidist şi a
stabilităţii politice, iar reprezentarea proporţională va fragmenta partidele şi va produce instabilitatea
guvernului. Autorul vede sistemele electorale în rol de frână sau accelerator: un anumit sistem
electoral facilitează creşterea numărului de partide determinată de acţiunea altor factori, în timp ce alt
sistem electoral acţionează ca un obstacol. Totuşi, sistemele electorale nu au rol propriu-zis de
motoare, acestea sunt realităţile naţionale, ideologiile şi structurile socio-economice care au, în
general, acţiunea decisivă în această privinţă. [179]
În aceeaşi ordine de idei Douglas W. Rae insista, că sistemele electorale diferite au un impact
diferit asupra sistemelor de partid, dar, există şi efecte importante comune. În particular, toate
sistemele electorale, nu numai cele pluralitare şi majoritare, tind să suprareprezinte partidele mai mari
şi să le subreprezinte pe cele mai mici. [178, pp. 67-129]
F. Hermens susţinea că reprezentarea proporţională duce inevitabil la formarea unui guvern
instabil şi la dezvoltarea extremismului politic şi doar sistemul electoral majoritar poate să garanteze
susţinerea valorilor democratice [183, p. 12].
 125

A. Lijphardt, bazându-se pe noţiunea de disproporţionalitate şi dezvoltând în continuare ideile

lui Douglas W. Rae, demonstrează şi el efectul inedit al sistemelor electorale asupra sistemelor de
partid. El insistă că disproporţionalităţile sistemelor electorale nu sunt întâmplătoare, ci sistematice:
ele avantajează sistematic partidele mai mari şi dezavantajează partidele mai mici – în mod special în
sistemele pluralitate şi majoritate. De aceea alegerile în general, cele pluralitate şi majoritate în
special, reduc numărul efectiv de partide. [4, p. 162-163]
După gradul în care influenţează dinamica sistemelor de partide şi comportamentul electoral,
Giovanni Sartori consideră că sistemele electorale pot fi clasificate pe două paliere. Astfel, sistemele
electorale pot exercita influenţă pe de o parte asupra electorilor, pe de altă parte asupra sistemelor de
partid. Un element definitoriu al efectului pe care sistemul electoral îl are asupra electorilor este
prezenţa sau absenţa caracterului de constrângere. Există, astfel, sisteme „slabe” şi sisteme
„puternice”. În termenii acestei clasificări, sistemele majoritare, deoarece condiţionează
comportamentul electorilor, sunt sisteme electorale „puternice”, iar sistemele proporţionale sunt mai
degrabă sisteme „slabe”.
Sistemul electoral lasă o amprentă pronunţată asupra întregului sistem politic, îndeosebi
asupra sistemului de partid, căci generează un anumit sistem de stimulare politică, anumite reguli de
joc, conformându-se cărora se consolidează sistemul de partid. [29, p. 25]
Alţi autori insistă că sistemul electoral nu este cauza ci efectul sistemului partidist, ultimul
fiind produsul factorilor sociali şi istorici: „ faţă de aceste două grupe de factori modul de scrutin
reprezintă un lucru destul de mărunt” [95, pp. 116-130]. În această ordine de idei Pierre Martin
menţionează, că este o mare greşeală să se creadă că simplul fapt al trecerii la modul de scrutin
proporțional are automat consecinţa măririi numărului de partide reprezentate în adunări, fapt care ar
duce sistemul politic la anarhie. Teza este argumentată şi de J. Grumm cu referire la Germania, unde
sistemul electoral proporţional nu a produs multipartidism, iar sistemul de partide precede sistemul
electoral [180]. Concluzia care a fost făcută referitor la instabilitatea legată de reprezentarea
proporţională se fondează pe trei cazuri: Republica de la Weimar, a IV-a Republică Franceză şi Italia,
pe care G. Sartori le atribuie la sistemele de partid cu pluralism polarizat, caracterizate de existenţa
unor puternice partide anti-sistem, de competiţie centripetă, de opoziţie iresponsabilă, de conflict
ideologic adânc. Astfel, nu se ea în considerare că fracţionarea forţelor politice în aceste ţări se
datorează situaţiei sociale şi istorice şi nu tipului de sistem electoral. Dacă partidele politice vor avea
rădăcini sociale pronunţate şi vor reflecta alinieri partizane dezvoltate, atunci (Germania, Olanda,
 126

Irlanda, Suedia, Danemarca, Norvegia şi Elveţia) reprezentarea proporţională nu va încuraja

instabilitatea. [167]
Sistemele electorale sunt mai mult consecinţe decât cauze, iar sistemele de partid par să fie o
reflectare a clivajelor societale [192, p. 82]. În multe ţări, sistemul electoral proporţional a fost
introdus după instituţionalizarea sistemului pluripartidist: în Belgia, sistemul de trei partide era deja
actual când a fost adoptată legea cu privire la introducerea sistemului electoral proporţional; în
Danemarca, în 1920, când reprezentarea proporţională a fost introdusă, sistemul pluripartidist era
dominat de patru partide mari. Astfel, corelaţia între sistemul electoral proporţional şi sistemul
pluripartidist nu poate fi explicată de către sistemul electoral, ci de factorii politici.
Ca exemplu, poate fi luat cazul Marii Britanii, unde modul de scrutin a fost introdus în 1885,
prin Redistribution of Seats Act, iar sistemul de partid s-a instituţionalizat ca un sistem bipartidist
încă în 1867. Putem concluziona că, din punct de vedere al genezei, formatul bipartidist britanic este,
într-o măsură foarte mare, independent de influenţa modului de scrutin.
Deci, unii autori sunt de părerea că sistemele electorale afectează sistemele de partide, în timp
ce alţii consideră că acţiunea este inversă: sistemele de partide influenţează constituirea sistemelor
electorale. Ambele poziţii sunt corecte în cazul când nu neagă complet existenţa procesului invers.
Relaţiile între sistemele electorale şi sistemele de partide sunt complexe şi reciproce. Există perioade
când influenţa sistemului electoral asupra sistemului de partide este apreciată ca fiind foarte mare şi
aceasta are loc atunci când sistemul de partide este în proces de formare, căci instituţionalizarea şi
funcţionalitatea unui sistem de partide depinde de modul în care constrângerile electorale creează un
anumit spaţiu politic, atât pentru organizarea sistemului concurenţial, cât şi din perspectivă strategică.
De mecanismul electoral depinde în mare măsură, aşa cum am afirmat anterior, structurarea
sistemelor de partide, numărul partidelor parlamentare, tendinţa centripetă sau centrifugă a orientării
acestora, relaţiile de adversitate sau colaborare între partide, formarea majorităţii şi minorităţii,
ocuparea plajelor politice. Toate acestea au la bază sistemul electoral al ţării respective.
Sistemul electoral poate influenţa sistemul de partide prin efectul său asupra coeziunii interne
şi disciplinei partidelor [187, p. 9]. Sistemul electoral poate, totodată, să devină o piedică în formarea
alianţelor şi altor forme de cooperare între partidele politice. De exemplu, sistemul electoral majoritar
militează împotriva formării alianţelor şi unicul mod folosit în acest caz este cel pentru două partide
de a coopera printr-un acord stabilit de ambele partide sau de candidaţi la nivel de circumscripţie.
Sistemele electorale, de asemenea, pot afecta profund relaţiile între membrii partidelor şi
 127

alegătorii lor. Aceste relaţii sunt slabe în cazul sistemelor listei de partid, unde nu există alegerea
candidatului.
Studiile consacrate legăturii între reprezentarea legislativă a femeilor şi natura sistemului
electoral sunt unanime în concluzia că în cazul sistemelor de reprezentare proporţională, proporţia
reprezentării femeilor în legislativ este mai înaltă decât în sistemele majoritare. În sistemele listei de
partid şi a unui singur vot transferabil, există avantajul candidaturii femeii. În cazul sistemelor de
listă, procentajul reprezentării femeilor va fi o reflectare a culturii elitei politice, în timp ce în alte
sisteme el este o reflectare a culturii politice de masă [174].
Sistemele electorale pot influenţa şi modul de organizare a campaniilor electorale şi modul în
care se comportă elitele politice, stabilind astfel climatul politic al partidelor; pot încuraja, sau
întirzia, formarea alianţelor între partide; pot constitui stimulente pentru o largă reprezentare a
partidelor sau, dimpotrivă, pentru o reprezentare superficială bazată pe apartenenţa la o etnie sau pe
bază de grade de rudenie. În plus, dacă un sistem electoral este considerat injust, anume el poate fi
considerat acel factor care va forţa partidele perdante să-şi desfăşoare activitatea în afara sistemului,
folosind tactici nedemocratice şi chiar violente. În sfârșit, alegerea sistemului electoral va determina
simplitatea sau complexitatea votării în sine.
Este cert că sistemul electoral influenţează în special numărul şi mărimea relativă a partidelor
din Parlament. În funcţie de modul în care sistemul electoral condiţionează evoluţia sistemelor de
partide, se configurează echipele guvernamentale. Sistemele electorale majoritare contribuie la
structurarea bipartidismului cu partide puternice, cele pe care Duverger le numea cu vocaţie
majoritară, în măsură să obţină alternativ majoritatea absolută a voturilor. De cealaltă parte, sistemele
electorale de reprezentare proporţională creează sistemele multipartidiste extreme şi sistemele
multipartidiste limitate, linia de demarcaţie trasându-se între sistemele care au de la trei la cinci
partide şi cele care au de la cinci partide în sus. Sistemele electorale de reprezentare proporţională au
ca rezultat formarea coaliţiei guvernamentale, care poate fi atât stabilă, cât şi conflictuală, iar
sistemele electorale majoritare au ca efect stabilitatea guvernului într-un timp scurt şi instabilitatea
sistemului pe o perioadă îndelungată. De aceea e aproape imposibil de stabilit care dintre aceste
sisteme este mai bun. Nu există cel mai democratic şi corect sistem electoral. Sunt sisteme asociate
aparent cu grade mai înalte de stabilitate guvernamentală, sau sisteme care promovează activitatea
partidelor mici mai bine decât a celor mari.
Dar, principala funcţie a oricărui sistem electoral este să păstreze stabilitatea politică în
 128

detrimentul potenţialelor dezbinări sau scindări care ar paraliza viaţa politică. Considerat ca o tehnica
de realizare a reprezentării politice, sistemul electoral este un factor important al sistemului politic,
influenţând modul de recrutare a clasei politice şi, prin aceasta, sistemul de partide şi, implicit,
stabilitatea şi eficienţa guvernamentală.
Departe de a fi doar o simplă tehnică, sistemul electoral se raportează şi la cultura sau
culturile politice existente, cu care interacţionează, încât un anumit sistem electoral nu va acţiona
neapărat la fel în ţări diferite. Deşi există experienţe comune în diferite regiuni ale lumii, efectele
unui anumit tip de sistem electoral depind în mare parte de contextul socio-politic în care este aplicat.
Astfel, multipartidismul specific Europei continentale nu este doar o reflectare directă a sistemelor
electorale, ci dezvăluie tradiţii istorice, specificităţi sociale şi aspecte culturale care împreună
contribuie la constituirea unui sistem de partide.

Concluzii la capitolul 4:
- Integritatea ordonată a partidelor politice din cadrul unui stat, într-o perioadă mai mult sau
mai puţin lungă de timp, structurată de rolurile şi funcţiile partidelor, de raporturile de colaborare şi
competitivitate dintre ele, inclusiv în baza paradigmei doctrinare şi ideologice, în scopul accederii la
putere, reprezintă sistemul partidist. Un sistem partidist bine instituţionalizat reprezintă soluţia pe
termen lung vizavi de dezideratul stabilităţii.
– Sistemul de partide din Republica Moldova este marcat de prezenţa pe scena politică a unui
partid dominant. Avem în vedere situaţia când, în virtutea majorităţii deţinute în legislativ, o singură
formaţiune politică poate forma guvernul fără a face coaliţii cu alte partide. Avem, deci, un sistem
pluripartidist, dar în care, în virtutea rezultatelor electorale, nu se produce de fapt rotaţia elitelor
politice.
- Nu este posibil un studiu pertinent al sistemului partidist dintr-o societate fără a avea în
vedere natura doctrinar – ideologică a acestuia. În acest sens concluzionăm, că la etapa actuală nici o
doctrină politică, indiferent de sursele ideologice şi forţa sa mobilizatoare, nu poate avea caracter de
universalitate. Mai mult decât atât, astăzi barierele ideologice dintre partide s-au estompat, şi-au
pierdut semnificaţia, iar singura ideologie care rezistă timpului este lupta pentru putere. În ce priveşte
ideologiile partidelor politice din Republica Moldova, ele nu trebuie examinate prin prisma
ideologiilor occidentale, căci au un specific bine pronunţat, condiţionat de impactul factorilor istorici,
socio-demografici şi culturali.
 129

- Legitimitatea puterii, din perspectiva partidelor politice, se referă, în mod direct, la procesul
electoral. Partidele politice, care conform legislaţiei electorale sunt principalii concurenţi electorali,
sunt cele prin intermediul cărora se realizează actul legitimizării, ele reprezintă principala formă de
participare politică a cetăţenilor la conducerea ţării, rămânând a fi criteriul de bază al democraţiei
politice.
– Examinarea consecinţelor politice ale legislaţiei electorale, implicând analiza comparativă a
sistemelor electorale adoptate în diferite ţări, s-a configurat, în ultimul timp, drept o problemă
juridico-politică deosebit de actuală. Părerile cercetătorilor, exprimate într-o serie de studii
fundamentale, publicate recent, converg, în linii mari, în evidenţierea influenţei, exercitate de
sistemele electorale asupra funcţionării sistemului politic, în general, şi asupra formării şi evoluţiei
pluripartidismului, în particular.
– În concluzie, sistemul electoral nu este neutru, el lasă o amprentă pronunţată asupra asupra
sistemului de partid, căci generează un anumit sistem de stimulare politică, anumite reguli de joc,
conformându-se cărora se consolidează sistemul de partid.
– Principala funcţie a oricărui sistem electoral este să păstreze stabilitatea politică în
detrimentul potenţialelor dezbinări sau scindări care ar paraliza viaţa politică. Considerat ca o tehnica
de realizare a reprezentării politice, sistemul electoral este un factor important al sistemului politic,
influenţând modul de recrutare a clasei politice şi, prin aceasta, sistemul de partide şi, implicit,
stabilitatea şi eficienţa guvernamentală. Departe de a fi doar o simplă tehnică, sistemul electoral se
raportează şi la cultura sau culturile politice existente, cu care interacţionează, încât un anumit tip de
sistem electoral nu va acţiona neapărat la fel în ţări diferite.
 130

5: PARTIDELE POLITICE ÎN EXERCITAREA PUTERII LEGISLATIVE

5.1. Configuraţia politică a organelor legislative

Sensul existenţei şi perpetuării partidelor politice este puterea politică, care, în ideal, nu
trebuie să fie un scop în sine, ci un mijloc de realizare a intereselor generale. Dar în epoca modernă,
în statele democratice accederea la putere este posibilă doar prin câştigarea alegerilor, în care
poporul, în calitate de deţinător suveran al puterii politice, stabileşte care idei, concepţii vor prevala
în perioada imediat următoare alegerilor, determinând şi direcţia de dezvoltare a statului. Este
motivul pentru care partidele politice se încadrează în lupta politică pentru susţinerea electoratului. În
acest proces, prima etapă este lupta pentru obţinerea puterii legislative, căci partidul, sau blocul de
partide, care au obţinut majoritatea voturilor în cadrul scrutinului, obţin dreptul exclusiv de a alege
conducerea Parlamentului şi de a forma guvernul, plasând adepţii săi în funcţiile decisive în ierarhia
puterii în stat.
Parlamentul constituie, în cadrul oricărei societăţi democratice, instituţia politică cu rol major
în structurarea şi funcţionarea acesteia. Ea este creaţia politică a burgheziei, a aplicării în practică a
principiilor separaţiei puterii şi al reprezentativităţii promovate de această clasă. Apărută încă din
perioada modernă, de-a lungul vremii această instituţie a cunoscut numeroase transformări, atât în
modul de constituire, structurare, funcţionare, al atribuţiilor şi funcţiilor, cât şi în privinţa rolului şi
locului în societate, a relaţiilor cu celelalte instituţii ale statului. Un lucru rămâne cert: în procesul de
exercitare a puterii rolul fundamental îi revine parlamentului.
Parlamentul este o instituţie deliberativă, compusă din reprezentaţii formaţiunilor politice,
alese prin exprimarea opţiunilor cetăţenilor cu drept de vot, care aleg liber, în baza conştiinţei şi
conform convingerilor şi intereselor lor (în aria acestei investigaţii nu considerăm necesar să vorbim
despre alte moduri de formare a parlamentului). Astfel, Constituţia Republicii Moldova [31] prevede
că Parlamentul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 61, alin.1).
Prevederi asemănătoare conţine şi Constituţia României [32]: Camera Deputaţilor şi Senatul sunt
alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale (art. 62, alin.1).
Partidele politice, ca formă de asimilare a puterii, îşi deleghează reprezentanţii în Parlament, forul
care dezbate şi adoptă în mod public legile. În pofida imperfecţiunii sale, Parlamentul asigură
funcţionalitatea pluralismului politic, reprezentarea diferitor interese, determinând caracterul public
al vieţii de stat şi permiţând realizarea, într-o formă sau alta, a controlului puterii de către societate
 131

[20] .
La general, constituţiile, de regulă, nu-şi propun să definească instituţia parlamentară,
preocupându-se, în deosebi, de modul cum este organizată şi cum funcţionează ca autoritate a
statului. Constituţia României îşi asumă un asemenea risc, proclamând în art. 61(1): “Parlamentul
este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Prevederi
similare găsim şi in Constituţia Republicii Moldova (art. 60, alin.1): “Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului”.
Unii autori aduc critici grave unor aşa definiţii, considerând că obiecţiile pe care le pot ridica
acestea sunt de fond şi nu pot fi ignorate, iar definirea constituţională nu este proprie obiectului
definit. Se insistă că în doctrina contemporană de drept constituţional, instituţia parlamentară nu se
mai confundă, precum în doctrina clasică, cu puterea legiuitoare, ci este considerată o autoritate
deliberativă. Parlamentul este autoritatea deliberativă a statului, care exercită, în principal, funcţii de
legiferare şi de control parlamentar. [138, p. 64-66]
Deci, Constituţiile Republicii Moldova şi României califică Parlamentul ca organ
reprezentativ suprem al poporului, stabilindu-i locul de frunte în ierarhia autorităţilor publice. Deşi
ele se află într-o ierarhie, sau mai bine-spus într-o ordine stabilită în baza unor principii, autorităţile
publice nu se află în relaţii de subordonare. „Este adevărat că Parlamentul, reglementând prin norme
de drept raporturile dintre toţi subiecţii, se află pe o treaptă superioară faţă de celelalte autorităţi
publice din stat şi s-ar părea că, deoarece el este cel care comandă, toţi ar trebui să i se supună. În
realitate, toţi trebuie să se supună nu voinţei Parlamentului, ci voinţei legii care reprezintă expresia
voinţei generale a poporului” [121, p. 23].
Pornind de la cele relatate, parlamentului i se atribuie un rol deosebit în sistemul autorităţilor
publice. O asemenea afirmaţie nu este însă suficientă pentru determinarea locului şi rolului
parlamentului în cadrul mecanismului de stat. Poziţia acestui organ reprezentativ în raport cu alte
autorităţi poate fi determinată cu exactitate pornind de la sfera competenţei conferite de legislaţia în
vigoare. Competenţa unei autorităţi publice este formată din ansamblul atribuţiilor pe care i le
conferă legea, în vederea îndeplinirii obiectivelor pentru care a fost creată. În genere, competenţa
oricărui parlament cuprinde atribuţii de legiferare, de control şi altele. Gruparea acestor atribuţii pe
domenii constituie funcţii ale parlamentului: funcţia de legiferare, funcţia de control, funcţia de
politică externă etc.
Problema funcţiilor parlamentului este mult discutată în literatura de specialitate, pornindu-se
 132

de la celebra teorie a separării puterilor în stat. La acest capitol Parlamentul este văzut întotdeauna ca
unică autoritate legislativă, ca organ reprezentativ suprem. Însă, funcţia legislativă nu este unica cu
care este înzestrat Parlamentul, iar acesta nu îndeplineşte această funcţie independent. De aici
pornesc mai multe vizuini asupra funcţiilor Parlamentului, unele depăşind uneori cu mult limitele
stabilite de teoria separării puterilor în stat.
În practica parlamentară europeană funcţiile Parlamentului în linii mari corespund clasificării
făcute de constituţionaliştii francezi Marcel Prelot şi Jean Boulouis care prezintă patru
comportamente: de reprezentare, de deliberare, de control, de legiferare. Însă şi aici, dacă ne referim
la principiul clasificării, aceste 4 comportamente nu sunt rigide. Alţi autori vorbesc de funcţii cu titlul
principal şi funcţii specifice, secundare sau reziduale care izvorăsc din imperfecţiunea teoriei
separării puterilor în stat.
Ca funcţie cu titlu principal, profesorul V. Popa numeşte funcţia legislativă [121, p. 109-110].
În Republica Moldova funcţia legislativă sau de edictare a legilor este determinată în primul rând de
art.60 care stabileşte că Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. La aceeaşi funcţie se
referă şi art.66, lit.(a) care fixează una din atribuţiile de bază a Parlamentului - adoptarea de legi,
hotărâri şi moţiuni. Această reglementare vorbeşte mai mult de o funcţie de deliberare, decât
legislativă, deoarece prevede şi dreptul de a adopta hotărâri şi moţiuni. Însă noi vorbim de funcţia cu
titlul principal a Parlamentului, de edictare a legilor prin care se exprimă voinţa generală a poporului.
Activitatea, sarcina principală a parlamentului, este exprimarea voinţei generale prin legi sau altfel -
spus destinaţia parlamentului constă în realizarea funcţiei legislative, funcţie proprie şi obligatorie
numai lui, în virtutea delegării acestui drept direct de către popor. Prin legile pe care le adoptă,
parlamentul stabileşte şi orientează direcţia de activitate socială, economică, culturală şi politică a
societăţii. Activitatea legiuitoare a Parlamentului este însăşi raţiunea sa de a fi, de a funcţiona.
Alegerea, formarea, numirea, avizarea sau revocarea unor autorităţi statale este o funcţie cu
titlu secundar a Parlamentului. Parlamentul este instituţia care acordă votul de investitură primului-
ministru şi guvernului său, îl poate revoca, poate dizolva guvernul prin mecanismele sale legale -
moţiunea de cenzură. Totodată el este cel care alege sau numeşte unii demnitari în stat, judecători,
ambasadori sau membrii unor instituţii centrale.
Investit cu puterea poporului, parlamentul realizează şi o importantă funcţie de control. În
principiu, aceasta vizează constituţionalitatea legilor, a unor decizii şi măsuri întreprinse şi aplicate
de guvern, revocarea unor organe de stat sau înalţi funcţionari. Controlul parlamentar are în vedere şi
 133

plângerile, sesizările cetăţenilor adresate parlamentului, inclusiv şi cu privire la unele abuzuri

întreprinse de unele instituţii publice şi de reprezentanţii acestora.
O altă funcţie a parlamentului este stabilirea direcţiilor principale ale activităţii sociale,
economice, culturale şi politice a ţării. Fiind ales de către cetăţeni, reprezentând voinţa acestora,
parlamentul are dreptul să decidă în problemele majore ale dezvoltării statului. Acest fapt se
realizează prin votarea bugetului de stat şi a programului de guvernare prin care se direcţionează
evoluţia socială a ţării; prin declararea mobilizării generale sau parţiale, a stării de război, sau a
suspendării ostilităţilor militare; prin reglementarea organizării şi funcţionării instituţiilor de stat, a
activităţii partidelor politice etc.
Prin prisma funcţiilor Parlamentului, partidele politice reprezintă subtextul, materia şi mobilul
realizării acestora. Astfel, funcţiile de reprezentare, de deţinere şi realizare a puterii, cea legislativă şi
cea a controlului politic, de asigurare a exprimării libere şi a legitimării sistemului [158] sunt
realizate cu aportul considerabil al partidelor. Partidele politice joacă un rol semnificativ în
funcţionarea Parlamentului. Ele determină modul de exercitare a funcţiilor acestuia, atât prin numărul
lor cât şi prin potenţialul de coalizare şi dialog stabilesc eficienţa forului reprezentativ al poporului.
Din punct de vedere structural, organizarea internă a parlamentului reprezintă o totalitate de
formaţiuni ce creează cadrul de activitate pentru membrii lui, numite de parlamentari şi chemate să
conducă activitatea acestora: grupuri parlamentare, birouri, comitete, comisii [105, p. 113]. A se
menţiona că parlamentul este singura autoritate publică care îşi determină în mod autonom
organizarea sa internă, fapt confirmat şi de conţinutul art. 64 din Constituţia Republicii Moldova,
conform căruia structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament.
Ţinând cont de destinaţia şi unele particularităţi specifice atribuite formaţiunilor interne ale
parlamentului, acestea pot fi clasificate în două categorii: organele de conducere şi gestiune
(Preşedintele Parlamentului, vicepreşedinţii Parlamentului, Biroul permanent); formaţiunile interne.
Cu toate că Parlamentul este format printr-o metodă specifică de selectare a membrilor săi
(prin alegerea de către electorat) care se mai bucură şi de un statut deosebit, ca şi orice organ
colegial, necesită o conducere. De regulă, preşedinţii parlamentelor (camerelor) se aleg de către
parlamentari pe durata legislaturii. În Republica Moldova (Constituţia Republicii Moldova, art. 64;
Regulamentul Parlamentului, art.7), Preşedintele Parlamentului se alege pe durata mandatului
Parlamentului, prin vot secret, candidaţii fiind propuşi de fracţiunile parlamentare. Pentru alegerea
Preşedintelui Parlamentului este necesară întrunirea majorităţii voturilor deputaţilor aleşi.
 134

Preşedintele Parlamentului poate fi revocat în orice moment prin vot secret de către
Parlament cu o majoritate de cel puţin două treimi din voturile tuturor deputaţilor. Propunerea de
revocare înainte de termen poate veni din partea fracţiunii parlamentare care l-a propus sau de o
treime din numărul de deputaţi aleşi.
În majoritatea statelor, Preşedintele Parlamentului (camerelor) conduce dezbaterile, veghează
respectarea procedurii parlamentare, asigură ordinea în cadrul şedinţelor, reprezintă adunarea în
raport cu alte organe, asigură gestiunea administrativă a parlamentului etc.
Vicepreşedinţii Parlamentului se aleg la propunerea Preşedintelui Parlamentului, după
consultarea fracţiunilor parlamentare, prin vot deschis, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. Şi
vicepreşedinţii Parlamentului pot fi revocaţi înainte de termen la propunerea Preşedintelui
Parlamentului, după consultarea fracţiunilor parlamentare, cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
Vicepreşedinţii Parlamentului îndeplinesc, în modul stabilit de Preşedinte, atribuţiile Preşedintelui, la
rugămintea sau în absenţa acestuia.
Biroul permanent este un organ colegial de conducere al Parlamentului la formarea căruia se
ţine cont de configuraţia politică a legislativului, prin asigurarea reprezentării proporţionale a
fracţiunilor. Biroul permanent se compune din Preşedintele Parlamentului şi vice-preşedinţii care fac
parte din acest organ din oficiu. Ceilalţi membri ai Biroului permanent se numesc prin hotărâri ale
fracţiunilor parlamentare, în limitele numărului de locuri ce le revin.
Biroul permanent pregăteşte şi asigură desfăşurarea lucrărilor Parlamentului; supune votului
Parlamentului, la propunerea fracţiunilor parlamentare şi a preşedinţilor comisiilor permanente,
componenţa nominală a comisiilor permanente; coordonează activitatea acestora; hotărăşte, din oficiu
sau la solicitare, publicarea în mijloacele de informare în masă (inclusiv electronice) a anumitor
proiecte de acte legislative, stenograme ale şedinţelor publice ale Parlamentului şi a altor acte vizând
activitatea legislativului, în funcţie de importanţa lor pentru societate; stabileşte structura şi statele de
personal ale Aparatului Parlamentului. Biroul permanent adoptă hotărâri, în limita competenţei
prevăzute de Regulament, cu votul majorităţii membrilor lui.
Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru ale parlamentelor, de competenţă
specială. În Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova se arată că pot fi instituite comisii
permanente, comisii speciale sau comisii de anchetă.
Comisiile parlamentare permanente sunt repartizate între formaţiunile politice reprezentate în
legislativ în baza algoritmului obţinut în urma alegerilor. Aceste comisii, divizate după ramurile
 135

economiei naţionale şi sferei sociale, determină politica statului în domeniile respective. Astfel,
postura de preşedinte al comisiei parlamentare, după importanţa şi influenţă sa, are aceeaşi valoare cu
funcţia de ministru în ramura dată. Exercitarea conducerii sau a controlului asupra activităţii
comisiilor parlamentare are importanţă primordială pentru formaţiunile ce pretind la transformarea
programului politic al partidului lor în politică generală a statului.
Indiferent de modul său de constituire, de numărul camerelor şi de structura sa internă, în
cadrul oricărui sistem parlamentar democrat se constituie două tipuri de forţe social-politice:
- majoritatea parlamentară formată din partidul sau coaliţia de forţe politice care au câştigat
alegerile şi care împreună formează majoritatea simplă de peste 50%, cât şi cea absolută de 2/3 din
numărul membrilor parlamentului, majoritate necesară votării guvernului, a proiectelor de legi
ordinare şi organice; şi
- opoziţia politică care întruneşte sub 50% din numărul total al voturilor parlamentarilor.
Deosebirea dintre cele două structuri politice este evidentă. Majoritatea parlamentară este cea
care prin votul său dă naştere guvernului, îi acordă votul de investitură şi îi susţine activitatea. Ea are
rolul esenţial în activitatea legislativă, impunând, prin sistemul votului, programul politic al
partidului sau coaliţiei pe care o reprezintă. Prin politica guvernului, legile votate, majoritatea
parlamentară are un rol major în orientarea şi dirijarea evoluţiei societăţii, în conducerea acesteia.
Opoziţia parlamentară este necesară şi obligatorie în cadrul unui sistem politic democratic, a
unui stat de drept. În societăţile totalitare, în cele mai multe cazuri opoziţia politică lipseşte sau este
formală. Rolul opoziţiei politice este acela de a cenzura activitatea majorităţii parlamentare, de a
informa şi sensibiliza opinia publică de eventualele deficienţe, neîmpliniri sau chiar de acte de
neconstituţionalitate. Totodată opoziţia politică este cea care prezintă alternative sociale şi politice la
politica desfășurată de majoritatea de guvernare.
Partidele politice parlamentare, ce formează majoritatea parlamentară, exercită o influenţă
directă asupra adoptării multor acte normative de importanţă naţională, menite să contribuie la
dezvoltarea ulterioară a statului privind direcţiile principale ale politicii interne şi ale celei externe ale
statului, privind doctrina militară a statului. Totodată, ele execută controlul parlamentar asupra puterii
executive, sub formele şi limitele prevăzute de Constituţie, aprobă bugetul statului şi exercită control
asupra executării lui, suspendă activitatea organelor administraţiei publice locale, în cazurile
prevăzute de lege etc.
Într-un sistem constituţional parlamentar sau semiprezidenţial partidul politic sau alianţele
 136

care obţin majoritatea parlamentară, propun candidaturile persoanelor pentru ocuparea funcţiilor de
preşedinte al parlamentului şi de preşedinte al statului. Parlamentul, adică forţele politice reprezentate
în forul legislativ, de asemenea, în baza articolului 66 al Constituţiei Republicii Moldova, în unele
cazuri desemnează persoanele pentru ocuparea posturilor de răspundere în stat. Desigur, candidaţii
trebuie să manifeste loialitate politică faţă de forţele politice ce îi promovează. În Constituţia
Republicii Moldova este specificată procedura de numire de către Parlament a conducătorilor
organelor puterii executive. În baza art. 98, preşedintele statului, după consultaţii cu fracţiunile
parlamentare, desemnează candidatura pentru ocuparea funcţiei de prim-ministru şi numeşte membrii
Guvernului în baza votului de încredere acordat de către Parlament. Deci anume majoritatea
parlamentară decide definitiv cine şi cum va conduce puterea executivă în stat. Problemele privind
ministerele, care îşi vor desfăşura activitatea în viitorul Guvern şi candidaturile persoanelor care se
vor afla în fruntea lor, sunt examinate, în prealabil, de către comisiile parlamentare. Puterii executive
îi revine responsabilitatea de a guverna, adică de a realiza programele electorale ale formaţiunilor
politice care au acces la putere. În sarcina organului legislativ al puterii de stat este pusă crearea şi
menţinerea condiţiilor politico-juridice în această direcţie.
Partidele politice aflate la putere tind să influenţeze şi să impună modele de comportament
autorităţilor publice. Este clar că puterea presupune o ierarhie, o autoritate, o anumită dinamică a
organizării sociale, potrivit unor strategii acceptate în cadrul jocului politic. Prin autoritate publică se
subînţeleg instituţiile ce exercită funcţiile guvernării asupra unei colectivităţi sau într-un teritoriu, în
virtutea deţinerii unei legitimităţi statale şi a mijloacelor de constrângere proprii. De menţionat faptul
că orice autoritate publică, la nivelul politic sau administrativ, este gestionată de către persoane, care
sunt numite în funcţie de către formaţiunile politice şi care în mod democratic (prin alegeri) au
obţinut mandatul poporului. Acest mandat presupune şi un grad, delimitat strict prin legi, de
constrângere în vederea realizării obiectivelor preconizate în programele electorale.
Selectarea şi instruirea cadrelor, în vederea promovării lor în funcţii de răspundere în aparatul
puterii de stat, este o sarcină de prima importanţă a partidelor politice. Transformarea programului
politic, economic sau social al unui sau altui partid politic în politică de stat, care să corespundă întru
totul aspiraţiilor cetăţenilor, poate fi realizată, în principal, de puterea politică. Iar lupta pentru
deţinerea şi gestionarea acesteia este preocuparea principală a tuturor partidelor politice.
Deci, legătura dintre partidele politice şi puterea legislativă este una directă şi firească, ţinând
cont de modalitatea de formare a organului reprezentativ suprem, precum şi pornind de la raţiunea
 137

însăşi a existenţei partidelor. Partidele politice sunt acele instituţii care, în virtutea caracterului
democratic al sistemului politic, formează autorităţile publice şi veghează buna lor funcţionare. Ele
sunt principalii actori responsabili de funcţionarea eficientă a statului.

5.2. Drepturi şi obligaţii ale fracţiunilor parlamentare

În statele pluraliste, curentele de opinii din sânul corpului electoral îşi găsesc principala
modalitate de exprimare în formarea partidelor politice, care, pentru a-şi realiza programele, caută să
obţină în alegeri cât mai mulţi reprezentanţi în Parlament. Odată pătrunşi în Parlament, aceşti
reprezentanţi, pentru a promova în condiţii cât mai eficiente concepţiile propriului partid, vor, trebui
să acţioneze organizat. Formarea grupurilor de deputaţi în sânul Parlamentului răspunde tocmai
acestei necesităţi. Reunind pe parlamentarii, care aparţin aceluiaşi partid sau mărturisesc credinţe
politice apropiate, grupurile parlamentare sunt purtătoarele de cuvânt în corpurile legiuitoare ale
curentelor de opinie care au triumfat în alegeri şi motoarele prin care acestea sunt puse în operă. [52,
p. 193] În Republica Moldova aceste elemente sunt numite fracţiuni parlamentare, în România -
grupuri parlamentare.
Astfel, activitatea partidelor politice angajate în campania electorală continuă, în cadrul
parlamentului, prin formarea „grupurilor parlamentare”, a „fracţiunilor parlamentare” sau a
„grupurilor politice”, alcătuite, de regulă, din parlamentarii care aparţin aceleași formaţiuni sau care
subscriu aceluiaşi program ori aceloraşi idei. Dar, relaţia dintre partidele politice şi fracţiunile
parlamentare nu este atât de univocă şi simplistă cum s-ar crede la prima vedere. În termeni legali o
astfel de relaţie nu există. Raporturile dintre partidele politice şi grupurile parlamentare
corespunzătoare lor, nu fac obiectul unor reglementări specifice, care să definească drepturi şi
obligaţii reciproce, iar fracţiunile parlamentare, legal, nu au nici o legătură cu partidele, şi reprezintă
doar uniuni de deputaţi cu aceleaşi viziuni politice.
Totuşi, ca urmare a faptului că personalităţile cele mai marcante ale partidelor sunt în același
timp şi forţele motrice ale diferitelor grupuri parlamentare, între partide şi grupurile parlamentare
corespunzătoare lor se creează strânse legături. Mai mult, încorsetarea deputaţilor într-o disciplină de
partid rigidă îi determină să acţioneze unitar în cadrul grupurilor parlamentare. O întrebare complexă
decurge de aici, care poate primi răspunsuri diferite: dacă deputatul este reprezentantul Naţiunii şi
exprimă voinţa acesteia, cum se poate subordona el unei fracţiuni parlamentare? Astfel, în unele
sisteme parlamentare, ele au fost recunoscute destul de târziu, deoarece disciplina de vot impusă în
 138

cadrul grupurilor s-a considerat a fi contrară principiului regimului reprezentativ. Totuşi, grupurile
parlamentare sunt necesare şi utile, întrucât activitatea parlamentară este mai ales colectivă şi mai
puţin individualistă.
Organizarea în grupuri parlamentare sau politice, devenită o practică parlamentară modernă,
nu este altceva decât expresia tendinţei şi voinţei de acţiune colectivă. Acest sistem este, însă,
compatibil doar cu principiul pluralismului politic. Se va înţelege deci de ce el nu este întâlnit în
sistemele parlamentare ale ţărilor socialiste, unde exclusivismul ideologic atrage în mod necesar
standardizarea voinţelor şi conduitelor, inclusiv ale parlamentarilor.
Deci, rolul grupurilor parlamentare, ale căror scop este definirea unei poziţii comune pentru
membrii săi, depinde de disciplina membrilor. Rare sunt, însă, grupurile a căror coeziune să
determine o disciplină absolută. Aceasta este posibil doar în cazul în care parlamentarii depind în
întregime de partidele lor, ceea ce, însă, pune iarăşi în discuţie principiul reprezentării naţionale.
Grupurile parlamentare nu sunt lipsite de orice independenţă de acţiune faţă de partidele politice, ale
căror exponente sunt. Atunci când votul este secret, este evident că controlul partidului asupra
reprezentanţilor săi în parlament este aproape imposibil de realizat. Pe de altă parte, deliberările şi
atitudinile adoptate de un grup parlamentar vor putea exercita o influenţă hotărâtoare asupra liniei
politice generale a partidului respectiv.
Deseori capacitatea de influenţă asupra deputaţilor “proprii” din partea fracţiunilor este
limitată de Parlament ca un organ reprezentativ integru, prin faptul că fracţiunilor li se rezervă doar
dreptul de a iniţia şi de a propune, iar decizia finală este luată cu votul majorității deputaţilor aleşi.
Parlamentul serveşte şi ca arbitru în cazul unor conflicte din interiorul fracţiunilor, în privinţa
nominalizărilor în cadrul comisiilor parlamentare.
Un lucru este cert, practica parlamentară demonstrează un adevăr: grupurile sunt mai bine
înzestrate decât parlamentarii izolaţi, pentru a îndeplini misiunea lor fundamentală – aceea de a fi
intermediari permanenţi între guvernământ şi opinia publică.
Abstracţie făcând de unele particularităţi, existenţa grupurilor parlamentare atrage, de regulă,
următoarele consecinţe: reprezentarea proporţională în comisiile parlamentare; repartizarea timpului
pentru intervenţii orale; consultarea la formarea unui nou guvern; sesizarea Curţii Constituţionale cu
o obiecţie de neconstituţionalitate.
Trebuie să se observe că, constituţiile nu au oglindit în textul lor existenţa în sânul
Parlamentului a unor asemenea grupuri. Astăzi, ca urmare a afirmării tot mai puternice a
 139

pluralismului politic, tendinţa de a le da o consacrare constituţională pare să se contureze tot mai mult
în dreptul comparat. Încadrându-se în această tendinţă, Constituţia României din 1991 a prevăzut:
„Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei
camere” (art.61, 3), iar, într-un alt articol (144, b), a precizat că sesizarea Curţii Constituţionale în
vederea verificării constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului poate fi făcută şi de un grup
parlamentar. Constituţia Republicii Moldova nu conţine prevederi directe cu privire la organizarea
deputaţilor în fracţiuni parlamentare. Totuşi, pe parcurs găsim precizări care se referă la acestea.
Astfel, Vicepreşedinţii Parlamentului se aleg la propunerea Preşedintelui Parlamentului, cu
consultarea fracţiunilor parlamentare (art. 64, alin.3). În cazul imposibilităţii formării Guvernului sau
al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Preşedintele Republicii Moldova, după
consultarea fracţiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul (art. 85, alin.1). După consultarea
fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de
Prim-ministru (art. 98, alin.1).
De facto relevanţa fracţiunilor parlamentare este considerabilă în oricare parlament din orişice
stat, dar de jure aceasta poate să nu fie consacrată prin acte juridice, realizându-se în baza cutumei.
Există o serie de state în care legislaţia nu stipulează nimic sau aproape nimic despre rolul grupurilor
parlamentare în organul reprezentativ. Per contrario în Republica Moldova şi România
Regulamentul Parlamentului acordă o atenţie sporită activităţii grupurilor parlamentare. Acest fapt se
explică prin calitatea de democraţie nouă a statelor, în care obiceiul, ca normă a vieţii parlamentare,
nu are rădăcini. Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova stipulează că organul legislativ îşi
desfăşoară activitatea în plen, în şedinţele comisiilor parlamentare şi în fracţiuni, rezervând ziua de
marţi a fiecărei săptămâni din sesiune lucrului deputaţilor în cadrul fracţiunilor (art.102). Astfel se
recunoaşte oficial importanţa şi rolul grupurilor parlamentare în activitatea forului reprezentativ al
naţiunii.
Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova nu defineşte noţiunea de „fracţiune
parlamentară”. Conform Regulamentului Camerei Deputaţilor Parlamentului României grupurile
parlamentare sunt structuri ale Camerei Deputaţilor. Dar este uşor de observat că grupurile
parlamentare se deosebesc prin natura lor juridică de structurile interne ale camerelor (birourile
permanente, comisiile). Deşi unii autori le grupează în categoria juridică a organelor interne ale
camerelor, ne exprimăm acordul cu T. Drăganu, care insistă că în realitate grupurile parlamentare nu
au acest caracter, ci sunt „organele partidelor în adunări” [52, p. 195].
 140

Conform Regulamentului Parlamentului Republicii Moldova, fracţiunile parlamentare se

constituie în termen de 10 zile după constituirea legală a Parlamentului. Regulamentul Camerei
Deputaţilor României nu prevede un termen în acest sens.
În practica internaţională se practică înaintarea a două exigenţe faţă de constituirea uniunilor
de deputaţi: 1) numărul minimal de deputaţi al grupului parlamentar şi 2) apartenenţa la acelaşi
partid. Cu privire la prima exigenţă, putem menţiona că grupurile parlamentare asigură supleţea
activităţii parlamentului, precum şi concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul
acestuia. Totuşi, pentru a preveni dispersarea accentuată a acestor tendinţe, care poate avea
repercusiuni negative asupra stabilităţii guvernamentale, în unele ţări este fixat numărul minim al
parlamentarilor care pot alcătui un grup. De exemplu, în Adunarea Naţională franceză pot alcătui un
grup cel puţin 30 de parlamentari, iar în Senat cel puţin 11; în Italia pentru Camera de Jos- 20 de
membri, iar pentru Senat – 10. Grupurile parlamentare din Parlamentul României trebuie să
reunească cel puţin 10 deputaţi şi cel puţin 7 senatori (art.12 al R.C.D. şi art.16 al R.S.).
Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova înaintează ambele cerinţe – numărul minim
al fracţiunii de cinci deputați şi apartenenţa la aceeaşi listă electorală (precum şi fracţiuni
parlamentare cu aceeaşi componenţă numerică din deputaţi independenţi). Deputaţii aleşi în bază de
liste ale concurenţilor electorali care nu au întrunit numărul necesar pentru a constitui o fracţiune
parlamentară, precum şi deputaţii independenţi, se pot reuni pentru a constitui o fracţiune
parlamentară mixtă sau se pot afilia altor fracţiuni parlamentare. Constituirea ulterioară a altor
fracţiuni şi modificarea personală a componenţei acestora este interzisă. În practica parlamentară
moldovenească se acceptă excluderea sau ieşirea benevolă a deputaţilor din fracţiune, dar şi intrarea
lor ulterioară în componenţa altei fracţiuni. Astfel, deputatul care a părăsit fracţiunea sau a fost exclus
din fracţiune poate, după o perioadă de 6 luni de la părăsirea fracţiunii sau de la excluderea sa din
fracţiune, să se alăture la orice altă fracţiune ( art. 4, alin.8).
Şi regulamentele camerelor Parlamentului României conţin prevederi asemănătoare: deputaţii
sau senatorii, care alcătuiesc un grup parlamentar trebuie să fi candidaţi în alegeri pe listele aceluiaşi
partid sau ale aceleași formaţiuni politice (art.12 al R.C.D. şi art.16 al R.S.). Mai mult, pentru a
sublinia că factorul politic este considerat decisiv în alcătuirea grupurilor parlamentare,
regulamentele ambelor camere adaugă că deputaţii sau senatorii unui partid politic ori a unei
formaţiuni politice nu pot forma decât un singur grup parlamentar (art.12 al R.C.D. şi art.16 al R.S.).
Factorul politic îşi pierde însă importanţa în cazul partidelor care nu întrunesc numărul de deputaţi
 141

sau senatori cerut de Regulamentele Camerelor pentru a forma un grup parlamentar, precum şi în cel
al parlamentarilor independenţi. Toţi aceştia se pot reuni în grupuri parlamentare mixte sau se pot
afilia la grupuri parlamentare constituite cu respectarea criteriilor regulamentare.
O prevedere cu privire la grupurile parlamentare îşi găseşte aplicaţie exclusiv la Camera
Deputaţilor. Potrivit art.12, alin. ultim din Regulamentul Camerei Deputaţilor, deputaţii care
reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât minoritatea
maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar [59]. Această prevedere este determinată de faptul
că în art. 59 al Constituției României se prevede că organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi necesar pentru a fi reprezentaţi în Parlament,
au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.
În contextul celor relatate ţinem să ne exprimăm acordul cu profesorul V. Popa, care
consideră că interdicţia de a crea alte fracţiuni parlamentare decât configuraţia politică a
Parlamentului este o problemă discutabilă în practica parlamentară. Autorul argumentează că
configuraţia politică a Parlamentului nu deranjează prea mult alegătorii. Deoarece asocierea în
partide este un drept fundamental al cetăţenilor, deci, şi facultativ, parlamentarii sunt liberi să
părăsească propria formaţiune politică, să se afilieze la alta ori să constituie propriul partid. Aici
apare o întrebare firească, în cazul în care o grupă de deputaţi în număr mai mare de 5 (pentru
Republica Moldova), din unele motive au părăsit propriul partid, de ce trebuie să se afilieze la o altă
formaţiune, deci, şi la un alt partid şi nu pot constitui propria formaţiune? De fapt, ceea ce urmăresc
cei care au adoptat Regulamentul este ţinerea în supunere a deputaţilor, deoarece este ştiut că cei care
nu fac parte din fracţiuni sunt marginalizaţi. Sigur, interzicerea de a constitui noi fracţiuni decât
configuraţia politică a Parlamentului care a rezultat din alegeri are şi un avantaj. Cu cât mai puţine
fracţiuni vor fi în Parlament cu atât mai mare va fi potenţialul lui lucrativ, diminuându-se disensiunile
şi confruntările politice. Acest avantaj, însă, nu poate fi obţinut prin suprimarea libertăţii deputaţilor
de a crea grupe de interes şi a activa în comun, dacă ei vor dori. Oricum, o grupă de deputaţi, fie din
5 sau mai multe persoane, poate crea o fracţiune neînregistrată, deci, fără a avea priorităţile pe care le
are conform Regulamentului o fracţiune, în rest nimeni nu le poate interzice consfătuirile,
coordonările de comportament, votul etc. [121, p. 124-125]
Rolul fracţiunilor parlamentare este scos în evidenţă prin prerogativele lor. Ele se referă,
practic, la toate componentele activităţii legislativului. Astfel, organele de conducere ale
Parlamentului (Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Vice-preşedinţii şi Biroul Permanent
 142

al Parlamentului) se constituie în baza corelaţiei de forţe din forul legislativ. Asupra candidaturilor
pentru posturile-cheie ale parlamentului se decide prin intermediul negocierilor.
Preşedintele şi Vice-preşedinţii Parlamentului se aleg după constituirea legală a
Legislativului. Potrivit prevederilor Regulamentului Parlamentului, Preşedintele forului se alege pe
durata mandatului prin vot secret al majorităţii deputaţilor aleşi, la propunerea fracţiunilor
parlamentare. Vicepreşedinţii Parlamentului se aleg prin votul deschis al majorităţii deputaţilor aleşi,
la propunerea Preşedintelui Parlamentului, după consultarea fracţiunilor parlamentare. Fracţiunilor
parlamentare li se recunoaşte dreptul de a cere revocarea Preşedintelui Parlamentului. În procedura
demiterii Vice-preşedinţilor este necesară doar consultarea fracţiunilor.
În contextul celor relatate, considerăm necesar să menţionăm, că problema apartenenţei
Preşedintelui Parlamentului la un partid politic este cardinală în cadrul abordării rolului partidelor
politice în parlament. Problema constă în faptul că, în cazul în care Preşedintele îşi păstrează calitatea
de membru al partidului, el nu poate fi concomitent un arbitru şi un moderator imparţial între
partidele politice din parlament. Aceasta se poate răsfrânge negativ asupra activităţii opoziţiei
parlamentare şi, respectiv, asupra eficienţei întregului parlament.
Organul de lucru al Parlamentului - Biroul Permanent - se formează, la fel, luându-se în
consideraţie culoarea politică a parlamentului, prin intermediul formulei proporţionale, identică cu
sistemul electoral utilizat la alegerile parlamentare. Fracţiunile parlamentare numesc şi revocă
deputaţii ce vor fi în componenţa Biroului permanent. Astfel în organul cu funcţii importante în
cadrul Parlamentului se asigură prezenţa reprezentanţilor tuturor sau majorităţii fracţiunilor. Din
Biroul Permanent fac parte ex officio - Preşedintele Parlamentului şi Vice-preşedinţii. Numărul de
membri ai Biroului Permanent se stabileşte prin hotărârea Parlamentului. În Parlamentul Republicii
Moldova de legislatura a XVI-a componenţa numerică a Biroului permanent al Parlamentului era de
11 membri.
În constituirea comisiilor parlamentare se utilizează, deasemenea, reprezentarea proporţională
a fracţiunilor. Comisiile de anchetă pot fi formate şi la iniţiativa unei fracţiuni parlamentare, dar sub
controlul majorităţii deputaţilor. În cadrul comisiilor speciale create cu scopul examinării unui proiect
de lege este obligatorie prezenţa reprezentanţilor tuturor grupurilor parlamentare. Componenţa
nominală a comisiilor permanente se face la confluenţa propunerilor fracţiunilor şi preşedinţilor
comisiilor.
Astfel, în conformitate cu art.6 (1) al Regulamentului Parlamentului Republicii Moldova
 143

fracţiunile parlamentare au dreptul să facă propuneri pentru:

a) numirea, alegerea reprezentanţilor lor în Biroul permanent, în comisiile permanente şi în
delegaţiile parlamentare permanente, ţinându-se seama de reprezentarea lor proporţională în
Parlament, precum şi revocarea lor;
b) ordinea de zi a şedinţelor Parlamentului şi ale Biroului permanent;
c) formarea comisiilor speciale, de anchetă şi altor comisii ale Parlamentului;
d) proiectele de hotărâri ale Parlamentului privind programul de activitate al Guvernului,
proiectele actelor exclusiv politice ale Parlamentului;
e) formarea grupurilor de lucru şi de experţi pe diverse domenii de activitate;
f) iniţierea audierilor parlamentare etc.
Şi în Regulamentele Camerelor Parlamentului României găsim dispoziţii care instituie un
adevărat monopol al grupurilor parlamentare în exercitarea unor activităţi legate de lucrările
camerelor, activităţi la care deputaţii şi senatorii nu pot participa cu titlu individual şi nici măcar într-
un alt cadru colectiv. O asemenea dispoziţie este cea, potrivit căreia grupurile parlamentare fac
propuneri pentru funcţiile de vice-preşedinţi, secretari şi chestori ai celor două camere, în scopul ca,
pe această cale, să se poată asigura, în alcătuirea biroului permanent al fiecăreia dintre ele,
respectarea, pe cât posibil, a configuraţiei politice rezultate din alegeri. Fiecare grup parlamentar face
o singură propunere.
O altă dispoziţie regulamentară, care acţionează în acelaşi sens, prevede că funcţiile din biroul
permanent, devenite vacante în timpul sesiunii, se ocupă la propunerea grupului parlamentar, căruia i
s-au repartizat cu ocazia constituirii legale a camerei. Aplicându-se un procedeu apropiat, membrii
comisiilor camerelor sunt desemnaţi prin acordul liderilor grupurilor parlamentare, cu respectarea
configuraţiei politice a fiecărei camere. Potrivit aceluiaşi principiu, componenţa biroului comisiilor
camerelor este stabilită prin negocieri între grupurile parlamentare.
Fracţiunile parlamentare sunt recunoscute în Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova
şi ca factori de decizie în elaborarea ordinii de zi a şedinţei parlamentului. Modificarea ordinii de zi
poate fi realizată şi la cererea unei fracţiuni, însă la decizia majorităţii, care, de altfel, este factorul
decisiv la stabilirea priorităţilor de activitate a parlamentului. Fracţiunilor li se recunoaşte şi dreptul
de a "cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia parlamentului" şi intervenţia lor în
declararea unor şedinţe secrete. Reflectarea în mass-media a activităţii parlamentului, conform
legislaţiei, trebuie să fie echitabilă pentru toate fracţiunile. Totuşi, nu sunt stipulate criteriile clare ale
 144

unei astfel de reflectări, acestea lăsându-se pe seama eticii şi profesionalismului jurnaliştilor, fapt ce,
în condiţiile Republicii Moldova nu este argumentat.
Totodată, fracţiunile parlamentare nu sunt recunoscute ca subiecţi ai iniţiativei legislative.
Rolul partidelor politice în procesul legislativ este în relaţie directă cu ponderea fracţiunii lor în
Parlament şi cu nivelul ordinii interioare a acesteia. Cu toate că nu au dreptul la iniţiativă legislativă
directă, fracţiunile au totuşi implicaţii diverse în procesul elaborării legilor. Am putea spune că, în
aspect practic, rolul partidelor şi, în special, al fracţiunilor acestora în procesul legislativ, este
semnificativ. Depistarea problemei (una populistă sau una provenită din lobby) se realizează, în
primul rând, prin intermediul structurilor de partid, fiind o cerinţă a grupului pe care-l reprezintă
partidul. Elaborarea căilor de rezolvare a problemei (în cazul când ea provine din prima sursă) ţine de
competenţa aparatului profesional al partidului, fie nemijlocit al fracţiunii sau al liderului partidului.
Aceasta se referă şi la proiectul de lege. În această ordine de idei, iniţiativa realizată de un deputat
sau un grup de deputaţi este o problemă pur tehnică. Implicarea fracţiunii are loc şi la etapa discutării
proiectului de lege în cadrul comisiei parlamentare, în discuţiile în plen şi, indiscutabil, în procesul
adoptării.
În cadrul dezbaterilor parlamentare fracţiunile parlamentare au dreptul să prezinte în scris
amendamente motivate la proiectul de lege. În Parlamentul Republicii Moldova acestora li se
recunoaşte dreptul de a interveni la fiecare din cele trei lecturi de adoptare a legii. Aceasta se referă şi
la cele două lecturi ale legii constituţionale, cu menţionarea specială că în luarea de cuvânt în cadrul
procesului de adoptare în prima lectură, este necesară participarea tuturor fracţiunilor. În felul acesta
abundenţa proiectelor de legi şi intensitatea lucrărilor, cât şi calitatea profesională uneori inferioară a
parlamentarilor, nedezvoltarea suficientă a instituţiei consilierilor este completată de partid şi
fracţiune.
Fracţiunilor parlamentare li se pun la dispoziţie încăperi pentru lucru, tehnică birotică,
rechizite de birou şi li se acordă servicii necesare activităţii lor eficiente. Fiecare fracţiune
parlamentară este asistată de un secretariat, structura şi statul de personal ale căruia se stabilesc de
Parlament, ţinându-se cont de reprezentarea ei proporţională în Parlament. Angajarea şi eliberarea din
funcţie a lucrătorilor secretariatului fracţiunilor parlamentare se face de către Preşedintele
Parlamentului, la propunerea fracţiunii respective. Fiecare fracţiune dispune de un buget anual,
aprobat de Parlament, în funcţie de reprezentarea numerică a acesteia în Parlament. Folosirea
mijloacelor financiare alocate din bugetul Parlamentului pentru asigurarea activităţii fracţiunilor
 145

parlamentare se hotărăşte de fiecare fracţiune în mod autonom.

Din analiza efectuată putem constata că fracţiunile parlamentare sunt grupe de deputaţi, unite
pe bază de afinitate politică. Ele rezultă din reuniunea deputaţilor de aceeaşi orientare politică sau de
orientări diferite, dar care au găsit un consens asupra modalităţii de a constitui o fracţiune comună.
Atât Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova, cât şi Regulamentele Camerelor
Parlamentului României, prevăd că fracţiunile se constituie în vederea formării organelor de lucru şi
organizării activităţii Parlamentului. Credem, că acesta este doar unul din raţionamente.
Totuşi, obiectivul major al fracţiunilor este altul. Acesta, bineînţeles, este de ordin politic,
deoarece partidul care a câştigat locuri în Parlament încearcă să promoveze politica ce ţine de
programul său, precum şi promisiunile date alegătorilor în cadrul campaniei electorale. Deci, crearea
organelor de lucru ale Parlamentului şi organizarea activităţii este doar un obiectiv al activităţii
fracţiunilor. Scopul lor principal, care i-a şi antrenat în lupta pentru cucerirea puterii, constituie
transpunerea în viaţă a platformei sale politice prin intermediul mecanismului legislativ.

5.3. Departajarea puterii între majoritatea parlamentară şi opoziţie

Este de presupus, că în toate societăţile organizate politic au existat două nuclee de putere: cea
concentrată în jurul liderului şi cea reprezentând interese şi aspiraţii ale grupurilor excluse de la
guvernare. Şi activitatea politică dintr-un stat social-liberal modern se desfăşoară pe două paliere:
majoritatea parlamentară şi opoziţia. Or puterea şi opoziţia sunt doi poli ai unei realităţi şi societăţi
unice într-o veritabilă democraţie.
Majoritatea parlamentară poate fi definită ca fiind forţa constituită din partide sau grupuri
politice care sunt capabile a-şi impune prin vot iniţiativele lor dezbătute în Parlament. Opoziţia este
definită în general ca fiind forţa constituită din partide sau grupuri politice care sunt în dezacord cu
majoritatea parlamentară şi, deci, cu guvernul. Opoziţia a mai fost definită ca fiind ansamblul
grupurilor politice, partidelor sau alianţelor care, luate separat sau în ansamblu, se opun politicii
guvernului aflat la putere sau chiar regimului politic din stat. În acest sens, opoziţia poate fi abordată
pe două planuri: pe de o parte, opoziţia parlamentară, care are la dispoziţie instrumente legale de
exprimare, şi opoziţia extraparlamentară; pe de altă parte, opoziţia sistemică şi antisistemică.
Stabilirea raporturilor dintre cele două nuclee sau centre de putere în parlament nu este strict
aritmetică, derivând din numărul parlamentarilor ce aparţin acestora, ci rezultă din negocieri politice
ale liderilor celor două segmente parlamentare. Doar în ultimă instanţă, ca opţiune finală, majoritatea
 146

recurge la vot - regulă fundamentală a democraţiei - pentru a se impune.

Pe măsura modernizării actului de guvernare, a formării şi exprimării prin modalităţi specifice
a opiniei publice şi, ulterior, reprezentării în parlament a intereselor unor grupuri minoritare, fără o
bază socială largă, majoritatea şi opoziţia devin mult mai evidente şi desfăşoară o activitate coerentă,
publică, fiecare dintre ele având un scop comun, şi anume de a accede şi a se menţine la putere.
Democraţia are nevoie de o opoziţie legală în interiorul şi în afara parlamentului, a cărei forţă şi
disciplină este un criteriu decisiv de evaluare a libertăţii şi toleranţei existente într-o societate.
Opoziţia politică este forma cea mai avansată şi mai instituţionalizată a conflictului politic, cu o
funcţie statal-politică importantă. Prezenţa sau absenţa opoziţiei ca instituţie devine criteriu de
clasificare a societăţilor umane în liberale sau dictatoriale, democratice sau autoritare, constituţional-
pluraliste sau monolitice [64, p. 520].
În parlamentele moderne, inexistenţa binomului majoritate/opoziţie este de neconceput, căci
nu poate fi o putere credibilă fără o opoziţie constructivă şi corectivă a actelor de guvernământ ale
puterii. În timp ce majoritatea parlamentară deţine în principal funcţia de legiferare, opoziţia se
limitează la contestarea permanentă a guvernului şi la enunţarea unui program de guvernare
alternativ. Faptul că într-un stat democratic partidul de guvernământ este cel care ia toate deciziile de
politică internă şi externă justifică existenţa opoziţiei parlamentare. Prezenţa opoziţiei împiedică
partidul de guvernământ să se identifice cu statul, să devină partid de stat şi să-şi ridice propria
interpretare a binelui comunitar la rangul de adevăr absolut şi singur valabil. Existenţa opoziţiei şi a
partidelor de opoziţie este o garanţie că proiectele de lege şi, în general, iniţiativele parlamentare ale
guvernului vor face obiectul expertizei atente a opoziţiei dintr-o perspectivă potenţial critică şi
constructivă. Printr-un astfel de mecanism constituţional este posibilă chiar întărirea caracterului
democratic al forului legislativ şi, în ansamblu, al sistemului politic.
Opoziţia ca instituţie are un caracter istoric. Apărută la Roma prin instituţia tribunilor, obţine
o ascensiune în dezvoltare odată cu apariţia opiniei publice la sfârșitul sec. al XVIII-lea.
Parlamentele, a căror origini se regăsesc încă din secolele al XII şi al XIII-lea, au reprezentat şi
reprezintă cadrul organizatoric de instituţionalizare a opoziţiei, aceasta fiind considerată o expresie
raţională a opiniilor şi intereselor şi nu o simplă facţiune răzvrătită împotriva majorităţii şi ocârmuirii.
Evoluţia sistemelor constituţionale a înregistrat un nou moment important în consolidarea opoziţiei
odată cu apariţia partidelor politice. Instituţionalizarea opoziţiei a depins, însă, în sistemele statale, de
organizarea socială şi economică şi de cultura politică a fiecărei societăţi umane. Ca urmare, există şi
 147

au existat grade diferite de instituţionalizare a opoziţiei, în diferitele state ale lumii (de la existenţa ei
în Marea Britanie, Austria, Franţa, India, Israel, Japonia, Finlanda, Olanda, Germania, Uruguay,
Turcia, până la lipsa sa în state ca Senegalul, Etiopia, China, Cuba). Ceea ce trebuie subliniat este
însă că guvernările puternice au nevoie de o opoziţie puternică. [64, p. 520-521]
Dacă majoritatea s-a constituit în mod firesc, prin calcul aritmetic, opoziţia a cunoscut un
proces mai îndelungat de instituţionalizare, la care şi-a adus contribuţia factori sociologici (formarea
opiniei publice), factori politici (separarea şi unirea grupărilor minoritate din Parlament), precum şi
factori juridici (crearea unui cadru legal de funcţionare a opoziţiei).
Totuşi, două accepţiuni fundamentale au marcat instituţia opoziţiei parlamentare. În primul
rând este vorba de convingerea că democraţia devine dinamică de abia atunci când există conflicte
politice şi sociale. Doar prin lupta dintre opinii şi interese se va putea distinge diversitatea
perspectivelor politice cu al căror ajutor pot fi soluţionate problemele curente. Opoziţia, instituţie
democratică extrem de necesară, se sprijină însă şi pe un al doilea pilon fundamental dovedit de viaţa
politică. Pentru a evita instaurarea unui regim autoritar, trebuie recunoscute toate modalităţile de a
preveni acest pericol prin controlul sistematic al puterii. Cea mai importantă şi eficientă
contrapondere la puterea statală a fost dintotdeauna opoziţia parlamentară. Prin instituţionalizarea
opoziţiei se garantează libertatea, instituindu-se o barieră în plus în calea instaurării unei puteri
absolute. O barieră care împiedică transformarea libertăţii în despotism.
Opoziţia devine, astfel, o funcţie politică extrem de importantă, fapt care se exprimă în
Anglia, ţară unde aceasta a fost instituţionalizată pentru prima dată, prin finanţarea de către stat a
liderului opoziţiei şi prin numele acordat acesteia, “Her Majesty's Opposition”. Instituţionalizarea
limitelor impuse puterii politice în cadrul regimului parlamentar prin crearea unei opoziţii a fost
considerată pe bună dreptate “una dintre cele mai fericite invenţii în inventarul destul de sărac al
instituţiilor politice”.
Cu siguranţă, că nu este o coincidenţă faptul, că ideea opoziţiei parlamentare a apărut în
Anglia, o ţară cu un sistem bipartidist clasic, unde interacţiunea dintre guvern şi partidul de
guvernământ, pe de o parte, şi partidul de opoziţie, de cealaltă, funcţionează într-un mod direct şi
eficient. Într-un asemenea sistem delimitarea majorităţii de opoziţie se realizează cu uşurinţă. Este
caracteristic pentru un asemenea sistem ca partidele care câştigă alegerile parlamentare să deţină o
majoritate confortabilă în parlament, iar guvernul să beneficieze de o susţinere permanentă în forul
legislativ. Opoziţia nu are de regulă şansa să răstoarne guvernul în perioada cât acesta este sprijinit de
 148

majoritatea parlamentară constituită de propriul partid. Acest lucru, însă, nu limitează posibilităţile
politice ale opoziţiei. Ea își exercită puterea de influenţă prin simplul fapt că există ca alternativă
electorală a unui guvern slab.
Dar modelul britanic nu poate fi aplicat în orice sistem politic. În regimurile politice bazate pe
reprezentarea proporţională, în parlament sunt prezente mai multe partide cu ponderi electorale
asemănătoare, fiind extrem de greu ca unul dintre ele să obţină majoritatea absolută a mandatelor. De
regulă, într-o asemenea situaţie se formează coaliţii ale partidelor parlamentare: pe de-o parte, cea a
majorităţii, iar pe de altă parte, cele care constituie opoziţia. Astfel, şi în sistemele multipartidiste
poate să existe varianta instituţionalizată a opoziţiei parlamentare ca potenţială coaliţie
guvernamentală a viitorului. În aceste sisteme, spre deosebire de cele bipartidiste, deseori este destul
de dificil de a atribui partidelor calificativul “majoritate parlamentară” sau “de guvernământ” şi “de
opoziţie”. Motivul este că, de regulă, coaliţiile de guvernământ, prezente în state cu astfel de sisteme,
sunt instabile, relaţiile dintre partidele relevante şi corelaţia de forţe depinde mult de circumstanţele şi
de jocul politic ascuns. Prin definiţie, calificativul “de guvernământ” poate fi atribuit acelor
formaţiuni politice care, fiind reprezentate în parlament, participă la constituirea şi activitatea
guvernelor. [22] Calificativul “de opoziţie”, în ipoteza enunţată, se atribuie acelor partide care nu
acceptă să devină componente ale majorităţii, care nu participă la constituirea şi activitatea
guvernelor şi au poziţii diferite de cele ale majorităţii parlamentare.
Ca confirmare a faptului că linia de demarcare dintre partidele de guvernământ şi cele de
opoziţie în sistemele multipartidiste este destul de greu de trasat, serveşte următorul exemplu. La 21
decembrie 1999, i se acordă vot de încredere guvernului Braghiş acceptat cu 57 de voturi pro de către
majoritatea parlamentară compusă din FPCD, PCRM şi deputaţii independenţi. În aceste
circumstanţe PCRM a avut cinci persoane în guvernul Braghiş. Este binevenită întrebarea: “De ce
orientare a fost guvernul Braghiş?”. În cadrul corelaţiei de forţe din sistemul partidist stabilit după
alegerile parlamentare din 2001 relaţiile dintre partidele de opoziţie şi majoritatea parlamentară se
modifică esenţial. Dacă până în 2001 lupta pentru putere se ducea între formaţiuni politice cu acelaşi
potenţial, existând un dialog impus de interesele de grup şi un conflict care nu periclita regimul
democratic, atunci după alegerile parlamentare din 2001 delimitarea între majoritatea parlamentară şi
opoziţie devine clară, iar coerciţia nu mai joacă un rol important în instaurarea dialogului, conflictul
vizând principiile democratice ale organizării societăţii.
În oricare sistem (avem în vedere oricare sistem politic democratic) activitatea cotidiană a
 149

opoziţiei în Parlament are o relevanţă deosebită. Deoarece partidul de guvernământ sau coaliţia
majoritară nu prea se simt motivaţi să controleze cu rigoare activităţile executivului, opoziţia trebuie
să preia această funcţie de control, care doar în sistemele prezidenţiale de tipul SUA este exercitată
de întregul Parlament. Or linia de demarcaţie politică nu mai separă astăzi în ordinile democratice
guvernul de parlament, executivul de legislativ, ci guvernul şi partidul sau coaliţia de guvernământ,
pe de o parte, şi partidul sau partidele de opoziţie, pe de altă parte. Astăzi formula clasică a separaţiei
puterilor este înlocuită de o separaţie vitală a puterilor. Bineînţeles că posibilităţile de control ale
opoziţiei nu trebuie supraestimate. Dar chiar şi numai critica publică a neregulilor constatate poate
face minuni.
Opoziţia parlamentară exercită o influenţă directă asupra procesului legislativ. Mai întâi de
toate, legile constituţionale necesită, de regulă, aprobarea ei. Dar şi în ceea ce priveşte legile organice
sau ordinare rolul opoziţiei parlamentare nu este de ignorat: ea poate modifica deseori împreună cu
partidul de guvernământ sau cu o aripă a acestuia proiectele guvernului. Opoziţia are astfel rolul de a
veghea la respectarea intereselor neluate suficient în considerare de guvern, garantând dezbaterea
liberă şi cuprinzătoare a tuturor problemelor ce intervin în procesul legislativ. Se mai poate întâmpla
uneori ca opoziţia să vină în susţinerea guvernului în cazul când acesta se opune cerinţelor
nejustificate ale propriului partid.
Opoziţia este constituită, deci, din acele partide minoritare în Parlament care au sarcina de a
controla şi critica guvernul, precum şi de a propune alternative proprii. Această afirmaţie pare să
definească foarte clar atribuţiile opoziţiei, în jurul cărora se conturează două modele ale acesteia:
opoziţia competitivă şi opoziţia cooperantă [206].
O opoziţie competitivă are, în primul rând, misiunea de a adopta o poziţie care să contrazică
în mod clar deciziile şi activităţile majorităţii parlamentare sau ale guvernului. Interesul major al
opoziţiei competitive se concentrează asupra următoarelor alegeri. Ea are obiectivul de a demonstra
electoratului carenţele politicii guvernului, motivându-l astfel ca la următoarele alegeri să se pronunţe
în favoarea ei. Alternativele de politică sunt deseori însoţite de alternative de persoane. În Marea
Britanie, de exemplu, primului ministru i se opune, în funcţia de conducător al “cabinetului din
umbră”, liderul opoziţiei (Leader of the Opposition).
Totuşi, dacă am înţelege opoziţia doar ca pe un adversar al guvernului, activitatea efectuată în
diversele comitete şi comisii nu ar mai avea nici o relevanţă. O opoziţie de paradă, excesiv de
populistă nu e de natură a da fundament, consistenţă şi chiar sprijin măsurilor şi actelor de guvernare
 150

obiectiv necesare, corespunzătoare interesului naţional. Locul unde confruntările dintre guvern şi
opoziţie sunt cele mai aprinse este plenul Parlamentului. Aici, atât majoritatea care formează
guvernul, cât şi opoziţia îşi fac jocul în faţa electoratului: prima parte încearcă să-şi justifice deciziile,
cealaltă să detecteze greşelile şi carenţele politicii guvernamentale.
Opoziţia cooperantă, per contrario, nu este centrată pe următoarele alegeri. Ea este interesată în
primul rând să-şi promoveze propriile proiecte, şi nu doar ca alternative la deciziile guvernului, ci, pe
cât se poate, sub forma unor decizii legale concrete. Aşa o opoziţie este nevoită să încerce prin
negocierile purtate în cadrul comisiilor şi comitetelor, să obţină cât mai multe concesii din partea
guvernului şi majorităţii parlamentare. Dacă această formă de opoziţie se practică în mod excesiv,
activităţile parlamentare cele mai importante rămân să se desfăşoare aproape numai în cadrul
comitetelor şi comisiilor, plenul, în schimb, în care transpar diferitele poziţii adoptate de majoritate şi
minoritate, îşi pierde funcţia.
Totuşi, o delimitare strictă între cele două tipuri de opoziţie nu se identifică. Există, într-
adevăr, partide de opoziţie strict competitive, reprezentate de opoziţia antisistemică. Ele au, însă, o
importanţă minoră în sistemele politice contemporane. În cazul în care există un partid mare care îşi
permite să adopte un curs opoziţional strict, sistemul politic în care apare acesta este caracterizat de
instabilitate. Şi o opoziţie pur cooperantă într-un stat democratic este greu de imaginat, căci ea nu ar
face altceva decât să-şi ignore sarcinile care îi revin în mod prioritar, în plus ratând şi şansa de a se
prezenta electoratului ca viitor partid de guvernământ. Astfel, departajarea opoziţiei în categoriile
“opoziţie cooperantă” şi “opoziţie competitivă” este destul de relativă, căci aceasta este obligată în
mod normal, atunci când doreşte să preia puterea, să funcţioneze atât competitiv cât şi cooperant. Un
alt argument care vine în favoarea unei atitudini care combină competitivitatea cu cooperarea este
consecvenţa cu care sunt îndeplinite sarcinile opoziţiei în sistemul parlamentar. Triada clasică -
critică, control, alternativă, este fundamentul pe care se sprijină atribuţiile opoziţiei parlamentare.
Am putea conchide, că raporturile dintre partidele de guvernământ şi cele de opoziţie sunt de
natură diversă, evidenţiindu-se:
- raporturi de „strânsă colaborare”, care se stabilesc, de regulă, în momente dificile pentru stat
şi societate, de exemplu, în caz de conflicte armate sau de calamităţi naturale de proporţii, când
divergenţele sunt lăsate temporar la o parte în vederea soluţionării problemei apărute;
- raporturi de „normalitate”, specifice unui joc democratic corect. Cel mai reuşit exemplu de
astfel de raporturi este cel al sistemelor bipartidiste, cum ar fi cazul Marii Britanii;
 151

- raporturi de „ostilitate”, ce se creează în cazul partidelor-antisistem.

Important este că pluralismul social-economic, cultural, naţional, religios îmbinat cu cel
politic dau naştere la existenţa unei concurenţe libere şi deschise pentru putere între grupurile sociale,
prin intermediul partidelor politice. În aceste condiţii existenţa opoziţiei, ale cărei funcţii se reduc la
exprimarea nemulţumirii, critica politicii partidului de guvernământ, corectarea vectorului politicii
guvernanţilor sau a anumitor aspecte ale acesteia,aduce dinamism sistemului politic, duce la
stabilizarea societăţii, la mobilizarea şi eficientizarea activităţii partidului de guvernământ, la
elaborarea unor politici alternative, la pregătirea cadrelor pentru guvernarea ulterioară, la un grad mai
avansat de apărare a drepturilor şi libertăţilor democratice etc.
În lumina celor relatate, un obiectiv de maximă importanţă al oricărui parlament este să
faciliteze activitatea unei opoziţii reale şi credibile ca posibilă alternativă de guvernare. Un asemenea
obiectiv, aparent se află în dezacord cu interesele majorităţii care ar dori să se menţină la putere cât
mai multe legislaturi. Însă, parlamentul, fiind reprezentantul suprem al poporului, se plasează - ca
instituţie reprezentativă - deasupra intereselor de partid, fiind fidel aspiraţiilor cetăţenilor spre o bună
guvernare, indiferent care ar fi partidul care şi-ar asuma această sarcină.
Trebuie menţionat că, în societăţile democratice, atât majoritatea cât şi opoziţia au o anumită
legitimitate conferită de voturile obţinute în alegerile parlamentare. În condiţiile în care constituţiile
contemporane sunt centrate pe mandatul reprezentativ, se poate afirma că electoratul este reprezentat
atât de majoritate, cât şi de opoziţie. Esenţial este ca atât majoritatea cât şi opoziţia să acţioneze prin
mijloace legale, prevăzute în constituţie şi în regulamentele parlamentare.
Pentru a funcţiona cu adevărat, opoziţia trebuie să aibă anumite drepturi parlamentare, cum ar
fi: participarea la formarea guvernului, exprimarea criticilor la adresa majorităţii parlamentare etc.
Mai este necesar ca opoziţia să dispună de aceleaşi şanse în lupta electorală ca şi partidul de
guvernământ, să aibă acelaşi acces la presă, la radio şi la posturile de televiziune şi să-şi poată
prezenta în mod liber obiectivele sale. Stipularea legală a egalităţii de şanse şi prevederile eficiente
care vin să protejeze minorităţile parlamentare nu garantează însă şi interacţiunea după reguli precise
dintre majoritate şi opoziţie în cadrul ordinii existente.
Analizând statutul opoziţiei britanice G. Vrabie, citindu-l pe M. Mathiot, spune că, “dacă ar
trebui ales un criteriu unic al democraţiei liberale, noi am opta pentru acela care poate fi găsit în
situaţia opoziţiei din Marea Britanie. Opoziţia face parte integrantă din sistemul politic britanic. Este
denumită “Opoziţia Majestăţii Sale”. Are un statut oficial care duce la destinderea vieţii politice.
 152

Primul-ministru şi liderul opoziţiei se înţeleg asupra organizării dezbaterilor, a conţinutului lor etc.
Un cabinet fantomă stă pe banca opoziţiei. Liderul acesteia participă la toate ceremoniile alături de
primul-ministru. [144, p. 194-195]
Într-un stat de drept, opoziţia are, deci, un statut aparte, deţinând o multitudine de metode de
intervenţie în activitatea parlamentului. Conceptul de „statut al opoziţiei” exprimă un ansamblu de
norme scrise şi cutume parlamentare, care fixează locul şi rolul opoziţiei în organizarea şi
funcţionarea parlamentului. Un asemenea statut nu ţine seama neapărat de algoritmul politic rezultat
din ponderea fiecărui grup parlamentar, întrucât, indiferent de numărul parlamentarilor care fac parte
din opoziţie, aceasta trebuie să se bucure de anumite drepturi şi facilităţi de exprimare şi manifestare
a propriei identităţi ca o alternativă la programul majorităţii.
Atât în legislaţia Republicii Moldova cât şi în legislaţia României nu există referinţe speciale
ce ar reglementa activitatea partidelor de opoziţie. Această reglementare se realizează prin
intermediul stipulărilor generale cu privire la partidele politice, drepturile, libertăţile şi obligaţiile
cetăţenilor, statutul fracţiunilor parlamentare etc. Acest fapt, desigur, defavorizează opoziţia. Cu atât
mai mult cu cât tradiţiile democratice sunt în aceste state, în proces de constituire.
Deşi unii autori susţin că opoziţia riscă să devină o figură de stil în unele parlamente
occidentale, întrucât partidele aflate la putere sunt tot mai puţin disponibile pentru un dialog cu ea,
renunţând la căile tradiţionale de negocieri, compromisuri politice, consens, binomul majoritate -
opoziţie rămâne, fiind deosebit de necesar pentru funcţionarea democratică a parlamentelor, care
depinde în măsură esenţială de crearea şi respectarea unui statut al opoziţiei menit să permită acesteia
să joace un rol responsabil şi constructiv, prin aşa prerogative ca: acordarea preşedinţiei în unele
comisii parlamentare; posibilitatea regulamentară de a iniţia crearea unor comisii de anchetă în care
ponderea membrilor săi să fie superioară celei a majorităţii; consultarea de către majoritate în
probleme de importanţă deosebită pentru adoptarea unor decizii politice, precum şi în cazul dizolvării
forului legislativ etc. [94, p. 3]
Opoziţia mai are nevoie şi de curaj şi de fantezie, dar şi de un climat social care să aprobe
disputa politică şi care să nu vadă în acest lucru un fapt negativ. Ea are nevoie de o atmosferă politică
în care guvernul să nu considere orice critică ca afront adus autorităţii. Opoziţia trebuie să fie
deschisă la adoptarea unor noi perspective şi să încuviinţeze transformările sociale. În plus, ea trebuie
să considere schimbările de personal la nivelul conducerii o şansă de afirmare a unor noi impulsuri
sociale şi statale. În acest sens, opoziţia depinde întru totul de opinia publică. O opinie publică critică,
 153

care se încrede în propriile forţe, este cel mai mare aliat al opoziţiei, care va puncta, la rândul ei, în
sfera politică acele accente prin care poate deveni o putere creatoare în cadrul democraţiei moderne.
[215]
În termenii teoriei generale a parlamentarismului, opoziţia apare ca un instrument eficace prin
care cetăţenii, opinia publică „controlează” strategia de conducere a majorităţii parlamentare şi a
guvernului şi, în acelaşi timp, ca o alternativă la guvernare. În orice parlament, opoziţia nu trebuie să
aibă complexul inferiorităţii sale numerice faţă de majoritate. Ea trebuie să ducă o activitate politică
bazată pe trei piloni de bază:
- opoziţia este o instituţie esenţială a democraţiei parlamentare;
- opoziţia are rolul major de a prezenta în mod oficial şi organizat, contestări la deciziile
majorităţii parlamentare, la activitatea şi programul guvernului;
- opoziţia constituie o alternativă politică pentru partidele de guvernământ.

5.4 Concluzii la capitolul 5

– Partidele reprezintă actorii principali ai activităţii Parlamentului Republicii Moldova.
Activitatea partidelor politice angajate în campania electorală continuă, în cadrul parlamentului, prin
formarea „grupurilor parlamentare”, a „fracţiunilor parlamentare” sau a „grupurilor politice”,
alcătuite, de regulă, din parlamentarii care aparţin aceleași formaţiuni sau care subscriu aceluiaşi
program ori aceloraşi idei.
– Indiferent de modul său de constituire, de numărul camerelor şi de structura sa internă, în
cadrul oricărui sistem parlamentar democrat se constituie două tipuri de forţe social-politice:
majoritatea parlamentară formată din partidul sau coaliţia de forţe politice care au câştigat alegerile şi
care împreună formează majoritatea simplă de peste 50%, cât şi cea calificativă de 2/3 din numărul
membrilor parlamentului, majoritate necesară votării guvernului, a proiectelor de legi ordinare şi
organice; şi opoziţia politică care întruneşte sub 50% din numărul total al voturilor parlamentarilor.
– Opoziţia parlamentară este necesară şi obligatorie în cadrul unui sistem politic democratic, a
unui stat de drept. Ea este cea care prezintă alternative la politica desfăşurată de majoritatea de
guvernare, ea este cea care, pentru a evita instaurarea unui regim autoritar, exercită controlul
permanent al puterii. Astfel, prin instituţionalizarea opoziţiei se înfiinţează o barieră în plus în calea
instaurării unei puteri necontrolate de societate.
 154

6: PARTIDE POLITICE ÎN EXERCITAREA PUTERII EXECUTIVE

6.1. Modele de raporturi ale şefului statului cu partidele politice
Instituţia şefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorităţi politice, ea făcându-şi
apariţia odată cu statul, cunoscând o evoluţie continuă, atât în ceea ce priveşte forma, structura,
prerogativele şi atribuţiile, cât şi rolul şi locul în sistemul politic al statului. Pentru a înţelege mai bine
dinamica interacţiunilor dintre şeful statului şi partidele politice, este necesar de a ţine cont de câteva
variabile extrem de importante, care exercită o influenţă puternică asupra acestor raporturi. Este
vorba de tipul sistemului de partid, de sistemul constituţional, şi nu în ultimul rând, de tipul regimului
politic.
În analiza acestei tematici vom demara de la constatarea, de altfel bine cunoscută, că şeful
statului, preşedinte sau rege, îndeplineşte în sistemele democratice contemporane cel puţin două
funcţii constituţionale, existând şi situaţii în care acesta este investit cu puteri considerabil mai mari.
Funcţiile minimale ale şefilor de stat sunt: funcţia simbolică (din care decurge prerogativa de
reprezentare a ţării) şi funcţia de garant al constituţiei.
Funcţia simbolică se referă la vocaţia şefului statului de a reprezenta identitatea ţării, fiind
văzut ca o întruchipare a tuturor virtuţilor publice şi private ale conaţionalilor. Poate părea, din
punct de vedere politic, cea mai puţin importantă dintre funcţiile enumerate, dar în numeroase cazuri
se dovedeşte cea pe care populaţia o percepe şi o valorizează cel mai mult. Funcţia de garant al
constituţiei urmează, logic am putea spune, în prelungirea vocaţiei şefului statului de a reprezenta
naţiunea în ansamblul său, indicând obligaţia acestuia de a veghea la respectarea cu stricteţe a
documentului fundamental al naţiunii care reglementează raporturile politice şi instituţionale majore
din ţara respectivă. Această funcţie este, din perspectiva efectivităţii ei, invers proporţională cu
puterile executive ale şefului statului: într-o monarhie constituţională sau într-o republică
parlamentară, regele (preşedintele) este într-adevăr aşteptat de opinia publică să fie garantul
constituţiei, mai mult decât în SUA, unde şeful executivului pare mai degrabă ,,supravegheat de
Curtea Supremă de Justiţie şi de Congres pentru a nu abuza, prin prerogativele sale substanţiale, de
Constituţie”. [107]
Dar, în funcţie de caz, poziţia şefului statului în sistemul organelor publice este diferită.
Sistemul constituţional parlamentar este asociat cu distincţia dintre şeful statului cu funcţie simbolică,
de reprezentare, şi şeful guvernului, care deţine adevărata putere executivă, în timp ce sistemul
constituţional prezidenţial presupune că preşedintele (şeful statului) este în acelaşi timp şi şeful
 155

guvernului. Astfel, în dependenţă de sistem constituţional, poziţia sau rolul şefului statului în viaţa
politică a ţării este diferită. Într-un sistem prezidenţial puterea executivă aparţine preşedintelui, care
stă în fruntea guvernului; în acest caz funcţiile preşedintelui ca şef al statului şi ca şef al guvernului
nu sunt strict delimitate. Preşedintele formează guvernul de sine stătător. El numeşte şefii
departamentelor puterii executive (secretari sau miniştri) care i se supun. Chiar şi acolo unde pentru
asemenea numiri se cere consimţământul formal al parlamentului sau al camerelor acestuia (de
exemplu, senatul în SUA), în realitate preşedintele dispune de o mare libertate.
În sistemul parlamentar puterea executivă este divizată în două părţi: primul ministru este şef
al guvernului, iar monarhul sau preşedintele este şef al statului. Şeful statului numeşte şeful
guvernului. Când un partid sau o coaliţie de partide obţine majoritatea absolută a locurilor în
parlament, numirea şefului guvernului se transformă într-o simplă formalitate. Dacă însă nimeni nu
poate obţine majoritatea absolută si are loc formarea guvernului minorităţii, atunci şeful statului are
un oarecare drept – mare sau mic – în alegerea primului ministru.
Şeful statului în sistemul prezidenţial deţine rolul cheie în opera de guvernare, posedând un
volum mare de mijloace de putere şi un grad înalt de autonomie faţă de alte instituţii politice.
Sistemul parlamentar, din contra, se deosebeşte prin concentrarea mijloacelor puterii în mâinile
parlamentului, a cabinetului, sau a primului ministru. În sistemul parlamentar, în funcţie de modelul
acestuia, rolul hotărâtor în procesul de guvernare aparţine primului ministru sau guvernului, ca organ
colegial. T. Poguntke şi P. Webb fac următoarea deosebire dintre cele două tipuri de sisteme:
conducerea parlamentaristă înseamnă conducere prin intermediul partidului, iar conducerea
prezidenţialistă presupune conducere în afara partidelor [204, p.21-25]. Astfel, sistemul prezidenţial
reprezintă, în fond, o conducere personală (a preşedintelui), iar sistemul parlamentar reprezintă în
ideal o conducere colectivă (a partidului).
Toate constituţiile statelor semiprezidenţiale conturează anumite norme comune: preşedintele,
ca regulă, ales de întreg poporul, este înzestrat cu prerogative largi şi activează împreună cu prim-
ministrul şi miniştrii atât timp cât Parlamentul nu declară moţiune de cenzură guvernului.
Constituţiile se deosebesc între ele doar prin volumul diferit de competenţe ale preşedinţilor, fixat în
conţinutul lor. Am folosit sintagma „ca regulă” deoarece, alegerile şefului statului de către întregul
popor este un element important şi necesar al semiprezidenţialismului, dar nu şi definitoriu, căci un
sistem semiprezidenţial ar putea exista şi în lipsa acestei caracteristici. De altfel, este şi cazul
Republicii Moldova, unde, în urma reformei constituţionale din 2000, s-a schimbat doar modalitatea
 156

de desemnare a şefului statului, rămânând neschimbate prerogativele sale tipice pentru un sistem
semiprezidenţial. [29, p. 67]
Astfel, conform modificărilor operate în Constituţia Republicii Moldova în anul 2000,
Preşedintele este ales sau demis din funcţie, în cazul săvârşirii unor fapte prin care a încălcat
dispoziţiile Constituţiei, de către Parlament (art.78, 79). Ales este declarat candidatul care a întrunit
3/5 din voturile deputaţilor. Pentru demiterea Preşedintelui în acţiune se cere votul a 2/3 din deputaţi.
Totuşi, puţin probabil ca prin aceste schimbări să se fi făcut un pas radical pe calea transformării
Republicii Moldova într-un sistem parlamentar. Preşedintelui i-au fost păstrate toate împuternicirile
în raport cu Parlamentul şi Guvernul, specifice pentru un şef de stat, într-un sistem semiprezidenţial,
ba chiar, din punctul nostru de vedere, ele au fost întrucâtva sporite, el obţinând motive suplimentare
de dizolvare a Parlamentului şi de autoprelungire a termenului de preşedinţie.
Art. 85 al Constituţiei Republicii Moldova acordă Preşedintelui Republicii dreptul de a
dizolva Parlamentul. Însă din raţiuni care ţin de asigurarea echilibrului puterilor în stat, stabileşte
cazurile concrete în care ar putea fi exercitat acest drept. Un caz, în care Preşedintele Republicii
Moldova dispune de dreptul de dizolvare a Parlamentului, ţine de imposibilitatea de formare a noului
Guvern. Parlamentul poate fi dizolvat dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea
Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două
solicitări de investitură. Preşedintele Republicii Moldova poate dizolva Parlamentul şi în cazul
blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni. În urma modificărilor constituţionale din anul
2000 Preşedintele Republicii Moldova a obţinut dreptul de a dizolva Parlamentul şi în cazul în care în
urma alegerilor repetate Preşedintele nu va fi ales (art. 78 al. 5).
Potrivit Constituţiei Preşedintele Republicii Moldova este un participant activ la procesul
legislativ. Preşedintele Republicii: dispune de dreptul de iniţiativă legislativă; poate participa la toate
şedinţele Parlamentului şi lua cuvânt la orice fază a dezbaterilor parlamentare; promulgă legile
dispunând de dreptul de a cere (o singură dată) reexaminarea acestora; dispune publicarea legilor;
poate iniţia referendum. Articolul 84 al Constituţiei Republicii Moldova prevede dreptul
Preşedintelui Republicii de a participa la lucrările Parlamentului, iar conform art. 88 alin. 3 al
Regulamentului Parlamentului,Preşedintele are dreptul de a lua cuvântul în orice fază a dezbaterilor.
În aşa mod, eliminând sursa plebiscitară a puterii şefului de stat, Parlamentul nu a fost în stare
să limiteze împuternicirile lui şi să schimbe caracterul raporturilor dintre organele supreme ale puterii
publice. [29, p. 157]
 157

Am zis că alegerile şefului statului de către întregul popor este un element important şi
necesar al semiprezidenţialismului, deoarece alegerea preşedintelui de către parlament volens-nolens
are ca rezultat aşezarea lui în câmpul magnetic al confruntărilor dintre partidele politice. El poate fi
un factor de incertitudine, mai ales când s-ar sprijini pe o coaliţie parlamentară, totdeauna incertă.
Mai grav este cazul când preşedintele ar fi doar produsul pactelor politice parlamentare, când în
realitate ponderea covârşitoare a forţelor sociale se află în afara parlamentului, fără nici o
reprezentare parlamentară – un preşedinte al Naţiunii fără ca Naţiunea să-l fi dorit. Şi asta când
preşedintele este înzestrat cu prerogative vaste, ce-i conferă o participare activă la opera de
guvernare, când el exercită nu doar rolul de reprezentant, dar şi de garant şi mediator. Alegerea
preşedintelui prin sufragiu universal nu numai că este de natură să-l elibereze de toate servituţile
arătate, dar îi şi conferă legitimare originar democratică, temeiuri de autoritate şi de imparţialitate.
[47, p. 211]
Astfel, modalitatea de desemnare a preşedintelui este un factor de maximă importanţă pentru
definitivarea poziţiei lui în sistemul organelor publice. În urma unor alegeri universale corpul
electoral direct investeşte Preşedintele cu dreptul de a reprezenta titularul suveranităţii atât în
exteriorul ţării cât şi în interior, şi de a realiza funcţia de garant expres prevăzută de lege. Or
investitura populară îi atribuie preşedintelui o legitimitate deosebită, plasându-l într-o poziţie egală cu
cea a parlamentului. Astfel, parlamentul şi preşedintele dobândesc formal un statut asemănător: ca
rezultat, problema despre responsabilitatea preşedintelui în faţa parlamentului, de obicei, nici nu se
ridică. Mai mult decât atât, posedând acelaşi volum de atribuţii, preşedintele ales nemijlocit de către
popor va fi mai independent decât omologul său ales de către parlament.
În urma celor expuse am putea conchide, că poziţia şefului statului în sistemul autorităţilor
publice depinde de tipul sistemului constituţional, deci de volumul competenţelor rezervate lui de
către constituţie, precum şi de modul de desemnare a şefului statului.
Constituţia României prevede că Preşedintele României reprezintă statul român şi este
garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României
veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop,
Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Astfel,
Constituţia prevede funcţia de reprezentare şi funcţiile de garant al constituţiei şi de mediator sau
arbitru între organele puterii publice.
Preşedintele este cel care propune sau numeşte candidatura primului ministru, după care
 158

urmează aprobarea în parlament. Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de

prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea
primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă
structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia
prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-
ministru.
Dreptul confirmării definitive în post a şefului guvernului aparţine parlamentului. Ceilalţi
membri ai guvernului sunt numiţi de către preşedinte la propunerea primului ministru. În aşa mod
Preşedintele nu poate determina de unul singur componenţa cabinetului, deşi are dreptul să refuze
aprobarea unei sau altei candidaturi propuse. Astfel, chiar dacă are dreptul de a propune candidatura
primului ministru, alegerea Preşedintelui este strâns legată de componenţa parlamentului. Dacă
majoritatea parlamentară este nefavorabilă Preşedintelui, acesta este lipsit de orice posibilitate de a
determina candidatura pentru funcţia de prim-ministru. Respectiv, în situaţiile unei majorităţi
proprezidenţiale, sau în cazul unui parlament fragmentat, acest drept al preşedintelui devine foarte
important.
Preşedinţii României prezidează şedinţele Guvernului la care participă. Totuşi, Preşedintele
României poate lua parte doar la acele şedinţe ale Guvernului în care se dezbat probleme de interes
naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-
ministru, în alte situaţii (art. 87).
Raporturile Preşedintelui României cu Parlamentul sunt menite să realizeze sincronizarea şi
convergenţa acţiunilor puterilor statului de drept în direcţia bunei sale funcţionări. Raporturile şefului
statului român cu Parlamentul sunt consacrate în articolul 60 alin. 3 referitor la convocarea acestuia
de către Preşedintele României, articolul 62 alin. 2 cu privire la „primirea mesajului Preşedintelui”,
articolul 63 alin. 2 în legătură cu convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare, articolul 77 alin.
1 privind promulgarea legilor, articolul 88 în legătură cu adresarea de mesaje Parlamentului, articolul
89 alin. 1 referitor la dizolvarea Parlamentului, articolul 90 privind consultarea poporului „prin
referendum". Preşedintele României are dreptul de dizolvare a Parlamentului în cazurile strict
prevăzute de constituţie: în caz de imposibilitate de a crea o majoritate parlamentară stabilă pentru
formarea guvernului şi în caz de conflict între parlament şi guvern. Preşedintele României, după
consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la
 159

probleme de interes naţional (art. 90).

După cum reiese din cele expuse mai sus, Preşedintele României dispune de prerogative
semnificative care depăşesc prerogativele obişnuite ale preşedintelui unui sistem parlamentar, fiind
caracteristice pentru un preşedinte dintr-un sistem semiprezidenţial. Preşedintele este garantul
respectării Constituţiei, a drepturilor şi libertăţilor, asigură funcţionarea normală a organelor puterii
publice, este un participant activ la procesul legislativ, având dreptul să returneze legea în parlament
pentru votare repetată, are dreptul de a declara referendumul, care este un instrument important de
influenţă politică. Preşedintele joacă un rol important în formarea guvernului, însă alegerea
candidaturii pentru funcţia de prim-ministru este în raport cu repartizarea puterilor în parlament.
Preşedintele mai are şi importante competenţe în numirea cadrelor, precum şi în coordonarea politicii
externe.
Dar poziţia unei instituţii în sistem politic nu depinde doar de regulile formale consacrate în
constituţii, ci şi de un număr de proceduri informale prin care actorii politici influenţează
funcţionarea sistemului. Pentru aprecierea funcţionalităţii unei instituţii, pe lângă componenta
normativă, mai necesită a fi analizată şi situaţia politică concretă dintr-o ţară sau alta, în care rolul
acesteia, deseori, se dovedeşte a fi mai important decât este prevăzut formal prin lege. Spre exemplu,
rolul preşedintelui este cu atât mai mare, cu cât este mai slab şi mai neînchegat parlamentul, cu cât
este mai instabil guvernul. În acest sens politologul polonez P. Spivac remarcă: „Rolul parlamentului
depinde considerabil de faptul dacă a reuşit să creeze o majoritate stabilă, capabilă să formeze şi să
susţină componenţa guvernului… Cu cât este mai slabă coaliţia parlamentară, cu atât este mai mare
influenţa preşedintelui” [28]. În asemenea situaţie, autoritatea preşedintelui creşte, fie măcar şi din
cauza că el rămâne cea mai stabilă şi mai predictibilă instituţie, îndeosebi în cazul alegerii lui de
către popor.
Am putea spune că puterea prezidenţială derivă din trei surse. Una este puterea preşedinţilor
definită prin constituţii. A doua sursă de putere derivă din alegerea lor de către tot poporul. A treia
sursă de putere este forţa şi coeziunea partidelor pro-prezidenţiale în legislativ. Dependenţa
preşedinţilor de puterile lor partizane înseamnă că puterea relativă a preşedinţilor şi a legislativelor se
poate modifica deseori abrupt şi că este în general, mai puţin stabilă decât în sistemele parlamentare
clasice.
Influenţa preşedintelui creşte în circumstanţele în care el este şi liderul partidului majoritar.
Şi, respectiv, lipsa sprijinului din partea unui partid puternic slăbeşte puterea de influenţă a acestuia.
 160

Or, rolul partidelor politice este determinant pentru construcţia instituţională şi stabilitatea politică.
Forţa partidelor asigură stabilitatea instituţiilor. Modul în care sunt organizate, rolul liderilor în viaţa
de partid, capacitatea lor de a guverna sunt elemente fără de care nu se poate analiza viaţa politică. În
variantele sale actuale parlamentarismul presupune supremaţia partidelor în influenţarea vieţii
politice, iar disciplina de partid asigură liderilor posibilitatea de a controla parlamentul.
Raporturile Preşedintelui cu partidele politice sunt, în mare măsură, determinate de sistemul
constituţional. De exemplu, practic e exclusă dezinteresarea faţă de politica de partid a Preşedintelui
S.U.A., linia politică a căruia se formează în baza doctrinelor partidului său. Totuşi, pentru S.U.A. nu
sunt rare situaţiile când Preşedintele intră în conflict cu unele grupări din interiorul propriului partid,
care îi blochează politica. În aceste cazuri Preşedintele poate face apel nemijlocit la popor întru
susţinerea iniţiativelor sale şi întru exercitarea presiunii asupra acelor deputaţi care îi blochează
iniţiativele. De fapt, aceasta e o măsură excepţională. Preşedinţii se străduie să nu permită dezbinarea
deschisă în partidul său. Trebuie de menţionat că preşedinţii S.U.A. în acţiunile sale nu depind de
hotărârile organelor de conducere ale partidelor din care fac parte. Ei pot recurge la diverse
combinaţii politice, inclusiv la atragerea de partea sa a personalităţilor de stat din partidul de opoziţie.
De altfel, modelul american de prezidare presupune, în primul rând, că Preşedintele, pentru a favoriza
realizarea programului său politic, trebuie să fie membru al partidului şi să pledeze pentru coeziunea
propriului partid în jurul programului prezidenţial; în al doilea rând, şeful statului şi al guvernului
trebuie permanent să colaboreze cu cercurile politice influente şi cu liderii partidului de opoziţie, care
poate constitui majoritatea în Congres. Numai în acest caz el poate conta că iniţiativele şi propunerile
lui vor fi realizate.
În Franţa, caz clasic de sistem semiprezidenţial, se constată divergenţe între constituţie şi
practica politică. Potrivit Constituţiei celei de-a V-a Republici Franceze, preşedintele desemnează
premierul, dar nu are dreptul să-l destituie, pe când Parlamentul are dreptul să exprime moţiunea de
cenzură guvernului, dar nu are dreptul să participe direct la formarea cabinetului. Însă în realitate
lucrurile stau puţin mai altfel. Deşi preşedintele are posibilitatea de a alege candidatura la funcţia de
premier, totuşi la formarea guvernului este obligat să ţină cont de componenţa de partid a Adunării
Naţionale. De jure guvernul răspunde doar în faţa Parlamentului, dar de facto el răspunde şi în faţa
preşedintelui. Preşedintele nu poate demite premierul, el doar îi propune ca acesta să plece „de bună
voie”, şi dacă Parlamentul susţine preşedintele, prim-ministrul este nevoit să plece.
Influenţa neformală, nonconstituţională, a preşedinţilor în sistemele semiprezidenţiale decurge
 161

în mare parte din asocierea unei majorităţi parlamentare de aceeaşi culoare politică. În parlamente
repartizarea forţelor politice poate fi următoarea: 1) majoritate absolută a unui singur partid sau în
coaliţie cu unul dintre partidele majoritare, sau o coaliţie echilibrată; 2) majoritate relativă în cadrul
căreia un partid are mai multe locuri decât altele, dar totuşi nu ajunge până la 50%; 3) situaţia când
nici un partid nu deţine majoritatea, iar Parlamentul este divizat în grupuri mici cu coaliţii instabile.
În aceste cazuri preşedintele poate fi liderul majorităţii sau poate face parte din componenţa ei, sau
poate reprezenta opoziţia, sau poate fi independent. Orişice corelaţie dintre majoritatea parlamentară
şi preşedinte conduce la modificarea configuraţiei sistemului semiprezidenţial în sensul intensificării
sau diminuării puterii prezidenţiale. Preşedintele poate fi sau „un monarh absolut”, sau „un monarh
cu competenţe limitate”, sau „un controlor”, sau o figură simbolică etc. [179]
Gradul de concordanţă a relaţiilor dintre preşedinte şi parlament este înalt, dacă preşedintele şi
majoritatea parlamentară aparţin aceluiaşi partid şi este jos dacă aceştia aparţin diferitelor partide
(coexistenţă sau guvernare delimitată). Există patru modele de interferenţă: coexistenţa (a V-a
Republică Franceză), „diviziunea muncii” (Finlanda), coliziunea (Republica Weimar) şi supremaţia
preşedintelui (Federaţia Rusă). Dacă preşedintele cedează, iar parlamentul insistă, are loc coexistenţa;
când cedează şi preşedintele, şi parlamentul (în Finlanda o perioadă îndelungată de timp preşedintele
s-a ocupat de securitatea naţională şi politica externă, iar premierul de politica internă) are loc
„diviziunea muncii”. Dacă nu cedează nici preşedintele, nici parlamentul, se creează situaţie de
conflict. Şi, în sfârşit, dacă preşedintele insistă, iar parlamentul cedează, ne aflăm în prezenţa
modelului supremaţiei preşedintelui. [222]
Poziţia instituţiei Prezidenţiale în sistemul politic al Republicii Moldova, pe de o parte, se
deosebeşte printr-un grad înalt de specificitate, pe de altă parte, constituie un exemplu elocvent al
supremaţiei Preşedintelui ca rezultat al concordanţei relaţiilor sale cu partidul de guvernământ . După
aprobarea modificărilor în Constituţie în iulie 2000, Preşedintele Moldovei este ales de către
Parlament (art. 78 din Constituţia Republicii Moldova). În urmă consultărilor cu fracţiunile
parlamentare, Preşedintele propune o candidatură pentru postul de Prim-ministru, iar acesta prezintă
în Parlament componenţa cabinetului şi programul de activitate al Guvernului. În baza votului de
încredere, acordat de Parlament, Preşedintele numeşte Guvernul (art. 98). Cu alte cuvinte, în
Republica Moldova, pentru formarea Guvernului este necesar un compromis între şeful statului şi
majoritatea parlamentară. Drept temei pentru demiterea anticipată a Guvernului poate servi doar
votul de neîncredere al Parlamentului. Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului şi este
 162

obligat să-i prezinte acestuia darea de seamă. Anume Guvernul, şi nu Preşedintele, asigură realizarea
politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art. 96
al. 1). Toate acestea fac ca Republica Moldova să se asemene mai mult cu sistemele parlamentare.
În acelaşi timp, în Republica Moldova, de facto, candidatura primului ministru şi întreaga
componenţă a guvernului sunt determinate în mare măsură de preşedinte, ca lider al majorităţii
parlamentare. În cazul reînnoirii componenţei Guvernului sau al apariţiei în el a unor funcţii vacante,
Preşedintele Republicii, la propunerea Primului ministru, demite din funcţie şi numeşte în funcţie
anumiţi membri ai Guvernului, fără coordonarea acestor candidaturi cu Parlamentul. Guvernul se
conduce în activitatea sa de Constituţie, legi şi decrete ale Preşedintelui [41, p.82]. Totodată,
Preşedintele, fiind liderul majorităţii parlamentare, poate exercita o influenţă esenţială asupra
activităţii Guvernului, acest lucru fiind tipic pentru sistemele semiprezidenţiale. De facto guvernul
este format de către preşedinte, răspunde în faţa acestuia şi este destituit de el fără nici o condiţie
juridică. Toate acestea fac ca preşedintele să fie un şef real al puterii executive şi transformă guvernul
în cabinet prezidenţial, instrument al politicii promovate de şeful statului. Acest lucru exclude în
totalitate existenţa unei linii politice independente a guvernului, diferită de cea a preşedintelui [29, p.
172]. În cele din urmă, Preşedintele este, dacă nu unicul, atunci primul şi principalul purtător al
puterii executive. În spatele activităţii Guvernului se află persoana Preşedintelui, care este şeful real
al puterii executive. Parlamentul dispune de drepturi destul de limitate şi de posibilităţi şi mai minore
de a controla activitatea Guvernului şi a altor organe executive. Totodată, Parlamentul însuşi este
controlat într-o măsură considerabilă de către Preşedinte [29, p. 173].
În lumina celor analizate considerăm important să menţionăm că îngrijorarea pentru
monopolizarea puterii de către un singur partid s-a reflectat în constituţiile statelor prin restricţia
impusă preşedintelui de a nu ocupa posturi de conducere în partid sau, chiar, de a nu fi membru al
vreunui partid politic. Astfel, „în timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al
unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată” (art. 84.1). Totuşi, aceste
restricţii formale nu-l împiedică pe acel politician care a devenit preşedinte al statului, să rămână
liderul neformal al partidului său. De exemplu, fostul preşedinte I. Iliescu (1990-1992 şi 2000-2004)
era liderul real al Partidului Social-Democrat, iar un alt preşedinte al României, Emil Constantinescu
(1996-2000) a fost, pe întreaga perioadă a mandatului său, unul dintre liderii reali ai coaliţiei
partidelor de dreapta „Convenţia Democrată”. Prin urmare, indiferent de restricţiile constituţionale,
Preşedintele este, de facto, liderul unuia dintre partidele politice marcante, deoarece ar fi imposibilă
 163

alegerea în această postură fără susţinerea mecanismului organizaţional al unui partid.

În cadrul sistemului semiprezidenţial şeful statului, de exemplu, în Franţa, personal decide în
ce măsură trebuie să-şi coordoneze acţiunile cu funcţionarii acelui partid care l-a promovat.
Preşedintele Republicii întreţine relaţii de reciprocitate cu partidul său, dar, în acelaşi timp, se
distanţează de el. Astfel de relaţii sunt specifice modelului francez al republicii semiprezidenţiale a
perioadei golliste. Preşedintele Sharle De Goll se declara împotriva supremaţiei partidului în sistemul
politic al Republicii V şi în repetate rânduri declara că Preşedintele Republicii nu trebuie să aibă
interes de partid, având funcţiile arbitrului dintre diversele forţe din societate. În condiţiile sistemelor
pluripartidiste, preşedinţii sunt nevoiţi permanent să comunice cu partidele de opoziţie şi să
colaboreze, în legătură cu direcţiile magistrale ale politicii de stat.
Refuzul de a cumula postul de Preşedinte al Republicii cu cel de partid constituie o tradiţie
europeană. În Finlanda o legitate nescrisă presupune că acea persoană care devine Preşedinte,
demisionează din partid. În mod benevol s-a dezis de partid şi Preşedintele Portugaliei M. Soaresh,
anterior conducând Partidul Socialist Portughez, motivând prin faptul că vrea să fie Preşedintele
tuturor portughezilor, indiferent de convingerile lor politice. Un aşa comportament este condiţionat
de o anumită etică politică şi de rolul de arbitru al Preşedintelui. [27]
În cadrul sistemelor parlamentare preşedintele e obligat să respecte linia extrapartid în toate
acţiunile sale oficiale. Preşedinţii cu împuterniciri limitate, specifice sistemelor parlamentare, trebuie
să asigure normele de drept corespunzătoare şi să nu participe în lupta partidelor din cadrul
Parlamentului şi al Guvernului. Doar aşa ei pot desfăşura activitatea fără încălcarea normelor
constituţionale. Preşedinte în afara partidului este Preşedintele Federal al R.F.G., unde s-a format
tradiţia politică în conformitate cu care candidatura Preşedintelui e înaintată de unul din partidele de
coaliţie, susţinută de majoritatea din Bundestag. În sistemele parlamentare preşedinţii trebuie să
rămână loiali faţă de Guvernul aflat la putere, faţă de partidele prezente în Parlament, realizând
funcţia de mediere atât între organele puterii de stat cât şi între partidele politice.
Deci, în practica internaţională există diferite modele ale raporturilor dintre partidele politice
şi preşedinţi. În sistemele prezidenţiale tendinţa generală constă în păstrarea caracterului partidist al
preşedintelui. În aceste state fotoliul de preşedinte nu presupunea neangajarea politică a acestuia. În
sistemele parlamentare, dar în ultimul timp şi în cele semiprezidenţiale, tendinţa constă în a plasa
preşedintele de asupra luptelor politice şi intrigilor dintre partide. Aceasta se asigură prin interdicţia
de a rămâne sau de a fi membru de partid pentru preşedintele ales în funcţie.
 164

Din analiza efectuată este lesne de a presupune că, în Republica Moldova, ar fi fost mai optim
departajarea funcţiei de preşedinte de partidele politice, transformarea preşedintelui într-un veritabil
arbitru al vieţii politice, într-un real “garant al Constituţiei.” Mecanismele de asigurare a
imparţialităţii preşedintelui sunt destul de complexe. Una ar fi, în cazul în care preşedintele nou ales
este membru de partid, ieşirea din partid. În cazul unor practici convenţionale, mai mult formale
decât reale, din viaţa politică moldovenească aceasta ar semnifica doar jumătăţi de măsuri, în mare
parte, fără efecte. Procedura mai radicală ar fi cenzul politic, ce s-ar reduce la neparticiparea în
activitatea partidelor timp de câţiva ani. Acest criteriu al dreptului electoral pasiv, desigur, trebuie
completat cu anumite stipulaţii în Constituţia ţării privitor la nefavorizarea niciunui partid politic.

6.2. Algoritmul politic în constituirea Guvernului

Prin conţinutul, trăsăturile şi atributele sale guvernul reprezintă una dintre cele mai importante
şi distincte instituţii ale statului. Importanţa ei decurge din faptul că ea este cea care organizează şi
conduce efectiv societatea. În teoria şi practica politică şi juridică aceasta instituţie este cunoscută sub
denumirea de executiv, fapt aflat în legătură directă cu separarea puterilor în stat. În practica politică
curentă, această instituţie mai este cunoscută şi sub numele de consiliul de miniştri, cabinet etc.
Datorită formelor diferite pe care puterea executivă le îmbracă în cadrul sistemelor politice
naţionale, trebuie să pornim cu precizarea că noţiunea de government, de exemplu, nu are aceeaşi
semnificaţie peste tot în lume. Chiar dacă government simbolizează, oriunde şi oricând, ,,încarnarea
puterii” [195], în Statele Unite şi în Marea Britanie are un sens mai larg, cuprinzând practic toate
mecanismele decizionale şi structurile de putere din stat (în SUA, prin government se înţelege
administraţia prezidenţială în general, cu departamentele şi agenţiile aferente), în timp ce în Franţa
sau Germania termenul se referă strict la echipa de miniştri, negociată politic şi investită prin votul de
încredere al parlamentului. Termenul executiv are, de asemenea, conţinut variabil în diverse ţări, în
Statele Unite vizând Preşedintele şi colaboratorii săi (secretarii departamentali), în Franţa fiind
echivalent cu Guvernul (de Gaulle a insistat chiar ca termenul de ,,executiv” să fie folosit doar pentru
Guvern, deşi doctrina constituţională descrie fără echivoc executivul bicefal în cazul regimurilor
semi-prezidenţiale), în Marea Britanie cu Cabinetul iar în Italia cu Consiliul de Miniştri.[107]
În cele mai multe cazuri, guvernul este constituit din doua componente distincte:
a) şeful guvernului, care poartă diferite denumiri: prim-ministru, preşedinte, şeful cabinetului,
premier;
 165

b) guvernul propriu-zis, format din miniştri, secretari de stat, etc. [42, p.82]
Denumirea, structura, modul de formare, precum şi coraportul guvernului cu alte organe ale
statului depind de o multitudine de factori, dintre care cei mai importanţi fiind sistemul constituţional
şi sistemul de partid.
Într-un sistem constituţional prezidenţial avem un executiv monocefal, preşedintele este şi
şeful guvernului. În sistemele parlamentare sau semi-prezidenţiale executivele sunt bicefale, formate
dintr-un şef al statului (rege sau preşedinte) şi un şef al guvernului (prim-ministru, cancelar sau
preşedinte al consiliului de miniştri). Deosebirea substanţială dintre sistemele parlamentare,
semiprezidenţiale şi cele prezidenţiale se concretizează şi în modul diferit în care, în cadrul lor se
conturează structura executivului, precum şi raporturile lui cu reprezentanţa naţională, determinate de
sfera prerogativelor atribuite fiecăreia dintre aceste puteri.
Criteriul de bază care defineşte atât sistemul prezidenţial, cât şi pe cel parlamentar este
răspunderea politică a executivului. În sistemele prezidenţiale puterea executivă răspunde în faţa
electoratului, deoarece şeful executivului (preşedintele) este ales direct de către popor. Chiar şi în
perioada dintre alegeri preşedintele comunică cu cetăţenii direct, evitând parlamentul, mai ales de
când există televiziunea. În sistemul parlamentar guvernul răspunde în faţa alegătorilor în mod
indirect. Or şeful executivului (prim-ministrul) nu este ales nemijlocit de către popor, ci este numit
din rândurile celor care au fost aleşi în componenţa parlamentului. Membrii guvernului, ca şi alţi
membri ai parlamentului, trebuie să-şi dea darea de seamă în faţa alegătorilor săi doar pentru a fi aleşi
din nou. Însă membrii guvernului fac acest lucru nu ca miniştri, ci ca deputaţi. D. Verney arată că
răspunderea guvernului creşte în cazul sistemului bipartid şi al formării guvernului de către partidul
majoritar. Într-adevăr, în condiţiile sistemului bipartid, alegătorul, votând pentru unul dintre partide,
prevede care ar fi potenţialul prim-ministrului, acesta fiind liderul partidului, şi contează pe formarea
cabinetului din reprezentanţii acestui partid. Pe viitor, consideră D. Verney, alegătorul nu-şi va mai
da votul pentru partidul care, în opinia lui, nu s-a descurcat cu sarcinile propuse [212]. Considerăm că
în acest caz este corect să vorbim nu despre răspunderea guvernului, ci despre răspunderea partidelor
în faţa alegătorilor. În sistemele semiprezidenţiale, deşi preşedintele are posibilitatea de a alege
candidatura la funcţia de premier, totuşi la formarea guvernului este obligat să ţină cont de
componenţa de partid a forului legislativ.
Pentru sistemul prezidenţial este caracteristică divizarea strictă a jurisdicţiei parlamentului şi
cea a guvernului, iar pentru cel parlamentar este caracteristică contopirea funcţiilor legislative şi
 166

executive. Sistemul parlamentar se bazează pe „utilizarea comună” a competenţelor puterii de către

forul legislativ şi guvern. În sistemele parlamentare miniştrilor nu li se interzice, iar în multe ţări
chiar li se impune, să cumuleze funcţia cu mandatul de deputat. Astfel, în Marea Britanie regula cu
privire la dublul rol al membrului guvernului – de ministru şi de deputat – este o normă
constituţională. În sistemul prezidenţial membrii parlamentului nu pot deţine posturi în administraţia
preşedintelui şi invers: nici preşedintele, nici miniştrii nu au dreptul să fie membri ai forului
legislativ. În aşa mod, în sistemele prezidenţiale nici o persoană nu poate aparţine simultan şi puterii
legislative şi celei executive (cea mai rigidă separaţie este în SUA), în timp ce sistemele parlamentare
permit acest lucru. Unii tratează această trăsătură a prezidenţialismului drept un avantaj şi un
argument pentru o mai clară separaţie a puterilor în stat, alţi autori considerând, dimpotrivă, că
„legătura umană şi politic-instituţională realizată prin ,,includerea” cabinetului în forul legislativ (sau,
în funcţie de perspectiva din care privim lucrurile, prin ,,desprinderea” unui grup din legislativ şi
investirea lui cu atribuţii executive) ar fi în beneficiul unei guvernări mai eficiente, care poate
exprima, într-o manieră coerentă, o voinţă politică majoritară”. Cu alte cuvinte, vorbim despre
diferenţa dintre separarea rigidă a puterilor în cadrul prezidenţialismului şi separarea suplă a
puterilor, combinată cu o intensă colaborare (interferenţă) a lor, în cazul organizărilor cu caracter
predominant parlamentar. [107]
În funcţie de caz, raporturile guvernului cu alte organe de stat vor fi diferite, o importanţă
incontestabilă în acest sens prezentând nu doar existenţa unui şef de guvern independent, ci şi
mecanismul de formare a cabinetului (de cine este numit şi demis fiecare dintre miniştri). Este
incontestabil că acest moment se prezintă ca decisiv pentru subordonarea ierarhică a guvernului faţă
de preşedinte sau parlament. Formarea guvernului se află la interacţiunea unor aşa factori, cum ar fi:
regimul politic; sistemul constituţional; sistemul de partide; locul şi rolul celorlalte instituţii ale
puterii de stat în sistemul politic, în principal al parlamentului şi al şefului statului.
Astfel, în lumea contemporană există o multitudine şi o mare varietate de forme pe care le
poate îmbrăca şi exprima în practica vieţii politice guvernul. Tipologizarea acestora, are în vedere, în
principal doua criterii esenţiale:
a) Calitatea membrilor în guvern.
b) Numărul partidelor politice ce formează guvernul.
Guvernul politic se caracterizează prin faptul că în desemnarea membrilor unui asemenea
guvern primează componenta politică, aceştia fiind membrii marcanţi ai partidului sau formaţiunii
 167

politice aflate la putere. Calitatea de membru într-un asemenea guvern înseamnă o dublă
responsabilitate: una profesională, ce decurge din gestionarea şi administrarea treburilor ministerului
şi a guvernului; cealaltă politică, ea fiind în legatură directă cu partidul sau formaţiunea politică carei
îi aparţine şi o reprezintă. În multe situaţii responsabilitatea politică este mai pregnantă, decât cea
profesională.
Susţinerea politică a unui asemenea guvern vine din partea partidului sau a forţelor care deţin
majoritatea în parlament, deci a puterii. Este o susţinere prin excelenţă politică. Aceleaşi conotaţii
politice le capătă şi programul unui guvern politic. El va reflecta şi promova interesele, opţiunile,
aspiraţiile forţei politice susţinătoare, fiind instrumentul principal în realizarea propriei sale politici.
Guvernul tehnocratic este un tip relativ nou pentru practica politică, ce se constituie în situaţii
de criză politică de durată, care face imposibilă susţinerea în continuare a unui guvern politic. Se face
apel la un guvern de specialişti, neangajaţi politic, pentru a gestiona treburile politice până la
constituirea unui guvern politic nou. Membrii acestor guverne nu sunt politicieni ci profesionişti. Ca
rezultat, nefiind angajaţi politic, ei nu poartă responsabilitate politică, ci doar profesională, aceasta
decurgând din gestionarea şi administrarea corectă şi eficientă a obligaţiilor ce le revin din calitatea
lor de membri ai guvernului. Neavând coloratură politică, membrii guvernului tehnocratic nu
promovează un anume program politic sau interesele unui anumit emitent politic, ci vor fi promotorii
unor interese generale. Neangajarea politică a guvernului tehnocrat va face ca susţinerea sa să fie
corelată cu interesele imediate sau de perspectivă ale forţelor politice parlamentare, ale modului cum
deciziile, măsurile întreprinse şi aplicate de respectivul guvern vor corespunde cu interesele
particulare ale partenerilor politici şi interesele generale ale societăţii. Din păcate, astăzi, într-o lume
dominată de interese politice, durabilitatea, viabilitatea unor asemenea guverne este foarte mică.
Guvernele militare sunt instaurate de grupuri ale armatei. De regulă acestea se impun prin
forţă, în urma loviturilor de stat. Şeful guvernului şi membrii acestuia sunt militari, ei deţin şi exercită
puterea în numele armatei. În cele mai multe cazuri se instaurează un regim antidemocratic,
dictatorial. Constituţia, activitatea partidelor politice şi a altor instituţii democratice este suspendată.
Partidele politice constituie puntea de legătură care uneşte majoritatea parlamentară cu
guvernul dintr-un anumit sistem parlamentar. Aceasta nu înseamnă, neapărat, faptul că guvernul şi
majoritatea parlamentară sunt o entitate absolut unitară. Intensitatea diferită a relaţiilor dintre aceste
organisme depinde, în primul rând, de numărul partidelor necesare pentru formarea unui guvern.
După numărul partidelor politice care participă la formarea guvernului, putem evidenţia: guverne
 168

monocolore, guverne de coaliţie, guverne de uniune naţională [117].

Identitatea, deseori invocată dintre guvern şi majoritatea parlamentară, se poate produce, mai
ales, când nu există decât un singur partid care desemnează guvernul. Este cazul guvernelor
monocolore, formate din reprezentanţii unui singur partid politic, cel care deţine majoritatea în
parlament şi puterea. De regulă, în societăţile democratice, aceste guverne sunt caracteristice
sistemelor bipartidiste, când unul din partide, bucurându-se de o majoritate stabilă şi durabilă,
formează de sine stătător guvernul, iar preşedintele sau liderul neformal al formaţiunii de
guvernământ ocupă, prin tradiţie, funcţia de prim-ministru. Dar un guvern monocolor poate fi format
şi într-un sistem multipartidist cu partid dominant, când partidul de guvernământ îşi poate permite
constituirea unui guvern monocolor durabil. Este cazul Republicii Moldova, unde de la 2001 încoace
coraportul de forţe în legislativ este propriu unui sistem de partide pluralist, dar cu partid dominant.
Aceasta este din cauza faptului că un partid (PCRM) deţine majoritatea în legislativ, ceea ce îi
permite să formeze şi să controleze guvernul.
Dar chiar şi în cazul, în care un singur partid capătă dreptul să formeze guvernul vor exista
poziţii diferite între partidul de guvernământ şi guvernul efectiv. Ele vor încerca să-şi ascundă
diferendele de „ochiul” opiniei publice, ceea ce nu le va scuti de dispute. Guvernul monocolor se
poate baza pe fidelitatea susţinătorilor săi, însă el nu trebuie să abuzeze prea mult de aceasta dacă nu
doreşte să provoace disocieri.
Guvernele de coaliţie, tipice sistemelor multipartidiste, sunt constituite din reprezentanţii mai
multor partide politice, care fie că au format o coaliţie electorală şi au câştigat alegerile, fie că pentru
a obţine majoritatea în parlament şi a forma guvernul au fost nevoite să formeze coaliţii de guvernare.
Au fost propuse mai multe teorii care prezic tipul coaliţiilor care se vor forma în cadrul sistemelor
parlamentare. Cele mai importante şase teorii despre coaliţii prezic următoarele tipuri de coaliţii:
[115, p. 99-103]
1. Coaliţia minimal câştigătoare, la care participă acele partide care sunt minimal necesare
pentru a da cabinetului statut de majoritar. Câştigul ei este posibil doar în cazul că nici un partid-
membru al coaliţiei nu o părăseşte. Ieşirea din cadrul coaliţiei chiar şi a celui mai mic (ca număr de
mandate) partener nimiceşte caracterul câştigător al coaliţiei.
2. Coaliţia de dimensiuni minime este bazată pe raţionamentul că, în vederea maximizării
puterii în cabinet, participanţii la coaliţie, în mod logic, vor ţine să păstreze dimensiunile acesteia cât
mai compacte, şi vor refuza acceptarea partenerilor inutili, preferând ca executivul să se bazeze pe
 169

majoritatea parlamentară cea mai strânsă posibilă.

3. Coaliţii cu cel mai mic număr de partide. Este un gen de simbioză logică dintre primele
două tipuri de coaliţii. Astfel, se presupune că coaliţiile de dimensiuni minime vor ţine să fie cât mai
compacte (în mod ideal – două partide), deoarece o astfel de coaliţie este mai uşor de realizat şi, nu
mai puţin important, ea este mai puţin riscantă, soarta ei fiind la discreţia a cât mai puţini parteneri.
4. Coaliţii de interval minimal, iau în calcul componenta doctrinară şi preferinţele politice ale
partidelor politice. Se presupune că partidele vor opta pentru formarea coaliţiei cu acele partide, care
le sunt mai aproape pe segmentul stânga-dreapta. Cu cât preferinţele ideologice sunt mai apropiate,
cu atât este mai plauzibilă realizarea şi menţinerea unei coaliţii.
5. Coaliţii câştigătoare minimale conectate sunt o îmbinare logică a teoriilor coaliţiei de
dimensiuni minime şi coaliţiei de interval minimal. Se presupune că, formând coaliţia, partidele se
vor uni cu partenerii adiacenţi pe segmentul stânga-dreapta, astfel încât se vor lipi şi parteneri inutili
(ieşirea cărora nu influenţează asupra caracterului câştigător al coaliţiei, dar care, eventual, ar
pretinde asupra unei cote de putere) – doar din motivul acelei adiacenţe ideologice.
6. Coaliţii viabile politic. În linii generale, teoria dată se bazează pe existenţa în legislativ a
unui partid -"nucleu" (în mod ideal, centrist şi cu un număr semnificativ de voturi), care, dată fiind
atractivitatea lui ca număr de mandate şi poziţie echidistantă pe segmentul stânga-centru, ar atrge şi
alţi vecini de pe această scală.
Din cauza flexibilităţii sprijinului parlamentar, în sensul că coaliţiile de guvernare (care sunt o
regulă în regimurile pluripartidiste) nu se bucură întotdeauna de stabilitate, guvernele de coaliţie pot
uşor „cădea” drept rezultat al schimbului de forţe în parlament. Asemenea guverne de coaliţie au
funcţionat şi în România post-decembristă, în perioada 1992-1996 şi 1996-2000.
Guvernele de uniune naţională, se formează în situaţii excepţionale: criză politică care nu dă
posibilitatea de a constitui un guvern poltic; stare de razboi, mari tensiuni şi conflicte sociale,
calamităţi naturale etc. Guvernele de uniune naţională se formează din reprezentanţii celor mai
importante partide şi formaţiuni politice ale societății. Durata mandatului unor asemenea guverne este
în legătură directă cu perioada crizei care a generat necesitatea instaurării lor.
Deci, numărul partidelor este un factor important de care depinde formarea guvernului. În
sistemele bipartidiste, caracteristice ţărilor cu vot majoritar uninominal (SUA şi Marea Britanie)
funcţionează regula ,,câştigătorul ia totul”, în timp ce în sistemele multipartidiste de tipul Germaniei
(rezultate din sisteme electorale cu reprezentare proporţională) întâlnim o dispersie a reprezentării
 170

parlamentare, ceea ce provoacă o încordare a relaţiei parlament-guvern. Fireşte, un guvern se simte

mult mai bine şi este mult mai stabil într-un sistem bipartidist, în care dispune de o majoritate
parlamentară clară, formată de propriul partid. Aşa se face că în Regatul Unit premierul îşi impune
voinţa politică fără probleme, atât în cabinet cât şi în parlament, fiind liderul partidului majoritar.
Într-un asemenea sistem, după alegeri, elita partidului câştigător (reprezentată de miniştrii cabinetului
nou format) adoptă strategia guvernamentală şi elaborează politicile sectoriale, în timp ce colegii lor
de partid, care ocupă locurile din spatele sălii (backbenchers), nu îndeplinesc decât o simplă
formalitate, votând disciplinat pentru a aproba voinţa executivului. Opoziţia, în acest caz, foloseşte
tribuna parlamentului doar pentru a exprima public alte opţiuni politice şi pentru a se pregăti în
vederea viitoarelor alegeri.
Mult mai complicate sunt lucrurile într-un sistem multipartidist de tip european-continental,
rezultat dintr-o formulă electorală proporţională sau mixtă. Cum nici un partid nu obţine, de obicei,
majoritatea absolută în parlament, devine necesară formarea unei coaliţii de 2-3 partide, câteodată şi
mai multe, în funcţie de gradul de fragmentare a spectrului parlamentar. Guvernele de coaliţie sunt
supuse stresului politic intern şi unor presiuni parlamentare incomparabil mai mari, supravieţuirea lor
fiind condiţionată de negocieri lungi şi complicate, în care fiecărei părţi trebuie să i se dea satisfacţie.
În acest caz, guvernului nu-i este îngăduită nici o marjă de libertate, programul coaliţiei fiind legea de
urmat, iar de impunerea categorică a voinţei cabinetului în faţa parlamentului (aşa cum se întâmplă în
Marea Britanie) nici nu poate fi vorba. Guvernele de coaliţie sunt întilnite în majoritatea covârşitoare
a ţărilor europene.
În România şi Republica Moldova rolul partidelor politice în investirea Guvernului, de
asemenea, este unul definitoriu. Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de
prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea
primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă
structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României are nevoie de aprobarea
Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru.
Conform art. 98, alin.(1), al Constituţiei Republicii Moldova, procedura de formare a
Guvernului demarează prin consultarea fracţiunilor parlamentare, care, la rândul lor, în baza
legislaţiei, se formează din membrii partidelor ce au trecut pragul electoral. Ulterior, investirea şi
activitatea cabinetului ministerial vor depinde, categoric, de votul de încredere din partea forului
 171

legislativ. Acelaşi articol al Constituţiei ţării stabileşte că „încrederea Guvernului se acordă cu votul
majorităţii deputaţilor aleşi” (prin majoritate absolută). Paralel, potrivit articolului 106, alineatul 1,
„Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi poate exprima neîncrederea în
Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor”. Pe lângă aspectele de ordin politic, considerăm că
legislatorul ar fi trebuit să concretizeze în textul alineatului citat, despre ce fel de majoritate se are în
vedere: absolută – majoritatea deputaţilor aleşi - sau relativă – majoritatea deputaţilor prezenţi. S-ar
putea de subînţeles doar una din aceste majorităţi, de aceea era necesar de concretizat acest aspect al
problemei. Concluzia este că partidele au un rol important nu doar în formarea cabinetului
ministerial, ci şi în activitatea acestuia. La acest capitol, nu trebuie de uitat despre o trăsătură
fundamentală a regimului politic parlamentar – răspunderea Guvernului în faţa Parlamentului.
Concluzionând, vom spune că relaţia executiv-legislativ reprezintă elementul important care,
în mare măsură defineşte portretul sistemelor parlamentare, semi-prezidenţiale sau prezidenţiale.

6.3. Principiul separaţiei puterilor în stat din perspectiva partidelor politice

La baza construcţiei constituţionale democratice a fost aşezat, încă din secolul al XVIII-lea,
principiul separaţiei puterilor în stat. În baza acestuia, exercitarea puterii este împărţită între mai
multe instituţii în asa fel încât "puterea să fie înfrânată de putere" [197]. Această segregare a făcut ca
o instituţie – Parlamentul - să deţină ca obiect al activităţii adoptarea legilor, o alta – Guvernul – să
fie însărcinată să le pună în aplicare, în timp ce o a treia – Instanţa judecătorească - să poată sancţiona
nerespectarea lor.
Dacă Parlamentul este piatra de boltă a construcţiei democratice, atunci Guvernul - instituţia
abilitată să pună în executare legile – poate fi înţeles ca un instrument de lucru, “mâna lungă” a
acestuia. Prezenţa unei instituţii precum Guvernul, organ colegial construit pe principiul răspunderii
solidare şi de dimensiuni mult mai reduse decât Parlamentul, pare firească din perspectiva asigurării
unităţii şi rapidităţii de acţiune în implementarea legilor. Poziţia sa este clar precizată: în timp ce
Parlamentul ales, direct sau indirect, de cetăţenii cu drept de vot, se bucură de legitimitate deplină,
Guvernul, investit de Parlament, rămâne un simplu executant. Cu acest model pare să fi început
aventura modernă a democraţiei. [17]
Astăzi, datorită partidelor, principiul separaţiei puterilor în stat este, în mare măsură, unul
declarativ [127, p. 125-151]. Mai mult, constituţiile nu prevăd cu exactitate această separaţie a celor
trei puteri, cel puţin în ceea ce priveşte delimitarea executivului de legislativ. O dovadă este felul în
 172

care, în orice sistem parlamentar sau semiprezidenţial, guvernul este numit, putând însă fi şi dizolvat
de Parlament, ceea ce vine să contrazică principiul separaţiei rigide a puterilor. Pentru că acolo unde
Parlamentul, adică majoritatea parlamentară formată dintr-un partid sau o coaliţie de partide,
formează guvernul, acesta alege de regulă persoane în care are încredere şi care fac parte din
rândurile sale. Astfel, majoritatea miniştrilor sunt concomitent deputaţi în parlament, membri ai
guvernului şi membri de partid. În aşa mod nu poate fi vorba de o separaţie a executivului de
legislativ la nivel de persoane.
În forma sa clasică sistemul parlamentar este conceput ca un sistem de echilibru între puterile
executivă şi legislativă, realizat în cadrul unei colaborări între ele. Or în practica politică a diferitelor
state, acest echilibru este rupt de multe ori în favoarea puterii executive sau a celei legislative, în
funcţie de specificul momentului istoric şi de impactul condiţiilor politice, economice şi sociale.
Model clasic al sistemului parlamentar este considerată Marea Britanie. Dar nici aici „echilibrul prin
colaborare”, despre care se afirmă că este caracteristic pentru acest sistem, nu a putut deveni o
realitate a vieţii politice, astfel încât, dacă la un moment dat, balanţa s-a înclinat spre puterea
legiuitoare, supremaţia ei treptat a suferit o mutaţie în favoarea cabinetului. [162, p. 550-563] Într-un
asemenea sistem prim-ministrul conduce nu numai guvernul şi întregul sistem al puterii executive, ci
mai şi controlează în întregime adoptarea hotărârilor de către parlament (de camera inferioară a
parlamentului), deoarece este liderul partidului majoritar. Caracterul colegial al activităţii cabinetului
este înlocuit cu dominaţia prim-ministrului. Se consideră că „puterea a trecut de la coroană la
parlament, apoi de la parlament la cabinet”, astfel încât acum, în Marea Britanie se vorbeşte de o
dictatură a cabinetului. După unii chiar această descriere ar fi depăşită, căci transferul succesiv al
puterii reale de la un organ la altul a fost urmat de o deplasare a ei de la cabinet la primul-ministru.
[6, p. 279]
În felul acesta, în Marea Britanie, în virtutea faptului că prim-ministrul controlează partidul,
parlamentul şi nomenclatura, principiul separaţiei puterilor devine un mit.
Însă, după cum reiese din reflecţiile precedente, sistemele parlamentare nu întotdeauna
funcţionează în conformitate cu acest principiu. Astfel, în acele ţări, a căror condiţii economice,
politice şi sociale au determinat polarizarea corpului electoral în jurul a două partide politice
puternice, s-a ajuns la o situaţie în care preponderenţa în stat aparţine, sub aspecte care pot fi mai
mult sau mai puţin diferite, executivului. În schimb, fracţionarea corpului electoral în jurul unor
partide politice multiple, incapabile să asigure majoritatea parlamentară şi, prin urmare, incapabile să
 173

formeze guverne omogene, duce, în mod inevitabil, la o instabilitate mai mult sau mai puţin
pronunţată a executivului şi, implicit, la creşterea influenţei parlamentului. [29, p. 55]
Reinterpretarea teoriei separaţiei puterilor mai are la bază consideraţia că legislativul,
executivul şi puterea juridică nu îndeplinesc doar competenţele prevăzute de principiul separaţiei
puterilor. Competenţele Parlamentului nu sunt în nici un caz doar de ordin legislativ, acesta încercând
să exercite influenţă asupra deciziilor executivului. Pe de altă parte, nici atribuţiile guvernului nu se
limitează doar la executarea legilor emise de Parlament. În primul rând, guvernul participă la
elaborarea legilor, majoritatea proiectelor de legi astăzi fiind elaborate de birourile ministeriale şi nu
de cele ale parlamentului. În plus, Parlamentul creează din ce în ce mai des doar legi-cadru,
împuternicind executivul să se ocupe de detalii.
Astfel, executivul capătă mai multă pondere, determinând direcţiile directoare ale politicii,
întocmind proiectele de lege necesare realizării acestora, care sunt acceptate ulterior în parlament ,de
partidul sau coaliţia majoritară. Bineînţeles că şi majoritatea parlamentară, în dependenţă de caz,
poate influenţa, la rândul ei, activitatea executivului. Aceste procese nu pot fi încadrate cu precizie în
schema expusă de teoria clasică a separaţiei puterilor.
Toate acestea au făcut ca teoria lui Montesquieu cu privire la separaţia celor trei puteri să fie
considerată depăşită şi străină de realitate. Asemenea calificări sunt inevitabile, pentru că în statul
modern, separaţia strictă a legislativului de executiv nu mai poate fi susţinută, nici măcar atunci când
aceste două puteri sunt prevăzute a fi cu totul independente una faţă de cealaltă. În Statele Unite,
prăpastia care îl desparte pe şeful guvernului de Parlament este mult mai adâncă decât în sistemele
parlamentare europene, Parlamentul păstrându-şi mult mai multe din competenţele sale de odinioară.
Dar şi în sistemul american s-au făcut remarcate tendinţe asemănătoare cu cele descrise mai sus.
Perimarea teoriei separaţiei puterilor se explică prin aceea că ea a fost elaborată într-o
perioadă când încă nu existau partide politice şi când principalele probleme ale puterii erau de ordin
instituţional. Apariţia partidelor politice şi rolul lor deosebit în configurarea instituţiilor juridice şi
politice au făcut ca astăzi problema separării sau a echilibrului puterilor să nu se realizeze între
parlament şi guvern, ci între o majoritate formată dintr-un partid sau o coaliţie de partide învingătoare
în alegeri, care dispun, în acelaşi timp, de parlament şi de guvern, şi o opoziţie puternică, care
aşteaptă următoarele alegeri pentru „a-şi lua revanşa”.
Revenim la cazul celor două puteri, legislativă şi executivă, existenţa şi funcţionalitatea cărora
este imposibil de imaginat, în special, în condiţiile standardelor democratice actuale, în afara
 174

activităţii partidelor politice. În acest sens, se observă o tendinţă generală – cea de creştere a
importanţei puterii executive. Observaţie, de altfel, perfect valabilă pentru toate sistemele de partide,
precum şi pentru toate tipurile de sistem constituţional, cu condiţia că atât în primul caz, cât şi în cel
de-al doilea să fie vorba de reguli de joc democratice. În acest caz, trebuie să avem în vedere faptul
că democraţiile occidentale de astăzi se caracterizează printr-o putere superioară, mai mult sau mai
puţin evidentă, a guvernelor faţă de parlamente.
Un rol definitoriu în această mutaţie este jucat, desigur, de partidele politice. În particular, ne
referim la partidele politice care deţin majoritatea în legislative şi în baza cărora se formează şi
executivele.
În plan general, o dovadă certă a acestei creşteri a puterii guvernelor sunt subdiviziunile
guvernamentale (secţii, birouri, direcţii) de proporţii, care înlocuiesc şi depăşesc comisiile
parlamentare, chiar şi în SUA, unde Congresul beneficiază de cea mai bună susţinere umană, altfel
decât în multe alte parlamente occidentale.
Guvernul, cea mai puternică instituţie din sistem, este protejat în mare măsură de intervenţiile
parlamentului. Ipotetic, parlamentul căruia nu i se permite să participe şi să ia decizii în ceea ce
priveşte politica externă sau planificarea politică şi care este limitat la funcţia de ratificator al
deciziilor guvernamentale, nu mai dispune, într-un sistem parlamentar, nici măcar de posibilitatea de
a contesta aceste decizii, pentru că majorităţile parlamentare susţin guvernul.
Astăzi, ideea care se află la baza tuturor teoriilor despre separaţia puterilor, precum că unui
parlament autonom i se opune un guvern independent de acesta, nu este întru totul în pas cu realitatea
politică actuală. Liniile de demarcaţie politică (după cum am argumentat şi mai sus) nu se mai
situează între parlament şi guvern, ci între guvern şi majoritatea parlamentară, pe de o parte, şi
opoziţie, pe de altă parte. În plus, electoratul este cel care alege, dar nu între parlamentul şi guvernul
dintr-un sistem politic anumit, ci, în mod firesc, între majoritatea parlamentară şi guvern, pe de o
parte, şi opoziţie, pe de altă parte.
În Republica Moldova, ca în majoritatea statelor democratice sau în curs de democratizare,
teoria clasică a separaţiei puterilor a suferit o modernizare, datorită rolului jucat de partidele politice,
în sensul că nu poate fi vorba de o separaţie strictă dintre ramurile executivă şi legislativă. Ca în
majoritatea statelor citate, este vorba de o separaţie şi colaborare între partidul sau partidele de
guvernământ (majoritare) şi opoziţie.
Din toate acestea rezultă că nu mai există o dogmă în care executivul, legislativul şi justiţia să
 175

fie separate riguros. Democraţia modernă încearcă însă să evite orice formă de monopolizare a
puterii, organizând într-un sistem complex acţiunile de cooperare şi poziţiile adverse ale forţelor
politice: electoratul şi opinia publică, asociaţiile şi partidele, Parlamentul cu cele două Camere ale
sale, executivul ca guvern şi administraţie şi justiţia. Toate aceste structuri iau parte, cu mai multă
sau mai puţină greutate, la procesul de formare a deciziilor politice, la executarea acestora şi la
controlul lor. Factorii de separaţie, amalgamare şi limitare a puterilor s-au înmulţit în mod
considerabil de la Montesquieu încoace - lucru extrem de necesar, căci statul modern se
caracterizează printr-o sporire a puterii şi a sarcinilor ce îi revin. Procesul decizional şi de formare a
voinţei politice nu mai are loc astăzi doar la nivel statal, neputând fi astfel descris doar cu ajutorul
unor categorii care ţin de autorităţile publice. Trebuie ţinut cont de capacitatea partidelor, grupurilor
de interese şi a opiniei publice de a limita puterile publice. Interesele multiple susţinute de diferitele
structuri sociale fac ca partidele politice să formuleze oferte şi propuneri în vederea soluţionării
problemelor de ordin politic. Astfel, puterea publică din statul democratic contemporan este limitată
printr-un sistem complex de îngrădiri, prin greutăţi şi contra-greutăţi, în care un loc important revine
partidelor politice.

Concluzii la capitolul 6:
– Influenţa şefului statului creşte în circumstanţele în care el este şi liderul partidului
majoritar. Şi, respectiv, lipsa sprijinului din partea unui partid puternic slăbeşte puterea de influenţă a
acestuia.
– Datorită partidelor politice teoria clasică a separaţiei puterilor nu mai are conţinutul de
altădată. Astăzi nu mai există o dogmă în care executivul, legislativul şi justiţia să fie separate
riguros. Democraţia modernă încearcă însă să evite orice formă de monopolizare a puterii,
organizând într-un sistem complex acţiunile de cooperare şi poziţiile adverse ale forţelor politice:
electoratul şi opinia publică, asociaţiile şi partidele, Parlamentul, executivul ca guvern şi
administraţie şi justiţia. Toate aceste structuri iau parte, cu mai multă sau mai puţină pondere, la
procesul de formare a deciziilor politice, la executarea acestora şi la controlul lor. Astfel, puterea
publică din statul democratic contemporan este limitată printr-un sistem complex de contrabalanţe în
care un loc important revine partidelor politice.
 176

CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

I. Partidele politice sunt acele structuri, care conferă o formă instituţionalizată şi organizată
suveranităţii populare, ele fiind canale de articulare şi agregare a voinţei populare în vederea
exercitării puterii în stat.
II. Partidul politic reprezintă o organizaţie cu caracter permanent, formată în baza asocierii libere
a cetăţenilor, structurată ierarhic şi geografic, a cărei finalitate este cucerirea, menţinerea şi
exercitarea puterii politice pe baza unui program pentru care a obţinut un sprijin din partea
electoratului în cadrul unei competiţii politice libere. Din multitudinea de funcţii deduse de diferiţi
autori, putem identifica cel puţin trei, care se înscriu perfect în relaţia „partid politic – putere de stat”:
funcţia electorală, funcţia de recrutare a elitelor, funcţia de exercitare a puterii politice versus
funcţia de control a puterilor executivă şi legislativă (opoziţia).
III. În sens juridic, instituţionalizarea partidelor politice este un proces ce presupune crearea şi
asigurarea unui cadru legal democratic, în interiorul căruia partidele ar putea să-şi exercite liber
funcţiile. Faza superioară a instituţionalizării juridice a partidelor politice se caracterizează prin
pătrunderea acestora în Constituţie, proces denumit constituţionalizare.
IV. Analiza procesului de instituţionalizare a partidelor politice în Republica Moldova impune
concluzia că sistemul de partide s-a constituit în lipsa unor tradiţii pluripartidiste. Acest fapt implică
lipsa de experienţă în domeniul pluralismului politic, atât a liderilor politici, cât şi a electoratului.
Procesul de instituţionalizare juridică a partidelor politice din Republica Moldova a cuprins mai
multe etape succesive, demarând în anul 1989. Astăzi Legea Nr. 294 din 21.12.2007 privind
partidele politice este principalul act normativ, care reglementează activitatea partidelor politice în
Republica Moldova.
V. Sistemul de partide din Republica Moldova este marcat de prezenţa pe scena politică a unui
partid dominant. Avem în vedere situaţia când, în virtutea majorităţii deţinute în legislativ, o singură
formaţiune politică poate forma guvernul fără a face coaliţii cu alte partide. Avem, deci, un sistem
pluripartidist, dar în care, în virtutea rezultatelor electorale, nu se produce de fapt rotaţia elitelor
politice.
VI. La etapa actuală nici o doctrină politică, indiferent de sursele ideologice şi forţa sa
mobilizatoare, nu poate avea caracter de universalitate. Mai mult decât atât, astăzi barierele
ideologice dintre partide s-au estompat, şi-au pierdut semnificaţia, iar singura ideologie care rezistă
timpului este lupta pentru putere. În ce priveşte ideologiile partidelor politice din Republica Moldova,
 177

ele nu trebuie examinate prin prisma ideologiilor occidentale, căci au un specific bine pronunţat,
condiţionat de impactul factorilor istorici, socio-demografici şi culturali.
VII.Legitimitatea puterii, din perspectiva partidelor politice, se referă, în mod direct, la procesul
electoral. Partidele politice, care conform legislaţiei electorale sunt principalii concurenţi electorali,
sunt cele prin intermediul cărora se realizează actul legitimizării, ele reprezintă principala formă de
participare politică a cetăţenilor la conducerea ţării, rămânând a fi criteriul de bază al democraţiei
politice. În concluzie, sistemul electoral nu este neutru, el lasă o amprentă pronunţată asupra
sistemului de partid, căci generează un anumit sistem de stimulare politică, anumite reguli de joc,
conformându-se cărora se consolidează sistemul de partid.
VIII.Principala funcţie a oricărui sistem electoral este să păstreze stabilitatea politică în
detrimentul potenţialelor dezbinări sau scindări care ar paraliza viaţa politică. Considerat ca o tehnica
de realizare a reprezentării politice, sistemul electoral este un factor important al sistemului politic,
influenţând modul de recrutare a clasei politice şi, prin aceasta, sistemul de partide şi, implicit,
stabilitatea şi eficienţa guvernamentală. Departe de a fi doar o simplă tehnică, sistemul electoral se
raportează şi la cultura sau culturile politice existente, cu care interacţionează, încât un anumit tip de
sistem electoral nu va acţiona neapărat la fel în ţări diferite.
IX. Partidele reprezintă actorii principali ai activităţii Parlamentului Republicii Moldova.
Activitatea partidelor politice angajate în compania electorală continuă, în cadrul parlamentului, prin
formarea „grupurilor parlamentare”, a „fracţiunilor parlamentare” sau a „grupurilor politice”,
alcătuite, de regulă, din parlamentarii care aparţin aceleiaşi formaţiuni sau care subscriu aceluiaşi
program ori aceloraşi idei.
X. Indiferent de modul său de constituire, de numărul camerelor şi de structura sa internă, în
cadrul oricărui sistem parlamentar democrat se constituie două tipuri de forţe social-politice:
majoritatea parlamentară formată din partidul sau coaliţia de forţe politice care au câştigat alegerile şi
care împreună formează majoritatea simplă de peste 50%, cât şi cea calificativă de 2/3 din numărul
membrilor parlamentului, majoritate necesară votării guvernului, a proiectelor de legi ordinare şi
organice; şi opoziţia politică care întruneşte sub 50% din numărul total al voturilor parlamentarilor.
XI. Opoziţia parlamentară este necesară şi obligatorie în cadrul unui sistem politic democratic, a
unui stat de drept. Ea este cea care prezintă alternative la politica desfăşurată de majoritatea de
guvernare, ea este cea care, pentru a evita instaurarea unui regim autoritar, exercită controlul
permanent al puterii. Astfel, prin instituţionalizarea opoziţiei se înfiinţează o barieră în plus în calea
 178

instaurării unei puteri necontrolate de societate.

XII.Şeful statului, prin activitatea sa, se impune ca un actor important în sistemul partidist,
inclusiv şi prin promovarea unuia dintre ele. Acest moment complică relaţiile dintre partide, uneori
făcând imposibilă găsirea unui consens. Îngrijorarea pentru monopolizarea puterii de către un singur
partid s-a reflectat în constituţiile statelor prin restricţia impusă preşedintelui de a nu ocupa posturi de
conducere în partid sau, chiar, de a nu fi membru al vreunui partid politic. Interdicţia de cumulare a
funcţiei de Preşedinte al Republicii cu cea de partid constituie o tradiţie europeană. Influența şefului
statului creşte în circumstanţele în care el este şi liderul partidului majoritar. Şi, respectiv, lipsa
sprijinului din partea unui partid puternic slăbeşte puterea de influenţă a acestuia.
XIII.Datorită partidelor politice teoria clasică a separaţiei puterilor nu mai are conţinutul de
altădată. Astăzi nu mai există o dogmă în care executivul, legislativul şi justiţia să fie separate
riguros. Democraţia modernă încearcă însă să evite orice formă de monopolizare a puterii,
organizând într-un sistem complex acţiunile de cooperare şi poziţiile adverse ale forţelor politice:
electoratul şi opinia publică, asociaţiile şi partidele, Parlamentul, executivul ca guvern şi
administraţie şi justiţia. Astfel, puterea publică din statul democratic contemporan este limitată
printr-un sistem complex de contrabalanţe în care un loc important revine partidelor politice.

RECOMANDĂRI:
1) Pentru consolidarea sistemului de partide politice din Republica Moldova, precum şi
din România, considerăm oportun modificarea legilor cu privire la partidele politice prin care se va
iradia din Registrul partidelor politice partidele care nu au participat la două scrutine electorale
parlamentare ori locale consecutive;
2) În lumina faptului, că există opinii în susţinerea sistemului electoral majoritar
uninominal, considerăm necesar să subliniem odată în plus necesitatea păstrării sistemului
reprezentării proporţionale, care permite o mai bună reprezentare a stării de opinie a electoratului,
deviază dezbaterea electorală de la candidaţi individuali la programe de guvernare ale partidelor,
avantajează schimbarea partidelor politice de la guvernare în cazul în care nu şi-au onorat
obligaţiunile;
3) Considerăm strict necesar atât pentru Republica Moldova, cât şi pentru România, ca
democraţia internă a partidelor să fie ridicată la rang de obligaţie constituţională şi reglementată în
Legea partidelor politice, deoarece este cert că un partid care în interiorul lui e nedemocratic nu poate
 179

impune legi democratice pentru ţară;

4) Pentru a diminua efectele corupţiei politice, a asigura o maximă transparenţă a fondurilor
folosite de către partidele politice în Republica Moldova şi România în campanile electorale, este
necesar a obliga partidele politice de a face publice toate sursele de finanţare de care dispun. În acest
sens este necesară monitorizarea independentă care trebuie să includă controlul asupra evidenţei
contabile şi cheltuielilor de campanie electorală, precum şi controlul asupra prezentării şi publicării
lor;
5) În Republica Moldova, este necesară departajarea funcţiei de Preşedinte al statului de
partidele politice şi transformarea Preşedintelui într-un veritabil arbitru al vieţii politice, într-un real
“garant al Constituţiei.” Mecanismele de asigurare a imparțialității preşedintelui pot fi complexe: în
cazul în care preşedintele nou ales este membru de partid-ieşirea din partid; procedura mai radicală ar
fi censul politic, ce s-ar reduce la neparticiparea în activitatea partidelor în perioada exercitării
mandatului;
6) În scopul consolidării rolului opoziţiei în sistemul politic al Republicii Moldova şi al
României, sunt necesare unele reglementări legislative speciale privind statutul, prerogativele şi
activităţile opoziţiei parlamentare.
 180

BIBLIOGRAFIE
Surse bibliografice în limba română
1. Andrei C., Multipla deformare a sistemului electoral românesc,
http://www.civitas99.ro/volume/cristi_vol2.pdf (vizitat 14.12.2008)
2. Alegerile legislative din România, 2004,
http://wapedia.mobi/ro/Alegeri_legislative_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,2004, (vizitat
12.05.2009)
3. Alegerile legislative din România, 2008,
tp://wapedia.mobi/ro/Alegeri_legislative_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,2008, (vizitat
12.05.2009)
4. Arend L., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări,
Ed.Polirom, Iaşi, 2000, 319 p.
5. Aristotel, Politica, Bucureşti: Antet, 1999, 285 p.
6. Arseni A., Drept constituţional şi instituţii politice. Note de curs. Vol. II. Ediţia a II-a., Chişinău:
Tipografia „Print – Color”, 1997, 387 p.
7. Baciu I., Lecţii italiene. Alegerile din 2006: prima majoritară pentru inguvernabilitate,
//http://www.sferapoliticii.ro/sfera/120-121-122/art23-baciu.html, (vizitat 17.12.2008)
8. Balandier G., Scena puterii, Oradea, Ed. Arion, 2000, 178 p.
9. Bencheci D., Puterea politică şi ordinea socială în perioada de tranziţie: manifestări şi
interdependenţe, (Autoreferat al tezei de doctor în ştiinţe politice), Chişinău: Academia de Ştiinţe
a Moldovei, 2003, 22 p.
10. Bobin Florin, Elemente de drept constituţional şi instituţii politice, partea a II-a,
//www_RegieLive_ro_elemente_de_drept_constitutional_partea_II[1].zip(vizitat 14.10.2009)
11. Bortă M., Istoria ideilor şi doctrinelor politice, Ed. „V. Parvan”, Bacău, 2002, - 240 p.
12. Brechon Pierre, Partidele politice, Ed: Eikon, 2004, - 247 p.
13. Bucataru I., Instituţionalizarea partidelor politice: aspecte teoretico-metodologice,
MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), Nr.1 (XXVIII), Chişinău, USM, 2005, - 174 P.
14. Bulai Alfred, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Editura Paideia, Bucureşti, 1999
430 p.
15. Bulei Ion, Conservatori şi conservatorism în România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000.
354 p.
16. Butoi Ionuţ, Competiţia internă în partide şi sistemele electorale //
http://www.civitas99.ro/volume/ionut_vol5.pdf. ,(vizitat 15.07.2009)
17. Carpinschi A., Ilaş D. A., Criza politică şi construcţia instituţională democratică. //
http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_7/antoncarpinschi-articol.htm ,(vizitat
14.10.2009)
18. Ciocan I., Partidele politice în sistemul relaţiilor de putere (cazul Republicii Moldova) (teză de
doctor) // http://www.cnaa.md/thesis/7548/.,(vizitat 14.10.2009)
19. Ciurea C., Căpătici, R., Andrieş, V., Geneza partidelor politice. Un caz particular – Republica
Moldova. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XV, Chişinău: CE USM,
2001
20. Ciurea C., Instituţiile promotoare de democraţie şi opoziţia parlamentară // Democraţia, nr. 40,
123 p.
21. Cernencu M., Boţan I., Evoluţia pluripartidismului pe teritoriul Republicii Moldova, Adept,
Chişinău, 2009, 161 p.
22. Creangă I., Constituirea guvernului: probleme teoretice şi practice // Administrarea publică, 2003,
 181

nr.2.
23. Creangă I., Corneliu G., Drepturile şl libertăţile fundamentale. Sistemul de garanţii, Chişinău,
2005, 399 p.
24. Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol.II, Bucureşti, 1996. 488 p.
25. Cujbă V., Geneza partidelor politice în Republica Moldova: general şi particular. //
Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău, CAPTES, 2000, 251 p.
26. Cujbă V., Semnificaţia conceptului de partid în contextul definiţiilor // Revista de filosofie şi
drept, nr.2-3, 1998.
27. Cuşmir M. Consideraţii asupra raporturilor şefului statului cu partidele politice. // Materialele
Conferinţei teoretico-ştiinţifice internaţionale. Problemele dezvoltării economiei de piaţă în
statul de drept. 17-18 decembrie 2004 , Bălţi, 2005, p. 289-298.
28. Cuşmir M., Sisteme constituţionale europene (concepte şi practică juridico-politică), // Teză de
doctor habilitat în drept, Chişinău 2008, http // :www.cnaa.acad.md/ (vizitat 25.05.2009)
29. Cuşmir M., Sisteme constituţionale europene, Chişinău: Adriga-Vis, 2008, 262 p.
30. Cuşmir M., Teoria sistemelor constituţionale contemporane, Chişinău: “Agriga-Vis” SRL, 2008,
214 p.
31. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994,
http://xiv.parlament.md/legalfoundation/constitution/ (vizitat 23.5.2008)
32. Constituţia României din 1991 cu modificări // http://www.cdep.ro/pls/legis. (vizitat 23.5.2008)
33. Constituţia României din 1866 // http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame. (vizitat
23.5.2008)
34. Constituţia Spaniei // http://www.servat.unibe.ch/law/icl/sp00000_.html (vizitat 23.5.2008)
35. Constituţia Republicii Italiene // http://right777.narod.ru/konst.html#id36 (vizitat 23.5.2008)
36. Constituţia Franţei // http://archives.assemblee-nationale.fr/ (vizitat 23.5.2008)
37. Constituția Germaniei. Legea Fundamentală pentru R.F.G.. Bucureşti: ALL Educaţional,1998.
160 p.
38. Dahl R., Democrația şi criticii ei, Iaşi, Ed. Institutul European, 2002, 289 p.
39. Dan Moldoveanu, Formarea şi devenirea partidelor politice în calitate de instituții sociale cu
caracter politico-juridic, Legea şi Viaţa, august, 2009.
40. Dan Moldoveanu, Delimitarea principalelor funcţii ale partidelor politice, Legea şi Viaţa,
septembrie, 2009.
41. Dan Moldoveanu, Dimensiunea politică în evoluţia partidelor politice în Republica Moldova şi
România, Legea şi Viaţa, octombrie 2009.
42. Dan Moldoveanu, Rolul partidelor politice în constituirea administrației publice”, Comunicare
ştiinţifică la Sesiunea de comunicări ştiinţifice „Administraţia publică în statul de drept”,
pag.81-85, (0.38 c.a.), Chişinău, 27-28 septembrie 2008, 578 p.;
43. Dan Moldoveanu, „Legitimitatea puterilor din perspective partidelor politice” Comunicare
ştiinţifică la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică: „Promovarea drepturilor omului în
contextual integrării europene: teorie şi practică” cu genericul „Persoane dispărute fără veste”,
pag.303-309, (0,5 c.a.), Chişinău, 9-10 iunie 2009, 453 p.
44. Darie V., Rolul partidelor în procesul de constituire a sistemului politic din Republica Moldova //
Vocea civică, mai-iunie 1997, vol. III, nr. 3.
45. Deleanu I., Instituţii şi proceduri constituţionale: în dreptul român şi în dreptul comparat,
Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2006, 936 p.
46. Deleanu Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Editura “Europa Nova”, Bucureşti.
1996. 352 p.
 182

47. Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Iaşi: Chemarea, 1996, 251 p.
48. Decretul Prezidiului Sovietului suprem al RSSM “Cu privire la modul provizoriu de înregistrare a
asociaţiilor obşteşti ale cetăţenilor în RSS Moldovenească”, nr. 3459, 25 august 1989. // Veştile
Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSSM, 1989, nr 8, art.204.
49. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind promulgarea Codului Electoral, 8 decembrie
1997. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr 81, art.258.
50. Dicţionar politic, Bucureşti: Editura Politică, 1975, 223 p.
51. Dimitriev R., Reglementarea juridică a pluripartidismului şi elementele capacităţii de drept
antreprenorial. // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES,
2000, 257 p.
52. Drăganu, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, Vlol. II, Lumina LEX,
2000, - 361 p.
53. Duminica Ion, Instaurarea regimului politic democratic în Republica Moldova: realizări,
probleme, perspective. Chişinău, 2006. 230 p.
54. Elena Romaşcanu, Partide etnice şi partide regionale. România vs. democraţii stabile,
http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_9/elenaromascanu-articol.htm (vizitat
21.03.2009)
55. Enea V., Conceptul de partid politic în gândirea lui Dimitrie Gusti, Buletin Ştiinţific,
„Perspective”, Universitatea „Ştefan cel Mare şi Sfant” Botoşani, Nr. 4- 5/2004.
56. Gilia Claudia, Sisteme şi proceduri electorale, Editura: C.H. BECK, 2007. 230 p.
57. Guceac I., Drept electoral, Chişinău: F.E.-P. “Tipografia Centrală”, 2005, - 268 p.
58. Gusti Dimitrie, Mijloacele de luptă pentru cucerirea puterii politice. Partidele, Conferinţă ţinută în
ciclul prelegerilor organizate I.S.R. in 1922-1923, publicate în volumul sub titlul: Doctrinele
Partidelor Politice. 320 p.
59. Hotărârea Guvernului României nr. 802 din 8 august 2008 // Monitorul Oficial 595/8 august
2008.
60. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la Partidul Comunist nr 683-XII, 23
august 1991. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1991, nr 11-12/91.
61. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind alegerile anticipate în Parlament nr 1608-
XII, 12 octombrie 1993. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr 10 (1), art.294.
62. Hotărârea Curţii Constituţionale. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.133- 136
63. Huntington S., Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Iaşi: Polirom, 1999, 432 p.
64. Iancu G., Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti: Lumina LEX, 2005, 638 p.
65. Iancu Gh., Orientări în tendinţele sistemelor de partide contemporane, // Partidele politice,
Bucureşti, RA “Monitorul Oficial”, 1998.
66. Iliescu I., Revoluţie şi reformă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, 280 p.
67. Ionescu Gh., Isabel de Madariga, Opoziţia: trecutul şi prezentul unei instituţii politice, Bucureşti:
Humanitas, 1992, 232 p.
68. Ionescu V., Democraţie – vis şi realitate, Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2006, 224 p.
69. Ionescu Cr., Instituţii politice şi drept constituţional, Bucureşti: Editura Juridică, 2004, 442 p.
70. Irimia I., Chiriac, D., Ion, E., Curs de doctrine politico-militare, partea a v-a, sisteme politico-
militare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, 146 p.
71. Juc V., Din istoria gândirii politice româneşti (în Moldova), Chişinău: CE USM, 1997, 145 p.
72. Juc V., Problemele sociale în programele partidelor politice. // Politica socială şi problemele
ameliorării calităţii vieţii. Tipografia Centrală, Chişinău, 2002, 345 p.
73. Legea României nr. 14 din 09/01/2003, Legea partidelor politice // Monitorul Oficial, Partea I nr.
 183

25 din 17/01/2003.
74. Legea României nr. 43/2003 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor
electorale// Monitorul Oficial nr. 54 din 30 ianuarie 2003.
75. Legea României nr.35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind
Statutul aleşilor locali // M.O. nr. 196/13, 2008.
76. Legea Republicii Moldova cu privire la modificarea Constituţiei Republicii Moldova. //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr 88-90, art.661.
77. Legea Republicii Moldova Nr. 294 din 21.12.2007 privind partidele politice // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, Nr. 42-44 29.02.2008 art. 119
78. Legea cu privire la partidele politice şi alte organizaţii social–politice nr. 718, 17 septembrie
1991. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1991, nr 11-12, art.106.
79. Legea Republicii Moldova pentru modificarea Codului Electoral nr 1227-XIV, 21 septembrie
2000. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr 130-132, art.921.
80. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea legii privind partidele şi alte
organizaţii social-politice nr 146-XIV, 30 septembrie 1998. // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1998, nr 100-102, art. 613.
81. Legea Republicii Moldova privind alegerea Parlamentului Republicii Moldova nr 1609-XII, 14
octombrie 1993. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr 10, art.289.
82. Legea Republicii Moldova privind alegerile preşedintelui Republicii Moldova nr 720-XII, 18
septembrie 1991. // Legi şi Hotărâri, adoptate la sesiunile Parlamentului Republicii Moldova. /
USM. – Chişinău, 2000.
83. Legea Republicii Moldova privind modificarea Codului Electoral nr 268-XV, 4 februarie 1999. //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr 22-23, art.93.
84. Legea Republicii Moldova privind modificarea completarea Legii privind partidele şi alte
organizaţii social-politice nr. 788-XIV, 3 februarie 2000. // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2000, nr 19- 20.
85. Legea Republicii Moldova privind partidele şi alte organizaţii social-politice republicată. //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr 53, art.340.
86. Legea Republicii Moldova cu privire la alegerile locale nr 308, 7 decembrie 1994. // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr 1, art.48.
87. Legea Republicii Moldova pentru modificarea Legii privind partidele si alte organizaţii social-
politice, nr 470-XV, 21 noiembrie 2003. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr
244-247, art.982.
88. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului Electoral nr 796- XV, 25
ianuarie 2002. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr 20.
89. Legea Republicii Moldova pentru modificarea si completarea Legii privind partidele si alte
organizaţii social-politice nr 1534-XV, 13 decembrie 2002. // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2002, nr 185-189.
90. Legea Republicii Moldova pentru modificarea si completarea Legii privind partidele si alte
organizaţii social-politice nr 64-XV, 27 februarie 2003. // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2003, nr 46-47.
91. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Legii privind partidele şi alte
organizaţii social-politice nr 1615-XII, 19 octombrie 1993. // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1993, nr 10, art.292.
 184

92. Legea RSS Moldoveneşti “Cu privire la introducerea unor modificări în articolele 6,7,49 din
Constituţia (Legea Fundamentală) a RSSM” nr 10-XII, 10 mai 1990. // Veştile Sovietului Suprem
şi ale Guvernului RSSM 1990, nr 5.
93. Măgureanu V., Studii de sociologie politică, Bucureşti: Editura Albatros, 1997, - 416 p.
94. Manser H.H., Funcţionarea democratică a parlamentelor, proiect de raport prezentat Comisiei
pentru relaţii parlamentare şi publice a Adunării parlamentare a Consiliului Europei, Strasbourg,
19 septembrie 1997.60 p.
95. Martin P., Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Bucureşti: Regia Autonomă ”Monitorul
oficial”,1997, 159 p.
96. Midrigan P., Partidele în sistemul politic al Republicii Moldova, (Teza de doctor în ştiinţe
politice), Chişinău: Academia de Ştiinţe a Moldovei, 2006 //
http://www.scribd.com/doc/6708780/Pavel-Midrigan-Thesis (vizitat 21.03.2009)
97. Mihailov V., Moşneaga V., Rusnac Gh., Rusnac V., Partidele şi organizaţiile social-politice în
Moldova. // MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea I, Chişinău: CE USM, 1996,
(vizitat 21.03.2009)
98. Mitran I., Politologia în faţa secolului XXI. – ed. „Fundaţia România de Mâine”, Bucureşti, 1997,
248 p.
99. Mînăscurtă C., Dimensiuni genealogice ale partidelor politice. // Analele Ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din Moldova “Seria ştiinţe socio-umane", vol. II. / USM. – Chişinău, 2000.
100.Morar F., Reprezentarea politică: actori şi autori, Bucureşti: Ed. Paideia, 2001, 220 p.
101.Moraru A., Iorga E., Legislaţie şi mecanisme de control privind finanţarea partidelor politice,
Bucureşti, 2005, 249 p.
102.Moşneaga, V., Rusnac, Gh., Pluripartidismul în Moldova: etapele şi tendinţele de bază ale
consolidării // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării, Chişinău: CAPTES,
USM 2000, 254 p.
103.Moşneaga V., Rusnac, Gh., Republica Moldova şi alegerile parlamentare (1994) şi geografia
politică a electoratului, Chişinău: CE USM, 1997, 190 p.
104.Mungiu-Pippidi Alina, Doctrine politice: Concepte universale şi realităţi romaneşti,
http://www.scribd.com/doc/2588999/-Doctrine-Politice-coord-Alina-MugiuPippidi.(vizitat
30.06.2009)
105.Muraru I., Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti: Actami, 1995, 480 p.
106.Muraru I., Tănăsescu, S., Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti: Lumina Lex, 2001,
704 p.
107.Naumescu V., Instituţii politice şi mecanisme constituţionale în Europa //
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/Naumescu/Cap2.htm (vizitat 21.07.2009)
108.Nazare Vasile, Legitimitate, popularitate şi eficienţă politică, //
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/123-124/art11-nazare.html (vizitat 21.07.2009)
109.Nazare V., Opinii privind comportamentul organizaţional şi legile evoluţiei partidelor politice,
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/118/art6-nazare.html (vizitat 21.07.2009)
110.Nazare V., Partidele şi modernizarea politică,
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_104.pdf (vizitat 21.07.2009)
111.Negrelle Giorgio, cit. după Ionescu V., Democraţie – vis şi realitate, Bucureşti: Editura C.H.
Beck, 2006, -224 p.
112.Negulescu P.P., Partidele politice, Bucureşti, Editura Garamond, 390 p.
113.Pascu I. Bogdan, Aspecte privind persoana juridică cu special aplicare asupra partidelor politice,
Bucureşti, Ed. “FIAT LUX”, 1994, 114 p.
 185

114.Pasquino G., Curs de ştiinţă politică, Iaşi, Institutul European, 2007, 368 p.
115. Perciun Victoria, Influenţa sistemului electoral asupra formării pluripartidismului în Republica
Moldova şi Israel: studiu comparat. Chişinău, 2006. 170 p.
116.Petraş-Voicu, I., Introducere în sociologia politică, Cluj: Transilvania Press, 1994, 241 p.
117.Piţurcă A., Bazele Ştiinţei Politice. // http://www.svedu.ro/curs/bsp_apiturca.pdf. (vizitat
21.07.2009)
118.Poede G., Dominaţie şi putere în gândirea lui M. Weber, Iaşi, 2002, 290 p.
119.Preda Cristian, Modernitatea politică şi romanismul: eseu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998. 347 p.
120. Preda Cristian, Tranziţie, liberalism şi naţiune, Editura Nemira, Bucureşti, 2001. 315 p.
121.Popa V., Drept parlamentar, Chişinău, ULIM, 1999, 232 p.
122.Racila E., Vaslan C., Politologie,
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=27&idb= (vizitat 20.08.2009)
123.Radu A., Partidele politice româneşti după 1999, Editura „Paideea”, Bucureşti, 2003, - 172 p.
124.Radu A., Reformă sau experiment electoral?
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/129-130/art01-radu-buti.html (vizitat 21.08.2009)
125.Regulamentul Camerei Deputaţilor // http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=233
126.Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova, Monitorul oficial al R.M., 207, nr.50, art.237
127.Rusu I., Drept Constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina LEX, 2004, 216 p.
128.Rusu R., Dimensiunea ideologică a procesului politic în Republica Moldova, Teză de doctor in
ştiinţe politice,
http://www.cnaa.md/files/theses/2007/6097/rodica_rusu_abstract.pdf. (vizitat 21.07.2009)
129. Saca V., Partidul ca instituţie în contextul interesului şi relaţiei politice de tip tranzitoriu. //
Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării,Chişinău: CAPTES, 2000, 300 p.
130.Saca V., Interese politice şi relaţii politice. Dimensiuni tranzitorii. CE USM. Chişinău, 2001,
472 p.
131.Sartori G., Teoria democraţiei reinterpretate. Iaşi: Polirom, 1999. 344 p.
132.Seiler D-L., Partidele politice din Europa. / Institutul European. – Iaşi, 1999, 160 p.
133.Serebrian O., Politosfera, Cartier, Chişinău, 2001, 272 p.
134.Schwartzenberg R-G., Statul spectacol: eseu asupra şi împotriva star-sistemului în politică,
Bucureşti, Ed. Scripta, 1996, 336 p.
135.Tanasă R., Sistemul electoral al Republicii Moldova şi repercusiunile sale asupra sistemului
partidist // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. – Chişinău: CAPTES,
USM, ISPRI, 2000
136.Tănăsescu F., Doctrine şi instituţii politice, Ediţia a IV, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Maine, 2006, 224 p.
137.Teodoroiu I., Drept constituţional şi instituţii politice contemporane. vol. 1. Bucureşti: Editura
SYLVI, 2002. 303 p.
138.Teodoroiu I., Drept constituţional şi instituţii politice contemporane. vol. 2. Bucureşti: Editura
SYLVI, 2002. 352 p.
139. Tutunaru Mircea, Teză de doctor în drept, Probleme teoretice şi practice în edificarea statului de
drept, http://www.cnaa.md/thesis/3153/ (vizitat 21.09.2009)
140.Valsan Călin, Politologie, Bucureşti, Editura Economică, 1994.
141.Vasilescu F., Sisteme de partide în dreptul constituţional comparat, // „Partidele politice”, Ed.
Regia Autonomă „Monitorul Oficial", 1993, 138 p.
142.Vlăsceanu L., Miroiu, A., Democraţia ca proces: Alegerile 2000, Bucureşti, Editura: Editura
Trei, 2001, 93 p.
 186

143.Voicu G., Pluripartidismul - o teorie a democraţiei, Bucureşti: ALL, 1998, 336 p.

144.Vrabie G., Drept constituţional şi instituţii politice, vol.1, Iaşi: Editura «Cugetarea», 1999. 490 p.
145.Vrabie G., Organizarea politico-etatică a României, Drept constituţional şi instituţii politice, Iaşi,
editura “cugetarea”, 1999, 555 p.
146.Zăparţan L., Repere în ştiinţa politicii, Iaşi: Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1992, 296 p.

Surse bibliografice în limba franceză

147.Ansart P., Les ideologies politiques, Paris, P.U.F., 1974, 216 p.
148.Aron R., Democratie et totalitarisme, Paris, Gallimond, 1965.450 p.
149.Duverger M., Les parties politiques, Paris: Armand Colin, 1976. 308 p.
150.Chatelet Fr., Histoire des ideologies, tome 3, Savoir et Pouvoir du XVIII au XX-e siecle.
Editions Hachette, Paris, 1978, 446 p.
151.Gicquel, Jean, Droit constitutionnel et institutions politique, Paris, Montchrestien, 1989, 874 p.
152.Groupe sur l'etude des organisations et partis politiques (GEOPP)// http://www.afsp.msh-
paris.fr/activite/groupe/gepp/gepp.html (vizitat 25.07.2009)
153.Harmsen R., L‟Europe et les partis politiques nationaux : les lecons d'un "non-clivage" //
http://www.cairn.info/revue-internationale-de-politique-comparee-2005-1-page-77.htm (vizitat
19.09.2009)
154.Kolakowski L., Histoire du marxisme, vol. II, „L'Age d'or, de Kautsky a Lenine", Fayard, 1987,
607 p.
155.Lazure J., Abolir les partis politiques, Editions Libre pensee, 2006, 165 p.
156.Lemieux Vincent, Systemes partisans & partis politiques,
http://books.google.com/books?QaxuIWCCw&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=5
157.Morar F., Systemes electoraux et systemes de partis,
http://ebooks.unibuc.ro/StiintePOL/elections/cuprins.htm. (vizitat 21.07.2009)
158.Offerle M., Les Partis politiques, Que sais-je?, Ed: Presses Universitaires de France - PUF;
Edition: 4e, 2002, 127 p.
159.Schwartzenberg R-G., Sociologie politique, 2. ed. enti rement remani e, Montchrestien, Paris,
1974, 700 p.
160.Seiler D.- L., Les parties politiques, Paris: Armand Colin, 1993, 158 p.
161.Quermonne Jean-Louis, Les Regimes politiques occidentaux, 2006, 337 p.
162.Turpin D., Massias J-P., Droit constitutionnel, Press Universitaires de France, -777 p.

Surse bibliografice în limba engleză

163.Aldrich John Herbert, Why Parties? The Origin and Transformation of Political Parties in
America. Chicago, IL: The University of Chicago Press, 1995.452 p.
164.Arendt L., Electoral Systems and Party Systems: A Study of Twenty-Seven Democracies, 1945-
1990. Oxford: Oxford University Press, 1994.376 p.
165.Amorim Neto, Octavio and Gary W. Cox., Electoral Institutions, Cleavage Structures, and the
Number of Parties, American Journal of Political Science, Volume 41, Issue 1, January, 1997.
166.Aron R., Power, Puissance: Democratic Prose or Democratic Poetry // Power / ed. by Steven
Lukes. Oxford: Blackwell, 1986, 377 p.
167.Babones S., Pelizzo, R., The Political Economy of Polarized Pluralism,
https://mercury.smu.edu.sg/rsrchpubupload/4838/Babones_Pelizzo.pdf
168.Benoit Kenneth, Models of Electoral System Change, Electoral Studies, Volume 23, Issue 3,
September 2004, 589 p.;
 187

169.Blondel J., Party Systems and Pattern of Government in Western Democracies // Reviue
canadienne de science politique. 1, 2, juin 1968. 390 p.
170.Bogaards M., Counting Parties and Identifying Dominant Party Systems in Africa. European
Journal of Political Research, Volume 43, Issue 2, March, 2004.
171.Bohrer R. E. II, Alexander C. Pacek, and Benjamin Radcliff, Electoral Participation, Ideology,
and Party Politics in Post-Communist Europe. The Journal of Politics, Volume 62, Number 4,
November, 2000, 1272 p..
172.Boix Ch., Setting the Rules of the Game: The Choice of Electoral Systems in Advanced
Democracies.American Political Science Review 93(3): 1999, 624 p.
173.Carey J. M., and Matthew Soberg Shugart, Incentives to Cultivate a Personal Vote: a Rank
Ordering of Electoral Formulas, Electoral Studies 14, 1995, 439 p.
174.Castles F. G., Female Legislative Reprezentation and the Electoral System // Politics, November,
New York, 1981, 126 p.
175.Chariot J., Les Partis Politiques, The American Political Science Review, Vol. 66, No. 4 (Dec.,
1972), 1342 p.;
176.Coppedge M., The Dynamic Diversity of Latin American Party Systems. Party Politics, Volume
4, Number 4, 1998, 568 p..
177.D‟Alimonte R., Chiaramonte, Alessandro, (1995) “Il nuovo sistema elettorale italiano: le
opportunita e le scelte” // Bartolini, Stefano e d‟Alimonte, Roberto (eds.) Maggiorittario ma non
troppo, Bologna: Il Mulino, 342 p.
178.Douglas W. Rae, The Political Consequences of Electoral Laws, Hardcover, Yale University
Press, 1967, 173 p.
179.Duverger M., Factors in a Two-Party and Multiparty System, // Party Politics and Pressure
Groups, New York: Thomas Y. Crowell, 1972
http://www.janda.org/c24/Readings/Duverger/Duverger.htm. (vizitat 21.09.2009)
180.Grumm J. G., Theories of Electoral Systems // Mid West Journal of Political Science, No. 2,
New York, 1958, 476 p.
181.Gunther R., Diamond L., Species of political parties // Party Politics, vol.9, 2003, 458 p.
182.Heffen O., Kickert W. J. M., Thomassen J. J. A., Governance in modern society,
http://books.google.com/books?QaZvM2MCg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=10#P
PP1,M1 (vizitat 23.04.2008)
183.Hermens F., Democracy or Anarchy? A Study of Proportional Representation, South Bend Ind.:
University of Notre Dame Press, 1941, 278 p.
184.Huntington S., Political Development and Political Decay. World Politics, Vol. 17, No. 3 (Apr.,
1965). 120 p.
185.Imbeau Louis M., Francois Petry, and Moktar Lamari, Left-Right Party Ideology and
Government Policies: A Meta-Analysis. European Journal of Political Research, Volume 40,
Number 5, 2001, 129 p.
186.Janda K., Political Parties: A Cross-National Survey, New York, The Free Press, 1980. //
http://www.janda.org/icpp/ICPP1980/Book/PART1/Ch.00_TOC/Ch.00p06.htm
187.Katz R., A theory of Parties and Electoral Systems, Baltimore & London: The John Hopkins
University Press, 1980, 151 p.
188.Katz R. and Peter M., Cadre, Catch-All or Cartel?: A Rejoinder. Party Politics, Volume 2, Issue
4, October, 1996, 536 p.
189.Kitschelt Herbert P., Diversification and Reconfiguration of Party Systems in Postindustrial
Democracies // http://library.fes.de/pdf-files/id/02608.pdf. (vizitat 21.09.2008)
 188

190. Kriesi H., The Transformation of Cleavage Politics: The 1997 Stein Rokkan Lecture, European
Journal of Political Research, Volume 33, Issue 2, March, 1998, 485 p.
191.Lipset S.M. and Rokkan S., Cleavage Structures, Party Systems and Voter Alignments, in Lipset
Seymour Martin, Consensus and conflict: essays in political sociology, //
http://books.google.com/books?id=dWNUOaUi384C&pg=PA177&lpg=PA177&dq=S.Rokkan,&
source=bl&ots=FwtvXoFYTj&sig=0MFIzOUDYQtXUhZXCCe30DJkq7M&hl=ro&ei=u1pcSrC
hEYns-AbRg5nyDA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=5. (vizitat 21.07.2009)
192.Lipset Seymour M., Rokkan, Stein, Party Systems and Voter Alignments: Cross National
Perspectives, New York: The Free Press, 1967, 554 p.
193.Mair Peter, The West European Party System, Oxford: Oxford University Press. Read Chapters
1, 3, 10, 20-24, ed. 1990.
194.Mair Peter, The West European Party System. Oxford: Oxford University Press, ed. 1990. 435
p.
195.Meny Yves, Knapp Andrew, Government and Politics in Western Europe: Britain, France, Italy,
Germany (Comparative European Politics), Oxford University Press, 1998, 479 p.
196.Michels R., Political parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern
Democracy, New York, Publisher: Free Press, 1966,
http://socserv.mcmaster.ca/econ/ugcm/3ll3/michels/polipart.pdf. (vizitat 21.07.2008)
197.Montesquieu Charle, The Spirit of the Laws.
ttp://plato.stanford.edu/entries/montesquieu/#4 (vizitat 21.07.2008)
198.Norris Pippa, Electoral Engineering: Voting Rules and Political Behavior. Cambridge:
Cambridge University Press, 2004, 350 p.
199.Orren J., The Changing Styles of American Party Politics // The Future of American Political
Parties. The Challenge of Governance. – New Jersey: Englwood Cliffs, 1982, 223 p.
200. Ostrogorski M., Clarke F., Democracy and the Organization of Political Parties, Vol 1, New
York, Publisher: Macmillan, 1922, 634 p
201.Ostrogorski M., Democracy and the Party System in the United States, New York, Publisher:
Macmillan, 1910, 475 p.
202.Padgett S., Patterson W.E., A History of Social Democracy in Postwar Europe, London, New
York: Longman, 1991, 290 p.
203.Panebianco A., Political Parties: Organisation and Power. - Cambridge, 1988. 345 p.
204.Poguntke T., Webb P. (eds.), The Presidentialization of Politics: A Comparative Study of
Modern Democracies, Oxford: University Press, 2005, 376 p.
205.Roberts K. and Erik Wibbels, Party Systems and Electoral Volatility in Latin America: A Test of
Economic, Institutional, and Structural Explanations, American Political Science Review 93(3),
1999.
206.Sartori G., Guidelines for Concept Analysis // Social Science Concepts: A Systematic Analysis /
ed. by Giovanni Sartory. Beverly Hills: Sage Publications, 1984, 485 p..
207.Sartori G., Parties and Party Systems: A Framework for Analysis, Cambridge: Cambridge
University Press, 1976, 475 p.
208.Schumpeter Joseph Alois, Capitalism, socialism, and democracy,
http://books.google.com/books?id=6eM6YrMj46sC&dq=Schumpeter&printsec=frontcover&sour
ce=bl&ots=tsCGmyTEad&sig=igsn9oRlSjcjCPmcT- (vizitat 12.03.2008)
209.Scotto Thomas J., Laura B. Stephenson, and Allan Kornberg, From a Two-party-plus to a One-
party-plus? Ideology, vote choice, and prospects for a competitive party system in Canada,
Electoral Studies, Volume 23, Issue 3, September, 2004, 583 p.
 189

210. Taagepera Rein, and Matthew Soberg Shugart, Seats and Votes: The Effects and Determinants
of Electoral Systems. New Haven: Yale University Press, 1989.544 p.
211. Toqueville A., Despre democraţie in America, Vol. I, Bucureşti: Humanitas, 1995, 532 p.
212.Verney D.V., The Analysis of Political Systems, L.: Routledge & Kegan Paul Ltd., 1959, 239 p.
213.Vincent, A, Modern political ideologies, Blackwell, Oxford, 1992, 310 p.
214.Waele Jean-Michel, Partide politice şi democraţie in Europa centrală şi de est, Ed. Humanitas,
2003, 304 p.
215.Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer
freiheitlichen Staatsordnung, Bonn, 1990. 431 p.
216.Weber M., Basic Terms (The Fundamental Concepts of Sociology) //
http://ssr1.uchicago.edu//PRELIMS/Theory/weber.html. (vizitat 12.03.2008)
217.Weber M., On the Methodology of the Social Sciences, eds. E. A. Shils and H. A. Finch (1949);
General Economic History (1923, 1961) // http://www.cpm.ehime-
u.ac.jp/AkamacHomePage/Akamac_E-text_Links/Weber.html; (vizitat 12.03.2008)
218.Weber M., The Theory of Social and Economic Organisation, eds. A. M. Henderson and T.
Parsons (1922, 1947), http://www.cpm.ehime-u.ac.jp/AkamacHomePage/Akamac_E-
text_Links/Weber.html; (vizitat 12.03.2008)
219. Weber, M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti:Humanitas, 2003,440 p.
220.Weiner M. The origin and development of political parties // Political Parties and Political
Development. LaPalombara D., Weiner M. (eds.) L. 1966, 487 p.
221.Wolinetz Steven B., Beyond the Catch-All Party: Approaches to the Study of Parties and Party
Organization in Contemporary Democracies. Political Parties: Old Concepts and New
Challenges, edited by Richard Gunther, Jose Ramon-Montero, and Juan J. Linz. Oxford, UK:
Oxford University Press, 2002. 565 p.
222.Yu-Shan Wu., The ROC ' s Semi-Presidentialism at Work: Unstable Compromise, Not
Cohabitation // Issues and Studies, 2000, Vol. 36, nr. 5. – p. 1-40.
 190

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul Moldoveanu Dan, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în

teza de doctorat sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz
contrar, urmează să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

MOLDOVEANU DAN

15.05.2010
 191

CV-ul AUTORULUI

Date personale – Moldoveanu Dan

Născut – 04.041968

Studii - Universitatea „OVIDIUS”, or. Constanţa, România

Activitatea profesională - MAI, I.P.J. Constanţa, ofiţer

Domeniile de activitate ştiinţifică - Studiile master -2003, Studii doctorat ULIM -2009.

Participări la foruri ştiinţifice internaţionale – Participat la 3 foruri internaţionale, cum ar fi:

1. Rolul partidelor politice în constituirea administraţiei publice”, Comunicare ştiinţifică la

Sesiunea de comunicări ştiinţifice „Administraţia publică în statul de drept”, pag.81-85, (0.38 c.a.),
Chişinău, 27-28 septembrie 2008;
2. „Legitimitatea puterilor din perspectiva partidelor politice” Comunicare ştiinţifică la
Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică: „Promovarea drepturilor omului în contextul integrării
europene: teorie şi practică” cu genericul „Persoane dispărute fără veste”, pag.303-309, (0,5 c.a.),
Chişinău, 9-10 iunie 2009;
3. Evoluţia partidelor politice dezvoltată în diferite monografii, studii, publicaţii, Comunicare
ştiinţifică la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică: „Promovarea drepturilor omului în
contextul integrării europene: teorie şi practică”, cu genericul „Dreptul internaţional umanitar la 60
de ani de la semnarea convenţiilor de la Geneva, (0,4 c.a.) Chişinău, 30-31 octombrie 2009.

Lucrări ştiinţifice publicate – 7 lucrări ştiinţifice publicate în reviste de specialitate şi comunicate la

conferinţe ştiinţifice internaţionale

Date de contact:
România, or.Constanţa, str.G.Topârceanu nr.10 A., tel.0722233101