1.

Definitia si obiectul dreptului comercial

- Dreptul comercial ar putea fi definit ca fiind ansamblul de norme juridice prin care se reglementează
operaţiunile cu mărfuri. El reprezintă un ansamblu normativ eterogen, dar coerent, prin care se
reglementează formarea, derularea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice comerciale, adică a
raporturilor care se stabilesc între participanţii la comerţ.
- Într-o accepţiune sintetică, obiectul dreptului comercial este format din raporturile juridice care se
stabilesc între participanţii la comerţ, aceşti participanţi fiind de regulă comercianţi. Totuşi, nu toţi
participanţii la comerţ au, eo ipso, calitatea de comercianţi. La raporturile juridice comerciale pot să
participe şi necomercianţi, cum sunt: instituţiile publice ale statului, entităţile juridice cu caracter
public sau privat fără scop patrimonial, persoanele fizice nepreocupate de comerţ etc. Aceşti subiecţi
participă la acte şi fapte de comerţ din motive ce desemnează nevoia de înzestrare cu bunuri de
consum sau, după caz , servicii oferite de comercianţi, iar nu pentru a obţine profit.

2. Izvoarele dreptului comercial

1. Dreptul comun general.
Prin acesta înţelegem ansamblul normelor juridice cu vocaţie de generală aplicare în întreg
domeniul dreptului privat.
Asemenea norme sunt cuprinse în Codul civil şi în alte legi civile ordinare, cărora li se
recunoaşte această vocaţie.
Aplicarea dreptului comun general la raporturile comerciale are caracter complementar şi subsidiar.
Este complementar pentru că ea se face numai cu titlul de a completa lacunele sau insuficienţele
normelor comerciale şi nu pentru a înlătura de la aplicare aceste norme.
De asemenea, este subsidiar pentru că întotdeauna normele dreptului comun general se aplică
raporturilor juridice comerciale numai ca soluţie de rezervă, în cazul când s-ar constata insuficienţe
de reglementare ale normelor comerciale.
2. Dreptul comun comercial
Acesta este un ansamblu de norme juridice cu vocaţie de generală aplicare în întreg domeniul
comerţului.
Alte norme de acest gen sunt consacrate prin legi ordinare, cum sunt: Legea 31/1990 cu
privire la societăţile comerciale; Legea nr. 12/1990 privind combaterea unor activităţi comerciale
ilicite; Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei etc.
Dreptul comun comercial raportat la dreptul comun general se analizează ca fiind o lege specială, cu
prioritate în aplicare faţă de dreptul comun general, apreciat ca lege generală.
Deci, nu este vorba nici despre o suprapunere a domeniilor de reglementare a celor două
ansambluri normative, nici de un conflict, ci este vorba despre o aplicare coordonată cu titlu de
acoperire a lacunelor legii comerciale generale prin dispoziţiile şi mai generale ale legii civile.

3. Legislaţia comercială specială

Aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice comerciale prin care se reglementează segmente
limitate, precis conturate din domeniul dreptului comercial.
Legislaţia comercială specială cuprinde norme juridice prin care se dau soluţii particulare, în
raport de soluţiile generale ale dreptului comun comercial, diferitelor aspecte ale realităţilor juridice
din domeniul comerţului. Legislaţia comercială oferă numeroase exemple în acest sens: Legea nr.
32/2000 privind societăţile comerciale din domeniul asigurărilor; Ordonanţa de Urgenţă nr. 52/1997
privind societăţile comerciale de leasing şi operaţiunile de leasing; Ordonanţa de Urgenţă nr.
199/20007 privind instituţiile de credit; Legea nr. 294/2007 privind piaţa de capital etc.
Aparţinând legislaţiei comerciale speciale, aceste norme juridice au prioritate în aplicare faţă de
dreptul comun comercial şi, firesc, faţă de dreptul comun general.

3. Criteriile de stabilire a caracterului comercial al faptelor de comert

Faptele de comerţ pot fi definite ca fiind actele, faptele şi operaţiunile juridico-economice prin care se
realizează producţia de mărfuri, executarea de lucrări, prestarea de servicii sau interpunerea în
schimb şi circulaţie a bunurilor şi banilor, în scopul obţinerii unui profit
a) Criteriul subiectiv, specific dreptului german şi anglo-saxon, conform căruia un raport juridic
este reglementat de norma comercială şi, deci, are caracter comercial, dacă subiectul
participant la un asemenea raport are calitatea de comerciant. Acest criteriu face aplicarea
unei prezumţii de comercialitate, potrivit căreia sunt calificate ca fiind comerciale toate
actele şi faptele pe care le săvârşeşte un comerciant în exerciţiul comerţului său. Prezumţia
enunţată are caracter legal, întrucât normele de drept fixează cu prioritate categoria
persoanelor având calitatea de comerciant, iar sistemul de drept astfel consacrat devine un
drept al comercianţilor (jus mercatorium). Prezumţia are, totodată, caracter relativ (juris
tantum), deoarece se fundamentează pe un raţionament subiectiv, conform căruia
comercialitatea coboară de la persoană spre actul sau faptul juridic săvârşit şi penetrează în
substanţa lui
b) Criteriul obiectiv, specific dreptului român, dreptului francez şi dreptului spaniol, potrivit
căruia comercialitatea unui raport juridic este dată de obiectul reglementării juridice, obiect
constituit din acte şi fapte de comerţ calificate astfel prin lege, făcându-se abstracţie de
calitatea subiectului care le săvârşeşte. Conform acestui criteriu, caracterul comercial al
actelor şi faptelor juridice şi, deci, a raportului juridic este reflectat de natura operaţiunii,
considerată necesară vieţii comerciale.

4. Delimitarile conceptuale ale notiunii de profesionist comerciant

În concepţia NCC, dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor
dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere (art. 3 alin. 1 şi 2).
1. O primă delimitare priveşte accepţiunea diferită a noţiunii de profesionist având ca
domeniu de activitate operaţiuni din sfera producţiei de bunuri, comerţului sau prestărilor de
servicii, şi a noţiunii de profesionist ce desfăşoară alte activităţi profesionale.
Potrivit art.8 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a NCC, noţiunea de profesionist
include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane
autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt
prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil
2. O a doua delimitare se referă la identificarea noţiunii de persoană profesionistă
comerciantă şi a celei de persoană comerciantă neprofesionistă. Aceasta întrucât, activităţile
din domeniul de preocupare al profesionistului comerciant (producerea de bunuri, comerţul,
administrarea de bunuri şi prestările de servicii) pot face obiectul activităţii şi pentru
persoanele care nu dispun de un statut profesionist, nici măcar de abilitatea de a exploata o
întreprindere.
 Este cazul agricultorilor individuali, al meşteşugarilor, vânzătorilor ambulanţi, persoanelor care
efectuează activităţi dintre cele mai sus enunţate în mod întâmplător sau fără caracter organizat

5. Publicitatea faptelor, actelor si drepturilor juridice ale profesionistului

comerciant
a) Constituie obiect al publicităţii, în ce îi priveşte pe comercianţii profesionişti, drepturile, actele
şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin
acestora, precum şi orice alte raporturi juridice care sunt supuse publicităţii în cazurile expres
prevăzute de lege (art.18 alin.1).
b) Modalitatea de publicitate se realizează prin registrul comerţului (art. 18 alin.2), dar şi prin
alte forme prevăzute de legea specială (Monitorul Oficial al României, în cazul constituirii,
modificării, reorganizării, transformării, dizolvării, radierii persoanelor comerciante; Buletinul
Procedurilor de Insolvenţă, în ipoteza persoanelor comerciante supuse procedurii insolvenţei).
c) Procedura şi condiţiile de publicitate sunt prevăzute de legea specială, însă, cu luarea în
considerare a următoarelor aspecte:
- îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este lipsită de
capacitatea de exerciţiu;
- orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini formalitatea de publicitate, precum şi
orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru împiedicarea exercitării acestui drept este
considerată nescrisă;
- nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicităţii, dacă
formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită (art. 19 alin. 2- 4).
d) Efectele publicităţii, potrivit NCC, sunt:
- Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a oricărui alt raport
juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă legea prevede în mod expres,
condiţionează constituirea sau efectele lor juridice;
- Între părţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile, actele sau
faptele juridice, precum şi orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacă nu au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel;
- Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate. Cu toate acestea,
în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea
terţilor dobânditori de bună-credinţă;
- Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune
altfel (art. 20 alin. 1-4).
e) Prezumţiile legale relative la îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea obligaţiei de
publicitate sunt următoarele:
- Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că el există, cât timp
nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii.
- În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există (art. 21 alin. 1-2).
Prezumţiile astfel reglementate au caracter legal (jure de jure) şi, totodată, relativ (juris tantum),
în sensul că pot fi răsturnate, făcându-se dovada contrară că deşi dreptul, actul sau faptul este înscris
în registru, nu are corespondent în realitate, în prima ipoteză, respectiv că, deşi dreptul, actul sau
faptul nu este înscris în registru sau a fost radiat, acesta există sau a fost radiat din eroare.
 f) Sancţiunile lipsei publicităţii sunt inopozabilitatea dreptului, actului sau faptului nepublicat în
raport cu terţii inocenţi şi de bună credinţă, respectiv opozabilitatea faţă de terţul care a cunoscut pe
alte căi dreptul, actul sau faptul nepublicat.
g) Concursul formelor de publicitate semnifică situaţia juridică izvorâtă din lege sau/şi actul de
înfiinţare sau de constituire, potrivit căreia dreptul, actul sau faptul se supune la două sau mai multe
cerinţe de publicitate, în registre şi/sau publicaţii diferite, care trebuie îndeplinite cumulativ pentru
valabilitatea formalităţii publicităţii, în întregul său.
h) Consultarea registrelor publice este reglementată de NCC sub semnificaţia exercitării a două
categorii de drepturi, şi anume: dreptul de a consulta registrele şi dreptul de a obţine extrase sau
copii certificate de pe acestea.
Aceste drepturi sunt recunoscute oricărei persoane, chiar dacă aceasta nu justifică vreun interes.

6. Reglementari generale privind persoana juridica profesionista

comercianta
Sub acest cuprins sunt relevante elementele constitutive ale persoanei juridice, calificarea calităţii
de persoană juridică, categoriile şi regimul aplicabil persoanelor juridice, efectele dobândirii
personalităţii juridice.
a) Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt: o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general
(art. 187).
b) Calitatea de persoană juridică o deţin entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte
organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate
condiţiile prevăzute la art. 187 (art. 188).
Prin urmare, în temeiul acestui text, vor fi considerate persoane juridice, asociaţiile
profesioniştilor comercianţi, concentrările de societăţi comerciale şi grupările structurale ale
acestora, în măsura în care nu sunt reglementate expres de lege, dacă desfăşoară activităţi integrate
sau subordonate celor de producţie, comerţ sau prestări de servicii, chiar dacă nu sunt declarate ex
lege persoane juridice.
c) Categoriile de persoane juridice sunt clasificate de NCC în persoane juridice de drept privat şi
persoane juridice de drept public (art. 189).
Primele sunt cele ce se constituie în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege (art. 190).
Se includ în această categorie societăţile comerciale cu capital integral privat, societăţile comerciale
cooperatiste, grupul de interes economic, instituţiile de credit, societăţile operator pe o piaţă
reglementată de capital, societăţile de asigurare, societăţile de leasing, întreprinderile mici şi mijlocii.
Secundele, persoanele juridice de drept public, prezintă interes pentru acest examen numai sub
aspectul subcategoriei anumitor entităţi juridice care sunt organizate de autorităţile administraţiei
publice centrale sau locale, în vederea desfăşurării de activităţi specifice profesioniştilor comercianţi.
Se includ în această categorie companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale cu
capital integral sau parţial de stat.
d) Regimul juridic aplicabil persoanelor juridice legal înfiinţate este cel prevăzut de dispoziţiile
special aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi cel prevăzut de NCC, dacă prin legea
specială nu se dispune altfel (art. 192).
 Această prevedere conduce la concluzia că are prioritate în aplicare legea care reglementează
categoria persoanei juridice, cu titlu de lex specialia, iar dispoziţiile NCC se aplică numai subsidiar şi
complementar, cu titlu de drept comun.
e) Efectele dobândirii personalităţii juridice sunt: dobândirea capacităţii juridice depline, în
temeiul căreia persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi, totodată, la cel
comercial, şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege; inopozabilitatea invocării calităţii de persoană juridică împotriva unei persoane de bună-
credinţă, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei
atingeri aduse ordinii publice.

7. Capacitatea civila a persoanei juridice profesioniste comerciante

NCC aduce, sub acest aspect, clarificări importante asupra datei dobândirii capacităţii de folosinţă
a persoanei juridice, desfăşurării activităţilor autorizate şi capacităţii de a primi liberalităţi.
a) Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor (194 alin.1).
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit
art. 194 alin. 2, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute
la alin. (1) se bucură de capacitate civil anticipată, în sensul că pot, chiar de la data actului de
înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă, numai în măsura necesară
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 205).
b) Referitor la dreptul de a desfăşura anumite activităţi care trebuie autorizate de
organele competente, acest drept se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective,
dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 207 alin.1).
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate
absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile
cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege (art. 207 alin.2).
Aceste prevederi au o semnificativă importanţă pentru persoanele juridice profesioniste
comerciante care urmează a-şi desfăşura activitatea în domenii pentru care este necesară
autorizarea prealabilă de către unele entităţi de control şi supraveghere. Se au în vedere
societăţile de asigurare, instituţiile de credit, operatorii pieţelor de capital etc.
c) Capacitatea de a primi liberalităţi este recunoscută persoanelor juridice de care ne
ocupăm, încă de la data actului de înfiinţare şi chiar în afara scopului ca persoana juridică să ia
fiinţă.
Noţiunea „liberalităţi” şi actele juridice de transmitere a acestora sunt reglementate de
dreptul comun.

8. Capacitatea de exercitiu si functionarea persoanei juridice

profesioniste comerciante
a) Referitor la capacitatea de exerciţiu, data dobândirii acesteia este legată de data constituirii
persoanei juridice, care, aşa cum s-a arătat deja, poate fi data actului de înfiinţare, data autorizării
prevăzute de lege, data înregistrării/înmatriculării.
 Tot de la această dată persoana juridică îşi exercită plenar drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale de administrare (art. 209 alin.1).
b) Relativ la funcţionarea persoanei juridice, NCC relevă câteva reglementări necunoscute
până în prezent categoriei persoanelor juridice profesioniste comerciante, reglementări ce vor fi
expuse în continuare.
Se instituie obligaţia membrilor organelor de administrare să acţioneze în interesul persoanei
juridice, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar (art. 213).
Tot astfel, membrilor organelor de administraţie li se impune obligaţia de a asigura şi a menţine
separaţia dintre patrimoniul propriu şi cel al persoanei juridice (art. 214 alin.1).
Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei
juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în
acest scop de către cei care i-au numit (art. 214 alin.2).

9. Categoriile de persoane profesioniste comerciante

Categoriile de persoane juridice sunt clasificate de NCC în persoane juridice de drept privat şi
persoane juridice de drept public (art. 189).
Primele sunt cele ce se constituie în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege (art. 190).
Se includ în această categorie societăţile comerciale cu capital integral privat, societăţile comerciale
cooperatiste, grupul de interes economic, instituţiile de credit, societăţile operator pe o piaţă
reglementată de capital, societăţile de asigurare, societăţile de leasing, întreprinderile mici şi mijlocii.
Secundele, persoanele juridice de drept public, prezintă interes pentru acest examen numai sub
aspectul subcategoriei anumitor entităţi juridice care sunt organizate de autorităţile administraţiei
publice centrale sau locale, în vederea desfăşurării de activităţi specifice profesioniştilor comercianţi.
Se includ în această categorie companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale cu
capital integral sau parţial de stat.

10. Fondul de comert. Definitie si componente

- Fondul de comerţ reprezintă o universalitate de bunuri mobile corporale şi incorporale pe care un
comerciant le afectează comerţului său.Există opinii care includ în fondul de comerţ şi bunurile
imobile (a se vedea articolul 11 din Legea nr. 298/2001 care la punctul „c” defineşte fondul de
comerţ ca fiind totalitatea bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale, mărci, firme,
embleme, brevete de invenţii, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării
activităţii sale.
H componentele:

a) Elementele corporale.

Elementele corporale sunt bunurile mobile şi imobile, susceptibile de a fi percepute cu

propriile simţuri, bunuri care servesc comerciantului la exploatarea fondului (materiale,
utilaje, echipamente, birotică, mărfuri, terenuri, construcţii etc.).

Elementele corporale se pot afla în proprietatea comerciantului sau numai în administrarea

ori uzul său.

Jurisprudenţa include în fondul de comerţ şi dreptul de folosinţă asupra spaţiului în care se

exploatează fondul de comerţ.
b)Elementele incorporale

Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, clientela, vadul
comercial, drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor, know-how etc

11.Firma sau denumirea

Firma este definită ca fiind numele sau, după caz, denumirea folosită de comerciant în realizarea
operaţiunilor ce fac obiectul comerţului său.
1. Este un atribut de identificare al comerciantului.
Firma poate fi:
• individuală, pentru comercianţii persoane fizice;
• socială, pentru societăţile comerciale.
Firma comerciantului poate fi:
• originară (constitutivă);
• derivată (dobândită de la adevăratul titular).
În cazul unei firme derivate, dobânditorul firmei trebuie să înscrie în firmă menţiunea „succesor”. În
cazul societăţilor pe acţiuni, societăţilor în comandită pe acţiuni şi al societăţilor cu răspundere
limitată (cu asociat unic sau cu mai mulţi asociaţi) nu se cere menţiunea de „succesor”.
2. Noutatea firmei.
Conform articolului 38 din Legea nr. 26/1990, republicată, „Orice firmă nouă trebuie să se
deosebească de cele existente”. Dacă o firmă nouă este asemănătoare cu alta, trebuie să se adauge
o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin
indicarea felului de comerţ.
3. Disponibilitatea firmei.
Este verificată de către Oficiul Registrului Comerţului înainte de întocmirea actelor constitutive. Se va
refuza înscrierea unei firme care poate produce confuzie cu alte firme deja înregistrate.
4. Liceitatea firmei.
Potrivit articolului 40 din Legea nr. 26/1990, republicată, nici o firmă nu va putea cuprinde o
denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.
5. Conţinutul firmei.
- comerciantul persoană fizică - firma se compune din numele comerciantului scris în întregime sau
din numele şi iniţiala prenumelui acestuia;
- societate în nume colectiv - firma se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu
menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime;
- societate în comandită simplă - firma conţine numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi,
cu menţiunea „societate în comandită” scrisă în întregime;
- societate pe acţiuni şi societate în comandită pe acţiuni - firma conţine o denumire proprie însoţită
de menţiunea „societate pe acţiuni" sau „S.A.”;
- societate cu răspundere limitată - firma conţine o denumire proprie la care se poate adăuga
numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea „societate cu răspundere limitată” sau
„S.R.L.”
6.Transmiterea firmei.
Firma se poate transmite numai odată cu fondul de comerţ. Transmiterea firmei se poate face atât
prin acte juridice între vii cât şi prin devoluţiune succesorală („mortis causa”).
7.Apărarea firmei.
Comerciantul beneficiază de următoarele acţiuni pentru protecţia firmei:
- acţiunea în contrafacerea sau uzurparea firmei;
- acţiunea în concurenţă neloială;
- acţiunea în daune (despăgubiri) materiale şi morale.
8.Înregistrarea firmei.
Comerciantul se bucură de protecţie juridică numai dacă firma a fost înregistrată la Registrul
Comerţului. Conform articolului 30 alin. 3 din Legea nr. 26/1990, republicată, dreptul de folosinţă
exclusivă este protejat din momentul înregistrării firmei.

12.Emblema
Definiţie.Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen
sau o întreprindere de alta de acelaşi gen.
Caracterele emblemei.
1. emblema, spre deosebire de firmă, nu este obligatorie;
2. emblema deosebeşte un comerţ de alt comerţ, un stabiliment de alt stabiliment, o
întreprindere de altă întreprindere;
3. noutatea emblemei (articolul 43 din Legea nr. 26/1990, republicată);
4. disponibilitatea emblemei se verifică de către Oficiul Registrului Comerţului înainte de
întocmirea actelor constitutive;
5.emblemele se scriu în primul rând în limba română; pentru a nu se confunda cu firma, emblema va
fi scrisă cu litere mai mari. în aşa fel încât firma să aibă litere de mărimea a cel puţin jumătate din
cea a literelor cu care este scrisă emblema.
Transmiterea emblemei.
Spre deosebire de firmă, emblema se poate transmite şi separat de fondul de comerţ.
Înregistrarea emblemei.
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea ei în Registrul
Comerţului.
Utilizarea emblemei.
Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă, oriunde ar fi aşezate (pe facturi, scrisori, note
de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii), şi în orice alt mod numai dacă vor fi însoţite în mod
vizibil de firma comerciantului.
Apărarea emblemei.
Emblema poate fi protejată prin următoarele acţiuni:
- acţiunea în „revendicare”, în cazul uzurpării emblemei de către alt comerciant;
- acţiunea în concurenţă neloială;
- acţiunea în daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat;
- acţiunea penală în cazul când fapta săvârşită de alt comerciant legată de emblema unui comerciant
întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

13.Clientela
Definiţie.
Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în raporturi juridice cu un
comerciant.
Din punct de vedere contabil se exprimă sub forma unei cifre.
Factorii care influenţează clientela se grupează în două categorii:
- factori interni, care fac parte din fondul de comerţ:
- obiectivi (de exemplu: calitatea Imobilizărilor productive, calitatea produselor)
- subiectivi (legaţi de regulă de personalul întreprinderii, de exemplu: fidelitatea, calitatea
prestaţiei efectuate, dinamismul etc.)
- factori externi, care influenţează clientela şi supra valoarea firmei, ca de exemplu elemente legate
de concurenţă, piaţa deţinută, posibilitatea obţinerii creditelor etc.
Drepturile comerciantului asupra clientelei.
Comerciantul nu are un drept subiectiv asupra clientelei, dar, cu toate acestea, clientela este
evaluată în momentul transmiterii de către comerciant a fondului de comerţ, deci comerciantul
consideră că are o clientelă proprie.
Există o situaţie specială, în cazul magazinelor colective: clientela aparţine în egală măsură tuturor
celor care-şi exploatează comerţul în magazinul respectiv. Ceea ce se evaluează în acest caz este
vadul comercial care a absorbit clientela, confundându-se cu aceasta.

14.Vadul comercial
Definiţie.
Vadul comercial reprezintă puterea sau capacitatea firmei de a atrage clientela.
Factorii care influenţează vadul comercial se grupează în două categorii:
- factori interni
- obiectivi: - locul amplasării magazinului sau sediului comercial;
- calitatea produselor sau a serviciilor.
- subiectivi: - publicitatea comerciantului;
- calitatea personalului angajat.
- factori externi: reputaţia bancherilor, a clienţilor sau a partenerilor de afaceri ai comerciantului

15.Marcile de fabrica sau de comert

Definiţie.
Mărcile de fabrică sau de comerţ sunt semne, desene şi chiar denumiri care individualizează
produsele unui fabricant sau mărfurile unui comerciant, deosebindu-le de produsele ce aparţin altui
comerciant.
Condiţiile de validitate ale mărcilor de fabrică sau de comerţ sunt de fond şi de formă.
Condiţii de validitate de fond sunt următoarele:
- Noutatea mărcii, adică prin marcă să se deosebească produsele unui comerciant de ale altora, deci
să se deosebească de mărcile legitim dobândite de alţii.
Condiţia noutăţii este relativă şi nu absolută, ca în cazul brevetelor de invenţie.
- Specializarea mărcii constă în calitatea mărcii de a individualiza şi de a distinge mărfurile unui
comerciant.
Nu este suficient ca o marcă să fie nouă, originală, faţă de toate celelalte înscrise şi folosite în aceeaşi
ramură de comerţ sau industrie, ci trebuie ca marca să distingă provenienţa mărfurilor sau
produselor unui anumit comerciant.
Condiţii de validitate de formă:
- Depozitul mărcii nu creează dreptul de proprietate asupra ei; el nu poate decât să „înregistreze”,
cu efecte faţă de terţi, intenţia unei persoane de a folosi o marcă. Această formalitate creează
prezumţia că o marcă aparţine deponentului, prezumţie care poate fi răsturnată prin proba
contrarie.
Aşadar, depozitul (păstrarea) mărcii nu este constitutiv de proprietate, ci este declarativ,
proprietatea dobândindu-se prin faptul ocupaţiunii efective sau al folosinţei.
- Compoziţia mărcii. Principiul libertăţii alegerii. Persoana care doreşte să-şi protejeze produsele
prin intermediul unei mărci are deplină libertate în alegerea semnelor, cu unica limitare că, nu pot
face obiectul unei mărci private denumirile generice sau necesare ale produselor, adică acele cuvinte
cu care, în general, sunt denumite produsele.
Pot fi adoptate ca mărci:
- Numele, cu condiţia ca întrebuinţarea lui ca marcă să se facă sub formă deosebită. Numele singur
nu poate prezenta caracter de noutate şi de specialitate, condiţii necesare îndeplinirii de către marcă
a funcţiilor sale. Numele poate însă să capete alte caractere dacă literele sunt aranjate într-o altă
formă decât cea obişnuită.
- Denumirile pot forma obiectul unei mărci, cu condiţia să fie originale. Şl în acest caz există limitări,
în sensul că nu pot fi adoptate denumirile necesare ale produsului respectiv sau denumirile cu
caracter geografic.
- Culoarea poate fi un semn distinctiv pentru unele mărci.
Transmiterea mărcii.
Dreptul asupra unei mărci este de natură patrimonială şi, în acelaşi timp este un element al fondului
de comerţ; ca atare, poate face obiectul transmisiunii prin acte juridice ca: vânzare-cumpărare,
donaţie, testament etc. Transmiterea poate fi cu efect parţial sau total.
Comerciantul se bucură de protecţie juridică dacă marca a fost înregistrată la OSIM; protecţia
juridică produce efecte timp de 10 ani

16.Clasificarea faptelor de concurenta neloiala

Divulgarea este un act de concurenţă neloială care se referă la dezvăluirea:
- „unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără
consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod contrar
uzanţelor comerciale cinstite”.
- unor informaţii secrete în legătură cu rezultatele unor experimentări, „cu excepţia situaţiilor
în care dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia
cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra exploatării
neloiale în comerţ, dacă aceste informaţii provin de la autorităţile competente.
- unui secret comercial „de către terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca
rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial sau industrial”;
- unui secret comercial „de către persoane aparţinând autorităţilor publice, precum şi de către
persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa
autorităţilor publice”.
Folosirea este un act de concurenţă neloială care se referă la:
- utilizarea „unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model industrial,
unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă
confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant”;
- „folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a necesitat un
efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise autorităţilor
competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a
produselor chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi”;
- utilizarea, în orice mod (producere, import, export, depozitare, oferire spre vânzare,
vânzare), a „unor mărfuri/ servicii purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile,
indicaţiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografii ale circuitelor integrate, alte
tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel
vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi caracteristicile
mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i
induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari”.
Deturnarea se referă la atragerea clientelei unui comerciant prin „folosirea legăturilor stabilite cu
această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant”.
Comunicarea este un act de concurenţă neloială care constă în afirmaţii false ale unui comerciant,
făcute în cadru restrâns sau în mod public, referitoare la:
- întreprinderea sa, cu scopul de a induce în eroare şi de a-i crea „o situaţie de favoare în
dauna unor concurenţi”;
- întreprinderea altui comerciant concurent, cu scopul de a produce daune întreprinderii
concurente.
Acapararea clientelei este alt act de concurenţă neloială şi constă în condiţionarea încheierii unui
contract avantajos cu un client de obligaţia acestuia de a aduce alţi clienţi cu care comerciantul să
încheie contracte asemănătoare.

17.Comerciantul persoana fizica. Conditiile referitoare la persoana

Comerciantul persoană fizică poate fi definit ca acea persoană care, având capacitatea juridică
prevăzută de lege, săvârşeşte în mod obişnuit, cu titlu de profesie, fapte de comerţ în nume propriu
şi pe riscul său, obţinând în prealabil autorizaţia prevăzută de lege şi care răspunde în mod nelimitat
pentru obligaţiile asumate.
a) Condiţii referitoare la persoană.
a1) Capacitatea de folosinţă.
În principiu, orice persoană beneficiază de această prerogativă, având de regulă vocaţia necesară
pentru a fi comerciant, vocaţie care izvorăşte din principiul libertăţii comerţului.
Există anumite incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii, de regulă legale şi în mod excepţional
convenţionale, motive care împiedică o persoană fizică să obţină calitatea de comerciant.
- Incompatibilităţile.
Constituţia României prevede în acest sens că funcţia de judecător (inclusiv de la Curtea
Constituţională) şi cea de procuror (magistrat) sunt incompatibile cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor de cadre didactice din învăţământul superior. Astfel, judecătorii sau
procurorii nu pot exercita funcţia de comerciant.
Din aceleaşi considerente, datorită funcţiei pe care o deţin, nu pot exercita profesiunea de
comercianţi: diplomaţii, funcţionarii publici, clericii, ofiţerii.
În mod tradiţional, se consideră că există incompatibilitate şi în privinţa celor care exercită profesii
liberale care nu are un caracter speculativ, chiar dacă se obţine un câştig: avocaţii, notarii, medicii,
arhitecţii, etc.
Singura sancţiune aplicabilă celui care a încălcat legea, prin care era instituită incompatibilitatea, nu
este decât profesională şi disciplinară, persoana în cauză urmând a fi destituită din funcţia pe care o
deţine ori, după caz, să fie exclusă din organizaţia profesională din care face parte.
- Decăderile.
Nu pot fi comercianţi cei condamnaţi definitiv pentru una din faptele prevăzute de Legea nr.
12/1990 modificată. Evident este nevoie de o hotărâre judecătorească prin care să se fi interzis
condamnatului exercitarea profesiei de comerciant.
- Interdicţiile
Acestea pot fi legale sau convenţionale.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului particular
(privat) şi care sunt monopol de stat (de exemplu: prelucrarea tutunului, minereurilor feroase) sau
activităţi care sunt considerate infracţiuni (comercializarea narcoticelor).
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contracte şi rezultă din
convenţiile încheiate de comerciant şi o altă persoană care doreşte să practice un comerţ identic cu
cel al comerciantului partener contractual.
a2) Capacitatea de exerciţiu.
Persoanele fizice pot fi comercianţi dacă au capacitate de exerciţiu deplină, deci dacă au împlinit
vârsta de 18 ani. Femeia măritată până la împlinirea vârstei de 18 ani, deşi are capacitate de
exerciţiu deplină pentru actele de drept civil, totuşi nu poate fi comerciant. Minorii şi persoanele
puse sub interdicţie nu pot fi comercianţi

18.Comerciantul persoana fizica. Conditii referitoare la activitate

1) Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege.
Pentru comerciantul persoană fizică, autorizaţia de exercitare a comerţului se eliberează de organele
locale ale administraţiei publice în a căror rază teritorială se află sediul comerciantului. Autorizaţia
este un act administrativ şi se emite potrivit legii.
Actul trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru orice act
administrativ, condiţii de fond, de formă şi de procedură.
2) Respectarea obligaţiilor prevăzute de lege care definesc statutul juridic de persoană fizică
profesionistă.
Prin statutul juridic se înţelege totalitatea obligaţiilor pe care le are comerciantul persoană fizică.
Principalele obligaţii sunt:
A. Întocmirea şi ţinerea registrelor proprii
Registrele comerciantului sunt registre private în care sunt menţionate toate operaţiile privitoare la
patrimoniul comerciantului. Reglementările legale privind registrele comerciantului se găsesc în
dispoziţiile din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii.
Registrele obligatorii pentru comerciant sunt:
- registrul jurnal - cuprinde operaţiile economico-juridice efectuate de comerciant zilnic, în ordine
cronologică, operaţii referitoare la patrimoniul său. La sfârşitul lunii, în registrul jurnal se vor înscrie
şi sumele de bani cheltuite pentru „nevoile casei”.
- registrul inventar - conţine inventarul patrimoniului comerciantului. Potrivit legii, comerciantul este
obligat ca la începutul exercitării comerţului şi în fiecare an să facă un inventar al averii sale, adică al
tuturor bunurilor mobile, imobile, al activului, pasivului, încheind bilanţul contabil. Inventarul
întocmit şi bilanţul se vor trece (copia) într-un registru special numit registru-inventar.
- registrul cartea mare - se ţine de comercianţii care au un volum mare de activitate şi unde
contabilitatea se face în „partidă dublă”, adică fiecare operaţie comercială are o dublă înregistrare.
Potrivit articolului 25 din Legea nr. 82/1991, registrele de contabilitate, actele şi documentele care
au stat la baza înregistrărilor se păstrează timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului
financiar în cursul căruia au fost întocmite.

B. Înregistrarea în Registrul Comerţului

Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 359/2004, comerciantul persoană fizică trebuie să solicite
înregistrarea la Registrul Comerţului în cadrul Biroului Unic pentru a obţine avizele, autorizaţiile
şi/sau acordurile necesare.
Registrul comerţului este un document public, orice persoană având acces la informaţiile înscrise în
cuprinsul lui. Este ţinut de către Oficiul Registrului Comerţului organizat în fiecare judeţ şi în
Municipiul Bucureşti. Registrul central al Comerţului se ţine de către Oficiul Naţional al Registrului
C. Obligaţii legate de ţinere a contabilităţii (Legea nr. 82/1991)
Obligaţia de întocmire a bilanţului contabil anual şi, după caz, în momentul reorganizării sau
dizolvării.
Bilanţul contabil conţine imaginea fidelă a patrimoniului comerciantului. Este verificat şi certificat de
către cenzori, contabili autorizaţi sau experţi contabili, în condiţiile legii. După aprobare, bilanţul
contabil se publică şi un exemplar se depune la Administraţia financiară.
În situaţia în care comerciantul nu respectă obligaţiile ce-i revin în legătură cu organizarea şi
conducerea contabilităţii, acesta răspunde conform legii. Astfel, potrivit dispoziţiilor din Legea nr.
82/1991, este considerată contravenţie şi se sancţionează cu amendă încălcarea normelor emise de
Ministerul Finanţelor referitoare la:
- utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate;
- arhivarea şi păstrarea documentelor justificative şi a documentelor contabile;
- efectuarea inventarierii patrimoniului;
- întocmirea, verificarea, certificarea şi depunerea bilanţului contabil.

19.Societatile comerciale. Conceptii si ipoteze

Definirea conceptului societate comercială. Doctrina juridică admite că societatea comerciale
este persoana juridică creată prin contract încheiat între două sau mai multe persoane fizice sau/şi
juridice, care se obligă să aducă aporturi sociale în bani sau/şi în natură pe care să le pună în comun
pentru a desfăşura împreună activităţi comercial aducătoare de profit, în vederea împărţirii între
persoanele asociate a beneficiilor astfel rezultate.
Din această definiţie rezultă că societatea comercială se prezintă în două ipostaze
distincte, şi anume de contract şi de persoană juridică.
a) Societatea comercială în ipostază de contract.
În această ipostază se pot defini regulile de organizare şi funcţionare a societăţii
comerciale, precum şi raporturile obligaţionale intra-societare care se leagă între asociaţi, respectiv
între aceştia şi societatea comercială.
Contractul examinat poartă denumirea de act constitutiv, iar acesta, la rândul său, poate fi
format fie numai din contract de societate, cum este exemplul societăţilor în nume colectiv şi a celor
în comandită simplă, fie din contract de societate şi statut, în cazul societăţilor pe acţiuni şi al
societăţii cu răspundere limitată. Prin excepţie, caracterul contractual al societăţii comerciale este
redus la o sigură categorie de raporturi societare născute numai între un singur societar şi societatea
comercială, în ipoteza societăţii cu răspundere limitată unipersonală caracterizată prin prezenţa
unicului societar, când actul constitutiv este reprezentat numai de statutul societăţii comerciale.
b) Societatea comercială în ipostaza de persoană juridică.
Această ipostază reflectă calitatea de subiect de drept a societăţii comerciale, calitate
necesară pentru recunoaşterea capacităţii juridice a societăţii comerciale de a se implica în relaţii
comerciale cu alţi subiecţi de drept şi de a sta în justiţie în nume propriu.
De la această ipostază fac excepţie societatea în participaţie şi societatea de fapt, deoarece
nu beneficiază de personalitate juridică.
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică odată cu înmatricularea sa la
registrul comerţului.

20.Clasificarea societatilor in general

Societăţile comerciale sunt susceptibile de multiple clasificări, pe baza unor criterii diverse.
Legea nr. 31/1990 enumeră limitativ formele juridice sub care se pot constitui societăţile
comerciale în România, astfel: a) societatea în nume colectiv; b) societatea în comandită simplă; c)
societatea pe acţiuni; d) societatea în comandită pe acţiuni; e) societatea cu răspundere limitată (art.
2). Fiecare dintre aceste societăţi comerciale pot fi clasificate după anumite criterii.
Dintre acestea, vom menţiona următoarele:
1.După provenienţa capitalului distingem:
- societăţi cu capital integral autohton;
- societăţi cu capital mixt, la care participă alături de capital autohton şi capital străin;
- societăţi cu capital integral străin.
2.După acelaşi criteriu al provenienţei capitalurilor, dar privite sub un alt punct de vedere,
societăţile comerciale pot fi:
- societăţi cu capital integral de stat;
- societăţi cu capital mixt (parţial de stat şi parţial privat);
- societăţi cu capital integral privat.
3. Un alt criteriu are în vedere naţionalitatea societăţilor comerciale. Din acest punct
de vedere, vom distinge:
- societăţi de naţionalitate română;
- societăţi de naţionalitate străină.
Sunt societăţi de naţionalitate română cele care au fost constituite în România şi şi-au fixat sediul
principal pe teritoriul României.
4. După criteriul domeniului în care îşi desfăşoară activitatea vom distinge:
- societăţi din domeniul industriei;
- societăţi din domeniul agriculturii;
- societăţi din domeniul circulaţiei mărfurilor;
- societăţi prestatoare de servicii;
- societăţi din domeniul construcţiilor;
- societăţi din domeniul transporturilor.
5. În funcţie de structura capitalului social vom distinge:
- societăţi a căror capital social este fracţionat în părţi sociale /părţi de interese;
- societăţi a căror capital social este fracţionat în acţiuni.
 6. După abilitatea societăţilor comerciale de a emite titluri de valoare, vom distinge:
- societăţi emitente de titluri de valoare;
- societăţi neemitente de titluri de valoare.
Sunt societăţi emitente de titluri de valoare, societăţile de capitaluri (societăţile pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni). Ele emit acţiuni şi obligaţiuni.
Sunt societăţi neemitente de titluri de valoare societăţile de persoane (societăţile în nume
colectiv şi în comandită simplă), precum şi societăţile cu răspundere limitată.
.
7. După criteriul importanţei pe care o prezintă elementul intuitu personae la constituirea
societăţilor, se disting:
- societăţi de persoane;
- societăţi de capitaluri.
Societăţile de persoane sunt societăţile comerciale la constituirea cărora elementul intuitu
personae are un rol decisiv. Asemenea societăţi se constituie în principal, pe ideea încrederii între
asociaţi şi a consideraţiei reciproce pe care asociaţii o au unii faţă de ceilalţi.
Sunt societăţi de persoane:
- societatea în nume colectiv – prototipul acestei forme juridice a societăţii comerciale;
- societatea în comandită simplă.
Societăţile de persoane se caracterizează prin următoarele note de specificitate:
a) Sunt construite pe elementul intuitu personae care e pilonul principal al acestor construcţii
juridice;
b) Se bazează pe ideea răspunderii nelimitate a asociaţilor pentru datoriile sociale. Această
responsabilitate este, însă, complementară şi subsidiară.
c) O altă notă de specificitate a societăţilor de persoane rezidă în aceea că aceste societăţi se
constituie numai prin contract de societate..
d) Aceste societăţi nu sunt emitente de titluri de valoare. Nimic nu se opune, însă, ca ele să
emită titluri societare, având semnificaţia unor titluri de legitimare.
e) Pentru constituirea societăţilor de persoane, legea nu pretinde nici minim de capital, nici
minim de vărsământ şi, în general, nici minim de persoane. Desigur aceasta nu trebuie privită ca
omisiune a legii, ci ca o soluţie deliberat consacrată de legiuitor penrtru a da specific propriu
societăţilor de persoane.
f) Societăţile de persoane se dizolvă atât pentru cauze generale, cât şi pentru cele speciale
prevăzute de lege.
În grupa societăţilor de capitaluri se încadrează:
- societatea pe acţiuni, prototipul societăţii de capitaluri;
- societatea în comandită pe acţiuni.

21.Clasificarea societatilor pe actiuni

În acest context, societăţile pe acţiuni se pot clasifica după criterii desemnând modurile de
constituire, structura acţionariatului, provenienţa capitalului social, specificul reglementării
domeniului de activitate şi sistemul de tranzacţionare a acţiunilor emise.
După criteriul modului de constituire, societăţile pe acţiuni se clasifică în societăţi care se
constituie prin subscrierea integrală şi simultană a capitalului social şi societăţi care se constituie prin
subscripţie publică.
 a) Primele se caracterizează prin: subscrierea integrală a capitalului social simultan cu încheierea
actului constitutiv al societăţii; numărul relativ redus de acţionari care participă la încheierea actului
constitutiv, acest număr putând fi cel minim prevăzut de lege cuantumul social al capitalului social,
de cele mai multe ori situat la nivelul minimului legal , actul constitutiv se semnează de către toţi
acţionarii ; acţiunile emise de societate trebuie achitate la constituire, în proporţiile prevăzute de
lege, în funcţie de aporturile pe care le reprezintă; astfel de societăţi au la constituire caracter închis;
formalităţile de constituire sunt reduse.
b) Secundele, societăţile constituite prin subscripţie publică, au următoarele elemente distinctive:
iniţiativa constituirii lor aparţine unor fondatori care nu trebuie să fie, totodată, acţionari 1; în
vederea formării capitalului social este nevoie de apel la economiile deţinute de public 2; procedura
de constituire se compune din mai multe operaţiuni caracterizate prin formalism accentuat şi regim
juridic imperativ actul constitutiv al acestor societăţi se încheie întotdeauna în formă autentică şi se
semnează numai de fondatori sunt guvernate atât de Legea societăţilor comerciale, cât şi de Legea
pieţei de capital; necesită autorizarea funcţionării de către C.N.V.M. 3 (); sunt supuse unui regim
juridic sever în privinţa diseminării informaţiilor referitoare la structura acţionariatului, titlurile
emise, situaţiile financiare anuale etc.; sunt societăţi deschise, emitente de valori mobiliare
tranzacţionate pe piaţa de capital.
După criteriul structurii acţionariatului societăţile pe acţiuni se clasifică în societăţi cu acţionari
de aceiaşi categorie şi societăţi având două sau mai multe categorii de acţionari.
a) Fac parte din prima grupă, societăţile pe acţiuni în care acţionarii au aceleaşi drepturi sociale,
beneficiind de tratament egal în raport cu ceilalţi acţionari şi cu toate acţiunile sau alte titluri emise
de societate.
Acestea sunt societăţile constituite dintr-un număr relativ restrâns de persoane care deţin cote
apropiate de capital social, acţionarilor fiindu-le emise acţiuni sau alte titluri de aceeaşi clasă sau
categorie.
b) Societăţile având două sau mai multe categorii de acţionari sunt cele care se constituie dintr-o
diversitate de acţionari, persoane fizice şi persoane juridice, sunt emitente de acţiuni de diferite
clase, purtând drepturi diferite sau titluri conferind drepturi speciale deosebite deţinătorilor lor. În
aceste societăţi se întâlnesc mai multe categorii de acţionari, cum sunt: categoria acţionarilor
posesori de acţiuni ordinare; categoria acţionarilor majoritari; categoria acţionarilor posesori de
acţiuni nominative; categoria acţionarilor anonimi etc.
Criteriul naturii capitalului social clasifică societăţile pe acţiuni astfel:
a) Societăţile pe acţiuni cu capital social integral privat sunt cele constituite şi organizate exclusiv
de persoane fizice şi/sau juridice din sfera subiecţilor de drept privat.
La aceste societăţi, capitalul social este format prin contribuţiile liber constituite ale acţionarilor
participanţi, iar aporturile acestora sunt guvernate întru-totul de normele dreptului privat, comercial
şi civil. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor sunt reglementate de actul constitutiv, cu excepţia acelor
raporturi juridice societare asupra cărora legea dispune cu titlu imperativ.

b) Societăţile cu capital social integral de stat sunt cele înfiinţate şi organizate exclusiv de
entităţi publice sau private aparţinând statului. Caracteristic pentru aceste societăţi, prin
opoziţie cu societăţile având capital privat, se relevă a fi următoarele trăsături: aporturile la

2
3
 capitalul social provin din domeniul public sau privat al statului 4; acţionarii lor sunt
întotdeauna entităţi juridice din sfera subiecţilor de drept public 5; formarea acestor societăţi
se datorează unor premise de politică economică a statului 6; regimul juridic al constituirii lor
se compune din acte normative generatoare 7 şi acte normative individuale de înfiinţare 8; actul
constitutiv este format din actul normativ de înfiinţare şi statut 9; la constituire au un singur acţionar
– entitate juridică a statului care le înfiinţează; pot lua naştere prin reorganizarea unor entităţi
economice preexistente10 sau prin înfiinţare ab initio; organizarea şi funcţionarea acestor societăţi
este guvernată de statutul propriu.
c) Societăţile pe acţiuni cu capital social mixt, de stat şi privat, se caracterizează prin combinarea a
două categorii de aporturi sociale provenind din resurse diferite, unele aparţinând subiecţilor
dreptului privat, iar altele entităţilor juridice ale statului. Astfel de societăţi pot rezulta din
privatizarea parţială a societăţilor cu capital integral de stat 11, din asocierea unor entităţi juridice ale
statului cu subiecţi de drept privat, persoane fizice sau persoane juridice, precum şi din asocierea
societăţilor cu capital de stat cu terţe persoane juridice sau fizice, române sau străine 12.
Societăţile pe acţiuni cu capital mixt, de stat şi privat, au cel puţin două categorii de acţionari,
corespunzător domeniilor public şi privat din care provin, iar organizarea şi funcţionarea acestor
societăţi este guvernată de actul constitutiv, Legea nr. 31/1990 şi, în unele cazuri, de legislaţia
specială13.
d)Societăţile pe acţiuni cu capital social obligatoriu în numerar sunt cele în privinţa cărora legea
specială, prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 31/1990, prevede că astfel de societăţi îşi pot forma
capitalul social numai din aporturi în numerar. Aceasta este o condiţie pentru autorizarea atât a
constituirii, cât şi a funcţionării lor.
e) Societăţile cu capital social liberal sunt cele în privinţa cărora legea permite, alături de aportul în
numerar, şi alte contribuţii cu titlul de aport social, atât la constituire, cât şi în cursul funcţionării
societăţii14.
Caracterul liberal al capitalului social se poate analiza sub dublu aspect, astfel: ca libertate de
opţiune asupra tipului de aport social contributiv; ca diversitate a drepturilor transmise societăţii
decurgând din aportul social subscris.
f) Societăţile cu capital social naţional sunt societăţi pe acţiuni constituite în România, având
capitalul social format din resurse de natură privată sau publică autohtone 15.
Aceste societăţi se află în totalitate sub jurisdicţia statului român, fiind guvernate în toate
aspectele (constitutiv, organizatoric şi funcţional) de dreptul naţional.
europene şi internaţionale.
g) Societăţile cu capital social străin sunt societăţi pe acţiuni constituite în România potrivit legii
române, al căror capital este format în integralitate din aporturi sociale atrase din perimetrul altor
state, subscrise de către persoane fizice sau juridice străine.
4
5
6
7

8
9

10
11

12
13

14
15
 h) Societăţile pe acţiuni cu capital social mixt, naţional şi străin , îmbină, sub aspectul provenienţei,
două categorii de aporturi sociale subscrise fie la constituirea societăţii, fie ulterior pe parcursul
existenţei acesteia.

Formarea, respectiv, majorarea capitalului social cu aporturi mixte a făcut posibilă constituirea
societăţilor comerciale mixte în România reglementate prin Decretul nr. 424/1972 16.
După criteriul specialităţii reglementării domeniului de activitate,
a) Societăţile bancare, reglementate de O.U.G. nr. 99/2006 17 sunt societăţi comerciale ce se pot
constitui, organiza şi funcţiona exclusiv sub forma juridică a societăţilor pe acţiuni 18.
Astfel de societăţi pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordată de B.N.R. 19, următoarele activităţi:
a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) contracte de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,
finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;
c) leasing financiar20;
d) servicii de transfer monetar;
e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie
şi alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică 21;
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionarea în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
- instrumente ale pieţei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de
depozit;
- valută;
b) Societăţile comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare, de reasigurare şi de brokeraj în
asigurări şi/sau reasigurări, sunt societăţi pe acţiuni având ca obiect de activitate o anumita
categorie de asigurări, asigurări-reasigurări sau de intermediere în asigurări şi/sau reasigurări.
Organizarea şi funcţionarea acestor societăţi, precum şi obiectul lor de activitate sunt reglementate
de Legea nr. 32/2000 .
Categoria activităţii adoptate determină şi tipologia unor asemenea societăţi.
Astfel, societăţile de asigurare sunt persoane juridice române autorizate să exercite activităţi de
asigurare, şi anume: oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi
reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum
şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată .
Societăţile de reasigurare sunt, de asemenea, persoane juridice române autorizate să încheie
operaţiuni de asigurare a unui asigurator sau reasigurator .
Societăţile de asigurare–reasigurare sunt persoane juridice române autorizate să exercite
ambele tipuri de activităţi.
Societăţile de brokeraj sunt persoane juridice autorizate să desfăşoare activitate de intermediere în
asigurări şi/sau reasigurări. Activitatea societăţii–broker de asigurare constă în negocierea pentru
clienţii săi, persoane fizice sau juridice, asiguraţi sau potenţiali asiguraţi, încheierea contractelor de
asigurare sau de reasigurare şi acordarea de asistenţă înainte şi pe durata derulării contractelor ori
în legătură cu regularizarea daunelor, după caz. Societatea–broker de reasigurare intermediază în
16
17

18
19

20
21
principal activitatea de reasigurare. Societăţile de brokeraj pot avea ca obiect de activitate numai
activitatea de broker de asigurare şi/sau de reasigurare.
c) Societăţile de intermediere, de plasament colectiv şi de operare cu instrumente financiare,
reglementate de Legea nr. 297/2004 22, sunt societăţi comerciale care se constituie şi
funcţionează în domeniul pieţei de capital.
Societăţile de servicii de investiţii financiare (S.S.I.F.) au obiect exclusiv de activitate prestarea de
servicii de investiţii financiare . Astfel de servicii sunt supuse autorizării Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare (C.N.V.M.) şi se prestează de către persoane fizice, acţionând ca agenţi pentru servicii de
investiţii financiare .
Societăţile–trader efectuează exclusiv în nume şi pe cont propriu, tranzacţii cu instrumente
financiare derivate de natura contractelor futures şi cu opţiuni. Traderii pot opera numai cu acordul
operatorului de piaţă şi în conformitate cu reglementările respectivei pieţe reglementate .
Societăţile–Fond de compensare a investitorilor se constituie în scopul compensării
investiţiilor în situaţia incapacităţii membrilor Fondului de a restructura fondurile băneşti şi/sau
instrumentele financiare datorate sau aparţinând investitorilor, care au fost deţinute în numele
acestora, cu ocazia prestării de servicii de investiţii financiare sau de administrare a portofoliilor
individuale de investiţii .
Societăţile de administrare a investiţiilor (S.A.I.) au ca obiect de activitate administrarea
organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare (O.P.C.V.M.) 23, precum şi a altor organisme de
plasament colectiv24.
Societatea–depozitar este o instituţie de credit constituită sub forma unei societăţi bancare, în
conformitate cu O.U.G. nr. 199/2006, căreia îi sunt încredinţate spre păstrare, în condiţii de
siguranţă, toate activele unui O.P.C.V.M.25.
Societăţile de investiţii sunt organisme de plasament colectiv în valori mobiliare 26 (O.P.C.V.M.)
având ca unic scop efectuarea de investiţii colective prin plasamentul resurselor băneşti în
instrumente financiare lichide, operând pe principiul diversificării riscului şi administrării prudenţiale
în condiţiile în care titlurile de participare 27 sunt la cererea deţinătorilor.

Societăţile de investiţii de tip închis sunt alte organisme de plasament colectiv (A.O.P.C.), care
atrag în mod public resurse financiare ale persoanelor fizice şi/sau juridice, emit un număr limitat de
acţiuni şi sunt tranzacţionate pe o piaţă 28. Acestor societăţi le sunt aplicabile regulile relative la
societăţile de investiţii.
Societăţile-operator de piaţă organizează şi administrează pieţe reglementate de instrumente
financiare29.
Modul de organizare şi funcţionare a pieţei reglementate se stabileşte prin reglementări proprii,
emise de către operatorul de piaţă, adoptate de către adunarea generală a acţionarilor şi aprobate
de C.N.V.M.30.

22

23
24

25
26

27
28

29
30
 Societăţile-operator de sistem administrează sisteme alternative de tranzacţionare a valorilor
mobiliare care nu îndeplinesc cerinţele de admitere la tranzacţionare pe o piaţă reglementată.
Pot administra un astfel de sistem intermediarii autorizaţi şi operatorii de piaţă 31. Administrarea
sistemului alternativ se realizează pe baza unor reguli de funcţionare aprobate de C.N.V.M. 32.
Societăţile-depozitar central efectuează operaţiuni de depozitare a valorilor mobiliare, de
compensare–decontare a tranzacţiilor cu valori mobiliare, de decontare brută pentru tranzacţiile cu
instrumente financiare, altele decât cele derivate, precum şi operaţiuni de registru pentru emitenţii
deponenţi.
Societăţile de administrare a sistemului de compensare şi decontare a tranzacţiilor cu instrumente
financiare, altele decât cele derivate, au ca obiect de activitate operaţiuni de compensare şi
decontare, inclusiv de decontare brută pentru astfel de instrumente financiare, conform unor
condiţii generale stabilite de C.N.V.M. împreună cu Banca Naţională a României şi cu alte autorităţi
competente, după caz33.
Societatea–casa de compensare are ca obiect de activitate operaţiuni de compensare şi
decontare a tranzacţiilor cu instrumente financiare derivate, precum şi orice operaţiuni în legătură
cu acestea, fiind responsabilă de calcularea poziţiilor nete ale intermediarilor, ale unei posibile
contrapărţi centrale şi/sau ale unui agent de decontare.
Societatea–contrapartea centrală este o entitate societară care se interpune între intermediarii
din sistem şi care acţionează ca o contraparte exclusivă a acestora, în ceea ce priveşte ordinele lor de
transfer.
d) Societăţile de leasing, prevăzute de O.G. nr. 51/1997 34, pot adopta forma juridică a societăţii
pe acţiuni şi se constituie, organizează şi funcţionează conform Legii nr. 31/1990 35.
Societăţile de leasing constituite ca societăţi comerciale pe acţiuni se disting prin două note de
specificitate: au ca obiect de activitate principal desfăşurarea operaţiunilor de leasing prevăzute de
ordonanţa Guvernului; trebuie să dispună de un minim de capital social impus prin normă specială 36.

După sistemul de tranzacţionare a acţiunilor, societăţile pe acţiuni pot fi clasificate în societăţi

închise şi societăţi deschise.
Această clasificare este importantă pentru determinarea operaţiunilor juridice de tranzacţionare
a acţiunilor emise de societăţile pe acţiuni.
a) Societăţile pe acţiuni închise sunt cele ale căror acţiuni sunt tranzacţionate în afara oricărei
oferte publice şi a oricărui sistem de tranzacţionare reglementat.
Fac parte din această categorie societăţile pe acţiuni constituite simultan cu subscrierea
capitalului social, precum şi cele neadmise la tranzacţionare pe piaţa reglementată de capital sau
într-un sistem alternativ de tranzacţionare.
b) Societăţile pe acţiuni deschise sunt cele autorizate, potrivit legii, să tranzacţioneze acţiuni pe o
piaţă de capital sau într-un sistem alternativ de tranzacţionare.
Fac parte din această categorie societăţile constituite prin subscripţie publică, societăţile admise
pe piaţa reglementată de capital şi societăţile înscrise în sisteme alternative de tranzacţionare a
acţiunilor
31
32

33
34

35
36
După întinderea responsabilităţii asociaţilor pentru datoriile sociale ale societăţii comerciale,
distingem:
- societăţi cu răspundere nelimitată;
- societăţi cu răspundere limitată.
Societăţile comerciale cu răspundere nelimitată sunt societăţile de persoane.
Societăţile comerciale cu răspundere limitată sunt societăţile de capitaluri şi societăţile cu
răspundere limitată.

22. Conditiile generate de constituirea societatilor si tipologia acestora

Cu privire la condiţiile de validitate ale contractului de societate, NCC include o cerinţă nouă, şi
anume că un soţ nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri comune decât cu consimţământul
celuilalt soţ.
Calitatea de asociat este recunoscută soţului care a aportat bunul comun, dar părţile sociale sau
acţiunile sunt bunuri comune.
Relativ la regimul aporturilor vărsate de către asociaţi, art. 1883 din NCC statuează că, în cazul unei
societăţi cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi
fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaţilor, afară de cazul în care au
convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor comună.
Forma contractului este instituită de art. 1884, potrivit căruia un astfel de contract se încheie se
încheie în formă scrisă.
e) Tipurile de societăţi care se pot constitui, în funcţie de criteriul formei juridice sunt:
a) simple;
b) în participaţie;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acţiuni;
g) în comandită pe acţiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege

23. Societatea simpla

Societatea simplă este acea formă juridică a societăţilor reglementate de NCC, care nu este
înzestrată cu personalitate juridică, dispune de un capital social divizat în părţi de interes, format din
aporturile asociaţilor, aporturi care devin coproprietatea asociaţilor pe durata existenţei societăţii,
sau numai în folosinţa acestora.
Formarea capitalului social are loc prin aportul asociaţilor, aport care poate consta în bani, în
bunuri, precum şi în prestaţii sau în cunoştinţe specifice.
Părţile de interes sunt indivizibile.
Părţile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot în adunarea asociaţilor, dacă
prin contract nu s-a prevăzut altfel.
Încetarea societăţii simple este reglementată ca o consecinţă a încetării contractului de societate,
ceea ce, sub rezerva unor dispoziţii speciale, are loc prin:
a) realizarea obiectului societăţii sau imposibilitatea neîndoielnică a realizării acestuia;
b) consimţământul tuturor asociaţilor;
c) hotărârea instanţei, pentru motive legitime şi temeinice;
d) împlinirea duratei societăţii, cu excepţia cazului în care se aplică dispoziţiile art. 1931;
e) nulitatea societăţii;
f) alte cauze stipulate în contractul de societate
24. Reglementari speciale aplicabile societatilor
a) Primul act normativ care a răspuns acestei cerinţe istorice l-a constituit Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Conform art.
16, unităţile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară
activitatea, se organizează şi funcţionează sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu
răspundere limitată.
b) Alte reglementări speciale aplicabile societăţii pe acţiuni sunt conţinute de O.U.G. nr. 30/1997
privind reorganizarea regiilor autonome. Potrivit acestei ordonanţe, regiile autonome înfiinţate
conform Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale, precum şi cele înfiinţate în temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor
libere, se reorganizează ca societăţi comerciale pe baza unor programe întocmite de autorităţile
administrative centrale sau locale, sub autoritatea cărora îşi desfăşoară activitatea respectivele regii
autonome.
c) O altă reglementare specială o constituie O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing. Potrivit acestui act normativ societăţile de leasing, persoane juridice române,
se înfiinţează şi funcţionează conform Legii nr. 31/1990. Drept urmare, societăţile comerciale care
îşi stabilesc un astfel de obiect de activitate se vor supune dispoziţiei speciale privind minimul de
capital social prevăzut de această ordonanţă.
d) Societăţile pe acţiuni din domeniul bancar beneficiază, de asemenea, de reglementări speciale
conferite de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalulu. Această lege
statuează că băncile, persoane juridice române, se constituie sub forma juridică de societăţi
comerciale pe acţiuni, în baza autorizării Băncii Naţionale a României, cu respectarea prevederilor
legale aplicabile societăţilor comerciale.
e) Reglementări speciale sunt destinate, de asemenea, societăţilor comerciale din domeniul
asigurărilor. Potrivit acestui act normativ, activitatea de asigurare în România poate fi exercitată
numai de persoane juridice române, constituite ca societăţi pe acţiuni, autorizate de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor conform procedurii reglementate de art. 12.
f) Dreptul societar român, cu deosebire în privinţa societăţilor pe acţiuni, conţine un regim juridic
special pentru societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale la care statul sau
o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, indiferent de actul normativ în baza căruia
o astfel de entitate societară s-a înfiinţat .

25. Ctr.de societate. Notiuni si caractere juridice

Contractul de societate comercială este acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi subiecţi de
drept, persoane fizice şi/sau persoane juridice, care convin să aducă aporturi sociale în numerar
şi/sau în natură şi să desfăşoare împreună activităţi comerciale aducătoare de profit, în vederea
împărţirii între ei a beneficiilor obţinute, asumându-şi obligaţia de a suporta, tot astfel, pierderile
rezultate.
- Caracter sinalagmatic imperfect. Astfel, are caracter sinalagmatic deoarece generează drepturi şi
obligaţii reciproce între asociaţi, dar şi între aceştia şi societatea comercială.
- este un contract cu titlu oneros întrucat fiecare asociat urmăreşte la intrarea in societate obţinerea
unui profit sau alt avantaj economic.
- are caracter aleatoriu deoarece conţine două elemente incerte
- este un contract cu executare continuă
- este un fapt de comerţ
- este un act juridic solemn
26. Modificarea ctr.de societate
Orice act juridic poate fi modificat în aceleaşi condiţii şi cu respectarea aceloraşi forme ce au fost
avute în vedere la încheierea lui. Dacă raportăm exigenţele acestui principiu la contractul de
societate, vom constata că pentru modificarea acestui contract sunt necesare cel puţin două condiţii:
- acordul de voinţă al tuturor asociaţilor, deoarece însuşi contractul de societate reprezintă în esenţa
lui, acordul de voinţă al tuturor asociaţilor;
- forma scrisă. Aceasta pentru că şi contractul de societate a fost redactat în formă scrisă.
Contractul de societate poate fi modificat oricând, chiar mai înainte ca procedura de constituire a
societăţii să fi fost finalizată. Însă, dat fiind că acest contract reprezintă elementul esenţial în
procedura de constituire a societăţilor comerciale, modificările lui ulterioare vor fi publicate în
Monitorul Oficial.
În cazul în care actul constitutiv al societăţii este format din contract de societate şi statut,
modificările operate în conţinutul contractului trebuie operate şi în conţinutul statutului, pentru că
între cele două părţi ale actului constitutiv trebuie să existe o deplină concordanţă, sub aspectul
conţinutului.
27. Statutul societatii
Statutul se încheie atunci când lege îl prevede, fie ca o componentă a actului constitutiv al societăţii,
fie ca singurul act constitutiv al societăţii comerciale.
Ca şi componentă a actului constitutiv al societăţii comerciale, statutul reprezintă un act dezvoltător
al contractului de societate, un instrument juridic pentru detalierea şi explicitarea clauzelor
contractului de societate. El se poate înfăţişa în această postură la societatea pe acţiuni, la societatea
în comandită pe acţiuni şi la societatea cu răspundere limitată cu pluralitate de asociaţi. În aceste
cazuri, statutul poate fi redactat împreună cu contractul de societate formând conţinutul unui singur
documen intitulat act constitutiv sau ca act distinct de contractul de societate, sub forma unui script
separat de înscrisul constatator al contractului de societate.
În ambele cazuri, împreună cu contractul, statutul societăţii formează actul constitutiv şi, din punct
de vedere al formei juridice trebuie să fie constatat printr-un înscris.
Legea societară statuează că, în cazurile în care contractul de societate şi statutul constituie acte
distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identificare ale asociaţilor şi clauze care să
reglementeze organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii (art. 5 alin. 5 din Legea
nr. 31/1990).
În cea de-a doua ipoteză, în care statutul este singurul act constitutiv al societăţii – avem în vedere
societăţile unipersonale – în mod obligatoriu, în cuprinsul statutului vor trebui să se regăsească toate
clauzele necesare prevăzute de lege pentru contractul de societate, care vor putea fi completate şi
cu clauzele opţionale.
28. Elementele specifice actului constitutiv
În literatura juridică s-a apreciat că alături de elementele generale, comune oricărui act juridic
(capacitatea părţilor, consimţământul părţilor, o cauză licită şi un obiect determinat), actul
constitutiv al societăţii comerciale trebuie să conţină, în esenţă, anumite elemente care îi sunt
specifice, astfel:
a) aportul asociaţilor la constituirea capitalului social;
b) scopul exercitării în comun a unei activităţi comerciale (affectio societatis);
c) participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi.
Dacă în actul constitutiv nu se regăsesc aceste elemente, actul nu va fi nul, însă nu va mai avea
semnificaţia de act juridic care stă la baza constituirii, organizării şi funcţionării societăţii comerciale.

29. Obligatia de aport social la capitalul societatii. Notiuni si tipuri de aport

Prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit
bun, o valoare patrimonială. Operaţiunea este analizată astfel, ca un contract încheiat între asociaţi
şi viitoarea societate comercială.
Tipuri:
a) Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită
societăţii
b) Aportul în natură poate consta în bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale,
precum: clădiri, terenuri, construcţii speciale, maşini, utilaje, fonduri de comerţ, drepturi de
proprietate industrială etc
c) Aportul in creante - Este admis la constituirea societatilor in comandita simpla, a societatilor
in nume colectiv si a societatilor pe actiuni prin subscrierea simultana a capitalului .

30. Aportul in numerar

Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societăţii.
În doctrină s-a pus problema dacă sintagma „aport în numerar” se referă doar la bani lichizi sau la
orice instrument de plată cu numerar.
Opinăm că trebuie făcută distincţie între obiectul aportului şi mijlocul de realizare a acestuia. Astfel,
aportul în numerar are ca obiect doar sume de bani, însă modalitatea de transmitere a aportului o
poate constitui CEC-ul sau viramentul bancar, acestea din urmă rămânând în sfera instrumentelor de
plată cu numerar şi nu se constituie în aporturi de sine-stătătoare la capitalul social.
Numerarul ce face obiectul aportului social se exprimă întotdeauna în lei, chiar dacă vărsământul s-a
efectuat în monedă străină.
Aportul în numerar se depune în contul societăţii la CEC ori la o societate bancară. Potrivit art. 68 din
Legea nr. 31 din 1990, aportul asociaţilor la capitalul social nu este purtător de dobânzi.

31. Aportul in natura si ipotezele acestuia

Aportul în natură poate consta în bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale, precum:
clădiri, terenuri, construcţii speciale, maşini, utilaje, fonduri de comerţ, drepturi de proprietate
industrială.

1. Ipoteza aportului în proprietate

Legea societăţilor comerciale enunţă, cu titlu de regulă, că în lipsă de stipulaţie contrară, bunurile
constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei la
registrul comerţului. Această prevedere instituie o prezumţie relativă, juris tantum, conform căreia
societatea comercială este declarată proprietarul bunurilor aduse cu titlu de aport la capitalul său
social. Aportul în proprietate se efectuează prin transferul dreptului de proprietate asupra bunului şi
predarea efectivă a acestuia la dispoziţia societăţii comerciale.
2. Ipoteza aportului în folosinţă
Aportul în folosinţă constă în punerea la dispoziţia societăţii a unui bun fără a transfera societăţii
dreptul de proprietate. Aportul în folosinţă este analizat ca aport în uz, între asociat şi societate
stabilindu-se raporturi analoge locaţiunii. În consecinţă, asociatul are dreptul să reprimească bunul la
dizolvarea societăţii, întrucât aportul în folosinţă nu are caracter definitiv.
Aportul în folosinţă poate lua forma uzufructului.
Aportul în uzufruct constă în transferul de către asociat către societatea comercială a unui drept real
derivat, esenţialmente temporar, asupra unui bun sau universalităţi de bunuri, care se află şi rămâne
în proprietatea asociatului, iar societăţii comerciale, în calitate de uzufructuar, i se conferă, pe un
timp determinat, atributele de posesie şi folosinţă cu obligaţia de a conserva substanţa bunurilor şi
de a le restitui asociatului proprietar la încetarea uzufructului.

32.Regimul juridic al trasmiterii drepturilor si riscurilor in materie de aport in

natura
Aportul în natură poate să îmbrace forma aportului în proprietate, în uzufruct sau în uz. Aporturile în
natură se realizează prin transmiterea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către
societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. până în momentul predării bunului, acesta rămâne
în rizico-pericolul asociatului-debitor a obligaţiei de aport. Stabilirea prin lege a datei înmatriculării
societăţii la registrul comerţului ca dată a transmiterii dreptului de proprietate sau a drepturilor
corespunzătoare asupra aportului în natură, „s-a impus nu numai pentru a se asigura o mai mare
certitudine în legătură cu momentul efectuării operaţiei, ci mai ales, pentru că numai de la data
înmatriculării, societatea dobândeşte personalitate juridică şi devine subiect de drept”.
Asociatul este liberat de obligaţia de aport numai în condiţiile în care, pe lângă transferul drepturilor
corespunzătoare, purcede şi la predarea efectivă a bunului.
Asociatul-debitor răspunde atât pentru neexecutarea sau pentru executarea necorespunzătoare ori
cu întârziere a obligaţiei de aport, cât şi pentru pieirea fortuită a bunului apărută între momentul
transferului drepturilor corespunzătoare şi cel al predării efective, în stare de utilizare, a bunului
către societate.

33.Aportul in proprietate
Aportul în proprietate se efectuează prin transferul dreptului de proprietate asupra bunului şi
predarea efectivă a acestuia la dispoziţia societăţii comerciale. Drept urmare, „bunul intră în
patrimoniul societăţii, iar asociatul nu va mai avea nici un drept asupra lui. Societatea comercială
este declarată proprietarul bunurilor aduse cu titlu de aport la capitalul său social. Prezumţia are
caracter relativ deoarece se poate stipula contrariul, adică transmiterea doar a unui sau a unor
drepturi deţinute de asociat asupra bunului, excluzând dreptul de proprietate. Nu putem califica, ab
initio, operaţiunea aportului în proprietate ca având natura juridică a actului civil translativ de
proprietate, operaţiunea având un caracter comercial aparţinând domeniului societar.
34. Aportul in folosinta
Aportul în folosinţă constă în punerea la dispoziţia societăţii a unui bun fără a transfera societăţii
dreptul de proprietate. Poate constitui obiect al aportului în folosinţă orice bun susceptibil de aport
în proprietate.
Aportul în folosinţă este analizat ca aport în uz, între asociat şi societate stabilindu-se raporturi
analoge locaţiunii. În consecinţă, asociatul are dreptul să reprimească bunul la dizolvarea societăţii,
întrucât aportul în folosinţă nu are caracter definitiv.
Aportul în folosinţă poate lua forma uzufructului.
Aportul în uzufruct constă în transferul de către asociat către societatea comercială a unui drept real
derivat, esenţialmente temporar, asupra unui bun sau universalităţi de bunuri, care se află şi rămâne
în proprietatea asociatului, iar societăţii comerciale, în calitate de uzufructuar, i se conferă, pe un
timp determinat, atributele de posesie şi folosinţă cu obligaţia de a conserva substanţa bunurilor şi
de a le restitui asociatului proprietar la încetarea uzufructului.

35.Aporturi neadmise in voturi

Regula neadmiterii aportului în industrie. Acesta fiind angajamentul asociatului de a pune la
dispoziţia societăţii cunoştinţele sale tehnice, serviciile sale sau munca sa. Regula: „prestaţii în
muncă” dispunând că asemenea prestaţii nu pot constitui aport la formarea sau majorarea
capitalului social, regula fiind valabilă pentru toate societăţile comerciale
Aportul în industrie sau prestaţii în muncă nu poate constitui aport social pentru formarea
capitalului social al societăţilor comerciale.
Cazuri de neadmitere a aportului în natură.
- Cazul societăţii pe acţiuni al cărei obiect de activitate îl constituie operaţiunile bancare
- Cazul societăţii pe acţiuni având ca obiect de activitate operaţiuni de asigurare, asigurare-
reasigurare şi de reasigurare, precum şi intermedierea în asigurări
- Cazul societăţilor din domeniul pieţei de capital
Cazuri de neadmitere a aportului în creanţe
- Cazul neadmiterii aportului în creanţe pentru constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie
publică.
- Cazuri de neadmitere a aporturilor în creanţe prevăzute în legi speciale .

36. Cazuri de aporturi in creante neadmise

- Cazul neadmiterii aportului în creanţe pentru constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie
publică.
- Cazuri de neadmitere a aporturilor în creanţe prevăzute în legi speciale .

37.Varsamantul aporturilor sociale. Notiune. Trasaturi

Actul juridic al vărsământului, indiferent că intervine în momentul subscrierii aportului sau ulterior
acestuia, semnifică un act de dispoziţie prin care asociatul transferă drepturile sale asupra unui bun
sau asupra unei sume de bani în patrimoniul societăţii, în scopul constituirii capitalului social
real.
a) Obligativitatea vărsământului
b) Realitatea vărsământului semnifică transferul material a întregului aport subscris din
patrimoniul asociatului în patrimoniul societăţii comerciale şi consemnarea în evidenţele
societăţii a bunurilor şi valorilor puse la dispoziţia sa.

38.Raspunderea pentru realitatea efectuarii varsamintelor

Răspunderea pentru realitatea vărsămintelor revine, în primul rând, asociaţilor începând cu etapa
constitutivă şi continuând pe întreaga durată a termenului convenit prin actul constitutiv. Aceeaşi
răspundere o au şi dobânditorii ulteriori de acţiuni neliberate. În cazul aportului în creanţe, asociatul
rămâne debitor al societăţii atât timp cât aceasta nu a obţinut plata sumei pentru care au fost
subscrise astfel de creanţe.
Acţiunea în justiţie se exercită de fondatori până în momentul înmatriculării societăţii, iar ulterior de
societatea comercială însăşi, sau, după caz, de asociaţii care şi-au onorat obligaţiile de aport social.
În ipoteza societăţii pe acţiuni, cererea de chemare în judecată are ca obiect obligaţia de a face, şi
anume de obligare a subscriitorului sau acţionarului la depunerea aportului subscris, în obiectul său
şi, după caz, la plata dobânzilor de întârziere şi a daunelor pricinuite societăţii.
Pe de altă parte, răspunderea pentru efectuarea vărsămintelor prevăzute de actul constitutiv şi de
lege, respectiv, pentru existenţa aporturilor în natură revine, totodată, fondatorilor şi primilor
administratori.
Răspunderea fondatorilor poate avea ca obiect acţiunea în constatare a efectuării vărsământului şi
obligării fondatorilor la consemnarea acestei operaţiuni în evidenţele societăţii sau acţiunea în
restituire a aporturilor nelegal încasate de către fondatori.
Răspunderea penală a administratorilor poate fi angajată în condiţiile săvârşirii unor infracţiuni
prevăzute de Legea nr. 31/1990, cum ar fi: prezentarea, cu rea credinţă, în prospecte, rapoarte şi
comunicări adresate publicului, de date neadevărate asupra constituirii societăţii ori asupra
condiţiilor economice ale acesteia sau ascunderea, cu rea credinţă, în tot sau în parte de asemenea
date; prezentarea, cu rea credinţă, acţionarilor un bilanţ contabil inexact sau date inexacte asupra
condiţiilor economice ale societăţii, în vederea ascunderii situaţiei ei reale; refuzul de a pune la
dispoziţia experţilor, în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 26 şi art. 38, documentele necesare
(art. 271 pct. 1-3); folosirea, cu rea-credinţă, a bunurilor şi creditului societăţii, într-un scop contrar
intereselor acesteia sau în folosul personal al fondatorului ori administratorului

39.Affectiv Societatis. Definitie, caracterizare

Apreciem că affectio societatis are o dublă semnificaţie:
- de element psihologic care dezvăluie intenţia fiecărui asociat de a conlucra sau colabora în vederea
desfăşurării de către societate a unor activităţi comerciale determinate prin actul constitutiv (animus
personae);
- de voinţă societară, manifestată colectiv de către asociaţi pe toată durata de existenţă a societăţii
comerciale, având ca obiect buna organizare şi funcţionare a entităţii juridice constituite ( animus
societatis).
- actul constitutiv reprezintă sediul expunerii, atât a intereselor particulare ale fiecărui asociat, cum
ar fi participarea la beneficiile societăţii, cât şi a intereselor sau dezideratelor comune ale asociaţilor,
acest ultim domeniu formând voinţa societăţii.
- affectio societatis nu este doar domeniul de animaţie a asociaţilor, ci şi al entităţii juridice nou
create, şi anume societatea comercială însăşi;
- dacă la unele tipuri de societăţi comerciale, îndeosebi societăţile de persoane, elementul affectio
societatis constituie o obligaţie a fiecărui asociat, sancţionată cu excluderea din societate, la
societăţile de capitaluri elementul psihologic al acţionarilor se manifestă doar în anumite momente,
cu prilejul constituirii societăţii, iar în cursul funcţionării acesteia, în cadrul adunărilor generale.

40.Participarea tuturor asociatiilor la beneficii si la pierderi

Pe acest temei, Curtea de Casaţie s-a pronunţat în sensul că „ceea ce este de esenţa contractului de
societate e participarea tuturor asociaţilor atât la beneficii cât şi la pierderile rezultate din
operaţiunile care formează obiectul contractului”.
În doctrină s-a apreciat că regula participării asociaţilor la beneficii şi pierderi nu este de ordine
publică, având un caracter subsidiar, din moment ce însăşi legiuitorul lasă la libera apreciere a
asociaţilor determinarea părţii de câştig sau pierdere, intervenind doar în caz de tăcere a
contractului de societate. pentru ipoteza societăţii comerciale se remarcă obligativitatea prevederii
în actul constitutiv a unor clauze care să reglementeze „partea fiecărui asociat la beneficii şi la
pierderi” sau „modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor” .
Apreciem imperativă dispoziţia legii referitoare la includerea în actul constitutiv al societăţii
comerciale a clauzei referitoare la modul în care asociaţii/acţionarii vor participa la beneficii şi vor
suporta pierderile societăţii.
În măsura în care acţionarii nu au prevăzut prin actul constitutiv, hotărâre a adunării generale sau
convenţie extra-statutară modalitatea de repartizare a dividendelor sau de suportare a pierderilor,
se aplică normele supletive conţinute de Legea nr. 31/1990, astfel:
- dividendele se vor plăti proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat
- pierderile vor fi suportate până la concurenţa capitalului social subscris

41.Structura actului constitutiv al societatii

Structura actului constitutiv se înfăţişează, fie în mod unitar, când se reflectă în înscrisul unic, fie
dihotomic, când trebuie să rezulte din cele două acte distincte: contract şi statut. Aceasta este
structura exterioară sub care se poate prezenta actul constitutiv.
Din punct de vedere al conţinutului, structura actului constitutiv se analizează ţinând seama de
obiectul comun al unor clauze sau menţiuni.
Astfel, identificăm o primă componentă constitutivă din date şi clauze reglementând organizarea,
funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii, toate specifice statutului societăţii. A doua
componentă este alcătuită din menţiuni şi clauze ce reglementează constituirea societăţii
comerciale, aporturile la capitalul social, drepturile şi obligaţiile asociaţilor/acţionarilor, titlurile
emise de societate, modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor rezultate din
activitatea societăţii, avantajele rezervate fondatorilor, operaţiunile încheiate de asociaţi în cadrul
societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le preia şi sumele ce trebuie plătite pentru
acele operaţiuni, modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii, toate aceste menţiuni fiind specifice,
de regulă, contractului de societate. Cele două componente dezvăluie structura internă a actului
constitutiv.
Din punct de vedere al caracterului, imperativ sau dispozitiv, al normelor ce prefigurează conţinutul
actului constitutiv, constatăm alte două componente ale acestuia: prima este alcătuită din menţiuni
şi clauze obligatorii dictate de norme imperative, a doua este formată din clauze opţionale,
facultative, permise de numeroase prevederi ale Legii societăţilor comerciale. Aceste două
componente reflectă structura normativă a actului constitutiv.

42.Conditiile de forma ale actului constitutiv

Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie numai prin contract de
societate, iar societatea cu răspundere limitată cu un singur societar se constituie numai prin
statut,care, de asemenea, pot fi denumite act constitutiv.
a) Forma scrisă
b) Forma autentică
c) Semnarea actului constitutiv
d) Autorizarea actului constitutiv
e) Înregistrarea actului constitutiv
f) Publicitatea actului constitutiv