Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA „ DUNĂREA DE JOS” GALAŢI, ROMÂNIA

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ŞTIINŢE UMANISTE, ECONOMICE ŞI


INGINEREŞTI LICENŢĂ,
SPECIALITATEA EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Referat
La disciplina: Antrenament și competiție în sportul
adoptat
Tema: Aspecte generale legate de problematica
handicapului

A elaborat: Leşco Petru


Coordonator ştiinţific: Triboi Vasile,
profesor universitar

Chişinău, 2020
Cuprins:
1. Incidența și cauzele defecienților și incapacităților
2. Profilul persoanelor cu dizabilități din Republica Moldova
3. Repartiția numărului de persoane cu dificiență în lume
4. Concluzii
5. Bibliografie

2
Incidența și cauzele defecienților și incapacităților
În anul 1950, ONU estima că aproape 3 % din populaţia globului suferă de un tip sau altul de
incapacitate. În 1983, statisticile ONU estimau un număr de peste 500 milioane de persoane cu
handicap, deficiențe fizic, mental sau senzorial. Dacă la acest număr adăugăm membrii de familie
afectaţi de necesitatea de a se ocupa de o persoană cu handicap, rezultă că problema în sine implică
aproximativ 25% din populaţia globului.
În chestionarul Naţiunilor Unite adresăt ţărilor lumii, factorii generatori de deficienţe sunt
impărţiţi în patru mari categorii:
- factori genetici;
- factori biologici (diferite afecţiuni);
- accidente;
- condiții socioculturale (UN, 1986).
Pentru factorul genetic, informațiile sunt rare, existând puține date privind amploarea
acestui fenomen. Bolile reprezintă unul dintre principalii factori ce favorizează apariţia diferințelor
fizice și mentale. În ceea ce priveşte intervenţia acestui factor se observă diferenţe între ţările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. În statele în curs de dezvoltare, factorii pre-, peri- şi
postnatali sunt cel mai frecvent intâlniţi. O altă cauză care favorizează apariţia diferințelor este
reprezentată de bolile infecto-contagioase, în special de poliomielită, tuberculoză, infecții ale
urechii și ale ochilor. În ţările dezvoltate, apariţia diferințelor este favorizată de prezenţa bolilor
somatice netransmîșibile. Un loc important îl ocupă afecțiunile cardiovasculare, respiratorii,
reumatismale, diabetul etc. De asemenea, afecțiunile mentale cronice sunt frecvent intâlnite în țările
industrializate, din cauza stresului și a problemelor psihosociale din societatea modernă.
Accidentele ocupă locul secundar între cauzele de incapacitate. În categoria accidentelor sunt
cuprinse accidentele de circulaţie, de muncă şi cele casnice. În cadrul celei de-a patra categorie sunt
incluse cauzele socioculturale și de mediu, cele legate de sărăcie, ignoranță, superstiții, urbanizare,
abuz de droguri și alcoolism. La acestea se adaugă poluarea mediului și a apei prin substanțe toxice
sau manipularea incorectă a unor substanțe periculoase (UN, 1986).
OMS consideră că două treimi din deficiențe pot fi atribuite următoarelor patru cauze:
- leziunile apărute în timpul nasterii;
- bolilor infecțioase;
- accidentelor;
- malnutriției.
Urmează tulbulărilor congenitale, afecțiunile somatice, tulbulărilor funcționale, consumul de
droguri se de alcool, factori ce intervin cu o frecvență mai redusă comparătiv cu primele patru cauze
de imbolnăvire (Tabelul 1).
3
Conflictele armate și violenţa stradală sunt alte cauze de apariţie a incapacității, dar ele nu
sunt menţionate în statistica OMS. Totuşi ele trebuie luate în considerare, deoarece afectează cel
puţin 3 milioane de oameni. După cel de-al doilea război mondial, în lume au avut loc peste 150 de
conflicte armate sau civile, iar perspectivele în acest sens nu sunt câtuşi de puţin liniştitoare.

Profilul persoanelor cu dizabilități din Republica Moldova 
În Republica Moldova sunt 184.5 mii de persoane cu dizabilități, ceea ce 
constituie aproximativ 5% din populația țării. 
Cercetarea incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilități din Republica Moldova a scos în
evidență următoarele aspecte:
Situația social-demografică. Ponderea persoanelor cu dizabilități în structura populației în
condițiile migrației extensive este în crestere. Dacă ținem cont de ultimele date privind populația
prezentate de Recensământul populației din anul 2014, în Republica Moldova sunt estimativ 617
persoane cu dizabilități la 10 mii de locuitori (în anul 2011 erau 516 persoane cu dizabilități la 10
mii de locuitori). În structura acestei categorii de persoane este mai mare ponderea bărbaților, a
persoanelor din mediul rural și a persoanelor cu vârsta de peste 55 de ani. 65% din numărul total
al persoanelor cu dizabilități sunt cu dizabilități accentuate, 15%- severe și 20%- medii.
Nivelul de trai al persoanelor cu dizabilități. Majoritatea persoanelor cu dizabilități nu
este sătisfăcută de nivelul lor de trai, iar mai bine de jumătate dintre ele au menționat că viața lor
a devenit mai proastă / mult mai proastă comparativ cu anul 2010. Ponderea persoanelor
nesătisfăcute de nivelul de trai este mai mare în municipii și sporeste o dată cu inaintarea în
vârstă a persoanelor cu dizabilități. Cei mai mulți respondenți sunt nesătisfăcuți de sănătatea lor
(IOPD1-72%), veniturile lor (IOPD-72%), imbrăcămintea, incălțămintea lor (IOPD-16%),
dotarea locuinței cu mobilă IOPD-9%) și echipamentele necesăre (IOPD-2%), alimentația
(IOPD-2%).
Veniturile persoanelor cu dizabilități. Mai bine de 90% din persoanele cu dizabilități au
menționat prestațiile sociale în calitate de sursă principală de venit. Ponderea persoanelor cu
dizabilități (64%) care au indicat că veniturile nu le ajung nici pentru strictul necesăr este de
două ori mai mare decât în mediul populației generale (31%). Mai bine de 80% din respondenți
au indicat că veniturile lor nu acoperă deloc sau acoperă în mică măsură nevoile primare
(alimentația, imbrăcămintea/incălțămintea) și serviciile de reabilitare.
Rețelele de suport ale persoanelor cu dizabilități. Conform cercetării, majoritatea
persoanelor cu dizabilități sunt foarte sărace în rețele de suport și se bazează doar pe susținerea
familiei a apropiatilor și a rudelor.

4
Participarea persoanelor cu dizabilități la viața publică, culturală, politică
Majoritatea persoanelor cu dizabilități sunt implicate foarte ppuțin sau deloc în viața
comunității. Astfel, peste 70% din cei chestionați au indicat că au o viață parțial activă sau deloc
activă în comunitățile lor. Și doar 1/3 consideră că au o viață publică pe deplin activă. Peste 80%
din cei chestionați au indicat că au parțicipăt la alegerile prezidențiale din toamna anului 2016,
iar 94% dintre ei au menționat că au luat decizia de sine stătător pentru cine să voteze. În opinia
persoanelor cu dizabilități și a experților chestionați, nivelul redus de participare a persoanelor cu
dizabilități la viața publică este determinat de următorii factori: accesibilitatea fizică redusă la
clădirile publice, nivelul redus de informăre despre diferite activități și accesul redus la surse de
informăre, atitudinea discriminatorie a membrilor comunității față de persoanele cu dizabilități,
barierele de natură juridică în exercitarea capacității (lipsirea de capacitate juridică a multor
persoane), barierele de ordin personal (psihologic și relațional) ale persoanelor cu dizabilități.
Accesul persoanelor cu dizabilități la servicii sociale. Cercetarea a scos în evidență faptul
că, deși în ultimii 5 ani au fost dezvoltate mai multe serviciul sociale pentru persoane cu
dizabilități, cum ar fi Casă comunitară, Locuința protejată, Asistentul personal, Plasamentul
familial specializat pentru adulți, Serviciul Respiro, Echipele mobile, aceste servicii au fost
dezvoltate neuniform, sunt insuficiente și nu acoperă toate nevoile persoanelor cu dizabilități.
Există unități administrativ-teritoriale care, deși au nevoie de servicii, nu dispun de niciun fel de
servicii sociale specializate. În aceste comunități, persoanele cu dizabilități au acces doar la
serviciile prestate de asistentul social comunitar. Experții au menționat faptul că nu există un
mecanism național de coordonare a dezvoltării serviciilor sociale, care să țină cont de nevoile de
servicii ale persoanelor cu dizabilități din diferite teritorii. Unele servicii sunt dezvoltate cu
contribuția sectorului asociativ și a donatorilor, fără a avea din start strategii de asigurare a
durabilității financiare. Multe servicii sociale nu au regulamente de funcționare și standarde de
calitate și nu pot fi acreditate și monitorizate din perspectiva calității serviciilor prestate. O
problemă menționată de experți a fost și finanțarea serviciilor sociale din bugetele locale. În
condițiile austerității bugetelor publice locale și ale existenței multor probleme la nivel local,
asigurarea dreptului persoanelor cu dizabilități la servicii sociale în funcție de nevoi continuă să
fie un vis irealizabil.
Accesul persoanelor cu dizabilități la educație. Cercetarea a scos în evidență faptul că
circa 80% din persoanele cu dizabilități chestionate au avut acces cel puțin la studii gimnaziale și
doar 9% nu au avut acces la nicio instituție educațională sau au avut acces doar la educație
primară. 1/3 din persoanele care au studii primare/gimnaziale/liceale au indicat că ar fi dorit să-și
continue studiile; totodată, mai bine de jumătate dintre ei nu au putut face acest lucru, deoarece
familia lor nu a dispus de sursele financiare necesare, nu le-a permis sănătatea, au avut nevoie de
5
asistent personal, nu au avut condiții de accesibilitate fizică. Conform opiniilor experților, deși în
ultimii ani Moldova a inregistrat schimbări pozitive în domeniul educației incluzive la nivel de
invățământ general, în cazul educației vocaționale mai sunt incă foarte multe restanțe. Persoanele
cu dizabilități continuă să se confrunte cu următoarele bariere în realizarea dreptului lor la
educație vocațională: accesul limitat la servicii de orientare și formăre profesională; accesibilitate
redusă la infrastructura fizică, materiale didactice, tehnologii informăționale; nivelul redus de
pregătire a cadrelor didactice, lipsă serviciilor de suport educațional; colaborarea insuficientă
dintre instituțiile de invățământ vocațional și piața muncii; atitudinea discriminatorie și rezistența
la schimbare a cadrelor didactice, lipsa mecanismelor de recunoastere a abilităților profesionale
obținute de către persoanele cu dizabilități prin cursuri de educație nonformălă sau informălă.
Accesul persoanelor cu dizabilități la servicii de sănătate. 2/3 din persoanele cu
dizabilități au indicat că au acces la servicii de sănătate alături de ceilalți cetățeni, 10% au indicat
că au mai multe beneficii decât cetățenii de rând în accesărea serviciilor medicale și 18% – că au
mai puține posibilități de accesare a serviciilor medicale. Mai bine de 80% din persoanele
chestionate au menționat că au acces în mică măsură sau deloc la serviciile de recuperare și
reabilitare, foi sănatoriale, mijloace și echipămente speciale în funcție de nevoi. 60% au indicat
că au acces în mică măsură sau deloc la medicamente compensate. Rezultatele discuțiilor în
focus-grupuri au scos în evidență mai multe bariere cu care se confruntă persoanele cu
dizabilități în accesărea serviciilor de sănătate, și anume: 1) imposibilitatea persoanelor cu
dizabilități de mobilitate de a accesa servicii de asistență medicală specializată la domiciliu; 2)
gradul redus de conlucrare între centrele de sănătate și instituțiile de protecție și asistență socială,
fapt ce conduce la lipsa unei coerențe în prestarea serviciilor sociomedicale; 3) accesibilitatea
fizică redusă a centrelor de sănătate pentru persoanele cu dizabilități locomotorii și senzoriale; 4)
lipsă apparătajului medical de investigații modern, adaptat la nevoile persoanelor cu dizabilități
locomotorii și senzoriale; 5) accesul limitat al persoanelor cu dizabilități,
în special al celor cu pparălizie cerebrală, cu spasticitate cu sindrom epileptic, la servicii
stomatologice; 6) accesul redus al persoanelor cu dizabilități la servicii gratuite de protezare,
reabilitare și recuperare.
Accesul persoanelor cu dizabilități la servicii juridice. Conform cercetării, ponderea
persoanelor cu dizabilități care s-au adresăt vreodată după servicii juridice este foarte redusă.
Astfel, mai bine de 90% din persoanele cu dizabilități chestionate nu s-au adresăt niciodată după
suport juridic la procuratură, judecătorie, avocâtul poporului sau vreo organizație
nonguvernamentală. Doar 12% din persoanele cu dizabilități chestionate s-au adresăt vreodată
după suport juridic la poliție. Experții au menționat că accesul persoanelor la servicii de suport
juridic este foarte limitat din următoarele considerente: 1) nivelul scăzut de informăre al
6
persoanelor cu dizabilități cu privire la drepturile lor civile, mecanismul și instituțiile care oferă
servicii de informăre și asistență juridică gratuită; 2) lipsă infrastructurii și a transportului adaptat
pentru persoanele cu dizabilități locomotorii și senzoriale, pentru a asigura deplasărea
persoanelor către instituțiile abilitate să presteze servicii de asistență juridică; 3) lipsă serviciilor
specializate ale Consiliului Național de Asistență Juridică pentru persoanele cu dizabilități; 4)
reticența prestatorilor de servicii juridice față de persoanele cu dizabilități intelectuale și
psihosociale generată de prezumția incapacității acestora de a percepe informăția cu caracter
juridic; 5) lipsă condițiilor de accesibilitate fizică și informățională (accesibilitate fizică,
insuficiența interpreților mimico-gestuali, ajustarea mesăjelor în limbaj usor de ințeles pentru
persoanele cu dizabilități intelectuale).
Asigurarea dreptului la muncă al persoanelor cu dizabilități. Conform cercetării, mai
bine de 80% din cei chestionați nu sunt angajați în câmpul muncii, unica sursă de venit fiind
prestațiile sociale. Totodată, doar 1/3 din persoanele cu dizabilități neangajate sunt motivate să se
angajeze în câmpul muncii, iar 2/3 nu doresc să se angajeze. Principalele bariere de angajare în
câmpul muncii a acestor persoane sunt următoarele: 1) nivelul redus de informăre despre dreptul
lor la muncă; 2) stima de sine și motivația scăzută a persoanelor cu dizabilități (nu pot munci); 3)
nivelul de pregătire și calificare redus al persoanelor cu dizabilități și nedorința de a invăța o
profesie în condițiile lipsei locurilor de muncă; 4) nivelul redus de pregătire în invățământul
vocațional pentru incluziunea educațională a persoanelor cu dizabilități; 5) infrastructura de
drumuri și clădiri inaccesibilă; 6) lipsă unui mecanism de creare, rezervare și menținere a
locurilor de muncă pentru persoanele cu dizabilități; 7) accesul limitat al persoanelor cu
dizabilități la servicii de suport pentru angajare în câmpul muncii; 8) lipsă unei strategii de
promovare a politicilor de angajare în câmpul muncii; 9)stigmatizarea și discriminarea
persoanelor cu dizabilități. Mai bine de 40% din persoanele cu dizabilități chestionate consideră
că persoanele sunt discriminate cel mai frecvent în baza dizabilității mintale și fizice și a sărăciei.
Contextele în care sunt discriminate mai frecvent persoanele cu dizabilități sunt următoarele: la
angajare în câmpul muncii ( 50%) și la locul de muncă (41%), în instituțiile educaționale (31%),
în relațiile cu autoritățile publice locale (26%) și în instituțiile de drept (26%).

Reparțiţia numărului de persoane cu deficienţa în lume

În diferite zone ale lumii, iincidența cazurilor de deficienţă variază în funcţie de câţiva factori:
- dezvoltarea economică a ţării;
- urbanizare și industrializare;
- vârsta persoanelor;
7
- condiţiile socioeconomice ale colectivităţii.

a) Dezvoltarea economică a ţării


În abordarea acestei probleme există tendința stabilirii unei distincţii între țările dezvoltate
şi cele în curs de dezvoltare. în realitate, datele statistice demonstrează că frecvenţa deficienţei și
a incapacității este la fel de mare în țările industrializate și în cele în curs de dezvoltare.
Situaţia şi numărul persoanelor cu handicap dîntr-o ţară depind de politicile sociale
adoptate și de măsurile luate pentru prevenire, diagnostic precoce şi ingrijire medicală.
b) Urbanizarea şi industrializarea
Majoritatea țărilor în curs de dezvoltare sunt preponderent agrare, astfel că persoanele cu
deficienţe locuiesc preponderent în mediul rural. Tendința actuală de migrare a populaţiei rurale
către oraşe determină pe termen lung o creştere a numărului persoanelor cu deficienţe, fapt
determinat expunerea la riscuri mai mari și mai numeroase.
Factorii de mediu precum zgomotul şi poluarea favorizează apariţia cazurilor de
imbolnăvire în rândul persoanelor sensibile. În oraş, ambianţa și ritmul trepidant al vieții produc
reacţii de tensiune psihică și stres, ajungându-se chiar la tulburări de comportament. Tot în
mediul urban, numărul accidentelor de circulaţie este foarte mare, din cauza aglomeraţiei rutiere
şi a rulării cu viteză.
Un alt factor care favorizează apariţia diferințelor este reprezentat de condiţiile de locuit. În
prezent, se consideră că 50% din populaţia urbană trăieşte în locuinţe însălubre. Acolo unde
există condiții de viaţă necorespunzătoare, apar riscuri grave determinate de expunerea la boli
transmîșibile, malnutriţie, accidente, alcoolism şi consum de droguri.
c) Vârsta la care apar deficienţele.
Gravitatea deficienţei și a incapacității depinde de mediul social și economic din care
provine persoana. Atunci când serviciile de prevenţie sau de sănătate primară sunt insuficient
dezvoltate, categoria de vârstă cea mai expusă este cea a copiilor. Totuşi problemele sunt la fel
de grave și pentru persoanele în vârstă, care au puține şanse de readaptare.
- Incapacitatea la copii. În acest sens trebuie să avem în vedere două aspecte. În
primul rând, există o legătură strânsă între deficienţele copiilor şi sărăcia din zonele urbane şi
rurale, mai ales în țările sărace. Sărăcia inseamnă o alimentaţie necorespunzătoare, ingrijiri
medicale precare (mai ales la naştere), boli, infecții și accidente. În al doilea rând, mijloacele
financiare, alocaţiile pentru prevenţie şi tratamente sunt absorbite de proiecte scumpe, de care
beneficiază un număr restrâns de copii.
Conform estimărilor Naţiunilor Unite, reparțiţia copiilor cu handicap pe regiuni este
următoarea:
8
America de Nord6 milioane
America latină 13 milioane
Europa 11 milioane
Africa 18 milioane
Asia 88 milioane

Sursă : L’Invalidité : situation, stratégies et politiques, ONU, 1986.

- Incapacitatea la persoanele în vârstă. În țările dezvoltate, cazurile de incapacitate


sunt mai frecvente în rândul persoanelor în vârstă decât la copii. Pentru aceste persoane,
readaptarea trebuie să se axeze pe păstrarea autonomiei fizice și financiare.
d) Condiţiile socioeconomice ale colectivităţii. În cadrul acestei probleme, trebuie să
avem în vedere două aspecte majore :
- influenţa condiţiilor socio-economice asupra riscului de apariţie a incapacității;
- riscul persoanelor cu handicap de a deveni defavorizate din punct de vedere
socioeconomic (UN, 1986).
În ceea ce priveşte condiţiile socioeconomice, există tendința de a asocia deficienţa și
incapacitatea cu sărăcia. În țările dezvoltate există o legătură strânsă între grupele sociale şi
incidența deficienţei. Astfel, în Statele Unite se constată că riscul cel mai mare de deficienţă apare
în grupele populaţionale defavorizate, adică la negri și indieni. În țările în curs de dezvoltare apar
diferenţe importante între grupele populaţionale, la fel că în cele dezvoltate. În Bangladesh,
numărul cea mai mare de copii cu deficienţe provine din familii de muncitori fară pământ (29% în
zonele rurale şi 31% în cele urbane) (UN, 1986).
Din perspectiva efectelor deficienţei și a incapacității asupra situaţiei socioeconomice,
statisticile arătă că situaţiile în care veniturile se situează sub nivelul pragului de sărăcie sunt de
două ori mai frecvente în cazul persoanelor cu incapacități faţă de restul populaţiei. Venitul mediu
al unei familii în care există o persoană cu handicap grav este mult sub nivelul mediu calculat la
nivel naţional. Această situaţie poate fi atenuată prin politici sociale speciale, dar este dificil de
eliminat în totalitate.

9
Concluzii
În concluzie, în vederea sporirii gradului de participare a persoanelor cu dizabilități la
viața comunitară sînt următoarele recomandări:
a) Implicarea persoanelor cu dizabilități în diferite activități organizate la nivel de
comunitate, nu numai în calitate de spectatori sau participanți pasivi, dar și în calitate de
organizatori ai evenimentelor, participanți activi cu discursuri, numere artistice, în calitate de
membri sau observatori ai comisiilor electorale etc.
b) Consultarea opiniilor persoanelor cu dizabilități în elaborarea documentelor de politici
socio-economice și bugetare la nivel de comunitate, raion sau la nivel național.
c) Opiniile persoanelor pot contribui la îmbunătățirea politicilor din perspectiva integrării
drepturilor persoanelor cu dizabilități pentru a spori incluziunea socială și la creșterea gradului
de responsabilitate socială a autorităților publice locale față de nevoile persoanelor cu
dizabilități.
d) Instruirea și informarea persoanelor cu dizabilități despre importanța implicării și
participării lor la viața publică, politică și culturală pentru a sensibiliza membrii comunității și
autoritățile publice despre barierele care împiedică participarea și identificarea în comun a
soluțiilor.
e) Asigurarea accesibilității fizice a persoanelor la infrastructura socio-economică și
culturală și accesibilității informaționale, utilizând tehnologii asistive adaptate la nevoile
persoanelor în funcție de tipul și severitatea dizabilității.

10
Bibliografie:
1) Triboi Vasile, Antrenament și competiție în sportul adaptat: (curs universitar),
Chişinău: USEFS, 2019. – 240 p.
2) https://www.soros.md (accesat 20.03.2020).

11