Umanismul în literatura română

Formele literare de manifestare a culturii și identității poporului român au fost slab dezvoltate,
lipsite de poezie, însă laconice și pe alocuri incomplete: letopisețe, cronici si cronografe. Acestea
cuprindeau narațiuni și descrieri nepărtinitoare care au ajutat istoricii să identifice caracterul câtorva
domnitori.

Umanismul în literatura română

Literatura română umanistă se dezvoltă începând cu secolul al XVII-lea, prin figuri de cărturari
cunoscători ai limbilor greacă, slavonă și latină, precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,
Dimitrie Cantemir, Udriște Năsturel și stolnicul Constantin Cantacuzino.

În comparație cu Europa Occidentală, în țările române umanismul s-a manifestat târziu.

Importanța umanismului în literatura română

Trăsăturile umanismului românesc în opera lui Grigore Ureche

Umanismul a reprezentat pentru cultura română, incipitul literaturii și a conștiinței naționale.

Operele literare erau o formă de a trasa istoria, de a evidenția identitatea românilor, latinitatea
limbii și de a educa poporul.

În opera ”Predslovie către cititor”,Grigore Ureche reproduce o perioadă sângeroasă,plină de

intrigi,bătălii și crime. Amintește chiar și legenda întemeierii Moldovei,când Dragoș-Vodă,ajutat de
personajul fabulos al cățelușei Molda,stabilește începuturile țării pe acele meleaguri.

Din dorința de a lăsa moștenire urmașilor faptele și evenimentele petrecute în acele vremuri, autorul
amintește în cronica sa și de neamul Mușatinilor. O atenție specială este acordată domniei lui Ștefan
cel Mare, simbol al libertații și dreptății naționale.

Umanismul

Originea întârzierii

"Letopisețul Țarii Moldovei de când s-a descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnitorilor de
la Dragoș Vodă pâna la Aaron Vodă" (1359-1594). Intențiile educative sunt clar exprimate de autor,
"să ramâie feciorlor și nepoților, să le fie de învățătură,despre cele rele să se ferească și să
socotească, iară despre cele bune să urmeze și să învețe și să se îndipărteze", acesta subliniind
caracterul formator al istoriei.

Poziție filozofică care pune omul și valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special
asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine și nu un
mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului și moralității prin mijloace
umane, în sprijinul intereselor umane.

În lumina faptului că intelectualii români ai secolului al XVI-lea erau fluenți în greaca veche, în latină
și în italiană, limbi necesare lecturilor umaniste, intelectualul Virgil Cândea a argumentat că
întârzierea în adoptarea umanismului de către țările române era situarea acestora din punct de
vedere spiritual și politic în lumea bizantină, chiar la mult timp după Căderea Constantinopolului,
ceea ce N. Iorga a denumit „Bizanț după Bizanț”.

Este o mișcare culturală apărută în sec. XIV-XVI care punea în centrul preocupărilor sale
omul considerându-se necesară educația trupului și a minţii sale. Umanismul care caracterizeaza
epoca Renașterii a apărut dintr-o necesitate firească, pentru a înlătura efectele negative ale
inchiziției, sau ale dogmatismului religios în general.

Umanismul pune omul în centru preocuparilor sale considerând că viața acestuia e cea mai
importantă din Univers.

Umanismul așează omul în centru preocuparilor sale recunoscându-i dreptul fundamental la

viață. Ca urmare iau un mare avânt descoperirile științifice și geografia. Modelul omului umanist era
spiritul enciclopedic (omul cu profunde cunoștiințe în domenii diferite). În paralel se dezvoltă și
cultura prin înființare de școli, tipărire de  cărti, etc.

Grigore Ureche ( 1590 – 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a

păstrat.

Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica originală în limba română
"Letopiseţul Ţării Moldovei". Această cronică se deosebeşte în mai multe privinţe de cele scrise în
secolele XV-XVI. În primul rând "Letopiseţul Ţării Moldovei" este scris nu în limba slavonă, ci în limba
română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării.

În al doilea rînd, spre deosebire de letopiseţele slavo-moldoveneşti din secolele XV-XVI,

cronica lui Grigore Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al treilea
rînd, "Letopiseţul Ţării Moldovei" nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se făcuse de atâtea ori
până atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de
stat al Moldovei.

Ca reprezentant al marii boierimi moldovene, Grigore Ureche descrie evenimentele, faptele

şi acţiunile diferitelor personalităţi din istoria ţării sale prin prisma reprezentărilor sale, a clasei
sociale din care făcea parte, aşa încât uneori întâlnim aprecieri de-a dreptul tendenţioase.

Miron Costin (30 martie 1633 – d.octombrie/decembrie 1691) a fost un boier, diplomat, om politic și

un important istoric al Principatului Moldovei.

Viața Lumii - este prima sa operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna labilis, scris
cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În Predoslovia voroavă la cititor prezintă scopul
lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. Opera pune în circulație mai multe motive: timpul
trecător și ireversibil, viața ca vis, amintirea, soarta nedreaptă.

Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche –
vornicul - continuă cronica lui Ureche din 1594 pînă în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu. Opera are
în ultima parte un caracter memorialistic. Tonul narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește
vremuri grele. Letopisețul s-a păstrat în 56 de copii manuscrise.

De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor - lucrare neterminată, păstrată în
29 de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de M. Kogălniceanu în 1852, are un caracter
savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii Ardelene.

Ion Neculce (n. 1672 – d. 1745, Târgu Frumos, România) a fost

un cronicar moldovean, mare boier, care a ocupat diferite funcții importante în perioada domniei
lui Dimitrie Cantemir.

Lucrarea de căpătâi a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare -

este Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat. Lucrarea cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna
părtaș sau le-a cunoscut de aproape. Cel mai probabil, cronicarul și-a început lucrul la Letopiseț după
anul 1732, când avea deja cca 60 de ani și a lucrat la Letopiseț până în anul 1744.

Letopisețul este precedat de câteva file ce poartă titlul: "O samă de cuvinte ce sîntu audzite
din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopiseții nu sînt scrise...".

Aici se cuprind o serie de tradiții relative la diferiți domni și care ulterior au format
subiectele legendelor și poemelor din literatura noastră modernă, precum: Daniil
Sihastru de Bolintineanu, Aprodul Purice de Negruzzi, Altarul mănăstirii Putna de Alecsandri, Cupa lui
Ștefan de Bolintineanu, Dumbrava roșie de Alecsandri, Visul lui Petru Rareș de Alecsandri ș.a.
Aproape toți domnii, despre care vorbește Neculce în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret
sau câte o caracteristică.