UNIVERSITATEA „BABEȘ - BOLYAI”

Extensia Universitară Sfântu Gheorghe

Facultatea Științe Politice, Administrative și ale Comunicării

REFERAT
-FORMAREA ȘI PERFECȚIONAREA PERSONALULUI-

Coordonator științific: Student:

prof. Botos Attila Barabás Beáta
anul III, secția română

2020
 Formarea și perfecționarea personalului constă în ansamblul activităților
orientate către asigurarea, dezvoltarea, motivarea și menținerea persoanelor în
cadrul organizației în vederea realizării cu eficiență maximă a obiectivelor acesteia
și satisfacerii nevoilor angajaților.
Dreptul la pregătirea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a funcţionarilor
publici este prevăzut în art. 32 din Constituţie, sub denumirea “dreptul fundamental
la învăţătură”. În art. 13 (1) din Codul muncii acest drept este consacrat sub o
formă complexă de drept şi obligaţie în acelaşi timp, deoarece, în cazul
funcţionarului public acest drept devine educaţie permanentă, cu scopul
desăvârşirii pregătirii profesionale şi de cultură generală, cerinţă ce este avută în
vedere la numirea şi promovarea în funcţiile publice.
Aşa cum se cunoaşte, pentru ocuparea funcţiilor publice persoanele ce se
prezintă la concurs trebuie să îndeplinească, printre alte condiţii cerute, şi pe aceea
a studiilor potrivit funcţiei. Cu toate că la ocuparea postului funcţionarul public are
studiile necesare, el are dreptul, iar instituţia publică are obligaţia să-l sprijine în a
beneficia de condiţiile create în societatea noastră pentru ridicarea necontenită a
nivelului pregătirii profesionale şi a nivelului de cultură generală, în raport cu
cerinţele progresului tehnico-ştiinţific, economico-social şi cultural. Pentru aceasta,
funcţionarii publici au dreptul să urmeze forme ale învăţământului superior,
universitar sau postuniversitar şi să beneficieze de concedii plătite sau fără plată
pentru cursuri de perfecţionare sau programe de specializare, în ţară şi în
străinătate.
Doctrina administraţiei publice delimitează două accepţiuni ce se pot da
noţiunii de politică a resurselor umane în acest sector:
  în sens restrâns, se referă la principiile şi regulile după care se
realizează încheierea, modificarea sau desfacerea contractului de
muncă, precum şi obligaţiile personalului din administraţia publică;
 în sens larg, cuprinde în plus principiile şi regulile care se referă la
realizarea condiţiilor necesare a fi create în cadrul autorităţilor
administraţiei publice pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a
activităţii personalului salariat. Din acest punct de vedere politica de
resurse umane are în vedere pregătirea, recrutarea, promovarea şi
perfecţionarea funcţionarilor publici şi a celorlalţi salariaţi, relaţiile în
cadrul autorităţilor administraţiei publice şi cu beneficiarii
administraţiei, calităţile, stilul şi metodele utilizate de conducători
specializaţi în administraţia publică.
Politica de resurse umane în administraţia publică trebuie să se realizeze
potrivit unor cerinţe cum sunt:
o să se bazeze pe raţionalitate şi continuitate, adică, pe de o parte,
existenţa unor norme logice simple şi clare realizabile în condiţii
specifice, iar, pe de altă parte, adaptarea acestei politici la mutaţiile ce
s-au produs în viaţa economico-socială a ţării;
o să asigure eficienţa activităţii autorităţilor administraţiei publice,
obţinută prin îndeplinirea cu profesionalism de către funcţionarii
publici a atribuţiilor ce le revin;
o să se desfăşoare cu respectarea fermă a criteriilor etice şi profesionale
de apreciere, repartizare şi promovare a resurselor umane;
o caracterul unitar al politicii, rezultat din faptul că autorităţile
administraţiei publice formează un sistem unitar.
 Astfel, se poate afirma că elaborarea unei politici de resurse umane în
administraţia publică implică:
 planificarea resurselor umane;
 recrutarea şi selecţia resurselor umane;
 analiza şi evaluarea posturilor;
 salarizarea şi motivarea resurselor umane;
 formarea şi perfecţionarea resurselor umane;
 evaluarea resurselor umane şi gestionarea carierei;
 comunicarea, stilul managerial şi creativitatea funcţionarilor publici.

Indiferent că este vorba despre funcţionarii publici, contractuali sau persoane

care ocupă funcţii de demnitate publică, le revine misiunea de a ţine în permanenţă
pasul cu mutaţiile care se petrec în societate, în sfera nevoilor sociale de interes
public.
Formarea personalului pentru funcţiile administrative de conducere
presupune o pregătire temeinică superioară, respectiv absolvirea unei instituţii de
învăţământ superior care să ofere informaţiile necesare înţelegerii complexităţii
actului managerial. Pentru funcţiile administrative de specialitate de nivel superior,
învăţământul universitar pregăteşte profesional specialişti în domeniul finanţelor,
planificării, construcţiilor, industriei, agriculturii, arhitecturii, învăţământului,
culturii, sănătăţii, comerţului etc., a căror prezenţă în structurile administrative este
necesară. Indiferent de modalităţile de formare, ştiut este faptul că valoarea unei
administraţii, eficienţa ei depind în cea mai mare măsură de oamenii ce o compun,
trebuie avută în vedere realizarea cât mai completă, teoretic şi practic, dar şi
diferenţiat, a actului acesta. Astfel, formarea profesională presupune cunoştinţe
temeinice despre drept şi ştiinţa administrativă, cunoştinţe specifice domeniului
autorităţii publice, experienţă în domeniu, uşurinţă în aplicarea în practică,
aptitudini intelectuale etc. Dar, ca să se obţină o asemenea competenţa
profesională, este necesar ca toate instituţiile să asigure formarea personalului
pentru administraţia publică, să realizeze o legătură strânsă, pe de o parte între
procesul de învăţământ şi cercetare, iar, pe de altă parte, între acesta şi practică.
Identificarea cunoştinţelor, aptitudinilor şi experienţelor necesare diferitelor
categorii de personal administrativ trebuie să aibă în vedere schimbările
permanente ce se produc în administraţia publică, în societatea românească, faptul
că unele categorii sunt necesare formării profesionale, altele perfecţionării şi
specializării profesionale, iar altele, schimbării culturale la nivelul comunităţii
profesionale, determinate de noul context administrativ. Astfel, educaţia şi
instruirea vor trebui concentrate mai degrabă pe dezvoltarea şi cultivarea unor
abilităţi necesare, decât pe trimiterea automată a unor cunoştinţe considerate,
adesea, general aplicabile.
Competenţa marchează momentul final al unui proces permanent de formare
a funcţionarilor publici. Ea este necesară pentru obţinerea eficienţei la nivelul
sistemului administrativ, respectiv prin previziunea evoluţiilor viitoare, organizarea
activităţilor, gestionarea resurselor, motivarea angajaţilor şi controlul modului de
desfăşurare a proceselor administrative. În literatura de specialitate se conturează
tot mai mult o nouă abordare a problematicii funcţionarului public, în care
competenţa este considerată a fi criteriul cel mai important în aprecierea eficacităţii
unui manager public. Apare evident faptul că numai cunoaşterea obiectivelor de
realizat, precum şi mijloacele utilizate pentru îndeplinirea lor nu mai sunt
suficiente. În noua abordare funcţionarului public îi sunt necesare calităţi cum sunt:
îndemânarea, capacitatea de a gestiona, talentul, capacitatea de a comunica, de a
raţiona logic, de a inova etc. Toate acestea, dar şi altele, conduc la obţinerea
performanţei solicitate funcţionarului public, a eficienţei autorităţii administrative
respective. Prin urmare, a apărut necesitatea de folosire a unor indicatori de
performanţă, ca mijloc de motivare, evaluare şi recompensare a activităţilor
desfăşurate de funcţionarii publici. Astfel, a fost constituit un sistem al
indicatorilor de performanţă pe baza criteriilor elaborate de Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici. La începutul fiecărui an, conducătorii de compartimente vor
comunica fiecărui funcţionar public, în scris, criteriile de performanţă
corespunzătoare categoriei, gradului şi clasei funcţiei publice ocupate de acesta. În
urma evaluării performanţei profesionale individuale, funcţionarului public i se
acordă unul din următoarele calificative: „excepţional”, „foarte bun”, „bun”,
„satisfăcător”, „nesatisfăcător”.
Prin O.G. nr. 81/2001 a fost înfiinţat I.N.A., Institutul Național de
Administrație, instituţie de interes naţional cu personalitate juridică, care
funcţionează sub patronajul Primului Ministru al României şi în subordinea
Ministerului Administraţiei Publice.
Institutului Naţional de Administraţie îi revine atribuţia de a elabora
strategia şi de asigura formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale în
administraţia publică pentru funcţionarii publici, personalul contractual, pentru
persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publică în cadrul autorităţilor şi
instituţiilor publice. În realizarea acestei importante atribuţii I.N.A. organizează
următoarele forme de pregătire şi perfecţionare: cursuri de formare profesională
specializată în administraţia publică centrală şi locală, cu durată de 2 ani; pentru
absolvenţii învăţământului superior de lungă durată, în vârstă de regulă de până la
30 ani; accesul la aceste cursuri se face pe bază de examen naţional; cursuri de
formare continuă în administraţia publică centrală şi locală cu durată de 1 an,
pentru persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publică ori asimilate
acestora, pentru funcţionarii publici şi alte persoane în vârstă, de regulă, de până la
45 ani; la aceste cursuri, înscrierile se fac pe baza recomandării autorităţii sau
instituţiei publice de unde provine persoana respectivă; cursuri de formare continuă
de scurtă durată de până la 3 luni pentru prefecţi, subprefecţi, preşedinţi şi
vicepreşedinţi ai consiliilor judeţene, secretari ai prefecturilor, ai consiliilor
judeţene, ai ministerelor, primari şi secretari ai municipiilor, şefi de departamente,
directori din aparatul propriu al ministerelor, consiliilor judeţene şi locale,
conducători ai serviciilor publice descentralizate şi pentru funcţionari publici.
În exercitarea atribuţiilor sale, I.N.A. se poate asocia şi poate colabora cu
instituţii de învăţământ superior din ţară şi străinătate, acreditate în acest scop,
precum şi cu centrele regionale, a căror coordonare metodologică o asigură.
Centrele regionale sunt competente să organizeze cursuri de perfecţionare continuă
de scurtă durată, de până la 3 luni, pentru anumite categorii de aleşi locali, pentru
funcţionarii publici şi pentru persoanele încadrate cu contract individual de muncă
din aparatul propriu al consiliilor locale, judeţene şi al prefecturilor, precum şi
pentru personalul din serviciile publice comunitare şi pentru alte categorii de
personal.
Atestarea pregătirii pe care o vor realiza la I.N.A. şi în cadrul centrelor
regionale se va face prin certificate de absolvire a cursurilor. Toate certificatele de
absolvire vor constitui un criteriu pentru avansarea şi, în general, pentru evoluţia în
carieră a titularului lor (atunci când acesta este funcţionar public sau personal
contractual).
O atribuţie deosebită a I.N.A. o va reprezenta elaborarea strategiei privind
formarea continuă şi perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din
administraţia publică centrală şi locală. Strategia se aprobă de către Guvern prin
hotărâre, urmând ca ulterior să-i revină Institutului Naţional de Administraţie
misiunea de a asigura transpunerea ei în practică. Institutul este conceput pentru a
reprezenta o şcoală autentică de formare şi perfecţionare a întregului personal din
administraţie.
 Totodată, formarea și perfecționarea personalului este prevăzut și în Codul
Administrativ, Secțiunea a 4-a.
Succesul oricărui program de pregătire şi perfecţionare depinde de corecta
identificare a problemelor acute ale administraţiei, de numărul şi calitatea
materiilor predate, obiectivele cursurilor de pregătire, metodele alese şi nu în
ultimul rând de modul cum se face evaluarea cursurilor şi propunerile pentru
îmbunătăţirea lor.
Pe lângă forma colectivă de perfecţionare a pregătirii profesionale nu trebuie
uitat că un rol deosebit revine pregătirii individuale, a timpului şi importanţei
acordate studierii şi aprofundării literaturii de specialitate. De aceea prestigiul
profesional şi eficienţa activităţii sunt în raport direct proporţional cu temeinicia
studiului literaturii de specialitate şi cu modul în care sunt aplicate în practică cele
învăţate.
BIBLIOGRAFIE

1. Codul administrativ;
2. Codul Muncii;
3. Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici;
4. Cristina CARAMATE; Formarea și perfecționarea resurselor umane
în administrația publică, Revista Administrație și Managment Public,
ediția 1/2003;
5. Ion Popescu SLĂNICEANU, Pregătirea și perfecționarea profesională

a funcționarilor publici, Revista Transilvană de Științe Administrative,

nr. 1(4)/2000