Sunteți pe pagina 1din 15

Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Facultatea de Ştiinţe Politice Relaţii Internaţionale şi Studii Europene


Master: Managementul Instituţiilor Europene
Curs: Instituţiile şi dreptul Uniunii Europene

COMISIA EUROPEANĂ – EXECUTIV AL


UNIUNII EUROPENE

Prof. curs:
Prof. univ. dr. Stelian SCĂUNAŞ

Masterand:
Mariana RADU

Sibiu
2011

1
CUPRINS

Capitolul I. ASPECTE GENERALE............................................................................................3

Capitolul II. COMPONENŢA COMISIEI EUROPENE ŞI STATUTUL MEMBRILOR


ACESTEIA......................................................................................................................................6

Capitolul III. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA COMISIEI EUROPENE..................9

Capitolul IV. ATRIBUŢIILE COMISIEI EUROPENE...........................................................12

CONCLUZII.................................................................................................................................14

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................15

2
CAPITOLUL I. Aspecte generale

Procesul de integrare europeană a fost declanşat prin istorica Declaraţie Schuman


prezentată de către Ministrul de externe Francez, Robert Schuman, la data de 9 mai 1950, însă
concepută şi elaborată de către Jean Monnet, Comisar al Planului de Modernizare şi
Echipamente.
Scopul politic, aşa acum recunoştea şi Schuman, era acela de a pune capăt antagonismului
franco-german, combinând acest obiectiv politic cu unul economic. Se avea în vedere punerea în
comun a producţiei franco-germane a cărbunelui şi oţelului, dar şi acceptarea unei instituţii, Înalta
Autoritate.
La iniţiativa lui Robert Schuman au răspuns, pe lângă Franţa, alte cinci ţări, Germania,
Italia şi ţările Benelux – Belgia, Olanda şi Luxemburg. Marea Britanie nu a acceptat invitaţia,
aceasta fiind interesată de colonii.
Tratatul a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris şi a intrat în vigoare la 23 iulie 1952,
Jean Monnet devenind Preşedintele Înaltei Autorităţi (Comisia de astăzi). Astfel s-au pus bazele
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului/CECO/CECA.
Sitemul instituţional, în versiunea sa din 1951, se compunea din:
 Înalta Autoritate
 Consiliu
 Adunarea Parlamentară
 Curtea de Justiţie
La Roma, la 25 martie 1957, s-a semnat Tratatul Constitutiv al Comunităţii Economice
Europene (CEE) şi a Tratatul Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(EURATOM sau CEEA). Cele două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după
ratificarea lor de cele şase ţări CECO/CECA (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg), însă nu au substituit-o pe aceasta. Prin urmare, de la această dată vom avea trei
comunităţi europene: CECO/CECA, CEE şi CEEA/EURATOM.
Sistemele instituţionale ale acestor organizaţii erau independente, fiecare având propria
Comisie, Consiliu, Adunare Parlamentară, precum şi propria Curte de Justiţie.

3
Comisia Europeană a fost înfiinţată, ca organ executiv al Comunităţii, în anul 1951,
prin Tratatul de la Paris de instituire a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului.
Comisia, la fel ca şi celelalte instituţii de bază, este comună celor trei Comunităţi
Europene. Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1 iulie 1967 1 a transformat cele trei
Comisii2 într-o Comisie unică. De aici înainte noua instituţie va purta denumirea de Comisia
Comunităţilor Europene3.
Dintre cele trei Comisii, Înalta Autoritate a CECO, avusese cele mai multe atribuţii, fiind
şi instituţia cu cea mai mare competenţă supranaţională. Primul său preşedinte, Jean Monnet,
a contribuit în mod semnificativ la crearea sa, insistând asupra necesităţii unui organism care
să gestioneze industria de oţel şi cărbune, independent de guvernele statelor participante.
Rezultatul final al negocierilor dintre statele fondatoare a dus însă la apariţia unui for cu mult
mai puţine puteri şi mult mai mare influenţă din partea statelor decât ar fi vrut Monnet, motiv
pentru care acesta a şi demisionat din funcţie4. În mod similar, celelate două Comisii au
dobândit şi ele puteri mai limitate, fiind chiar mult mai mult decât Înalta Autoritate sub
controlul politic al Consiliului de Miniştri ai statelor membre.
Fuziunea în cazul Comisiei Europene a fost mai dificilă decât în cazul Consiliului,
deoarece cele trei Comisii aveau infrastructuri administrative diferite şi independente, spre
deosebire de Consilii ale căror secretariate au fost comune încă înainte de fuzionarea
acestora5.
Comisia Europeană este instituţia care, conform tratatelor constitutive şi celor
modificatoare, garantează îndeplinirea obiectivelor finale ale acestora. Datorită acestui aspect,
Comisia mai este denumită şi “gardianul tratatelor”6.
Fuzionarea care a avut loc în anul 1967, realizată în principal pentru a eficientiza
activitatea celor trei Comunităţi, nu a adus cu sine multe schimbări, Comisiei Euopene
revenindu-i, ca şi înainte, responsabilitatea de a coordona şi supraveghea implementarea

1
Pascal Fontaine, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura Institutul European, Iaşi, 1998,
p. 51.
2
Cele trei Comisii, respectiv, Înalta Autoritate CECO/CECA, Comisia CEE şi Comisia CEEA.
3
Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană – Construcţie, reformă, instituţii, drept, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008,
p. 165.
4
Luciana-Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2006, p. 89.
5
Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană de la Economic la Politic, Editura Tritonic, Bucureşti, 1997, p.
168.
6
Dan Vătăman, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 224.

4
politicilor comunitare, de a reprezenta Comunitatea Economică Europeană în negocierile cu
părţile terţi şi de a propune noi politici.
Conform art. 155 TCE, devenit art. 211 în urma Tratatului de la Amsterdam, în vederea
funcţionării şi dezvoltării pieţei comune, Comisia Europeană7:
 Veghează asupra aplicării dispoziţiilor tratatului ca şi a dispoziţiilor luate de instituţii
în virtutea acesteia;
 Formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului, dacă
acesta o prevede în mod explicit sau atunci când Comisia consideră că este necesar;
 Dispune de putere de decizie proprie şi participă la formularea actelor Consiliului şi
Parlamentului European în condiţiile prevazute de tratat;
 Exercită competenţele pe care Consiliu i le conferă pentru executarea regulilor
stabilite de el.
De asemenea, potrivit articolului 156 TCE, devenit 212 în urma Tratatului de la
Amsterdam, “ Comisia publică în fiecare an, cu cel puţin o lună înainte de deschiderea sesiunii
Parlamentului European, un raport general privind activitatea Comunităţii”8.
Tratatul de la Lisabona, completează aceste prevederi, iar la articolul 9 D, paragraful 1,
statuează: „ Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare
în scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în
temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele. Comisia
exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comună şi a altor cazuri
prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă
iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri
Interinstituţionale”9.

7
Ibidem, pp. 224 -225.
8
Ibidem, 225.
9
A se vedea articolul 9 D, paragraful 1 din Tratatul de la Lisabona.

5
CAPITOLUL II. Componenţa Comisiei Europene şi statutul membrilor
acesteia

De-a lungul timpului componenţa Comisiei Europene a variat. Astfel, Comisia Europeană
a fost compusă din10:
 9 membri (iniţial);
 13 membri dupa aderarea Marii Britanii, Irlandei şi a Danemarcei în 1973;
 14 membri după aderarea Greciei în 1981;
 17 membri după aderarea Spaniei şi a Portugaliei în 1986.
Din 1995, Comisia Europeană a avut 20 de membri 11, iar din anul 2004, odată cu
extinderea Uniunii Europene la 25 de state12, numărul membrilor Comisiei s-a ridicat la 3013.
Astfel, cele 15 state deja membre ale Uniunii Europene şi-au păstrat numărul de 20 de
reprezentaţi în cadrul Comisiei, acestora adăugându-se câte un reprezentant din partea celor 10
ţări noi membre. Noii membri nu au deţinut un portofoliu propriu, aceştia au fost repartizaţi timp
de şase luni, respectiv 1 ianuarie – 1 noiembrie, pe lângă vechii comisari europeni14.
În perioada 1 noiembrie 2004 – 1 ianuarie 2007, Comisia Europeană a numărat 25 de
membri, câte unul pentru fiecare stat mebru15.
Odată cu aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007),
Comisia Europeană are 27 membri, cîte unul pentru fiecare ţară membră, reprezentantul
României, Leonard Orban deţinând postul de Comisar pentru multiligvism.
Prin urmare, în prezent, Comisia Europeană este formată din 27 de membri, care poartă
denumirea de comisari şi sunt personalităţi ale vieţii politice a statelor membre ce acţionează
numai în interesul Uniunii Europene, aceştia neputând primi instrucţiuni din partea guvernelor lor
naţionale16. Ea este condusă de un preşedinte şi are mai mulţi vicepreşedinţi.

10
Dan Vătăman, op. cit., p. 225.
11
A aderat Austria, Finlanda şi Suedia.
12
A aderat Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria.
13
Câte un membru pentru fiecare ţară, cu excepţia statelor mari, respectiv, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi
Spania, care desemnau câte 2 membri.
14
Dan Vătăman, op. cit., p. 225.
15
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 99.
16
Stelian Scăunaş, op. cit., p. 166.

6
Numirea Comisiei Europene se face pentru un mandat de 5 ani, în termen de 6 luni de la
alegerile Parlamentului European, după o procedură ce presupune parcurgerea următoarelor
etape17:
 Consiliul, reunit la nivel de şefi de stat sau de guvern şi hotărând cu majoritate calificată,
desemnează persoana pe care intenţionează sa o numească preşedinte a Comisiei;
 Parlamentul European aprobă această desemnare cu şase luni înainte de începerea
mandatului Comisiei;
 Consiliul, hotărând cu majoritate calificată şi de comun acord cu preşedintele desemnat,
adoptă lista celorlalte persoane pe care intenţionează să le numească membri ai Comisiei,
listă stabilită potrivit propunerilor făcute de fiecare stat membru;
 Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei astfel desemnaţi se supun, în calitate de
colegiu, votului de apobare al Parlamentului European;
 După aprobarea Parlamentului European, preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei se
numesc de către Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată.
Aceste prevederi au fost completate de Tratatul de la Lisabona, astfel „ Comisia numită
între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie 2014 este compusă din
câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele şi Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este unul dintre vicepreşedinţii
acesteia”18.
De asemenea, începând cu 1 noiembrie 2014, „ Comisia este compusă dintr-un număr de
membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât
Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate”19.
Totodată, s-a decis ca membrii Comisiei să fie aleşi dintre resortisanţii statelor membre în
conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre, sistem care să reflecte
diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de
către Consiliu European, care hotărăşte în unanimitate.
Membrii Comisiei sunt aleşi pe baza competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă
de ideea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă. Aceştia

17
Ibidem, p. 166.
18
Articolul 9 D, paragraful 4 din Tratatul de la Lisabona.
19
Ibidem.

7
nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau
agenţie. Fiecare stat membru se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce să
influenţeze membrii Comisiei în îndeplinirea sarcinilor lor.
Pe durata mandatului lor, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă activitate
profesională, remunerată sau nu. La instalarea în funcţie, aceştia se angajează solemn să respecte,
pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile impuse de mandat, obligaţia de
onestitate şi de prudenţă în a accepta, după încheierea mandatului, anumite funcţii sau avantaje.
Se abţin, de asemenea, de la orice act incompatibil cu funcţiile lor sau cu îndeplinirea
sarcinilor lor.
Comisarii europeni dispun de o serie de privilegii şi imunităţi, cum ar fi20:
 Imunitate de jurisdicţie pentru actele săvârşite în îndeplinirea mandatului;
 Scutirea de la plata taxelor şi impozitelor pe salarii;
 Alte drepturi băneşti acordate.
Când un comisar nu mai îndeplineşte condiţiile pentru exercitarea funcţiei sale ori când a
comis o greşeală gravă el poate fi demis din funcţie la cererea Consiliului sau a Comisiei prin
intermediul Curţii Europene de Justiţie. De asemenea, mandatul comisarilor poate înceta în una
din situaţiile următoare: împlinirea termenului, moţiune de cenzură a Parlamentului, demisie
voluntară, demitere din oficiu sau deces21. Fiecare comisar este responsabil, în cadrul Comisiei,
de un anumit domeniu politic şi de Directoratul general din domeniul respectiv.
Preşedintele Comisiei este numit prin înţelegerea reciprocă a statelor membre cu
consimţământul Parlamentului şi este asistat de 2 vicepreşedinţi. Poziţia Preşedintelui în cadrul
Comisiei a fost consolidată prin Tratatul de la Amsterdam, acesta având o poziţie marcantă prin
faptul că instituţia trebuie să îşi desfăşoare activitatea “cu respectarea orientărilor politice definite
de preşedinte”. Acesta are astfel „ puterea de conducere”, care este reflectată în responsabilităţile
organizatorice, în dreptul de a lua parte la alegerea celorlaţi membri ai Comisiei, precum şi prin
faptul că este membru al Consiliului European.

CAPITOLUL III. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene


20
Dan Vătăman, op. cit., p. 226.
21
Ibidem, p. 227.

8
Organizarea şi funcţionarea Comisiei europene sunt reglementate de Tratatele constitutive
şi de Regulamentul Interior prevăzut de art. 162, ali. 2 TCE (art. 218 în urma Tratatului de la
Amsterdam). Comisia asigură publicarea acestui regulament22.
În actuala sa organizare, respectiv 2010 – 2014 Comisia Europeană are următoarea
structură23:
 1 Preşedinte – José Manuel Barroso (Portugalia);
 26 de comisari:
- Catherine Ashton - Vicepreședinte şi Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate
- Viviane Reding - Vicepreședinte Justiţie, drepturi fundamentale și cetățenie
- Joaquín Almunia - Vicepreședinte Concurență
- Siim Kallas - Vicepreședinte Transport
- Neelie Kroes - Vicepreședinte Agenda digitală
- Antonio Tajani - Vicepreședinte Industrie şi antreprenoriat
- Maroš Šefčovič - Vicepreședinte Relaţii interinstituţionale şi administraţie
- Janez Potočnik - Mediu
- Olli Rehn - Afaceri economice și monetare
- Andris Piebalgs - Dezvoltare
- Michel Barnier - Piața internă și servicii
- Androulla Vassiliou - Educație, cultură, multilingvism și tineret
- Algirdas Šemeta - Impozitare şi uniune vamală, audit şi antifraudă
- Karel De Gucht - Comerț
- John Dalli - Sănătate și protecția consumatorilor
- Máire Geoghegan - Quinn Cercetare, inovare şi ştiinţă
- Janusz Lewandowski - Programare financiară şi buget
- Maria Damanaki - Afaceri maritime şi Pescuit
- Kristalina Georgieva - Cooperare internaţională, ajutor umanitar şi reacția la situaţii
de criză
- Günther Oettinger - Energie
22
Ibidem.
23
Site oficial Comisia Europeană, http://ec.europa.eu/commission_2010-2014/index_ro.htm.

9
- Johannes Hahn - Politica regională
- Connie Hedegaard - Combaterea schimbărilor climatice
- Štefan Füle - Extindere și politica de vecinătate
- László Andor - Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale şi incluziune
- Cecilia Malmström - Afaceri interne
- Dacian Cioloş - Agricultură și dezvoltare rurală
Comisia Europeană îşi desfăşoară activitatea prin Direcţii Generale şi Servicii Auxiliare,
Direcţii şi Divizii conform art. 17 din Regulamentul interior, adoptat prin Decizia Comisiei nr. 5-
148 din 8 martie 199524.
Activitatea cotidiană a Comisiei Europene este desfăşurată de un număr considerabil de
funcţionari europeni, administratori, traducători, interpreţi, experţi, secretare – 25 000, număr
care este în creştere. Deşi pare foarte numeros acest aparat administrativ, el este inferior ca
efective celor din majoritatea oraşelor europene de importanţă medie25.
Sediul Comisiei Europene se află la Bruxelles, însă aceasta are un birou şi la Luxemburg,
precum şi reprezentanţe în toate statele membre şi delegaţii în multe alte state terţe.
Preşedintele Comisiei decide asupra organizării interne a Comisiei, în scopul de a asigura
că aceasta acţionează neîntrerupt, eficient şi pe baza răspunderii colective, îşi fixează priorităţile
şi adoptă programul de activitate. De asemenea, Preşedintele Comisiei26:
 Defineşte orientările în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea;
 Decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerenţa, eficacitatea şi
colegialitatea acţiunilor acesteia;
 Numeşte vicepreşedinţii, alţii decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe
şi politica de securitate, dintre membrii Comisiei.
Tot Preşedintele este cel care convoacă Comisia Europeană, şedinţa ţinându-se cel puţin o
dată pe săptămână, miercurea, de obicei, şi ori de câte ori este necesar. După desfăşurarea
şedinţei Comisiei, joia la prânz au loc întâlniri cu reprezentanţii mass-media, în vederea unei
informări prompte a opiniei publice comunitare şi internaţionale. Şedinţele Comisiei nu sunt
publice.

24
Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., p. 175.
25
Stelian Scăunaş, op. cit., pp. 167-168.
26
Dan Vătăman, op. cit., p. 229.

10
Preşedintele este cel care stabileşte ordinea de zi. Fiecare comisar poate să înscrie o
problemă care nu figurează în programul trimestrial pe ordinea de zi sau să ceară amânare
unei probleme înscrise pe ordinea de zi. Comisia poate constitui grupuri de lucru dintre
membrii săi. Fiecare comisar este asistat de un cabinet condus de un şef de cabinet şi compus
din consilieri (5 membri). Preşedintele este asistat, în pregătirea lucrărilor şi la reuniunile
Comisiei, de un Secretar general. Acesta asigură punerea în aplicare a procedurilor
decizionale şi veghează la executarea deciziilor, ia măsurile necesare pentru a asigura
notificarea şi publicarea actelor, precum şi trimiterea de documente către alte instituţii,
asigură relaţiile oficiale cu celelalte instituţii, urmăreşte lucrările altor instituţii şi informează
Comisia.
Există două proceduri speciale pentru desfăşurarea şedinţelor Comisiei, în afara de cea
ordinară27:
 Procedura scrisă – fiecare comisar comunică în scris celorlaţi comisari, propunerile
pe care le consideră necesare în domeniul pe care îl coordonează.
 Procedura delegării – situaţia în care un comisar poate acţiona în numele altui
comisar prin sistemul mandatării pentru probleme bine definite.
Comisia primeşte propuneri din partea Direcţiilor Generale, însă acestea nu au un statut
oficial decât după ce sunt însuşite de colegiul comisarilor.
În prezent, sunt 23 de direcţii generale ale Comisiei Europene, 17 politice şi 6 pentru
relaţii externe28. Direcţiile generale politice sunt create în următoarele domenii: afaceri
economice şi financiare, agricultură, cercetare (Centrul comun de cercetare), concurenţă,
educaţie şi cultură, forţa de muncă şi afaceri sociale, energie şi transport, întreprinderi, mediu,
fiscalitate şi uniunea vamală, justiţie şi afaceri interne, piaţa interioară, pescuit, politică
regională, sănătate şi protecţia consumatorilor, informare (Societatea informaţiei). Direcţiile
pentru relaţii externe sunt create în următoarele domenii: comerţ, dezvoltare, extindere, ajutor
şi cooperare (EuropeAid – Office de Cooperation), ajutor umanitar (Oficiul de ajutor
umanitar), relaţii externe.
Serviciile Comisiei Europene, în număr de 14, sunt grupate în două categorii, servicii
generale(5) şi servicii interne (9)29. Serviciile generale sunt: Eurostat, Oficiul publicaţiilor,

27
Ibidem, p. 230.
28
Stelian Scăunaş, op. cit., pp. 168-169.
29
Ibidem, p. 169.

11
Oficiul european de luptă antifraudă, Presă şi comunicare, Secretariat general. Serviciile
interne sunt: Buget, Grupul consilierilor politici, Informatică, Infrastructură şi logistică,
Interpretare, Personal şi administraţie, Serviciul de audit inter, Serviciul juridic, Traduceri.
Limbile oficiale de lucru ale Comisie Europene sunt engleza, franceza şi germana.
Documentele oficiale, în totalitatea lor, sunt traduse şi tipărite în cele 23 de limbi oficiale.

CAPITOLUL IV. Atribuţiile Comisiei Europene

Prin Tratate, Comisiei Europene i s-a atribuit rolul principal de a exprima interesul statelor
europene, membre ale Uniunii Europene, şi de a asigura realizarea acestui interes.
Comisia Europeană îndeplineşte numeroase atribuţii, atribuţii care definesc în fond cinci
funcţii esenţiale30:
1) Dreptul de iniţiativă în domeniul politicilor Uniunii Europene, de a face propuneri
legislative Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene, în sfera pilonului
comunitar. Altfel spus, Comisia Europeană are nu numai dreptul, ci şi responsabilitatea
de a elabora propuneri pentru noile acte legislative europene, pe care le supune spre
dezbatere şi aprobare Parlamentului şi Consiliului. De reţinut este faptul că aceste
propuneri vizează apărarea intereselor Uniunii şi ale cetăţenilor europeni şi nu pe cele ale
statelor membre sau ale unor sectoare particulare. În baza funcţiei de iniţiativă legislativă,
Comisia Europeană formulează recomandări sau avize.
2) Aplicarea politicilor Uniunii Europene. În calitatea sa de executiv al Uniunii Europene,
Comisia îndeplineşte mai multe atribuţii pentru gestionarea şi aplicarea politicilor şi
programelor adoptate de Parlament şi Consiliu.
3) Aplicarea dreptului Uniunii Europene. Acest lucru presupune că, alături de Curtea de
Justiţie, Comisia Europeană veghează ca dreptul european să fie, atât aplicat corect, cât şi
respectat de toate statele membre ale Uniunii Europene. Comisia Europeană are puterea
de a obliga statele membre care nu respectă prevederile tratatelor să îşi revizuiască
atitudinea şi, dacă este necesar, să le aducă chiar în faţa Curţii Europene de Justiţie.

30
Ibidem, pp. 169-170.

12
Având rolul de garant al respectării dreptului Uniunii Europene, Comisia Europeană
trebuie să cerceteze fiecare încălcare a tratatelor Uniunii Europene de care a luat cunoştinţă.
Comisia nu poate aplica sancţiuni statelor membre, dar are dreptul de a acţiona în justiţie
statele membre care încalcă dreptul Uniunii Europene31.
4) Executarea bugetului Uniunii Europene. Autorităţile naţionale şi locale asigură
activitatea efectivă şi cheltuielile, însă sub supervizarea Comisiei Europene. Tot aceasta
este cea care gestionează şi fondurile structurale utilizate în vederea eliminării decalajelor
economice care există între diferitele zone ale Europei (nordul-bogat, sudul-sarac). În
anumite domenii vitale, cum ar fi de exemplu concurenţa, agricultura sau comerţul,
deciziile Comisiei nu mai urmează să fie supuse Consiliului, în conformitate cu
prevederile tratatelor.
5) Reprezentarea Uniunii Europene în relaţiile cu celelalte state. Comisia Europeană, ca
instituţie a Uniunii Europene, are un rol important în calitate de purtător de cuvânt a
acesteia pe arena internaţională. Este unul din obiectivele Uniunii Europene de a se
impune cu o voce unitară în relaţiile cu statele terţe, dar şi cu alte organizaţii
internaţionale, aceasta fiind competentă să negocieze acorduri internaţionale în numele
Uniunii Europene.
Având un important rol politic, Comisia Europeană este responsabilă în faţa
Parlamentului European. Astfel, Comisia are la dispoziţie două categorii de instrumente32:
 Norme de drept european elaborate de către Comisie, în domenii proprii ori în
altele stabilite şi transmise de Comisie;
 Directive, recomandări şi avize formulate de către Comisie pentru statele membre,
care nu sunt norme direct aplicabile, ci sunt norme de recomandare, statele
trebuind să li se conformeze în timp.
Pe lângă aceste sarcini, Comisia are obligaţia de a publica Raportul General de activitate
al Uniunii, ceea ce se întâmplă de obicei la jumătatea lunii februarie a anului următor.

CONCLUZII

31
Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gornig, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.
69.
32
Dan Vătăman, op. cit., p. 231.

13
Înfiinţată, ca organ executiv al Uniunii, în anul 1951 prin Tratatul de la Paris de instituire
a CECO şi purtând denumirea de Înalta Autoritate, Comisia Europeană avea atribuţii care se
limitau la activităţi consultative în domeniul administrări producţiei de cărbune şi oţel, la
definirea obiectivelor comune, acordarea de împrumuturi sau de garanţii pentru împrumuturile
contractate şi chiar intervenţie în materie de preţuri, cote de producţie, programe de fabricaţie.
Astăzi, datorită faptului că propune legislaţia, politicile şi programele de acţiune şi pune în
aplicare tratatele şi deciziile Consiliului Uniunii Europene şi ale Parlamentului European,
Comisia Europeană este centrul mecanismului instituţional al Uniunii Europene.
În calitate de executiv al Uniunii Europene, Comisia Europeană este o instituţie
independentă care reprezintă, dar şi apără interesele Uniunii Europene în ansamblu. Însă, este de
reţinut faptul că, în activitatea Comisiei de a propune o acţiune la nivel european, aceasta respectă
principul subsidiarităţii, şi anume, Comisia intervine doar atunci când o problemă nu poate fi
soluţionată eficient prin acţiune naţională, locală sau regională.

BIBLIOGRAFIE
I. Legislaţie

14
1) Tratatul de la Lisabona;

II. Lucrări generale


1) Bărbulescu Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană de la Economic la Politic, Editura
Tritonic, Bucureşti, 1997;
2) Fontaine Pascal, Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre, Editura
Institutul European, Iaşi, 1998;
3) Fuerea Augustin Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2006;
4) Ghica Luciana-Alexandra, Enciclopedia Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura
Meronia, Bucureşti, 2006;
5) Scăunaş Stelian, Uniunea Europeană – Construcţie, reformă, instituţii, drept, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2008;
6) Rusu Ioana Eleonora, Gornig Gilbert – Dreptul Uniunii Europene, Ediţia 3, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2009;
7) Vătăman Dan, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2008;

III. Alte surse – internet


1) Site oficial al Comisiei Europene, http://ec.europa.eu;

15

S-ar putea să vă placă și