Aparenta- concept filozofic si juridic

Etimologie si definiție:

Aparență s.f. (< fr. apparence, lat. apparentia) 1) Infățișare exterioară, perceptibilă prin

simțuri, uneor înșelătoare, a obiectelor, a fenomenelor, a persoanelor, etc.

Aparența- concept filozofic:

Filosofia maxista:

“Aparenta este maniferstarea direct accesibila perceptiei senzoriale a esentei a obiectelor in

trasaturile lor fundamentale, superficiale sau instabile. In opozitie cu conceptul actual din
filosofia burgheza, care separa aparenta de esenta, negand caracterul obiectiv al primei, Lenin
defineste aparenta ca unul dintre aspectele esentiale din momentele sale, si subliniaza
caracterul sau obiectiv, aratand, de asemenea, diferenta dintre cele doua deoarece sustine ca
nu este posibi sa se indentifice esenta interioasa a lucrurilor, legea care le guverneaza
miscarea, cu modul lor de manifestare. Aceasta definitie are limtele ei, nefiind absoluta,
deoarece esenta lucrurilor se manifesta prin aparenta “Esenta este asa cum este. Aparenta
(ceea ce pare) este reflectarea esentei. (Lenin)”. Apreciind critica scepticismului umanist si a
idealismului, care neaga orice valoare obiectiva si atribuie aspectel iluzoriu aparentei,
considerand imposibila cunoasterea esentei prin aspectele sale externe, Lenin da ca exemplu
miscarea unui rau in care spuma constituie exteriorul, aparentul, si curentul adanc reprezinta
esenta acestei miscari, astfel elucidand diferenta dintre aparenta si esenta: “Neesentialul,
aparenta, suprafata, deseori dispare, nu ramane atat de “solida, nu este la fel de “stabila”ca
“esenta”, de exemplu: miscarea unui rau, spuma deasupra si fluxul adanc de dedesupt.” 1

Dictionar filosofic:

“Explicatia externa data direct simturilor, a esentei lucrurilor, sau mai precis a unei parti a
esentei. In acest sens, aspectul este echivalent cu fenomenul, in el existand un moment
subiectiv: fenomentul exprima intr-o maniera inadecvata si desfigurata esenta subiectului. Cu
toate acestea ar fi gresit sa reducem aparenta doar la un astfel de mont subiectv, deoarece
intr-un fel sau altul el este legat de esenta obiectiva, care reprezinta o manifestare. Acest
element subiectiv care da naste unei reprezentari gresite a esentei fenomenului este adesea
conditionata de factori obictivi. Cunoasterea corespunde reducerii aspectului la esenta sa si
explicarea modului in care se manifesta in primul.” 2

1
M. Rosental, P. Iudin, Diccionario filosófico marxista, Ed. Pueblos Unidos, 1946, p.16
2
M. Rosetal, P. Iudin, Diccionario filosófico, Ed. Pueblos Unidos, 1965, p. 20-21
Teoria cunoasterii a fost intotdeauna bazata pe luarea in considerare a doi poli diferiti:
entitatea care incearca “sa stie” si obiectul sau lucrul pe care acesta doreste sa-l cunoasca.
Distanta dintre o extrema si cealalta a dus la contrapunerea a doua lumi: realitat esi aparenta.
Departe de a fi o problema inutila, privita din perspectiva naturala sau obisnuita, confruntarea
dintre aparenta si realitate reprezinta unul dintre fundamentele gandirii moderne, si aduce in
joc nu numai validitatea cunoasterii stiintifice a obiectului, ci si cunoasterea omului si natura
sa. 3

“Mecanismul sintezei intre continuu si discontinuu in diacronia existentei, ca trecere

succesiva de la o stare la alta in procesul determinarii obiective, este surprins de gandirea
filosofica prin mijlocirea categoriilor de realitate si aparenta.

Totalitatea elementelor si interactiunilor care configureaza sistemic realul se comporta –

simultan- unitar si contradictoriu. Unitatea acestora determina calitatea si stabilitatea
sistemului, iar contradictiile lor determina miscarea, nelinistea interna a sistemului,
provocandu-i anumite tendinte de autodepasire, de schimbare si transformare.

Ansamblul acestor tendinte sau directii de autodepasire a starlor date, generate de dinamica
interactiunilor lor interne si externe, constituie temelia conceptului de posibilitate.” 4

In continuare vom dezbate problematica aparentei din perspectiva diversilor filozofi.

Conceptul de aparenta are doua sensuri diferite si opuse. Pe de o parte acesta inseamna
opusul realului, astfel incat sa indice fictivul, falsul si confuzul; pe de alta parte, inseaman
aparitia adevarului, facand lucruri prezente, aparand cu claritate privirii si mintii. Fiecare
dintre cele doua cai ale intelegerii aparentei corespunde unei alte perioade filozofice. Astfel,
aparenta ca aspect care ascede realitatea, adevarul este tipica filosofiei antice si medievale,
unde adevarul a fost conceput ca revelatie; in perioada moderna instauranduse ideea
recunoasterii aparentei ca origine a cunoasterii.

Parmenide di Elea, Platon si Aristotel sunt cei trei filosofi greci care merita mentionari in
exemplificare aparentei ca aspect opus al realitatii. Astfel ascestea prezinta trei idei ce se
completeaza reciproc: Parmenide di Elea prezinta in poemul “Calea adevarului”: “Vreau să-ți
vorbesc (ci tu fi acuma cu luare aminte)/ Câte drumuri se pot gândi spre-a afla adevărul:/
Unul, că este Ființa și nici va putea să nu fie;/ Ăsta e drumul crezării (și lui îi urmeaz-
3
http://bellavista.magnaplus.org/articulo/-/articulo/RT106/apariencia-y-realidad
4
Ioan Huma, Introducere in filosofie, Categorii ale determinismului, Ed. Fundatiei “Chemarea” Iasi, p. 76
5
Doina-Olga Stefanescu, Adrian Miroiu, Adrian Paul Iliescu, Mihaela Miroiu, Cristian Parvulescu, Manual de
filosofie, Cunoasterea, Ed. Humanitas, 2003, p.101
6
Doina-Olga Stefanescu, Adrian Miroiu, Adrian Paul Iliescu, Mihaela Miroiu, Cristian Parvulescu, Manual de
filosofie, Cunoasterea, Ed. Humanitas, 2003, p. 110
adevărul);/ Celălalt - că nu e Ființa, că trebuie nici să nu fie./ Calea aceasta (ți-o spun)
cercetată nu poate să fie,/ Căci Neființa nu poți s-o cunoști (să încerci e zadarnic)/ Nici să
vorbești despre ea.” – calea fiintei este realitatea, in timp ce calea de optiune duce la
aparenta. Platon sustinea ca aparentele isi au origine in lumea sensibila, realul si adevarul se
gasesc in lumea idealurilor. Iar Aristotel spunea ca aparentele nu sunt adevarate, dar ele
indica, datorita formei lor, adevarurile si realitatile.

Parmenide di Elea a fost unul dintre primii filosofi care s-a confruntat cu teoria cunoasterii,
cel care a distins intre realitate si aparenta pentru prima data. Potrivit ganditorului grec, exista
o “cale de adevar” care corespunde realitatii si un “mod de opinie” care corespunde aparentei.
Fiinta si cunoasterea reprezinta realitatea, in timp ce speculatiile eronate si goale se gasesc in
aparenta.

Platon, care a urmat in deaproape abordarile lui Parmenide, a facut cunoscut acest mod de
intelegere a cunoasterii, adevarului, realitatii si aparentei prin mitul pesterii. Conform acestui
mit Platon își imaginează un grup de oameni care locuiesc într-o  peșteră, înlănțuiți pe un
perete în subteran, astfel încât să nu vadă lumina zilei. În spatele oamenilor arde constant un
foc care luminează diferite statui care sunt mutate de alții, și care produc umbre ce se mișcă
pe pereții peșterii. Când oamenii peșterii au văzut acele umbre nu au realizat cât de lipsite de
importanță sunt ele pentru viața lor și încep să atribuie acelor umbre diferite forme. Umbrele
i-au făcut pe oamenii peșterii să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea. Astfel, se
sugereaza ca, în formarea opiniilor, oamenii au la dispoziþie douã mari izvoare: pe de o parte,
experienþa, pe de alta, raþiunea. Potrivit lui Platon, lumea experientei este numai o umbra, un
reflex al lumii reale, inteligibile. De aceea, ideile pe care ni le formam cu ajutorul simturilor,
prin experienta, sunt simple pareri, ele nu reprezinta cunoastere veritabila, stiinta.5 Totusi
intre ele exista o relatie de similitudine, in acelasi mod cum o copie imperfecta se bazeaza pe
un model real si adevarat; aparentele sunt bazate pe realitate si o refelcta desi intr-un mod
prolix.

Plecand de la aceasta ultima afirmatie a lui Platon, Aristotel sustine ca este adevarat ca:
aparenta se bazeaza pe realitate insa aceasta din urma participa ca materie intr-o idee sau un
mod care nu ofera nicio certitudine cocnitiva, dar este, de asemenea, adevarat si ca de la
aparenta trebuie sa pornim in conceperea realitatii, a fiintei lucrurilor, a aseptului lor
adevarat. In gandul aristotelian, simturile primesc datele care provin din experienta
senzoriala. De exemplu: daca o statuie de lut care reprezinta o figura umana este modelata

1
M. Rosental, P. Iudin, Diccionario filosófico marxista, Ed. Pueblos Unidos, 1946, p.16
2
M. Rosetal, P. Iudin, Diccionario filosófico, Ed. Pueblos Unidos, 1965, p. 20-21
dupa o persoana adevarat, o fictiune care nu spune adevarul persoanei reprezentate, dar care
traduce in limbajul lutului forma sa.

Reevaluarea aspectului in modernitate

Conceptul de aparenta a fost mai bine evidentiat de filosoful englez  Thomas Hobbes (1588-
1679) primul care a tratat în mod sistematic valoarea epistemologică a ceea ce pare.

Thomas Hobbes și empirismul .

 Thomas Hobbes a început concepția empirică a apariției, care a ajuns să ocupe o poziție
privilegiată în teoria cunoașterii. În primul rând, el a recunoscut că aparenta corespundea
senzațiilor și datelor provenite din simțuri și a continuat să spună că fenomenele si aparențele
sunt singura modalitate de a cunoaște lumea. John Locke (1632-1704) și David Hume (1711-
1776) au dezvoltat acest mod de a ințelege aparenta , deși folosind termeni diferiti. Primul
a scris despre aparente senzoriale, care potrivit pentru modul omului de gandire surprinde
asprimea realității și datorandu-se caracterului lor, si nu starii acestora de deficit, limiteaza
capacitatile umane de intelegere. Cel de-al doilea, David Hume, a preferat sa vorbeasca mai
degrabă despre impresii care au dat naștere cunoștințelor grație obișnuinței și memoriei.

Aparenta si aparenta în conformitate cu Immanuel Kant 

 Cu toate acestea, autorul care a revendicat în cele din urmă valoarea aparentelor și
importanța acestora în teoria cunoașterii a fost Immanuel Kant (1724-1804), care, în propriile
sale cuvinte, au trezit din somnul dogmatic al raționalismului empiriciștii menționați mai sus.
Potrivit gânditorului german, un lucru este "să apară", să fim o ficțiune și alta să "apară", ceea
ce este același lucru ca și cum să se dăruiască. În acest fel, în cadrul idealismului
transcendental, aspectul joacă un rol determinant, deoarece este singurul lucru pe care
subiectul trebuie să îl cunoască despre realitate. În consecință, pentru Kant, cunoașterea este
rezultatul fuziunii datelor colectate din experiență prin simțurile și căile de cunoaștere ale
omului. Din această fuziune apare ceea ce este cunoscut ca un fenomen și aceasta nu este
altceva decât aparență, lucrul care apare înaintea omului.

Cu toate acestea, fenomenul, care este același cu aparenta, nu este identificat cu lucrul însuși,
nu este echivalent cu lucrurile reale, așa cum sunt interpretate de realiștii naivi. Subiectul care
știe, pentru că este înzestrat cu o sensibilitate specială și structuri de cunoaștere, nu accesează
3
http://bellavista.magnaplus.org/articulo/-/articulo/RT106/apariencia-y-realidad
4
Ioan Huma, Introducere in filosofie, Categorii ale determinismului, Ed. Fundatiei “Chemarea” Iasi, p. 76
5
Doina-Olga Stefanescu, Adrian Miroiu, Adrian Paul Iliescu, Mihaela Miroiu, Cristian Parvulescu, Manual de
filosofie, Cunoasterea, Ed. Humanitas, 2003, p.101
6
Doina-Olga Stefanescu, Adrian Miroiu, Adrian Paul Iliescu, Mihaela Miroiu, Cristian Parvulescu, Manual de
filosofie, Cunoasterea, Ed. Humanitas, 2003, p. 110
niciodată realitatea pură, deoarece nu înțelege in termeni reali, ci în termeni umani. În
consecință, singura realitate la care omul are acces este realitatea fenomenului, realitatea
apariției, care departe de a-și asuma o ficțiune a adevăratului, este condiția sa de posibilitate.

De exemplu, dacă un copac este perceput, acesta este fenomenul, aparenta prin virtutea
modului uman de cunoaștere corect, o imagine mentală. Acest fenomen nu este identic cu un
copac ipotetic pur, în afară de vedere și gândire. Potrivit lui Kant, din moment ce omul
cunoaște prin imagini mentale, singurul copac adevărat este cel perceput, arborele fenomenal,
cel aparent. Prin urmare, cunoștințele nu se pot baza numai pe acele apariții.

Se poate usor arãta cã existã într-adevãr în cunoasterea omeneascã astfel de judecãti necesare
si, în cel mai strict înteles, universale, prin urmare, judecãti pure a priori. Dacã vrem un
exemplu din stiinte, atunci nu avem decât sã privim toate judecãtile matematicii; dacã vrem
un exemplu din cea mai comunã folosire a intelectului, atunci pentru aceasta poate servi
judecata cã orice schimbare trebuie sã aibã o cauzã. (I. Kant, Critica ratiunii pure). 6

Apenta în idealismul german 

Ca moștenitor la idealismul transcendental kantian reformulat de idealiștii timpuri , cum ar

fi Johann Gottlieb Fichte (1762-1814), GW Friedrich Hegel (1770-1831) care au condus
valabilitatea epistemologică a aparentei la finalizare. Idealismului absolut se manifestă în
aparență și trebuie să se găsească în el esența lucrurilor. Ulterior, aspectul fenomenal este
corectat și mărit prin alte determinări din esențe în grade diferite, dar nu se mai prezintă în
sine ca expresie pură a realității.

Aparenta în gândirea contemporană 

 Filozofii empiristi (Fr. Bacon, J. Locke, D. Hume) au argumentat cã întreaga noastrã

cunoastere îsi are fundamentul în experientã: dacã o opinie nu este extrasã din aceastã
experientã, înseamnã cã ea nu poate fi justificatã si, deci, nu o putem trata drept cunoastere.
Filozofii rationalisti (R. Descartes, B. Spinoza, G. W. Leibniz) au considerat, dimpotrivã, cã
numai ratiunea poate oferi legitimitate unei opinii. Dacã o opinie provine din experientã, nu
putem avea certitudinea cã nu suntem indusi în eroare. Pentru empiritti, impresiile simturilor
reprezintã ultimul temei al cunoasterii; pentru rationalisti, acest temei e constituit de ratiune,
de operatiile cugetului nostru.

Toate adevãrurile analitice le cunoastem a priori; nici cel mai incorigibil empirist nu neagã
acest lucru. Problema cea mai dificilã, asa cum sublinia I. Kant, e aceea a adevãrurilor

1
M. Rosental, P. Iudin, Diccionario filosófico marxista, Ed. Pueblos Unidos, 1946, p.16
2
M. Rosetal, P. Iudin, Diccionario filosófico, Ed. Pueblos Unidos, 1965, p. 20-21
sintetice a priori. Acesta este locul în care raþionalistii si empiristii oferã rãspunsuri diferite.
Rationalistii admit cã pentru mare parte din cunoasterea noastrã experienta este singura sursã
a ceea ce învãtãm. În acest caz, cunoasterea este a posteriori. Dar uneori experienta
functioneazã altfel. Uneori ea reprezintã doar ocazia prin care noi ajungem sã stim ceva, iar
ceea ce aflãm cu acea ocazie transcende în mare parte ceea ce am învãtat în respectiva situatie
particularã. Asa cum am vãzut în paragraful anterior, Kant a formulat problema astfel:
evident, toatã cunoasterea începe cu experiensa — atât cunoasterea a priori cât si cea a
posteriori — dar nu toatã cunoasterea provine din experientã. Doar cunoasterea a posteriori
(de exemplu, a faptului cã toate ciorile sunt negre) provine din experientã. De aceea, doar
experientei ne putem adresa dacã se pune la îndoialã un enunþ susþinut pe o astfel de bazã.
Dar existã si o cunoastere a priori despre lume (de exemplu, a faptului cã toate triunghiurile
au suma unghiurilor de 180 de grade). Iar caracteristic unei astfel de cunoasteri este cã, dacã
este pus la îndoialã un enunt al cãrui adevãr este cunoscut în acest fel, probele care sã-l
sustinã nu trebuie sã le cãutãm în experientã, ci mai degrabã într-o cercetare a naturii lucrului
despre care vorbeste enuntul. 7

Astfel, de-a lungul istoriei gândirii, aparenta a trecut de la a fi înțeles într-un mod peiorativ,
ca un fel de secundar dupa adevărata expresie și real, la un mod prin care omul să acceseze
ființa și adevărul.

Această poveste a aparentei se reflectă , de asemenea , evoluția științifică și socială a

omenirii, deoarece modurile în care aparenta, realitatea și adevărul se articuleaza se datorează
în principal modului în care omul percepe lumea inconjuratoare. Dacă gânditorii greci
timpurii au făcut uz de o anumită știință specializată, care contempla existența unor esențe și
realități care ascundeau studiul pozitiv din modernitate și activitatea oamenilor in știința
experimentala,  Galileo Galilei și Isaac Newton prezinta știința ca acces direct la realitate,
fără a lua în considerare existența unor esențe sau adevăruri ascunse, prin asumarea aparentei,
înțelese ca fiind complet adevărate sau reale.

3
http://bellavista.magnaplus.org/articulo/-/articulo/RT106/apariencia-y-realidad
4
Ioan Huma, Introducere in filosofie, Categorii ale determinismului, Ed. Fundatiei “Chemarea” Iasi, p. 76
5
Doina-Olga Stefanescu, Adrian Miroiu, Adrian Paul Iliescu, Mihaela Miroiu, Cristian Parvulescu, Manual de
filosofie, Cunoasterea, Ed. Humanitas, 2003, p.101
6
Doina-Olga Stefanescu, Adrian Miroiu, Adrian Paul Iliescu, Mihaela Miroiu, Cristian Parvulescu, Manual de
filosofie, Cunoasterea, Ed. Humanitas, 2003, p. 110
1
M. Rosental, P. Iudin, Diccionario filosófico marxista, Ed. Pueblos Unidos, 1946, p.16
2
M. Rosetal, P. Iudin, Diccionario filosófico, Ed. Pueblos Unidos, 1965, p. 20-21