Cristian Preda - de Ce Ațipesc Parlamentarii - Şi Alte Întrebări Pestriţe Despre Politica Românească-Humanitas (2020)

CRISTIAN
PREDA
PARLAMENTARII?
Şl ALTE ÎNTREBĂRI PESTRIŢE
DESPRE POLITICA ROMÂNEASCĂ
HUM ANI TAS

Crist ian Preda este profesor de ştiinţe politice la Universitatea
din Bucureşti. A publicat mai multe volume despre evoluţia gân
dirii politice româneşti, istoria liberalismului, sisteme electorale
şi polit ica postcomunistă. A tradus, de asemenea, în română
autori precum Benjamin Constant, Franţ ois Guizot, Alexis de
Tocqueville, Raymond Aron sau Pierre Manent. La Editura Hu
manit as a coordonat colecţia Polis şi a publicat Mic dicţionar de
gândire politică liberală, în 2004.
CRISTIAN PREDA
DE CE AŢIPESC
PARLAMENTARII?
Şl ALTE ÎNTREBĂRI PESTRIŢE
DESPRE POLITICA ROM ÂNEASCĂ
H U M A N I TAS
B U C U R E ŞT I
Redactor: Andreea Niţă
Coperta: Ioana Nedelcu
Tehnoredactor: M anuela M ăxineanu
DTP: Iuliana Constantinescu, Dan Dulgheru
Tipărit la Livco Design
© H UM ANITAS, 2020
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Preda, Crist ian (politolog)
De ce aţipesc parlament arii? Şi alte înt rebări pestriţe
despre politica românească / Crist ian Preda. - Bucureşti:
H umanitas, 2020
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-50-6932-5
32
EDITURA H UM ANITAS
Piaţa Presei Libere 1,0 1370 1 Bucureşti, România
tel. 021/ 408 83 50, fax 021/ 408 8352
www.hum anit as.ro
Comenzi online: www.libhumanit as.ro

Comenzi prin e mail: vanzari@libhum anit as.ro
Comenzi telefonice: 0723 684 194
Tabla de materii
Argum ent .................................................................................... 7

A fost sau n-a fost r evoluţ i e?.................................................... 9
Ce regim avem?........................................................................... 16
De câţi ani este nevoie pentru o dem ocraţ ie?........................ 24
E România stat de drept ?........................................................... 31
De ce au apărut atâtea part ide?................................................. 38
Cine i de dreapta şi cine de st ânga?.......................................... 45
Cum sunt reprezentate m i n orit ăţ ile?..................................... 53
Cât contează vot ul?.................................................................... 60
De ce unii merg la urne mereu, iar alţii niciodată?................ 67
Ce-am decis la referendumuri?................................................. 74
Există vreun secret al reuşitei în alegeri?............................... 8r
Cum ajungi la Cotroceni?.......................................................... 88
Care preşedinte a fost cel mai bun?.......................................... 95
în ce fel devii, din simplu cetăţean, prim ministru?................102
Au fost toate guvernele la fel?.................................................... n o
De ce aţipesc parlam ent arii?......................................................116
Ce putere are strada?....................................................................123
Cât de influentă este presa?........................................................130
Unde sunt ant ieuropenii?........................................................... 136
Concluzie..................................................................................... 143
De ci t i t ...........................................................................................145
Argument
în m ai anul acesta, s-au îm plinit t rei decenii de la pri

m ele alegeri ţ inut e după căderea com unism ului. Ur
mează curând al nouălea scrut in legislat iv.
M ulţ i nu şt iu - sau au uitat - ce s-a petrecut în anii
nouăzeci, iar uneori nici m ăcar în vrem uri m ai recente.
N-ar strica, mi-am zis, o expunere succint ă a polit icii din
această perioadă densă în schimbări. Am pornit, pentru
a o alcătui, de la câteva înt rebări auzite frecvent în spa
ţ iul public. Ca să le dau răspunsuri, am folosit informaţ ii
generale despre inst it uţ ii şi proceduri, despre politicieni
m ai carism at ici ori m ai nesuferiţ i, despre m odul în care
s-a reinvent at democraţia noast ră preluând ceva din tre
cut sau, alteori, dorind cu tot dinadinsul să-l îngroape.
Am căutat să lămuresc evoluţ ii încâlcit e comparând pe
rioada recentă cu episoade m ai vechi ale ist oriei noastre,
dar şi cu ce se înt âm plă în alt e regim uri europene de azi.
Subt it lul cărţ ii include t erm enul „pest riţ e", suficient de
am biguu pent ru a vă lăsa libertat ea de a alege unde aţi
încadra răspunsurile formulate.
M i-am dorit ca expunerea să poată fi înţ eleasă de că
tre un cetăţean oarecare, int eresat de pat ria sa. Nu-i o
înt âm plare. Am biţ ia oricărui scriit or polit ic e, cum re
marca Leo St rauss, aceea de a pricepe lum ea în care s-a
născut şi de a o explica şi sem enilor săi, oricăruia dintre
8 Cr ist ian Pr eda
ei. Volum ul îm prum ut ă, de aceea, st ilul eseistic, dar la

final cuprinde câteva recomandări de lectură, extrase din
bibliot ecile savant e pe care le-am frecvent at , în ult im ii
t reizeci de ani, pent ru a desluşi ce s-a înt âm plat , de fapt,
cu noi.
A fost sau n-a fost revoluţie?
Prin anii nouăzeci se spunea că, dacă în Polonia s-au

scurs zece ani înt re apariţ ia sindicat ului Solidaritat ea şi
organizarea primelor alegeri libere, dacă ungurii au trudit
zece luni ca să scape de Jânos Kâdâr, dacă în Cehia au
fost necesare zece zile pent ru a face „revoluţ ia de cat i
fea", rom ânilor le-au fost de ajuns zece ore ca să-l răs
t oarne pe Ceauşescu. Butada elogia vit eza schim bării de
la noi. M ai târziu, com paraţ ia dintre fostele ţ ări com u
niste sublinia, în cazul României, mai puţin repeziciunea,
cât caract erul neaşt ept at al revoluţ iei.
Unii l-au explicat printr-o... absenţă. M ai precis, ei
afirm au că revoluţ ia a luat pe t oată lum ea prin surprin
dere, înt rucât rom ânii nu au avut , precum polonezii,
cehoslovacii sau ungurii, grupuri m asive de opozanţi şi
de disidenţ i care să pregătească schimbarea. Am ploarea
cont est ării fiind modestă, ea a fost com pensată de o des
căt uşare bruscă şi violent ă a energiilor. O teză contrară
afirm ă că răst urnarea lui Ceauşescu a fost m inuţ ios pre
gătită de către o echipă de complotişt i, discreţi şi eficace.
Teza circulă în diverse variant e: lovit ura de st at ar fi fost
fie susţ inut ă de soviet ici, ba chiar de M ihail Gorbaciov
personal, fie pusă la cale de un gur i , fie ar fi fost un
com plot pat riot ic, pur românesc, copt de generali şi no-
m enclat urişt i, care s-au regăsit în decem brie 1989 în
io Cr ist ian Preda
Consiliul Front ului Salvării Naţionale. Acest a e num ele

com it et ului revoluţ ionar inst alat at unci în frunt ea sta
t ului, care a afirm at că nu făcea decât să ocupe „vidul de
putere" creat de fuga spect aculoasă a soţ ilor Ceauşescu
de pe sediul fost ului Com it et Cent ral al Part idului Co
m unist Român. Paradoxal este că şi dictatorul pomenise
o maşinaţ iune politică externă, dirijată de „cercurile im
perialiste şi şovinist e", sint agm ă din lim ba de lem n care
desemna put erile occident ale şi pe vecinii m aghiari...
Un alt fir narat iv susţine că, revoluţ ie sau complot,
evenim ent ele din decembrie 1989 au fost un gest de cu
raj. Nem ulţ um iţ i, cet ăţenii - ori, după caz, doar unelti-
t orii - s-au deşteptat din „som nul cel de moart e". Aici
int ervine însă o alt ă controversă: cine şi când a dat star
tul protest elor? Unii ieşeni afirm ă sus şi tare că t ot ul a
început în fost a capitală a M oldovei pe 14 decembrie, zi
proiectată pent ru a ţine un mit ing, zădărnicit, însă, până
la urm ă de arest ările num eroase operate de M iliţ ia regi
m ului. Pentru t im işoreni, ziua de 16 decembrie este cea
decisivă: at unci, cet ăţ enii oraşului au t ransform at o
mică adunare de solidaritate cu pastorul reformat Tokes
Lâszlo într-o revolt ă ant icom unist ă. în fine, num eroşi
sunt cei care consideră că noapt ea de 21 spre 22 decem
brie este m om ent ul inaugural al insurecţ iei: at unci, în
Piaţa Universit ăţ ii din cent rul Bucureşt iului, mai m ulţ i
protest atari îm pot riva regim ului au rezist at asalt ului
forţ elor de ordine şi de securit ate; st rigăt ul lor disperat
„vom m uri şi vom fi liberi" a st im ulat solidaritat ea ce
lorlalţ i locuit ori ai capitalei, coborâţi în num ăr foarte
mare în stradă a doua zi şi forţându -1 ast fel pe Ceauşescu
să abandoneze puterea. M ai sunt şi cei care susţ in că
revoluţ ia a început pe 22 decembrie la prânz, în clipa
A fost sau n-afost revoluţ ie? 11
când poet ul M ircea Dinescu şi act orul Ion Caram it ru au

apărut în st udioul t eleviziunii rom âne şi au anunţ at că
„Dum nezeu şi-a înt ors faţa către rom âni" şi că „dict ato
rul a fugit ".
Atât momentul, cât şi locul în care a început revoluţia
sunt, după cum se vede, incerte. Nu este clar ce s-a petre
cut: iată singura concluzie îm părt ăşită de t oată lumea!
Controversele asupra rolului unor personaje adaugă alte
incertitudini: de ce a plecat Ceauşescu în vizită oficială în
Iran, într-un moment când lucrurile luaseră deja o turnură
gravă la Timişoara? Generalul M ilea, m inist rul ceauşist al
apărării, a fost oare ucis pentru trădare sau s-a sinucis, cum
a susţinut partidul unic într-unul dintre ult imele sale co
municate? Cine au fost „teroriştii" care au tras asupra civi
lilor? De ce a fost condamnat la moarte Ceauşescu? Procesul
intentat lui şi soţiei sale n-a fost cumva o mascaradă? Care
a fost rolul armatei în reprimarea manifestanţilor? Dar al
Securităţii? în câte locuri din ţară nu s-a petrecut, de fapt,
nimic şi-n câte a fost cu adevărat o revoluţie? A fost sau n-a
fost? Sunt doar câteva dintr-un şir foarte lung de întrebări
fără răspuns, care fac im posibilă reconstituirea. Nu au
ajuns la o concluzie credibilă nici istoricii, care au publicat
numeroase volum e de documente, şi nici comisiile parla
mentare de anchetă create la început ul anilor nouăzeci:
una prezidată de o vedetă a cinematografiei comuniste -
Sergiu Nicolaescu - şi o alta având în frunte un fost deţinut
politic, Ticu Dumitrescu. Interpretările date răsturnării de
regim sunt atât de încâlcite şi de confuze încât până şi
termenul revoluţie a fost discreditat, preferându-i-se ade
sea un sinonim depreciativ, „evenimente".
Istoricii consemnează, totuşi, două mărt urii preţioase,
cea a Doinei Cornea, una dintre puţinele voci disidente
12 Crist ian Pr eda
din anii optzeci, şi cea a lui Corneliu Coposu, lider ţără

nist care a reînfiinţ at partidul lui M aniu şi M ihalache şi
a cărui lucidit ate a fost recunoscut ă cvasiunanim abia
după moarte. Şi Cornea, şi Coposu au considerat că revo
luţ ia a fost veritabilă, dar că a fost confiscată. Alt fel zis,
pornită ca o revolt ă a cetăţenilor din câteva mari oraşe, ea
a sfârşit prin a fi acaparată de către un grup compus din
act ivişti ai eşalonului secund al PCR şi din militari. Aceş
tia s-au înfăţ işat ca „em anaţ ie" a revoluţ iei, lăsând să se
înţ eleagă că ea nu a fost o mişcare ant icomunist ă, ci una
îm pot riva lui Ceauşescu, liderul care ar fi „întinat idealu
rile socialiste", cum a afirmat Ion Iliescu, capul comit etu
lui revoluţ ionar.
Violenţ a a răm as specificul românesc al schim bării
revoluţ ionare: pent ru a deosebi acest caz de revolt ele
ant icom unist e din toate celelalt e ţ ări fost e com unist e,
cele din urm ă au fost num it e „refoluţ ii". Term enul a fost
creat de Tim ot hy Garton Ash, pent ru a acoperi amest e
cul de schim bări m ajore din polit ică şi din economie,
produse prin reform e negociate, nu prin insurecţie. în
cazul României, tradiţ ia istorică a fost, înt r un fel para
doxal, confirm at ă. 1989 a int rat în cronologia noast ră
polit ică încărcat cu o am biguit at e perfect com parabilă
cu a celorlalte două momente definite ca „revoluţionare"
în m odernit at ea noastră: este vorba despre mişcarea de
la 1848 şi despre arestarea lui Ant onescu în august 1944,
definit ă m ai t ârziu de propagandişt ii PCR ca „revoluţ ie
ant ifascist ă şi ant iim perialist ă". în toate cele t rei cazuri,
schim barea de regim este certă, iar t ranscrierea ei con
st it uţ ională - lent ă. E int eresant să com parăm şi alte
consecinţ e juridice ale acest or m işcări polit ice: la pa-
şopt, revoluţ ionarii au fost arestaţi sau îm pin şi la exil;
un secol m ai t ârziu, t abăra pro-soviet ică im plicat ă în

arest area lui Ant onescu a pus st ăpânire pe noul regim
şi s-a folosit de just iţ ie pent ru a arunca în t em niţe elitele
polit ice democratice, care avuseseră un rol det erm inant
în schimbarea de regim produsă, de fapt, printr-o lovi
t ură de stat; în sfârşit , după aproape t rei decenii de la
producerea ult im ei revoluţ ii, responsabilul grupării care
a preluat puterea, Ion Iliescu, a fost inculpat pentru „crime
îm pot riva um anit ăţ ii", m ai precis pent ru crearea unei
psihoze colective care a condus, după fuga lui Ceauşescu,
la uciderea a t rei păt rim i din cele 1.166 de vict im e ale
violenţ ei revoluţ ionare.
De felul cum e înţ eles m om ent ul 1989 depinde şi
m odul de a explica perioada ult erioară. Sigur, nim eni
nu contest ă fapt ul că 22 decembrie este un reper crono
logic sem nificat iv. Dar e evident că int erpret area lui în
cheie pur revoluţ ionară îl inst it uie ca m om ent de rup
tură, de discontinuit ate, în vrem e ce adepţ ii teoriei com
plot ului îl consideră doar data la care s-a produs o uriaşă
m anipulare. Ce nu neagă nim eni e fapt ul că au exist at
profit ori polit ici ai revoluţ iei. Organizaţ i în Consiliul
Front ului Salvării Naţionale, ei au revendicat legit im i
tatea străzii. în seara de 22 decembrie, acest CFSN a dat
publicit ăţ ii o proclam aţ ie care a anunţ at „preluarea în
t regii puteri din stat". După o săptămână, Consiliul FSN
a alcăt uit un guvern, după o lună, a creat un partid cu
acelaşi num e şi, după alte câteva zile, o inst it uţ ie int it u
lat ă Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.
Acesta din urm ă era compus pe jumăt ate din membri
ai FSN şi pe jum ăt at e din reprezent anţ ii part idelor poli
tice const it uit e în prim ele cinci-şase săpt ăm âni după
executarea Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu. CPUN a fost
i4 Crist ian Pr eda
num it „mini-parlament", cu int enţia de a îm blânzi astfel

natura revoluţ ionară a regim ului, de a-1 „normaliza". Dar
expresia nu este deloc pot rivit ă, fiindcă organism ul re
spect iv a funcţ ionat , ce-i drept, ca un for deliberat iv, dar
a fost alcăt uit prin negociere şi num ire, iar nu printr-un
scrutin, prin voinţ a cet ăţenilor. Dom inat de reprezen
t anţ ii FSN şi prezidat de Ion Iliescu, noul om forte al
regim ului, CPUN a pregăt it prim ele alegeri - ţ inut e pe
20 m ai T990. Ele au generat o Adunare constit uantă, ac
t ivă înt re iunie 1990 şi noiem brie 1991. De fapt, m ult e
dint re opţ iunile i nst it uţ i onal e configurat e în cadrul
CPUN au fost preluat e în Const it uţ ie şi sunt în vigoare
până astăzi. Revoluţ ia produce încă efecte directe asupra
noastră, în ciuda fapt ului că legit im it at ea revoluţ ionară
a FSN a fost contest ată de la bun început.
Contestarea a fost formulat ă de către politicieni, care
începeau sau reîncepeau act ivitat ea politică în condiţii
de libertate, dar şi de către un actor colectiv foarte energic
în epoca de debut a post com unism ului. Acesta a fost de
scris cu t ermenul generic „t inerii" şi era alcătuit din stu
denţi şi elevi de liceu. Ei au reprezentat o parte însemnat ă
a revoluţ ionarilor care au construit baricade pe străzile
bucureştene în decembrie 1989, dar şi a celor care au par
t icipat la primele mişcări civice, începând din ianuarie
1990, când ligile st udenţ ilor au fost active în toate oraşele
universitare. Atât în CPUN, cât şi în societate, „emanaţ ii"
au fost aspru criticaţi întrucât, deşi promiteau schimba
rea de regim, m enţ ineau int act statul, aşa cum fusese
acesta configurat de PCR. Opoziţia la fesenism, cum a fost
num it ă prim a doctrină post comunist ă, profeţea un eşec
al t entativei de a salva statul ceauşist şi denunţa im posi
bilitatea de a schim ba regim ul prin oamenii celui vechi.
Reproşurile erau perfect îndreptăţite.
în 1989, st atul rom ân cult iva colect ivism ul în econo

mie şi îşi baza int ervenţ ia în viaţ a privat ă pe servit ut ea
volunt ară a indivizilor, era egalit arist prin ideologie, dar
cult iva im punit at ea oricărui responsabil polit ic, era să
rac şi izolat, t em ut şi, de fapt, fragil. El dispunea de un
regim care nu cunoşt ea separarea put erilor, ci polit iza
rea t otală a exercit ării lor indist inct e, care m aim uţ ărise
inst it uţ iile şi sim ulase organizarea unor alegeri în ca
drul cărora part idul unic prezenta câte un candidat, iar
din 1975 chiar doi sau trei, cu t oţii din rândurile sale.
Revoluţ ia a m ăt urat im post ura t otalit ară. Iar ult im ele
trei decenii au fost mart orele unui dublu proces: pe de
o parte, st at ul a fost eliberat din chingile com unist e şi
construit încet-încet după m odelul celui vest ic, reluând
t radiţ ia „m odernizării prin occident alizare" iniţ iat ă în
ult im a parte a secolului al XlX-lea şi înt rerupt ă de sovie-
tizarea vieţ ii publice; pe de alt ă parte, regim ul a fost or
ganizat pot rivit principiilor ce înt em eiază democraţiile
liberale, adică urm ărind sim ult an divizarea, dar şi l i m i
t area put erilor.
Ce regim avem?
Unul dintre prim ele lucruri făcut e de com it et ul revolu

ţ ionar, în decembrie 1989, a fost să suprim e Const it uţ ia
ceauşistă. Era un gest m enit să m archeze separarea de
trecut. Se va vădi că, pent ru m ulţ i dintre noii lideri, era
vorba m ai degrabă despre o despărţire de Ceauşescu de
cât despre o desprindere de com unism . Dar pent ru ca
lucrurile să pară serioase, iar divorţ ul de vechea orându
ire să nu poată fi tăgăduit de cineva, Const it uţ ia regim u
lui precedent a fost aruncat ă la coş.
Alţ ii - ungurii sau polonezii - au preferat în 1989 să
amendeze textele constituţiilor lor comuniste şi abia mai
târziu, când democratizarea era cât de cât consolidată, să
compună altele noi. Liderii români care au um plut „vidul
de putere" s-au arătat mai grăbiţi şi, în aparenţă, m ai radi
cali. Suflul revoluţ ionar a fost mai puternic decât dorinţa
de negociere, dominantă în celelalt e ţări ex-comuniste.
Vreme de doi ani, am avut o ţară fără Constituţie. Nu
era prim a dată în secolul XX când se înt âm pla aşa ceva.
între septembrie 1940 şi august 1944, sub dictatura lui Ion
Antonescu, fusese la fel, iar din decembrie 1947 până în
aprilie 1948, în plin avânt al sovietizării, România a fost
lipsită din nou de o temelie constituţională. După căderea
lui Ceauşescu, retorica n-a fost diferită de cele mobilizate
în anii patruzeci: voiam să uit ăm iarăşi t recut ul recent.
Ce regim avem? 17
Ceva-ceva care să ţ ină loc de Const it uţ ie tot a existat.

Un decret-lege din mart ie 1990 schiţa contururile noului
regim. Era o lege electorală, dar care descria şi ce anum e
alegem, nu doar cum o facem.
Prima diferenţiere faţă de t recut ul com unist privea
funcţ ia prezidenţială. Aceast a nu era prea veche. Fusese
creată de şi pent ru Ceauşescu în 1974. Secretarul general
al part idului a vrut în acel an un sceptru. Nu e o glumă!
De fapt, chiar l-a avut , t rezind st upoarea lui Salvador
Dalx, care i-a şi t rim is o telegramă ironică de felicitare,
publicat ă, cu mândrie patriotică, în ziarul Scânteia. Pre
şedintele RSR era desemnat prin vot de către m embrii
M arii Adunări Naţionale, „parlam ent ul" com unist . în
unanim it ate, desigur. în prim ăvara lui 1990, din dorinţa
separării de trecut, s-a luat decizia ca preşedintele să fie
ales de popor. Dacă s-ar fi păstrat alegerea în parlament,
am fi avut ceea ce se cheamă un „regim parlamentar", aşa
cum au vecinii unguri sau am icii it alieni. în acele ţări,
şeful st atului este desemnat de o majoritat e a legislat ivu
lui. Nem ţ ii au şi ei un preşedinte, ales înt r-un colegiu
electoral, care include responsabili ai landurilor şi parla
m ent ari. Alegerea indirect ă nu are nici o legăt ură cu
ceauşismul. M ajorit at ea din 1990 a crezut că are. Drept
pent ru care desemnarea prin vot direct a preşedintelui a
fost considerat ă suficient ă pent ru a m arca rupt ura de
Ceauşescu. Aşa a rămas. A fost păstrat, în schimb, carac
t erul bicefal al execut ivului: pe lângă preşedinte avem
şi-un prim-m inist ru. Pe prim ul dintre ei l-a num it şeful
CFSN, pe urm ăt orii îi vor învest i parlamentele.
O alt ă dist anţ are de „greaua m oşt enire" a privit inst i
t uţ ia parlam ent ară. M AN a fost un corp legislat iv. Unul
serios am put at de funcţ iile sale, fiindcă valida deciziile
i8 Crist ian Pr eda
luat e de part idul unic, dar care pe hârt ie figura ca adu

nare ce adopt a legi. Când noul regim a fost alcăt uit, pen
t ru a sublinia rupt ura, parlam ent ul a devenit bicameral.
Ar t rebui spus: a redevenit , fiindcă aşa fusese începând
din 1864 şi până în 1939. Form al vorbind, Senat ul a fost
desfiinţat în 1946 şi reinvent at după 44 de ani. Culm ea
este că în 2009 un referendum a validat renunţ area la el.
Rezult at ul n-a fost pus în aplicare, dar at aşam ent ul faţă
de o a doua cameră nu pare să fie prea mare. Dimpotrivă.
Perceperea sist em ului parlam ent ar este dezastruos
de proastă. M ot ivul nu-i uşor de explicat : at ribuţ iile ca
m erelor şi felul cum sunt desemnate le fac să semene ca
două picăt uri de apă. Cet ăţ enii nu au deloc sent im ent ul
că fiecare dintre ele lim it ează puterea celeilalt e - acesta
fiind rost ul bicam eralism ului - , ci că, dim pot rivă, sunt
îm preună com plice la un abuz de putere. în m ult e ca
zuri nu este aşa, dar, odată încet ăţ enit ă ideea coruperii
sale, e greu să reabilit ezi parlam ent ul.
Conturul acestei puteri este departe de a fi clar. Profilul
tradiţional, conceput în zorii epocii modeme, este pierdut
sau, în orice caz, m ult diminuat. De pildă, bunul-simţ îţi
indică fapt ul că legile sunt elaborate de parlament ari.
Când descoperi, însă, că 90% dintre cele adoptate au drept
iniţiatori guvernele, începi să te întrebi: „şi aleşii, ce fac
aleşii?“ Acapararea agendei parlamentare de către cabinete
nu este totuşi ceva specific României de acum. Aşa a fost
şi-n interbelic, aşa e şi-n alte regimuri europene. Ne am
sincronizat cu modalităţile de amenajare a relaţiei dintre
legislat iv şi executiv, dar n-am interiorizat toate subtilită
ţile asumării acesteia într-un regim.
La rândul ei, puterea execut ivă are, pent ru m ulţ i, un
profil incert. Ea era asociată, la origine, cu act ul nem ilos
Ce regim avem? 19
al execuţ iei şi cu prom pt it udinea în acţ iune. Azi, e pro

iectat ă ca o autoritat e m ai degrabă generoasă decât as
pră. Fiecare se crede îndrept ăţ it - nu-i aşa? - să aştepte
de la guvern ori de la preşedinte ceva. De m ult e ori, toc
m ai pent ru că nu-i în stare să facă t ut uror câte un cadou,
precum M oş Crăciun, execut ivul pare să fie năt âng ori,
în cel m ai fericit caz, să acţioneze leneş. Aşa se explică şi
fascinaţ ia pent ru figurile populiste care lasă im presia că
pot să „rezolve" problem ele om ului sim plu, tranşând,
pe de alt ă parte, ca pe vrem uri lucrurile m ult amânate
de polit icienii norm ali, prea norm ali.
Să revenim , însă, la înt rebare: ce regim avem?
în teorie, regim ul este definit de relaţ ia dintre execu
t iv şi legislat iv. De la M ont esquieu până azi, a t reia pu
tere - cea judecăt orească - nu int ervine în art icularea
regim ului, deşi este parte a acestuia. Celelalt e două pu
t eri sunt cele care îi dau profilul. Iar cea m ai sim plă de
finiţ ie este următoarea: când legislat ivul şi execut ivul
cooperează, înt rucât al doilea decurge din prim ul, avem
un regim parlam ent ar. Când cele două put eri se con
frunt ă, fiindcă sunt alese în mod separat, regim ul este
num it prezidenţial. în Rom ânia, n-avem nici unul, nici
celălalt, ci o form ă m ixt ă, int it ulat ă regim semi-prezi-
denţial. De ce?
înt r-un regim parlament ar, cetăţenii merg la urne, pe
baza vot ului lor se formează camera sau camerele, o m a
joritate alcăt uită din unul, două sau m ai mult e partide
susţine un cabinet, iar dacă şeful st atului este preşedinte,
nu monarh, tot o majoritate din parlament îl desemnează
şi pe el, dându-i un rol mai degrabă protocolar. Un singur
vot constituie ast fel - direct şi indirect - toate puterile.
Legislativul şi executivul cooperează - de pildă, în fixarea
20 Cr ist ian Pr eda
priorităţ ilor în legiferare - , dar se şi controlează reciproc:

guvernul, învest it de o majoritate, poate fi dărâmat tot de
o majoritate, iar premierul - la rândul său - poate dizolva
camerele, chemând cetăţenii la un nou scrutin. La noi,
nu-i aşa. Nu avem nici preşedinte ales în camere, nici di
zolvarea acestora de către premier.
N-avem însă nici regim prezidenţial. Fiindcă într-unul
de acest tip scrutinul pentru legislat iv şi cel pentru execu
t iv sunt complet separate. Guvernul nu este, ca-n regimul
parlamentar, emanaţia unei camere. Ci a preşedintelui.
Odată ales, acesta îşi formează echipa cu care guvernează.
Iar ea nu poate fi demisă prin votul unei (sau unor) camere
desemnate printr-un cu totul alt vot. într-un regim prezi
denţial, nu exist ă un şef al st atului şi unul al guvernului:
cele două funcţ ii sunt asumate de aceeaşi persoană.
Rom ânia a ales - ca m ult e alt e ţ ări europene, de pildă
Franţa, Irlanda sau Aust ria - un regim aflat la m ijloc.
Avem scrut ine dist inct e pent ru cele două puteri, chiar
dacă ele s-au ţ inut uneori în aceeaşi zi. Odată ales, parla
m ent ul învest eşte un guvern, condus de un prim-minis-
tru. Preşedint ele este desemnat, cum spuneam deja, tot
prin vot popular. Ba chiar poate dizolva - nu-i uşor şi
nici nu s-a înt âm plat vreodată - camerele. Dar nu -1 poate
schim ba pe prem ier. Doar puterea care l-a zăm islit pe
acesta îl poate şi răsturna.
Regimurile semi-prezidenţiale nu sunt toate la fel. Cel
francez, de pildă, îi îngăduie preşedintelui să dizolve ori
când camerele, invocând exist enţ a unei crize politice, şi
să prezideze înt otdeauna reuniunile guvernului. Cel ro
mânesc este m ult m ai rigid: preşedintele poate dizolva
parlam ent ul doar dacă m embrii acestuia refuză să înves
tească două guverne, iar la Palatul Vict oria şeful st atului
Ce regim avem? 21
poate merge doar invit at. Au fost prem ieri care nu l-au
dorit niciodată pe preşedinte la Palatul Victoria. Dispozi
t ivul constit uţ ional românesc e alt fel decât cel francez,
ceea ce face ca şi regulile coabitării să fie foarte diferite.
Com paraţ ia cu francezii e just ificat ă, fiindcă ei au
invent at chiar noţ iunea de coabitare. At unci când pre
şedint ele are o culoare polit ică, iar m ajorit at ea parla
ment ară - o alta, r egim ul obligă la o convieţ uire, care e
nesuferit ă am belor părţi. Se poate înt âm pla aşa ceva şi
înt r-un regim prezidenţial. In cele semi-prezidenţ iale,
se ajunge la asem enea sit uaţ ii când scrut inele sunt de
cuplate. Cam pionul coabit ărilor a fost Jacques Chirac:
el a trăit-o pe prim a ca prem ier, în vrem ea când preşe
dinte era Francois M itt errand, iar pe a doua când a fost
preşedinte, iar prem ier i-a fost Lionel Jospin, ajuns în
poziţ ia cu pricina în urm a unor alegeri ant icipat e, pro
vocat e chiar de şeful st atului.
Au fost şi la noi coabitări, dar ce e şi mai interesant este
faptul că acestea au părut să schimbe natura regimului.
Cel mai clar s-a văzut acest lucru în vrem ea lui Traian
Băsescu, când parlam ent ul l-a suspendat pe preşedinte,
dorind să dicteze regulile coabitării. Cetăţenii n-au validat,
însă, decizia deput aţilor şi senatorilor, fiind prea puţin
interesaţi de confruntarea celor două puteri, care ajunsese
să semene cu una dintr-un regim prezidenţial. Când, în
schimb, şi fot oliul de la Cotroceni, şi cel de la guvern au
fost ocupate de colegi de partid, regim ul a părut să capete
monotonia unuia parlamentar, deşi preşedintele - dată
fiind alegerea sa directă - avea mai mult ă legitimitate de
cât premierul, care-i validat de deputaţi şi senatori, nu de
către cetăţeni.
Cum oscilaţ ia r egim ului înt re cele două m odele -
parlam ent ar şi, respect iv, prezidenţ ial - a fost dest ul de
mare, era nat ural să apară un soi de arbitru. Acest arbitru

este Curtea Const it uţ ională. Care a profit at de rolul ce
i-a fost acordat începând din 2003, când Const it uţ ia
adopt at ă în 1991 a fost revizuit ă. Până at unci, CCR ju
deca dacă o lege este sau nu în acord cu Const it uţ ia, dar
decizia ei put ea fi răst urnat ă de o super-majoritat e din
camere. La revizuire s-a statuat că decizia Curţii este una
fără apel. Încet-încet, judecăt orii săi au fost solicit aţ i să
tranşeze atât conflictele dintre put erile st at ului - în pri
m ul rând, dintre preşedinte şi camere, dar şi dintre pre
şedinte şi guvern - , cât şi lucruri m ult m ai mărunte, care
ţ in de legiferarea curent ă, punând m ai curând o pro
blem ă de oport unit at e decât una de const it uţ ionalit at e.
Dar Curt ea nu s-a sfiit să tranşeze în toate cele.
De la un punct încolo, puterea ei a devenit foarte mare.
Partidele aflate în opoziţie au început să acuze politizarea
celor nouă judecători. Au profitat, ce-i drept, de faptul că
unii dintre aceştia au fost înrolaţ i politic înainte de nu
mire şi au părut să rămână aşa şi-n noua poziţie. Instituţia
creată pentru a evalua acordul legilor cu Constituţia a fost
arătată cu degetul ca fiind partizană. Alţ ii au văzut un
pericol diferit: legitimitatea democratică a puterilor a fost
înlocuit ă treptat cu cea a judecăt orilor care nu sunt aleşi,
ci num iţ i. Revolt a îm pot riva CCR este, pe fond, una care
cere întoarcerea la democraţie, adică la responsabilitatea
aleşilor şi la independenţa judecăt orilor constit uţ ionali.
Proiecte de schimbare a Constituţiei au fost mai multe.
Un referendum din 2009 a validat , de pildă, reducerea
num ărului de deputaţi la m axim um 300. O comisie de
experţ i recomandase cu un an înaint e num eroase alte
piste pent ru a o reforma. Unii regretă că nu s-a ajuns la o
Constit uţ ie nouă sau că, măcar, cea de acum nu a fost
Ce regim avem? 23
îmbunătăţită, schimbând-o „pe ici, pe colo, şi anum e în

punctele esenţiale", cum zicea Farfuridi. Un calcul simplu
ne poate aduce cu picioarele pe pământ. Din 1866, când
s-a adoptat un prim t ext cu acest nume, şi până la căderea
com unism ului, am avut şase constituţii, media de viaţ ă
a uneia fiind de douăzeci de ani. Cea adoptată în 1991 va
îm plini în curând treizeci. Stabilit at ea nu e t ocmai cel
m ai rău lucru în asemenea chest iuni. O vădeşte chiar
Constit uţ ia pe care am luat-o drept model imediat după
urcarea pe tron a lui Carol I, cea belgiană. Adoptată în
i 83r , ea este şi astăzi în vigoare...
De câţi ani este nevoie
pentru o democraţie?
De douăzeci, a zis în 1990 Silviu Brucan, un fost înalt

demnitar al regim ului comunist, int rat în disidenţă spre
sfârşit ul anilor optzeci şi devenit, apoi, st âlp al regim u
lui neocomunist. Declaraţ ia a st ârnit controverse. M ulţ i
spuneau că perioada ar fi prea lungă, că nu vom avea -
alt fel zis - nevoie de at âţia ani. Foarte puţ ini au crezut
at unci că „profeţ ia" s-ar putea dovedi, dimpot rivă, prea
opt imist ă. Acum , când au trecut deja trei decenii de la
form ularea ei, m ai sunt voci care afirm ă că democraţia e
încă un ideal, nu o realitate. Cum stau, de fapt, lucrurile?
Un răspuns direct ar suna cam aşa: dacă n-am fi fost
o democraţie, nu int ram în Uniunea Europeană. Int re
condiţ iile de aderare form ulat e în 1992 şi cunoscut e
drept „crit eriile de la Copenhaga", figurează st abilit at ea
inst it uţ iilor care garantează democraţia. Exigenţ ele eu
ropene sunt severe şi nu cred că avem m ot ive să credem
că funcţ ionarii de la Bruxelles ori polit icienii din state-
le-membre s-ar fi înşelat în privinţ a noastră, at unci când,
în 2007, am fost prim iţ i în Europa. Deducem de aici că,
dintr-o perspect ivă inst it uţională, a fost nevoie de 17 ani
pent ru a t răi într-o democraţie. Cam atât durase şi regi
m ul sim ilar din perioada int erbelică. în 2020, st ăm deja
m ult m ai bine decât at unci, judecând st rict cronologic.
De câţi ani este nevoie pent ru o democraţ ie? 25
Comparaţia e foarte relevantă. în perioada dintre cele

două războaie, am avut pluralism politic, am avut alegeri
la t ermen sau, de câteva ori, anticipate, presa era relativ
liberă - adică, în ciuda cenzurii, putea publica vrut e şi
nevrute - , participarea electorală a sporit o vreme, după
care s-a plafonat şi tot aşa. Astăzi avem ceva în plus. Şi
anume alternanţa. Iată un lucru ce trebuie lămurit. Şi-n
perioada interbelică, partidele aflate la putere treceau în
opoziţie şi invers. Diferenţa priveşte m ecanism ul acestei
treceri. înt re rc)i9 şi 1937, la fel ca-n toată epoca începută
la 1871, schimbarea de guvern era controlată de către rege.
El şi doar el hotăra dacă demite sau nu un premier. Atunci
când num ea unul nou, îi îngăduia să facă alegeri, dacă
respectivul avea nevoie de sprijin parlamentar suplim en
tar. Iar cetăţenii erau chemaţi la urne şi confirmau decizia
suveranului. M ecanismul a fost gândit pentru a stabiliza
sistemul politic: într-adevăr, în primii patru-cinci ani după
ce a ajuns în România, Carol a descoperit cât de instabile
sunt guvernele şi a căutat o soluţie. Alt a decât instalarea
rotativei guvernamentale sub controlul său n-a găsit.
în perioada recentă, alt ernanţ a este hot ărât ă exclusiv
de către cetăţeni. Ieşiţ i din com unism , regim în cadrul
căruia part idul controla toate put erile, ei au schim bat
guverne prin voinţ a lor, adică la urne. Prim a dată s-a
înt âm plat în 1996. Din acel mom ent, a devenit o regulă
ca part idul care organizează alegeri să treacă, după nu
m ărarea rezult at elor şi dist ribuirea mandat elor, în opo
ziţie. Coaliţ ia CDR a organizat scrut inul din 2000 şi nu
num ai că a pierdut puterea, dar nici măcar n-a mai intrat
în parlament . După pat ru ani, PSD a gest ionat alegerile
şi s-a găsit, după închiderea urnelor, în opoziţie. în 2007,
în m om ent ul aderării la UE se consumaseră deja t rei al

ternanţe. La început ul t ranziţ iilor postcomuniste, crite
r iul st abilizării democratice era realizarea schim bării
paşnice la putere. După o vreme, când s-a văzut că norm a
lizarea e mai complicată, de la ţările din Europa Centrală
şi de Est se aştepta să treacă „testul dublei alternanţe".
Noi am bifat, cum spuneam, t rei şi am devenit euro
peni cu acte-n regulă. După aceea, lucrurile s-au com pli
cat oleacă. în 2008, când s-a ţ inut iarăşi un scrutin, la
putere era un guvern liberal, iar după alegeri s-a alcăt uit
o „mare coaliţ ie" din care liberalii nu făceau parte. Dar
pat ru ani m ai târziu, logica alt ernanţ ei decise la urne a
fost înt reruptă: guvernul s-a schimbat chiar înaint e de
alegeri şi le-a câştigat, şi nu oricum, ci cu două t reim i din
vot uri. Chiar dacă nu m ai int ervenea în joc şeful st atu
lui - a cărui putere a fost, dimpotrivă, m ult slăbită în acel
an - , 2012 a părut să fie un soi de st ranie întoarcere în
int erbelic, m ai ales din pricina scorului din dreptul în
vingăt orilor, care le a perm is să câştige majoritat ea co
vârşitoare a mandatelor. în 2016, scrut inul a fost pregătit
de un guvern condus de un tehnocrat, care, deşi n-a can
didat, spera să poat ă cont inua cu o coaliţ ie politică. N-a
fost să fie! La Palat ul Vict oria au ajuns, însă, social-demo-
craţii. Cu un an înaint ea alegerilor din 2020, aceştia au
pierdut cârma execut ivului, fiind înlocuiţ i de liberali. Va
fi confirm at ă alt ernanţ a? Sau vom avea o situaţ ie ca-n
2012, când organizat orii au căpătat aşa-numita „zestre
guvernam ent ală" de vot uri? Ori se va petrece ceva diferit
de tot ce-a fost până acum?
Un lucru e cert: a crescut puterea alegătorilor, care
nu m ai sunt chem aţ i să confirm e o alegere făcut ă de
execut iv, ci sunt în st are să decidă ei înşişi configuraţ ia
De câţ i ani este nevoie pent ru o democraţ ie? 27
acestuia. Ret oricele publice nu t raduc suficient de clar

noua situaţ ie. Dim pot rivă. Una dintre temele cele mai
prezente în discursurile despre politică şi politicieni este
pericolul dict at urii. Nu e preşedinte care să nu fi fost
acuzat de t entaţii dictatoriale, iar m ot ivele au fost dintre
cele mai năstruşnice, iar uneori de-a dreptul ridicole: dacă
Iliescu era suspect fiindcă fusese nomenclat urist , ceea ce
avea, desigur, un sens, în schim b, lui Em il Constanti-
nescu i s-a reproşat că-i dictator înt rucât a susţ inut ataca
rea de către NATO a vecinilor sârbi, lui Traian Băsescu i-a
fost im put at ă boicotarea referendum ului ce t rebuia să
confirm e suspendarea sa, iar lui Klaus Iohannis - origi
nea etnică. Toţi cei pat ru au fost acuzaţ i că-1 copiază pe
Ceauşescu. E o tentaţ ie veche a opoziţ iei polit ice de la
noi să exagereze defectele guvernanţ ilor. în secolul al
XlX-lea, dom nii regulam ent ari au fost acuzaţ i şi ei de
abuz de putere, Cuza a fost descris ca dictator, n-au scă
pat de etichet a infam ant ă nici Brăt ianu ori M aniu, cum
n-au scăpat nici alţii, inclusiv Carol I şi urm aşii săi. Iner
ţ ia cult urii noast re publice e mare...
A nu se înţ elege că îngrijorările privind aspiraţ iile
unor partide, declaraţ iile sau com port am ent ul unor li
deri n-ar fi niciodată îndreptăţite. Ba bine că nu! E adevă
rat că la înt rebarea dacă partidele antidemocratice au un
loc în democraţie nu exist ă un răspuns unic. Cehii, de
pildă, au considerat că nu e deloc problemat ic să aibă un
partid com unist, care-şi spune „din Boem ia şi M oravia",
în fond, s-a zis, exist ă com unişt i şi-n ţ ări occidentale.
Care n-au cunoscut, însă, nici m ăcar o zi viaţ a dintr un
regim comunist, adaugă crit icii acestei toleranţe nemăr
ginite. La noi au fost date două răspunsuri contradictorii
despre antidemocraţi şi democraţie: într-un prim moment,
orice partid comunist a fost interzis; azi, exist ă unul înre

gistrat legal.
Cei care susţin asemenea înt reprinderi politice argu
mentează că partidele comuniste sunt o reacţie la sporirea
inegalit ăţ ilor economice sau sociale din sânul societ ăţ i
lor. Sunt încă populare schem ele de gândire concepute
în secolul al XlX-lea şi care pot fi rezumate la o întrebare:
dacă un regim îngăduie ca 20% din cet ăţeni să deţină
80% din bogăţie, iar ceilalţ i 80% - rest ul de 20%, oare
m ai poate el purt a num ele de democraţie? Aşa s-a născut
ideea „dem ocraţ iei sociale*1, al cărei singur rost ar fi di
m inuarea inegalit ăţ ilor, elim inarea diferenţelor de rang
şi statut. în România, dezbaterea despre regim ul demo
cratic purt at ă în aceşti t erm eni este m ai degrabă acade
m ică decât politică.
Neglijată este, însă, şi o anum it ă lect ură politică a de
mocraţ iei, care pune accentul nu doar pe alt ernanţ ă -
fact orul-cheie deja am i n t i t -, ci şi pe m ecanism ele de
producere a com prom isului. Este vorba, de fapt, despre
un element îm prum ut at din aşa-numitele „democraţii
consensuale", de tip belgian, olandez sau elveţian, adică
din societăţi fragmentate etnic, religios sau cultural, care
asumă clivajele interne prin largi înţelegeri politice, re
zultat al unor negocieri detaliate. în asemenea societăţi,
elitele politice sunt judecate din punct ul de vedere al ca
pacităţ ii lor de a genera un compromis rezonabil, care să
includă cât m ai m ult din interesele diverselor grupuri.
Traducerea polit ică a acestei filozofii este guvernul de
coaliţie. Deşi era mai eterogenă decât este astăzi, România
n-a avut o cult ură a com prom isului politic înaint e de al
Doilea Război M ondial. Guvernele erau aproape tot t im
pul monocolore şi în puţine ocazii rodul unor înţelegeri
De câţi ani este nevoie pent ru o democraţ ie? 29
făcute între facţ iuni. Logica urm at ă de polit ica rom â

nească a fost confruntarea necruţătoare, orice mână în
t insă adversarului fiind judecată drept trădare şi sever
amendată.
Com prom isul nu este privit cu simpatie nici în peri
oada recentă. în ciuda acestei im popularit ăţ i, au existat
mai m ult e guverne care asociau un num ăr însem nat de
partide. Dar în lipsa unei verit abile cult uri politice con
sensuale, respect ivele guverne au fost afectate de inst a
bilitate şi n-au reuşit să aclimatizeze filozofia democraţiei
consensuale. Baricadele de pe care se înfrunt ă „ai noşt ri"
şi „ai lor" sunt mai populare decât „masa rotundă", sim
bol al com prom isului care nu com prom it e. Pe de altă
parte, e int eresant de remarcat că experienţ a prim ului
mare com prom is guvernam ent al - ca şi a cabinetelor
aflate la putere în perioada 1996-2000 - a născut, în rân
dul celor care nu credeau prea m ult în democraţie, con
vingerea că „toate partidele sunt la fel", adică sunt m ai
degrabă un lucru rău decât unul bun. O t emă mereu re
luată din 2000 încoace.
Discuţ ia este relevant ă şi într-un context mai larg, eu
ropean. Construcţ ia inst it uţ iilor UE a fost inspirat ă de
modelul consensual al democraţiei. M ult mai complex
decât un cadru naţional, peisajul politic european include
Parlamentul, care reprezintă direct voinţ a cetăţenilor,
Consiliul Uniunii Europene, care reuneşte minişt rii din
guvernele statelor-membre, Colegiul comisarilor, un cvasi-
guvern la nivel european, alcătuit deocamdată după re
gula „un comisar din fiecare stat-membru" şi Consiliul
European, for politic în care - prin prem ier sau preşe
dinte - e reprezentat fiecare stat în parte şi care a dobân
dit put eri tot m ai m ari în ult im ul deceniu. Legislaţ ia
europeană este rezultatul confruntării dintre aceste patru

inst anţ e politice, dar şi al cooperării lor.
Aderarea la UE în 2007 a îngăduit României participa
rea la democraţia europeană prin deputaţii aleşi în Parla
m ent ul de la Strasbourg, prin contribuţ iile m inişt rilor în
cele zece „form aţ iuni de lucru" ale Consiliului Uniunii
Europene, prin cei pat ru comisari t rim işi în Colegiu din
2007 până acum, ca şi prin cei doi preşedinţi care ne-au
reprezentat în Consiliul European. Conturul acestor in
st it uţii şi, în consecinţă, lim it ele mandat elor asumate în
cadrul lor nu sunt încă foarte clare pent ru alegătorii noş
t ri şi nu doar pentru ei. Uneori, politicieni români de înalt
nivel au confundat Consiliul UE cu Consiliul European,
ba chiar şi cu organizaţia int erguvernament ală num it ă
Consiliul Europei, ori au vorbit în calitate de deputaţi
europeni ca şi cum ar fi fost m embri ai guvernului de la
Bucureşti, nu reprezentanţi ai cetăţenilor.
Procesul de învăţare e departe de a fi încheiat. Iar el va
reuşi at unci când at it udinea îmbrăţ işat ă la nivel euro
pean o va inspira şi pe cea din polit ica naţ ională, at unci
când va fi căutat cel m ai mic num it or comun, iar nu doar
cel m ai m are diferenţ iat or al forţ elor politice.
E Romania stat de drept?
Una dintre confuziile regretabile făcute frecvent este cea

dintre democraţie şi st at de drept. A le suprapune e ile
git im din punct de vedere conceptual.
Democraţ ia este, aşa cum am văzut , un regim bazat
pe alt ernanţ ă, organizat ă prin int erm ediul alegerilor.
După prăbuşirea t ot alit arism elor, la început ul anilor
nouăzeci, în lipsa unui concurent ideologic serios, de
m ocraţ ia a fost t ransform at ă, cum observa Pierre Ma-
nent, dintr-un regim înt r-un soi de „religie universală".
Realitat ea ei, m odul în care a fost am enajat ă a obligat,
totuşi, la operarea unei dist incţ ii înt re dem ocraţii con
solidate şi dem ocraţii fragile. Azi, idealul democratic nu
mai pare să fie îm părt ăşit de t oată lumea: unii au procla
mat califat ul, iar alţ ii au revenit la autoritarisme.
Pe de altă parte, st at de drept este num ele românesc
dat expresiei rule of law. Exist ă un sens slab al său - cel
inspirat de filozofia juridică a lui H ans Kelsen - pot rivit
căruia ar fi stat de drept acela care dispune de o Const i
t uţ ie. Dacă-1 accept ăm, at unci Rom ânia este, încă din
1862, un asemenea stat şi, de fapt, aproape orice alcătuire
polit ică de azi ar merit a să fie calificat ă astfel. Fiindcă
sunt rare locurile unde să nu fi fost edictată o Constituţie.
Aşa gândeau şi acei membri ai prim ului parlament post-
com unist care, în decembrie 1991, au exclam at fericiţ i
că avem un stat de drept înt rucât dobândeam, în fine,

după doi ani de vid const it uţ ional, o lege fundam ent ală
care purt a onorant ul num e de Constit uţ ie. Dar aceia nu
realizau că dacă rule of law ar însem na doar să dispui de
un t ext cu un aşa t it lu, at unci şi const it uţ iile lui Dej şi
Ceauşescu, şi cea a l u i Carol II ne-ar fi oferit un asem e
nea statut.
Rule of law ar trebui să fie t radusă m ai degrabă prin
„dom nia legii“, fiindcă este vorba despre un num e nou
dat unui principiu vechi de funcţ ionare a unui stat mai
curând decât despre o formă propriu-zis nouă de stat. M ai
precis: principiul pot rivit căruia guvernarea legilor e su
perioară guvernării persoanelor. Exist ă democraţii care
nu cunosc domnia legii - de pildă, cele num it e „popu-
lare“ sau „reale", care au fost asumate de comunişti - , dar
este de neconceput un st at de drept în absenţa cadrului
politic oferit de reprezent ativit ate. într-adevăr, domnia
legii este un principiu concretizat, aşa cum arăta Nor-
berto Bobbio, prin int erm ediul mai m ult or mecanisme
politic-const it uţionale pe care le găsim doar în democra
ţ iile contemporane: prim ul este controlul legislat ivului
asupra execut ivului; al doilea - cont rolul funcţ ionării
legislat ivului printr-o inst anţ ă de t ipul curţii const it uţ i
onale; al treilea m ecanism este aut onom ia put erii locale
în raport cu cea centrală, iar cel din urm ă - inst it uirea
unei just iţ ii independente faţ ă de celelalt e două puteri.
Dist incţ ia dem ocraţ ie-st at de drept este ut ilă şi pen
t ru a înţ elege ist oria noast ră polit ică. Până la al Doilea
Război M ondial regim ul românesc cunoştea alt ernanţ a,
în form a deja arătată, dar nu şi dom nia legii. într-adevăr,
dacă urm ărim punct cu punct crit eriile enum erat e m ai
sus, vom observa că în acea perioadă, cu o expresie a lui
ERom ânia stat de drept ? 33
M atei Dogan, nu aveam guverne parlamentare, ci parla

mente guvernament ale, iar regele era atât capul puterii
executive, cât şi parte a puterii legislat ive. Controlul de
constituţionalitate, asigurat încă din 19 12, de la celebra
„afacere a t ramvaielor", prin Curtea de Casaţie, a fost sti
pulat explicit în t ext ul Constit uţ iei de la 1923. Centrul
controla cu autoritate periferia. în fine, justiţ ia s-a vădit
rareori independentă de m embrii puterii legislat ive şi ai
celei executive, cu toate că imunitat ea era lim it at ă la opi
nii şi vot uri în exerciţ iul mandat ului, iar punerea sub
urm ărire a m inişt rilor era posibilă, cu acordul a două
t reim i din m em brii corpurilor legiuit oare.
După 1990, situaţia e m ult diferită. M ai înt âi de toate,
din punct de vedere formal. Separaţia puterilor n-a fost
prevăzută în chip explicit în t ext ul Constituţiei din 1991,
dar a fost introdusă odată cu revizuirea acesteia din 2003.
Legislat ivului i-au fost încredinţ at e m ai m ult e inst ru
mente de exercitare a controlului asupra puterii executive.
Nu toate sunt folosite aşa cum s-ar cădea. Deciziile parla
m ent ului sunt supuse controlului de constituţionalitate
şi tot din 2003, deciziile Curţii Constituţionale, odată pro
nunţate, rămân definitive; până atunci, ele puteau fi inva
lidate cu o majoritate de două t reimi din membrii fiecărei
camere. M ai multe legi au inst it uit forme de autonomie
locală, inclusiv fiscală, dar centrul continuă să controleze
provincia. în sfârşit, deşi independenţa şi inamovibilitatea
judecătorilor sunt proclamate în Constituţie, separarea
justiţiei de celelalt e puteri a născut numeroase dezbateri.
Acestea au acaparat atenţia în aşa măsură încât întrebarea
„e România un stat de drept?" a ajuns să fie corelată exclu
siv cu st atut ul şi funcţionarea sistemului de justiţie. Su
biectul a intrat, de altfel, în dezbaterea cotidiană, mai ales
34 Cristian Preda
din clipa în care a fost inst it uit M ecanismul de Cooperare

şi Verificare (MCV).
M CV este rodul unui compromis: dacă în 2007, UE
considera România o democraţie veritabilă, nu la fel stă
teau lucrurile în privinţa domniei legii, care este la rândul
ei o condiţie sine qua non pent ru a deveni stat-membru. Ca
să nu fie amânată int rarea în Europa a unor ţări care fu
seseră decuplate oricum de rest ul plut onului ex-comu-
nist - Bulgaria a fost alăturată de la bun început României
în categoria „codaşelor11int egrării - , Com isia a inst it uit
un mecanism destinat să uşureze rezolvarea problemelor
din justiţ ie din cele două ţări, pent ru ca statele-membre
din acel mom ent - 25 la num ăr - să fie de acord cu adera
rea noastră şi a vecinilor de la sud. Zis şi făcut. în 2007
rom ânii şi bulgarii au aderat, deşi domnia legii şchiopăta,
iar M CV a fost activat, urm ând ca o dată (sau chiar de
două ori) pe an Com isia să prezinte un „raport de pro
gres", în care să explice mai înt âi ce s-a făcut şi, mai apoi,
ce mai rămânea de făcut pent ru ca justiţ ia să fie indepen
dentă. M ecanism ul era gândit să funcţioneze 2-3 ani şi să
dezvolt e o cooperare efectivă cu Bucureştiul (şi cu Sofia).
Previziunile erau, altfel spus, relativ optimiste. M CV este,
însă, şi astăzi în funcţ iune. De ce?
Dimensiunea politică a problemei este cea mai impor
tantă. Au exist at guverne, puţine la număr, cărora le-a
păsat realment e de rapoartele prezentate şi au dorit să
repare ce e de reparat. Au existat, însă, şi alt ele care au zis:
evaluările făcute la Bruxelles nu sunt corecte, ne nedrep
tăţesc, aşa că nu mai facem nimic, aşteptăm să prim im de
la Comisie t elefonul care ne anunţă că s-a pus capăt aces
t ui st atut degradant. Trei exemple ne îngăduie să înţ ele
gem care e miza cooperării între Bruxelles şi Bucureşti,
E România stat de drept ? 35
dar mai ales de ce România nu este nici azi, la 13 ani după

aderare, recunoscut ă ca stat de drept deplin funcţional.
Primul exem plu este cel al Direcţiei Naţionale Antico-
rupţie. Creată ca o structură aparte destinată invest igării
corupţiei demnitarilor, DNA a realizat, începând din 2005,
un num ăr impresionant de anchete. Rapoartele Comisiei
au elogiat an de an acţiunea acestui parchet. La Bucureşti,
numeroşi politicieni au considerat, dimpotrivă, că acţiu
nea DNA trebuie împiedicată, fiindcă un fost premier, mai
mulţ i miniştri decât ar fi nevoie pent ru a alcătui câteva
guverne, primari şi alţi demnitari din partide aflate la pu
tere sau în opoziţie au fost anchet aţ i şi, ult erior, con
damnaţi pentru corupţie. Dacă denigrarea sistematică a
procurorilor cu adevărat independenţi era considerată de
către Comisia Europeană inacceptabilă, întrucât ştirbeşte
autoritatea justiţiei, la Bucureşti atitudinea calomniatoare
a devenit o linie de conduită şi chiar reţetă de succes pen
tru politicieni corupţi ori pur şi sim plu demagogi.
Al doilea exem plu priveşte imunit at ea parlam ent ari
lor şi a foşt ilor miniştri. Anchet area unor demnitari în
funcţ ie sau a unui fost m inist ru poate fi făcută, pot rivit
legii, doar cu acordul unei camere. M CV recomanda ca
nim eni să nu fie considerat m ai presus de lege şi, dacă
DNA solicită invest igarea sau, după caz, t rimiterea în ju
decată a unui responsabil politic suspect de comiterea
unor fapte de corupţie, just iţ ia să nu fie împiedicată să-şi
facă treaba. în numeroase rânduri, majorităţ i parlamen
tare au blocat anchete sau procese în care erau implicaţ i
foşti sau act uali m embri ai elitelor parlamentare ori gu
vernament ale. Compoziţia politică a acestor majorităţi a
variat. Dar social-democraţii n-au lipsit niciodată din ele.
Uneori, ridicolul acestui blocaj a înt recut orice limită:
36 Cr ist ian Preda
înaint ea unui vot care urma să tranşeze dacă - da sau nu -

un senator avea să-şi piardă imunitatea, pent ru ca justiţ ia
să se poată pronunţa, el a fost uns cu m ir de o colegă, în
vreme ce alţ ii băteau mătănii... Orice situaţie de acest fel -
şi au fost m ult e! - este int erpret at ă de Com isia de la
Bruxelles, pe bună dreptate, ca o int ervenţ ie ilegit im ă a
puterii legislat ive în acţiunea put erii judecătoreşti, deci
ca o încălcare brut ală a domniei legii.
în fine, în perioada de la crearea M CV şi până azi, în
ciuda unor progrese de etapă, contrazise ult erior de paşi
sem nificat ivi înapoi, au apărut şi crize noi ale st atului de
drept. Cea m ai gravă a fost cea din 2012, când majoritatea
parlam ent ară de la Bucureşti i-a demis în decurs de câ
t eva ore pe Avocat ul Poporului, pe preşedinţii celor două
camere, ca şi pe preşedintele republicii, în dispreţ ul avi
zelor date de Curtea Const it uţ ională şi folosind un set de
ordonanţe de urgenţă. Considerând că ţara trece printr-o
gravă derivă a regim ului, Com isia Europeană a int erve
nit at unci mai hot ărât decât a făcut-o în alt e ocazii şi a
form ulat un num ăr de recomandări pent ru revenirea la
normal. înt re acestea figura şi una care cerea ca Avocatul
Poporului să fie ales în mod consensual dintre candidaţii
care nu au o afiliere la vreun partid. Consult ări politice
raţionale pot rezolva această problemă intr-un t im p re
zonabil. Nici până azi ea nu a fost soluţ ionată. Un fost
prim -m inist ru naţional-ţ ărănist trecut la PNL şi o fostă
deputată europeană liberală au fost num iţ i în funcţ ie: ei
şi-au abandonat, ce-i drept, eticheta partizană, dar im e
diat ce au fost num iţ i au ignorat cerinţa neut ralit ăţii.
Şi alte inst it uţ ii croite pent ru a îm părţ i dreptatea au
fost acuzate de partizanat . înt re ele - Curt ea Const it uţ i
onală. Unii dintre m em brii săi au fost num iţ i după ce
avuseseră afilieri de part id care i-au condus şi-n înalte
E România stat de drept ? 37
demnităţi publice. Credibilitat ea CCR a avut astfel de su

ferit. Rapoartele M ecanismului de Cooperare şi Verificare
au înregist rat asemenea sit uaţ ii şi m ult e altele. Unele
dintre statele-membre au corelat, de alt fel, evaluările din
rapoartele M CV cu decizia referitoare la int rarea Româ
niei în Spaţ iul Schengen. Ele consideră că libertatea de
circulaţie poate fi un obstacol în realizarea just iţ iei în-
tr-un regim în care nu legile, ci slăbiciunile oamenilor
guvernează. Drept pent ru care au condiţ ionat acordul
referitor la Schengen de ridicarea M ecanism ului de Coo
perare şi Verificare, adică de realizarea criteriilor form u
late - şi acceptate de principiu la Bucureşti - , încă din
2007. Deocamdată, nu există un orizont de t imp previzibil
pentru o asemenea asumare efectivă şi, în consecinţă, nici
pent ru decizia referitoare la Schengen.
At it udinea unor guverne de la Bucureşti faţ ă de M CV
a avut şi un efect secundar. Crize precum cea din 2012 nu
s-au repetat. Sau, mai bine zis, nu au arătat la fel. în 2017,
decizii referitoare la amnist ierea unor fapte de corupţie
au declanşat o altă criză a regimului. Ea a plasat România
într-o categorie de ţ ări estice din care mai fac parte Polo
nia şi Ungaria. Toate t rei au fost considerate fragile din
punct ul de vedere al st at ului de drept. în cazul Poloniei
şi al Ungariei, Com isia şi, respectiv, Parlam ent ul Euro
pean au declanşat m ecanism ele de protecţie prevăzute
în t ratatele UE. Rom ânia a scăpat ca prin urechile acului
de un t rat ament similar. „Are, oricum, parte de M CV“ ,
au zis birocraţ ii de la Bruxelles. S-a înt ărit , astfel, în con
şt iinţ a publică europeană opinia pot rivit căreia câteva
foste regim uri din Est nu cunosc domnia legii decât în-
tr-o form ă precară, drept pent ru care nu ar fi trebuit să
fie prim it e aşa devreme în Uniune.
De ce au apărut atâtea partide?
în com unism , pent ru m ai bine de pat ru decenii, viaţ a

polit ică românească a fost confiscată de către un partid.
La sfârşit ul epocii respective, PCR reunea circa t rei m i li
oane şi jum ăt at e de cet ăţeni. N iciodat ă înaint e şi n i ci
odată după aceea un partid de la noi n-a mobilizat atâţia
membri. M onopolul asumat de comunişti era, însă, unul
leneş, înt rucât credinţ a ideologică din anii cincizeci dis
păruse aproape cu t otul. în „epoca de aur“, doar teama,
celălalt ingredient al unui regim t otalit ar, rămăsese în
funcţ iune. Dar a pierit şi ea, pe 16 decembrie 1989 pe
străzile din Tim işoara. Pe 22, dominaţia PCR a fost dizol
vat ă cu o singură frază: com unicat ul către ţară al FSN
anunţ a abandonarea „rolului conducăt or al unui singur
part id" şi făcea ast fel loc pluralism ului.
Un decret-lege de o pagină, adoptat câteva zile m ai
t ârziu, îngăduia alcăt uirea de part ide. Trecerea de la
unul la m ult iplu n-a fost vorbă goală. în m ai puţ in de
cinci luni, au fost înregist rat e legal optzeci de form aţ i
uni polit ice. Dorinţ a de asociere era firească. Şi relat iv
uşor de concretizat. Pentru ca un grup să poarte num ele
de part id era nevoie de 251 de persoane, de un program
polit ic şi de un sediu. Cel din urm ă era asigurat de către
guvern. în treacăt fie zis, în unele cazuri, sediile serveau
De ce au apărut atât ea part ide? 39
şi drept săli de cinem a ori agenţ ii de t urism . Nu doar

lum ea polit ică era descoperită at unci, în ’90, ci - nu-i
aşa? - înt reaga lume.
Programele polit ice erau foarte originale: cât eva par
tide anunţ au, de pildă, că, deşi constit uit e, nu aveau de
gând să depună vreodat ă candidat uri, fiindcă doreau
num ai să protesteze faţ ă de cursul luat de evenimente.
Polit ologii au invent at un num e pent ru asemenea alcă
t uiri - şi anum e: partide-t ribună - fiindcă ele nu vizau
puterea, ci doar influenţ area opiniei. Alt e form aţ iuni
polit ice susţ ineau că exist ă ilegal din anii optzeci, deşi
nim eni nu auzise de ele.
Num ele part idelor aveau şi ele o colorat ură part icu
lară: unul se chem a Part idul Eroilor Căzuţ i pent ru Li
bertatea Eroilor Răm aşi în Viaţ ă Afect aţ i de Gloanţele
Barbare, alt ul - Liber Schimbist . M ai târziu, s-au consti
t uit Part idul Rom ân Democrat Popular Realist Revolu
ţ ionar şi Part idul M uncii Birocratice, iar o alianţ ă şi-a
luat num ele Leopardul. Şi form a în care se realiza asoci
erea poate părea azi caricaturală: fam i li i ce locuiau îm
preună înt r-un bloc m ai măricel deveneau, de pe o zi pe
alta, partide. Şi-n afacerile de la debut ul t ranziţ iei, şi-n
polit ica acelor vrem uri, încrederea rudelor şi a vecinilor
era văzut ă drept o invest iţ ie sigură.
Unele înt reprinderi au fost, de la bun început , seri
oase. S-au distins între acestea reîntemeierile unor partide
care exist aseră înaint e de regim ul com unist : ţ ărănişt ii,
naţ ional-liberalii şi social-democraţii care supravieţ ui-
seră t em niţ elor com uniste au dorit să reînnoade t radiţia
polit ică democratică şi s-au dus să se înscrie la t ribunal.
Li s-a zis „part ide ist orice", adică exact cum li se spusese
şi-n anii 1945-1947, pent ru a afirm a că sunt prăfuit e şi
40 Cr ist ian Preda
nefrecventabile. în faţa lor s-a aflat un colos: folosind fos

tele st ruct uri ale organizaţ iilor PCR, comit etul revoluţ io
nar botezat Frontul Salvării Naţionale s-a înrădăcinat mai
înt âi în t erit oriu - „în fabrici şi uzine", cum se zicea
pe-atunci apoi, o lună m ai târziu, s-a înregistrat ca par
tid, anunţând că va depune candidaturi în toată ţara.
Până la m ijlocul anului 1994 au apărut circa t rei sute
de partide. Im presia creată a fost că sunt prea m ult e şi că
pluralism ul a ajuns o povară, dacă nu chiar o m aladie a
dem ocraţ iei autoht one. Ce rem ediu s-a găsit? Printr-o
lege adoptată în prim ăvara lui 1996 a fost sporit num ărul
de m em bri necesari pent ru a fonda o organizaţ ie poli
tică. De-acum, fără zece m ii de cetăţeni care să subscrie
unui proiect polit ic nu put eai act iva ca partid: în loc de
câteva clase de elevi, era nevoie să aduni o m ulţ im e care
să um ple st adionul Dinamo. în plus, zicea legea, era m u
sai ca respectivii cetăţeni să locuiască în 18 dintre judeţele
ţ ării şi în Bucureşti, iar în fiecare unit at e adm inist rat ivă
t rebuia să fie m ăcar şapte sute de aderenţi. Acoperirea
t erit oriului este o dim ensiune însem nat ă pent ru o orga
nizaţ ie politică. Dar legea cerea ca reţ eaua să fie foarte
densă de la bun început.
Cum num ărul partidelor n-a scăzut sem nificat iv nici
după această nouă reglementare, iar în alegeri se prezen
t au cam tot atâtea liste de candidaţi ca şi înainte, în 2003
num ărul m inim de membri a fost urcat din nou, şi anume
până la 25 de mii. Rom ânia se apropia astfel de m odul în
care era înţ eleasă afilierea în ţările ex-sovietice. Pentru a
confirm a ident ificarea cu o asemenea cult ură polit ică
birocratică şi rigidă, st atul a hot ărât să verifice efectivele
partidelor. Nu era uşor să găseşt i un m ijloc de control.
Part idelor li s-a cerut, m ai înt âi, să dovedească prin
De ce au apărut at âtea part ide? 41
semnăt uri susţinerea de care aveau parte, dar putea să

iscălească în favoarea lor orice cet ăţean, nu doar un
m embru cu cot izaţia plăt it ă la zi. Apoi, în ult im a lună a
fiecărui an preelectoral, o formaţ iune care voia să depună
candidat uri t rebuia să ducă la t ribunal liste cu aderenţi,
mai precis cu num ărul lor din fiecare circumscripţ ie.
în cvasit ot alitat ea cazurilor, partidele alcăt uiau do
sare cu cifre care nu depăşeau cu m ult m inim ul legal.
Excepţ iile au fost puţine. Cam pion s-a dovedit a fi PSD,
care afirm a în 2013 că a depăşit o jumăt ate de m ilion de
membri. Ext rem işt ii din PRM susţ ineau că au două sute
de m ii în 2003 şi de t rei ori m ai puţ in peste un deceniu.
Liberalii au fost m ai stabili, oscilând în acel int erval de
t imp doar între 120 şi 130 de m ii de cotizanţi. Punând cap
la cap datele din toate declaraţ iile partidelor, se poate
detecta în perioada 2003-2012 o t endinţ ă clară de scă
dere a afilierii partizane, de la zece la şapte procente din
t ot alul corpului elect oral. Nost algicii PCR au fost bucu
roşi să constate că nici m ăcar îm preună part idele post-
com uniste nu puteau concura succesul de pe vrem uri al
part idului unic...
Ghilot ina din 2003 şi-a făcut treaba. La scrut inul de
acum opt ani mai erau în viaţ ă doar 28 de partide, cu mult
m ai puţine decât la primele alegeri postdecembriste. Le
gea prevedea şi m odalit ăţ i de desfiinţare a unei form aţ i
uni politice. Dacă nu part icipa la t rei alegeri şi dacă nu
obţinea măcar cincizeci de m ii de voturi, un partid urma
să fie radiat. Nu s-a înt âm plat prea des aşa ceva. Ar fi fost
nevoie de deschiderea unei acţ iuni în just iţ ie şi prea pu
ţ ini s-au arătat int eresaţ i să poarte asemenea „războaie",
mai cu seamă îm pot riva unor organizaţ ii m inuscule, de
care nu auzise oricum m ai nim eni.
Lucrurile s-au m odificat radical în februarie 2015.

Schim barea a venit de la un grup polit ic care copia un
model în vogă în acel mom ent în ţ ările nordice şi-n Ger
mania, şi anum e cel al partidelor-pirat. Ele proclam au o
libertat e absolut ă în m at erie de acces la inform aţ ie şi la
resurse online. Filiala rom ânească a part idului rebel a
fost creată de t rei cetăţeni, care au contestat la Curtea
Const it uţ ională obligaţ ia de a fonda o organizaţ ie poli
tică doar dacă dispunea deja, înaint e de a exist a legal, de
25 de m ii de suporteri. Nim eni nu m ai depusese o ase
menea plângere. Iar judecăt orii le-au dat dreptate „pira
ţ ilor" români, argum ent ând că libert at ea de asociere nu
poate fi lim it at ă atât de sever. Legea a fost schim bat ă în
prim ăvara acelui an. De at unci este nevoie de doar trei
„fondat ori" pent ru a obţine înscrierea în regist rul oficial
al partidelor, ţ inut, din anii nouăzeci încoace, la Tribu
n alul Bucureşti.
Au profit at de deschiderea oferit ă de noua lege nu
meroase grupuri şi iniţ iat ive civice. La cinci ani după ce
ştacheta afilierii a fost coborâtă de la 25 de mii la numai trei
membri, avem din nou peste două sute de partide. M ulte
dintre ele sunt judeţene ori locale, în sensul administrativ
al t ermenului, adică folosesc identitatea pur geografică
drept determinant-cheie. Există, astfel, Partidul Botoşă-
nenilor, Partidul Ialomiţ enilor, Partidul M aramureşeni
lor şi Partidul Gălăţenilor, avem unul „pentru Argeş şi
M uscel", alt ul care se adresează exclusiv „societ ăţ ii ie
şene", dar au fost fondate şi partide care vizează com uni
tăţi şi m ai mici: Partidul pent ru Renaşterea Săcălazului,
Partidul Civic Alimpeşti, Iniţ iat iva Pătârlagele şi Partidul
Cost ineşt iul Unit. Alte form aţ iuni au pus înaint e valo
rile. Nu e vreo urm ă de ironie în denumiri precum Forţa
De ce au apărut at âtea part ide? 43
Pensionarilor, Partidul Diaspora şi Prietenii ori Liga Or

ganizată a Regiunilor Drepte. La unul dintre scrutinele
din acest an, am put ea să-i vedem confruntându-se pe
candidaţii Part idului Dacismului Autonom Conservator
cu cei susţ inuţ i de formaţ iunea Noi, Getodacii. Pe bule
tine vor figura probabil Part idul St ejarilor şi Part idul
Violet Democraţie Directă, iar cei care preferă o stângă
ultra progresistă vor avea ocazia de a pune şt ampila pe
PCR-secol u l XXI.
în calea t ut uror se află încă un obst acol serios, şi
anume listele de sem năt uri cerute de Aut orit at ea Elec
torală înaint e de fiecare alegere. Sem năt urile cu pricina
trebuie să provină de la cetăţeni, indiferent că sunt ori
nu sunt afiliaţ i la part idul care le adună. Şi nu-s puţine!
E nevoie - la locale - de 0,5% din t ot alul locuit orilor cu
drept de vot ai unei localit ăţ i şi, respect iv, de m inim um
200 de m ii de vot anţ i din t oată ţara, pent ru ca un partid
să fie acceptat în cursa pent ru m andat ele din cele două
camere. Alt fel zis: dacă libertat ea de asociere este neîn
grădit ă - se vor găsi m ereu t rei am ici pent ru un nou
partid - , cea de a candida este în continuare condiţionată
de afirmarea unui consist ent sprijin prealabil.
în vrem ea din urmă, partidele s-au achit at în moduri
diferite de această datorie. Unele, m ai curând cele noi
decât cele vechi, au căutat să-şi facă un t it lu de glorie din
colectarea în stradă a sprijinului şi au hot ărât să exploa
teze oport unit at ea unui contact cu cet ăţ enii pent ru a
semăna în solul elect oral românesc ceea ce am ericanii
num esc canvassing. Alt ele au preferat discreţia, uneori
totală, folosind reţelele t radiţ ionale din organizaţ ii pen
t ru a alcăt ui t abele - a căror form ă este aprobat ă prin
hot ărâre de guvern! - în care sim pat izanţ ii îşi notează
num ele şi prenumele, adresa, precum şi alte date de iden

tificare. în t im pul pandem iei iscate în 2020, Aut orit at ea
Elect orală a accept at folosirea sem năt urii elect ronice
pent ru listele de susţinători. Vor putea profita din plin de
inovaţie simpat izanţ ii Uniunii Nat ivilor Digitali, partid
care a văzut şi el lum ina zilei de curând.
Va creşte oare acum, când form aţ iunile polit ice sunt
m ult m ai num eroase, şi t ot alul de candidat uri depuse?
Pe plan strict local, probabil că da. E greu de ant icipat ce
se va înt âm pla, în schimb, la parlament are. La scrut inul
din 2016, num ărul list elor n-a sporit prea mult : au fost
19, faţ ă de 12 câte fuseseră cu pat ru ani înaint e. Dar era,
s-ar putea argumenta, prea devreme pent ru ca legea care
a liberalizat asocierea să producă un efect asupra capa
cit ăţii de a produce candidaturi. în politica democratică,
se spune, răbdarea e la fel de importantă ca în lumea pes
carilor. Năvodul pluralism ului a fost deocamdată aruncat
în apă. Tot cet ăţ enii îl vor şi scoate de acolo.
Nota bene: Numele unor partide citate m ai sus au surprins

şi mai pot surprinde. Ar fi greşit să se creadă că im agina
ţ ia polit ică debordantă ar fi o specialitate românească.
Cine caută excent ricit ăţi le va găsi şi-n alt e părţi. Brit ani
cii au avut , la un mom ent dat. Partidul Oamenilor din
M laşt ină care te Scapă de Polit icienii Inut ili ori o alianţ ă
int it ulat ă Ursuleţ ul de Pluş, în Franţa s-au depus candi
dat uri sub eticheta Colect ivului pent ru Supravieţ uirea
Visurilor ori a Part idului Plăcerilor, iar în Statele Unite
au fost create Part idul Băut orilor de Bere şi - gest serios
ori sim plă deriziune? - Part idul Politic Oficial al Pone
i ului Liber şi al îngheţ at ei.
Cine-i de dreapta şi cine de stânga?
Prin anii şaptezeci, Sartre spunea, în aplauzele int elec

t ualilor radicali, că st ânga şi dreapta sunt „două cut ii
goale". Un sfert de veac m ai târziu, l-a contrazis Norberto
Bobbio: „copacul ideologiilor e m ereu verde", a afirm at
it alianul. Căderea regim urilor com uniste a animat dez
baterea de idei politice şi a reconfigurat ident ităţ ile de
stânga şi de dreapta atât în ţările care redescopereau de
mocraţia, cât şi în cele occidentale. Rom ânia e doar un
caz înt re m ult e alt ele.
Alcăt uirea spect rului nost ru politic a fost influenţ ată
în chip decisiv de derularea şi urm ările revoluţ iei din
decembrie. Cum aceasta a fost confiscată de către m ai
m ulţ i nom enclat urişt i de rangul al doilea din PCR, plat
forma politică a Front ului Salvării Naţionale s-a situat în
mod nat ural la stânga. Nici Ion Iliescu, nici generaţia
ant erioară lui, din care făceau parte Alexandru Bârlă-
deanu sau Silviu Brucan, urcaţi pe valul revoluţ iei, nu
puteau fi ident ificaţ i alt fel decât ca stângişti. Tabăra ad
versarilor FSN a fost obligată să se poziţioneze, de aceea,
la dreapta. E un bun exem plu de ironie a istoriei, căci
toate form aţ iunile aşezate în 1990 sub etichet a opoziţiei
fuseseră, de fapt, în trecut de stânga: liberalilor li s-a spus
şi-n vrem ea lui Ion C. Brătianu, şi-n vrem ea fiului său,
Ionel, „roşiii", în opoziţie cu „albii" conservatori; în epoca
46 Cr ist ian Preda
int erbelică, naţ ional-ţ ărănişt ii au fost, prin doctrină, un

partid asumat de stânga, iar a treia form aţ iune din gru
parea „ ist or icilor ", Part idul Social Dem ocrat Rom ân
(PSDR), a reprezentat înaint e de 1946 vocea proletarilor,
în prim ele zile ale anului 1990, com unişt ii au devenit
revoluţ ionari şi i-au obligat pe opozanţii lor să se rein-
venteze, dar în partea opusă celei pe care o ocupaseră pe
scena politică: prim ilor li s-a spus neocomunişti, fiindcă
erau controlaţ i de foşti m embri PCR, iar celorlalţ i ant i
com unişt i, fiindcă erau conduşi de polit icieni care fuse
seră act ivi înaint e de 1947 şi îşi reconst it uiseră partidele
interzise de com unişt i cu jumăt ate de secol în urmă.
în următorul deceniu, toate aceste organizaţii politice
au căutat să-şi consolideze ident itat ea recurgând la reţe
lele europene şi int ernaţ ionale de partide. Ţărănişt ii au
confirmat o afiliere, formulată deja în 1987, la Internaţio
nala Creştin-Democrată, adăugând această referinţă doc
t rinară chiar la num ele part idului, schimbat din PNŢ în
PNŢCD. Penelişt ii s-au afiliat la Int ernaţionala Liberală.
Cea mai interesantă evoluţie s-a produs la stânga: FSN s-a
rupt în două fracţ iuni - Partidul Democrat (PD) şi Parti
dul Democraţ iei Sociale din Rom ânia (PDSR) - care au
concurat cu m ult m ai puţ in influent ul PSDR pent ru a fi
recunoscuţ i oficial ca social-democraţi. După ce decenii
de-a rândul com unişt ii diabolizaseră social-democraţia,
să-i vezi lupt ând cu supravieţ uit orii închisorilor pent ru
a dobândi afilierea la Int ernaţionala Socialistă nu e puţ in
lucru. Până la urmă, toate cele t rei partide au căpătat-o:
mai întâi, PSDR, cel mai mic, dar purt ăt or al unei tradiţii,
apoi PD, care trecea drept reformist, şi, într-un târziu, cel
m ai mare, PDSR. După care PSDR şi PDSR au fuzionat în
2001 sub num ele PSD, iar PD a decis de pe o zi pe alta, în
Cine-i de dreapt a şi cine de st ânga? 47
2005, să părăsească flam ura roşie şi să se afilieze la Parti

dul Popular European (PPE).
Era o m ut are surpriză, ideologic vorbind, dar nu şi
din punct de vedere strategic. în acel moment, singurul
partid parlamentar de la noi afiliat la fam ilia populară era
Uniunea Democrat ă a M aghiarilor din România. Deşi
cuprinde dintotdeauna m ai mult e plat forme - una soci-
al-democrată, alt a liberală şi o a treia, creştin-democrată - ,
Uniunea a fost obligată să adere la o singură facţ iune eu
ropeană şi s-a hotărât pentru cea mai puternică. în treacăt
fie zis, minorit arii t urci din Bulgaria s-au înfrăţ it pe plan
european cu liberalii, fam ilia cea mai t olerantă cu m ino
rităţile şi cu m işcările autonomiste. Ca partid creştin-de-
mocrat, şi PNŢCD avea binecuvânt area PPE, dar în 2005,
când negocierile de aderare erau încheiate, acest partid,
care făcuse foarte multe pentru proiectul european, ratase
deja de două ori intrarea în camere. Popularii erau vânaţ i
şi de alte partide din România: PRM şi PUR au cerut să
devină membre, dar au fost refuzate. A fost, în schimb,
acceptat un partid guvernament al, PD.
Dacă democraţii au mers la PPE, naţ ional-liberalii ro
m âni aleşi în Parlam ent ul European în 2007 s-au îndrep
tat spre cent rişt ii din Alianţ a Liberalilor şi Democraţ ilor
Europeni (ALDE). M ariajul a durat până-n 2014, când
PNL a im it at PD (devenit între t im p PDL) şi a trecut în
barca de centru-dreapta a popularilor. Le vor lua locul, în
2019, în gruparea de centru din PE - rebotezată Renew
Europe - deput aţii din Uniunea Salvaţ i Rom ânia (USR)
şi din PLUS. în schimb, aşa cum era de aşteptat, în grupul
socialişt ilor europeni a int rat (şi a rămas acolo) PSD. Pu
ţ ini deput aţ i aleşi în Rom ânia au fost m em bri în alt e
fracţiuni politice în afara celor trei care contează de altfel
48 Cr ist ian Preda
în deciziile din UE: ext rem işt ii de la Partidul România

M are n-au găsit găzduire nicăieri şi au luat loc în aşa-nu
m it ul grup al neafiliaţilor, alături de extremiştii maghiari
din Jobbik, iar doi deputaţi au fost pent ru o scurtă peri
oadă afiliaţ i la conservatori, după ce la validarea manda
telor merseseră la socialişti şi, respectiv, la populari.
Departe de a fi, deci, irelevant e, aşa cum m ai susţ in
unii politologi, stânga şi dreapta au fost configurate por
nind de la t ensiunea neocom unişt i-ant icom unişt i şi,
ult erior, alim ent at e cu energiile oferit e de fam iliile eu
ropene. Cont ururile ideologice nu sunt perfect e. Opo
ziţ ia st ânga-dreapt a, atât de ut ilă orient ării opţ iunilor
oricărui cet ăţ ean de rând, a fost subm inat ă din m ai
m ult e direcţii.
Una a venit , paradoxal, chiar de la act orii polit ici
principali. Nici unul n-a avut curajul să afirme că e „de
dreapta" sau „de stânga". Toţi au preferat să relat ivizeze
aut oident ificarea adăugând la poziţ ia asum at ă în spec
t rul polit ic vocabula „cent ru". PNL nu şi-a zis că e de
dreapta, ci de centru-dreapta, iar PSD n-a pret ins că ar fi
de stânga, ci de centru-stânga. înt reprinderea celor două
m ari part ide are un sens, şi anum e să evit e definirea
unui cent ru explicit , a unui al t reilea partid relevant . în
acest fel, ele sperau să consolideze polarizarea, îm părţ i
rea universului politic între „ai noşt ri" şi „ai lor". Demer
sul nu le-a reuşit , fiindcă au exist at înt ot deauna m ai
m ult de două partide relevant e în jocul politic, iar cen
t rul a fost fixat, fără a fi însă foarte stabil. De pildă, în
anii nouăzeci el era ocupat de UDM R sau de Part idul
Alianţ ei Civice (PAC), iar astăzi de form aţ iuni precum
USR şi PLUS, aşezate fără putinţ ă de tăgadă între dreapta
reprezent ată de PNL şi st ânga încarnat ă de PSD.
Cine i de dreapt a şi cine de stânga ? 49
în al doilea rând, t ensiunea dintre cei doi poli a fost

dim inuat ă de evoluţ ia relaţ iilor dintre partidele ant ico
muniste şi facţ iuni desprinse în anii nouăzeci din Fron
tul Salvării Naţionale. Sit uat la dreapta, PNL a absorbit
două asemenea disidenţ e feseniste: Alianţ a pent ru Ro
mânia şi, apoi, după o cooperare elect orală, PD/ PDL; la
rândul său, PSDR, sit uat în tabăra ant icom unist ă, a fu
zionat cu part idul lui Iliescu; PNŢCD nu a „în ghiţ it "
vreo fărâm ă din FSN, dar în 2019, după o lungă derivă, a
ajuns să-şi declare sprijinul pent ru PSD, la scrut inul eu
ropean din mai.
A treia modalitate prin care antinomia stânga-dreapta
a fost slăbită ţine de ceea ce, în a doua parte a anilor nouă
zeci, se num ea „a t reia cale" sau „terţul care include" şi,
respectiv, de ceea ce, de la o vreme încoace, se numeşte
contestare antisistem. Trei sunt tentat ivele care merită
reţinute. Prima dintre ele a fost a naţ ionalişt ilor. Grupaţi
în Partidul Uniunii Naţionale a Rom ânilor şi, întrucâtva,
în Partidul Rom ânia M are, aceştia au contestat şi rele
vanţ a t ensiunii revoluţ ionar versus istoric, şi a traducerii
ei în cuplul neocom unism -post com unism (susţinând,
între altele, că ant icom unism ul nu e o ideologie), şi a cu
plului st ânga-dreapt a, căreia voiau să-i subst it uie opozi
ţia naţ ionalişt i-ant inaţ ionali. După ce au trecut câteva
teste electorale, naţ ionalişt ii au dispărut. O altă versiune
a celei de-a t reia căi s-a num it Alianţ a pent ru România
(ApR): creată în 1997, ea s-a dorit a fi o alt ernativă atât la
blocul dreptei grupate în CDR, cât şi la stânga controlată
de Ion Iliescu (PDSR). Tentat iva a eşuat, înt rucât fondato
rul ApR era un fost m em bru al fam iliei feseniste, care
ult erior s-a afiliat la m ai m ult e form aţ iuni - PNL, Parti
dul Dreptăţ ii Sociale, ALDE, Partidul Put erii Umaniste.
A t reia încercare de a depăşi îm părţ irea st ânga-dreapt a

printr o soluţie antisistem a aparţinut Partidului Poporu
lui - Dan Diaconescu: dezvoltat ca populism hrănit de
delir mediatic şi livrat elect orat ului sub forma prom isiu
nii unor t axe botezate Robin Hood ori a unor cadouri în
bani, PPDD a sucombat imediat ce a intrat în legislativ.
Au existat şi alte tentative antisistem: cea mai recentă este
una form ulat ă din perspect iva stângii extreme (Demos),
t otal ineficient ă electoral, dar m enit ă parcă să demon
streze că populism ul nu e cazat doar la dreapta.
Chestiunea stângii extreme are un aspect inedit în con
text românesc: nici un partid de la noi n-a fost tentat să se
afilieze la gruparea din PE intitulată GUE-Stânga Nordică,
în care se află formaţ iunile stângiste radicale, inclusiv din
fostele ţări comuniste. Unul dintre motive este acela că
extremiştii de stânga sunt vocali în campaniile anticorup-
ţie, în vreme ce stânga românească este foarte îngădui
toare în această privinţă, fiind implicată în mii de cazuri
de corupţie. O alt ă particularitate a stângii româneşti o
reprezintă afinitatea sa religioasă, care o separă de cultura
laicităţii, preţioasă pent ru stânga europeană.
Gruparea radicalilor de st ânga nu e singura fără co
respondenţi din România: o altă fam ilie lipsit ă de o voce
la noi e cea ecologistă. Cazul este int eresant , fiindcă în
parlam ent ele din prim ul deceniu post com unist au fost
aleşi deputaţi provenind din m ai multe form aţ iuni verzi.
Dar deşi preocuparea publicului pent ru mediu este sem
nificat iv m ai mare acum decât în 1990-2000, ecologişt ii
n-au mai t rim is - ca partid - reprezentanţi în Cameră ori
Senat, ci s-au adăpostit în num ăr mic în alte organizaţ ii,
fie de stânga, fie de dreapta.
Cine-i de dreapt a şi cine de st ânga? 51
în vrem ea din urm ă are, în schimb, m ult succes în

spaţiul public o traducere a opoziţiei st ânga-dreapt a sub
lorma progresişt i-conservat ori. Nu e o traducere foarte
lidelă. în prim ul rând, pent ru că nici un partid de guver
nare nu şi-a asumat o versiune de ideologie conservatoare
s.iu un crez progresist şi cu atât mai puţ in versiunile
caricaturale prezentate de critici, precum progresismul
sexo-marxist, adică o reabilitare a doctrinei formulat e de
Marx şi Engels printr-o referinţă obsesivă la forme de se
xualitate din galeria LGBTI, ori conservatorismul în vari
anta unui radicalism religios de sorginte ortodoxă. în al
doilea rând, traducerea nu-i fidelă dintr-un mot iv de ordin
contextual: la noi, stânga postcomunistă a fost şi mai este
animată de valori conservatoare clasice, precum naţiona
lismul ori respectul absolut pent ru autoritatea religiei,
iar dreapta este vizit at ă de pasiuni progresiste precum
apărarea libertăţ ii presei ori susţinerea lupt ei anticorup-
ţie. Al treilea mot iv este de ordin general: a avea o dreaptă
bine conturată şi o stângă îndeajuns de clară nu înseamnă
că ele ar acapara toate opţ iunile din societate. înt re cele
două, dar şi la stânga stângii ori la dreapta dreptei pot fi
asumate poziţii la fel de coerente ca şi cea a unei stângi
„pure“ ori a unei drepte „aut ent ice” , astfel încât ipoteza
unei sim plificări grosiere în două tabere şi num ai două
nu poate fi confirmată.
M ai relevant decât cuplul progresism-conservatorism
pentru înţelegerea polit icii de azi în t ermenii stângii şi ai
dreptei pare a fi distincţia dintre moderaţie şi ext remism
(sau radicalism). într-adevăr, şi stânga, şi dreapta cunosc
fiecare-n parte cel puţ in două versiuni: una utopică, des
chizând calea radicalismului şi a violenţei, şi alta realistă,
atentă la detalii şi nuanţe, echilibrată şi blândă. Acestea

sunt, desigur, t ipuri ideale. înt ruparea lor pe scena poli
tică românească este impură: stânga a susţinut violenţa
politică, iar dreapta a îmbrăţişat o viziune radicală despre
piaţa liberă, şi ambele au fost generoase şi nerealiste când
a venit vorba despre promisiuni, dând vina, apoi, pent ru
orice eşec pe comunicare, nu pe propria (in)competenţă.
Cum sunt reprezentate minorităţile?
România, care se defineşte ca st at naţ ional, recunoaşte

minorităţile. Deşi este stat-naţiune, Franţa n-o face. Fran
cezii consideră că a-fi-cetăţean nu admite vreo contextua-
lizare de grup. Şi cu atât mai puţin una definită în cheie
etnică. Românii nu num ai că recunosc minorităţile, dar le
şi ajută să aibă o reprezentare politică distinctă. în prim ul
rând, în parlament. M ecanismul acestei discriminări po
zitive este simplu. în mod normal, ca să intre-n camere,
partidele t rebuie să treacă de pragul electoral, adică să
adune cel puţin cinci la sută din t otalul vot urilor expri
mate. Pentru m inorit ăţ i nu-i aşa: ştacheta este aşezată
pentru ele m ult mai jos. Sigur, nimic nu le împiedică să
depăşească cele cinci procente. Numai că singurii care au
reuşit să facă acest lucru sunt maghiarii. Celelalt e minori
tăţi au rămas foarte departe de o asemenea performanţă.
Şi totuşi, în alegerile ţinute din 1990 încoace, între i r şi 18
dintre ele au căpătat câte un mandat în camera inferioară.
E o form ă de reprezentare specială. Ea reclamă o recu
noaştere a m inorit ăţ ii ca entitate colectivă. Nu orice grup
o dobândeşte. De pildă, croaţ ii sunt o m inorit at e, în
vreme ce chinezii - cam la fel de num eroşi în România
de azi - nu au căpătat st atut ul acesta. Decizia este luat ă
de un organism al st at ului int it ulat Consiliul M inorit ă
ţilor Naţionale. Sunt acceptate, de fapt, ca minorităţ i doar
com unit ăţ ile istorice, format e din „străini** st abiliţ i de

m ult ă vreme la noi. Cunoaşterea acestor grupuri este de
ficitară: nu avem m ulţ i huţ uli (sau huţani) în România,
dar nici m ult m ai m ulţ i cetăţeni rom âni care să ştie unde
locuiesc aceştia, ce lim bă vorbesc sau ce religie practică.
De lipoveni au auzit m ai m ulţ i, m ai cu seamă dacă au
trecut prin Deltă. Dar ce se ştie cu adevărat despre ei? Dar
despre arm enii ori polonezii din România?
Numeroase m inorit ăţ i - cea it aliană ori cea slovacă -
sunt moşt enite de la Im periul H absburgic, care încuraja
aşa-numit a „m igraţ iune a colonilor** din regiuni supra
populat e în altele cu densitate demografică mică. Dar
sunt unele m inorit ăţ i şi m ai vechi decât cele sosite în
vremea habsburgilor. Unii dintre cei cărora li se spune la
noi „nemţi** au venit - se pare - încă din secolul al XlI-lea,
şi anume din regiunea Luxem burgului, fiind colonizaţi
de către unguri. Dialect ul lor este apropiat de lim ba vor
bit ă de concetăţ enii lui Jean-Claude Juncker, fost ul pre
m ier luxem burghez şi, ult erior, preşedinte al Com isiei
Europene. Asta explică şi de ce, at unci când Sibiul a fost
proclam at „capit ală europeană a culturii**, el a îm părţ it
acest t it lu cu oraşul din M arele Ducat, iar Buergermeesch-
ferlohannis şi am icii săi luxem burghezi s-au put ut înţ e
lege int r-un idiom comun.
M inoritat ea t urcilor este, în mare parte, moşt enită de
la ot omani. Câteva graiuri t ătăreşti vorbit e în Dobrogea
şi doar acolo sunt şi ele îm prum ut uri istorice. Circulaţ ia
persoanelor în Balcani, la nord şi la sud de Dunăre, ne-a
adus în sit uaţ ia de a avea înt re noi cetăţeni care se reco
mandă macedoneni ori sârbi. Acum , toţi aceştia şi încă
m ulţ i alţ ii sunt „m inorit ăţi naţionale**. Pentru unele din
tre acestea, cat egoriile relevant e în descrierea ident ităţ ii
Cum sunt reprezent ate minorit ăţ ile? 55
sunt m ai degrabă cult ura şi religia decât etnia. Câteva

cazuri sunt foarte complexe: de pildă, bulgarii care t ră
iesc în Rom ânia act uală sunt scindaţi înt re com unităţ i
catolice şi com unit ăţ i ortodoxe, cu localizări geografice
distincte. Pe de alt ă parte, cehii şi slovacii au rămas la noi
într-o singură com unit at e şi după ce Cehoslovacia s-a
destrămat: organizaţ ia lor se cheamă şi astăzi Uniunea
Democratică a Slovacilor şi Cehilor, ca şi cum divorţ ul
din cent rul Europei nu s-a consumat şi-n România. Ob
ţ inând înt re pat ru şi cincisprezece m ii de vot uri, UDSC
a t rim is în parlam ent câte un deput at în fiecare legisla
tură din 1992 până azi.
Vot ul în favoarea unui m inorit ar nu este neapărat
unul etnic: cea m ai bună ilust rare este cariera lui Klaus
Iohannis, ales prim ar int r-un oraş în care saşii repre
zint ă doar 1% din populaţ ie şi, apoi, ales de două ori
preşedintele ţ ării. Pe de alt ă parte, m inorit ăţ ile nu sunt
omogene sub toate aspectele: recensăm ânt ul din 20 11
arăta, de pildă, că discreta m inorit at e a slovacilor este
divizată religios între cincisprezece biserici! E interesant
că mult e m inorit ăţ i şi-au denumit organizaţ iile Uniune,
Federaţie ori Forum. Ele subliniază ast fel nevoia de a fi
protejate, fiecare-n parte, ca o com unit at e distinctă. Dar
dacă protecţ ia înţ eleasă în sens cult ural este acceptată
de majoritat e, în schim b când a venit vorba despre etnie
au apărut t ensiuni. M ai ales dacă lângă cuvânt ul respec
t iv a apărut şi un alt ul, anume: autonomie. Aşa s-a ajuns
ca naţ ionalism ul să divizeze societat ea noast ră imediat
după căderea com unism ului, cum o făcuse deja în alt e
perioade din secolul al XIX-lea sau XX. Trei zile de con
frunt ări sângeroase înt re rom âni şi m aghiari la Târgu
M ureş în mart ie 1990 au ucis cinci persoane şi au făcut
56 Cr ist ian Preda
sute de răniţi. Din fericire, sit uaţ ia nu a degenerat mai

m ult şi am evit at ceea ce aveau să cunoască în scurt t imp
iugoslavii, şi anum e un lung război frat ricid şi o dure
roasă disoluţ ie a st atului. în acea perioadă, unii dintre
concet ăţ enii noşt ri au respins pasiunea naţ ionalist ă,
ajungând să se declare la recensăm ânt islandezi ori por
t ughezi. N-aveau nim ic în com un cu aceste sim pat ice
popoare. Era doar un mod original de a protesta faţă de
m ânia t rufaşă a naţ ionalişt ilor.
M ult e com unit ăţ i s-au îm puţ inat , m ai ales prin em i
grare: germ anii şi evreii au plecat în masă la început ul
anilor nouăzeci, după ce alţ i m em bri ai acestor com uni
t ăţi fuseseră vânduţ i „la bucat ă" de către Ceauşescu. Un
declin demografic sem nificat iv cunoaşte şi m inorit at ea
maghiară, ajunsă la doar 1,2 m ilioane de persoane, po
t rivit ult im ei num ărăt ori oficiale.
Asupra ei sunt aţintite toate privirile. E cum va firesc
întrucât, după cifrele oficiale, este cea mai numeroasă, cu
m ult peste aceea a romilor. Ungurii sunt reprezentaţi de
UDM R, nume la fel de cunoscut ca al partidelor. Uniunea
nu este însă, riguros vorbind, partid, ci - la fel ca şi cele
lalte organizaţii ale minorităţ ilor - o formaţiune-umbrelă
pent ru cetăţenii regrupaţi în funcţie de limbă, etnie ori
cultură, alt ele decât cea română. Autoidentificarea ma
ghiarilor nu este unitară. M ai bine de jumătate dintre ei
se definesc drept „maghiari din Transilvania", iar restul -
în părţi cvasiegale - se declară a fi „secui", „maghiari de
cetăţenie română" şi, respectiv, „maghiari din România".
Disciplina etnică a vot ului a asigurat, însă, UDM R un suc
ces fără egal. într-adevăr, Uniunea aceasta este singura
organizaţie politică prezentă în absolut toate parlamen
tele postdecembriste. PNL, de pildă, a lipsit din legislativul
Cum sunt reprezentate minorit ăţ ile? 57
,iles în 1992. E doar unul dintre paradoxurile politicii de

la noi...
UDM R a t recut m ereu pragul electoral. A avut şi no
roc. Cont est ările din sânul m aghiarim ii au fost foarte
slabe. Naţ ionalişt ii, foarte aprigi în prim a parte a anilor
nouăzeci, au devenit irelevanţ i electoral. Dar Uniunea
nu şi-a pierdut rostul, sem n că n-a fost, cum susţ ineau
unii, doar o replică dată pat rioţ ilor exalt aţ i din tabăra
prim arului clujean Funar. Norocul le-a venit şi din altă
parte. Not am deja că, mai ales prin emigrare, şi m aghia
rii t răit ori în Rom ânia s-au îm puţ inat . Ast a riscă să blo
cheze accesul în parlam ent al udem erişt ilor, dacă rata
generală de part icipare la alegeri ar fi mare. Ea a scăzut
însă constant, aşa că num ărul necesar de vot uri pent ru
a trece pragul s-a dim inuat şi el. în vreo două rânduri,
UDM R a avut , însă, emoţ ii, t emându-se ca la urne să nu
vină prea m ulţ i alegători. Nu-i veţ i vedea pe udem erişt i
susţ inând vreodată un scrut in organizat în două zile...
Disputele st ârnit e de revendicările m aghiarim ii au
cunoscut m ai m ult e faze, iar soluţ iile n-au fost nici un i
tare, nici prea rapide. Celebre sunt plăcuţ ele cu denum i
rea în mod obligat oriu bilingvă a localit ăţ ilor în care cel
puţ in unul din cinci locuit ori vorbeşte ungureşt e. Unii
prim ari au m ai trişat, dar până la urm ă aproape toţi au
îm brăţ işat scrierea în două lim bi. în unele locuri, şi m ai
diverse din punct de vedere al idiom urilor vorbit e, plă
cuţele pot fi chiar t rilingve, la lim bile menţ ionat e adău-
gându-se germ ana ori romani. Accesul la just iţ ie sau la
unele servicii publice în m aghiară este şi el legiferat.
Educaţia a iscat m ult e, prea m ult e, conflicte. Unele spe
cializări au fost organizat e şi-n m aghiară. Nu toate. Pe
de altă parte, cu scopul de a crea egalit ate de condiţ ii,
58 Crist ian Pr eda
statul român a acceptat şi finanţ ări externe pent ru stabi

limente private de educaţie. Num ai că, în unele cazuri,
concurenţa riscă să disperseze efectivele şi, la limită, să
lase fără studenţi atât inst it uţiile finanţate din bugetul de
la Bucureşti, cât şi pe cele sprijinite de cel de la Budapesta.
Dincolo de controverse, i nclusiv de acelea privind
corupţ ia unor deput aţi ori m inişt ri din rândurile sale,
UDM R a secretat st abilit at e politică. Aliat ă în prim ii ani
ai t ranziţ iei doar cu partide şi guverne de centru-dreapta,
Uniunea a virat încet-încet şi spre cele de stânga. Ea a
jucat rolul unui partid-balama, necesar pent ru a asigura
o majorit at e în parlam ent , chiar dacă n-a int rat tot t im
pul şi-n cabinetele pe care le-a susţ inut . Şi organizaţ iile
celorlalt e m inorit ăţ i s-au alăt urat UDM R pent ru a spri
jini orice guvern. îm preună, m aghiarii şi ceilalţ i m ino
rit ari et nici au cam zece procente. Nu le ignoră nim eni
at unci când vrea să t reacă un nou execut iv.
Rom ii sunt , într-un sens, opusul absolut al m aghiari
lor. Dacă UDM R a fost un bloc de neclintit , rom ii s-au
împrăşt iat iniţ ial în mult e organizaţii, ca şi cum ar fi vrut
să se asigure că nicicând una dintre ele nu va fi în stare
să t reacă de pragul electoral. De prin 2004 intră-n alegeri
în mod regulat doar Partida Rom ilor, dar ea reuşeşt e să
t rim it ă un singur deputat în Camera Deputaţilor, pre
cum croaţ ii sau ucrainenii. De două ori mai puţ ini decât
m aghiarii conform datelor din recensăminte, rom ii apar
în est im ările unor sociologi ca fiind de două sau chiar de
t rei ori m ai num eroşi decât aceştia.
Reprezentarea lor politică este deficitară. Ungurii au
avut mereu un lider naţional recunoscut, romii - niciodată,
în schimb, nu le-a fost greu să-şi găsească regi şi chiar
şi-un împărat. Democraţia e o povară m ai grea decât o
Cum sunt reprezentate minorit ăţ ile? 59
coroană. Organizaţiile civice ale romilor au produs exper-

l iză şi experţi, dar nu şi figuri politice veritabile. Iar n u
mărul lor e infim în raport cu nevoile acestei populaţii,
care a fost înrobită sute de ani, apoi împovărat ă de stig
mat şi, m ai cu seamă, exceptând o infim ă pătură, m ult
lovită de sărăcie. Convertirea politică a unor lideri civici
ai acestei minorităţi a eşuat şi ea. Pe la începutul tranziţiei,
unii dintre ei visau o Romathan, dar au abandonat repede
utopia. Că rom ii n-au o voce publică s-a văzut foarte bine
ori de câte ori dosarul acestei m inorităţ i discriminate a
fost abordat la nivel european. Le-au luat apărarea mai
degrabă politicieni din celelalte state-membre decât de la
noi, le-au pledat cauza mai curând birocraţ ii europeni
decât şefii de st at şi de guvern. Rom ii sunt, însă, prea pre
zenţi pent ru a fi absenţi. Nu e un joc de cuvinte, ci o apro
ximare crudă a realităţii.
St at ul rom ân a făcut , totuşi, gest uri sim bolice care-i
privesc direct. Recunoaşterea H olocaust ului i-a inclus
printre vict im e şi pe romi, alăt uri de evrei. Unele decizii
guvernam ent ale n-au fost doar simbolice: m ult e facul
tăţi au oferit, de pildă, an de an, locuri „rezervate" pentru
romi. Dar nici această „favoare", nici cam paniile antidis-
crim inare n-au dim inuat în chip sem nificat iv i nt ole
ranţ a faţ ă de ei.
Reprezentarea politică a minorităţ ilor a fost adeseori
argument pent ru propagarea în străinătate a tezei unei
democratizări substanţiale a României postcomuniste. Nu
trebuie, desigur, exagerat. Legit imit atea regim ului este
dincolo de orice îndoială. Nu şi capacitatea sa de a diminua
inegalităţile. Fiindcă acestea nu dispar doar acordând câte
un fot oliu de deputat fiecărei minorităţi care nu trece pra
gul. Gestul politic trebuie dublat de intervenţie socială.
Cât contează votul?
Democraţ iile sunt astăzi electorale. N-au fost mereu aşa.

Secole de-a rândul, procedural vorbind, ele erau asociate
cu tragerea la sorţi. Se credea despre aceasta că asigură
în chip perfect egalitatea, în t im p ce alegerile - folosite,
de altfel, pent ru funcţ ii execut ive - erau văzut e ca o me
todă arist ocrat ică, înt rucât dist ing pe unul m ai bun de
ceilalţ i. în epoca act uală, cont inuăm să considerăm că
dem ocraţia este regim ul egalit ăţ ii, pe care o înţ elegem,
însă, ca absenţă a discrim inării în privinţ a accesului la
candidat uri, cam panie şi votare. în treacăt fie zis, în ul
t im ii ani, tragerea la sorţi a fost reintrodusă în sistemele
politice occidentale, ca modalitat e de alcăt uire a unor
comitete de consultare civică, menite să redacteze o nouă
Constit uţ ie (Islanda) ori să reflecteze la politici ecologice
(Franţa). Unii cred că ea ar fi şi rem ediul corupţiei, fi
indcă sorţ ii pot anula orice reţea const ruit ă cu scopul
spolierii buget ului public.
Polit ica românească şi-a început m ariajul cu vot ul la
început ul celui de al pat rulea deceniu din secolul al
XIX-lea, când s-au organizat primele alegeri pent ru depu
t aţ ii care reprezentau judeţele în adunările create de Re
gulam ent ele organice în Valahia şi, respectiv, M oldova.
Num ărul vot anţ ilor era ext rem de scăzut: nici m ăcar opt
sute în 18 31- 18 32, când s-au ales prim ele „m ădulare",
Cât cont ează vot ul? 61
cum li se zicea deputaţilor. La plebiscitul de la 1864, alegă

torii erau deja peste şase sute de mii: cifra nu trebuie să ne
inşele, fiindcă în perioada aceea mai existau, totuşi, colegii
electorale cu câte un singur membru, care se convoca pe
sine însuşi, prezida comisia de numărare a propriului vot
şi declara candidatul ales cu unanimitate... Pragul de un
milion de votanţi este depăşit înaint ea Prim ului Război
Mondial, dar numai 10% dintre ei alegeau direct, iar restul
prin interpuşi sau, cum li se spune în sistemul american
de azi, „mari electori". Scrutinul universal direct va fi i n
augurat în Rom ânia abia în 1919. Optsprezece ani mai
târziu, când se încheia epoca democraţiei interbelice, gă
sim aproape 4,7 milioane de bărbaţi majori pe listele elec
torale, iar în 1946, când încep să voteze şi femeile, se ajunge
la aproape opt. După 1990, corpul electoral a variat între
16,3 şi 18,6 milioane de cetăţeni.
Cifrele acestea vădesc destul de clar cât contează votul
în societatea noast ră. Amenajarea lui practică a cunoscut
o evoluţie sinuoasă. Cine citeşte gazetele din t im pul cam
paniilor în vederea alegerilor va descoperi că, în prim ul
secol electoral, secretul vot ului nu era asigurat. Azi ni
meni nu-1mai pune la îndoială. în schimb, o altă modali
tate a vot ului, şi anume obligativitatea, nu a funcţionat
decât vreo două decenii, în epoca interbelică. în vremurile
postcomuniste, de câte ori a fost invocat ă ca o soluţ ie la
absenteism, obligaţia de a merge la urne a părut să fie de-a
dreptul ridicolă. Nu e, dacă ne uităm la unii dintre euro
peni -belgienii, ciprioţii, grecii sau luxemburghezii - , care
o practică de mult e decenii, înt rucât consideră că dreptu
lui de vot îi corespunde o datorie de a te exprima. E, în
schimb, ridicolă nost algia vot ului cenzitar, avansată de
comentatori decepţionaţi de evoluţii recente ale societăţii
româneşt i şi care cred că r em ed i u l ar put ea veni de la li

mitarea accesului la urne.
Form ulele elect orale au fost şi ele subiect al unor
schim bări frecvent e. In u l t i m i i t rei zeci de ani, au fost
încercat e m ai m ult e var i an t e de si st em e de vot atât la
nivel local, cât şi la n i vel n aţ i on al . Pent r u alegerea pri
m arilor s-a folosit, m ai înt âi, scr u t i n u l m ajorit ar în două
t ururi, apoi a fost îm brăţ işat cel înt r-un singur tur, iar
din 2016 încoace mult e voci sol i ci t ă revenirea la form ula
ant erioară. M odificări au fost şi în pr ivin ţ a ratei de par
ticipare: la debutul t ranziţ iei, p r i m u l t ur nu era validat
decât dacă m ajorit at ea al egăt or i l or ajungeau să voteze;
ult erior, pragul acesta a fost aban don at , i ar acum e posi
bil să alegi un prim ar şi dacă doar 15% din cetăţeni vin
la urne. Preşedinţ ii con sil ii lor judeţ en e au fost desem
naţ i câţ iva ani buni în m od i ndir ect , cu spr ijinul m ajo
rit ăţ ilor din fiecare consiliu, i ar din 2008 se utilizează
pent ru ei alegerea directă înt r-un t ur. în cazul celor două
camere m odul de scrut in a fost bazat pe list e şi pe dist ri
buirea m andat elor proporţ ional cu scorul fiecărui par
tid. Excepţ ie au făcut două alegeri - cele din 2008 şi din
2012. At unci a fost folosit un m od m ixt , în care câşt igai
un m andat dacă obţ ineai m ajor i t at ea sim plă în nişt e
subdiviziuni ale circum scripţ iilor num it e colegii sau, în
cazul celor care nu aveau un asem enea scor, pe baza unei
dist ribuiri proporţ ionale realizat e după ce se cum ulau -
în fiecare judeţ şi la n ivel n aţ i on al - vot urile fiecărui
partid ce susţinuse candidaţi. Singurele alegeri rămase
neschim bat e sunt cele reglem ent at e în mod expres în
Constit uţ ie, şi anume prezidenţ ialele, pent ru care este
prevăzută o variant ă de scrut in m ajorit ar în două t ururi.
Condiţ ia pent ru a te im pune din pr im ul e una „t are“ : ai
Cât contează vot ul? 63
nevoie de 50%+i din t ot alul celor înscrişi. Nu al celor

( are votează efectiv, ci al celor care apar pe liste.
Schim bări frecvent e în regim ul elect oral au fost şi-n
I recut. Pare a fi o specialitate românească. înt re cele două
războaie m ondiale a fost şi mai rău: cet ăţ enii din Ve
chiul Regat şi din Basarabia au votat de t rei ori după un
mod de scrut in foarte liberal, îm prum ut at de la belgieni
şi luxem burghezi, care le îngăduia să aleagă candidaţ i
de pe diverse liste de partid - se chema vot panaşat - , iar
t ransilvănenii şi bucovinenii - după regulile brit anice
thefirst past thepost, adică prim ul clasat câşt igă mandatul.
Abia în 1926 a fost unificat regimul electoral: între altele,
i s-a adăugat şi o găselniţă italienească, îm prum ut at ă de
la M ussolini, şi anume „o prim ă elect orală" acordată în
vingăt orului. Cine ieşea pe prim ul loc căpăt a automat
jumătate din mandat e şi doar cealalt ă jum ăt at e se dist ri
buia proporţ ional cu rezult at ele obţinut e. Se căut a în
acest fel stabilit at e. N-a fost să fie. Scena polit ică a fost şi
mai inst abilă ca înaint e.
Am moştenit de la interbelici o iluzie: ideea că soluţ ia
oricărei probleme politice este schimbarea din temelii. E,
in fond, o pasiune revoluţionară. Ea a fost la lucru şi-n
vremurile recente, st imulând discursurile despre „unino
minal". Dezbaterea a fost confuză, fiind afectată de o mare
neînţelegere, şi anume că o caracteristică a circumscrip
ţiei ar determina calitatea aleşilor. Uninom inal este un
t ermen ce indică faptul că într-o circumscripţ ie este dis
t ribuit un singur mandat. Alt ernat iva e circumscripţ ia
plurinominală, cea în care sunt alese mai multe persoane,
nu una singură. La început ul anilor 2000, „uninom inal"
a devenit la noi st indardul care i-a reunit pe toţi cei de
cepţ ionaţi de calit atea clasei politice. Ei considerau că
64 Cr ist ian Preda
originea răului este utilizarea listelor de candidaţi stabi

lite de partid. Soluţ ia propusă pentru a remedia toate de
fectele a fost inventarea colegiilor cu un singur loc.
Efectele schimbării au fost cu totul alt ele decât cele
scontate: nu num ai că ameliorarea m ult aşteptată a cali
tăţii elitelor nu s-a produs, dar introducerea noului dispo
zit iv electoral a creat aberaţii şi-n 2008, şi-n 2012. Prima
dată, partidul care a avut cele m ai m ult e voturi a obţinut
m ai puţ ine mandate decât cel clasat al doilea, contrazi
când astfel filozofia reprezentării proporţionale ce fusese
proclamat ă drept principiu al „revoluţiei". La a doua sa
aplicare, m odul de scrutin a generat o expandare a parla
ment ului cu peste o sută de mandate, din pricina supra
punerii a două reguli contradict orii de t ransform are a
vot urilor în mandate. Cu trei ani mai devreme, cetăţenii
aprobaseră proiectul reducerii num ărului de parlam en
t ari de la 469 la 300. Acum, „revoluţ ia uninom inală" le
oferea 588. Se înţelege de ce în 2016 „s-a schimbat schim
barea", adică s-a revenit la listele blocate, care nu îngăduie
cetăţeanului să int ervină absolut deloc, precum în siste
m ul de vot panaşat, amint it m ai sus.
Eşecul acestei schimbări radicale ne oferă o temă de
reflecţie însemnat ă. Termenul-cheie de la care ar trebui
să pornească dezbaterea nu e uninom inal. Şi, de fapt, nu-i
vorba despre un termen, ci despre doi, şi anume cuplul
m ajorit ar-proporţ ional. Aceşt ia desemnează cele două
mari „filozofii" ale vot ului între care ai de ales, ca societate
politică. Un scrutin majoritar - indiferent că este organi
zat int r-un t ur sau în două - are un singur învingăt or,
în prim a variant ă, e folosit în ţ ările de tradiţ ie anglo-
saxonă şi, înt rucât conduce la polarizarea scenei politice
şi la un sistem cu două partide, are drept rezultat crearea
Cât contează vot ul? 65
tinei majorităţ i la urne. De aici îi provine numele, dar şi

renumele: acela de a degaja un învingăt or clar. Cealaltă
Ii lozofie, ce susţine sistemele de vot proporţionale, urmă
reşte un scop diferit, adică reprezentarea cât m ai fidelă a
diversităţii din societate, în particular obţinerea unei co
respondenţe „cât mai perfecte" între procentajul de voturi
dobândite de un partid şi procent ajul de mandate care îi
revin. Dacă ecologiştii sunt votaţi de r r % dintre alegători,
această formulă electorală le asigură 11%>dintre mandate,
în schimb, dacă modul de scrutin e majoritar, cele 11% se
pot t ransforma în zero mandate, fiindcă nu poţi câştiga o
competiţie cu acest scor decât dacă toţi ceilalţ i partici
panţi au m ai puţ in decât tine, situaţie ext rem de impro
babilă în teorie şi im posibilă în practică.
în principiu, e bine să alegi fie un mod de scrutin, fie
pe celălalt. Unul dintre efectele lor este degajarea unui
anume st il politic: înt rucât fragmentează câm pul poli
tic - uneori la ext rem, adică în 5,6,7 sau chiar m ai multe
fracţiuni - , formulele de reprezentare proporţională (RP)
obligă la cooperare. Invers, înt rucât polarizează, un scru
tin m ajorit ar secretă confruntare cvasiperm anent ă.
Ce relevanţă au toate acestea pentru situaţia din Româ
nia? Una foarte mare. La noi, alcăt uirea parlam ent ului
s-a făcut urm ând o filozofie RP. Inclusiv, aşa cum spu
neam, în perioada int erbelică. Fragment area parlam en
tului este mai accentuată în vremea noast ră decât în urmă
cu o sută de ani. Ce lipseşt e acum şi ce a lipsit şi atunci
este disponibilitatea pentru compromis. Termenul acesta
are o conotaţie negativă. în democraţiile care au adoptat
scrutinul proporţional, el e considerat o virtute. România
e alt fel, fiindcă fragm ent area este însoţ it ă de confrun
tare permanentă, st ilul tipic celeilalte filozofii electorale.
66 Cr ist ian Preda
Alegem deputaţii şi senatorii, consilierii locali şi judeţeni

cu ajut orul unor form ule de vot proporţ ionale, dar îm-
părţ im lum ea în „ai noşt ri" şi „ai lor". Im aginarul politic
este amenajat ca şi cum ar exist a două tabere, aflate în
perm anent conflict.
Una dintre definiţ iile populism ului porneşte tocmai
de la constatarea unei asemenea discrepanţe: o scenă po
litică diversă, structurată în m ai mult e grupuri, este sim
plificat ă la m axim um şi t ransform at ă înt r-un spaţ iu
politic în care orice întrebare are un singur răspuns. Cine
nu-1acceptă este aruncat automat în categoria „ceilalţi".
Un asem enea dispozit iv m ent al dim inuează valoarea
vot ului.
Nu exist ă la noi o tabără populist ă, de dreapta sau de
stânga. Găsim, în schim b, figuri populist e şi-n partidele
de stânga, şi-n cele de dreapta. în plus, alianţ ele elect o
rale fragile, ca şi exist enţ a unor coaliţ ii guvernam ent ale
care n-au fost supuse niciodat ă unui test elect oral au
relativizat front ierele politice şi au dim inuat riscul unui
com port am ent cent ripet , adică al apariţ iei unei forţe
populist e. M işcările ant isist em au avut un succes li m i
tat, dar nu-i exclus ca într-o bună zi alt ele să producă o
criză majoră.
De ce unii merg la urne mereu,
iar alţii niciodată?
în m ai 1990 s-au ţ inut prim ele alegeri libere. La două

luni după cele pe care le anunţ aseră Ceauşescu & co.
într-adevăr, dacă nu s-ar fi produs revoluţ ia, Rom ânia ar
fi cunoscut în m art ie 1990 un nou episod ridicol, în care
cet ăţenii aveau de validat , în circum scripţ ii uninom i
nale, candidaţ ii propuşi de PCR. Din 1975, part idul unic
începuse să practice un sist em pe care şi nem ţ ii din Re
publica Democrat ă sau ungurii îl adopt aseră cu câţ iva
ani m ai înaint e: într-o circum scripţ ie erau înscrişi doi
sau chiar t rei candidaţi, toţi susţ inuţ i de part idul unic.
Ei aveau înt ot deauna acelaşi profil profesional, acelaşi
statut social şi acelaşi rang polit ic: nu se înfrunt au un
medic şi un scriit or, sau un ţ ăran dintr-o Cooperat ivă
Agricolă de Producţie cu un director de înt reprindere de
ţevi, nici un st rungar de la Griviţ a Roşie cu secretarul de
part id al judeţ ului Olt. Nu, cet ăţ eanul com unist avea
de ales înt re act orul Octavian Cot escu şi act orul Silviu
St ănculescu, înt re un inginer-şef şi alt inginer-şef, între
rect orul de la ASE şi cel de la academia de part id „Ştefan
Gheorghiu". Revoluţ ia a aruncat la coş acest sistem ab
surd de concurenţă sim ulat ă şi a făcut posibil un plura
lism real. Unul care nu îngrădea part iciparea nici măcar
responsabililor polit ici ai Vechiului Regim. O proclam a
ţie adoptată la Tim işoara în m art ie şi susţ inut ă zi de zi,
înt re aprilie şi mai, de către prot est at arii ant icom unişt i
din Piaţa Universit ăţ ii, a cerut ost racizarea act ivişt ilor
PCR, i nclusiv a foşt ilor deput aţi din caricatura de parla
ment com unist ori a diplom aţ ilor ceauşişti. Legea elec
t orală nu a prevăzut, însă, lust raţ ia, aşa că au put ut să
intre-n com pet iţie şi unii dintre cei care-1 vot aseră pre
şedinte pe Ceauşescu în M area Adunare Naţională.
Dezbaterea despre candidaturi a fost doar una dintre
cele care au animat societatea. Altele priveau partidele ori
procedura votării. Ce se petrece când scrutinul nu e o mai
muţăreală? se întrebau alegătorii, care nu cunoscuseră o
viaţă politică liberă. Aşa se explică mobilizarea extraordi
nară de la primele alegeri. Ca să voteze, cetăţenii au stat la
cozi, pe care nu le vedeai niciodată în comunism în astfel
de împrejurări. Peste tot se înt âm plă la fel atunci când
popoarele se eliberează de tiranie: şi t unisienii sau koso-
varii au aşteptat ore-n şir până să voteze, imediat după ce
au scăpat de Ben Aii şi, respectiv, de dominaţia tiranică a
sârbilor. La noi, peste 86% dintre cetăţeni au mers la urne
în mai T990. Niciodată în perioada interbelică nu fusese
atins un asemenea record. în locul unei consultări electo
rale mimat e de la cap la coadă, se organiza acum una în
care aveai de ales între 71 de liste diferite.
Cam pania nu mai era, ca-n com unism , un m onolog
despre nesfârşit e „realizări ale socialism ului1', ci o con
fruntare în care fiecare căuta să atragă atenţia aşa cum
putea. Un domn a mers în st udioul TVR cu o m aim uţ ică
pe umăr. Alt ul se prezenta ca ginecolog şi oferea asistenţă
gratuită pentru avorturi. Un al treilea susţinea că e conte.
Şi tot aşa. Scena politică era, desigur, dezechilibrată în
favoarea Front ului Salvării Naţional, care a obţinut ace
laşi procentaj cu cel al Blocului Part idelor Democratice
De ce unii merg Ia urne mereu, iar alţ ii niciodat ă? 69
din noiembrie 1946, dar se dovedea a fi o scenă foarte vie.

Nu te plict iseai niciodată, dacă deschideai t elevizorul.
Participarea electorală a rămas la cote înalt e în anii
nouăzeci: trei din pat ru cetăţeni au mers la urne în acea
perioadă. La fel ca peste tot în lume, cele m ai m ult e ab
senţe se înregist rau în rândul t inerilor înt re 18 şi 25 de
ani, iar cei m ai activi, electoral vorbind, erau cet ăţenii
care depăşiseră 65 de ani. Odată cu consolidarea demo
craţiei, ca şi-n alt e locuri, participarea a început să scadă,
ajungând la două t reim i din corpul elect oral în 2000 şi
coborând până la 40% la alegerile parlament are din 2008
sau din 2016. La prezidenţiale şi la locale s-au înregistrat
rate ceva m ai mari, oscilând în jurul pragului majorităţii.
O explicaţie a scăderii este, desigur, de ordin demogra
fic şi administrativ. Devii alegător în mom ent ul în care
împlineşti 18 ani. Numele îţi este înscris în chip automat
în registrul votanţilor. în schimb, registrul nu elim ină la
fel de prompt persoanele decedate. Aşa a fost din secolul
al XlX-lea până astăzi. Chiar dacă, în ult im ii treizeci de ani,
ţara a înregistrat un declin al naşterilor, num ărul alegă
torilor de pe liste n-a scăzut. Dimpotrivă. La scrutinul din
2or9, urcase la aproape 19 milioane (faţă de 17,2 în 1990).
Pe de alt ă parte, din pricina emigraţiei masive şi a vot ului
organizat exclusiv în clădirile ambasadelor sau consulate
lor României, num ărul efectiv al celor care puteau vota s-a
diminuat mult. Participarea s-a calculat, însă, în continu
are ca şi când toţi cetăţenii ar fi avut acces egal la urne. Nu
a fost deloc aşa. S-a ajuns în situaţia în care unii voiau să
îşi exprim e opţ iunile la Paris, Londra sau Bruxelles, se
aşezau la cozi preţ de 4, 5 ori 6 ore şi, din motive strict lo
gistice, n-ajungeau să voteze. De fapt, abia de anul trecut
cetăţenii care nu locuiesc în ţară - aşa-numiţii „români de
70 Cr ist ian Preda
pretutindeni" - au put ut vota prin corespondenţă ori în

mai mult e zile la consulate şi ambasade. Rata participării
nu a depăşit, însă, 50 de procente.
în cât eva ocazii, consult ările electorale au fost boico
tate. Prim a dată s-a înt âm plat la referendum ul de vali
dare a Constit uţ iei din decembrie r 991, la apelul PNTCD:
aşa s-a ajuns la „doar" 10,9 m ilioane de vot uri, cu vreo
cinci m ai puţ ine decât fuseseră la scrut inul din m ai ’90.
Şi C. Popescu-Tăriceanu, pe când era prem ier, le-a cerut
sim pat izanţ ilor lui să nu part icipe la o consultare: era
vorba despre un referendum care t rebuia să tranşeze
problem a m odului de scrut in, în noiem brie 2007, iar
prim -m inist rul şi-a folosit funcţ ia ca să-şi sporească şan
sele de reuşit ă, am enajând secţii de vot greu accesibile.
Un boicot cu un im pact m ult m ai mare a fost cel din
iulie 2012, tot de la un referendum: era vorba despre a
doua suspendare a lui Traian Băsescu, iar cota de part i
cipare a rămas sub 50 de procente, salvându-1 ast fel pe
preşedinte de la demitere. în 2018, la o consultare a ce
t ăţ enilor care viza modificarea Const it uţ iei, s-a înregis
t rat cea m ai mare rată de absenteism, deşi form aţ iunea
care solicit a boicotul - Uniunea Salvaţ i Rom ânia - avea
în acel m om ent o influenţ ă redusă în parlament : doar
doi din zece cetăţeni au ajuns la urne. Recordul absolut,
greu de depăşit, este foarte vechi: a fost st abilit la alege
rile pent ru adunarea ad-hoc din M oldova din 1857, când
unionişt ii au sim ţ it că pierd dacă votează, aşa că au des
curajat part iciparea într-atât încât în unele colegii pre
zenţa a fost de opt procente...
în vrem urile noastre, part icipare foarte slabă a fost
la alegerile europene. Nici m ăcar 30% n-au venit la pri
mele două scrutine care t rim it eau deput aţi rom âni în
De ce unii merg la urne mereu, iar alţ ii niciodat ă? 71
Parlamentul European. în fine, la alţ ii a fost şi m ai rău:

slovacii vor fi greu de înt recut în privinţ a chiulului elec
toral, fiindcă la alegerile pent ru PE din 2014,83% dintre
ei au stat acasă. Şi-n cazul lor, ca şi-n al nost ru, explicaţia
dezint eresului este, de fapt, banală: part idele erau de
acord în privinţ a chest iunilor europene. At unci când e
consens înt re polit icieni, part iciparea la vot scade: de ce
să m ergi la un scrut in ca să alegi înt re inşi care ţi spun
riguros acelaşi lucru? Când exist ă o miză, participarea
urcă. Aşa s-a înt âm plat la alegerile noastre europene din
2019, care au fost un test pent ru partidul de la guvernare,
prezenţa fiind st im ulat ă şi de un referendum despre po
litici ant icorupţ ie, convocat de către preşedinte: partici
parea a urcat de la 31% , cât fusese în 2014, la 51,2%,
procent care se va dovedi m ai mare decât la prezidenţi
alele ţ inut e şase luni m ai târziu.
Dar de ce unii merg mereu la vot, iar alţ ii doar uneori
ori chiar niciodată?
Dezamăgirea polit ică este sursa principală a absen
t eism ului. Ca, de alt fel, şi a lipsei de fidelitat e faţ ă de un
candidat. Unele evoluţ ii sunt de-a drept ul dramat ice.
Opţiunile favorabile prim ului preşedinte post comunist
au descrescut scrut in după scrutin, ajungând de la peste
12 m ilioane de vot uri în 1990 la pat ru m ilioane zece ani
mai târziu. E ceva, nu? Când com parăm , aşa cum am
făcut şi pent ru Iliescu, sprijinul acordat lui E. Constan-
t inescu la t urul înt âi al prezidenţialelor, constat ăm că
în 1996 el fusese abandonat de unii dintre vot anţ ii din
1992. S-au răzgândit aceştia în t urul decisiv şi l-au făcut
preşedinte? Probabil că, în m ajorit at ea lor, au făcut-o.
Revenirea e înt otdeauna posibilă. M ai ales că, la un scru
t in în două t ururi, în prim ul alegi cu adevărat, iar în al
72 Cr ist ian Preda
doilea doar t ranşezi înt re cei doi com pet itori răm aşi în
cursă. Realinierile sunt şi ele un capitol foarte spect acu
los. Sunt frecvent e at unci când partide sau alianţ e influ
ente sunt slăbit e ori ajung chiar să fie înlocuit e cu totul.
Primul deceniu post comunist a avut doi actori rele
vanţ i care, după 2000, au dispărut : este vorba despre
Part idul Naţional Ţărănist Creştin Democrat şi Partidul
Unităţ ii Naţionale Române. PNŢCD a fost „nucleul dur“
al ant icomunismului, asumat de Convenţia Democratică,
învingăt oare în alegerile din 1996, iar al doilea a fost ex
presia naţ ionalism ului anti-maghiar, care a introdus în
spaţ iul politic un clivaj etnic. După alegerile din 2000,
amândouă partidele au dispărut. Unde s-au dus alegătorii
lor? Unii n-au mai votat deloc, dar m ulţ i dintre ei s-au
îndreptat spre alt e partide.
Candidaţ ii la preşedinţ ie au uşurat t ransferul. De
pildă, bazinul elect oral al lui T. Băsescu a fost alim ent at
la prim a sa vict orie prezidenţ ială din două surse princi
pale - vot anţ i PNL şi vot anţ i PD - care nu avuseseră ni
ciodată în scrut inele ant erioare un candidat com un în
t urul înt âi. Dar au int rat în bazinul său şi foşt i alegători
PNŢCD, care s-au aliniat taberei anti-PSD înt rucât erau
ant icom unişt i, ca şi unii dintre PUNR-işti, care se înve
cinaseră ideologic în Ardeal cu vot anţ ii democraţi.
Alegerile prezidenţiale din 2014 ne îngăduie să obser
văm o alt ă dim ensiune a fenom enului realinierilor şi,
prin el, a participării. Intrat în PNL cu doar câteva luni
înaint e de scrutinul pentru Cotroceni, Klaus Iohannis a
recuperat nu num ai electoratul care votase în 2009 cu
candidat ul liberal, dar şi pe cei care optaseră pentru ad
versarul principal al acestuia, şi anume candidatul PDL,
formaţiune care fuziona în 2074 cu liberalii. Un politician
De ce unii merg Ia urne mereu, iar alţ ii niciodat ă? 73
„paraşutat" într-un partid a produs sinteza unor electo

rate distincte.
Ştim, în schimb, foarte puţ ine lucruri despre alegă
torii care au pus şt am pila m ereu pe num ele perdanţ ilor
sau despre cei dezam ăgiţ i de candidaţ ii t rim işi la Cotro
ceni cu sprijinul lor şi care, după o vrem e, nu m ai merg
la urne. Sunt subiect e neexplorat e, fiindcă nu avem la
dispoziţie biografii de vot şi, cu at ât m ai puţ in, profi-
luri-tip ale alegăt orilor. Ce şt im este că, în unele m o
mente, decepţia vot anţ ilor a at ins cote înalt e. S-a ajuns
până în punct ul în care t ineri cetăţeni defilau mândri cu
t ricouri pe care scria: „m ă p... pe el de vot ". M işcările ci
vice din ult im ii ani n-au condus la o sporire a participării
şi, deocamdată, nici la o realiniere spect aculoasă.
Ce-am decis la referendumuri?
Dacă de la m ijlocul secolului al XIX-lea până în 1989

rom ânii au fost chemaţ i de şase ori la referendum uri -
unora dintre ele li s-a spus plebiscite! în epoca postco-
m unist ă am avut opt asemenea consultări. De ce au fost
aşa de num eroase? Ce anum e s-a hot ărât în fiecare caz
în parte? E vreo legăt ură înt re cele din vrem ea noast ră
şi cele m ai vechi?
Primul care a folosit acest controversat inst rument al
polit icii moderne a fost Alexandru loan Cuza. în prim ă
vara lui 1864, domnitorul a intrat în conflict cu Adunarea.
Deput aţ ii îl dest it uiseră pe prem ierul M ihail Kogălni-
ceanu, care voia să treacă o lege agrară considerată „revo
luţionară". Aşa că principele, care îl susţinea pe cel demis,
a dizolvat camera şi i-a chemat pe dorobanţi să-i evacueze
pe deputaţi din sala în care deliberau. Peste o săptămână,
circa 684 de m ii de alegători veneau la urne ca să spună
dacă sunt de acord cu aşa-numitul Statut Desvoltător al
Convenţiei de la Paris. Prin acest text cu valoare constitu
ţională, Cuza invent a Senatul şi fabrica o lege electorală
care dădea înt âiet ate alegătorilor din oraşe, deschişi la
modernizarea ţ ării. Doar 1.307 de cetăţeni i s-au opus,
num ele lor fiind înscrise pe o listă specială.
După aproape doi ani, în m art ie 1866, un corp de vo
t anţ i cam de aceleaşi dim ensiuni era chemat să decidă
Ce-am decis Ia referendumuri? 75
dacă voia desemnarea lui Carol I ca „principe suveran al

Principatelor Unite". Consultarea se ţinea la circa o lună
după ce Cuza fusese debarcat, iar deputaţii şi funcţ ionarii
statului îi juraseră credinţă unui frate al regelui Belgiei,
pe nume Filip de Flandra. Care n-a acceptat, însă, prelua
rea guvernării rom ânilor. Plebiscit ul era organizat , de
aceea, pent ru a bătători drum ul unui H ohenzollern spre
tronul de la Bucureşti cu ajutorul voinţ ei populare. Re
zultatul a fost m ai m ult decât clar: doar 224 de români au
zis „nu“, în vrem e ce 685.969 - „da". Am luat, totuşi, ceva
şi de la m oft urosul belgian, şi anum e Const it uţ ia ţării
sale, cea m ai liberală din câte s-au scris în Europa.
Este unul dintre mot ivele pent ru care, vrem e de şapte
decenii, poporul n-a mai fost deranjat cu referendumuri,
fiind i nvit at doar la alegeri. în februarie 1938, Carol II a
propus ţ ării o nouă Constit uţ ie. Făcea ast a după ce ho
tărâse să nu m ai convoace parlam ent ul ales în decem
brie 1937 şi num ise m em brii unui guvern căruia i s-a zis
„tehnocrat ", deşi -1 avea în frunt e pe pat riarh. Care înlo
cuise în funcţ ie un poet, Oct avian Goga. Vot ul la plebis
cit era obligat oriu şi a durat de la opt dim ineaţ a la cinci
după-amiaza. înaint e de scrutin, s-au ţ inut slujbe, iar pe
străzi au defilat, zicea o gazetă, „şcoli, st răjeri şi premili-
tari cu m uzici". Aproape 4,3 m ilioane de cetăţeni au fost
de partea dom nit orului şi doar 5.483 figurează în scripte
ca pot rivnici. Constit uţ ia astfel aprobată a fost în vigoare
doar doi ani şi şapte luni.
Cel care a suspendat-o, Ion Antonescu, a organizat şi
el, dar nu un singur referendum, ci două. Cetăţeanul a fost
întrebat, în ambele ocazii, dacă „aprobă chipul cum m a
reşalul a condus Ţara de la 6 septembrie 1940“ . Era data
preluării put erii. Prima consultare s-a ţ inut înt re 2 şi 5
76 Cr ist ian Preda
mart ie 1941, a doua t rebuia să dureze din 9 până-n 12

noiembrie, dar a fost prelungit ă cu trei zile, înt rucât dic
t at orul de dreapta a văzut că mobilizarea era slabă şi nu
îngăduia aşa ceva, fiindcă recuperase între t imp t eritorii
ce vot au şi ele. A avut, până la urmă, de partea lui 3,4
m ilioane de cetăţeni, după ce adunase - cu jum ăt at e de
an m ai devreme - 2,9 m ilioane de sufragii. A fost singura
dată în istoria noast ră când alegătorii au venit la urne în
ordine alfabetică: cei al căror num e începea cu litere de
la A la L au mers la secţiile de vot doar dimineaţa, iar celor
de la M la Z le-au fost rezervate după-amiezile. N um ărul
celor care s-au îm pot rivit a fost, în martie, de 2.996, iar în
noiem brie - de num ai 68. „Unanim it at ea ţ ării s-a aşezat
alăt uri de m areşalul Ant onescu", nota un cronicar al ace
lor vrem uri.
Recordul a fost băt ut în vrem ea lui Ceauşescu, într-o
zi când nici m ăcar o singură voce nu a m ai fost îm po
trivă. Se înt âm pla în toamna lui 1986. Secretarul general
al PCR a m odificat m ai înt âi Const it uţ ia, fiindcă ea nu
prevedea organizarea de referendum uri. Tem a supusă
aprobării populare era form ulat ă aşa: „reducerea cu 5%
a arm am ent elor, efect ivelor şi chelt uielilor m ilit are ale
Rom âniei". Ţara era pe at unci m em bră a Pact ului de la
Varşovia, alianţ ă îndrept ată îm pot riva NATO. în oraşe
se făcuseră deja m it inguri pent ru pace, dar dict at orul de
st ânga a vrut cu tot dinadinsul să arate că are parte de o
susţ inere t otală, aşa că i-a consult at cu privire la cei 5%
şi pe t inerii cu vârst e înt re 14 şi 18 ani. St at ist icile sunt
realm ent e şocante: doar 4 adolescenţ i şi 233 de adulţ i ar
fi lipsit de la apelul referendar. 17.650.974 de rom âni au
zis „da“ şi nu s-a consem nat nici m ăcar un „ nu“ . Peste
t rei ani, Ceauşescu era îm puşcat la Târgovişte.
Ce-am decis la referendumuri? 77
în deceniile post comunist e, referendum urile au fost

tot atât de num eroase ca şi scrutinele prezidenţiale. Pri
mul dintre ele a privit , din nou, o Constit uţ ie. Este vorba
despre cea discutată în prim ul parlament ales după căde
rea regim ului comunist, în care două t reimi din deputaţi
erau de la Front ul Salvării Naţionale. Aşa cum notam
deja, ţ ărănişt ii au cerut at unci boicotarea referendum u
lui de aprobare, înt re altele fiindcă nu s-a pus la vot în
chip explicit şi distinct forma de guvernământ, adică ale
gerea între republică şi monarhie. N-au avut prea m ult
succes. Peste 8,4 m ilioane de alegători au fost de acord,
pe 8 decembrie 1991, cu noul act fundam ent al, iar 2,2
milioane s-au declarat contra. Diferenţa dintre tabere era
semnificativă, dar a fost, totuşi, prim a dată când îm po
t rivirile au depăşit o cotă ridicol de mică.
în octombrie 2003, a avut loc un referendum de vali
dare a unor modificări constituţionale. Unele articole noi
afirm au suprem aţ ia drept ului european asupra celui
naţ ional, în vederea aderării la UE. Dar m iza cea m ai în
semnat ă a referendum ului a privit durata mandat ului
prezidenţial, care a crescut de la pat ru la cinci ani. Guver
nul acelei perioade, unul social-democrat, s-a dat peste
cap ca să aducă la urne jumăt ate din corpul electoral, fi
indcă atât era pragul necesar pent ru ca rezult at ul să fie
valid. Programată într-o sâmbătă, consultarea a fost pre
lungit ă şi pent ru a doua zi, ca să se obţină m iraculosul
procent. Plecaţi la vânătoare de cetăţeni, organizatorii au
plim bat urnele prin cinematografe, bâlciuri şi parcări.
N um ărul celor care s-au opus revizuirii a fost de zece ori
m ai mic decât al celor care au fost de acord cu ea.
în 2007, m aşinăria s-a pus din nou în mişcare. De data
aceasta, a fost vorba despre suspendarea preşedint elui
78 Cr ist ian Preda
Traian Băsescu. Procedura m ai fusese lansată şi în 1994,

îm pot riva lui Ion Iliescu, dar în acel an parlam ent arii
ascultaseră de avizul formulat de Curtea Constituţională,
care a considerat că nu sunt mot ive pent ru a-1pedepsi pe
şeful statului. Aşa că nu s-a ajuns la un vot popular, pre
văzut ca m ecanism de confirmare a deciziei luat e în ca
merele reunite. Treisprezece ani după aceea, CCR a decis
că nu e îndrept ăţită nici suspendarea preşedintelui Bă
sescu, dar 322 de deputaţi şi senatori au votat-o totuşi. La
urne n-au venit decât 44,5% din alegători, aşa că încerca
rea de demitere a fost invalidată, fiindcă era nevoie de
majoritat ea absolută a celor înscrişi pe listele electorale.
Dintre cei prezenţi, 75% s-au opus suspendării.
Cât eva luni mai târziu, preşedintele era cel care iniţ ia
o consult are populară. T. Băsescu a propus un nou mod
de scrut in, mai precis i-a înt rebat pe cetăţeni dacă erau
de acord ca, „începând cu prim ele alegeri care vor fi or
ganizate pent ru Parlamentul Rom âniei, toţi deput aţii şi
senat orii să fie aleşi în circum scripţ ii uninom inale, pe
baza unui scrut in m ajorit ar în două t ururi". Guvernul,
condus de C.P. Tăriceanu, era îm pot rivă, aşa că a forţat
demobilizarea, organizând, de pildă, birouri de vot sepa
rate pent ru referendum, deşi în aceeaşi zi se ţ ineau pri
mele alegeri rom âneşt i pent ru Parlam ent ul European.
Cum în privinţ a noii form ule elect orale s-au pronunţ at
doar un sfert dintre cetăţeni, consult area n-a fost de nici
un folos. Peste cât eva luni, guvernul m odifica sist em ul
de votare, dar nu aşa cum indicase la referendum o m a
joritate zdrobitoare a celor ajunşi, până la urmă, la urne.
în noiem brie 2009, când avea loc prim ul t ur al scru
t inului prezidenţial, acelaşi Băsescu a iniţ iat nu unul, ci
două referendumuri. Primul viza desfiinţarea Senat ului,
Ce-am decis la referendumuri ? 79
iar al doilea propunea ca num ărul m axim de parlam en

tari să fie de t rei sute. Am bele propuneri au fost larg
susţinut e: 72% din elect ori voiau o cameră, nu două, iar
83% credeau că ne descurcăm m ai bine cu t rei sute de
aleşi. Rezult atele au fost valide, fiindcă prezenţa a depă
şit pragul de 50%+1, dar legiuit orii le-au ignorat până
în ziua de azi. Pret ext ul a fost acela că referendum ul era
doar consult at iv. Solicit at ă să se pronunţ e, Curt ea Con
st it uţională a indicat că orice viit oare revizuire va trebui
să ţ ină seama de rezult at ul din 2009.
După t rei ani, o nouă suspendare a aceluiaşi preşe
dinte şi un scenariu identic: CCR a considerat că nu erau
motive pent ru o asemenea decizie, majoritat ea anti-Bă-
sescu a zis că vrea, t otuşi, să-l demit ă şi a validat în parla
ment suspendarea, iar la secţiile de votare au ajuns doar
46% dintre cei înscrişi pe liste. A exist at însă o diferenţă
faţă de 2009: în proporţ ie covârşitoare, cei veniţ i la urne,
în ciuda boicot ului cerut de Băsescu şi aliaţ ii săi, s-au
pronunţ at în favoarea demiterii. Nem ulţ um iţ i că nu le-a
ieşit nici de data asta m aşinaţ iunea, fiindcă pragul de
confirmare n-a fost atins, adversarii preşedintelui au vrut
să modifice listele electorale după ce consultarea se ţi
nuse deja. N-au reuşit. Ar fi fost ceva unic în lume! Totul
a fost un circ, ale cărui ecouri nu s-au st ins nici acum.
Act ualul preşedinte a fost şi el ameninţat, de câteva
ori, cu suspendarea. Deocamdată, a fost scut it de o aşa
emoţie. A propus, în schimb, la început ul lui 2017, un
referendum despre lupta anticorupţie. Parlamentul a avi
zat propunerea, dar Iohannis a amânat organizarea lui,
deşi unele grupuri care au mobilizat strada în aceeaşi pe
rioadă i-au cerut să cheme urgent cetăţenii în secţiile de
votare. Situaţ ia era nouă: de obicei, s-a trecut repede la
8o Cr ist ian Preda
fapte, când a venit vorba să fie întrebat poporul. Până să

se hotărască şeful statului, o coaliţie de biserici a provocat,
cu susţ inerea principalelor partide - PSD şi PN L - şi a
unui num ăr de t rei m ilioane de cetăţeni, un referendum
care viza modificarea art icolului constit uţ ional ce defi
neşte familia. Se urmărea confirmarea definiţiei tradiţ io
nale a căsătoriei, ca uniune între un bărbat şi o femeie,
înt reprinderea s-a dovedit un eşec: deşi 3,5 m ilioane de
cetăţeni au fost de acord în octombrie 2018 cu propunerea
iniţ iat orilor şi doar 250 de m ii s-au declarat îm pot rivă,
rezult at ul a fost neconcludent, fiindcă pragul de partici
pare - deşi scăzut de-acum la 30% - n-a fost atins. Peste
câteva luni, Klaus Iohannis a ţ inut, sim ult an cu alegerile
europene, şi referendum ul ant icorupţ ie m ult aşteptat:
întrebaţi dacă sunt de acord cu interzicerea am nist iei şi
graţ ierii pent ru infracţ iuni de corupţie şi cu interzicerea
adoptării de ordonanţe de urgenţă în chestiuni de justiţie,
electorii l-au sprijinit pe preşedinte.
Aceast a este o constantă a ist oriei noast re politice:
referendum urile au fost legate de capul st atului. Care a
ieşit tot t im pul învingăt or din asem enea experienţ e.
Există vreun secret al reuşitei în alegeri?
Din 1990 până în 2016 au depus candidat uri la alegerile

legislat ive, singure sau în alianţ ă, 217 partide polit ice şi
uniuni ale m inorit ăţ ilor. 60% dintre ele au făcut-o doar
o singură dată. Unele dintre acestea au fuzionat cu par
tide mai puternice, dar cele m ai m ult e au dispărut pur
şi sim plu im ediat după ce au consum at o prim ă aven
tură la urne. De fapt, doar treisprezece organizaţ ii au fost
nelipsit e de la cele opt scrutine: înt re ele sunt num ai
două partide - PNL şi Partidul Ecologist Român - , restul
de unsprezece reprezent ând m inorit ăţ ile naţ ionale. Şi
m ai int eresant este fapt ul că doar zece din cele 217 for
m aţ iuni polit ice înscrise în alegeri au reuşit să treacă un
test considerat element ar pent ru soliditatea unui partid,
şi anum e să int re în parlam ent de m i nim um trei ori.
Pătrunderea în cele două camere este condiţionată, înce
pând din 1992, nu doar de num ărul total de mandate ce
pot fi dist ribuit e, ci şi de un prag electoral fixat iniţ ial la
trei procente şi urcat, începând de la alegerile din 2000,
la cinci la sută şi, respectiv, opt-zece la sută pent ru alian
ţele politice, în funcţ ie de num ărul partenerilor asociaţi.
Care sunt cele zece partide merit uoase?
M ajorit at ea nu m ai exist ă sau au o exist enţ ă foarte
precară. Partidul Ecologist Român şi Partidul Unităţii Na
ţionale Române au avut aleşi în primele trei parlamente,
nu şi-n următoarele. Aşa cum indicam deja, PER a mai

prezentat candidaţi şi-n următoarele alegeri, în vreme ce
PUNR, fondat şi dominat de Gheorghe Funar, s-a fragmen
tat şi apoi s-a topit în mai multe formaţiuni, cu puţin timp
înaint e de intrarea României în UE.
Part idul Naţ ional Ţărănesc Creşt in Democrat, con
dus de carismaticul Corneliu Coposu, a fost pilonul Con
venţ iei Democrat ice în prim ul deceniu post comunist ,
având deput aţi şi senat ori tot după prim ele t rei alegeri.
Au urm at trei scrut ine ratate. în 2012, PNŢCD a reuşit
un come back discut abil, în cadrul unei coaliţ ii de cen-
tru-dreapta, obţinând câte un mandat în fiecare cameră.
A redevenit , apoi, irelevant .
O altă form aţ iune foarte act ivă ia început ul t ranzi
ţiei, dar care a trecut pragul doar din 1992 în 2004 este
Part idul Rom ânia M are, condus de un fost poet de curte
al cuplului Ceauşescu, Corneliu Vadim Tudor. Căderea
sa elect orală a fost la fel de spect aculoasă ca şi-n cazul
naţ ional-ţ ărănişt ilor: de la cele peste 2,2 m ilioane de vo
t uri adunate în anul 2000, PRM a picat la 83 de m ii de
vot uri în 2016.
A dispărut cu t otul şi Partidul Conservator (PC), care
a fost înfiinţ at în 1991, sub num ele de Partidul Umanist
Român (PUR), de către Dan Voiculescu, un colaborator
dovedit al Securit ăţii. PUR/ PC este un caz aparte: a căpă
tat st atut ul de partid parlam ent ar de cinci ori, între 2000
şi 2016, de fiecare dată ca sat elit al social-democraţilor.
N-a avut prea m ulţ i aleşi cât să facă grupuri care să con
teze în configurarea unor politici. A servit, însă, conturării
unor majorităţ i, de pildă în 2004, când şi-a părăsit aliatul
din alegeri ca să intre-n guvern, drept pent ru care i s-a
spus „soluţ ia im orală". Şi-a folosit mereu braţ ul media-
tic - Ant ena 3 - pent ru şantaj şi linşaj.
Exist ă vreun secret al reuşitei în alegeri? 83
Refondat de Sergiu Cunescu, Partidul Social Democrat

Român are, de asemenea, pat ru reuşite, la prim ele patru
alegeri post comunist e. Parcursul e special, fiindcă mai
întâi PSDR a câştigat accesul în cameră candidând singur,
iar după aceea a avut câte zece deputaţi în cadrul a trei
alianţe diferite: prim a dată s-a aflat alăt uri de PNŢCD,
apoi a făcut cartel cu Partidul Democrat, iar Ia urmă s-a
aliat cu Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR),
cu care a şi fuzionat nu m ult după scrut inul din 2000.
Născut din Front ul Salvării Naţ ionale şi aflat până în
2005 tot la st ânga spect rului polit ic, Part idul Democrat
a avut deput aţi şi senat ori înt re 1992 şi 2012, la ult im ele
două alegeri din acea perioadă candidând sub num ele
Partidul Democrat Liberal, după ce int egrase în rându
rile sale o facţ iune din PNL. în 2014, cu cât eva luni îna
inte de prezidenţ iale, a fuzionat cu PNL, sub num ele
acestuia. Până at unci, PD/ PDL candidase fie singur pe
liste (1992, 2000 şi 2008), fie în coaliţ ii la celelalt e scru
tine - fiind aliat cu PSDR în 1996, cu PNL în 2004 şi cu
PNŢCD şi Forţa Civică în 2012.
Naţional-liberalii au lipsit doar din camerele alese în
1992, atunci când au avut nesăbuita idee de a-1 propune
drept candidat la preşedinţie pe fost ul rege M ihai şi când
s-au retras din Convenţia Democratică din România, după
ce participaseră la locale în cadrul acestei alianţe antico
muniste. Liberalii au revenit în CDR în 1996, urmând apoi
un parcurs sinuos şi având la fiecare scrutin un alt lider:
singuri în 2000, sub conducerea lui M. Ionescu-Quintus,
aliaţi cu democraţii patru ani mai târziu, când şef le era
Theodor Stolojan, iarăşi singuri în 2008, sub bagheta lui
C. Popescu-Tăriceanu, în alianţă cu PSD în 2012, după cum
a vrut Crin Antonescu, şi din nou singuri în 2016, având
la cârmă pent ru prima dată o femeie - Alina Gorghiu.
84 Cr ist ian Preda
PSD a rezult at din cont opirea facţ iunii m inorit are

din FSN cu social-democraţii t radiţ ionali. E cel m ai i n
fluent partid din România: except ând alegerile din 2012,
când a avut cel m ai bun scor la urne, dar cu opt aleşi m ai
puţ in după dist ribuirea mandatelor. Această formaţ iune
a avut înt ot deauna cel m ai mare grup polit ic şi-n Ca
meră, şi-n Senat. S-a înt âm plat aşa i nclusiv at unci când
a fost învinsă de către coaliţ ia din 1996, înt rucât part i
dele component e ale CDR au alcăt uit grupuri parlam en
tare dist inct e. Part idul din care a făcut parte Ion Iliescu
şi care a fost condus pe rând de Adrian Năstase, M ircea
Geoană, Vict or Ponta, Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă
a câşt igat în medie 16 1 de deput aţi în legislat urile din
1992 până acum, când Camera a avut înt re 329 şi 412
fotolii. Comparaţ ia cu următoarele două grupări politice
ne îngăduie să m ăsurăm influenţ a lor reală: dem ocraţii
au avut în medie 55,3 deput aţi, iar naţ ional-liberalii-
54,5. Este int eresant de constat at că fuziunea PDL-PNL
nu a echilibrat raport ul de forţe din parlament , în 2016,
social-democraţii obţinând 154 de mandat e în camera
inferioară şi 67 în cea superioară, faţă de 69 şi respect iv
30, câte au adunat adversarii lor.
Cea de-a zecea formaţ iune care a pătruns în parlament
de cel puţin trei ori este UDM R. De fapt, aceasta e singura
care a avut aleşi în toate cele opt legislaturi. M edia nu-i
foarte mare - 23,8 deputaţi - , dar constanţa e remarcabilă,
cu atât m ai m ult cu cât este vorba despre o organizaţie
care a participat întotdeauna cu liste proprii, fără a se alia,
altfel spus, cu vreo alta.
Strategiile electorale ale prem ianţilor enumeraţi nu
urmează o regulă unică. Cei mai mulţ i au reuşit combi
nând asocieri în alianţe electorale sau politice şi participări
Exist ă vreun secret al reuşit ei în alegeri? 85
pe liste proprii. Dacă luăm în seamă victoria în alegeri, nu

simpla accedere în parlament, observăm că aceasta a apar
ţinut de patru ori unor coaliţii, şi anume Convenţia Demo
crată Română în 1996, Polul Democrat Social din România
(alcătuit din PDSR, PSDR şi PUR) în 2000, Uniunea Naţio
nală PSD+PUR în 2004 şi Uniunea Social-Liberală, având
în componenţă PSD, PNL, Uniunea Naţională Progresul
României şi PC, în 2012.
O caract eristică int eresant ă a sist em ului politic din
România este aşa-numita partidocraţie. Noţ iunea descrie
confiscarea scenei politice de către un num ăr lim it at de
form aţ iuni politice. Acestea blochează, de com un acord,
accesul alt or actori la reprezentare, pe diferite căi - con
st rângeri birocratice de constit uire a unor noi partide,
prag electoral ridicat, finanţ are consist ent ă de la buget a
grupurilor parlament are etc. etc. în plus, cartelizate, par
tidele confiscă statul, profit ând de subsidiile publice şi
de alt e avant aje oferite de dominaţia exercit ată asupra
spaţ iului politic. Fenom enul acoperă int ervalul 2000-
2012, adică trei legislat uri, o perioadă în care nici măcar
un singur partid nou n-a reuşit să păt rundă în vreuna din
camere. Aceast a este, de asemenea, perioada în care pa
t ronajul polit ic - exprim at plast ic cu ajut orul form ulei
„baronilor" locali - a atins apogeul. Jocul politic părea să
fie complet controlat de o nouă „m onst ruoasă coaliţie",
care nu m ai cuprindea - ca în 18 6 6 - două partide, cel
liberal şi cel conservator, ci m ai m ult e - PSD, PD/ PDL,
PNL şi UDM R - , contestate de către un actor antisistem,
PRM, dispărut după alegerile din 2008.
Exist ă, de alt fel, şi un indice de fragm ent are sau
aşa-numit ul „num ăr efectiv de partide", care exprim ă în
mod sintetic profilul sistemului partizan, luând în seamă
ponderea form aţ iunilor parlament are care obţin m ini

m um r % din mandate: indicele vădeşte în mod clar că,
înt re 2000 şi 2012, sist em ul de partide a funcţ ionat ca
unul num it m ult ipart idist fără partid dominant şi a ge
nerat m ult ă inst abilit at e politică.
După 2012 au început să intre iarăşi în legislat iv - aşa
cum se înt âm plase în anii nouăzeci - partide noi de la o
alegere la alta: acum opt ani, a fost vorba despre Partidul
Poporului - Dan Diaconescu, care a canalizat toate frus
t rările îm pot riva elit elor polit ice. Parcursul său a fost
foarte scurt, sub durata de viaţ ă a act orilor m inori din
anii nouăzeci, precum agrarienii din PDAR sau diversele
facţ iuni liberale care contestau m onopolul PNL asupra
liberalism ului. în 2016, scrut inul a îngăduit înnoirea
parlam ent ului cu alt e trei partide: unul int it ulat U niu
nea Salvaţi România, condus de un nou-venit în politică,
Nicuşor Dan, şi două având în frunt e un fost preşedinte
şi un fost prem ier - M işcarea Populară şi, respectiv, A li
anţa Democraţ ilor şi Liberalilor (ALDE). Se poate oare
afirm a că partidocraţ ia a fost fisurat ă? E prea devreme
pent ru a trage o asemenea concluzie: sistemul poate evo
lua fie către o sofisticare a form elor de patronaj, fie către
o inst abilit at e cronică.
Discut ând despre succes în alegeri, am luat în seamă
perform anţ ele part idelor la alegerile generale şi, m ai
t otdeauna, rezult at ele de la camera inferioară. Acest ea
au fost ant icipat e în mare m ăsură de scorurile partidelor
la alegerile locale, ţ inute îndeobşte cu 5-6 luni înaint e.
Pe de alt ă parte, t rebuie adăugat că până în 2004 scruti
nul prezidenţ ial a influenţ at scorul de la legislat ive, or
dinea prim elor două partide fiind fără greş ordinea din
t urul al doilea pent ru fot oliul de la Cotroceni. în schimb,
Exist ă vreun secret al reuşitei în alegeri? 87
câştigătorul finalelor prezidenţiale din 2009,2014 şi 2019

nu a fost ant icipat înt ot deauna de rezult at ele alegerilor
europene ţ inut e în anii respect ivi: cu şase luni înaint e
de realegerea lui Băsescu din 2009, PSD a câşt igat scrut i
nul pent ru PE, ce-i drept la o diferenţă foarte m ică faţă
de PDL, part idul care-1 susţ inea pe preşedinte; în 2014,
când Klaus I ohannis a fost ales la Cot roceni, tot PSD a
fost pe prim ul loc la europene, ceea ce a încurajat , de
fapt, fuziunea PDL-PNL, partide clasate pe urm ăt oarele
trepte ale podium ului; doar în 2019 ordinea de la prezi
denţiale a fost ant icipat ă de scorul de la alegerile pent ru
parlam ent ul cu sediul la Strasbourg.
Anul 2020 este unul special: e prim a dată când alege
rile legislat ive ar t rebui să se ţ ină la 12 luni după prezi
denţiale. Căut ând să copieze logica ant erioară anului
2004 şi să beneficieze de perform anţ ele foarte bune din
2or 9, PNL a încercat să devanseze scrut inul parlament ar
şi să-l cupleze cu cel local. Pandemia a blocat acest plan.
Alegerile pent ru prim ării şi consilii au fost amânate, iar
data celor pent ru camere e incertă.
Cum ajungi la Cotroceni?
Inst it uirea alegerii directe a preşedint elui în T990 era,

cum am spus deja, o separare de com unism , înt rucât
Ceauşescu fusese desemnat în funcţ ia supremă prin vo
t ul m em brilor M arii Adunări Naţionale. Dar ea era şi o
rupt ură în raport cu t radiţ ia inst it uirii unui şef al st at u
lui român.
Int r-adevăr, de la Regulam ent ele organice până la
1948, doar doi şefi de st at m ai fuseseră aleşi - domnitorii
Gheorghe Bibescu şi Al.I. Cuza: prim ul obţinuse sprijinul
a 131 din cele 179 de „mădulare1* ale Adunării Obşteşti
Ext raordinare de la Bucureşti în decembrie 1842, iar al
doilea fusese ales în ianuarie T859 atât în adunarea M ol
dovei, cât şi în cea a Valahiei, aproape în unanimit ate,
singura abţinere aparţinându-i chiar lui, candidat unic
într-o alegere despre care m ulţ i credeau că va fi invalidată
de otomani. N-a fost. După abdicarea lui Cuza şi până la
abdicarea regelui M ihai, regimul a fost unul monarhic, aşa
că problema alegerii unui şef de stat nu s-a mai pus decât
în int eriorul familiei H ohenzollem. A urmat despoţia co
munistă, care a inventat mai întâi o preşedinţie colectivă -
prezidiul M arii Adunări Naţionale care a avut între 5 şi 19
membri, urmat de Consiliul de Stat, ce reunea între 13 şi
22 de t ovar ăşi -, iar în 1974, sceptrul prezidenţial unic,
înmânat, prin vot unanim, dictatorului din Scomiceşti.
Cum ajungi la Cotroceni? 89
Alegerea directă a preşedintelui era o opţ iune popu

lară în r 990. Trei sferturi din republicile existente la acea
dată în lume o îmbrăţişaseră. Cam aşa e şi azi, fiindcă sunt
rare situaţiile în care se modifică modul de scrutin pentru
o asemenea înalt ă demnitate. Iar dacă se schimbă, se trece
în general, ca şi la noi, de la alegerea indirectă la cea di
rectă. Au făcut-o, din anii nouăzeci încoace, cinci naţ iuni
europene: bulgarii l-au ales preşedinte pe Jeliu Jelev în
parlament şi, doi ani mai târziu, tot pe el, dar prin vot
popular, păstrând de at unci acest mod de scrutin; finlan
dezii au renunţ at în r 994 la sist em ul în două trepte - ce
cuprindea un vot popular, urmat, a doua zi, de deliberarea
unor mari electori - şi-au îmbrăţ işat şi ei alegerea directă
a preşedintelui; pat ru ani mai târziu, slovacii au făcut o
schimbare similară; i-au imitat cehii în 2013; la rândul lor,
fraţii moldoveni au abandonat în 2016 desemnarea şefului
statului printr-o super-majoritate parlament ară în favoa
rea unui scrutin direct.
Decizia referitoare la funcţ ia prezidenţială a fost luată
în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, acel pseudo-
parlament creat la început ul lunii februarie 1990. Puţini
au fost m embrii CPUN favorabili unei parlamentarizări a
alegerii: între ei, Ion Diaconescu, viit orul lider al PNŢCD.
Pentru a candida s-a introdus - la propunerea arhitectei
M ariana Celac, una dintre fondatoarele Grupului pentru
Dialog Social - condiţia reunirii a o sută de m ii de semnă
t uri de la cetăţeni, respingându-se ideea lui Ion Iliescu de
a cere doar 251, câte erau necesare pentru a fonda un par
tid. în primăvara lui 1990, au fost refuzate şi alte propuneri
ce priveau preşedinţia: de pildă, cea de a lim it a num ărul
mandatelor - care va fi impusă abia prin Constituţia din
1991 - , ideea de a le solicita candidaţ ilor certificate de
90 Cr ist ian Preda
integritate fizică şi psihică, cererea de a lim it a la 70 de ani

vârsta aspiranţilor la funcţia supremă ori cea de a-i exclude
din competiţie pe foştii activişti ai PCR.
Primul scrutin a fost câştigat, de alt fel, de un candidat
din această categorie, înalt dem nitar al regim ului com u
nist. Doritori n-au fost m ulţ i atunci: doar t rei s-au înscris
în competiţie. M andat ul a fost scurt, pent ru că la zece
luni după int rarea în vigoare a Constit uţ iei s-au făcut din
nou alegeri, la care au venit şase candidaţi. în r996 s-a
at ins un record: şaisprezece înscrişi în cursă. Au urm at
t rei scrutine cu câte 12 candidaţi şi alt e două, inclusiv cel
de anul trecut, cu câte 14. în total la alegerile pent ru jilţ ul
de la Cotroceni s-au prezentat 68 de cetăţeni. Unii - de
m ai m ult e ori. Recordul este deţ inut de Corneliu Vadim
Tudor, care şi-a încercat norocul în cinci scrutine, i n
t rând o dată în finală.
Există câţiva care au folosit ocazia oferită de compet i
ţie pentru a ieşi din anonimat. Cine auzise, până să-i vadă
pe list a de vot de la prezidenţiale, de W illiam Brânză,
John-Ion Banu sau Ramona Bruynseels, de Raj Tunaru,
Ninel Peia ori Ninel Potîrcă, dispăruţi, de altfel, din aten
ţ ia opiniei publice imediat după anunţarea rezultatelor,
care au fost - de cele mai m ult e ori - zero virgulă ceva? în
alt e cazuri, candidaţi cu oarece notorietate au vrut s-o
sporească printr-o asemenea aventură: cunoscut ca vraci,
Constantin M udava a fost în cursă în 1996, aşa cum - ştiut
ca moderator TV - Alexandru Cum pănaşu s-a aruncat în
lupt ă în 2020.
Câtă vrem e alegerile legislat ive şi cele prezidenţiale
s-au ţ inut simultan, partidele m ici au căutat să-şi crească
şansele de a prim i mandat e parlam ent are cu ajut orul
unui candidat-vedetă pent ru Cotroceni: de pildă, în 1992,
Cum ajungi la Cot roceni ? 91
ecologiştii s-au folosit de M ircea Druc, fost prem ier al

Republicii M oldova, iar pat ru ani mai târziu, Partidul
Naţional al Aut om obilişt ilor l-a t rim is în arenă pe preşe
dintele Aut om obil Club Român, în t im p ce, tot atunci,
t inerii liberali şi int electualii din Partidul Alianţ ei Civice
l-au susţ inut drept candidat la Cotroceni pe criticul lit e
rar Nicolae M anolescu. Un caz aparte este cel al cam pa
niilor UDM R, înt rucât prezidenţ iabilii săi au obţ inut
mereu mai puţ in decât Uniunea la legislat ive: deşi sunt
convinşi că nu au şanse să câşt ige, m aghiarii folosesc
t otuşi ocazia ca să îşi mobilizeze elect orat ul fidel şi să
reafirme principiile acţ iunii lor politice.
Nu au lipsit niciodată aventurierii: vorbind o limbă
română aproximativă, Paul-Philippe de H ohenzollem a
candidat cu susţinerea unui cvasiinexist ent Partid al Re
concilierii Naţionale, adunând sufragiile a 55 de mii de
cetăţeni. Scorul pare colosal dacă-1 com parăm cu cel al
unui anume M irel M ircea Am ariţ ei, care a strâns doar
7.895 de voturi: când s-a înscris, acesta declarase că vrea să
pună capăt unei competiţii „care de 25 de ani a fost doar
un circ“ . N-a reuşit. Nu e singurul care a avut m ult mai
puţine voturi decât num ărul de semnături depuse la înre
gistrarea candidaturii: în 2019, doar jumătate dintre can
didaţi au depăşit acest „prag“ , urcat începând din anul
2000, de la o sută, la trei sute de m ii de semnături. La scru
t inul de anul trecut au fost admişi să participe şi patru
pretendenţi ale căror semnăt uri erau m ai puţine decât
cere legea ori fuseseră invalidate de Biroul Electoral Cen
tral întrucât erau false. Decizii ale CCR le-au îngăduit, to
tuşi, ambiţ ioşilor concurenţi să figureze pe buletinele de
vot, fiindcă judecătorii au infirmat capacitatea membrilor
BEC de a judeca dacă o semnătură a fost sau nu măsluită.
Dintre cei şaizeci şi opt de candidaţi int raţ i în cele opt

compet iţii ţ inute până anul trecut, pat ru au devenit pre
şedinţi. Unul singur a reuşit să câştige din prim ul tur: e
vorba despre Ion Iliescu, care a adunat peste 85% din su
fragii în 1990. A fost o situaţ ie cu adevărat ieşită din co
mun, când un candidat a luat 12,2 din 14,3 m ilioane de
vot uri. Ulterior, puţ ini au fost cei care au m ai depăşit
patruzeci de procente în prima rundă. Creşterea num ăru
lui de înscrişi a influenţ at, desigur, în chip semnificativ
fragmentarea spect rului politic. Participarea a scăzut şi
ea, oscilând între 9,2 şi 13 milioane de votanţi. O victorie
în prim ul t ur a devenit astfel imposibilă. De ce? întrucât,
aşa cum am precizat, Constit uţ ia cere - pent ru o aseme
nea izbândă - jum ăt at e din t ot alul corpului electoral,
adică peste 9 milioane de voturi. Statistic vorbind şi ţ i
nând seama că la urne ajung cam zece m ilioane de alegă
tori, este exclus ca un candidat să depăşească nouăzeci de
procente în confruntarea cu alţ i 10 ,11 sau T2 adversari.
Deşi num ărul de alegeri pent ru funcţ ia de preşedinte
este încă irelevant st atistic, se pot desprinde câteva regu
larităţi. Prima priveşte calificarea în finală: au ajuns în
acest stadiu al competiţiei exclusiv candidaţii susţinuţ i
de primele două forţe politice parlamentare. Iar asta s-a
înt âm plat şi at unci când alegerile legislat ive au fost ţi
nute sim ult an cu cele prezidenţiale, şi at unci când ele au
avut loc cu unul, doi sau chiar trei ani mai devreme decât
cursa pent ru Cotroceni. FSN şi CDR în 1992, CDR şi PDSR
patru ani m ai târziu, PDSR şi PRM în 2000, PDSR şi Ali
anţa DA în 2004, PDL şi PSD în 2009, PNL şi PSD în ult i
mele două competiţii prezidenţiale şi-au trimis candidaţii
în finală. Şi-au făcut iluzii, altfel spus, toţi cei care au i n
trat în cursă cu susţinerea altor forţe politice - partide sau
Cum ajungi Ia Cotroceni? 93
coaliţii - ori ca independenţi. Petre Roman în 1996 şi Dan

Bama în 2019 au fost mai aproape să-şi realizeze visul de
a int ra în finală decât oricare alţ i candidaţi care au sperat
să infirm e regula enunţ at ă mai sus.
Vict oria n-a aparţinut , însă, mereu candidat ului pro
venit din part idul (sau alianţ a) care obţ inuse cel mai
bun scor la parlam ent are. în prim ele pat ru alegeri pre
zidenţiale s-a înt âmplat , ce-i drept, aşa, dar nu şi-n urm ă
toarele patru, cândTraian Băsescu şi Klaus Iohannis i-au
înfrânt pe adversarii din PSD, part id câşt igăt or - singur
sau în coaliţie - al t ut uror scrutinelor pent ru camere din
perioada 2000-2016. Ceea ce înseam nă că scrut inul pre
zidenţ ial a devenit un m ecanism de divizare a puterii:
cet ăţenii n-au m ai vrut să o încredinţ eze pe toată unei
singure tabere.
0 altă deosebire între prim ul deceniu şi următoarele
două este aceasta: înfrânţ i în finale, Em il Constantinescu
şi Ion I liescu au r evenit şi au câşt igat ; după 2000, si n
gurul finalist înfrânt care a m ai candidat a fost Vadim
Tudor, dar fără a avea vreodată şansa de a repeta int rarea
în t urul al doilea. Toţi ceilalţ i finalişt i înfrânţ i au făcut
orice altceva, dar nu o nouă cursă pent ru Cotroceni. Nici
partidele, nici ei înşişi n-au m ai dorit să repete experi
enţa. Deocamdată. M erit ă observat, de asemenea, că nici
locul ocupat de un candidat în prim ul t ur nu anticipează
neapărat vict oria sa în cel de al doilea: E. Constantinescu,
T. Băsescu şi K. Iohannis au câştigat în 1996,2004 şi 20x4,
deşi în prim ul t ur fuseseră depăşiţi de I. Iliescu, A. Năs-
tase ori V. Ponta.
în fine, vom remarca rolul marginal al candidaturilor
independente: au fost 16 cu totul, unele asumate inclusiv
de către politicieni consacraţi, care căutau să construiască
94 Cristian Preda
în acest fel o platformă mai largă decât a propriului partid

şi să anticipeze profilul cerut şefului statului, şi anume
neutru, desprins de orice partizanat. Cele mai bune sco
ruri ale unor asemenea independenţi au fost consemnate
în 2014, în dreptul fost ului premier Tăriceanu (5,36%) şi
al fostei sale ministre de justiţie, M onica M acovei (4,44%).
Publicul crede mai degrabă în convertirea post-electorală
a unui candidat decât într-o prefacere pre electorală...
Care preşedinte a fost cel mai bun?
De prin 2010 încoace, se fac anchete de opinie despre cel

mai bun preşedinte pe care l-a avut Rom ânia. înt re op
ţ iunile validat e, alăt uri de şefii de stat post com unişt i, îl
descoperim şi pe Nicolae Ceauşescu. Un sondaj îl pla
sează chiar în frunt ea clasam ent ului sim pat iilor. Unii
sociologi au mers şi m ai departe, căut ând să vadă dacă,
decedat în 1989, Ceauşescu ar mai fi vot at şi astăzi: s-au
găsit mereu unii care să răspundă că ar face-o. E, desigur,
ceva m acabru în ast fel de înt rebări. Pe de alt ă parte, este
clar că nost algia are şi o versiune românească, com para
bilă cu cele din societăţ ile vecine, t raum at izat e şi ele de
com unism , dar t ânjind după linişt ea de cim it ir a unei
lum i t otalit are, al cărei apus par să nu-1 accepte.
Anchet ele pomenit e vădesc, de fapt, un singur lucru,
şi anum e că m odelul autoritar şi pat ernalist în exercit a
rea put erii nu a dispărut din percepţ iile comune. Este de
la sine înţ eles că el influenţ ează evaluarea preşedinţilor
democraţi. Acesta e un termen-cheie în discuţ ia despre
„cel mai bun preşedinte11, fiindcă, spre deosebire de dic
t atorul comunist, toţi preşedinţii pe care i-am avut din
1990 până azi au fost aleşi în cadrul unor cam panii des
chise, iar după int rarea în funcţ ie au fost criticaţ i zilnic
pent ru acţ iunile lor. N-au scăpat, de alt mint eri, nici după
ce şi-au încheiat mandatele. A-i compara cu Ceauşescu
este, de aceea, lipsit de sens.
96 Cr ist ian Preda
înt rucât este un actor politic ca oricare alt ul, preşedin

tele este evaluat de spirite partizane. Şi, aşa cum se ştie, în
dem ocraţie nu doar opinia individuală este schim bă
toare. Şi opinia majorităţ ii fluctuează. Un exem plu banal
ne ajută să înţ elegem că o carieră politică poate urm a un
drum sinuos, t ocmai pent ru că depinde de majoritat e,
în 1992 şi 1996 finalele prezidenţiale au fost identice:
Iliescu-Const ant inescu. Prima a fost câştigată de comu
nist ul reformator, ce promitea modernizare lentă, fără
„terapie de şoc“ , în vreme ce a doua finală a revenit celui
care încarna alternanţa, într-un moment în care România
rămăsese singura ţară ex-comunistă care nu reuşise acest
test element ar al democraţiei. în 2000, am fi putut avea o
nouă confruntare cu aceiaşi Analişti, dar preşedintele în
funcţie s-a retras atunci când a văzut că mai e creditat doar
cu 18% din sufragii, lăsând astfel un culoar liber celui pe
care-1învinsese cu pat ru ani înainte.
Pe de alt ă parte, dacă o privim ca pe o problemă inst i
tuţională, iar nu ca pe una partizană, analiza mandatelor
celor pat ru şefi de stat t rebuie să ţ ină seama de fapt ul că
Rom ânia nu este o republică prezidenţială. Singurul re
gim de acest fel din Europa este cel cipriot. Când şeful
st at ului conduce guvernul, acţ iunea sa îngăduie, la l i
mită, o analiză de politici publice precum cea consacrată
un ui guvern dintr-un regim parlam ent ar. în schimb,
într-un regim semi-prezidenţial precum al nostru, pâr
ghiile de care dispune şeful st at ului pent ru a influenţ a
guvernul sunt lim itat e drastic. Acţ iunea preşedintelui,
ca şi percepţia publică a acesteia sunt influenţ ate în chip
decisiv de relaţ ia sa cu guvernul. Şi una e să ai parte,
precum Ion Iliescu în cele trei mandate, exclusiv de pre
m ieri cu care să lucrezi îndeaproape şi alt a este să te afli
Care preşedinte afost cel mai bun? 97
în situaţia lui K. Iohannis, care, în cei cinci ani ai primului

său mandat, a coabitat cu patru premieri PSD şi a cooperat
un an cu un premier tehnocrat şi câteva săptămâni cu un
prim-ministru provenit din partidul său. Care dintre pre
şedinţi a fost m ai bun?
Răspunsul la înt rebarea aceasta poate fi com plicat şi
fiindcă este necesar să evaluezi uneori cont ribuţ iile mai
m ult ora la un „proiect " pe t ermen lung, în care fiecare a
fost im plicat înt r-un fel sau altul. Iată un exem plu. în
2019, când la Cot roceni era Klaus Iohannis, Rom ânia a
deţinut pent ru prim a dată preşedinţia Consiliului UE.
Un lucru im posibil dacă ţara n-ar fi int rat în Uniune la 1
ianuarie 2007, în t im pul lui Traian Băsescu. Aderarea nu
s-ar fi put ut realiza dacă negocierile cu UE nu s-ar fi în
cheiat, lucru consemnat la finele celui de al treilea m an
dat al lui I. Iliescu. Iar t erminarea negocierilor n-ar fi fost
posibilă fără... deschiderea lor, produsă în 2000, sub pre
şedinţ ia lui E. Const ant inescu. înlănţ uirea efort urilor
mai m ult or şefi de stat în realizarea unui proiect nu este,
pe de altă parte, sinonim ă cu egalit atea de merite. M ai
este ceva de care e m usai să se ţ ină seama: experienţ a
democratică lim it at ă a cet ăţenilor rom âni în materie de
alegeri prezidenţiale. E nevoie de m ai m ult e scrutine de
acest fel pent ru a putea judeca în perspect ivă compara
t ivă merit ele preşedinţilor. Alt fel, pe t ermen scurt, ră
mân în m em orie m ai degrabă gafele decât meritele.
Să încercăm , totuşi, deşi e riscant , un bilanţ al celor
pat ru, ident ificând ce anum e ar putea fi asociat cu figu
rile lor şi peste cincizeci sau o sută de ani.
în cazul lui Ion Iliescu, list a e m ai lungă, înt rucât el
s-a aflat în frunt ea st at ului vreme de unsprezece ani. Cri
mele din zilele revoluţ iei care au urm at fugii cuplului
98 Cr ist ian Preda
Ceauşescu, confruntările interetnice de la Târgu M ureş

din martie r990 şi mineriadele din r990-T99r ce au împins
societatea în pragul unui război civil au marcat cariera
prim ului preşedinte şi au înnodat istoria noastră postco-
munist ă de violenţele politice interbelice. Stigmatizarea
protestatarilor din Piaţa Universităţii cu eticheta „golani"
a fixat în percepţia publică profilul unui lider intolerant.
Nu şi cu corupţia: deşi el însuşi n-a fost, pare-se, corupt,
m ulţ i dintre apropiaţii săi au profitat de demnităţile pu
blice pent ru a se îmbogăţi ilegal. Semnarea unui tratat de
prietenie cu muribunda Uniune Sovietică a confirmat, pe
de altă parte, refrenul din Piaţa Universităţii: „Cine-a stat
cinci ani la ruşi / Nu poate gândi ca Bush".
Lui Const ant inescu i-au fost reproşat e t rei lucruri.
Prim ul e inabilit at ea gest ionării guvernelor, care se ba
zau, pent ru prim a dată în ist oria noast ră modernă, pe o
largă coaliţie. I s-a obiectat, de asemenea, că nu a livrat ,
ca înlocuit ori ai funcţ ionarilor moşt eniţi din comunism,
cei r5 m ii de specialişt i prom işi în document ul electoral
Contractul cu România ce urm au să schimbe faţa ţ ării. în
fine, nu i-a fost iertată abandonarea cursei de realegere
în 2000, care a zădărnicit şansele part idului naţional-ţă-
rănist de a m ai int ra vreodată în parlament. Forma unei
declaraţ ii în care deplângea vict oria Securit ăţii în faţa
noii clase politice a fost considerată o capitulare.
Traian Băsescu şi-a autodefinit parcursul folosind ex
presia „preşedinte-jucător", contrariindu-i astfel pe toţi
cei care vedeau în şeful st atului un mediator mai degrabă
absent decât prezent, exprimându-se mai curând în limba
de lemn decât folosind expresii colocviale. Cele două sus
pendări au fost justificate de cei care le-au iniţiat fără a
indica un articol constituţional care să fi fost încălcat, dar
Care preşedinte a fost cel mai bun? 99
citând declaraţii politice, inclusiv una care avertiza asu

pra pericolului ca M area Neagră să devină „un lac rusesc".
Lui Traian Băsescu i-a fost reproşat partizanat ul luptei
anticorupţie, deşi în vremea mandat elor sale politicieni
din toate partidele, inclusiv din cel căruia îi aparţinuse,
au fost anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi. Cum după ce
n-a m ai fost la Cotroceni s-a poziţionat alt fel în chest iu
nea independenţei justiţiei, la reproşurile deja enumerate
s-a m ai adăugat unul: fariseismul.
Succesorul său, Klaus Iohannis, a căut at cu tot dina
dinsul să se distanţeze de m odelul preşedintelui-jucător,
prin prudenţ ă şi discreţie. Unii dintre susţ inăt orii săi au
considerat că o asem enea linie de conduit ă a ajuns un
abandon t otal al îndat oririlor prezidenţiale. M arginali-
zat de o m ajorit at e agresivă, susţ inut ă de o Curte Con
st it uţ ională obedientă, preşedint ele a fost acuzat că e
dominat de frică, fiindcă a num it un al t reilea prem ier
PSD, după ce prim ii doi plecaseră răst urnaţ i de propria
lor t abără. Gest ul său a fost int erpret at ca unul laş. N-a
vrut să rişte o suspendare, fiindcă ar fi semănat prea tare
cu T. Băsescu, au zis unii.
Uneori, împrejurările sunt cele care schimbă un m an
dat. Nu percepţ ia acest uia, ci acţ iunea polit ică propriu
zisă. Iar schimbările pot fi de-a dreptul dramatice. I. Iliescu
nu s-a gândit că, în preajm a Crăciunului din r99r, fost ul
rege M ihai va debarca la Bucureşt i şi se va îndrept a spre
Curt ea de Argeş. N im ic nu lăsa să se înt revadă, at unci
când a fost ales Em il Const ant inescu, că el va fi obligat
să decidă dacă - da sau nu - îngăduie survolarea cerului
românesc de mai m ult e avioane NATO care urm au să
bombardeze Serbia. Un deceniu m ai t ârziu, în ziua în
care era confirm at ă realegerea lui Traian Băsescu, nici el,
ioo Cr ist ian Pr eda
nici suporterii săi nu bănuiau că, după num ai câteva luni,

preşedint ele va anunţ a t ăieri m asive de salarii pent ru
toţi bugetarii. Şi Klaus I ohannis a fost luat prin surprin
dere de încăpăţ ânarea m ajorit ăţ ii parlam ent are de a o
suspenda pe Laura Codruţ a Kovesi din funcţ ia de procu-
ror-şef al Direcţiei Naţ ionale Ant icorupţ ie.
M odul de gest ionare a neprevăzut ului construieşt e
un portret. în cazurile schiţat e m ai sus, s-au înt âm plat
următoarele: Ion Iliescu a cerut ca m aşina regelui să fie
înt oarsă de pe autostradă, iar dist insul călăt or să fie t ri
m is cu forţa înapoi de unde venise; în mart ie 1999, E.
Const ant inescu a ales să susţ ină NATO şi să scadă în
sondaje; T. Băsescu şi-a asum at un anunţ ingrat, conşt i
ent că are o legit im it at e m ai mare decât prem ierul, ce
fusese slăbit de o m oţ iune de cenzură relat iv recentă; K.
Iohannis a acceptat demit erea celei care, peste doar câ
t eva luni, avea să câşt ige concursul pent ru poziţ ia de
procuror-şef european.
Preşedinţ ii răm ân în m em oria colectivă şi prin int er
m ediul unor form ule lapidare, croite în general în cam
panie, dar nu num ai. Aşa au fost „Sărac, dar cinst it ", cu
ajut orul căreia s-a autocaracterizat I. Iliescu în 1990, ori
„Adriane, nici nu şt ii / Cât de mic începi să fi i “, ver sifi
caţie folosită de T. Băsescu în confruntarea sa electorală cu
A. Năstase, ori „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?",
înt rebarea adresată de E. Const ant inescu adversarului
său în cursa prezidenţială din 1996. Nefiind aşa spont an
precum ceilalţ i, K. I ohannis a rostit puţ ine fraze m em o
rabile: una dintre ele a apărut în t im pul pandem iei din
2020, când preşedintele, referindu-se la purt area m ăşt i
lor ce asigură protecţia sanit ară, avert iza că „în faţa unei
boli, ori eşti precaut, ori eşti prost".
Care preşedinte afost cel mai bun? ioi
S-a spus adeseori, după intrarea Rom âniei în Uniunea

Europeană, că ţara are nevoie de un proiect. I s-a spus
chiar aşa: proiect de ţară. Deocamdată, cont urul acestuia
e im precis, chiar dacă preşedinţ ii din vrem urile recente
au chest ionat experţ i, au făcut sem inare şi au ţ inut dis
cursuri despre urgenţ a unei asem enea busole, care să
orienteze efort ul colectiv.
în ce fel devii,
din simplu cetăţean, prim-ministru?
M achiavelli se întreba pe ce căi o persoană privată devine

principe. Azi, întrebarea ar suna alt fel: în ce fel ajunge un
cetăţean oarecare să conducă guvernul? Să vedem.
De la revoluţ ie până acum, am avut şaisprezece prim-
m inişt ri. Nu-i pun la socoteală pe cei care s-au aflat la
Palatul Victoria doar pent ru câteva zile, ca int erimari. îi
num ăr doar pe aceia validaţi de o majoritate în parlament
şi care au avut t imp să-şi facă, din decembrie 1989 încoace,
cărţi de vizit ă pe care să scrie „premierul României".
îi put em îm părţ i după m ai m ult e criterii. Dacă îi le
găm de preşedinţi, descoperim că Ion Iliescu, care a făcut
t rei mandat e la Cot roceni, a lucrat cu pat ru prem ieri.
Preşedinte pent ru pat ru ani, Em il Constantinescu a avut
t rei prim-m inişt ri. Traian Băsescu -în două mandate de
câte cinci ani - a văzut depunând jurăm ânt ul pat ru pre
mieri, iar Klaus I ohannis a bifat în prim ul mandat şase.
Dacă, adunând, vă ies 17, iar nu 16 prim -m inişt ri, e pen
t ru că unul dintre aceştia a asum at funcţ ia sub doi pre
şedinţi: este vorba despre Vict or Ponta.
Crit eriul este şi nu este ut il: aşa cum arăt am deja,
Const it uţ ia îi dă dreptul preşedint elui să-i propună spre
învest ire, dar nu şi să-i demit ă pe prim -m inişt ri. Dacă ar
fi fost după unii şefi de stat, ar fi schim bat cu siguranţ ă
m ulţ i locat ari ai Palat ului Vict oria. în orice caz, durata
în cefei devii, din simplu cetăţean, prim-minist ru ? 103
medie a m andat ului de prem ier este, în post com unism ,

de un an şi zece luni. în perioada int erbelică, mai precis
înt re t oamna anului 1919 şi prim ăvara lui 1938, a fost
mai mică, de circa nouă luni. E oare un progres? St abili
tatea este o valoare preţioasă, dar poate că nu-i şi cea mai
însemnat ă, când vine vorba despre persoane, iar nu des
pre inst it uţ ii. Ce este cert e că durat a de viaţ ă a unui ca
binet a scăzut m ult în ult im ii 4-5 ani.
Un crit eriu care ne ar putea ajuta să înţ elegem cum
ajungi prem ier şi cât răm âi în funcţ ie priveşte afilierea
partizană, m ai precis culoarea polit ică a şefului st atului
şi a prem ierului. Din 1990 în 2004, preşedintele şi prem i
erul erau din aceeaşi tabără. După 2004, s-a înt âm plat
frecvent să fie din partide diferite. Cele două situaţ ii se
suprapun peste perioada în care scrut inul legislat iv şi
prim ul t ur al prezidenţialelor se ţ ineau în aceeaşi zi şi,
respectiv, perioada în care ele au avut loc în ani diferiţi,
înt rucât m andat ul preşedint elui a fost - din 2004 în
coace - de cinci, şi nu de pat ru ani, cât a durat mereu cel
al parlament arilor.
Iată un aspect interesant al regim ului mixt , semi-pre-
zidenţial. Atâta vreme cât preşedintele a fost ales odată cu
parlament ul, el a „moşit" majoritatea, dacă nu a primit-o
deja cadou - ieşită direct din urne - precum în cazul lui
Iliescu în 1990. De la un punct încolo, preşedinţii n-au
mai fost artizanii m ajorităţ ilor parlamentare. Aşa că au
trebuit să accepte ce le-au oferit camerele. Traian Băsescu
a consim ţit să-l num ească în fruntea guvernului pe V.
Ponta, deşi se jurase că nu o va face niciodată, iar preşe
dintele actual s-a trezit cu S. Grindeanu, M. Tudose şi V.V.
Dăncilă, at unci când - la finele lui 2016 - principalul par
tid parlament ar a adunat aproape singur majoritatea.
104 Cr ist ian Preda
Câtă vrem e au avut posibilit at ea de a alege pe cine

mandat ează cu formarea guvernului, preşedinţii au pre
ferat soluţ ii mai degrabă comode, care le îngăduiau să
domine execut ivul. Sau cel puţ in aşa credeau ei. Iliescu
l-a desemnat, de pildă, pe Petre Roman, pe care-1 ştia din
cercurile nom enclat urii comuniste. în 1996, Constanti-
nescu s-a oprit la Vict or Ciorbea, care câştigase prim ăria
capitalei cu câteva luni în urm ă şi care, m ai înaint e, îi
fusese coleg la universitat e. Ceva mai târziu, s-a văzut
obligat să coopereze cu un premier mai puţ in docil, Radu
Vasile, care era produsul birocraţiei PNŢCD. Când m ajo
ritatea avea alt ă orientare politică decât şeful statului, n-a
mai fost aşa sim plu pent ru cel din urm ă să num ească un
aliat. Nu, însă, imposibil. Prinzând un mom ent favorabil
în noiembrie 2019, în plină campanie pent ru preziden
ţiale, preşedintele Iohannis l-a putut desemna prim-mi-
nist ru pe un apropiat din PNL, Ludovic Orban.
în majoritat ea lor, şefii de guvern au provenit din par
tide. Petre Rom an era m em bru FSN, Vict or Ciorbea ade
rase la PNŢCD, Adrian Năstase a condus PSD şi tot aşa.
Unii dintre prem ieri nu erau - cât au fost în funcţ ie -
m em bri ai unei form aţ iuni politice. Theodor Stolojan,
M ugur Isărescu, M ihai-Răzvan Ungureanu şi Dacian
Cioloş au acest lucru în comun. Doar unul dintre cei pa
t ru - al doilea de pe listă - n-a aderat la vreun partid nici
după ce şi-a t erminat jobul de premier. Dar toţi au fost
num iţ i în frunt ea guvernului în perioade de criză guver
namentală, cu un an sau - în cazul lui Ungureanu - cu
m ai puţ in de un an înaint e de alegeri. M andatele au fost
scurte, dar le-au dat credibilitate pe termen mediu. Li s-a
spus tehnocraţi, deşi profilul lor era diferit. St olojan pro
venea din lumea birocraţiei finanţelor ceauşiste, în vreme
ce MRU e un distins profesor universitar de istorie, Cioloş

a preluat guvernul după ce fusese m inist ru într-un gu
vern liberal şi comisar european pent ru agricultură, do
meniul său de expertiză, iar Isărescu a fost şi-nainte, şi
după mandat ul de premier guvernatorul băncii centrale.
Câţ iva prim -m inişt ri polit ici au fost nu num ai m em
bri, ci şi lideri de partide: este cazul lui P. Roman, aflat
în frunt ea FSN în 1990. A urmat un deceniu în care pre
m ierii nu erau în asemenea poziţ ii de conducere în par
tidele din care proveneau. Apoi, din 2000 în 2015, au
mers la Palat ul Vict oria doar lideri de partid: A. Năstase,
şefi a PSD, Tăriceanu la PNL, Em il Boc la PDL şi V. Ponta
la PSD. Recent, un prem ier a devenit liderul form aţ iunii
din care provenea în t im pul mandat ului: e vorba despre
Viorica Dăncilă, care deţine şi un alt record, acela de a fi
prim a femeie care a ocupat această demnitate publică în
România. Alţ i prem ieri aveau poziţii modeste în organi
zaţ iile lor - aşa au fost Nicolae Văcăroiu, prem ier între
1992 şi 1996, ori succesorul său, Ciorbea, ori Grindeanu
şi Tudose, proveniţ i din polit ica locală.
N eafiliaţ i sau polit ici, prem ierii nu s-au înt ors ni ci
odată la putere. în trei decenii, cine a condus un guvern
nu a mai fost rechemat să ocupe aceeaşi funcţie. Era ga-
ta-gata să revină Stolojan, premier înt re 1991 şi 1992, so
licitat să formeze un cabinet după alegerile din 2008. Şi-a
depus, însă, m andat ul încredinţat de preşedinte, mărt u
risind că nu poate alcăt ui o echipă. Este drept, pe de alt ă
parte, că unii au condus mai m ult e guverne, dar acestea
au fost - în toate cazurile - înlănţuite, unele fiind rezul
t atul unor rem anieri impuse de îm prejurări politice ne
prevăzute. în această privinţă, campion este V. Ponta, aflat
în fruntea a pat ru guverne în trei ani şi jumătate.
io6 Cr ist ian Preda
Dar de ce nu s-au mai întors premierii, odată plecaţi de

la Palatul Victoria? O explicaţie ar putea fi aceea că part i
dele au căutat să se înnoiască şi au ales alţi lideri, uitându-i
pe cei susţ inuţ i până atunci. Pe de alt ă parte, unii foşti
premieri au părăsit barca propriei formaţ iuni după ce-au
pierdut puterea. Ponta a fondat Pro România după doi ani
şi câteva luni de la abandonarea poziţiei de prim-ministru.
Ceva sim ilar făcuseră, cu aproape două decenii m ai de
vreme, Victor Ciorbea şi Radu Vasile, singurii ţărănişti care
au condus guverne după r 989: odată destituiţi din funcţie,
ei şi-au făcut cadou câte un nou partid: Alianţ a Naţională
Creştin-Democrată şi, respectiv, Partidul Popular, dispă
rute însă foarte curând după înfiinţare.
E, de asemenea, de remarcat că unii dintre foşt ii prim-
m inişt ri au fost m arginalizaţ i polit ic fiindcă au eşuat în
com pet iţ iile prezidenţiale. Tentaţ i să-şi invest ească în
cursa pent ru Cot roceni capit alul de sim pat ie câşt igat ca
prem ieri, ei s-au dovedit incapabili să câştige preşedin
ţia. Prim ul care şi-a încercat norocul a fost Petre Roman:
cu şanse de a int ra în t urul al doilea în T996, el a m ai
int rat în cursa prezidenţ ială în 2000, dar, după un eşec
lam ent abil, a fost dest it uit de la şefia part idului, pe care
l-a şi părăsit după puţ in t imp. St olojan a int rat în com
petiţ ia pent ru Cot roceni din 2000, s-a clasat pe locul al
t reilea, s-a pregăt it pent ru o nouă cursă în 2004, dar a
abandonat-o înaint e cu o lună de scrut in, reinvent ân-
du-se apoi polit ic ca deputat european. Premieri în func
ţie ca Năstase şi Ponta au reuşit să intre în finalele pent ru
Cotroceni din 2004 şi 2or4, dar au pierdut part idul după
cât eva luni de la eşec. PSD a repetat acelaşi scenariu în
2or9, cu singura diferenţă că Viorica Dăncilă a răm as
fără şefia guvernului în plină cam panie prezidenţ ială,
iar din frunt ea part idului a fost înlăt urat ă m ult m ai re
pede decât ceilalţ i doi nefericiţ i colegi ce se visau preşe
dinţi de ţară.
Funcţ ia de prem ier a iscat şi sit uaţ ii st ranii. De pildă,
inst alat la Palat ul Vict oria în prim ăvara lui 1998, Radu
Vasile a fost abandonat într-o zi de decembrie din 1999
de cea m ai mare parte dintre m inişt rii săi. El, însă, nu
voia să plece de la guvern. A fost, până la urmă, demis
printr-o decizie a preşedint elui m ult cont roversat ă şi
care a condus la o revizuire a Constit uţ iei: din 2003, un
articol interzice în chip explicit un asemenea gest politic.
Să am int im şi ratările. Unii au dorit să fie, dar n-au
ajuns prim-m inişt ri: Lucian Croit oru a fost desemnat de
către preşedinte în noiem brie 2009, dar n-a prim it vot ul
de învest it ură. E, deocamdată, singur ul ce s-a aflat în
această ingrat ă post ură. Un alt ul, Liviu Negoiţă, propus
imediat după aceea, nici n-a m ai fost audiat de către par
lam ent ari, ce au am ânat num irea unui prem ier până
după scrut inul prezidenţ ial, când s-au t rezit însă cu o
alt ă propunere decât cea pe care o ignoraseră. Susţ inut ă
ca să ocupe fot oliul de prem ier în decembrie 2016, Sevil
Shaideh a fost refuzat ă de preşedintele Iohannis, iar nu
mele său n-a m ai ajuns la parlam ent . Cu şapte ani mai
devreme păţ ise la fel chiar K. Iohannis, în acel mom ent
încă prim ar la Sibiu: era propus prem ier de alianţ a unor
partide - PSD, PNL şi PC - , care susţ ineau că dispun de
majoritat e în camere, însă şeful st at ului le-a t ransm is că
el face propuneri, iar parlam ent ul le validează sau inva
lidează, nu invers!
Unii dintre prem ieri au fost docili în relaţ ia cu preşe
dintele: N. Văcăroiu şi E. Boc sunt probabil modele de
cooperare blândă cu cei care le-au încredinţ at mandat ul
i o8 Cr ist ian Pr eda
şi a căror autoritate polit ică n-au pus-o niciodată la îndo

ială. Având cariere scurte şi asumând un profil st răin de
orice partizanat , t ehnocraţ ii n-au făcut nici ei zile grele
celor care i-au chemat la guvern. în schimb, între rebeli
s-au distins Tăriceanu şi Ponta, care s-au aşezat în fruntea
majorităţilor parlamentare responsabile pentru cele două
suspendări ale lui Traian Băsescu, din 2009 şi 2012.
Tensiuni în int eriorul execut ivului au fost şi-n peri
oada când la Cot roceni se afla Ion Iliescu, iar prem ier
era Adrian Năstase. Ele n-au condus la crize de regim. Au
produs, în schimb, modificarea acestuia: cum Năstase
dorea să continue în fruntea guvernului, iar Iliescu îl ve
dea drept succesor la preşedinţie, cei doi au convenit ca
mandat ul prezidenţial să fie lungit cu un an, astfel încât
să-i asigure celui care era anunţat ca urmaş sigur un dece
niu neînt rerupt la putere. Constit uţ ia a fost schimbată,
dar a profit at de supliment ul-cadou nu cel pent ru care
fusese pregătit, ci adversarul său, Traian Băsescu, învin
gător la alegerile din 2004. După o vreme, Năstase a fost
t rim is în închisoare, fiind condamnat de două ori pent ru
corupţie. E singurul premier care a păţit aşa ceva.
Funcţia continuă să atragă. De câte ori se schimbă gu
vernul, încep să circule nume. Unele revin cu insistenţă,
fără ca publicul să ştie prea bine ce anum e îl califică pe
Cut ărescu pent ru poziţia respectivă. Şi m ai surprinzăt or
este faptul că în 2017 şi 2018 în fruntea guvernului au fost
propuse persoane a căror not oriet at e era neglijabilă.
Acum trei ani, nici 2% dintre rom âni nu aveau, de pildă,
habar că în politică trudea din greu cineva pe num e Vi
orica Dăncilă. Era deja a t reia propunere a unui anonim
făcută de PSD după câştigarea t rium fală a alegerilor în
decembrie 2016. în m om ent ul num irii Vioricăi Dăncilă,
publicul înţelesese însă de ce asemenea necunoscuţi ajun

geau prim-miniştri. Guvernele erau, de fapt, dirijate din
umbră. Dar nu de către preşedinte, cum li se reproşase
unora în anii precedenţi, ci de liderul partidului ce con
trola majoritatea. Pe nume Liviu Dragnea, acesta nu putea
fi învest it ca prem ier fiindcă fusese condamnat penal, iar
legea interzice cuiva aflat într-o asemenea situaţie să fie
m inist ru şi cu atât m ai puţ in prim-minist ru. Calitatea
guvernării a fost m ult dim inuat ă de desemnarea unor
marionete în frunt ea cabinetelor.
în principiu, în democraţie nim ănui nu-i este interzis
accesul la o funcţie executivă. Dar rareori ajunge premier
un necunoscut . Sunt preferaţi, dim pot rivă, polit icieni
care au acumulat dacă nu o experienţă semnificativă, mă
car notorietate şi, dacă se poate, un dram de credibilitate
peste medie. Pur şi sim plu fiindcă alegerile cer discernă
mânt din partea publicului, iar acesta nu se poate exercita
în cazul unor anonim i ori al unor executanţi servili. M a
şinăria politică românească a căutat să meargă în direcţia
opusă. Cu câteva rezultate foarte neconvingătoare.
Au fost toate guvernele la fel?
Toţi sunt o apă şi-un pământ! Ast a auzi despre guver

nanţ i la tot pasul. E m ai degrabă m ărt urisirea unei de
cepţii decât o evaluare, şi cu atât mai puţin una nuanţată.
Ce-i drept, nu-i uşor să com pari echipele guvernam en
tale care s-au succedat în cele t rei decenii scurse de la
căderea regim ului com unist.
O prim ă diferenţiere t rebuie făcut ă din punct ul de
vedere al duratei. Doar t rei execut ive au acoperit o legis
lat ură înt reagă: cele conduse de N. Văcăroiu, de A. Năs-
tase şi de C. Popescu-Tăriceanu. Cel m ai scurt - a durat
doar 89 de zile - a fost cel al lui M ihai-Răzvan Ungu-
reanu. M edia nu este prea mare: sub doi ani, cum scriam
m ai sus. Iar dacă luăm în seamă şi rem anierile operate
în sânul unor echipe ori schim barea com poziţ iei poli
tice a m ajorit ăţ ilor, care înseam nă guvern nou, chiar
condus de acelaşi prem ier, durat a medie de viaţ ă a cabi
net elor scade şi m ai mult . Cam aşa au stat lucrurile şi-n
celelalt e ţ ări foste com unist e în prim ii 15 ani de t ranzi
ţie democratică, iar Jean Blondei a rem arcat că exist ă o
convergenţă cu evoluţ ia statelor occidentale din primele
trei decenii postbelice, când durat a medie a guvernelor
lor at ingea 21 de luni şi jumăt ate.
La noi, ea a depins în ult im ii t reizeci de ani de m ult e
lucruri. Cel m ai sim plu caz pare a fi cel al guvernelor
A u fost toate guvernele I afel? iii
„tehnocrat e": St olojan, Isărescu sau Cioloş au fost nu

m iţi ca să conducă guvernele până la alegeri şi au rămas
la Palat ul Vict oria - fiecare-n parte - cam 12 luni. în ca
zul lui M RU, n-a m ai fost aşa: şi el fusese desemnat tot
cu gândul de a asigura o t ranziţ ie până la urm ăt orul
scrutin, num ai că a plecat m ult m ai repede. Ceea ce ne
aduce amint e că orice guvern, fie el polit ic sau nu, de
pinde de o majorit at e parlam ent ară. Să fie oare modul
de alcăt uire a acesteia fact orul det erm inant pent ru cât
anum e răm âne în funcţ ie un guvern? Dacă o majoritat e
parlam ent ară este, de pildă, monocoloră, e m ai m ult ă
stabilitate? Noi n-am avut o asemenea majoritat e decât
la început ul tranziţ iei, între m ai 1990 şi noiembrie 1992:
în perioada respect ivă, Petre Roman a condus două gu
verne, iar Theodor Stolojan un al treilea. în schimb, între
1992 şi 1996, majoritat ea pro-guvernamentală era alcă
tuită din patru partide - i s-a şi spus „pat rulaterul roşu“ - ,
iar execut ivul a rezistat pat ru ani.
Pentru ca lucrurile să fie ceva m ai clare, ar t rebui să
dist ingem înt re guvernele majorit are şi cele minoritare.
Primele sunt acelea alcăt uite dintr-un num ăr de partide
care au îm preună m ai m ult de 50% din mandat ele par
lamentare, în vrem e ce înt r-un guvern m inorit ar sunt
m inişt ri din m ai puţine partide decât ar fi nevoie pent ru
a cont rola jum ăt at e plus un vot din camere. Guvernul
form at de Vict or Ponta după alegerile din t oamna lui
2012 era susţ inut de o super-majoritat e USL. în schimb,
guvernul lui Adrian Năstase era m inorit ar, fiindcă PSD
şi PUR, care dădeau m inişt rii, deţ ineau doar 45% din
m andat ele parlam ent are, având nevoie de susţ inerea
UDM R ca să t reacă proiect ele de legi, drept pent ru care
form aţ iunea m aghiară a negociat an de an acorduri cu
prem ierul, chiar dacă n-avea m inişt ri în guvern.
înt r-un caz, am avut un cabinet ult ra m inorit ar. E

vorba despre perioada aprilie 2007 - decem brie 2008,
când prem ierul Tăriceanu a condus o echipă bicoloră de
m inişt ri: unii erau din PNL, alţ ii - din UM DR. îm pre
ună, cele două partide aveau 22% din m andat ele parla
mentare. Execut ivul dispunea, însă, de o largă susţinere
în parlam ent , fiindcă atât PSD, cât şi grupul m inorit ăţ i
lor naţ ionale au votat sistematic cu guvernul, care trecea
legile cu m ajorit ăţ i de două t reimi. Unui asemenea gu
vern i se spune „majorit ar mascat", fiindcă el beneficiază
de spr iji n ul previzibil al unor for m aţ iuni care nu au
m em bri în execut iv şi care nu solicit ă o negociere a fie
cărui act legislat iv supus validării.
Acelaşi Tăriceanu condusese până at unci un alt gu
vern, unul m inorit ar sau subdim ensionat , cum i se mai
spune: îl alcăt uiau m inişt ri din pat ru partide, şi anum e
de la naţ ional-liberali, democraţi, m aghiari şi um anişt i,
îm preună, partidele respect ive nu aveau decât 47% din
fot oliile parlam ent ului, bazându-se, de aceea, pe vot ul
grupului m inorit ăţ ilor. La fel a procedat, m ai târziu, şi
Em il Boc, cu al doilea său guvern, fiindcă dispunea -
prin aleşii PDL, UDM R şi U N PR- tot de 47% şi trecea
legile tot cu sprijinul m inorit ăţ ilor. Asta după ce condu
sese vrem e de un an, după alegerile din 2008, un execu
t iv bicolor ce avea, prin parlam ent arii din PDL şi PSD,
sprijinul a două t reim i din camere.
Exemplele acestea ne sugerează că abilităţ ile de nego
ciere ale unui premier sunt un factor determinant pentru
durata şi num ărul cabinetelor pe care el ajunge să le con
ducă. Pare elementar, dar asta explică, de pildă, fapt ul că
Sorin Grindeanu a rezistat mai puţ in de jumăt ate de an
în post, fiind destituit chiar la iniţ iat iva partidului care-1
scosese din anonimat, în vreme ce Ludovic Orban a fost
A u fost toate guvernele lafel ? 113
num it prem ier în fruntea unui guvern ult ra-minoritar

monocolor şi a rezistat m ai m ult la Palat ul Vict oria decât
pesedistul, deşi majoritatea parlament ară a rămas tot cea
din decembrie 2016. Pe de alt ă parte, înt rucât cele mai
mult e guverne au fost de coaliţie, iar nu monocolore, e
certă influenţ a cult urii organizaţionale asupra m odului
în care ele au funcţionat: coaliţia încheiat ă între 1996 şi
2000 a rezistat pat ru ani, chiar dacă a cunoscut mult e
tensiuni, în vrem e ce toate celelalt e - Alianţ a DA-UDMR-
PUR, marea coaliţie PDL-PSD, ca şi Uniunea Social Libe
rală - au sucombat cu un an, doi sau chiar trei înaint e de
finalul legislat urii.
Configuraţ ia polit ică a cabinet ului şi caract erul său
m ajorit ar sau m inorit ar nu det erm ină înt ot deauna m o
dul de const it uire a guvernării locale. în 2004, anul în
care era încheiat ă înţ elegerea guvernam ent ală cvadri-
part it ă dintre penelişt i, democraţi, udem erişt i şi um a
nişt i, în consiliile judeţ ene fuseseră convenit e nu m ai
puţ in de 14 form ule de m ajorităţ i. în nouăsprezece ju
deţe PSD era aliat cu PUR sau cu PRM ori cu amândouă,
în alte opt PDL şi PNL erau aliate cu PUR şi/ sau PRM , iar
în celelalt e 15 exist au fie m ajorit ăţ i monocolore (PSD
ori UDM R), fie bicolore (inclusiv PSD cu PD ori PSD cu
PNL), fie tricolore, în care m em brii Alianţ ei DA se aso-
ciaseră cu UDM R ori cu PNŢCD etc. Singura combinaţ ie
evit at ă a fost cea dintre PNL, PD şi PSD, care aveau îm
preună cel puţ in două t reim i din mandat e în 35 de ju
deţe şi ar fi put ut alcăt ui m ajorit ăţ i sim ple în alte patru.
Consensualism ul era lim it at doar de nevoia part idelor
de a m enţ ine la nivel naţ ional t ensiunea care îngăduia
polarizarea din cursa prezidenţială, în care PNL şi PD
aveau un candidat îm pot riva celui susţ inut de PSD.
M ai târziu, adică după 2004, lucrurile au arătat foarte
diferit: alegerile pentru Cotroceni nu au mai determinat
ii4 Cr ist ian Pr eda
culoarea guvernelor, întrucât au fost separate de scrutinul

parlamentar. în schimb, majorităţile din consiliile jude
ţene - influenţ ate de alegerea intr-un t ur a preşedinţilor
lor - au pregătit negocierea majorităţ ii din parlament. Pe
scurt: rezultatul de la locale, iar nu de la prezidenţiale l-a
marcat pe cel de la legislative. S-au ocupat de acest transfer
de la periferie la centru „baronii" locali. Nu întâmplător,
dintre ei au fost recrutaţi tot mai m ulţ i pentru a ocupa
post uri m inist eriale sau fot olii parlament are. St udii pu
blicate de Laurenţiu Ştefan şi Alexandra Iancu au arătat
că aproape un sfert dintre minişt rii şi aproape jumătate
dintre deputaţii şi senatorii din legislatura 2004-2008 fuse
seră în prealabil consilieri locali sau judeţeni. Interesante
sunt şi cifrele generale referitoare la ceea ce sociologii şi
politologii numesc „elite guvernamentale": tot Alexandra
Iancu a numărat m iniştrii din perioada 1990-2008, desco
perind că au fost cu toţii 245, iar durata medie a ocupării
poziţiei din guvern a fost de 16 luni; li s-au adăugat 787 de
secretari de stat, care au rezistat în medie doar un an şi
două luni. Unii au fost de mai multe ori demnitari, alţii au
fost mai întâi secretari de stat şi abia apoi miniştri, prove
nind din domenii profesionale foarte felurite, în funcţie
de perioadă. La început ul anilor nouăzeci, mulţ i foşti no-
menclaturişti au devenit miniştri: în guvernul Văcăroiu,
doar un m inist ru nu avusese carnetul roşu, iar în cabine
t ul alcătuit de Năstase ei erau încă în proporţie de 16%.
N ivelul de educaţie al m inişt rilor este, ca şi-n cazul
celorlalte ţ ări europene, peste medie. Formal vorbind, în
majoritat ea lor, m em brii guvernelor au st udii universi
tare, fiind printre prim ii care au căutat să urmeze - chiar
din anii nouăzeci - programe de master, apoi doctorate.
Răsplat a nu a fost înt otdeauna meritată, fiindcă unii au
trişat. Dacă în Statele Unite elitele polit ice de la nivel
A u fost toate guvernele lafel ? 115
federal provin din universit ăţ ile din I vy League, dacă în

Franţ a Ies hauts dirigeants au t erm inat Sciences Po sau
Ecole Normale d’Adm inist rat ion, iar în M area Britanie
absolvenţ ii unor colegii prest igioase precum cele de la
Oxford sau Cambridge devin m inişt ri, în Rom ânia pasi
unea învăţ ării a fost înlocuit ă, în cazul unor aspiranţi la
dem nităţ i publice, cu vânăt oarea de diplom e universi
tare, m ai cu seamă de doctorat. Fenom enul s-a extins, iar
la un m om ent dat universit arii verit abili au început să
se întrebe: cum e posibil să fii sim ult an m inist ru, asu
mând cu sârg un portofoliu, şi să faci cercetare 8-10-12
ore pe zi, aşa cum im pune pret ut indeni un proiect de
cercetare de acest nivel?
Un uriaş scandal public despre fraudarea doctoratelor
a izbucnit în 2012, la puţ in t im p după num irea ca pre
m ier a lui Vict or Ponta. Dezvăluirea a fost trat ată într-o
cheie partizană, înt rucât anunţ ul fraudării prin plagiat
a tezei de doctorat a prem ierului, constatate de revista
Nature, a fost adus la cunoştinţ a publicului larg de către
adversarul său politic, preşedintele Băsescu. M ai m ult
decât atât, îndrum ăt orul tezei plagiat e de către dottore
fusese un alt prem ier social-democrat, Adrian Năstase.
Scandalul s-a am plificat din clipa în care, profit ând de pe
urm a poziţiei ocupate în fruntea execut ivului, plagiat o
rul a blocat deposedarea sa de un t it lu câştigat în mod
fraudulos. A fost nevoie de opt ani pent ru ca just iţ ia să
hot ărască retragerea acestuia.
între timp, şi alte asemenea cazuri de furt intelectual au
fost scoase la iveală de jurnalişti. încrederea în politicienii
de rang înalt a mai scăzut un pic, fiindcă o parte a publicu
lui a sancţionat impostura. Numărul de doctorate însă nu
s-a diminuat.
De ce aţipesc parlamentarii?
Reprezentarea unui deputat ori senat or picot ind în par

lam ent nu este nouă. N.T. Orăşanu o folosea deja pe la
1862, acuzând fapt ul că som noroşii aleşi încasau diurne
consistente şi clam au apoi demagogic: „De-azi totul pen
t ru ţară / N im ica pent ru noi“. Spre sfârşit ul secolului al
XlX-lea, presa le cita senat orilor refrenul din Somnoroase
păsărele, iar în perioada int erbelică un epit af în versuri
t ransfera clişeul dem nit arului adormit de la deput aţi la
m em brii execut ivului: „Uit at de priet eni, un m inist ru /
Aicea doarme som n etern: / El face ce făcea-n guvern".
Era firesc ca t ema să reapară în zilele noastre. Ea exist ă
şi-n cult ura polit ică a altor dem ocraţii europene: parla
m ent arii aţ ipesc şi-n alte incinte...
Dacă îi adăugăm în t abloul reprezent ării polit ice şi
pe aleşii care tac pat ru ani înt regi - rost ind doar jur ă
m ânt ul, obligat oriu pent ru a-şi prelua m andat ul - înţ e
legem de ce încrederea în inst it uţ ia parlam ent ară nu are
cum să fie prea mare. Ea a fost, în unele momente, incre
dibil de mică. Un m inim istoric a fost at ins în toamna
anului 2000, at unci când barom et rul de opinie a arătat
că doar 9% dintre cet ăţeni aveau încredere în inst it uţ ia
care găzduieşt e deliberarea dem ocratică şi îngăduie de
gajarea unei m ajorit ăţ i. Imediat după scrut inul din acel
an, susţ inerea a urcat la 36%, un record neegalat încă.
De ce aţipesc parlament arii? 117
Un alt reproş adus frecvent parlam ent arilor este că

sunt... prea m ulţ i. Am notat deja recordul de 588 de de
put aţ i şi senat ori fabricaţ i de scrut inul din 2012. M ult
m ai puţ ini, ce-i drept, decât cei 805 aleşi - 566 în camera
inferioară şi 239 în cea superioară - din prim ul parla
m ent al Rom âniei M ari, dar sem nificat iv m ai num eroşi
decât şi-ar dori azi cet ăţenii. Dar câţi ar t rebui să fie?
Teoria polit ică nu are un răspuns ferm, ci doar o aproxi
mare: ea zice că t alia opt im ă a unui corp legislat iv ar
t rebui să fie calculat ă ext răgând rădăcina cubică din t o
t alul populaţ iei. Când socotesc, polit ologii iau în seamă
Adunarea, nu Senat ul. Am făcut operaţ iunea pe la înce
put ul anilor 2000 şi am publicat cifra magică: 282 de
deputaţi. în 2009, preşedintele în funcţ ie a propus spre
aprobare o cifră m ai mare, şi anum e 300. Pur şi sim plu
a adunat 282 cu num ărul de m inorit ăţ i naţ ionale care
erau reprezent ate în acel an în parlament . Cet ăţenii au
fost de acord cu propunerea şi aşt eapt ă şi acum m icşo
rarea de t alie legislat ivă.
Speranţa lor este că, în acest fel, put erile parlam en
t ului ar putea spori. Acum, ele sunt atrofiate. O vădesc,
int r-un mod sim plu, cât eva cifre referit oare la durata
procesului de legiferare. Le-a calculat Irina Ionescu: în
perioada 1996-2000 t ransform area în lege a unei iniţ ia
t ive asum at e de un senat or a necesitat , în medie, două
zeci de luni; deput aţ ii aşt ept au m ai puţ in - aproape 14
luni; în schimb, un proiect depus de guvern avea nevoie
de opt luni până la prom ulgare. O dovadă că legiuit orii
sunt dom inaţ i de guverne este şi fapt ul că, de la debutul
t ranziţ iei până astăzi, toate - absolut toate - legile buge
t ului au t recut de camerele reunit e. M ai sunt nişte cifre
' care spun m ult : înt re 1990 şi 2007 parlam ent ul a votat
ii 8 Cr ist ian Pr eda
5.486 de legi. Dintre acestea doar 661au pornit de la mem

bri ai celor două camere, rest ul de la guvern. Sunt ani în
care n-a t recut nici m ăcar un proiect de lege form ulat de
un senat or sau deputat, fiind în schim b votat e sute de
proiect e depuse de cabinet. Aşa era şi-n perioada dintre
cele două războaie mondiale. Poziţ ia modestă ocupat ă
de legislat iv în dispozit ivul put erilor e, de asemenea,
evident ă dacă int răm pe site-ul parlam ent ului şi adu
năm ordonanţ ele de urgenţ ă t rim ise spre adoptare: din
1991 până în iulie 2020, nu m ai puţ in de 3.374 de OUG
au sufocat agenda legislat ivă, fiindcă ele t rebuie - m ai
devreme sau m ai t ârziu - validat e de o majoritat e. Une
ori, ce-i drept, parlam ent arii au aşteptat ani de zile până
să le ia în seamă, iar în unele cazuri le-au şi respins, fără
a put ea anula efectele produse înt re timp.
Pârghiile de care dispune un reprezentant al cetăţeni
lor sunt slabe. Până în 2003, un proiect de lege era votat
separat în fiecare dintre cele două camere. Dacă exist au
diferenţe - şi au fost m ult e asemenea cazuri - se alcăt uia
o comisie de mediere, care lucra până ce găsea un com
promis. în plus, după vot ul final, o event uală invalidare
din partea CCR putea fi răst urnat ă de un vot m asiv al
parlam ent arilor. La revizuirea const it uţ ională din 2003,
procedura s-a schimbat : fiecare cameră e prim a sesizată
în anum it e domenii, pent ru care cealalt ă este decidentă.
Aşa e, de pildă, Camera Deputaţ ilor în mat erie electorală
sau în privinţ a st ării de urgenţ ă ori a Consiliului Supe
rior al M agist rat urii, mat erii în care Senat ul e cel ce ho
tărăşte. Exist ă dom enii în care lucr urile st au invers:
Senat ul primeşte proiectul, se pronunţ ă asupra lui, dar
Camera dă vot ul final. Şt iind că nu au, în anum it e ches
t iuni, puterea de a tranşa, deput aţii ori senat orii nici nu
De ce aţipesc parlament arii? 119
m ai discută proiect ul iniţ ial, lăsându-1 să t reacă în mod

tacit, când expiră perioada în care ar t rebui să zică „da“
sau „nu“. Ceea ce înseam nă că înt regul proces legislat iv
e lăsat în grija unei singure adunări, ca şi cum am avea
un sistem monocameral. în plus, aşa cum am notat deja,
poziţia CCR rămâne definitivă: ea nu poate fi schimbată
nici măcar cu unanim it atea vot urilor din parlament. Pe
măsură ce a crescut puterea Curţii Constit uţ ionale, a scă
zut cea a legiuitorilor.
Aceşt ia au la dispoziţie m ijloace de cont rol şi mai
slabe, precum întrebările sau int erpelările. Care pot pă
rea, în anum it e îm prejurări, ridicole. De bună seamă,
efectele lor retorice le asigură uneori o anume vizibilitate,
dar consecinţele politice se pot dovedi nule. în mult e oca
zii, int ervenţ iile parlament arilor nici nu ajung la public,
ci rămân cunoscute în incint a în care sunt citite. Presa nu
le-a acordat prea m ult ă atenţie. Debut ul a fost timid: în
1992, toate partidele au form ulat îm preună doar 22 de
înt rebări pent ru guvern. în mod surprinzător, cele mai
mult e au venit chiar de la membrii partidului de la guver
nare! Peste cinci ani, înt rebările crescuseră deja la 243. Iar
int erpelările - la 190, după ce în 1992 fuseseră... sublime,
dar lipsiseră cu desăvârşire.
Ceva mai cunoscute, mai ales în ult im ul timp, sunt
aşa-numitele m oţ iuni simple, formulate de către fracţiu
nile politice îm pot riva miniştrilor. Nici ele n-au fost nu
meroase la început: 15 cu totul în vremea guvernului de
patru ani al lui N. Văcăroiu şi de două ori mai multe în
prima legislatură din deceniul următor. în majoritatea lor,
ele tratau teme din actualitatea imediată - efectele rujeolei
şi încălzirea apartamentelor pe t imp de iarnă etc. - , îngă
duind o dezbatere care le readucea aminte cetăţenilor că
parlam ent ul e o t ribună pentru orice opinie. Acum, moţ i

unile simple apar ca ciupercile după ploaie. In prima lună
a stării de alertă din 2020 au fost depuse şapte moţ iuni, cu
t itluri a căror agresivitate contrastează cu efectele politice,
fiindcă m inişt rii nu demisionează nici dacă textul împo
triva lor e votat: „Virusul Câţu a infectat economia naţio
nală" sau „Democraţia românească în derivă. Cu vela
ruptă, în timp de pandemie", Câţu şi Vela fiind numele
m inişt rilor de Ia Finanţe şi de la Interne.
Tit lurile m oţ iunilor de cenzură traduc evoluţ ia men
t alit ăţ ilor politice. în prim ii ani, ele aveau încă parfum ul
inconfundabil al lim bii de lemn: de pildă, cea din 1991 se
num ea „Strategia de reformă economico-socială a progra
m ului de guvernare". în 1997 şi 1998 vocabularul devine
arid: „M oţiune de cenzură iniţiat ă de 143 de deputaţi şi
senatori". în vremea lui Năstase, baioneta opoziţiei era
colorată în cuvinte tari: „Frigul şi foamea" ori „M afia su
focă Rom ânia" - aşa se int it ulau textele pregătite să dă
râme guvernul. N-au reuşit s-o facă. PSD a contraatacat în
mandat ul urm ăt or cu m oţ iuni la fel de aspre: „Guvernul
Tăriceanu - fapte şi m inciuni". Şi în zilele noastre t onul
este ameninţător, sugerând că ţara e pe marginea prăpas-
tiei. Ultimele două moţ iuni de cenzură s-au numit : „Ca să
reconst ruim România, guvernul Dăncilă trebuie demis
de urgenţă" şi „Guvernul Orban PNL - privatizarea demo
craţiei româneşt i". Ambele au trecut.
De fapt, doar cinci m oţ iuni de cenzură au fost adop
tate, toate din 2009 încoace. Prima a fost îndreptată împo
t riva lui Em il Boc. Era parte a unei strategii de campanie
a adversarilor preşedintelui Traian Băsescu, care căuta în
acea toamnă realegerea. După ce tabăra PSD a părăsit gu
vernul în care intrase cu câteva luni înaint e, t ot ea a pus
D e ce aţipesc parlament arii? 121
la cale şi destituirea premierului. Revenit, însă, la Palatul

Victoria după ce şeful st atului a fost reconfirmat: parla
mentul era acelaşi, dar majoritatea s-a schimbat. Ea s-a mai
schimbat o dată şi-n februarie 2012, când o alt ă moţiune
de cenzură l-a destituit pe M ihai-Răzvan Ungureanu. Au
urmat cinci ani în care toate t entativele opoziţiilor de a
răsturna guvernele au eşuat. La m ijlocul anului 2017 s-a
produs un eveniment consemnat m ai rar în analele poli
ticii: un prim-m inist ru învest it de nici şase luni în func
ţie - Sorin Grindeanu - a pierdut încrederea partidului
său, dar înt rucât a refuzat să demisioneze, a fost demis
printr-o m oţ iune de cenzură int rodusă de colegii lui şi pe
care opoziţia n-a susţinut-o. Lumea politică s-a întors o
clipă cu fundul în sus... în toamna lui 2019, scenariul din
urm ă cu zece ani s-a repetat: prem ierul a fost demis cu
câteva săpt ăm âni înaint e de scrut inul prezidenţial. De
data asta, cu susţinerea preşedintelui în funcţ ie, iar nu
îm pot riva dorinţ ei lui. Preşedintele s-a şi grăbit să nu
mească un apropiat - pe Ludovic Orban - la cârma guver
nului. După ce Klaus Iohannis a fost reales, majoritatea
parlament ară şi-a schimbat opinia şi l-a dat jos pe cel în
care avusese încredere cu pat ru luni m ai devreme. Preşe
dintele a început să reflecteze serios la ipoteza organizării
unor alegeri anticipate, dar din pricina Covidi9 a aban
donat ideea şi l-a propus pe acelaşi Orban pent ru a prelua
guvernul. Iar majoritat ea s-a m ai răzgândit o dată. Când
scriu aceste rânduri, presa anunţ ă că se pregăteşte o alt ă
răsturnare...
M ai m ult decât orice alt ceva, ist oria m oţ iunilor de
cenzură ne arată că parlam ent arii acţ ionează m ai cu
rând ca oameni de part id decât ca reprezent anţ i ai popo
rului. Imediat după căderea regim urilor comuniste, Karl
R. Popper spera ca noile elite să preia sensul t radiţional al

m andat ului reprezentativ. Fiecare ales, zicea filozoful, ar
trebui să meargă în parlament şi să se adreseze cetăţeni
lor - atât celor care l-au susţinut în alegeri, cât şi celor care
nu i-au acordat sprijinul lor - cu următoarele cuvinte: „eu
sunt reprezentantul vostru şi nu aparţin nici unui par
tid". Noile democraţii n-au evoluat în această direcţie.
Parlamentarii au dorit, dimpotrivă, să relegitimeze m an
datul imperat iv. Potrivit acestuia, un deputat ascultă po
runcile date de m embrii de partid şi de simpatizanţ ii care
i-au dat vot ul, el neput ând să se conecteze la int eresul
general, ci doar la cel al propriei „parohii" politice. Con
st it uţia noast ră declară în chip form al că m andat ul im
perat iv este nul. Dar puţ ini s-au îm piedicat de această
interdicţie at unci când şi-au construit carierele. Nu-mi
amintesc ca vreo dezbatere publică să fi abordat acest im
pas constituţional. Uneori, ai im presia că nu doar parla
mentarii, ci şi cetăţenii aţipesc din când în când...
Ce putere are strada?
înt rucât regim ul act ual are o origine revoluţ ionară, pu
terea st răzii nu poat e fi ignorat ă. D inam ica m obilizării
unui grup strâns pe caldarâm se poate dovedi de neoprit.
Cât eva sute de enoriaşi s-au adunat, pe 15 decembrie
1989, cu lum ânări în mână, în faţ a casei parohiale a lui
Tokes Lâszlo: preot ul reform at nu voia s-o părăsească,
cont est ând ordinul de t ransfer la o eparhie din Sălaj.
Peste două zile, pe străzile Tim işoarei, pat ru m ii de oa
m eni st rigau: Jos Ceauşescu, jos comunismul! în dim ineaţ a
zilei de 22 decembrie, la ora 10.59, Com it et ul Politic Exe
cut iv al PCR declara stare de necesitate, int erzicând în
t runiri în grupuri m ai m ari de cinci persoane. Pe străzile
din cent rul capitalei se aflau în acel mom ent sute de m ii
de cetăţeni. La 12.09, de pe clădirea Com it et ului Central,
îşi lua zborul un elicopter în care se aflau Nicolae şi Elena
Ceauşescu. Aşa a început ist oria noast ră recentă.
Energia politică a fost la început consumată în mari
adunări publice. Partidele au fost în stare, în prim ul dece
niu postcomunist, să reunească în pieţe zeci sau, uneori,
sute de m ii de simpatizanţi. Cele din opoziţia ant icom u
nist ă au fost ajut at e de organizaţ ii precum Alianţ a Ci
vică, Asociaţia Foştilor Deţ inuţi Polit ici din Rom ânia ori
Solidarit at ea Universit ară. M it ingurile FSN reuneau şi
ele m ulţ im i însem nat e, în care bucureşt eni fanat izaţ i şi
cetăţeni din alte colţuri ale ţării strigau, at unci când îşi
vedeau idolul: „Iliescu apare, / Soarele răsare", t rim iţ ând-
cu voie sau fără voie - la sim bolul electoral din 1946 al
blocului electoral organizat în jurul comuniştilor. Pe 15
noiembrie 1990, când se aniversau trei ani de la revolt a
muncitorilor braşoveni, Alianţ a Civică strângea pe bule
vardele capitalei peste 200 de mii de oameni - unui au zis
chiar 500 de mii! - , anunţând coalizarea forţelor de opoziţie.
Odată cu trecerea t im pului, adunările publice de par
tid au reclamat , ca şi-n alte părţ i ale lum ii, m obilizarea
filialelor. Iar dacă la început ul secolului trecut cam pa
niile electorale foloseau t renurile pent ru a aduce sim pa
t izanţ ii de partid în capitală, o sută de ani m ai târziu,
locul acestor m ijloace de t ransport a fost luat de auto
buze. în general, t alia m ulţ im ilor de la m it inguri a ur
mat curba descrescătoare a part icipării la vot. Excepţ iile
au reclamat efort uri considerabile: at unci când şi-a lan
sat candidat ura la prezidenţiale, V. Ponta a um plut cel
m ai m are st adion din Bucureşt i cu 70 de m ii de sim pa
tizanţi veniţ i din toate judeţele. N um ărul ar fi fost con
siderat m ic la început ul anilor nouăzeci, dar în 2014 a
părut foarte mare.
Şi participarea civică a cunoscut o scădere importantă.
M itingurile organizate între 22 aprilie şi 14 iunie 1990 în
Piaţa Universit ăţ ii rămân cea m ai am plă mobilizare în
favoarea democratizării din istoria noastră. Zeci de m ii de
locuitori ai Bucureştiului socializau sub semnul unor dis
cursuri ţinute din balconul Facultăţii de Geologie sau al
unor versuri precum: „M ai bine haimana decât trădător, /
M ai bine huligan decât dictator, / M ai bine golan decât
activist, / M ai bine mort decât comunist". Refrenul t rimi
tea la etichetele „huligan" şi „golan", folosite, la interval
Ce putere are st rada? 125
de câteva luni, de către N. Ceauşescu şi I. Iliescu, pentru a-i

descrie pe protestatarii care cereau schimbarea m oravuri
lor politice.
O intervenţie iraţională a preşedintelui Iliescu după
alegerile din 20 m ai a t ransform at Piaţa U niversit ăţ ii
într-un loc al violenţei st atului îndreptate îm pot riva cetă
ţenilor. I s-a spus „mineriadă", fiindcă agenţii acestei vio
lenţe au fost muncit orii care lucrau în minele din Valea
Jiului. în iunie 1990, aceştia au fost chemaţi „să facă or
dine" la „km o al democraţiei". Nu era prima dată când
puterea neocom unist ă făcea apel la acest „detaşament
muncitoresc". FSN a mai recurs în primele luni din 1990
la sprijinul minerilor pentru a int imida opoziţia. M inerii
se distinseseră în 1977 prin fermitatea cu care au revendi
cat o ameliorare a condiţiei lor sociale. 13 ani mai târziu,
ei erau transformaţi, cum spunea Alin Rus, într-un detaşa
ment de „forţe civile organizate în lupt a politică". Antro
pologul David A. Kideckel a analizat fenomenul vorbind
despre o frustrare generată de învinovăţ irea victimei şi de
înstrăinare. Prefaţată de o acţiune a muncit orilor din ca
pitală, care a fost aşezată sub sloganul: „IM GB face ordine",
mineriada din 14 - 15 iunie 1990 a constat, cu o expresie a
lui M ihnea Berindei şi a Ariadnei Combes, într-o vână
toare de oameni. Consecinţele sale interne şi internaţio
nale au fost imense: pe de o parte, ea a legit imat utilizarea
violenţei în lupt a pent ru putere, iar pe de alta a condus la
degradarea semnificativă a percepţiei României în plan
extern. Ambele au fost greu de reparat. Nu a fost ult ima
mineriadă: cea din septembrie 1991 a dus la destituirea gu
vernului Roman. Alte două au fost organizate, în ianuarie
şi februarie 1999, ca marşuri ale opoziţiei radicale (contro
late de PRM , cu accept ul PDSR) îm pot riva guvernului
126 Crist ian Pr eda
Radu Vasile. Acesta a rezistat, negociind cu liderii mineri

lor „pacea de la Cozia“, dar regim ul a ieşit destabilizat din
încercarea la care a fost supus.
M inerii au organizat şi greve, dar succesul acest ora a
fost lim it at . Au eşuat şi alt e bresle, nu doar a lor. E un
efect al inadecvării m işcării sindicale la evoluţ ia societă
ţii. Cine vrea să vadă trecutul poate vizit a biroul unui li
der din oricare confederaţie. CNSLR-Frăţia, Cartel Alfa,
Blocul Naţional Sindical, Confederaţia Sindicatelor De
mocratice din România şi M eridian au mobilizat lucrăto
rii din sectorul de stat, nu din cel privat - aflat în continuă
creştere - şi, pe de alt ă parte, au asum at în mod deschis
opţ iuni politice: de pildă, în februarie 1992, liderul Fră
ţia, M iron M itrea, t una şi fulgera de la t ribună îm pot riva
lui Ion Iliescu, cerându-le cet ăţ enilor „ca la alegerile vi
itoare să nu se m ai lase păcăliţ i", iar în prim ăvara anului
1999, liderii prim elor pat ru confederaţ ii din list a de mai
sus au m ilit at îm pot riva acordării accesului NATO la
spaţ iul aerian al Rom âniei. Ulterior, M it rea a ajuns un
important lider PDSR/ PSD, iar aderarea la NATO n-a mai
fost contest ată de vreun grup social sau polit ic din Ro
m ânia. Lecţia prudenţ ei polit ice n-a fost, însă, asim ilat ă
de către sindicalişt i. în perioada recentă, ei au căutat m ai
degrabă să pactizeze form al cu partide decât să protes
teze: în februarie 20 11, toate cele cinci centrale sindicale
sem nau un prot ocol de cooperare cu U niunea Social
Liberală, at unci în opoziţie, prom iţ ând să susţ ină „prin
act ivit ăţ i specifice, acţ iunile USL, pent ru reuşit a demer
surilor [lor] parlam ent are". USL a avut succes la urne în
2012, dar a dispărut doi ani după aceea.
Este chiar perioada în care energiile civice au fost retre-
zite la viaţă. Ele au fost investite, m ai întâi, în protestele
ecologiste din 2013 int it ulat e ttuniţisalvăm. Acestea au

pornit de la disputele în jurul intenţiei de a relua exploata
rea minieră a aurului dintr-un sat aflat în M unţii Apuseni -
Roşia M ontană. Cum cei care se opuneau proiectului îl
considerau o ilustrare a corupţiei, mişcarea ecologistă s-a
transformat într-o critică a proastei guvernări.
în t oam na lui 2015, un incendiu produs în clubul
Colect iv din Bucureşt i a st ârnit din nou m ânia civică,
după ce s-a descoperit că respect ivul st abilim ent funcţ i
ona cu avize obţ inut e ilegal. D oliul pent ru cei 63 de t i
neri care au m urit în incendiu a fost organizat public ca
un m arş al t ăcerii şi a condus la dem isia prem ierului
Ponta. N oul guvern a inclus în list a de port ofolii - pen
t ru prim a dată în ist oria noast ră - un m inist er al consul
t ării publice şi dialogului social, care avea am biţ ia de a
ascult a vocile civice înaint e de configurarea unor poli
tici. După un an, când s-a alcăt uit un nou execut iv, m i
nist erul respect iv a fost t opit în cel al m uncii.
Ciclul civic al ist oriei recente era departe de a se fi
încheiat . După alegerile din decembrie 2016, m obiliza
rea de st radă a crescut în int ensit at e. Adopt area unei
ordonanţe de guvern la sfârşit ul lunii ianuarie 2017, care
exonera de responsabilitat e pent ru fapte de corupţie un
num ăr de lideri din part idul de guvernăm ânt , a declan
şat ieşirea m asivă în stradă - la Bucureşti, dar şi în mult e
oraşe din provincie, ca şi din afara ţ ării, în com unit ăţ ile
în care m unceau sau st udiau cetăţeni români. Piaţa Vic
toriei, aflat ă în faţ a sediului guvernului, s-a subst it uit
at unci Pieţei Universit ăţ ii, ca loc em blem at ic al protes
t ului. în replică, susţinăt orii guvernului, m ult m ai puţ in
num eroşi, s-au adunat în faţ a Palat ului Cot roceni, după
ce preşedintele s-a alăt urat m anifest anţ ilor îm pot riva
O U G13. în vara anului 2018, pe 10 august , un m it ing

paşnic a marcat în chip explicit ralierea diasporei la pro
testele ant icorupţ ie: poliţ ia a int ervenit brut al, cu t otul
disproporţ ionat , folosind gaze lacrim ogene şi t unuri cu
apă. Ca şi la început ul t ranziţ iei, m işcările de stradă din
2017- 2018 au părut să fie m ai i nfluent e decât forţ ele
parlam ent are de opoziţie.
Unele forme de protest, populare o vreme, au dispărut.
Greva foamei - care era folosită şi-n Piaţa Universit ăţ ii, şi
mai târziu - ca m ijloc de presiune asupra autorităţ ilor a
fost abandonată. A sporit, însă, disponibilit atea pent ru
semnarea petiţiilor, uşurat ă şi de noile tehnologii. Cau
zele apărate sunt dintre cele m ai diverse. în mom ent ul
scrierii acestor rânduri, cele mai populare cinci petiţ ii
online din România privesc promulgarea unei modificări
a legii educaţiei ce elim ină din programa şcolară referin
ţele la gen, interzicerea vaccinării obligatorii, suspenda
rea unei em isiuni de t eleviziune, îngheţarea plăţii ratelor
la bănci timp de şase luni şi susţinerea num irii ca premier
a unui anum e Georgescu.
O nout at e a cult urii civice din post com unism o con
st it uie încadrarea polit ică a m obilizărilor religioase, a
căror form ă exem plară ne este oferit ă de pelerinaje, care
exprim ă, observa M irel Bănică, o nevoie de miracol. Dar
influenţ a r eligiei asupra vieţ ii publice este departe de a
înt runi consensul. Au probat-o pasiunile stârnite de con
sult area prin referendum , din 6-7 oct ombrie 2018, cu
privire la schim barea definiţ iei const it uţ ionale a fam i
liei, dar şi aprigele dispute referit oare la const ruirea Ca
tedralei M ânt uirii Neam ului în Bucureşti, lângă clădirea
Parlam ent ului.
Part iciparea polit icienilor la pelerinaje şi asocierea
lor cu ierarhia religioasă n-au dat rezult at ele electorale
aşteptate. Cam pania l ui Vict or Ponta din 2014 care a în

ceput şi s-a încheiat în incinta unor biserici şi a căutat să-l
portretizeze pe K. Iohannis ca ne-român înt rucât nu este
ortodox e un adevărat caz de şcoală pent ru cum nu tre
buie să gândeşti o confruntare. Sfânt ul Sinod al BOR a
reuşit cu mare dificult ate să-i convingă pe preoţi să nu se
m ai afilieze la m işcări politice, dar nu a put ut împiedica
m anipularea grosolană a religiei atât de către politicieni
de stânga - unul declara că Dumnezeu ar fi pesedist! - , cât
şi de către unii de dreapta, între care s-a distins patronul
de fotbal convertit la politică şi care susţinea că Isus a fost
cel mai bun ideolog... Au eşuat şi încercările de a face din
liderii cult elor senatori de drept, ca-n perioada interbe
lică, dar şi t entativele de secularizare radicală a vieţ ii pu
blice. Am avut, totuşi, premieri catolici, preoţi de diverse
confesiuni în camere şi un preşedinte luteran.
Ceea ce înseam nă că t oleranţ a s-a im pus în faţ a exce
selor de t ot felul.
Cât de influentă este presa?
Presa a jucat un rol-cheie în decembrie 1989. într-o ţară

în care programul de t eleviziune dura două ore pe zi şi
cuprindea ode în lim bă de lem n închinat e secretarului
general, fapt ul că se putea vorbi fără vreo oprelişte, 24 de
ore din 24, a fost privit ca o m inune. Cenzura a fost des
fiinţ at ă în prim a zi a revoluţ iei. La fel se înt âm plase şi în
iunie 1848, când Pruncul român celebra m om ent ul în ver
suri: „Cenzura se goneşte, / Tiparul dobândeşte / Dorita-i
libertat e / Ce e viaţ a sa, / Cu ea num ai trăieşte, / Cu ea va
progresa'1. Un secol şi jum ăt at e mai târziu, TVR a fost
declarată „liberă", adăugându-şi astfel litera L la acronim.
Televiziunea publică a servit drept inst rum ent de le
git imare a com it et ului revoluţ ionar. E ceea ce i s-a repro
şat ult erior. M ai ales după ce s-a constatat că numeroase
inform aţ ii t ransm ise în orele revoluţ iei nu erau verifi
cate şi au semănat panică. Ştirea pot rivit căreia schim ba
rea de regim ar fi făcut 60 de m ii de victime a fost difuzată
de TVRL. Int rodusă în rechizit oriul procesului soţ ilor
Ceauşescu, cifra a fost preluat ă de presa int ernaţională,
încântat ă că t ransmite în direct - pent ru prim a dată în
istorie - o revoluţ ie sângeroasă. Im aginile vict im elor au
creat solidaritate: aşa apare aceasta în epoca mediatică,
şi anume prin identificarea t elevizuală cu portretul celor
căzuţi. După o vrem e, când s-a descoperit că num ărul
Cât de influentă este presa? 131
m orţ ilor era m ult m ai mic, decepţia a fost la fel de mare

ca şi emoţ ia iniţială.
Presa a fost reinvent at ă odată cu politica. Şi urmând
uneori aceleaşi reţete. Ziarul oficial al part idului unic -
Scânteia - şi-a spus înt âi Scânteia poporului, apoi Adevărul
şi a susţinut entuziast toate punct ele de vedere ale noilor
autorităţ i. I nclusiv denigrarea m anifest anţ ilor ant ico
m unişt i din Piaţa Universit ăţ ii. în schimb, celălalt coti
dian al regim ului com unist, România liberă, şi-a păstrat
numele şi a devenit t ribuna opoziţiei faţă de noua putere.
Unele convert iri au fost ridicole: Era socialistă, care avea
drept subt it lu „revist ă t eoretică şi social-politică a CC al
PCR“ , s-a t ransform at în Alternative, „revist ă indepen
dentă de gândire socială şi politică", iar ideologii socia
li şt i au schim bat apologia PCR cu apologia FSN. S-a
rebotezat, dar num ai după câteva luni de pauză, şi fosta
redacţie a Săptămânii, o t ribună ceauşistă, care denigra
scriitorii de valoare, inclusiv din exil, şi cult iva linguşirea
nomenclat urii: noul ei num e - România M ar e- confirma
opţ iunea pent ru naţ ionalism ul protocronist , unul pig
mentat cu vulgarit at e şi calomnie la adresa politicienilor
moderaţi. Redacţia condusă de C.V. Tudor e locul în care,
pent ru prim a dată, a fost alcăt uită o listă neagră cu st u
denţii şi int elect ualii „plăt iţ i de Soros".
Pe de alt ă parte, renaşterea part idelor „ist orice" a în
semnat şi reapariţ ia gazet elor Dreptatea şi Liberalul, care
fuseseră până în 1947 „organ al PNŢ“ şi, respectiv, „organ
naţ ional, liberal". Tipărirea şi difuzarea acest ora erau
îngreunat e de noul regim, care cont rola cotele de hârtie
şi reţ elele de dist ribuţ ie m oşt enite de la st at ul socialist.
Influenţ a lor era, de aceea, lim it at ă la un public fidel,
form at din m em brii de partid. Alt e gazete erau noi: se
dist ing înt re cele cu im pact polit ic Revista 22, scrisă de

int elect uali publici racordaţi la cult ura prot est ului ant i
com unist din ţările central-europene, şi Caţavencu, săptă
mânal incomod, care făcea un soi de sinteză înt re Ghimpele
lui Caragiale şi umorul vulgar din Gluma lui Ion Anestin,
completând-o cu fotografii trucate sau comentate m ali
ţios. Ceva m ai t ârziu au apărut cot idiene polit ice noi,
care se voiau neutre, dar au picat în capcana tabloidizării,
apoi în cea a unei polit izări im puse de dependenţa de
subsidii de la m inist ere sau agenţ ii guvernam ent ale,
mascate în m ult e cazuri prin reclamă la servicii publice
fără concurenţă. De bine, de rău a exist at o vrem e înde
lungat ă pluralit at e de opinii, chiar dacă uneori inform a
ţ iile difuzate nu erau deloc fiabile. Azi, gazetele, atâtea
câte m ai apar, cuprind mai puţine ştiri decât cuprindeau
ziarele de la sfârşit ul secolului al XlX-lea.
Bătălia pent ru pluralism în domeniul t eleviziunii şi
al radioului a fost m ult mai com plicată decât în presa
scrisă. M anifestaţiile anticomuniste din Piaţa Universit ă
ţii au cerut încetarea subordonării guvernamentale a m ij
loacelor audiovizuale, dar şi autorizarea unor post uri
independente de radio şi TV. Abia în 1995 a apărut o staţie
de t eleviziune capabilă să concureze TVR, revenită la ve
chiul nume. Din acel moment, politica a fost schimbat ă
în profunzime: toate partidele au abandonat mobilizarea
ideologică în favoarea seducţiei mediatice, devenind ceea
ce literatura politologică numeşte partide catch all, adică
form aţ iuni care caută sprijin în orice pătură a societăţii,
diluându şi mesajele şi relativizându-şi valorile, pent ru a
cuprinde sub umbrela proprie alegători - pardon, specta
tori! - cât mai m ulţ i şi cât mai diverşi.
Cât de influentă este presa ? 133
Profilul de gazetar t radiţ ional a fost şi el abandonat,

în locul lui, au apărut m oderat orul de t alk-show, apoi
analist ul politic. Locul dezbaterii a fost luat de linşaj,
vulgarit at ea s-a subst it uit explicaţ iei, sat ira a lăsat locul
denigrării. Polit icienii au preluat şi ei acest stil. în seco
lul al XlX-lea şi la început ul celui urm ător, în astfel de
sit uaţ ii se ajungea la duel: acum se int entează proces ori
se am eninţ ă cu deschiderea unuia. Consum ul inform a
ţ iilor de presă s-a redus, m ai cu seam ă în t im pul cam pa
niilor elect orale. Foarte puţ ini ziarişt i au păstrat fie şi
poleiala neut ralit ăţ ii: de cele m ai m ult e ori, ei ţ in să se
arate m ai păt im aşi decât cet ăţ enii angajaţ i form al în
viaţ a de partid, aleşi în camere sau m em bri în guvern.
Spaţ iul mediat ic nu mai este liber, ci anarhic. Vina apar
ţ ine, în m are m ăsură, şi organism ului m enit prin lege
să vegheze la civilit at ea dialogului şi la calit atea infor
m ării publicului: e vorba despre Consiliul Naţ ional al
Audiovizualului, o com binaţ ie rară de ţ âfnă partizană
şi indolenţ ă civică.
Doar cam paniile prezidenţ iale au răm as cât de cât
int eresant e, fiindcă prilejuiesc confrunt ări faţă-n faţă.
Unele dezbateri televizate au decis învingăt orul sau au
lăsat urme în m em oria colectivă. Aşa sunt , de pildă, de
finiţ ia noii realit ăţ i politice form ulat ă de Ion Raţ iu în
1990 - „chintesenţa democraţiei poate fi exprimat ă într-o
singură frază: mă voi lupt a până la ult im a mea picătură
de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu m ine“ , ori
înt rebarea ret orică pe care Traian Băsescu a rostit-o în
2004 în confrunt area lui cu Adrian Năstase: „ce blestem
o fi pe poporul ăsta de a ajuns să aleagă înt re doi com u
nişt i?", sau cea deloc retorică „Azi-noapte v-a plăcut în
t âlnirea cu dom nul Vânt u?“ , pe care acelaşi Băsescu i-o
adresa, pat ru ani m ai târziu, lui M ircea Geoană. în două

rânduri, şi anume în 2000 şi-n 2019, „dezbaterile prezi
denţiale finale" au fost anulate. Să fie oare acesta mot ivul
pent ru care în anii respect ivi la t urul al doilea au venit
sem nificat iv m ai puţ ini alegători decât la prim ul?
Pe de alt ă parte, cam paniile prin t eleviziune au ajuns
ext rem de scumpe: un m inut de publicit ate electorală
putea costa în 2019, la europene, şi trei m ii de euro. Legea
îngăduia în acelaşi an unui candidat la prezidenţiale să
chelt uiască 16,6 m ilioane de lei pent ru publicit ate prin
t eleviziune, radio şi presă scrisă şi alt e 8,3 milioane în
t urul al doilea, în acelaşi scop. în ult im ele cam panii, po
lit icienii au căutat să se adapteze la m ediul online şi la
com plexit at ea noilor reţele sociale: în ziua vict oriei sale
din 2014, Klaus Iohannis a notat pe pagina lui de Face-
book că ajutoarele sale din cam panie ar fi „scris istorie",
întrucât, „pentru prima dată, online-ul a făcut diferenţa".
Ce şt im sigur este că nim eni n-ar fi putut rosti o aseme
nea frază cu un deceniu m ai devreme.
Ce a rămas relat iv neschimbat este convertirea jurna
lişt ilor la politică. Vadim Tudor fusese redactor la Ager-
pres, înaint e de a fi poetul de curte găzduit de Săptămâna:
după 1989, el a făcut din România M areo t ribună politică,
apoi o t ram bulină pent ru Senat, pent ru cam paniile pre
zidenţiale, iar spre sfârşit ul vieţ ii, pent ru Parlam ent ul
European. Parcursurile de carieră din anii t ranziţ iei au
fost influenţ ate de schimbările din peisajul media: ling
vist de profesie, dar devenit cunoscut ca realizator al unei
„past ile TV“ despre folosirea corectă a lim bii române,
George Pruteanu a avut o carieră sinuoasă: a devenit se
nator pe listele PNŢCD, apoi în 2000 pe cele ale PSD, par
tid părăsit în favoarea PRM. M embră a redacţiei unui ziar
Cât de influentă este presa? 135
de provincie - Cuvântul libertăţii din Craiova Olguţa Vasi-

lescu a îmbrăţişat după 3-4 ani de presă o carieră politică în
PRM, pentru ca ult erior să intre-n PSD şi să facă uitate ori
ginile sale gazetăreşti. Şi Sorin Roşea Stănescu, editorialist
la Ziua, e din aceeaşi categorie: în 2012 el a aderat la PNL în
anii din urmă, au invadat spaţiul politic moderatorii de
emisiuni: Robert Turcescu, Gabriela Firea şi Rareş Bogdan,
primul fiind ales senator pe listele M işcării Populare, a doua
ocupând fotoliul de primar al capitalei, iar ult im ul deve
nind de curând membru al Parlamentului European, fiind
cap de listă pentru liberali. Gazetar la BBC şi eseist conser
vator, Traian Ungureanu a făcut şi el două mandate de de
putat european, după ce s-a afiliat la PDL în 2009. Aşa după
cum se poate constata, partidele care i-au „transferat" pe
gazetari acoperă aproape întreg spectrul politic.
De ce au jur n ali şt i i succes în polit ică? Explicaţ iile
sunt la îndem ână. Prima ţine de capacit atea de expri
mare. Aşa cum în prim ul secol al polit icii noast re m o
derne, cei m ai m ulţ i parlam ent ari erau avocaţ i, având
avant ajul cult urii juridice, dar şi al unei exprim ări în
grijite, astăzi au căutare ret orii presei. M ai e un fact or de
luat în seamă: înt rucât câşt igarea notoriet ăţ ii depinde
de t eleviziune, trecerea de la pupit rul unei em isiuni sau
chiar din faţ a unui prom pt er la t ribuna parlam ent ului
a căpătat credibilit at e în ochii m aselor de votanţi.
M ecanismele de producere a notoriet ăţ ii sunt pe cale
să fie schimbate: reţele ca Instagram, canale video precum
YouTube sau aplicaţ ii din categoria TikTok reprezintă
resurse care, deocamdată, au influenţ at în m ai mică m ă
sură viaţ a noast ră politică decât altele. Term enul cel mai
important din fraza anterioară este: deocamdată.
Unde sunt antieuropenii?
„Casa com ună a t ut uror popoarelor cont inent ului": aşa

era descrisă „Europa unit ă" în com unicat ul către ţară
adoptat de către Consiliul FSN pe 22 decembrie 1989.
Form ula era îm prum ut at ă de la secret arul general al
Part idului Com unist al Uniunii Soviet ice, M ihail Gor
baciov. Ca şi ideea că relaţ ia cu Europa ţ ine de afaceri
ext erne, m ot iv pent ru care expresia din debutul para
grafului era expusă la punct ul 9 al proclam aţ iei r evolu
ţ ionare, unde se ajungea la capit olul despre t reburile
străine ale ţării. Perceperea Europei ca o entitate externă
nu a dispărut nici astăzi, la r 3 ani după aderare: o vedem
în int erogaţ iile de t ipul „ce va zice UE despre cutare sau
cut are lucru?", form ulat e ca şi cum nu am fi parte din
Uniune, ci - în cel m ai bun caz - vecini cu ea.
Const it uţ ia din 1992 nu a inclus vreo referinţ ă la Eu
ropa. în schimb, la revizuirea operată în 2003, care a fost
precedată de o consultare a Com isiei de la Veneţia, a fost
int rodus un art icol nou, ce tratează „int egrarea în U ni
unea Europeană". Un alt ul, im ediat următor, vorbeşte
despre „aderarea la Trat at ul At lant icului de Nord". Ar t i
colele - 148 şi 249 - nu spun mare lucru: ele precizează
că alipirea are nevoie - şi în cazul UE, şi-n celălalt - de
câte o lege vot at ă cu o super-m ajorit at e de două t reim i,
în rest, noul t ext const it uţ ional afirm ă preem inenţ a
Unde sunt ant ieuropenii? 137
drept ului „com unit ar" (aşa i se zicea pe at unci) asupra

celui naţ ional şi prevede un m ecanism de cooperare în
tre guvern şi camerele de la Bucureşti, care este azi, după
int rarea în vigoare a Trat at ului de la Lisabona, complet
irelevant .
Alăt urarea inst it uţ iilor europene şi a celor nord-atlan-
tice nu era deloc întâmplătoare: UE şi NATO erau asociate
aproape în permanenţ ă în acea perioadă, fiind văzute -
fiecare în parte - ca un sinonim al Occidentului. De unde
şi frecvenţa ut ilizării expresiei „integrare euro-atlantică",
preluat ă din retorica atlantistă, dar aplicată şi procesului
de integrare în Uniunea Europeană. într-un fel, confuzia
era inevit abilă. Pe de o parte, fiindcă modernizarea a fost
concepută - la fel ca-n secolul al XlX-lea - ca occidentali-
zare, iar UE şi NATO erau în anii nouăzeci expresiile in
st it uţionale modernizatoare cele m ai pertinente pentru
orice societate est-europeană. Sunt, de altfel, şi-n zilele
noastre: cine ajunge la Podgorica sau la Tirana nu-i va auzi
pe muntenegreni ori pe albanezi spunând altceva. Pe de
alt ă parte, exist ă şi o raţiune specifică României: ajutorul
acordat NATO în primăvara lui 1999 de către administ ra
ţia Constantinescu în conflictul din fosta Iugoslavie a fost
răsplătit în iam a acelui an cu o invit aţ ie de a începe ne
gocierile cu UE. Şi atunci, cum să nu le legi?
E adevărat că-n 2003 dezbaterile asupra războiului din
I rak şi dist anţ area unor europeni de poziţ ia St atelor
Unite în acest com plicat dosar dădeau deja de gândit
elit elor de la Bucureşti. Acest ea descopereau că NATO şi
UE nu sunt cele două feţe ale aceleiaşi m edalii decât
înt r-un sens m et aforic foarte general dat Occidentului,
însă m et afora a avut o funcţ ie polit ică însem nat ă: cu
ajut orul ei, partidele ant icom unist e s-au aut odefinit la
m ijlocul anilor nouăzeci ca euro-atlantice, ceea ce le-a

îngăduit să-i acuze pe neocom unişt ii din PDSR ori pe
naţ ionalişt ii radicali din PUNR şi PRM că sunt antiocci-
dentali. Preşedinte în funcţ ie, Ion Iliescu a reacţionat la
acuzaţ ii şi a propus în iunie 1995 încheierea unei înţ e
legeri, cunoscute ca Pactul de la Snagov: era un com pro
m is al t ut uror forţ elor polit ice în vederea aderării la
Uniune. Dar şi un gest necesar pent ru a depune, chiar a
doua zi, o cerere oficială de candidat ură. Planul de ade
rare va fi elaborat abia pat ru ani m ai târziu, cu câteva
luni înaint e de decizia din decembrie 1999 a Consiliului
European de deschidere a negocierilor de aderare.
Rom ânia era plasat ă at unci într-o categorie din care
m ai făceau parte cinci state: unele - Letonia, Lituania,
Slovacia şi M alt a - au t erm inat negocierile repede şi au
int rat în UE pe r m ai 2004, în vrem e ce Bulgaria ni s-a
alăt urat în sub-categoria „codaşele clasei". în cazul nos
tru, negocierile au pornit în februarie 2000, iar cele 31 de
capitole pe care ele le includeau n-au fost închise decât
în decembrie 2004. Int rarea efect ivă s-a realizat abia pe
1 ianuarie 2007.
Când au pornit discuţ iile cu UE, conşt iinţ a euro
peană nu era prea răspândit ă printre noi: un barom et ru
de opinie din 2001 arăta că doar 1,5% din cet ăţenii ro
m âni alegeau drept prim ă ident ificare cet ăţenia euro
peană, un procent infim în raport cu grupul celor care
se declarau „rom âni" sau locuit ori ai unor regiuni ist o
rice. Când era vorba despre aut oevaluarea cunoştinţ elor
despre Uniune, euro-barom etrul nu vădea diferenţe în
tre cota reieşit ă din declaraţ iile rom ânilor şi procent ele
privit oare la cetăţenii din cele zece ţ ări int rat e cu t rei ani
înaint ea noast ră. în schimb, opt im ism ul rom ânilor era
Unde sunt ant ieuropenii ? 139
semnificativ mai mare decât al altor ex-comunişti, atunci

când est im am beneficiile int egrării.
înt rucât susţinerea pentru intrarea în UE a fost în mod
constant peste 80 de procente, Rom ânia nu a făcut, pre
cum alte state-candidate - de pildă, nouă din cele zece ţări
care au aderat în 2004-, un referendum având o aseme
nea temă. Adevărul este că şi în unele din acele ţări, pro
cent ul vot urilor în favoarea aderării a fost foarte mare, în
Lituania ori Slovacia depăşind chiar 90%. Pe de alt ă parte,
perspect iva int rării la 1 ianuarie 2007 a calmat multe din
t ensiunile de pe scena noastră politică. Acestea au izbuc
nit, de altfel, imediat după aderare. Au fost vizibile, de
fapt, chiar în noaptea de Revelion care preceda marele
moment: atunci, preşedintele, care se afiliase la PPE, şi
premierul, liberal, au organizat două serbări publice dis
tincte. Au urmat ani politici agitaţi. Integrarea în UE nu
a influenţ at în chip pozitiv stabilitatea sist em ului de par
tide şi nici nu a aplanat vreo criză internă. Dimpotrivă.
Cel puţin asta au afirmat unii politicieni români, care
au mers până acolo încât au acuzat, în m ai mult e rânduri,
inst it uţiile europene că ar fi agravat certurile politice de
la Bucureşti. Aşa s-a înt âmplat în 2012 şi 2017, când crize
grave ale regimului au făcut necesară intervenţia Comisiei
Europene ori a Parlamentului European, care au criticat
autorităţile naţionale şi au cerut restabilirea funcţionării
inst it uţiilor în acord cu Constituţia. în ambele cazuri, gu
vernarea era controlată de social-democraţi, care nu au
acceptat declaraţiile oficialilor Comisiei de la Bruxelles ori
rezoluţiile adoptate cu majorităţi consistente din Parla
m ent ul de la Strasbourg.
Uneori, at it udinile unor deput aţ i social-democraţi
aleşi în Rom ânia au fost de-a dreptul ridicole. Unul i-a
reproşat Vivianei Reding, care gest iona în cadrul Com i

siei Europene dosarul „stat de drept", fapt ul că la o dez
batere despre guvernul Ponta purt a un sacou portocaliu,
culoarea part idului prezidenţ ial de la Bucureşti. Un alt
deputat din acelaşi grup declara că m ajorit at ea PE a fost
în chip sistemat ic indusă în eroare în privinţ a sit uaţ iei
polit ice din România, printr-o vast ă m anipulare pusă la
cale de doi colegi de-ai săi. Ostilitat ea faţ ă de inst it uţ ii
europene cheie - Parlam ent ul şi Com isia - a cont ribuit
la scăderea euro-entuziasmului: în t oam na anului 2018,
doar 52% dintre rom âni m ai aveau o im agine pozit ivă
despre UE. Procentajul era m ai mare decât m edia euro
peană - de 42% dar sem nificat iv mai mic decât în m o
m ent ul aderării.
După 2007, partidele româneşt i au t rebuit să se adap
teze unui peisaj politic m ai com plex decât cel în care ac
tivaseră până atunci, înt rucât au avut reprezentare şi-n
Parlamentul European, nu doar în cel naţional. Interacţi
unea la aceste două nivele nu a fost înt otdeauna uşoară:
aşa, de pildă, PDL şi PSD au fost, în prim ii şapte ani după
aderare, aliate în majoritatea alcăt uită în PE din Partidul
Popular European (PPE) şi fracţiunea int it ulat ă Socialişti
şi Democraţi (S&D), t imp în care la Bucureşti ele au coo
perat în guvern doar câteva luni între 2008 şi 2009, în rest
fiind în relaţii de adversitate; PNL şi PSD au fost între 2012
şi 2014 în grupuri diferite la PE şi îm preună în guvernul
naţional; între 2014 şi 2019, PNL şi UDM R au aparţinut
fracţ iunii PPE, dar uniunea m aghiarilor a cooperat - în
int ervalul amint it - cu mai multe guverne controlate de
PSD, cărora penelişt ii li s-au opus vehement.
Cea mai st ranie situaţ ie s-a produs în prim ăvara anu
lui 2019, at unci când Laura Codruţ a Kovesi a susţ inut
Unde sunt ant ieuropenii? 141
un concurs pentru postul de procuror-şef european (EPPO).

Cu cât eva luni înaint e, ea fusese dest it uit ă din fruntea
DNA. Clasat ă prim a după exam inarea dosarelor de către
un comit et de experţ i, susţ inut ă prin vot de cele două
com isii ale PE im plicat e în selecţie, Kovesi a fost blocată
luni de zile în cadrul Consiliului UE. I-au pus piedică re
prezentanţii guvernului de la Bucureşti. Ei profit au de pe
urm a fapt ului că, în acea perioadă, Rom ânia exercita pre
şedinţia rotat ivă a acestei inst it uţ ii. Guvernul Dăncilă,
care apăra t agma corupţilor din propriul partid, a împins
Consiliul UE într-un conflict cu Parlamentul European,
pe care n-avea cum să-l câştige. E, din păcate, singura
urm ă polit ică lăsat ă de prim a preşedinţie rom ânească a
unei inst it uţ ii de la Bruxelles.
La 13 ani de la aderare, t erm enii cu care este asociată
cel m ai adesea UE în Rom ânia sunt „fonduri europene".
Este adevărat că, în perioada respect ivă, am prim it din
partea U niunii 54,43 de m iliarde de euro, cu m ult peste
sum a cu care am cont ribuit la buget ul UE, şi anum e
18,91 m iliarde. Trei dintre proiect ele asumat e în 2007 -
independenţ a just iţ iei, int rarea în Spaţ iul Schengen şi
aderarea la zona euro - sunt departe de a fi realizat e.
Cet ăţ enii rom âni au profit at din plin de libert at ea de
circulaţie: au put ut m unci, st udia sau călăt ori fără opre
lişt i în celelalt e state-membre.
Perioada recentă nu e cea m ai bună din istoria Uniunii:
M area Britanie a hotărât în 2016, printr-un referendum,
să o părăsească. E prima dată când num ărul statelor mem-
bre scade. Până acum, a tot crescut, ajungând de la şase
fondatoare la 28. De la 1 ianuarie 2021, vom fi din nou 27,
câţi am fost între momentul aderării României şi a Bulga
riei şi cel al int rării Croaţiei. Istoria se arată încă o dată
plină de surprize. Cine ar fi crezut în toamna anului 1988,

când M area Britanie aniversa cincisprezece ani de la intra
rea în com unit at ea europeană, că peste alţ i t reizeci Ro
m ânia nu num ai că nu va m ai fi o ţară totalitară, dar va
discuta - alături de alte 26 de state - în ce condiţii vor ieşi
britanicii din Uniune?
Concluzie
Imediat după căderea lui Ceauşescu, libertat ea n-a fost

resimţ ită de toată lum ea la fel. Pentru unii, ea a fost înso
ţ it ă de suspiciune. „Ce-aţi făcut în ult im ii 5 ani?“ era în
trebat oricine dădea de bănuit. 0 vreme s-au alcătuit, ici
şi colo, „liste negre“ . Consecinţele juridice ale acestei ati
tudini au fost firave. Puţini sunt cei care au plătit pentru
ororile pe care le-au comis în vremea regimului comunist.
Gest iunea mem oriei este, de aceea, problemat ică: li
ch el el e- cum le-a spus Gabriel Liiceanu în 19 9 0 - au
fabricat o form ă de nost algie care relat ivizează răul to
t alit arism ului de stânga. A fost complicată, astfel, şi asu
marea memoriei celorlalte m işcări totalitare, de dreapta,
care au precedat soviet izarea. Aşa se face că avem şi ne-
gaţ ionişt i de stânga, şi negaţ ionişt i de dreapta: uneori,
ei sunt reuniţ i în una şi aceeaşi persoană, ce experim en
t ează ast fel coincidenţ a ext remelor.
Pe de altă parte, relaţia cu prezentul democratic e pa
radoxală: opt im ismul de la început ul t ranziţiei a lăsat loc
m ai înt âi unei forme de pesim ism , apoi unei decepţii
care nu vrea să se vindece. Evoluţ ia e contradictorie, fi
indcă realit atea democraţiei este m ult îm bunăt ăţ it ă azi
în raport cu 1989: sunt em parte a Uniunii Europene, be
neficiind de libertăţi inaccesibile generaţ iilor postbelice,
şi sunt em protejaţ i de acorduri m ilit are incom parabil
m ai solide decât tot ceea ce-am cunoscut de la venirea

lui Carol I în ţ ară şi până la căderea Pact ului de la Var
şovia. Trăim în cea m ai bună perioadă a Rom âniei şi ne
e greu s-o recunoaşt em. Spirit ele liberale şi democrate
sunt t oropite.
Au profit at de pe urm a m oleşirii pasiunilor politice
cei pe care Caragiale îi num ea „m oft angii". Flecarii, co
rupţ ii şi dem agogii s-au suit pe baricade. Aşa au ajuns la
putere, în unele îm prejurări, polit icieni incapabili să
vorbească şi să scrie cum se cade lim ba m at ernă, dar
pricepuţ i să spolieze bugetul public. M ecanismele inst i
t uţ ionale şi, când a fost nevoie, cet ăţ enii virt uoşi le-au
opus rezistenţă.
Cunoaşterea acest ui trecut recent - a ce anum e am
făcut în ult im ii treizeci de ani - e folositoare patriei. Nu
pent ru a blam a pe cineva, ci pent ru a reinvent a curajul şi
opt imismul, pentru a da în continuare o şansă m ariajului
dintre libertate şi egalitate, convieţ uirii dintre moderaţie
şi luciditate, coabitării dintre încredere şi toleranţă. Doar
aşa „ai noşt ri" şi „ai lor" - separaţi în chip inevit abil la
orice scrutin - se pot regăsi într-o comunitate.
De citit
Iată câteva recomandări de lectură, pent ru a aprofunda

cunoaşterea temelor expuse:
«rezist: Proteste împotriva OUG13/ 2017, Curtea Veche Publishing,

Bucureşti, 2or7.
Daniel Barbu, Republica absentă, Nemira, Bucureşti, iggg.
M irel Bănică, Nevoia de miracol: Fenomenul pelerinajelor în România
contemporană, Polirom, Iaşi, 2014.
M ihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, 13- 15 iunie
iggo: Realitatea unei puteri neocomuniste, traducere din franceză
de M onica Pârvu, ediţia a Il-a, Humanitas, Bucureşti, 2006.
Radu Carp, Daniel Şandru, Cine suntem şi ce ne ţine împreună?Re
flecţii post-Centenar despre natura democraţiei în România, Insti
tut ul European, Iaşi, 20T9.
Ramona Coman, Reformer lajustice dans un pays post-communiste. Le
cas de la Roumanie, Editions de l ’Universite Libre de Bruxelles,
Bruxelles, 2009.
Corneliu Coposu, Mărturisiri, dialog cu Vartan Arachelian, Hu
manitas, Bucureşti, 1996.
Doina Cornea, Putereafragilităţii, ediţia a Il-a revăzută, H umani
tas, Bucureşti, 2019.
Matei Dogan, „Dansul electoral în România interbelică", în idem,
Comparaţii şi explicaţii în ştiinţa politică şi în sociologie, Institutul
European, Iaşi, 2010, pp. 24r-26r.
Dragoş Dragoman, Capital social şi valori democratice în România,
Institutul European, Iaşi, 2oro.
146 D e citit
Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni: România de la comunism încoace,

traducere de Delia Răzdolescu, M ihai Elin, Horia Barna, Hu-
manitas, Bucureşti, 2004.
Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu, „The failure of Cohabitation.
Explaining the 2009 and 2012 Institutional Crisis in Roma-
nia“, in East European Politics, and Societies, and Cultures, vol. 27,
nr. 4, nov. 2013, pp. 668-684.
Alexandra Alina Iancu, La democraţie roumainea ses debuts postcom
munistes. Elitisme, apolitisme et informalitegouvemementale, Insti
t ut ul European, Iaşi, 2019.
Alexandra Ionaşcu, „Searching for Representation. Romanian
Parliamentary Elites and Their Political Roles", Studia Politica,
voi. XIII, nr. 2/ 2013, pp. 225-256.
Dumitru Ioncică (editor coordonator), Geneza Constituţiei Româ
niei: Lucrările Adunării Constituante, Regia Autonomă M onito
rul Oficial, Bucureşti, 1998.
Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Marele şoc dinfina
lul unui secol scurt, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.
Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, ediţia a V-a, Humanitas, Bucu
reşti, 2020.
Juan J. Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and
Consolidation: Southern Europe, South America, and Post-Commu
nist Europe, The Johns Hopkins University Press, Baltimore 8r
London, 1996, pp. 344-365.
Lucian Nastasă, Levente Salat (eds.), Relaţii interetnice în România
postcomunistă, Fundaţia CRDE, Cluj-Napoca, 2000.
Irina Nicoleta Ionescu, Le role du Parlement dans la creation des po-
litiques publiques en Roumaniepostcommunistes, Institutul Euro
pean, Iaşi, 20i r .
David A. Kideckel, România postsocialistă: Munca, trupul şi cultura
clasei muncitoare, traducere de Şerban Văetişi, Polirom, Iaşi,
2oro.
Pierre Manent, „Democraţia: regim şi religie", traducere de Cris
tian Preda, în Polis, nr. 3/ 1994, pp. 5-16.
Sergiu Mişcoiu, „între retorica consensului şi practica rupturii.
Efectele oscilaţ iilor strategice asupra percepţiei publice a
De citit 147
Parlamentului României", în Sergiu Gherghina (editor), Cine

decide?Partide, reprezentanţi şi politici în Parlamentul României şi
cel European, Instit utul European, Iaşi, 2010, pp. 91-106.
Alina M ungiu, „De ce am pierdut alegerile?", în Sfera politicii, an
I, nr. 1, septembrie r992, pp. 10 - 11.
M arius Mureşan, Destinaţia Cotroceni: Alegerile prezidenţiale din Ro
mânia iggo-2014, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2019.
Irina Nicolau (coordonator), Piaţa Universităţii, Nemira, Bucu
reşti, 1997.
Horia-Roman Patapievici, Anii urii, Humanitas, Bucureşti, 2029.
Dan Pavel, Iulia Huiu, „Nu putem reuşi decât împreună“: O istorie
analitică a Convenţiei Democratice, ig8g-2000, Polirom, Iaşi, 2003.
Karl R. Popper, Lecţia secolului trecut, traducere de Florin Dumi-
trescu, Baroque Books and Arts, Bucureşti, 2019.
Cristian Preda, Rumânii fericiţi: Vot şi putere de la 1831 până în pre
zent, Polirom, Iaşi, 201T, pp. 283-323.
Cristian Preda, „Partide, voturi şi mandate la alegerile din Româ
nia (1990-2012)“, în Studia Politica, voi. XIII, n r.1/ 2013, pp.
27-110.
Alexandru Radu, Un experiment politic românesc: Alianţa „Dreptate
şi Adevăr PNL-PD", Institutul European, Iaşi, 2009.
Violette Rey, „Credeţi că Revoluţia din decembrie 1989 a fost
inevitabilă?", în Lavinia Stan, Lucian Turcescu (coordona
tori), ig8g-2oog: Incredibila aventură a democraţiei după comu
nism, Institut ul European, Iaşi, 2010, pp. 262-263.
Antoine Roger, „Les partis antisysteme dans la Roumanie post-
communiste", în Revue d’etudes comparatives Est-Ouest, voi. 31,
2000, nr. 2, pp. 101-136.
Alin Rus, Mineriadele: între manipulare politică şi solidaritate munci
torească, Curtea Veche, Bucureşti, 2007.
Giovanni Sartori, „Sul sistema costituzionale romeno", Studia
Politica, voi. II, nr. 1/ 2002, pp. 5-9 şi „Alcuni chiarimenti sul
semipresidenzialismo", Studia Politica, voi. III, nr. 3/ 2003, pp.
617-620.
Peter Siani-Davies, Revoluţia română din decembrie ig8g, traducere
de Cristina Mac, Humanitas, Bucureşti, 2006.
148 D e citit
Sorina Soare, Cristian Preda, Democratizzazione in Romania. Regime,

partiti e sistema di partiti, Aracne editrice, Roma, 2012.
Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religie şi politică în România postco-
munistă, Curtea Veche, Bucureşti, 2010.
loan Stanomir, „20x9/ 1989 - o fotografie după treizeci de ani“, în
Anneli Ute Gabanyi, Alexandru M uraru, Andrei M uraru, Da
niel Şandru (coordonatori), Revoluţia din ig8g: învinşi şi învin
gători, Polirom, Iaşi, 2019, pp. 622-630.
Laurenţiu Ştefan, Patterns of Political Recruitment in post-communist
Romania, Editura Ziua, Bucureşti, 2004.
Domniţa Ştefănescu, Unsprezece ani din istoria României: O cronolo
gie a evenimentelor (decembrie ig8g-decembrie 2000), Editura
M aşina de Scris, Bucureşti, 2011.
Claudiu D. Tufiş, Learning Democracy and Market Economy in Post-
Communist Romania, Institutul European, Iaşi, 2012.
Andreea Zamfira, Unesociologie electorale des communautes plurieth-
niques, L’Harmattan, Paris, 2012.

Cristian Preda - de Ce Ațipesc Parlamentarii - Şi Alte Întrebări Pestriţe Despre Politica Românească-Humanitas (2020)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristian Preda - de Ce Ațipesc Parlamentarii - Şi Alte Întrebări Pestriţe Despre Politica Românească-Humanitas (2020)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CRISTIAN

HUM ANI TAS

Tipărit la Livco Design

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Comenzi online: www.libhumanit as.ro

Argum ent .................................................................................... 7

în m ai anul acesta, s-au îm plinit t rei decenii de la pri­

ei. Volum ul îm prum ut ă, de aceea, st ilul eseistic, dar la

Prin anii nouăzeci se spunea că, dacă în Polonia s-au

Consiliul Front ului Salvării Naţionale. Acest a e num ele

când poet ul M ircea Dinescu şi act orul Ion Caram it ru au

din anii optzeci, şi cea a lui Corneliu Coposu, lider ţără­

un secol m ai t ârziu, t abăra pro-soviet ică im plicat ă în

num it „mini-parlament", cu int enţia de a îm blânzi astfel

în 1989, st atul rom ân cult iva colect ivism ul în econo­

Unul dintre prim ele lucruri făcut e de com it et ul revolu­

Ceva-ceva care să ţ ină loc de Const it uţ ie tot a existat.

luat e de part idul unic, dar care pe hârt ie figura ca adu­

al execuţ iei şi cu prom pt it udinea în acţ iune. Azi, e pro­

priorităţ ilor în legiferare - , dar se şi controlează reciproc:

mare, era nat ural să apară un soi de arbitru. Acest arbitru

îmbunătăţită, schimbând-o „pe ici, pe colo, şi anum e în

De douăzeci, a zis în 1990 Silviu Brucan, un fost înalt

Comparaţia e foarte relevantă. în perioada dintre cele

în m om ent ul aderării la UE se consumaseră deja t rei al­

acestuia. Ret oricele publice nu t raduc suficient de clar

orice partid comunist a fost interzis; azi, exist ă unul înre­

făcute între facţ iuni. Logica urm at ă de polit ica rom â­

europeană este rezultatul confruntării dintre aceste patru

Una dintre confuziile regretabile făcute frecvent este cea

că avem un stat de drept înt rucât dobândeam, în fine,

M atei Dogan, nu aveam guverne parlamentare, ci parla­

din clipa în care a fost inst it uit M ecanismul de Cooperare

dar mai ales de ce România nu este nici azi, la 13 ani după

înaint ea unui vot care urma să tranşeze dacă - da sau nu -

demnităţi publice. Credibilitat ea CCR a avut astfel de su­

în com unism , pent ru m ai bine de pat ru decenii, viaţ a

şi drept săli de cinem a ori agenţ ii de t urism . Nu doar

nefrecventabile. în faţa lor s-a aflat un colos: folosind fos­

semnăt uri susţinerea de care aveau parte, dar putea să

Lucrurile s-au m odificat radical în februarie 2015.

Pensionarilor, Partidul Diaspora şi Prietenii ori Liga Or­

num ele şi prenumele, adresa, precum şi alte date de iden­

Nota bene: Numele unor partide citate m ai sus au surprins

Prin anii şaptezeci, Sartre spunea, în aplauzele int elec­

int erbelică, naţ ional-ţ ărănişt ii au fost, prin doctrină, un

2005, să părăsească flam ura roşie şi să se afilieze la Parti­

în deciziile din UE: ext rem işt ii de la Partidul România

în al doilea rând, t ensiunea dintre cei doi poli a fost

A t reia încercare de a depăşi îm părţ irea st ânga-dreapt a

în vrem ea din urm ă are, în schimb, m ult succes în

atentă la detalii şi nuanţe, echilibrată şi blândă. Acestea

România, care se defineşte ca st at naţ ional, recunoaşte

com unit ăţ ile istorice, format e din „străini** st abiliţ i de

sunt m ai degrabă cult ura şi religia decât etnia. Câteva

sute de răniţi. Din fericire, sit uaţ ia nu a degenerat mai

,iles în 1992. E doar unul dintre paradoxurile politicii de

statul român a acceptat şi finanţ ări externe pent ru stabi­

coroană. Organizaţiile civice ale romilor au produs exper-

Democraţ iile sunt astăzi electorale. N-au fost mereu aşa.

cum li se zicea deputaţilor. La plebiscitul de la 1864, alegă­

româneşt i şi care cred că r em ed i u l ar put ea veni de la li ­

nevoie de 50%+i din t ot alul celor înscrişi. Nu al celor

în m ai anul acesta, s-au îm plinit t rei decenii de la pri

din anii optzeci, şi cea a lui Corneliu Coposu, lider ţără

în 1989, st atul rom ân cult iva colect ivism ul în econo

Unul dintre prim ele lucruri făcut e de com it et ul revolu

luat e de part idul unic, dar care pe hârt ie figura ca adu

al execuţ iei şi cu prom pt it udinea în acţ iune. Azi, e pro

în m om ent ul aderării la UE se consumaseră deja t rei al

orice partid comunist a fost interzis; azi, exist ă unul înre

făcute între facţ iuni. Logica urm at ă de polit ica rom â

M atei Dogan, nu aveam guverne parlamentare, ci parla

demnităţi publice. Credibilitat ea CCR a avut astfel de su

nefrecventabile. în faţa lor s-a aflat un colos: folosind fos

Pensionarilor, Partidul Diaspora şi Prietenii ori Liga Or

num ele şi prenumele, adresa, precum şi alte date de iden

Prin anii şaptezeci, Sartre spunea, în aplauzele int elec

2005, să părăsească flam ura roşie şi să se afilieze la Parti

statul român a acceptat şi finanţ ări externe pent ru stabi

cum li se zicea deputaţilor. La plebiscitul de la 1864, alegă

româneşt i şi care cred că r em ed i u l ar put ea veni de la li

originea răului este utilizarea listelor de candidaţi stabi

„paraşutat" într-un partid a produs sinteza unor electo

iar al doilea propunea ca num ărul m axim de parlam en

ponderea form aţ iunilor parlament are care obţin m ini

Alegerea directă a preşedintelui era o opţ iune popu

înt rucât este un actor politic ca oricare alt ul, preşedin

citând declaraţii politice, inclusiv una care avertiza asu

şi a căror autoritate polit ică n-au pus-o niciodată la îndo

publicul înţelesese însă de ce asemenea necunoscuţi ajun

Toţi sunt o apă şi-un pământ! Ast a auzi despre guver

„tehnocrat e": St olojan, Isărescu sau Cioloş au fost nu

Reprezentarea unui deputat ori senat or picot ind în par

5.486 de legi. Dintre acestea doar 661au pornit de la mem

parlam ent ul e o t ribună pentru orice opinie. Acum, moţ i

Radu Vasile. Acesta a rezistat, negociind cu liderii mineri

aşteptate. Cam pania l ui Vict or Ponta din 2014 care a în