Lucrarea Mâinilor Lui PDF

Lucrarea mâinilor Lui
1
Anton Pascale
2
Anton Pascale
Dedic această carte creștinilor adevărați.
3
Anton Pascale
4
Anton Pascale
- Ediție revizuită -
PITEȘTI
5
Anton Pascale
Tipărit la: S.C. ADI CENTER SRL

Scheme și diagrame Anton și Ioan Pascale
Copyright © ANTON PASCALE
6
Nihil Sine Deo
7
Anton Pascale
8
Moto:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor
vesteşte lucrarea mâinilor Lui”
Împăratul David (Psalmul 19:1)
9
Anton Pascale
10
MULȚUMIRI
- Domnului, pentru că mi-a dat energia și inspirația

să duc la bun sfârșit această carte;
- Fratelui meu Ioan Pascale, pentru contribuția cu
splendidul eseu despre sunet și lumină ca daruri
divine (inclus în carte), cât și pentru observațiile
pertinente asupra acestui studiu;
- Prietenilor mei, Lucica și Mircea Bulatov, pentru
încurajarea permanentă și dragostea cu care m-au
ajutat ca prezentul volum să vadă lumina tiparului.
11
Anton Pascale
12
Cuprins
TESTAMENT SPIRITUAL..........................................15
PARTEA ÎNTÂI ..........................................................17
I. MODALITĂŢI DE PERCEPŢIE A DIVINITĂŢII
ŞI A CELORLALTE ENTITĂŢI ALE LUMII SPIRITUALE ...17
1. Comparaţia cu fenomenele din lumea duală pe
baza cunoaşterii senzorial-raţionale ...............................17
2. Percepţia sufletească sau extrasenzorială ......20
3. Percepţia spirituală sau suprasensibilă ...........22
II. LEGILE ŞI CARACTERISTICILE LUMII
SPIRITUALE 24
1. Legile lumii spirituale.................................24
2. Caracteristicile lumii spirituale ...................31
PARTEA A DOUA......................................................37
I. DUMNEZEU – CREATORUL TUTUROR
LUCRURILOR ...................................................................37
1. Legile lumii spirituale.................................37
2. Amprenta trinităţii divine în macrocosmos .41
II. BIG-BANG-UL ŞI COSMOLOGIA BIBLICĂ ..45
1. Cele patru forţe fundamentale şi legenda
Edenului 46
2. Descoperirile ştiinţifice şi cosmologia biblică50
3. Aportul iniţial al energiei divine increate ....56
4. Universul ştiinţific de astăzi nu contrazice
Biblia 59
III. PROVIDENŢA DIVINĂ ÎN UNIVERS ............70
1. Corespondenţa între legile divine şi cele trei
paradigme universale .....................................................70
13
Anton Pascale
2. Parametrii cosmologici.............................. 75
3. Asigurarea condiţiilor de viaţă pe Pământ . 85
4. Colaborarea între ştiinţă şi religie ............. 93
IV. UNIVERSUL – UN SPECTACOL DE SUNET
ŞI LUMINĂ 99
1. Rolul luminii şi al sunetului în univers ....... 99
2. Semnificaţiile spirituale ale luminii şi ale
sunetului 101
3. Sunetul şi culoarea – daruri divine .......... 108
PARTEA A TREIA ................................................... 119
I. REFLECTAREA DIVINITĂŢII ÎN „MICA
TRINITATE” UMANĂ....................................................... 119
1. Introducere în unitatea treimică condiţională
a omului 119
2. Trupul uman ........................................... 127
3. Moartea somatică a trupului ................... 138
4. Sufletul omenesc .................................... 142
5. Duhul – scânteia divină din om ............. 149
II. PROVIDENŢA DIVINĂ PENTRU OMENIRE156
1. Condiţia umană ...................................... 156
2. Planul de regenerare a omului ................ 159
3. Mecanismele de regenerare a omului ..... 161
4. Viaţa în lumea spirituală ......................... 173
III. CE NE REZERVĂ VIITORUL? ................... 177
EPILOG ............................................................... 185
ANEXE ................................................................ 190
BIBLIOGRAFIE ................................................ 203
14
TESTAMENT SPIRITUAL
M-am născut, am trăit și voi muri în România.

Am suportat și slujit cu răbdare cel mai drastic regim
comunist și apoi, cu stoicism, cel mai josnic și nesimțit
capitalism.
Totuși, El m-a răsfățat realizându-mi visul din copilărie, să
cunosc lumea, călătorind prin 30 de țări și muncind 12 ani în
trei țări: Japonia, Malayezia și Iordania, toate cu un grad de
civilizație superior plaiurilor mioritice.
După mine rămân două fete pe cât de frumoase pe atât de
școlite, dar și la fel de ambițioase ca și autorul acestor rânduri.
Începând din 1999 m-am îmbarcat în cea mai lungă și
temerară expediție – căutarea lui Dumnezeu.
După o cercetare asiduă, dar mărturisesc îmbibată cu
îndoieli și speranțe, am reușit nu doar să cred, ci să știu că El
există, iar prin Fiul Său că ne-a dat tuturor șansa să trecem
din lumea cvadridimensională a Terrei în cea
pentadimensională a veșniciei, formată din cele trei dimensiuni
ale spațiului, atemporalitatea și spiritualitatea (prezența lui
Dumnezeu). Chiar Cuvântul lui Dumnezeu ne deslușește că
viața veșnică aceasta e: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes
Tu (Ev. după Ioan 17:3).
Prin jertfa Lui cred că sunt mântuit, iar dacă șovăi rostesc
imediat„Cred Doamne, ajută necredinței mele!”.
Las această credință ca Testament Spiritual tuturor celor
ce așteaptă cu speranță și bucurie a doua venire a lui Isus
Hristos-Domnul nostru.
15
Anton Pascale
16
PARTEA ÎNTÂI
CINE ESTE DUMNEZEU
I. MODALITĂŢI DE PERCEPŢIE A DIVINITĂŢII ŞI

A CELORLALTE ENTITĂŢI ALE LUMII SPIRITUALE
Cunoașteți universul lumea noastră, viața și pe

Dumneeu care le-a făcut prin mijlocirea celor trei căi de
investigare și acțiune cu care a fost dotat omul: senzorială,
sufletească și spirituală.
1. Comparaţia cu fenomenele din lumea duală

pe baza cunoaşterii senzorial-raţionale
Cel mai aproape de om este tărâmul în care ne

exprimăm fizic (lumea duală), iar comportamentul nostru
este legat extrem de strâns de lumea materială: subiectul
(omul), cu componenta sa somatică 1 şi obiectul (universul
cunoscut), care se extinde treptat în funcţie de evoluţia ştiinţei
şi perfecţionarea echipamentelor de cercetare. Se crede că
lucrurile care nu pot fi determinate ştiinţific şi experimental,
cum ar fi lumea spirituală şi Dumnezeu, sunt îndepărtate
spaţial. Raiul este un loc de care s-a auzit, dar pe care nimeni
nu l-a vizitat până acum.
1
somatic = Care ţine de corp. Provine din fr. somatique, care defineşte ansamblul celulelor
corpului (cu excepţia celor sexuale).
17
Anton Pascale
Eul se află în cea mai densă dintre stările sale, pentru că

omul este preocupat, în primul rând, de modul în care îşi poate
croi drumul în lumea duală, divizată în eu şi ceilalţi, în materie
şi spirit, în bine şi rău etc. Este evident că în lumea de astăzi
domină pragmatismul şi egoismul.
Percepţia normală a eului este că în spate se află
trecutul, viitorul n-a venit încă şi trebuie să ne trăim clipa.
Conştiinţa de Dumnezeu şi lumina Domnului se află în starea
cea mai ascunsă, întrucât lumea duală este dominată de
conştiinţa de sine. Totuşi, acest strat al universului constituie
tărâmul în care ne manifestăm cu precădere, atât pragmatic,
cât şi spiritual, dobândind cunoştinţele necesare trecerii în alte
straturi ale cunoaşterii, prin comparaţie cu lumea duală, care
reprezintă un fel de hologramă a lumii spirituale.
Cunoaşterea ştiinţifică sau senzorial-raţională se naşte
din cercetarea continuă şi din învăţătura sârguincioasă,
sprijinită pe cele 5 simţuri; din ea ţâşnesc descoperirile,
aplicaţiile tehnologice, filozofiile şi celelalte discipline.
Ce ştim, de exemplu, despre materie – primul factor al
dualităţii? Ştim că întreaga materie arată la fel. Materia din
care sunt făcute stelele este aceeaşi ca cea de pe Pământ.
Caracteristica luminii emisă de stele ne oferă un fel de
amprentă digitală, pe baza căreia tragem concluzia că atomii
existenţi acolo sunt la fel ca cei de aici, atât în lucruri, cât şi în
fiinţe. Omul este alcătuit din aceeaşi „ţărână” ca şi pietrele,
doar altfel aranjată. Acest lucru se explică prin faptul că nu
avem în trupul nostru somatic altceva decât atomi, aceiaşi şi
oriunde. La rândul lor, atomii au aceeaşi structură generală: un
nucleu, în jurul căruia gravitează electroni. Nucleele sunt
alcătuite din două tipuri de particule nucleare – protoni şi
neutroni.
Descoperirea faptului că masa nu este decât o formă a
energiei şi nu mai poate fi asociată cu o substanţă materială, a
obligat pe savanţi să schimbe drastic noţiunea de particulă,
care este concepută astăzi ca fiind un conglomerat de
energie, o entitate corporală dinamică, care prezintă
aspect spaţial şi aspect temporal.
18
În concluzie, particulele componente ale protonilor şi

neutronilor sunt structuri dinamice care nu există ca entităţi
materiale izolate, ci ca unităţi de energie integrate într-o reţea
de interacţii care se manifestă prin schimbul de particule cu
existenţă efemeră. Mai mult, materia, spaţiul şi timpul se
disipează într-o reţea de relaţii şi schimburi dinamice, în care
elementele din care sunt formate particulele subatomice nu
sunt puncte materiale, ci unde ale unui câmp electromagnetic,
în care mentalul (conştiinţa) şi materia reprezintă proiecţii ale
unei realităţi superioare care nu este nici materie, nici
inteligenţă, ci are o esenţă superioară, spirituală. Prin
comparaţie, putem deduce că lumea spirituală are la bază
energia şi inteligenţa divine şi se manifestă aspaţial şi
atemporal. La fel, în domeniul imaterial, putem considera că
duhul şi sufletul omului sunt manifestări ale substanţei
spirituale şi pot avea o structură asemănătoare cu aceasta,
aşa cum implică arhetipul divin şi legea hermetică „Precum în
Cer, aşa şi pe Pământ”.
Relaţiile dinamice ale micro şi macro-universului au la
bază legi şi principii cunoscute: principiul simetriei, cel al
relativităţii, cel al comportamentului mecanicii cuantice, legile
de conservare cu caracter local. În paralel, se caută noi legi
care să ajute la cunoaşterea cât mai adâncă a universului,
între care locul principal îl ocupă teoria cuantică a gravitaţiei,
după care aleargă cu ardoare cercetătorii. Această teorie, care
ar putea dezlega misterul creaţiei universului şi al lumii
spirituale, avansează, însă, foarte greu pentru că
experimentele respective nu pot implica niciodată, în mod
simultan, mecanica cuantică şi gravitaţia. Dar fizicienii speră în
descoperirea ei, fie chiar şi prin intuiţie, punând laolaltă idei ale
altor oameni de ştiinţă care sunt relativ apropiate de ideile şi
experimentele lor şi adăugând termeni noi ecuaţiilor care
guvernează fenomenele respective. La fel se pot intui
caracteristici şi legităţi ale lumii spirituale, prin comparaţie cu
lumea duală.
19
Anton Pascale
În consecinţă, pe baza experienţei senzorial-raţionale, a

dovezilor ştiinţifice, cosmologice şi transcedentale, s-a stabilit
cea mai mare parte din tezele şi concluziile noastre, avându-
se în vedere, totodată, concordanţa lor cu revelaţiile directe
ale Bibliei.
2. Percepţia sufletească sau extrasenzorială
Al doilea strat al cunoaşterii umane este asigurat de eul

interior. Deşi pragmatici şi materialişti, începem să avem
temeri, năzuinţe şi o dorinţă de a cunoaşte cât mai mult
despre această parte spirituală a noastră şi legătura ei cu
universul înconjurător.
Cunoaşterea extrasenzorială sau sufletească se naşte
prin părăsirea aroganţei intelectuale şi aducerea vieţii
sufleteşti în concordanţă cu principiile ştiinţei lui Dumnezeu,
prin solicitarea sprijinului Său în luminarea minţii noastre,
pentru rezolvarea anumitor probleme. Scopul acestei
cunoaşteri nu mai este slava lumească sau profiturile, ci
armonia omului cu Dumnezeu.
Unii oameni sunt înzestraţi cu capacităţi extrasenzoriale
mai pronunțate, având posibilitatea să perceapă lucruri şi
fenomene insesizabile pentru simţurile obişnuite, iar prin
exersarea acestor capacităţi pot folosi mai complet
posibilităţile de percepţie, prelucrare a informaţiilor şi de
memorare ale sufletului, detectând lucruri căruia omului
normal îi sunt inaccesibile: netimpul, nespaţiul, acauzalitatea,
spiritele şi duhurile.
Cunoaşterea extrasenzorială stă în străfundul sufletului,
acţionând în spatele celei senzorial-raţionale, astfel că, în final,
nu putem şti cu cât a contribuit fiecare din ele la formarea unei
convingeri personale.
Pentru o cunoaştere completă trebuie să trecem la
cercetarea eului interior, care devine autoreflectiv: se cunoaşte
pe sine privind la sine. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” este un
îndemn existând din antichitate (scris pe frontonul templului de
20
la Delfi) şi apreciat şi astăzi ca esenţial în activitatea

psihologică. Gândirea psihologică şi percepţia paranormală
încep să ne dea unele răspunsuri la nedumeririle din primul
nivel de existenţă (cel fizicosenzorial), să ne arate că suntem
responsabili pentru acţiunile asupra universului fizic şi, implicit,
asupra celorlalţi oameni.
Eul devine mai fluid, încercând să depăşească
moştenirea noastră genetică şi culturală şi să-şi adauge
cunoştinţele necesare studierii lumii spirituale prin mijloace
extrasenzoriale, cum sunt meditaţia creştină, clarviziunea,
experienţa interioară, şi expansiunea cunoaşterii.
Prin meditaţie creştină, ne curăţăm sufletul şi duhul în
vederea comunicării cu Dumnezeu, pentru a ne lumina
conştiinţa noastră.
Meditaţia biblică poate deveni un mijloc de cunoaştere şi
de perfecţionare spirituală dacă are loc prin „metanoia”
(înnoirea minţii), deci prin schimbarea paradigmei de gândire,
introducând în mintea noastră principiile revelate de Cuvântul
lui Dumnezeu. Invocarea Duhului Sfânt ne poate ajuta în
activitatea creştinească sau în acceptarea voii lui Dumnezeu
într-un moment critic al vieţii noastre.
Dumnezeu ne-a lăsat destule moduri de a cunoaşte voia
Sa şi de a comunica cu el: studierea Scripturilor şi invocarea
Duhului Sfânt, care ne călăuzeşte în tot adevărul. În al treilea
rând, avem rugăciunea şi meditaţia biblică adevărată pentru a
ne ajuta să ne concentrăm minţile asupra Cuvântului Său şi
pentru a ne îndrepta gândurile spre cer. Există şi anumiţi
creştini care cunosc duhurile şi pe bază de post şi rugăciune,
apelează la clarviziune şi la alte aptitudini extrasenzoriale, fără
teama de a greşi în concluziile lor sau a fi înşelaţi de duhurile
demonice.
21
Anton Pascale
3. Percepţia spirituală sau suprasensibilă
Al treilea strat al cunoaşterii este percepţia spirituală sau

duhovnicească, superioară celor senzorial-raţionale şi
sufleteşti.
Cunoaşterea duhovnicească (Theoria) este dăruită celui
care a înaintat de la cunoaşterea senzorial-raţională la cea
extrasenzorială şi, de acolo, la contemplarea lui Dumnezeu şi
la revelaţiile divine. La această treaptă a cunoaşterii ajung
foarte puţini oameni şi doar dintre cei sfinţi, pentru că ea nu
este doar conceptuală, ci existenţială, întreaga fiinţă
umplându-se de prezenţa lui Dumnezeu. Omul îl vede pe
Dumnezeu prin îndumnezeirea sa şi nicidecum pe calea
raţiunii umane.
Această cunoaştere spirituală, pusă în mişcare şi
dezvoltată prin credinţă, asigură legătura cu Dumnezeu a
omului dual. Eul este purificat, cunoscând intim pe creator, iar
adevărul percepţiei duhovniceşti străluceşte cu lumina lui
Dumnezeu, în care ne vom scălda pentru eternitate.
Puritatea (sfinţenia) eului nu poate fi, însă, atinsă doar
prin eforturi personale; el trebuie să primească şi graţia divină
prin care v-a descoperi că Dumnezeu nu a fost niciodată
departe de noi în călătoria şi lupta noastră spirituală. Atât
conştientul, cât şi inconştientul nostru devin participare pură,
indicând originea sensului simţit al sâmburelui de divinitate
prezent în noi. Devenim persoane duhovniceşti, prin credinţă
în Dumnezeu, întărită prin cunoaştere şi suferinţele vieţii şi
făcută de neclintit prin încrederea în graţia divină.
Prin cunoaşterea spirituală eul nostru devine sfânt, fără
a se despărţi de straturile anterioare, dar se supune „liber”
acţiunii duhului, în care trăieşte Duhul Sfânt. El ajunge atât de
subtil, de transparent, că se poate integra în ultimul stadiu al
universului şi al conştiinţei – viaţa veşnică şi adevărul
absolut (divin).
Această stare şi acest tărâm divin este lumea care va
veni, descrisă în Biblie şi este prezentă atât acum şi aici
(„Împărăţia lui Dumnezeu se află în voi”), prin distanţare faţă
22
de obiectivele materiale şi egoism, practicând altruismul, cât şi

atunci şi acolo, în altă dimensiune, cea a vieţii veşnice, în care
îl vom cunoaşte pe Dumnezeu „faţă către faţă”, adică direct şi
integral, ca moştenitori ai Împărăţiei Sale.
Cunoaşterea suprasensibilă s-a dezvoltat ulterior și în
direcţia parapsihologiei, definită ca teoria şi metoda care
foloseşte rezervorul universal de informaţie, format din masa
sufletelor viilor şi morţilor, pentru explicarea diferitelor
fenomene.
Personal nu cred că spiritismul şi parapsihologia, deşi
fenomene reale, trebuie practicate de creştini, iar Biblia chiar
atrage atenţia asupra sursei diabolice a puterii majorităţii
spiritiştilor: „Întru tine să nu se afle nimeni care să-şi treacă fiul
sau fiica prin foc 2, nici unul care vesteşte prevestind 3, nici un
prezicător 4 sau ghicitor 5 sau vrăjitor 6 sau vreunul care
descântă farmece sau cheamă spirite 7 sau care citeşte
minunăţiile 8 sau care vorbeşte cu morţii 9. Căci urâciune este
înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi din pricina unor
astfel de urâciuni îi va nimici Domnul Dumnezeul Tău, de la
faţa ta (Deuteronom 18:10-12)”.
Dacă profeţia este angelică sau demonică poate fi
descoperit de cei care deosebesc duhurile, bazându-se pe ce
spune Scriptura: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după
aceasta: Fiecare duh care-L mărturiseşte pe Iisus Cristos ca
venit în trup, este de la Dumnezeu; şi fiece duh care nu-L
mărturiseşte pe Iisus, nu este de la Dumnezeu; el este al lui
Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi chiar este în lume” (1
Ioan 4:1-3).
Cu toată realitatea spiritelor şi a fenomenelor
paranormale, există multe fraude în acest domeniu, principala
2
E vorba de jertfele umane pe care neamurile păgâne ale Canaanului i le aduceau lui Moloh.
3
Cei ce prevestesc în stare de transă (mediumnitate).
4
După termenul ebraic se pare că e vorba despre astrologi.
5
Cel ce ghiceşte interpretând zborul sau strigătul păsărilor (la romani se numea augur).
6
Practicant al magiei negre, de orice fel.
7
Categoria spiritiştilor de orice fel.
8
Cel ce interpretează întâmplările extraordinare.
9
Practica necromanţiei.
23
Anton Pascale
clientelă a spiritiştilor fiind recrutată din rândul oamenilor

decepţionaţi şi descurajaţi, care speră să obţină, prin uşa din
dos a ocultismului, succese sau avantaje care le-au fost
refuzate pe alte căi.
II. LEGILE ŞI CARACTERISTICILE LUMII
SPIRITUALE
Lumea spirituală a fost percepută de omenire de la

începuturi ca fiind determinantă faţă de lumea fizică şi
denumită „lumea de dincolo”, „viaţa de apoi”, „raiul şi iadul”,
„Împărăţia lui Dumnezeu”, „universul ceresc”, „veşnicia” etc.
Acest tărâm era socotit lăcaşul diferitelor fiinţe spirituale,
aşezate pe diverse trepte ierarhice, în fruntea cărora tronează
Divinitatea Supremă (Iehova, Dumnezeu, Allah) şi unde vor
ajunge şi sufletele omeneşti care au trecut examenul vieţii
pământeşti, prin ascultarea poruncilor divine.
Înarmaţi cu informaţiile obţinute prin utilizarea metodelor
de cercetare a lumii spirituale, să ne aventurăm în explorarea
legităţilor şi caracteristicilor sale principale.
1. Legile lumii spirituale
Lumea spirituală nu este separată spaţial de lumea

fizică, ci se întrepătrunde şi o înconjoară pe aceasta.
a) Cu toată această întrepătrundere, cele două lumi sunt
pe trepte ierarhice diferite, spiritul stăpânind materia,
conform legii cosmice fundamentale. În limbaj teologic acest
lucru este exprimat prin afirmarea omnipotenţei, omniprezenţei
şi omniscienţei unui Dumnezeu infinit şi etern. Această lege
divină (providenţială) exprimă primatul spiritului asupra
materiei.
Că spiritul a creat materia o demonstrează experienţele
din acceleratoarele de particule, care arată că subparticulele
componente ale protonilor şi neutronilor nu sunt entităţi
materiale izolate, ci structuri dinamice, într-o reţea de
24
interacţiuni neîntrerupte ale câmpului de energie, care se

manifestă prin schimb de particule cu existenţă efemeră.
În esenţa sau substanţa Sa, Dumnezeu este spirit
(duh), nefiind supus limitărilor pe care le implică un trup fizic.
Are şapte straturi sau forţe spirituale: „şi 7 făclii de foc
ardeau înaintea tronului, care sunt cele şapte duhuri ale lui
Dumnezeu” (Apocalipsa 4:5). La fel este înzestrat şi Fiul lui
Dumnezeu sau Mielul: „Mielul înjunghiat avea şapte coarne şi
şapte ochi, care sunt şi cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu
trimise în tot pământul” (Apocalipsa 5:6). Numărul 7 la evrei
semnifică perfecţiunea.
Spre deosebire de alte concepţii filozofice sau religioase,
în perspectiva biblică, Dumnezeu este o persoană vie şi nu o
forţă impersonală implacabilă. El este o fiinţă vie individuală,
cu conştienţă de sine şi voinţă, capabilă să simtă, să aleagă şi
să aibă o relaţie reciprocă cu alte fiinţe spirituale sau făcând
parte din creaţia Sa. El nu este un computer gigantic, care
răspunde mecanic la nevoile oamenilor, ci este un Tată care
cunoaşte, care iubeşte, care este bun. Te poţi apropia de El, I
te poţi adresa şi El îţi răspunde.
Nu numai că Dumnezeu este viaţă, dar el are un gen
de viaţă diferit de cel al oricărei alte fiinţe vii. În timp ce toate
celelalte fiinţe spirituale sau fizice îşi au viaţa în Dumnezeu, El
nu-şi derivă viaţa din nici o altă sursă externă, fiind necreat.
De asemenea, existenţa lui Dumnezeu nu depinde de nimic
din afara Lui. Autoexistenţa lui Dumnezeu ca Fiinţă Necreată
este implicită în afirmaţia Sa: „Eu sunt Cel ce sunt!”.
Autoexistenţa lui Dumnezeu nu se întemeiază pe voinţa Lui, ci
pe natura Lui.
În afară de textele biblice, singura cale de a stabili cum
este spiritul în esenţa Sa este prin analogie cu spiritul uman.
De vreme ce spiritul uman este personal şi Spiritul Divin
trebuie să fie personal, pentru că altfel ar fi o fiinţă de rang
inferior omului. În om, personalitatea şi corporalitatea sunt
unite într-un individ pe durata vieţii sale pământeşti. La moarte
această relaţie încetează, dar personalitatea supravieţuieşte.
În Dumnezeu există permanent personalitate fără
25
Anton Pascale
corporalitate, esenţa acestei personalităţi fiind conştienţa de

sine şi autodeterminarea.
Dumnezeu este infinit, El nu poate fi mărginit.
Caracterul infinit al lui Dumnezeu poate fi privit din mai multe
puncte de vedere.
El nu poate fi circumscris unui spaţiu; dimpotrivă, El a
creat spaţiul, fiind deasupra acestuia. Datorită naturii sale
spirituale şi incapacităţii noastre de a gândi în termenii unei
lumi fără spaţiu, această trăsătură esenţială a lui Dumnezeu
este greu de priceput. Dar oricând şi oriunde este prezentă
substanţa spirituală, ea este un întreg în toate privinţele.
Dumnezeu este infinit şi în raport cu timpul. El este fără
început şi fără sfârşit. El nu este mai bătrân decât acum un an
deoarece infinit plus unu nu este mai mare decât infinit. De
fapt, Dumnezeu este în afara timpului. El nu creşte. Este Cel
care a fost întotdeauna. El este alfa şi omega. El era, este şi
va fi.
Eternitatea lui Dumnezeu nu presupune că timpul nu
este o realitate obiectivă pentru El, ci mai degrabă că El vede
trecutul şi viitorul la fel de limpede ca şi prezentul. Dumnezeu
vede orice fenomen din univers ca o unitate, deşi El este
conştient de desfăşurarea în timp a acestuia. De asemenea,
El este cauza timpului, care, într-o zi, va fi înglobat în
eternitate.
Un ultim aspect, propriu doctrinei creştine, este
unicitatea şi trinitatea lui Dumnezeu. Aceşti doi poli ai
divinităţii în acţiune asigură dinamismul necesar creaţiei şi
supremaţiei Sale veşnice asupra forţelor demonice. Această
unitate în trinitate a făcut şi face obiectul multor studii teologice
şi multor controverse, deşi la Conciliul de la Constantinopol
(381 e.n.) s-a convenit o formulare ortodoxă a doctrinei,
bazată pe „Dumnezeirea unică, existentă simultan în trei
moduri ale fiinţării sau trei ipostaze”.
Unicitatea lui Dumnezeu înseamnă că nu există decât un
singur Dumnezeu şi că natura divină este nedivizată şi
indivizibilă.
26
A postula existenţa a două sau mai multe fiinţe infinite

este ilogic. Dumnezeu nu este alcătuit din părţi şi nici nu poate
fi împărţit.
Fiinţa Sa este simplă, numeric Una, de esenţă divină.
Supremaţia absolută a divinului nu provine din
perfecţionări realizate în competiţia cu lumea demonică, ci din
rezonanţa unică a celor trei ipostaze ale Dumnezeirii. Am
putea spune că aici intervine şi legea atracţiei celor de aceeaşi
esenţă spirituală sau legea simpatiei, care face ca între
Dumnezeu şi celelalte fiinţe supuse Lui să existe o colaborare
perfectă, bazată pe dragoste reciprocă, care depăşeşte
puterea acelor forţe malefice care au părăsit parteneriatul cu
Dumnezeu. Pe acest principiu se organizează toate entităţile
spirituale.
Unitatea dumnezeirii nu este în dezacord cu conceptul
de trinitate, deoarece o unitate a existenţei nu este acelaşi
lucru cu o unitate numerică, caracterizată prin unicitate.
Unitatea lui Dumnezeu permite existenţa unor individualităţi
personale distincte în aceeaşi natură divină, care este una atât
numeric, cât şi etern. Unitatea implică faptul că cele trei
persoane ale Trinităţii nu sunt esenţe separate, ci conlucrează
în cadrul aceleiaşi esenţe divine. Dumnezeu este atât o unitate
a esenţei, cât şi a scopurilor şi înzestrărilor celor trei persoane
care sunt consubstanţiale.
Doctrina Trinităţii explică şi legile spirituale, mai ales
dragostea eternă. Iubirea a existat înainte de creaţie, s-a
revărsat totdeauna între persoanele care formează Trinitatea,
apoi şi-a lărgit sfera de acţiune asupra îngerilor creaţi înaintea
universului, asupra oamenilor şi posibil asupra altor fiinţe
capabile să raţioneze, aducând slavă şi glorie Creatorului.
Spre deosebire de substanţa sau esenţa Sa, atributele
lui Dumnezeu sunt calităţi inerente care trebuie concepute ca
obiectiv reale şi în acţiune. De exemplu, fiind în esenţă infinit,
Dumnezeu este omniprezent în spaţiu şi în timp.
Atributele naturale ale Divinităţii sunt omniprezenţa,
omniscienţa, omnipotenţa şi imuabilitatea.
27
Anton Pascale
În termeni spaţiali El este omniprezent, problema

localizării Sale în spaţiu nefiind aplicabilă. El era înainte de a
aduce spaţiul şi timpul şi deci nu există un loc în care să nu
poată fi prezent. El umple tot universul (sau toate universurile).
Dumnezeu nu întâmpină nici o dificultate în a se ocupa de
problemele noastre, care apar în locuri extrem de diferite, în
acelaşi moment. Dar nu trebuie să ne imaginăm că el se
mişcă dintr-un loc în altul cu o viteză infinită. El are pur şi
simplu acces la întreaga Sa creaţie în orice moment.
Înţelepciunea lui Dumnezeu (omniscienţa),
stăpâneşte toate informaţiile şi valorile: „O adâncul bogăţiei,
înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt
judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Romani
11:33).
Cunoaşterea lui Dumnezeu este incomensurabilă.
Dumnezeu cunoaşte viitorul. Din punct de vedere omenesc,
cunoaşterea viitorului este previziune, dar din punct de vedere
spiritual nu este, de vreme ce El cunoaşte toate lucrurile printr-
o intuiţie simultană.
În sfârşit infinitatea lui Dumnezeu se manifestă şi prin
omnipotenţa Sa în lumea spirituală şi materială. Deoarece
voinţa Sa este determinată de natura Sa, Dumnezeu poate
face orice este în armonie cu perfecţiunea Sa. El nu poate
privi cu plăcere la nedreptate, nu se poate nega pe Sine, nu
poate minţi, nu poate ispiti şi nu poate fi ispitit să păcătuiască.
Dar omnipotenţa include şi puterea de a se autolimita.
Dumnezeu s-a limitat pe Sine, într-o oarecare măsură, când a
dat voinţă liberă fiinţelor raţionale create de El. Acesta este
motivul pentru care El nu a barat calea păcatului în univers
printr-o manifestare supranaturală a puterii Sale şi nu
mântuieşte pe nimeni cu sila.
Vorbind despre celelalte atribute ale lui Dumnezeu
trebuie să subliniem că El este neschimbător, constant, deşi
liber să facă ce doreşte. Este activ şi dinamic, dar consecvent
cu atributele Lui morale (puritatea, manifestată prin sfinţenie,
dreptate şi justiţie; integritatea, dovedită prin onestitate şi
28
credinţă; dragostea, confirmată prin bunăvoinţă, har şi

îndelungă răbdare).
b) O altă lege a lumii spirituale este legea analogiei.
Conform acestei legi, toate manifestările provin dintr-un
arhetip, fiind expresia materială a energiei prinse într-o formă.
Spiritul divin produce un univers care reflectă spiritul
divin, la fel cum spiritul uman concepe un univers care reflectă
spiritul uman, dar în care se poate percepe amprenta spiritului
divin.
La baza tuturor lucrurilor din univers stau, așadar,
arhetipurile lor spirituale, deoarece lumea suprasensibilă este
la fel de reală ca şi lumea sensibilă. Obiectele din universul
înconjurător sunt, în fapt, o altă formă, mai condensată, a
arhetipurilor spirituale. Aşa cum o bucată de gheaţă ce
pluteşte pe apă este substanţă a apei înconjurătoare, dar are
şi unele calităţi deosebite de aceasta, tot astfel şi celelalte
obiecte sensibile sunt formate din substanţa lumii spirituale
care, prin condensare, le-a conferit anumite însuşiri ce le fac
perceptibile simţurilor omului.
c) O deosebire importantă între procesele fizice şi cele
spirituale constă în faptul că interacţiunea celor din urmă este
mult mai „lăuntrică”. În spaţiul spiritual, acţiunea reciprocă a
două formaţiuni depinde de însuşirile lor lăuntrice: ele se
întrepătrund dacă sunt înrudite (simpatie) şi se resping dacă
sunt diferite (antipatie), conform legii rezonanţei. Această
lege explică şi de ce mulţi oameni nu se înţeleg: minţile lor
vibrează pe frecvenţe diferite şi cu amplitudini diverse, aşa
încât în loc să acţioneze iubirea, se instalează discordia şi ura.
Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că fiecare din
gândurile noastre produce o rezonanţă în lumea spirituală şi,
în funcţie de conţinutul lor – pesimist sau optimist – ne
transformă viaţa. Un om produce aproximativ 60000 de
gânduri pe zi, care sunt în esenţă energie ce se lansează în
univers în toate direcţiile. Această energie îşi caută o altă
energie cu care să vibreze la unison, pentru că „ceea ce se
aseamănă se adună”. Ştiinţa a demonstrat că emitem şi
29
Anton Pascale
recepţionăm continuu informaţii sub formă de particule de

lumină (fotoni).
Este esenţial să conştientizăm câtă putere deţinem, câte
putem să realizăm în viaţa noastră doar prin ceea ce gândim
intens şi puternic atât despre noi, cât şi despre lumea
înconjurătoare.
Biblia subliniază această posibilitate, arătând că ceea ce
credem cu tărie se poate materializa în vieţile noastre. Tot
ceea ce doreşti bun pentru tine sau pentru semenii tăi se
poate produce atunci când ridici această energie a dorinţei la
nivelul unui suflet care trăieşte permanent o stare de credinţă,
pace şi fericire. Iisus ne-a asigurat că „tot ce vom cere prin
credinţă, vom primi”.
Ştiinţa încearcă să demonstreze cum se realizează
acest lucru, postulat în Biblie, prin existenţa câmpului cuantic
de energie, care ne uneşte pe noi cu tot ceea ce există în jurul
nostru, conform programului iniţial după care s-a construit
universul.
Cele trei legi spirituale fundamentale se manifestă în
lumea duală prin intermediul legilor şi paradigmelor universale
cărora le-au dat naştere în scopul conservării mediului
înconjurător şi asigurării providenţei divine pentru omenire.
Trebuie menţionat că limitele cunoaşterii umane sunt
cauza feluritelor erori pe care cel ce pătrunde în spaţiul
spiritual le produce căutând să aplice strict regulile aduse din
lumea fizică. Apostolul Pavel nu a îndrăznit să descrie raiul pe
care l-a văzut, atunci când a fost răpit, ci s-a mulţumit să
spună: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la
inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu
celor ce îl iubesc pe El” (1 Corinteni 2:9).
Cu toată sărăcia mijloacelor noastre de a percepe şi
exprima măreţia Divinităţii, vom proceda la prezentarea
caracteristicilor lumii spirituale, pe baza vocabularului filozofic,
ştiinţific şi religios, care ne stă la îndemână.
30
2. Caracteristicile lumii spirituale
Principalele trăsături ale entităţilor lumii spirituale sunt

veşnicia şi subtilitatea diferită, care le aşeză pe mai multe
niveluri. Eternitatea (veşnicia) este un termen dificil de înţeles
pentru cunoaşterea noastră senzorial-raţională, care nu poate
defini cu exactitate nici măcar timpul sau spaţiul din universul
cunoscut.
Noţiunea de timp – aşa cum este explicată de filozofie,
ştiinţele exacte, diferitele religii şi mituri – este percepută, cu
ajutorul simţurilor, drept o mişcare, transformare a lucrurilor
din univers. Definiţia noastră pentru timp este efectul unei
gândiri de sinteză, de tipul celei extrasenzoriale, pe care se
bazează miturile omenirii, care percep Timpul Absolut (veşnic)
la dispoziţia Divinităţii, care face cu el ceea ce doreşte.
În Biblie, găsim multe referinţe cu privire la eternitate.
Netimpul (veşnicia) este posibil numai pentru Yahweh şi
îngeri, iar în anumite condiţii, pentru om, prin partea lui
spirituală (duhovnicească), din moment ce – aşa cum am
prezentat anterior – ea este o părticică din duhul lui
Dumnezeu: „O mie de ani înaintea ochilor tăi Doamne sunt ca
ziua cea de ieri care a trecut, ca o strajă de noapte”.
Soarta omului e formulată, mitic, prin „firul vieţii” (o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de viaţă), care este la
dispoziţia divinităţii. Din acest considerent, unii oameni privesc
timpul ca pe ceva dur, neiertător. „Cel care trăieşte în timp,
sub stăpânirea timpului, este un om supus unui şir întreg de
suferinţe” (Mircea Eliade – „Mitul reintegrării” – Eseul
„Polaritatea Divină”).
În judecăţile de bază avem un timp astronomic,
măsurabil în secunde, minute, ore, zile, anotimpuri, ani, cicluri,
dar în mituri şi în cărţile religioase avem şi un timp numenal10,
conceput în sine însuşi, fără legătură cu evoluţia fenomenelor
din univers (Marele Timp, Timpul Absolut).
10
- numenal = lucru în sine, cunoscut numai prin raţiune, în opoziţie cu
„fenomen-ul”, cunoscut senzorial. Adj. = care se referă la numen.
31
Anton Pascale
Pentru a simplifica lucrurile am folosit în prelegerile mele

o schiţă simplă, care să exprime grafic diferenţa dintre
veşnicie şi timpul pământesc, creat pentru o existenţă limitată
(„şi s-a jurat Cel Care este viu în vecii vecilor… că timp nu va
mai fi” – Apocalipsa 10:6), urmând a se reintegra veşniciei, la
sfârşitul „acestui veac”, conform planului Creatorului (fig. 1).
Fig. 1. Veşnicia şi timpul (schiţă autor)

(* * * * * *) = timp sacru pe pământ
Pentru o mai bună înţelegere a acestei schiţe, se

impun câteva precizări:
- Universul cunoscut are 4 dimensiuni (dimensiunea tim-
pului se adaugă celor 3 dimensiuni ale spaţiului). Pentru a ne
preciza coordonatele în univers nu mai este suficient să ne
indicăm poziţia, ci trebuie precizat şi timpul măsurat în acea
poziţie.
- Universul nostru cvadridimensional este unul în care,
datorită vastităţii sale, incertitudinile cuantice din spaţiu-timpul
subatomic sunt mici şi scapă percepţiei umane, ceea ce ne dă
o senzaţie neambiguă de „curgere a timpului” în viaţa noastră
de zi cu zi. Această curgere lineară este percepută, însă,
numai de psihicul omenesc, pentru care evenimentele apar
dinspre trecut spre viitor, trecând, foarte rapid, prin prezent.
- În veşnicie, cuplul relaţional se desfăşoară în afara
timpului şi spaţiului universal. Veşnicia este
32
pentadimensională (3 dimensiuni pentru spațiu și 2 dimensiuni

pentru timp). Evenimentele se așează unele lângă aletele nu
pe o axă ci pe un plan.
Veșnicia va avea, în mod cert, noi dimensiuni, dintre
care cea mai importantă este cea calitativă – prezenţa lui
Dumnezeu lângă fiinţele umane alese să trăiască etern.
Acolo totul se desfăşoară în timpul prezentului continuu:
„Eu sunt Cel ce Sunt”.
Fizicienii care au făcut scurte incursiuni teoretice dincolo
de bariera lui Planck au întrevăzut un univers unde gravitaţia
este atât de mare, încât a dus la restructurarea spaţiului, iar
trecutul, prezentul şi viitorul sunt una (timpul nu mai are sens
de curgere, fenomenele aşezându-se unele lângă altele, fără
respectarea cronologiei). În acest context, veşnicia poate fi
percepută şi ca o existenţă adimensională şi atemporală.
- Timpul sacru (teofanic11) este perioada de timp în care
pe pământ au loc evenimente supranaturale, care au drept
scop îndreptarea unei stări de fapt fizice sau spirituale şi,
totodată, demonstrarea existenţei divinităţii în faţa oamenilor
(viaţa şi moartea lui Hristos, vindecări, alungarea duhurilor
necurate, învieri din morţi şi alte minuni făcute de creştini cu
ajutorul Duhului Sfânt).
În credinţă timpul sacru se poate utiliza la infinit, prin
readucerea lui în conştiinţa oamenilor mântuiţi. Aceasta se
explică prin faptul că timpul, după cum am văzut, nu este doar
o noţiune artificială, ci are un conţinut de natură obiectivă şi
relaţională. Prin urmare, timpul care a fost martor la un
eveniment, dacă este repetat printr-un ritual (euharistia, de
exemplu), este făcut din nou prezent în sufletele credincioşilor.
Fluiditatea timpului şi a formelor constituie unul din
caracteristicile escatonului 12 , când istoria va lua sfârşit şi
întreaga lume va începe să trăiască într-un timp sacru etern.
Ştiinţa a demonstrat că şi actul cosmogonic, desfăşurat
în timp, se repetă la nesfârşit (în permanenţă mor stele şi
11
- teofanie = apariţie sau manifestare a divinităţii
12
- escaton = soarta finală a omenirii
33
Anton Pascale
planete, dar apar altele noi), justificând speranţa credincioşilor

în învierea morţilor şi obţinerea unor trupuri noi, spiritualizate,
care să le permită existenţa eternă, după judecata de apoi,
când timpul universal va fi absorbit de veşnicie.
În concluzie, eternitatea nu este o extindere indefinită şi
infinită a timpului, pentru că ea a existat şi va exista şi atunci
când timpul se va sfârşi. Este de foarte mare importanţă să
consolidăm înţelegerea exactă a acestui fenomen complex al
vieţii veşnice (Împărăţia lui Dumnezeu), detaşat de timpul
linear, de sens cronologic sau de spaţiu şi să-l asimilăm, în
sens calitativ, ca existenţă în comuniune cu Dumnezeu într-o
dimensiune spirituală, posibilă prin jertfa lui Hristos şi eforturile
omului pentru regenerare şi îndumnezeire, sub îndrumarea
Duhului Sfânt.
Este foarte dificil să fie descrisă subtilitatea diferită – a
doua caracteristică a lumii spirituale – pe înţelesul tuturor, fără
a apela la comparaţii cu lumea fizică. Se poate spune că
lumea spirituală este mult mai subtilă, mai mobilă, mai
maleabilă în tot ce se referă la „entităţi”, păstrându-şi, totodată,
unitatea.
Biblia conţine referiri cu privire la stratificarea lumii
spirituale: Iisus arăta că în împărăţia cerurilor există diverse
grade de apropiere de Dumnezeu („În Casa Tatălui Meu sunt
multe lăcaşuri” – Ioan 14:2).
Raiul prezentat de apostolul Ioan în Apocalipsa are 12
nivele distincte.
În Evanghelii şi epistole se repetă sintagma „Împărăţia
cerurilor” – deci mai multe ceruri; apostolul Pavel ne dezvăluie
că „a fost răpit până la al 3-lea cer”.
Subtilitatea diferită a lumii spirituale implică şi unele
relaţii de subordonare, dar toate nivelurile posedă proprietăţi
similare: autopenetraţia, automişcarea, autoconstrucţia,
autodilatarea, indivizibilitatea, puterea de a pătrunde vidul
electromagnetic şi materia şi a le modifica. Cel mai subtil strat
al lumii spirituale este Dumnezeu, a cărui esenţă şi atribuţii
sunt reflectate în universul creat de El.
34
Celelalte entităţi spirituale care colaborează cu Sfânta

Treime sunt împărţite în trei triade (după Dionisie Areopagitul,
ucenic al apostolului Pavel):
-serafimi, heruvimi şi tronuri;
-domnii (kyriatetes), spiritele mişcării (Dynamis) şi
spiritele formei (Exusiai);
-principate (Arhai sau Spiritele personalităţii), arhangheli
şi îngeri.
La a doua venire a lui Hristos din entităţile spirituale vor
face parte şi oamenii mântuţi, ca fraţi înfiaţi ai Mântuitorului.
35
Anton Pascale
36
PARTEA A DOUA
LUCRAREA MÂINILOR LUI
I. DUMNEZEU – CREATORUL TUTUROR

LUCRURILOR
Concepţia omului că universul şi viaţa sunt creaţia unui

Spirit Suprem s-a format de-a lungul veacurilor prin revelaţia
directă şi indirectă a Divinităţii, s-a întărit prin credinţa în
Adevărul biblic, s-a consolidat prin cunoaşterea senzorială şi
s-a rafinat prin demonstraţii filozofice şi ştiinţifice.
Una dintre metodele ştiinţifice acceptate în cercetarea
universului se bazează pe legea cauzei şi efectului, conform
căreia efectele sunt în cauzele lor şi conform cu acestea, după
cum cauze similare produc efecte similare.
Au existat şi există numeroase încercări de folosire a
acestei legi şi a filozofiei determinismului ştiinţific pentru
discreditarea aspectelor supranaturale ale Cauzei Finale, dar
pentru creştini şi credincioşi de alte religii legea cauzei şi
efectului înclină balanţa în favoarea existenţei unui creator
unic al universului.
1. Legile lumii spirituale
Filozoful idealist Berkeley a adus un argument logic,

greu de combătut, în favoarea credinţei într-un Dumnezeu
creator al universului. El afirmă că „universul nu poate exista
decât într-o minte care să-l perceapă; în afara acesteia
37
Anton Pascale
realitatea ar fi haotică, un fel de tohu va bohu (expresia

ebraică pentru „pustiu şi gol” din Geneza 1:2). Mintea
omenească este cea care organizează acest haos într-un
univers, descoperindu-i legile de organizare şi evoluţie. Însă
oamenii n-au existat din totdeauna şi, deci, nici mintea
omenească. Înainte de apariţia universului trebuie să fi fost o
altă minte în care a existat universul, şi anume, Dumnezeu,
care este cauza tuturor lucrurilor” (Cauza Primă)..
Un ateu poate pune pe drept întrebarea: Dacă
Dumnezeu este cauza tuturor şi dacă orice entitate din univers
trebuie să aibă o cauză, atunci care este cauza lui
Dumnezeu? Răspunsul este că existenţa în timp a universului
creat nu este singura formă de existenţă. Există şi veşnicia de
sine stătătoare, care este domeniul lui Dumnezeu. Pe El nu l-a
creat nimeni. Veşnicia nu este un timp fără sfârşit, ci absenţa
timpului. Pentru Dumnezeu nu există trecut, prezent şi viitor.
Întrebarea „Cine a fost înainte de Dumnezeu pentru a-l crea?”
nu poate fi pusă. Nu există nimic şi nimeni înainte de El.
Întrucât în univers există viaţă, conştiinţă, voinţă şi
inteligenţă, în mod similar, Cauza Primă trebuie să fie vie,
conştientă, volitivă şi omniscientă, justă şi spirituală. O
asemenea Cauză Primară corespunde cel mai bine concepţiei
teiste despre viaţă, în care rolul de creator şi proniator revine
lui Dumnezeu, ca Fiinţă Necreată, a cărei existenţă ţine de
substanţa Sa.
Plecând de la faptul că, deşi o cauză poate avea mai
multe efecte, nici un efect nu poate fi mai mare sau calitativ
superior cauzei sale, şi că un lanţ de efecte şi cauzele lor,
trebuie să ducă înapoi la o Cauză Primă, în esenţă infinită,
H. Morris, șef de catedră la Virginia State University și
președinte al Institutului de creaționism științific din San Diego,
California, deduce:
„Cauza Primă a spaţiului nelimitat trebuie să fie infinită.
Cauza Primă a timpului nesfârşit trebuie să fie eternă.
Cauza Primă a energiei nelimitate trebuie să fie omnipotentă.
Cauza Primă a complexităţii infinite trebuie să fie omniscientă.
Cauza Primă a vieţii trebuie să fie Existenţa (Fiinţa vie).
38
Astfel, Cauza Primă a universului trebuie să fie o Fiinţă vie,

iubitoare, sfântă, volitivă, omniprezentă, omniscientă,
omnipotentă, eternă şi infinită!”
Această magnifică Primă Cauză capabilă să creeze
întregul complex de cauze şi efecte din universul energie-
spaţiu-timp care-i poartă amprenta este Dumnezeu.
Studiind și părerile altor savanţi şi teologi se poate
concluziona că Dumnezeu este infinit şi personal,
transcendent (transcende limitele realităţii, fiind
inaccesibil cunoaşterii bazată doar pe experienţă),
imanent (există şi acţionează prin sine însuşi,
nedeterminat de o cauză din afară), iminent (foarte
aproape de om) şi eminent (contactul cu omul nu mai este
limitat, Duhul Sfânt fiind în mijlocul nostru şi putând chiar
locui în duhul omului), omniscient, omnipotent,
omniprezent, suveran, neschimbător, drept, sfânt, viu şi
iubitor.
Dumnezeu nu este o entitate simplă, ci o unitate
complexă, triunică. Trinitatea confirmă natura personală a
Fiinţei Absolute, care are conştiinţă de sine şi autodeterminare
– caracteristici fundamentale pe care ni le-a transferat şi
nouă. Prin urmare, noi ne putem raporta la Dumnezeu într-un
mod personal, adică să-L cunoaştem ca pe un frate, ca pe
propriul tată sau drept consilierul nostru spiritual.
Rezervele de energie din universul creat sunt atât de
vaste, încât sunt incomprehensibile în deplinătatea lor. Cu cât
omul cercetează mai adânc universul, la nivel metagalactic
sau la nivel microscopic, cu atât mai uimitoare sunt rezervele
de putere ale lui Dumnezeu implicate în creaţie şi conservarea
ei.
Legea conservării materiei şi energiei, are înţelesul că
există o cantitate, pe care fizicianul o calculează în diferite
momente, a cărei valoare rămâne aceeaşi, deşi natura a
suferit, între timp, o multitudine de schimbări. Orice s-ar
întâmpla, energia totală din univers rămâne aceeaşi: nu poţi
să creezi şi să distrugi energie, ci numai să schimbi o formă de
energie în alta.
39
Anton Pascale
A doua lege stipulează că entropia unui sistem izolat

creşte întotdeauna, dându-ne măsura acelei părţi de energie
care nu mai poate fi valorificată.
Cu această înţelegere a legii conservării, cunoscută şi ca
prima lege a termodinamicii, ne dăm seama că nici o altă
putere nu a mai luat naştere după creaţie, chiar dacă formele
ei s-au schimbat continuu: „Nimic nu se pierde, nimic nu se
câştigă, totul se transformă”. Rezultă că universul evoluează şi
se transformă în permanenţă, conservându-şi masa şi energia
iniţială totală, însă lucrurile sau locurile individuale nu sunt
veşnice.
Odată cu trecerea timpului, energia din univers devine
mai puţin disponibilă pentru menţinerea proceselor sale şi a
structurilor locale. Legea a doua a termodinamicii sau măsura
ei, entropia 13 , arată crescânda inaccesibilitate a energiei
sistemelor fizice în termodinamica clasică, hazardul
componentelor sistemelor în termodinamica statistică,
crescânda perturbare a informaţiei în transmiterea mesajelor
codificate în termodinamica informaţională. Conceptul poate fi
extins şi la alte sisteme. În cele biologice, îmbolnăvirea,
moartea individuală şi moartea speciei reprezintă stări de
epuizare a energiei vitale. În sistemele economice şi sociale,
viguroase la început, intervin declinul şi apoi dezintegrarea. În
sistemele religioase, tendinţa credinţelor, cândva puternice şi
dinamice, de a deveni letargice este un alt exemplu al acţiunii
universale a celor două legi. Nu există nici o altă lege care să
ne spună că lucrurile care ne interesează în această lume se
conservă; numai totalul a ceva se conservă.
Universul devine treptat mai dezorganizat, pe măsură ce
entropia sa creşte şi o parte din structurile sale se îndreaptă
inexorabil spre moarte, depinzând de „Săgeata timpului” –
numele dat entropiei de Sir Arthur Eddington.
13
- entropie = măsură care indică gradul de organizare al unui sistem. 2.
mărime de stare termică a sistemelor fizice, care creşte în cursul unei
transformări ireversibile a lor şi rămâne constantă în cursul unei
transformări reversibile.
40
Această lege infirmă teoria evoluţiei şi presupunerea că

natura şi-ar da singură legi. Se pune întrebarea: Dacă natura
s-ar fi autoreglementat, şi-ar fi dat ea singură legea
îmbătrânirii, existentă în toate? Răspunsul este în Biblie: „Căci
firea sau natura a fost supusă degradării nu de voie, ci din
pricina Celui ce a supus-o” (Romani 8:20).
În concluzie, cele două legi ale termodinamicii
cuprind toate procesele naturii, fiind o dovadă că
universul trebuie să fi avut un început, iar cauza lui
trebuie să fi fost transcendentă şi omnipotentă, pentru a fi
capabilă să creeze un univers nelimitat ca întindere,
diversitate, complexitate şi durată, prin ciclicitatea
prefacerilor. Sursa acestei puteri creatoare şi
providenţiale situată în afara universului şi a timpului,
fiind necreată şi veşnică, nu poate fi decât Dumnezeu.
2. Amprenta trinităţii divine în macrocosmos
Manifestarea trinitară a Dumnezeirii este revelată,

indirect, în natura fundamentală a universului atât la nivelul
macrocosmosului, cât şi al microcosmosului fiinţei umane.
Este adevărat că doctrina creştină a unicităţii şi trinităţii
aparţine dogmelor mai greu de înţeles, întrucât pentru
simţurile şi logica omenească pare paradoxal ca Dumnezeu să
fie atât unic, cât şi în trei persoane.
Dar în lumea spirituală, „persoana” nu este doar unică, ci
îmbracă şi forme aparte sau ipostaze: „Tatăl” este sursa
eternă nevăzută a întregii Dumnezeiri; „Fiul” este Cuvântul
etern (Logosul) sau persoana prin care Dumnezeu se face
cunoscut pe Sine, iar „Duhul Sfânt” (sau Spiritul Sfânt) este
prezenţa eternă a lui Dumnezeu în întreaga creaţie. Tatăl şi
Duhul Sfânt sunt omniprezenţi, dar invizibili omului. Ei s-au
manifestat, însă, trupeşte în Fiul.
Trinitatea nu este un triumvirat a trei Dumnezei diferiţi, ci
o unitate divină în trei ipostaze de manifestare. Întrucât
Dumnezeu este creatorul şi susţinătorul tuturor lucrurilor,
41
Anton Pascale
raţiunea ne îndeamnă să credem că în structura creaţiei Sale

am putea găsi dovezile naturii sale divine: „Cerurile spun slava
lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui”
(Psalmul 18:1 sau 19:1 în traducerile protestante14).
Amprenta treimică a divinităţii o poartă întreaga lume
văzută, care este formată din trei elemente: energie, spaţiu şi
timp, iar unitatea divinităţii este exprimată prin percepţia
unitară a universului, care există în spaţiu, este înţeles tot mai
bine în timp şi se manifestă prin desfăşurarea potenţialului
energetic. Continuumul de energie-spaţiu-timp, postulat în
teoria relativităţii einsteiniene, fiecare element fiind
distinct, dar inseparabil de celelalte două, prezintă o
remarcabilă analogie cu natura lui Dumnezeu ca Tată, Fiu
şi Duh Sfânt, fiecare distinct şi, totuşi, fiecare inseparabil
de ceilalţi doi şi fiecare, deopotrivă, etern Dumnezeu.
Această trinitate divină este reflectată în univers chiar de
la începuturile naşterii sale: „La început, Dumnezeu a făcut
cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). În această scurtă
propoziţie este descris începutul universului, când timpul („la
început”), spaţiul („cerurile”) şi materia („pământul”) erau
închise laolaltă în „atomul primordial” sau impulsul divin iniţial
de energie şi informaţie. Cele trei elemente au început să se
desfăşoare concomitent, atunci când Divinitatea a dat startul
creaţiei, identificat astăzi de ştiinţă ca fiind momentul exploziei
primare (Big-Bang).
Dacă adâncim observaţia universului, vedem că fiecare
din cele trei componente ale sale reprezintă tot o trinitate.
Astfel, spaţiul este tridimensional, necesitând prezenţa
înălţimii, lungimii şi lăţimii, dar se exprimă, în mod unic, prin
volumul său, obţinut prin înmulţirea celor trei dimensiuni. La fel
și Trinitătea Divină „nu este 1+1+1=1, ceea ce ar reprezenta o
14
- În traducerea în limba română a Bibliei de către Dumitru Cornilescu,
folosită de majoritatea cultelor protestante, unele denumiri ale Cărţilor
Sfinte şi numerotarea psalmilor diferă de cele folosite în Bibliile
ortodocşilor. Pentru a da trimiterea exactă în ambele traduceri, după
numerotarea ortodoxă, am indicat-o şi pe cea protestantă.
42
contradicţie matematică, ci 1x1x1=1, ceea ce este profund

adevărat, Dumnezeirea fiind identificată cu Tatăl, văzută în
Fiul întrupat şi cunoscută prin Duhul Sfânt care a coborât
printre noi”.
Triunitatea timpului constă în perceperea timpului
universal ca venind din trecut, zăbovind puţin în prezent şi
ducându-se în viitor. Fiecare percepţie are o semnificaţie cu
totul distinctă şi, totuşi, fiecare în parte este caracteristica
timpului. Se poate spune chiar că oricare timp viitor va fi
trecut, trecând efemer prin prezent. Această relaţie triunitară a
timpului este de un paralelism similar cu cel al ipostazelor
dumnezeirii: Tatăl este sursa nevăzută; de la El purcede Fiul
în care El se relevă într-o formă umană; la rândul său Duhul
Sfânt dă sens Fiului şi Tatălui în trăirea reală a credinciosului.
Trinitatea în cazul energiei apare în faptul că orice
manifestare a acesteia se produce în spaţiu şi timp,
implicând, în mod necesar, o formă de mişcare. Prezenţa
fenomenelor specifice în univers implică, deci, o mişcare a
energiei sau a structurilor atomice şi moleculare ale materiei,
care produce lucrul mecanic în timp şi spaţiu. Acesta este
ciclul de bază al materiei: la început a existat energia,
provenind dintr-o sursă nevăzută, de sorginte divină (energia
increată), care zămisleşte particulele, prin unirea a trei cuante
de energie sau quarci, manifestându-se prin mişcare, pusă în
evidenţă de viteza cu care parcurg un spaţiu dat.
În 1989, la CERN – Geneva şi la Centrul de Cercetări
Stanford, se stabileşte experimental că nu există mai mult de
trei familii de particule elementare (cuarci, leptoni şi neutrini),
ilustrând şi prin acest fapt amprenta Trinităţii în univers.
În prezent s-au descoperit experimental şi teoretic, 48
particule subatomice şi antiparticulele lor. În mod
experimental, prin măsurători în acceleratoarele de viteză, s-
au descoperit 20 particule subatomice, incluzând şi boisson-ul
(17 prin spargerea nucleului şi 3 prin spargerea electronului).
Toate aceste particule alcătuiesc vidul cuantic,
caracterizat printr-un nivel scăzut de energie, numit energie de
zero sau energie de vid, care menţine echilibrul celor patru
43
Anton Pascale
forţe universale (gravitația, forța nucleară tare, forța

electromagnetică și forța nucleară slabă) şi asigură, în acelaşi
timp, parametrul cosmologic lambda necesar expansiunii în
continuare a universului.
În concluzie, revelaţia indirectă a divinităţii se
manifestă în faptul că întreaga creaţie poartă amprenta
treimică a Dumnezeirii, fiind formată din energie, spaţiu şi
timp, create împreună, iar unitatea Dumnezeirii se reflectă
în totul integrat al universului, care, există în spaţiu, este
înţeles în timp şi se manifestă prin materie. Cu alte
cuvinte, arhetipul unităţii treimice divine se manifestă atât
în cosmos (sub forma spaţului, timpului şi energiei), cât şi
la nivelul omului (alcătuit din duh, suflet şi trup), conform
legii divine a analogiei.
Atotputernicia şi omniscienţa Divinităţii este demonstrată
de faptul că, în timp ce sistemele macrouniversale sunt
guvernate de entropia pozitivă, care conduce la degradarea
ordinii ce le caracterizează iniţial, sistemele biologice se opun
dezintegrării, având o entropie negativă (negentropie).
Această ordine a vieţii, existentă în mijlocul entropiei
universale pozitive, este menţinută prin schimbul de
substanţe, energie şi informaţie cu mediul ambiant şi prin
providenţa divină.
44
II. BIG-BANG-UL ŞI COSMOLOGIA BIBLICĂ
Astăzi, fizica modernă ajută înţelegerii creaţiei

universului din vidul cuantic cosmic de către o forţă care a dat
impulsul iniţial, iar apoi s-a scindat în cele patru forţe fizice
fundamentale: nucleară tare (liantul particulelor subatomice),
nucleară slabă (responsabilă cu dezintegrarea particulelor şi
radioactivitatea), electromagnetică (liantul atomilor şi
moleculelor) şi gravitaţională (liantul universului). Întrucât
această forţă iniţială n-a putut fi identificată, nici definită
teoretic, putem să ne gândim la o forţă de natură divină. De
asemenea, vidul cuantic, nesesizabil cu simţurile omului, este
probabil un câmp energo-informaţional creat din energia
divină.
În cadrul „teoriei cuantice a câmpului”, distincţia dintre
particule şi spaţiul din jurul lor îşi pierde claritatea şi vidul
clasic devine o categorie dinamică care descrie câmpul de
forţe interactive al conglomeratelor subatomice de energie.
Nedeterminarea cuantică permite timpului şi spaţiului, apoi
universului, să apară spontan din vidul cuantic. De obicei,
fluctuaţiile energetice ale vidului cuantic dispar într-o fracţiune
de secundă. Însă, dacă un asemenea câmp de energie se
comportă ca o antigravitaţie, el se poate amplifica, ca un balon
de săpun, până la un diametru de 10 centimetri, înainte ca
energia sa să fie eliberată sub formă de căldură. Printr-o astfel
de evoluţie antigravitaţională, determinată din afară, este
explicată faza inflaţionară a big-bang-ului care a dus la apariţia
universului din energia increată (vidul cuantic).
Materia, care pare a fi de natură solidă, vizibilă, este, în
esenţă, energie invizibilă, care a căpătat formă, fapt
demonstrat prin descoperirea existenţei vidului cuantic, definit
ca un câmp fundamental electromagnetic, purtător de
informaţie.
45
Anton Pascale
Spaţiul complet gol a trebuit să fie abandonat în final,

atunci când s-a dovedit că particulele se pot naşte spontan din
vid şi pot dispărea în vid fără ca vreun nucleon sau vreo altă
particulă care provoacă reacţii tari să fie prezentă. Fritjof
Capra construieşte „diagrama de vid” a unui asemenea proces
pentru trei particule (un proton, un antiproton şi un pion) care
„se formează din nimic şi dispar în vid, pentru că vidul este
departe de a fi gol. Dimpotrivă, el conţine un număr nelimitat
de particule care se formează şi se distrug fără încetare. […]
Relaţia dintre particulele virtuale şi vid este o relaţie
esenţialmente dinamică; vidul este într-adevăr un vid viu, care
pulsează în ritmurile nesfârşite ale creaţiei şi distrugerii”
(Taofizica).
1. Cele patru forţe fundamentale şi legenda Edenului
În afară de vidul electromagnetic, este nevoie de

anumite forţe care să-l structureze. Astăzi, când cunoaşterea
structurilor şi forţelor subatomice a atins un nivel fără
precedent, anumite descrieri din Biblie capătă interpretări
inedite. Astfel, putem considera că provenienţa celor patru
forţe fundamentale ale universului dintr-o forţă unică divină a
fost dezvăluită oamenilor atunci când Biblia prezintă raiul din
Eden. Legenda Edenului se referă atât la abundenţa harurilor
şi energiilor divine aflate la temelia lumii, când vorbeşte de râul
vieţii şi pomul vieţii, cât şi la cele patru forţe ale universului
(cele patru braţe ale râului vieţii). Vă invit să aprofundăm
această interpretare, susţinută de unii teologi creştini.
Edenul este o zonă spirituală imposibil de localizat
geografic, din care izvorăşte râul vieţii cu cele patru braţe ale
sale: „Şi Domnul Dumnezeu a sădit un rai (grădină în ebraică
şi paradeisos în Septuaginta) în Eden (cu semnificaţie de
bucurie, desfătare), spre răsărit (?)… Şi din Eden ieşea un râu
care uda raiul (râul vieţii), iar de acolo se împărţea în patru
braţe. Numele unuia era Fison; acesta înconjoară toată ţara
Havila, în care se află aur, iar aurul din ţara aceea este bun;
tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix (se crede că acest
46
râu a existat în Peninsula Arabică şi se vărsa în Golful Persic).

Numele râului al doilea este Gihon (după unele surse, Nilul).
Acesta înconjoară toată ţara Cuş (ţinutul Etiopiei) şi râul al
treilea este Tigrul; acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al
patrulea este Eufratul” – Geneza 2:8-14.
Este cunoscut că Moise era un om educat la curtea
faraonului, având foarte multe cunoştinţe geografice,
astronomice, istorice şi filozofice. El cunoştea că, atunci când
a fost creat omul şi grădina Raiului, uscatul era unic (Pangeea
sau Godwana), despărţirea în continente făcându-se mai
târziu: „numele unuia era Peleg, pentru că în zilele lui s-a
împărţit pământul” – Geneza 10:25. Geologii susţin că placa
continentală s-a fracturat şi s-a refăcut de mai multe ori în
urma derivei continentelor. Mulţi înaintaşi ai noştri au căutat
amplasamentul paradisului terestru, la care s-a crezut că face
aluzie şi Cântarea Cântărilor, care descrie „o grădină
închisă…, un izvor adânc, o fântână pecetluită”. Faptul că
Tigrul şi Eufratul sunt menţionate de Moise i-a făcut pe unii
să creadă că Edenul s-a aflat în Mesopotamia. Cartea lui Enoh
prezintă Edenul ca fiind situat mai departe, la răsărit, în
apropierea „graniţelor Pământului”. La iranieni există o
legendă potrivit căreia strămoşii mazdeenilor veniseră dintr-o
ţară edenică numită Airayanam Vaejah. Indienii îl localizează
în Kashmir, care în limbajul autonom se traduce prin „paradisul
pe pământ”. Numele provine de la Kashyapamir (ţara lui
Kashyapa, corespondentul lui Avraam din Biblie). Este posibil
ca Moise să fi cunoscut legendele iraniene şi indiene cu privire
la localizarea raiului în Asia.
Am tras concluzia că, în descrierea Edenului, intenţia
profetului Moise a fost doar de a plasa raiul într-o zonă fertilă
şi frumoasă, fără o localizare exactă şi a-l descrie ca pe un loc
cu valenţe spirituale (prezenţa râului vieţii, a pomului
cunoaşterii binelui şi răului şi a pomului vieţii veşnice), aflat în
armonie cu restul pământului, care, înainte de cădere, era bun
şi binecuvântat prin prezenţa directă a lui Dumnezeu (râurile
formate din râul vieţii străbăteau tot uscatul unic, aducând
viaţa pe unde curgeau).
47
Anton Pascale
Acceptând această premisă, râul miraculos, cu cele

patru braţe ale sale, poate simboliza forţa divină sau energia
necreată, care a dat naştere celor patru forţe fundamentale ale
universului (Fig. 2).
Fig. 2 Semnificația cosmologică a celor 4 râuri di Geneza 2:8-14

(schiță autor)
Teoria Big-Bangului oferă suficiente elemente în sprijinul
acestei asimilări a râurilor biblice cu forţele cosmice:
- Două dintre râuri, cu un traseu circular (sau orbital) le-
am asimilat cu forţa gravitaţională A-G, cea mai slabă,
reprezentată de râul Fison, cel mai mic dintre cele patru râuri,
şi, respectiv, cu forţa nucleară tare B-T, în cazul râului Gihon
(Nilul).
48
Forţa de gravitaţie este liantul universului macrocosmic,

deşi este cea mai slabă dintre cele patru. De exemplu, forţa de
gravitaţie între electron şi proton este de 1040 de ori mai mică
decât forţa electromagnetică dintre aceste două particule, fiind
neglijabilă la nivel subatomic, dar acţionând la nivel
macrocosmic (între planete şi stele, între galaxii), pentru
menţinerea structurilor actuale ale universului. În acest sens,
gravitaţia din sistemul nostru solar atrage celelalte stele care,
la rândul lor, ne atrag şi se atrag pentru a forma Calea Lactee
şi, împreună, atrag alte galaxii pentru a forma un roi de galaxii.
Deci câmpul gravitaţional al Pământului nu se termină nicăieri,
ci doar se estompează treptat până la marginea universului,
conform legii atracţiei universale.
Gravitaţia este, deci, foarte importantă în economia şi
mecanismul universului, în special în formarea stelelor din
nebuloase gazoase. Fenomenul este acela de atracţie
gravitaţională a gazului şi a prafului până când acestea se
adună sub formă de globuri care, prin densificare şi prăbuşire
în ele însele, generează căldura care le aprinde şi devin stele.
Când explodează, stelele produc praf şi gaze, iar acestea se
strâng din nou, sub imperiul legii atracţiei universale, pentru a
forma noi stele şi planete, într-o mişcare perpetuă.
Forţa nucleară tare este liantul particulelor ce formează
nucleele de atomi, care compun universul material. Este de
100 de ori mai intensă decât forţa electromagnetică. Ea uneşte
câte trei cuarci în protoni sau neutroni, iar pe aceştia din urmă,
în număr şi proporţii diferite, în diversele nuclee atomice.
Râul Tigru simbolizează forţa distrugătoare rezultată din
dezintegrarea atomică produsă de forţa nucleară slabă B-S,
de 1000 de ori mai slabă decât forţa electromagnetică, este,
totuşi, responsabilă de dezintegrarea atomilor şi de
radioactivitate. Procesul are loc până la metamorfozarea în
particule nemuritoare (electronul, fotonul, neutrinul) sau cu o
îndelungată perioadă de viaţă (protonul) şi este însoţit de
degajarea unor energii formidabile. Această forţă nu serveşte
drept liant, dar fără ea n-ar putea exista viaţa pe pământ.
Soarele s-ar stinge în lipsa acestor reacţii nucleare din masa
49
Anton Pascale
sa şi nu ar putea oferi căldura şi lumina atât de necesare

pentru planeta noastră.
Forţa electromagnetică C-E (râul Eufrat) este liantul
atomilor, pe care îi formează ataşând electronii cu sarcină
negativă la nucleele formate din protoni, încărcaţi pozitiv şi din
neutroni, lipsiţi de sarcină. De asemenea, ea leagă atomii în
molecule şi lanţuri de molecule, cea mai înaltă expresie a
dezvoltării fiind dubla spirală a ADN-ului, care permite
existenţa şi propagarea vieţii. Atomii şi moleculele au dat
naştere materiei, aşa cum Eufratul a dat naştere unui sol
mănos pe care s-a dezvoltat o agricultură extrem de avansată
în Mesopotamia.
2. Descoperirile ştiinţifice şi cosmologia biblică

Conform Bibliei, creaţia universului a avut loc pe baza
unui plan elaborat de Dumnezeu-Tatăl, al cărui program
informatic a fost realizat de Dumnezeu-Fiul, în calitate de
Logos, conţinând legităţile şi proporţiile necesare creării
simultane a spaţiului, timpului şi materiei, în urma impulsului
iniţial al forţei increate a Duhului Sfânt. Impulsul energetic şi
informaţional divin a iniţiat desfăşurarea timpului, spaţiului şi
materiei: „La început (timpul), Dumnezeu a creat cerurile
(spaţiul) şi pământul (materia primă sub formă de vid cuantic)”
-Geneza 1:1. Deci universul are un început.
Folosind descoperirile recente ale fizicii particulelor
elementare şi radiaţiile fosile, astro-fizicienii au putut să
schiţeze o istorie a universului începând cu 10-43 secunde
după big-bang (bariera lui Planck). Fizica de astăzi nu poate
cerceta şi extrapola dincolo de acest moment, pentru că ar fi
necesară o teorie cuantică a gravitaţiei, care să încorporeze
principiul de incertitudine. Tot ce se poate deduce logic este
posibilitatea ca la momentul 10-43 secunde, cele patru forţe
fundamentale ale naturii (electromagnetică, gravitaţională,
nucleară slabă şi nucleară tare) să fi fost unite într-o forţă
unică, numită „divină” de către teologi, reprezentând Cauza
primară a actului creaţiei.
50
Această forţă a comprimat vidul cuantic sau câmpul

fundamental produs de energia divină increată într-o sferă de
dimensiunea unui vârf de ac, numită şi „atom primordial”, cu
raza practic zero, având o temperatură infernală. În urma
exploziei primare (big-bang) s-a produs inflaţia atomului
primordial cu o rată infinită a expansiunii.
Apelând la descoperirile tehnice de până acum putem da
un model al apariției universului. Pe măsură ce timpul trece,
universul se dilată şi se răceşte. Universul, guvernat de forţa
electronucleară şi forţa gravitaţională, s-a mărit exponenţial,
de la 10-35 secunde până la 10-32 secunde de la big-bang. 0
Forţa nucleară tare, care leagă câte trei quarci pentru a
forma protoni şi neutroni şi îi uneşte în nucleele atomice, se
desparte de forţa nucleară slabă, responsabilă de
dezintegrarea atomilor, iar universul îşi capătă omogenitatea,
fiind semănaţi germenii stelelor şi galaxiilor viitoare (quarcii,
protonii, neutronii, electronii, neutrinii, precum şi antiparticulele
lor). În această etapă, care începe la 10-32 şi se încheie la 10-12
secunde de la explozia primară, universul s-a mărit de 1050 de
ori, atingând dimensiunea unei portocale cu diametrul de 10
centimetri, constând într-o plasmă cosmică haotică (tohu –
vabohu în textul biblic), în care particulele în formare se
ciocneau cu antiparticulele lor într-un spaţiu dens şi întunecat,
care este ilustrat în afirmaţia biblică a faptului că, la început,
„pământul era netocmit şi gol” (Geneza 1:2 a), adică lipsit de
structură.
Dominau căldura, gazele şi elementul lichid, aşa cum se
arată şi in Biblie: „peste faţa adâncului de ape era întuneric şi
duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” (Geneza
1:2 b).
La 10-12 secunde forţa nucleară slabă se separă de forţa
electromagnetică, care constituie liantul atomilor, pe care îi
formează ataşând electronii, cu sarcină negativă, la nucleele
formate din protoni, încărcaţi electric pozitiv, şi din neutroni
lipsiţi de sarcină. Acum cele patru forţe sunt prezente în
univers. Supa de fotoni, electroni, neutrini, protoni, neutroni şi
antiparticulele lor este prezentă până la momentul 10-6
51
Anton Pascale
secunde, când se produce anihilarea majorităţii protonilor şi

neutronilor cu antiparticulele lor. Universul este acum format
din fotoni, neutrini şi electroni (particule nemuritoare,
indestructibile, cu caracter dual, de particulă şi undă) şi de o
minoritate de protoni şi neutroni (de un miliard de ori mai puţin
numeroşi decât fotonii). Când a bătut prima secundă de la big
bang, nu au mai rămas decât doi neutroni la fiecare zece
protoni, raport ce va determina viitoarea compoziţie chimică a
universului. Nu se mai întâmplă nimic important până prin anul
300.000, când universul este destul de răcit pentru a permite
electronilor să se combine cu nucleele pentru a forma atomii
de hidrogen (cel mai uşor din elementele chimice, format dintr-
un proton şi un electron) şi heliu (element chimic mai uşor
decât aerul, al cărui nucleu, format din doi protoni, atrage doi
electroni). Aceste două elemente formează circa 98% din
materia răspândită în univers. Are loc, în acelaşi timp, o
puternică emisie de radiaţii pe care astrofizicienii o observă
astăzi ca „radiaţie fosilă”, cu o temperatură de 3°K (În scara de
temperaturi Kelvin, zero absolut, cea mai scăzută temperatură
posibilă în univers, corespunde lui –273°C). Electronii legaţi de
nuclee nu mai împiedică fotonii să se propage şi universul
devine transparent datorită deplasării acestora, deci a luminii,
cu 300.000 km/sec. Fotonii sunt pachete de energie, folosite
pentru transferul forţelor electromagnetice.
Câmpul electromagnetic format din radiaţii, în
majoritatea lor de lumină şi căldură, reprezintă valuri sau unde
de fotoni, care sunt cele mai importante în crearea universului.
Se poate asocia această etapă a formării universului cu
acţiunea creatoare a lui Dumnezeu, din ziua întâia, când a
făurit spaţiul, timpul şi materia haotică (tohu-vabohu) şi a rostit:
„Să fie lumină!” (Geneza 1:3). Aici nu este vorba de lumina
naturală din timpul zilei (astrele vor fi create abia în ziua a
patra – Geneza 1:1419), ci de lumina fizică (fotonii), ca punte
de legătură cu Dumnezeu (Ioan 8:12 – „Eu sunt lumina lumii;
cel ce-mi urmează mie nu va umbla în întuneric, ci va avea
lumina vieţii”).
52
În continuare, cosmogonia biblică clarifică semnificaţia

luminii şi întunericului: „Dumnezeu a văzut că lumina era bună
şi a despărţit lumina de întuneric” (Geneza 1:4). Lumina era
bună în sensul că era un element formator al universului, iar
întunericul era mediul în care acţionau spiritele rele
(tenebrele). În acest sens, Steiner traduce versetul cunoscut
„Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte”
(Geneza 1:5) prin: „şi Elohim a numit „yomim” spiritele care îşi
manifestau acţiunea în lumină şi „lilith” spiritele care se
exprimau în tenebre”. Prin clarviziune, Steiner realizează că
nu este vorba de „zile şi nopţi”, cum este tradus în majoritatea
bibliilor, ci de entităţi spirituale ale luminii şi ale tenebrelor. Se
constată influenţa Sf. Maxim Mărturisitorul, care spune că
„întunericul este starea fără formă, …, fără materie şi fără trup
care are cunoştinţa modelelor lucrurilor”. Deci starea de
întuneric vădeşte o stare premergătoare organizării, o stare de
dinaintea ordinii, în care zac arhetipurile lucrurilor ce urmează
să apară. Teoria arhetipurilor este dezvoltată în mod
convingător de către Steiner, atunci când explică creaţia.
Forţele de condensare şi eterizare se amestecă într-o ordine
dată de o activitate spirituală de proporţii cosmice, izvorâtă din
meditaţia Divinităţii şi acţiunile celor nouă ierarhii de îngeri
care colaborează la făurirea universului.
Şi alţi cercetători moderni au această părere în
interpretarea Genezei, ţinând cont de particularităţile limbii
ebraice şi alte tradiţii, în special cabalistice.
În continuare modelul nostru prevede că, pe măsură ce
universul se răceşte şi se domoleşte, norii de hidrogen şi heliu
se compactează. Prin ciocnirea atomilor de hidrogen şi heliu
se pierd electronii, iar nucleele de hidrogen fuzionează
eliberând o cantitate uriaşă de energie, explicată de ecuaţia lui
Einstein, potrivit căreia atunci când masa se reduce, se
eliberează o cantitate de energie egală cu energia masei
pierdute, înmulţită cu pătratul vitezei luminii. Atunci când
hidrogenul din nori se aprinde, milioane de tone de materie se
transformă în energie la temperaturi înalte şi se nasc quasarii,
stelele şi galaxiile (ansambluri de 10 milioane de stele, pentru
53
Anton Pascale
o galaxie pitică şi până la 10.000 de miliarde de stele, pentru o

galaxie gigantă). Stelele sunt constituite din hidrogen şi heliu
comprimate, având temperaturi centrale extrem de ridicate.
Prin arderea hidrogenului şi heliului, stelele îşi cresc
temperatura la miliarde de grade şi încep să producă celelalte
elemente din univers: carbonul, neonul, oxigenul, sodiul,
magneziul, aluminiul, siliciul, fosforul, sulful, cobaltul, nichelul
şi fierul. În final, energia scade şi steaua se dezintegrează într-
un nor stelar care conţine elementele chimice necesare pentru
formarea planetelor.
Cele mai importante evenimente pentru locuitorii planetei
Terra sunt formarea Soarelui şi a sistemului său planetar cu
4,6 miliarde de ani în urmă.
Acest proces se poate desluşi, cu puţin efort, în
cosmologia biblică.
Biblia anunţă crearea sistemului solar şi utilitatea
luminătorilor pentru a marca trecerea timpului: „Să fie nişte
luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte;
[…] şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să
lumineze pământul şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi
luminători, şi anume: luminătorul cel mare (Soarele), ca să
stăpânească ziua, şi luminătorul cel mic (Luna), ca să
stăpânească noaptea; a făcut şi stelele” (Geneza 1:14-16).
Formarea atmosferei terestre, propice apariţiei vieţii,
este individualizată de Biblie: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor
şi să despartă apele de ape […] şi Dumnezeu a numit tăria
cer” (Geneza1:6-8). „Tăria” este al doilea cer menţionat
cronologic, un cer fizic, pământesc, fiind diferit de primul cer,
cel de la începutul Genezei, care era un cer spiritual, definind
totodată şi spaţiul. Acest cer fizic sau atmosfera Pământului a
apărut în ziua a doua a creaţiei, despărţind oceanele de
vaporii de apă din atmosferă.
În ziua a treia a creaţiei biblice are loc formarea uscatului
şi a oceanului: „Apele de sub cer să se adune într-o singură
adunare şi să se arate uscatul” (Geneza 1:9).
Uscatul care alcătuieşte Pământul nu stă pe loc,
mişcându-se într-un dans lent pe curenţii existenţi în stratul
54
parţial topit al mantalei şi despărţindu-se în continente.

Periodic, acest dans împinge continentele unele spre altele,
formându-se supracontinente gigantice: Rodinia, cu 1,3
miliarde de ani în urmă şi Pangeea, cu 250 de milioane de ani
în urmă. Despărţirea Pangeei în continente a rămas în
memoria colectivă a omenirii, fiind menţionată de Moise în
Geneza 10:25 („Numele lui era Peleg, pentrucă în zilele lui s-a
împărţit pământul”).
Acum 450 milioane de ani apare viaţa vegetală.
Pământul se acoperă cu plante şi păduri: „Apoi Dumnezeu a
zis: Să dea Pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi
roditori, care să facă rod după soiul lor şi care sa aibă în ei
sămânţa lor pe pământ” (Geneza 1:11). Speciile vegetale vor
avea un rol important în purificarea atmosferei terestre. Prin
rădăcinile lor absorb apa şi substanţele minerale din sol şi,
prin frunze, gazul carbonic din aer. Folosind energia solară,
are loc fotosinteza, prin care se produc zaharurile, eliminând
oxigenul. Atomii de oxigen zboară în atmosferă. Unii se unesc
câte trei formând ozonul, care filtrează razele ultraviolete,
protejând vieţuitoarele de cancerul pielii. Cam în aceeaşi
perioadă complexitatea vieţii creşte, apărând vieţuitoarele
mării şi păsările, în ziua a cincea a creaţiei: „Dumnezeu a zis:
Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra
pământului, pe întinderea cerului” (Geneza 1:20-22).
La fel ca şi cu alte ocazii, Dumnezeu se foloseşte în
lucrarea Sa şi de elementele naturale create anterior
(pământul, apele, tăria cerului), indicând şi legătura lor cu
mediul (apele cu vietăţile marine şi văzduhul cu păsările).
Acum 300 de milioane de ani, corespunzând zilei a
şasea a creaţiei, totul era pregătit pentru ca viaţa, ocrotită de
atmosferă împotriva efectelor nocive ale soarelui, să invadeze
uscatul: „Să scoată pământul fiinţe vii după felul lor: dobitoace,
târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor” (Geneza 1:24-25).
Diversificarea vieţii până la apariţia lui homo sapiens,
acum 40.000 de ani şi a omului civilizat şi tehnologic, acum
6.000 de ani, încheie cosmologia biblică.
55
Anton Pascale
3. Aportul iniţial al energiei divine increate
Dumnezeu a creat universul ca o manifestare a

energiei Sale increate, pentru a funcţiona ca o
uniformitate a cauzelor şi efectelor într-un sistem deschis,
implicându-se, în mod constant, în susţinerea acestuia.
Dumnezeu are un plan care include tot ce se întâmplă şi
este acum la lucru, realizând acest plan, prin care a adus
în fiinţă realitatea duală (materie-spirit) şi pentru a împărţi
dragostea şi bunătatea Sa nu numai cu îngerii, ci şi cu
întreaga creaţie, în special cu oamenii.
Principalul punct de dezbatere este dacă universul a fost
format dintr-o materie preexistentă, din nimic sau prin
întruparea directă a divinităţii.
Părerea mea este că universul a fost creat printr-un
aport iniţial al energiei increate, care a fost apoi modelat,
conform arhetipurilor spirituale (programul informaţional divin),
zilele creaţiei fiind de fapt eoni (lungi perioade de timp).
Dogma clasică a creaţiei ex-nihilo, care are şi astăzi o
mulţime de adepţi, pare a fi moştenită de creştinism de la
iudaism, dar dovada ei în textele biblice nu este incontestabilă
sau fără echivoc.
Textul citat cel mai frecvent de teologii creaţiei din nimic
este cel din a doua carte a Macabeilor 7:28: „Fiule, priveşte la
cer şi la pământ, vezi-le pe toate câte se află în ele şi
cunoaşte că Dumnezeu nu le-a făcut din cele ce erau şi că tot
aşa a fost făcut şi neamul omenesc”. Este, însă, evident din
context că mama nu a urmărit să explice fiului cosmologia
iudaică, ci să-i întărească credinţa în atotputernicia lui
Dumnezeu.
Prin urmare, doctrina creării din nimic nu este explicit
biblică. Ea s-a conturat, ulterior, în lucrările lui Basilides,
Valentius, Irineus, Tatian şi Theophilus din Antiohia şi s-a
definitivat spre sfârşitul secolului al II-lea, cu intenţia de a
respinge teoriile gnostice despre formarea lumii dintr-o materie
56
preexistentă şi a le condamna ca fiind provocări eretice faţă de

omnipotenţa lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, în Noul Testament, apostolul Pavel
afirmă că „lucrurile care se văd au fost făcute din lucruri care
nu se văd” – afirmaţie pe care o interpretez în sensul că
activitatea de creaţie a divinităţii a avut ca primă etapă
aducerea în existenţă a spaţiu-timpului universal şi a
vidului cuantic („lucruri care nu se văd”), modelat ulterior
în forme diverse pe baza programului informaţional
conţinut în arhetipurile spirituale stabilite de Dumnezeu.
Pentru a clarifica faptul că „lucrurile care nu se văd” nu
aparţin unui vid absolut, este necesară o trecere în revistă a
principalelor concepţii ştiinţifice despre neant.
Înţelegerea conceptului de nimic sau chiar a cifrei zero a
luat foarte mult timp civilizaţiilor occidentale. Se ştie că
egiptenii, grecii şi romanii nu foloseau cifra zero, care a fost
împrumutată mult mai târziu de la indieni. Introducerea
simbolului zero de către indieni se datorează faptului că ei
erau deja obişnuiţi cu o serie de concepte despre neant, chiar
metafizice. Cultura indiană considera neantul ca o stare din
care puteai veni şi la care te puteai întoarce în mod ciclic, fără
un început sau sfârşit. Filozofii occidentali au trebuit să facă o
extraordinară gimnastică mentală pentru a înţelege noţiunea
metafizică de neant și a defini vidul cuantic.
În alt plan, oamenii de ştiinţă creştini au căutat să
dovedească că în natură există un vid fizic absolut şi să
creeze un asemenea vid prin evacuarea aerului din tuburi de
sticlă umplute cu mercur (Torricelli, în 1643 şi Pascal în 1648)
sau din emisfere de metal (Von Guericke, în 1654).
Newton şi-a dat seama de caracteristicile spaţiului vid
creat de Torricelli, Pascal şi Boyle, prin care se propaga
lumina, căldura şi atracţia magnetică şi s-a întrebat dacă nu
cumva acest vid nu este chiar atât de gol. El a concluzionat că
lumina şi căldura se propagă prin „vibraţiile unui mediu mult
mai subtil, care rămâne în tubul de sticlă după ce tot aerul a
fost scos”. Această concluzie contrazicea dogma teologică a
vidului absolut.
57
Anton Pascale
Mai târziu s-a dovedit că nici un aparat nu poate crea un

vid absolut şi s-a acceptat că vidul este „ceea ce rămâne după
ce s-a scos tot ce putea fi îndepărtat dintr-un spaţiu închis”.
Prin introducerea teoriei relativităţii, Einstein, influenţat
de Lorentz, a arătat că pentru propagarea mişcării particulelor
sau undelor este necesar doar un spaţiu cosmic cuantic în
care domină câmpul electromagnetic, nefiind nevoie de un
eter cosmic cum a susținut Newton. Dezvoltarea şi
aprofundarea teoriei relativităţii şi a fizicii cuantice în legătură
cu apariţia materiei au adus vidul cuantic într-o poziţie centrală
a cercertărilor cosmologice.
Descoperirea energiei vidului cuantic are implicaţii
profunde pentru cercetarea în continuare a spaţiului interior al
particulelor elementare, care va conduce spre înţelegerea
caracteristicilor spaţiului exterior al stelelor şi galaxiilor.
Principiul de incertitudine şi teoria cuantică au
revoluţionat concepţia despre vid, rezultând că există
întotdeauna prezentă în spaţiu o energie ireductibilă,
fundamentală, care nu poate fi îndepărtată niciodată. Prin
urmare vidul nu mai poate fi asociat cu ideea de spaţiu absolut
gol sau de neant, ci doar cu ideea de stare din care nu mai
poate fi îndepărtată energia de zero, numită stare
fundamentală sau stare de vid.
Această aserţiune a fost dovedită experimental de
fizicienii Hendrik Casimir în 1948 şi Steve Lamoreaux din SUA
în 1996, cu ajutorul unui interferometru laser. Aceste
experimente conduc la concluzia că vidul cuantic este un
câmp cu starea cea mai joasă de energie, compus din
toate particulele elementare şi antiparticulele lor, care
apar şi dispar continuu, susţinând unitatea naturii, prin faptul
că stă la baza tuturor forţelor universale, iar fluctuaţiile sale
asigură diversitatea universului, prin agregarea materiei în
stele, în jurul cărora se pot forma planete pe care să poată
exista viaţa. „Fără existenţa vidului cuantic, cartea vieţii ar
avea numai pagini albe” – declară John D. Barrow în „Mic
tratat despre nimic”.
58
Spaţiul este un câmp fundamental cuantic creat odată cu

timpul şi universul şi nu există independent de energia care
îmbracă diversele forme corporale. El se extinde odată cu
expansiunea universului şi, de asemenea, se află într-un cuplu
strâns cu timpul. Spaţiul cuantic asigură şi cantitatea necesară
de materie din univers, de sub trei atomi pe metru cub,
formată din galaxii, gaz rarefiat şi materie invizibilă sau
neagră, pentru a se menţine expansiunea acestuia într-o
manieră ordonată, prin parametrii cosmologici.
În concluzie, Dumnezeu fiind infinit în cunoaştere,
putere, întindere şi timp, este de înţeles că nu poate exista
alături de El, un nimic absolut, întrucât El ocupă întregul infinit,
iar substanţa şi activitatea Sa nu pot fi decât perfecte. În
aceste condiţii, presupun că starea de vid cuantic sau
fundamentală reprezintă o emanaţie reziduală (energie
increată), printr-o retragere voluntară a divinităţii, care face
posibilă acţiunea moderatoare a arhetipurilor spirituale.
4. Universul ştiinţific de astăzi nu contrazice Biblia
În secolul XX, imaginea universului s-a schimbat mult

faţă de concepţiile anterioare. Astăzi cunoaştem că galaxia
noastră, Calea Lactee, are forma unui disc subţire cu
diametrul de 90 de mii ani-lumină.
Soarele se află la două treimi din raza acestui disc, la 30
de mii de ani-lumină de centrul galactic. El antrenează în
spaţiu cele 9 planete ale sale cu o viteză de 230 km/sec, în
periplul său în jurul centrului galactic, pe care îl parcurge în
250 milioane de ani. De la naşterea sa, acum 4,6 miliarde de
ani, Soarele a făcut de 18 ori turul Căii Lactee, trecând de 36
de ori prin Centura Fotonică a Alcionei – soarele central al
galaxiei. În 21 decembrie 2012, sistemul nostru solar a intrat
din nou în acest spaţiu bombardat cu fotoni, de data aceasta
existând oameni pe Pământ.
Soarele a fost detronat din centrul galaxiei noastre, iar
dimensiunea sistemul nostru solar s-a redus la o miliardime
din cea a Căii Lactee.
59
Anton Pascale
Printre primele descoperiri ştiinţifice care au permis

înţelegerea structurii materiei şi a dualităţii universului se
numără conceptul de „cuantă” de energie15, introdus în 1900
de către Max Planck (1858-1947), demonstrând că în lumea
subatomică domneşte discontinuitatea (materie – antimaterie;
corpuscul – undă) şi, deci, „natura facit saltus”. Se adaugă
teoria specială a relativităţii, dezvoltată de Albert Einstein
(1879-1955) şi publicată în 1905, precum şi teoria generală a
relativităţii, publicată în 1916, care au permis o mai bună
cunoaştere a universului dual, înţelegerea spaţiu-timpului
şi a veşniciei atemporale şi aspaţiale.
Teoria relativităţii reprezintă cea mai precisă descriere
privind interacţiunea dintre materie / energie, spaţiu şi timp.
Teoria specială a relativităţii postulează relativitatea
fizică a tuturor mişcărilor uniforme, care demonstrează că
spaţiul şi timpul sunt strâns legate şi că ele nu sunt absolute,
ci depind de poziţia şi mişcarea observatorului. Continuul
spaţiu-timp este interactiv: cu cât viteza de mişcare a
corpurilor se apropie de viteza luminii, cu atât mai scurtă
devine direcţia de mers şi cu atât mai greu corpul respectiv.
Această teorie uneşte principiile clasice ale conservării
energiei şi a masei, considerate a fi complet independente,
afirmând că energia unui punct material de masă „m” va fi dată
de formula E=m∙c², în care odată cu viteza „c” (viteza
constantă a luminii) creşte şi masa, astfel încât şi cele mai mici
părţi de materie posedă o energie imensă. Prima explozie
atomică a demonstrat acest lucru.
În teoria relativităţii generalizate, timpul este înfăţişat ca
o dimensiune asemenea celorlalte trei ale spaţiului, Einstein
combinându-le în conglomeratul „spaţiu-timp”. Orice obiect
care deţine energie sau masă deformează spaţiul-timp, creând
un câmp gravitaţional cu efect asupra oricărei materii care-l
traversează.
15
- cuantă de energie = cea mai mică cantitate de energie radiantă care
poate fi emisă sau absorbită de un sistem atomic. Ea nu poate fi subdivizată.
60
Adăugând şi alte descoperiri ulterioare în legătură cu

gravitaţia şi, după rafinările aduse de Einstein, legea atracţiei
universale a lui Newton s-a completat având, astăzi,
următoarea formulă matematică:
adică forţa de atracţie între două corpuri aşezate oriunde în

spaţiu este dată de o anumită constantă gravitaţională 16 (G)
înmulţită cu produsul maselor şi împărţită la pătratul distanţei
dintre cele două corpuri. Dacă se mai adaugă că la exercitarea
unei forţe asupra lor, corpurile reacţionează accelerând sau,
mai precis, modificându-şi în fiecare secundă viteza cu o
cantitate invers proporţională cu masa lor, s-a epuizat tot ce
era de spus în legătură cu Legea atracţiei universale.
Pentru că Einstein evita să accepte întâmplarea, fiind
convins că „Bunul Dumnezeu nu dă cu zarurile”, a căutat să
descopere o teorie de câmp unitară a gravitaţiei şi
electrodinamicii, dar fără succes. Acest obiectiv se află şi
astăzi, ca prioritar, în faţa celor mai mari fizicieni ai lumii.
Teoria generală a relativităţii renunţă la noţiunile de
spaţiu absolut şi timp absolut şi răstoarnă teoria mecanică
cerească clasică a unui univers infinit, cu aceeaşi densitate a
materiei, cât şi teoria newtoniană a unui univers în care lumea
stelelor ar fi o insulă finită (cu materia mai densă în centru) în
vidul infinit al spaţiului, înlocuindu-le cu posibilitatea unui
univers spaţiotemporal cvadridimensional, cvasisferic,
deschis şi nelimitat, în continuă expansiune (Albert
Einstein – „Teoria Relativităţii pe înţelesul tuturor”, 1917).
Această teză a lui Einsten a fost dovedită de astronomul
american Hubble, după 50 de ani, cu ajutorul unui aparat de
observaţie similar cu radarul poliţiei, iar Wendy Freedman a
calculat viteza acestei expansiuni continue a universului. Dar
să nu uităm că Biblia a postulat de aproape 2000 de ani
16
- G = constanta gravitaţională, care a fost determinată de Henri Cavendish
(1731-1810), în experimentul său pentru măsurarea masei Pământului
61
Anton Pascale
universul deschis: „Tatăl meu lucrează până acum; şi Eu, de

asemenea, lucrez” (Ioan 5:17).
Edwin Hubble, folosind un telescop construit pe muntele
Wilson, a descoperit galaxia Andromeda, dovedind că în
univers există şi alte galaxii. Totodată, Hubble a observat că
viteza de fugă a unei galaxii este proporţională cu distanţa
până la ea. O galaxie de două ori mai îndepărtată se
deplasează de două ori mai repede, iar mişcarea de fugă a
galaxiilor este aceeaşi în toate direcţiile, dovedind că universul
a avut un început, acela al bigbangului, postulat de G. A.
Gamow în 1948. Teoria lui a fost dezvoltată de Fred Hoyle, un
astrofizician britanic, care a şi folosit, pentru prima oară, în
1952, sintagma „big-bang”, Allan H. Gut, E. Hubble, Lee
Smolin, Martin Rees, Leonard Mlodinow, dar, mai ales, de
Stephen W. Hawking, considerat cel mai mare fizician după
Einstein. Astăzi, cei mai mulţi cosmologi cred că universul şi-
a început existenţa printr-o uriaşă explozie, acum 13-14
miliarde de ani, a unei energii stranii, comprimată la o
dimensiune extrem de mică şi având o stare densă şi
incandescentă. Unii cercetători numesc această energie
comprimată „atom primordial” sau „plasmă cosmică”, întrucât
era atât de fierbinte că nu avea structură internă.
Aparatura satelitului COBE (Exploratorul Radiaţiilor
Cosmice de Fond), lansat de N.A.S.A. în 1989, a furnizat
datele necesare pentru a alcătui harta neuniformităţii radiaţiilor
fosile, deci a universului de acum 13-14 miliarde de ani, care
este cea mai bună dovadă că totul a apărut prin explozia unui
punct de energie mai fierbinte decât centrul soarelui. Prin
această explozie, energia şi cuplul spaţiu-timp s-au
„desfăşurat” ca un val uriaş, care s-a extins în toate direcţiile şi
s-a răcit treptat, îmbrăcând forme corporale diverse.
Odată cu big-bang-ul, universul nu mai este veşnic, ci
are un început. Noţiunea de creaţie, introdusă în gândirea
cosmologică prin intermediul religiei, sub forma universului
aflat în dezvoltare prin providenţa lui Dumnezeu, găseşte, în
mod neaşteptat, un suport ştiinţific.
62
De asemenea, explorarea lumii atomice şi subatomice în

ultimii 50 de ani a relevat limitări neaşteptate ale ideilor
materialiste şi a condus la revizuirea unor concepte
tradiţionale despre materie, spaţiu şi timp, care, până atunci,
erau ferm implantate în minţile occidentale.
Din punct de vedere macroscopic, obiectele materiale
din jurul nostru pot părea solide şi inerte, dar mărind o bucată
de piatră sau metal, vedem că ea este plină de mişcare şi
activitate, părând chiar vie. Toate corpurile din univers sunt
compuse din atomi cuplaţi într-o mare varietate de moduri,
pentru a genera o multitudine de structuri moleculare, care
oscilează în funcţie de propria lor temperatură şi de vibraţiile
termice ale mediului înconjurător. Electronii atomilor aflaţi în
vibraţie sunt legaţi de nucleu prin forţe de natură electrică ce
au rolul de a menţine structurile respective cât mai compacte
şi ei răspund constrângerii rotindu-se cu viteză extrem de
mare. În nuclee, protonii şi neutronii sunt constrânşi într-un
volum infim de forţele nucleare extrem de intense şi, în
consecinţă, se rotesc în interior cu viteze şi mai mari. În fine,
particulele componente ale protonilor şi neutronilor sunt
structuri dinamice care nu există ca entităţi materiale stabile, ci
ca unităţi de energie integrate într-o reţea de interacţiuni, care
implică o curgere neîntreruptă de energie ce se manifestă prin
schimbul de particule cu existenţă efemeră.
Dualitatea materiei, adică manifestarea ei atât ca
particulă, cât şi ca undă, nu mai şochează pe nimeni. Astfel
este făcută natura. În peisajul atomic, principiul
complementarităţii al fizicianului danez Niels Bohr (1885-
1962), vine să se adauge principiului de incertitudine al lui
Heisenberg. Bohr considera că unda şi particula sunt două
modalităţi complementare de a descrie aceeaşi realitate,
fiecare dintre ele fiind doar parţial corectă şi cu domeniu de
aplicabilitate limitat. Heisenberg susţinea că nu putem şti
niciodată cu exactitate unde se află o particulă cuantică,
încercând să stabilim, în acelaşi timp şi viteza acesteia,
întrucât orice aparat de observare o deranjează într-atât de
mult încât îi distruge tiparul comportamental.
63
Anton Pascale
În momentul de faţă, nimeni nu cunoaşte mecanismul

exact al mişcării particulelor subatomice. Teoria generală a
relativităţii şi celebra ecuaţie E=m∙c², a demonstrat că lumea
fizică, inclusiv materia, energia, spaţiul şi timpul, a avut un
început real, fiind iniţiată de cineva care este nonmaterie,
nonspaţiu şi nontemporal, dar care a avut informaţia şi puterea
să creeze ceva din nimic altceva decât energia sa divină. Este
aproape imposibil de dovedit o premeditare creştină a lui
Einstein, care era evreu, aderase la concepţiile panteiste ale
lui Spinoza şi nu credea într-un Dumnezeu personal.
Formula energiei, demonstrată prin teoria relativităţii
speciale (E=m∙c²), unifică conceptele de energie şi materie,
susţinând că, la viteze apropiate de cea a luminii, ele sunt
interconvertibile. Materia este, aşa cum spunea savantul
Gustave Le Bon, „energie condensată, iar energia, materie
disociată”.
Teoria relativităţii atrage după sine şi modificarea
întregului cadru filozofic al ştiinţelor naturii, cea mai importantă
consecinţă fiind înţelegerea faptului că nu doar materia, ci şi
masa nu este altceva decât energie. Obiectele aflate în repaus
stochează energia sub formă de masă. Astfel, conceptul de
corp solid a fost eliminat din fizica atomică – ştiinţa
microuniversului. Departe de a fi particule grele şi dure,
atomii s-au dovedit a include spaţii largi, în care electronii
gravitează în jurul unui nucleu, de care-i leagă forţe de natură
electrică. Entităţile subatomice au un caracter abstract şi dual.
În funcţie de sistemul de observare, ele se comportă uneori ca
nişte particule, alteori ca nişte unde.
Descoperiri importante au loc şi în ceea ce priveşte
concepţia despre spaţiu. Spaţiul nu există independent de
materie. El se creează şi se află într-o expansiune care
antrenează galaxiile aflate în repaus. Distanţele care separă
galaxiile devin din ce în ce mai mari. După o evoluţie de cca
14 miliarde de ani, de la era formării galaxiilor până în zilele
noastre, distanţa dintre două galaxii oarecare a crescut de o
mie de ori.
64
Spaţiul, devenit activ, este cel care conduce jocul şi

dictează mişcările, fără a mai fi nevoie de eterul newtonian.
Spaţiul elastic se poate întinde, strânge, deforma, contorsiona,
după cum îi dictează gravitaţia.
Conform teoriei relativităţii, viteza luminii care măsoară
spaţiul cosmic este viteza limită din univers. Ea pare enormă.
Într-o secundă, lumina înconjoară de 4,5 ori Pământul, dar în
imensitatea universului ea se deplasează încet, aducându-ne
imagini şi informaţii care nu corespund realităţii prezente.
Unda luminoasă ne aduce imaginea Soarelui aşa cum era el
cu 8 minute mai devreme. La fel, galaxia cea mai apropiată,
Andromeda, ne apare aşa cum arăta acum 2,3 milioane de ani
în urmă; roiul de galaxii din Fecioara, aşa cum arătau acum 40
de milioane de ani; iar quasarii, aflaţi la marginea universului,
aşa cum arătau acum 10 miliarde de ani, pe când Soarele şi
Pământul nu se născuseră încă.
De asemenea, timpul şi-a pierdut universalitatea. Ca şi
spaţiul, timpul devine elastic şi maleabil, ambele fiind
indisolubil legate în cuplul spaţiu-timp. Spaţiul care se
micşorează se transformă într-un timp care se alungeşte şi
curge mai încet.
Faptul că timpul se dilată proporţional cu viteza nu mai
reprezintă nici o îndoială. Timpul se alungeşte de fiecare dată
când o particulă subatomică este lansată, cu o viteză
apropiată de cea a luminii, în acceleratorul de particule al
Centrului European pentru Cercetare Nucleară (CERN), de la
Geneva. S-a constatat că accelerând particule care se
dezintegrează în mod normal după câteva milionimi de
secundă, durata de viaţă a acestora creşte de zece, douăzeci
sau de o sută de ori, în funcţie de viteza acceleraţiei. Timpul a
încetinit pentru particule.
La scară macroscopică timpul universal este
unidirecţional, din trecut spre viitor. La fel şi timpul psihologic
este ireversibil pentru om şi responsabil de obsesia morţii. Dar
la scara microscopică, timpul nu mai este unidirecţional, el se
poate scurge atât spre viitor, cât şi spre trecut.
65
Anton Pascale
Teoria relativităţii, confirmată de un mare număr de

experimente, arată că timpul şi spaţiul sunt indisolubil legate,
formând ceea ce se numeşte spaţiu-timpul universal
cvadridimensional (o dimensiune pentru timp, plus 3
dimensiuni pentru spaţiu).
Fizicienii consideră relativitatea generală ca
independentă de fundal (nu există un fundal fixat, o scenă
care să rămână aceeaşi tot timpul). Dimpotrivă, teorii precum
mecanica newtoniană sau electromagnetismul sunt
dependente de fundal, presupunând că există un cadru
neschimbat care oferă răspunsul ultim la toate întrebările „de
când” şi „unde”. Cu această dependenţă de fundal este
obişnuită majoritatea oamenilor.
De asemenea, spre deosebire de modelul newtonian,
spaţiu-timpul nu mai constituie un cadru pasiv, ci se
transformă într-un participant activ la evoluţia universului. În
univers, nu galaxiile sunt cele care se mişcă într-un spaţiu
imobil, ci, dimpotrivă, spaţiul însuşi se află într-o expansiune
care antrenează galaxiile aflate în repaus. Acest spaţiu
dinamic se poate întinde, strânge, curba, deforma şi
contorsiona, după cum îi dictează gravitaţia şi contracţia sau
dilatarea timpului. Astfel, spaţiul care se scurtează se
transformă într-un timp care se lungeşte, rata de conversie
fiind de 300.000 km de spaţiu pentru o secundă de timp.
În ce priveşte energia şi materia, toate teoriile anterioare
privind eterul cosmic au căzut impunându-se ca element de
pornire „vidul cosmic energetic” în continuă activitate, în care
particulele virtuale apar şi dispar în permanenţă prin acţiunea
forţelor interactive. Crearea particulelor atomice reale are loc
în momentele în care câmpul fundamental electromagnetic se
comportă ca o antigravitaţie un timp suficient înainte ca
energia particulelor elementare să fie eliberată, prin ciocnire,
sub formă de lumină şi căldură.
Vidul energetic cuantic poate fi considerat ca fiind o
mare compusă din toate particulele elementare şi
antiparticulele lor, care apar şi dispar continuu.
66
Vidul cuantic stă, deci, la baza originii materiei şi este

acela care asigură, totodată, simetria celor patru forţe
universale existentă la energiile mari din fazele incipiente ale
creării universului, cât şi în situaţia energiilor mai mici
predominante astăzi pentru a permite viaţa. De asemenea,
energia de zero a vidului cuantic permite crearea forţei
lambda, care menţine expansiunea universului.
Iată cum, astăzi, ştiinţa confirmă vidul energetic cuantic
şi infirmă dogma nebiblică a creaţiei din nimic, întărind
afirmaţiei apostolului Pavel că „lucrurile care se văd au fost
create din lucruri care nu se văd”, nu dintr-un nimic absolut.
Niciuna din teoriile cosmologice alternative n-a fost în
stare să detroneze big-bang-ul. De altfel, majoritatea
oamenilor de ştiinţă preferă această teorie care, în afară de
simplitate şi eleganţă, are şi o mare capacitate de predicţie.
Cele mai importante predicţii ale sale – radiaţia fosilă şi
abundenţa hidrogenului şi a heliului – au fost confirmate. Dacă
într-o zi big-bang-ul va fi înlocuit de o teorie cosmologică mai
sofisticată, aceasta va trebui să încorporeze toate achiziţiile
sale, la fel cum fizica einsteiniană a încorporat toate cuceririle
fizicii newtoniene.
Natura dinamică a universului se vădeşte nu numai în
structura atomului, ci şi la nivelul macroscopic al stelelor şi
galaxiilor. Telescoapele actuale foarte puternice şi
instrumentarul sofisticat de observare şi evaluare ne oferă
imaginea unui univers în mişcare neîncetată. Nori de molecule
de hidrogen aflate în rotaţie se contractă pentru a forma stele,
încălzindu-se până ce devin flăcări rotitoare pe cer, care
expulzează materia stelară spre a forma, prin condensare,
planetele, ce se vor roti pe orbite în jurul stelei generatoare. În
cele din urmă, după milioane sau miliarde de ani, când
aproape tot combustibilul va fi fost consumat, stelele mari vor
exploda într-un colaps gravitaţional, fiind transformate în pitice
albe, stele neutronice sau găuri negre. Câmpul gravitaţional al
unei găuri negre, care provine din explozia unei stele cu masa
de 10 ori mai mare decât a soarelui, este extrem de mare
atrăgând tot ce se află în apropierea ei.
67
Anton Pascale
De exemplu, gaura neagră din galaxia noastră, numită

Sagitarius A, deoarece este amplasată în emisfera sudică a
constelaţiei cu acelaşi nume, descoperită în anul 2002, are
peste 6 mase solare. După ce gaura neagră se compactează
devorând materia din jurul ei şi ajunge la o densitate
incredibilă, înghiţind chiar lumina şi timpul, are loc o nouă
explozie care reîncepe procesul de expansiune.
Universul reprezintă un dans ameţitor al morţii şi
renaşterii, al distrugerii şi eleganţei, al nimicirii şi al puterii
creatoare a elementelor care au făcut posibilă viaţa pe planeta
Pământ, putând afirma legătura noastră cu cosmosul: „Suntem
creaţi din pulbere de stele”, adică din atomi care sunt aceiaşi
în tot universul.
Dar vom ajunge vreodată să cunoaştem în întregime
acest Univers? Cu stăruinţă în cunoaştere şi credinţă vom
ajunge să ne apropiem tot mai mult de Adevăratul Univers,
care va da însemnătate şi crezului nostru într-o viaţă eternă, în
care vom ajunge să-l cunoaştem în absoluta sa grandoare,
alături de Creatorul său.
Marile descoperiri ştiinţifice din secolul XX şi începutul
secolului XXI nu infirmă textul biblic, ci chiar permit
interpretarea mai adecvată a unor pasaje până acum obscure
din Vechiul Testament.
Mulţi oameni de ştiinţă acceptă ideea că Logosul –
cuvântul sau gândul creator – exprimă inteligenţa divină
transpusă în programul informaţional (arhetipul spiritual)
necesar transformării energiei cuantice din câmpul
fundamental în substanţă duală de diverse tipuri, unele dăruite
cu viaţă, între care fiinţa inteligentă om, la rândul ei creatoare
de noi idei, care devin surse pentru alte ordonări în natura
înconjurătoare, confirmând statutul de co-creator al omului.
Prin urmare, Realitatea ultimă sau Cauza Finală,
denumită de religiile monoteiste Dumnezeu, este sursa
realităţii vizibile, aparente. El a creat vidul cuantic şi a dat
impulsul necesar ca energia de zero a acestuia să înceapă
drumul spre formă la comanda Logosului (Fiului), într-un
sistem ordonat, dar deschis, adică neprogramat definitiv, în
68
care cursul funcţionării lumii să poată fi rearanjat atât de

Dumnezeu, cât şi de oameni, dar la o scară diferită. Acţiunile
noastre schimbă sau chiar produc viitorul. De exemplu,
aruncând poluanţi în râuri, noi omorâm lumea subacvativă şi
ne modificăm hrana în anii următori. Curăţind râurile ne
modificăm din nou viitorul.
Materia şi viaţa, sub diferitele lor forme finite
circumscrise modelelor informaţionale sau arhetipurilor
spirituale, au drept cauză infinitatea divină şi se întorc din nou
în infinit, după o evoluţie ciclică supusă legilor materiale şi
spirituale. Ne avem obârşia în energia divină, nu în neantul
fizic sau metafizic şi ne vom întoarce în lumea spirituală,
printr-o transformare supranaturală, pentru a deveni una
cu Cel care ne-a creat.
Mulţi dintre contemporanii noştri rămân, însă, fideli
materialismului, deoarece acesta este preferat în continuare
religiei, asigurând un oarecare confort material şi spiritual în
viaţa prezentă, importanţă socială şi politică, precum şi
afirmarea independenţei totale a omului faţă de sistemele
religioase. În plus, creştinismul modern, cu biserici ipocrite şi
lipsă de compasiune reală, reprezintă o mărturie slabă pentru
ca materialiştii şi ateii să aleagă calea teismului, chiar dacă
este susţinut ştiinţific şi filozofic.
69
Anton Pascale
III. PROVIDENŢA DIVINĂ ÎN UNIVERS
Dumnezeu a creat universul, dar El a acţionat şi

acţionează în permanenţă pentru a păstra proprietăţile şi
puterile creaţiei sale, astfel încât toate evenimentele din
domeniul fizic, mintal şi moral să împlinească planul Său,
zădărnicind acţiunile contrarii existente de la intrarea Răului în
univers. Putem observa că Dumnezeu îşi exercită conducerea
suverană asupra creaţiei sale, prin faptul că universul prezintă
pretutindeni dovezi de inteligenţă şi dirijare. Mijloacele Sale
sunt adaptate scopurilor, atât în lumea vizibilă, cât şi în cea
invizibilă şi se realizează prin corespondenţa dintre legile
divine şi paradigmele universale, prin existenţa unor parametri
cosmologici adaptaţi planului de creaţie şi prin asigurarea unor
condiţii favorabile vieţii pe planeta Pământ sau alte planete.
1. Corespondenţa între legile divine şi cele trei

paradigme universale
Universul este ordonat, iar Dumnezeu ne oferă lumină şi

claritate. Natura universului creat de Dumnezeu şi caracterul
Lui sunt strâns legate. Dumnezeu este implicat în asigurarea
providenţei pentru acest univers deschis, care a fost creat şi
funcţionează pe baza a trei paradigme: holografică17, fractală18
(principiul autosimilarităţii) şi a atractorului straniu,
reprezentând tot o semnătură a Trinităţii Divine, întrucât
corespund sensului de acţiune al legilor spirituale
fundamentale şi derivă din acestea.
17
.holografie - Procedeu de înregistrare a imaginii spațiale a unui
obiect, care folosește lumina laserului atât pentru înregistrarea, cât
și pentru privirea hologramei.
18
fractal, ă - Figură din plan sau spațiu, compusă dintr-un număr
infinit de elemente, cu proprietatea că forma și distribuția sa
statistică nu se modifică indiferent de scara de observație.
70
În mod experimental, holograma este o imagine

tridimensională pe un suport material (negativ fotografic,
produs într-un mod cu totul special). Când treci lumina prin
întreg negativul respectiv se obţine o imagine tridimensională
clară; dacă lumina trece printr-o parte a negativului, imaginea
tridimensională apare tot întreagă, dar puţin mai neclară.
Aplicată la întregul univers, inclusiv la fiinţele vii, paradigma
holografică demonstrează că întregul este conţinut în
fiecare parte a lui şi fiecare parte în întreg
Al doilea concept de a privi lumea este cel al
paradigmei fractale prin care se exprimă particularitatea
specială că tot ceeace există se poate obţine prin aceeaşi
formulă, aplicată la cazuri diferite. Acest concept este
cunoscut şi ca principiul autosimilarităţii: universul – de la
spirala galaxiilor la spirala ADNului, pare a fi construit într-un
aşa mod, încât există o verigă de legătură între mai multe
niveluri ale realităţii. Mai pe înţeles, întreaga realitate încearcă
să exprime o idee similară pe mai multe niveluri ale creaţiei.
În fine, ultima şi poate cea mai importantă paradigmă
este cea a atractorului straniu, care exprimă un fel de ordine
fundamentală în haos, un fel de vid central (iniţial numit punct
de atracţie Lorenz). Odată ce a fost sesizată această ordine
fundamentală în haosul aparent al unor sisteme (curgerea
apei, starea vremii, bătăile inimii), oamenii de ştiinţă au
început să o identifice în toate sistemele naturale.
Folosind telescoape din ce în ce mai puternice s-au
descoperit regiuni în univers în care există miliarde de galaxii
ce par să se adune în jurul unui mare spaţiu gol.
Concepând crearea şi evoluţia universului pe baza
acestor paradigme, realizăm că Dumnezeu nu a trebuit să
planifice fiecare detaliu al acestuia, ci a fost suficient să spună
„Să fie!” (Iată legea!) şi a dat impulsul energetic şi
informaţional din care a apărut lumea, care s-a desfăşurat şi
se va desfăşura în infinita ei varietate.
A fost de ajuns să se rostească: „Să fie lumină!”, „Să dea
pământul verdeaţă!”, „Să fie luminători în întinderea cerului!”
71
Anton Pascale
etc, şi toate au apărut fără ca Dumnezeu să fie nevoit să

umple spaţiul cu o uriaşă cantitate specifică de informaţie.
Amprenta divinităţii în univers se reflectă şi în
corespondenţa dintre legile naturale şi cele divine, a cărei
identificare reprezintă o contribuţie personală în tratarea
principiului simetriei: spirit unitar – formă de manifestare în
lumea duală.
Astfel, legea divină fundamentală a supremaţiei spiritului,
exprimată biblic prin versetul „La început, Dumnezeu a făcut
cerurile (lumea spirituală) şi pământul (elementul material)”,
are drept corespondent în universul dual paradigma
atractorului straniu. Miliardele de galaxii sunt atrase de un
centru de natură necunoscută în prezent, numit „atractor
straniu”, „punct Omega”, „spirit cosmic”, instituit de către
Divinitate pentru a asigura expansiunea protejată a
universului. În lumea vie, primatul spiritului se exprimă în
principiul antropismului ultim.
Legea divină a analogiei (legea ermetică) din rugăciunea
domnească instituită de Iisus: „Facă-se voia Ta, precum în cer
aşa şi pe pământ!”, are drept corespondent universal principiul
autosimilarităţii sau paradigma fractală. Conform acestui
principiu, tot ceea ce există în univers se poate obţine prin
aceeaşi formulă divină a arhetipului primar, aplicată la
diferitele niveluri ale creaţiei. Rudolf Steiner numeşte acest
mecanism „arhetip spiritual” şi dezvoltă o întreagă teorie a
straturilor lumii sufleteşti şi spirituale.
La rândul ei, paradigma holografică confirmă că întregul
este conţinut în fiecare parte a lui şi fiecare parte poate
exprima întregul, la fel cum legea spirituală a iubirii sau a
rezonanţei se manifestă în relaţiile dintre persoanele Sfintei
Treimi şi între acestea şi îngerii buni, precum şi în relaţiile
dintre entităţile spirituale şi fiinţele umane mântuite. În acest
scop, conform planului de regenerare, conceput încă înainte
de întemeierea lumii, au fost instituite legile mântuirii şi ale
sfinţirii, cu acţiune în domeniul providenţei omului şi al vieţii
sale spirituale.
72
Faptul că universul funcţionează pe baza unor legităţi şi

constante cosmologice stabilite de Dumnezeu în planul său de
creaţie (principiul antropic) este prezentat în multe texte din
Biblie.
Exemplificăm cu Psalmul 148:5-6: „Ele să laude numele
Domnului, căci El a poruncit şi au fost făcute, le-a întărit pe
veci de veci; le-a dat legi şi nu le va călca”; Psalmul 118:89-91
(119 în traducerile protestante): „Cuvântul Tău, Doamne,
dăinuieşte în veci în ceruri. Adevărul Tău ţine din neam în
neam; tu ai întemeiat pământul şi el rămâne tare. După legile
Tale stă în picioare totul astăzi căci toate lucrurile îţi sunt
supuse”; Ieremia 33:25: „Aşa vorbeşte Domnul: dacă n-am
făcut legământul meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat
legile cerurilor şi ale pământului, […]”.
După descoperirea faptului că universul a fost creat şi
funcţionează pe baza paradigmelor holografică, fractală şi a
atractorului straniu, savanţii au intuit un univers relaţional. Un
punct de vedere argumentat convingător de fizicianul Lee
Smolin, în cartea „Spaţiu, timp, univers”, este acela că lumea
nu e altceva decât o reţea a relaţiilor în evoluţie. Imaginea
relaţională a materiei, spaţiului şi timpului are implicaţii
radicale nu numai pentru ştiinţă, dar şi pentru perspectiva
noastră asupra a ceea ce suntem şi cum vom putea exista
într-un nou spaţiu-timp al veşniciei.
Universul evenimentelor este un univers relaţional: toate
proprietăţile sale sunt descrise în termenii relaţiilor dintre
evenimente, cea mai importantă fiind cauzalitatea, după cum
ne dovedeşte relativitatea generală (ecuaţiile Einstein ale
legilor care determină evoluţia în timp a structurii cauzale a
universului).
Dacă spaţiul şi timpul, care fac parte din univers,
constau din evenimente, iar evenimentele sunt entităţi
discontinue care pot fi numărate, atunci spaţiul şi timpul sunt
discontinue. Exact aşa cum materia este alcătuită din atomi,
care pot fi număraţi, timpul (istoria universului) şi spaţiul sunt
constituite dintr-un număr imens de evenimente elementare.
73
Anton Pascale
Ceea ce ştim despre gravitaţia cuantică sugerează că

spaţiul şi timpul nu sunt continue, ci discontinue, aparenta lor
netezime fiind o iluzie, la fel ca şi în cazul materiei, care a
lăsat loc lumii discontinue a particulelor subatomice şi, în final,
câmpului electromagnetic. Iată cum fiinţele umane şi tot ce le
înconjoară sunt de fapt iluzii. În filozofia orientală acest
concept, denumit „maya”, este mai bine conturat decât în
gândirea occidentală.
Scara de timp şi distanţa la care ar putea începe să se
manifeste structura discontinuă a lumii se numeşte scara
Planck, care consideră gravitaţia şi fenomenele cuantice la fel
de importante. Lungimea Planck este de 10 -33 centimetri,
adică cu 20 de ordini de mărime mai mică decât un nucleu
atomic. Timpul Planck este de 10-43 dintr-o secundă,
reprezentând timpul necesar pentru a se putea petrece un
eveniment fundamental. Temperatura Planck corespunde celui
mai fierbinte lucru posibil (dacă o regiune a lumii ar urca până
la această temperatură, însăşi structura geometrică a spaţiului
s-ar topi).
Dacă lumea fundamentală a lui Planck este atât de greu
de înţeles în comparaţie cu lumea noastră incredibil de mare,
de lentă şi de rece, cum poate fi imaginată lumea veşniciei?
Poate că evoluţia ştiinţei ne va putea da un răspuns, prin
elaborarea unei teorii unificate asupra lumii (teoria gravitaţiei
cuantice).
Elaborarea unei astfel de teorii, în care materia, spaţiul,
timpul şi evenimentele să nu fie nimic altceva decât reţele de
relaţii şi schimbări dinamice, s-a aşezat pe un drum bun în
ultimii 15 ani ai secolului XX când s-au remarcat, de către
fizicienii teoreticieni, trei căi (teoria cuantică cu bucle, teoria
corzilor sau branelor şi ipoteza „bootstrap”) care studiază
aspecte diferite ale universului şi ar putea fi unificate într-o
teorie a gravitaţiei cuantice. Deocamdată, toate aceste teorii
rămân la nivel conceptual, nefiind testate experimental şi nici
nu s-au depistat fenomene sau relaţii apropiate în univers.
74
Dacă va fi definitivată şi testată, teoria unică a gravitaţiei

cuantice va putea produce predicţii despre universul timpuriu,
situat dincolo de zidul lui Planck, poate chiar până la
momentul zero al procesului creaţiei, descoperind Cauza
Finală a tuturor lucrurilor. Dacă acest proiect se va realiza în
paralel cu adâncirea cunoştinţelor despre alcătuirea spirituală
a fiinţei umane, omenirea materialistă va fi şocată să constate
că la originea tuturor lucrurilor stă Spiritul divin, a cărui forţă
creatoare a condus la apariţia universului dual, prin implicarea
energiei increate.
În ce priveşte expansiunea universului, nu ştim, pentru
moment, dacă va fi eternă sau dacă, într-un viitor îndepărtat,
galaxiile nu îşi vor inversa mişcările şi universul nu se va
prăbuşi în el însuşi, schimbând şi direcţia timpului universal, a
luminii şi chiar a timpului psihologic. Va mai dura până să
avem răspunsul la aceste întrebări, dar pentru moment forţa
de antigravitaţie lambda, introdusă de Creator între
constantele naturii, menţine universul în expansiune.
2. Parametrii cosmologici
În afara legilor universale care guvernează natura,

Dumnezeu a stabilit şi parametrii cosmologici necesari
existenţei vieţii pe Pământ.
În ultimii 50 de ani s-a depus un efort extraordinar pentru
observarea şi măsurarea parametrilor cosmologici, cuprinşi în
6 numere fundamentale. Aceste numere, cu un reglaj atât de
fin, încât soarta universului ar fi fost cu totul diferită de cea
actuală, iar oamenii n-ar fi putut să apară dacă ele ar fi avut
alte valori, sunt:
- N, reprezentând raportul între intensitatea forţelor
electrice care menţin împreună atomii şi forţa de gravitaţie
dintre ei, este egal cu 1035. Dacă acest număr ar fi avut cu
câteva zerouri mai puţin n-ar fi putut exista decât un univers
mic, cu viaţă scurtă şi impropriu pentru evoluţia biologică;
75
Anton Pascale
- Σ (epsilon), a cărui valoare este de 0,007, arată cât de

puternic sunt legate între ele nucleele atomilor şi cum s-au
format toţi atomii pe pământ. Dacă acest număr ar fi fost 0,006
sau 0,008 nu ar fi existat toţi atomii din care este creat omul;
- Ω (omega), măsoară densitatea universului, cantitatea
totală de materie, formată din galaxii, gaz rarefiat şi „materie
neagră”. Acest număr indică importanţa gravitaţiei şi a energiei
de expansiune în univers. El este cel mai important parametru
pentru un univers deschis, situându-se la sub 3 atomi pe
metru cub. Observaţiile actuale par să favorizeze acest tip de
univers. Dacă universul ar conţine mai mult de trei atomi pe
metrul cub, viitorul său ar fi un colaps (galaxiile s-ar apropia
unele de altele şi s-ar dezintegra în particule de lumină şi de
materie, la o temperatură şi densitate extreme).
Astăzi cunoaştem 4% din masa necesară pentru a
explica mişcarea galaxiilor şi expansiunea universului.
Calculele făcute asupra modalităţii de formare a atomilor
conform teoriei Big-Bangului arată că ar putea exista între
stele materie atomică întunecată, reprezentând 22% din
cantitatea critică totală, sub formă de nori de gaze şi praf.
Restul de 74% din materia necesară pentru a explica
expansiunea universului nu a fost descoperită, dar ultimele
teorii consideră că aceasta este formată din energie
întunecată, nonbarionică (particule subatomice mai uşoare
decât protonii şi neutronii);
- Q, reprezintă raportul a două energii fundamentale
(energia necesară pentru a rupe galaxiile, faţă de energia lor
totală de repaus - mc2) şi are o valoare de aproximativ
1/100.000, determinând forţa de gravitaţie la nivelul galaxiilor,
roiurilor şi superroiurilor. Faptul că acest număr pur (raportul a
două energii) este atât de mic, înseamnă că gravitaţia e în
realitate foarte slabă în galaxii şi roiuri. De acest număr
depinde structura universului. Dacă Q ar fi mai mic, universul
ar fi inert şi fără o structură; dacă ar fi mult mai mare, universul
ar fi un spaţiu violent, dominat de mari găuri negre, în care nu
ar putea supravieţui nici un sistem solar cu planete;
76
- D este egal cu 3 şi reprezintă numărul de dimensiuni

spaţiale al lumii noastre. Viaţa, aşa cum a apărut pe Pământ,
nu ar fi putut exista dacă D ar fi fost egal cu 4;
- λ (lambda), un număr foarte mic, apropiat de zero,
măsurat în 1998, descrie „antigravitaţia cosmică” sau aşa-zisa
forţă de inflaţie, guvernând expansiunea universului, care ar fi
putut fi oprită de gravitaţie în cazul acumulării unei cantităţi
mari de materie. Acest parametru a fost prevăzut de Einstein,
şi a fost descoperit în urma unei cercetări îndelungate a
supernovelor, când s-a constatat că de fapt nu are loc o
încetinire a expansiunii universului, ci o accelerare a acesteia.
Valoarea lui λ e atât de mică, încât poate să concureze doar
cu gravitaţia foarte diluată a spaţiului intergalactic, care este
foarte rarefiat. „Numărul cosmic λ descrie cea mai slabă forţă
din natură, dar şi cea mai misterioasă, care controlează
expansiunea universului şi soarta sa finală”, arată Martin
Rees, în cartea sa „Doar 6 numere”. Constanta lambda
dovedeşte cel mai pregnant activitatea proniatoare a Divinităţii,
care a introdus această forţă de antigravitaţie cosmică pentru
a permite continuarea expansiunii universului.
Aceşti şase parametri menţin universul deschis în
expansiune. În acelaşi timp cu expansiunea galaxiilor, însuşi
spaţiul se dilată. Surprinzător, există câteva versete biblice
care susţin această dilatare simultană a spaţiului şi materiei:
-„El […] întinde cerurile ca o măhramă subţire şi le
lăţeşte ca un cort […]” – Isaia 40:22;
-„Eu cu mâinile Mele am întins cerurile şi am aşezat
toată oştirea lor (stelele)” – Isaia 45:12;
-„Tu eşti îmbrăcat cu strălucire şi măreţie! Te înveleşti cu
lumina ca şi cu o manta; întinzi cerurile ca un cort” – Psalmul
103 / 104.
Deşi nu s-a obţinut încă determinarea exactă a
parametrilor cosmologici, întrucât tot ce este de natură
fundamentală sau divină nu se lasă dezvăluit cu uşurinţă, este
sigur faptul că atât constantele fundamentale ale naturii, cât şi
condiţiile iniţiale au fost reglate cu o extremă precizie pentru
ca universul să străbată etapele care duc de la particulele
77
Anton Pascale
elementare la stele, galaxii şi planete şi la apariţia şi

dezvoltarea vieţii. O modificare cât de mică ar fi făcut ca
universul să fie steril şi lipsit de observatori.
Această descoperire a fost făcută, cu multă vreme
înainte, de Sf. Augustin, care a enunţat-o astfel: „Universul a
fost creat într-o stare incomplet modelată, dar a fost înzestrat
cu capacitatea de a se transforma el însuşi, dintr-o materie
fără formă, într-o reţea cu adevărat minunată de structuri şi
forme de viaţă”.
Faptul că parametrii cosmologici şi condiţiile favorabile
vieţii pe planeta Pământ au fost asigurate de o Forţă Divină
este susţinut de o serie de oameni de ştiinţă creaţionişti şi
chiar evoluţionişti.
Francis Hitching a făcut, în acest sens, remarca: „Teoria
modernă a evoluţiei a eşuat în trei domenii de importanţă
deosebită. Documentele fosile dezvăluie mai degrabă un
model de salturi evolutive, decât o schimbare treptată, lipsind
în toate stadiile intermediare importante. Genele sunt
mecanisme de puternică stabilizare, a căror funcţie principală
este aceea de a împiedica evoluţia spre noi forme. Mutaţiile
întâmplătoare şi lente produse la nivel molecular nu pot să
explice complexitatea organizată şi crescândă a vieţii. De fapt,
teoria modernă a evoluţiei este atât de nesatisfăcătoare încât
merită să fie tratată drept o chestiune de credinţă” (The Neck
of the Giraffe).
Alexandru Mironescu, doctor în ştiinţe fizice, arată:
„Paleontologia19 – fără îndoială vrednică de cel mai viu interes
şi emoţionantă în aspiraţia de a ţese o mare poveste şi de a o
face veridică – a născocit o sumedenie de specii numai din
cioburi, numai din ciuntite rămăşiţe păstrate între relicvele de
muzeu, dar pe care nimeni nu le-a văzut trăind, adică nu le-a
cunoscut felul de viaţă, obiceiurile, fecunditatea etc.
Corespondenţa între aceste specii ticluite la masa de lucru şi
realităţile care vor fi fost e mai mult decât problematică. Ceea
19
- paleontologia = ştiinţă care se ocupă cu studiul complex al organismelor
fosile animale şi vegetale.
78
ce se ştie sigur e că nu există, în înţelesul strict al cuvântului,

făpturi intermediare între viermi, echinoderme20, moluşte sau
artropode21”.
Stephen Jay Gould, biolog evoluţionist, recunoaşte că
arborele evoluţiei sau arborele filogenetic a fost alcătuit fără să
existe suficiente dovezi fosile: „Extrem de rarele forme de
tranziţie în raportul fosilic rămân o permanentă enigmă a
paleontologiei. Arborele evoluţiei care apare în manualele
şcolare are date numai la vârf şi la nodurile ramurilor; restul se
referă la concluzii, dar este clar că nu există dovezi din partea
fosilelor”.
Soren Lovtrup, embriolog suedez, declară: „Eu cred că
într-o zi mitul lui Darwin va fi tratat ca cea mai mare înşelătorie
în domeniul ştiinţei”.
Mai mult, nu există diferenţe majore între fosilele vechi
de sute de milioane de ani şi descendenţii lor moderni. Nu
există vreo diferenţă între o furnică veche de o sută de
milioane de ani şi o furnică actuală, între o libelulă veche de
135 milioane de ani şi o libelulă actuală. În 1993, americanii
Cano şi Poinar au descoperit o gărgăriţă conservată în
chihlimbar de cca 130-140 milioane de ani şi au constatat
faptul că fragmentele de ADN extrase nu conţin modificări faţă
de ADN-ul gărgăriţei de astăzi. La o fosilă de rechin de 400
milioane de ani comparată cu scheletul unui rechin actual se
constată existenţa aceleiaşi structuri. În schimb, speciile apar
şi dispar brusc, aceasta însemnând că au fost create fără să
fie supuse vreunei evoluţii.
O altă idee a biologiei moderne susţinută, în special, de
Jacques Monod, care încearcă să salveze evoluţionismul, este
aceea că modul de trecere de la o formă de viaţă la alta s-a
făcut nu prin adaptarea treptată a acestora la noi condiţii de
20
- echinoderme = încrengătură de animale marine nevertebrate, cu schelet
calcaros format din plăci.
21
- artropode = încrengătură de animale nevertebrate, cu corpul format din
inele articulate, cu membre perechi, simetrice şi articulate şi cu schelet
extern chitinos.
79
Anton Pascale
mediu, ci prin mecanismul mutaţiilor genetice care au apărut

cu totul întâmplător în cursul replicării ADN-ului, determinate
de o radiaţie cosmică, o radiaţie nucleară din centrul
incandescent al Pământului, sau de diverşi compuşi chimici.
Sub presiunea selecţiei naturale, mutaţiile favorabile s-ar
fi transmis urmaşilor, apărând noi forme de viaţă adaptate
mediului. Prin această găselniţă conceptuală, neodarwinismul
secolului XX a dorit să ofere o nouă explicaţie evoluţiei vieţii,
chiar opusă teoriei lui Darwin, depăşită de dezvoltarea actuală
a ştiinţelor.
Dumitru Constantin-Dulcan, în „Inteligenţa Materiei”,
combate teoria lui Monod, arătând că incidenţele radioactive
majore s-au petrecut doar de patru ori în patru milioane de ani,
întrucât Terra le-a opus un adevărat scut de apărare format
din câmpul magnetic propriu, permiţându-le doar în
momentele de inversiune geomagnetică. Dar şi în aceste rare
momente – afirmă autorul – nu se poate concepe că se pot
realiza toate mutaţiile „întâmplătoare” necesare schimbării
întregului ansamblu genetic, fără intervenţii supranaturale:
„Prin ce miracol au survenit concomitent mutaţiile genetice
care au avut ca rezultat apariţia, în acelaşi timp, a unui mascul
şi a unei femele, capi de serie pentru o specie, dotaţi cu
organe sexuale complementare, perfect adaptate unele altora
ca structură şi funcţie pentru a se putea perpetua?”
În ce priveşte apariţia spontană a vieţii, chiar şi cea mai
simplă moleculă proteică imaginată a fi produsă pe cale
chimică, dacă a existat vreodată aşa ceva, ar trebui să fie
incredibil de complexă pentru a fi capabilă să-şi codifice şi să-
şi dirijeze propria replică din constituenţii „supei primordiale”.
Fred Hoyle şi Chandra Wickramasinghe au demonstrat că
probabilitatea unei asemenea asamblări întâmplătoare este
mai mică de 1 din 10 la puterea 40.000 (aproape
echivalent cu 0).
De asemenea, dr. Jeane Rogers şi dr. Ryuzo
Yanagimachi, de la Universitatea din Hawaii, au constatat că
fiecare ovul are o membrană protectoare, formată din zahăr şi
proteine, care nu permite fertilizarea cu sperma altei specii.
80
Dacă ar fi adevărată teoria că vieţuitoarele au provenit

unele din altele nu ar trebui să existe această barieră. Chiar şi
în cele câteva cazuri în care se reuşeşte încrucişarea între
soiuri apropiate, urmaşii devin sterili. Catârul, care rezultă din
încrucişarea între cal şi măgar, refuză să aibă urmaşi.
Sterilitatea este dovada că nu se poate evolua prin încrucişări
între specii, că „toate sunt după soiul lor”, cum spune Biblia.
Mulţi cercetători interpretează acordul fin al constantelor
universului ca pe o dovadă a unui Creator binefăcător, care a
format lumea cu intenţia precisă de a ne produce pe noi
(antropocentriştii) sau pentru a permite apariţia unei diversităţi
de viețuitoare.
Variante ale demonstraţiei existenţei lui Dumnezeu
„bazată pe evidenţa unui scop” sunt îmbrăţişate de eminentul
savant – teolog John Polkinghorne, care scrie că universul „nu
este doar o lume oarecare datând de multă vreme, ci este
special şi fin acordat pentru viaţă, deoarece este creaţia unui
Dumnezeu care îl doreşte astfel” („Cuarci, haos şi creştinism”
– SPCK Triangle Press, 1994).
Alfred Castler, în „Această stranie materie”, mărturiseşte
că nu îi înţelege pe acei oameni de ştiinţă „care deifică
principiul cauzalităţii şi resping în infern principiul finalităţii. Şi
unul şi celălalt sunt concepte metafizice, construcţii ale
spiritului omenesc pe care acesta le suprapune observaţiei
naturii”.
Şi alţi cugetători din spaţiul ştiinţei interpretează evoluţia
universului în termeni de împlinire a unui proiect. De exemplu,
John Wheeler, laureat al premiului Nobel în fizică, susţine:
„Cum ar putea exista universul, dacă el nu ar fi fost prevăzut
încă dintru început cu un scop? Nu necesitatea sau hazardul
au produs viaţa, sensul universului fiind dat de acel scop
imprimat lui, încă de la început, de un mare Proiectant”.
Aceeaşi perspectivă este împărtăşită şi de Jean Pierre
Lonchamp, în „Science et croyance”: „Conform principiului de
finalitate, înlănţuirea fenomenelor antrenând evoluţia nu a fost
81
Anton Pascale
condusă de forţe oarbe, ci de un Atractor care asigură

evoluţiei o finalitate, adică o coerenţă inteligibilă. Existenţa
unui program inteligibil face plauzibilă existenţa unui
Proiectant dotat cu inteligenţă, care e posibil să se numească
Dumnezeu”.
Teologia are ca echivalent în spaţiul cugetării ştiinţifice
formularea principiului antropic. Aceasta pune în evidenţă, aşa
cum am arătat mai sus, existenţa unei reglări extrem de fine a
celor 6 constante universale, calibrate cu o remarcabilă fineţe
în vederea apariţiei şi existenţei vieţii. În termeni de
probabilitate matematică, posibilitatea de adaptare a celor 6
parametri cosmologici prin hazard este nulă, deci este implicită
o forţă supranaturală. Omul nu a apărut la întâmplare, într-un
univers indiferent. Dimpotrivă, cele două entităţi se află în
strânsă simbioză: dacă universul este aşa cum este, acest
lucru se petrece pentru că omul există pentru a-l observa şi a-
şi pune întrebări. Existenţa fiinţei umane este înscrisă în
proprietăţile fiecărui atom şi în fiecare lege sau parametru
cosmologic.
Principiul antropic, formulat în 1974, de Brandon Carter
în forma sa tare: „Universul trebuie să fie în aşa fel încât să
permită apariţia observatorilor săi, la un anumit stadiu de
dezvoltare” şi de Frank Tipler, sub forma antropismului ultim:
„Întregul univers se îndreaptă către un punct Omega, prin
existenţa unui Atractor cosmic”, întăreşte perspectiva
teleologică în cosmologie. În acest sens, John Haught
consideră că „Universul nu este absolut deloc duşmanul
raţiunii şi, de la început, a dorit să producă nenumărate condiţii
necesare pentru crearea acesteia. Ne bucurăm că teologia ia
acum contact cu noile descoperiri ale astrofizicii, care
corespund atât de bine convingerii noastre că universul e şi a
fost întotdeauna împlinirea promisiunii unor viitoare surprize,
cu forme de frumuseţe în permanenţă mai diverse. Scopul de
atingere al frumuseţii se armonizează bine cu ideea credinţei
noastre că un Dumnezeu al promisiunii şi fidelităţii este motivul
şi artizanul istoriei cosmice sofisticate...”.
82
În fig. 3 am reprezentat grafic naşterea universului şi

apariţia vieţii inteligente conform teoriei big-bangului, cu
identificarea diverselor sale etape în textul Genezei, precum şi
activitatea proniatoare a divinităţii, manifestată prin stabilirea
celor trei paradigme universale, a parametrilor cosmologici şi a
legilor mântuirii. Ilustrarea corespondenţei între big-bang şi
cosmologia biblică este cam încărcată pentru a putea include
toate elementele menţionate în acest capitol, dar merită efortul
de a o studia cu atenţie în vederea obţinerii unei panorame a
forţelor şi legităţilor Creaţiei.
83
Anton Pascale
Fig. 3. Big-bangul şi cosmologia biblică (Planşă autor)
84
3. Asigurarea condiţiilor de viaţă pe Pământ
În afara parametrilor cosmologici, Dumnezeu a acordat o

atenţie deosebită diferitelor caracteristici ale planetei Pământ,
care trebuia să asigure condiţiile de viaţă pentru fiinţele ce
urmau să fie aduse în existenţă. Petru Popovici, în cartea sa
„Dumnezeu există”, comentează o serie de informaţii cu privire
la dimensiunile Pământului, distanţele faţă de Soare şi Lună,
viteza de rotaţie, unghiul de înclinare al Pământului,
compoziţia aerului, volumul şi densitatea apei, care dovedesc
puterea şi inteligenţa creatoare a lui Dumnezeu. Să trecem şi
noi în revistă câteva consideraţii în legătură cu aceste condiţii
vitale pentru planeta noastră şi locuitorii săi, având în vedere
descoperirile din ultimile decenii.
Diametrul globului pământesc are 12.800km. Dacă ar
fi mai mare cu 2000 de km, greutatea aerului s-ar dubla, la fel
şi cantitatea de oxigen, iar sporirea cantităţii de apă
înmagazinată în nori ar putea inunda pământul. Dacă globul
pământesc ar fi numai cu 10% mai mic, s-ar pierde cea mai
mare parte a păturii atmosferice şi Pământul, rămas fără
protecţie faţă de razele Soarelui, ar deveni un pustiu, ca
planetele Mercur şi Marte.
Unghiul de înclinaţie al globului, de 23,5º, produce
cele patru anotimpuri în zona temperată. Dacă nu ar fi această
înclinaţie, Soarele s-ar menţine mereu deasupra ecuatorului,
iar pământul ar avea mult mai puţin teren cultivabil. Se pare
că, deşi s-a produs doar o foarte mică creştere a acestui
unghi, deja au apărut puternice dereglări climatice, amplificate
de încălzirea globală şi experimentele de geoinginerie.
Viteza de rotaţie a Pământului în jurul axei sale este de
1600km/h. Dacă această viteză ar fi dublă, forţa centrifugă ar
putea să disloce reţelele cristaline ale Pământului. Dacă viteza
de rotaţie ar fi doar de 800km/h, ar fi nevoie de 48 de ore
pentru o rotaţie completă. Acest lucru ar cauza o înfierbântare
85
Anton Pascale
prea mare a solului în timpul zilelor de vară şi o răcire prea

mare în timpul nopţilor de iarnă. Pe de altă parte, o activitate
de 24 de ore ar fi fost prea obositoare pentru om.
Distanţa Pământ – Soare este de circa 150 milioane de
kilometri, în funcţie de poziţia pe orbită a planetei noastre.
Dacă Pământul ar fi fost mai aproape de Soare, aşa cum este
Mercur, temperatura ar fi fost prea ridicată, iar dacă ar fi fost
mai departe, aşa cum este Jupiter, temperatura ar fi fost prea
joasă pentru existenţa vieţii organice. Faptul că Soarele este o
stea neobişnuit de stabilă, asigurând o sursă constantă de
lumină şi căldură, dovedeşte providenţa divină pentru omenire.
Distanţa Pământ – Lună este, de asemenea, foarte
bine stabilită la 384.000 km. Dacă Luna ar fi aşezată la
jumătatea acestei distanţe, puterea ei de influenţă asupra
oceanelor ar fi creat maree uriaşe, care ar fi erodat solul şi ar fi
produs pagube catastrofale pentru locuitorii de pe ţărmuri.
Luna joacă un rol important în stabilizarea axei Pământului,
menţinând câmpul său magnetic, care ne apără de razele
cosmice dăunătoare prin direcţionarea lor către poli, unde
interacţionează cu gazele din aer, formând aurorele polare.
Pământul este protejat de bombardamentul
cometelor de către vecinul său gigantic, Jupiter, care le
atrage înainte ca ele să ajungă la noi. Se cunoaşte ce efect
catastrofal a avut asupra vieţii şi atmosferei planetei noastre
ciocnirea pământului cu asteroizi sau comete
Compoziţia aerului a fost concepută pentru tipul de
viaţă avut în vedere a se desfăşura pe planeta Pământ: 78%
azot, 21% oxigen, iar restul bioxid de carbon, argon, vapori de
apă, neon, heliu, metan, xenon, hidrogen, ozon şi altele. Este
o adevărată minune felul cum se păstrează proporţia dintre
elementele componente ale atmosferei. Prin respiraţie oamenii
şi vieţuitoarele reţin oxigenul şi eliberează bioxidul de carbon,
iar plantele, prin procesul de fotosinteză, consumă bioxidul de
carbon şi eliberează oxigenul. Cine a rânduit consumul
oxigenului de către regnul animal şi om, iar al bioxidului de
carbon de către lumea plantelor? Cine s-a gândit să dilueze
oxigenul cu azot, gaz inert, pentru a nu se aprinde atmosfera?
86
Cine a rânduit ca în atmosfera Pământului să fie o

proporţie de oxigen, azot, bioxid de carbon şi vapori de apă
mai mare decât în orice altă parte a sistemului solar? Cine a
pus ozonul în atmosferă, pentru a asigura protecţia
vieţuitoarelor împotriva radiaţiilor solare? Compoziţia
atmosferei şi menţinerea ei în proporţii optime vieţii este o
dovadă că există un Creator care iubeşte lucrurile şi
vieţuitoarele aduse în fiinţă.
Apa a fost măsurată pentru a se asigura cantitatea şi
compoziţia ei optimă pe planetă. Prorocul Isaia a pus
întrebarea: „Cine a măsurat apele cu mâna lui?” (Isaia 40:10).
Apa acoperă aproape 70% din suprafaţa Pământului şi are un
volum de circa 1350 milioane de kilometri cubi, din care sub
1% este apă dulce. Cantitatea totală nu se înmulţeşte, nu
scade, ci doar trece prin cele trei stări ale apei: lichidă, solidă
şi gazoasă. Fără apă, viaţa ar fi imposibilă pe această planetă.
Între 65%-90% din greutatea corpului omenesc, în funcţie de
vârstă, este formată din apă.
Cât de minunat este circuitul apei în natură! Dacă
întreaga cantitate de vapori de apă din atmosferă ar cădea
deodată pe Pământ, acesta ar fi acoperit cu un strat de şapte
metri de apă. Acest fapt dovedeşte că a fost posibil potopul
biblic prin suspendarea temporară a legii circuitului apei în
natură. Dar repetarea acestui lucru nu se va mai produce căci
Dumnezeu a făcut un legământ cu omenirea să nu mai aducă
potopul peste Pământ, punând în nori curcubeul, drept semn
care să-i amintească această promisiune (Geneza 9:11-15).
Vaporii de apă sunt reţinuţi în nori: „El leagă apele în nori şi
norii nu se sparg sub greutatea lor” (Iov 26:8).
Apa are proprietăţi fizico-chimice neobişnuite în
comparaţie cu celelalte substanţe:
-există în mod natural în cele trei stări de agregare;
-la temperaturi sub 0oC apa îşi măreşte volumul, în timp
ce toate celelalte substanţe se comprimă;
-învinge legea gravitaţiei, urcând prin capilare, în loc să
fie ţinută la sol;
87
Anton Pascale
-deşi compoziţia chimică rămâne neschimbată, apa îşi

modifică structura moleculară, căpătând proprietăţi diferite,
inclusiv de tămăduire;
-apa are memorie, întrucât grupele de molecule
(clustere) există la infinit prin părăsirea şi adăugarea continuă
de molecule. Prin această proprietate se codifică şi se transmit
permanent informaţii. Creierul conţine apă şi este principalul
organ implicat în captarea, prelucrarea şi transmiterea
informaţiilor. Fenomenul telepatiei la peste 15000 km distanţă
între subiecţi este posibil tocmai datorită proporţiei mari a apei
în corpul uman;
-emoţiile puternice, negative sau pozitive, influienţează
structura apei şi proprietăţile ei, în timp ce compoziţia chimică
rămâne neschimbată (H2O): Iisus a transformat apa în vin; un
grup de marinari naufragiaţi au supravieţuit transformând, prin
rugăciune, apa de mare în apă dulce;
-restructurarea apei are multe utilizări: plante mai
productive, fructe mai sănătoase, tratarea unor boli,
revigorarea organismului, etc).
S-a constatat că apa se devitalizează prin transportul pe
mii de kilometri prin conducte care au foarte multe unghiuri
drepte, prin preluarea din casele oamenilor de sentimente
negative. Se cunoaşte faptul că în Venezuela există câteva
locuri în care apa nu a ajuns în contact cu lumea civilizată,
fiind de mii de ori mai activă. Locuitorii refuză să adopte
cuceririle civilizaţiei, rămânând mai sănătoşi şi mai longevivi.
Cercetătorii au început să obţină rezultate notabile în
restructurarea apei nocive din organism, preluând unele
metode străvechi: rostirea de mantre speciale, adresarea de
mulţumiri apei, folosirea unei muzici liniştitoare. Apa supusă
unor astfel de tratamente şi îngheţată produce structuri
cristaline superbe (apa sfinţită formează cristale cu 6 colţuri
perfecte), în timp ce sentimentele de ură determină apa să
cristalizeze imperfect, inestetic şi cu multe porţouni întunecate.
O ultimă constatare a cercetătorilor şi teologilor este
aceea că lumea noastră este unită cu cea spirituală şi prin
intermediul apei, care joacă rolul de mesager al lui Dumnezeu.
88
Acest lucru este posibil pentru că apa poate înmagazina

şi transforma cu uşurinţă vibraţiile (informaţiile) şi este
conectată cu conştiinţa noastră individuală şi colectivă. Atunci
când ne aflăm în compania unor persoane cu aceeaşi vibraţie
ca şi a noastră, ne simţim regeneraţi şi dinamizaţi. Dacă nu
rezonăm cu vibraţiile altor persoane, conversaţia sau
comportamentul se alterează, putând conduce la certuri sau
chiar la conflicte (fenomenul este cunoscut ca „principiul
rezonanţei”). Biblia consemnează faptul că apa reprezintă
elementul principal al vieţii pe planeta Pământ, dar va fi,
totodată şi sfârşitul ei: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ
nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea
nu mai era” (Apocalipsa 21:1).
Din aceste câteva exemple, ne putem da seama că totul
a fost foarte bine calculat pentru existenţa vieţii. Toate aceste
măsurători precise anulează posibilitatea hazardului în crearea
raportului optim mediu înconjurător – viaţă. De aceea, Biblia
arată că datoria omului este de a proteja şi îngriji mediul
înconjurător. Încălcarea acestei porunci prin exploatarea
intensivă a resurselor naturale şi industrializarea exagerată,
fără asigurarea protecţiei mediului, a dus la alterarea
condiţiilor de viaţă, la schimbări majore în compoziţia şi
structura atmosferei.
Se poate trage concluzia că toate constantele
fundamentale ale naturii, forţele şi legile universale, condiţiile
iniţiale au fost concepute şi reglate cu o extremă precizie,
presupunând o inteligenţă divină, astfel încât universul să
străbată etapele care duc de la energia electromagnetică la
particulele elementare, la materie, la viaţa biochimică, trecând
prin planete, stele şi galaxii. În lumina cosmologiei moderne şi
a principiului antropic, omul reprezintă apogeul creaţiei şi
scopul central al universului, făurit înadins pentru a i se potrivi,
adică un univers deschis şi nemărginit, pentru ca omul să aibă
suficient timp să se dezvolte şi să se pregătească pentru viaţa
următoare din lumea spirituală.
În scopul apariţiei vieţii organice şi a omului, nu numai că
Dumnezeu a dat legi, dar a acordat şi unele derogări.
89
Anton Pascale
De exemplu, ştim că toate elementele se contractă la

frig, dar apa face excepţie, mărindu-şi volumul. Dacă nu ar
exista această derogare, când ar îngheţa, în loc să plutească,
s-ar duce la fund şi treptat ar îngheţa toată. Dar mediul acvatic
este primul care a permis existenţa vieţii şi Dumnezeu l-a
conceput ca atare. Stratul de gheaţă de la suprafaţa apei
protejează toată viaţa acvatică. Doar ateii nu vor să
recunoască această derogare dată de creator şi recunoscută
de ştiinţă ca existând în firea moleculelor apei, pentru că ar
trebui să recunoască implicit şi alte derogări făcute de
Dumnezeu, inclusiv omului, în cadrul planului de mântuire.
În concluzie, Dumnezeu poate interveni în evoluţia
universului fizic pentru a-i asigura funcţionarea aşa cum
doreşte şi atâta timp cât doreşte, putând schimba scenariile
sumbre oferite de ştiinţă pentru viitorul planetei noastre.
Să luăm, de exemplu, scenariul apocaliptic descris de
Trinh Xuan Tuan în „Melodia secretă”:
„În 3-4 miliarde de ani, Soarele îşi va consuma tot
hidrogenul şi va trece la arderea rezervei de heliu. Această
sursă de energie odată aprinsă va umfla învelişul astrului de
circa 100 de ori şi el va deveni o gigantă roşie. Mercur şi
Venus se vor topi în învelişul arzător. Planeta noastră se va
încălzi până la 1200oC. Atmosfera va dispărea. Mările se vor
evapora. Rocile se vor topi. Pădurile şi vegetaţia vor arde.
Viaţa nu va mai fi posibilă. Pământenii de atunci se vor
îmbarca în navele lor spaţiale şi se vor duce să trăiască la
marginea sistemului nostru solar, pe Neptun şi Pluto, în spaţii
special amenajate. Dar răgazul va fi relativ scurt. Încă 50
milioane de ani şi se va epuiza şi rezerva de heliu a Soarelui.
Arderea carbonului până la fier va dura şi mai puţin. Soarele
se va stinge, lăsând drept cadavru o pitică albă, care se va
răci treptat şi va deveni pitică neagră. Va fi timpul să plecăm în
căutarea altei surse de energie. Va începe poate, atunci,
marea colonizare a galaxiei de care sunt atât de avizi autorii
de sciencefiction”. Mă întreb dacă omenirea va dispune de
mijloacele tehnice şi materiale necesare unui asemenea exod.
90
Însă planeta noastră poate fi distrusă oricând şi din

cauza unor cataclisme cu consecinţe catastrofale: ciocnirea cu
un asteroid de mari dimensiuni; accentuarea înclinării axei
globului pământesc; alinierile galactice; trecerea periodică a
Terrei prin centura fotonică a Alcionei; acutizarea fenomenului
de încălzire globală, însoţit de topirea gheţarilor şi modificări
drastice de climă; subţierea stratului de ozon; un război
mondial nuclear etc.
Toate aceste fenomene cosmice sau cataclisme naturale
au fost de multă vreme descrise în miturile şi scrierile sfinte ale
omenirii, Biblia amintindu-le în profeţiile sale apocaliptice, care
se pot împlini oricând: „Despre ziua aceea şi despre ceasul
acela nu ştie nimeni; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai
Tatăl”. Dar credincioşii au speranţa că Divinitatea, care este
omniscientă şi omnipotentă, va transforma fiinţa umană în aşa
fel încât să-şi poată continua existenţa, pentru eternitate, în
lumea spirituală. Acesta este, cred, sensul celor rostite de
apostolul Pavel: „Iată vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar
toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea
din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi
putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta
supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta
muritor să se îmbrace în nemurire”. Dacă omul a fost creat în
mod special, salvarea sa va fi tot specială, prin mijloace
supranaturale.
Dacă ne raportăm la întreaga populaţie a globului,
constatăm că o majoritate covârşitoare a omenirii este adepta
creaţionismului. Chiar dacă ne referim la cea mai avansată
ţară din lume – SUA, potrivit unui sondaj Gallup din 1997, 44%
din americani credeau că Dumnezeu a creat omul într-o formă
asemănătoare celei de azi, în urmă cu aproximativ 10.000 de
ani, în timp ce numai 10% susţineau că evoluţia s-a desfăşurat
fără contribuţia lui Dumnezeu. Restul credeau că, într-un fel
sau altul, Dumnezeu a călăuzit procesul evolutiv. Aşadar,
rezultă că şi în America majoritatea oamenilor sunt adepţi ai
tezei creaţioniste.
91
Anton Pascale
Deşi în inferioritate numerică, evoluţioniştii vor continua

lupta cu adepţii creaţionismului. Pentru a aduce pace în cele
două tabere voi cita cuvintele lui Leon Şestov: „Pare-se că
există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei
umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost
creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Teoria mea este
următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, cu
adevărat coboară din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în
afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred că au
fost creaţi de Dumnezeu”.
Datoria cercetătorului creştin este să descifreze în
experienţa religioasă a omenirii ceea ce se menţine nealterat,
ca o mărturie a moştenirii universale dată de Dumnezeu
omului. Studiind celelalte religii, cercetătorul sau curiosul
ajunge să se lămurească asupra crezului propriu.
De asemenea, „studierea comparată a religiilor arată
superioritatea creştinismului, dar şi faptul că celelalte credinţe
conţin unele valori morale general valabile, pe care noi le
socotim reminiscenţe din revelaţia primordială” – Pr. Conf. Dr.
Alexandru Stan şi Prof. Dr. Remus Rus în „Istoria religiilor”.
Pe de altă parte, teologiile elaborate de creştini nu sunt
infailibile. În ele există şi vor exista erori, indiferent dacă au
împrumutat sau nu din alte religii sau filozofii. George I.
Mavrodes, în eseul „Ce este filozofia creştină?”, arată că
„adevărul aflat în lucrările necreştinilor se bazează pe aceeaşi
realitate divină ce serveşte ca temelie adevărului descoperit
de creştini. Pur şi simplu nu există o altă realitate”.
În acest spirit, cunoscut şi ca „logos seminal”, am stabilit
legături sau combinaţii ale tezelor creştine cu elemente
filozofice necreştine pentru a demonstra anumite lucruri. De
asemenea, această atitudine de apreciere a înţelepciunii altor
popoare ne va fi de folos în a comunica deschis cu ceilalţi
oameni din societatea noastră pluralistă și a-i atrage spre
calea creștină de cunoaștere a adevărului, care duce la
mântuire și viață veșnică.
92
4. Colaborarea între ştiinţă şi religie
Cuceririle ştiinţifice din secolul XX, mai ales cele ale

fizicii teoretice au împins religia spre coabitare cu ştiinţa, iar
zorii secolului XXI anunţă o colaborare activă între ele, mai
ales în ceea ce priveşte confirmarea experimentală a unor
adevăruri biblice revelate de către Divinitate.
Contextul ştiinţific actual favorizează formarea unei
perspective unitare asupra lumii, ce arată sensul comun al
întregii creaţii, apropiindu-se de viziunea religioasă asupra
lumii. Prof. univ. Dumitru Constantin-Dulcan, în „Inteligenţa
materiei”, consideră că „trebuie să realizăm, în sfârşit, că nu
există două lumi, una a materiei şi alta a spiritului, una a
ştiinţei şi alta a religiei, că există o singură realitate, văzută din
unghiuri diferite”.
Lumea spirituală se poate înţelege mai uşor îmbinând
rezultatele cercetărilor savanţilor şi teologilor cu textele sacre,
pline de revelaţii divine precum şi cu lucrurile comunicate de
cei care au ajuns să posede cunoaşterea duhovnicească sau
să fie înzestraţi cu calităţi paranormale. Cred că în acest mod,
se poate înţelege mai bine lumea spirituală, că îl putem
cunoaşte pe Dumnezeu, deşi mulţi susţin că acest lucru este
îndoielnic, întrucât cunoaşterea noastră este limitată, iar
Divinitatea este infinită.
Dacă natura, creată de Dumnezeu, ne permite să
înţelegem ceva necunoscut pe baza unei porţiuni cunoscute
din substanţa şi modul ei de manifestare, tot aşa este posibil
să înţelegem lumea spirituală pe baza unor cunoştinţe ce ne-
au fost revelate chiar de către Divinitate sau au fost
descoperite de către savanţi sau oameni duhovniceşti, având
binecuvântarea divină. În această privinţă, Biblia reprezintă un
instrument credibil de cercetare a lumii spirituale, iar religia
poate colabora cu ştiinţa.
Îndemnând la o colaborare între ştiinţă şi religie, marele
astronom Kepler a declarat: „În creaţiune, eu parcă pipăi cu
mâinile mele pe Dumnezeu… Am făcut cunoscută strălucirea
93
Anton Pascale
operelor Tale, pe cât spiritul meu mărginit a putut să cuprindă

nemărginirea Ta.”.
Max Planck, în autobiografia sa ştiinţifică spunea:
„Religia şi ştiinţa naturală duc împreună o bătălie în acea
cruciadă neîncetată, neobosită împotriva scepticismului şi
dogmatismului, împotriva necredinţei şi superstiţiei, în care
chemarea la luptă a fost şi va fi totdeauna: Pentru
Dumnezeu!”.
Referitor la relaţia omului de ştiinţă cu credinţa, Einstein
spunea: „Cu greu veţi găsi printre spiritele ştiinţifice mai
profunde vreunul lipsit de sentimentul religios”. De remarcat
că, în tinereţe, Einstein a fost ateu. Deşi s-a născut într-o
familie de evrei, opuşi creştinismului, realizările sale în
domeniul ştiinţei şi caracterul lui integru au făcut din el un om
religios şi un admirator al lui Iisus Hristos.
Ernest Rutherford, fizician de marcă, afirma că: „În
cercurile laice există o concepţie greşită, după care omul de
ştiinţă, cunoscând mai multe despre existenţă decât alţii, ar
trebui să fie ateu. Exact din contră: munca noastră ne duce
mai aproape de Dumnezeu. Ea măreşte veneraţia noastră faţă
de gigantica Sa putere, în faţa căreia bietele noastre lucrări,
oricât de mari ar putea să fie, cedează lamentabil”.
Dar şi savanţi ai zilelor noastre susţin ideea colaborării
dintre ştiinţă şi religie. Dr. Hubert N. Alyea, profesor de chimie
la Universitatea Princeton, SUA, declară că „ştiinţa îmi
întăreşte religia mea. Cu cât am mai mult contact cu lumea
fizică, cu atât mai mult cred în realitatea existenţei lui
Dumnezeu”. Dr. Alfred Wong, profesor de fizică la
Universitatea Los Angeles, explică astfel această legătură:
„Ştiinţa îl face pe om în stare să înţeleagă creaţiunea din jurul
lui. Biblia, pe de altă parte, este revelaţia divină ce ne dă o
relatare unică despre Creator şi originea în creaţiune, cu care
ştiinţa rareori se ocupă. Pentru un credincios, ştiinţa caută să-i
reveleze minunatele detalii în creaţiune. Abilitatea ştiinţifică e
unul din înaltele daruri ale lui Dumnezeu date nouă, astfel ca
să ne putem uni cu psalmistul în a proclama că cerurile spun
94
slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor

Lui”.
Orizontul mai larg al omului de ştiinţă şi observarea
amănuntelor în creaţie oferă motivări pentru credinţa în
Dumnezeu. Dr. David Ingles, fizician la Laboratorul Naţional
Atomic Argonne, de lângă Chicago, a scris: „Noi vedem o
seamă de lucruri minunate ale Creatorului universului care
sunt invizibile celorlalţi oameni. Priveşte la biologia oricărei
părţi a corpului omenesc sau chiar a celei mai mici insecte.
Există acolo mai multă uimire decât poate cuprinde un om în
tot timpul vieţii sale. Aceasta îmi dă mie şi colegilor mei în
ştiinţă simţământul că există ceva grandios şi măreţ, în felul
unei Cauze a întregului univers, a cărei adâncime nu poate fi
măsurată”.
Foarte important este faptul că fizica actuală
recuperează dimensiunea simbolică, parasenzorială. C. F. von
Weizsacker, în „The World View of Physics”, afirmă că: „O
reprezentare a lumii nu poate fi exclusiv ştiinţifică. Pentru a
reda întreaga realitate complexă a lumii e nevoie de o
înţelegere simbolică, conducând, mai degrabă, la un act de
credinţă, decât la o cunoaştere bazată pe faptul ştiinţific”.
Ştiinţa şi filozofia modernă au vrut să îndepărteze
simbolismul din cunoaşterea ştiinţifică prin ceea ce numim
legile naturale ale lumii. Însă fizica secolului XX și XXI,
plecând de la legătura dintre obiect şi subiect, recuperează
simbolismul în cunoaşterea ştiinţifică.
Ideea că lumea materială este o iluzie găseşte susţinere
în fizica ştiinţifică raţională şi intuitivă care a demonstrat că la
nivel subatomic, nu se găseşte nici un fel de materie solidă, ci
numai câmpuri energetice, iar Divinitatea este forţa creatoare
din spatele autoorganizării materiei vii.
Astăzi, ştiinţa dărâmă teoria evoluţionistă şi concepţia
marxist-leninistă a primatului materiei asupra ideii, dovedind
că materia este formată din elemente imateriale, ordonate de
către o Inteligenţă Superioară Divină.
95
Anton Pascale
În aprecierea posibilităţilor de colaborare între ştiinţă şi

teologie nu trebuie să pierdem din vedere că teologia este o
cunoaştere care depăşeşte reperele psihosomatice ale trăirii
umane, fiind şi o experienţă de revelaţie divină, care poate
suplimenta cunoaşterea senzorial-raţională: „Abordarea
mistică oferă un fundament solid şi relevant din punct de
vedere filozofic teoriilor ştiinţifice contemporane şi o concepţie
despre lume în care descoperirile ştiinţifice se pot afla în
perfectă armonie cu idealul de spiritualitate şi credinţele
religioase. Cu cât pătrundem mai adânc în lumea
submicroscopică, cu atât mai clar devine faptul că fizicienii, ca
şi misticii din orient au ajuns să vadă lumea ca un sistem de
componente inseparabile, în continuă interacţiune şi mişcare,
observatorul făcând parte integrantă din sistem. În această
lume, concepte clasice ca „particulă elementară”, „substanţă”,
„corp izolat” şi-au pierdut înţelesul; întregul Univers ne apare
ca un sistem dinamic de entităţi şi procese energetice
inseparabile” (Fritjof Capra – „Taofizica”)
Domeniul lui Dumnezeu este cel al misterului şi
invizibilului, nu se poate demonstra ca o teoremă matematică,
nu se verifică prin observaţii la telescop sau calcule
computerizate. Totuşi, cercetarea divinului nu mai aparţine
astăzi doar teologului, ci este şi a omului de ştiinţă. Nici
teologul nu mai are voie să rămână indiferent la folosirea
descoperirilor ştiinţifice în interpretarea revelaţiei biblice. Orice
reflecţie serioasă asupra existenţei lui Dumnezeu este
important să ţină cont şi de progresul ştiinţific, de evoluţia
civilizaţiei şi cunoaşterii umane.
În lucrarea „Dumnezeu şi ştiinţa”, filozoful Jean Guitton,
membru al Academiei Franceze, împreună cu doi tineri
savanţi, Igor şi Grichka Bogdanov, afirmă că „teoria cuantică şi
cosmologia fac să se retragă mereu mai departe marginile
cunoaşterii, până la a pipăi enigma fundamentală cu care se
confruntă spiritul uman: existenţa unei Fiinţe transcendente,
totodată cauza şi sensul Marelui Univers”.
96
Dacă oamenii de ştiinţă încep să accepte ideea unei

„inteligenţe supreme”, unei „energii fundamentale”, unei „forţe
stranii” etc, pe care Biblia o numeşte Dumnezeu, ar fi normal
ca şi liderii religioşi creştini să se sprijine pe ştiinţă în
explicarea unor afirmaţii ale Cuvântului lui Dumnezeu, acest
lucru fiind în concordanţă cu Biblia: „Buzele preotului trebuie
să păzească ştiinţa şi din gura lui aşteaptă învăţătura”
(Maleahi 2:7).
În SUA se desfăşoară cercetări extrem de avansate
privind transformarea energiei ondulatorii în particule de
materie, transmiterea gândurilor prin antene puternice,
materializarea ideilor în elemente chimice sau substanţe şi
producerea distorsiunilor temporale. Întrucât aceste experienţe
sunt efectuate în secret şi s-a auzit despre ele doar prin
indiscreţia accidentală a unor savanţi, mulţi oameni nu cred în
realitatea lor. Se pare că ele sunt totuşi adevărate şi
comentatori avizaţi opinează că în viitor vor fi confirmate,
măcar parţial, de către autorităţi.
În concluzie, dacă savanţii pot manipula materia, energia
şi informaţia şi pot produce antimaterie, devine credibil pentru
tot mai mulţi oameni că Dumnezeu a putut stabili legile
dezvoltării universale şi da impulsul iniţial al creaţiei, prin
energia sa divină.
Cooperarea dintre ştiinţă şi religie poate duce la găsirea
de noi desluşiri tainelor biblice, în pas cu nivelul de cultură al
omenirii, care să elimine aspectele nefinisate ale teismului şi
să facă mai atractivă credinţa creştină pentru necredincioşi,
care au o abundenţă de oferte în domeniul vieţii materiale şi
spirituale.
Se cade să menţionăm, de asemenea, numeroasele
puncte de convergenţă ale textelor sacre ale diverselor religii,
care confirmă valabilitatea teoriei logosului seminal, precum şi
efectul complementar al religiei şi al ştiinţei asupra creşterii
gradului de înţelegere a universului dual în care trăim. Pe de o
parte, dezvoltarea ştiinţelor s-a produs în urma dorinţei
savanţilor creştini de a descoperi legile de funcţionare ale
universului, stabilite de Creator, iar, pe de altă parte, ştiinţa a
97
Anton Pascale
pus la îndemâna teologiei mijloacele necesare descifrării unor

texte sfinte mai puţin înţelese în trecut.
De asemenea, unele direcţii de cercetare ştiinţifică a
dualităţii materie-spirit au pornit de la teze şi prorocii prezente
în textele biblice şi au fost încununate de succes, dovedind
faptul că cercetătorii respectivi nu s-au înşelat când au
apreciat că aceste surse de inspiraţie ar putea fi de sorginte
divină.
Desigur evoluţia tehnico-ştiinţifică, sprijinită şi de
cunoştinţele biblice legate de organizarea şi funcţionarea lumii
duale şi a celei spirituale, va duce la descoperirea de noi
trăsături ale universului, care se va putea apropia, din ce în ce
mai mult, de Adevăratul Univers, la fel cum va exista un şir
lung de adevăruri spirituale până la cunoaşterea Adevărului
Absolut, pe care o vom dobândi doar atunci când vom sta faţă
în faţă cu Divinitatea, aşa cum s-a întâmplat parţial cu
apostolii. Dar chemarea eternităţii se aude din cele mai vechi
timpuri, pentru că „ideea nemuririi” a fost implantată în spiritul
uman de către Dumnezeu, care i-a şi creat pe oameni, în aşa
fel, încât să fie capabili de realizarea acestei dorinţe, fiind
înzestraţi cu un suflet care poate trăi veşnic în lumea
spirituală.
98
IV. UNIVERSUL – UN SPECTACOL DE SUNET ŞI

LUMINĂ
1. Rolul luminii şi al sunetului în univers
Lumina naturală şi sunetul sunt cele mai răspândite

unde din univers care au rolul de a ordona vidul cuantic apărut
din energia divină increată şi de a armoniza elementele
universului.
Din punct de vedere fizic, lumina nu este altceva decât
un câmp electromagnetic care oscilează foarte rapid şi se
propagă în spaţiu sub forma unei unde. Lumina, ca de altfel
orice formă de energie electromagnetică, se prezintă nu numai
ca undă, ci îmbracă şi caracteristicile unor particule, numite
fotoni sau cuante de lumină, care nu au masă şi care se
deplasează cu viteza de 300.000 km/s. La începutul
universului, în plasma cosmică fierbinte şi foarte concentrată,
în care particulele şi antiparticulele se ciocneau între ele
distrugându-se şi formând noi particule efemere, într-un
proces dinamic, lumina nu se putea propaga. Fotonii se loveau
de protoni, neutroni, neutrini, electroni şi alte particule, fiind
respinşi sau absorbiţi, cu emiterea unor cantităţi uriaşe de
energie. Când universul se răceşte, permiţând electronilor să
se combine cu nucleele, formând atomii de hidrogen si heliu,
fotonii nu se mai împiedică de electronii liberi şi universul
devine transparent prin acţiunea luminii, care devine o undă
electromagnetică purtătoare de informaţie şi un mijloc
privilegiat de comunicare a omului cu restul universului.
Chiar şi astăzi mai putem vedea câţiva dintre fotonii
rezultaţi în urma big-bang-ului, sub formă „puricilor” de pe
ecranele televizoarelor, atunci când scoatem cablul de antenă:
cam 1% din puricii pe care îi vedem au fost produşi de
explozia primordială, alcătuind radiaţia cosmică de fond.
99
Anton Pascale
În 1989, NASA a trimis în spaţiu satelitul COBE

(Exploratorul Radiaţilor Cosmice de Fond), care o obţinut date
precise, potrivit cărora, în fiecare metru cub al universului se
află aproximativ 400 milioane de fotoni, alcătuind o mare
invizibilă de microunde, a cărei temperatură este de 3º Kelvin,
aşa cum prevedea teoria big-bang-ului. În anul 2002, NASA a
lansat sonda Wilkinson, care a ajuns la 1,6 milioane de
kilometri de Pământ, furnizând, timp de un an, date care au
permis întocmirea unei hărţi detaliate a radiaţilor cosmice de
fond (RCF), împrăştiate în spaţiu la 380.000 de ani după
explozia primordială.
Iată cum universul este un spectacol de sunet şi lumină,
unde violenţa exploziilor nimicitoare alternează cu frumuseţea
neasemuită a peisajului, înviorată de razele soarelui şi de
melodiile încântătoare ale cosmosului, ambele fenomene
posedând excepţionala capacitate de multiplicare a structurilor
semănate de Creator şi de a sluji viaţa şi omul – cununa
creaţiei şi Domnul lumii pământeşti.
Dacă n-ar fi fost lumina, universul ce ne încântă privirea
ne-ar fi apărut cenuşiu şi monoton. Dacă n-ar fi existat undele
sonore, vietăţile ar fi fost mute, iar omul n-ar fi dezvoltat
limbajul, ducându-şi viaţa într-un univers tăcut.
Cunoaştem binefacerile aduse de lumina naturală
universului şi omului. Tehnologiile pe bază de lumină
avansează rapid şi vor revoluţiona sănătatea, confortul şi
bunăstarea umană.
Lumina coerentă (biofotonică) modulată, provenită de la
lasere şi cristale luminate, are putere de vindecare asupra
celulelor şi organelor noastre, reglează sistemul energetic al
corpului omenesc. Emanaţiile magnetice şi de lumină din
mâinile şi chakrele vindecătorilor ajută, de asemenea, foarte
mulţi oameni.
Corpul fiinţelor vii comunică la nivel celular prin biofotoni,
formând radiaţia mitogenică. Studiind această radiaţie,
oamenii de ştiinţă au creat noi metode de prelucrare a
alimentelor şi noi tehnologii de tratare a apei potabile, cu
efecte benefice pentru sănătatea omului.
100
În anumite circumstanţe, interacţiunea sunetului armonic

cu apa poate să creeze o lumină intensă. Prin urmare,
tehnologiile cu sunet rezonant pot deveni surse de energie
nelimitată şi nepoluantă. În multe ţări se desfăşoară cercetări
intense legate de acest fenomen numit sonoluminiscenţă, care
poate fi intensificat prin utilizarea de gaze inerte: xenon,
kripton, argon, neon, heliu etc.
Întrucât lumina este cea mai răspândită şi activă energie,
sub formă de undă eterică, având un rol determinant în
crearea universului, se presupune că ea va fi şi „terminatorul”
acestuia. Hubert Reevs, vorbind despre ciclicitatea universului,
afirmă şi reversul actului de creaţie: „Chiar într-o expansiune la
nesfârşit, universul n-ar fi poate etern. Materia din care sunt
formate obiectele cosmice s-ar dezintegra încet în lumină” .
2. Semnificaţiile spirituale ale luminii şi ale sunetului
Lumina şi sunetul au o dublă semnificaţie: în primul rând,

aceea de elemente fizice create, care au importanţa lor în
ordinea şi armonia universului, purtând amprenta dumnezeirii,
iar în al doilea rând, de entităţi spirituale participante la actul
de creaţie.
În calitate de element creat, lumina fizică poate fi
considerată ca fiind capătul unei punţi metafizice cu
Dumnezeu, purtând amprenta Divinităţii. Ca entitate spirituală,
lumina îl reprezintă pe Dumnezeu: „Eu sunt lumina lumii”
(Ioan 8:12); „Cel Ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină”
(Psalmul 103:2).
Iluminarea 22 şi isihasmul 23 au la bază concepţia că
Dumnezeu şi îngerii sunt fiinţe spirituale de lumină.
22
- iluminare = iluminarea spirituală şi rezultatul ei, care este
îndumnezeirea creştinilor sau intrarea în Nirvana (în religiile orientale).
23
- isihasm = retragerea din lume în locuri liniştite. Provine de la grecescul
isihia = linişte, odihnă, tihnă.
101
Anton Pascale
Diadoh, episcopul Photiceei, considerat unul din

fondatorii isihasmului bizantin, spunea: „Vom cunoaşte
desăvârşirea asemănării cu Divinul, numai prin iluminare”.
Gregorius de Nazians arăta: „Vor fi moştenitori ai luminii
desăvârşite…aceia care se vor uni în chip total cu Duhul; şi
aceasta va fi, cred eu, împărăţia cerească”. Ioan Damaschinul
şi Maxim Mărturisitorul considerau că ideea centrală a
spiritualităţii era îndumnezeirea sau iluminarea.
Credincioşii creştini au asociat întotdeauna lumina cu
manifestarea Duhului Sfânt. Simeon, Noul Teolog, menţiona:
„Pentru cei ce au devenit copiii luminii şi fiii zilei ce va să vină,
pentru cei ce umblă mereu în lumină, ziua judecăţii nu va veni
niciodată, căci ei sunt deja cu Dumnezeu şi în Dumnezeu….
Prin urmare, ziua judecăţii nu se va arăta celor ce sunt deja
iluminaţi de lumina divină” (Omilia 57).
Makarios, ascetul din Egipt, arăta că: „Focul material şi
divin iluminează sufletul…. Acest foc s-a coborât peste
apostoli sub chipul limbilor de foc […]. Îngerii şi spiritele care îi
slujesc lui Dumnezeu participă la strălucirea acestui foc […].
Este puterea învierii, realitatea vieţii veşnice, iluminarea
sufletelor divine, tăria puterilor cereşti […]. Cei care ajung la
acest nivel al revelaţiei văd chipul sufletului aşa cum vedem
noi Soarele, însă puţini sunt cei ce au avut această
experienţă”.
În „Revelaţiile lui Serafim din Sarov”, acel sfânt care a
trăit între anii 1759 şi 1833, i-a apărut ucenicului său Motoliov
într-o lumină strălucitoare: „Nu te pot privi, părinte, ochii tăi
aruncă flăcări, faţa ta a devenit mai orbitoare decât soarele şi
mă dor ochii privindu-te”. Serafim îi explică: „Să n-aveţi frică.
Aţi devenit la fel de luminos ca mine. Suntem în plinătatea
Duhului Sfânt. Dacă era altfel nu m-aţi fi putut vedea. Când
Duhul lui Dumnezeu coboară în om şi îl învăluie în plinătatea
prezenţei Sale, atunci sufletul este covârşit de o negrăită
bucurie, căci Duhul Sfânt umple de lumină toate cele pe care
le atinge” (Convorbirile lui Motoliov cu Serafim din Sarov).
102
Lossky face distincţia între unirea cu Absolutul,

propovăduită de religiile orientale, şi unirea cu Dumnezeu, în
înţelesul creştin: „Voinţa divină a creat totul prin energii, pentru
ca natura creată să ajungă în mod liber la unirea cu
Dumnezeu, în aceleaşi energii”. Totodată, el este de părere că
unirea cu Dumnezeu rămâne doar o premisă în timpul vieţii,
fiind pe deplin realizabilă doar în veacul viitor: „Deşi cei ce
sunt vrednici ajung să vadă încă din viaţa aceasta Împărăţia lui
Dumnezeu, precum au văzut-o cei trei apostoli pe muntele
Tabor […], puţine persoane, chiar printre cele mai sfinte, ajung
la această stare în viaţa pământească”. El conchide: „Nu
putem fi creştini cu adevărat fără a fi avut experienţa luminii, a
comuniunii conştiente cu Dumnezeu” („Vederea lui
Dumnezeu”).
Sunetul are, de asemenea, o dublă semnificaţie.

Sunetul ca undă sonoră este elementul creat, făcând
parte din câmpul electromagnetic şi având calităţi de
organizare a materiei şi de transmitere a semnalelor auditive.
Este cunoscut experimentul care demonstrează excepţionalele
calităţi de organizare structurală pe care le au sunetele: pe o
placă de ceramică se presară o pulbere şi, apoi, cu un arcuş,
se produc vibraţii sonore, prin frecarea suportului ceramic. Are
loc o organizare mirifică a pulberii în desene geometrice
diverse, corespunzătoare amplitudinii, frecvenţei şi formei
spectrale a sunetelor.
Sunetul din lumea spirituală sau Logosul îl reprezintă
pe Fiul, ca participant la creaţie: „La început era Cuvântul şi
Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Toate
lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a
fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3).
Alături de elementele de legătură între Dumnezeu,
Lumină şi Sunet, să ne reamintim semnificaţia spirituală a
numerelor, prezentată pe larg în prima mea carte „Să nu
cădem privind cerul!”.
Numerele impare puternice 1, 3, 5, 7 şi numerele pare 2,
4, 6 au următoarele semnificaţii:
103
Anton Pascale
- Numărul 1 este numărul lui Dumnezeu, reprezentând

unicitatea şi independenţa şi exprimând puterea Lui. Este
începutul tuturor numerelor şi demonstrează măreţia lui
Dumnezeu, care este sursa tuturor lucrurilor. Acest număr
este folosit pentru a reda unitatea şi unicitatea lui Dumnezeu.
- Numărul 2 este unul din numerele Domnului Iisus, a
doua persoană a Trinităţii;
- Numărul 3 este numărul Dumnezeirii, reprezentând
Sfânta treime formată din 1·1·1. Astfel, Dumnezeu este trei în
unul şi unul în trei. Este, totodată, şi numărul desăvârşirii
personale: oamenii sunt botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi
al Sfântului Duh. Un om complet este format din duh, suflet şi
trup. O familie completă este compusă din tată, mamă şi copii.
O viaţă sfântă constă din cunoaştere, credinţă şi fapte bune;
- Numărul 4 este numărul lumii. Lumea are 4
anotimpuri,4 puncte cardinale, 4 elemente de bază: pământ,
aer, apă şi foc; este şi unul din numerele reprezentând omul;
- Numărul 5 are mai multe înţelesuri strâns legate între
ele, sugerând responsabilitatea omului înaintea lui Dumnezeu.
5 este 4+1, unde 4 îl reprezintă pe omul creat, iar 1 pe
Dumnezeu independent. Dintre fecioare, 5 sunt înţelepte şi 5
sunt nechibzuite (Matei 25:2), deci la venirea Domnului Iisus
nu toţi credincioşii vor fi pregătiţi să-l însoţească. Rusaliile sunt
a 50-a zi după Paşti şi înfăţişează venirea Sfântului Duh şi
formarea Bisericii;
- Numărul 6 este numărul Diavolului, dar şi al omului
care a păcătuit, plecându-şi urechea la cuvintele lui, ajungând
astfel unit cu acesta. 6 este un număr care se poate împărţi;
prin urmare, este un număr slab. Oamenii şi diavolul sunt
întotdeauna slabi în faţa lui Dumnezeu. Omul a fost creat în a
6-a zi. Ultimul antihrist are numărul 666;
- Numărul 7 este numărul perfecţiunii. Simbolizează
întregul şi împlinirea. Este format prin adunarea lui 3 cu 4 sau
1 cu 6, deci înfăţişează unirea lui Dumnezeu cu omul. În
cartea Apocalipsei se observă repetarea frecventă a numărului
7: 7 viziuni, 7 cuvinte de laudă faţă de Dumnezeu şi de Miel, 7
duhuri care stau înaintea tronului lui Dumnezeu, 7 lampadare
104
de aur, 7 lămpi de foc, 7 îngeri care suflă din 7 trâmbiţe. Este

semnificativ că Biblia începe cu seria de 7 zile ale creaţiunii,
descrise în cartea Genezei şi se termină cu serii de 7 (biserici,
duhuri, sfeşnice, stele, peceţi, coarne, ochi, trâmbiţe, tunete,
semne, plăgi, potire, munţi, împăraţi), ca elemente participante
la confruntarea finală dintre Hristos (111) şi Satana (666), care
se sfârşeşte prin înfrângerea definitivă a diavolului şi a celor
răi (666) şi prin refacerea perfecţiunii cosmice divine: 111 +
666 = 777.
Cunoscând simbolistica numerologică de mai sus şi
semnificaţia spirituală a luminii, să facem o analiză combinată
a mesajului sfeşnicului de aur din locul sfânt al templului.
Elementele constructive ale acestui obiect de cult sunt
prezentate detaliat în Exod 25:31 – 40 şi 37:17 – 24:
„Vei face sfeşnic din aur curat! Să-l faci bătut din ciocan:
fusul, braţele, cupele, nodurile şi florile lui vor fi un singur
trup. Din laturile lui vor ieşi 6 braţe: 3 braţe ale sfeşnicului
dintr-o latură şi 3 braţe din cealaltă latură […] Îi vei face 7
candele şi-i vei pune luminile şi ele vor lumina latura din faţa
lui.”
Moise a dispus meşterilor să facă sfeşnicul din aur curat,
lucrat din ciocan, şi l-a aşezat în cortul sfânt, alături de chivot,
în care se aflau lespezile cu cele 10 porunci şi toiagul lui
Aaron.
Regele Solomon a comandat 10 sfeşnice de aur pentru
Templu, respectând instrucţiunile de mai sus şi le-a aşezat „5
de-a dreapta şi 5 de-a stânga, în faţa Sfintei Sfintelor, cu
candelele, înfloriturile şi mucările lor, toate din aur” (3 Regi
7:50).
105
Anton Pascale
7 culori spectrale
ale curcubeului
R O G V A I V
7 candele simboli - 7 făclii de foc care

zând perfecţiunea sunt cele 7 duhuri
T F D.S. D S T ale lui Dumnezeu
unităţii dintre Dum- 1 2 3 7 4 5 6
nezeu (1) şi om (6),
refăcută prin jertfa lui
Hristos (1+6=7)
3 bra ţe simbolizând
3 bra ţe reprezentând
omul (duh, suflet, trup)
Sfânta Treime ( Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt)
axul central
Fig. 4. Semnificaţia menorei în viziunea autorului
Acest tip de sfeşnic (menora) se foloseşte şi astăzi în

sinagogi şi în casele evreilor (Fig. 4), iar elementele sale
componente conţin indicii cu privire la semnificaţia spirituală a
luminii, la corespondenţa dintre Sfânta Treime şi alcătuirea
tripartită a omului, la perfecţionarea unităţii dintre Dumnezeu şi
om.
Astfel, sfeşnicul purtător de lumină schiţat mai sus îl
reprezintă, în primul rând, pe Dumnezeu care este „lumina
lumii” sau perfecţiunea spirituală: „7 făclii de foc care sunt cele
7 duhuri ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 4:5).
106
Cele trei braţe din stânga reprezintă Sfânta Treime

(Tatăl = T, Fiul = F şi Duhul Sfânt = D.S.), simetrică faţă de
axul central cu cele trei braţe din dreapta, reflectând alcătuirea
triunitară a omului (duh = D, suflet = S şi trup = T). Se pot
observa corespondenţele Duh Sfânt – duhul omului, Fiul
salvând sufletul şi Tatăl care va primi omul regenerat, cu trup
spiritualizat, în împărăţia cerurilor. Prin cădere, această
legătură simetrică s-a rupt şi a fost nevoie de refacerea
perfecţiunii iniţiale (7) prin reunirea lui Dumnezeu (1) cu omul
(6), care a avut loc prin jertfa lui Hristos. Acest lucru mai este
simbolizat şi de unirea celor trei braţe din stânga (1, 2, 3) cu
cele trei braţe din dreapta (4, 5, 6) prin axul central al
sfeşnicului (7).
De asemenea, lumina naturală este compusă din 7 culori
în maiestoasa desfăşurare a curcubeului, la rândul lui, un
semn care să amintească de legământul lui Dumnezeu cu
omenirea: „nici un trup nu va mai pieri de apele potopului şi
nici un potop nu va mai fi să pustiască pământul…. Curcubeul
Meu îl aşez pe nor, ca să fie un semn al legământului dintre
Mine şi pământ. Şi fi-va că ori de câte ori voi aduna nori
deasupra pământului şi curcubeul Meu se va arăta în nor, îmi
voi aduce aminte de legământul Meu pe care l-am încheiat
cu voi şi cu toată fiinţa vie a oricărui trup, şi apele nu vor mai
deveni potop ca să nimicească tot trupul” (Geneza 9:1115).
Prin urmare, curcubeul, cu cele 7 culori spectrale şi menora cu
cele 7 candele sunt, de asemenea, simboluri ale milei lui
Dumnezeu pentru omenire, ale împăcării şi ale păcii.
107
Anton Pascale
3. Sunetul şi culoarea – daruri divine
Acest subcapitol în care se demonstrează semnificațiile

spirituale în domeniile muzicii și picturii a fost realizat de
fratele meu Ioan Pascale, profesor de muzică, instructor de
canto, dirijor de cor și nu în ultimul rând un creștin adevărat.
Muzica şi pictura, aceste arte surori, n-au apărut şi nu s-
au dezvoltat întâmplător, doar prin efortul factorului uman, ci,
fără a-l desconsidera pe acesta din urmă, au străbătut un
drum prestabilit de însuşi Creatorul tuturor lucrurilor. Atât
sunetul, cât şi culoarea poartă semnătura lui Dumnezeu în
însăşi natura lor. Prima acţiune a lui Dumnezeu este redată de
cuvintele: „Să fie lumină!” (Geneza 1:3). Apar împreună
Cuvântul (sunetul) şi Lumina (culoarea), atribute ale
Creatorului întregului univers.
Calitatea sunetului, în care amprenta lui Dumnezeu se
poate observa cu uşurinţă, este timbrul sau culoarea. Sunetul
muzical are o proprietate fizică extraordinară: forma spectrală
a vibraţiilor, care dă naştere armonicelor sunetului
fundamental. Altfel spus, pe lângă sunetul pe care dorim să-l
cântăm, apar, simultan, o serie de alte sunete, care îi conferă
sunetului fundamental o anumită strălucire şi un anumit timbru.
Dacă vibraţia unei coarde s-ar produce simetric (pe întregul ei,
la jumătate, sfert, optime etc), nu ar apărea nici o notă diferită
ca denumire de sunetul fundamental emis de vibraţia întregii
corzi, ci doar acesta şi octavele lui. Dumnezeu a dorit altceva
şi, astfel, coarda vibrează împărţindu-se, rând pe rând, în
toate numerele întregi şi, printre octavele sunetului
fundamental, apar şi alte sunete, numite armonice, cu rol
hotărâtor în dezvoltarea muzicii. Pentru a vedea care sunt
acestea, să scriem armonicele sunetului fundamental Do (Do
din octava mare) până la armonicul 16:
108
Scriind notele diferite de Do cu oval umplut, observăm

că acestea sunt grupate printre octavele sunetului
fundamental Do în grupuri de 1,3,7 sunete şi, astfel,
Dumnezeu, care este reprezentat de aceste cifre, îşi pune
„semnătura” pe acest şir al armonicelor. Toate armonicele se
grupează după şirul deschis de cele trei cifre sfinte, în care
fiecare număr este dublul precedentului plus unu (1,3,7,15…).
Dar care este rolul acestor armonice în evoluţia istorică a

muzicii?
Dacă ne referim la muzica unui anumit moment istoric,
rolul personalităţii muzicale este, uneori, covârşitor, însă, dacă
analizăm muzica în evoluţia ei, de la începuturi până astăzi,
rolul personalităţii devine tot mai neînsemnat, putând afirma că
şi în lipsa acesteia, muzica ar fi mers pe acelaşi drum, pe
drumul trasat de şirul armonicelor.
Pentru a observa mai bine acest lucru, să notăm din nou
şirul armonicelor şi intervalele care apar treptat între sunetele
acestui şir:
109
Anton Pascale
Astfel, referindu-ne în special la muzica europeană, încă

din antichitate, polifonia 24 s-a bazat pe mersul în octave
paralele (armonicele 1 şi 2), iar mai târziu în cvinte
(armonicele 2 şi 3) sau cvarte (armonicele 3 şi 4) paralele,
intonate „în panglică”. Din acestea, în Evul Mediu s-au
conturat diferitele varietăţi de „organum”. Odată cu acceptarea
terţelor ca fiind consonanţe (spre sfârşitul Evului Mediu), au
apărut şi panglicile de terţe paralele, iar apoi „faux bourdon-ul”,
polifonie la trei voci în terţe şi sexte paralele (armonicele
3,4,5). Prin secolul XIII apare „discantul”, o nouă melodie
scrisă deasupra celei principale, la început la octavă
(armonicele 1,2) sau cvintă (armonicele 2,3), apoi cu un
caracter tot mai improvizatoric, putând avea un mers contrar
faţă de melodia principală, ajungându-se treptat la ultima
cucerire a Evului Mediu – „motetul” care presupune texte
diferite la voci diferite.
24
- polifonie = suprapunere coordonată a mai multor linii melodice care se
află în relaţii armonice, fără ca în ansamblu ele să-şi piardă individualitatea
melodică; 2. cântatul pe voci.
110
În Renaştere, epoca de aur a polifoniei vocale, din cauza

gradului mare de independenţă a vocilor în plan orizontal, apar
şi pe verticală înlănţuiri acordice neaşteptate, alternanţa
consonanţă – disonanţă începând să joace un rol important în
expresivitatea lucrării (madrigalul în special). Urmează apoi
Epoca Barocului în care sonorităţile de pe verticală sunt tot
mai mult conştientizate, apărând treptat stilul armonic, stil ce
se cristalizează definitiv în clasicism. Se pun bazele armoniei
ca ştiinţă muzicală, plecând de la trison (armonicele 4,5 şi 6),
cu cele trei funcţiuni ale sale: fundamentala, terţa şi cvinta.
Aşa cum reiese din primele 6 armonice, în armonia clasică, pe
treapta I, fundamentala poate fi dublată, chiar triplată, cvinta
poate fi dublată, dar terţa nu se dublează niciodată.
Un rol aparte în dezvoltarea armoniei l-a avut acordul de
septimă pe dominantă, generat de armonicul 7 împreună cu
celelalte armonice precedente. Şi în plan melodic, armonicul 7
e deosebit de important fiind izvorul principal de dezvoltare
potenţială a unei melodii, plecând de la primul sunet al
acesteia. Altfel spus, un sunet emis se aude, din cauza
armonicului 7, ca o dominantă care cere rezolvare melodică
pe alt sunet care, la rândul lui, devine dominantă şi se rezolvă
pe altul ş.a.m.d.
Mergând în continuare pe şirul armonicelor, observăm
apariţia acordurilor de nonă şi a mersului cromatic specific
Romantismului. Toate disonanţele care apar, începând cu
armonicul 7, folosite echilibrat, nu fac decât să întărească şi
mai mult tonalitatea, creând în acelaşi timp şi posibilităţi de
deplasare a centrului tonal. Folosite abuziv însă, ele pot crea
sentimentul de instabilitate tonală (Wagner).
Observăm că, de fiecare dată, cuceririle în planul
limbajului muzical nu au înlăturat fondul existent, ci l-au pus
într-o lumină şi mai favorabilă. De aceea consider ca un
experiment nefericit înlăturarea totală a centrului tonal de către
expresionişti. După părere mea, un moment atonal, care să
coincidă cu o tensiune maximă, într-o lucrare tonală, este mult
mai semnificativ ca o lucrare atonală în întregime.
111
Anton Pascale
De altfel, majoritatea compozitorilor ce au urmat acestui

curent muzical au părăsit mirajul de moment al seriei
dodecafonice, trecând la alte modalităţi de exprimare, care nu
exclud atracţia tonală sau modală.
Afirmaţia anterioară, că armonicele au un rol hotărâtor în
evoluţia muzicii în timp, nu este deloc gratuită, omul intuind şi
acceptând, rând pe rând, fiecare sunet din şirul armonicelor ca
indispensabil dezvoltării muzicii într-un anumit moment,
mutând treptat graniţa între consonanţă şi disonanţă tot mai
spre dreapta şirului armonicelor. Trebuie menţionat că cea mai
mare parte a acestui proces s-a petrecut într-o perioadă când
această teorie a intervalelor şi a armonicelor nici nu exista,
într-un mod absolut intuitiv, în urma unei practici muzicale
aflate cu mult înaintea teoriei.
În perioada cea mai studiată, Clasicismul, muzica avea:
-un centru tonal către care gravitau celelalte sunete,
simbolizat prin cifra sfântă 1;
-în plan vertical, „trisonul”, cu cele trei funcţiuni –
fundamentală, terţă şi cvintă, reprezentat de cifra sfântă 3;
-în plan orizontal scările heptacordice (majorul şi
minorul) octaviante (cu respectarea primului sunet la octavă),
reprezentate de cifra sfântă 7.
Pentru cei care nu sunt încă convinşi de natura divină a
sunetului muzical, să chemăm la bară şi un al doilea martor,
care se adresează de data aceasta văzului – pictura – ramură
a artelor plastice ce foloseşte „culoarea” ca mijloc de expresie.
Oare Dumnezeu este prezent şi aici ca şi în sunet?
112
Lumina albă (1) se descompune în urma refracţiei, când

trece printr-o prismă de cristal, în cele 7 culori ale spectrului
(roşu oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet), dintre care
3 culori sunt primare sau fundamentale: roşu, galben şi
albastru (1-3-5).
Fără îndoială că aţi văzut de multe ori curcubeul, acel

arc imens colorat în cele 7 culori ale spectrului, care a apărut
pentru prima oară după potop şi a servit ca semn al
legământului lui Dumnezeu cu Noe, că nu va mai nimici
pământul prin apă. În curcubeu, lumina este raza soarelui, iar
rolul prismei îl joacă picăturile de ploaie. Este bine să
subliniem că toate culorile cunoscute până în prezent şi toate
cele care se vor descoperi în viitor se pot obţine din cele trei
culori primare, care sunt prezente şi pe stindardul românesc.
Pentru a observa mai bine înfrăţirea între sunet şi
culoare, precum şi natura lor divină, să comparăm cele 7 note
ale gamei şi cele 7 culori ale spectrului luminii cu cele 7
elemente ale unităţii creştine desprinse din textul biblic de la
Efeseni 4:4-6: „Este un singur trup, un singur Duh, după cum
şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.
Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.
Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe
sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi” (Fig. 5).
113
Anton Pascale
Fig. 5. Înfrăţirea între sunet, culoare şi unitatea creştină

(diagramă Ioan Pascale)
Singura diferenţă este că, dacă la gamă se deplasează
„Do”, nota de jos, în partea de sus a şirului (pentru
completarea gamei), la elementele unităţii creştine se
deplasează Dumnezeu Tatăl „care este mai presus de toţi” în
partea de început a şirului, pentru că El este Începutul şi
Sfârşitul.
114
Toate aceste lucruri nu pot fi simple coincidenţe; putem

afirma cu toată convingerea că Dumnezeu, reprezentat
numeric prin cifrele 1, 3 şi 7, este prezent în sunet şi culoare,
cum de fapt e prezent în toate şi în toţi.
Poate că cineva care cunoaşte puţină teorie muzicală
îmi va spune că, de fapt, treptele gamei se împart în principale
(I, IV, V) şi secundare (celelalte) şi atunci cum rămâne cu
concordanţa între sunet şi culoare (I, IV, V cu 1, 3, 5)?
Noi, ca oameni, putem avea puncte slabe în
argumentaţia noastră, însă Creatorului nu-i putea scăpa nici
un amănunt, cât de mic, care ar putea produce îndoială că
aceeaşi Forţă superioară a creat atât sunetul, cât şi culoarea.
Concordanţa rămâne valabilă, roşu (I), verde (IV) şi albastru
(V) fiind alte culori primare sau fundamentale pentru luminile
colorate folosite în lumea teatrului (reflectoare) sau a
televiziunii (monitoare) – aşa-zisul sistem R.G.B. (iniţialele
culorilor respective în limba engleză: red, green şi blue).
Primele trei culori primare (roşu, galben şi albastru) se
refereau la culorile pigmentare (vopsele, acuarele, tempera,
care, prin amestec, compun celelalte culori şi nuanţe).
O altă dovadă a înfrăţirii celor două arte, muzica şi
pictura, sunt termenii comun folosiţi, dintre care: cromatic,
nuanţă, ton, ritm, contrast, armonie, echilibru, game,
dominanta, game cromatice, acorduri, gama în tonuri, game
majore şi minore, simetria-asimetria, secţiunea de aur,
compoziţia, motivul, repetiţia, alternanţa, stilizarea, stil, studiu,
forme, model, pauza, pasajul, registrul, dinamica, înălţimea,
accentul, celula ritmică, intervalul, pulsaţia, ritm binar-ternar,
poliritmia, miniatura, genul, tema etc.
De semnalat că dacă pentru cele 7 note ale gamei
coincid cele 7 culori ale spectrului (ROGVAIV), celor 12 sunete
ale gamei cromatice le corespund cele 12 culori ale cercului
cromatic după Johannes Itten.
O ultimă dovadă că între sunet şi culoare există o
legătură deasupra puterii noastre de înţelegere este straniul
115
Anton Pascale
fenomen al sinesteziei 25 , care este însuşirea bizară a unor

oameni de a percepe sunetele în culori. Muzica de orice gen
este percepută ca un amalgam de pete de culoare care se
întrepătrund. Cercetătorii au stabilit că un individ din 2500
posedă această calitate.
Stimate cititor, dacă prin aceste rânduri am reuşit să îţi
întăresc convingerea că există un Creator al tuturor lucrurilor,
care ţine totul sub control, mă bucur. Dacă încă nu ai această
convingere, hai să citim împreună, în încheiere, părerea unor
oameni care s-au constituit în lideri de opinie ai vremii lor.
Johannes Kepler, fondatorul astronomiei moderne, era
adânc credincios şi îl adora pe Dumnezeu. Iată cuvintele lui:
„Strălucite Maestre al Lumii! Privesc uimit lucrarea minunată a
mâinilor Tale…!”
Marele astronom francez Flamarion spunea: „…ceea ce
grupează atomii, ceea ce îndrumă moleculele, ceea ce
conduce lumile este o Forţă care vădeşte, în acelaşi timp,
planul, voinţa, inteligenţa, înţelepciunea şi puterea Autorului
său”.
Renumitul om de ştiinţă Isaac Newton, descoperitorul
legii gravitaţiei, în culmea carierei sale, a decis să-şi
concentreze atenţia asupra studierii Cuvântului lui Dumnezeu.
Când unul dintre colegi l-a rugat să se întoarcă la cariera
ştiinţifică, Newton a răspuns: „Nu vreau să-mi irosesc timpul
fără folos, atunci când trebuie să mă ocup de afacerile
Regelui”. Studiind lumina şi sunetul, acest mare savant creştin
a exclamat: „Oare ochiul a fost făcut fără cunoaşterea opticii şi
urechea fără cunoaşterea sunetelor? …Nu rezultă oare din
fenomene că există o Fiinţă Necorporală, Vie, Inteligentă,
Omniprezentă…care vede în mod intim lucrurile şi le percepe
perfect şi le înţelege integral prin prezenţa lor imediată la
Sine?”
25
- sinestezie = asociaţie între senzaţii de natură diferită care dau impresia
că sunt una simbolul celeilalte.
116
În sfârşit, renumitul savant Albert Einstein, autorul teoriei

relativităţii, spunea: „Religia mea consistă din umila admiraţie
a nemărginitului Spirit superior, care se revelează pe Sine în
amănuntele neînsemnate pe care noi suntem în stare să le
pricepem cu mintea noastră slabă, neputincioasă. Acea
adâncă convingere emoţională a prezenţei unei Forţe raţionale
superioare, care este revelată în necuprinsul Univers,
formează ideea mea de Dumnezeu”.
117
Anton Pascale
118
PARTEA A TREIA
DAGOSTEA LUI DUMNEZEU
PENTRU OAMENI
I. REFLECTAREA DIVINITĂŢII ÎN „MICA TRINITATE”

UMANĂ
1. Introducere în unitatea treimică condiţională a omului
Am văzut cum Universul prezintă dovezile puterii şi

inteligenţei divine. Ne vom apropia, cu aceeaşi intenţie, de om,
care reprezintă coroana creaţiei şi care poartă cel mai vădit
amprenta Trinităţii Divine, fiind o unitate biospirituală, formată
din trei părţi: duh, suflet şi trup, aşa cum ne dezvăluie Biblia.
Expresia din Geneza 1:26 „Să facem om după chipul
nostru, după asemănarea noastră” înseamnă:
- după chip: alcătuirea trinitară a fiinţei umane (duh,
suflet, trup), posedarea conştiinţei de sine şi a inteligenţei,
posibilitatea experimentării unei relaţii cu Dumnezeu sau cu
semenii noştri, asemănătoare cu cea dintre cele trei persoane
ale Sfintei Treimi, precum şi stăpânirea asupra restului creaţiei
(„chipul de domn”);
- după asemănare: prezenţa în om, în germene, a
tuturor virtuţilor dumnezeieşti, pe care el trebuie să le dezvolte
până la desăvârşire.
119
Anton Pascale
Sf. Vasile cel Mare, tâlcuind cuvintele „să facem om

după chipul şi asemănarea Noastră” arată: „Pe cel dintâi,
chipul, îl avem prin creaţie, iar pe cea de-a doua, asemănarea,
o dobândim prin voia noastră. Prin voia noastră liberă devenim
făptură asemenea lui Dumnezeu. Ceea ce ţine de voinţă,
există deja în natura noastră, ca potenţă, dar se dobândeşte
prin lucrare. Într-adevăr, după chip am fire cugetătoare, dar
ajung la asemănare devenind creştin”.
Omul actual moşteneşte, prin gena primordială a duhului
său, sămânţa virtuţilor care constituie chipul lui Dumnezeu, dar
trebuie să persevereze ca natura lor virtuală să ajungă la
deplina desăvârşire.
Fiinţele umane sunt create după chipul lui
Dumnezeu şi, prin urmare, posedă personalitate,
conștiinţă de sine, inteligenţă, moralitate, sociabilitate şi
creativitate. Omul este rezultatul unei lucrări divine, ce a
avut loc printr-o serie de acte creatoare „de novo”, şi al
unei dezvoltări imanente sau procesuale ulterioare
programate de către Divinitate.
Această concepţie a evoluţionismului teist sau a
creaţionismului progresiv a fost recunoscută şi de către papa
Ioan Paul al II-lea. Potrivit noului catehism al Bisericii catolice
din 1993, „Dumnezeu nu le conferă creaturilor numai existenţa
lor, ci şi demnitatea de a se menţine prin ele însele, de a fi
cauze şi principii unele pentru altele şi de a coopera, astfel, la
îndeplinirea scopului urmărit de El”. O astfel de cosmologie,
care dă un rol important omului, se va încununa, la sfârşitul
veacurilor, cu transfigurarea universului şi a credincioşilor, prin
intervenţia divină.
Altă dovadă că Divinitatea a programat devenirea
progresivă (evolutivă) a omului, este faptul că toate celulele vii
sunt capabile să recepţioneze şi să transmită informaţii,
indiferent de treapta de evoluţie a organismului: sistem
unicelular, pluricelular sau alte structuri mai complexe. În
cronologia creaţiei diferitelor vieţuitoare descrise în Geneza,
omul, ca organismul viu cel mai complex de pe Pământ şi
poate şi din univers, nu putea să apară decât ultimul, pentru
120
că numai pe seama structurilor mai simple îşi procură

componentele necesare vieţii.
La întrebarea „De ce a creat Dumnezeu pe om?”,
răspunsul teismului este că Dumnezeu urmăreşte o ţintă bine
definită spre care progresează istoria – realizarea unei relaţii
personale a omului cu Dumnezeu, după o perioadă de
încercare a credinţei şi fidelităţii lui în viaţa pământească.
Posibilitatea unui parteneriat cu Dumnezeu în
conducerea universului este asigurată prin faptul că omul are
un loc unic în creaţie, fiind făcut „după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu”. Fireşte că această expresie nu se reduce la o
asemănare fizică a înfăţişării lui Dumnezeu cu cea a omului,
pentru că principiul suprem, total şi universal pe care
doctrinele religioase îl numesc „Dumnezeu” este de natură
spirituală, divină, neavând un corp fizic. Din punct de vedere
metafizic, Dumnezeu este deopotrivă suprapersonal în
substanţialitatea Sa divină, nedualistă şi personal în raport cu
manifestarea Sa universală inteligentă şi relaţională, mai ales
faţă de creaţia Sa cea mai minunată şi cea mai iubită – omul,
dar fără a prezenta vreun caracter antropomorfic, pentru că nu
trebuie să se confunde personalitatea cu individualitatea.
Se pare că Dumnezeu a oprit procesul plănuit iniţial de
a-l crea pe om nemuritor (Geneza 2:9 - „în mijlocul Raiului se
afla pomul vieţii veşnice…”), după ce acesta i-a încălcat
porunca şi a mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului
(Geneza 3:22-24 – „… Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva
să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el
şi să trăiască în veci. Domnul Dumnezeu i-a scos din raiul
Edenului … şi heruvimi a pus şi sabia de pară rotitoare să
păzească drumul către pomul vieţii”).
Oprirea procesului desăvârşirii omului ca fiinţă
nemuritoare este dezvăluită şi în Geneza 17:1: „Eu sunt
Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea Mea şi fii
fără prihană”. Gregg Braden arată că în limba ebraică acest
verset este mai explicit: „Eu sunt Dumnezeu Creatorul care a
spus destul … acum mergeţi în faţa Mea şi deveniţi perfecţi”.
Aceste cuvinte implică faptul că, ţinându-se cont de ceea ce
121
Anton Pascale
am fi putut deveni după cădere, sub influenţă diavolului,

creaţia noastră ca fiinţe nemuritoare a fost oprită într-un stadiu
nedesăvârşit. Deşi eram compleţi din punct de vedere fizic, în
momentul în care Dumnezeu a oprit procesul am fost lăsaţi să
dobândim atributele spirituale care să permită să ne
desăvârşim potenţialul şi să atingem perfecţiunea. Prin ordinul
către omenire de a deveni perfectă, Dumnezeu ne-a dat
misiunea de a ne schimba, a evolua şi a participa în procesul
de finisare a lumii şi a esenţei noastre, pentru ca, după
moartea fizică, să putem deveni nemuritori, contopindu-ne cu
divinitatea.
Toţi creştinii consideră că omul a fost creat de
Dumnezeu dintr-o parte materială (trupul) şi una spirituală. În
ce priveşte componenta spirituală, o parte din creştini o
privesc nediferenţiat, numind-o suflet; alţii o consideră o
entitate necorporală simplă, formată dintr-o parte mai grosieră
(suflet), care este sediul afectelor şi o parte mai fină (duhul),
care este capabilă de a se pune în contact cu Sfântul Duh şi
de a-i deveni sălaş (conceptul Sf. Damaschin, dezvoltat şi de
ortodoxia română); iar alţii o despart în două entităţi de sine
stătătoare: sufletul şi duhul.
Duhul este elementul divin, care reprezintă un vas
pentru Duhul Sfânt, coborât pe pământ după urcarea la cer a
lui Iisus Hristos.
Personal, îmbrăţişez concepţia conform căreia duhul
este sămânţa divină suflată în om direct de Dumnezeu şi care
se reîntoarce la El, iar sufletul este partea spirituală care
prezintă cel mai mare interes pentru Divinitate şi pe care
omul trebuie s-o perfecţioneze şi s-o sfinţească pentru a
putea trăi veşnic.
Dacă suflarea divină ar fi reprezentat sufletul, ar fi
însemnat că o parte a lui Dumnezeu existentă în oamenii
păcătoşi ar fi aruncată în iad, împreună cu Satana şi îngerii
căzuţi. Dar partea suflată direct în om este duhul, care se
întoarce, imediat după moarte, la „Cel care l-a dat”.
122
Pentru a găsi convergenţa acestor opinii putem spune

că, din punct de vedere substanţial, fiinţa umană este duală,
fiind alcătuită din materie şi spirit, ca şi universul din care face
parte, dar din punct de vedere funcţional, omul este o fiinţă
treimică interconectată (duh-suflet-trup), putând fi reprezentată
grafic, astfel:
Fig.6 Reprezentarea grafică a unității treimice om

Este de preferat fig. 6B, în care săgeţile indică relaţia
condiţională între cele trei corpuri, rolul principal în viaţa
omului revenind sufletului, ca interfaţă între duh
(compartimentul de comandă) şi trup (executant). Pentru că
Divinul (infinitul) nu se poate amesteca cu profanul (finitul), a
fost creat sufletul, care înfiripă o relaţie între duh şi trup.
Trihotomismul26 este teza unităţii treimice a omului, care,
din punct de vedere funcţional, este alcătuit din:
-Trup (soma sau sarx), reprezentând partea fizică, avută
în comun cu animalele şi plantele, prin care i se revelează
omului lucrurile din lumea înconjurătoare;
-Suflet (psyche), reprezentând elementul imaterial,
psihologic, baza inteligenţei (compusă din raţiune şi minte), a
personalităţii umane, a emoţiilor, a capacităţii de a stabili
26
- trihotomie = împărţire în trei părţi, grupe sau specii (de la fr.
trichotomie).
- trihotomism = conceptul treimii umane – duh, suflet, trup.
123
Anton Pascale
relaţii, a voinţei şi a altor trăsături sufleteşti. Sufletul leagă

lucrurile din lumea înconjurătoare de propria existenţă, prin
care simte plăcere sau neplăcere, dorinţă sau aversiune,
bucurie sau durere;
-Duh sau spirit (pneuma), element divin (duhovnicesc),
care poartă principiul vieţii, este sediul conştiinţei şi asigură
legătura cu Divinitatea. Prin duh i se revelează omului esenţa
spirituală a lucrurilor.
Trihotomismul se sprijină pe anumite pasaje din Biblie,
care, fie că enumeră trei componente ale omului, fie că fac o
distincţie clară între suflet şi spirit. Un text foarte clar este 1
Tesaloniceni 5:23: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi
pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să
fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Iisus
Hristos”. În antropologia creştină este prezentată concepţia
trihotomică a structurii personalităţii umane. Nicodim Aghioritul
(sec. XIX) scrie: „Duhul tău, care îl caută pe Dumnezeul Cel
Ceresc, să stăpânească peste suflet şi trup, a căror menire
este de a rândui viaţa vremelnică”. În acelaşi secol XIX,
episcopul Teofan Zăvorâtul a cercetat în mod sistematic ce
este viaţa duhovnicească, ce este duhul în om, spre deosebire
de ceea ce este sufletul în trup. Episcopul Teofan consideră
că persoana omului este definită de ceea ce precumpăneşte
în el: duhul, sufletul sau trupul. În cazul în care conştiinţa şi
libertatea sunt întunecate şi supuse sufletesco-trupescului
(denumit astăzi psihofizic), deja nu mai avem de-a face cu un
om, a cărui trăsătură distinctă este duhul, care-l deosebeşte
de animale. Potrivit înţelegerii episcopului Teofan, în viaţa
duhovnicească a omului „duhul se manifestă în trei moduri:
prin evlavie şi frică de Dumnezeu, prin conştiinţă şi prin
căutarea lui Dumnezeu”.
În unitatea şi echilibrul duhului, sufletului şi trupului îşi au
rădăcina libertatea şi conştiinţa, autentica sănătate a
personalităţii umane.
O serie de teologi liberali susţin că sufletul se află între
duh şi trup, căci legătura directă între duh, de esenţă divină
(suflarea lui Dumnezeu) şi carne este imposibilă, relaţia dintre
124
ele neputând fi decât mijlocită de către suflet. Alţii susţin că

traducerea exactă din Biblie este: „Mai întâi, Dumnezeu a zidit
trupul lipsit de simţire, iar apoi a suflat în el „suflarea vieţilor”
(Geneza 2:7, în original, cuvântul viaţă este la plural),
însemnând o viaţă senzorialintelectuală (sufletească) şi una
spirituală (duhovnicească)”.
Nicolae Steinhardt, cunoscut şi ca monahul Nicolae
DelaRohia, este adept al trihotomismului, socotind sufletul o
interfaţă între trup şi spirit: „Duhul, da, e osârduitor şi gata să
creadă, să se încreadă; trupul, totuşi, ori zonele intermediare
dintre carne şi spirit, regiunile inferioare ale sufletului vegetativ
sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor ancestrale şi
dubiilor scepticismului sălăşluitor până şi-n adâncurile
entuziasmului celui mai sincer” („Dăruind vei dobândi”).
Pedagogia creştină a lui K. Uşinski este edificată pe
baza înţelegerii manifestărilor diferenţiate şi aflate în
interdependenţă ale duhului, sufletului şi trupului. Către
sfârşitul vieţii, I. P. Pavlov spunea adeseori că înţelegerea lui
fiziologică a activităţii nervoase superioare nu elimină
manifestările duhovniceşti ale personalităţii umane. Scriitorul
american Lion Feuchtwanger subliniază că oamenii s-au
dezobişnuit să folosească cunoaşterea duhovnicească, aşa
cum o făceau strămoşii noştri, care „posedau capacitatea de a
recepta duhul şi de a-l transfera asupra altora, fără intermediul
scrierii sau al vorbirii, care usucă şi sărăcesc. Ei erau în stare
să recepteze nemijlocit toată fiinţa omului, ca pe un tot, aşa
cum pământul absoarbe ploaia. Noi, oamenii contemporani,
suntem săraci. Ne-am lipsit de darul acesta. Numai puţini
dintre noi îl mai posedă”.
Pare să existe o analogie frapantă între natura tripartită
a omului şi natura triunică a lui Dumnezeu. În acest sens,
Henry M. Morris, plecând de la doctrina biblică a trinităţii
divine, arată că: „Tatăl este esenţa nevăzută a Dumnezeirii,
Fiul este expresia vizibilă a Dumnezeirii, iar Duhul Sfânt este
influenţa invizibilă, dar puternică a lui Dumnezeu în creaţia Lui.
La fel şi omul: sufletul lui este esenţa nevăzută a omului; trupul
este manifestarea vizibilă a prezenţei lui sufleteşti; iar spiritul
125
Anton Pascale
lui este personalitatea nevăzută, dar însufleţitoare a omului”

(„Bazele biblice ale ştiinţei moderne”).
O altă dovadă că fiinţa umană este formată din trei
elemente funcţionale o constituie cele trei seturi de percepţii
distincte ale acesteia: senzoriale, sufleteşti şi spirituale,
asigurate de trup, suflet şi duh, prin care se manifestă
personalitatea complexă a omului. Prof. Dmitri Melehov,
cunoscut medic psiholog şi bun creştin, arată că „devine o
cerinţă imperativă cercetarea omului dintr-o perspectivă
holistică, în toată deplinătatea manifestărilor sale fizice,
psihice şi spirituale, văzute ca aparţinând unei personalităţi
duhovniceşti […] Sfera duhovnicească personală este
concepută ca dominantă şi aflată în relaţii bine determinate cu
cea sufletească şi cu cea biologică” („Psihiatria şi problemele
vieţii duhovniceşti”).
Un alt psihiatru ortodox, dr. Dmitri Alexandrovici Avdeev,
directorul Institutului din Moscova pentru formarea atitudinii
creştine faţă de bolile psihice, îşi bazează activitatea sa pe
„integritatea personalităţii, văzută în unitatea manifestărilor
duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti – unitate obţinută cu condiţia
înrâuririi precumpănitoare a sferei duhului”.
În „Teologia Creştină”, Millard J. Erickson emite
concepţia „unităţii treimice condiţionale”, care presupune că
starea normală a omului este aceea a unei fiinţe spirituale
materializate, cele trei elemente întrepătrunzându-se şi
susţinându-se reciproc în viaţa pământească, având eficienţa
maximă dacă se respectă ierarhia duh-suflet-trup.
Trihotomia omului în slujba lui Dumnezeu este
condiţională. Dacă sufletul ascultă de duh, care reprezintă
principiul vieţii şi al adevărului, complexul om se va putea
reface la parametrii existenţi înainte de Cădere şi va putea
accede la o existenţă superioară, după moartea trupului.
Dacă, dimpotrivă, sufletul este dominat de trup (gânduri şi
pofte carnale, egoism, goană după îmbogăţire cu lucruri
trecătoare, etc), omul încetează de a mai comunica cu
Dumnezeu, întrucât canalul Duh se blochează şi persoana
respectivă decade duhovniceşte şi sufleteşte.
126
Echilibrul nu se mai poate reface, pentru că duhul său

este stăpânit de un suflet păcătos şi nu mai poate găzdui
Duhul Sfânt, ci duhul lumii.
Accentul care se pune pe suflet şi curăţirea (mântuirea)
sa pentru a putea accede într-o dimensiune superioară–
veşnicia, evocat în numeroase pasaje biblice, în dogmatica
creştină, ca şi în alte religii, arată că Dumnezeu are nevoie de
suflete superioare pentru îndeplinirea planurilor sale. Aceste
suflete trebuie să treacă prin perioada de încercări pământeşti,
care le îmbogăţeşte informativ, sentimental şi spiritual.
În continuare vom analiza fiecare dintre cele trei
componente ale fiinţei umane, care conţin numeroase mărturii
ale creării sale de către o Inteligenţă dumnezeiască.
2. Trupul uman
De la apariţia microscopului, medicina s-a concentrat, în

principal, pe studiul trupului omenesc. Apoi au apărut
microscopul electronic şi protonic, care permit mărirea de
milioane de ori, făcând astfel vizibile chiar moleculele şi atomii
componentelor celulare. Dar în entuziasmul studierii materiei,
cercetătorii şi medicii au uitat cu totul de spirit. Din cauza
acestei atitudini, cunoştinţele pe care omul le posedă despre
spirit şi suflet sunt inadecvate, iar medicina nu este îndeajuns
de eficientă.
Studierea biochimiei este, fără îndoială, pozitivă şi
benefică, dar permanent se vor ridica întrebări la care
răspunsurile corecte pot fi găsite doar luând în considerare
spiritul. A sosit momentul ca în facultăţile de medicină să se
studieze reţeaua bioenergetică, sufletul şi chiar spiritul uman.
În prezent, noesiologia 27 încearcă să extindă cunoştinţele
despre om, astfel încât medicina să poată aborda fiinţa umană
ca o unitate corp-spirit, indivizibilă şi indiscutabilă.
27
- noesiologie = ştiinţa care studiază efectele produse în viaţă la iniţierea
unui gând.
127
Anton Pascale
Trupul, reprezentând acea parte a omului care îl leagă

de natură, este format din două elemente: corpul fizic (soma)
şi reţeaua energetică (aura sau biocâmpul), produsă de
acesta.
Corpul fizic sau somatic este alcătuit din celule,
integrate în ţesuturi, organe şi sisteme de organe şi
funcţionează după modelul holografic. În manualul de biologie,
genetică şi evoluţionism pentru clasa a 12-a, celula vie este
comparată cu „un uriaş combinat chimic care, deşi are
dimensiuni infime, lucrează cu o mare eficienţă, sintetizând
numeroase substanţe, exact în cantităţile necesare”.
Impasul deosebit al teoriei evoluţiei este reprezentat de
incredibila structură a celulei vii, care nu poate fi un produs al
întâmplării. Astăzi, nici cel mai sofisticat laborator n-a reuşit să
creeze o singură celulă vie din materie nevie. Francis Crick,
care, alături de J. Watson, a descoperit structura moleculei de
ADN în 1955, primind premiul Nobel pentru această
descoperire, a ajuns să mărturisească că o structură ca cea a
ADN-ului n-ar fi putut apare vreodată prin hazard.
Ştiinţa secolului XX a demonstrat, de asemenea, că
există sisteme şi organe, având mecanisme deosebit de
complicate şi de complexe, care funcţionează în organismele
vii, ce n-ar putea să-şi îndeplinească funcţiile dacă le-ar lipsi o
singură componentă. Această caracteristică, numită
„complexitate ireductibilă”, este o dovadă că aceste structuri
trebuie să fi apărut deodată şi complet formate, demontând
definitiv afirmaţia evoluţiei graduale, prin selecţie naturală de-a
lungul timpului.
Fiecare nucleu celular conţine informaţia genetică
codificată sub forma unui compus chimic denumit acid
dezoxiribonucleic (ADN), organizat în formaţiuni ce poartă
numele de gene, grupate în cromozomi 28 cu structuri
28
- cromozom = corpuscul al nucleului celular, purtător al caracterelor
ereditare, care se formează în timpul diviziunii celulei şi care este variabil
ca formă la fiecare specie.
128
filamentoase. Un cromozom conţine mii de gene, fiecare

având informaţia necesară pentru producerea unei proteine.
Molecula AND-ului uman a fost descrisă de Watson şi
Crick ca fiind compusă din patru unităţi de bază ale vieţii –
adenina, timina, guanina şi citozina (A, T, G, C), care poartă
toate informaţiile necesare producerii oricărei forme de viaţă
existente pe Pământ. Codul fiecărei forme de viaţă este
alcătuit din combinaţii diferite ale acestor patru baze. Printr-un
proces înţeles numai parţial, bazele se aranjează în perechi
exacte, cunoscute sub denumirea de perechi de baze,
conţinând tipare care se combină cu alte perechi pentru a
produce forma vie.
La 26 iunie 2000, lumea a fost uimită de vestea dată de
Bill Clinton, conform căreia două companii concurente – una
americană şi alta engleză – şi-au unit resursele în cadrul
Proiectului Genomului Uman şi au produs prima hartă a
modului în care se aranjează bazele care formează ADN-ul
uman. Perechile de baze guanina-citozina şi adenina-tinina
sunt aşezate faţă în faţă, formând spiţele unei structuri în
scară – cunoscutul dublu helix. Aceste combinaţii, cunoscute
drept gene, formează cele 23 de perechi de informaţie vie
(cromozomi) care ne fac unici ca specie.
ADN-ul celular reprezintă materialul genetic ce poartă
informaţia de structură şi funcţie, adică de morfologie şi
fiziologie a corpului somatic. ADN-ul este o macromoleculă
spiralată, formată din două lanţuri (catene) de polinucleotide,
înfăşurate elicoidal în jurul unui ax central comun imaginar. El
face legătura cu principiul vieţii, existent în duhul omului (gena
spirituală sau ADN-ul în materie negativă), pentru a asigura
viaţa trupului somatic.
În afară de faptul că este posesorul informaţiei genetice,
ADN-ul cromozomial are, de asemenea, capacitatea de a se
autoreproduce. Când celula nu este în diviziune, cromozomii
nu sunt vizibili în nucleu, dar când celula intră în diviziune, ei
devin mai scurţi şi mai groşi şi apoi clivează longitudinal,
despărţindu-se şi migrând către polii celulari.
129
Anton Pascale
În final, citoplasma se separă în jumătăţi şi apar noi

membrane în jurul celor două noi celule. Acest lucru asigură
multiplicarea celulelor şi transmiterea informaţiei genetice de
la o generaţie la alta. Procesul diviziunii celulare se numeşte
mitoză şi are loc atunci când ovulul fertilizat se dezvoltă pentru
a da naştere unui copil, apoi adultului şi pentru a înlocui
celulele uzate ale organismului. În fiecare zi, un număr uriaş
de celule mor şi sunt înlocuite prin mitoză, mai activă sau mai
lentă. Celulele din sistemul nervos nu se pot regenera prin
diviziune, dar cele hepatice, tegumentare şi sanguine sunt
complet înlocuite de mai multe ori pe an. Cercetările din ultimii
ani au demonstrat că până și celulele din sistemul nervos se
pot regenera, folosind celule stem (mantre), care iau locul
celor distruse.
Anul 1956 a marcat apariţia citogeneticii umane, când s-
a descoperit că harta cromozomială a omului conţine 46 de
cromozomi, dispuşi în 22 perechi de autozomi29 şi o pereche
de heterozomi30. În anul 2001, în cadrul proiectului genomului
uman, realizat de SUA şi Anglia, s-a descoperit că aceste 23
de perechi de cromozomi conţin cele aproximativ 33.000 de
gene ce dau toate caracterele de morfologie şi fiziologie ale
corpului somatic. Până atunci se credea că sunt necesare cel
puţin 100.000 de gene pentru a defini corpul uman. Ovulele şi
spermatozoizii au, fiecare, 23 de cromozomi, încât la
fertilizarea ovulului, zigotul va deţine întreaga zestre genetică
(44 + XX sau 44 + XY). Cromozomii tatălui sunt răspunzători
pentru determinarea sexului. Cromozomii sexuali sunt notaţi
cu X şi Y în funcţie de forma lor. La femei ambii cromozomi
sexuali sunt de tip X, iar la bărbaţi există un X şi un Y. Dacă
un spermatozoid având un cromozom X fertilizează un ovul,
copilul va fi o fetiţă (XX), dar dacă spermatozoidul are
cromozomul Y, copilul va fi băiat (XY).
Zigotul rezultat prin fecundarea ovulului de către
spermatozoid deţine întreaga zestre genetică.
29
- autozom = cromozom din celule somatice
30
- heterozom = heterocromozom, care determină sexul
130
Totul este programat: culoarea ochilor şi a părului,

trăsăturile feţei, înălţimea, talentele, dar şi bolile ereditare,
principalele trăsături psihice. Se spune că şi numărul bătăilor
inimii este programat genetic, determinând durata de viaţă a
fiecărui om. O astfel de ordine nu poate proveni din
dezordinea în care ar fi trebuit să evolueze genele potrivit
principiului entropiei, aplicat la întreaga materie. Cine ar putea
susţine ordinea în codul genetic? Evident că numai un Creator
inteligent şi omnipotent care să poată exclude unele
fenomene, anulând acţiunea legilor generale ale naturii.
Craig Venter, care a condus echipa britanică în cadrul
proiectului genomului uman, crede că „totalitatea
comportamentelor, dimensiunilor şi funcţiilor noastre au, în
mod clar, o componentă genetică, dar genele explică doar o
parte din proces. Existăm ca specie deoarece avem o
capacitate de adaptare care trece dincolo de genom”.
Aproape în toate religiile şi culturile lumii, documentele
străvechi ne spun că specia umană a primit ceva ce a fost
descris drept „o scânteie specială”, un fir misterios de esenţă
spirituală care ne uneşte cu ceilalţi semeni ai noştri şi cu
Creatorul.
Textele restaurate din literatura creştină şi iudaică
străveche fac o distincţie clară între corpul uman şi scânteia
de esenţă dumnezeiască care îl animă. Prin actul primar al
creaţiei omului, Dumnezeu a dăruit o parte din El însuşi în timp
ce îşi „sufla respiraţia” în primii reprezentanţi ai speciei
noastre. În acest mod, oamenii şi-au asumat rolul de „vase
înzestrate în mod unic cu spirit divin”. Din această perspectivă,
codul genetic ar putea fi considerat reţeta pentru calitatea
necesară vasului care păstrează esenţa lui Dumnezeu. Aşa
cum templele sunt construite pentru a delimita un spaţiu sfânt,
corpul uman este un fel de templu care găzduieşte esenţa
sfântă a lui Dumnezeu. În Noul Testament, Iisus vorbeşte
despre templul trupului său (Ioan 2:21), apoi le spune
apostolilor că sunt templul lui Dumnezeu şi că spiritul
Acestuia sălăşluieşte în ei (1 Corinteni 3:16), concluzionând cu
131
Anton Pascale
o afirmaţie directă: „Trupul vostru este templul Duhului Sfânt

care se află în voi” (1 Corinteni 6:19).
Atunci când evenimentele vieţii ne pun la încercări ce
depăşesc puterile omeneşti, mesajul păstrat în celulele
noastre ne reaminteşte că nu suntem singuri în aceste
încercări, că suntem aici cu un scop şi că avem o componentă
unică care ne diferenţiază de toate celelalte specii de pe
Pământ – Duhul lui Dumnezeu.
Faptul că Duhul lui Dumnezeu există în interiorul nostru
ar trebui să ne dea puterea de a depăşi orice provocare a vieţii
şi orice diferenţe care ne separă. Dar realităţile lumii noastre
arată că ignorăm originea noastră comună, trăind dezbinaţi
datorită deosebirilor de rasă, naţionalitate, religie și statut
social.
Pe baza bogatului material informaţional şi a practicii
medicale se poate vedea în alcătuirea şi funcţionarea corpului
uman că a existat un Creator al acestei fiinţe atât de
complexe, care nu s-ar fi putut întruchipa în mod întâmplător,
aşa cum actele creatoare ale omului nu sunt întâmplătoare, ci
se bazează pe planuri riguroase.
Cunoaşterea senzorială, bazată pe organele de simţ,
sistemul nervos şi activităţile sufleteşti reflectă în modul cel
mai pregnant faptul că fiinţa umană a fost dotată pentru a
percepe mediul înconjurător, a analiza semnalele primite, a
reacţiona instinctiv sau raţional şi a lua deciziile ce se impun în
armonie cu interesele individuale sau colective.
Vom exemplifica această afirmaţie analizând organele
de simţ care au fost create pentru a percepe lumina şi sunetul
– cele mai răspândite unde din univers.
Între organele senzoriale este cel mai evident că ochiul
şi urechea au fost create pentru a vedea şi a auzi de către un
demiurg care cunoştea legile opticii şi ale acusticii, pentru că
el le instaurase, împreună cu alte legi şi principii care să
reglementeze apariţia şi evoluţia universului.
Ochiul este pomenit în Biblie de 354 de ori. Psalmistul
afirmă că ochiul e întocmit de Dumnezeu: „Cel ce a întocmit
ochiul, s-ar putea să nu vadă?”
132
Flamarion, în cartea sa „Dumnezeu în natură”, după ce

face descrierea ochiului, afirmă: „Trebuie ca cineva să fie
înzestrat cu o deosebită îndrăzneală pentru ca, faţă de
construcţia minunată a organului vizual, să pretindă totuşi că
puterea care l-a întocmit este o putere oarbă şi neştiutoare,
jucărie a materiei şi lipsită de orice inteligenţă. Dacă luneta
astronomilor, care este numai o rânduială de lentile, afirmă
dreptei judecăţi că a fost alcătuită de un optician, cum ochiul
omenesc, neasemănat oricărui aparat artificial, ar putea fi
considerat opera materiei sau a întâmplării?”
Dar ochii, spre deosebire de aparatele optice, exprimă şi
stările psihice ale omului. Ei pot scăpăra de mânie, dar pot
exprima şi teama sau groaza. La fel bucuria, durerea, sau
dragostea pot fi citite în ochi. În popor se spune că ochii nu
mint.
De asemenea, urechea este una dintre cele mai de
seamă construcţii. Cel care a plănuit-o a cunoscut la perfecţie
legile acusticii. Antropologii afirmă că urechea exterioară este
o adevărată capodoperă, construită anume să recepţioneze
undele sonore şi să le introducă în canalul auditiv. Totodată,
ea ne ajută să apreciem direcţia din care vine sunetul.
Urechea nu asigură numai simţul nostru auditiv ci şi pe cel al
echilibrului. Otoliţii 31 din ondolimfă semnalizează poziţia
capului, punând în acţiune mijloacele de corecţie a echilibrului
pentru a putea umbla.
Urechea funcţionează ca un captator de unde sonore, cu
amplitudini şi energii diferite, care determină intensitatea,
frecvenţa şi tonalitatea sunetelor. De asemenea, ea are şi rolul
de amplificator (urechea medie), constituit de un angrenaj
format din trei osişoare: ciocănelul, care vine în contact cu
timpanul; scăriţa, care este ataşată de urechea internă; şi
nicovala, care face conexiunea între celelalte două. Acest
sistem amplifică de 20 de ori mişcările timpanului. Modificările
intensităţii sunetelor sunt recepţionate de mici cili de pe
31
- otolit = corpuscul calcaros din urechea internă, care serveşte la formarea
senzaţiei de echilibru sau la transmiterea vibraţiilor sonore.
133
Anton Pascale
membrana bazilară prin undele transmise prin endolimfă, care

trec în sus pe toată întinderea cohleei. Nervul cohlear ajunge
la o regiune specializată a creierului, denumită aria auditivă.
Modul în care undele sunt transformate în impulsuri electrice şi
interpretate de către creier nu este complet înţeles. De
asemenea, nu este clar modul în care urechea distinge
intensitatea şi tonalitatea sunetelor.
Urechea mai are şi rolul de a absorbi energia, un
amănunt trecut cu vederea de cei mai mulţi oameni. Dr.
George von Bekesy scria în revista „Scientific American” că
„noi am avea o formidabilă problemă mecanică dacă ar fi să
extragem cea mai mare parte din energia sunetelor ce lovesc
timpanul. De obicei, când un sunet loveşte o suprafaţă solidă,
cea mai mare parte din energia lui se împrăştie. Dar urechea
trebuie să absoarbă această energie pentru a-şi îndeplini rolul.
Spre a face aceasta, ea trebuie să acţioneze ca un fel de
transformator mecanic, convertind marea amplitudine a
undelor sonore din aer în vibraţii de amplitudine similară. Iată
cum urechea rezolvă această problemă fără să ceară
concursul minţii noastre, dovedind că nu a apărut la
întâmplare”. În Psalmul 93/94:9, psalmistul afirmă, din
timpurile biblice, că urechea a fost creată de Dumnezeu: „Cel
ce a sădit urechea, s-ar putea să nu audă?” Dar, în timp ce, cu
ajutorul urechilor, oamenii aud mii şi mii de sunete, mii şi mii
de voci, pe care le disting desluşit, ei nu aud mărturia ei că are
un Creator.
Alte exemple care confirmă creaţiunea sunt cele legate
de nevoile structurale ale corpului uman. Femurul se
aseamănă cu un cilindru gol. De ce? Inginerii ştiu că această
configuraţie este cea mai eficientă pentru a furniza rezistenţa
maximă cu minim de material. Oasele unui bărbat voinic
cântăresc aproximativ 65 de kilograme. Bare de oţel, având
aceleaşi dimensiuni, cântăresc de douăzeci de ori mai mult.
Putea să apară un astfel de schelet ideal, cum este cel al
omului, cu articulaţii care se ung singure, din pură întâmplare?
134
Dar golul oaselor nu este gol, ci umplut cu măduva ce

produce globulele roşii din sânge. Aceasta îl arată pe Creator
ca expert în conservare şi eficienţă.
Omul face roboţi pentru a-şi uşura munca sau pentru a
evita mediul toxic, după un plan potrivit cu utilitatea dorită.
Dacă robotul, care este mult mai simplu decât omul, nu a putut
apărea întâmplător, ci este rezultatul îndeplinirii unui plan
detaliat, oare raţiunea noastră nu ne îndeamnă să realizăm că
şi omul este făcut după un plan? Apoi planul trebuie să aibă
un plănuitor inteligent care să-l producă în concordanţă cu
scopul urmărit. Însăşi mintea noastră ne spune că o avem cu
scopul de a gândi, de a observa, de a planifica şi a crea lucruri
noi, de a pătrunde tainele şi legile Marelui Spirit Creator şi de
a le pune în practica vieţii noastre.
Cunoaşterea structurii anatomice şi fiziologice a omului,
precum şi a realizărilor ştiinţei şi practicii genetice permit
înţelegerea transmiterii principiului vieţii de la duh (sămânţa
divină din om, care provine din Duhul Sfânt al lui Dumnezeu)
către corpul somatic, prin intermediul modulării acestei
informaţii (ADN-ul spiritual) de către suflet şi comunicării ei
către ADN-ul în materie pozitivă din trupul omului.
Corpul fizic depinde de efectele de forţă, de substanţele
nutritive, lumină şi căldură ale mediului înconjurător. Omul le
preia necontenit de acolo, după care le predă din nou. În
decurs de câţiva ani, totalitatea substanţelor care compun
corpul nostru fizic se reînnoieşte complet. Dar, în final, trupul
fizic este sortit îmbătrânirii şi morţii, descompunându-se în
elementele chimice constitutive şi apoi în particule
subatomice, întrucât materia organică este foarte complexă şi,
deci, cu un grad mare de instabilitate.
Prin urmare, legea entropiei, care acţionează în univers,
îl afectează cel mai mult şi cel mai dureros pe om, prin
fenomenele îmbătrânirii şi morţii. O teorie destul de rezonabilă
sugerează că îmbătrânirea este, în principal, legată de
mutaţiile din diversele celule ale corpului, produse de radiaţiile
solare sau alte influenţe ale mediului.
135
Anton Pascale
Pe măsură ce se acumulează asemenea mutaţii, un

organ vital va înceta să funcţioneze normal sau chiar să
producă moartea somatică a individului. Howard J. Curtis, în
„Mecanismele biologice ale procesului de îmbătrânire”
sugerează, însă, că „rata mutaţiilor pentru celulele somatice
este mult mai ridicată decât cea a celulelor gametice, cauzând
moartea individului, dar supravieţuirea speciei umane”.
Reducerea treptată a cantităţii de vapori de apă şi a
stratului de ozon în atmosferă, creşterea radiaţiilor nucleare,
trecerea sistemului solar prin centura fotonică a Pleiadelor sau
alte catastrofe cosmice pot duce la dispariţia speciei umane,
dacă nu intervine un miracol. Religia creştină vede acest
miracol în a doua venire a lui Hristos pe Pământ şi dotarea
oamenilor cu trupuri spirituale nemuritoare.
Reţeaua energetică este o structură aparte, produsă de
corpul fizic. Ea serveşte corpul fizic, constituit din materie
pozitivă, iar pe de altă parte, reprezintă un racord cu sufletul.
Totodată, această reţea bioenergetică, bine îmbinată cu toate
celulele, ţesuturile, organele şi membrele omului se răsfrânge
şi în exterior, îmbrăcând trupul, ca un scut protector, până la o
distanţă de 15-20 cm, cu liniile de forţă perpendiculare pe
somă.
Câmpul energetic (reţeaua energetică, corpul eteric,
aura) poate fi pus în evidenţă electronografic, prin fenomenul
Kirlian (descărcarea unui curent electric şi înregistrarea grafică
a câmpului energetic pe o placă fotografică). Metoda se
foloseşte cu succes în diagnosticarea diverselor afecţiuni. Dar
acest biocâmp poate fi şi palpat de-a lungul meridianelor de
acupunctură.
Subiecţii care au percepţii extrasenzoriale şi pot vedea
aurele, percep această interfaţă eterică ca pe un ţesut luminos
în diverse culori, ce variază în funcţie de sănătatea celui
observat şi de starea sa spirituală (gri, verde, bleu, violet), iar
strălucirea este mai mult sau mai puţin intensă.
O altă dovadă a existenţei biocâmpului o constituie
senzaţia de membru fantomă la persoanele care au suferit
amputaţii ale membrelor.
136
Acestea au impresia că posedă în continuare membrul

respectiv, împreună cu o sensibilitate aproape normală a
zonei.
Ştim cu toţii că, astăzi, cercetările bioenergetice sunt
foarte avansate în occident şi orient, iar unii cercetători
demonstrează că acest corp energetic subtil al omului
modulează permanent aceeaşi informaţie ADN ca şi corpul
somatic şi deci este la fel de complex ca acesta.
Sistemul energetic este în continuă activitate de
organizare a materiei vii, iar potenţialul său depinde de starea
de sănătate a individului, de integrarea în mediul natural, de
rezistenţa la stres etc. Boala modifică fiziologia şi morfologia
punctului somatoenergetic, care se deschide sau se închide.
În ce priveşte dezagregarea corpului energetic, cunoscut
şi sub numele de aură sau corp eteric, aceasta are loc în timp,
după o curbă exponenţială, prăbuşirea producându-se brusc
în prima fază, apoi mai lent. Fiecare organ, ţesut va avea
propria curbă de moarte energetică, în relaţie directă cu
rezistenţa celulelor la lipsa acută de oxigen (celula nervoasă
moare în circa 5 minute, miocardul în circa 20 de minute,
ţesutul renal în circa 120 de minute etc).
Astăzi se poate decoda o hartă a corpului energetic, al
cărui rol este de a menţine în homeostazie 32 standard
informaţia ADN-ului somatic şi a răspunde la terapia
energetică şi la resuscitarea cardio-pulmonară. În viitor,
progresul tehnic va face posibilă vizualizarea în profunzime a
corpului energetic, scanarea, tomografierea şi fotografierea.
Reţeaua bioenergetică se revitalizează şi echilibrează cu
condiţia ca funcţionarea de ansamblu a corpului uman să se
desfăşoare armonios. Dacă viaţa fiziologică şi sufletească a
omului este dezordonată şi dacă se inversează ierarhia
normală a componentelor umane, trupul primând asupra
sufletului şi sufletul întunecând duhul, atunci şi regenerarea
32
- homeostazie = menţinerea corpului uman într-o stare constantă de
echilibru intern, în situaţii permanent variabile, asigurând astfel toate
funcţiile organismului.
137
Anton Pascale
corpului energetic este împiedicată. Reglări parţiale ale reţelei

bioenergetice se fac de către maeştrii şcolilor orientale şi
occidentale, dar realizările nu sunt de durată.
Serghei Nikolaevici Lazarev – binecunoscut doctor şi
cercetător rus, aplicând masajul bioenergetic în tratarea
pacienţilor săi, a observat că boala de fapt nu se vindecă, ci
migrează de la un organ la altul, întrucât se acţionează doar
asupra efectului, cauza rămânând în continuare netratată.
„Fără înţelegerea lumii înconjurătoare, a propriei
persoane, a legăturii cu Divinitatea, consecinţele pătrunderii în
reţeaua bioenergetică a omului pot fi foarte grave” – atrage
atenţia S. N. Lazarev, în cartea sa „Sistemul autoreglării
câmpurilor”. El „a văzut” cum se modifică structura fizică şi
bioenergetică a omului prin conştientizarea faptelor sale şi
căinţă, întrucât corpul fizic depinde de spirit şi influenţează
spiritul. De aceea, actul terapeutic trebuie îndreptat atât
asupra trupului, cât şi asupra sufletului şi a duhului, care sunt
primordiale.
3. Moartea somatică a trupului
Trupul omului este afectat de mulţi factori, dar în mod

hotărâtor de moarte, care are trei aspecte: moartea spirituală,
moartea fizică sau somatică şi moartea eternă, numită şi „a
doua moarte”.
Moartea spirituală a fost primul fel de moarte apărută pe
pământ, semnificând despărţirea de Creator. Când Dumnezeu
i-a spus lui Adam: „în ziua în care vei mânca din el (pomul
cunoaşterii binelui şi al răului), vei muri negreşit”, nu s-a referit
la moartea fizică, ci la moartea spirituală. Această moarte,
care nu duce imediat la moartea fizică, înseamnă mai mult
decât despărţirea de Dumnezeu. Natura divină a duhului
omenesc este perturbată primind în el natura diavolului
(element extrinsec duhului), care afectează fundamental viaţa
omului, în care se manifestă, cu precădere, ceea ce este rău.
De acum el va reacţiona conform naturii sale păcătoase, până
când intervine moartea somatică şi, apoi, moartea veşnică.
138
Moştenind genetic păcatul original, la care se adaugă şi

păcatele personale, favorizate de un duh întunecat de natura
lumii obiective înconjurătoare, omul poate evita, totuşi,
moartea eternă, dacă acţionează pentru regenerarea sufletului
şi a trupului, refăcând unitatea treimică iniţială.
Tradiţiile iudaice, creştine, musulmane, orientale,
ezoterismul şi spiritismul susţin că omul moare numai somatic,
sufletul având capacitatea de a trăi într-o lume nouă, cu un
grad mai mic sau mai mare de spiritualizare.
Cercetări prestigioase privind moartea organismelor vii,
făcute la Stanford University pe culturi în vitro, arată că ceasul
îmbătrânirii (reversul procesului vieţii) s-ar afla în nucleul
fiecărei celule din individ, că el este dirijat genetic de un
hormon al morţii produs de glanda pituitară. Deci moartea
naturală este ritmată din interior şi împlinită prin cele din afară
– ea venind mai mult sau mai puţin la termenul virtual
determinat prin aranjamentul genetic, pentru că pot intervini şi
factori accidentali.
În cazul unui accident sau a unei boli grave, moartea
somatică reprezintă incapacitatea biocâmpului (reţeaua
energetică) de a corela informaţia ADN în materie pozitivă
(ADNMP) cu informaţia ADN în materie negativă (ADNMN)
primită de la duh prin intermediul sufletului. În cazul morţii
naturale, duhul încetează de a mai transmite principiul
vieţii către corpul somatic, în clipa sortită pentru încetarea
periplului pământesc.
Dispariţia totală a câmpului energetic are loc în
aproximativ 30 de minute şi este preferabil să se desfăşoare în
linişte şi, dacă este posibil, în prezenţa celor dragi. Sunt
semne care anunţă că moartea somatică se apropie, cum ar fi:
deprimarea funcţiilor vitale, pierderea în greutate,
hipotensiunea, hipotermia, tulburări senzoriale şi ale stării de
conştienţă, respiraţie modificată.
În urma morţii somatice sufletul se desprinde de corpul
fizic, întrucât racordul câmpului energetic încetează să existe.
139
Anton Pascale
Un institut londonez, dotat cu paturi în care se putea

cântări cu precizie miligramică greutatea pacienţilor muribunzi,
a constatat că în momentul morţii aceştia pierdeau circa 21
grame.
Unii cercetători au tras concluzia că aceasta ar fi
greutatea sufletului. Este foarte interesant că, în puţinele
cazuri de întoarcere la viaţă din moartea clinică, pacienţii au
recâştigat greutatea pierdută în momentul morţii,
demonstrându-se astfel existenţa structurilor spirituale,
sub posibila formă de câmpuri, atrase de gravitaţia şi
magnetismul pământului, influenţând, astfel, scala cântarului
electronic.
Nimic nu indispune sufletul mai mult decât gândul la
moarte, mai ales la propria noastră moarte, care ne poate
zădărnici, într-o clipă, toate planurile şi, pentru a ne elibera de
acest gând, ce ne face viaţa imposibilă, ne refugiem, adeseori,
în ceea ce ne este mai la îndemână: în agitaţia lumii, în
plăcerile trupeşti, în agonisirea averilor, în griji de tot felul.
Încercăm să uităm de Dumnezeu şi căutăm cu disperare slava
şi puterea lumească, amăgindu-ne că suntem stăpâni peste
viaţa şi destinul nostru.
Pentru înţelegerea sensului vieţii şi al morţii, trebuie să
avem în vedere dualitatea principiilor fundamentale care
stăpânesc viul – faptul că viaţa nu înseamnă absenţa morţii,
iar moartea nu înseamnă o anihilare totală a omului, sufletul
intrând într-o nouă existenţă. Pregătirea pentru călătoria către
acest mister al morţii este personală şi necesară, dar cei mai
mulţi dintre semenii noştri îşi petrec viaţa pentru a alunga
gândul morţii. În felul acesta ei, de fapt, mor în fiecare clipă, nu
vor trăi niciodată cu bucuria supremă a vieţii şi nu vor fi seduşi
de parteneriatul cu Dumnezeu aici şi, prin moartea fizică, în
eternitate.
Înţelegerea şi acceptarea morţii poate avea loc dacă
privim viaţa şi moartea ca pe o unitate. „Murim – spune Jason
Shulman, în felul în care un val se scufundă înapoi în ocean,
sătul de existenţa sa momentană, exultând în clipa înălţării
140
sale şi acceptând pierderea energiei cinetice care l-a ţinut în

înalturi. Se scufundă în elementul fiinţei sale, rezistând prin
gravitaţie puţin timp, apoi, schimbare cu schimbare, se
împrăştie până când nu mai este val, ci schiţa a ceea ce ar
putea fi val, apoi chiar mai puţin, pe măsură ce substanţa lui
este ridicată ca parte a altui val, cu o altă viaţă şi moarte, o
altă execuţie în timp şi un alt ritm” („Vindecarea prin Cabala”).
Aşa este ciclul vieţii omeneşti: trăim şi murim pentru a ne
scufunda într-o nouă viaţă – proces deschis de către Cristos,
care a învins moartea prin moarte şi a înviat în glorie veşnică.
Toate marile tradiţii spirituale ale omenirii, şi îndeosebi
creştinismul, ne spun că moartea nu este sfârşitul, existând o
viaţă viitoare care conferă vieţii de acum o semnificaţie sacră.
Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre oameni încep să
aprecieze viaţa la adevărata ei semnificaţie când sunt pe patul
de moarte. Atunci ei sunt răvăşiţi de păreri de rău. Este însă
mult prea târziu.
De ce acestă amară dezamăgire? Pentru că majoritatea
oamenilor pune în centrul întregii existenţe corpul nostru
muritor şi îl asociază cu sinele şi egoul nostru, iar această
falsă asociere perpetuează iluzia existenţei lor concrete,
inseparabile. La fel şi întreaga lume, pe care o admirăm şi
adunăm în jurul nostru, capătă un aspect solid şi real. Când
murim, toată acestă construcţie artificială a minţii noastre, care
nu ţine cont de caracterul trecător al lumii, se destramă lăsând
locul unor regrete amarnice.
În schimb, pentru cei care au acceptat nepermanenţa
lumii duale, practicând contemplarea asupra Cuvântului lui
Dumnezeu şi non-ataşamentul pentru valorile trecătoare ale
acestei vieţi, se produce ieşirea într-o nouă dimensiune a
libertăţii, care produce pace şi încredere că există în ei „ceva”
pe care nimic nu-l distruge. Moartea celor credincioşi este
uşoară şi senină pentru că îl au de partea lor pe Dumnezeu,
care îi cheamă la viaţă veşnică.
141
Anton Pascale
4. Sufletul omenesc
Sufletul este o componentă imaterială a fiinţei

umane, având rolul de a transmite principiul vieţii şi alte
informaţii de natură divină de la duh către corpul fizic, de
a asigura trăirile sentimentale, inteligenţa şi voinţa
necesare manifestării creative pe pământ, de a păstra
memoria vieții şi de a permite continuarea existenţei
omului regenerat (mântuit), alături de Creator, în
eternitate.
Cred că această definiţie, la care am ajuns după 20 de
ani de studiu şi meditaţie, descrie cel mai cuprinzător sufletul
omenesc. Comparaţi-o cu definiţiile din DEX şi alte
enciclopedii şi veţi vedea diferenţa.
Substanţa sufletului nu este o emanaţie a trupului
omenesc, cum este cazul reţelei energetice (biocâmpului), ci
este un element distinct al omului, de sorginte divină, care se
transmite la urmaşi prin procreaţie naturală (teoria emisă de
Tertulian şi adâncită de Sf. Augustin). Această concepţie,
susţinută de Scriptură, ne învaţă că omul este o specie, iar
ideea de specie implică reproducerea individului în totalitatea
sa. Fiziologia pare să confirme acest lucru, embrionul purtând
în sine germenii care vor produce mentalitatea şi
personalitatea, exact la fel cum poartă informaţia despre
mărime, culoare, sex etc.
Facultăţile sufleteşti sunt: inteligenţa, sensibilitatea
(viaţa sentimentală) şi voinţa, mărturisind din nou amprenta
Sfintei Treimi. Ele sunt logic corelate: sufletul trebuie să
cunoască înainte de a simţi şi trebuie să simtă înainte de a voi.
aPentru a cunoaşte, sufletul este dotat cu o
inteligenţă, alcătuită, la rândul ei, din minte şi raţiune, ajutate
de instrumentele create de-a lungul timpurilor de către om,
care au lărgit capacitatea de observaţie, calcul şi stocare a
informaţiilor, de previziune şi control.
142
Acest lucru a fost posibil pentru că sufletul a fost creat în

aşa fel, încât să posede forţa ideilor şi, prin aceasta, omul să
devină el însuşi creator.
Existenţa minţii este ceva ce trebuie pur şi simplu să o

accepţi, fiindcă ea reprezintă întreaga ta experienţă mintală de
la un moment la altul. Creierul este material, poate fi observat,
disecat, dar mintea este imaterială, nu se supune
măsurătorilor.
Karl Poper, filozof şi John Ecclas, laureat al premiului
Nobel, renumit neurobiolog, în cartea lor „Mintea şi creierul ei”,
argumentează că, pe lângă procesele şi forţele fiziologice ale
creierului, există egale stări mintale reale care interacţionează
cu corpul omenesc. Înseamnă că există două ordini diferite.
Creierul este în lumea materială şi mintea este în lumea
subiectivă. Dr. Alan Gevins spune că nu poate crede că
mintea ar putea fi redusă doar la o scurgere de electroni.
Mintea aparţine sufletului, care foloseşte creierul ca parte
senzorială şi instrument de analiză şi calcul ce poate fi
comparat cu un computer organic.
Dr. Angel Escudero, fondatorul noesiterapiei 33 şi
psihoanesteziei34, arată în cartea sa „Voinţa învinge durerea”:
„Dacă prin puterea creatoare a gândului, o fiinţă umană poate
să modifice sau să inhibe funcţionarea obişnuită a creierului,
să controleze sensibilitatea la durere şi să-şi armonizeze
propria fiziologie, asta se întâmplă datorită faptului că o
energie superioară controlează şi organizează materia”. Acest
lucru este posibil deoarece mintea este un angrenaj al
sufletului, structurat pe diferite frecvenţe de vibraţie, pe care
le-am putea numi capacităţi sau puteri. Oamenii nu pot să
realizeze aceleaşi performanţe, pentru că nu toţi au aceleaşi
puteri. Unii posedă chiar puteri paranormale, prin care pot
controla şi supune materia, inclusiv pe alţi oameni.
33
- noesiterapie = vindecare prin gândire.
34
- psihoanestezie = anestezie produsă de acţiunea gândului în creier.
143
Anton Pascale
Omul are lumina minţii nu doar pentru cunoaştere, ci şi

pentru a fi o fiinţă morală. Intelectul omului, mintea sa, natura
sa morală dovedesc că a fost creat de o Fiinţă inteligentă şi
morală, care a scris în conştiinţa omului legile Sale. Această
conştiinţă are sediul în spiritul omului şi, de acolo, îi judecă
acţiunile şi îl acuză sau îl aprobă, pentru că mintea sa
deosebeşte binele de rău şi acţionează în consecinţă. Mintea
umană poate dialoga cu sine însăşi şi, în acelaşi timp, pe baza
memoriei faptelor personale poate da verdicte asupra
propriilor deliberări.
Prin urmare, sufletul este substratul memoriei vieţii, al
conştienţei cauzale; în el sunt codificate cauzele reale,
esenţiale ale lucrurilor, ideile abstracte, cunoaşterea,
elaborarea gândurilor, definirea eului. Prin memoria vieţii
pământeşti sufletul îşi menţine identitatea în viaţa de după
moartea somatică.
În zilele noastre, cercetătorii descoperă uluiţi că nu
creierul este depozitarul memoriei, ci doar un instrument
genial pentru accesarea câmpului informaţional sufletesc, care
conţine informaţii transmise genetic sau obţinute din mediul
înconjurător şi din cosmos, precum şi informaţii primite prin
revelaţie mistică.
Creierul, nu este decât computerul fiinţei umane, având
rolul de interfaţă între expresia sufletului şi viaţa fizică, de
traductor, analizor, sintetizator şi interpret al evenimentelor ce
au loc la graniţa material-imaterial. Stocarea informaţiei şi
validarea deciziei se face însă în suflet, unde se află centrul de
analiză şi decizie al omului, precum şi alţi centri vitali. Procesul
şi sediul memoriei sunt explicate metafizic de teozoful Rudolf
Steiner, atât pe baza propriei concepţii antropozofice, cât şi pe
baza informaţiilor obţinute de la clarvăzători (persoane cu
organe de simţ suprasensibile):
„Cum se naşte memoria? Evident cu totul altfel decât
senzaţia sau percepţia. Fără ochi, eu nu pot avea senzaţia
albastrului. Dar prin ochi nu am, nicidecum, amintirea
albastrului. A-mi aminti înseamnă a vieţui ceva ce nu mai este
prezent în faţa mea; a lega o trăire trecută de viaţa mea
144
prezentă. Cine strecoară însă, ca prin farmec, imaginea de ieri

în memoria mea? Aceeaşi parte din mine care a fost prezentă
la vieţuirea mea de ieri şi care este prezentă şi la cea de azi:
sufletul. Fără acest păstrător credincios al trecutului, fiecare
impresie exterioară ar fi mereu nouă pentru om. Sufletul este
cel care face această întipărire şi percepe apoi propria sa
întipărire, aşa cum percepe ceva exterior. Astfel, sufletul este
păstrătorul amintirii”.
În ce priveşte diferenţa dintre minte şi raţiune, Sf. Maxim
Mărturisitorul ne învaţă că mintea este organul înţelepciunii,
iar raţiunea este organul cunoaşterii. Mintea se
desăvârşeşte prin dobândirea înţelepciunii, iar raţiunea prin
dobândirea cunoştinţei, susţinând împreună credinţa.
Cunoaşterea despre sine însuşi, despre Dumnezeu şi
despre lume îl face pe om răspunzător de faptele sale faţă de
sine însuşi, faţă de Dumnezeu, de natură şi de ceilalţi oameni
şi îl îndeamnă spre perfecţionare spirituală.
bSufletul este perceput de mulţi psihologi şi ca o
sinteză a întregii firi şi a vieţii sentimentale a omului,
aflându-se într-o continuă tensiune, provocată de influenţele
asupra sa ale corpului somatic şi ale duhului. Prin aceasta se
explică şi deosebit de bogata viaţă sentimentală care
caracterizează omul „jubilând până în slava cerurilor – întristat
până la moarte” (Goethe) şi care se exprimă în special în artă,
îndeosebi în muzică, cântec şi poezie.
cToate trăsăturile menţionate în legătură cu
asemănarea omului cu Dumnezeu îşi capătă importanţa prin
voinţa personală a omului sau libertatea sa de acţiune.
Aceasta îl face pe om o fiinţă morală, adică responsabilă
pentru gândirea, vorbirea şi activitatea sa, inclusiv pentru
stăpânirea instinctelor naturale.
Voinţa omului este liberă în sensul că acesta poate
alege să facă orice este conform naturii sale. În sens moral,
capacitatea omului de a păcătui a devenit incapacitatea lui de
a nu păcătui. Omul ar putea dori să se schimbe, dar nu mai
este în stare să o facă prin simpla voinţă de a-şi transforma
starea morală. Însă Duhul Sfânt poate lucra, prin voinţa
145
Anton Pascale
omului, pentru a-l întoarce la Dumnezeu: „Dar tuturor celor ce

L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul
să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din
voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan
1:12).
Voinţa personală, care asigură libertatea de alegere a
omului sau liberul arbitru, nu trebuie să fie frântă de nimeni.
Un om fără voinţă este o epavă. Încăpăţânarea, dar nu voinţa,
trebuie să dispară. Voinţa trebuie dezvoltată, educată şi
încadrată în voinţa infinit de mare a Creatorului. Aşa ajunge
omul la cea mai mare libertate.
Dar liberul arbitru al omului nu este o emancipare pe
cale de evoluţie, ci o dotare prin creaţie. Sfântul Augustin
spunea în privinţa aceasta: „Dumnezeule, ne-ai făcut pentru
Tine, şi sufletul nostru nu se odihneşte până nu se odihneşte
în Tine”.
Într-adevăr, pentru fiecare persoană moartea este fie
poarta sufletului spre viaţă cu Dumnezeu, fie separarea
eternă de Cel care poate împlini, în final, aspiraţiile
umane.
Acest aspect al concepţiei omului despre soarta
sufletului este, prin excelenţă, personal. Unii cred că la moarte
individul dispare pur şi simplu, are loc o extincţie personală.
Dar creştinii ştiu că oamenii urmează să ducă o existenţă
transformată în lumea spirituală până la Parusie, când vor
intra fie într-o existenţă cu Dumnezeu şi cei regeneraţi, fie într-
o existenţă separată de Dumnezeu, trăind într-o singurătate
teribilă pentru că nu l-au acceptat pe Cel care-i putea împlini.
Oamenii necredincioşi evită gândul morţii; perspectiva că
vor avea de dat socoteală de viaţa lor în faţa lui Dumnezeu nu
este plăcută. De aceea, ei preferă să se declare atei sau
libercugetători ori rămân indiferenţi faţă de existenţa lui
Dumnezeu, ducându-şi viaţa cu scopul satisfacerii naturii lor
egoiste, prin înşelarea şi exploatarea semenilor, trăind urât şi
murind la fel de urât, căci în faţa morţii iminente îşi
rememorează viaţa păcătoasă, iar spiritul desprinzându-se de
146
trup le transmite că îi aşteaptă judecata din urmă, fără recurs

şi cu sentinţă veşnică.
Nu este greu de închipuit disperarea care le cuprinde
sufletul în clipa morţii şi modul mizerabil în care îi trec pragul
spre neantul celor damnaţi.
Pentru creştini, a muri cu Hristos înseamnă doar o
moarte a trupului fizic, dar o înflorire spirituală. Aşa cum a fi
„născut din nou” a însemnat a doua noastră naştere pe
Pământ, tot aşa, a fi născut prin moartea fizică în lumea eternă
va fi a treia şi ultima noastră naştere.
În urma morţii somatice, cele trei părţi ale fiinţei umane
au destinaţii diferite. Trupul se întoarce în ţărână căci „din
ţărână a fost făcut şi în ţărână se va întoarce”, duhul se
întoarce la Dumnezeu, „Cel care l-a dat”, iar sufletele îşi
urmează drumul spre lumea spirituală. Moartea somatică ne
separă de natura coruptibilă a corpului omenesc şi asigură
ieşirea în afara timpului a sufletului. Sufletul conştient trebuie
să moară naturii pentru a renaşte spiritului.
Dacă până nu demult cercurile medicale şi ştiinţifice au
respins orice idee de supravieţuire a sufletului după moarte,
începând cu a doua jumătate a secolului XX, şi-au dat
încuviinţarea pentru realitatea unor fenomene legate de
experienţele morţii iminente (EMI).
Iată cum este descrisă, pe baza unei mulţimi de cazuri la
care doctorul cardiolog american Maurice S.Rawlings a
asistat, experienţa desprinderii de corp a omului spirit:
„Pe un muribund îl părăsesc puterile sau îşi pierde
conştiinţa de sine, fără a avea vreo durere, în timp ce el intră
în moartea clinică; şi totuşi el mai aude cum medicii îl declară
mort. Apoi descoperă că se află în afara corpului său, dar încă
în aceeaşi încăpere; că el stă alături şi observă ceea ce se
întâmplă. El vede încercarea celor din încăpere de a reanima
corpul său şi deseori umblă şi ocoleşte oamenii care-i barează
vizibilitatea. Sau priveşte în jos de undeva de pe o poziţie
aeriană din apropiere de plafon. Îi vine greu să creadă că este
mort; că acest corp fără viaţă a fost odată al lui. El se simte
bine!
147
Anton Pascale
După ce s-a mai obişnuit cu această stare ciudată el

sesizează că posedă un corp nou care pare a fi înzestrat cu
simţuri reale, dar mult mai puternice. El observă că acum are
şi unele însuşiri deosebite: corpul cel nou are capacităţi
nelimitate de deplasare şi de citire a gândurilor. Constată că
se mişcă de-a lungul unui tunel lung cu pereţi întunecoşi. Deşi
se mişcă cu viteză, nu atinge pereţii şi nici nu îi este teamă că
ar putea să cadă.
După ce a parcurs tunelul şi a ieşit afară din el, vede o
împrejurime sclipitoare de o frumuseţe aleasă, unde se
întâlneşte şi se întreţine cu prietenii şi rudele care au murit
înainte. Aici, uneori, i se pun întrebări de către o fiinţă de
lumină. Împrejurimea poate fi şi ceva înspăimântător, adesea
o temniţă sau o grotă mare. De cele mai multe ori prin faţa
ochilor lui rulează, cu o viteză fulgerătoare, toate întâmplările
mai importante din viaţă, având sentimentul că l-ar aştepta
judecata. În mod obişnuit soseşte la o barieră, la o limită peste
care nu poate trece şi i se porunceşte de un înger sau altă
persoană spirituală să se întoarcă în trupul său şi să-şi
schimbe modul de viaţă din trecut. De la acest punct, în mod
obişnuit, el se regăseşte în corpul său, unde simte dureri sau
un şoc electric, deoarece cineva îl apasă pe piept făcându-i
reanimarea”.
Dr. Rawlings, care a devenit ulterior şi consilier spiritual,
nu a întâlnit nici un pacient reanimat care să fi rămas după
aceea ateu sau care să susţină în continuare că nu se poate
spune nimic despre viaţa de după moarte.
Cu toate că în ultima vreme se popularizează tot mai
multe experienţe EMI, oamenii acceptă cu greu existenţa vieţii
de dincolo. Un sondaj efectuat de Institutul Internaţional Gallup
în diferite ţări arată, totuşi, că răspunsul lor este diferit: în SUA,
credinţa în viaţa de dincolo a fost confirmată de 69% din cei
intervievaţi; în Canada – 54%; în Australia şi Benelux – 48%;
în Marea Britanie – 43%; în Franţa – 39%; Italia – 36%; ţările
scandinave – 35%; Germania – 33%.
Doctorul francez Jean-Jacques Charbonier, anestezist –
reanimator, este convins că experienţele morţii iminente (EMI),
148
cu care s-a confruntat în practica sa profesională, dovedesc că

o anumită parte a fiinţei noastre supravieţuieşte şi dincolo de
moarte. Concluziile sale au fost prezentate, pe 17 iunie 2006,
în cadrul unui colocviu la Nisa, la care au participat peste 2000
de specialişti. Ulterior, a publicat două eseuri, „Viaţa de după
moarte există” şi „ Dovezile ştiinţifice ale vieţii de după
moarte”, bazate pe mărturii şi publicaţii ştiinţifice recente.
Aceste dovezi arată că suntem o entitate care locuieşte într-un
corp terestru, pe care îl părăsim în momentul morţii, pentru a
ajunge într-un univers invizibil pentru cei vii. Există deja un
consens ştiinţific, în urma experimentelor realizate în ultimii 30
de ani, despre existenţa unei anumite forme de conştiinţă,
prezentă în momentul în care creierul încetează să
funcţioneze, care este capabilă să vadă la 360 de grade de
jur-împrejur, prin materie, deplasându-se, totodată, în timp şi
spaţiu.
Şi alţi doctori au lansat studii pentru a încerca
autentificarea în mod incontestabil a ieşirii sufletului în afara
corpului, prin plasarea în mai multe spitale din Europa,
Canada şi SUA, a unor ţinte în camerele persoanelor aflate în
stare de comă, pentru a putea afla dacă acestea le-au văzut şi
le pot descrie în cazul trecerii printr-o experienţă a morţii
iminente. Aceste experimente confirmate de institute de
cercetare cu renume, ar putea să schimbe gândirea
predominant materialistă a oamenilor, care nu concep drept
real decât ceea ce este accesibil simţurilor.
5. Duhul – scânteia divină din om
Duhul este cea mai fină parte spirituală a omului,

care nu poate fi percepută cu simţurile, fiind de natură
divină. El nu este supus legilor materiei, spaţiului şi
timpului şi este veşnic.
În limba română avem doi termeni pentru această
componentă a omului: spiritul, care vine din limba latină şi
duhul, care îşi trage originea din limba slavă, ambele fiind
folosite pentru traducerea lui „pneuma” din limba greacă sau a
149
Anton Pascale
lui „ruah” din limba ebraică. Duhul omului după cădere conţine,
în afara elementului intrinsec – sâmburele divin transmis
genetic de către părinţi – şi un element extrinsec – Duhul Sfânt
sau duhul lumii, care se instalează în duhul omului în timpul
vieţii.
Cei convinşi de existenţa duhului (spiritului) îl privesc ca
fiind agentul divin care a dus la viaţă biologică omul creat din
materia existentă – „ţărâna pământului”. Această concepţie
potrivit căreia fiinţa umană vie a fost creată pe Terra de către
Dumnezeu, ulterior evoluând aşa cum ne apare astăzi, prin
perfecţionarea ADN-ului în mod natural sau prin inginerie
genetică divină (cazul Sarei, nevasta lui Avraam, a Rachelei,
nevasta lui Iacob, naşterea lui Iisus, fiul Mariei), a fost
acceptată şi de către Papa Ioan Paul al II-lea.
Duhul omului îndeplineşte trei funcţiuni, sugerând
originea sa în trinitatea divină.
aÎn primul rând, duhul reprezintă „principiul de viaţă”,
suflat de Duhul Sfânt asupra trupului zidit din ţărână, şi se
întoarce la Creator odată cu moartea omului. Fiind o
componentă divină, duhul nu poate intra în contact direct cu
trupul, ci acţionează asupra acestuia prin intermediul sufletului
pentru a-i transmite „suflarea vieţii”. Duhul deosebeşte fiinţa
umană de animale, a căror viaţă este „sângele lor” şi care au
doar un suflet axat pe senzaţii şi instincte de supravieţuire.
Dacă omul este viu, este pentru că Dumnezeu a adăugat
la combinaţia neînsufleţită de atomi, care formează materia
organică din care l-a creat, un ingredient esenţial – viaţa, care
animează materia organică şi fereşte trupul fizic de
descompunere.
Această interpretare este susţinută de Biblie: „Duhul
Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceştia, pentru că ei
sunt numai trup35; aşadar, zilele lor vor fi 120 de ani!” (Geneza
6:3). Deci duhul conţine principiul vieţii („zilele lor vor fi 120 de
ani”), care este decodat şi transferat de suflet asupra somei,
35
- trup = în context, trupeşti, supuşi păcatelor cărnii.
150
iar prin rechemarea duhului la Dumnezeu se produce moartea

somatică naturală a omului.
În acelaşi timp, duhul asigură şi viaţa spirituală a omului
în sensul plăcut divinităţii, deschizându-i calea spre viaţa
veşnică, alături de cei răscumpăraţi.
bÎn al doilea rând, duhul este sediul conştiinţei
(„glasul lui Dumnezeu în om”). Chiar formarea cuvântului
(con+ştiinţă) ne spune că este vorba despre o cunoaştere
comună cu cineva. Mai exact, conştiinţa este capacitatea
omului de a cunoaşte ştiinţa lui Dumnezeu şi voia Lui.
Conştiinţa este o cunoaştere a faptelor şi a stărilor
noastre morale, comparate cu un standard stabilit de
Dumnezeu, care are autoritate asupra noastră. Ea este
discriminatorie, declarând obligatorii acele acţiuni sau stări
conforme standardului lui Dumnezeu. Dar sentimentul de
remuşcare şi teama de pedeapsă care urmează
desconsiderării a ceea ce conştiinţa ne-a arătat ca drept şi
obligatoriu nu sunt produse de conştiinţă, ci de partea
sensibilă a sufletului.
Mulţi se întreabă dacă poate fi vorba de o conştiinţă
infailibilă. Răspunsul este diferit. Dacă standardele morale
transmise de duh către suflet sunt acceptate de intelect, atunci
judecata conştiinţei este corectă. Dacă duhul omului este
întunecat şi standardele acceptate de intelect sunt altele decât
cele stabilite de Creator, deciziile conştiinţei pot fi greşite. De
aceea pot exista răufăcători cu conştiinţa împăcată. Singurul
standard adevărat pentru conştiinţă este Cuvântul lui
Dumnezeu. Atunci când conştiinţa judecă după acest
standard, verdictul ei este infailibil.
Conştiinţa, ca atribut al duhului, are deci misiunea să ne
aducă aminte continuu despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi a
voii Sale şi să vegheze dacă acţionăm în conformitate cu
această cunoaştere, fiind astfel un arbitru al faptelor noastre.
Conştiinţa este proprie omului, dar nu este de factură
umană. Ea este cumpăna divină aşezată în noi, care spune
minţii noastre că există Dumnezeu.
151
Anton Pascale
Chiar dacă azi cauţi s-o gâtui, să n-o mai auzi, ea îţi
semnalizează, peste voinţa ta, că păcatul săvârşit atrage după
sine pedeapsa, că remuşcările pe care le vei avea aici sunt o
nimica toată faţă de suferinţa spirituală ce va fi în viaţa
viitoare. Concepţia că nu există suflet, că nu există Dumnezeu
şi diavol este marea amăgire a Satanei, care duce sufletele la
pierzare. Să nu uităm că suntem fiinţe responsabile atât în faţa
moralei şi normelor sociale, cât şi în faţa Celui ce ne-a creat.
Se poate constata că în psihologia şi psihiatria
contemporane se manifestă tot mai clar tendinţa de a găsi căi
comune înţelegerii ştiinţifice, respectiv religioase, a
personalităţii umane, iar în activitatea practică a psihologilor,
psihiatrilor şi preoţilor se remarcă dorinţa de a merge pe calea
schimbului reciproc de experienţă în tratarea bolnavilor şi în
educarea unei personalităţi sănătoase.
Conştiinţa fiecăruia dintre noi este superioară procesului
de gândire şi separată de acesta, fiind în permanenţă la curent
cu ce se întâmplă în noi, în lumea noastră şi în cosmos,
făcând tot ce poate pentru a ne avertiza să acţionăm conform
aşteptărilor Celui care ne-a creat.
c În al treilea rând, duhul asigură legătura omului cu
Divinitatea: „Sunt Eu numai un Dumnezeu de aproape şi nu
sunt Eu un Dumnezeu de departe? zice Domnul. Nu umplu Eu
cerurile şi pământul?” (Ieremia 23:24). „Eu – zice Domnul – te
voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te
voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmul
32:8). Prin urmare, Dumnezeu este omniprezent în univers şi
în legătură permanentă cu omul, al cărui duh este „firul de
argint” cu cerul. Starea de undă celestă a duhului permite ca
omul să fie localizat, oriunde pe pământ, de către Creatorul
său. În acelaşi timp, spiritul omului este în căutarea refacerii
legăturii cu Divinitatea, pregătind sufletul să intre în lumea
spirituală, prin poarta morţii somatice.
Aş sublinia un aspect la fel de important pentru omenire,
şi anume, necesitatea ca Duhul lui Dumnezeu să lucreze în
fiecare din noi pentru a ne desăvârşi asemănarea cu Cel care
152
ne-a creat şi a putea accede, astfel, în veşnicia existenţei

spirituale alături de Dumnezeu.
Până la acel fericit eveniment este posibilă comunicarea
cu Divinitatea chiar în cursul vieţii pământeşti, lucru confirmat
de Biblie şi dovedit de oamenii de ştiinţă.
Astfel, institutul de Cardiologie din California a
demonstrat că în jurul inimii se formează un inel de energie cu
un diamentru de circa 2-3 metri, care influenţează la mulţi
kilometri distanţă prin intrarea în rezonanţă cu câmpurile
electromagnetice ale atomilor care compun lumea din jurul
nostru. Mecanismul este simplu: inima transformă emoţiile şi
convingerile noastre în unde electromagnetice şi apoi le
transmite la mare distanţă în univers.
Este demonstrat în laborator că inima transmite unde
electrice de 100 de ori mai puternice şi unde magnetice de
5000 de ori mai intense decât cele ale creierului nostru. Acest
câmp electromagnetic care unifică totul a fost denumit în
diferite feluri: matrice divină, câmp matriceal energetic, câmp
primordial, hologramă cuantică. Distanţa la care se află
receptorul dorinţelor noastre nu are importanţă pentru că toţi şi
toate se află în acest câmp energetic unificat care poate
conduce la transformări uluitoare, chiar în ADN-ul nostru
(ştiinţa epigeneticii). Gândurile şi sentimentele noastre
modifică ADN-ul, iar acesta, la rândul lui, influenţează tot ce se
află în jurul nostru, până la cele mai mari distanţe, pentru că
ADN-ul spiritual este matricea divină din om.
Am văzut că vidul nu este gol, ci plin cu particule
instabile, în special fotoni. S-a introdus ADN uman în acest vid
şi s-a observat că fotonii s-au aşezat în forme ordonate. Chiar
şi atunci când ADN-ul a fost scos din eprubetă, fotonii şi-au
păstrat forma ordonată. Nu s-a găsit încă explicaţia ştiinţifică a
acestui experiment, dar se crede că fenomenul se datorează
unei matrice energetice care răspunde unui plan mai profund,
de natură supranaturală sau divină, după care s-a creat tot ce
există în univers.
Oamenii de ştiinţă şi filozofii au căzut de acord că acest
câmp matriceal energetic este mediul prin care se propagă
153
Anton Pascale
gândurile, sentimentele şi configuraţiile ordonatoare ale ADN-

ului.
S-a măsurat influenţa ADN-ului asupra intensităţii
emoţiei şi s-a constatat că rezultatul este acelaşi chiar dacă
eprubeta cu ADN se transferă de partea cealaltă a
Pământului.
Rezultă că gândurile şi sentimentele modifică ADN-ul, iar
acesta, la rândul său, modifică lumea din jur la distanţe foarte
mari. În acest fel, omul este el însuşi un creator al propriului
univers.
La rândul lui, ADN-ul nostru înmagazinează diferitele
informaţii primite de la alţi oameni sau din univers. În acest fel,
Noi interacţionăm cu Tot ce există în univers şi Tot-ul cu Noi.
Prin intermediul ADN-ului, gândurile şi emoţiile noastre
influenţează materia înconjurătoare, pentru că materia este tot
energie, cu diferite grade de condensare. Cercetătorul japonez
Masaru Emoto a demonstrat cât de puternică este influenţa
gândurilor şi sentimentelor noastre asupra cristalelor de apă.
Astfel, cristalele de apă îngheţată se ordonează în forme
simetrice minunate în cazul gândurilor şi sentimentelor
luminoase (dragoste, pace, compasiune, fericire) şi în forme
dezordonate dacă nutrim sentimente de ură sau elaborăm
planuri de răzbunare asupra altor persoane. Să nu uităm că
apa reprezintă 70% din corpul uman, care este supus astfel
unor puternice influenţe ale gândurilor şi emoţiilor noastre, cât
şi ale celorlalţi oameni.
Cum este posibilă această influenţă a omului asupra
lumii? Este posibilă prin faptul că Spiritul Suprem nu este în
afara creaţiei, ci se îngrijeşte de ea: „Şi a văzut Dumnezeu
toate câte făcuse: şi iată că erau foarte bune şi frumoase”
(Geneza 1:31). Totodată, l-a însărcinat pe om să aibă grijă de
creaţia Sa: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în
grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza
2:15). Omul poate face acest lucru atât prin muncă fizică, cât
şi prin forţa gândurilor, dar mai ales a sentimentelor inimii sale.
Nimic nu este imposibil pentru că noi suntem scântei din
duhul lui Dumnezeu, în rezonanţă cu dorinţele Sale.
154
Mecanismul funcţionării acestei legi a rezonanţei este

foarte simplu: Cere cu credinţă ceea ce doreşti şi vei primi!
Nu uita, însă, să mulţumeşti în permanenţă lui
Dumnezeu, chiar dacă dorinţele nu ţi s-au împlinit imediat sau
nu se împlinesc, pentru că uneori cerem lucruri nepotrivite,
care ne-ar aduce suferinţă, nu fericire şi pace.
S-a constatat că atunci când te simţi împlinit sufleteşte şi
recunoscător lui Dumnezeu pentru ce ţi-a oferit, energiile
benefice curg din inimă şi se răspândesc în întreg trupul, fiind
proiectate şi în spaţiul înconjurător, influenţând oamenii din jur.
Este bine să te debarasezi de balastul emoţiilor şi
gândurilor negative, de convingeri preluate uneori nefast chiar
de la părinţi, fraţi sau prieteni şi să te însoţeşti cu oameni care
îţi protejează pacea sufletească. S-a constatat că influenţa
grupurilor de creştini este mai puternică de cât ceea ce poate
produce individul, luat separat, pentru că „Acolo unde se
adună doi sau trei în numele Meu, voi fi şi Eu cu ei”.
Omul este susţinut în existenţa sa pământească, de
către Dumnezeu, comunicarea cu El fiind posibilă prin
meditaţie şi rugăciune. Unii clarvăzători, privind la un om care
se roagă, percep spiritul strălucind ca Soarele, iar linia divină
devine şi ea tot mai strălucitoare, conectându-l cu Dumnezeu.
Ştim că fiecare dintre noi suntem, în esenţă, o
combinaţie de energie luminoasă şi sonoră cu elemente
solide. Dacă am putea auzi frumuseţea armonicelor noastre
interioare, am asculta cea mai frumoasă simfonie, pentru că a
fost compusă de Creatorul nostru. Culoarea şi armonia ei ne-
ar putea topi gheaţa din suflet şi am putea să-i iubim pe toţi
semenii noştri, umblând din nou în graţia lui Dumnezeu. Dar
pentru că ne-am îndepărtat de cele duhovniceşti, nu putem
percepe această perfecţiune pe care o moştenim de la Tatăl
nostru, care ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui. Ne
rămân, însă, credinţa şi harul divin, care pot să ne mântuiască,
punând din nou în armonie duhul, sufletul şi trupul nostru,
aducându-ne din nou la starea dinainte de Cădere şi la
comunicarea directă cu Dumnezeu, aici şi în dimensiunea
eternităţii.
155
Anton Pascale
II. PROVIDENŢA DIVINĂ PENTRU OMENIRE
1. Condiţia umană
Omul zilelor noastre este căzut din starea de graţie

iniţială şi apăsat de păcatul originar, păcatele transmise prin
genele părinţilor şi păcatele personale.
Majoritatea persoanelor îşi alege crezurile şi obiectivele
pe baza unei perspective practice, fiind sceptică cu privire la
orice lucru despre care se pretinde că ar transcende
experienţa senzorială şi respingând ideea unui Dumnezeu
care ne povăţuieşte ce să facem.
În acest fel, duhul omului îşi pierde rolul de conducător şi
sfătuitor spiritual, fiind înlocuit de un suflet copleşit de pofte
carnale şi ambiţii omeneşti, care se pot transforma uşor în
păcate prin lipsa de conformare, activă sau pasivă, la legea
morală a lui Dumnezeu în domeniul acţiunii, al gândirii sau al
stării lăuntrice.
Păcatul este lucrarea diavolului, dar responsabilitatea
este în întregime a omului şi nu a naturii sau a structurii
realităţilor date de Dumnezeu, cum afirmă unii pentru a-şi
motiva slăbiciunile. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, iar când
permite acest lucru diavolului, ştie că nimic nu poate fi peste
puterile de reacţie ale omului. Părintele Cleopa, analizând
evoluţia păcatului, evidenţiază cu iscusinţă treptele acestuia:
- Momeala sau atacul gândului rău, care vine necontenit
cu diferite feluri de patimă (gând de femeie, de bani, de slavă,
de putere, de mânie, de băutură, de îmbuibare, etc);
- Consimţirea sufletului de a sta de vorbă cu gândul rău,
de la început sau după o rezistenţă prealabilă;
- Învoirea sufletului de a primi gândul păcătos în mintea
sa;
156
- Păcătuirea cu mintea, prin închipuire şi, pe această

cale, păcatul trece neobservat din minte la simţirea trupului;
- Împlinirea păcatului cu trupul, omul ajungând să cadă
definitiv (desfrânare cu cât mai multe femei, lăcomia
pântecului, iubirea de bani, furtul, beţia, uciderea, drogurile,
etc);
- Obişnuinţa cu păcatul sau împătimirea, căci „Cine face
păcatul, rob este al păcatului” (Ioan 8:34; Romani 6:16).
Necredinţa duce la nerecunoaşterea lui Dumnezeu, la
lipsa nădejdii şi a dragostei, fiind cea mai aproape de esenţa
păcatului. A căuta propria noastră voie, implică convingerea că
valorile noastre sunt superioare celor ale lui Dumnezeu,
înseamnă deci că nu credem în El.
Condiţia omului neregenerat (nemântuit) este
următoarea: (a) duhul său este despărţit de Dumnezeu
(comunicarea este întreruptă); (b) sufletul poate să
stăpânească peste trup pervertindu-l sau (c) trupul, cu
dorinţele şi poftele sale, poate să înrobească şi să domine
sufletul.
După cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici
unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este
nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-
au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să
facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este mormânt deschis;
se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de
aspidă; gura lor este plină de blestem şi de amărăciune; au
picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt
pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu
este înaintea ochilor lor” (Romani 3:10-18). Aceste descrieri
ale stării spirituale a omenirii sunt valabile şi astăzi, fiind
întâlnite cu prisosinţă şi în România.
Fiinţele umane au fost create bune, dar, prin cădere,
chipul lui Dumnezeu a fost afectat, dar nu într-atât de
distrus, încât să nu mai poată fi restaurat. Prin lucrarea lui
Hristos, Dumnezeu a răscumpărat omenirea şi a început
procesul de regenerare a oamenilor.
157
Anton Pascale
Astăzi, Satan şi îngerii săi stăpânesc planeta noastră, cu

permisiunea lui Dumnezeu, lucrând pentru intensificarea stării
de păcat şi împotriva mântuirii oamenilor, dar procesul de
regenerare sau mântuire a fiinţei umane continuă.
Nădăjduim că Dumnezeu, văzând eforturile noastre spre
iluminare şi onestitatea căutării adevărului, ne va da harul
credinţei, chiar dacă uneori ochii noştri vor trebui să fie
deschişi, prin suferinţe fizice sau încercări grele în viaţă,
pentru a-l alege, în cele din urmă, ca Domn, pe Hristos.
Dublată de raţiune, credinţa va putea produce mai repede
schimbarea paradigmei noastre de gândire, declanşând voinţa
necesară transformării spirituale. Altfel, am putea avea
surpriza să primim mesajul divin doar ca pe o experienţă
emoţională şi trecătoare. Ar fi păcat!
Sunt convins că omul, mântuit cu adevărat, chiar dacă
nu are timpul necesar să parcurgă calea sfinţirii, va ajunge în
rai, ca în exemplul tâlharului de pe cruce. Tot astfel, dacă,
urcând scara sfinţirii, alunecă, dar se mărturiseşte şi se
căieşte, el nu va pierde mântuirea şi viaţa veşnică, doar că va
primi o răsplată mai mică în comparaţie cu alţi credincioşi mai
vrednici. Dacă pocăinţa 36 este adevărată, mântuirea şi viaţa
veşnică sunt garantate.
De ce creştinismul este calea cea mai sigură spre
mântuirea şi regenerarea omului?
Cuvântul divin (legea) şi reculegerea evlavioasă erau
cele două direcţii recomandate de religiile monoteiste
necreştine, pe linia cărora fiecare suflet evolua spiritual în mod
independent, izbânda nefiind la îndemâna tuturor.
În cazul creştinismului, Logosul divin ia forma unei fiinţe
întrupată pe pământ, trăind în mijlocul oamenilor ca un
exemplu viu, demn de urmat de cei mântuiţi în Hristos, şi nu
rămâne un principiu impersonal revărsat abstract în spaţiul şi
timpul universal.
36
- pocăinţa = termen ce derivă în limba română din slavonul „pocaianie”
şi nu din originalul grecesc „metanoia”, dar ambele înseamnă schimbarea
modului de gândire al creştinului.
158
Prin jertfa Sa, Hristos impregnează sufletul omenesc şi-l

primeşte în El, permiţându-i accesul sigur în împărăţia
cerească, pentru că asigură calitatea necesară răscumpărării
rasei umane şi refacerii legăturii acesteia cu Dumnezeu.
Întregul proces al desăvârşirii spirituale a omului are loc
pe baza harului divin primit prin credinţă.
Credinţa în Divinitate şi în Cuvântul Său este prioritară;
apartenenţa la un anumit cult creştin este secundară. Omul
poate fi mântuit chiar dacă nu aparţine unei biserici anume. De
altfel, trebuie menţionat că, şi în cazul credincioşilor care
frecventează biserica, mântuirea reprezintă o opţiune
personală, accesul la ea făcându-se liber consimţit, iar
perfecţionarea spirituală are la bază credinţa şi voinţa fiecărui
individ în parte.
2. Planul de regenerare a omului
Aşa cum Divinitatea a produs forţa de inflaţie lambda

pentru a permite încă o vreme expansiunea universului,
asigurând, totodată, menţinerea constantelor vieţii pe Pământ,
tot astfel va interveni şi pentru salvarea sufletelor celor care
doresc cu ardoare acest lucru.
Dar remediul pentru păcat va veni prin intermediul unei
modificări a naturii umane, produsă în mod supranatural, din
dragoste divină, pentru mântuirea celor păcătoşi şi schimbarea
radicală a vieţii lor şi nu prin eforturile proprii ale oamenilor.
Aceasta este minunea principală a zilelor noastre.
Pentru a permite părţii spirituale a omului să-şi continue
existenţa în eternitate, Dumnezeu a elaborat un plan de
regenerare (mântuire) a celor înşelaţi de Satan şi este dispus
să-i ajute pe toţi să ajungă la ţintă.
Singurul lucru cerut omului este să accepte ceea ce
Dumnezeu a oferit prin Hristos. Oricine acceptă, prin credinţă,
oferta vieţii veşnice, este regenerat prin acţiunea Duhului
Sfânt, care continuă lucrarea de desăvârşire a credinciosului
creştin. Dar Dumnezeu nu sileşte pe nimeni.
159
Anton Pascale
Prin urmare făptura poate refuza, spre propria ei

pierzare, acest splendid dar.
Voinţa omului, care are supremaţie asupra voii lui
Dumnezeu pe tărâmul intereselor personale, va determina ca
realitatea mântuirii să fie inferioară idealului de răscumpărare
a întregii rase umane, iar cei neregeneraţi spiritual vor suporta
consecinţele judecăţii finale, unde procurorul va fi propria lor
conştiinţă, iar dovezile vor fi aduse de memoria faptelor
imprimată în suflete.
În cadrul planului de mântuire a omului, Dumnezeu, care
este esenţă unică divină, consubstanţială, coegală, coeternă
în cadrul Trinităţii, acţionează în trei ipostaze cu funcţii şi
atribuţii diferite:
-Dumnezeu Tatăl şi-a atribuit rolul proeminent de
Creator, Proniator şi Administrator al diferitelor metode de
mântuire (în ce-i priveşte pe creştini, El pune sfinţenia lui
Hristos în seama lor, justificându-i);
-Dumnezeu Fiul, întrupat în Dumnezeul-Om a fost
instrumentul proeminent al mântuirii omului, jertfindu-se pentru
el, şi acum este Mijlocitorul nostru în ceruri. Iisus Hristos –
Dumnezeul Om are o dublă natură: una de slujitor uman, în
care întruneşte funcţiile mântuitoare de profet şi mare preot;
cealaltă de Fiu Divin, împreună creator şi părtaş în toate
lucrările Tatălui, judecător şi rege la a doua venire pe Pământ;
-Dumnezeu Duhul Sfânt este instrumentul revelaţiei
Cuvântului lui Dumnezeu şi lucrează la pregătirea Bisericii,
fiind Mângâietor şi Mijlocitor pe pământ. El îi sfinţeşte pe
credincioşi, eliberându-i de firea lor carnală şi îi dotează cu
virtuţile necesare luptei spirituale (Romani 8:2 şi Galateni
5:22).
Teologia mai nouă afirmă că, în cadrul planului de
mântuire al omenirii, „contradicţia dintre voinţa umană liberă
(libertate) şi suveranitatea divină a fost rezolvată prin unitatea
divinităţii şi umanităţii din Iisus Hristos, care implică trecerea
peste prăpastia metafizică, morală şi spirituală dintre
Dumnezeu şi om” (Millard Erickson în „Teologia Creştină”).
Prin calităţile Sale complementare, Iisus Hristos face ca
160
răscumpărarea săvârşită pe cruce să fie de folos pentru

omenire – prin lucrarea lui Iisus cel uman, şi, în acelaşi timp,
să asigure valoarea infinită necesară ispăşirii păcatelor tuturor
oamenilor în relaţia cu un Dumnezeu infinit şi perfect sfânt –
prin lucrarea Hristosului divin.
3. Mecanismele de regenerare a omului
Harul prin care duhul omului învie la o viaţă nouă, în

urma recunoaşterii păcatelor săvârşite şi determinării de a nu
le mai repeta, are ca bază moartea pe cruce a lui Iisus Hristos,
Dumnezeul-Om, în locul păcătosului. Natura tripartită a omului
va fi pusă iarăşi în armonie: duhul îşi va primi din nou
întâietatea, iar trupul va fi doar instrumentul material al
duhului, prin mijlocirea sufletului, producându-se
transformarea vieţii creştinului. Primul act al regenerării este
mântuirea.
Mântuirea sau salvarea omului este clamată şi de alte
religii, dar soluţiile sunt diferite: formule magice cunoscute de
cei iniţiaţi; ritualuri dedicate divinităţii, dublate de fapte bune;
exerciţii spirituale, purificări, meditaţie intensă pentru atingerea
stării de contopire cu Absolutul. Toate au în comun faptul că
omul iniţiază acţiunile care să-l împace cu Dumnezeu.
În religia creştină, Dumnezeu este iniţiatorul împăcării,
oferind siguranţa mântuirii prin har sau graţie divină.
Prin mântuire, creştinii înţeleg iertarea păcatelor
săvârşite, în vederea salvării de la pedeapsa divină şi obţinerii
vieţii veşnice. Cea mai clară expunere soteriologică37 din Noul
Testament se găseşte în Efeseni 2:8-9: „Căci prin har aţi fost
mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este
darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”.
Harul este darul mântuirii de la Dumnezeu, iar credinţa
este canalul prin care primim acest har. Siguranţa mântuirii se
bazează pe jertfa lui Hristos, care a acţionat în trei direcţii: a
satisfăcut justiţia lui Dumnezeu, murind în locul celor păcătoşi;
37
soteriologie = teorie a mântuirii, provenind de la soter = salvator în gr.
161
Anton Pascale
a anulat dreptul diavolului asupra oamenilor, prin

răscumpărarea păcatelor lor; prin înviere a dovedit că El dă
viaţă nouă celor mântuiţi şi a deschis calea către eternitate a
omului: „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în
Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi
rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Corinteni
15:22-23).
Prin mântuire omul devine membru al Bisericii spirituale,
al cărei cap este Iisus Hristos, care nu trebuie confundată cu
biserica formală, divizată în sute de culte, fiecare clamând
adevărul.
Pentru oamenii de astăzi, aflaţi în perioada de har sau a
Bisericii, împăcarea cu Dumnezeu şi mântuirea de păcat se
obţine prin jertfa lui Iisus Hristos, iar mecanismul de realizare
are la bază trei legi: legea iubirii, legea mijlocirii între
Dumnezeu şi oameni şi legea credinţei personale în Fiul lui
Dumnezeu – Iisus Hristos Mântuitorul.
Fiind legi spirituale, dacă sunt întrunite premisele şi
condiţiile necesare fiecăreia, mântuirea oamenilor este
asigurată fără nici o discriminare de rasă sau de cultul creştin
căruia aparţin, pentru că Adevărata Biserică este una singură
şi are drept cap pe Iisus Hristos. Să le examinăm pe fiecare în
parte:
Legea întâi: Dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia
Sa, sintetizată în cuvintele: „Atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică” (Ioan 3:16).
În ciuda existenţei tuturor dovezilor evidente ale
dragostei lui Dumnezeu pentru oameni, ei îi întorc spatele sau
îl privesc cu teamă pe Dumnezeu, gândind despre El că este
sever şi neiertător, asemenea unui judecător aspru şi
intransigent, care pândeşte cu suspiciune, ca să observe
greşelile şi păcatele oamenilor, pentru a putea aduce asupra
lor judecăţile cerului.
162
Deseori necazurile ce se abat asupra indivizilor,

mergând până la moartea prematură a celor dragi, sau asupra
colectivităţilor (războaie, progromuri, persecuţii, conducători
corupţi şi incompetenţi care asupresc popoarele, le înşeală şi
le sărăcesc, umilindu-le şi anulându-le libertăţile democratice
sau religioase) îi determină pe oameni să se îndoiască de
existenţa lui Dumnezeu sau de dragostea lui. Dar Dumnezeu
simte pentru oamenii păcătoşi o dragoste neţărmurită. Prin
jertfirea Fiului Său, El le-a oferit mântuirea şi, odată cu
aceasta, toate comorile cerului. Dar oamenii, păcătoşi şi
despărţiţi de Dumnezeu, nu pot cunoaşte şi experimenta
dragostea Lui „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui
Dumnezeu” (Romani 3:23).
Când a luat asupra Sa natura umană, Hristos a legat
omenirea de Sine printr-o iubire care nu va putea fi desfiinţată
de nici o putere, cu excepţia respingerii personale a omului.
Legea a doua: Iisus este singurul mijlocitor între
oameni şi Dumnezeu: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa;
nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).
Crucea lui Iisus a podit prăpastia dintre Dumnezeu şi
oameni, plătind pedeapsa păcatelor noastre, prin moartea Sa
răscumpărătoare şi nimeni nu-i poate lua locul în obţinerea
mântuirii: „Căci este un singur Dumnezeu şi un singur
mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos...
Care s-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru
toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea potrivită” (1
Timotei 2:5-6).
În momentul răstignirii, după ce Iisus şi-a dat duhul, s-a
produs un eveniment care simbolizează accesul liber la
Dumnezeu, prin credinţa fiecăruia în moartea
răscumpărătoare a Fiului Său: perdeaua din templu, care
separa locul sfânt de locul preasfânt, s-a rupt („Şi iată,
catapeteasma38 templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos”
38
- catapeteasmă = perdea care despărţea „sfânta sfintelor” de restul
sinagogii.
163
Anton Pascale
– Matei 27:51). Deci, accesul la Dumnezeu se face, de atunci,

doar prin sângele vărsat al lui Iisus pe cruce şi nicidecum prin
intermediul altora sau prin diverse ritualuri. Iisus „este Mare
Preot în veac, are o preoţie care nu poate trece de la unul la
altul. De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe
cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte
pururi ca să mijlocească pentru cei păcătoşi, fiind Sfânt, fără
pată şi înălţat mai presus de ceruri” (Evrei 6:24-26).
Iertarea păcatelor o acordă numai Dumnezeu, prin
mijlocirea lui Iisus: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu
este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să
fim mântuiţi” (Fapte 4:12).
Primele două legi asigură planul de mântuire al lui
Dumnezeu, fără a cere ceva în schimb, dar acţiunea lor
trebuie completată de credinţă şi decizia personală a
oamenilor de a-şi schimba viaţa.
Legea a treia: Omul trebuie să-l primească, în mod
personal, pe Iisus Hristos ca Mântuitor şi Domn, prin
credinţă, ca act al voinţei liber manifestate de a-şi
schimba viaţa: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică
celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă
copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12).
Credinţa este cea mai mare taină a mântuirii, pe care
omul care-L caută pe Dumnezeu o primeşte la un anumit
moment din viaţa sa. Apostolul Pavel arată despre credinţă că
„este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică
încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1).
Întrucât credinţa reprezintă pivotul central al primirii
gratuite a harului divin lucrător pentru regenerarea omului,
este absolut necesar să fim convinşi de realitatea acestui
fenomen, întâlnit nu numai în religie, ci şi în atitudinea faţă de
semenii noştri sau în cercetarea ştiinţifică. Prin comparaţii şi
asimilări, va deveni mai clar că taina credinţei în Dumnezeu
poate fi desluşită.
a Credința și îndoiala. Savantul nu ar putea crea nimic
dacă n-ar avea o credinţă oarbă, aproape religioasă, că va
164
descoperi lucruri nevăzute, că nepătrunsul va putea fi pătruns.

Desigur, adevăratul savant, în momentul în care a elaborat o
teoremă sau un model al universului, ia, din proprie iniţiativă, o
atitudine critică, adică le pune sub semnul îndoielii. Dar
obiectul îndoielii sale nu este realitatea, care rămâne neatinsă
de îndoiala sa, ci doar reprezentarea acelei realităţi. Tocmai
această îndoială s-a dovedit a fi necesară şi rodnică,
împingând ştiinţa înainte.
La fel se întâmplă şi cu credinţa în Dumnezeu. Este
îndoiala credinciosului de condamnat?
Desigur fiecare credincios are dreptul la îndoială în
numele căutării a ceea ce există cu adevărat. Aceasta nu în
sensul că Dumnezeu se schimbă, ci că unele evenimente pot
avea o altă interpretare, în funcţie de maturitatea noastră, şi că
„putem trece cu o bucurie imensă pe lângă reprezentările
noastre copilăreşti sau adolescentine spre a creşte şi a
cunoaşte într-o nouă măsură pe Dumnezeu cel Viu, Cel ce
este de neexprimat prin orice imagine sau termen. Prin
această cutezanţă a credinciosului de a pricepe, de a se pune
faţă în faţă cu Dumnezeu şi creaţia sa, se obţine o nouă
cunoaştere, o nouă plinătate a vieţii şi o nouă plinătate a
credinţei” – Antonie Bloom în „Despre credinţă şi îndoială”.
b Experienţa religioasă este o altă cale prin care omul
încetează să se conştientizeze pe sine şi trăieşte doar bucuria
întâlnirii cu Dumnezeu. În acel moment în care omul este
absorbit de realitatea experienţei sale, el nu o mai trăieşte cu
simţurile şi, în acest fel, experienţa se transformă în credinţă.
Personal am experimentat, de câteva ori, comunicarea
cu Dumnezeu şi încerc să o descriu deşi cuvintele nu sunt în
stare să exprime adecvat o asemenea trăire:
„Era o seară frumoasă de toamnă târzie a anului 1999,
după o zi petrecută în aer liber. Adorm, dar la miezul nopţii mă
trezesc cu simptomul lipsei de aer şi cu înţepături ascuţite în
inimă. Simt cum se instalează o amorţeală a membrelor şi că
mă cufund, atras ca de un magnet; mă împotrivesc fără
rezultat, dar apoi ţâşnesc în sus, într-un fel de vârtej care mă
înghite în pâlnia sa. Prin faţa ochilor se desfăşoară, ca o
165
Anton Pascale
panoramă, episoade din viaţă. Îmi dau seama că mor, pentru

că o stare similară de trecere în revistă a vieţii am avut la 15
ani, când am fost salvat de la înec.
Îl strig pe Dumnezeu, spunându-i atâtea lucruri cât nu se
puteau spune într-un timp atât de scurt (2-3 minute, cât a durat
deplasarea soţiei de la etaj la bucătărie şi înapoi în dormitor,
pentru a-mi aduce un pahar cu apă şi zahăr, neavând
medicamente în casă). A fost un fel de stenogramă transmisă
telepatic, ca un şuvoi rapid de mesaje, fiindu-mi teamă că nu
voi avea timp să-i spun totul. L-am implorat: Doamne, dacă mă
iei acum, ajung sigur în iad, după felul cum mi-am trăit viaţa.
Dar Tu ştii, Doamne, că Te-am căutat, aşa cum am înţeles eu,
raţional, cu dorinţa sinceră de a Te găsi şi a Te accepta. Te
rog, dacă nu vrei să-mi prelungeşti viaţa, să-mi acorzi
favoarea tâlharului de pe cruce şi să mă mântuieşti chiar în
clipa aceasta, pentru a nu fi zadarnică jertfa Fiului Tău. Acum
regret că n-am nici un merit în ochii Tăi, n-am nimic de care să
mă agăţ pentru a-Ţi cere încă o fărâmă de viaţă, pe care s-o
trăiesc după voia Ta. Nu primesc nici un răspuns. Reiau
pledoaria: Nu mi-e frică de moarte, Dumnezeule, pentru că toţi
suntem datori să facem saltul în neant, dar regret faptul că nu
mai am timp să mă pocăiesc.
Te rog, Doamne, dă-mi numai cât socoţi că-mi trebuie
să-mi schimb viaţa. Întrucât nu primeam nici un semn de
benevolenţă, pe fundalul filmului vieţii mele ce se derula în
minte, au ţâşnit din inimă, ca un ultim argument însoţit, în
acelaşi timp, de teama de a nu-L mânia, aceste vorbe: Chiar
dacă eu nu merit iertarea Ta, Tu învinge-l pe Satana, dacă eu
nu am putut face acest lucru. Dă-mi posibilitatea să-mi
mântuiesc sufletul. Nu lăsa să sporească recolta diavolului,
care deja a robit cea mai mare parte din omenire şi stăpâneşte
Pământul. De ce el să învingă în competiţia cu Tine pentru biet
sufletul meu? Îndură-Te de un suflet zdrobit şi miluieşte-mă, în
numele lui Hristos cel răstignit!
În acel moment am simţit cum gheara morţii se
descleştează şi încep să fac drumul înapoi prin tunel. M-am
ridicat din pat plin de sudoare rece, dar o stare de pace şi
166
linişte se lăsase asupra mea. M-am aşezat la birou şi am scris

o poezie de mulţumire pentru salvarea mea din ghearele morţii
şi de angajament de a urma pe calea spre viaţa veşnică.”
După o perioadă de şase luni de meditaţie intensă
asupra cuvântului lui Dumnezeu, dar fără percepţia unor
schimbări majore în sufletul şi conduita mea, într-o dimineaţă
de aprilie 2000, în timp ce mă rugam cu faţa spre răsărit, i-am
cerut lui Dumnezeu în numele lui Iisus, să coboare Duhul
Sfânt asupra mea, pentru a-mi schimba viaţa şi a o folosi în
slujba Sa.
„Imediat am simţit asupra capului meu un flux lin, abia
perceptibil de lumină blândă, ca un fir de parafină care curge
într-o fântână decorativă. Am absorbit, ca un burete, această
curgere de pulbere luminoasă care se disipa în toată fiinţa,
cutremurându-mă. M-a învăluit, apoi, o aură exterioară aurie şi
călduţă, ca o adiere blândă.
Întreaga zi am simţit o împlinire sufletească şi o pace
spirituală copleşitoare. De atunci n-am mai cerut nici o altă
dovadă de la Dumnezeu şi nu mai am îndoieli cu privire la
credinţa mea şi la ce trebuie să aibă prioritate în viaţa mea.”
În urma acestor experienţe spirituale am rămas cu
încredinţarea că am fost răscumpărat prin sângele lui Hristos,
iar viaţa mi-a fost prelungită pentru a avea răgazul necesar
„înnoirii minţii” şi programării acesteia cu un nou algoritm de
funcţionare – trăirea după voia lui Dumnezeu.
c Dacă nu am trăit asemenea experienţe, putem să le
cunoaştem din mărturiile altora, care se bucură de aprecierea
şi încrederea comunităţii: experienţa apostolilor, a părinţilor
Bisericii, a unor genii ale spiritului, care au realizat lucruri pe
care un om de rând nu le poate face, dar îi crede pe aceştia
pentru că le simte forţa de convingere a cuvintelor.
Acest lucru l-am şi făcut în studiul de faţă, prezentând
cititorilor produsul celor mai luminate minţi ale lumii, de natură
să ne consolideze credinţa în Dumnezeu şi să ne deschidă o
poartă spre salvarea sufletelor noastre.
d În lipsa unor revelaţii personale sau a mărturiilor unor
oameni de încredere asupra experienţelor religioase, avem la
167
Anton Pascale
îndemână cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, cu

condiţia să o citim ca pe o scrisoare primită de la părinţii noştri,
care ne iubesc.
În meditaţiile noastre este bine să nu ne poticnim de
lucruri care ni se par de necrezut, ci să ne concentrăm
întreaga fiinţă pentru a auzi mesajul divin. Având o astfel de
atitudine contemplativă, vom înţelege Cuvântul lui Dumnezeu
şi vom putea dobândi, astfel, credinţa şi, prin ea, mântuirea,
care este cheia spre vieţuirea eternă.
În legătură cu revelaţiile pe care le primim prin citirea şi
meditarea asupra cuvântului lui Dumnezeu, fratele meu, Ioan
Pascale mărturiseşte că de multe ori când citeşte un text din
Biblie, simte instantaneu o emoţie deosebită şi ştie că
Dumnezeu vrea să-i spună ceva: „De exemplu, unul din cele
mai frumoase gânduri mi-a venit când am citit Geneza 11
(Turnul Babel) şi ca un arc peste timp Faptele apostolilor,
cap.2 (Pogorârea Duhului Sfânt). Când oamenii vor să ajungă
la Dumnezeu prin efort propriu, El face ca ei să nu se mai
înţeleagă, cu toate că erau un singur popor şi vorbeau o
singură limbă, şi-i împrăştie pe toată suprafaţa Pământului
(împărţirea în continente). Dacă, însă, acceptă cu umilinţă
darul Duhului venit de Sus, se înţeleg de parcă ar fi de o
singură limbă, cu toate că la acea adunare de oameni de la
Ierusalim se vorbeau vre-o cicisprezece limbi diferite. Este clar
că nu noi trebuie să ne străduim să ajungem la Dumnezeu prin
ascetism, penitenţă sau alte autoimpuneri, ci să primim cu
recunoştinţă ceea ce ne oferă El şi să ne lăsăm transformaţi
de Duhul Sfânt din noi”.
Spre deosebire de legile naturale care acţionează
implacabil şi fără derogări, fără să-şi semnalizeze acţiunile,
legile mântuirii sunt însoţite de grija permanentă a dumnezeirii
pentru soarta oamenilor, care sunt chemaţi, individual sau în
grupuri, să beneficieze de harul divin sau sunt atenţionaţi că
merg pe o cale greşită. Chemarea divină pentru întreaga lume
este prezentă peste tot în Biblie, dar mai ales în Noul
Testament, care inaugurează epoca bisericii lui Hristos: „Veniţi
la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă […]
168
pentru sufletele voastre” (Matei 11:2829); „Dacă voieşte

cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze” (Luca 9:23).
Să nu uităm, mai ales, că mântuirea este posibilă pentru
toţi oamenii prin jertfa lui Hristos, dar se realizează prin modul
în care ei reacţionează individual la harul divin. În consecinţă,
unii vor fi mântuiţi, iar alţii damnaţi.
Primirea lui Cristos implică, din partea omului,
întoarcerea dinspre Sine spre Dumnezeu (pocăinţă).
Încredinţarea vieţii noastre lui Isus Cristos, care ne iartă
păcatele, mărturisite direct Lui sau printr-un duhovnic,
regenerează duhul nostru şi ne conduce, prin Duhul Sfânt, pe
treptele vieţii spirituale, garantându-ne viaţa veşnică în
Împărăţia lui Dumnezeu.
Adevărata mărturisire a păcatelor este întodeauna
specifică şi individuală; unele păcate pot fi de aşa natură, încât
pot fi mărturisite numai lui Dumnezeu; pot fi greşeli care
trebuie mărturisite persoanelor cărora le-am adus prejudicii şi
chiar în mod public, pentru a le da satisfacţie. Mărturisirea
păcatului, indiferent dacă este publică sau particulară, trebuie
exprimată sincer, deschis şi din proprie iniţiativă.
Poate că, asemenea cărturarului Nicodim, şi noi ne
amăgim cu ideea că viaţa şi caracterul nostru moral sunt
suficiente şi nu mai trebuie să ne umilim înaintea lui
Dumnezeu, ca nişte păcătoşi de rând. Încrederea în propria
neprihănire face ca inima să rămână închisă faţă de influenţa
Duhului Sfânt, ca în cazul fariseului care nu simţea că are
nevoie de ceva şi, de aceea, nu a primit nimic. În contrast cu
acesta, vameşul se considera foarte păcătos şi era conştient
de nevoile lui sufleteşti, venind în faţa lui Dumnezeu cu povara
vinovăţiei şi a ruşinii lui, cerând îndurare: „Dumnezeule, ai milă
de mine, păcătosul”! (Luca 18:3).
Pocăinţa este singurul lucru pe care omul trebuie să-l
facă singur, prin credinţă, conform celei de a treia legi a
mântuirii, fiindcă are conştiinţă şi este dotat cu sistemul de
comunicare cu Dumnezeu. Când omul se adresează, cu
umilinţă şi sinceritate, lui Dumnezeu şi îi cere iertare pentru
169
Anton Pascale
cele făptuite prin neascultarea poruncilor Sale, în sufletul său

se produc schimbări uluitoare: duhul se aprinde, strălucind ca
un fir de argint, şi face legătura cu cel care ne-a creat, iar apoi
Dumnezeu dăruieşte, ca răspuns, naşterea din nou în duhul
păcătosului căit, ajutându-l să-şi regenereze sufletul şi trupul,
prin energiile sale necreate.
Pentru „pocăinţă”, Noul Testament foloseşte în originalul
grecesc cuvântul „metanoia”, ceea ce înseamnă „schimbarea
minţii” sau „înnoirea minţii”. Prin aceasta este foarte clar
precizat ce se întâmplă în om prin pocăinţă: este vorba de o
decizie conştientă, luată pe baza celor auzite în biserică sau
studierii şi înţelegerii Cuvântului lui Dumnezeu.
Nu este suficient să fim de acord intelectual că
Dumnezeu ne-a creat, că Isus Cristos este Fiul Său şi că El a
murit pe cruce în locul nostru. Nu este suficientă nici doar o
experienţă emoţională, trecătoare, ci trebuie să-l primim pe
Isus Cristos prin credinţă, ca act al voinţei, liber manifestate.
Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt pătrund prin trup
(urechi, ochi) în sufletul omului, ajungând în minte (omul
înţelege planul de mântuire al lui Dumnezeu), în sentimente
(omul simte dragostea lui Dumnezeu şi starea sa păcătoasă)
şi apoi la voinţa omului, iar acesta spune conştient, din tot
sufletul, „Eu vreau”! Dacă acest angajament al voinţei este
sincer, nu mai există nici un obstacol pe calea mânturii: Duhul
lui Dumnezeu pătrunde în a treia componentă a fiinţei umane,
în duh, iar omul este născut din nou (regenerat, mântuit).
În concluzie, mântuirea se obţine gratuit, dar presupune
căinţa (învingerea mândriei şi sentimentului că omul poate
reuşi prin forţele proprii), credinţa neclintită în adevărul că
Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi voinţa de a ne debarasa de
lucrurile trecătoare ale vieţii şi de a acorda importanţa
hotărâtoare celor spirituale, care ne conduc spre eternitate.
În funcţie de alegerea făcută (Duhul Sfânt sau duhul
lumii) există două categorii de oameni: neregeneraţi
(nemântuiţi) sau regeneraţi (mântuiţi).
Condiţia omului neregenerat se caracterizează prin
următoarele: (1) duhul său este despărţit de Dumnezeu,
170
comunicarea cu El este întreruptă; (2) sufletul (intelectul,

voinţa, conştiinţa de sine, subconştientul) poate să
stăpânească peste trup sau (3) trupul, cu dorinţele şi poftele
sale, poate să înrobească şi să domine sufletul.
Prin mântuire, duhul omului, întunecat şi căzut este
revigorat şi înnoit. Acesta este înţelesul cuvintelor Domnului:
„Trebuie să fiţi născuţi de sus” (Ioan 3:7). În acest fel, natura
tripartită a omului va fi pusă iarăşi în armonie: duhul îşi va
primi din nou întâietatea, iar trupul va fi doar instrumentul
material al duhului, prin intermediul sufletului.
Oamenii regeneraţi prin Cristos se pot împărţi în trei
feluri de creştini:
-creştinul carnal – încă dominat de trup, având dorinţe
senzuale;
-creştinul sufletesc (natural) – dominat de suflet, adică
de intelect, emoţii, sau subconştient;
-creştinul spiritual (duhovnicesc) – dominat de duhul său
înnoit, care îi transmite energia Duhului Sfânt necesară
îndumnezeirii.
În anexa nr.1 sunt prezentate principalele trăsături ale
celor trei tipuri de creştini. În lumea de astăzi este greu să
întâlneşti creştini duhovniceşti; mai degrabă ei au trăsături din
fiecare categorie prezentată de apostolul Pavel, cu precădere
din primele două.
Este bine să accentuăm că mintea şi raţiunea, care aduc
înţelepciune şi cunoaştere, ne ajută să ştim ce trebuie făcut
pentru a fi mântuiţi, dar voinţa în obţinerea virtuţilor creştine ne
permite să devenim eligibili pentru viaţa în lumea spirituală,
alături de Dumnezeu. Între virtuţile creştine, cea mai
importantă este iubirea pentru Dumnezeu şi pentru semenii
noştri, pentru care putem cere milostenia lui Dumnezeu, în loc
să-i blestemăm sau să-i pedepsim daca-i considerăm vinovaţi.
Când a luat asupra Sa natura umană, Hristos a legat
omenirea de Sine printr-o iubire care nu va putea fi desfiinţată
de nici o putere, cu excepţia respingerii personale a omului.
Cel mai important este să se cultive între creştini
sentimentul de iubire, în care locul principal trebuie acordat lui
171
Anton Pascale
Dumnezeu, apoi părinţilor, persoanei iubite, copiilor, rudelor,

semenilor noştri, dar nici o fiinţă vie nu trebuie să fie lipsită de
dragostea noastră. Uciderea iubirii faţă de semeni este păcatul
cu consecinţele cele mai mari, reprezentând terenul pe care
au loc multe nenorociri şi chiar crime.
În concluzie, iubirea este esenţa vieţii creştine,
cuprinzând iubirea de Dumnezeu (agapae) şi de aproapele
(fide), ajungânduse la ea prin bogăţia virtuţilor. Între iubirea
agapae şi iubirea senzuală (eros) este o mare deosebire.
Iubirea agapae induce sentimentul de fericire permanentă, pe
când iubirea eros produce o fericire temporară, uneori iluzorie,
confundată cu plăcerea. Dar dragostea adevărată pentru soţie,
faptul de a te bucura de frumuseţea ei fizică şi morală nu are
nimic nepotrivit, mai ales dacă se are în vedere şi dragostea
sufletească pe care cei căsătoriţi o ţin în inima lor toată viaţa.
Ca şi celelalte daruri, dragostea a fost dată în primul rând
pentru folosul partenerului de viaţă şi poartă deviza creştină:
Fericirea stă mai mult în dăruire decât în primire!
Natura duhovnicească a dragostei pentru aproapele, pe
care se bazează unitatea neamului omenesc, este chipul lui
Dumnezeu în om. De aceea, a-l iubi pe aproapele înseamnă
a-L iubi pe Dumnezeu, prezent în el prin chipul Său.
Dar putem iubi pe aproapele nostru până la capăt,
indiferent de atitudinea lui faţă de noi? Dacă suntem
credincioşi cu adevărat, în inima noastră pătrunde dragostea
pentru aproapele pentru că „iubirea lui Dumnezeu a fost
turnată în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt care ni s-a dat”
(Romani 5:5). Acest sentiment nou se apropie cel mai mult de
dragostea lui Dumnezeu pentru creaţia Sa şi este definit
magistral de apostolul Pavel: „De-aş grăi în limbile oamenilor
şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă
sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei
şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea
credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire,
nimic nu sunt. Şi toate averile mele de le-aş împărţi şi trupul
meu de mi l-aş da să-l ardă, dar dacă n-am iubire, nimic nu-mi
172
foloseşte. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi

iubirea; dar cea mai mare este iubirea” (1 Corinteni, cap.13).
4. Viaţa în lumea spirituală
Esenţa spirituală a creştinismului este alipirea sufletului

de Dumnezeu. Am văzut cum este posibilă această unire:
căutarea Lui prin simţurile si facultăţile superioare ale sufletului
(inteligenţa şi voinţa) şi contactul direct cu El prin intermediul
duhului, în care este prezent Duhul Sfânt. Acest contact divin
în străfundul duhului şi sufletului omenesc se poate produce
prin rugăciune sinceră, introspecţie sufletească şi nemăsurată
credinţă în disponibilitatea Dumnezeirii de a ne contacta –
„Iată Eu stau la uşă şi bat”!
Lumea cealaltă sau lumea spirituală este propriul nostru
cămin. Ea reprezintă veşnicia din care venim; este domeniul
nostru de existenţă interioară şi, în acelaşi timp, patria de sus
în care ne vom întoarce într-o zi.
Cerul sau raiul este parteneriatul spiritual cu
Dumnezeu, în care se vor afla credincioşii pentru
eternitate şi ei trebuie să se pregătească pentru o
asemenea stare: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde
le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă hoţii, ci
strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi
rugina şi nici nu le fură hoţii” (Matei 6:19-20).
Iată ce spunea Nae Ionescu – creatorul primului sistem
filozofic creştin al culturii române moderne – despre nemurire,
în Tratatul său de metafizică: „Nemurirea nu este o regiune, un
ţarc unde îţi dă drumul sau nu îţi dă drumul (raiul). Nemurirea
este o stare individuală şi începe unde eu încep să fiu
nemurire. Nu există, prin urmare, o regiune a nemuririi, ci o
stare care se poate numi nemurire”.
Oamenii de ştiinţă moderni au ajuns să recunoască
faptul că nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei şi de
hotarele ei şi nici unde se sfârşeşte aceasta şi începe
realitatea transcendentă.
173
Anton Pascale
Teologia liberală39 nu stabileşte un loc anume pentru rai

şi iad, ci le vede mai mult ca stări existenţiale ale lumii
spirituale, legate indisolubil şi de factorul subiectiv, de ceea ce
doreşte, simte, trăieşte sau suferă omul, în felul acesta,
prăpastia dintre rai şi iad putând fi reprezentată şi altfel decât
spaţial.
Faptul că „Raiul” sau „înpărăţia cerurilor” nu reprezintă
un spaţiu material, unde viaţa veşnică ar fi asemănătoare celei
de pe Pământ, dar lipsită de dureri, tristeţe şi moarte, rezultă
clar din afirmaţia apostolului Ioan că „a văzut un cer nou şi un
pământ nou…, iar mare nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Lipsa
oceanelor, lacurilor şi râurilor denotă că viaţa organică de pe
planeta Terra nu ar mai putea continua, dispărând elementul
principal – apa. În concluzie, Raiul este un domeniu al lumii
spirituale unde sufletele mântuite ale oamenilor vor fi
îmbrăcate în trupuri spirituale pentru a fi posibilă „locuirea lui
Dumnezeu cu oamenii” (Apocalipsa 21:3), adică comunicarea
nemijlocită cu divinitatea, ceea ce va face posibilă
cunoaşterea adevărului absolut şi viaţa veşnică. De
asemenea, sufletele care au ajuns în aşa-numitul iad nu sunt
supuse unor chinuri fizice, în cazane cu smoală şi pucioasă,
de către draci înarmaţi cu furci, ci suferinţele lor se datorează
neputinţei de a-şi îndrepta fiinţa spre comuniunea cu
Dumnezeu, ele rămânând în chinurile provocate de lipsa
plăcerilor materiale şi carnale, de care au fost legaţi în viaţa
pământească, ca şi de lipsa iubirii, fiind condamnaţi la o
insuportabilă singurătate.
În schimb, cei care au trăit, încă de pe pământ, în
comuniune cu Hristos („Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul
vostru”), vor avea o continuitate a acestei legături dătătoare de
bucurie şi pace, la o intensitate de nedescris şi o durată
39
- teologia liberală = orientările teologice îndreptate împotriva stricteţei
dogmelor bisericeşti, principalele valori propuse în loc fiind toleranţa,
raţiunea şi spiritul critic, ştiinţific. Mai mult decât alte teologii, raportul
acesteia cu religia este mai tensionat, prin faptul că încearcă s-o exprime
ştiinţific.
174
veşnică, începând cu a doua venire a lui Hristos care

reprezintă pătrunderea divinului în lumea creată, când infinitul
şi veşnicul copleşesc temporalul şi tranzitoriul.
Faptul că principalele culte creştine contemporane susţin
în serviciile divine materialitatea Raiului şi a Iadului ridică
probleme de acceptare de către oamenii mai educaţi şi mai
informaţi ai secolului XXI a posibilităţii unei vieţi de apoi într-o
lume spirituală, dar petrecută în plăceri lumeşti sau în chinuri
fizice veşnice.
Pentru accesul în această lume spirituală, trupurile
înviate ale celor drepţi vor fi transformate, căpătând însuşiri
asemănătoare trupului Domnului: nestricăcioase,
nemuritoare, pline de putere, duhovniceşti, cereşti,
îmbrăcate în slavă.
În privinţa învierii şi obţinerii trupului spiritual,
numeroasele descoperiri în fizică şi chimie oferă o explicaţie
afirmaţiilor biblice. Corpul somatic se descompune la moarte,
dar nu piere cu desăvârşire. Particulele subatomice din care
este format trupul omului supravieţuiesc o lungă perioadă de
timp (de exemplu, protonul din nucleul atomic are o viaţă
aproape infinită, de 1032 ani; la fel electronul şi neutrinul). Deci
cuvintele din Biblie, conform cărora pământul şi marea vor da
înapoi morţii lor, sunt adevărate, pentru că au ce să dea:
particulele elementare de energie cuantică, constituente ale
atomilor corpului omenesc.
Se pune, însă, întrebarea: Cum acele particule
subatomice, rămase din atomii constitutivi ai corpului somatic,
se pot din nou asambla ca să reconstituie trăsăturile persoanei
decedate?
Conform proprietăţilor holografice, fractale şi de ordine
fundamentală ale materiei, la rostirea comenzii divine a
învierii, din particulele rămase din corpul somatic se va
reconstitui un trup spiritualizat care va prezenta și corporalitate
şi va îmbrăca sufletul nemuritor, pe care persoana decedată l-
a posedat, cu calitatea avută la moarte, pentru ca Judecata de
Apoi să se facă în deplină cunoştinţă a faptelor comise de
fiecare om în viaţa pământească.
175
Anton Pascale
Dacă la creaţie omul a fost trinitar (alcătuit din duh, suflet

şi materie organică), la înviere nu mai este nevoie de duhul
omenesc, care să transmită principiul vieţii, pentru că trupul nu
mai este carne perisabilă, ci este spiritual, deci nemuritor. De
asemenea, atribuţiile duhului de „glas al lui Dumnezeu” şi de
mijloc de comunicare cu divinitatea nu mai sunt necesare în
Împărăţia cerurilor, unde omul este îndumnezeit şi se află în
prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu.
Putem afirma că în noul trup, cu precădere spiritual,
suntem aceleaşi persoane? Făcând o comparaţie cu trupurile
noastre somatice putem răspunde afirmativ. Adultul şi bătrânul
sunt aceeaşi persoană cu copilul, chiar dacă la fiecare 7 ani se
produce o schimbare completă a celulelor din trupul somatic.
Dacă baza identităţii ar fi celulele organice biologice, adulţii nu
ar mai fi persoanele care au fost la naştere. Baza identităţii o
constituie, însă, sufletul, care este acelaşi şi la înviere, deci
vom fi, în continuare, aceleaşi persoane, dar cu un trup subtil,
pentru a putea trăi în lumea spirituală. Traiul în acea lume a
fost imaginat în felurite moduri, începând cu starea de
permanentă fericire lumească, până la cea de contopire cu
Divinitatea. Acest proces începe cu drumul anevoios al
renaşterii spirituale şi se încheie cu îndumnezeirea omului,
care va fiinţa într-un parteneriat direct cu Dumnezeu, devenind
frate înfiat al lui Hristos.
Deci, veşnicia nu trebuie înţeleasă ca o întindere fără de
sfârşit în timp; ea este mai degrabă o „calitate a fiinţei”, în
neîntreruptă comuniune cu Dumnezeu. A spune că sufletul
este nemuritor înseamnă că el are capacitatea de a anima
fiinţa umană de la începutul existenţei sale (zigot) până la
moartea somatică şi de a crea o comuniune permanentă cu
Dumnezeu pe tărâmul fiinţei sale veşnice, dar care poate
începe încă din viaţa aceasta (Ioan 5:24).
Oricât am dezbate existenţa şi consistenţa vieţii veşnice,
ajungem la concluzia că nu ne este dat nouă să pătrundem în
întregime adevărul lumii spirituale, până când nu vom ajunge
să trăim în ea. Premiul minunat pe care-l va asigura Împărăţia
cerului celor care au biruit forţele demonice şi şi-au
176
perfecţionat viaţa sufletească şi spirituală este cunoaşterea

perfectă, directă a lui Dumnezeu. Este ceea ce dezvăluie şi
Evanghelia după Ioan 17:3: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să
Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus
Hristos pe Care L-ai trimis”.
În anexa nr.2 este redată o sinteză a celor mai avansate
concepţii privind veşnicia.
III. CE NE REZERVĂ VIITORUL?
Pornind de la legea spirituală a analogiei, prezentă în

scrierile sacre şi confirmată de Iisus în modelul rugăciunii
domneşti: „Facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe
Pământ”, am constatat corespondenţa între legile spirituale şi
cele universale, respectiv între big-bang şi cosmologia biblică,
am evidenţiat amprenta Divinităţii în univers şi în om.
Legăturile dintre cosmos şi fiinţa umană
(microcosmos) sunt evidente:
-alcătuirea universului şi a omului din aceiaşi atomi;
-atât universul, cât şi omul sunt compuşi din miliarde de
unităţi de bază – stelele şi celulele vii, care se nasc, trăiesc,
mor şi renasc pentru a menţine lumea şi viaţa;
-ambele entităţi sunt fenomene duale din punct de
vedere structural. Universul conţine dualitatea materie –
energie sau particulă – undă, iar omul este alcătuit din
bioplasmă şi spirit;
-omul s-a născut cosmonaut. El fiinţează în condiţii
cosmice de viteză şi presiune, la fel ca şi planeta Terra,
participând la un superb balet galactic. Astfel, omul, executând
piruete odată cu Pământul, călătoreşte în jurul Soarelui cu 30
km/sec, iar, împreună cu acesta este antrenat în periplul
177
Anton Pascale
galactic cu 230 km/sec. La rândul ei, Calea Lactee, împreună

cu sistemul solar şi cu oamenii, cade spre galaxia Andromeda
cu 90 km/sec, fiind atrase amândouă prin gravitaţie de roiul
Fecioara şi de super-roiul din Hydra şi Centaur, cu 600
km/sec. Super-roiul menţionat, trăgând după el şi galaxia
noastră, cade spre Marele Atractor (nedescoperit încă), cu o
viteză şi mai mare.
Fiinţele umane pot să cunoască atât universul, cât şi
pe Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a zidit în ele această
capacitate şi are un rol activ în comunicarea cu ele.
În acest scop, omului i s-au dat trei trepte de cunoaştere:
trupească (senzorial-raţională), sufletească (extrasenzorială)
şi duhovnicească, în conformitate cu alcătuirea sa treimică,
fapt care l-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu.
Cunoaşterea este posibilă deoarece există ceva de
cunoscut (Dumnezeu şi creaţia Sa) şi cineva care să
cunoască (fiinţele umane create după chipul lui Dumnezeu).
Dumnezeu vrea, ca prin cele trei trepte de cunoaştere, să-l
percepem şi chiar are iniţiativa în acest transfer de
cunoaştere, prin revelaţie. El ni Se dezvăluie în două moduri:
prin revelaţia generală, Dumnezeu vorbeşte prin ordinea
creată a universului, iar prin revelaţia specială, El ni Se
dezvăluie în mod supranatural, făcându-ne cunoscute
dorinţele Lui, în mod personal, prin profeţi, prin Fiul Său şi prin
alte revelaţii, mai ales în preajma punctului istoric final al
planului divin privind trecerea fiinţei umane în dimensiunea
lumii spirituale. Procesul de cunoaştere este stimulat, de altfel,
prin înscrierea în programul genetic a conştiinţei de Dumnezeu
şi a setei omului după viaţa veşnică: „Orice lucru El îl face
frumos, la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul
veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început
până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu”
(Eclesiastul 3:11).
În revelaţia generală (indirectă), Dumnezeu ne vorbeşte
prin ordinea creată şi frumuseţea universului. Când ne uităm la
omenire, vedem ceva mai mult, deoarece fiinţele umane
adaugă dimensiunea personalităţii, a demnităţii pe care o
178
datorăm sămânţei divine din noi. Impactul revelaţiei generale

va produce mereu gânduri despre Dumnezeu care, până la
punctul la care pot ajunge, pot fi conforme cu adevărul.
Cam aici se opreşte revelaţia generală, care ne
demonstrează că Dumnezeu există, dar n-am fi putut şti
niciodată că El este triunic, fără revelaţia specială. Iisus
Hristos este revelaţia specială supremă a lui Dumnezeu.
El ne-a arătat cum este Dumnezeu într-un mod direct,
trăind între noi, iubindu-ne şi jertfindu-se pentru mântuirea
noastră. După ridicarea Sa la cer, Duhul Sfânt a coborât pe
Pământ, continuând revelaţia şi lucrarea supranaturală a lui
Dumnezeu, în vederea accesului celor regeneraţi în
dimensiunea eternităţii.
Posibilitatea cunoaşterii şi chiar a contactului cu
Dumnezeirea este acceptată şi, în acelaşi timp, demonstrată
de ştiinţă, prin reliefarea interdependenţei energetice şi
informaţionale. S-a demonstrat că reţeaua energetică
purtătoare de informaţie, care înconjoară toate corpurile din
univers, având o frecvenţă mai mare decât a acestora, leagă
într-o singură unitate întreaga lume vie şi nevie existentă în
cosmos. Această reţea, numită şi „matrice divină”, face
posibilă comunicarea la nivel de gând cu Divinitatea, prin
limbajul emoţiei şi al rugăciunii. Numai o astfel de structură
primordială informaţional-energetică poate explica
morfogeneza organismelor vii dincolo de limitele unei celule,
caracterul autoconsistent al universului dual, telepatia şi
comunicarea cu Dumnezeu, precum şi efectul gândurilor şi
emoţiilor noastre în procesul de autovindecare, de optimizare
a funcţionalităţii corpului nostru, dar şi îmbolnăvirea prin stres
şi emoţii negative, care grăbesc moartea fizică.
Creştinii aşteaptă ca istoria să se încheie cu
judecata omenirii şi cu inaugurarea unei noi ere,
atemporale şi aspaţiale.
În legătură cu timpul când se va manifesta împărăţia
apocaliptică s-au făcut numeroase profeţii. Astfel, ucenicii
Domnului Isus, apoi discipolii direcţi ai acestora au crezut că
179
Anton Pascale
Parusia se va produce în timpul vieţii lor. Alte date profeţite au

vizat anii 500 (Ipolit al Romei), 1000, 1033 (un mileniu de la
răstignire), 1874 (William Miller), 1914 (Rutherfort, susţinător
al milenismului), 2000 (Patt Robertson, Grant Jeffrez, Marvin
Byers, Robert van Kampen, Hal Lindsay – „Planet Earth – A.
D. 2000”, „The Final Battle” şi „Apocalypse Code”).
Este semnificativ, pentru nivelul de cunoaştere şi
previziune al oamenilor, că toate aceste profeţii asupra unor
evenimente ţinând de voia lui Dumnezeu, nu s-au adeverit.
Plecând de la o serie de predicţii cu privire la intrarea
Pământului în centura fotonică a Pleiadelor, John Major
Jenkins şi alţi cercetători occidentali au considerat că pot avea
loc transformări care să ducă la inaugurarea unei noi epoci –
cea a luminii, la 21 decembrie 2012.
Ştim că sistemul nostru solar se roteşte, cu o viteză de
330 km/s, în jurul centrului galaxiei noastre situat în constelaţia
Pleiadelor, în circa 250 milioane de ani, trecând de două ori
prin centura fotonică a Alcionei – soarele central al Pleiadelor.
De la naşterea sa, acum 4,6 miliarde de ani, Soarele
împreună cu sistemul nostru planetar a făcut de 18 ori turul
Căii Lactee, trecând de 36 de ori prin centura fotonică,
perioadă în care omul nu exista pe Pământ. Acum sistemul
solar a intrat din nou în Centura Fotonică, având oameni pe
planeta Pământ, care vor fi afectaţi din ce în ce mai mult pe
măsură ce străbatem acest bombardament fotonic. Deja
planeta noastră s-a pregătit pentru impactul cu centura, bătaia
inimii sale (rezonanţa Schumann) atingând astăzi 12 Hz. De
asemenea, au apărut copiii „indigo” şi copiii „de cristal”, care
au un ADN cu mai multe spirale (4; 6 sau 8) care să-i facă
capabili să supravieţuiască acestui tip de cataclism. Unii
savanţi cred că, în final, ADN-ul uman va avea 12 spirale, iar
corpul fizic va fi mai uşor, scăzând ponderea atomilor grei şi
crescând abilităţile intuitive şi de vindecare ale oamenilor. Cu
toate aceste modificări, umanitatea nu ar putea rezista fără o
intervenţie directă a Divinităţii, prevăzută în programul de
salvare al celor mântuiţi.
180
Posibilitatea altor catastrofe naturale, cum ar fi: explozia

neutronică a unei stele din apropierea Pământului; trecerea
unei găuri negre la distanţă mică de planeta noastră; ciocnirea
cu un asteroid de mari dimensiuni, cum s-a întâmplat în
trecutul îndepărtat, când au dispărut vegetaţia şi dinozaurii;
încălzirea globală, cu multe influenţe, între care cea mai
ameninţătoare este topirea gheţarilor, care ar putea duce la
creşterea nivelului oceanelor, acoperind cea mai mare parte a
oraşelor de pe litoral; posibila schimbare a polilor magnetici ai
Pământului şi chiar a deplasării polilor săi geografici;
supererupţii vulcanice de mărimea celor de la Toba şi
Yellowstone; bacterii sau viruşi foarte agresivi aduşi de
meteoriţi; intensificarea modificărilor fiziologice ale corpului
uman şi apariţia unor simptome cărora nu li se depistează
cauzele, mai ales la femei, şi care nu răspund tratamentului
clasic aplicat în cazuri similare a produs o anumită teamă în
rândul populaţiei. La aceste catastrofe naturale se adaugă
cele care pot fi produse chiar de omenire: accidente nucleare
ca cele de la Cernobâl şi Tokyo, războaie nucleare, apariţia de
mici găuri negre din cauza accidentelor din acceleratoarele de
particule, experimentele de schimbare a climei prin
geoinginerie, apariţia de noi arme prin nanotehnologie,
accidente ale biologiei sintetice în procesul de obţinere de noi
combustibili, modificări accidentale ale ADN-ului uman, etc.
Această psihoză s-a accentuat în ultima vreme şi a dus la
realizarea în ţările avansate industrial şi cu resurse financiare
considerabile a unor proiecte de conservare a vieţii,
cuprinzând o reţea vastă de baze subterane, dintre care cele
mai cunoscute sunt situate în SUA (aria 51), Anglia şi Franţa.
Totodată, intrarea Pământului în centura fotonică a dus la un
boom al construcţiilor de adăposturi subterane colective sau
familiale şi în alte ţări.
Personal nu cred în posibilitatea omenirii de a se
salva dintr-o eventuală catastrofă de mari proporţii.
Singura speranţă este la Cel care ne-a creat şi ne-a promis
salvarea atunci când va hotărî sfârşitul acestei lumi.
181
Anton Pascale
Un alt semn considerat a indica apropiatul sfârşit al lumii

este acţiunea concertată a guvernelor occidentale pentru
familiarizarea oamenilor cu o conducere mondială unică sub
pecetea Anticristului (666).
Pentru unirea forţelor întregii omeniri în confruntarea cu
Dumnezeu, Satana urmăreşte să creeze un guvern mondial
unic şi o biserică mondială unică, al căror cap comun să fie
ultimul Anticrist, înzestrat cu puteri deosebite, chiar
supranaturale: „Şi pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei
bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei liberi şi pe robi îi face să-şi
pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât
nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are
semnul; adică numele Fiarei sau numărul numelui Fiarei. Aici
este înţelepciunea! Cine are pricepere, să socotească numărul
Fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este 666” –
Apocalipsa 13:16-18.
Apocalipsa indică clar că, în ultimele zile, va fi instaurat
un regim totalitar mondial, cu un control economic, politic şi
religios absolut, asupra întregii omeniri şi cu un sistem extrem
de eficient de control asupra identităţii fiinţelor umane, bazat
pe marcarea cu numărul 666. Că acest lucru începe să se
împlinească, rezultă din apariţia şi dezvoltarea unui sistem
mondial global de supraveghere, care este introdus în
majoritatea ţărilor lumii: cartele electronice, alocându-se un
cod numeric unic fiecărei persoane; coduri pentru produse şi
servicii; informatizarea tuturor operaţiunilor astfel încât nu se
va putea face nici cea mai banală tranzacţie economică, fără a
fi automat înregistrată printr-un sistem mondial computerizat
de prelucrare a datelor.
Introducerea cartelei biometrice universale (Universal
Biometric Card – UBC) care stochează elementele de
recunoaştere (codul genetic ADN, anticorpi specifici, fotografii
faţă şi profil, fotografia irisului, amprentele digitale, eşantioane
sonore ale vocii etc) şi foloseşte „pecetea 666” (cod de bare),
constitue un sistem de îngrădire totală a libertăţii umane, cu
care Dumnezeu ne-a înzestrat la Creaţie.
182
În plus, puterea globală politico-economico-militară se

grupează într-un singur centru, de când lagărul socialist
mondial a fost lichidat. Prin urmare, nu mai este nevoie decât
de un conducător unic – Anticristul. Pentru aceasta, toată
infrastructura este deja creată sau în curs de finalizare şi
oamenii se obişnuiesc cu ea, pentru a putea accepta, cu
uşurinţă, pasul următor – semnul Fiarei. Astfel, în ultimii ani se
susţine trecerea la o nouă etapă, şi anume, la extinderea
implantării cipului pe mână sau în ureche. Deja s-a
experimentat acest sistem cu infractori periculoşi, eliberaţi din
închisoare, pentru a putea fi urmăriţi pas cu pas, folosind
tehnologiile existente (Terry Look, „Pressing Toward the
Mark”). Din aprilie 2003, în Germania, pacienţilor cardiaci şi
copiilor persoanelor bogate sau mediatizate intens li se
implantează cipuri sub piele pentru urmărirea prin satelit. În
SUA se examinează, în prezent, posibilitatea extinderii
modalităţii de ridicare a banilor cu cipuri plantate sub piele.
În concluzie, omenirea se îndreaptă către o îngrădire
totală a libertăţii şi o supraveghere strictă, prin mijloace extrem
de sofisticate, care lasă doar aparenţa unei libertăţi,
clamată,însă, pe larg, de toate mijloacele mass-media.
Pe de altă parte, globalizarea politică şi religioasă,
înregimentarea omenirii de către Anticrist sunt fenomene pe
care Biblia le-a prevăzut şi ele se vor întâmpla în ciuda
protestelor creştinilor sau ale societăţii civile. În consecinţă,
mai importantă este grija credinciosului pentru curăţenia vieţii
sale spirituale, decât protestul împotriva codului de bare 666
sau implantării cipului de supraveghere, în timp ce facem
păcate cu nemiluita, luând, pe fond, chipul Anticristului.
Primirea, de bunăvoie sau în mod obligatoriu, a
noilor paşapoarte şi buletine de identitate biometrice nu
înseamnă că-l vom accepta pe Satana, dar trebuie să ne
ferim a face şi paşi reali în realizarea scopurilor sale pe
plan spiritual. În acest sens, ştim că ultimul pas este
închinarea la Antihrist, conducător al unui guvern mondial
unic, al unei armate unice şi al unei religii unice – un
amestec de ocultism, ştiinţă şi practici religioase
183
Anton Pascale
sincretiste, asemănătoare celor creştine şi orientale. În

acea fază finală a împărăţiei demonice, creştinii ar putea fi
persecutaţi, dar cei tari în credinţă nu vor accepta să-l
trădeze pe Cristos, pentru a nu pierde eternitatea.
În ciuda atenţionării lui Isus că „ziua şi ceasul acela nu-l
ştie nimeni” (Matei 24:36) şi că „Nu este al vostru să ştiţi anii
sau vremurile, pe care Tatăl întru a Sa stăpânire le-a pus”
(Fapte 1:7), oamenii au făcut şi vor continua să facă profeţii
asupra Parusiei. Ele vor eşua, singurul lor element pozitiv fiind
concluzia că trăim „zilele din urmă” şi că lucrul cel mai
important este să veghem pentru că în orice moment se poate
„arăta în cer semnul Fiului Omului”. Ce importanţă ar avea
pentru un individ cunoaşterea datei exacte a sfârşitului lumii,
dacă el nu va lua măsuri pentru sfinţire până la moartea sa
somatică?
Întradevăr, dacă nu vom fi mântuiţi şi regeneraţi spiritual,
dacă nu vom fi vigilenţi pentru a nu pierde eternitatea, nu va
avea nici o importanţă prognoza apocaliptică, întrucât ziua
morţii fiecăruia dintre noi va fi practic echivalentă cu
sfârşitul periplului lumesc, iar pe oamenii necredincioşi îi
aşteaptă, cu siguranţă, pieirea veşnică, întrucât nu şi-au
pregătit sufletele pentru a putea fi primite în Împărăţia lui
Dumnezeu, iar după moarte nu se mai poate face nimic în
acest sens.
Mântuirea omului nu este condiţionată de
apartenenţa la un anumit cult creştin. Marea neînţelegere
este aceea că oamenii nu urmăresc să se întoarcă la
Dumnezeu, ci doar la felurite religii, biserici, organizaţii sau
sisteme religioase. Când te întorci doar la o biserică, ea îţi
oferă un set de dogme, principii şi obiceiuri. Când te întorci la
Dumnezeu, El îţi schimbă viaţa, îţi aduce pacea şi echilibrul
spiritual şi îţi oferă siguranţa vieţii veşnice.
De altfel, nicăieri în această carte nu am invitat pe cititori
să aleagă o anumită religie sau un anumit cult, dar am
subliniat faptul că religia creştină oferă calea cea mai uşoară şi
mai sigură spre mântuire, prin jertfa lui Hristos – singurul
intermediar între om şi Dumnezeu – şi prin lucrarea Duhului
184
Sfânt, trimis pe pământ ca îndrumător şi mângâietor al

oamenilor.
Multe din întrebările societăţii contemporane îşi găsesc
răspunsul în concepţia creştină despre univers şi om. Ea
împlineşte nevoia personală de a cunoaşte adevărul cu privire
la viaţa de acum şi la cea viitoare. La fiecare pas şi la fiecare
nivel al societăţii, în fiecare disciplină academică, în tehnologie
şi în lumea afacerilor din orice ţară continuă să existe oameni
care îşi trăiesc teismul cu deplină seriozitate şi sinceritate
intelectuală.
Această concepţie de viaţă, bazată pe admiterea
existenţei lui Dumnezeu ca fiinţă absolută care a creat lumea
şi o îndrumă, a evoluat, ridicându-se la nivelul cunoştinţelor
acumulate de omenire şi este firesc să difere de dogmatica
creştină clasică în unele aspecte.
EPILOG
Sperăm ca, după parcurgerea atentă a acestui studiu,

cititorul să se convingă, prin argumentele istorice, ştiinţifice,
filozofice şi religioase prezentate, că universul nostru este
creat din materie şi spirit, pe primul loc situându-se spiritul,
care stă la baza existenţei materiei şi a vieţii. Materia solidă,
lichidă sau gazoasă este formată din pachete energetice
cuantice în continuă agitaţie, având un grad mare de
complexitate şi instabilitate, se dezintegrează şi se reface sub
alte forme, după legile ei naturale, dar spiritul, simplu şi unitar,
rămâne etern. Am furnizat numeroase date, demonstraţii şi
raţionamente care conduc la concluzia că Spiritul Suprem nu
este doar o Cauză Finală raţională, dotată cu o energie
infinită, dar fără personalitate şi sentimente. În acest caz,
omul i-ar fi fost superior, cum este superior celei mai
puternice inteligenţe artificiale a celui mai perfect android.
Cauza Primă a universului şi a vieţii nu este un uriaş
185
Anton Pascale
computer spiritual, ci o Fiinţă Divină vie, iubitoare, volitivă,

omnipotentă, omniprezentă, omniscientă, dreaptă, eternă şi
infinită, pe care teiştii o numesc Dumnezeu.
Omul pământesc îmbracă aceeaşi particularitate a
dualităţii universului creat, trupul său fiind pieritor, dar sufletul,
având posibilitatea continuării existenţei în lumea spirituală.
În consecinţă, dacă sufletul uman există şi este etern,
cititorul poate alege alternativa integrării lui într-o „conştiinţă
cosmică universală impersonală” sau cea a credinţei într-o
viaţă veşnică, cu păstrarea personalităţii sale sufleteşti.
Dacă îmbrăţişăm a doua alternativă, trebuie să
decidem dacă vrem să aparţinem lumii divine sau celei
malefice.
Pentru aceasta, conform legii spirituale a rezonanţei,
putem să ne trăim viaţa pământească în conformitate cu
poruncile lui Dumnezeu sau cu tentaţiile diavolului, după
libera noastră voie.
De asemenea, efortul cititorului va fi răsplătit prin
diagnosticarea stării sale de dezechilibru, mai mare sau mai
mic, la nivel fiziologic, bioenergetic, sufletesc şi spiritual. Este,
de asemenea, posibil ca el să se întrebe: Ce-i de făcut?
Poate va fi înclinat să consulte un medic de
specialitate, un psiholog, un bioenergetician recunoscut
pentru probitatea sa profesională sau un practicant al altor
metode de tratament, inclusiv spirituale. Nu este rău. Dar
rezultatele vor fi parţiale şi nemulţumitoare, faţă de setea
sufletului omenesc pentru „acel ceva” de negăsit în lumea
noastră duală.
Aproape 95% din populaţia lumii crede în existenţa
unei forţe superioare spirituale sau a unei Fiinţe Supreme.
Mai mult de jumătate dintre aceştia se referă la această
putere ca fiind „Dumnezeu”. Problema zilelor noastre nu este
credinţa sau necredinţa în Dumnezeu, ci semnificaţia
prezenţei Lui în vieţile noastre, pentru că sunt o mulţime de
credincioşi cu numele.
186
Toate relele pe care le suferă omul au drept cauză

primă necunoaşterea lui Dumnezeu, pentru că, fiind creat ca
să-L contemple, să-L cunoască, să-L proslăvească şi să-L
iubească, acesta şi-a întors mintea de la El.
Tămăduirea minţii poate avea loc, într-o primă etapă,
prin contemplarea naturală a creaţiei, care o scoate din
necunoaşterea lui Dumnezeu. Apoi ea se transformă pe
deplin prin cunoaşterea lui Dumnezeu, în mod raţional, dar
mai ales prin ochiul credinţei.
Dar calea de la minte la inimă pare a fi închisă
multora, în lipsa credinţei sau a nedreptăţilor pe care le
observă trecând nepedepsite de Dumnezeu.
Mai poate un creştin să creadă într-un Dumnezeu care
înfăptuieşte dreptatea, atunci când vede starea în care a
ajuns cea mai mare parte a poporului român, înşelat şi sărăcit
de o şleahtă de impostori, derbedei, corupţi şi hoţi, care au
pus mâna pe frâiele puterii? Ei nu se mai tem nici de lege, nici
de posibila revoltă a celor mulţi, pe care îi umilesc sistematic.
Cum îi mai rabdă Dumnezeu?
Răspunsul nu este simplu. Nu îl putem judeca pe
Dumnezeu pentru suferinţele noastre şi prosperitatea
temporară a celor nedrepţi dar puternici, mai ales că El a
procedat similar şi în trecut, lăsându-i pe cei răi să persiste pe
drumul lor, care i-a dus la pedeapsa veşnică: „Fiindcă n-au
căutat să păstreze pe Dumnezeu în conştiinţa lor, Dumnezeu
i-a lăsat în voia minţii lor blestemate […] Şi, măcar că ştiu
hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt
vrednici de moarte, totuşi ei nu numai că le fac, dar şi găsesc
de buni pe cei care le fac” (Romani 1:28-32). Putem fi siguri,
însă, că, în final, cei care ne sărăcesc şi ne umilesc nu vor
scăpa de justiţia divină.
Pe de altă parte, toate încercările prin care trecem pot
fi considerate drept teste pentru perfecţionarea noastră
spirituală încă din viaţa pământească. Acest lucru este posibil
pentru că „împărăţia cerurilor se află în noi”, după cum
187
Anton Pascale
spunea Iisus, transmiţându-ne că sufletul omenesc face parte

din lumea spirituală eternă.
Lucrurile cele mai importante pentru noi ar trebui să fie
glorificarea Celui care ne-a salvat şi iubirea pentru aproapele
nostru de care ne leagă chipul şi asemănarea cu Creatorul.
Acestui Creator, pe care sper că L-aţi descoperit şi
voi, Care ne-a modelat din elementele produse de forţa şi
inteligenţa Sa divină şi ne-a înzestrat cu spirit din Spiritul Său,
îi dedic, la final, un poem, drept mulţumire pentru dragostea
Lui mântuitoare:
MĂRIRE ŢIE
Slavă şi mărire Logosului Sfânt,

Zămislitor de viaţă, stele şi genuni;
Fie-i închinare inima şi-un cânt,
C-a-mpodobit natura cu veşnice minuni!
Te adorăm Fiinţă Necreată,

Eternă Existenţă în substanţa Sa
Îţi mulţumim că viaţa ne-a fost dată,
Ca liber să alegem a face voia Ta.
Şi dacă-nşelătorul ne doboară,
Avem iubirea Tatălui Divin;
Ca sufletul, pe veci, să nu ne piară,
În bunătatea Sa nădăjduim.
188
Ne-a semănat în duhuri nemurirea

Și dorul după Casa noastră cea de Sus;
Ne-a oferit etern şi mântuirea,
Ca dar divin, prin jertfa lui Iisus.
În chip de Om, de Cer El se desparte,

Păcatul nostru şi-L asumă prea-smerit;
Ca veşnic să trăim, S-a dus la moarte
Și ne-a răscumpărat, fiind neprihănit.
În duh, suflet şi trup s-avem voinţa

Povara crucii lui Isus să o primim;
Să mulţumim, chiar dacă suferinţa
Ne e trimisă ca de Cer să ne-amintim.
Prin fapte să cinstim Divinitatea;

Crucea nu doar pe-un lanţ de aur să purtăm;
Ca să ne câştigăm acum eternitatea,
Chipul Lui Sfânt într-adevăr să îmbrăcăm!
189
Anton Pascale
ANEXE
Anexa nr. 1.
TRANSFORMAREA VIEŢII CREŞTINULUI
În funcţie de alegerea făcută (Duhul Sfânt sau duhul lumii),

există două grupuri de oameni: regeneraţi (mântuiţi) sau neregeneraţi
(nemântuiţi), iar cei regeneraţi prin Cristos se pot împărţi în trei feluri de
creştini:
- Creştinul carnal – încă dominat de carne, având
obiceiuri şi dorinţe senzuale trupeşti;
- Creştinul sufletesc (natural) – dominat de suflet, adică
de intelect, emoţii sau inconştient;
- Creştinul spiritual (duhovnicesc) – dominat de duhul
său înnoit, care îi transmite energia Duhului Sfânt necesară
îndumnezeirii sufletului şi trupului.
În lumea de astăzi este greu să întâlneşti creştini duhovniceşti;
mai degrabă, creştinii de astăzi au trăsături din fiecare categorie
prezentată de apostolul Pavel, cu precădere din primele două.
1. Creştinul carnal
Cuvântul „carnal” („sarkikos”) este adjectivul de la sarx (carne),

fiind folosit în Romani 8:7, unde este scris că „gândirea cărnii este
vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Este adevărat că nici creştinul
sufletesc (natural) nu poate primi sau înţelege, pe deplin, lucrurile
Duhului Sfânt (1 Corinteni 2:14), însă nu se spune că este în
„vrăjmăşie” cu Dumnezeu.
În consecinţă, unui creştin carnal sau prunc în credinţă trebuie
să i se vorbească pe înţelesul lui: „Şi eu nu v-am putut vorbi ca unor
oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti
(carnali), ca unor prunci în Hristos” (1 Corinteni 3:1).
190
Creştinii carnali regretă faptul că încă acţionează îmboldiţi de

instinctele cărnii. Starea lor se datorează faptului că regenerarea duhului
nu este urmată de înţelegerea „morţii păcătosului împreună cu
Mântuitorul” (Roman 6:1-13), care ar aduce eliberarea din viaţa dusă
potrivit „cărnii”, caracterizată prin: „curvie, adulter, desfrânare, necurăţie,
idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşie, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri,
dezbinări, invidii, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora... iar
cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”
(Galateni 5:19-21).
Lupta firii pământeşti împotriva Duhului Sfânt este deosebit de
crâncenă şi de multe ori creştinii au voinţa să facă binele, dar nu au
puterea să-l facă şi, în schimb fac răul pe care nu vor să-l facă (Romani
7:18-19). Deosebire dintre creştini şi păcătoşi este aceea că cei dintâi
regretă faptele comise şi luptă pentru a nu le mai repeta, în timp ce
păcătoşii nu numai că nu le regretă, ci chiar se laudă cu ele.
De aceea, este deosebit de importantă „răstignirea cărnii” (Galateni
5:24) alături de Cristos, pentru că omul carnal are nevoie să înţeleagă
pe deplin ce înseamnă „crucea”: „Aceeaşi cruce care i-a fost revelată
omului păcătos ca fiind locul unde este ispăşit păcatul şi unde povara
păcatelor sale este îndepărtată de către Sângele Mielului este şi locul
unde creştinul carnal, chiar dacă a fost mântuit, trebuie să obţină
eliberarea de sub dominaţia cărnii, aşa încât să poată umbla potrivit
duhului şi nu potrivit cărnii şi, astfel, să devină „spiritual” şi matur în
Cristos” (Jessie Penn-Lewis – „Suflet şi duh”).
Pentru aceasta trebuie citit cu atenţie capitolul 6 din Epistola
către Romani, care repezintă Carta Libertăţii prin crucea lui Cristos.
Doar printr-o însuşire a morţii cu Cristos, împreună cu omorârea
„faptelor” trupului (Romani 8:13; Coloseni 3:5) poate credinciosul să
trăiască, să umble şi să acţioneze din ce în ce mai mult prin Duhul,
devenind un om superior, spiritual.
Credinciosul continuă să trăiască „în carne” în ce priveşte
trupul său fizic, însă, odată ce-L vede pe însuşi Fiul lui Dumnezeu „în
asemănare cu carnea păcatului”, atârnând pe lemn şi ştie că în El a
murit faţă de păcat, din acel moment, el NU MAI UMBLĂ POTRIVIT
CĂRNII, adică potrivit cu cererile şi dorinţele trupului său, ci POTRIVIT
DUHULUI SĂU ÎNNOIT, locuit de Duhul lui Dumnezeu (Romani 8:5-6).
Harul primit în mod gratuit şi nu prin fapte („ca să nu se laude
nimeni”), trebuie onorat prin eforturile credinciosului care, sprijinit de
Duhul Sfânt, luptă să ducă până la capăt planul divin de nimicire a
„trupului păcatului”, încetând să împlinească dorinţele cărnii şi dând
duhului său înnoit stăpânire asupra întregii sale fiinţe.
191
Anton Pascale
Acest proces nu este uşor şi uneori credinciosul poate din nou

să cadă în umblarea „potrivit cărnii”, însă, atâta timp cât mintea lui e
ocupată cu „lucrurile duhului” şi regetă sincer eventualele alunecări, el
nu va pierde mântuirea, viaţa veşnică fiindu-i asigurată, dar răsplata
primită va fi pe măsura faptelor.
2. Creştinul sufletesc
Creştinii care încetează să umble „potrivit cărnii devin creştini

sufleteşti, dar încă au un lung drum de parcurs pe calea desăvârşirii.
Dr. Andrew Murray, în cartea „Spiritul lui Cristos” ne atrage
atenţia pericolului „activităţii excesive a sufletului”, cu puterea sa legată
de minte şi voinţă, care poate duce la starea de automulţumire, de care
trebuie să se ferească atât individul, cât şi biserica din care face parte.
A fi eliberat de sub dominaţia cărnii nu înseamnă că omul
încetează să umble potrivit cu viaţa naturală; căci „moartea faţă de
păcat” şi „răstignirea cărnii” reprezintă doar un stadiu al lucrării Duhului
lui Dumnezeu, care trebuie îndeplinită în omul răscumpărat. El poate să
înceteze să fie „carnal” şi totuşi să fie încă „sufletesc”, trăind adică pe
tărâmul sufletului, în loc de cel al duhului sau al conştiinţei de
Dumnezeu.
Pentru a înţelege bine acest lucru, este necesar să vedem care
sunt semnele unui creştin sufletesc, atunci când încetează să fie carnal.
Am văzut că sufletul include intelectul şi emoţiile, precum şi acea
personalitate centrală (eul, sinele), care îl face sediul conştiinţei de sine.
Credinciosul poate să fie pe deplin eliberat de faptele vădite ale cărnii, în
timp ce intelectul şi emoţiile sale sunt încă mişcate de „sufletul natural” şi
nu de Duhul dătător de viaţă al lui Cristos. Cu alte cuvinte, se poate ca
Duhul Sfânt să locuiască în duhul lui şi să-i dea puterea să „omoare
faptele cărnii”, în timp ce intelectul şi emoţiile lui sunt încă sufleteşti
(naturale), acţionarea asupra acestora fiind mai anevoioasă.
De exemplu, în domeniul vieţii intelectuale, înţelepciunea care nu
este „de sus” este pământească sau sufletească (naturală) şi produce
invidie, disensiune şi dezbinare între credincioşi şi în biserică. Mulţi
creştini, uitând că sunt limitaţi în cunoaştere, luptă pentru a impune
perspectiva lor asupra „adevărului”, fără să-şi dea seama că procedează
la fel ca fariseii, înconjurând „marea şi uscatul ca să facă un singur
prozelit” (Matei 23:15).
Deseori, este vorba de o înălţare arogantă a lor înşişi, ca având o
sfinţenie mai mare. „Aceştia sunt cei care fac dezbinări,oameni cârmuiţi
de suflet,care n-au Duhul”, scrie Iuda (v.19).
192
Şi în domeniul emoţional, care este influenţat de simţurile trupului,

creştinul poate fi condus de cele sufleteşti, crezându-le în tot acest timp
„spirituale”. Dar o cunoaştere a psihologiei biblice şi a religiei, în general,
spulberă ideea că vreo influenţă spirituală sfântă ar putea fi pusă în
mişcare de un apel la simţuri. Cu toate acestea, activităţile misionare ale
unor biserici au ca scop să ajungă la duh prin simţuri. Cuvintele lui
Pember sunt edificatoare: „Clădirile măreţe, veşmintele somptuoase,
fastul, ritualurile care încântă ochiul, miresmele aromatice pentru nări şi
muzica răpitoare pentru auz, chiar dacă îţi vrăjesc sufletul cu cele mai
agreabile senzaţii, nu pot să pătrundă la duh”.
Crearea unui mediu ambiant plăcut în biserici nu este un rău în
sine, dar dacă influenţa acestui mediu plăcut duce la pătrunderea
Cuvântului doar până la suflet, îi dă omului „o formă de evlavie, dar
tăgăduindu-i puterea” şi coboară învăţătura spirituală a lui Cristos la
nivelul filozofiilor şi practicilor cultelor păgâne.
Cel ce explică Cuvântul lui Dumnezeu poate avea de la natură un
suflet mai înzestrat cu calităţi intelectuale şi oratorice, fiind capabil să
mişte emoţiile celorlalţi, însă, în acest caz, credinţa ascultătorilor se va
baza pe influenţa şi înţelepciunea omului pe care l-au ascultat şi nu pe
puterea lui Dumnezeu.
Vedem deci că omul intelectului, cu duhul încă neadus la viaţă,
dar cu voinţa puternică, îşi exercită personalitatea dominantă asupra
conştiinţelor şi vieţilor altora. Oamenii aceştia sunt, poate, regeneraţi
(mântuiţi), însă, sunt „cârmuiţi de suflet” şi nu cunosc Duhul lui
Dumnezeu, nefiind eficienţi în lucrul cu sufletele credincioşilor.
Prin urmare, dacă simţiţi nevoia unei îndrumări spirituale, aveţi
grijă cui vă adresaţi. Nu este greu să alegi! Omul duhovnicesc se vede
de la o poştă. Puteţi, de asemenea, să vă interesaţi la cunoscuţi despre
bisericile în care slujesc preoţi sau pastori ale căror experienţe religioase
ţin cont de voinţa lui Dumnezeu, au o personalitate iubitoare şi
răbdătoare, sunt umpluţi cu o bucurie spirituală evidentă, primită de la
Duhul Sfânt.
Un alt pericol care îl paşte pe cel credincios este acela de a fi
convins că, prin subordonarea cărnii sufletului, a obţinut o cale suficientă
de sfinţire. Cât de mult se înşeală! Bisericile sunt pline de închinători ai
lui Cristos doar cu numele, care nu prezintă nici un semn al adevăratei
vieţi creştine înlăuntrul lor. Căzând în această stare de autosuficienţă,
de pierdere a dragostei dintâi, ei pot foarte uşor cădea pradă duhurilor
rele, care lucrează asupra părţii sufleteşti a omului tot atât de sigur
precum lucrează asupra naturii sale carnale. Pe măsură ce înnoirea
omului mântuit progresează, forţele răului au interes ca orice element al
vieţii căzute, fie sufletesc, fie carnal, să fie menţinut activ.
193
Anton Pascale
Dacă el devine autosuficient şi neglijează mărturisirea

păcatelor şi căinţa, atunci, poate pierde şi mântuirea.
Cunoscând alcătuirea umană trinitară, credinciosul trebuie să
caute, cu multă hotărâre şi credinţă, lumină din partea lui Dumnezeu
asupra fiinţei sale complexe, ca să se poată înţelege pe sine şi să ştie
cum să acţioneze, într-o smerită dependenţă de Domnul cel înviat,
pentru a fi protejat de cel rău.
Această protecţie poate opera printr-o ascultare implicită de
Cuvântul scris care îi va aduce la lumină terenul pe care a permis
duhurilor rele să-l atace sau să-i pătrundă în trup, suflet sau duh. Căci
puterile întunericului sunt foarte iscusite în a lucra folosindu-se de stările
„naturale”, fie de cele legate de temperament, fie de cele legate de
tulburarea funcţiilor trupului şi chiar a le stimula.
De exemplu, când un patron îşi umileşte un angajat sau un şef pe
subaltern sau un bărbat nevasta sau un tată copilul, acel individ este
lipsit de compasiune sau încearcă să se răzbune pe viaţă. El nu a
încercat să-şi analizeze adâncimile sufletului, pentru a depista de unde
vine dorinţa de a da drumul violenţei verbale sau fizice. Temperamentul
vulcanic sau lipsa răbdării – o virtute din cele mai necesare în viaţă – nu
reprezintă o scuză.
În cadrul luptei cu forţele răului, este foarte important că am luat
cunoştinţă despre separarea clară dintre suflet şi duh, atât ca origine,
cât şi ca funcţii, astfel încât credinciosul să poată deveni un om cu
adevărat „spiritual”, care trăieşte „potrivit lui Dumnezeu în duh” (1 Petru
4:6).
Apostolul Pavel arată mijlocul prin care se poate separa sufletul
de duh, atribuind Cuvântului lui Dumnezeu puterea de a despărţi în
bucăţi întreaga fiinţă a omului: spirituală, sufletească şi trupească, tot
aşa cum preotul jupuia şi desfăcea, mădular cu mădular, animalul pentru
arderea de tot: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit
decât orice sabie cu două tăişuri, pătrunzând până la despărţirea
sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi este în stare să
judece gândurile şi intenţiile inimii (disecarea sufletului în părţile sale
constitutive – minte, sentimente, intelect)” – Evrei 4:12.
Aceste cuvinte arată cât de plin de semnificaţie este întregul
pasaj pentru credinciosul ai cărui ochi sunt deschişi faţă de pericolul de
a fi dominat de viaţa sufletească, în loc ca Duhul lui Dumnezeu să
acţioneze liber din templul duhului său.
194
La lucrarea de despărţire a sufletului de duh, trebuie, însă, să

consimtă şi să coopereze şi credinciosul, urmând îndemnurile duhului şi
refuzându-le pe cele rele ale sufletului, pentru a deveni un om spiritual
(duhovnicesc).
3. Creştinul spiritual
3.1. Creştinul spiritual (pneumatikos) este cel sfinţit pe deplin:

- în privinţa duhului: Dumnezeul Triunic, care este Duh, îşi face
locuinţa în duhul omului, care este mai întâi regenerat (mântuit) prin
jertfa lui Cristos;
- în privinţa sufletului: Dumnezeul Triunic se manifestă prin vasul
sufletului (a) printr-o voinţă care este pe deplin una cu voia lui
Dumnezeu, (b) printr-un intelect înnoit şi iluminat de Duhul Sfânt şi (c)
prin emoţii care sunt în întregime sub controlul omului, dar călăuzite de
acelaşi Duh;
- în privinţa trupului: Dumnezeul Triunic locuieşte în duh,
manifestându-se pe căile sufletului, asupra trupului, pe care-l ia în
deplină stăpânire, „fiecare mădular dând prompt ascultare, ca nişte
unelte ale neprihănirii” (Romani 6:13), făcând, astfel, din trup, un
sanctuar al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6:19).
Acesta este credinciosul „spiritual” (ajuns la maturitate), sfinţit pe
deplin în duh, suflet şi trup, fără vină – nu fără cusur, căci nu poate
exista om desăvârşit în această lume.
Omul spiritual (duhovnicesc), aşadar, este unul în care, prin
despărţirea sufletului şi duhului cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu,
DUHUL A FOST ELIBERAT din strânsoarea sufletului şi s-a lipit de
Duhul Sfânt, într-o unire a esenţelor – duh cu Duh – UN SINGUR DUH,
aşa încât sufletul şi trupul să poată sluji drept căi de exprimare a voinţei,
vieţii şi iubirii Domnului Însuşi, prin cel credincios.
Omul devenit spiritual, prin „răstignirea cărnii”, „purtarea zilnică a
Crucii”, eliberarea duhului din îmbrăţişarea sufletului şi unirea duhului cu
Duhul Sfânt, aduce „roadă” (Galateni 5:22-23), manifestată în şi prin
suflet şi trup, în formele sale variate de: dragoste, bucurie, pace,
îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe,
stăpânire de sine, curăţenie (în unele traduceri acestă ultimă roadă
lipseşte). Personalitatea sufletească (eul, sinele) nu este înăbuşită sau
nimicită, ci înnobilată, devenind o cale de exprimare a Duhului, iar cele
10 roade sunt manifestări spontane ale vieţii duhovniceşti, îmbrăcând
diverse forme de exprimare, în funcţie de personalitatea fiecăruia.
195
Anton Pascale
3.2. În evoluţia pe calea sfinţeniei, este vital pentru credincios să

cunoască legile duhului şi cum să umble potrivit cu acestea, pentru a
nu oferi prilej duhurilor înşelătoare ale lui Satan să-l amăgească cu
contrafaceri ale adevăratei vieţi spirituale, produse la nivelul sufletului:
(a) Să umble potrivit duhului şi să dea imediat atenţie
cererilor acestuia, având grijă să nu îl stingă.
Pentru aceasta, credinciosul trebuie să recunoască ce este din
Duhul Sfânt şi ce vine din partea Satanei (elementele extrinseci ale
duhului omenesc) şi, prin rugăciune, să predea duhul dezechilibrat sau
deprimat lui Dumnezeu, fără a risca presiuni din partea vrăjmaşului.
Există trei stări ale duhului pe care creştinul trebuie să le poată
discerne şi soluţiona:
– duhul în poziţia corectă, de echilibru şi stăpânire calmă a
sufletului şi trupului;
– duhul „dezechilibrat”, deoarece este încordat, împovorat sau
hăituit de duhurile rele;
– duhul deprimat sau stins.
Posibilităţile şi capacităţile duhului omenesc devin cunoscute de
credincios prin întrebuinţare continuă şi prin întărirea de către Duhul
Sfânt ca să se „împotrivească puterilor întunericului”.
(b) Credinciosul trebuie să fie în stare să-şi
supravegheze duhul şi să sesizeze imediat încetarea cooperării cu
Duhul Sfânt, respingând toate atacurile care încearcă să-i scoată duhul
din echilibrul părtăşiei cu Dumnezeu.
El trebuie să-şi dea seama când duhul lui este atins de otrava
duhurilor răului, prin infiltrarea tristeţii, supărării, nemulţumirii, cârtirii,
vânării greşelilor altora, irascibilităţii, amărăciunii, ofensării, invidiei etc.
Dacă aceste semnalmente nu sunt urmate de acţiuni hotărâte de
împotrivire din partea credinciosului, ele se coboară în suflet şi apoi
invadează trupul.
(c) Credinciosul trebuie să nu solicite duhul mai mult
decât se cuvine, prin conflicte sufleteşti sau exigenţe duhovniceşti
exagerate.
3.3. Trăsăturile omului spiritual
Trăind în conformitate cu legile spirituale, creştinul dobândeşte
calităţi noi, printre care de nelipsit sunt următoarele:
(a) Poate examina toate lucrurile, inclusiv pe cele „adânci
ale lui Dumnezeu”, pentru că el este în stare, prin Duhul Sfânt, să
pătrundă până la sursa lăuntrică spirituală a tuturor lucrurilor, dincolo de
sfera legilor naturale, pentru că „vasul sufletului”, cu partea sa
intelectuală, raţională, este energizat şi stăpânit de Duhul şi Ştiinţa lui
Dumnezeu;
196
(b) Este „făcut desăvârşit în dragoste” (1 Ioan 4:18). Cu

alte cuvinte, sufletul omului spiritual se umple de dragoste divină la
întreaga lui capacitate, încât ura nu mai încape.
„Dumnezeu este dragoste” scrie apostolul Ioan, şi „Cine rămâne
în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan
4:16).
(c) „Umblă în lumină”, trăind în sfera conştiinţei de
Dumnezeu, prin duhul său. Dacă „umblăm în lumină, după cum El este
în lumină, avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Isus ne curăţeşte
de orice păcat...” (1 Ioan 1:7).
În lumina tuturor acestor lucruri, ne dăm seama cât este de
important pentru creştini şi pentru Biserică să înţeleagă diferenţa
dintre „suflet” şi „duh”, mai ales că unii teologi consideră că în om
nu există duh, ci numai trup şi suflet, iar alţii admit, în ultimă
instanţă, că duhul este doar partea superioară a sufletului şi anume
intelectul sau spiritul uman. De asigurarea menţinerii
independenţei şi rolului conducător al duhului, depinde
transformarea creştinului într-un om pe deplin duhovnicesc, adică
într-un om în stare să-şi subordoneze sufletul duhului înnoit.
Confuzia sau neatenţia pot duce la scufundarea duhului într-un
suflet subordonat cărnii, prin conştiinţa simţurilor, nemaifiind în
stare să examineze şi să decidă în ce priveşte lucrurile spirituale.
3.4. Trupul spiritual
Un om alcătuit după chipul şi asemănarea Dumnezeului Triunic şi
care este pe deplin sfinţit, prin completa eliberare a duhului său atât de
sub dominaţia sufletului, cât şi de sub cea a trupului, se străduieşte să
se menţină pe calea „desăvârşirii” (Filipeni 3:15-16). Dar oricâte eforturi
ar depune credinciosul, el nu poate obţine în viaţa pământească un „trup
spiritual” în plenitudinea sa, dar poate să-şi transforme radical trupul său
somatic.
Devenind spiritual, ordinea originară a omului tripartit este
restabilită, în următorul sens:
(a) Duhul Sfânt stăpâneşte în duhul mântuit, care devine
sediul conştiinţei de Dumnezeu, cu
(b) sufletul (sediul conştiinţei de sine), ca vas al său şi ca
instrument de manifestare a lucrării Duhului Sfânt şi cu
(c) trupul (sediul conştiinţei simţurilor), ca serv temporar,
muritor, cu necesităţi carnale restrânse. Trupul omului spiritual rămâne
un trup natural, muritor, un vas de lut (2 Corinteni 4:7) şi doar după ce
va fi semănat în pământ (la moarte) şi înviat sau după ce va fi schimbat
– într-o clipire din ochi la venirea Domnului – va deveni „trup spiritual”.
(d)
197
Anton Pascale
Răscumpărarea deplină a trupului nu poate avea loc în această

viaţă, ci la a doua venire a lui Cristos: „Aşteptăm ca Mântuitor pe
Domnul Isus Cristos, care va transforma trupul smereniei noastre
în asemănare cu trupul gloriei Sale” (Filipeni 8:23).
Nu înseamnă că dacă este „spiritual”, trupul nu va mai avea formă
şi consistenţă, ci doar că el nu va mai fi supus poftelor şi senzaţiilor
carnale. La exterior, trupul celui înviat va semăna cu cel care a murit şi
s-a descompus, iar sufletul îşi va recunoaşte locuinţa sa particulară
(trupul). O dovadă, în acest sens, este trupul înviat al lui Cristos, pe care
ucenicii l-au recunoscut drept cel al Învăţătorului lor, deşi în mod cert,
avea şi alte însuşiri (strălucire mai mare, puterea de a trece prin ziduri
etc).
*****
Nu se poate preciza cât durează stadiul dintre primul pas al
mântuirii şi atingerea stadiului final de om spiritual (când duhul este
complet eliberat, prin unirea lui cu Dumnezeu, ajungând să deţină
stăpânire totală asupra sufletului şi trupului). Lungimea acestui drum
este determinată de măsura de adevăr înţeles şi de predarea cât mai
deplină a credinciosului în mâinile lui Cristos. De asemenea, modalitatea
de manifestare a calităţilor duhovniceşti ale omului spiritual depinde de
personalitatea fiecărui credincios în parte.
Cu cât mai mulţi creştini spirituali, care trăiesc în beneficiul celor
pierduţi, se va putea revigora viaţa de înviere în întreaga Biserică a lui
Cristos, indiferent de cult, astfel încât Parusia să fie aşteptată cu
nerăbdare şi să înceapă domnia Împărăţiei lui Dumnezeu încă de acum,
ca o „arvună a Duhului” până la ceasul când „ceea ce este muritor va fi
înghiţit de viaţă”.
Anexa nr. 2.
VEŞNICIA
Universul actual are 4 dimensiuni (dimensiunea timpului se

adaugă celor 3 dimensiuni ale spaţiului). Pentru a ne preciza
coordonatele în univers nu mai este suficient să ne indicăm poziţia, ci
trebuie indicat şi timpul măsurat în această poziţie.
Sidney Coleman – şeful catedrei de fizică de la Harvard şi
fizicianul Alan Guth, de la Massachusetts Institute of Technology, au
declarat că majoritatea fizicienilor admit în prezent că există o a cincea
dimensiune, dar nimeni n-a putut încă să o definească, lovindu-se de
198
următorul paradox: a cincea dimensiune este mai mică decât nucleul

atomului, dar noi şi întregul univers ne aflăm înlăuntrul ei.
În veşnicie, cuplul spaţiu-timp din universul nostru cu 4
dimensiuni ar putea fi pentadimensional (trei dimensiuni pentru spaţiu şi
două pentru timp). Acolo totul se desfăşoară la timpul prezentului
continuu: „Eu sunt Cel ce Sunt”. Deja, fizicienii care au făcut scurte
incursiuni teoretice dincolo de bariera lui Planck au întrevăzut un
univers unde gravitaţia este atât de mare, încât a dus la restructurarea
spaţiului, iar trecutul, prezentul şi viitorul sunt una (timpul nu mai are
sens de curgere, nemaifiind reprezentat linear, iar fenomenele se
aşează unele lângă altele, pe o suprafaţă plană, fără respectarea
cronologiei).
În concluzie, numai cineva care s-ar afla în afara universului
ar putea să vadă şi să cunoască totul, să deţină adevărul absolut.
Dar un astfel de observator nu poate fi omul actual, ci doar Creatorul
universului.
Fluiditatea timpului şi a formelor constituie una din
caracteristicile eshatonului, când istoria va lua sfârşit şi întreaga lume
va începe să trăiască într-un timp sacru etern.
Ştiinţa a demonstrat că şi actul cosmogonic desfăşurat în timp
se repetă la nesfârşit (în permanenţă mor stele şi planete dar apar altele
noi), justificând speranţa credincioşilor în învierea morţilor şi obţinerea
unor trupuri noi, spiritualizate, care să le permită existenţa eternă după
judecata de apoi, când timpul universal va fi absorbit de veşnicie.
Este de foarte mare importanţă să consolidăm înţelegerea
exactă a acestui fenomen complex al vieţii veşnice (Împărăţia lui
Dumnezeu), detaşat de timpul linear, de sens cronologic sau de
spaţiu şi să-l asimilăm, în sens calitativ, ca existenţă în comuniune
cu Dumnezeu, într-o dimensiune spirituală, posibilă prin jertfa lui
Cristos şi eforturile omului pentru regenerare şi îndumnezeire, sub
îndrumarea Duhului Sfânt.
Viaţa veşnică sau viaţa veacului ce va să fie, este viaţa pe care
o vor trăi atât drepţii, cât şi păcătoşii, după judecata universală:
-Atât fericirea drepţilor, cât şi nefericirea păcătoşilor vor fi trăite
de suflet împreună cu noul trup spiritual;
-Nici fericirea drepţilor, nici nefericirea păcătoşilor nu vor avea
aceeaşi măsură, ci vor avea grade diferite, după vrednicia sau
nevrednicia pe care fiecare a dovedit-o în viaţa pământească. Însuşi
Mântuitorul spune: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14:2);
-Referindu-ne la viaţa de veci a celor drepţi, constatăm că este
vorba de un urcuş duhovnicesc neîncetat al drepţilor (epectază), care
199
Anton Pascale
este un motiv de continuă fericire. Iubirea faţă de Dumnezeu, care le

copleşeşte fiinţa, sporeşte fără sfârşit în lumea veşniciei. Cât priveşte
pe cei păcătoşi ei vor avea o existenţă nefericită, lipsită de comuniune
cu oamenii şi cu Dumnezeu, suferind împreună cu diavolii şi cei ce-i
slujesc. Acolo ei sunt roşi de „viermele cel neadormit” şi îndură
„plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.
În legătură cu preponderenţa pedepselor fizice pentru cei din
iad, nu trebuie să pierdem din vedere că Vechiul şi chiar Noul
Testament se adresau unui public care nu deţinea cunoştinţele pe care
le au oamenii de astăzi, care nu mai pot fi speriaţi cu poveşti despre
draci, care te împing cu furcile în cazane cu smoală. Între timp,
omenirea a suferit chinuri mult mai atroce pe pământ: schingiuiri de
către organele de represiune din toate timpurile, de o cruzime de
neînchipuit, progromuri, holocaustul evreilor, războaie atomice. Să ne
imaginăm suferinţele japonezilor de la Hiroshima şi Nagasaki, în special
ale acelora care s-au aflat mai departe de centrul exploziilor nucleare şi
nu au murit instantaneu, suferind arsuri şi orbiri, alergând cu pielea
desprinzându-se de pe ei, dorindu-şi moartea. Mutaţiile genetice
produse de radiaţiile nucleare s-au transmis şi la urmaşi, ca o amintire
vie a răutăţii omeneşti.
Învăţătura Bisericii ortodoxe şi catolice precum şi a cultelor
protestante afirmă că pedepsele iadului sunt veşnice, citând numeroase
paragrafe din Biblie. O parte din teologi neagă, însă, veşnicia
pedepselor iadului (apocastază), invocând următoarele motive:
a) Dumnezeu fiind bun, bunătatea Lui este incompatibilă
cu veşnicia pedepselor, încât El, mai curând sau mai târziu, trebuie să
le pună capăt;
b) Deoarece Dumnezeu e drept, El nu-i poate pedepsi,
pentru vecie, pe păcătoşi, căci aceştia au făcut păcate un timp, şi încă
un timp relativ scurt, fiind o disproporţie imensă între faptă şi pedeapsă.
Cu alte cuvinte, ar fi nedrept ca pentru păcatele săvârşite într-o viaţă de
câteva zeci de ani, deci într-un interval de timp atât de scurt, să îndure
pedepse pentru veşnicie.
c) Înţelepciunea lui Dumnezeu nu îngăduie ca El Însuşi
să-Şi zădărnicească planul după care a creat lumea şi omul. El l-a creat
pe om ca acesta să fie fericit, iar pedepsindu-l pentru veşnicie,
înseamnă că aceasta ar fi împotriva scopului creaţiei.
d) Scopul Satanei a fost şi este de a crea o împărăţie de
sine stătătoare, independentă de Dumnezeu şi veşnică. Iadul veşnic ar
ajuta această viclenie a lui Satan, care îşi va realiza ce şi-a propus, va fi
împăratul absolut al coeternului iad, unde veşnic Dumnezeu va fi hulit şi
200
blasfemiat, amintindu-i-se eşecul planului de creaţie. Acest lucru nu

poate fi acceptat şi, deci, Dumnezeu va lua măsuri de anihilare a
acţiunilor satanice prin neantizarea păcătoşilor, în timp ce puterile
Satanei vor fi anihilate.
Amintesc că, în prezent, Comisia Teologică Internaţională, sub
coordonarea Vaticanului, şi-a luat ca temă de studiu alternativa anihilării
iadului după o perioadă de timp, prin graţia divină.
Deşi apocastaza a fost combătută de majoritatea teologilor,
cred că pedeapsa iadului, deşi îndelungată şi intensă, îşi va pierde
treptat eficacitatea, pentru că trupul imaterial se va obişnui cu
aceste pedepse, iar diavolul şi îngerii săi vor putea să depăşească
criza şi să aducă în continuare hulă asupra lui Dumnezeu. Prin
urmare Dumnezeu, în înţelepciunea Sa nemărginită, va găsi o
modalitate pentru ca această imensă cantitate de energie negativă
să fie distrusă pentru totdeauna. În orice caz, nu este posibil ca
păcătoşii din iad să fie primiţi în rai, întrucât aceştia nu au fost
refuzaţi de către Dumnezeu, ci au refuzat iubirea lui Dumnezeu.
În ce priveşte dogma a două judecăţi (particulară şi universală)
pentru acelaşi suflet, este posibil ca această interpretare să apară
din neînţelegerea faptului că, după moartea somatică, sufletul nu
se mai supune vechilor legi ale timpului linear şi spaţiului
tridimensional, ci intră în lumea atemporală a veşniciei (un concept
mult mai dificil de asimilat).
Pentru exemplificare, dacă luăm în considerare trei evenimente
simultane într-un sistem de referinţă luminic (care se deplasează cu
viteza luminii) - SL, ele pot fi recepţionate ca fiind separate în timp într-
un sistem subluminic sau aflat în repaus – SR.
E1+E2+E3
* SL
SR
E1 E2 E3
Tot astfel, în Împărăţia lui Dumnezeu care este atemporală sau

supratemporală, unde totul se desfăşoară la timpul prezentului
continuu, toate evenimentele sunt simultane (timpul universal în care
201
Anton Pascale
evenimentele sunt cronologice dispare). În consecinţă, din punct de

vedere pământesc, judecata are loc la moartea fiecăruia, dar în
veşnicie aceste judecăţi apar drept concomitente, pentru că acolo
nu există decât percepţia prezentului continuu şi deci judecăţile
particulare însumează judecata universală (Nu există două judecăţi
pentru acelaşi suflet).
Dacă avem în vedere scopul judecăţii finale sau universale, nu
trebuie să omitem faptul că ea nu are menirea să ne stabilească starea
spirituală, deoarece aceasta îi este deja cunoscută lui Dumnezeu. De
asemenea, judecata universală nu intenţionează să schimbe verdictul
celei particulare. Mai degrabă, ea ar putea reprezenta o declaraţie
publică a statutului fiecărui om. De altfel, în unele cazuri Dumnezeu şi-a
manifestat deja judecata finală, de exemplu, atunci când i-a luat la cer
pe Enoh şi pe Ilie, când i-a distrus pe Core şi pe cei care s-au răzvrătit
împreună cu el, când i-a lovit cu moartea pe Anania şi Safira.
Oricum, pentru creştinii autentici nu există decât o singură
judecată, pentru răsplată, în care Cristos le este apărător:
„Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele mele şi
crede în Cel ce m-a trimis are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată,
ci a trecut din moarte la viaţă”- Ioan 5:24.
Răsplata este o noţiune diferită faţă de mântuire. Ea nu este
primită în dar, ci în urma judecării şi evaluării faptelor: „Răsplata mea
este cu mine ca să dau fiecăruia după cum va fi fapta lui” – Apocalipsa
22:12). Prin urmare, ţinta care se află în faţa unei persoane este dublă:
când suntem păcătoşi, ţinta este mântuirea; după ce am fost mântuiţi,
ţinta noastră este răsplata, care se acordă proporţional cu faptele, deci
implică o evaluare a acestora, dar spre răsplată nu spre pedeapsă.
202
BIBLIOGRAFIE
1. BIBLIA - a) Redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania,

arhiepiscopul Clujului, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române – Buc., 2001 (conţine şi 14 scrieri apocrife
necanonice)
b) Biblia în traducerea Dumitru Cornilescu
c) Biblia catolică - conţine scrierile apocrife canonice şi explicaţii ample, în
traducerea pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Pătraşcu – Iaşi, 2013 2. Teologia
creştină - Millard Erickson, 1985
3. Comentariul biblic al credinciosului - William Mac Donald - Ed. Lampadarul
de Aur - Oradea, 2004
4. Mărturii care cer un verdict - Josh Mc. Dowell - Societatea Misionară
Română, SUA, 1992
5. Şi Biblia are totuşi dreptate - Werner Keller, 1979
6. Omilii la Facere - Sf. Ioan Gură de Aur - Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române - Bucureşti, 2004
7. Noul Testament şi Manuscrisele de la Qumran - Athanasie Negoiţă - Ed.
Stephanus, Buc. 1993
8. Cartea lui Enoh - Editura Herald, Bucureşti, 2006
9. Cartea înţelepciunii lui Solomon - Apocrifă - Ed. Herald, Buc, 2006
10. Evanghelii gnostice - Ed. Herald - Bucureşti 2005
11. Vindecarea prin Cabala - Jason Shulman - Editura DAO PSI - Bucureşti,
2006
12. Scrisorile Apocalipsei - Traian Aldea, Editura Creştină Mateus - Alba
Iulia, 1994
13. Teoria apocalipsei şi sfârşitul lumii - Malcolm Bull - Ed. Meridiane -
Bucureşti, 1999
14. Cartea Apocalipsei - Watchman Nee - Editura Lampadarul de Aur -
Oradea, 2003
15. Apocalipsa 13 - Sfârşitul libertăţii umane - Mircea Vlad - Editura Axioma -
Bucureşti, 1999
16. 2012 - Anul Apocalipsei sau Marea Translaţie? - Sirius Zoreanu - Editura
Sapienţia, 2005
17. Misterul lui Isus - Blaise Pascal, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
18. Tratat de Metafizică - Nae Ionescu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti -
1999
19. Eu şi tu - Martin Buber - Ed. Humanitas - Bucureşti, 1992
20. Enigmele filozofiei - Rudolf Steiner - Ed. Triade - Cluj-Napoca, 2004
21. Teosofia - Rudolf Steiner - idem
22. Cunoaşterea antroposofică a omului şi medicina - Rudolf Steiner - idem
203
Anton Pascale
23. Misterul biblic al Genezei - Rudolf Steiner - Ed. Univers Enciclopedic -

1995
24. Marile Religii - Coordonator Philippe Gaudin, Ed. Orizonturi, Bucureşti
25. Religie şi spirit - Lucian Blaga - Ed. „Dacia Traiană” - Sibiu, 1942
(republicată de Ed. Semne - Bucureşti, 2006)
26. Istoria credinţelor şi ideilor religioase - Mircea Eliade – Ed. Şt. şi Encicl. –
Buc., 1981
27. Tratat de istorie a religiilor - Mircea Eliade - Humanitas, Buc, 2006
28. Călătorie la marginea eternităţii - Artur Wilcox - Ed. Lucman - Bucureşti,
1999
29. Între suflet şi spirit - Constantin Noica - Humanitas - Buc, 1996
30. Coranul - Traducere de Silvestru Octavian Isopescul - Editura Cartier,
2003
31. Codul Bibliei - Michael Drosnin - Ed. Nemira - Bucureşti, 2005
32. Universul de lângă noi - James W. Sire - Editura Cartea Creştină -
Oradea, 2005
33. Programul Terra - Toni Victor Moldovan, Editura Conexiuni, Sibiu, 2000
34. Ce se va întâmpla cu lumea aceasta? - Joachim Langhammer -
Misiunea Evanghelică - Bad Salzuflen, 1995
35. Teoria Relativităţii pe înţelesul tuturor - Albert Einstein - Editura
Humanitas, Bucureşti 2005
36. De la lumea închisă la universul infinit - Alexandre Koyre - Ed.
Humanitas - Bucureşti, 1997
37. Originea universului - John D. Barrow - Humanitas - Buc, 1994
38. Scurtă istorie a timpului: de la big-bang la găurile negre - Stephen W.
Hawking - Ed. Humanitas - Bucureşti, 1995
39. Melodia secretă - Trinh Xuan Thuan - Editura Eonul Dogmatic, Bucureşti,
2005
40. Doar şase numere - Martin Rees - Ed. Humanitas - Buc. 2006
41. Această stranie natură - Alfred Kostler - Ed. Politică - Buc., 1982
42. Inteligenţa materiei - Constantin Dumitru Dulcan - Ed. Teora - Bucureşti,
1992
43. Spaţiu, timp, univers - Lee Smolin - Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
44. Jung - Experienţa Interioară - Michel Cazenave - Editura Humanitas -
Bucureşti, 1999
45. Mic tratat despre nimic - John D. Barrow - Ed. Tehnică - Bucureşti, 2006
46. O istorie a diavolului - Robert Muchembled - Ed. Cartier - Chişinău, 2002
47. Înfruntând diavolul şi vrăjitoria - Arhimandrit Vasiliu Bacoiani – Ed.
Egumeniţa - Galaţi, 2004
48. Eseu despre experienţa morţii - Paul-Ludwig Landsberg - Ed. Humanitas
- Bucureşti, 1992
49. Sunt cel ce sunt - Ion D. Vulcănescu - Ed. Sagitarius - Bucureşti, 1996
204
50. Ruleta psihică - George Vandeman - Editura Viaţă şi Sănătate -

Bucureşti - 1997
51. Sistemul autoreglării câmpurilor - Serghei Nicolaevici Lazarev – Ed.
Dharana – Buc., 2000
52. Prezenţa viitorului - George Eldon Ladd, Editura Cartea Creştină -
Oradea, 1997
53. Puteri şi domnii - John Warwick Montgomery - Editura Cartea Creştină -
Oradea, 2003
54. Pericolul ascuns - Manuel Vasquez - Editura Viaţă şi Sănătate -
Bucureşti, 2000
55. Despre Menirea Omului - Nikolai Berdiaev - Editura Aion - Oradea, 2004
56. Unitate creştină în diversitate de culte - Ion Rizescu Stoian - Ed.
Caraiman - Bucureşti, 2003
57. După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - V. Lossky - Editura
Humanitas - Bucureşti, 1998
58. O viaţă de biruinţă - Joachim Langhammer - Misiunea Evanghelică - Bad
Salzuflen, 1996
59. Suflet şi duh - Jessie Penn - Lewis - Editura Lampadarul de Aur -
Oradea, 2003
60. Calea mântuirii - Ellen White, Editura Viaţă şi Sănătate - Bucureşti, 2004
61. Evanghelia după Darwin - Cristian Negureanu, Editura Miracol -
Bucureşti, 2003
62. Tăcerea Idolilor - Cristian Negureanu - Editura Miracol - Bucureşti, 2004
63. Parapsihologia şi Misterele Lumii Actuale - Cristian Negureanu - Ed.
Miracol - Buc., 1995
64. Ce este moartea? - Colectiv - Ed. Patmos - Cluj-Napoca, 2003
65. Sufletul după moarte - Arhimandrit Vasiliu Bacoiani - Editura Bunavestire
- Galaţi, 2002
66. Sufletul după moarte - Ierom. Serafim Rose - Iaşi, 2006
67. Viaţa după moarte - Mărturii - Editura Bunavestire - Galaţi, 2003
68. Când sufletul este bolnav - Dr. Dmitri Alexandrovici Avdeev - Ed.Cartea
Ortodoxă - Bu., 2005
69. Biologie - Manual pentru clasa a 11-a - Tatiana Tiplic - Editura Niculescu
- Bucureşti, 2004
70. Biologie - Manual pentru clasa a 12-a - Ioana Ariniş, Claudia Neguţ,
Aurora Mihail - Editura All Educational - Bucureşti, 2003
71. Atlas de anatomie - Trevor Weston - Editura Vox - Buc., 2006
72. Marele Pescar - Lloyd C. Douglas, Editura Lider, Bucureşti
73 Cristianity in the arab world - El Hassan Bin Talal - Ed. Arabesque
International - Londra, 1995
74. Enciclopedie de istorie universală - Institutul Geografic De Agostini
S.p.A. - Novara - Editura All Educational - Bucureşti, 2003
75. Să nu atingi această carte - Jan Van Helsing - Ed. Antetpress, 2005
205
Anton Pascale
76. Pentru cine bat clopotele la Tanacu - Ierom. Savatie Baştovoi - Ed.
Cathisma - Buc., 2007
77. Religiile, încotro? - Pierre Rehm - Editura Prietenii Cărţii - Bucureşti,
2005
78. Istoria religiilor - Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan şi Prof. Dr. Remus Rus -
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR - Bucureşti, 1991
79. A doua venire a lui Hristos - O viziune ortodoxă - T.L.Frazier - Ed. Cartea
Ortodoxă şi Ed.
Egumeniţa - Galaţi 2007
80. Universul într-o coajă de nucă – Stephen Hawking – Ed. Humanitas –
Buc. 2006
81. O mai scurtă istorie a timpului - Stephen Hawking şi Leonard Mlodinov –
Ed. Humanitas – Bucureşti 2007
82. Originea universului – John D.Barrov - Ed. Humanitas - Bucureşti 2007
83. Despre credinţă şi îndoială – Antonie Bloom - Ed. Cathisma – Bucureşti
2007
84. Cosmologia creştină şi teoriile fizicii moderne - Pr.Lucian - Răzvan Petcu
- Ed. Sofia Buc.2008
85. Adevărul despre evoluţionism – Ioan Vlăducă – Ed. Cartea ortodoxă,
Galaţi 2008
86. Semnele sfârşitului lumii – Pr.Serafim Rose – Ed. Cartea ortodoxă,
Galaţi 2004
87. Bazele biblice ale ştiinţei moderne – Henri M.Morris – Societatea
misionară română, Illinois – SUA 1993 (tipărită la „Tipografia Centrală” –
Chişinău)
88. Taofizica – Fritjof Capra – Ed. Tehnică Bucureşti 1995 şi 2004
89. Dumnezeu şi ştiinţa – Jean Guitton şi colaboratorii – Ed. Harisma,
Bucureşti 1992
90. Taina originilor – Jean Kovalevsky – Ed. Anastasia, 1996
91. Dăruind vei dobândi – N. Steinhardt – Ed. Mânăstirii Rohia, 2006
92. Prelegeri de teologie sistematică – Henry Clarence Thiessen – ediţie
revizuită de Vernon D. Doeksen – tipărită de Romanian Aid Fund,
Buckingham – Anglia
93. Miturile esenţiale – Victor Kernbach – Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică –
Buc. 1978
94. Dovezi ale existenţei lui Dumnezeu – Richard Wurmbrand – CMCW –
Elveţia
95. Dumnezeu există – Petru Popovici – Ed. Vestea Bună – Los Angeles,
SUA
96. În lumina Bibliei. Biblia şi India – Dan Costian – Ed. Nemira, Bucureşti
1999
97. Umpleţi vidul – Richard Wurmbrand – CMCW – Elveţia
206
98. Vederea lui Dumnezeu - Vladimir Lossky - Ed. Institutului biblic şi de

misiune al BOR, Buc.1995
99. Dumnezeu şi cultura (Eseuri) – D.A.Carson şi John D.Woodbridge,
Ed.Cartea creştină, Oradea, 2006
100 Tratat de psihologie – Aurel Stuparu – Ed. Marineasa, Timişoara 2004
101. Cunoaşterea omului – Alfred Adler – Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1991
102. Miracolele existenţei umane – John Valett – Ed. Bogdana, Bucureşti
2005
103. Cronologia universală – LAROUSSE, Ed. Lider – Bucureşti 1997
104. Noţiunile de „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie – Dr. N.C.Paulescu –
Fundaţia regală pentru literatură şi artă – Bucureşti 1944 (republicată de
Ed. „Credinţa strămoşească”, 2007)
105. Zoharul – Mac Gregor Mathers – Traducerea în limba română de Ilie
Iliescu – Ed. Herald – Bucureşti 2007
106. Misterul anului 2012 – Culegere de eseuri – Ed. For You – Bucureşti
2008
107. Istoria lumii de la big-bang până în prezent – Cynthia Stokes Brown –
Ed. Litera, Buc. 2009
108. Psihiatria şi problemele vieţii duhovniceşti – Prof.Dimitri Melehov –
Ed.Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2008
109. Vindecarea prin gândire – Dr. Angel Escudero – Ed. For You
110. Dicţionarul ştiinţelor de graniţă – Marcus Gossler – Ed. Saeculum şi Ed.
Vestala, Buc.1995
111. Despre caracterul legilor fizice – Richard P.Feynman – Ed. Pergament,
Buc. 2006
112. Codul lui Dumnezeu – Gregg Braden – Ed. For You, Buc. 2005
113. Să nu cădem privind cerul – Anton Pascale – Ed. Oscar Print– Buc.
2007
114. Amprenta Fiinţei Necreate – Anton Pascale – Ed. Oscar Print – Buc.
2011.
207
Anton Pascale
208

Lucrarea Mâinilor Lui PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrarea Mâinilor Lui PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrarea mâinilor Lui

Dedic această carte creștinilor adevărați.

Tipărit la: S.C. ADI CENTER SRL

Nihil Sine Deo

Împăratul David (Psalmul 19:1)

- Domnului, pentru că mi-a dat energia și inspirația

M-am născut, am trăit și voi muri în România.

I. MODALITĂŢI DE PERCEPŢIE A DIVINITĂŢII ŞI

Cunoașteți universul lumea noastră, viața și pe

1. Comparaţia cu fenomenele din lumea duală

Cel mai aproape de om este tărâmul în care ne

Eul se află în cea mai densă dintre stările sale, pentru că

În concluzie, particulele componente ale protonilor şi

În consecinţă, pe baza experienţei senzorial-raţionale, a

2. Percepţia sufletească sau extrasenzorială

Al doilea strat al cunoaşterii umane este asigurat de eul

la Delfi) şi apreciat şi astăzi ca esenţial în activitatea

3. Percepţia spirituală sau suprasensibilă

Al treilea strat al cunoaşterii este percepţia spirituală sau

de obiectivele materiale şi egoism, practicând altruismul, cât şi

clientelă a spiritiştilor fiind recrutată din rândul oamenilor

Lumea spirituală a fost percepută de omenire de la

1. Legile lumii spirituale

Lumea spirituală nu este separată spaţial de lumea

interacţiuni neîntrerupte ale câmpului de energie, care se

corporalitate, esenţa acestei personalităţi fiind conştienţa de

A postula existenţa a două sau mai multe fiinţe infinite

În termeni spaţiali El este omniprezent, problema

credinţă; dragostea, confirmată prin bunăvoinţă, har şi

recepţionăm continuu informaţii sub formă de particule de

2. Caracteristicile lumii spirituale

Principalele trăsături ale entităţilor lumii spirituale sunt

Pentru a simplifica lucrurile am folosit în prelegerile mele

Fig. 1. Veşnicia şi timpul (schiţă autor)

Pentru o mai bună înţelegere a acestei schiţe, se

pentadimensională (3 dimensiuni pentru spațiu și 2 dimensiuni

planete, dar apar altele noi), justificând speranţa credincioşilor

Celelalte entităţi spirituale care colaborează cu Sfânta

I. DUMNEZEU – CREATORUL TUTUROR

Concepţia omului că universul şi viaţa sunt creaţia unui

1. Legile lumii spirituale

Filozoful idealist Berkeley a adus un argument logic,

realitatea ar fi haotică, un fel de tohu va bohu (expresia

Astfel, Cauza Primă a universului trebuie să fie o Fiinţă vie,

A doua lege stipulează că entropia unui sistem izolat

Această lege infirmă teoria evoluţiei şi presupunerea că

2. Amprenta trinităţii divine în macrocosmos

Manifestarea trinitară a Dumnezeirii este revelată,

raţiunea ne îndeamnă să credem că în structura creaţiei Sale

contradicţie matematică, ci 1x1x1=1, ceea ce este profund

forţe universale (gravitația, forța nucleară tare, forța

II. BIG-BANG-UL ŞI COSMOLOGIA BIBLICĂ

Astăzi, fizica modernă ajută înţelegerii creaţiei

Spaţiul complet gol a trebuit să fie abandonat în final,

1. Cele patru forţe fundamentale şi legenda Edenului

În afară de vidul electromagnetic, este nevoie de

râu a existat în Peninsula Arabică şi se vărsa în Golful Persic).

Acceptând această premisă, râul miraculos, cu cele

Fig. 2 Semnificația cosmologică a celor 4 râuri di Geneza 2:8-14

Forţa de gravitaţie este liantul universului macrocosmic,

sa şi nu ar putea oferi căldura şi lumina atât de necesare

2. Descoperirile ştiinţifice şi cosmologia biblică

Această forţă a comprimat vidul cuantic sau câmpul