OMUL Prof.

Marius Banu

Capitolul I - OMUL

I.1. Problematica naturii umane

Conceptul filosofica de natură umană sau esență umană desemnează un set de

proprietăți specifice numai omului, în baza cărora ne identiicăm ca ființe umane și ne
deosebim de celelalte ființe.

GIOVANNNI PICO DELLA MIRANDOLA -

“Despre demnitatea omului”

Temă: Omul, antropologia filosofică.

Problemă: În ce constă natura sau esența umană?

Soluție: Esența omului constă în nedeterminarea sa.

Argument:

Premisa I: Omul este creația lui Dumnezeu, în scopul înțelegerii creației pe care
Acesta a realizat-o.

Premisa a II-a: Dumnezeu nu i-a mai putut oferi omului nimic specific și prin
urmare i-a oferit nedeterminarea, în vederea autodeterminării.

________________________________________________________________________________

Concluzie: Esența omului constă în nedeterminarea sa.

Prima premisă a textului lui Pico vizează mitul creației, conform căruia Dumnezeu
este creatorul întregului univers, iar ultima sa creație, adică omul trebuia să înțeleagă șă
să admire rezultatul creaței - universul.

A doua premisă a argumentului lui Pico vizează, mitul genezei, adică al “nașterii”, al
creației omului de către Dumnezeu. Conform acestui mit, Dumnezeu oferise tot ceea ce
avea de oferit celorlalte ființe și, prin urmare nu-i mai putea oferi omului nimic specific,
deoarece nu mai avea nici un model (arhetip) după care să creeze omul.

Omul trebuia să înțeleagă sensul creației, universul, iar o primă condiție pentru
atingerea acestui deziderat era aceea ca omul să se afle în centrul universului. Prin
urmare, Dumnezeu trebuia să îl așeze pe om în centrul universului, pentru a putea “privi
mai lesne la cele ce se află în lumea din jur”. În plus, pentru a înțelege creația și sensul
acesteia, omul trebuia înzestrat cu gîndire, cu rațiune.

Mai mult decât atât, deoarece omul trebuia să fie asemănător și totodată diferit,
acesta a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, primind totodată de la
Acesta posibilitatea de a se diferenția de semenii săi, omul fiind înzestrat de creatorul său,
pe lângă rațiune, cu libertate și voință.
Spre deosebire de om, celelalte viețuitoare au primit de la Dumnezeu o serie de
determinări în baza cărora acționează numai într-un anumit fel, acestea neputându-se
comporta decât “în limitele legilor prestabiite” de către Dumnezeu, animalele fiind, prin
urmare, lipsite de libertate. Omul însă, a primit de la Dumnezeu atât libertate cât și vointă,
adică libertatea voinței.

1
OMUL Prof. Marius Banu
Ca urmare a faptului ca omul nu a primit de la creatorul său nici un fel de
determinări, în condițiile în care toare celelalte ființe au anumite deterninări specifice, omul
ar putea părea o ființă nefinisată, neterminată. Însă lucrurile nu stau nici pe departe așa,
deoarece tocmai această lipsă de determinări în conjuncție cu rațiunea și libertatea voinței
îi permit omului să se autodefinească. Astfel omul este singura ființă care își poate alege
scopuri sau obiective și care acționează conștient pentru atingerea lor, exercitându-si
astfel rațiunea, libertatea și voința.

Astfel, rațiunea, libertatea și voința sunt cele mai mari daruri pe care Dumnezeu le
putea oferi fiului său, deoarece prin exercitarea lor omul se poate autodefini. “Nu te-am
făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca tu singur să te
înfîțișezi în forma pe care tu însuți o preferi, ca și cum, prin voia ta ai fi propriu-ți sculptor
și plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi în cele de jos, ce sunt lipsite de inteligență;
vei putea, prin hotărîrea spiritului tău, să renaști în cele de sus, ce sunt divine.”

P.D.V.1 1: RENE DESCARTES - “Discurs asupra metodei”

Teză: Îndoiala metodologică (mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc deci exist) ne conduce
la ideea că esențială pentru om este cugetarea.

Pentru Descartes, omul este o ființă duală, alcătuită din două substanțe: res extensa -
substanța întinsă, adică corpul sau trupul și res cogitans - substanța cugetătoare, adică
sufletul omului.

P.D.V. 2: PETER SLOTERDJIK - “Reguli pentru parcul uman”

Teză: Pentru Heidegger esența umană â nu poate fi abordată din perspectivă zoologică
sau biologică, căci omul are o lume și este prezent în lume, pe când plantele și animalele
sunt cantonate în mediul lor ambiant.

BLAISE PASCAL - “Cugetări”

Temă: Omul, antropologia filosofică.

Problemă: În ce constă esența omului?

Soluție: Esența omului, adică măreția sa reiese din aceea că el se știe nenorocit.

Argument:

Premisa I: Omul este conștient de contradicțiile existente în ființa sa.

Premisa a II-a: Prin conștientizarea acestor contradicții, omului i se relevă starea

sa de ființă nenorocită în raport cu universul.

_______________________________________________________________________________

Concluzie: Esența omului, adică măreția sa, reiese din aceea că el se știe
nenorocit.

Pentru Pascal, omul este o ființă duală, alcătuită dintr-un trup muritor și un suflet
nemuritor, iar existența omului este doar o perioadă în care sufletul se pregătește pentru
călătoria veșnică. Această dualitate a ființei umane este “responsabilă” de existența unor

1 Punct de vedere
2
OMUL Prof. Marius Banu
contradicții pe care omul le identifică în propria sa ființă, contradicții despre care putem
spune că sunt doar aparente, deoarece vizează laturi distincte ale ființei umane.

- “Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ” - cunoașterea lumii în care

trăim se realizează prin intermediul rațiunii, cu ajutorul căreia evaluăm totodată acțiunile
nostre și ale celorlalți. Sintagma “imbecil vierme de pământ” desemnează latura
corporală, terestră a ființei umane.

- “Mărire și lepădătură a universului” - omul este lepădătură a universului deoarece, din

punct de vedere fizic suntem insignifianți în fața universului, natura având puterea să ne
zdrobească în orice moment. Omul este mărire a universului deoarece, în comparație
cu celellalte ființe, este singurul capabil să înțeleagă universul și raportul în care se află
cu acesta.

- “Depozitar al adevărului, îngrămădire de incertitudine și eroare” - filosofii raționaliști

consideră că rașiunea este singura sursă a cunoașterii pe care omul se poate bizui,
deoarece simțurile, care țin de natura corporală a ființei umane ne pot înșela.

Pentru Pascal, omul este o ființă aflată într-o continuă agitație, într-o permanentă
căutare, ceea ce face ca existența sa să fie considerată nefericită.

Totodată, omul este creația lui Dumnezeu, iar Pascal oferă un argument în favoarea
existenței lui Dumnezeu, argument cunoscut în istoria filosofiei sub numele de “pariul lui
Pascal”. Conform acestuia, dacă mizăm pe existența lui Dumnezeu vom avea numai de
câștigat. Astfel dacă Dumnezeu există și am pariat pe existența sa, adică am repectat
cuvântul Său, atunci vom ajunge în Rai; dacă Dumnezeu nu există , dar am pariat totuși
pe existența săă, atunci existența noastă a fost una morală, una bună.

Pentru Pascal, măreția omului rezultă din conștientizarea statutului său de ființă
lipsită de noroc în raport cu universul, capacitate ce ne deosebește esențial de celelalte
ființe.

Tot în lucrarea “Cugetări”, Pascal caracterizează omul ca fiind o trestie

cugetătoare, prin aceasta dorind să ilustreze fragilitatea aparentă a ființei umane care,
aidoma unei trestii ce se incovoaie sub acțiunea văntului, dar nu se rupe și revine la
poziția verticală după încetarea acțiunii vântului, omul este capabil să treacă peste orice
încercare la care il supune viața, omul fiind o ființă puternică din punct de vedere psihic,
deși este fragil din punct de vedere fizic.

P.D.V. 1: ANTON DUMITRIU - “Eseuri. Cartea ideilor adorabile” (profil

uman)

Teză: Omul este o minune, iar această minune se va înfăptui abia atunci cînd această
idee va deveni o realitate a existenței umane.

P.D.V. 2: TVETAN TODOROV - “Grădina nedesăvârșită” (profil uman)

Teză: Esența omului constă în capacitatea sa de a se autodepăși.

P.D.V.: SFÂNTUL AUGUSTIN - “Confesiuni” (profil real)

Teză: Omul interior, adică sufletul și facultățile sale - ființarea, cunoașterea și voința
determină natura umană ca reflectând divinitatea.


3
OMUL Prof. Marius Banu

I.2. Dimensiunile umanului

ARISTOTEL - “Politica”

Temă: Omul, natura umană.

Problemă: Care sunt trăsăturile esențiale ale omului, reflectate în societate?

Soluție: Omul are de la natură instinctul de a fi membru al statului și al familiei.

Argument:

Premisa I: Statul și familia reprezintă comunitatea ființelor care au simțirea binelui

și a răului, a dreptului și a nedreptului, precum și a tuturor celorlalte stări morale. (intuiții
morale)

Premisa a II-a: Ființa care are ca instinte naturale moralitatea și sociabilitatea, mai
presus de orice ființă gregară, este omul.

________________________________________________________________________________

Concluzie: Omul are de la natură instinctul de a fi membru al statului și al familiei.

Pentru Aristotel, omul este zoon politikon (animal social), adică o ființă socială prin
natura sa. Această expresie sintetizează orientarea generală a gândirii clasice grecești, ce
considera societatea nu ca pe o simplă a sociere de indivizi, ci ca valoare superioară
componentelor sale, societatea fiind singurul mediu propice, condiția sine qua non (fără
de care nu se poate) de realizare a umanului.

Prima premisă a argumentului lui Aristotel exprimă, surprinde distincția dintre om și

animal. În viziunea lui Aristotel statul este o instituție naturală, iar omul este prin natura sa
o ființă socială (zoon politikon), antisocialul din natură fiind ori o fiară ori un zeu. Analizînd
esența umană prin comparație cu unele animale care au instinctul sociabilității, gânditorul
grec consideră că instinctul sociabilității este prezent la om într-un grad mai ridicat în
raport cu animalele, omul fiind “o fință mai sociabilă decât orice albină și orice ființă
gregară”. În plus, omul este singura ființă înzestratâ cu limbaj, care îi permite să exprime
utilul, dăunătorul, dreptul și nedreptul, omul fiind singurul care are “simțirea binelui și a
răului, a dreptului și a nedreptului, precum și a tuturor celorlalte stări morale”.

A doua premisă are rolul de a ilustra, de a explica raportul dintre stat și individ,
dintre cetățean și cetate. Astfel instinctul sociabilității are ca rezultat apariția familiei, iar în
conjuncție cu instinctul moralității, care îi este specific numai omului, instinctul
sociabilității conduce la apariția statului. Astfel, în calitate de consecință a naturii umane,
cetatea apare ca naturală, fapt ce îi conferă o anterioritate valorică în raport cu individul.
Pentru a ilustra acest fapt, Aristotel se folosește de analogia cu relația corp-organe: așa
cum corpul va continua să existe și să funcționeze fără unele dintre organele sale, tot așa
și statul va continua să existe și să funcționeze fără unii dintre cetățenii săi.

Deoarece cetatea este o consecință a naturii umane, cel care nu poate trăi în
societate va fi considerat o fiară, iar cel care nu are nevoie de societate este considerat
un zeu. Pentru ca statul să funcționeze, în concepția lui Aristotel, omul trebuie să își
exercite înțelepciunea practică și virtutea. Înțelepciunea practică vizează capacitatea de a
ne fixa scopuri și de a extrage apoi din acestea, prin analiză logică, mijloacele necesare
atingerii lor. Virtutea constă în îndeplinirea funcției proprii, un cuțit fiind cosiderat virtuos
(bun), dacă taie bine. În calitate de membru al unei cetăți, ce este mai importantă decât
fiecare individ, putem spune că funcția proprie a omului este aceea de a se pune în slujba
statului, a cetății, adică de a fi un bun cetățean, iar înțelepciunea practică vizează
alegerea binelui comun, a binelui cetății în defavoarea celui personal.

4
OMUL Prof. Marius Banu
Astfel, în concepția lui Aristotel, statul este mai important decât familia și individul,
iar individul trebuie sa pună pe primul plan cetatea, pe al doilea familia, iar propria
persoană pe ultimul plan.

Chiar dacă pentru Aristotel statul este mai important decât familia, acesta nu poate
fi considerat a fi părintele etatismului modern - teorie conform căreia rolul statului este
primordial în organizarea și administrarea vieții economice și sociale, deoarece pentru
gânditorul grec statul este o instituție naturală, este consecința logică a naturii umane.