Publicat în 1938, romanul " Enigma Otiliei" ilustrează strălucit opțiunea lui Călinescu pentru romanul obiectiv și metoda

balzaciană (realismul clasic). Roman ce reconstituie atmosfera Bucureștiului antebelic, dar și Bildungsroman, urmărind maturizarea
lui Felix, vizează evoluția raporturilor dintre personaje, pe fondul așteptării unei moșteniri supralicitate de unii (clanul Tulea),
indiferente pentru alții (Felix, Otilia, Pascalopol).
Acțiunea este amplă, cele douăzeci de capitole dezvoltă mai multe planuri narative, care urmăresc destinele unor personaje și
conturează un conflict complex. Rezultă o comedie de moravuri, pigmentată adeseori de accente dramatice. Specifică prozei
realiste este narațiunea obiectivă, nonfocalizată. Viziunea "din afară" presupune existența unui narator extradiegetic, omniscient și
omniprezent, care controlează evoluția personajelor ca un regizor universal, acestea dobândind, în acest mod, statut de marionetă.
Totuși, el preferă focalizarea internă fixă, centrată pe Felix. Cel mai des, lumea prezentată este văzută prin ochii protagonistului,
fiind relativ puține momente în care se schimbă punctul de vedere.
Personajele sunt "fiinţe de hârtie" și reprezintă una dintre instanțele narative cele mai importante ale textului epic, un produs
lingvistic, o individualitate bazată pe realitate sau pe ficțiune, a cărui construcție se realizează prin asocierea a două dimensiuni:
una socială, exterioară, altă psihologică, interioară.
Prezentarea în bloc a personajelor, la începutul romanului, printr-o tehnică de factură balzaciană, este prilejul folosit de autor
pentru a alcătui fiecărui personaj un portret demonstrativ. În acest sens, Moş Costache este avarul, Aglae – ʺbaba absolutăʺ, Aurica
– fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Felix – ambiţiosul profesional.
Personaje atipice sunt Otilia Mărculescu și Leonida Pascalopol.
Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregește parcă din mișcarea romanului, în fiecare pagină e alta. Călinescu
însuși îi fixează identitatea: "Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în afară ... este oglinda mea de argint ...".
E personajul eponim și cel mai spectaculos al romanului. Prin ea, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice –
personaj tridimensional, cu comportament care te cucerește, te intrigă sau te revoltă. Libertatea în mișcări o face atipică. Caracterul
ei se definește prin prezența unor elemente contradictorii: amestecul de inocență și maturitate, de rațiune și pasiune.
În primele 16 capitole ale romanului, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism, întrucât Călinescu izbutește astfel
să așeze în jurul ei o aură enigmatică. Abia în capitolul al XVI-lea, modifică perspectiva și introduce caracterizarea directă.
Naratorul o prezintă pe Otilia ca pe o ființă a contradicțiilor: " fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta și mai
copilăroasă, însă avea o stăpânire desăvârșită de femeieʺ. Autocaracterizarea poate să deruteze cititorul și mai mult, pentru că
afirmația "eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau" va fi contrazisă de fapte și nenumărate judecăți profunde. Este o bună cunoscătoare
a vieții, iar uneori pare chiar o ființă profund filozofică. Urcată cu Felix pe un stog de fân, spune: " Ce-ai zice dac-am cădea deodată
în cer? Nu ne-am mai opri".
Otilia derutează pentru că trece brusc de la o stare la alta. E conștientă de asta: " Eu am un temperament nefericit: mă
plictisesc repede". Compoziția personajului include, evident, și biografia lui presărată într-o discuție cu Felix: " Papa, vezi tu, nu mi-e
tată bun ... Mama a mai fost căsătorită înainteʺ.
Cel mai interesant efect îl au caracterizările făcute de celelalte personaje, deoarece părerile sunt de multe ori diametral opuse.
Rezultă un portret realizat între oglinzi paralele, cu elemente care o dezvăluie și altele care o ascund, procedeu numit și tehnica
reflectării poliedrice. Fiecare înțelege o parte din ea, nimeni nu o poate pătrunde. Felix este cel mai aproape de ea. Intimitatea
interiorului ei îl fascinează din prima noapte petrecută și îl face să se îndrăgostească de ea. Consideră că " Otilia e frumoasă și apoi
e cultă și talentată." Alteori spune despre ea că e"frivolă numai în aparență, în fond inteligentă și profundă" .
Pascalopol vede aceleași calități. În plus, o scuză pentru ușurința cu care se lasă întreținută:" Ea nu a avut niciodată ideea că e
curtezană ...". Venit în casa lui moș Costache, medicul Weissman o prețuiește pentru eleganță și frumusețe, dar îi vede și trăsăturile
adânci:"Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă". Costache o crede
încă copil și o numește "fetița mea", iar ea se bucură de dragostea vizibilă a acestuia.
De cealaltă parte se situează opiniile Aglaei, Auricăi și ale lui Stănică. Aglae îi inoculează de timpurie complexul orfanului. O
consideră o "zănatică"; o disprețuiește vizibil și o bruschează cu vorbe ireverențioase. Când Titi "îndrăzni un gest care irită pe fată",
Aglae se revoltă nu asupra băiatului, ci asupra ei: "Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieții de familie ". E convinsă
că Otilia "l-a amețit" pe Costache, spre a deveni, prin înfiere, unica moștenitoare.
Aurica e de părere că "Otilia e șireată, caută numai bărbați în vârstă, bogați ", de aceea i se pare de neexplicat cum Felix poate
ieși pe stradă cu o"destrăbălată" ca Otilia. Stănică îi apreciază calitățile evidente, dar crede că Otilia face totul din interes și că ar fi
pentru el o soție potrivită care să-i netezească drumul spre înalta societate. Aflând despre logodna Otiliei cu Pascalopol, încearcă să-
l determine pe moșier să înțeleagă adevărata situație a Otiliei, spunându-i că ea "e tânără neexperimentată: azi se întâlnește c-un
tânăr, mâine cu altul.." .
Caracterizarea indirectă e și mai bogată: Otilia se comportă ca un om liber, nu ține cont de nicio regulă exterioară. Se apucă de
curățenie, dar lasă totul baltă ca să meargă desculț prin iarbă, după ce și-a scos ciorapii în fața lui Felix. Pleacă la Paris cu
Pascalopol, după care își reia viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Opiniile ei despre femei îi justifică în mare măsură faptele:
"o femeie ignorată de un bărbat e un monstru". Observația trădează și o clarviziune de femeie matură, cu forța de a privi adevărul
în față.
Faptele o dezvăluie altruistă, grijulie față de cei apropiați (îl convinge pe Costache că nu vrea să fie înfiată și nici trecută în
testament, nu vrea să frâneze cariera lui Felix), și chiar față de adversari (dăruiește pianul Auricăi). Îmbrăcămintea o arată
doritoare de lux, dar și cu bun gust.
Dup părerea mea, Otilia poartă o mască dincolo de care nu trece nimeni. La începutul relației lor, Felix recunoaște: ʺ Pentru
mine, Otilia, ai început să devii o enigmă". Însă, în epilog, are suspiciunea să creadă că a înțeles-o, că a penetrat masca. Otilia
rămâne una dintre vocile simbolice ale lui George Călinescu, ce a reușit să exprime prin personajul său, enigmaticul caracteristic
unei anumite vârste a feminităţii.