TEMA 4: SISTEMUL DE CONTURI ŞI DUBLA ÎNREGISTRARE

1. Noţiuni privind contul. Funcţiile contului contabil.

2. Clasificarea conturilor contabile.
3. Planul general de conturi contabile. Caracteristica, structura şi componenţa lui.
4. Dubla înregistrare şi formulele contabile.
5. Conturile sintetice şi analitice: aplicarea şi corelaţia acestora.
6. Balanţele de verificare şi importanţa lor.

-1-
Noţiuni privind contul. Funcţiile contului contabil.
Contul este un procedeu specific metodei contabilităţii care reflectă existenţa şi mişcarea
fiecărui element patrimonial ca efect al modificărilor produse de operaţiile economice ce au loc
într-o perioadă de gestiune.
Spre deosebire de bilanţ, care prezintă la un moment dat în expresie valorică situaţia
sintetică a tuturor elementelor de activ şi pasiv, contul serveşte la evidenţierea numai a
elementelor concrete modificate de operaţia economică care a avut loc.
Acest procedeu este conceput în aşa fel încât să preia existenţele de activ şi pasiv din
bilanţul de la începutul perioadei de gestiune, iar în cursul perioadei de gestiune înregistrează
modificările în patrimoniu, ca la finele perioadei de gestiune să-i ofere existenţele patrimoniale
necesare întocmirii bilanţului la sfârşitul perioadei pe baza relaţiei matematice :
Existenţe iniţiale + Creşteri – Micşorări = Existenţe finale
Pentru fiecare fel sau grupă de mijloace sau surse se deschide câte un cont distinct în
contabilitatea curentă, cu ajutorul căruia se înregistrează pe baza documentelor primare şi în
etalon valoric, existentul la începutul perioadei de gestiune al elementului patrimonial, pentru
care s-a deschis contul, a modificărilor acestuia, determinate de operaţiunile economice şi
financiare din timpul perioadei de gestiune, în final determinându-se şi existentul la sfârşitul
perioadei de gestiune.
În RM se foloseşte un plan general de conturi obligatorii aprobat de Ministerul Finanţelor
pentru toate entităţile indiferent de forma de proprietate, apartenenţă ramurală şi forma de
organizare juridică (cu excepţia băncilor şi organizaţiilor bugetare).
Forma contului contabil: înregistrând cele două categorii de modificări ale elementelor
bilanţiere, creşteri şi micşorări, contul trebuie să aibă o anumită formă, care să îi permită
reflectarea separată a celor două feluri de modificări, pentru cunoaşterea totalului fiecăreia dintre
ele. Forma contului este următoarea:

Denumirea contului
DEBIT (simbol) CREDIT

Structura contului contabil se prezintă prin următoarele elemente:

- titlul sau denumirea;
- simbolul;
- părţile contului;
- rulajul;
- soldul.
Titlul sau denumirea contului - permite identificarea elementului patrimonial pentru care
se deschide fiecare cont, de exemplu: „Materiale”, „Casa”, „Produse”, „Mărfuri”, „Datorii
comerciale” etc.
În afara denumirii contului, pentru a uşura munca în practica contabilă, fiecărui cont i s-a
atribuit un simbol cifric, care este compus din 3 cifre: 1-a cifră indică clasa, a 2-a cifră indică
grupa, a 3-a cifră indică numărul de ordine a elementului din această grupă, de exemplu:
simbolul 217 pentru contul „Mărfuri”, 241 pentru contul „Casa”, 521 pentru „Datorii
comerciale” etc.

Părţile contului: debitul şi creditul - sunt denumiri convenţionale care corespund celor
două părţi opuse ale contului, pentru separarea celor două tipuri de modificări (creşteri şi
micşorări), astfel:
debitul este partea din stânga a oricărui cont;
creditul este partea din dreapta a oricărui cont.
Semnificaţia debitului şi creditului trebuie înţeleasă în raport cu conţinutul său
economic, care determină funcţia contabilă a contului respectiv. Debitul şi creditul
nu au aceeaşi semnificaţie la toate conturile, astfel:
- dacă conturile sunt deschise pentru active şi cheltuieli, debitul reprezintă existenţele şi
creşterile de active şi cheltuieli, iar creditul reprezintă micşorările de active şi cheltuieli pe o
anumită perioadă;
- dacă conturile sunt deschise pentru pasive şi venituri, debitul reprezintă micşorările de
pasive şi venituri, iar creditul reprezintă existenţele şi creşterile de pasive si venituri, pe o
anumită perioadă.

Rulajul contului - reprezintă totalitatea sumelor înscrise în debitul sau creditul unui cont
într-o perioadă de timp, ca urmare a creşterilor şi micşorărilor determinate de tranzacţii şi alte
operaţiuni economice şi financiare.
În funcţie de cele două părţi ale contului, se delimitează:
- rulajul debitor reprezintă totalitatea înregistrărilor făcute pe partea de debit a unui
cont într-o perioadă de gestiune.
- rulajul creditor reprezintă totalitatea înregistrărilor făcute pe partea de credit a unui
cont într-o perioadă de gestiune.
Soldul contului - reprezintă existentul valoric la un moment dat al elementului
patrimonial, pentru care s-a deschis contul respectiv. În funcţie de momentul de existenţă se
delimitează:
 soldul iniţial, care arată mărimea elementului patrimonial înregistrat în cont la
începutul perioadei de gestiune;
 soldul final, care arată mărimea elementului patrimonial înregistrat în cont la
sfîrşitul perioadei de gestiune.
Soldul final se determină după următoarea relaţie:
Sold final=Sold iniţial+rulajul care caracterizează creşterea–rulajul care caracterizează
descreşterea
Soldul final prea denumirea sumei cu totalul cel mai mare, respectiv: sold final debitor sau
sold final creditor, după caz.
 contul se consideră deschis, dacă lui i s-a acordat titlu şi s-a indicat soldul la începutul perioadei de
gestiune.
 dacă soldul contului nu are sold (este nul), în acest caz acesta poartă denumirea de cont balansa
sau cont soldat.

4.2. Conturile de activ şi conturile de pasiv, modul de funcţionare a lor

Conturile se deschid pentru fiecare element patrimonial. În funcţie de conţinutul

economic al fiecărui element component al patrimoniului şi în raport cu bilanţul contabil se
deosebesc două grupe de conturi: conturi de activ – destinate pentru evidenţa activelor
întreprinderii şi conturi de pasiv – destinate pentru evidenţa pasivelor întreprinderii.
Conturile de activ reflectă existenţele şi mişcările bunurilor economice, ca elemente
evidenţiate în activul bilanţului. Ele îşi încep funcţiunea prin debitare şi se debitează cu
existenţele iniţiale preluate din activul bilanţului care devin pentru cont solduri iniţiale debitoare.
După ce s-au înscris soldurile iniţiale în conturi, s-a pus problema părţii contului în care se vor
înregistra cele două categorii de modificări ale elementelor patrimoniale, respectiv creşteri şi
micşorări. Pentru a se adăuga la soldurile iniţiale, majorările elementelor patrimoniale se trec de
aceiaşi parte cu acestea şi anume în debitul conturilor de activ. În creditul conturilor de activ se
înregistrează micşorarea elementelor patrimoniale de activ. Soldul final de determină după
relaţia:
Sold final debitor = Sold iniţial debitor + Rulaj debitor – Rulaj creditor
Conturile de pasiv înregistrează existenţele şi mişcările surselor de intrare a bunurilor
economice, ca elemente reprezentate de pasivul bilanţului. Ele îşi încep funcţiunea prin creditare
şi se creditează cu existenţele iniţiale preluate din pasivul bilanţului, care devin pentru cont
solduri iniţiale creditoare. Se creditează conturile de pasiv cu majorările elementelor de pasiv şi
se debitează cu micşorarea elementelor patrimoniale de pasiv. Soldul final se determină după
relaţia:
Sold final creditor = Sold iniţial creditor + Rulaj creditor – Rulaj debitor

Schema conturilor au următorul aspect:

D Cont de activ C D Cont de pasiv C

Sold iniţial Sold iniţial

debitor creditor
Creşterile Micşorăril Micşorările Creşterile
Sold final Sold final
debitor creditor

Regulile de funcţionare a conturilor:

1. Toate conturile de activ dispun soldul iniţial în debit, iar conturile de pasiv au soldul
iniţial în credit, mărimea cărora trebuie să coincidă cu soldul final al conturilor respective din
perioada precedentă.
2. Toate conturile de activ înregistrează în debit creşterile (intrările) elementelor de
activ, iar toate conturile de pasiv înregistrează în credit creşterile (intrările) elementelor de pasiv.
3. Toate conturile de activ înregistrează în credit micşorările elementelor de activ, iar
conturile de pasiv înregistrează în debit micşorările (ieşirile) elementelor de pasiv.
4. Toate conturile de activ au totdeauna sold final debitor, iar toate conturile de pasiv au
totdeauna sold final creditor.

-2–
Clasificarea conturilor contabile.
Clasificarea conturilor contabile contribuie la însuşirea mai profundă a metodei
contabilităţii, permite a cunoaşte caracteristicile conturilor: conţinutul şi destinaţia acestora,
uniformitatea în reflectarea operaţiunilor economice. Planul construit în afara clasificării nu va
ordona informaţia reflectată şi acesta va fi complicat de înţeles. Orice clasificare a conturilor
urmăreşte minimum trei scopuri:
1) să arate natura unui sau altui cont (fiecare cont poate fi înţeles numai în comparaţie cu a
conturi);
2) să poată utiliza orice cont (adică să aleagă corect conturile la întocmirea formu
contabile);
 3) să aibă la dispoziţie reperele necesare la elaborarea Planului de conturi.
Conturile evidenţei contabile sunt clasificate în baza următoarelor criterii:
I. după conţinutul economic deosebim 3 grupe de conturi:
 conturile contabilităţii financiare (conturile claselor I - VII) - conturi care
generalizează informaţia privind situaţia şi mişcarea mijloacelor şi surselor de
formare a acestora, veniturilor şi cheltuielilor, precum şi determinarea rezultatului
financiar.
Aceste conturi se împart în 2 grupe:
1. conturi de bilanţ reprezintă conturile care se utilizează pentru întocmirea bilanţului
contabil, astfel pentru contabilizarea activelor sunt destinate conturile clasei I „Active
imobilizate” şi clasei II „Active circulante", pentru capitalul propriu - clasa III, şi pentru datorii
- conturile clasei IV „Datorii pe termen lung" şi clasei V „Datorii curente". La finele fiecărei
perioade de gestiune soldul (debitor sau creditor) acestor conturi se reflectă în bilanţul contabil;
2. conturile de rezultate cuprind conturile clasei VI ”Venituri” şi clasei VII „Cheltuieli”.
Conturile de venituri sunt conturi care reflectă veniturile acumulate pe parcursul perioadei de
gestiune cu total cumulativ de la începutul perioadei. La sfîrşitul perioadei de gestiune aceste
venituri acumulate sunt trecute în contul rezultatului financiar total. Conturile de cheltuieli sunt
conturi care reflectă cheltuielile acumulate pe parcursul perioadei de gestiune cu total cumulativ
de la începutul perioadei. La sfîrşitul perioadei de gestiune aceste cheltuieli acumulate sunt
trecute în contul rezultatului financiar total.
 conturile contabilităţii de gestiune (clasa VIII) sunt destinate generalizării informaţiei
privind
costurile de producţie; costul efectiv al produselor fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor
prestate. La sfârşitul perioadei conturile de gestiune se închid cu conturile contabilităţii
financiare şi se reflectă în situaţiile financiare.
 conturile extrabilanţiere (clasa IX) se folosesc pentru evidenţa activelor ce nu aparţin
entităţii, cu
drept de proprietate, dar se află temporar la dispoziţia acesteia, precum şi pentru reflectarea
drepturilor şi datoriilor convenţionale şi a anumitor operaţiuni economice. Ele nu intră în
corespondenţă cu alte conturi.
II. după destinaţie şi structură conturile se împart în 5 grupe:
 conturile de bază care se împart la rîndul său în:
 conturi de activ;
 conturi de pasiv.
Gruparea conturilor în active şi pasive este convenţională, întrucât astfel de divizare se
efectuează în raport cu bilanţul. Deşi se ştie că o atribuţie directă au doar conturile claselor 1-5,
după acest criteriu se recomandă divizarea tuturor conturilor contabile. Astfel, clasa VI
”Venituri” sint de pasiv, iar clasa VII „Cheltuieli” şi clasa VIII „Conturi de gestiune" – de
activ.
 conturile rectificative (de regularizare) care se numesc şi contrarii, întrucât se opun
unui oarecare alt cont de activ sau de pasiv, se împart la rîndul său în:
contractive -113 ”Amortizarea imobilizărilor necorporale”, 124 ”Amortizarea
mijloacelor fixe”, 126 ”Amortizarea şi deprecierea resurselor minerale”, 214 „Uzura
OMVSD”;
contrapasive - 313 „Capital nevărsat”, 315 ”Capital retras” şi 334 „Profit utilizat al
anului de gestiune”.
 conturi de repartizare sunt destinate pentru efectuarea controlului asupra acumulării
şi repartizării unor costuri de producţie, cheltuieli şi venituri. Această grupă include:
conturi de colectare şi repartizare sunt destinate pentru colectarea, acumularea unor
costuri de producţie sau cheltuieli din perioada de gestiune, iar la sfîrşitul perioadei sunt
repartizarea acestora după destinaţie, de exemplu 821 ”Costuri indirecte de producţie”;
 conturi delimitative de cheltuieli şi venituri includ conturile: 171 „Cheltuieli anticipate pe
termen lung”, 261 ”Cheltuieli anticipate curente” sunt destinate pentru acumularea cheltuielilor
apărute în perioada curentă, dar care se referă la perioadele viitoare şi conturile 535 ”Venituri
anticipate curente”, 424 ”Venituri anticipate pe termen lung” sunt destinate pentru acumularea
veniturilor apărute în perioada curentă, dar care se referă la perioadele viitoare, 538
”Provizioane curente” reflectă provizioane sub forma de cheltuieli în perioada curentă, dar care
vor apărea în perioada viitoare.
 conturi de calculaţie includ conturile 811”Activităţi de bază”, 812 ”Activităţi
auxiliare” care sunt destinate calculării costului efectiv al produselor fabricate, lucrărilor
executate şi serviciilor prestate. În debitul acestor conturi se reflectă costurile de producţie
efectuate la fabricarea producţiei pe parcursul perioadei de gestiune, iar în credit se reflectă
costul efectiv al produselor finite fabricate sau serviciilor prestate sau valoarea producţiei în curs
de execuţie.
 conturi comparative include contul 351 „Rezultat financiar total”. În debitul lui se
reflectă toate cheltuielile acumulate pe parcursul perioadei de gestiune, iar în credit toate
veniturile acumulate pe parcursul perioadei de gestiune. Comparînd suma totală a cheltuielilor
(rulaj debitor) şi veniturilor (rulaj creditor) se determină rezultat financiar: profit sau pierdere.

-3-
Planul general de conturi contabile. Caracteristica, structura şi componenţa lui.
În scopul obţinerii unei informaţii curente privind activitatea economică şi generalizării
datelor pentru întocmirea situaţiilor financiare este necesar un nomenclator de conturi contabile.
Acesta trebuie să asigure utilizarea unor date necesare privind situaţia şi mişcarea patrimoniului,
existenţa şi modificarea surselor acestuia, veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale
activităţii întreprinderii. În vederea realizării acestor scopuri a fost elaborat Planul de conturi
contabile.
Planul de conturi reprezintă un nomenclator sistematizat de conturi care asigură unifo
mitatea contabilităţii curente a activităţii economice şi reflectarea evenimentelor acesteia.
Utilizarea acestuia asigură descrierea clară şi obiectivă a operaţiunilor economice,
reflectarea uniformă a activelor şi pasivelor în contabilitate conform cerinţelor Standardelor
Naţionale de Contabilitate (S.N.C.).
Planul de conturi reprezintă un act normativ de bază în domeniul contabilităţii şi, bazându-
se pe nomenclatorul acestuia, contabilul înregistrează operaţiunile economice şi le transformă
într-o informaţie sistematizată. Cu ajutorul acestuia fiecare operaţiune economică este reflectată
dublu în contabilitate, înţelegând sensul informaţiei reflectate în conturi administraţia are
posibilitate să analizeze operaţiunile economice şi să ia în mod operativ deciziile respective.
Planul de conturi contabile, precum şi Normele metodologice de utilizare a conturilor
contabile sunt aprobate prin ordinul Ministerului Finanţelor al RM nr. 174 din 25.12.97 şi au
întrat în vigoare începând cu 01.01.98, cu modificările şi completările ulterioare. Acesta se
extinde asupra tuturor persoanelor juridice şi fizice care desfăşoară activitate de întreprinzător
înregistrate în RM şi situate atât pe teritoriul acesteia, cât şi peste hotarele ei, indiferent de
apartenenţa lor ramurală, tipul de proprietate şi forma de organizare juridică (cu excepţia
băncilor şi instituţiilor bugetare).
Planul de conturi constă din următoarele capitole:
I. Dispoziţii generale.
II. Terminologia.
III. Nomenclatorul conturilor contabile.
IV. Normele metodologice de utilizare a conturilor contabile.
Capitolul I „Dispoziţii generale” cuprinde conţinutul Planului de conturi, determină sfera
de aplicare şi legătura acestuia cu formularele rapoartelor financiare, modul de clasificare şi
simbolizare a conturilor.
Capitolul II „Terminologia” conţine definiţiile termenilor şi noţiunilor de bază formulate
în conformitate cu terminologia acceptată în practica mondială şi incluse în SNC.
În capitolul III „Nomenclatorul conturilor contabile” este prezentat nomenclatorul
conturilor contabile care cuprinde clasele şi grupele de conturi, evidenţiind totodată conturile de
gradul I (sintetice) şi de gradul II (subconturile).
În capitolul IV „Normele metodologice de utilizare a conturilor contabile” sânt
caracterizate clasele, grupele de conturi şi conturile de gradul I, este prezentată corespondenţa
conturilor pe tipurile de bază ale operaţiunilor economice.
Principiul întocmirii Planului de conturi se bazează pe criteriul de clasificare a conturilor
după conţinutul economic, fiind orientat spre asigurarea unei uniformităţi la reflectarea
operaţiunilor în conturi. Fiecare clasă a Planului de conturi cuprinde o anumită grupă de conturi
destinate reflectării obiectelor contabile omogene.
Planul de conturi cuprinde 9 clase:
1. Active imobilizate
2. Active circulante.
3. Capital propriu.
4. Datorii pe termen lung.
5. Datorii curente
6. Venituri
7. Cheltuieli
8. Conturi de gestiune.
9. Conturi extrabilanţiere.
Clasele 1-7 cuprind conturile contabilităţii financiare, care se utilizează pentru generalizarea
informaţiei ce urmează să fie reflectată în rapoartele financiare şi destinată utilizatorilor interni şi
externi.
Clasa 8 cuprinde conturile contabilităţii de gestiune. Acestea sunt destinate generalizării
informaţiei privind costurile de producţie, costul producţiei (lucrărilor, serviciilor) şi rentabilităţii
producţiei utilizate numai pentru necesităţile interne ale întreprinderii în scopul luării unor
decizii concrete de gestiune.
Clasa 9 include conturile extrabilanţiere sunt destinate generalizării informaţiei privind
existenţa şi mişcarea activelor care nu aparţin întreprinderii cu drept de proprietate, dar se află în
folosinţă sau la dispoziţia acesteia.
Simbolizarea cifrică a conturilor s-a făcut după metoda sistemului zecimal, potrivit căreia
conturile folosite se împart în zece clase, fiecare clasă poate cuprinde maximum 10 grupe de
conturi, fiecare grupă poate cuprinde 10 conturi sintetice, fiecare cont sintetic se poate desfăşura
pe 10 subconturi.
Clasele de conturi sunt simbolizate cu o singură cifră de la 1 la 9. Grupele de conturi sunt
simbolizate cu două cifre, din care prima indică simbolul clasei în care este inclusă grupa
respectivă, iar a doua numărul grupei.
Conturile de gradul I (conturile sintetice) sunt simbolizate cu trei cifre, din care primele două
formează simbolul grupei la care se referă contul respectiv, iar a treia cifră reprezintă simbolul
contului de gradul I.
Conturile de gradul II (subconturile) sunt simbolizate cu patru cifre, din care primele trei
cifre indică codul contului de gradul I, iar a patra cifră reprezintă numărul contului de gradul II.
1 2 3 4
simbolul clasei
simbolul grupei
simbolul contului de gradul I
simbolul contului de gradul II (subconturilor)
De exemplu, contului de gradul I „Mijloace fixe" i s-a atribuit codul 123: prima cifră (1)
înseamnă numărul clasei de conturi „Active imobilizate", a două cifră (2) – numărul grupei
„Imobilizări corporale”, a treia cifră (3) - contul de gradul 1 (contul sintetic) „Mijloace fixe", iar
contului de gradul II „ Clădiri " i s-a atribuit codul 1231, în care a patra cifră (1) indică numărul
de ordine al acestuia.
Conturile de gradul I din clasele 1-7 sunt obligatorii pentru toate întreprinderile, iar conturile
de gradul I din clasele 8-9 şi conturile de gradul II din toate clasele se aplică dacă este necesar,
ţinând cont de particularităţile activităţii întreprinderii, cerinţele privind publicarea informaţiilor
în situaţiile financiare, precum şi în scopul de analiză şi control.
Planul de conturi este strâns legat cu rapoartele financiare. Legătura conturilor contabile cu
formularele de bază ale situaţiilor financiare este prezentată în fig. 4.1.
Conturile contabilităţii
Conturi de bilanţ Conturi de rezultate
de activ de pasiv de pasiv de activ
Bilanţul contabil Situaţia de profit şi pierdere
Activ Pasiv Venituri Cheltuieli

Fig. 4.1 Legătura conturilor cu situaţiile financiare

Simbolurile şi denumirile claselor 1-5 din planul de conturi coincid cu numerele şi denumirile
capitolelor din bilanţul contabil, iar numerele şi denumirile grupelor de conturi ale claselor
menţionate coincid cu numerele şi denumirile subcapitolelor din Bilanţ. Denumirea conturilor de
gradul I din clasele 6-7 coincid, de regulă, cu denumirea rândurilor din Situaţia de profit şi
pierdere, iar informaţia din conturile de gradul II - cu denumirea rândurilor din anexele la
situaţiile financiare.

-4-
Dubla înregistrare şi formulele contabile.
Orice operaţie economică produce o dublă modificare în bilanţ, deci în contabilitate
aceasta se va concretiza printr-o dublă înregistrare în conturi, concomitent şi cu aceeaşi sumă.
Înregistrarea concomitentă şi cu aceiaşi sumă a unei operaţii economice sau financiare în două
conturi, în debitul unui cont şi creditul altui cont poartă denumirea de dubla înregistrare.
Dubla înregistrare este determinată, în primul rând, de dubla reprezentare, prin faptul că
în timpul mişcării şi transformării lor, elementele patrimoniului întreprinderii nu încetează de a fi
privite sub dublu aspect: al utilităţii şi destinaţiei economice şi al modului de dobândire, aspecte
care se reflectă concomitent ca un raport de echivalenţă între doi termeni, unul care evidenţiază
bunurile economice, iar cel de-al doilea care evidenţiază sursele de finanţare. Raportul de
echivalenţă este reprezentat în sensul măririi concomitente a bunurilor şi surselor, cât şi în cel al
micşorării lor.
În al doilea rând, dubla înregistrare este determinată de faptul că mişcarea şi
transformarea bunurilor economice, în fazele circuitului economic generează operaţii de ieşire
dintr-o fază şi de intrare în alta, de transformare dintr-o formă în alta, dintr-o stare în alta, de
trecere dintr-un loc de gestiune în altul. Astfel, activele curente, sub formă de materii prime şi
materiale se transformă în active curente sub forma de semifabricate şi produse finite, care la
rândul lor îşi schimbă forma în active curente băneşti, care din nou se transformă în active
curente materiale. În acest circuit, în care contabilul înregistrează trecerea aceloraşi valori dintr-o
stare sau formă în alta, înregistrarea valorii respective se face de două ori, deci, apare dubla
înregistrare a operaţiilor respective.
Dubla înregistrare dă posibilitatea de a reflecta în dinamică cele două aspecte ale dublei
reprezentări, de asemenea, dă posibilitatea efectuării unui control permanent asupra exactităţii
înregistrărilor efectuate.
Ca rezultat al aplicării dublei înregistrări, între conturile contabile se stabileşte o legătură
reciprocă. Legătura stabilită între cele două conturi în care se înregistrează o operaţie economico-
financiară poartă denumirea de corespondenţa conturilor, iar conturile între care intervine
această legătură se numesc conturi corespondente. Modalitatea de prezentare grafică a fiecărei
operaţii economice în conturile corespondente, pe baza dublei înregistrări sub formă de egalitate
valorică se numeşte formulă contabilă.
Formula contabilă este compusă din următoarele părţi componente: denumirea contului
corespondent debitor; denumirea contului corespondent creditor şi suma care face obiectul
înregistrării.
În formula contabilă, contul care se debitează se înscrie în partea de sus sau în stânga, iar
contul care creditează se aşează în partea de jos sau în dreapta.
De exemplu: S-au procurat mijloace fixe cu plata ulterioară. Se va întocmi formula
contabilă:
Dt 123 “Mijloace fixe” 2 000 lei;
Ct 521 “Datorii comerciale curente” 2 000 lei.
sau
Dt 123 “Mijloace fixe” Ct 521 “Datorii comerciale curente” 2 000 lei.
Formulele contabile sunt de mai multe feluri, fapt pentru care se impune clasificarea
acestora după mai multe criterii, astfel:
În funcţie de numărul de conturi corespondente din care este formată formula contabilă:
a) Formula contabilă simplă este aceea în care corespondenţa se stabileşte între două
conturi: unul se debitează şi altul se creditează simultan şi cu aceiaşi sumă. De exemplu: din
contul curent s-a transferat furnizorilor în achitarea datoriei:
Dt 521 “Datorii comerciale curente” Ct 242 “Conturi curente în monedă naţională”.
b) Formula contabilă compusă este formula în care corespondenţa se stabileşte între
un singur cont debitor şi mai multe conturi creditoare concomitent şi cu aceiaşi sumă sau invers,
între un singur cont creditor şi mai multe conturi debitoare, de asemenea concomitent şi cu
aceiaşi sumă. De exemplu: s-au primit de la furnizori materiale în valoare de 5000 lei şi obiecte
de mică valoare şi scurtă durată în valoare de 500 lei:
Dt 211 ”Materiale” – 5000 lei;
Dt 213 “Obiecte de mică valoare şi scurtă durată” – 500 lei;
Ct 521 “Datorii comerciale curente” – 5500 lei.
În funcţie de scopul pentru care se întocmesc:
a) Formula contabilă curentă se consideră acea formulă prin intermediul căreia se
înregistrează în contabilitate operaţiunile economico-financiare care au loc în mod obişnuit,
curent. Caracteristica acestora constă în faptul că înscrierea sumelor se face în negru, sumele
respective se adună între ele, atât în debitul cât şi creditul contului.
b) Formula contabilă de stornare, reprezintă o modalitate specifică contabilităţii de
corectare a unor erori, săvârşite anterior cu ocazia înregistrării în conturi a sumelor din operaţiile
economice şi financiare care au avut loc în activitatea întreprinderilor. Eroarea poate fi, fie în
înregistrarea unei sume eronate, fie în înregistrarea unei sume în alte conturi decât cele
corespunzătoare conţinutului operaţiei. Formulele contabile de stornare pot fi de două tipuri:
 Formule contabile de stornare în negru constau în anularea înregistrării efectuate
anterior greşit, prin inversarea conturilor corespondente din formula contabilă respectivă şi
apoi întocmirea şi înregistrarea formulei contabile corecte;
 Formule contabile de stornare în roşu constau în anularea unei formule contabile
efectuate anterior greşit prin întocmirea şi înregistrarea unei noi formule contabile similară cu
cea eronată, însă cu sumele înscrise în roşu (sau în negru, dar încadrată în chenar), înscrierea
unei sume în roşu are semnificaţia în contabilitate a unor valori cu semnul "-", având ca efect
anularea sumei înscrisă anterior în mod eronat.
În cazul în care în conturi a fost înscrisă o sumă mai mica decât cea indicată în
documentul primar,
iar corespondenţa conturilor este respectată, pentru corectarea greşelii se utilizează formula
contabilă suplimentară.
Formula contabilă suplimentară constă în corectarea unei formule contabile
 efectuate anterior greşit, prin repetarea ei, dar la diferenţa dintre suma indicată
în documentul primar şi cea înscrisă în conturi.
Pentru exemplificare, presupunem ca la o entitate operaţiunea economică de acordare a
avansului lucrătorului entităţii în contul salariului din casierie în sumă de 3 000 lei a fost
reflectată prin următoarea formulă contabilă: 1) Dt 226 „Creanţe ale personalului” Ct
241 „Casa” 2 000 lei
Ulterior, printr-o analiză contabilă atentă, se observă că suma reflectată în formula
contabilă este mai mică faţă de cea prezentată în Dispoziţia de plată. Pentru a corecta
această formula contabilă înregistrată eronat vom reflecta formula contabilă similară, dar
la suma diferenţei de 1 000 lei (3 000 lei - 2 000 lei). Astfel, formula contabilă
suplimentară va avea forma:
2) Dt 226 „Creanţe ale personalului” Ct 241 „Casa” 1 000 lei

Fiecărei operaţii i se atribuie un număr cu care apoi se înregistrează în contabilitatea curentă.

Formulele contabile înscrise în documentele curente se grupează şi se reflectă în registre în
ordine cronologică şi în mod sistematic.
Înregistrarea cronologică - este reflectarea operaţiunilor în ordinea efectuării lor în partea
activităţii grupelor. Se efectuează în Jurnalul de înregistrare a operaţiunilor economice care se
întocmeşte lunar în baza documentelor primite şi are următoarea formă:
Jurnalul de înregistrare a operaţiunilor economice din luna curentă
Corespondenţa
Suma
№ Conţinutul operaţiunilor economice conturilor
(lei)
Dt Ct
1. La 2.03 s-a ridicat numerar de la bancă pentru achitarea 10 241 242
salariului personalului 000
2. La 3.03 s-a achitat salariul calculat personalului 8 800 531 241
…

Înregistrarea sistematică – se caracterizează prin înregistrarea operaţiilor economice

sistematice, indiferent de data înregistrării acestora.

-5-
Conturile sintetice şi analitice: aplicarea şi corelaţia acestora.
În activitatea economică a entităţii apare necesitatea de a dispune de date în diferite grade
de detaliere. În dependenţă de gradul de detaliere a informaţiei reflectate în conturile contabile
acestea sunt de 2 feluri:
 conturi sintetice;
 conturi analitice.
Conturile sintetice – conturi în care se obţin date generalizate în expresie
valorică privind existenţa şi mişcarea elementelor patrimoniale.
De ex.:contul sintetic 211„Materiale”, 123„Mijloacele fixe”, 521„Datorii comerciale
curente”
Însă datele generalizate nu satisfac pe deplin cerinţele utilizatorilor de informaţii, fiindcă
ei nu posedă date despre fiecare tip, gen al elementului patrimonial la o anumită dată aşa ca
cantitatea, preţul unitar, valoarea modificărilor acestui element, etc.
Conturi analitice – conturi cu ajutorul cărora se obţin date amănunţite,
detaliate în expresie atît cantitativă (kg, bucăţi, m3, ore-om, zile-om etc.) cît şi
valorică privind existenţa şi mişcarea fiecărui tip de elemente patrimoniale.
Conturile analitice sunt importante din următoarele puncte de vedere:
 o asigură condiţii optime pentru controlul gestionar, reflectînd, intrările, ieşirile şi
stocurile pe feluri;
o permite stabilirea drepturilor şi obligaţiilor întreprinderii faţă de terţe persoane;
o furnizează datele necesare calculării costurilor de producţie separat pe fiecare
atelier, fază de fabricaţie, fel de produs finit sau serviciu.
De ex.: pentru contul sintetic 211 “Materiale” vor fi deschise atîtea conturi analitice cîte
tipuri, denumiri, mărci, sorturi de materii prime şi materiale există la întreprinderea dată. Astfel,
la fabrica de beton, conturile analitice la contul 211 „Materiale ” pot fi: contul analitic –
ciment, contul analitic – nisip, contul analitic – pietriş, etc., la fabrica de bomboane,
conturile analitice la contul sintetic 211 „Materiale” pot fi: contul analitic –zahar, contul
analitic – cacao, contul analitic – unt şi alte.
Reflectarea operaţiilor economice în conturi sintetice poartă denumirea de
evidenţa sintetică, iar reflectarea operaţiilor economice în conturi analitice numim
evidenţa analitică.
1) suma soldurilor iniţiale ale conturilor analitice deschise la un
cont sintetic trebuie să fie egală cu soldul iniţial al contului
sintetic;
2) suma rulajelor debitoare ale conturilor analitice deschise la un
cont sintetic trebuie să fie egală cu rulajul debitor al contului
sintetic;
3) suma rulajelor creditoare ale conturilor analitice deschise la un
cont sintetic trebuie să fie egală cu rulajul creditor al contului
sintetic;
4) suma soldurilor finale ale conturilor analitice deschise la un cont
sintetic trebuie să fie egală cu soldul final al contului sintetic.
În afară de conturile sintetice şi analitice mai există şi subconturi.
Subcontul reprezintă o verigă intermediară între conturi analitice şi sintetice care n
permite să obţinem date mai generalizate decît în conturile analitice şi mai detaliată
decît în cele sintetice.
De ex.: la contului sintetic 211 “Materiale” pot fi deschise următoarele subconturi, simbolizate
cu 4 cifre:
2111 Materii prime şi materiale de bază
2112 Materiale auxiliare
2113 Piese de schimb
2114 Combustibil
2115 Ambalaje
2116 Anvelope şi acumulatoare procurate separat mijloace de transport
2117 Materiale cu destinaţie agricolă
2118 Materiale transmise temporar terţilor (pentru prelucrare)
2119 Alte materiale
Subconturile se utilizează, după caz, numărul acestora poate fi mărit atunci când entitatea are
nevoie de aceasta.
Pentru exemplificare vom prezenta schematic legătura dintre contul sintetic 211 “Materiale”,
subconturile şi conturile analitice la o fabrica de bomboane în următoarea figură 4.2:
 contul analitic zahar

Subcontul 2111 contul analitic cacao

Materii prime şi materiale de bază

contul analitic unt, etc

Subcontul 2112 contul analitic coşuleţe pentru salate

Contul sintetic 211 “Materiale”
Materiale auxiliare contul analitic napolitane, etc

contul analitic benzină AI 92

Subcontul 2114 Combustibil

contul analitic benzină AI 95

contul analitic motorină, etc

Fig 4.2 Legătura dintre contul sintetic 211 “Materiale”, subconturile şi conturile analitice

-6-
Balanţele de verificare şi importanţa lor.
Balanţa de verificare denumită şi balanţa conturilor este un procedeu specific
al metodei contabilităţii care asigură verificarea exactităţii înregistrării
operaţiilor economice în conturi, legătura dintre conturile sintetice şi analitice,
centralizarea datelor contabilităţii curente şi legătura dintre conturile sintetice
şi bilanţ.
Balanţa de verificare este un document contabil ce se prezintă sub forma unui tabel în
care se înscriu datele valorice preluate din conturi, servind la întocmirea bilanţului. Cu ajutorul
balanţei de verificare se verifică corelaţiile dintre egalităţile generate de dubla înregistrare a
operaţiilor patrimoniale în contabilitate, respectiv concordanţa dintre totalul înregistrărilor din
jurnalul de înregistrări cronologice şi totalul rulajelor debitoare şi creditoare din balanţă, precum
şi concordanţa dintre totalul soldurilor finale debitoare şi creditoare din balanţa.
Dintre funcţiile balanţei de verificare enumerăm:
Funcţia de verificare a exactităţii înregistrărilor efectuate în conturi, constă în controlul şi
identificarea erorilor de înregistrare în conturi, prin intermediul diferitelor egalităţi valorice care
trebuie să existe în cadrul balanţei de verificare.
Funcţia de realizare a concordanţei dintre conturile analitice şi cele sintetice, consta în
întocmirea unor balanţe de verificare ale conturile analitice pentru fiecare cont sintetic, care se
desfăşoară pe conturi analitice. Cu ajutorul balanţelor se verifică concordanţa dintre datele
înscrise în conturile sintetice şi conturile lor analitice.
Funcţia de legătură dintre conturile sintetice şi bilanţ, se concretizează în faptul că datele din
bilanţul anual reprezintă soldurile finale ale conturilor preluate din balanţa de verificare,
prelucrate şi grupate conform necesităţilor de întocmire a bilanţului. Soldurile iniţiale ale
conturilor la începutul anului sunt preluate din bilanţul anual care trebuie să corespundă cu
bilanţul de închidere a perioadei precedente.
Funcţia de grupare şi centralizare a datelor existente în conturi, oferă conducerii entităţii
posibilitatea de a cunoaşte totalitatea modificărilor intervenite în masa şi structura patrimoniului,
precum şi rezultatele financiare realizate în urma proceselor şi operaţiilor economice. Balanţele
de verificare cuprind centralizat toate datele privitoare la existentele şi mişcările elementelor
patrimoniale înregistrate în conturile sintetice şi analitice pe o perioada de timp, oferind astfel
posibilitatea comparării datelor de la începutul unei perioade de gestiune cu cele de la sfârşitul ei
sau cu alte perioade de gestiune trecute. În acest mod se determină toate schimbările în volumul
şi structura patrimoniului, eficienţa utilizării resurselor, rezultatele obţinute etc.
Funcţia de analiza a situaţiei economico-financiare a entităţii, conform căreia balanţa de
verificare are rol important în analiza situaţiei economico-financiare pe perioade scurte de timp,
precum şi în intervalul dintre doua bilanţuri, fiind un instrument de sinteză ce furnizează
informaţii conducerii entităţii, utile, dar nu suficiente, pentru luarea deciziilor precum
informaţiilor oferite de bilanţul contabil.
Balanţele de verificare se clasifică după mai multe criterii, şi anume, după:
I. După natura conturilor pentru care se întocmesc, balanţele de verificare pot fi:
 balanţe de verificare ale conturilor sintetice;
 balanţe de verificare ale conturilor analitice.
Balanţele de verificare ale conturilor sintetice, denumite şi balanţe generale, se întocmesc
pe baza datelor preluate din conturile sintetice şi cuprind toate conturile sintetice folosite în
contabilitatea curenta a unei entităţi într-o anumită perioadă de gestiune.
Balanţele de verificare ale conturilor analitice (balanţe auxiliare) - se întocmesc înaintea
elaborării balanţei conturilor sintetice, pe baza datelor preluate din conturile analitice. Aceste
balanţe se întocmesc pentru fiecare cont sintetic desfăşurat pe conturile analitice şi au drept scop
verificarea exactităţii înregistrărilor din conturile sintetice şi cele analitice prin concordanta care
trebuie să existe cu privire la soldurile iniţiale, rulaje şi solduri finale.
Balanţele de verificare analitice în funcţie de numărul etaloanelor de evidenţă utilizate se
clasifică în:
 balanţe de verificare analitice pentru conturi cu un singur etalon de evidenţă
(bănesc);
 balanţe de verificare analitice pentru conturi cu două etaloane de evidenţă.

Balanţa de verificare ale conturilor analitice cu un singur etalon de evidenţă are următoarea
formă:
Balanţa de verificare a conturilor analitice de evidenţă a decontărilor cu furnizorii
Denumirea Sold iniţial Rulajele Sold final
furnizorului debit credit debit credit debit credit
SRL „Gama” - 0 22 000 45 000 - 23 000
SRL „Omega” - 5 500 10 000 22 000 - 17 500
Total - 5 500 32 000 67 000 - 40 500

Balanţa de verificare ale conturilor analitice cu 2 etaloane de evidenţă are formă tabelară:
Balanţa de verificare a conturilor analitice cu datele contului sintetic 211 “Materiale”
de măsurăUnitatea

Denumirea Sold Rulajele Sold final

conturilor iniţial
canti- suma Intrări (debit) Ieşiri (credit) canti- suma
tatea (lei) canti- suma canti- suma tatea (lei)
tatea (lei) tatea (lei)

Total X X X X X

II. După numărul de egalităţi pe care le cuprind balanţele de verificare pot fi:
 balanţe de verificare cu o serie de egalităţi;
 balanţe de verificare cu două serii de egalităţi;
  balanţe de verificare cu trei serii de egalităţi etc.

Balanţa de verificare cu o serie de egalităţi se întocmeşte grafic sub forma tabelara şi se

prezintă în două variante: balanţă a rulajelor şi balanţă a soldurilor. Cuprinde numai o singură
serie de egalităţi:
Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare
(Σ RD) = (Σ RC)
sau:
Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare
(Σ SFD) = (ΣSFC)
Balanţa de verificare cu două serii de egalităţi (balanţa rulajelor şi a soldurilor), rezultă
din combinarea balanţei rulajelor cu balanţa soldurilor. Cuprinde 4 coloane, două pentru totalul
sumelor debitoare şi creditoare şi două coloane pentru soldurilor finale, debitoare şi creditoare.
Egalităţile acestei balanţe sunt:
1) Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare
(Σ RD) = (Σ RC)
2) Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare
(Σ SFD) = (ΣSFC)
Balanţa de verificare cu trei serii de egalităţi se prezintă fie sub formă tabelară cu şase
coloane, din care două coloane pentru solduri iniţiale, debitoare şi creditoare, două pentru rulaje,
debitoare şi creditoare şi două pentru solduri finale, creditoare şi debitoare, ce permite stabilirea
a trei serii de egalităţi, fie sub forma unui tablou matricial care conţine aceleaşi egalităţi.
Egalităţile acestei balanţe sunt:
1) Totalul soldurilor iniţiale debitoare = Totalul soldurilor iniţiale creditoare
(Σ SID) = (ΣSIC)
2) Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare
(Σ RD) = (Σ RC)
3) Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare
(Σ SFD) = (ΣSFC)
Balanţa de verificare întocmită la data de 31.12.201N
Simbo Denumirea Solduri iniţiale Rulajele Solduri finale
l contului debitoare creditoare debitoar creditoare debitoare creditoare
cont e

TOTAL
Balanţa de verificare de formă şah - reprezintă o generalizare a rulajelor debitoare şi
creditoare din conturile sintetice. Aceasta se completează după principiul matriceal, în baza
datelor din jurnalul de înregistrare sau jurnalele–order, în scopul verificării corectitudinii
reflectării operaţiunilor economice în conturi prin metoda dublei înregistrări.
În aceste balanţe conturile sintetice se repetă de 2 ori: prima oară - pe linie orizontală
(pentru debit), iar a doua oară pe coloane verticale (pentru credit). Particularitatea acestei
balanţe constă în respectarea egalităţii dintre totalul liniilor (în care se reflectă rulajele debitoare)
şi totalul coloanelor (în care se reflectă rulajul creditor). Schematic acesta se poate reprezenta în
următorul tabel:
Balanţa de verificare şah
Credit Total
rulaj
Debit debitor
 Total Rc

Cu toate avantajele pe care le prezintă acest tip de balanţe, în practică se utilizează mai rar
datorită numărului mare de conturi corespondente într-o perioadă de gestiune şi imposibilitatea
transpunerii lor pe formatul de hîrtie folosit.