Sunteți pe pagina 1din 57

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ

FACULTATEA DE DREPT
BUCUREȘTI

PARTICULARITĂȚILE INVESTIGĂRII
CRIMINALISTICE A INCENDIILOR ȘI
EXPLOZIILOR

COORDONATOR ȘTINȚIFIC
Lector univ. dr. Gabriela MATEI

STUDENT
BIDIAN Paul Emilian

= 2020 =
PLANUL LUCRĂRII

Capitolul I : Importanța protecţiei vieţii persoanei prin reglementările


dreptului penal
Secţiunea I - Caracterizarea generală a infracţiunilor contra vieţii………………………..4
1.1. Cadrul juridic penal de ocrotire a vieţii persoanei umane…..…………………………4
1.2. Aspecte comune privind infracţiunile contra vieţii……………………………………6
Secţiunea a II-a - Reglementarea infracţiunii de ucidere din culpă………………………14
2.1. „Uciderea din culpă": referinţe istorice în legislaţia română………………………….14
2.2. Reglementarea juridică a infracţiunii de ucidere din culpă in Noul Cod penal……….15

Capitolul II : Uciderea din culpă - în dreptul penal român – partea specială


Secţiunea I - Caracterizarea infracţiunii de ucidere din culpă…………………………….16
1.1. Noţiunea şi caracterizarea generala a infracţiunii de ucidere din culpă…………..…16
1.2. Specificul stării de pericol al infracţiunii de ucidere din culpă şi impactul său în
societate………………………………………………………………………………18
Secţiunea a II-a - Condiţii preexistente ale infracţiunii de ucidere din culpă……...….….20
2.1. Obiectul juridic special al infracţiunii de ucidere din culpă………………………….20
2.2. Obiectul material al infracţiunii de ucidere din culpă………………………………..21
2.3. Subiecţii infracţiunii de ucidere din culpă…………………………………………....22
Secţiunea a III-a - Conţinutul constitutiv al infracţiunii de ucidere din culpă…………...25
3.1. Latura obiectivă………………………………………………………………………25
3.1.1. Actele de violenţă ce s-au săvârşit asupra subiectului pasiv al infracţiunii…25
3.1.2. Raportul de cauzalitate între actele de violenţă şi rezultatul infracţiunii
de ucidere din culpă………………………………………………………………….28
3.2. Latura subiectiva. Felurile intenţiei şi specificul acesteia……………………………32

Secţiunea a IV-a - Forme. Modalităţi. Sancţiuni……………………...……………………37


4.1. Forme „ Uciderea din culpă" - infracţiune consumată…………………………………37
4.2. Modalităţi………………………………………………………………………………37
4.3. Sancţiunea pentru infracţiunea de ucidere din culpă…………………………………..41

2
Cap. III Aspecte criminologice specifice infracţiunii de ucidere din culpă
Secţiunea I - Cauze şi condiţii care favorizează săvârşirea infracţiunii de ucidere din
culpă……………………………………………………………………………………….…47
Secţiunea a II-a - Prevenirea şi combaterea infracţiunii de ucidere din culpă…………...52

BIBLIOGRAFIE……………………...…………………………………………………56

3
CAPITOLUL I : Importanţa protecţiei vieţii persoanei prin reglementările
dreptului penal

Secţiunea I : Caracterizarea generală a infracţiunilor contra vieţii


1.1. Cadrul juridic penal de ocrotire a vieţii persoanei umane
Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană, sancţionând pe cei care atentau la viaţa,
integritatea corporală şi sănătatea persoanei. Problematica omului a stat şi stă nu numai în
atenţia juriştilor, ci şi a filozofilor şi politicienilor, economiştilor, artiştilor, însă niciodată
omenirea nu a fost mai preocupată de drepturile sale decât în zilele noastre.

La 10 decembrie 1948 Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a proclamat


„Declaraţia Universală a drepturilor omului în al cărei cuprins sunt stipulate drepturile
fundamentale arătându-se că „toate fiinţele se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi;
orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi securitatea persoanei sale; nimeni nu
poate fi ţinut în sclavie , nici în servitute, sclavajul şi comerţul de sclavi sunt interzise sub
toate formele lor; nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia
sa, în domiciliul său, corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onorii sau reputaţiei sale, în
executarea drepturilor şi libertăţilor sale, nici un om nu este supus decât numai îngrădirilor
stabilite prin lege, inclusiv a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele
cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democrată".1

De asemenea, Pactul cu privire la drepturile civile şi politice prevede în art. 6 pct. 1 că


„dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit de lege. Nimeni nu
poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar". 2 Acest drept este prevăzut şi în alte documente
internaţionale precum: Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale (art.2), cât şi în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru
dimensiunea umană a C.S.C.E.

Cu preponderenţă în ultimii ani drepturile omului au încetat să mai fie doar un subiect
„fierbinte" al dezbaterilor, devenind unul din factorii esenţiali care au dus la producerea unor
ample mutaţii în viaţa politico - economică a unui număr de ţări ale lumii.

1
Suceavă, Marcu Viorel, Gh. Constantin - Omul şi drepturile sale, Editura M.I. , Bucureşti , 1991. p.23
2
I. Cloşcă, I. Maxim, I. Suceavă, E. Dumitrescu - Drepturile Omului în Sistemul Naţiunilor Unite, vol. I,
Editura M.I., 1992, p.41

4
„Drepturile omului" au devenit o sursă majoră de dinamizare a evoluţiei istorice, ca urmare a
împletirii a penetrării reciproce a câtorva tendinţe. Afirmarea crescândă a individului şi
conştientizarea faptului că recunoaşterea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor omului este
specifică nu numai afirmării personalităţii indivizilor ca atare, ci şi societăţii într-un sens
mai larg, umanităţii în ansamblul său, reprezintă unul din marile adevăruri ale vremurilor
noastre.

„Pentru a exista un stat de drept nu este suficient să se instituie un mecanism juridic care să
garanteze respectarea riguroasă a legii, ci este totodată necesar ca acestei legi să se dea un
anumit conţinut inspirat de ideea promovării drepturilor şi libertăţilor umane în cel mai
autentic spirit liberal şi al unui larg democratism.3

Declaraţia Universală a drepturilor omului a declanşat un vast proces de elaborare a unui


mare număr de reglementări în Europa, America Latină, Africa, Ţările Arabe, toate având ca
subiect recunoaşterea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Noile realităţi
existente în România după 1989 au determinat alinierea ţări noastre la standardele
internaţionale şi în ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului.4

Constituţia României, acordă în Cap. II - „drepturile şi libertăţile fundamentale" o nouă


însemnătate ocrotirii drepturilor şi libertăţilor omului, cuprinzând asemenea principii, cum
sunt: garantarea dreptului la viaţă, precum şi a dreptului la integritate fizică şi psihică ale
persoanei (art.22, alin.1); libertatea individuală şi siguranţa persoanei (art.23); inviolabilitatea
domiciliului şi a reşedinţei (art.27); secretul corespondenţei, interzicerea muncii forţate
(art.39).

Respectarea acestor precizări constituţionale este asigurată de toate ramurile dreptului potrivit
cu specificul lor, o contribuţie importantă având-o şi legea penală. Sub denumirea generică de
„infracțiuni contra vieții" Codul nostru penal incriminează faptele care aduc atingere vieţii
omului, ca atribut fundamental şi indispensabil ale persoanei umane. Aceste incriminări
sancţionează cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul calificat, ucidere la cererea
3
Dr. Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului - mijloace interne şi internaţionale -
Editura LuminA Lex, 1998, p.27.
4
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Paşcu, V. Lazăr - Drept penal - parte specială -
ediţie revăzută şi adăugită, Editaura All Beck, ediţie 2002, p.24

5
victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii și uciderea din culpă.

Apărarea persoanei şi în deosebi a vieţii sale constituie o preocupare comună a tuturor


sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege nu atât ca fenomen
biologic, ci în primul rând ca fenomen social ca valoare primară şi absolută a oricărei
societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei sociale omeneşti.

Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-şi conserva şi a prelungi
viaţa, ci mai ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de
ceilalţi, conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii, care nu
poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viaţă.

Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure ocrotirea vieţii
indivizilor prin orice mijloace, fie că a apelat la reguli cutumiare , la reguli religioase, la
reguli morale sau la cele juridice. Dintre toate mijloacele juridice de apărare legea penală a
avut, de timpuriu, un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de
influenţare a relaţiilor sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale ale societăţii.Grija
pentru ocrotirea vieţii omului a stat în centrul atenţiei legiuitorului începând cu Codul
Hammurabi (sec.XVIII î. Hr. ) codurile chinezeşti, cărţile sacre egiptene, legile lui Manu,
legile române, ale popoarelor germanice şi până la legile din epoca modernă.5

1.2. Aspecte comune ale infracţiunilor contra vieţii


Infracţiunile contra vieţii persoanei sunt reglementate într-un capitol special destinat în
legislaţie tuturor statelor.

Ca exemplu în Codul penal italian , infracţiunile contra persoanei sunt prevăzute în Titlul XII
- Cartea a II-a Capitolul I fiind dedicat delictelor contra vieţii.

Noul Cod penal francez, în Titlul II- denumit „Faptele care prejudiciază persoana umană" -
incriminează faptele contra vieţii persoanei în două secţiuni ale Capitolului I şi anume:
„Faptele voluntare contra vieţii" şi „ Faptele involuntare contra vieţii".

5
Alexandru Boroi - Infracţiuni contra vieţii - Editura Naţional, ediţia 1966, p.12

6
Codul penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în Capitolul 16, unde este
incriminată uciderea unei persoane în condiţii agravante (paragraful 212); uciderea unei
persoane în condiţii atenuate (paragraful 216).

Codul penal spaniol cuprinde infracţiuni contra persoanei în Titlul VIII - Cartea a II-a :
Capitolul I - Asasinatul (art.406); Omorul simplu (art.407); Capitolul 2 - Pruncuciderea
(art.410); Capitolul 3 - Avortul; Capitolul 4 – Vătămările.

Codul penal modern american incriminează omorul în art.210. 1) - 210.4 atât în cazul
intenţiei directe (murder) cât şi cu intenţie indirectă (manalanghet) sau din neglijenţă
(neglijent).

Viaţa umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg de ocrotire a persoanei şi a
principalelor atribuţii ale acesteia: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, ş.a.
Aceste însuşiri ale persoanei constituie valori pe care statul are menirea şi obligaţia să le
respecte, să le asigure existenţa şi dezvoltarea, valori ce nu reprezintă realităţi izolate,
exclusiv individuale, ci au o importanţă deosebită din punct de vedere social, în jurul lor
formându-se şi dezvoltându-se relaţii interumane conferindu-le de asemenea caracterul de
valori sociale.

Săvârşirea oricăror infracţiuni contra persoanei aducând atingere uneia din valorile sociale
care reprezintă atribute, însuşiri ale persoanei , pune în pericol sau vatămă relaţiile sociale
care s-au format şi se desfăşoară pe baza acestor valori sociale.

Legea penală ocrotind valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără totodată relaţiile
sociale ce se nasc şi se dezvoltă în jurul acestor valori.6

În analiza obiectului infracţiunilor contra vieţii ar trebui să se distingă între obiectul juridic
generic al infracţiunilor contra persoanei, între obiectul juridic specific fiecăruia dintre
infracţiunile componente ale acestei categorii şi obiectul material al infracţiunii. Infracţiunile
contra persoanei au ca obiect juridic generic ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi
se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei, privată sub totalitatea atributelor sale (viaţa,
6
V. Dongoroz şi I. Oancea - Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.III, partea specială, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1971, p.19

7
integritatea, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea.)

Este cunoscut că aceste infracţiuni prezintă un grad generic de pericol social, determinat pe
de o parte de importanţa valorilor sociale şi penale şi de gravele urmări pe care le poate avea
pentru comunitate săvârşirea acestor infracţiuni, iar pe de altă parte de faptul că infracţiunile
contra persoanei se realizează de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente şi
au o prezenţă deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni.

Incriminarea faptelor care aduc atingere vieţii persoanei ţine seama de existenţa unui obiect
juridic comun al infracţiunilor subgrupului infracţiunilor contra vieţii, şi anume, acel
mănunchi de relaţii sociale care se formează şi se dezvoltă în jurul acestei valori sociale,
viaţa, omul, relaţii sociale ocrotite de lege.

Legiuitorul este îndreptățit să prezinte tuturor cetăţenilor să-şi respecte reciproc viaţa şi să se
obţină de la orice fapte care ar duce la atingere acestei valori sociale şi implicit intereselor
vitale ale comunităţii.

Fiecare din aceste infracţiuni au şi un obiect juridic special , constituit din relaţiile sociale
referitoare la fiecare din atribuţiile esenţiale ale persoanelor luate în parte şi privite ca
drepturi absolute ale acestora opozabile tuturor, erga omnes.7

Aceste drepturi denumite şi drepturi personale nepatrimoniale sunt inseparabil şi indisolubil


legate de persoana omului prin ele garantându-se şi ocrotindu-se personalitatea omului atât
sub aspect fizic şi material cât şi sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta liber în
societate cu respectarea atributelor personalităţii sale.

Viaţa omului dobândeşte adevărata semnificaţie şi valoare numai în cadrul relaţiilor sociale;
dreptul nu reglementează decât relaţiile sociale şi nu o ipotetică relaţie a individului cu el
însuşi, explicându-se astfel de ce nu este posibilă incriminarea şi sancţionarea încercării de
sinucidere.

Aceasta nu este de conceput, nu pentru că o persoană nu ar avea dreptul să-şi ridice viaţa sau
7
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. D obrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr - Drept penal - partea generală,
Editura All Beck, ediţia 2002, p.25

8
că poate nu ar fi de natură să alarmeze societatea, ci pentru că în această situaţie nu se poate
vorbi de o relaţie socială cu privire la viaţă.8

O persoană nu poate stabili relaţii sociale cu sine însăşi ca urmare lipseşte obiectul juridic
special al ocrotirii penale, adică relaţia socială care se creează în jurul acesteia şi conferă
semnificaţie acestei valori devenită o valoare socială.

Vincenzo Manzani sublinia că viaţa ca interes protejat de lege, se bucură de ocrotire ca relaţie
între oameni deoarece dreptul penal se preocupă numai de raporturile între oameni aceştia şi
colectivitate şi nu de acţiunile chiar imorale pe care individul le-ar putea comite faţă de
propria persoană. Dacă acestea nu lezează colectivitatea, ele n-au relevanţă juridică.

Activitatea infracţională îndreptată împotriva persoanei umane are ca obiect material corpul
victimei privit ca o entitate materială ca o totalitate de funcţii şi procese organice care menţin
o persoană în viaţă, ca o unitate anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică.

Nu are relevanţă dacă acel corp aparţine unei persoane tinere sau în vârstă dacă persoana este
sau nu în deplinătatea facultăţilor psihice sau fizice. Este necesar însă ca persoana respectivă
să fie în viaţă indiferent dacă a fost şi viabilă în momentul naşterii ori dacă este sau nu este
normală din punct de vedere anatomo - fiziologic.9

Nu are importanţă nici dacă victima ar fi un muribund sau o persoană pe care o aşteaptă o
moarte apropiată (stabilirea timpului) cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită
de orice relevanţă sau aspectul existenţei infracţiunii şi nici dacă era pe punctul de a-şi ridica
singură viaţa; legea noastră penală nu acordă nici o importanţă consimţământului victimei
(eutanasia - un vast obiect de cercetare - nefiind consacrată în nici o legislaţie, legiuitorul
manifestând o explicabilă prudenţă în a permite suprimarea vieţii la cererea unei persoane,
oricât de motivată ar fi o atare soluţie, persoana beneficiază de circumstanţe atenuante dar
fapta nu rămâne nepedepsită.10

8
A. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura Naţional Bucureşti, 1996, p.16.
9
V. Dongoroz, I. Oancea - Explicaţii teoretice ale Codului penal român , vol. III, partea specială, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1971, p.26
10
A. Boroi, Infracţiuni contra vieţii , Editura Naţional , 1996, p.12

9
Se cere însă ca făptuitorul să acţioneze asupra corpului acesteia şi nu asupra propriului corp
(aceste situaţii de regulă) nu au relevanţă penală, dacă se aduce concomitent
atingere şi altor valori.

Referitor la situaţiile concrete în care se desfăşoară procesul morţii unei persoane este dificil
de adoptat reguli absolute. Medicii iau în considerare însă, două situaţii distincte şi anume:
moartea clinică determinată de încetarea funcţiilor aparatului respirator şi ale aparatului
circulator şi moartea cerebrală sau biologică, se instalează ceva mai târziu, după o stare de
comă cu o durată mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de cauza morţii.

Între aceste două momente, deşi funcţiile sistemului nervos central respirator şi circulator
sunt oprite, viaţa mai poate fi salvată în unele cazuri dacă se intervine prin metode de
reanimare , lucru care nu mai este însă posibil după ce a intervenit moartea cerebrală sau
biologică.

În ceea ce priveşte subiectul activ nemijlocit (autorul) a l infracţiunilor contra persoanei,


poate să fie orice persoană deoarece de regulă, legea nu prevede cerinţe ca subiectul să aibă
vreo calitate.

Numai la unele infracţiuni legea cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate (de exemplu
uciderea ori vătămarea nou – născutului săvârșită de către mamă, subiectul trebuie să aibă
calitatea de mamă a nou – născutului iar la infracţiunea de agresiune sexuală subiectul trebuie
să fie un ascendent sau descendent, ori frate sau soră).11

Infracţiunile contra vieţii săvârşite cu intenţie se pot comite în participaţie ( coautor, instigare,
complicitate), fie că este vorba de participaţie proprie sau improprie, în afară de cazul când
subiectul activ trebuie să aibă calitate determinată, calitatea de mamă a nou - născutului. În
acest caz, coautorul este exclus.

Subiectul pasiv ( victima ) al infracţiunilor contra vieţii este persoana fizică lezată prin
săvârşirea faptelor incriminate. De regulă subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice

11
I. Dobrinescu - Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987, p.17

10
persoană numai rareori legea cere o anumită calitate subiectului pasiv ( exemplu: calitatea de
copil, nou - născut) în cazul art. 200 Noul Cod penal; alteori calitatea subiectului pasiv
constituie o agravantă a infracţiunii.

Subiectul pasiv devine victima infracţiunii după săvârşirea faptei, iar uneori poate avea un rol
semnificativ în producerea rezultatului infracţional. Studierea rolului victimei în provocarea
faptei ilicite nu constituie o preocupare a dreptului penal, ci a criminologiei.

Sub aspectul elementului material , aceste infracţiuni se comit de regulă prin acţiune
(ucidere, lovire). La unele infracţiuni elementul material nu se poate realiza decât prin
acţiune, alte infracţiuni permiţând şi inacţiunea (exemplu: uciderea ori vătămarea nou –
născutului săvârșit de către mamă).

Infracţiunile contra vieții sunt infracţiuni de comisiune, adică cele prin care se încalcă
preceptul legii de a nu face ceea ce legea opreşte. Acest precept poate fi încălcat însă, atât
printr-o faptă comisivă, cât şi printr-o omisiune.

Acţiunea este directă când făptuitorul prin propria sa energie provoacă, nemijlocit moartea
victimei prin împuşcare, înjunghiere, otrăvire, înecare, sufocare, strangulare, etc.

Acţiunea este indirectă când făptuitorul se foloseşte de anumite mijloace sau procedee, de
anumite forţe străine, stări psihice ori fizice ale victimei sau de anumite situaţii preexistente,
concomitente sau provenite, şi prin acestea provoacă moartea victimei, folosirea unui animal
sălbatic, a unei reptile veninoase, comunicarea unei ştiri false de natură să-i provoace
victimei, în urma unei puternice emoţii, un infarct, etc.

Uciderea unei persoane prin inacţiune există când făptuitorul omite să îndeplinească un act
la care era obligat spre a împiedica efectul unor factori care puteau provoca moartea victimei,
o astfel de obligaţie de intervenţie ar putea rezulta din îndatoririle profesionale sau de serviciu
ale subiectului activ (medic, pompier), din raporturile personale pe care le are cu victima:
părinţi, copii sau tutore, sau din activitatea sa anterioară cel care a pus pe cineva în pericol,
este obligat să întreprindă acţiuni de salvare.

11
În toate cazurile infracţiunile contra vieţii persoanei (care sunt infracţiuni de rezultat) se
produce şi o urmare imediată - suprimarea vieţii victimei, prevăzută expres sau implicit în
textul de incriminare

Intenţia este directă când făptuitorul prevede că prin fapta sa, fie acţiune, fie inacţiune, va
produce moartea unei persoane şi urmăreşte anume , producerea acestui rezultat.

Intenţia este indirectă când autorul deşi nu urmăreşte producerea rezultatului aflat în
reprezentarea sa, îl acceptă.

Culpa întâlnită la infracţiunea de ucidere din culpă în ambele forme, există când făptuitorul
prevede că, prin activitatea sa, va produce moartea, nu doreşte şi nu acceptă acest lucru, dar
speră, fără temei ca acest rezultat să nu se producă (culpa cu prevedere) sau când făptuitorul
nu a prevăzut producerea rezultatului dar în condiţiile date, trebuie şi putea să prevadă
aceasta (culpa simplă - neglijenţa).

Stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul şi a modalităţilor acesteia


corespunzătoare fiecărei forme prezintă importanţă pentru încadrarea juridică a faptei şi,
uneori pentru individualizarea pedepsei.

Mobilul cu care a acţionat făptuitorul sau scopul urmărit de acesta nu prezintă relevanţă
pentru existenţa infracţiunii ci doar pentru dozarea pedepsei dar ca excepţie, uneori,
legiuitorul cuprinde mobilul sau scopul fie ca o cerinţă a textului incriminator, fie ca o
circumstanţă agravantă.

Infracţiunile contra vieţii persoanei sunt susceptibile de regulă de o desfăşurare în timp ca


urmare pot avea forme imperfecte cum ar fi: actele pregătitoare sau tentativa, care deşi
posibilă la majoritatea infracţiunilor contra vieţii, totuşi nu este incriminată ca atare.

În raport de existenţa urmării imediate, se deosebesc infracţiunile de rezultat de cele de


simplă acţiune. De obicei, mijloacele de săvârşire a faptei sunt irelevante, totuşi în multe
cazuri, folosirea unor anumite mijloace condiţionează fie existenţa infracţiunii în formă
simplă, fie existenţa unor forme mai grave. Uneori locul sau timpul săvârşirii faptei

12
condiţionează existenţa infracţiunii ca atare sau a unei forme calificate, însă infracţiunile
contra vieţii nu prezintă cerinţe speciale în acest sens, ele putând fi săvârşite în orice moment
şi în orice loc. Numai excepţional în cazul infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou –
născutului săvârșită de către mamă legea cere ca fapta să fie comisă imediat după naştere.

Totodată infracţiunile contra vieţii, fiind infracţiuni condiţionate de producerea unui rezultat,
implică întotdeauna stabilirea raportului de cauzalitate, între fapta săvârşită şi rezultat
(moartea victimei).

Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândeşte anumite trăsături specifice,
datorită împrejurării că se referă la fapte social - umane, la relaţiile dintre oameni.

Latura subiectivă. Sub aspectul formei de vinovăţie infracţiunile contra vieţii persoanei pot fi
săvârşite cu intenţie (omorul), praeterintenţie (lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte)
sau din culpă (uciderea din culpă).

Tentativa este posibilă sub forma celor 3 situaţii: imperfectă, perfectă sau improprie; legea nu
sancţionează însă tentativa decât în cazul omorului.

Consumarea infracţiunilor contra persoanei are loc în momentul când se produce urmarea
imediată descrisă în norma de incriminare.

Faptele contra vieţii persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalităţi normative: simple,
calificate (atenuate sau grave).12 Fiecare modalitate normativă poate cunoaşte la rândul ei
numeroase modalităţi faptice, de realizare concretă, determinate de împrejurările în care fapta
a fost comisă în raport cu mijloacele folosite cu locul şi timpul, cu relaţiile dintre infractor şi
victimă, cu mobilul.
Secţiunea a II –a Reglementarea infracţiunii de ucidere din culpă
2.1. Uciderea din culpă - referinţe istorice în legislaţia română
Dreptul la viaţă pe care legea îl asigură fiecărui om impune ocrotirea penală a vieţii şi
împotriva faptelor săvârşite din culpă . Aceste fapte deşi sunt mai puţin grave decât cele

12
Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, I. Pascu, V. Dobrinoiu, V. Lazăr - Drept penal - Partea specială -
ediţie revăzută şi adăugită cu dispoziţiile Legii nr.140/1996, pentru modificarea şi completarea codului
penal. Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002. p.23

13
săvârşite cu intenţie, produc totuşi în esenţă acelaşi rezultat şi anume moartea unei persoane.

De aceea, legiuitorul român a incriminat întotdeauna , în afara omorului şi uciderea din culpă.
Cele dintâi legiuiri române au fost Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti
tipărită în 1646 la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi Îndreptarea legii, tipărită în 1652 la
Târgovişte.

În aceste legi, omorul era pedepsit cu asprime şi discriminare. Omorul era considerat
infracţiunea cea mai gravă fiind judecat la început de căpeteniile oştii, după aceea de către
domn făcându-se deosebire între omorul intenţionat şi cel fără de voie.

Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1818
şi a ieşit din vigoare la 1 decembrie 1865.

Omorul, potrivit acestei legi „ iaşte mai înainte cugetat sau necugetat", cine va omorî cugetat,
singur sau dimpreună cu altul să se omoare. Omorul necugetat după întâmplări, micşorează
sau măreşte vina : cine azvârlind ceva şi cu nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu
bani omorul de la rudele celui condamnat.

Aceste coduri au constituit instrumente juridice valoroase pentru epoca respectivă nu numai
pentru că au înlocuit vechile legiuiri cu dispoziţiile lor arhaice şi uneori confuze, aducând
dispoziţii bine sistematizate dar au introdus un spirit novator, ştiinţific, în abordarea
problemelor de drept penal.

La 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Noul Cod penal în care infracțiunile contra vieții sunt
reglementate sub chiar această titulatură, în cadrul titlului I - infracțiuni contra persoanei,
uciderea din culpă fiind prevăzută în art. 192, pedepsind cu închisoarea de la 1 la 5 ani pe
făptuitor.

În Codul penal de la 1 ianuarie 1969 infracţiunile de omucidere sunt reglementate sub chiar
această titulatură , în cadrul titlului II, infracţiuni contra persoanei. Uciderea din culpă este
prevăzută la art. 178, pedepsindu-se cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

14
În Codul penal de la 1864 uciderea din culpă sub denumirea de „omucidere fără voie" era
prevăzută în art.248 care prevedea pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an şi amendă.

În Codul penal de la 1936 uciderea din culpă sub denumirea de „omor fără voie" era
prevăzută în dispoziţiile art.467, pedeapsa pentru modalitatea simplă fiind închisoarea de la 1
la 3 ani.

Între prevederile conţinute de cele trei acte legislative se observă diferenţe privind limitele
sancţionărilor. Toate coduri determină culpa din sursele acesteia: nedibăcie, nebăgare de
seamă, nepăzirea legilor sau regulamentelor.

2.2. Reglementarea juridică a infracţiunii de ucidere din culpă în Noul Cod penal
Uciderea din culpă este reglementată în Noul Codul penal român la art.192, astfel:
(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
anumite activităţi, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea
dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o
infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane
limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se majorează cu
jumătate.

Uciderea din culpă constituie o formă particulară a infracţiunii de omor săvârşită în condiţii
specifice care justifică atenuarea sancţiunii penale.

CAPITOLUL II : Uciderea din culpă – în dreptul penal român - partea


specială

15
Secţiunea I Caracterizarea infracţiunii de ucidere din culpă
1.1. Noțiunea și caracterizarea generală a infracțiunii de ucidere din culpă
Dreptul la viaţă pe care legea îl asigură fiecărui om, impune ocrotirea penală a vieţii şi
împotriva faptelor săvârşite din culpă. Aceste fapte, deşi sunt mai puţin grave decât cele
săvârşite cu intenţie, produc totuşi în esenţă acelaşi rezultat şi anume, moartea unei persoane.
De aceea legiuitorul român, a incriminat întotdeauna, în afara omorului şi uciderea din culpă.

Infracţiunea de ucidere din culpă face parte din grupa infracţiunilor contra persoanei şi din
subgrupul infracţiunilor contra vieţii.

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni, îl consideră relaţiile sociale a căror bună
desfăşurare implică ocrotirea vieţii omului şi impune incriminarea faptelor ce i-ar putea
aduce atingere.

Uciderea din culpă are acelaşi obiect juridic ca şi omorul. Cu toate acestea, cele două fapte
penale sunt şi rămân esenţial diferite atât sub aspectul gradului de pericol social care le este
propriu, cât şi din punctul de vedere al tratamentului penal ce le-a fost rezervat de legiuitor.

Prin consecinţele pe care le produc, suprimarea vieţii unei persoane, periclitarea securităţii
relaţiilor sociale, etc. - amândouă aceste fapte penale sunt deosebit de grave. Gravitatea lor nu
poate fi însă pusă pe acelaşi plan de vreme ce sub aspectul laturii subiective ele se deosebesc
fundamental - uciderea din culpă este o infracţiune neintenţionată, iar omorul este o
infracţiune săvârşită cu intenţie. În fine, ecoul social produs de infracţiunea de omor este mult
mai profund decât acela determinat de infracţiunea de ucidere din culpă, tot aşa semnificaţia
socială a celor două infracţiuni fiind sensibil diferenţiată.

În ceea ce priveşte participaţia în cazul uciderii din culpă forma este cea prevăzută de art.52
alin.2 Noul Cod penal, participarea improprie când instigatorul sau complicele au intenţie, iar
autorul din culpă.

Folosirea cu intenţie a unor elemente umane imprudente în săvârşirea activităţilor de


ucidere este posibilă şi se desfăşoară ca o formă de participaţie care de cele mai multe ori,
rămâne ocultă sau vag cunoscută.

16
Infracţiunea de ucidere din culpă este o infracţiune condiţionată, de producerea unui rezultat
specific: moartea victimei. Dacă acest rezultat nu se produce, fapta nu constituie infracţiunea
de ucidere din culpă. În situaţia în care un accident se soldează cu vătămarea gravă a unei
persoane, iar făptuitorul este condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru această
infracţiune, dacă victima moare totuşi ca urmare a accidentului, nu se mai poate reexamina
soluţia rămasă definitivă pentru a se reţine uciderea din culpă, intervenind autoritatea lucrului
judecat.

În acest caz operează prevederile art.16 lit.i Noului Codul de procedură penală care arată că
există autoritate de lucru judecat chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare
juridică.

În afara uciderii din culpă în formă simplă legiuitorul a prevăzut în alineatele următoare ale
art.192 Noul Cod penal mai multe modalităţi normative agravante .

Prima modalitate agravantă se referă la nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la


exercitarea unei anumite profesii, meserii, activităţi. În practica judiciară s-a decis că ori de
câte ori o persoană cu sau fără cunoştinţe multiple, se angajează într- un sector în care există
reguli specifice de exercitare a acelei activităţi şi prin nerespectarea regulilor săvârşeşte un
accident mortal, răspunde în baza agravantei de mai sus.13

Cea de-a doua modalitate normativă agravantă priveşte pluralitatea de victime şi anume că
prin fapta incriminată sunt ucise două sau mai multe persoane.

Uciderea din culpă după cum o arată şi denumirea, se săvârşeşte din culpă, fie în forma culpei
cu previziune, fie în forma culpei simple. În cazul uciderii din culpă, făptuitorul nu voieşte să
se producă rezultatul constând în moartea persoanei, dar într-o primă ipoteză speră în mod
uşuratic şi fără temei că rezultatul aflat în reprezentarea sa nu se va produce, iar într-o a doua
ipoteză, nici nu-l prevede, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

La uciderea din culpă întâlnim existenţa cazului fortuit asimilate unei cauze care înlătură

13
Plenul Tribunalului Suprem, Decret Îndr. Nr.8 , 1980, în C.D. p.48

17
caracterul penal al faptei.

Uciderea neintenţionată a unei persoane produce consecinţe serioase pentru societate ca şi


pentru familia victimei, astfel că legea penală trebuie să intervină şi să combată atitudinea de
uşurinţă, neatenţie, nebăgare de seamă care are ca urmare moartea unei persoane.

1.2. Specificul stării de pericol al infracţiunii de ucidere din culpă şi impactul său în
societate
Faptele de ucidere din culpă provoacă un număr mult mai mare de victime decât faptele
intenţionate de omor. Asemenea fapte se comit în legătură cu exercitarea celor mai diverse
profesii şi ocupaţii cum ar fi: circulaţia rutieră, activitatea sanitară, în construcţii, industrie,
etc. Astfel că frecvenţa unor asemenea fapte ar fi trebuit să determine legiuitorul să
sancţioneze din ce în ce mai aspru aceste fapte spre a crea în conştiinţa oamenilor o anumită
forţă inhibitivă , de natură să-i determine la o reflecţie mai profundă atunci când efectuează
acte ce ar putea să provoace moartea unei persoane.14

O asemenea concentrare a atenţiei, a spiritului de prudenţă şi de grijă faţă de cei din jur este
cu atât mai necesară, în condiţiile moderne ale progresului tehnic şi a sporirii factorilor care
pun în pericol viaţa omului. O serie de activităţi moderne, riscante, pe care societatea trebuie
să le tolereze. Ca de exemplu: activitatea nucleară, folosirea otrăvurilor în industria de
medicamente, fabricarea de arme şi substanţe explozibile, etc. pot să aibă consecinţe negative
asupra vieţii persoanei dacă nu se manifestă maximum de diligenţă şi grijă în exercitarea
profesiunii respective.15

Un exemplu elocvent ne-a fost prezentat în cadrul Conferinţei rutiere de la Paris, din 1975
unde s-a arătat că numai automobilul de-a lungul existenţei lui, a provocat uciderea a 25 de
milioane de oameni. Fireşte, nu poate fi învinuită tehnica pentru asemenea consecinţe. Câtă
vreme viaţa omului modern nu poate fi concepută fără aparatajul cel mai perfecţionat, devenit
bun de consum, trebuie să reconsiderăm, în raport de condiţiile actuale, obligaţia pe care o are
fiecare persoană de a se comporta astfel încât să nu se producă victime omeneşti.

14
R. M. Stănoiu, în Explicaţii teoretice ale codului penal român, Partea specială, vol. III, Bucureşti,
Editura Academiei, 1971, p.207
15
V. Dongoroz şi colaboratorii în Explicaţii teoretice... op. Cit. vol. III, p.207

18
Unii autori propun ca infracţiunile neintenţionate deci şi uciderea din culpă să nu aparţină
legislaţiei penale, dat fiind faptul că ele nu relevă acel grad de perversitate ce justifică blamul
şi sancţionarea penală.16

Uciderea unei persoane, chiar neintenţionat produce însă consecinţe prea grave în structura
grupului social pentru a rămâne indiferentă dreptului penal. În epoca modernă la unele
congrese internaţionale s-au luat în considerare nu numai temele referitoare la necesitatea
incriminării, cât mai ales cele privind modul incriminării, gradele culpei, caracterul
sancţiunilor şi măsurilor celor mai eficiente pentru a asigura viaţa persoanelor în cadrul
complicatelor activităţi care domină viaţa curentă.

Prin pericolul social al unor acte de conduită înţelegem particularizarea acestora de a aduce
atingere sau periclita unele valori sociale, de un anumit interes pentru societate.

Caracterul social al pericolului rezultă din împrejurarea că el vizează rânduieli şi valori


sociale, provocând nemulţumire, teamă şi îngrijorare, pentru ceea ce s-a săvârşit şi s-ar mai
putea comite.

Deşi uciderea din culpă constituie o infracţiune autonomă, un tip aparte de infracțiune contra
vieții, în esenţă rămâne o faptă de omor sancţionată mai blând în considerarea condiţiilor
speciale în care acţionează subiectul activ al infracţiunii.17

Grupul de pericol social pe care îl prezintă uciderea din culpă este deosebit de ridicat, această
faptă aducând atingere celui mai important atribut al persoanei, viaţa. Suprimarea vieţii
persoanei interesează nu numai din punctul de vedere al persoanei victimei deoarece fără
respectarea vieţii persoanei nu poate fi concepută existenţa paşnică a colectivităţii ori
convieţuirea membrilor acesteia. Valoarea lezată prin uciderea din culpă este aceeaşi ca în
toate celelalte infracţiuni la care Noul Cod penal face referire de la art.188 la art.192.
Un factor important în lupta pentru prevenirea comiterii unor asemenea infracţiuni este
reprezentat de societatea care este datoare să-şi protejeze absolut toţi membrii, să asigure
cadrul necesar dezvoltării normale a tuturor componenţilor săi.

16
L. Vavcon - Les delits involontaires au point de vue de la responsabilite penale, în R.S.C. nr.4/1963,
arată că această propunere aparţine profesorului Jerome de la Universitatea Indiana, S.U.A.
17
I. Dobrinescu - Infracţiunea contra vieţii persoanei, Editura Academiei Române, Bucureşti , 1987

19
Secţiunea a II-a Condiţii preexistente ale infracţiunii de ucidere din culpă
2.1. Obiectul juridic special al infracţiunii de ucidere din culpă
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale a căror dezvoltare
şi desfăşurare nu este posibilă fără ocrotirea vieţii omului, chiar în raport cu faptele comise
din culpă, care ar putea aduce atingere acestei valori sociale fundamentale.

Viaţa umană este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei şi
a principalelor atribute ale acesteia. Aceste valori nu reprezintă realităţi izolate exclusiv
individuale, ci au o importantă socială, în jurul şi pe baza lor se formează, se desfăşoară şi se
dezvoltă relaţii interumane, conferind acestor valori sociale, adică de valori în a căror
existenţă este interesată întreaga societate şi totodată de valori a căror conţinut se relevă pe
deplin numai în cadrul relaţiilor sociale.

Legea penală ca expresie a voinţei societăţii apără viaţa omului nu ca bun individual deşi este
neîndoios că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare individ, ci ca un bun social, ca o
valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi. Aceasta îndreptăţeşte pe legiuitor să
pretindă tuturor cetăţenilor să-şi respecte reciproc viaţa şi să se abţină de la orice fapte care ar
aduce atingere acestei valori sociale.

Deşi infracţiunile de ucidere din culpă au acelaşi obiect juridic special ca şi omorul, cu toate
acestea între cele două fapte penale există unele deosebiri evidente atât sub aspectul gradului
de pericol social care le este propriu, cât şi din punct de vedere al tratamentului penal ce le-a
fost rezervat de legiuitor.

Concluzionând obiectul juridic special este constituit din ansamblul relaţiilor speciale a căror
existenţă este indisolubil legată de asigurarea fondului uman al societăţii şi deci de ocrotirea
vieţii membrilor acesteia, ocrotire care creează dreptul la viaţă al oricărui om şi obligaţia
societăţii de a respecta acest drept.

2.2. Obiectul material al infracţiunii


În sens strict, obiect material al infracţiunii este corpul victimei, privit ca o entitate materială,
ca o totalitate de funcţii şi procese organice, ca o unitate anatomică şi fiziologică, fizică şi
psihică, asupra căreia s-a săvârşit acţiunea incriminată. Nu are relevanţă dacă acest corp

20
aparţine unei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă este în plenitudinea forţelor fizice sau
psihice; este necesar însă să fie vorba de o persoană în viaţă indiferent dacă a fost şi viabilă în
momentul naşterii, ori dacă are sau nu o constituţie care să prezume că va putea trăi mai
departe. Nu are importanţă nici dacă victima ar fi un muribund sau o persoană pe care o
aştepta o moarte apropiată şi nici dacă era pe punctul să-şi ridice singură viaţa; de asemenea
stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanţă
sub aspectul existenţei infracţiunii.18

Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi până la încetare. Momentul de
început al vieţii persoanei este cel al naşterii. În literatura de specialitate s-au exprimat mai
multe păreri asupra momentului în care se poate considera că un om este în viaţă. După o
opinie mai veche, omul era considerat în viaţă din momentul în care fătul a dobândit prin
naştere, existenţa extrauterină, fiind dependentă, moment marcat de către respiraţia
copilului.19

Într-o altă opinie se susţine că, despre un om în viaţă se poate vorbi chiar în momentul în care
copilul se angajează în procesul naşterii.20

Există şi opinia potrivit căreia nu ar fi posibil să se fixeze teoretic momentul apariţiei vieţii,
acest moment fiind condiţionat de particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte.21

Momentul când se sfârşeşte viaţa de asemenea constituie o problemă care nu a fost pe deplin
elucidată. Cu excepţia unor cazuri rare, moartea nu constituie un fapt instantaneu. Există
situaţii de tranziţie ale dispariţiei vieţii caracterizate prin şoc , colaps, sincopă , comă, agonie,
moarte aparentă, când trecerea spre moartea definitivă se desfăşoară în etape.22
Avându-se în vedere această sferă largă de situaţii concrete este dificil de adoptat reguli
absolute totuşi medicii i-au în considerare două situaţii distincte, şi anume: moartea clinică
determinată de încetarea funcţiilor aparatului respirator şi ale aparatului circulator şi moartea
cerebrală sau biologică care se instalează ceva mai târziu, după o stare de comă. 23 Legea

18
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice... Vol. III, op. Cit. p.181
19
Saltelii Romano - Di - Falco , Nouvo codice penale commentato , Torino 1940, p.232
20
Gr. Râpeanu , Manual de drept penal al RPR partea specială, Bucureşti, 1960, p.73
21
I. Dobrinescu, op. Cit. p.23
22
Gh. Scrpcaru, M. Terbancea - Patologia medico - legală Editura Medicală 1967, p.63
23
R. Caman , Z.eitschrifft Fur des gesante Familierecht nr.11/1969, p.576

21
fixează ca moment al decesului moartea biologică.

2.3. Subiecţii infracţiunii de ucidere din culpă


2.3.a. Subiectul activ
Subiectul activ al infracţiunii de ucidere din culpă poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile legale pentru a răspunde penal. Uneori, legea cere să existe o anumite calitate -
orice persoană, aflată în exerciţiul profesiei sau a meseriei - a subiectului activ dar nu pentru
existenţa variantei simple, ci a variantei agravate a infracţiunii.

După unii autori la infracţiunile din culpă ar fi posibil coautoratul ca formă de participaţie
atunci când rezultatul este produs prin actele culpabile, săvârşite simultan sau succesiv de mai
multe persoane; în acest caz toate persoanele care au produs rezultatul comun vor fi socotite
coautori ai faptei din culpă.24

Această ipoteză trebuie deosebită de situaţia în care rezultatul este produs de mai multe
persoane, printre care unele au acţionat cu intenţie, iar altele din culpă, deoarece, în acest caz,
va exista participaţie improprie în condiţiile art.52 alin.2 Noul Cod penal. În această ipoteză
se remarcă faptul că persoana care a comis fapta din culpă răspunde autonom, răspunderea sa
nefiind influenţată de cea a persoanei care a instigat sau ajutat intenţionat la comiterea faptei
din culpă. Astfel participaţia improprie există pentru persoanele care au comis fapta cu
intenţie, deoarece acestea s-au folosit de existenţa unei acţiuni din culpă pentru a realiza
scopuri proprii deliberate. Alţi autori exclud însă această posibilitate motivând că participaţia
nu este posibilă decât la infracţiunile comise cu intenţie.25

Există şi un punct de vedere intermediar26 care admiţând posibilitatea coautorului la


infracţiunile din culpă, o limitează numai la cazurile în care mai multe persoane realizează
simultan sau succesiv acte care întregesc conţinutul unei acţiuni comune săvârşite din
culpă. În această viziune, activitatea din culpă a coautorilor nu poate fi raportată la rezultatul
produs , ci numai la acţiunea comună desfăşurată de ei.

24
V. Dongoroz şi colaboratorii - Explicaţii teoretice... vol. I, op. Cit. p.124
25
V. Papadopol, Condiţiile generale ale participanţiei penale în R.R.D. nr.5 1970, p.46

26
C. Filişanu, Coautorul în cazul infracţiunilor din culpă, în S.C.J., nr.1 , 1989, p.61

22
Într-o altă opinie se susţine că coautorul este incompatibil cu infracţiunile din culpă. Dacă
mai multe persoane au cooperat la uciderea din culpă, aceştia sunt autori ai unor infracţiuni
autonome şi nu coautori. Ceea ce transformă pe autori în coautori pe lângă cooperarea
materială, este legătura subiectivă ce se stabileşte între ei sub aspect intelectiv şi volitiv,
legătură care presupune intenţia. Când două persoane au executat o infracţiune, dar una a
lucrat cu intenţie, iar alta din culpă, nu există coautor, ci fiecare va răspunde ca autor pentru o
faptă proprie. Ori, dacă nu există coautor nici când un autor a lucrat cu intenţie, iar altul din
culpă cu atât mai mult nu poate să existe când ambii au lucrat din culpă.

Ceea ce se poate reproşa acestei opinii este că, în dezacord cu concepţia Noului Cod penal
despre participaţie, rupe unitatea infracţiunilor săvârşite din culpă, considerând că în locul,
unei singure infracţiuni, există atâtea infracţiuni autonome, câți autori au conlucrat la
săvârşirea ei.

Pentru aplicarea ei ar trebui, însă modificarea concepţiei tradiţionale despre coautor, în sensul
că nu intenţia este caracteristica acestuia, ci voinţa comună şi identitatea factorului
intelectiv.27

Într-o altă viziune s-a motivat că în cazurile în care făptuitorul creează prin fapta sa
posibilitatea producerii unor consecinţe antisociale, posibilitatea ce nu se poate transforma
prin ea însăşi în realitate, ci numai prin fapta vinovată a altei persoane, astfel că faptele sunt
incriminate de legiuitor ca infracţiuni distincte, infracţiuni obstacol (de exemplu, aproape
toate infracţiunile de neglijenţă în serviciu).

Deşi aceste fapte au fost incriminate pentru a preveni săvârşirea unor infracţiuni mai grave
subsecvente de unde şi denumirea lor de infracţiuni obstacol, acestea din urmă, în cazul când
se săvârşesc nu absorb în conţinutul lor infracţiunile obstacol, infracţiuni ce-şi păstrează
autonomia şi atrag în mod independent răspunderea penală a făptuitorului chiar şi atunci când
acesta ar săvârşi şi infracţiunea subsecventă. Această soluţie a fost deja adoptată de instanţa
noastră supremă prin reţinerea în sarcina făptuitorului a unui concurs de infracţiuni în cazul
uciderii din culpă ca urmare a nerespectării regulilor de protecţie a muncii.28

27
V. Dongoroz, op. Cit. p.190
28
G. Antoniu, C. Bulai şi colab. - Practica Judiciară... vol. III, op. Cit. p.49

23
Existenţa independentă a infracţiunii obstacol şi a infracţiunii subsecvente exclude
posibilitatea identificării unei legături de cauzalitate între fapta care constituie elementul
material al infracţiunii obstacol şi urmarea imediată cerută pentru existenţa infracţiunii
subsecvente.

Legătura dintre cele două infracţiuni corelative nu trebuie să fie identificată cu legătura
cauzală, după cum conexiunea dintre cele două infracţiuni nu conduce la unitatea acestora.
Neexistând legătura de cauzalitate între fapta celui care săvârşeşte infracţiunea obstacol şi
urmarea imediată a infracţiunii subsecvente nu se poate pune nici problema unui coautor la
infracţiunea din culpă.

2.3.b. Subiectul pasiv


Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana împotriva căreia se îndreaptă acţiunea de
ucidere, aceasta poate fi orice persoană.

După săvârşirea faptei subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Nu are nici o relevanţă
dacă victima este o persoană tânără sau în vârstă , ori dacă este în plenitudinea forţelor fizice
sau psihice; este necesar însă să fie vorba de o persoană în viaţă, indiferent dacă este normală
sau nu din punct de vedere anatomo - fiziologic. Nu are importanţă nici dacă subiectul pasiv
ar fi un muribund sau o persoană pe care o aştepta o moarte apropiată şi nici dacă era pe
punctul să-şi ridice singură viaţa; de asemenea stabilirea timpului cât ar mai fi trăit dacă nu
era ucisă, este lipsită de orice relevanţă.

Contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni de violenţă chiar împotriva ei nu se rezumă


la provocare, ci ea constă din orice pact care direct sau indirect, antrenează un mod de
manifestare susceptibil de a deveni periculos (de exemplu pietonul care intră intempestiv şi
total neglijent în faţa unui autovehicul aflat în mers). De fapt nici o victimă nu acţionează
împotriva vieţii ei, dar poate contribui la rezultat.
Aceasta înseamnă că nu avem pentru victimă o formă de conexiune a acţiunilor similară cu a
coautorului aflat în culpă, ci numai o formă de cuprindere a conduitei victimei în cadrul
aceluiaşi model explicativ. Se află în această relaţie integrativă, victima care, printr-un anume
consens cu făptuitorul, dă dovadă de conduită greşită într-o situaţie periculoasă provocând
rezultatul constând în pierderea propriei vieţi.

24
Sunt autonome şi deci nu pot fi cuprinse în acelaşi sistem de determinare formele de conduită
a victimei, comisive sau omisive care deşi apropiate în timp sau chiar concomitente cu
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului nu au nici o legătură cu acestea, par imprevizibile şi
exprimă riscul propriu al victimei.

Aceeaşi persoană poate fi uneori în mod concomitent, subiect activ şi subiect pasiv al
infracţiunii de ucidere din culpă ( d e exemplu, în cazul unui accident de circulaţie cauzat din
culpa conducătorului) unui vehicul accident în care şi-a găsit şi el moartea.

În literatura de specialitate s-a subliniat de drept cuvânt că nu permite confundat subiectul


pasiv al infracţiunii, adică victima cu subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii adică cu
persoana care a suferit paguba de infracţiune.29

Secţiunea a III-a Conţinutul constitutiv al infracţiunii de ucidere din culpă


3.1. Latura obiectivă
3.1.1. Aspectele de violenţă ce s-au săvârşit asupra subiectului pasiv al infracţiunii
Uciderea din culpă, fiind o variantă a infracțiunilor contra persoanei, se comite - în ce
priveşte elementul material - prin orice acţiune ( inacţiune) susceptibilă să suprime viaţa
victimei.

Există o anumită asemănare între activităţile care au ca rezultat uciderea unei persoane,
indiferent dacă sunt intenţionate sau neintenţionate, asemănare reflectată şi în aceea că legea
foloseşte pentru ambele activităţi materiale substantivul „ uciderea" , indiferent de modul în
care s-a desfăşurat activitatea care a avut ca rezultat pierderea vieţii; o asemenea tehnică de
incriminare nu permite o diferenţiere între actul în sens de omor şi actul în sens de ucidere
din culpă. Cu toate acestea actul intenţionat şi cel din culpă sunt esenţial diferite.
Actul de omor intenţionat de expresie unei conduite violente, reprezentând o formă de
manifestare a făptuitorului care a luat hotărârea de a suprima viaţa unei persoane şi se
foloseşte de mijloace apte să realizeze acest scop. În materie de ucidere din culpă nu avem un
act de violenţă ci o conduită greşită a agentului într-o situaţie periculoasă, susceptibilă ca în

29
V. Dongoroz şi colab. Explicaţii teoretice .. vol. III, op. Cit. p.206

25
anume împrejurări să se producă consecinţe grave pentru viaţa persoanei.30

Infracţiunile contra vieții sunt infracţiuni de comisiune, adică cele prin care se încalcă
preceptul legii de a nu face ceea ce legea opreşte. Acest precept poate fi încălcat însă, atât
printr-o faptă comisivă, cât şi printr-o omisiune.

De aceea vor putea exista ucideri din culpă săvârşite prin acţiune sau inacţiune . Acestea din
urmă se mai numesc fapte de comisiune prin omisiune. Acţiunea este directă când făptuitorul
prin propria sa energie, provoacă nemijlocit moartea victimei (de exemplu, prin împuşcare,
înjunghiere, otrăvire, înecare, tăiere, înţepare.

Acţiunea este indirectă când făptuitorul se foloseşte de anumite mijloace sau procedee, de
anumite forţe străine sau de anumite situaţii preexistente, concomitente sau survenite.

Există uciderea din culpă prin inacţiune când făptuitorul omite să îndeplinească un act la care
era obligat spre a împiedica efectul unor factori care în desfăşurarea lor puteau provoca
moartea victimei; o stare obligatorie de intervenţie ar putea rezulta din îndatoririle
profesionale sau de serviciu ale subiectului activ (medic, pompier) din raporturile personale
cu victima (părinţi, copii, soţ, tutore), sau din activitatea sa anterioară , cel care a pus pe
cineva în pericol, o persoană este obligat să întreprindă acţiuni de salvare.

În cadrul manifestărilor şi îndeletnicirilor lui curente, îndeosebi în conjunctura alertă a vieţii


moderne, omul este confruntat cu forme variate de pericol pentru viaţa lui sau a altor
persoane; el nu le dă întotdeauna rezolvarea cea mai fericită ceea ce în raport cu o conduită
greşită, produce efecte mortale. Dar în materialitatea în sine a actului interesează pentru ca
efectele respective să corespundă infracţiunii de ucidere din culpă, ci caracterul lor periculos
pentru viaţa persoanei, rezultat din incidenţa manifestării cu o anume împrejurare care
30
Decizia Tribunalului Suprem, Secţia militară, nr.61, 1987 - S-a reţinut corect că există ucidere din culpă şi nu omor, când în
timpul unei întreceri neregulamentare între doi militari privind încărcarea pistoalelor mitralieră aflate asupra lor, unul dintre ei
declanşează focul şi-l împuşcă pe celălalt militar.Instanţa de fond a reţinut că inculpatul a săvârşit cu intenţie indirectă, infracţiunea
de omor prevăzută de art.174 C. Pen. Deoarece a prevăzut posibilitatea rezultatului mortal pe care l-a acceptat. Instanţa de recurs nu
a acceptat acest raţionament, motivând că întrucât inculpatul a manevrat corect pistolul automat în timpul în timpul întrecerii
organizate din iniţiativa victimei până în momentul declanşării focului inculpatul şi victima au acţionat identic asupra armelor lor,
că au existat relaţii bune între ei anterior, ceea ce ar face inexplicabilă acceptarea de către inculpat a posibilităţii producerii unui
rezultat atât de grav cum este împuşcarea victimei, că după comiterea faptei, inculpatul s-a arătat a fi deosebit de impresionat şi
chiar diperat nu se poate reţine că el a acţionat cu intenţie indirectă. Dimpotrivă apare reala apărare inculpatului că după terminarea
întrecerii în momentul în care a acţionat pentru a readuce pistolul mitralieră în poziţia iniţială la umăr, a atins din neatenţie trăgaciul
acestuia. Fiind astfel evident că inculpatul nu a acţionat asupra trăgaciului cu intenţia de a ucide pe victimă ci din culpă în condiţiile
nerespectării dispoziţiilor regulamentare referitoare la mânuirea armamentului faptul că trebuie încadrată în infracţiunea de ucidere
din culpă prevăzută de art.178 alin.2 C. Pen şi n u în aceea de omor prevăzută de art.174 C. Pen.

26
conţine surse de periculozitate. Dacă acţiunea sau inacţiunea nu este periculoasă nici prin
natura ei, nici printr-o altă împrejurare aptă să pună în pericol viaţa cuiva, nu prezintă interes
penal.31

Pe lângă majoritatea manifestărilor umane care sunt lipsite de pericol pentru viaţa altor
persoane există şi acţiuni - care din ce în ce mai frecvente şi care pot afecta profund viaţa
omului - conţinând într-o măsură mai mare sau mai mică, o potenţialitate de pericol:
conducerea unui autovehicul , mânuirea unui agregat , dispozitiv mecanic, aparat, efectuarea
unei operaţii chirurgicale, etc.

În raport cu această situaţie se elaborează reguli de diligenţă care trebuie respectate


(semnalizarea unui obstacol, presiunea vaporilor sau gazelor într-un dispozitiv) luarea de
măsuri de precauţie, etc. spre a ţine sub control şi a evita producerea de consecinţe grave
pentru viaţa omului.

În cazul instalaţiilor sau surselor de energie, puse în mişcare sau acţionate de făptuitor, în
măsura în care se află sub controlul omului persoana care le are în grijă trebuie să manifeste
maximum de prudenţă şi diligenţă pentru supravegherea lor cu atenţie şi urmărirea continuă a
bunei lor funcţionări.

Uneori, stările periculoase sunt create chiar de persoanele care din această cauză devin
victimele propriei lor neglijenţe. Spre exemplu pietonii care traversează strada prin locuri
interzise şi cu trafic rutier ridicat. Alteori aceste stări periculoase sunt rezultatul unor conduite
neglijente, considerate numai aparent a fi lipsite de pericol pentru viaţa altor persoane.32
În situaţia în care un automobilist împrumută maşina lui unei persoane care nu posedă permis
de conducere şi aceasta săvârşeşte un accident mortal de circulaţie, automobilistul răspunde

31
I. Dobrinescu, op. Cit. p.129
32
Dec. Curt. Suprem. De Justiţie, Secţ, pen, nr.86, 1991, ( nepublicată)
Inst. Supremă a admis că nerespectarea dispoziţiilor art.40 lit.f din Regulamentul de aplicare a
Decretului nr.328/1966 prin care se interzice staţionarea autovehiculelor pe partea carosabilă a drumurilor
naţionale - constituie contravenţie numai atâta vreme cât din această cauză nu s-a produs consecinţe care
cad sub incidenţa legii penale.

Dacă însă nerespectarea acestor dispoziţii a contribuit la producerea unui accident care a avut ca
urmare moartea unei persoane, fapta constituie infracţiune de ucidere din culpă; de asemenea asigurarea
necorespunzătoare a stabilităţii maşinii dacă aceasta s-a pus în mişcare în absenţa şoferului şi a provocat
un accident mortal, se califică ucidere din culpă.

27
pentru rezultatul produs pentru că fapta lui a fost riscantă şi periculoasă; dacă însă
împrumutul se face unui conducător auto cu permis de circulaţie, fapta nu prezintă nici o
semnificaţie penale, neavând caracter periculos.

În consecinţă materialitatea actului prin care din culpă, este ucisă o persoană deşi în cele mai
multe cazuri ne apare expresivă, nu este prin ea însăşi concludentă pentru fixarea cadrului
obiectiv, al infracţiunii respective, nici aptitudinea acelui act sau a inacţiunii lui de a suprima
viaţa persoanei şi nici caracterul lor ilicit. Singura condiţie care se pretinde este starea de
pericol pe care o conţine acţiunea sau inacţiunea, fie prin ea însăşi, fie prin modul în care este
săvârşită şi prin împrejurările care condiţionează un anume comportament.

În situaţia în care acţiunea sau inacţiunea devine periculoasă prin contribuţia a două sau mai
multe persoane, toate aceste persoane răspund pentru starea de pericol creată şi rezultatul
produs iar dacă victima însăşi participă la starea de pericol (spre exemplu o persoană
traversează strada fără să se asigure fiind ucisă de o maşină), caracterul periculos al situaţiei
create se deduce în raport cu toţi cei care au contribuit la producerea lui. Nu se produce în
acest din urmă caz, o compensare a culpelor, fiecare din persoanele care au avut o contribuţie
la rezultat răspund autonom pentru culpa proprie.33

3.1.2. Raportul de cauzalitate între actele de violenţă şi rezultatul infracţiunii de ucidere


din culpă
În marea majoritate a soluţiilor acţiunea sau inacţiunea periculoasă , prin modul şi condiţiile
în care este săvârşită relevă şi pregătirea cauzală între acea acţiune sau inacţiune şi rezultatul
survenit.

Element al laturii obiective legătura de cauzalitate reprezintă relaţia de la cauză la efect


care trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al
infracţiunii şi urmarea imediată cerută de lege pentru existenţa acestei infracţiuni. Prin
urmare, prin activitatea desfăşurată de făptuitor şi moartea victimei trebuie să existe un raport
de cauzalitate.

În doctrina penală s-au exprimat multiple păreri asupra modului de izolare a legăturii de

33
Al. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Editura Naţional, 1996

28
cauzalitate considerându-se că poate avea caracter cauzal prin ansamblul condiţiilor
fenomenului condiţia eficientă, condiţia preponderentă , condiţia ilicită, condiţia tipică,
condiţia indispensabilă, etc.

În dreptul anglo-american s-a exprimat ideea că are caracter cauzal condiţia cea mai apropiată
şi în relaţie directă şi imediată cu rezultatul (proximate cause). 34 Teoria dominantă consideră
că, de regulă este cauză a rezultatului orice acţiune care a constituit condiţia necesară
producerii rezultatului (conditio sine qua non).35

Când de exemplu făptuitorul aruncă de la etaj un corp greu şi acesta în cădere ucide o
persoană, ori când făptuitorul conduce o maşină în mare viteză şi accidentează mortal un
pieton sau manevrează un agregat fără să respecte normele de securitate şi un muncitor este
ucis, în toate asemenea situaţii, stabilirea raportului de cauzalitate, ca element necesar al
angajării răspunderii penale, nu comportă dificultăţi.

În fiecare din aceste cazuri avem o acţiune sau o inacţiune într-un domeniu cu potenţial
periculos care se soldează cu uciderea unei persoane, iar corelaţia dintre cauză şi efect se
impune cu evidenţă.

Există însă situaţii când intervin elemente sau factori adiacenţi fie anterior sau concomitent
cu acţiunea sau inacţiunea, fie mai târziu până la producerea rezultatului, factori care se
interferează şi provoacă o complexitate a legăturii cauzale.

Atunci când acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane sunt concordante şi de natură să
realizeze împreună rezultatul infracţional toate aceste acţiuni sau inacţiuni alcătuiesc
antecedenţa cauzală a rezultatului produs - mai mulţi muncitori pe un şantier ridică împreună
un bloc de piatră, rupându-se dispozitivul de susţinere este ucisă o persoană. Toţi au lucrat cu
aceeaşi culpă, deci răspunzătorii pentru infracţiunea de ucidere din culpă. Nu întotdeauna
acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane sunt concordante şi deci capabile să alcătuiască
împreună antecedenţa cauzală a rezultatului survenite.

34
V. Dongoroz, Tratat , op. Cit. p.225. G. Antoniu, op. Cit. p.109, H. Blei, Strafresht, p.134, G. Bettiol,
Diritto penale, parte generală, ottava odizionel, CEDAM, Padova, 1973, p.251
35
Trib. Suprem, Secţ, Pen., Dec. Nr.98, 1974, în RRD, nr.12, 1974, p.66, Trib. Suprem Secţ, Pen, Dec.
Nr.2068, 1980, în RRD, nr.7, p.1981, p.61

29
În exemplu menţionat dacă legătura de susţinere a blocului de piatră a fost făcută de o altă
persoană - nu de muncitori - şi se constată că a fost superficial executată rezultatul se impune
acelei persoane, nu muncitorilor.

Cu alte cuvinte nu orice acţiune sau inacţiune anterioară rezultatului poate fi pusă în legătură
cauzală cu acel rezultat ci numai aceea sau acelea care obiectiv şi subiectiv sunt concordante
sub aspectul urmăririlor şi al semnificaţiei lor juridice.

Uneori deşi acţiunile sau inacţiunile mai multor persoane se produc aproape concomitent şi
realizează cauzalitatea faptică sau fizică , adică rezultatul constând în moartea victimei, apare
drept consecinţa lor directă, totuşi unele nu alcătuiesc şi cauzalitatea juridică a acelui rezultat
căci sunt lipsite de semnificaţie sub aspect juridic.

Un exemplu în acest sens este reprezentată de situaţia când un şofer conducea în mod corect
autocamionul în care se aflau mai multe persoane, iar în aceeaşi direcţie de mers se deplasa
un microbuz. La un moment dat microbuzul a virat pe neaşteptate la dreapta, derapând şi
aşezându-se perpendicular în faţa autocamionului. Pentru a evita impactul cu microbuzul
şoferul a virat şi el puternic spre stânga, dar a intrat în şanţul de pe marginea şoselei şi patru
persoane din autocamion au fost proiectate în afară , decedând.

Cu toate că victimele au fost ucise de şoferul autocamionului, totuşi acesta nu a încălcat cu


nimic vreo regulă de circulaţie şi ca urmare conduita lui nu exprimă o formă de intervenţie
periculoasă şi nu poate sta la baza rezultatului care s-a produs. Singură, acţiunea şoferului
care a condus dezordonat microbuzul, dereglând traficul normal reprezintă antecedenţa
fenomenului negativ produs. Pentru această urmare răspunde şoferul microbuzului
şi nu cel al autocamionului.36

Mai complicate sunt situaţiile în care mai multe acţiuni sau inacţiuni se interferează în cadrul
aceleiaşi stări de pericol, dar rezultatul constând în moartea unei persoane în mod natural nu
se poate produce decât de o singură acţiune sau inacţiune rămasă neidentificată.

Victima are în multe cazuri un rol important în producerea accidentului în urma căruia îşi

36
Curt. Supr,. Secţ. Pen. Dec. Nr. 99, 1990

30
pierde propria viaţă. Este suficient de amintit situaţiile în care victima circulă pe drumurile
publice în stare de ebrietate sau nu respectă regulile de circulaţie ori regulile de securitate a
muncii. Sub aspect cauzal, contribuţia victimei poate avea, ca orice altă contribuţie, caracter
determinant.

În clarificarea situaţiei referitoare la raportul de cauzalitate şi rolul victimei trebuie avute în


vedere două probleme esenţiale:
 cazurile de conexiune a acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului şi victimei, când
legătura cauzală între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi moartea victimei nu este
întreruptă şi subzistă răspunderea penală, putându-se lua în considerare cel mult
circumstanţele atenuante;
 cazurile de autonomie a acţiunii sau inacţiunii victimei când aceasta îşi asumă singură
riscul unei anume activităţi intrând în starea de pericol sau provocând ea însăşi acea
stare fără contribuţia făptuitorului; în această situaţie actul făptuitorului nu poate sta la
baza rezultatului survenit deoarece nu conţine potenţialul periculos specific
fenomenului.

În ce priveşte factorii externi care intervin în spaţiul unei acţiuni sau inacţiuni periculoase ei
înşişi au caracter periculos şi contribuie în legătură cu acţiunea sau inacţiunea făptuitorului la
producerea rezultatului pot fi împărţiţi în: factori cunoscuţi şi factori întâmplători .

Dacă făptuitorul acţionează în cunoştinţă factorii externi se consideră că el în mod implicit a


acceptat intrarea într-o situaţie periculoasă generată şi de acei factori. Drept urmare acţiunea
sau inacţiunea făptuitorului alcătuieşte împreună cu acei factori antecedenţa cauzală a
rezultatului survenit. Exemple în acest sens sunt considerate următoarele situaţii: este vânt
puternic şi zăpadă, totuşi automobilistul nu ia măsurile necesare şi accidentează un pieton; se
constată trepidaţii puternice la recipient, dar nu se verifică la timp, şi se produce o explozie.

Factorii care intervin în mod întâmplător în spaţiul de acţiune sau omisiune al făptuitor, prin
însuşi caracterul lor nu pot fi asociaţi la acea acţiune sau omisiune şi ca atare , făptuitorul nu
răspunde pentru rezultatul produs.

Prin „ întâmplător" nu trebuie să înţelegem cazul fortuit, ci orice împrejurare care în raport de

31
condiţiile concrete în care se află făptuitorul de starea lui psihică şi fizică şi de posibilitatea
de informare de care beneficia în momentul respectiv, nu putea să fie prevăzută.

De exemplu: inculpatul care conduce maşina cu viteză excesivă nu răspunde pentru


accidentarea mortală a victimei, dacă se stabileşte că maşina s-a răsturnat ca urmare a surpării
neaşteptate a şoselei în porţiunea de teren în care s-a circulat.37

În jurisprudenţa franceză se face diferenţă între situaţiile în care acţiunea făptuitorului


concură cu alte cauze concomitente sau anterioare şi situaţiile în care , urmare a unor factori
imprevizibili se produc consecinţe indirecte.

Juridic, în situaţiile menţionate acţiunea sau inacţiunea unei persoane care poate fi pusă în
legătură cauzală cu rezultatul survenit nu se mai află în dependenţă exclusivă de
potenţialitatea de pericol a acelei acţiuni sau inacţiuni, ci de potenţialitatea de pericol a
tehnologiei în ansamblul ei, foarte variabilă şi continuu modificată de coeficientul de risc.

3.2. Latura subiectivă. Felurile intenţiei şi specificul acesteia


Latura subiectivă ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii cuprinde totalitatea
condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei făptuitorului faţă de
faptă și urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.

Uciderea din culpă după cum o arată şi denumirea se săvârşeşte din culpă fie în forma culpei
cu previziune (uşurinţă) fie în forma culpei simple (neglijenţă), aşa cum sunt definite în art.16
Noul Cod penal.
În cazul uciderii din culpă făptuitorul nu voieşte să se producă rezultatul constând în moartea
persoanei, dar într-o primă ipoteză speră în mod uşuratic şi fără temei că rezultatul aflat în
reprezentarea sa , nu se va produce, iar în a două ipoteză nici nu prevede rezultatul, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă.

În sens general culpa exprimă o conduită greşită faţă de modul de comportament acceptat de
conştiinţa grupului, iar în concret ea traduce formele de manifestare neadmise de acea
conştiinţă: nerespectarea unor reguli, neatenţia, nesocotinţa, temeritatea, uşurinţa, etc.

37
Trib,. Reg., Maramureş, dec. Pen. Nr.573, 1963, în J.N. , nr.6/1964, p.154

32
Infracţiunile neintenţionate mai sunt denumite infracţiuni „imperfecte" ( sau incomplete) ele
prezentând o ruptură esenţială cât priveşte legătura psihologică dintre act şi rezultat 38 sau o
disociere o voinţei inerentă actului şi străină consecinţelor sale.39

Elementul de diferenţiere între actele şi manifestările omului considerate acceptabile pentru


comunitate şi cele contrare intereselor comunităţii într-o măsură în care exprimă pericol
social, este culpa. Aceasta reprezintă de fapt criteriu de intervenţie al dreptului penal.
Criteriul previzibilităţii rezultatului, emis de autorii clasici stă la baza definiţiei culpei. Deci
se propun şi alte criterii40, el rămâne criteriul general acceptat.

În codul nostru penal fapta este săvârşită din culpă când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că nu se va produce (uşurinţa) sau când nu prevede
rezultatul faptei sale, deşi trebuie şi putea să-l prevadă (neglijenţa). Uşurinţa corespunde cu
acea atitudine inadmisibilă caracteristică, celui care riscă iraţional socotind fără temei, într-o
situaţie primejdioasă că rezultatul constând în moartea unei persoane nu se va produce.41
Cele mai frecvente cazuri de uşurinţă sunt: conducerea autovehiculului sub influenţa
alcoolului cu viteză excesivă sau în stare de boală sau de oboseală; depăşirea riscantă a
autovehiculului din faţă; organizarea defectuoasă a lucrătorilor pe un şantier; efectuarea unui
experiment riscant; examinarea bolnavului de către medic în mod superficial, etc.

Uşurinţa este foarte apropiată de intenţie indirectă. Când făptuitorul nu are nici un temei să
considere că rezultatul mai grav nu se va produce, ci se bazează exclusiv pe jocul întâmplării
(spre exemplu un individ având asupra sa o armă, trage mai multe focuri în mulţime, există în
acest caz intenţia indirectă de omor; când făptuitorul crede sincer, dar greşit că rezultatul nu
se va produce, avem culpă din uşurinţă.

Neglijenţa sau neprevederea denumită şi culpă simplă echivalează cu lipsa de precauţie; nu se

38
J. Pindel, La criminologie devant la criminalite routiere d' imprudence, în RSC nr.3, 1969, p.699
39
J.B. Herzog, La prevention des infractions conztre la vie et l'integrite de la personne humaine, vol. I, p.217

40
R. Pannain, Manuale de diritto penale, vol. I, Torino, 1967, p.449
41
Trib. Mun. Bucureşti, dec. Pen. Nr.642 ( pepublicată) - Un muncitor primeşte dispoziţia de serviciu de a demola împreună
cu mai mulţi colegi o clădire cu trei etaje. Aflându-se la ultimul nivel acesta după ce a desprins o fereastră fără să se asigure,
o aruncă jos. În cădere fereastra loveşte un muncitor , cauzându-i moartea. Fapta constituie ucidere din culpă, deoarece
făptuitorul a considerat fără temei că rezultatul nu se va produce.

33
prevede ceea ce trebuia să se prevadă în raport de conduita ipotetică a omului normal care în
condiţii similare se presupune că ar fi prevăzut ceea ce făptuitorul n-a prevăzut. 42 În cazul
neglijenţei făptuitorul nu are deci o reprezentare mintală a rezultatului constând în moarte
unei persoane , el ignoră în mod nepermis un asemenea rezultat demonstrând o anume
deficienţă, nu în legătură cu elementul volitiv, ci cu însăşi omisiunea de a nu fi cuprins în
conştiinţa sa posibilitatea survenirii rezultatului respectiv. Imposibilitatea subiectivă de a
prevede un rezultat, dimpotrivă, nu poate fi stabilită decât dacă se ştie cine este făptuitorul şi
numai după examinarea stării personale a acestuia.

Se mai foloseşte denumirea de „ greşeală scuzabilă" în sensul că răspunderea penală nu


trebuie să funcţioneze în cazul existenţei culpei. Dacă adăugăm şi problema încă
nesoluţionată a dualităţii culpelor – dacă există o singură culpă atât în dreptul penal, cât şi în
dreptul civil, sau din contră, culpa penală este diferită şi cuprinde elemente proprii de
identificare faţă de culpa civilă, observăm că tabloul de incertitudini pe care-l oferă
răspunderea penală pentru fapte săvârşite din culpă este destul de bogat.

Mai sunt folosite denumirile de culpă conştientă şi culpă inconştientă. Astfel în Codul penal
elveţian neglijenţa în general, se califică „ conştientă" când făptuitorul acţionează fără să-şi
dea seama sau fără să ţină seama de consecinţele actului, sau „ inconştientă" când făptuitorul
nu uzează de precauţiile impuse de circumstanţe şi de situaţia personală.43
După unii autori, caracterul conştient al culpei se deduce din încălcarea cu bună ştiinţă a
dispoziţiilor legale sau a normelor de conduită, făptuitorul sperând că rezultatul nu se va
produce, iar caracterul inconştient al culpei din apariţia unor împrejurări în sfera de acţiune a
subiectului în faţa cărora, deşi ar fi avut posibilitatea unui răspuns corespunzător printr-un
anume efort, nu l-a ales pe acesta, ci un altul, care a avut ca rezultat uciderea persoanei.

În practica noastră judiciară, vinovăţia pentru ucidere din culpă se fixează în raport cu
elementele concrete care permit să se ajungă la concluzia că făptuitorul a putut să prevadă
rezultatul, dar a riscat în mod uşuratic.

42
Trib. Suprem, secţ, mil, dec. Nr.81 1975, în C.D. 1975, p.348 - Un militar în termen aflat în serviciu de pază de lângă un
depozit de carburanţi, lasă arma încărcată şi nesupravegheată în apropierea unui grup de copii care se aflau în preajmă. Unul
dintre copii se joacă cu arma, aceasta se descarcă, şi un alt copil este ucis. Militarul în termen este vinovat de uciderea din
culpă, pentru că putea şi trebuia să prevadă rezultatul .

43
J. Graveau, La Repression de l'homocide en droit suisse, în RSC, NR.2 , 1966, P.233

34
Elementele specifice fiecărei cauze sunt într-adevăr utile, ele afirmând uneori judecăţile
şablon şi dezvăluind date în baza căror se obţine o mai bună înţelegere a condiţiilor în care s-
a aflat făptuitorul în momentul săvârşirii faptei şi-n raport cu care se alcătuieşte judecata de
valoare privind posibilitatea prevederii rezultatului de către acesta.

Există situaţii, condiţii sau stări psihologice particulare care nu permit făptuitorului să
reacţioneze corespunzător, persoană în vârstă sau bolnavă, înspăimântată, atmosferă poluată,
frig sau căldură excesivă, etc., când vinovăţia sub formă de culpă nu poate fi reţinută decât de
la caz la caz.

În unele cazuri avem culpe concurente (culpa făptuitorului în concurs cu culpa victimei) care
nu se anihilează sau compensează, ci sunt independente , culpa victimei servind numai la
individualizarea răspunderii penale.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă împrejurarea că victima, aflată pe şosea într-un grup
de persoane care aşteptau repararea unei defecţiuni la autobuzul cu care călătoreau, de a se
deplasa în momentul depăşirii grupului de către autoturismul condus de inculpat dincolo de
axul şoselei, fiind accidentată mortal, se înscrie în raportul de cauzalitate a producerii
decesului alături de încălcarea de către inculpat a regulilor de circulaţie privind trecerea pe
lângă grupuri de persoane; ca atare instanţa trebuie să reţină culpa comună a inculpatului
şi a victimei accidentului.

În unele situaţii se impune să facem diferenţă între culpă şi praeterintenţie , adică între
cazurile în care o persoană este ucisă din culpă şi violenţele care au ca urmare moartea
victimei. În general, actele de violenţă exprimă, prin materializarea lor, voinţa de a cauza
suferinţe altei persoane ceea ce apare suficient pentru stabilirea intenţiei primului delict
(lovirea sau vătămarea). Chiar actele de intensitate redusă cum ar fi lovirea uşoară,
îmbrâncirea, punerea unei piedici, sunt considerate acte intenţionate atâta vreme cât, prin
modul în care au fost săvârşite, exprimă cauzarea de suferinţe. 44 Dacă se produce moartea
victimei, făptuitorul nu răspunde pentru ucidere din culpă, ci pentru infracţiunea
praeterintenţională prevăzută de art.195 Noul Cod penal.

44
Trib. Suprem, secţ. Pen. Dec. Nr.575, 1970, în C.D. 1970, p.339

35
În acest mod s-a reţinut în practica judiciară că aplicând victimei aflate în stare de ebrietate,
o lovitură de pumn sau bărbie, inculpatul a determinat căderea, lovirea cu capul de trotuar,
şi în cele din urmă decesul victimei.

În aceste condiţii inculpatul a săvârşit cu intenţie fapta de lovire, dar nu a prevăzut


rezultatul survenit - deşi în raport cu experienţa sa de viaţă şi cu îndatorirea sa personală de
a se comporta în aşa fel încât să nu lezeze alte persoane - putea şi trebuie să-l prevadă
aşadar el a acţionat cu praeterintenţie, element subiectiv specific infracţiunii de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte. Deci, această faptă nu constituie ucidere din culpă,
deoarece din punct de vedere subiectiv, această infracţiune se caracterizează numai prin
culpă, atât în ceea ce priveşte lovirea victimei produsă din nedibăcie, nepricepere, ceea ce
nu este cazul, cât şi cu privire la rezultatul letal produs.45

Se consideră că forma comisivă ( prin acţiune) este mai periculoasă socialmente , dat fiind că
acţiunea este de regulă voluntară, intenţionată, în timp ce vinovăţia din culpă este determinată
fie de o judecată greşită cu privire la producerea efortului, fie de absenţa previziunii efectului,
posibil al conduitei considerate. Un asemenea raţionament este aparent exact. Actul comisiv
sau actul omisiv, component al infracţiunii din culpă, nu va da prin el însuşi gradul de pericol
social concret al faptei penale.

Dacă, în regula generală, faptele săvârşite din culpă sunt mai puţin periculoase decât cele
săvârşite cu intenţie, totuşi între diferitele modalităţi de săvârşire a infracţiunilor din culpă,
cele cu un grad de pericol social mai pronunţat vor fi determinate în raport cu valorile sociale
ocrotite de lege, cu urmările periculoase produse sau care s-ar fi putut produce şi cu
elementele caracterizante ale persoanei făptuitorului. Astfel, pentru o bună realizare a
justiţiei, organele judiciare trebuie să discearnă , în analiza cazurilor concrete, datele exacte
ale problemei.

În timp ce răspunderea penală pentru infracţiunile intenţionate se axează pe libertatea de


voinţă a persoanei respectiv capacitatea ei de a hotărî în cunoştinţă de cauză, la infracţiunile
neintenţionate, nu ne mai aflăm în faţa voinţei de a cauza un anume rezultat, ci în faţa unei

45
Trb. Suprem, secţ. Pen., dec. Nr.1881, 1971, în RRD nr.3 1978, p.65

36
simple posibilităţi de alegere a conduitei.

Secţiunea a IV-a Forme. Modalităţi. Sancţiuni


4.1. Forme
„ Uciderea din culpă" - infracţiune consumată Infracţiunea de ucidere din culpă ca şi omorul,
este o faptă comisivă, care poate rezulta atât dintr-o activitate pozitivă, cât şi din atitudini
negative şi o infracţiune materială (de rezultat).

Cum în principiu la infracţiunile săvârşite din culpă nu există o hotărâre infracţională a cărei
realizare să fie pregătită şi pusă în executare, este exclusă posibilitatea formelor imperfecte
(acte pregătitoare sau tentativă) implicit şi la infracţiunea de ucidere din culpă nu vor exista
aceste forme.

Infracţiunea se consumă în momentul producerii morţii persoanei ca rezultat al activităţii


făptuitorului. Dacă nu se produce rezultatul, violenţele exercitate se vor putea încadra în unul
din textele care incriminează integritatea corporală sau a sănătății ( art.193 -194) Noul Cod
penal.

4.2. Modalităţi
Infracţiunile contra vieţii sunt incriminate sub numeroase modalităţi normative: simple,
calificate. Fiecare modalitate normativă poate cunoaşte la rândul său, numeroase modalităţi
faptice, de realizare concretă, determinate de împrejurările în care fapta a fost comisă de
mijloacele folosite, de relaţiile dintre autor şi victimă, etc.

În afara uciderii din culpă în formă simplă de la alin.1 al art.192 Noul Cod penal legiuitorul a
prevăzut, în alineatele următoare ale articolului, mai multe forme agravate de calificare,
acestea fiind reglementate în raport de două împrejurări specifice: una privind caracterul
profesional al conduitei periculoase a făptuitorului și a doua privind pluralitatea de victime.

A. Caracterul profesional al conduitei : „Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării


dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii,
ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani" -
art.192 alin.2 Noul Cod penal.

37
Această formă agravată se referă la caracterul activităţii în legătură cu care s-a săvârşit fapta
şi nu la îndeletnicirea ca atare a celui care a săvârşit-o. Profesionistul sau meseriaşul care nu
săvârşeşte fapta în exerciţiul profesiei sau meseriei sale ori al alteia răspunde pentru forma
simplă sau de bază în schimb cel care n-are nici o profesie sau meserie, dar se angajează într-
un sector de activitate specific şi, din uşurinţă sau neprevedere ucide o persoană , răspunde
pentru forma agravată .

În practica judiciară se arată că ori de câte ori o persoană cu sau fără cunoştinţe minime, se
angajează într- un sector de activitate normal şi prin nerespectarea regulilor, săvârşeşte un
accident mortal , răspunde în baza agravantei de calificare.46

Culpa profesională în semnificaţia dată de textul incriminator, cuprinde orice domeniu de


activitate în care se angajează o persoană şi care este caracterizat prin anumite cunoştinţe şi a
anumită abilitate practică. Sunt profesiuni în care prin specificul lor ambele cerinţe sunt
întrunite (medicii, ingineri, farmacişti, tehnicieni, laboranţi, chimişti) altele însă nu relevă
elementul de îndemânare practică şi nici o formă de pericol aparte (artişti, muzicieni, avocaţi,
profesori) deci nu aparţin categoriei prevăzute de text.
Meseriaşii, în general (mecanicii, electricienii, zidarii, instalatorii) precum şi cei care
efectuează „ o anumită activitate" adică o îndeletnicire care este socialmente utilă sau
distractivă şi pretinde cunoştinţe şi îndemânare (vânzătorii, pescarii, barcagii, etc.) răspund
în caz de ucidere din culpă pentru forma agravată.

Din punct de vedere al conţinutului său subiectiv, culpa profesională cuprinde ambele
modalităţi de culpă definite de lege, adică atât uşurinţa cât şi neprevederea, în măsura în care
acestea se produc în exerciţiul profesiei, meseriei sau activităţii specifice.

Menţiunea din textul privind „ nerespectarea dispoziţiilor legale, ori a măsurilor de


prevedere" nu limitează şi obligaţia implicită de a se respecta cu stricteţe regulile instituite
pentru anumite activităţi.

Culpa se relevă şi în situaţiile în care deşi făptuitorul nu a încălcat o anume dispoziţie, se

46
Plenul Trib. Supr. Dec. Îndr. Nr.8 1960, în C.D. p.48

38
constată că a acţionat cu lipsă de atenţie sau prevedere. De la orice persoană care se
angajează într-un domeniu profesional se cere să respecte normele prescrise tocmai pentru că
acele norme au rolul de a preîntâmpina eventualele pericole iar pedeapsa mai aspră prevăzută
de lege este justificată de existenţa care se impune pentru asemenea situaţii.

Specificul culpei profesionale este dat de un element distinct: cunoaşterea de către făptuitor a
dispoziţiilor sau regulilor prescrise în domeniul în care el acţionează. Numai atunci
făptuitorul răspunde penal când a cunoscut dispoziţiile sau regulile respective şi a acţionat
fără să ţină seama de ele sau când nu le-a cunoscut, dar, trebuia şi avea posibilitatea să le
cunoască.

În raport de aceste date se pot ivi următoarele situaţii:


 făptuitorul a cunoscut regulile domeniului de activitate şi a înţeles finalitatea lor dar
ne le-a respectat, sperând în mod uşuratic că rezultatul ne se va produce; într-un
asemenea caz culpa este evidentă;
 făptuitorul a ignorat regulile instituite, dând dovadă de lipsă de interes faţă de ele, sau
le-a cunoscut greşit, vag sau trunchiat fără să aibă o prezentare clară a funcţionalităţii
lor; într-un asemenea caz există culpă simplă;
 făptuitorul nu a cunoscut şi nici nu a avut ocazia să cunoască datorită anumitor factori
interveniţi, dispoziţiilor prescrise dar a intuit pericolul accidentării unei persoane (de
exemplu, un muncitor este obligat să lucreze la o maşină pe care nu o stăpânea
suficient sau faţă de care nu avea capacitatea intelectuală să înţeleagă manevrele şi
finalitatea lor); într-un asemenea caz subzistă culpa cea mai uşoară - levissima .

Există domenii profesionale deosebit de complicate, altele foarte simple, după cum sunt
persoane cu nivel superior de cunoştinţe, dar şi persoane care se descurcă greu în situaţii
lipsite de dificultate. Manualitatea şi spiritul de prevedere nu funcţionează după indici şablon
şi ca urmare nici criteriile de apreciere a culpei penale nu trebuie să funcţioneze uniform.

Instanţele noastre se orientează în raport de specificul fiecărei cauze şi ţin seama de formele
de exercitare a profesiei sau meseriei de actele de ordin ştiinţific , tehnic în care se plasează
utilajul de procentul de risc pe care îl implică acesta şi de toţi acei factori care într-un fel sau
altul contribuie la diminuarea capacităţii de concentrare a muncitorului şi apariţia de

39
fenomene negative pentru viaţa persoanelor.47

În unele domenii de activitate profesională sunt instituite reguli speciale pentru protecţia
vieţii persoanelor şi ca urmare soluţiile privind culpa profesională se obţin prin referire la
aceste reguli cât şi la cele de drept comun.

Pe plan internaţional, există numeroase discuţii cu privire la culpa profesională. Unii autori
fac distincţie între comportările pozitive săvârşite din culpă şi omisiunea de a da ajutor sau de
a îndeplini o îndatorire profesională care când, este voluntară şi conştientă şi a condus la
producerea morţii unei persoane constituie infracţiunea de omor cu intenţie indirectă.

Mulţi autori sunt de acord că greşelile scuzabile nu ar trebui să atragă răspunderea penală
când este vorba de exercitarea unei profesii sa meserii. O asemenea concepţie a fost adoptată
de exemplu de legislaţia turcă şi austriacă.48

Unii consideră că ar trebui să se revină la distincţia tripartită din dreptul roman, răspunderea
penală trebuind să intervină numai în caz de culpă lata şi levis, pentru culpa levissima
impunându-se măsuri disciplinare.

Alţii dimpotrivă admit răspunderea penală pentru orice greşeală profesională, cerând astfel un
grad superior de atenţie, prudenţă sau precauţie.

B. Pluritatea de victime : „ Dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai
multor persoane limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se majorează
cu jumătate" - alin.3 al art.192 Noul Cod penal.

Această împrejurare agravantă este consecinţa exorbitanţei rezultatului survenit ca urmare a


conduitei necorespunzătoare a făptuitorului. Prin însuşi faptul că sunt ucise două sau mai
multe persoane, fără orice alte considerente de ordin subiectiv, se consideră că pericolul
social al faptei este în mod obiectiv agravat.

47
Alex. Boroi, Pruncuciderea şi uciderea din culpă, Editura M.I., Bucureşti, 1992
48
S. Erman, La responsabilite penale pour negligence professionnelle, Analele Facultăţii de drept din
Instambul , tome 17, nr.26-27-28, 1967, p.53

40
Din modul în care este redactat textul, rezultă că legiuitorul a păstrat, în cazul dat, unitatea de
interacţiune. Astfel, dacă prin fapta săvârşită inculpatul a cauzat din culpă, moartea a două
persoane există o singură infracţiune de ucidere din culpă, în forma agravată prevăzută în art.
192 alin.3 Noul Cod penal, şi nu două infracţiuni de ucidere din culpă în concurs.

Agravanta prevăzută în textul menţionat, constând în cauzarea morţii a două sau mai multor
persoane, caracterizează o infracţiune unică, o unitate infracţională legală, compusă din fapte
care altfel ar fi rămas infracţiuni distincte. 49 Se înţelege însă că în situaţia în care s-a săvârşit
şi o infracţiune de pericol, reglementată distinct pentru această infracţiune se face aplicarea
legii speciale.

4.3. Sancţiuni pentru infracţiunea de ucidere din culpă


Infracţiunea de ucidere din culpă se pedepseşte diferenţiat, în raport cu forma simplă şi
agravantele de aplicare.

În practica judiciară, culpa comună a autorului şi victimei determină în cele mai multe cazuri
scăderea substanţială a pedepsei, fie prin aplicarea de circumstanţe, atenuante, fie prin fixarea
pedepsei cât mai aproape de minimul special.
În puţine cazuri însă se acordă interes gravităţii culpei în raport cu diferenţierile clasice. Într-
o rezoluţie a Congresului internaţional de drept penal de la Hamburg se presupune, în
legătură cu infracţiunile din culpă, să se utilizeze cu precădere pedepsele neprivative de
libertate şi în caz de privare de libertate, semidetenţia sau măsuri analoage. Se poate recurge
prin excepţie şi la pedepse asociate cu forme de acţiuni social - educative. Se mai propune să
se acorde atenţie deosebită studiului cauzelor intrării în infracţiune al tipologiei, al condiţiilor
în ansamblu şi a măsurilor preventive cele mai adecvate.50

De fapt infracţiunile neintenţionate în general provoacă pe linia tratamentului penal discuţii


aprinse.

Pedeapsa principală
În forma sa simplă, uciderea din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. În raport

49
Trib. Supr. Secţ. Pen. Dec. Nr. 331, 1983, în RRD, nr.5, 1984 , p.67; în acelaşi sens, a se vedea Trib.
Suprem, secţ. Pen. Dec. Nr.3174, 1974, în RRD, 1975, p.72
50
Rezoluţiile Congresului internaţional de drept penal de la Hamburg , 1979, RSC nr.1, 1980, p.250

41
de agravantele de calificare există următoarele pedepse principale:
 agravanta prevăzută la alin.2 art.192 Noul Cod penal este pedepsită cu închisoare de
la 2 la 7 ani;
 pentru agravanta prevăzută la alin.3 art.192 Noul Cod penal, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se majorează cu jumătate.

Pedeapsa are rolul de a transforma în viitor conduita făptuitorului, astfel încât acesta să
răspundă armonios la incitaţiile externe să-şi creeze structuri inhibatorii mai rezistente şi să
aibă o mai mare forţă de chibzuire atunci când acţionează în situaţii de pericol potenţial
pentru viaţa persoanelor. Dificultatea apare în domeniul realizării acestui obiectiv în materia
infracţiunilor neintenţionate cu rezultat exorbitant în care tocmai acest rezultat neacceptat de
făptuitor constituie temei pentru o pedeapsă privativă de libertate cât mai severă.

Ceea ce caracterizează o infracţiune intenţionată este unitatea între materialitatea actului,


elementul subiectiv care generează acel act şi rezultatul produs. Ori la infracţiunile
neintenţionate unitatea respectivă nu funcţionează producându-se o disociere între actul
volitiv şi rezultatul acelui act, niciodată acceptat de făptuitor.

Elementele de uşurinţă sau neprevedere care dau expresie culpei relevă deficienţele structurii
psihice a făptuitorului în momentul săvârşirii faptei, dar nu sunt în măsură să explice şi
rezultatul exorbitant constând în pierderea vieţii uneia sau mai multor persoane. Între
existenţa socială care pretinde o pedeapsă aspră în raport cu gravitatea rezultatului şi
imperativul resocializării făptuitorului prin întărirea funcţiilor conştiinţei (atenţie şi
prevedere) care nu necesită o asemenea pedeapsă are loc un dezacord vădit pentru rezolvarea
căruia se propun cele mai variate soluţii.

Marea majoritate a autorilor consideră că sancţionarea infracţiunilor neintenţionate cu


pedepse intimidative , nu provoacă o influenţă pozitivă asupra comportamentului . Ceea ce se
impune este dozarea sancţiunilor nu după gravitatea rezultatului, ci în raport cu intensitatea
culpei51, ori folosirea pe scară largă a altor forme de tratament penal în locul închisorii.52

51
R. Merle, A. Vitu, op. Cit. p. 458
52
Expresia de caz fortuit este pleonastică în raport cu terminologia latină. În dreptul roman tot ceea ce era
intenţie era casus, adică fortuit , înţelegându-se prin aceasta şi culpa; abia mai târziu în dreptul roman s-a
făcut deosebirea între culpă şi casus; V. Manzani, II, p.1

42
Între sistemele de sancţionare cele mai frecvente sunt următoarele: obligarea la muncă
corecţională în condiţii de libertate; folosirea pedepselor discontinui sau intermitente (care
asigură păstrarea locului de muncă şi contactul permanent cu familia); arestul la sfârşitul de
săptămână; supravegherea protectoare; lăsarea condamnatului sub supravegherea unui agent
şi probator.

Se înţelege că fiecare ţară are sistemul său propriu considerat cel mai adecvat
particularităţilor ei şi nu se pot emite judecăţi comparative. După părerea multora soluţia de
principiu trebuie căutată nu atât în dimensiunea pedepsei, cât în modul ei de executare.

În afară de măsurile prioritare şi absolut necesare care se impun a fi luate (acordarea imediată
de ajutor familiei victimei, luarea de măsuri de siguranţă, ridicarea permisului de conducere,
ridicarea dreptului de a exercita temporar sau definitiv o anume profesie, etc.) dacă totuşi se
consideră necesar a fi luată o pedeapsă privativă de libertate aceasta să fie executată după alte
criterii decât cele din materia infracţiunilor internaţionale. Penitenciarele trebuie să fie astfel
organizate încât să primeze conţinutul educativ al sancţiunii faţă de privarea de libertate ca
atare.

Din punct de vedere al executării în concret a pedepsei se poate prevedea că persoana privată
de libertate să beneficieze la anumite intervale de timp, de „ieşiri" care să-i permită să
păstreze contactul cu viaţa de familie şi mediul social, iar după împlinirea unui anume
coeficient din totalul pedepsei se beneficiază de suspendarea condiţionată a restului de
pedeapsă.

Aşadar acest tratament penal poate fi şi mai mult îmbunătăţit prin axarea lui nu pe un regim
strict de privare de libertate , ci pe un regim semideschis de executare a pedepsei , care să
permită condamnatului să păstreze legăturile de grup social în timpul executării pedepsei şi
să-şi formeze un alt orizont asupra responsabilităţilor şi a îndatoririlor pe care le are în
societate, ca persoană componentă a acesteia.

Cazul fortuit - cauză de neimputabilitate


Potrivit art.31 Noul Cod penal „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei
rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută".

43
Cu alte cuvinte, întâlnim această cauză atunci când peste o faptă umană, social - utilă se
suprapune o întâmplare sau împrejurare imprevizibilă care deviază direcţia şi rezultatul firesc
al faptei iniţiale a omului, realizându-se conţinutul unei fapte prevăzute de legea penală. 53 În
acest caz agentul produce un rezultat pe care nu l- a conceput sau urmărit, ci este consecinţa
intervenţiei unei energii, obiectiv imprevizibile, care i-a interpus în desfăşurarea acţiunii ori a
amplificat acţiunea subiectului.

Cauza este de neimputabilitate tocmai pentru că făptuitorul a fost în imposibilitate de a


prevedea intervenţia energiei străine care a produs rezultatul. Lipsind factorul intelectiv, fapta
prevăzută de legea penală este săvârşită fără vinovăţie , acesta fiind şi argumentul pe baza
căruia fapta nu este imputată. Nu interesează cauza împrejurărilor fortuite.

Energia intervine pe neaşteptate , poate să provină din partea unor factori foarte diferiţi, cum
ar fi: imprudenţa victimei , de exemplu un copil care se joacă pe balcon, cade în stradă şi este
rănit de un autovehicul care circula normal; ori să provină din partea făptuitorului , de
exemplu conducătorul auto are o stare de leşin pe neaşteptate, provocând un accident de
circulaţie ; sau din partea unor fenomene ale naturii , cutremur, alunecări; sau din partea unor
defecţiuni tehnice imprevizibile, ca de exemplu explozia unui cazan sau a unei anvelope, un
defect de fabricaţie a frânelor la autocamion, etc.
Uneori energia străină imprevizibilă poate să reprezinte o dezvoltare în continuare , o
amplificare a acţiunii agentului , de exemplu o persoană în timp ce sapă o groapă pentru
nevoi gospodăreşti în curtea casei, declanşează în mod imprevizibil o alunecare de teren care
distruge gospodăria vecinului; sau poate să nu aibă nici o legătură cu acţiunea anterioară a
acestuia, ca de exemplu sora de spital îi dă bolnavului medicamentul indicat fără să ştie că
din greşeala farmacistului , medicamentul valabil fusese substituit cu unul otrăvitor.
Majoritatea legislaţiilor nu reglementează cazul fortuit permiţând instanţelor să soluţioneze
problemele privind raportul de cauzalitate şi vinovăţia în baza principiilor generale.

Cazul fortuit trebuie să se grefeze pe anumite condiţii absolut necesare pentru a produce
efecte pe linia înlăturării caracterului penal al faptei.
a) În primul rând trebuie să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Prin urmare
53
V. Dongoroz, Tratat , op, cit., p. 428, V. Dongoroz, explicaţii teoretice ... I, p.383-385, C. Bulai, op.
Cit. p.255 - 256

44
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului a avut ca rezultat o faptă prevăzută de legea penală. Nu
prezintă importanţă dacă făptuitorul voia sau nu să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală, căci această condiţie trebuie privită în raport cu rezultatul efectiv produs, şi nu cu cel
urmărit de făptuitor.
b) Fapta săvârşită este rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni peste care s-a suprapus însă o
anumită împrejurare care a provocat rezultatul periculos.
c) Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a
determinat producerea rezultatului. Deşi astfel de împrejurări sunt cunoscute, imprevizibil,
este momentul apariţiei lor.54

În doctrina penală cazul fortuit este socotit ca o cauză de excludere a răspunderii penale „ fără
patrie" fiind controversată poziţia acestuia în sistematica infracţiunii. Teza dominantă
propune examinarea fortuitului în legătură cu inexistenţa culpei accentului (ca urmare a
imposibilităţii absolute de prevedere).
În cazul fortuitului ceea ce i se cere agentului este să se găsească în imposibilitatea obiectivă
de a prevedea energia străină care va interveni şi va produce rezultatul, nu i se cere să fi putut
lua măsuri ca rezultatul negativ să nu se producă.

Esenţial pentru caracterizarea cazului fortuit este caracterul obiectiv şi general al


imposibilităţii de previziune; de aceea nu are relevanţă condiţia personală a agentului starea
sa de sănătate, studii, experienţă, etc.

În raport cu prevederea rezultatului este de observat că în cazul fortuitului, ceea ce nu este în


măsură să prevadă agentul, în mod direct, este intervenţia împrejurării fortuite (a cauzelor şi a
proceselor ascunse) care vor produce rezultatul; din această cauză agentul este în
imposibilitatea să prevadă şi producerea rezultatului.

54
Trib. Mun. Bucureşti, sec.I pen. Dec. Nr. 1073, 1980, în RPJ în materie penală pe anii 1981-1985
Nu se poate reţine infracţiunea de ucidere din culpă în sarcina unui conducător auto, chiar aflat în
stare de ebrietate în cazul în care în timp ce conducea autoturismul pe lângă un refugiu de pietoni victima
- aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi fiind îmbrâncită de o altă persoană de pe acel refugiu pe
partea carosabilă a străzii - a apărut pe neaşteptate la o distanţă mai mică de 2 metri, în faţa
autovehiculului , care a lovit-o producându-i moartea; în această situaţie sunt aplicabile prevederile art.47
Cod penal, deoarece lovirea victimei s-a datorat unei împrejurări imprevizibile şi în nici o situaţie nu ar fi
putut să fie evitată, indiferent de viteza de circulaţie şi de starea conducătorului autor.
Trib. Reg. Argeş, dec. Pen. Nr.3451, 1967, în RRD nr.3 1968, p.156
Caz fortuit există şi în situaţia în care accidentul care a cauzat moartea victimei s-a produs ca
urmare a defecţiunii tehnice de construcţie a motorului constând în fisurarea axului levier şi ruperea lui în
timpul mersului, astfel încât conducătorul auto a pierdut posibilitatea de control, precum şi direcţia. Defecţiunea neputând fi observată la
revizia maşinii ci numai în cadrul unui control cu aparate speciale,
inculpatul s-a aflat în faţa unei împrejurări imprevizibile, în care nu a putut stăpâni maşina
T. Padovani, op. Cit. p.294

45
Existenţa cazului fortuit înlătură prin urmare, întotdeauna caracterul penal al faptei, prin
excluderea vinovăţiei.

CAPITOLUL III : Aspecte criminologice privind infracţiunea de ucidere


din culpă

Secţiunea I Cauze şi condiţii care favorizează săvârşirea infracţiunii de


ucidere din culpă
O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluţia criminalităţii infracţiunilor
contra vieţii este suficientă pentru a ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieţii.
Se scrie că violenţa este un indiciu asupra crizei unei societăţii, o dovadă a faptului că ea nu
mai oferă modele viabile membrilor săi, ori nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi să-şi facă
respectate normele. Societatea românească plăteşte un tribut greu infracţionalităţii care aduce
atingere vieţii, deoarece continuu sunt curmate vieţile a numeroase persoane.

46
Evaluând datele statistice, în raport cu anul 1989, se constată o creştere masivă a
infracţiunilor contra vieţii, chiar fără luarea în considerare a cauzelor rămase cu autori
nedescoperiţi. De altfel şi numărul cauzelor privind infracţiunile contra vieţii aflate în
evidenţă, a suportat unele fluctuaţii determinate nu numai de cauze obiective (nedescoperirea
autorilor), dar şi de cauze subiective (neînregistrarea tuturor acestor cauze ori încadrarea
unora dintre ele în categoria „ persoanelor dispărute" şi a cadavrelor neidentificate).

În ce priveşte persoana infractorilor trimişi în judecată, datele statistice evidenţiază că între


1998 - 2002 au fost trimise în judecată 12481 persoane pentru infracţiuni contra vieţii.
Influenţa alcoolului a fost constată la 2862 inculpaţi din totalul celor trimişi în judecată.
Atrage atenţia faptul că din infracţiunile săvârşite sub influenţa alcoolului, 947 de inculpaţi au
comis infracţiuni de omor şi tentativă de omor, iar restul infracţiunea de ucidere din culpă.

Încercând găsirea nuor anumite explicaţii asupra cauzelor infracţiunilor contra vieţii este de
observat că în majoritatea cazurilor aceste infracţiuni sunt comise de indivizi care şi-au
pierdut simţul uman, dominaţi de mentalităţi profund retrogradate de concepţii suburbane ,
primitive şi josnice elemente inadaptate ale căror structuri psihologice şi etice proiectează
răsturnat valorile sociale, aceştia manifestând o desăvârşită insensibilitate cel mai adesea
unită cu o imbecilizare intelectuală cu trăsături esenţiale dezarmonice, adică cu tendinţe
impulsive, agresive, opresive, paranoice sau chiar schizoide ori cu sugestibilitate exacerbată.

În funcţie de gradul de pregătire infracţională, în baza unei ample sinteze asupra literaturii de
specialitate , L. Yablonski55 diferenţiază două categorii de infractori:
 Criminali de carieră ;
 Criminali situaţionali.

Criminalii de carieră sunt de obicei formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii crimei. Cei mai
mulţi au fost socializaţişi formaţi într-un sistem de valori şi norme, reguli, „ definiţii" ale unor
acte comportamentale diferit de cel utilizat de către societate pentru majoritatea populaţiei. Ei
tind să ia iniţiativa în comiterea crimelor , chiar şi în situaţiile în care sunt foarte vulnerabili
în a fi arestaţi şi condamnaţi.

55
Yablonski L. - Criminology. Crime and criminality, Harper Collins Publishers, New York, 1990, cap.VI

47
Deşi dezvoltarea conceptului de „ criminal de carieră" aparţine în special lui Walter
Reckless56, Yablonski arată că trăsăturile esenţiale ale criminalului de carieră sunt
următoarele:
 crima este mijlocul său principal de asigurare a traiului
 criminalul de carieră îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune
folositoare pentru comiterea infracţiunilor îşi dezvoltă aptitudini favorabile pentru
infracţiune şi nefavorabile pentru poliţie şi societate în general
 debutează cu calitatea de copil delincvent

Criminalii situaţionali sunt, în general cei ocazionali, întâmplători. Caracteristicile generale


ale acestora sunt următoarele :
 individul a fost confruntat cu o problemă care a solicitat acţiunea;
 individul a ales acţiunii care a constituit violarea legii
 până la comiterea infracţiunii, criminalul s-a supus sistemului normativ al societăţii

În marea majoritate a infracţiunilor de ucidere din culpă, responsabilitatea săvârşirii acestora


este purtată de către aceşti criminali situaţionali care acţionează din culpă. Aşa cum se
subliniază în literatura de specialitate57, orientarea antisocială a personalităţii infractorilor este
diferită ca grad de intensitate şi mod de manifestare .
Prin aceste considerente conceptul de orientare antisocială a personalităţii dobândeşte două
semnificaţii :
 într-o primă accepţie el defineşte incapacitatea individului de a răspunde adecvat
sistemul de norme şi valori promovat de societate. Individul orientat antisocial
recunoaşte sistemul licit de valori, dar personalitate sa prezintă o disfuncţie, o
inadaptare nereuşind să reacţioneze întotdeauna în conformitate cu aceste norme şi
valori.
 într-o a doua accepţie, personalitatea orientată antisocial elimină sistemul de norme şi
valori general acceptate de societate, însuşindu-şi norme şi valori proprii care sunt
contrare celor eliminate. În acest caz nu mai este vorba de o disfuncţie sau de
inadaptare, ci dimpotrivă personalitatea infractorului este pe deplin adaptată , dar la
norme şi valori ilicite.

56
Reckless W, The Crime Problem, New York: Random House, 1961, p.153-177
57
R. M. Stănoiu , op. Cit. p.144

48
Gradul de intensitate a criminalităţii antisociale a personalităţii infractorului sugerează
pericolul social potenţial pe care îl prezintă acesta. Spre exemplu un individ neadaptat dar
care nu contestă sistemul de norme şi valori impus de societate prezintă un pericol social
potenţial mai redus deşi într-o situaţie concretă favorabilă el poate săvârşi o infracţiune.

Etiologia faptei antisociale nu presupune doar existenţa unui anumit tip de personalitate, ci şi
a unei situaţii concrete de viaţă, deoarece actul infracţional constituie răspunsul pe care
personalitatea orientată antisocial îl oferă unei situaţii determinate.

Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii


delicventului care precedă actul infracţional.

Situaţia concretă de viaţă creează premise mai mult sau mai puţin favorabile trecerii la act. În
funcţie de intensitatea orientării antisociale a personalităţii infractorului pentru a se trece la
săvârşirea infracţiunii , situaţia concretă de viaţă poate îmbrăca atât forma condiţiei necesare,
cât şi pe cea a condiţiei necesare şi suficiente.

Posibilitatea ca infracţiunile să fie săvârşite spontan, din culpă ori cu praeterintenţie este
excepţia care confirmă regula şi constituie tot o expresie a unor personalităţi orientate
antisocial, caracterizate prin impulsivitate, agresivitate sau neglijenţă faţă de valorile sociale
ce sunt protejate de legea penală.

Încălcarea legilor nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în istoria şi evoluţia
umanităţii; aceasta este în primul rând un fenomen individual ce cuprinde faptele indivizilor
care, cu vinovăţie, săvârşesc acţiuni sau inacţiuni care prezintă pericol social , fapte interzise
de legea penală. Studiul încălcării legii penale ridică o serie de probleme între care cea mai
importantă vizează cauzele care determină săvârşirea faptelor antisociale.

Clarificarea etiologiei actului infracţional presupune relevarea rolului personalităţii


infractorului a situaţiei concrete de viaţă în care se săvârşeşte fapta antisocială şi a
mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea actului

49
interzis de legea penală.58

Această problematică este rezultatul concepţiei conform căreia fapta antisocială la fel ca şi
fapta licită este rezultatul unui proces de interacţiune dinamică, dialectică între personalitatea
individului şi situaţia concretă de viteză.59

În consecinţă etiologia crimei ca act individual poate fi situată fie în planul personalităţii
infractorului, fie în domeniul relevanţei situaţiei concrete de viaţă fie în planul conjugării
dinamice dintre cele două elemente enunţate anterior.

În criminologie, teoriile care abordează etiologia actului infracţional acordă valori diferite
rolului acestor factori. Astfel teoriile grupate în orientarea bio-psihologică pun accentul pe
importanţa personalităţii infractorului situaţia precriminală nefiind decât o circumstanţă care
declanşează sau precipită săvârşirea actului punând în valoare trăsături individuale negative
care s-ar fi examinat oricum mai devreme sau mai târziu.60

Pe de altă parte, teoriile sociologice acordă o importanţă deosebită situaţiilor precriminale ,


considerând că între personalitatea infracţiunilor şi aceea a noninfractorilor nu există
deosebiri decât în măsura în care factorii de mediu au determinat apariţia personalităţilor
discordante, deviante, antisociale.
Rolul victimei în comiterea infracţiunii
În cadrul legislaţiei noastre atât în Noul Codul penal cât şi în Noul Cod de procedură penală,
privitor la raportul infractor – victimă, atenţia este concentrată maximal asupra celui ce
săvârşeşte fapta anti socială şi mult mai puţin asupra celui se suportă efectele directe ale
comiterii infracţiunii.

Deşi victimei i s-a acordat mai puţină atenţie din partea legiuitorului, analiza şi cunoaşterea
locului şi rolului pe care acesta îl ocupă, contribuie la formarea unor recomandări pentru
conduita preventivă şi autoprolectivă în raport cu pericolul victimizării şi la o mai rapidă şi
mai corectă aplicare a legii.

58
Gh. Nistoreanu, C. Păun Criminologie, Edit. Europa Nova, Bucureşti, 2000, p.160
59
Jean Pinatel, Troite de droit penal et de criminologie, Tome III, Paris, Dalloz, 1963
60
R. Gassin, op. Cit. p.356

50
În cazul infracţiunii de ucidere din culpă, victima are în multe cazuri un rol important în
producerea accidentului în urma căruia îşi pierde propria viaţă. Este suficient ca înaceastă
privinţă să amintim situaţiile în care victima circulă pe căile publice în stare de ebrietate sau
nu respectă regulile de circulaţie ori regulile de securitate a muncii. Viaţa modernă cu stilul ei
trepidant, nu permite dezinteres din partea nimănui şi deci şi sub aspectul cauzal, contribuţia
victimei poate avea, ca orice altă contribuţie caracter determinant.

În rezolvarea problemei privind raportul de cauzalitate şi al rolului victimei trebuie să ţinem


seama de cazurile când există o conexiune a acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului şi
victimei şi când legătura cauzală între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi moartea
victimei nu este întreruptă. Ca urmare subzistă răspunderea penală a acestuia putându-se lua
în considerare cel mult contribuţia victimei ca o circumstanţă atenuantă judiciară.

Diverşi autori s-au străduit să realizeze clasificări în funcţie de o serie de criterii. Cele mai
multe clasificări iau în atenţie criteriul privind gradul de implicare şi de responsabilitate al
victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel Mendelsohn ( 1956) diferenţiază următoarele
categorii:
1. complet inocent ;
2. având o vinovăţie minoră;
3. la fel de vinovat ca şi infractorul;
4. mai vinovat decât infractorul;
5. cel mai vinovat, responsabilitatea totală în comiterea infracţiunii.
După cum se poate observa această tipologie foloseşte practic o scară gradată privitoare la
răspunderea ce revine celor doi „ parteneri" ai cuplului penal privind comiterea infracţiunii.
La o extremitate a ei se află nevinovăţia, iar la cealaltă , întreaga responsabilitate a
victimei .

O foarte interesantă clasificare o realizează Sheley ( 1979):61


l. infractor activ - victimă;
2. infractor activ - victimă semi - activă;
3.infractor activ - victimă activă;
4. infractor semi-pasiv - victimă activă;

61
Sheley, J. Understanding crime: Conceps, isures, decisions, Belmont, CA: wodsworth, 1979

51
5. infractor pasiv - victimă activă.

Această tipologie scoate în evidenţă mult mai clar care este rolul pe care îl poate juca victima,
ca membru al cuplului penal în comiterea infracţiunii.

Lucrări foarte recente insistă asupra discriminării victimelor în funcţie de gradul lor de
responsabilitate în comiterea infracţiunilor precum şi de reacţia socială în raport cu acestea.
Astfel, A. Karmen62 împarte victimele în două categorii:
a. victime acuzate;
b. victime apărate

În prima categorie intră acele cazuri de victime împotriva cărora sunt dovezi că ele împart
răspunderea în forme diferenţiate cu infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi
făcute vinovate victimele sunt în special cele de facilitate, precipitare şi provocare. În a doua
categorie întră acele victime împotriva cărora nu există nici un fel de dovadă sau argument că
ar avea vreo vină sau r fi avut vreo legătură cu infractorul înainte de comiterea infracţiunii.

Secţiunea a II-a Prevenirea şi combaterea infracţiunii de ucidere din culpă


Prevenirea criminalităţii desemnează un proces social permanent, care presupune aplicarea
unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ şi
juridic destinate să preîntâmpine săvârşirea faptelor antisociale prin identificarea,
neutralizarea şi înlăturarea actului infracţional.

Prevenirea nu înseamnă doar preîntâmpinarea săvârşirii pentru prima dată a unei infracţiuni
ci şi împiedicarea respectării faptei penale de către acelaşi autor. Acest tip de prevenire, în
care subiecţii sunt calitativ definiţi, se realizează prin măsuri de resocializare şi reintegrare
socială post - penală a persoanelor care au comis deja infracţiuni, şi au fost condamnate
pentru aceasta.

În cazul infracţiunii de ucidere din culpă, în practica judiciară culpa comună a autorului şi
victimei determină, în cele mai multe cazuri, scăderea substanţială a pedepsei. De regulă
instanţele aplică sancţiuni corecte în această materie, fiind preocupate să influenţeze prin
62
Karmen A. - Crime victims. An introduction to Victimology, Brooks / cole Publishing Company,
Pacific Grave, California, 1990, p.9

52
pedeapsă conduita viitoare a făptuitorului astfel încât acesta să răspundă corespunzător la
solicitările exterioare, să-şi creeze structuri inhibitorii mai rezistente şi să aibă o mai mare
forţă de chibzuire atunci când acţionează în situaţii de pericol potenţial pentru viaţa
persoanelor.

Între existenţa socială, care pretinde o pedeapsă aspră în raport cu gravitatea rezultatului şi
imperativul resocializării făptuitorului prin întărirea funcţiilor conştiinţei (atenţie şi
prevedere) care nu necesită o asemenea pedeapsă pot să apară unele dezacorduri; aceasta
explică încercările doctrinei de a găsi noi şi mai eficiente soluţii de tratament penal a
infracţiunilor din culpă.

Majoritatea autorilor consideră că sancţionarea infracţiunilor neintenţionate cu pedepse


intimidante nu are o influenţă pozitivă asupra comportamentului; ceea ce se impune este
dozarea corespunzătoare a sancţiunilor , nu după gravitatea rezultatului, ci în raport cu
intensitatea culpei ( starea de beţie, refuzul de a opri maşina în anumite situaţii , etc.) 63 ca şi
folosirea pe scară largă a altor forme de tratament penal în locul închisorii.64

Dacă la primul Congres al Naţiunilor Unite referitor la prevenirea crimelor şi tratamentul


delincvenţilor (Geneva - 1955) a fost adoptat „Ansamblul de reguli minimale pentru
tratamentul deţinuţilor" ceea ce a însemnat un jalon important în procesul de reformă penală,
la cel de al V-lea Congres (1975) au fost învederate eforturile desfăşurate la scară mondială
pentru a găsi înlocuitorii eficienţi ai întemniţării, cel puţin pentru infractorii care nu pun în
pericol pacea şi securitatea publică.

Indiferent de argumentele tradiţionale referitoare la contradicţiile inerente funcţiilor de pază


şi reeducare ale închisorii - se spune în document - alţi factori precum aspectul dezumanizant
al întemniţării, incidentele debilizante ale unei întemniţări totale asupra personalităţii umane ,
realizarea din ce în ce mai netă că întemniţarea nu este în stare să îmbunătăţească şansele ca n
infractor să urmeze calea cea dreaptă şi faptul că instituţiile penitenciare nu au reuşit să facă
să scadă criminalitatea , au dat un nou impuls mişcărilor care favorizează tratamentele
delicvenţilor în afara închisorii sau fără închisori.65
63
R. Merle, A. Vitu, op.,cit. p.458
64
J. Baumann, Problemes reels et faux problems de la reforme du droit penal en Rep. Fed. D' Allemagne,
citat de I. Dobrinescu, op. Cit. p.150
65
Revista de Ştiinţă Peninteciară, nr. 1-2( 1990, Editor Direcţia Generală a Peninteciarelor din Ministerul

53
„Închisoarea, constată documentul citat, tinde să accentueze tendinţele criminale ale
infractorului condamnat. Sub unghiul oricărei analize de cost - utilitare, întemniţarea este
costisitoare şi constituie o risipă, mai cu seamă de resurse umane şi sociale, în timp ce
condamnările la alte pedepse decât închisoarea, ating ţelul de îndreptare de maniere cel puţin
tot atât de eficace şi afectivă ca întemniţarea, fără a fi atât de costisitoare şi fără să antreneze
efectele nocive ale acesteia".

În contextul orientărilor menţionate, Comitetul pentru prevenirea criminalităţii şi pentru lupta


împotriva delicvenţei a recomandat următoarele principii în materia stabilirii pedepselor:
 Atunci când o persoană este trimisă la închisoare, pedeapsa ce i se aplică să fie
considerată ca un mijloc nu ca un scop.
 Pe timpul cât se află în închisoare cel în cauză nu trebuie să fie lipsit decât de
libertatea sa şi de drepturile a căror suspendare derivă în mod expres sau în mod
necesar din această privaţiune de libertate.
 Delicvenţii nu trebuie întemniţaţi decât pe o durată cât mai scurt posibilă. Dacă nu
este cazul să se recurgă de la început la alte soluţii decât închisoarea (ca eliberarea
condiţionată sau eliberarea supravegheată).
 Nu ar trebui să se trimită la închisoare decât numărul cel mai mic de delicvenţi şi
numai după ce vor fi epuizate toate celelalte soluţii în afară de închisoare.
Punerea în aplicare a diverselor formule de tratament penal, în afara instituţiilor penitenciare,
ridică problema categoriei de persoane, (infractori pedepsiţi) care vor fi internate şi a
criteriilor de stabilire a acestora.

Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea personalităţii acestuia,


ameliorarea tendinţelor reacţionale, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea atitudinilor în
scopul prevenirii recidivei şi a facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea individului la
mediul social.

Condiţia esenţială a tratamentului de resocializare este necesitatea colaborării delicventului la


transformarea propriei personalităţi. Indiferent dacă se desfăşoară în mediul liber, semi - liber
ori închis în penitenciar , tratamentul est e individualizat în funcţie de diagnosticul pus
fiecărui subiect.

Justiţiei, p.31 şi următoarele

54
Numărul victimelor din ucidere din culpă este mult mai mare decât al celor de omor. Numai
automobilul, de-a lungul existenţei lui a provocat moartea a 25 de milioane de oameni.
Obligaţia pe care o are fiecare persoană este de a se comporta astfel încât să nu producă
victime omeneşti.

Încriminarea uciderii din culpă are tocmai acest scop adică, „ crearea unei acţiuni inhibitive
pentru conştiinţa oamenilor de natură să-i oblige la cântărire, la chibzuire atunci când
efectuează acte ce ar putea provoca moartea unui om".

BIBLIOGRAFIE

I. Legislaţie:
1. Constituţia României - adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 31 oct 2003
2. Noul Cod penal : Noul Cod de procedură penală – Ed. a -3- a, rev. – București
Editura Hamangiu, 2013
3. Codul penal și 10 legi uzuale – Ed. a -15- a. – București: Editura Hamangiu, 2011.
4. Codul penal Carol al II-lea , promulgat prin înaltul decret regal, nr.471 din 17 martie
1936 şi publicat în M.O. Partea I, nr.65 din 18 martie 1936
5. Codul penal 1968
6. Codul penal al României publicat în Buletinul Oficial nr.79-79 bis din 21 iunie
1968, republicat în Buletinul Oficial nr.55-56 din 23 aprilie 1973 republicat în martie 1977
7. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a

55
Naţiunilor Unite prin rezoluţia 217 ( A III) din 10 decembrie 1948
8. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 septembrie 1966, ratificat de România la 9
decembrie 1947, cu rezerve de la paragraful I, art.48
9. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

II. Practica Judiciară :


1. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de Vincent Berger; Editura :
Institutului Român pentru drepturile omului, Bucureşti, 2001 - ediția a 3 a;
2. Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1969 - 1987
3. Deciziile Curţii Supreme de Justiţie pe anii 1990 - 1992, Editura Orizonturi ,
Bucureşti, 1993
4. Culegere de decizii ale Curţii Supreme de Justiţie pe anii 1993 - 1999
5. Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 - 1975, de V.
Papadopol, M. Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977
6. Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 - 1980
de V. Papadopol, M. Popovici, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982
7. Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981 - 1985, de V.
Papadapol, Ştefan Daneş, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
8. Culegere de practică judiciară pe anul 1996 note de V. Papadapol, Casa de editură
şi presă „ Şansa" S.R.L. , Bucureşti, 1997
9. Culegere de practică judiciară pe anul 1997 note de V. Papadopol , Casa de editură
şi presă „ Şansa" S.R.L. Bucureşti, 1998
10. Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti pe anii 1994 - 1997
11. Revista română de drept nr.2/ 1974, 11/1981, 5/1989

III. Doctrină Penală


1. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu -
Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I -III, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1972
2. V. Dongoroz, S. Kahane, Gh. Dărângă , D. Lucinescu, A. Nemeş, A. Petrovici, F.
Bărbulescu, V. Stoica - Noul Cod şi Codul penal anterior, prezentare comparativă,
Editura politică, Bucureşti, 1968

56
3. Gh. Nistoreanu, A. Boroi, - Drept penal – partea specială, editura ALL Beck,
Bucureşti, 2002
4. Gh. Antoniu - Codul penal român comentat şi adnotat , Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975
5. V. Dobrinoiu - Drept penal partea specială, vol.I, Teorie şi practică judiciară,
Editura Lumina Lex, 2000
6. Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Dumitru Lucinescu , Vasile Papadopol,
Virgil Rămurescu – Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat - vol. I – editura Ştiinţifică
şi enciclopedică Bucureşti , 1975
7. O. Loghin, T. Toader - Drept penal român, partea specială, Casa de editură şi
presă „ Şansa" S.R.L. Bucureşti, 2001
8. I. Cloşcă, I. Maxim, I. Suceavă, E. Dumitrescu - Drepturile Omului în Sistemul
Naţiunilor Unite, vol.I, Editura M.I. , 1992
9. I. Suceavă, Marcu Viorel, Gh. Constantin - Omul şi drepturile sale , Editura M.I.
Bucureşti, 1991
10. Alexandru Boroi - Infracţiuni contra vieţii - Editura Naţional, 1996
11. Alexandru Boroi - Pruncuciderea şi Uciderea din culpă, Editura M.I. 1992
12. I. Dobrinescu - Infracţiuni contra vieţii persoanei – Editura Academiei
Române Bucureşti 1987
13. Gh. Nistoreanu , C. Păun - Criminologie, editura Europa Nova, Bucureşti, 2000

57