DREPT PENAL

PARTEA
GENERALĂ
 CUPRINS

1. DREPTUL PENAL ÎN SISTEMUL DREPTULUI .................................................6

2. DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII ......................8
2.1. DEFINIŢIA INFRACŢIUNII.............................................................................8
2.2. TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII.........................................8
2.2.1. Fapta să prezinte pericol social........................................................................8
2.2.2. Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie .................................................................11
2.2.3. Fapta să fie prevăzută de legea penală..........................................................12
3. STRUCTURA SAU ELEMENTELE INFRACŢIUNII .........................................14
3.1. ASPECTE GENERALE ..............................................................................14
3.2. OBIECTUL INFRACŢIUNII .........................................................................15
3.2.1. Obiectul juridic ...............................................................................................15
3.2.2. Obiectul material.............................................................................................15
3.3. SUBIECŢII INFRACŢIUNII. ........................................................................17
3.3.1. Subiectul activ al infracţiunii ...........................................................................17
3.3.2. Subiectul pasiv al infracţiunii ..........................................................................18
3.4. LATURA OBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII ......................................................19
3.4.1. Actul de executare ..........................................................................................19
3.4.2. Urmarea imediată ...........................................................................................20
3.4.3. Raportul de cauzalitate ...................................................................................21
3.4.4. Timpul, locul, modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii ...........................22
3.5. LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII ......................................................23
3.5.1. Vinovăţia .........................................................................................................23
3.5.1.1. Intenţia......................................................................................................24
3.5.1.1.1. Formele intenţiei. ...............................................................................24
3.5.1.1.2. Gradele intenţiei.................................................................................25
3.5.1.2. Culpa.........................................................................................................26
3.5.1.2.1. Formele culpei. ..................................................................................26
3.5.1.2.2. Gradele culpei....................................................................................29
3.5.1.3. Praeterintenţia ..........................................................................................29
3.5.2. Mobilul şi scopul...............................................................................................30
3.5.2.1. Mobilul ......................................................................................................30
3.5.2.2. Scopul .......................................................................................................31
4. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII .............................................................................33
4.1. CONŢINUTUL LEGAL ŞI CONŢINUTUL CONCRET.....................................33
4.1.1. Conţinutul legal.................................................................................................33
4.1.2. Conţinutul concret.............................................................................................34
4.2. FELURILE CONŢINUTULUI LEGAL ..............................................................36
4.2.1. Conţinutul de bază............................................................................................36
4.2.2. Conţinutul agravat.............................................................................................36
4.2.3. Conţinutul atenuat.............................................................................................39
4.2.4. Conţinutul complex............................................................................................40
4.2.5. Conţinutul alternativ ..........................................................................................40
4.2.6. Conţinuturile alternative ....................................................................................41
5. DESFĂŞURAREA ÎN TIMP A INFRACŢIUNII.........................................................43
5.1. FAZA INTERNĂ A INFRACŢIUNII.....................................................................43
 5.2. FAZA EXTERNĂ A INFRACŢIUNII................................................................43
5.2.1. Comunicarea hotărârii infracţionale.................................................................44
5.2.2. Actele preparatorii............................................................................................44
5.2.3. Tentativa...........................................................................................................45
5.2.3.1. Definiţia şi formele tentativei......................................................................45
5.2.3.2. Pedepsirea tentativei.................................................................................46
5.2.3.3. Cazuri de nepedepsire a tentativei ...........................................................46
5.2.3.4. Infracţiuni la care nu poate exista tentativă ..............................................49
5.2.4. Consumarea infracţiunii. ..................................................................................50
5.2.5. Epuizarea infracţiunii..................................................................................50
6. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI.......................................................................51
6.1. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI ...................................................................51
6.1.1. Concursul real de infracţiuni.............................................................................51
6.1.2. Concursul ideal de infracţiuni ...........................................................................52
6.1.3. Pedepsirea concursului de infracţiuni.............................................................53
6.2. RECIDIVA...................................................................................................55
6.2.1. Definiţie................................................................................................55
6.2.2. Condiţiile primului termen al recidivei...................................................55
6.2.3. Condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei ....................................56
6.2.4. Formele recidivei şi modul de pedepsire..............................................56
6.2.4.1. Recidiva mare postcondamnatorie ................................................57
6.2.4.2. Recidiva mare postexecutorie .......................................................57
6.2.4.3. Mica recidivă..................................................................................58
6.2.5. Recidiva internaţională.........................................................................58
6.3. PLURALITATEA INTERMEDIARĂ DE INFRACŢIUNI................................59
7. UNITATEA DE INFRACŢIUNE.........................................................................60
7.1. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE...............................................60
7.1.1.Unitatea materială de infracţiune ..........................................................60
7.1.2. Infracţiunea continuă............................................................................61
7.2. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE....................................................61
7.2.1. Infracţiunea de obicei...........................................................................61
7.2.2. Infracţiunea continuată.........................................................................62
7.2.2.1. Definiţie .........................................................................................62
7.2.2.2. Condiţii ..........................................................................................62
7.2.2.3. Consumarea şi epuizarea..............................................................63
7.2.2.4. Pedepsirea infracţiunii continuate..................................................63
7.2.3. Infracţiunea complexă..........................................................................64
7.2.3.1. Definiţie .........................................................................................64
7.2.3.2. Formele infracţiunii complexe........................................................64
7.2.3.3. Consumarea..................................................................................65
7.2.3.4. Pedepsirea infracţiunii complexe...................................................66
8. PLURALITATEA DE INFRACTORI..................................................................67
8.1. PLURALITATEA NATURALĂ DE INFRACTORI ......................................67

8.2. PLURALITATEA OCAZIONALĂ DE INFRACTORI (PARTICIPAŢIA).....68

8.2.1. Definiţie................................................................................................68
8.2.2. Natura juridică a participaţiei penale....................................................69
8.2.3. Condiţiile participaţiei penale ...............................................................71

8.3.4.1. Autoratul şi coautoratul.....................................................................74

 8.3.4.1.1. Definiţie...................................................................................74
8.3.4.1.2. Condiţiile coautoratului............................................................75
8.3.4.1.3. Infracţiuni la care nu e posibil coautoratul...............................77
8.3.4.2. Instigarea.......................................................................................77
8.3.4.2.1.Condiţiile instigării. ...................................................................78
8.3.4.2.2. Formele instigării.....................................................................79
8.3.4.2.3. Instigarea neurmată de executare. .........................................80
8.3.4.2.3. Instigarea urmată de executare şi desistare ori împiedicarea producerii
rezultatului. .....................................................................................80
8.3.4.3. Complicitatea.................................................................................81
8.3.4.3.1. Definiţie...................................................................................81
8.3.4.3.2 Condiţiile complicităţii...............................................................81
8.3.4.3.3. Formele complicităţii. ..............................................................82
8.3.5. Pedeapsa în cazul participaţiei penale.................................................84
8.3.6. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale................................85
8.3.6.1. Circumstanţele personale..............................................................86
8.3.6.2. Circumstanţele reale......................................................................86
8.3.7. Participaţia improprie ...........................................................................87
 1. DREPTUL PENAL ÎN SISTEMUL
DREPTULUI

Dreptul penal este una dintre ramurile sistemului de drept şi face parte din domeniul dreptului
public alături de alte ramuri ale dreptului cum ar fi: dreptul procesual penal, dreptul
constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar etc.
Dreptul penal este acea ramură a dreptului constituită din ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile dintre membrii societăţii privitoare la apărarea împotriva celor mai
grave fapte prin care se încalcă valorile fundamentale ale societăţii, definind aceste fapte ca
infracţiuni şi stabilind pedepsele şi alte sancţiuni penale aplicabile persoanelor care le
săvârşesc, în scopul prevenirii şi combaterii unor asemenea fapte.

1
În ţara noastră, izvorul principal de drept penal este Codul penal . Pe lângă acesta, existăşi
numeroase legi speciale care, reglementând domenii specifice de relaţii sociale, prevăd şi
unele norme juridice de drept penal menite să sancţioneze cele mai grave dintre încălcările
normelor de conduită prescrise de lege pentru acele domenii. Practic, cele mai multe dintre
legile speciale prevăd în cadrul capitolului consacrat sancţiunilor, pe lângă contravenţii, cel
puţin o infracţiune. De exemplu, codul rutier prevede mai multe infracţiuni privind siguranţa
circulaţiei. La fel, prevăd mai multe infracţiuni legea privind combaterea actelor de corupţie,
legea privind combaterea traficului de droguri, legea privind combaterea traficului de
persoane, codul vamal, codul aerian, legea societăţilor comerciale etc., etc.

Partea generală a dreptului penal cuprinde normele juridice penale cu valoare de principiu
şi instituţiile dreptului penal cu aplicabilitate generală, în cazul tuturor infracţiunilor, indiferent
dacă ele sunt prevăzute în Codul penal sau în legi speciale.
Aceste norme cu caracter general sunt cuprinse în Partea generală a Codului penal şi
statuează asupra scopului legii penale şi principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, prevăd
principiile aplicării legii penale în spaţiu, în timp şi asupra persoanelor, definesc infracţiunea şi
trăsăturile ei esenţiale, reglementează tentativa, formele ei şi modul de pedepsire a acesteia,
stabilesc condiţiile generale ale răspunderii penale, reglementează formele unităţii de
infracţiune şi pluralităţii de infracţiuni, formele

1
Codul penal în vigoare în prezent este Codul penal din 1968, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. După 1989 el a
suferit importante modificări pentru a corespunde noilor realităţi social-politice din ţara noastră, pentru a fi
pluralităţii de infractori, categoriile şi limitele generale ale pedepselor, măsurile de siguranţă
şi măsurile educative, principiile şi criteriile generale de individualizare a pedepselor etc.

Partea specială a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor juridice de incriminare şi a

altor norme de drept penal cu aplicare specială. Aceste norme sunt cuprinse atât în Partea
specială a Codului penal, cât şi în legi speciale. Normele de incriminare cuprind întotdeauna
o descriere a faptei cu caracter penal şi arătarea pedepselor aplicabile şi limitele lor speciale
pentru fiecare infracţiune în parte. În unele norme de incriminare se mai prevăd şi cerinţe
speciale pentru existenţa unor infracţiuni, cauze speciale care înlătură caracterul penal al
faptei sau cauze speciale de nepedepsire, circumstanţe agravante sau atenuante speciale,
pedepse complimentare sau măsuri de siguranţă etc.

Partea generalăşi partea specială a dreptului penal formează un tot unitar, nici una neputând
funcţiona în absenţa celeilalte. Principiile şi instituţiile comune prevăzute în partea generală a
dreptului penal îşi pot găsi aplicare numai prin aplicarea lor în cazul normelor de incriminare
din partea specială. La rândul lor, normele de incriminare nu pot fi puse în aplicare decât
recurgând la principiile, instituţiile şi normele comune din cadrul părţii generale.

pus în concordanţă cu prevederile Constituţiei din 1991 şi cu convenţiile internaţionale la care România este parte. Un
nou cod penal a fost adoptat în anul 2004, dar intrarea lui în vigoare a fost amânată până la 31 dec 2006.
 2. DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII

Infracţiunea este unul dintre conceptele fundamentale ale dreptului penal în jurul căruia sunt
grupate numeroase norme juridice penale.

2.1. DEFINIŢIA INFRACŢIUNII

Infracţiunea este definită de art. 17 din codul penal în felul următor: “Infracţiune este fapta
care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.”

2.2. TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII

Din definiţia legală rezultă că orice infracţiune trebuie să îndeplinească următoarele

trăsături esenţiale:
• să fie o faptă de pericol social;
• să fie săvârşită cu vinovăţie;
• să fie prevăzută de legea penală.

2.2.1. Fapta să prezinte pericol social

Există numeroase fapte antisociale, fie interzise de lege (ilicite), fie neinterzise de lege
(imorale, contrare normelor de convieţuire socială). Dintre toate acestea, infracţiunile se
situează pe treapta cea mai ridicată a pericolului social.
Comparativ cu infracţiunile, alte fapte ilicite prezintă un pericol social mai redus:
contravenţiile, abaterile disciplinare, faptele ilicite civile cauzatoare de prejudicii.
Fapta de pericol social este definită de art. 18 din codul penal, care prevede următoarele:
“Faptă care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune
prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea
căreia este necesară aplicarea unei pedepse.”
In articolul 1 din codul penal sunt enumerate în mod sintetic valorile fundamentale ale
societăţii pe care legea penală le apără împotriva infracţiunilor. Textul prevede că “Legea
penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi
întreaga ordine de drept.”
Enumerarea este exemplificativă, menţionând doar valorile legate de existenţa şi atributele
statului, de persoană, cu drepturile şi libertăţile sale şi de proprietate. Însă prin expresia
generică “precum şi întreaga ordine de drept” textul arată că sunt apărate împotriva
infracţiunilor şi toate celelalte valori sociale recunoscute şi garantate fie de prevederile
codului penal, fie de reglementările din alte legi. De exemplu: bunul mers al justiţiei, cinstea
şi corectitudinea funcţionarilor publici, sănătatea populaţiei, încrederea publică în înscrisuri
sau în moneda aflată în circulaţie, ordinea şi liniştea publică, siguranţa circulaţiei rutiere etc.

Pericolul social al faptei este de două feluri: pericol abstract şi pericol concret.
Pericolul social abstract este determinat de natura valorii sociale vizate de o anumită
infracţiune (viaţa persoanei în cazul omorului, proprietatea în cazul furtului, suveranitatea
statului în cazul trădării etc.) şi este exprimat prin felul şi limitele pedepsei prevăzute de lege
pentru acea infracţiune. El este identic la toate infracţiunile de acelaşi tip (omorurile, furturile
etc.), dar diferit la infracţiunile de tip diferit (mai mare la omor decât la furt)

Pericolul social concret este determinat de urmările concrete şi de împrejurările concrete în

care a fost săvârşită o anumită faptă. De aceea el diferă de la o infracţiune la alta, uneori
diferenţa fiind considerabilă. De exemplu, două furturi se pot deosebi foarte mult datorită
naturii sau valorii bunurilor furate, mergând de la o gravitate nesemnificativă până la una
foarte ridicată. Pericolul social concret al faptei va fi exprimat, în final, în pedeapsa concretă
aplicată de instanţă infractorului, între limitele prevăzute de lege.

În unele cazuri, pericolul social abstract al faptei este mai redus şi de aceea pentru existenţa
unor infracţiuni legea prevede cerinţe suplimentare pentru ca fapta să prezinte un grad de
pericol suficient pentru a fi considerate infracţiuni.
De exemplu, pentru a exista o anumită infracţiune silvică se cere ca paguba să depăşească
o limită valorică (valoarea a 5 mc. masă lemnoasă) sau ca fapta să fie săvârşită pentru a
doua oară. În caz contrar (dacă valoarea pagubei este mai mică sau fapta este comisă
pentru prima oară) fapta este considerată contravenţie.
În alte cazuri o faptă cu caracter izolat nu este considerată infracţiune, considerându-se că
nu întruneşte un grad suficient de pericol social. De aceea legea prevede cerinţa repetării
faptei de mai multe ori pentru a releva că are un caracter de obişnuinţă (obicei, nărav)
pentru acea persoană. Asemenea infracţiuni sunt denumite
infracţiuni de obicei. De exemplu, infracţiunea de prostituţie presupune procurarea
mijloacelor de existenţă prin practicarea de acte sexuale cu diferite persoane, într-o perioadă
de timp.

Există însăşi situaţii când o anumită faptă, în mod formal, după criteriul pericolului abstract,
ar putea fi considerată infracţiune, dar privită în mod concret se dovedeşte a fi una
neînsemnată, derizorie. De exemplu, furtul unei pâini dintr-un magazin sau a unor fructe din
livadă. La fel o evaziune fiscală de valoare derizorie sau primirea unui buchet de flori sau a
altui obiect cu valoare simbolică de către un funcţionar public. În astfel de situaţii pericolul
social concret al faptei este foarte redus, nefiind justificată considerarea faptei respective ca
infracţiune şi nici aplicarea unei pedepse.
1
Pentru asemenea cazuri, art. 18 din codul penal prevede următoarele:

“Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă
adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit
de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.”
Constatarea că fapta este în mod vădit lipsită de importanţă este lăsată la aprecierea
procurorului sau a instanţei de judecată, care vor ţine seamă de “modul şi mijloacele de
săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea
produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului”.

De exemplu, în cazul furtului valoarea redusă a pagubei nu va fi singurul criteriu de

apreciere, ci se va ţine seamăşi de natura bunului furat, de locul săvârşirii şi modul de
săvârşire, precum şi de faptul dacă acea persoană a comis pentru prima oară asemenea
faptă ori dimpotrivă. Furtul din buzunare sau prin efracţie ori furtul de băuturi alcoolice sau
cel comis de un recidivist nu vor putea fi considerate lipsite de importanţă, chiar dacă
paguba ar fi redusă, ci asemenea faptă va fi considerată infracţiune.
Dacă se ajunge la concluzia că fapta este lipsită de importanţă şi nu poate fi considerată
infracţiune, procurorul sau instanţa de judecată vor aplica făptuitorului o amendă cu caracter
administrativ.
Desigur, asemenea chestiune nu se pune când pericolul abstract al faptei este extrem de
ridicat datorită naturii valorii sociale vizate, încât nu s-ar putea considera niciodată că o
asemenea faptă ar fi lipsită de importanţă (de exemplu, omorul, tâlhăria, actele de terorism
etc.).
 2.2.2. Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie

Prin vinovăţie se înţelege, în esenţă, atitudinea, poziţia psihică a făptuitorului faţă de fapta
comisă (acţiune sau inacţiune) şi faţă de consecinţele acesteia.
Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul penal nu există răspundere obiectivă, ci numai
răspundere bazată pe vinovăţie. Nu este suficient ca o faptă să prezinte pericol social pentru
a fi considerată infracţiune, ci trebuie să fi fost comisă cu vinovăţie
Chiar dacă ar produce urmări dintre cele mai grave, o faptă nu va fi considerată infracţiune şi
nu va atrage răspunderea penală a făptuitorului dacă nu a comis-o cu vinovăţie.

Pentru a exista vinovăţie cu privire la o faptă este necesar ca făptuitorul să fie responsabil
penal (să fi împlinit vârsta de 14 ani) şi să aibă discernământ adică să aibă capacitatea de a
înţelege semnificaţia faptelor sale şi a urmărilor acestora în raport cu valorile sociale, cât şi
capacitatea de a-şi controla conduita.
În raport de prevederea sau nu a urmărilor faptei şi de atitudinea psiho-volitivă a făptuitorului
faţă de acele urmări, în dreptul penal vinovăţia poate îmbrăca următoarele forme:

• intenţia (directă sau indirectă);

• culpa (cu prevedere sau fără prevedere);
• praeterintenţia (intenţia depăşită).

Înţelesul acestor forme ale vinovăţiei va fi explicat într-o secţiune următoare.

Pentru existenţa oricărei infracţiuni se cere ca făptuitorul să fi săvârşit fapta cu vinovăţie. Însă
fiecare infracţiune necesită o anumită formă de vinovăţie dintre cele arătate mai sus. Dacă nu
există forma de vinovăţie cerută de lege pentru acea infracţiune, fie fapta nu va constitui
deloc infracţiune, fie va constitui o altă infracţiune.
De exemplu, uciderea unei persoane nu constituie infracţiune dacă făptuitorul nu a acţionat
cu vinovăţie (de exemplu, un bolnav psihic iresponsabil).
Dacă uciderea s-a comis cu vinovăţie, fapta va putea constitui fie infracţiunea de omor (dacă
s-a comis cu intenţie), fie infracţiunea de ucidere din culpă (dacă s-a comis din culpă), fie
infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte (dacă s-a comis cu praeterintenţie).

Forma de vinovăţie necesară pentru existenţa unei infracţiuni rezultă din norma juridică de
incriminare, coroborată cu dispoziţiile din partea generală a codului penal.
Majoritatea infracţiunilor prevăzute de codul penal sau de legi speciale necesită săvârşirea
faptei cu intenţie.
Faptele comise din culpă sunt prevăzute de lege ca infracţiuni numai ca excepţie. De aceea
numărul de infracţiuni la care vinovăţia constă în culpă este redus (de exemplu, uciderea din
culpă, vătămarea din culpă, neglijenţa în serviciu etc.).
Tot puţine ca număr sunt şi infracţiunile la care forma de vinovăţie constă în praeterintenţie.

2.2.3. Fapta să fie prevăzută de legea penală

Această trăsătură esenţială a infracţiunii înseamnă că o faptă pentru a fi considerată

infracţiune trebuie în mod obligatoriu să fie prevăzută de legea penală (codul penal sau altă
lege), în sensul de a fi descrisă printr-o normă juridică cuprinsă într-o lege şi de se preciza că
acea faptă constituie infracţiune şi atrage cutare pedeapsă.

În acest sens, în art. 2 alin. 2 al codului penal se arată că “Legea prevede care fapte
constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul
săvârşirii acestor fapte.”
Textul citat consacră un principiu fundamental al dreptului penal denumit
“principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei”.
Acest principiu are semnificaţia că numai prin lege se poate prevedea că o anumită faptă
constituie infracţiune şi numai prin lege se pot stabili pedepse ori alte sancţiuni penale.

Cu alte cuvinte, dintre actele normative ce pot cuprinde norme juridice, elaborate de felurite
autorităţi publice (conform competenţelor stabilite prin Constituţie) numai prin lege se pot
prevedea infracţiuni şi pedepse.
Legea este actul normativ adoptat de parlament cu respectarea procedurii prevăzute de
Constituţie. Potrivit Constituţiei, legile pot fi de două feluri: ordinare sau organice. Însă
Constituţia prevede că infracţiunile şi pedepsele pot fi stabilite numai prin lege organică.

Legile organice necesită pentru adoptare o majoritate calificată şi anume votul pentru a
jumătate plus unu din numărul total al senatorilor sau deputaţilor, spre deosebire de legile
ordinare care se adoptă cu o majoritate simplă (jumătate plus unu din numărul senatorilor
sau deputaţilor prezenţi).
Aceasta explicăşi de ce uneori legile organice se întâmplă să fie respinse în condiţiile unei
prezenţe la vot aproape de limită (pentru ca o lege organică să poată fi adoptată ar trebui ca
practic toţi cei prezenţi să voteze “pentru”).
Prin urmare, infracţiuni şi pedepse nu pot fi reglementate prin alte acte normative decât
legea organică (de exemplu, nu prin hotărâri de guvern, nici prin ordine ale miniştrilor şi nici
prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale.
Tot astfel, nici abrogarea sau modificarea unor infracţiuni şi nici modificarea pedepselor
prevăzute pentru infracţiuni nu se pot face decât prin lege organică. De aceea, Guvernul nu
poate să “indexeze” prin hotărâre de guvern cuantumul amenzilor penale prevăzute la unele
infracţiuni, ci trebuie să înainteze Parlamentului un proiect de lege organică în acest scop.

Pentru ca o faptă concretă să fie considerată infracţiune trebuie să se constate că ea

corespunde cu descrierea faptei tipice pe care o prevede norma de incriminare dintr-o lege
organică.
Nici o autoritate publică, nici instanţele de judecată, nu au dreptul să adauge ceva la
prevederea legii şi nu pot să considere, pe bază de analogie, că o faptă este infracţiune,
dacă acea faptă nu corespunde întocmai cu textul unei norme de incriminare dintr-o lege
organică.
 3. STRUCTURA SAU ELEMENTELE INFRACŢIUNII

3.1. ASPECTE GENERALE

Infracţiunile prevăzute de legi sunt foarte numeroase şi se deosebesc unele de altele prin
multiple aspecte. Cu toate acestea, toate infracţiunile au în comun acelaşi tipar, acelaşi
model teoretic, aceeaşi structură.
Infracţiunea ca entitate juridică abstractă, aşa cum este ea înţeleasă în prezent, este rodul
unei evoluţii îndelungate a gândirii juridice şi legiferării. Pentru a facilita cunoaşterea ei este
necesară, pe lângă cunoaşterea trăsăturilor esenţiale, şi examinarea elementelor ei
structurale.
Analiza priveşte însă o structură abstractă, teoretică, ce nu poate fi percepută cu ajutorul
simţurilor şi de aceea instrumentele de analiză vor fi tot instrumente teoretice.
În doctrina dreptului penal se consideră că infracţiunea se prezintă ca o structură cuprinzând
mai multe elemente. Deşi părerile sunt împărţite în ce priveşte numărul de elemente şi
sistematizarea lor, în cele din urmă toţi specialiştii se referă în ansamblu la aceleaşi
elemente, la aceleaşi aspecte, chiar şi atunci când folosesc o terminologie parţial diferită. În
opinia noastră, în faza de asimilare a cunoştinţelor este mai importantă cunoaşterea fiecărui
element component, indiferent de metoda de abordare a analizei şi indiferent de
sistematizarea ulterioară.
Unii autori consideră că infracţiunea cuprinde patru elemente şi anume:
-obiectul;
-subiecţii;
• latura obiectivă;
• latura subiectivă.

Alţii consideră însă că infracţiunea ar cuprinde doar două elemente: latura obiectivă şi latura
subiectivă, iar celelalte două (obiectul şi subiecţii) nu ar face parte din structura infracţiunii, ci
ar constitui o entitate aparte, denumită situaţie premisă sau preexistentă. Însăşi adepţii
acestei opinii analizează nu numai latura obiectivăşi cea subiectivă a infracţiunii ci şi obiectul
şi subiecţii infracţiunii, chiar dacă o fac în contextul situaţiei premisă.

În scop didactic ni se pare mai simplu de abordat structura infracţiunii prin prisma a 4
elemente.
 3.2. OBIECTUL INFRACŢIUNII

În privinţa obiectului infracţiunii se face distincţie între obiectul juridic şi obiectul material.

3.2.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii se referă la valorile sociale lezate sau periclitate prin infracţiune.

Obiectul juridic generic sau de grup cuprinde un mănunchi de valori sociale strâns legate
între ele, împotriva cărora se îndreaptă infracţiunea (de exemplu, grupul de valori privitoare
la persoană ori al celor privitoare la patrimoniul persoanei).
În unele cazuri existăşi un obiect generic de subgrup (de exemplu, valorile sociale privind
viaţa persoanei, cel privind integritatea corporalăşi sănătatea persoanei, libertatea persoanei,
libertatea sexuală, demnitatea persoanei etc.).
Obiectul juridic generic constituie criteriul principal de sistematizare a infracţiunilor în codul
penal, pe titluri, capitole şi secţiuni. Astfel toate infracţiunile îndreptate contra siguranţei
statului sunt cuprinse într-un titlu distinct denumit “Infracţiuni contra siguranţei statului”, cele
ce sunt îndreptate contra persoanei sunt grupate în titlul denumit “Infracţiuni contra
persoanei” (subîmpărţit în capitole şi secţiuni), cele îndreptate contra proprietăţii formează
titlul “Infracţiuni contra patrimoniului” ş.a.m.d.
Obiectul juridic special constă în valoarea socială specifică lezată sau periclitată printr-o
anumită infracţiune.
De pildă, obiectul juridic special al infracţiunii de omor este viaţa persoanei, iar al infracţiunii
de vătămare corporală este integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
Tot astfel, obiectul juridic special al infracţiunii de viol este libertatea sexuală a persoanei, cel
al infracţiunii de violare de domiciliu este libertatea domiciliului, cel al furtului este dreptul de
posesie asupra bunurilor mobile, iar cel tulburării de posesie este dreptul de posesie asupra
bunurilor imobile etc.

3.2.2. Obiectul material

Toate infracţiunile au obiect juridic, dar numai unele au şi un obiect material, în timp ce altele
nu. De exemplu, calomnia, ameninţarea, mărturia mincinoasă, conducerea fără permis ori în
stare de ebrietate, luarea de mită, prostituţia etc. nu au obiect material.
 • Obiectul material al infracţiunii constă în lucrul sau fiinţa care dă expresie
materială sau, altfel spus, care întruchipează valoarea socială ce constituie obiectul
juridic al infracţiunii şi asupra căruia se îndreaptă ori se răsfrânge acţiunea sau
inacţiunea făptuitorului.
De exemplu, corpul persoanei este obiect material al infracţiunii de omor, bunul mobil furat
este obiect material al infracţiunii de furt.
Între obiectul juridic şi cel material există o strânsă concordanţă: obiectul juridic se exprimă
în formă materială prin obiectul material, iar pe de altă parte obiectul material evocă,
simbolizează valoarea socială, adică obiectul juridic ca şi concept abstract.
De exemplu, corpul persoanei ca obiect material este expresia materială a vieţii persoanei ca
obiect juridic, iar bunul furat este expresia materială a dreptului de posesie ca obiect juridic.

În sens invers, corpul persoanei simbolizează, evocă viaţa ca obiect juridic, iar bunul mobil
evocă dreptul de posesie al persoanei asupra acestuia.
Dacă între un anumit lucru despre care este vorba în definiţia unei infracţiuni şi obiectul
juridic special al acelei infracţiuni nu există concordanţa arătată, acel lucru nu este obiect
material al infracţiunii, ci are altă semnificaţie juridică.
De exemplu, la omor viaţa persoanei este obiectul juridic, dar cuţitul sau arma de foc nu sunt
obiectul material al infracţiunii. Nici la furt, instrumentele de spargere sau cheile false nu sunt
obiect material al infracţiunii.
Nu sunt obiect material al infracţiunii:
• instrumentele de săvârşire a infracţiunii, adică lucrurile de care infractorul se
serveşte pentru comiterea infracţiunii (armă, instrument de spargere, legitimaţie falsă,
maşină de tipărit bani falşi etc.)
• lucrurile produse prin infracţiune adică acelea ce rezultă direct din fapta ce
constituie infracţiune (banii falşi, documentele false, băuturile sau alimentele falsificate,
mărfurile contrafăcute, discurile multiplicate ilegal (piratate) etc.
• foloasele dobândite de pe urma infracţiunii, adică bunurile obţinute drept avantaj
material în urma săvârşirii unei infracţiuni (banii primiţi ca şpagă, remuneraţia
prostituatei, banii obţinuţi din vânzarea drogurilor etc.

Înţelegerea acestei deosebiri este importantă nu numai teoretic, ci şi practic, deoarece în

timp ce lucrurile ce formează obiectul material sunt apărate de lege ca şi obiectul juridic de
care sunt legate, iar dacă au ajuns în posesia infractorului trebuie
restituite titularului (de exemplu bunurile furate), toate celelalte categorii de lucruri amintite
mai sus sunt supuse confiscării speciale conform art. 116 din codul penal.

3.3. SUBIECŢII INFRACŢIUNII.

Infracţiunea are două feluri de subiecţi: subiectul activ şi subiectul pasiv.

Subiectul activ al infracţiunii este persoana care săvârşeşte infracţiunea, iar subiectul pasiv
persoana vătămată prin infracţiune, victima infracţiunii.

3.3.1. Subiectul activ al infracţiunii

Subiect activ al infracţiunii poate fi în raport cu reglementarea în vigoare numai o persoană

fizică.
Parlamentului a adoptat recent o lege de modificare a codului penal prin care au fost
introdusă răspunderea penală a persoanei juridice, după modelul altor state. Asta înseamnă
2
că într-o perspectivă apropiată subiect activ al infracţiunii va putea fi şi o persoană juridică.

Persoana fizică pentru a putea fi subiect activ al infracţiunii trebuie să fi împlinit vârsta de 14
ani şi să aibă discernământ. Minorul sub 14 ani nu răspunde penal, prezumându-se în mod
absolut că nu are discernământ. Deci acesta nu poate fi subiect activ al infracţiunii.

Cu privire la minorul între 14 şi 16 ani legea prevede că, în principiu, nici acesta nu răspunde
penal, dar totuşi el va răspunde penal dacă se dovedeşte că a avut discernământ. Prezumţia
lipsei discernământului este în acest caz relativă, putând fi răsturnată prin proba contrară. În
acest scop minorul trebuie supus obligatoriu unei expertize. Dacă se constată că a avut
discernământ, el va răspunde penal.
În privinţa minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, legea prevede că acesta răspunde penal,
afară de cazul în care se dovedeşte că nu a avut discernământ. Şi în acest caz este vorba de
o prezumţie relativă. Dacă nu sunt îndoieli asupra discernământului minorului el va răspunde
penal, în baza prezumţiei amintite. Se va dispune expertiză numai dacă există îndoieli asupra
existenţei discernământului sau dacă apărarea acestuia o cere, adică similar cu situaţia
majorilor. Dacă expertiza stabileşte că minorul nu a avut discernământ, el nu va răspunde
penal.

2
Dispoziţiile din legea modificatoare privind răspunderea penală a persoanei juridice urmează să intre în vigoare în
termen de 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial.
Dacă norma de incriminare nu prevede nici o cerinţă suplimentară cu privire la subiectul activ
al infracţiunii înseamnă că acea infracţiune poate fi comisă de orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal, în sensul arătat mai sus. Altfel
spus, subiect activ al infracţiunii respective poate fi orice persoană.
Cele mai multe dintre infracţiuni pot avea ca subiect activ orice persoană. De exemplu,
omorul, furtul, tâlhăria, violul etc.
Există însăşi infracţiuni care nu pot avea ca subiect activ orice persoană, întrucât legea
prevede anumite cerinţe speciale cu privire la subiectul activ, în sensul că acesta trebuie să
îndeplinească o anumită calitate. Despre asemenea infracţiuni se spune că au subiect activ
special sau calificat.
De exemplu, infracţiunea de trădare poate fi comisă numai de acela care are calitatea de
cetăţean român, delapidarea numai de persoana care are calitatea de funcţionar, cumulativ
cu aceea de administrator sau gestionar, represiunea nedreaptă numai de acela care este
judecător sau procuror, abuzul în serviciu numai de către cel care are calitatea de funcţionar
public etc.

3.3.2. Subiectul pasiv al infracţiunii

Subiectul pasiv sau victima infracţiunii este persoana căreia i se aduce o vătămare a prin
infracţiunea respectivă, în sensul de prejudiciu efectiv de natură materială sau morală ori de
periclitare a unor interese legitime.
Subiect pasiv al infracţiunilor poate fi, în principiu, atât persoana fizică, cât şi persoana
juridică.
În concret însă unele infracţiuni pot avea ca subiect pasiv fie o persoană fizică, fie
o persoană juridică (furtul, tâlhăria, înşelăciunea, abuzul de încredere etc.), iar altele numai o
persoană fizică (toate infracţiunile din categoria celor cuprinse în grupa infracţiunilor contra
persoanei din codul penal: omorul, vătămarea corporală, ameninţarea, şantajul, violul etc.)
sau numai o persoană juridică (delapidarea).
În fine, la unele infracţiuni subiectul pasiv este statul ca persoană juridică (trădarea,
infracţiunile de corupţie, infracţiunile contra justiţiei, infracţiunile rutiere, falsificarea de
monedă, evaziunea fiscală, contrabanda etc.) sau întreaga societate reprezentată de stat
(infracţiuni contra sănătăţi publice, infracţiuni contra protecţiei mediului etc.).
Existăşi cazuri când pentru existenţa unor infracţiuni legea prevede cerinţe speciale privind
calitatea subiectului pasiv. Vorbim în asemenea ipoteză de infracţiuni cu subiect pasiv
special sau calificat.
De exemplu, o formă a omorului deosebit de grav necesită calitatea de femeie gravidă, iar
altă formă calitatea de magistrat, poliţist, jandarm sau militar. Tot astfel, la infracţiunea de
ultraj subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de funcţionar public ce exercită autoritatea de
stat, la infracţiunea de act sexual cu un minor victima trebuie să fie un minor etc.

3.4. LATURA OBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII

Latura obiectivă a infracţiunii se referă la aspectele materiale, obiective prin care se

manifestă o infracţiune. Latura obiectivă cuprinde următoarele elemente principale şi
obligatorii în cazul oricărei infracţiuni:
• actul de executare;
• urmarea imediată (rezultatul);

• raportul de cauzalitate. Pe lângă aceste elemente, în cazul unor infracţiuni latura obiectivă
mai cuprinde şi alte elemente cum ar fi: timpul, locul modul şi mijloacele de săvârşire a
infracţiunii.

3.4.1. Actul de executare

Actul de executare al infracţiunii este conduita ilicită prin care subiectul activ săvârşeşte
infracţiunea.
Actul de executare (denumit în doctrinăşi “elementul material”) constă într-o acţiune sau
într-o inacţiune (omisiune) descrisă în norma de incriminare respectivă.
Acţiunea este conduita prin care făptuitorul face ceea ce legea penală interzice. De exemplu,
în cazul furtului, actul de executare constă în acţiunea de luare a bunului mobil al altei
persoane, iar în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale acţiunea de falsificare a unui
înscris etc.
Inacţiunea este conduita prin care făptuitorul omite, se abţine să facă ceva ce legea îi ordonă
să facă. De exemplu, la infracţiunea de nedenunţare, actul de executare constă în omisiunea
de a denunţa o anumită infracţiune, iar la infracţiunea de omisiune a sesizării organelor
judiciare actul de executare constă în omisiunea funcţionarului public de a sesiza o
infracţiune despre care a luat cunoştinţă în legătură cu serviciul său
(de exemplu, comisarul gărzii financiare nu sesizează organul judiciar despre o infracţiune
constatată la un control).

Inacţiunea constituie infracţiune numai dacă persoana în cauză avea obligaţia legală,
contractuală sau de serviciu de a face ceva pentru a preveni o consecinţă dăunătoare. De
aceea, martorul ocular la o agresiune nu comite o infracţiune dacă nu a intervenit pentru a
împiedica vătămarea unei persoane. În schimb medicul sau pompierul vor fi răspunzători
penal dacă nu au făcut ceea ce aveau obligaţia pentru a salva viaţa unei persoane.

La multe dintre infracţiuni actul de executare constă numai într-o acţiune. În schimb există
relativ puţine infracţiuni la care actul de executare constă numai într-o inacţiune.

Existăşi numeroase infracţiuni la care actul de executare poate consta fie într-o acţiune, fie
într-o inacţiune. De exemplu: abuzul de încredere, însuşirea bunului găsit, abuzul în serviciu,
neglijenţa în serviciu, luarea de mită (prin luare, dar şi prin nerespingerea promisiunii) etc.

Mai existăşi o categorie de infracţiuni la care în aparenţă actul de executare constă într-o
acţiune, dar în realitate el poate consta şi într-o inacţiune (comisiune prin omisiune). De
exemplu: omorul, uciderea din culpă, vătămarea corporală etc. Astfel, potrivit art. 174 din
codul penal omorul constă în “uciderea unei persoane”. Uciderea se comite de cele mai
multe ori printr-o acţiune (lovire, tăiere, împuşcare, strangulare etc.) dar poate fi comisăşi
prin inacţiune (de exemplu, mama nu-şi hrăneşte sau nu-şi protejează contra frigului sau
altor intemperii copilul nou-născut, ori medicul nu acordă îngrijirile necesare bolnavului aflat
în stare critică).

3.4.2. Urmarea imediată

Urmarea imediată este consecinţa socialmente periculoasă a actului de executare al

infracţiunii.
Această urmare diferă de la o infracţiune la alta, putând fi una de natură materială (un
rezultat) sau de natură morală, ori poate consta într-o stare de pericol pentru valoarea
socială apărată de legea penală.
De exemplu, la omor sau furt urmarea imediată este materială (moartea victimei, paguba
creată). În schimb la calomnie, ameninţare sau viol urmarea imediată este una de natură
morală.
Existăşi multe infracţiuni la care urmarea constă într-o stare de pericol pentru valoare socială
apărată de legea penală. De exemplu, la infracţiunile rutiere urmarea imediată este o stare
de pericol pentru siguranţa circulaţiei, la infracţiunile de fals în înscrisuri oficiale o stare de
pericol pentru încrederea publică în înscrisurile oficiale etc.
Dacă urmarea imediată este de natură materială, producerea ei trebuie dovedită. De
exemplu, că s-a produs moartea victimei sau vătămarea corporală ori că s-a cauzat
o pagubă prin înşelăciune, furt, delapidare etc.
În cazul urmărilor de natură morală sau constând într-o stare de pericol nu este necesară
dovedirea producerii lor, ci aceasta este prezumată, fiind suficient să se facă dovada
comiterii actului de executare. De exemplu, în cazul conducerii unui autovehicul în stare de
ebrietate nu trebuie dovedit că a pus în pericol siguranţa circulaţiei.

3.4.3. Raportul de cauzalitate

Nu este suficient să se fi comis o acţiune sau inacţiune prevăzută de legea penală şi să se

constate existenţa unei urmări socialmente periculoase, ci este necesar să se stabileascăşi
existenţa unui raport de cauzalitate între cele două.
Cu alte cuvinte, urmarea imediată socialmente periculoasă trebuie să fie determinată de
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, nu de alte cauze.
În cazul infracţiunilor la care urmarea imediată (rezultatul) este de natură materială raportul
de cauzalitate trebuie dovedit.
De exemplu, nu este suficient să se dovedească faptul că o persoană a aplicat o lovitură
victimei şi că ulterior victima a decedat, ci trebuie să se facăşi dovada că moartea victimei a
fost cazată de lovitura respectivă. În caz contrar, dacă s-ar stabili că moartea victimei s-a
produs din alte cauze, nu va exista infracţiune de omor, persoana care a aplicat lovitura
nefiind responsabilă pentru moartea victimei.
Nu este necesar ca acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să fie cauza exclusivă a rezultatului,
ci e suficient ca aceasta să fi contribuit la producerea rezultatului în mod conjugat cu alte
cauze sau condiţii favorizatoare (preexistente, concomitente sau ulterioare). De exemplu,
victima agresiunii suferea de o anumită boalăşi datorită acestui fapt rezistenţa sa era mai
scăzutăşi nu a supravieţuit acelei agresiuni, deşi o persoană perfect sănătoasă ar fi avut
şanse de salvare.
Pentru a se şti dacă există raport de cauzalitate se poate pune întrebarea dacă fără
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii făptuitorului s-ar mai fi produs ori nu rezultatul. Dacă
răspunsul este negativ, înseamnă că există raport de cauzalitate.
Chestiunea raportului de cauzalitate este importantă la infracţiunile cu rezultat material unde
aceasta se verifică în mod prioritar în cadrul urmăririi penale. Dacă se stabileşte inexistenţa
raportului de cauzalitate este limpede că nu există infracţiunea respectivăşi nu mai are sens
clarificarea existenţei sau nu a vinovăţiei făptuitorului. Dacă, de pildă, moartea victimei s-a
produs din cauze naturale, nu mai are sens să se pună chestiunea dacă lovirea a fost
comisă cu intenţia de a ucide.
În cazul infracţiunilor de daună morală sau de pericol nu este necesară dovedirea existenţei
raportului de cauzalitate, aceasta fiind prezumată dacă s-a dovedit săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii prevăzute de norma de incriminare. De pildă, la calomnie nu este necesar să se
stabilească existenţa raportului de cauzalitate între afirmaţiile calomniatoare şi lezarea
demnităţii victimei.

3.4.4. Timpul, locul, modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii

Orice infracţiune se comite, desigur, în anumite împrejurări de timp şi loc, însă la cele mai
multe dintre infracţiuni timpul şi locul nu au nici o semnificaţie în ceea ce priveşte existenţa
infracţiunii şi calificarea faptei.
De exemplu, fapta constituie tot infracţiune de omor, viol, înşelăciune, fals etc. indiferent
unde şi când ar fi săvârşită.
Totuşi uneori, la unele infracţiuni, legea prevede anumite cerinţe privind locul sau timpul
săvârşirii infracţiunii, caz în care aceste împrejurări au importanţă fie pentru existenţa
infracţiunii, fie pentru existenţa sau nu a unor forme agravate ale infracţiunii ce atrag o
pedeapsă mai mare.
De exemplu, pentru existenţa infracţiunii de calomnie (art. 206 C.pen) legea prevede condiţia
săvârşirii faptei “în public”. Dacă nu s-a comis în public, fapta nu constituie infracţiune de
calomnie.
Tot astfel, legea prevede că furtul comis “într-un loc public” sau “într-un mijloc de transport în
comun” ori “în timpul nopţii" constituie furt calificat (art. 209 C.pen) şi se pedepseşte mai
sever. Deci are importanţă timpul şi locul comiterii furtului, în sensul că dacă s-a comis în
împrejurările menţionate va fi furt calificat (pedepsit mai sever), iar dacă nu, va fi doar furt
simplu (pedepsit mai puţin sever).
În general, modul şi mijloacele de săvârşire nu au importanţă pentru existenţa infracţiunii şi
calificarea faptei. Există însăşi infracţiuni la care legea prevede cerinţe speciale privind
anumite moduri sau mijloace de săvârşire a faptei, cazuri în care aceste împrejurări
dobândesc semnificaţie şi trebuie lămurită existenţa sau nu a lor.
De exemplu, modul de săvârşire a uciderii “prin cruzimi” face ca fapta să constituie omor
deosebit de grav (art. 176 C.pen) şi să atragă cea mai severă pedeapsă. Este important,
deci, să se stabilească dacă făptuitorul a comis fapta prin cruzimi sau nu.

Tot astfel, furtul este considerat calificat dacă se comite prin “efracţie, escaladare sau
folosire de chei mincinoase” (art. 209 C.pen.), deci aici au importanţă modul sau mijloacele
de săvârşire.
Dacă legea nu prevede nici o condiţie privitoare la timpul, locul, modul şi mijloacele de
săvârşire a infracţiunii înseamnă că împrejurările respective sunt nerelevante pentru existenţa
infracţiunii şi calificarea faptei.
Totuşi, instanţa de judecată va ţine seamă, într-o anumită măsură, şi de asemenea
împrejurări pentru a stabili pedeapsa concretă pentru infracţiunea săvârşită, între limita
minimăşi maximă prevăzută de lege.

3.5. LATURA SUBIECTIVĂ A INFRACŢIUNII

Latura subiectivă se referă la procesele psiho-afective şi volitive care au loc în conştiinţa

făptuitorului înainte şi în timpul săvârşirii infracţiunii şi exprimă atitudinea făptuitorului faţă de
faptă ca exteriorizare obiectivă.
Latura subiectivă cuprinde următoarele elemente:
• vinovăţia;
• mobilul;
• scopul.

3.5.1. Vinovăţia

Aşa cum am arătat deja, vinovăţia are două forme de bazăşi anume intenţia şi culpa,
precum şi o formă mixtă (hibridă) denumită praeterintenţie sau intenţie depăşită.
Diferenţierea între aceste forme ale vinovăţiei are la bază în principal două elemente: unul
intelectiv ce se referă la prevederea urmării imediate a acţiunii şi unul volitiv ce se referă la
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de urmarea imediată.
 3.5.1.1. Intenţia

3.5.1.1.1. Formele intenţiei.

Intenţia se poate înfăţişa sub două forme: intenţie directă şi intenţie indirectă.

• Intenţia directă există atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei şi

doreşte, urmăreşte producerea lui (art. 19 pct. 1., lit. a) C.pen).
Este forma de vinovăţie cel mai simplu de înţeles, iar sensul ei juridic concordă cu sensul
intenţiei din limbajul obişnuit (făptuitorul săvârşeşte fapta şi doreşte, vrea să se producă
rezultatul prevăzut). De exemplu loveşte victima în cap cu un obiect contondent şi doreşte,
vrea să-i cauzeze moartea, să o ucidă).
• Intenţia indirectă (sau eventuală ) există când făptuitorul prevede rezultatul,
dar nu-l doreşte, însă acceptă posibilitatea (eventualitatea) producerii lui (art. 19 pct.
1., lit. b) C.pen).
În cazul acestei forme a intenţiei făptuitorul săvârşeşte fapta dorind producerea altui rezultat
decât cel specific unei anumite infracţiuni (uneori licit, alteori ilicit), dar prevede (îşi dă seama)
că existăşi posibilitatea de a se produce un rezultat socialmente periculos, pe care nu-l
doreşte, dar tratează cu indiferenţă, cu nepăsare această posibilitate, acceptând şi
eventualitatea producerii lui.
Cu alte cuvinte făptuitorul deşi nu doreşte rezultatul socialmente periculos, totuşi posibilitatea
producerii lui nu-l determină să renunţe la comiterea faptei, ceea ce înseamnă că făptuitorul
îşi asumă riscul producerii şi acestui rezultat, deci acceptă eventualitatea producerii lui (în
sensul “fie ce o fi”).
De exemplu, făptuitorul pune otravă pentru animalele sălbatice într-un izvor de pe câmp. Îşi
dă seama că ar putea din întâmplare să bea apăşi un om şi să moară, dar deşi nu doreşte
un asemenea lucru, totuşi pune otrava, asumându-şi riscul.
Sau dă foc casei cuiva, prevăzând că ar putea să fie şi o persoană înăuntru şi deşi nu
doreşte să ucidă pe cineva, ci numai să distrugă casa, totuşi moare o persoană ce se afla în
casă.
La fel, când pentru a-şi proteja livada contra furturilor făptuitorul leagă o sârmă cu curent
electric de 220 V pe deasupra gardului. Nu doreşte să ucidă pe cineva, dar îşi dă seama că
o persoană care se va urca pe gard ar putea să se electrocuteze şi să moară, ceea ce îl
lasă indiferent, iar acel lucru se şi întâmplă.
 3.5.1.1.2. Gradele intenţiei.

Deosebit de formele intenţiei (directăşi indirectă) reglementate de lege în sensul arătat, în

doctrina dreptului penal şi în codul penal se face o anumită distincţie şi între gradele
intenţiei, care reprezintă diferite trepte de gravitate ale acesteia.
Astfel, intenţia poate avea următoarele grade:
- simplă (intenţie directă sau indirectă comună);
- premeditată (grad mai ridicat ca gravitate al intenţiei directe);
- repentină (spontană) - grad mai scăzut de gravitate al intenţiei directe sau
indirecte.
• Intenţia simplă (intenţia neurmată de alt calificativ), reprezintă intenţia în sensul
obişnuit (fie directă, fie indirectă), întâlnită în cele mai frecvente cazuri.
• Intenţia premeditată. Premeditarea constituie circumstanţă agravantă specială
(art. 175 lit. a) C.pen.). Ea nu este definită de codul penal român şi asupra sensului ei
în doctrină există două teorii:

-Teoria subiectivă (pe care o împărtăşim) consideră că premeditarea se referă exclusiv la

aspecte ale laturii subiective a infracţiunii. Potrivit acestei teorii, presupune următoarele
cerinţe:
a) luarea hotărârii infracţionale într-o stare de relativ calm a făptuitorului, care
să-i permită să chibzuiască (să analizeze la rece) motivele pro şi contra, avantajele
şi riscurile săvârşirii faptei;
b) trecerea unui interval de timp de la luarea hotărârii până la punerea ei în executare; c)
existenţa unui plan cu privire la săvârşirea infracţiunii. Teoria subiectivă consideră că
premeditarea este circumstanţă agravantă personală, care nu se răsfrânge asupra
participanţilor.

De asemeni, conform teoriei subiective, premeditarea nu poate coexista cu starea de

provocare, fiindcă cele două circumstanţe presupun stări psihice diametral opuse şi
incompatibile (stare de calm, respectiv stare de tulburare psihică).
Conform teoriei subiective, actele preparatorii nu fac parte din premeditare, dar atunci când
ele există sunt utile pentru dovedirea existenţei premeditării. În orice caz, actele preparatorii
nu sunt legate exclusiv de premeditare, putând exista şi în absenţa premeditării (de
exemplu, în cazul intenţiei repentine).
-Teoria obiectivă consideră că premeditarea ţine atât de latura subiectivă. cât şi de latura
obiectivă a infracţiunii. Această teorie recunoaşte în principiu condiţiile premeditării arătate în
cazul teoriei subiective, dar consideră că premeditarea poate exista numai dacă hotărârea
infracţională s-a exteriorizat prin acte preparatorii. Accentul cade în cazul acestei teorii pe
actele preparatorii, în absenţa cărora nu ar exista premeditare.

Teoria obiectivă consideră că premeditarea este circumstanţă agravantă reală, care se

răsfrânge asupra participanţilor. Potrivit teoriei obiective, premeditarea poate coexista cu
starea de provocare.
• Intenţie repentină (spontană) există atunci când făptuitorul ia hotărârea
infracţională în mod spontan, sub imperiul unei puternice tulburări psihice, datorită
căreia capacitatea psihică a persoanei de a analiza şi discerne este diminuată. Este
cazul circumstanţei atenuante generale a stării de provocare (art. 73 lit. b) C.pen) când
tulburarea psihică a făptuitorului este generată de actul provocator al victimei, sau de
infracţiunea de pruncucidere (art. 177 C.pen) când starea de tulburare este generată de
o stare maladivă asociată cu procesul naşterii.

3.5.1.2. Culpa

3.5.1.2.1. Formele culpei.

Şi culpa poate avea două forme şi anume: culpa cu prevedere şi culpa fără prevedere.

• Culpa cu prevedere există când făptuitorul prevede rezultatul, dar nu-l

doreşte, socotind (sperând) în mod uşuratic că nu se va produce.(art. 19 pct. 2., lit. a)
C.pen.)
Prin comparaţie cu intenţia indirectă, în cazul culpei cu prevedere făptuitorul nu acceptă
eventualitatea rezultatului, sperând că acesta nu se va produce. Nu este vorba de o simplă
speranţă, ci făptuitorul îşi întemeiază speranţa pe anumite elemente obiective datorită cărora
producerea rezultatului ar putea fi evitată. Însă acele elemente obiective sunt supraevaluate
şi din această cauză totuşi rezultatul se produce.
Această formă a culpei (denumităşi temeritate, uşurinţă, nesocotinţă etc.) caracterizează
conduita unei persoane predispusă la riscuri, ce manifestă un curaj
nesăbuit, dublat de supraevaluarea capacităţilor personale şi de tratarea superficială sau
minimalizarea riscurilor.

De exemplu, un automobilist se angajează în depăşire, deşi vede că din sens opus vine un
autovehicul şi se află la o distanţă relativ mică. Automobilistul prevede că ar putea cauza un
accident cu consecinţele aferente, dar nu doreşte acest rezultat şi nici nu acceptă
eventualitatea lui (căci nu-I este indiferent că ar putea să moară ori să sufere vătămări), ci
speră în sinea sa că va reuşi să evite cu bine ciocnirea (ca şi în alte dăţi) şi să-şi continue
drumul, bazându-se pe calităţile lui de şofer, pe performanţele maşinii sale şi starea bună a
drumului. Totuşi accidentul se produce.
Sau vânătorul care, deşi vede în că în apropierea unui animal sălbatic se află o persoană,
totuşi trage cu arma asupra animalului, dar nimereşte persoana. Vânătorul a prevăzut
posibilitatea de a împuşca persoana, dar nu a dorit acest rezultat, nici nu l-a acceptat, ci a
sperat că nu se va întâmpla acel lucru, bizuindu-se pe calităţile sale de bun trăgător, pe
calităţile armei sale, pe vizibilitatea bună etc., elemente pe care însă lea supraevaluat.

Dacă însă speranţa făptuitorului că nu se va produce rezultatul nu s-ar baza pe nimic

concret, ci doar pe hazard, nu va mai fi vorba de culpă cu prevedere, ci de intenţie indirectă,
căci hazardul înseamnă acceptarea oricărei variante, fie bune, fie rele.
Dacă făptuitorul dă brânci într-o apă adâncă unei persoane care nu ştie să înoate şi o lasă
acolo, zicându-şi în sine că speră că persoana nu se va îneca, va fi intenţie indirectă de a
ucide, fiindcă în realitate făptuitorul pe nimic nu s-a întemeiat, ci a lăsat lucrurile să decurgă
în voia hazardului, deci şi-a asumat şi riscul morţii victimei.
• Culpa fără prevedere există când făptuitorul nu prevede rezultatul, deşi putea şi
trebuia să-l prevadă (art. 19 pct. 2., lit. b) C.pen.). Spre deosebire de celelalte forme ale
vinovăţiei analizate mai sus, în cazul culpei fără prevedere făptuitorul nu prevede urmarea
imediată (rezultatul) faptei sale.
Însă pentru existenţa acestei forme a culpei se cer îndeplinite cumulativ două condiţii:

• să fi putut să prevadă rezultatul şi

• să fi avut obligaţia de a-l prevedea.

Posibilitatea prevederii se apreciază in abstracto după posibilităţile de prevedere ale omului

obişnuit, nu după cele ale unui om excepţional. Totodată în concret se va ţine seamăşi de
nivelul de pregătire, de profesia şi experienţa de viaţă a făptuitorului,
pentru a da răspuns la întrebarea dacă în condiţii normale, cu o atenţie normală la ceea ce
se întâmplă, acea persoană putea să prevadă rezultatul.

Neprevederea se poate datora unor situaţii diverse ce ţin de persoana făptuitorului: în mod
frecvent neatenţiei, neglijenţei, superficialităţii, uitării, nepriceperii, nedibăciei, adormirii etc.

De exemplu, şoferul nu vede semaforul roşu, pentru că era atent la o persoană de pe trotuar
sau la o discuţie cu cineva din maşină, ori adoarme la volan şi pierde controlul direcţiei, ori
conduce deşi i-a slăbit vederea, iar datorită acestor împrejurări accidentează o persoană, ori
cineva datorită grabei uită aragazul aprins şi ia foc casa, ori o persoană lipsită de
cunoştinţele necesare execută o instalaţie electrică improvizată şi cauzează electrocutarea
unei persoane etc.
Dacă neprevederea s-a datorat unor asemenea situaţii va exista culpă fără prevedere,
deoarece în mod normal, comportându-se cu diligenţa obişnuită, făptuitorul ar fi putut, ar fi
avut capacitatea să prevadă rezultatul.
Dacă însă producerea rezultatului nu putea fi prevăzută, nu va exista culpăşi prin urmare
nici infracţiune, ci vor fi aplicabile dispoziţiile din codul penal privitoare la cazul fortuit (art. 47
C.pen).
De exemplu, şoferul suferă un infarct, datorită căruia pierde controlul volanului şi cauzează
un accident mortal. Şoferul supravieţuieşte şi nu s-a aflat în culpă, nici nu există infracţiune,
deoarece el (şi nici chiar medicul) nu putea să prevadă că atunci şi acolo avea să sufere un
infarct.
Obligaţia de prevedere a rezultatului socialmente periculos decurge de obicei din îndatorirea
socială generală de comportament prudent, în sensul de a nu periclita pe alţii şi a nu cauza
daune altora. O asemenea obligaţie este însuşită de orice membru al societăţii, ca parte
componentă a procesului de educaţie elementară.
Alteori obligaţia de prevedere rezultă în mod expres din dispoziţii legale ori din măsuri de
prevedere aferente exerciţiului unor profesii, meserii sau activităţi. De pildă, obligaţia
şoferului de a fi atent la trafic, de a nu conduce în stare de ebrietate ori de oboseală etc.
rezultă din legislaţia rutieră, obligaţiile felurite în domeniul protecţiei muncii revin angajaţilor
din normele specifice de protecţia muncii etc. De aceea, când este vorba de încălcarea unor
norme specifice unor profesii, meserii sau activităţi, pentru a şti dacă există vreo culpă va
trebui să se stabilească dacă făptuitorului îi revenea sau nu obligaţia respectării acelor
norme de prudenţă.
 3.5.1.2.2. Gradele culpei.

Codul nostru penal nu face nici o distincţie în cazul culpei în raport de gravitatea acesteia.

În doctrină se arată totuşi căşi culpa poate avea diferite grade:

• culpa lata (culpa gravă);
• culpa levis (culpă uşoară);
• culpa levissima (culpă foarte uşoară).

Gradul concret al culpei făptuitorului nu influenţează existenţa infracţiunii şi nici calificarea

faptei, însă va fi avut în vedere, alături de alte criterii, la individualizarea judiciară a pedepsei.

3.5.1.3. Praeterintenţia

• Praeterintenţia sau intenţia depăşită există atunci când făptuitorul săvârşeşte cu

intenţie o faptă, urmărind producerea unui anumit rezultat, dar din culpa sa se produce
un rezultat mai grav.
Această formă mixtă de vinovăţie, ocupă sub aspectul gravităţii o poziţie intermediară între
intenţie şi culpă. Este vorba despre o intenţie iniţială vizând un rezultat mai puţin grav, peste
care se suprapune o culpă cu privire la un rezultat mai grav.

Exemplul cel mai elocvent îl reprezintă infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte (art. 183 C.pen). În acest caz făptuitorul aplică lovituri sau alte violenţe victimei,
dorind să-I cauzeze suferinţe fizice sau vătămări corporale, dar se produce un rezultat mai
grav şi anume moartea victimei, rezultat pentru care făptuitorul se află în culpă.

Această infracţiune este mai puţin gravă decât omorul (care se comite cu intenţie) şi mai
gravă decât uciderea din culpă (care se comite doar din culpă)
De exemplu, făptuitorul aplică o lovitură cu pumnul victimei sau o îmbrânceşte ori îi pune
piedică, iar victima cade, se loveşte cu capul de un obiect de mobilier sau de o piatră,
bordură a trotuarului etc. şi decedează, ori cade de pe trotuar pe carosabil şi este lovită
mortal de o maşină. În asemenea cazuri este evident că, pe de o parte a existat o acţiune
intenţionată, urmărindu-se lovirea sau vătămarea victimei, dar totodată şi o culpă a
făptuitorului în privinţa morţii victimei, deoarece făptuitorul nu a prevăzut
acest rezultat, deşi în împrejurările concrete respective putea şi trebuia să prevadă că
victima ar putea cădea şi suferi un traumatism grav.

În codul penal sunt prevăzute mai multe infracţiuni cu forme (conţinuturi) agravate complexe
praeterintenţionate (la infracţiunea de viol, lipsire de libertate în mod ilegal, provocarea
ilegală a avortului, tâlhărie etc.).
Practica judiciară oferă adesea exemple de soluţii discutabile sub aspectul reţinerii
praeterintenţiei ca formă de vinovăţie în speţe în care în realitate forma corectă de vinovăţie
era intenţia indirectă.

3.5.2. Mobilul şi scopul

Vinovăţia este un element obligatoriu pentru orice infracţiune, deoarece ea constituie, aşa
cum am arătat deja, o trăsătură esenţială a infracţiunii. Absenţa vinovăţiei face ca fapta să nu
constituie infracţiune.
Pe lângă vinovăţie, latura subiectivă mai poate cuprinde şi alte două elemente care nu au
caracter obligatoriu pentru orice infracţiune şi anume mobilul şi scopul.
3.5.2.1. Mobilul

• Mobilul sau motivul este elementul subiectiv care determină o persoană să ia

hotărârea de a săvârşi o anumită infracţiune. Mobilul este acel resort psihic ce
împinge, îmboldeşte persoana să comită o infracţiune.
Mobilurile infracţiunilor pot fi foarte diverse, în general având o conotaţie negativă: ura,
răzbunarea, invidia, gelozia, interesul material, setea de putere etc. şi rareori una pozitivă:
nevoia de hrană, mila, compasiunea, afecţiunea etc.
Practic fiecare infracţiune intenţionată are în spatele său un anumit mobil, însă cu toate
acestea mobilul nu are importanţă pentru existenţa şi conţinutul celor mai multe infracţiuni,
fiind indiferent care a fost acela.
Mobilul devine un element necesar, o cerinţă a conţinutului unei infracţiuni numai atunci când
legea prevede în mod expres o asemenea cerinţă specială. De exemplu, în cazul omorului
calificat (art. 175 lit. b) C.pen) legea prevede că omorul “din interes material” constituie o
circumstanţă agravantă.
La fel, în cazul abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 147 C.pen) apartenenţa
victimei la o anumită naţionalitate, rasă, religie etc. trebuie să constituie mobilul faptei
abuzive, discriminatorii a funcţionarului public, fără de care nu se poate realiza conţinutul
infracţiunii respective.
La majoritatea infracţiunilor legea nu prevede cerinţa vreunui mobil. Totuşi mobilul concret al
acestora poate fi util, dacă se poate dovedi, pentru că ajută la demonstrarea existenţei
vinovăţiei făptuitorului.
3.5.2.2. Scopul

• Scopul este reprezentarea psihică, imaginea mentală a unei consecinţe dorite

de făptuitor, ce ar urma să se producă după săvârşirea infracţiunii, consecinţă a cărei
îndeplinire depinde de săvârşirea infracţiunii şi îl face pe făptuitor să recurgă la
comiterea faptei spre a o vedea împlinită.
Ca şi mobilul, scopul influenţeazăşi el atitudinea infractorului, susţinându-i hotărârea şi
direcţionându-i conduita. În timp ce mobilul îl determină pe făptuitor, îl împinge spre
infracţiune, scopul mai curând îl atrage ca imagine a ceva convenabil şi dorit ce ar urma să
obţină ori să se întâmple în viitor, după săvârşirea infracţiunii.
De exemplu, scopul unei infracţiuni de evaziune fiscală ar putea fi construirea unei vile,
cheltuirea banilor pentru distracţii, oferirea unui cadou amantei etc.
Asemeni şarpelui biblic, mobilul îl îmboldeşte pe făptuitor, îi dă ghes să se hotărascăşi să
comită infracţiunea, în timp ce scopul este asemeni mirajului unei oaze pe care călătorul prin
deşert o vede în depărtare şi-l face să se îndrepte spre ea ori cântecului de sirenă ce îl
ademeneşte pe navigator spre ape periculoase.
La majoritatea infracţiunilor scopul urmărit de infractor nu are nici o importanţă pentru
existenţa infracţiunii, indiferent care ar fi el. Există însăşi un număr de infracţiuni pentru care
legea prevede cerinţa urmăririi unui scop special.
De exemplu, la furt se prevede cerinţa scopului însuşirii pe nedrept bunului, la înşelăciune
scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, la omorul calificat
scopul de a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni etc.
În asemenea cazuri urmărirea scopului cerut de lege devine un element obligatoriu al laturii
subiective a infracţiunii, iar absenţa acelui scop face ca fapta să nu fie infracţiune ori să nu
existe circumstanţa agravantă respectivă. De exemplu, dacă luarea bunului altuia nu s-a
făcut în scopul însuşirii pe nedrept, nu există infracţiunea de furt. Sau, dacă omorul nu a avut
ca scop înlesnirea săvârşirii altei infracţiuni nu va exista omor calificat, ci omor simplu.

Scopul special este un scop imediat (apropiat), alături de care poate exista şi un scop
mediat (îndepărtat) care nu este prevăzut de norma de incriminare
Scopul nu trebuie confundat cu urmarea imediată a infracţiunii (rezultatul) care în cazul
intenţiei directe este şi ea dorită de infractor.
Urmarea imediatăţine de latura obiectivă a infracţiunii, aşa cum am arătat, iar producerea ei
este necesară pentru consumarea infracţiunii. În schimb scopul este numai o imagine psihică
privitoare la ceva viitor, ce ar urma să devină realitate după consumarea infracţiunii.

De aceea este necesar doar ca scopul să fi fost urmărit în momentul comiterii faptei, să fi fost
prezent atunci în conştiinţa făptuitorului. Ce se întâmplă ulterior săvârşirii infracţiunii nu mai
are nici o importanţă şi nu poate influenţa infracţiunea deja comisă. Nu contează dacă scopul
urmărit de făptuitor s-a îndeplinit ori nu, deoarece transpunerea în realitate, materializarea a
ceea ce a constituit scopul ca reprezentare psihică nu face parte din conţinutul infracţiunii.

De exemplu, obţinerea efectivă unui folos material (bani sau alte bunuri) după consumarea
infracţiunii de şantaj nu face parte din conţinutul infracţiunii şi nu are nici o importanţă dacă
se realizează ori nu. Nu acesta este scopul infracţiunii, ci gândul şi dorinţa de a obţine folosul
ce a existat în conştiinţa făptuitorului înainte şi în timpul săvârşirii infracţiunii.

Când legea prevede cerinţa unui scop special pentru existenţa infracţiunii, înseamnă că
acea infracţiune trebuie să fie comisă cu intenţie directă.
Chiar dacă infractorul nu doreşte în mod special producerea rezultatului specific acelei
infracţiuni (de exemplu, moartea victimei), din moment ce el urmăreşte scopul, iar atingerea
acelui scop depinde de producerea rezultatului, rezultă că făptuitorul urmăreşte şi
producerea rezultatului, deci există intenţie directă.
 4. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

4.1. CONŢINUTUL LEGAL ŞI CONŢINUTUL CONCRET

Structura infracţiunii reprezintă un tipar general abstract care este valabil pentru orice
infracţiune. Ea arată doar ce fel de elemente trebuie sau poate să cuprindă o infracţiune, ce
condiţii trebuie să îndeplinească acestea şi ce relaţii pot exista între ele.
Cu alte cuvinte, structura infracţiunii reprezintă tiparul, şablonul după care este construită
orice infracţiune prin normele de incriminare.
Astfel, norma juridică inserează în rubricile acestui tipar-şablon trăsături esenţiale
determinate, astfel că rezultă tipuri specifice de infracţiuni care, deşi respectă tiparul general,
se deosebesc între ele. Aşadar norma de incriminare umple (completează) cu elemente
esenţiale determinate structura până atunci abstractă a infracţiunii, dând naştere unei entităţi
juridice denumite conţinutul infracţiunii.
Conţinutul infracţiunii este de două feluri: conţinutul legal şi conţinutul concret.

4.1.1. Conţinutul legal

• Conţinutul legal al infracţiunii este format din totalitatea trăsăturilor specifice

esenţiale prevăzute de norma de incriminare cu privire la elementele unei infracţiuni,
care conferă individualitate acelei infracţiuni şi o fac să se deosebească faţă de
celelalte.
Structura generală a infracţiunii ne arată ce este obiectul, ce sunt subiecţii oricărei
infracţiuni, ce fel de elemente poate să cuprindă latura obiectivăşi latura subiectivă, ce
înseamnă ele, care dintre ele sunt obligatorii şi care nu.
Conţinutul legal al infracţiunii ne arată care este obiectul juridic sau material al unei anumite
infracţiuni şi cine sunt subiecţii, din care anume acţiuni (inacţiuni) şi urmări este formată
latura obiectivăşi care anume formă de vinovăţie este necesară pentru latura subiectivă a
acelei infracţiuni.
Astfel, conţinutul legal al infracţiunii de omor format din trăsăturile specifice privitoare la
obiect, subiecţi, latură obiectivăşi latură subiectivă care trebuie să fie îndeplinite întotdeauna
pentru existenţa acestei infracţiuni. El se deosebeşte faţă de conţinuturile altor infracţiuni
(vătămare corporală, ameninţare, furt, înşelăciune etc.) care se caracterizează prin alte
trăsături specifice.
Conţinutul legal al infracţiunii are caracter tipic şi necesar, în sensul că este identic şi
necesar pentru orice infracţiune concretă de acel fel.
De exemplu, orice infracţiune concretă de furt trebuie să îndeplinească trăsăturile tipice ale
conţinutului legal prevăzute de norma de incriminare.
În textele de lege şi în literatura juridică se foloseşte adeseori expresia “elemente constitutive
ale infracţiunii”. Acestea nu sunt altceva decât acele trăsături cerute de norma de incriminare
cu privire la elementele infracţiunii (obiect, subiecţi, latură obiectivă sau latură subiectivă)
precum şi unele cerinţe speciale prevăzute în cazul unor infracţiuni. Elementele constitutive
ale infracţiunii sunt, de fapt, elementele conţinutului legal al infracţiunii.

Desigur, trebuie subliniată distincţia dintre elementele structurale ale infracţiunii şi elementele
constitutive ale unei anumite infracţiuni. De exemplu, nu este element constitutiv al infracţiunii
de furt obiectul material, ci lucrul prevăzut de norma de incriminare, adică bunul mobil. La fel,
nici vinovăţia nu este element constitutiv ci forma de vinovăţie cerută de norma de
incriminare a furtului, adică intenţia directă.

4.1.2. Conţinutul concret

• Conţinutul concret al infracţiunii este format din totalitatea trăsăturilor concrete

ale elementelor unei infracţiuni săvârşite.
Conţinutul concret al unei infracţiuni este totdeauna mai bogat decât cel legal, cuprinzând în
formă concretizată trăsăturile tipice şi necesare impuse de conţinutul legal, precum şi alte
trăsături concrete care nu au caracter necesar, nefiind cerute de conţinutul legal, dar sunt
prezente în cazul infracţiunii săvârşite. Acestea din urmă se pot referi, de exemplu, la
subiecţii infracţiunii, timpul, locul, modul sau mijloacele de săvârşire, mobilul sau scopul
infracţiunii.
De exemplu, la infracţiunea de furt, conţinutul concret se referă la: bunul concret furat, cine
este autorul, cine sunt instigatorii sau complicii (dacă au existat), cine este persoana
păgubită, în ce anume a constat acţiunea de luare a bunului, care a fost valoarea pagubei,
unde şi când s-a comis fapta, cum a procedat autorul, ce instrumente a folosit, care a fost
intenţia, care a fost mobilul şi scopul.
Tabelul următor ilustrează relaţia dintre structura infracţiunii, conţinutul legal şi conţinutul
concret, în cazul infracţiunii de omor.
 Relaţia dintre structura infracţiunii, conţinutul legal şi
conţinutul concret (exemplu)

STRUCTURA CONŢINUTUL LEGAL prevăzut CONŢINUTUL CONCRET

INFRACŢIUNII (orice de art. 174 C.pen. (orice (infracţiunea de omor concret
infracţiune) infracţiune de omor) săvârşită)

Obiectul juridic - viaţa persoanei viaţa victimei Y

Obiectul material - corpul persoanei corpul victimei Y

Subiectul activ - orice persoană responsabilă penal - X cu datele de identificare cutare,

(legea nu prevede cerinţe speciale) vârsta 21 ani, cu discernământ, sexul
bărbătesc, necăsătorit, infractor
primar, studii cutare, ocupaţia cutare
etc.
Subiectul pasiv - orice persoană (legea nu prevede - Y cu datele de identificare cutare,
cerinţe speciale) vârsta cutare, sexul cutare, ocupaţia
cutare etc.
- uciderea unei persoane (acţiune - ucidere prin acţiunea de înjunghiere
sau inacţiune)
Acţiunea sau inacţiunea
Rezultatul - moartea victimei - moartea lui Y la data cutare

- trebuie dovedit - dovedit concret prin probele

administrate (expertiza medico-legală,
Raportul de cauzalitate martorii cutare etc.)
- indiferent (legea nu prevede - în ziua cutare, ora cutare, locul
Timpul, locul, modul, cerinţe speciale) (este indiferent) cutare, prin două lovituri aplicate cu
mijloacele cuţitul de bucătărie corp delict având
dimensiunile cutare etc.
Vinovăţia - intenţie directă sau indirectă - intenţie directă (dedusă din aplicarea
a două lovituri de cuţit, cu intensitate
mare, în zona inimii)
Mobilul şi scopul - indiferent (legea nu prevede - mobilul concret: gelozia; scopul:
cerinţe speciale) necunoscut.
Conţinutul concret are un caracter individual, făcând să se deosebească între ele
infracţiunile de acelaşi fel, încât practic nu există două infracţiuni concrete identice.
De exemplu, fiecare infracţiune de furt săvârşită se deosebeşte de alte infracţiuni de furt prin
anumite trăsături particulare (obiectul material concret, persoana infractorului, subiectul pasiv
concret, valoarea pagubei, timpul, locul şi modul concret de săvârşire, instrumentele folosite
etc.).
Conţinutul concret este important prin faptul că relevă îndeplinirea (sau nu) a elementelor
cerute de conţinutul legal al infracţiunii, fără de care infracţiunea respectivă
nu ar putea exista, iar în plus oferă elemente privitoare la pericolul concret al faptei, la
persoana infractorului şi la alte împrejurări concrete care vor servi la individualizarea
judiciară a pedepsei.

4.2. FELURILE CONŢINUTULUI LEGAL

Conţinutul legal poate fi de mai multe feluri: de bază, agravat, atenuat, complex ori
alternativ.

4.2.1. Conţinutul de bază

• Conţinutul de bază al infracţiunii este format din totalitatea trăsăturilor esenţiale

prevăzute de norma de incriminare, a căror întrunire este necesarăşi suficientă pentru
existenţa unei anumite infracţiuni.
Cu alte cuvinte, conţinutul de bază este format din minimul de elemente necesare pentru
existenţa infracţiunii.
Multe dintre infracţiunile prevăzute în codul penal sau în legi speciale au numai un conţinut
de bază. De exemplu: sclavia, ameninţarea, divulgarea secretului profesional, calomnia,
seducţia, incestul, abuzul de încredere, tăinuirea etc.

4.2.2. Conţinutul agravat

Toate infracţiunile un conţinut de bază, pentru care legea prevede anumite pedepse sau alte
sancţiuni penale. Uneori însă, pe lângă conţinutul de bază, norma de incriminare mai
prevede (de obicei în alineate separate) anumite împrejurări care dau infracţiunii respective
un plus de gravitate şi atrag pedepse mai severe decât cele aferente conţinutului de bază.

În asemenea cazuri ne găsim în prezenţa unui conţinut agravat al infracţiunii.

Împrejurările cu caracter agravant prevăzute în norma de incriminare sunt denumite
circumstanţe agravante speciale sau circumstanţe agravante de calificare (spre a le deosebi
de circumstanţele agravante generale, prevăzute în partea generală a codului penal). Alţi
autori le denumesc elemente circumstanţiale agravante. Indiferent de terminologia utilizată,
este vorba despre împrejurările cu efect agravant prevăzute de norma de incriminare.

Circumstanţele agravante speciale se pot referi la diferite elemente ale infracţiunii. De

exemplu, la furtul calificat (art. 209 C.pen), circumstanţele agravante speciale se referă la:
obiectul material (acte de stare civilă, de identificare sau legitimare) sau la
subiectul pasiv (persoană în neputinţă de a se apăra) ori la aspecte ale laturii obiective:
timpul (în timpul nopţii, timpul unei calamităţi), locul săvârşii faptei (loc public, mijloc de
transport în comun.) la modul de săvârşire (prin efracţie, escaladare etc.) ş.a.m.d.

Sub aspect terminologic, în doctrinăşi în practica judiciară se mai folosesc şi expresiile “formă
simplă a infracţiunii” sinonimă cu aceea de “conţinut de bază al infracţiunii” şi de “formă
agravată a infracţiunii” sinonimă cu aceea de “conţinut agravat al infracţiunii”.

Datorită erorilor frecvente de exprimare verbală sau în scris, atragem atenţia asupra faptului
că din punct de vedere gramatical numai circumstanţele pot fi “agravante” sau “atenuante”, în
timp ce conţinutul este “agravat” (atenuat), respectiv forma infracţiunii este “agravată”
(atenuată).
• Conţinutul agravat al infracţiunii este acela care, pe lângă elementele
conţinutului de bază, mai cuprinde şi una sau mai multe circumstanţe agravante
speciale (de calificare), care imprimă infracţiunii astfel săvârşite o gravitate sporităşi
atrag o pedeapsă mai severă decât cea prevăzută pentru conţinutul de bază.

Conţinutul agravat al unei infracţiuni absoarbe conţinutul de bază deoarece pentru putea fi
realizat conţinutul agravat trebuie ca în primul rând fapta să întrunească elementele
necesare pentru existenţa infracţiunii (adică cele ale conţinutului de bază), pe lângă care
mai trebuie să fie întrunite şi una (sau mai multe) dintre circumstanţelor agravante speciale
prevăzute de norma de incriminare.
Astfel, de exemplu, omorul calificat (art. 175 C.pen) nu este altceva decât o infracţiune care
întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunii de omor simplu (de bază) prevăzute
de art. 174 C.pen., la care se adaugă una sau mai multe circumstanţe dintre cele prevăzute
în art. 175 C.pen.
De aceea textul art. 175 C.pen. nu poate avea existenţă de sine stătătoare, ci numai
combinat cu art. 174 C.pen. şi orice infracţiune de omor calificat trebuie încadrată cu referire
la ambele texte (de exemplu, art. 174, 175 lit. a) C.pen).
La fel stau lucrurile şi în cazul omorului deosebit de grav (art. 176 C.pen) sau al furtului
calificat (art. 209 C.pen.).
Tehnica prin care legiuitorul prevede conţinuturi agravate ale unor infracţiuni poate fi şi alta
decât aceea de a adăuga circumstanţe agravante la conţinutul de bază al unei infracţiuni în
sensul arătat mai sus.
O astfel de tehnică constă în înlocuirea unui element al conţinutului de bază cu un alt
element care imprimă infracţiunii o gravitate sporită.
De exemplu, conţinutul de bază al infracţiunii de vătămare corporală gravă presupune ca
element constitutiv intenţia indirectă sau praeterintenţia. (art. 182 alin. 1 C.pen.). Prin
înlocuirea acestui element care caracterizează vinovăţia cu unul cu o semnificaţie mai
gravăşi anume intenţia directă rezultă un conţinut agravat al infracţiunii (art. 182 alin. 3).

Uneori conţinutul agravat este construit prin înlocuirea urmării specifice conţinutului de bază
cu o urmare mai gravă . De exemplu, tot la infracţiunea de vătămare gravă, rezultatul aferent
conţinutului de bază este înlocuit cu unul mai grav şi astfel rezultă un conţinut agravat (art.
182 alin. 2 C.pen).
Alteori, la elementele conţinutului de bază se adaugă unele cerinţe speciale. De exemplu,
conţinutul de bază al infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii (art. 179 C.pen)
presupune ca subiect pasiv orice persoană. Dacă însă victima este o persoană cu o calitate
specială (minor) se realizează conţinutul agravat. Acest conţinut întruneşte toate elementele
conţinutului de bazăşi în plus calitatea specială a subiectului pasiv.

În mod frecvent la unele infracţiuni se întâlneşte nu numai un singur conţinut agravat, ci mai
multe. Existenţa lor se poate constata din prevederea în norma de incriminare a unor
pedepse din ce în ce mai mari (în cascadă), comparativ cu pedeapsa pentru conţinutul de
bază. Vor exista atâtea conţinuturi agravate câte pedepse din ce în ce mai mari sunt
prevăzute.
De exemplu, infracţiunea de vătămare corporală gravă are două conţinuturi agravate (art.
182 alin. 2 şi art. 182 alin. 3 C.pen).
Pentru a fi corect înţelese, conţinuturile agravate în cascadă trebuie analizate în
succesiunea textelor de lege care le prevăd, deoarece în mod frecvent conţinutul agravat
următor preia circumstanţele agravante din alineatul sau alineatele precedente.
Conţinutul agravat pedepsit mai sever absoarbe conţinutul agravat pedepsit mai puţin sever,
însă la calificarea faptei trebuie indicate toate conţinuturile agravate întrunite, cât şi
circumstanţele agravante speciale incidente, deoarece toate acestea vor servi la
individualizarea pedepsei.
De exemplu, dacă omorul întruneşte cerinţele conţinutului prevăzut de art. 176 lit. a) şi b),
dar şi cele din în art. 175 lit. a) C.pen. vor trebui reţinute şi indicate toate textele
menţionate, deşi omorul deosebit de grav absoarbe omorul calificat, iar pedeapsa va fi
stabilită între limitele prevăzute pentru omorul deosebit de grav.

Conţinuturile agravate sunt prevăzute, de regulă, în alineate separate următoare primului

alineat (care prevede conţinutul de bază).
Uneori însă legiuitorul se abate de la acest procedeu, prevăzând două sau chiar mai multe
conţinuturi agravate în acelaşi alineat, sub forma unor teze diferite, fiecăreia
corespunzându-i altă pedeapsă. De exemplu, la infracţiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal, art. 189 alin. 5 C.pen. prevede trei conţinuturi (forme) agravate în trei teze diferite.

În fine, alteori conţinutul de bază al unei infracţiuni este prevăzut într-un articol de lege, iar
conţinutul agravat (sau conţinuturile agravate) în alte articole.
Este cazul omorului (art. 174, 175 şi 176 C.pen. sau al furtului (art. 208 şi 209 C.pen.)

Nu trebuie confundată pluralitatea de circumstanţe agravante de la o infracţiune cu

pluralitatea de conţinuturi agravate.
Va exista un singur conţinut agravat ori de câte ori se prevede o singură pedeapsă pentru
mai multe circumstanţe agravante cu caracter alternativ. De exemplu, art. 175 C.pen.
prevede un singur conţinut agravat al omorului. La fel şi art. 176 C.pen.

4.2.3. Conţinutul atenuat

Existăşi unele cazuri (relativ puţine) când pe lângă conţinutul de bază al unei infracţiuni,
norma de incriminare prevede şi unele împrejurări datorită cărora fapta prezintă o gravitate
mai redusă (circumstanţe atenuante speciale sau de calificare), iar pedeapsa legală este şi
ea mai redusă.
Un asemenea conţinut este denumit conţinut atenuat al infracţiunii.
De exemplu la infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete se prevede in art. 157 alin.
2 C.pen. un conţinut atenuat care se deosebeşte faţă de conţinutul de bază prin natura
documentelor sau datelor (mai puţin importante) ce formează obiectul material al infracţiunii.
La fel, la infracţiunea de subminare a puterii de stat se prevede un conţinut atenuat în art.
162 alin. 2, acesta deosebindu-se faţă de conţinutul de bază prin natura acţiunii incriminate
(alte acţiuni violente) comparativ cu acţiunea din conţinutul de bază (acţiunea armată).
Un alt exemplu este infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri în cazul căreia
conţinutul atenuat (art. 242 alin. 2 C.pen.) diferă faţă de cel de bază prin forma de vinovăţie
(culpa) faţă conţinutul de bază la care vinovăţia constă în intenţie.
Un situaţie mai specială este cea a infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul
(art.246-250 C.pen.) al căror conţinut de bază presupune calitatea de “funcţionar public “a
subiectului activ.
Potrivit art. 258 C.pen., “dispoziţiile art. 246-250 privitoare la funcţionari publici se aplicăşi
celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.”
De aici rezultă că la fiecare dintre infracţiunile menţionate existăşi câte un conţinut atenuat,
care diferă faţă de cel prevăzut în textul respectiv numai prin calitatea subiectului activ, adică
aceea de “funcţionar” în loc de “funcţionar public” şi se pedepseşte mai puţin sever.

4.2.4. Conţinutul complex

Conţinutul complex este cel propriu infracţiunilor complexe.

Un asemenea conţinut întruneşte laolaltă elementele conţinuturilor infracţiunilor reunite sau
ale infracţiunilor absorbite prin voinţa legii, precum şi (uneori) unele elemente suplimentare.

De exemplu, conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie întruneşte elementele constitutive

ale infracţiunii de furt şi ale celei de ameninţare, lovire sau vătămare corporală, cât şi
elemente suplimentare (legătura obiectivă de la mijloc la scop între cele două acţiuni şi
reflectarea acesteia în psihicul făptuitorului).
La fel, conţinutul infracţiunii complexe de provocare ilegală a avortului care a avut ca urmare
moartea victimei, trebuie să întrunească elementele conţinutului de bază al infracţiunii de
provocare ilegală a avortului, cât şi cele ale conţinutului infracţiunii de ucidere din culpă.

Dacă un conţinut legal nu întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunilor pretins
reunite, înseamnă că nu există o infracţiune complexă. de exemplu, conţinutul infracţiunii de
furt prin efracţie, escaladare sau folosire de chei mincinoase nu întruneşte şi elementele
constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu.

4.2.5. Conţinutul alternativ

Normele de incriminare prevăd nu rareori elemente echivalente cu caracter alternativ în

conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
 • Acel conţinut ce se poate realiza prin întrunirea în mod alternativ (nu cumulativ)
a unor elemente cărora legiuitorul le atribuie valoare şi funcţie echivalentă, se numeşte
conţinut alternativ, iar infracţiunea cu astfel de conţinut este o infracţiune cu conţinut
alternativ.
În astfel de cazuri ceea ce alternează nu este întregul conţinut, ci numai un element sau un
număr mic de elemente dintre cele care caracterizează latura obiectivă a infracţiunii.

Caracterul alternativ al elementelor în cauză rezultă din modul de redactare a normei de

incriminare, prin enumerarea prin juxtapunere a elementelor respective sau prin folosirea
conjuncţiilor cu sens de alternare (“sau”, “ori” “fie”).
De obicei elementul alternativ este numai actul de executare (acţiunea sau inacţiunea).
Alteori alternative sunt urmările imediate, sau pot fi alternative atât actul de executare, cât şi
urmările.
1
De exemplu, delapidarea (art. 215 C.pen) are conţinut alternativ, actul de executare putând
consta în acţiunile alternative de “însuşire, folosire sau traficare”. La fel, infracţiunea de abuz
de încredere (art. 213 C.pen.) care se poate realiza prin acţiunea de însuşire a bunului altuia,
dispunerea de bun sau refuzul de a-l restitui.
Are conţinut alternativ agravat vătămarea corporală gravă (art. 182 alin. 2 sau 3) datorită
urmărilor alternative prevăzute de norma de incriminare.
Infracţiunea de abuz în serviciu (248 C.pen.) şi cea de neglijenţă în serviciu (art. 249 C.pen)
au conţinut alternativ datorită actelor de executare alternative, cât şi urmărilor alternative.

In cazul infracţiunilor cu conţinut alternativ, chiar dacă sunt comise două sau mai multe
dintre actele de executare cu caracter alternativ ori dacă se produc două sau mai multe
dintre urmările alternative fapta va constitui o singură infracţiune.

4.2.6. Conţinuturile alternative

Se spune despre o infracţiune că are conţinuturi alternative atunci când toate sau cele mai
multe dintre elementele constitutive sunt diferite şi grupate separat, fiecare combinaţie de
elemente putând fi realizată numai în mod distinct. Prin voinţa legii asemenea conţinuturi nu
sunt considerate echivalente şi nici indiferentă realizarea lor separată ori cumulativă.
De fapt conţinuturile alternative sunt infracţiuni distincte care prezintă o oarecare asemănare
şi de aceea sunt prevăzute în cadrul aceluiaşi articol şi sub aceeaşi denumire legală.

Uneori caracterului de conţinuturi alternative rezultă expres din formularea normei de

incriminare. De exemplu, din folosirea expresiei “constituie infracţiuni”, după care urmează o
enumerare de fapte.
Alteori descifrarea caracterului de conţinuturi alternative necesită o analiză mai aprofundată
a normei de incriminare.
De exemplu, sub denumirea de înşelăciune se poate constata că se regăsesc trei conţinuturi
alternative: înşelăciunea simplă (art. 215 alin. 1 C.pen), înşelăciunea în convenţii (art. 215
alin. 3 C.pen) şi înşelăciunea prin cecuri (art. 215 alin. 4 C.pen). Se poate constata că, deşi
ele au în comun ideea de inducere în eroare a altuia, ele vizează ipoteze complet deosebite
sub multiple aspecte, deci sunt practic infracţiuni diferite.

Săvârşirea a două sau mai multe conţinuturi alternative de către aceeaşi persoană va
constitui o pluralitate de infracţiuni (concurs real).
La fel stau lucrurile în cazul infracţiunii de corupţie sexuală (art. 202 C.pen.) unde pe lângă
conţinutul de bază (alin. 1) în alin. ultim al aceluiaşi articol este incriminat prozelitismul, care
nu are legătură nici măcar ca idee cu faptele incriminate în alineatele precedente, ci este, în
realitate o infracţiune distinctă.
 5. DESFĂŞURAREA ÎN TIMP A INFRACŢIUNII.

(FAZELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE)

Ca orice fenomen sau faptă a omului şi infracţiunea parcurge un drum (“iter criminis”),
cunoaşte o desfăşurare în timp din momentul încolţirii ideii infracţionale în mintea făptuitorului
până la producerea urmărilor socialmente periculoase. Această desfăşurare în timp a
infracţiunii prezintă mai multe faze, etape şi momente semnificative.

Astfel, orice infracţiune intenţionată presupune două faze de desfăşurare: faza internăşi faza
externă.

5.1. FAZA INTERNĂ A INFRACŢIUNII

Faza internă a infracţiunii se referă la procesele psihice care au loc în conştiinţa făptuitorului
cu privire la infracţiune, mai înainte ca acestea să fie exteriorizate în realitatea materială.
Faza internă cuprinde trei momente semnificative: conceperea ideii infracţionale, deliberarea
şi luarea hotărârii.
Această fază a infracţiunii nu intră niciodată sub incidenţa legii penale şi prezintă importanţă
numai dacă infracţiunea îşi continuă desfăşurarea, trecând la faza următoare

• Momentul conceperii ideii infracţionale este acela în care în mintea făptuitorului

încolţeşte ideea de a săvârşi infracţiunea;
• Momentul deliberării este acela în care făptuitorul chibzuieşte, pune pe cântar
motivele pro şi contra săvârşirii infracţiunii, avantajele şi dezavantajele, posibilităţile de
reuşităşi riscurile etc.
• Momentul luării hotărârii infracţionale este cel mai important din cadrul fazei
interne, el fiind acela în care, după ce a chibzuit mai mult sau mai puţin, făptuitorul
decide să comită infracţiunea.

5.2. FAZA EXTERNĂ A INFRACŢIUNII

Faza externă a infracţiunii cuprinde momentele care marchează exteriorizarea şi

materializarea hotărârii infracţionale, depăşindu-se faza internă (din conştiinţa făptuitorului)
şi trecându-se la săvârşirea de acte de natură materială. Numai această
fază a infracţiunii poate intra sunt incidenţa legii penale deoarece infracţiunea presupune
săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni.

Faza externă poate cuprinde următoarele etape sau momente importante:

• comunicarea hotărârii infracţionale;
• actele preparatorii;
• tentativa:
• consumarea infracţiunii;
• epuizarea infracţiunii

5.2.1. Comunicarea hotărârii infracţionale

Denumităşi “faza oratorică” aceasta înseamnă aducerea de către făptuitor la cunoştinţa

victimei sau a altor persoane a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Un asemenea moment
există numai uneori şi dacă drumul infracţiunii se opreşte aici, nu se pedepseşte .

Ca excepţie, legea incriminează ca infracţiune distinctă, de sine stătătoare, ameninţarea cu

săvârşirea unei infracţiuni, dacă nu este urmatăşi de săvârşirea infracţiunii respective.

Dacă este urmată de săvârşirea infracţiunii ce formează obiectul ameninţării, ameninţarea

se absoarbe în infracţiunea respectivă ca fază oratoricăşi se va pedepsi numai acea
infracţiune.
De exemplu, ameninţarea victimei cu moartea, urmată de uciderea victimei.

5.2.2. Actele preparatorii

• Acestea sunt acte de pregătire pe care făptuitorul le realizează în vederea

creerii de condiţii favorabile care să-i asigure reuşita săvârşirii infracţiunii şi/sau să-i
asigure scăparea.
Sunt acte preparatorii, de exemplu, cele ce constau în procurarea de informaţii în vederea
săvârşirii infracţiunii, procurarea instrumentelor necesare săvârşirii infracţiunii (arme, chei
mincinoase, spray-uri paralizante, acte false etc.) ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure
scăparea (maşină, paşaport fals etc.), urmărirea sau pândirea victimei pentru a alege locul şi
momentul propice etc.
Nu întotdeauna şi nu la toate infracţiunile există acte preparatorii.
De regulă, infracţiunea ajunsă în faza actelor preparatorii nu se pedepseşte.
Prin excepţie, actele preparatorii se pedepsesc în cazul unor infracţiuni de gravitate
excepţională cum sunt, de exemplu, infracţiunile contra siguranţei statului sau lipsirea de
libertate prin luare de ostatici, cazuri când legea prevede în mod expres că actele preparatorii
sunt asimilate tentativei şi se pedepsesc ca şi cum ar fi tentativă.
Actele preparatorii cuprind orice pregătiri care merg până la şi se opresc mai înainte de
începerea executării nemijlocite a infracţiunii.

5.2.3. Tentativa

5.2.3.1. Definiţia şi formele tentativei

Etapa tentativei este cea în care făptuitorul începe efectiv săvârşirea nemijlocită a
infracţiunii, adică a acţiunii specifice prevăzute de norma de incriminare.
Tentativa are o definiţie legală, prevăzută de art. 20 C.pen. Potrivit acestui text,
• “Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.”
Prin urmare tentativa înseamnă începerea executării sau executarea în întregime a acţiunii
specifice unei infracţiuni, dar fără a se fi produs rezultatul (urmarea imediată).
De aici rezultă că tentativa poate avea două forme: neterminată (imperfectă) şi terminată
(perfectă).
• Tentativa neterminată (imperfectă) există când făptuitorul a început executarea
infracţiunii, dar din diferite cauze executarea a fost întreruptăşi de aceea nu s-a produs
rezultatul.
De exemplu, făptuitorul pătrunde prin efracţie într-un autoturism pentru a-l fura, dar este
surprins de proprietar şi nu mai poate să realizeze furtul. Sau făptuitorul încearcă să violeze
victima, o ameninţă, o loveşte, dar totuşi nu reuşeşte să aibă act sexual cu aceasta din
cauza împotrivirii ei.
• Tentativa terminată (perfectă) există când făptuitorul a terminat executarea
acţiunii specifice infracţiunii, dar din diferite cauze nu s-a produs rezultatul.
De exemplu, făptuitorul aplică mai multe lovituri de cuţit victimei, cu intenţia de a o ucide, dar
victima nu moare, fiind dusă la spital şi salvată. Sau pune foc unei case pentru a o distruge,
dar focul nu se extinde şi casa rămâne neatinsă.
Potrivit art. 20 alin. 2 C.pen. “Există tentativăşi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a
fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite,
ori datorită împrejurării că în timpul când sau săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de
la locul unde făptuitorul credea că se află.”

Această tentativă este denumită în doctrină tentativă relativ improprie. De fapt legea arată
căşi în asemenea cazuri există tentativă, care poate avea cele două forme: terminată sau
neterminată.
De exemplu, (tentativă terminată): se pune otravă în mâncarea victimei, dar victima nu
decedează datorită dozei insuficiente, ori se trage de la distanţă asupra victimei cu o armă
de foc, dar victima nu este nimerită deoarece sistemul de ochire era dereglat, deşi arma era
funcţionalăşi aptă de a ucide, sau introduce mâna în buzunarul victimei pentru a fura bani,
dar banii erau în alt buzunar etc.
În schimb “nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este
datorită modului cum a fost concepută executarea” (art. 20 alin. 3 C.pen.)

Este vorba în acest caz de un mod absurd în care este concepută săvârşirea infracţiunii,
mijloacelor absolut improprii sau lipsei absolute a obiectului material.
De exemplu, dacă s-ar încerca uciderea unei persoane prin farmece ori dându-I să bea
lapte ori cu un cuţit din carton.
5.2.3.2. Pedepsirea tentativei

Tentativa infracţiunilor se pedepseşte, dar numai când legea prevede în mod expres
aceasta.
Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea
maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic
decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani (art. 21 alin. 2
C.pen.)
De exemplu, dacă omorul consumat se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani,
tentativa de omor se va pedepsi cu închisoare de la 5 la 10 ani.
5.2.3.3. Cazuri de nepedepsire a tentativei

Tentativa nu se pedepseşte în cazul desistării şi al împiedicării producerii rezultatului . Potrivit

art. 22 C.pen. “Este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai
înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului.
 Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului
constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune.”
Raţiunea acestor cauze de nepedepsire a tentativei este aceea de a-l stimula pe infractor să
nu continue săvârşirea infracţiunii sau, dacă a terminat executarea acesteia, să împiedice
producerea rezultatului.
• Desistarea înseamnă renunţarea voluntară a făptuitorului de a continua
săvârşirea infracţiunii, deşi o putea continua, înainte de descoperirea faptei.
Condiţiile desistării sunt următoarele:
- să existe o tentativă neterminată, deci executarea acţiunii să nu fi fost
încheiată.
- întreruperea executării să fie voluntară, adică să se datoreze voinţei
făptuitorului, nu altor cauze;
-fapta să nu fi fost descoperită. Exemplu de desistare: făptuitorul pătrunde într-o locuinţă,
începe să adune obiecte, dar fără a fi văzut sau deranjat de nimeni se răzgândeşte şi pleacă.

Dacă tentativa este terminată, în sensul că actele de executare săvârşite până în acel
moment au aptitudinea de a produce rezultatul şi făptuitorul nu mai săvârşeşte alte acte
similare, nu va exista desistare. De exemplu, după ce a tras cu arma asupra victimei şi nu a
nimerit-o, făptuitorul nu mai trage alte focuri, deşi putea.
Nu contează motivele personale care l-au determinat pe făptuitor să renunţe în mod voluntar
la continuarea săvârşirii infracţiunii (sentimente de milă faţă de victimă, teama de pedeapsă
etc.).
Dacă necontinuarea faptei s-ar datora altor cauze decât voinţa făptuitorului (nu mai poate
continua ori este pe punctul de a fi prins şi fuge) nu sunt îndeplinite condiţiile desistării şi
tentativa se va pedepsi.
De exemplu, văzând că victima pe care încerca să o violeze opune rezistenţă şi nu poate
realiza actul sexual, făptuitorul renunţă şi pleacă. În acest caz tentativa de viol se va
pedepsi.
Tot astfel, se va pedepsi tentativa de furt dacă hoţul pentru a nu fi prins iese din maşina pe
care încerca să o fure, văzând că se apropie proprietarul maşinii.
 • Împiedicarea producerii rezultatului înseamnă intervenţia făptuitorului şi
împiedicarea producerea rezultatului de către el însuşi, mai înainte de a fi fost
descoperită fapta.
Condiţiile împiedicării producerii rezultatului sunt următoarele:
- să existe o tentativă terminată, adică acţiunea să fi fost dusă până la
capăt;
- împiedicarea rezultatului să fie opera făptuitorului;
-fapta să nu fi fost descoperită până în acel moment. Dacă aceste condiţii nu sunt
îndeplinite tentativa se va pedepsi. De exemplu, nu se va pedepsi tentativa de omor
dacă după ce a otrăvit-o pe
victimă făptuitorul îi administrează un antidot şi astfel este salvată. Sau nu se pedepseşte cel
care punând foc unei case, tot el stinge focul imediat şi casa este salvată.

Tentativa se va pedepsi însă dacă, aplicându-i victimei o lovitură de cuţit o răneşte grav, dar
apoi făptuitorul o transportă la spital unde este operatăşi salvată de medici, pentru că în
acest caz nu făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului, ci medicii.
Desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului au ca efect întotdeauna nepedepsirea
pentru tentativa respectivă. Aceasta poate însemna totala exonerare de pedeapsă a
făptuitorului, cu condiţia ca fapta comisă până în acel moment să nu îndeplinească conţinutul
unei alte infracţiuni (mai puţin grave).
Dacă însă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii
rezultatului constituie de sine stătător o altă infracţiune, se va aplica pedeapsa pentru acea
infracţiune.
De exemplu, dacă victima tentativei de omor a suferit vătămări corporale, făptuitorul nu va fi
pedepsit pentru tentativă de omor, dar fi pedepsit pentru vătămare corporală. Tot astfel, cel
care a pătruns prin efracţie în locuinţa victimei pentru a fura, dar apoi s-a desistat, nu va fi
pedepsit pentru tentativă de furt calificat, dar va fi pedepsit pentru infracţiunea de violare de
domiciliu. Sau dacă săvârşind o tentativă de viol făptuitorul se desistează, el nu va fi pedepsit
pentru tentativă de viol, dar va răspunde penal pentru ameninţare, lovire sau lipsire de
libertate.
În orice caz, efectele desistării sau împiedicării producerii rezultatului rămân importante
fiindcăşi atunci când făptuitorul va fi pedepsit el va răspunde penal pentru o infracţiune mai
puţin gravă.
 5.2.3.4. Infracţiuni la care nu poate exista tentativă

Tentativa nu este posibilă la orice infracţiune. De aceea este important de ştiut

care infracţiuni nu pot avea tentativă. Nu poate exista tentativă la următoarele categorii de
infracţiuni: a) la infracţiunile din culpă (deoarece făptuitorul fie nu prevede urmarea, fie deşi
o
prevede nu doreşte, nici nu acceptă producerea ei, deci nu este vorba de luarea şi
punerea în executare a unei hotărâri de a comite infracţiunea).
b) la infracţiunile praeterintenţionate (din cauză că pentru rezultatul mai grav există
culpă, ceea ce exclude existenţa unei hotărâri de a comite infracţiunea
praeterintenţionată; dacă nu se produce rezultatul mai grav nu există tentativă la
infracţiunea praeterintenţionată ci se realizează doar infracţiunea de bază,
intenţionată);
c) la infracţiunile de executare promptă (care se consumă îndată ce are loc primul act
de executare (de exemplu, calomnia); d) la infracţiunile de obicei (deoarece în acest
caz este necesară repetarea de mai multe ori a faptei, până dobândeşte caracter de
obişnuinţă);
e) la infracţiunile omisive (de inacţiune), când inacţiunea trebuie să aibă o anumită
durată pentru a constitui infracţiune (nepredarea bunului găsit în termen de 10 zile celui
ce l-a pierdut sau autorităţilor).
f) la infracţiunile care constau în esenţă în acte preparatorii sau de tentativă
incriminate de sine stătător.
Nu există unanimitate de păreri în doctrină asupra infracţiunilor la care nu e posibilă
tentativa. De exemplu, există păreri contrare privind posibilitatea tentativei la infracţiunile
continue sau continuate.
Uneori nici nu se poate face o generalizare cu privire la o întreagă categorie de infracţiuni,
trebuind analizată fiecare infracţiune în parte.
Chestiunea prezintă mai ales importanţă teoreticăşi utilitate pentru acurateţea legiferării. În
aplicarea practică nu se ia în discuţie acest aspect dacă legea nu prevede că tentativa unei
infracţiuni se pedepseşte. Problema devine mai spinoasă atunci când
o anumită infracţiune poate avea sau nu tentativă, depinzând de modalitatea de săvârşire.
 5.2.4. Consumarea infracţiunii.

Momentul consumării infracţiunii este cel în care se produce urmarea imediată specifică,
trecându-se de la forma imperfectă a tentativei la forma perfectă a infracţiunii consumate.

Momentul consumării infracţiunii diferă în raport de natura infracţiunii.

La infracţiunile aşa-numite materiale sau de rezultat (la care urmarea imediată este de natură
materială) momentul consumării este cel al producerii rezultatului specific. De exemplu, la
omor - momentul morţii victimei, la furt - momentul producerii pagubei.

La infracţiunile a căror urmare imediată este de natură morală, precum şi la cele de pericol
momentul consumării diferă după cum actul de executare constă într-o acţiune sau inacţiune.

Dacă fapta constă într-o acţiune, consumarea are loc în momentul săvârşirii acelei acţiuni.
De exemplu, la infracţiunea de calomnie sau la conducerea unui autovehicul în stare de
ebrietate.
Dacă fapta constă într-o inacţiune, infracţiunea se consumă în momentul expirării intervalului
de timp prevăzut de lege ca durată a inacţiunii. De exemplu, la infracţiunea de nedenunţare
consumarea are loc în momentul depăşirii duratei definite de lege prin expresia “de îndată”
în care făptuitorul trebuia să denunţe infracţiunea autorităţilor.
La infracţiunile de obicei consumarea are loc în momentul săvârşirii unui număr suficient de
fapte care să denote caracterul de obişnuinţă.

5.2.5. Epuizarea infracţiunii.

Există unele infracţiuni în cazul cărora săvârşirea actului de executare (acţiunii sau inacţiunii)
se prelungeşte în timp şi după momentul consumării, iar urmările lor se amplifică. Este vorba
de infracţiunile continue, infracţiunile continuate şi infracţiunile de obicei. Ca regulă, aceste
infracţiuni se epuizează în momentul încetării executării.
De exemplu, furtul de energie sau portul ilegal de uniformă sunt infracţiuni continue, iar
momentul epuizării lor este cel al încetării acţiunii, indiferent din ce cauze.
Infracţiunea de delapidare prin sustrageri repetate de bani este infracţiune continuată, iar
prostituţia este infracţiune de obicei. Ambele se epuizează în momentul săvârşirii ultimului
act de executare, prin care se termină săvârşirea infracţiunii respective.
 6. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Uneori aceeaşi persoană nu săvârşeşte o singură infracţiune, ci mai multe infracţiuni, fie prin
aceeaşi acţiune sau în aceeaşi împrejurare, fie în împrejurări diferite şi la diferite intervale de
timp,
Situaţia în care aceeaşi persoană a săvârşit două sau mai multe infracţiuni este denumită
pluralitate de infracţiuni.
Pluralitatea de infracţiuni poate avea trei forme:
• concurs de infracţiuni;
• recidivă;
• pluralitate intermediară de infracţiuni.

6.1. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI

Concursul de infracţiuni există când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de
aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. (art. 33
C.pen)
Codul penal prevede două forme ale concursului de infracţiuni: concursul real şi concursul
ideal.

6.1.1. Concursul real de infracţiuni

• Concursul real de infracţiuni există când o persoană săvârşeşte două sau mai
multe infracţiuni prin acţiuni diferite, înainte de a fi fost condamnată definitiv pentru
vreuna dintre acele infracţiuni (art. 33 lit. a) C.pen.)
Concursul real este forma cea mai frecventă a concursului de infracţiuni. În practica judiciară
se întâlnesc uneori cazuri de persoane care au săvârşit zeci de infracţiuni (îndeosebi furturi,
tâlhării, înşelăciuni) mai înainte de a fi prinse şi condamnate definitiv.

Dacă infracţiunile concurente sunt de acelaşi tip (de exemplu, numai furturi) concursul este
denumit omogen, iar dacă sunt de tipuri diferite (de exemplu, furt, tâlhărie, omor), concursul
este denumit eterogen.
Codul penal precizează că “există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă
pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni” (art. 33 lit. a) C.pen.).
Un astfel de concurs în care infracţiunile sunt legate una de cealaltă poartă denumirea de
concurs cu conexitate sau concurs real caracterizat sau cu conexitate.
De exemplu, infractorul comite un omor pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea unei furt
sau a unei tâlhării.

6.1.2. Concursul ideal de infracţiuni

• Concursul ideal (sau formal) de infracţiuni există când o persoană săvârşeşte

două sau mai multe infracţiuni prin aceeaşi acţiune sau inacţiune.
Codul penal arată în acest sens că există concurs de infracţiuni şi atunci “când o acţiune sau
inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi
urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni” (art. 33 lit. b)
C.pen.).
Concursul ideal se întâlneşte mai puţin frecvent în practica judiciară decât concursul real, dar
totuşi în destul de multe cazuri.
Bunăoară, în cazul unui accident de circulaţie cu mai multe victime (de exemplu, una
decedatăşi două vătămate corporal) vor exista 3 infracţiuni în concurs ideal: o infracţiune de
ucidere din culpă şi două infracţiuni de vătămare corporală din culpă. În acest caz există o
singură acţiune (conducerea autovehiculului) dar prin aceasta se produc urmări care
întrunesc conţinutul a trei infracţiuni.
La fel, dacă printr-o afirmaţie în public făptuitorul calomniază mai multe persoane, vor exista
tot atâtea infracţiuni în concurs ideal câte victime ale calomniei.
Tot în materie de circulaţie rutieră, dacă o persoană conduce un autovehicul neînmatriculat,
fără a avea permis şi cu imbibaţie alcoolică peste limita legală, va săvârşi prin aceeaşi
acţiune (conducerea autovehiculului) de asemeni 3 infracţiuni în concurs ideal (conducere de
autovehicul neînmatriculat, conducere fără permis şi conducere în stare de ebrietate)
deoarece datorită împrejurărilor concrete fapta întruneşte conţinutul a trei infracţiuni diferite.
Dacă acelaşi conducător ar provoca şi un accident, după care ar părăsi locul accidentului
(acţiune diferită), numărul infracţiunilor concurente ar spori. În acest caz infracţiunea de
părăsire a locului accidentului se va afla în concurs real cu celelalte, care între ele se află în
concurs ideal.
 6.1.3. Pedepsirea concursului de infracţiuni

În lume există 3 sisteme de pedepsire a concursului de infracţiuni: sistemul cumulului

aritmetic, sistemul absorbţiei şi sistemul cumulului juridic.
În sistemul cumulului aritmetic se stabileşte câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune, după
care se face suma pedepselor, putându-se ajunge astfel la pedepse de sute de ani
închisoare. Acest sistem este considerat excesiv şi nerealist, datorită pedepselor exorbitante,
care este limpede de la început că nu pot fi executate.
În sistemul absorbţiei se stabileşte câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune, după care se
compară pedepsele şi se alege cea mai grea, urmând să fie executată numai aceasta,
considerându-se că pedeapsa mai grea le absoarbe pe cele mai uşoare. Acest sistem are
inconvenientul că nu asigură o sancţionare suficient de severă a infractorilor care au comis
un număr mare de infracţiuni.
Sistemul cumulului juridic, adoptat şi de codul nostru penal, reprezintă o soluţie care
combină cele două sisteme amintite, evitând dezavantajele lor.
Modul de pedepsire a concursului de infracţiuni este reglementat de art. 34-36 din codul
penal în vigoare. În cele ce urmează vom prezentat cele mai importante dintre dispoziţiile
textelor de lege respective.
Sancţionarea concursului de infracţiuni se face printr-o operaţiune în doi timpi:
• In prima fază instanţa stabileşte câte o pedeapsă pentru fiecare dintre
infracţiunile concurente, făcând abstracţie de celelalte infracţiuni. În
urma acestei operaţiuni pot rezulta:
• fie numai pedepse cu închisoarea,
• fie numai pedepse cu amenda,
• fie atât pedepse cu închisoarea, cât şi pedepse cu
amenda.

• In a doua fază instanţa compară pedepsele stabilite şi alege dintre ele pedeapsa
cea mai grea, pe care urmează să o aplice. Pentru a ţine seamăşi de celelalte pedepse
stabilite, cât şi de numărul infracţiunilor concurente, pedeapsa cea mai grea va putea fi
ridicată până la maximul ei special, iar dacă acest maxim este neîndestulător, se va mai
putea adăuga un spor.
Sporul poate fi următorul:
- de până la 5 ani (teoretic orice durată cuprinsă între o zi şi 5 ani) când
s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea;
 - de până la o treime din maximul celei mai grele pedepse cu amenda, când
s-au stabilit numai amenzi.
Dacă s-au stabilit atât pedepse cu închisoarea, cât şi pedepse cu amenda, se va aplica
pedeapsa cea mai grea cu închisoarea, sporită în felul arătat mai sus, iar la aceasta se va
putea adăuga, în totul sau în parte amenda cea mai grea, sporită în sensul arătat mai sus.

Când una dintre pedepsele stabilite este detenţia pe viaţă, se va aplica numai această
pedeapsă.
Pentru o mai bună înţelegere, dăm următorul exemplu:
Inculpatul a săvârşit 3 infracţiuni concurente. În prima fază instanţa stabileşte pentru aceste
infracţiuni următoarele pedepse: de 2 ani, 3 ani şi 5 ani închisoare.
În faza a doua, instanţa alege dintre cele trei pedeapsa cea mai grea, adică cea de 5 ani.
Acea pedeapsă poate fi ridicată până la maximul ei special.
Să presupunem că acea infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani, deci
maximul ei special este de 7 ani.
Deci pedeapsa de 5 ani va putea fi ridicată până la limita de 7 ani, la care instanţa ar mai
putea adăuga un spor de până la 5 ani, putând ajunge în principiu la 7+5=12 ani.
Totuşi pedeapsa nu va putea ajunge la 12 ani, ci numai până la 10 ani cel mult, deoarece
art. 34 alin. 2 din codul penal prevede că pedeapsa la care se ajunge prin sporurile
menţionate nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente, adică
suma lor. Or, în exemplul nostru, suma este de 2+3+5=10 ani.
În concluzie, în exemplul nostru, instanţa va alege pedeapsa cea mai grea, adică cea de 5
ani, pe care o poate ridica până la maximul ei, adică de 7 ani şi ar mai putea adăuga un spor
de cel mult 3 ani pentru a nu depăşi suma de 10 ani a pedepselor.
În final subliniem faptul că sporurile ce se pot adăuga la pedeapsa cea mai grea nu se aplică
automat şi obligatoriu, ci facultativ, după aprecierea instanţei. Desigur, dacă există multe
infracţiuni concurente şi mai ales dacă pedepsele pentru acestea sunt mari, instanţa va
aplica sporurile menţionate.
 6.2. RECIDIVA

6.2.1. Definiţie.

Recidiva este cea de-a doua formă a pluralităţii de infracţiuni. Deosebirea dintre recidivăşi
concursul de infracţiuni este aceea că în cazul recidivei infractorul a fost deja condamnat
definitiv pentru una sau mai multe infracţiuni, după care săvârşeşte din nou
o infracţiune (sau mai multe).
În cazul recidivei totalitatea infracţiunilor săvârşite de aceeaşi persoană este separată în
două: una (unele) săvârşite înainte de condamnarea definitivă, iar alta (altele) săvârşite după
condamnare.
Privite separat, toate infracţiunile săvârşite înainte de condamnarea definitivă constituie
concurs de infracţiuni, dar şi toate cele săvârşite după condamnarea definitivă formează tot
un concurs de infracţiuni.
În cele ce urmează, vom aborda chestiunea recidivei într-un mod simplificat, considerând că
pluralitatea ar cuprinde numai două infracţiuni: una săvârşită înainte de condamnare şi alta
după condamnare.
Recidiva presupune două elemente, doi termeni:
• primul termen constă într-o condamnare definitivă anterioară,
• al doilea termen constă într-o infracţiune săvârşită după condamnare.

Însă nu întotdeauna va fi considerată recidivist persoana condamnată anterior care

săvârşeşte o nouă infracţiune. Pentru existenţa recidivei se cer întrunite anumite condiţii cu
privire la cei doi termeni menţionaţi.

6.2.2. Condiţiile primului termen al recidivei

Primul termen al recidivei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

• să constea într-o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6
luni sau
• în cel puţin 3 pedepse cu închisoarea de până la 6 luni inclusiv.

Prin urmare nu îndeplinesc condiţiile primului termen al recidivei următoarele condamnări

anterioare:
• condamnările la pedeapsa amenzii.
• condamnările la pedepse cu închisoarea de până la 6 luni inclusiv (dacă
sunt mai puţine de 3).