Povesti cu ingeri

http://www.formula-as.ro/2010/926/spiritualitate-39/povesti-cu-ingeri-12651

De-a lungul anilor, "Formula AS" si-a imbogatit paginile cu texte deosebite, semnate de cititorii
ei. In semn de recunostinta, si pentru ca emotia lor a ramas nestirbita, le vom relua, periodic, la
rubrica "Antologie AS" 

De ziua mea

Eram in anul 1959, primavara. Iasii acelor ani aveau un farmec care acum, cu trecerea timpului, se amplifica
si se confunda cu copilaria mea. Imi amintesc de prietenii mei de atunci, de tricicleta mea, de trotineta
fratelui meu, pe care nu aveam voie s-o ating, de batoanele de plastilina din care modelam trandafiri
mirositori, de oamenii cu mainile intinse, pe care ii desenam (cat de greu mi-a fost sa le lipesc mainile de
corp, un efort aproape fizic!), de trasurile cu care ne intorceam cu parintii din oras in miez de noapte, dupa
ce ne zbenguisem pe ringul de dans al gradinilor de vara, de papusa mea din ipsos, fara de care nu puteam
dormi. Si ce frumoase si mult asteptate erau dupa-amiezele de duminica, cand mergeam la domnul Neagu
in Copou si-mi povestea un fel de poveste fara de sfarsit, leganandu-se in balansoarul din lemn curbat. Ce
vremuri minunate!
Fiecare zi incepea atunci cu echiparea pentru gradinita: sortuletul bleu, funda rosie de la gat, funda alba din
cap, care trebuia sa stea teapana ca un fluture impaiat, ghiozdanelul din tabla, cu merinde, pictat in culori
vii. Si apoi, drumul spre gradinita, urcand dealul Tatarasului si trecand prin misteriosul gang al Cociorbei,
strajuit de garduri inalte, din scandura.
La gradinita, eram un copil foarte cuminte. O adoram pe domnisoara educatoare, al carei parfum de violete
mi-l amintesc si azi. Localul gradinitei era intr-o casa veche, boiereasca, alba, cu geamuri mari. In partea
dinspre sud a curtii in care se afla gradinita era o casa din caramida rosie, netencuita, care parea
neterminata. In acea casa locuia o familie care avea doi copilasi: o fetita si un baietel. Tatal acestor copii
facuse ceva rau si era la inchisoare. Nici nu-mi amintesc de unde stiu aceste amanunte.
Venind de la gradinita intr-una din zile, domnisoara educatoare ne-a spus ca cei doi copilasi din casa vecina
murisera. Mama lor plecase la sotul ei, la inchisoare, si-i inchisese pe copii singuri in casa. Copiii se jucasera
la focul din soba, o scanteie a cazut pe hainutele unuia dintre ei - si apoi, totul luase foc. De fapt, nu chiar
totul. Arsese mocnit si se produsese fum, din cauza caruia copiii murisera asfixiati. Si pentru ca aceasta
tragica intamplare sa devina pentru noi invatatura de minte, educatoarele s-au gandit sa ne duca sa-i
vedem pe cei doi micuti. Si asa ne-am perindat pe la sicriasele lor, tinandu-ne de manute si admirandu-i ce
frumosi erau - ca doi ingerasi. Nu stiu ce au simtit colegii mei, dar eu am fost puternic impresionata. Mi se
rupea sufletul si as fi vrut din toata inima sa-i ajut pe copii sa revina la viata. Lectia educativa isi atinsese
scopul in ceea ce ma privea. Am ajuns acasa si am povestit cu lux de amanunte ce am vazut, ce frumosi
erau copiii si ce tristi, iar seara, m-am rugat pentru ei, ca sa ajunga in Rai.

Icoane pe sticla din Sibiel

 

Si pentru ca era primavara, nu peste mult timp de la tristul eveniment, urma sa fie ziua mea. Implineam
sapte ani. Toamna urma sa merg, in sfarsit, la scoala. Mi-era si frica, dar - pe de alta parte - asteptam cu
mare emotie si mandrie evenimentul. Parintii s-au hotarat sa organizeze o mare petrecere cu aceasta
ocazie. Zis si facut. Oaspetii erau rudele, fratii si surorile tatei si ai mamei, prietenii parintilor cu copiii lor,
care erau de varsta noastra. Au inceput sa curga musafirii si au inceput sa ma copleseasca cu daruri de tot
felul. Si m-au alintat si m-au pus sa spun poezii si sa cant, am dansat si am fost intr-o forma deosebita. La
sfarsit, aproape de ziua, am cazut lata. Tin minte ca mai dormeam inca in patutul meu din fier, cu plase din
sarma, ca sa nu cad cand ma rasuceam. In ragazul care mai ramasese pana la ziua, langa patul meu a
aparut, dintr-o data, ingerul meu pazitor. Era exact asa cum mi-l imaginam cand il invocam in rugaciunea de
seara: frumos, cu par auriu, invaluit intr-o aura de lumina. "Te rog in genunchi sa-i salvezi pe cei doi copii",
i-am spus. Ingerul m-a mangaiat pe frunte cu dragoste, apoi a luat-o inainte, spre Cimitirul "Eternitatea",
unde ne-am apucat amandoi sa sapam tunele in pamant, ca sa-i scoatem pe copilasi si sa-i salvam de la
moarte. Nu era deloc usor. Era intuneric si ma sufocam, dar ingerasul sapa inainte si avea o putere care imi
dadea si mie "aripi". Simt si acum lipsa de aer, intunericul de sub pamant si peretii zgrunturosi ai tunelului
prin care incercam sa ajungem la sicrie. Sapaseram un labirint in care ne rataciseram, iar singura mea
speranta era ingerul, care ma tragea dupa el. Il simteam ca pe ceva puternic si bun, o forta care ma invaluia
si careia ma abandonasem.
Probabil ca m-am zbuciumat mult, si dialogul cu ingerasul era purtat cu voce tare, caci parintii si o parte din
musafirii care se culcasera la noi dupa petrecere s-au trezit si au incercat sa ma trezeasca si pe mine. Sa ma
trezeasca la realitate, mai bine zis, caci, desi aveam ochii deschisi, continuam sa port dialogul cu Ingerasul,
implorandu-l sa ma ajute, in continuare, sa-i salvez pe copiii de sub pamant. Speriati, s-au sfatuit ce sa faca
si solutia a fost ca nenea Cotinel - Dumnezeu sa-l odihneasca! -, care era preot si era coleg cu tata la
biserica Manastirii Golia, sa-mi citeasca o rugaciune de linistire. A fost o hotarare inteleapta. In bratele
ingerasului meu, suspinand amarnic, pentru ca nu-i putusem salva pe cei doi copii, in cele din urma, m-am
linistit.
Imi dau lacrimile si acum, cand retraiesc momentele acelea. Ce dragoste puternica ma lega de ingerasul
meu, ce incredere netarmurita aveam in el! Cata curatenie in sentimente!
Inger, ingerasul meu, stiu ca nu m-ai parasit, stiu ca tu esti si astazi primul raspuns la intrebarile pe care mi
le pun mereu. Dar trebuie sa ai rabdare cu mine, pentru ca m-am ratacit putin de tine si m-am indepartat
de puritate si curatenie. Asteapta-ma si vegheaza-ma. Vom merge impreuna. Te iubesc, fiindca ai fost cu
mine mereu.
CODRUTA DE HILLERIN - Bucuresti

Scrisori de familie

Era in luna iulie. O vreme caniculara m-a fugarit din casa de beton de la oras la casa batraneasca de la tara,
cu cerdac de lemn, dar mai ales intesata cu amintiri, unele din ele - dureros de frumoase. Ori de cate ori ma
intorc acasa din "ratacirile" mele - caci ne simtim, cu adevarat, rataciti si pierduti in aceste timpuri de
tranzitie prelungita -, renasc din propriile indoieli. Devin un om al locului, mai rezistent, mai credincios, mai
harnic si mandru de gospodaria mostenita de la parinti. Si, mai ales, ma simt libera, intr-un mod
neconditionat. Trebuie sa cunosti bine tinuturile Bucovinei si pe oamenii ei ca sa intelegi aceste lucruri, fara
retinere sau tagada. Intr-o gospodarie de tara, parasita de cei dragi pentru a se apropia de Casa lui
Dumnezeu, sunt o gramada de treburi de facut. Imi place sa muncesc acolo pana la epuizare, fara sa ma
simt obosita vreodata si avand mereu multumirea ca fac, poate, ce si-ar fi dorit si parintii mei.

Sf. Gheorghe
 

Imi place sa rasfoiesc si cartile vechi pe care le mai gasesc prin podul casei, sa citesc scrisorile de familie, sa
privesc fotografiile ingalbenite de vreme, chiar de nu stiu intotdeauna cine sunt cei care-mi zambesc de
dincolo. Dintr-o astfel de epistola, citita intr-o seara, am aflat o intamplare din viata tatalui meu. Era in iunie
1944, si intreaga familie era ingrijorata ca nu mai soseau vesti de pe front, de la el. Fusese luat in
concentrare in 1941, cu Regimentul 12 Calarasi, unitate operativa in acea perioada. Vestile veneau greu de
pe front, dar veneau totusi, sadind sperante in sufletele celor ramasi acasa. Pe la inceputul anului 1944, s-a
lasat intunericul peste familia noastra. Tata cazuse prizonier la rusi. Au urmat doi ani de incertitudini si
deznadejde, dar bunica mea, Casandra Boca, o femeie frumoasa, vrednica, rabdatoare si evlavioasa, a
mentinut aprinsa flacara sperantei, incurajandu-si nora, pe mama mea, o femeie tanara, dezorientata si cu
un copil mic de crescut. S-au rugat amandoua zi si noapte, de multe ori mergand la Manastirea Slatina,
situata la cativa kilometri de satul Malini. Prin ianuarie 1946, dupa un asemenea pelerinaj, in aceeasi
noapte, bunica si mama au avut acelasi vis - un batran cuprins intr-o aureola stralucitoare le-a indemnat sa
nu-si piarda speranta, caci in curand vor avea vesti de la tata. Si, nu dupa multa vreme, au primit o
telegrama prin care erau anuntate ca tata s-a intors din prizonierat si ca se afla la spitalul din Calimanesti,
grav bolnav. Telegrama armatei a fost precedata, deci, de un mesaj divin al unui inger ocrotitor!
In urma vestii primite, mama s-a incumetat sa plece singura la Calimanesti, sa-l intalneasca pe tata. Pentru
acele timpuri, pentru o femeie tanara si frumusica, trebuia sa ai mult curaj sa te pornesti de la Manastirea
Humor, cu doua valize mari si grele, pline de mancare si haine, tocmai in Valcea, la Calimanesti. Trenurile,
garile, erau intesate de militari de toate neamurile si felurile. Sigur, multi erau curiosi si se intrebau ce cauta
la drum o femeie tanara si singura. Unii glumeau cu ea, altii o cereau de nevasta, dar mama statea
neclintita pe cele doua valize si se ruga lui Dumnezeu sa nu-i fie furate. Cum sa ajunga la sotul ei fara
mancare si haine?!...
Zece zile a durat calatoria la Calimanesti! Sugrumata de emotie, mama s-a prezentat la soldatul de serviciu
de la intrarea spitalului, care avea si un registru cu evidenta prizonierilor repatriati si internati acolo. Desi a
cercetat amanuntit acest registru, de cateva ori chiar, numele tatalui meu nu aparea nicaieri, nici la vii, nici
la morti. Disperata, fara strop de putere, mama s-a asezat jos, pe treptele cladirii, si a inceput sa planga
amarnic. Asa a gasit-o un ofiter mai in varsta, medic in acel spital. A luat-o pe mama de mana si au inceput
cautarile din salon in salon. Intr-un tarziu, tintuit pe un pat de fier, l-au gasit si pe tata. Era de
nerecunoscut: numai piele si os, cu ochii dusi in fundul capului si cu o rana urata in soldul stang, unde
fusese impuscat. A fost, oare, acel medic militar, un alt inger pazitor al parintilor mei?...
Din povestirile tatei, am inteles ca viata in lagarele rusesti n-a fost deloc usoara. Dar m-am intrebat si l-am
intrebat si pe el, cum de reusise sa fie trecut pe lista repatriatilor? Slab, impuscat in soldul stang, avand o
rana in care colcaiau viermii, fara sa se poata tine pe picioare, trebuia sa moara acolo, pe pamantul rusesc.
In noaptea de dinaintea ultimei trieri, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca din comisie sa faca parte si o
femeie, sperand s-o poata induiosa. Si asa s-a si intamplat. A doua zi, din comisie facea parte si o doctorita,
pe care tata a implorat-o sa-i dea si lui sansa sa-si vada fetita macar o data (sora mea se nascuse dupa ce
tata plecase pe front). Si a reusit!... Si de aceasta data, ingerul lui pazitor a fost alaturi de el!
Relatarea mea e simpla si lipsita de senzational. Dar e adevarata. Chiar daca viata nu m-a rasfatat
intotdeauna si necazurile nu m-au ocolit uneori, cat au trait parintii mei, nu mi-a fost teama niciodata ca nu
voi depasi aceste oprelisti, stiindu-i alaturi de mine, cu trup si suflet. Si acum, cand ei au plecat mai aproape
de Casa lui Dumnezeu, eu ma simt la fel de ocrotita de ei, ingerii mei pazitori, de dincolo...

RODICA BOCA - Buhusi, jud. Bacau