LIVIU DAMIAN (1935-1986)

Poetul și eseistul Liviu Damian (13 martie 1935, comuna Corlăteni, jud. Bălți – 20
iulie 1986, Chișinău) a debutat sub steaua gândirii poetice autentice, la începuturi fiind
chiar învinuit de influența lui George Bacovia. A fost un îndrăgostit de poezia lui Nicolae
Labiș, mai târziu s-a împrietenit cu Nichita Stănescu în poezia Poetul luptându-se cu
imaginația, realizând o „viziune a sentimentelor lui Nichita.” De numele lui L. Damian se
leagă, în mare măsură, efortul de intelectualizare a liricii române din R. Moldova și
tendințele ei spre modernitate. A debutat editorial în 1963 cu placheta de versuri Darul
fecioarei, urmată de mai multe cărți de rezistență: Sunt verb (1968), De-a baba iarba
(1972), Partea noastră de zbor (1974), Inima și tunetul (1981), Coroana de umbră
(1982). A practicat eseul, publicând cărțile Îngânduratele porți (1975) și Dialoguri la
marginea orașului (1980). Este Laureat al Premiului de Stat al R. Moldova.
Una din poeziile care varsă lumină asupra felului de a exista în literatură al lui L.
Damian este Saltul din efemer:
„Nu se poate trăi în șabloane. La simțirea legată în casă
Nu se poate pune obloane Ca un văl tremurat, de mireasă.
Între gândul ce vine de-afară  
Și suflarea ce stă în cămară. El e solul ajuns lângă prag
  Și săgețile gerului trag
Prin zăpadă pe drum înghețat În a inimii sale lumină.
Gândul vine ușor și curat Dar aleasa ezită: să vină?”
Această poezie generează asociații, este plină de sugestii referitoare la nevoia de
primenire a interiorului omenesc, de vreme ce, după cum scrie poetul, „gândul” vine
„ușor și curat”, ca „un văl tremurat, de mireasă.”
L. Damian a fost un explorator liric al situațiilor preponderent paradoxale,
majoritatea incitante prin ele însele, toate luând până la urmă forma unor poezii pline de
sens, de semnificație etică, de sugestie lirică și de frumusețe lingvistică. Peste tot
domnește un farmec incitant al situațiilor imaginate de poet, farmec ce-și sporește
puterea de seducție grație modalității de explorare lirică, vrăjindu-ne prin substanța lor și
prin frumusețea lor artistică.
Pentru autorul volumului Sunt verb (1968) totul începe și continuă la nesfârșit cu
măreția sa, Satul, cu plugarul gliei, cu crescătorul de spice. El e cel care a plăsmuit unul
dintre cele mai originale poeme lirico-filosofice despre destinul dramatic al plugarului
contemporan, Un spic în inimă, a reușit să eternizeze vrednicia exemplară a neamului
nostru mioritic, creionând acest memorabil „portret” al lui prin metafore autohtone de o
rară frumusețe picturală:
„Licără-n zare ca un roi Printre-ale lumii neamuri mari
Neamul acest cu vrednicie Se vede și a lui lumină
De cer s-a prins și de pridvor În care spiritul e treaz
Cu brațele viței de vie. Cu hărnicia în albină.

Cu grâul a intrat în ger Încerc să port tot ce mi-ai dat

Cu doina a-mblânzit pământul Prin grai, prin inimă și soartă
Și s-a legat pe veci de plai Neamule mândru și neascuns
Cu amintirea și pământul. Ce-ți sapi fântânile în poartă.”
În concepția lui L. Damian, poetul trebuie să extragă „focul din verb”, el este un
„reporter al veciei”, dar și al cotidianului, un „prinț al cuvintelor”, care, cu fiece nouă
metaforă „mușcată din sine” încarnează sufletul durut al poeziei:
„Iar poetul mușca din sine Ce metafore smulse-n durere!
Ba o metaforă, ba un fior Și spera, nebunul, spera
Și credea că-acesta e gustul Că o lume așteaptă și cere
luminii Cazna asta demonică-a sa.”
Și al mării, și al munților.
Orice subiect sau motiv ar aborda, L. Damian caută să răscolească esențe și
probleme de actualitate, caută să genereze vrajă și uimire, să dezvăluie taine. Urmărește
să deștepte și să înrădăcineze în conștiința cititorului grave întrebări sau îndoieli.
Problematizarea atitudinilor și dramatizarea stărilor, caracterul acut al ideilor filosofice
revelatorii asupra existenței umane – iată pilonii de bază ai poeziei lui L. Damian.
Placheta de debut a autorului, Darul fecioarei, s-a plăsmuit pe îndelete, în căutări
febrile de-a lungul unui întreg deceniu. Nota ei caracteristică este poetizarea cotidianului
concret și evocarea faptelor oamenilor simpli, cu ocupații dintre cele mai prozaice. Poezii
ca Fochiștii, Drum cu gheață, Vânzătorii de cărți ș.a., țin de orientarea generală a
literaturii perioadei spre reflectarea „omului mic”, descătușat de cultul personalității. De
aici face parte și poezia Podurile, în care semnatarul, elogiind „modestia” podului –
„hamal neobosit”, își exprimă – pe calea analizei simbolice – crezul său etic programatic:
„De câte ori o să-mi fie greu,
Am să mă sprijin de umerii pământului ca voi
Și am să-mi duc povara dârz.”
Aici se întrevede modul de a fi al poetului L. Damian de mai târziu, cu hotărârea
lui fermă de a-i sluji și uni pe oameni, de a arunca punți de legătură între timpuri și
generații, de a-și avea rădăcinile adânc împlântate în solul realității și al istoriei, fiind gata
de încleștare cu orice intemperii, de a-și duce „povara” creației cu dârzenie și
responsabilitate.
Poet profund etic, în majoritatea cazurilor categoric și necruțător față de tot ce
contravine omului și omenescului, L. Damian s-a impus în literatura noastră printr-o
rostire apăsată a adevărului, fără să evite expresia metaforică și sugestia lirică. Ca un alt
Nichita Stănescu, el a fost un raționalist convins și nu a pactizat cu sentimentalismul, care
nu i-a fost specific nici în viață.
Poezia Melcul confirmă predilecția lui L. Damian pentru descifrarea
semnificațiilor umane ale faptelor naturii, ale vieții „celor care nu cuvântă” și presupune
o colaborare intimă a cititorului cu autorul.

„Rapsod stingher îl ajută lutul?

cu casa-n spate Pe-acel ce-și ține
trăind în ea duhul, scutul
pe jumătate. pe jumătate
Pe jumătate în cetate
în cetate și restul -
și restul - dincolo de ea.
dincolo de ea. Pe cine-l vor
Pe cine cânta poeții?
îl pândește riscul? Pe-acel ce
Pe-acel ce urcă înfruntând nămeții
dealul, piscul, ori curgerile zbuciumate
pe jumătate pe jumătate
în cetate e-n cetate
și restul - și restul -
dincolo de ea. dincolo de ea!”
Pe cine
Acest poem confirm spiritul profund poetic al autorului aflat într-o frământare
continuă. De altfel, el a stârnit reacții de contestare la ora apariției și a inaugurat – încă în
1980 – un fenomen literar care mult mai târziu a început să se numească modernist ori
chiar postmodernist.
Poemul Cavaleria de la Lăpușna a constituit un alt salt al scriitorului din prezentul
în care i-a fost hărăzit să activeze. El se lasă ușor înțeles și apreciat grație personajului cu
rost de nucleu ideatic al întregii opere – Ștefan cel Mare. Întrebarea gravă, povața
binevoitoare, altă data blestemul și alte modalități de expresie conlucrează active până
prinde contururi imaginea amplă a slăvitului voievod. Iată-l pe Ștefan vorbind către
Daniil Sihastru după înfrângerea de la Valea Albă:
„Vinʼde-mi zi, părinte, în atâta chin
Nu-i mai bine oare țara s-o închin?
Fierul și cu focul vor a o răpune.
Ce-ar fi să primească umbra Semilunii?
Sabia nu taie capul ce se pleacă,
Țara mea bogată a mai fost săracă.
Ca urgia veacul să nu ni-l străpungă,
Nu-i mai bine oare să jertfim din pungă?
Dar mă-ntreb, părinte, să răspund nu-s gata:
De-am primit întregul, să-l dăm cu bucata
Celuia ce pruncii-n ieniceri ni-i schimbă
Ca să-și uite neamul și străbuna limbă?
Suflet ce se naște în creștinătate
Să-l învețe-n datini și în cruce-a bate?
Unde vom ajunge de-om fugi ca lașii?
Ce va zice lumea și, de-or fi, urmașii?”
Întrebările și meditațiile personajului sunt profunde, ele au ecouri puternice până și
în realitatea contemporană. Scriitorul vădește aceeași vocație etică, aceeași atitudine de
neîmpăcare cu relele vieții, aceeași afirmare a patosului, constructiv în răspunsurile lui
Daniil Sihastru, date voievodului:
„Fii păstor cât crezul încă te mai ține,
Dușmanu-i mai multu, nu-i mai drept ca tine.
s-a aprins prin țară focul la colibe,
du-te pe la staniști, ușile deschide.
Răscolește-n vetre plânsul și tăciunii.
Unii te vor crede, blestemate-or unii...
Iară sus pe munte unde domni sunt bacii
Și cu brazii care cugetă în pace
Vei găsi și oaste, vei găsi și pâine,
Că pârjolul trece, muntele rămâne...”
„Pârjolul” și „muntele” comportă în context sensuri simbolice, semnificând forțele
distructive, în primul caz, și statornice, în cel de-al doilea. Cu toată mulțimea de epigrafe
(fragmente) menite să justifice monologurile personajelor și luările de atitudine ale
autorului, poemul Cavaleria de la Lăpușna ne prilejuiește și azi o lectură generatoare de
satisfacții estetice.
 La fel, L. Damian elogiază vatra părintească (Cercuri). În Învățătorii de la sate a
închinat un sincer și inspirat imn celor „zidiți între caiete”:
„Mă rog pentru învățători, Înaripați și-nsuflețiți
Acei zidiți între caiete. Că tinerețea totul poate.
Mă rog de voi, băieți și fete  
Ce-i necăjiți de multe ori. Au prins mai mult sau mai puțin
  Dacă-au avut de unde prinde
De rămîneau și ei plugari Al cugetării dulce chin
Ca frații lor legați de fire, Descoperind și noi cuvinte.
Poate că-aveau azi nervi mai tari  
Și-o mai înaltă prețuire. Au sclipuit cum au putut
  Bani pentru-o carte sau o hartă,
Deși chemarea – vreau s-o spun Pentru-un album ce-a încăput
Își face datoria sfîntă Celebre opere de artă.
Și cu-n cuvînt, dacă e bun  
Și dacă el binecuvîntă. Cînd s-au întors – ei nu mai sus
  Au vrut să fie ca oricare
De tineri au plecat din sat Dar fiindcă-aveau ceva de spus
Lăsînd acolo loc de casă Cum orice spirit tînăr are,
Și-un plug să iasă la arat  
Și dragostea cea mai frumoasă. Au ars, s-au dăruit de tot,
  Dacă nu toți – majoritatea,
Să nu uităm, să nu uitați – Mergînd cu satul cot la cot,
S-au dus setoși de-nvățătură Topindu-și – primii – sănătatea.
Copiii satului curați  
Sfioși, cu „bună ziua”-n gură. Le-aduc o floare în pridvor
  Ca o lumină-ntîrziată
Cum au trăit? Cartofi prăjiți și-mbrățișez – cu viața toată –
De-aveau, părea că au de toate, Risipa sufletului lor.”
L. Damian preferă caracterizarea directă, pe parcurs utilizează din plin expresia
metaforică, își exprimă răspicat recunoștința față de pedagogi. Tonalitatea gravă, solemnă
marchează gestul final al poetului, menit să semnifice înalta prețuire a municii de
pedagog, prețuire de care acesta nu întotdeauna are parte.
Între multele, inspiratele imnuri dedicate graiului matern, cel intitulat Verb matern
are structura și mesajul său specific.
„Verde matern, verb matern – Harnic te văd dăruiții cu har,
Codrul te vede veșnic verde, Fără de sare – duhul sărac.
Nisipul te vede al nimănui, Marea îți soarbe cuvântul amar,
Mutul te vede al mutului. Munții cu fag stâncă te fac.
Când vorba mă minte alunec din minte
Și intru supus în infern
Decât să vântur pe vânt cuvinte
Din marele verb matern.

Mă văd prin vremi ce demult au apus:

În vârfuri de sulițe e capul meu dus
Și-n urmă huma lacomă strânge
Verbe materne – lacrimi de sânge.”
 Poezia denotă contopirea scriitorului cu motivul poetic abordat, imaginația lui
avându-și originea într-un tablou din trecut, în care își apără verbul matern de dușmani.
Poetul notează: „A scrie despre grai înseamnă a cinsti lucrarea colectivă a unui popor,
țesătura ei spirituală, înseamnă a te angaja în această lucrare, în lupta pentru o demnă
devenire a vieții noastre. Porți lira în mână și lumina unui ideal în suflet. În această
cântare te angajezi ca ostaș de rând. Ai mereu alături umbra și exemplul cântărețului
anonim topit în istorie, în taina Mioriței pe care a îndrumat-o către noi.”
Liric meditativ de o acută sensibilitate artistică și cu o viziune dramatico-polemică
asupra realității, L. Damian a fost preocupat în permanență de dezbaterea problemelor-
cheie ale contemporaneității și de inovarea continuă a limbajului, fără a neglija temele și
motivele general-umane. Din neliniștile epocii și-a făcut sursa primordială de inspirație a
întregii sale creații poetice și publicistice. Poetul mărturisește: „Pentru mine creația
reprezintă o discuție asupra problemelor acute ce mă dor. De aceea eu concep procesul de
creație ca pe o depășire, ca pe un har nativ de a înțelege limbajul ascuns al lumii
înconjurătoare.” În planul expresiei artistice, L. Damian se pronunță împotriva
poetizărilor de dragul poetizărilor, împotriva balastului metaforic, a „înfloriturilor” de tot
felul. O declarase fără nici un echivoc încă în 1978: „Mă întristează, de la un timp,
spectacolul gătirii poeziei cu metafore înzorzonate, care se scutură la o primă atingere cu
lupa, cu durerea, cu jertfirea de sine. Înainte de a apare în fața cititorului tău, mi-am zis,
desparte-te de tot ce este inutil, de sulemenelile care mai degrabă slăbiciune decât
bărbăție trădează. Poți cu o singură metaforă, purtând-o așa cum strămoșii învârteau un
țăpoi, să vânturi o întreagă armată dușmană... Simbolul, atenția contează, trezirea
apetitului, nu saturația.”
Majoritatea poeților est-pruteni au încercat să-și destăinuie admirația față de Mihai
Eminescu. L. Damian a dedicat clasicului literaturii noastre ciclul Eminesciana cu care se
deschide cartea Inima și tunetul. Poezia Izvorul lui Eminescu se cere pusă în capul
ciclului, deoarece anume aici L. Damian exprimă adevărul că, avându-l pe marele
înaintaș, avem un părinte spiritual, un scriitor cu care nu ne vom simți orfani. Autorul se
întreabă retoric: „Opriți aici, oare-am putea fi singuri?”
Întregul discurs autoricesc adeverește o participare sinceră a scriitorului la
spectacolul imaginat, monologul poetic mobilizându-ne la receptarea adecvată a
versurilor finale:
 „Vorbește Eminescu din adâncuri
Și sufletul cu lacrimi ni-l sărută.”
O altă poezie originală este Eminescu în câmp. Femei de la țară lucrează „la sfeclă
și tutun” și cine știe dacă în atare zile și nopți își mai aduc ele aminte de Eminescu:
„În fața ochilor stau rânduri-rânduri
De rădăcini, de frunze cât în cal.
Le-o fi sunând femeilor prin gânduri
Versul c-un bucium rătăcit pe deal?”
Poet etic prin excelență, L. Damian nu se sinchisește de adresarea directă către
confrații de breaslă: Poeți, să-l recitim pe Eminescu. E multă amărăciune în finalul
acestei opere („e viața lui cea mare, netrăită,/ lăsată nouă spre cutremurare”), dar anume
conștiința că suntem continuatori ai poetului nostru nepereche justifică adresarea directă
din strofa inițială: „Poeți, să-l recitim pe Eminescu!”
În Ziua lui Eminescu autorul și-l imaginează pe poet la sărbători. După plugușor și
semănat apare Poetul cu puterea lui întineritoare:
„Pe urma lor se-arată Eminescu
Cu steaua de-unde zorii se ivescu.
În raza ei clătindu-mi iarăși fața,
Tânăr aș vrea să fiu ca dimineața.”
În primele două strofe autorul se adresează direct cititorului fraged, aceluia care o
viață întreagă are a-l venera pe Eminescu, amintindu-i adevăruri dureroase despre
atitudinea noastră de odinioară nepăsătoare față de sărbătorile neamului și, implicit, față
de Eminescu:
„Să nu dormim de sărbători, copile,
Că prea de-ajuns noi am dormit și zile
Și luminoase, și gânditoare nopți,
Când ne strigau colindătorii la porți.”
Îngemănarea elementului publicistic, discursiv cu imaginea vie, plastică,
purtătoare de sugestie lirică este o particularitate proeminentă a întregului ciclu
eminescian cu care se descide cartea Inima și tunetul.
L. Damian și-l imaginează pe Eminescu la sărbători și în poezia Eminescu între
noi. Poetul este evocat în ajun de An Nou (pe stil vechi), „același de cândva – pribeag de
țară.” Ocupați cu sărbătorile, oamenii uitaseră de el:
„Era să-l pierdem și să nu-l vedem
Cei adunați ca să ciocnim pahară.”
Dezmeticirea i-a pus în fața unei revelații:
 „Poftit la masa noastră cu bucate,
El se opri și ne-ascultă cântarea.
Tăcută sta în fața lui pâinica
Neatinsă și alături – sarea.”
Eminescu se află mai presus de condiția materială obișnuită, el apare ca o expresie
a vieții spirituale: „Flămând de grai părea, și nu de pâine...” Dovada apartenenței lui la
valorile spirituale rezidă și în faptul că el nu a reacționat decât la un gest de adâncă
semnificație în planul existenței spirituale, numai după ce
„i-am arătat în țarini grâul verde,
i-am arătat și pruncii – ca să vadă
că noi suntem în zilele de azi
urmașii celor ce-au rămas baladă.”
Numai atunci întreg tabloul imaginat de scriitor și-a desăvârșit contururile fizice
(materiale) și și-a dezvăluit semnificația etică (ideală):
„Tânăr, Eminescu trecu printre noi.
Apoi s-a luminat un colț de cer
Și s-au pornit copiii să ureze
La porțile încremenite-n ger.”
Poezia Eminescu între noi este o parabolă a permanenței Luceafărului literaturii
noastre și un îndemn adresat nouă: să nu uităm că suntem „urmașii celor ce-au scris
baladă.”
Am evidențiat o seamă de idei, atitudini și procedee de artă din poeziile unite sub
genericul Eminesciana. Ciclul constituie un poem în care poeziile sunt „capitole”,
completându-se reciproc, împreună formând o întreagă simfonie de meditații lirico-
filosofice despre viață, în particular despre Eminescu și noi, despre viabilitatea ideilor și a
moștenirii rămase de la marele înaintaș, simfonie în care s-au integrat organic discursul
publicistic, oarecum didacticist, imaginea vie, plastică, interogația retorică, replica
polemică și alte modalități artistice de investigație lirică a realității, ciclul Eminesciana
dovedindu-se reprezentativ pentru întreaga lirică a lui Liviu Damian.

Eseistica lui Liviu Damian

Cele două cărți de eseuri rămase de la L. Damian îl prezintă pe autor în
învălmășagul vieții, preocupat de cele mai diverse. El abordează probleme „de producție”
(Mai mult decât suma faptelor sale), activitatea bibliotecarilor (Pe lângă o adâncă
recunoștință) și probleme ale literaturii, inclusiv specificul creației unor scriitori (Marea
ca ritm primordial, Lunca de la Mircești, Ion Vatamanu în mijlocul negrilor). Dar și în
alte eseuri L. Damian acordă o atenție permanentă problemelor de etică, ce constituie
principalul obiect de discuție al autorului.
În Ideea de familie scriitorul pornește de la o numărătoare-cimilitură („Doi la oi,
doi la boi, doi mai cântă din cimpoi”), ne aduce aminte că în Povestea lui Harap-Alb de
Ion Creangă e vorba de un împărat cu câțiva copii, se referă la o discuție cu poeții letoni
și la alta, cu cititorii de la Susleni, despre familie și despre copii. Este remarcabil spiritul
de observație a eseistului, concluziile pe care ni le propune sunt concise și exacte: „Acei
crescuți fără frați și surori, de obicei, seamănă între ei. Sunt mai puțini practici,
îmbrățișând cu plăcere meditația și melancolia, dispunând de un elan vital redus. Acolo
unde cresc cel puțin doi copii există un spirit de întrecere, o pornire spre confruntare,
autodepășire. Firile, altfel zis, caracterele, se structurează și după principiul
complementarității: un frate își dezvoltă calități pe care nu le are celălalt...”
L. Damian participă direct, sufletește, ne atrage într-o discuție liberă, interesantă și
plăcută despre familie, despre numărul copiilor în familia modernă, pledând pentru
familia cu mulți copii. Ideea neexprimată direct este acea a necesității de a crește o
generație care să nu fie pândită de pericolul minorității în condițiile invaziei continue a
cetățenilor de alte etnii.
Prin arta scriitorului de a observa atent lumea se remarcă eseul Pâinea: un ritual,
o lecție de umanitate. Pornind de la afirmația că datinile de Anul Nou sunt un „ritual al
pâinii”, L. Damian a realizat un autentic poem în proză. El meditează deopotrivă asupra
datinilor și pâinii, dezvăluindu-le poezia prin cuvinte inspirate, cultivând o eseistică
întemeiată pe metaforă. Vorbind despre pietatea omului de la țară față de pâine, recurge
neapărat la metaforă: „Mai altfel zis, față de această floare a sudorilor sale, ba nu, față de
această floare a sufletului său, față de această minune, care e cea mai esențială minune a
pământului, numită cu un cuvânt atât de plin, atât de rotund, atât de zguduitor: pâine.”
De domeniul poeticului țin proverbele citate de eseist întru susținerea ideii că
poporul nostru a pus întotdeauna un preț deosebit pe pâine, a comparat pâinea cu ceea ce
are o valoare extraordinară: „Bun ca o pâine caldă”, „A-i ieși înainte cu pâine și sare”,
„Pe cât poate, pâinea-și scoate.”
Eseul Pâinea: un ritual, o lecție de umanitate este o împletire surprinzător de
frumoasă a poeticului exprimării cu fondul social profund. Autorul scrie: „A crește pâine,
înseamnă, în primul rând, a nu uita că în lumea aceasta mai sînt atâtea guri flămânde. A
crește pâinea înseamnă a te dărui, a te gândi la copiii tăi, dar și la cel pe care nu-l cunoști,
adică a te omeni și a-i omeni pe alții prin pâine. A crește pâine înseamnă a ține la pământ,
fiindcă fără el n-ai s-o crești, a-l păstra, a-l crede, a-l ajuta să-și adune puterile, a te gândi
că și nepoții tăi vor avea nevoie de pâine, adică în primul rând de el, de pământ. A crește
pâine înseamnă a te crește pe tine, fiindcă lanul de azi, lan de la care cerem atât de mult,
așteaptă și el, la rândul său, un stăpân învățat, deprins cu tehnica și calculul, având un
suflet elevat, capabil să trimită în lume nu numai un mesaj de pâine, ci și un mesaj de
etică, de poezie, de înaltă spiritualitate.”
În textul eseului își găsesc locul o amintire din copilărie, o observație prilejuită de
prezența la o sărbătoare a recoltelor, alte digresiuni. Dar toate se integrează organic în
comunicarea autoricească, nu o tulbură, nu aduc eseului nici o daună de ordin
compozițional. Dimpotrivă, elogiul adus Pâinii devine mai concret, mai consistent, mai
convingător.
Acest eseu vădește viziunea largă a autorului asupra vieții. Autorul nu se limitează
la aspectul sărbătoresc al Pâinii, la elogierile poetice necesare, ci vede și problemele pe
care le ridică, în realitate, obiectul sau starea de lucruri în discuție. De exemplu: „Copiii
acelora care au știut războiul cu pâinea-i ca piatra, copiii acelora care au avut pe vremuri
frați sau părinți stinși din nealimentare, acești copii astăzi pot lovi într-o pâine ca într-o
minge și sunt foarte supărați dacă le mai faci vreo observație.”
Bogat în detalii grăitoare, eseul Pâinea: un ritual, o lecție de umanitate este o
veritabilă simfonie de idei închinată măriei sale, Pâinea. El se citește cu interes și cu
plăcere, ne îndeamnă la meditație și reflecție, ne ajută să ne formăm o atitudine profund
omenească față de bobul care ține întregul glob.
„Liviu Damian ne-a încurajat să iubim cuvântul, să-l respectăm, să-l preţuim. Într-
o perioadă când era greu să iubeşti mult ceea ce nu suferă să fie iubit puţin. De la el am
deprins cum să luptăm cu inerţia verbului şi versului. Acest om era un clopot în clopot.
Alarma şi conştiinţa acestui neam... Ştia ca nimeni altul să cultive în jurul său o atmosferă
de onestitate şi demnitate omenească.”
(Nicolae DABIJA)
„Liviu Damian, „poetul inimii şi tunetului”, al „mândriei şi răbdării”, face parte
din generaţia şaizeciştilor basarabeni, având toate însemnele unui luptător postlabişian cu
inerţia, ale unui recuperator de întreg fiinţial naţional prin restabilirea punţilor sfărâmate
– cu trecutul, cu valorile, cu firescul, cu „focul din verb” ce vine „de dincolo de ieri”.
(Mihai CIMPOI)
„Lirismul şi sugestivitatea versurilor autorului izvorăsc dintr-un sistem de
metafore şi simboluri de mare adâncime intelectuală, din noutatea simţirii şi din
profunzimea acestei simţiri. Convieţuirea sugestiei metaforice cu vocabula directă, a
gestului elogios cu remarca polemică generează în poezia lui Liviu Damian o tensiune
lirică răscolitoare şi nelinişti vibrante.”
(Mihail DOLGAN)
„Izvora din întreaga sa putere spirituală, din aleasa sa cultură poetică, o linişte
înflăcărată, care călea duhul celor aflaţi în preajma inimii sale. Era exploziv duhul său şi
molipsitor de viaţă. Alteori arăta fragil ca o floare, plângea chiar. Dar plângea frumos...
Suflet bun în toate... A fost ostaş al vieţii, al curajului scriitoricesc...”
(Grigore VIERU)
„Liviu Damian a fost un tribun, un om de cultură al tuturor timpurilor. Un
remarcabil poet român din generaţia N. Stănescu, I. Alexandru, A. Blandiana, egal ca
spirit, ca valoare estetică şi ca impact asupra generaţiei viitoare… Pe lângă har, geniul
avea calitatea de a se împărtăşi cu cei mai tineri, care urmau să ducă suflarea literară mai
departe”.
(Ion HADÂRCĂ)